Acolada nr. 9.pmd

ACOLADA 

9 

Revist Revistă Revist ă l llunară 

l unară de de litera literatură litera tură şi şi art artă art 

Apar Apar Apare Apar Apar e sub sub egida egida UU 

Uniunii U niunii Scriit Scriitorilor Scriit Scriitorilor 

orilor din din R RRomânia 

R omânia 

Editori: Societatea Literară Acolada şi Editura Pleiade Satu Mare 

septembrie 2011 (anul V) nr. 9 (47) – 28 pagini – 4 lei 

Dir Dir Direct Dir ect ector ect or general: general: Radu Radu Ulmeanu Ulmeanu Dir Dir Direct Dir ect ector ect or or: or : Gheor Gheor Gheorghe Gheor Gheorghe 

ghe Grigur Grigurcu Grigur Grigur cu R RRedact 

R edact edactor edact or or-şef: or -şef: P PPetr 

P tr tre tre 

e Go Got Go 

Marcel Guguianu: Trei nuduri 

~ ~ 

Ana Blandiana: 

O aură de blândețe 

Gheorghe Grigurcu: 

Norman Manea în dialog 

Miron Kiropol: 

Poezii 

Nicolae Coande: 

Fenomenul Soljenițân 

Interviul Acoladei: 

Ion Pop 

Liana Cozea: Domniile lor, 

Doamnele scriitoare 

Traian D. Lazăr: 

Vânătorile regale 

Viorel Rogoz: 

Asasini şi torționari

2 

Redacția şi administrația: 

Str. Ioan Slavici nr. 27 

Satu Mare 

Cod Poştal 440042 

Fax: 0361806597 

Tel.: 0770061240 

On-line: www.editurapleiade.eu 

(Revista Acolada în format PDF) 

E-mail: acolada@editurapleiade.eu 

xxx 

Revista Acolada se difuzează în Bucureşti la librăria Muzeului 

Național al Literaturii Române 

(Bulevardul Dacia). 

Abonamentele se pot face direct, prin mandat poştal, la 

adresa redacției, abonații trimițând obligatoriu, în plus, o 

înştiințare (carte poştală) cu numele lor, suma plătită şi perioada 

acoperită de abonament. Numai pentru instituțiile bugetare, la 

Trezoreria Satu Mare, Cont RO34TREZ5465069XXX001050. Cod 

fiscal: RO 638425. 

Costul unui abonament pe 3 luni este 17 lei (sau 34 pe 6 luni 

etc.), acesta incluzând şi taxele de expediere. 

Cititorii din străinătate pot plăti abonamentul în sumă de 48 

euro pe an în contul RO05PIRB3200708229002000 deschis la 

Piraeus Bank Satu Mare. 

xxx 

Băsescu se remarcă din nou 

Aproape că nu există zi de la Dumnezeu în care 

preşedintele nostru, isteț nevoie mare, să nu se remarce. O 

face de obicei în văzul lumii, fără nicio jenă, socotind probabil 

că totul i se permite, Constituția țării fiind un moft pentru uzul 

proştilor ce suntem cu toții, în afară de el, desigur. Iată însă că 

o mai face şi pe după perdele, dar de față cu înalți reprezentanți 

străini, precum a făcut-o în 2008 în prezența ambasadorului 

Nicholas Taubman, cu ocazia unei întâlniri cu senatorul 

american Richard Lugar, precum afirmă o telegramă 

Wikileaks. Dat fiind că toată lumea pe mapamond ia de bune 

aceste telegrame, nu cred că avem vreun motiv să le punem 

tocmai noi la îndoială, chiar dacă, în stilul său bine cunoscut, Băsescu tocmai a luat-o în 

derâdere, dând-o pe băşcălie cu „prăştiile” lui. 

În fapt, preşedintele nostru se arăta la momentul respectiv extrem de îngrijorat 

de o posibilă „provocare” rusească în Transnistria, care ne-ar fi pus pe noi, românii, „în 

fața unor opțiuni foarte dure”, adică, precum spunea ambasadorul Taubman în comentariul 

său personal, Băsescu considera că aceasta „ar necesita practic (s.mea) un răspuns 

militar al României”. 

Pe vremea comuniştilor, se spunea pe la noi în glumă că singura măsură înțeleaptă 

de politică externă ar fi să declarăm război Statelor Unite, astfel ca transatlantica mare 

putere să ne ocupe militar țărişoara şi să înceapă să ne pompeze dolari în vinele atât de 

vlăguite. De data aceasta, ideea declanşării unui război cu cealaltă mare (cel puțin față 

În virtutea respectării dreptului la opinie, redacția Acoladei publică o 

diversitate de opinii ale colaboratorilor, fără a-şi asuma responsabilitatea 

pentru acestea. 

Manuscrisele primite la redacție nu se înapoiază. Sunt privilegiate 

textele în format electronic. 

ISSN 1843 – 5645 

Tipografia Brumar 

Timişoara 

Acolada nr. 9 - septembrie 2011 

de noi) putere răsăriteană nu mai merge nici măcar ca o glumă, atât de absurd este totul, 

chiar de la prima vedere. 

Ce ar fi vrut simpaticul nostru Băse? Să mai arăm şi nesfârşitele stepe ruseşti cu 

Migurile noastre, câte mai sunt, după ce mare parte din ele au încercat, chiar şi la noi, 

fără prea mare succes, să afâneze bărăganele mult mai modeste ca întindere? Asta 

pentru că, pentru a ajunge la ruşi pe cale terestră, ar fi trebuit mai întâi să declarăm 

război fie Ucrainei, fie Republicii Moldova, țări care nici în ruptul capului nu le-ar fi 

permis trupelor noastre invadatoare să treacă peste teritoriul lor, mai ales cu un asemenea 

scop. Că despre o flotă de invazie, o uriaşă armada absolut necesară acestui nobil țel, ar 

fi mai greu să vorbim, având în vedere că dispuneam doar de două fregate proaspăt 

achiziționate de la depozitul de fier vechi al Engliterei, aflate cred, pe atunci, în prim 

proces de recondiționare. 

Se sparie gândul nu de enormitatea unei asemenea idei, ci de faptul că ea a trecut, 

chiar numai fulgerător, ca o găselniță de moment, prin creierii înfierbântați ai luminatului 

nostru Conducător, care a ținut să le-o împărtăşească exact reprezentanților Marelui 

Licurici, de la țâța căruia se arătase atât de dornic marinelul nostru să sugă. Ceea ce l-a 

determinat pe bună dreptate pe Nicholas Taubman să califice drept „aproape de paranoia” 

aceste „îngrijorări” băsesciene, dându-ne şi nouă un motiv mult mai serios de îngrijorare 

cu privire la facultățile mintale (cum atât de frumos se spune în limbaj medical) ale 

„Şefului”... 

Radu ULMEANU 

Cuprins: 

Radu Ulmeanu: Băsescu se remarcă din nou – p. 2 

Gheorghe Grigurcu: Norman Manea în dialog – p. 3 

Barbu Cioculescu: Evantai liric – p. 4 

Nicolae Prelipceanu: Cât ține pacea eternă – p. 4 

Miron Kiropol: Poezii– p. 5 

C.D. Zeletin: Grabă mare – p. 6 

Nicolae Coande: Fenomenul Soljenițîn – p. 6 

Constantin Mateescu: Desene în peniță – p. 7 

Constantin Trandafir: Mişcarea prozei – p. 8 

Constantin Călin: Zigzaguri – p. 9 

Interviul Acoladei: Ion Pop – p. 10 

Liana Cozea: Domniile lor, Doamnele scriitoare – p. 12 

Lidia Popița Stoicescu: Poezii – p. 13 

Ştefan Lavu: Comedia numelor – p. 13 

Pavel Şuşară: Itinerarii plastice – p. 14 

Simona Vasilache: Tematică şi bibliografie – p. 14 

Magda Ursache: Trecutul care nu trece – p. 15 

Alex. Ştefănescu: Jurnal secret – p. 16 

Şerban Foarță: Muza urmuziană – p. 16 

A. Alui Gheorghe: Documente autografe Ion Creangă – p. 17 

Nicholas Catanoy: Alambicul lui Ianus – p. 18 

Tudorel Urian: O tăcere cât un destin – p. 18 

Traian D. Lazăr: Vânătorile regale – p. 19 

Nicolae Florescu: Reevaluări – p. 20 

Viorel Rogoz: Asasini şi torționari – p. 21 

Luca Pițu: Fragmentele prelevate – p. 22 

Florica Bud: Texte cu nume – p. 22 

Angela Furtună: Leacuri contra antisemitismului – p. 23 

A.D. Rachieru: “Deznaționalizarea” sociologiei? – p. 24 

Mariana Şenilă-Vasiliu: Gemenii demonici ai totalitarismului – p. 25 

Joachim Sartorius. Traduceri şi prezentare de C. Abăluță – p. 27 

Gh. Grigurcu: Soluția monarhica – p. 28 

Ana Blandiana: O aură de blândețe – p. 28


Plecat din România în 1986, în urma scandalului 

iscat de apariția unui interviu în Familia pe care i l-a 

luat subsemnatul (deşi, evident, nu era singurul 

dezagrement pe care l-a suportat, acesta va fi constituit 

picătura ce face să se reverse paharul), Norman Manea 

a înregistrat în străinătate un şir de foarte măgulitoare 

succese. Azi se vorbeşte despre acest prozator şi eseist 

ca despre unul ce s-ar afla în vecinătatea Nobelului. 

Drept care opiniile d-sale stîrnesc un interes justificat. 

Avem acum în față volumul de dialoguri cu Norman 

Manea*, realizat de Edward Kanterian, îndeajuns de 

cuprinzător pentru a da seama de spectrul de idei, 

atitudini, reacții care caracterizează conştiința 

scriitorului. Prudent, flexibil, nefăcînd economie de 

explicații (arborescența frazeologică pare a amortiza posibilele şocuri ale unor puncte de 

vedere mai tranşante), Norman Manea ne dezvăluie totuşi cîteva centre ale preocupărilor 

d-sale, nuclee în transluciditatea discursului menționat, extins pe intervalul unui deceniu. 

Subiectul de departe dominant este cel al „problemei evreieşti”. Cu toate că declară la un 

moment dat: „Sunt sincer plictisit de istoria fără de sfîrşit a antisemitismului”, scriitorul îl 

reia de atîtea ori încît acesta devine un laitmotiv al partiturii d-sale mărturisitoare. E o 

atracție pe care încercăm s-o înțelegem, fie şi măcar pentru relevanța sa istorică, încă 

fierbinte: „«Problema evreiască» a fost dintotdeauna spinoasă în Europa creştină, cum au 

şi susținut atît Hannah Arendt, cît şi Nae Ionescu, conectată mereu la alte noduri gordiene 

ale vieții economice, religioase, politice”. E la mijloc un complex al individului care aparține 

unei etnii judecate după criterii aparte, nu o dată resimțite ca suspectă, ostilă, reprezentînd 

un „rău cosmic”. De unde nevoia de a-l contracara prin iubire pentru poporul Israel, prin 

ceea ce se numeşte ahavat Israel, simțămînt a cărui absență i-a fost reproşată Hannei 

Arendt de către Gershom Scholem. Dacă autoarea cărții Eichmann in 

Jerusalem a răspuns, în paginile ei, că, deşi s-a simțit necontenit 

evreică, n-ar putea iubi un popor, id est o colectivitate, întrucît 

iubirea i se pare destinată exclusiv familiei, prietenilor, iubiților, 

Norman Manea ezită părelnic, săvîrşind volute stilistice pentru a sugera o 

poziție contrară: „ca în toate chestiile evreieşti, problema evreiască e mai complicată. A 

nu avea iubire pentru poporul evreu, ținînd seama de istoria şi destinul acestui popor, 


Cronica 

literară 

aduce în ecuație o componentă specială. Nu este, pur şi simplu, ca şi cum un francez nu 

iubeşte neapărat poporul francez”. Aşa, deci! Altfel spus evreii constituie, în optica 

romancierului, un „popor ales”, diferit de celelalte printr-o superioritate axiomatică ce nar 

putea reclama decît iubire. E ralierea la teza biblică a poporului mesianic. În prezent, 

un neam cu o „condiție specială”, un soi de pilon al întregii umanități ce reclamă prin 

urmare o grijă specială. Cu o ironie moale, Norman Manea avertizează: „Dacă Israelul 

este în primejdie, s-ar putea ca înțelepții din Europa să-şi dea seama că nu numai Israelul 

este în primejdie ci şi o anume civilizație, viziunea iudeo-creştină asupra lumii, o anumită 

moralitate”. Nu cumva apare astfel un alt soi de rasism, „une inégalité des races humaines”, 

cum spunea contele Gobineau, unul voalat, vătuit, precaut în enunțurile sale, însă nu mai 

puțin real? În grabă de astădată, pe un ton condescendent, Norman Manea admite că 

„merită simpatie” şi „suferința palestinienilor”, care alcătuiesc „pionul de manevră al 

țărilor arabe şi sunt acum sprijiniți de Iran, forța cea mai periculoasă a regiunii”, cu toate 

că aici ar putea fi menționate numeroasele acte de agresiune ale statului Israel, inclusiv 

împotriva femeilor şi copiilor, calificate ca atare şi de organismele ONU. Pledant al cauzei 

semite, scriitorul recunoaşte „în cazul evreilor, «cauza» naivei lor simpatii față de sovietici”. 

„Naivă”, însă cît de „naivă”? Nu s-a lăsat cu o cooperare la enormele fărădelegi din patria 

„socialismului biruitor” şi din țările anexate de aceasta, la genocidul săvîrşit de comunism? 

Cu un procent ce iese în puternic relief? Ce ar zice Norman Manea dacă cineva ar 

încerca să scuze un alt gen de colaboraționişti, vorbind de „naiva” lor „simpatie” față de 

nazism? Din aceeaşi dorință de-a spăla culpa unor coreligionari, scriitorul nu ezită a 

amplifica nedreptățile pe care le-au suferit aceştia. A admite unele pur şi simplu inventate: 

„Un prieten care cunoaşte bine literatura română (sic!) şi pe cea poloneză mi-a spus, 

cîndva, că deosebirea dintre antisemitismul cultural românesc şi cel polonez este că 

românii sunt înclinați să-i elimine pe evrei din istoriile lor literare, ştiințifice etc., pe cînd 

polonezii îi includ, fără să menționeze că au fost evrei”. Care e răspunsul lui Norman 

Manea la un asemenea sfruntat neadevăr? O respingere fermă? Cîtuşi de puțin: „Nici nu 

ştii ce să spui despre aceste comparații… Poți doar repeta ironica definiție evreiască a 

antisemitului: «cineva care îi urăşte pe evrei mai mult decît trebuie»”. Mă tem că insciența 

simulată e în acest loc o aprobare… 

Cît priveşte apartenența lui Norman Manea ca scriitor la un mediu național, ne 

întîmpină în confesiunile d-sale ezitări, oscilații, contradicții formale. Substratul lor e 

aceeaşi năzuință de raliere la „poporul ales”, e drept, afirmată uneori, din motive tactice, 

pe ocolite, astfel cum un orgolios poate înscena modestia, umilitatea. La un moment dat, 

d-sa declară: „Româna a fost limba cu care am intrat în lume, apoi limba educației şi 

lecțiilor mele de început, limba iubirii şi a prieteniei şi a familiei în care creşteam. (…) 

Este, deci, limba mea, eul meu”. Altădată însă apreciază drept „interesantă” o observație 

a lui Ion Simuț: „O evreitate ratată (dar cu atît mai interesantă cu cît e mai ratată şi tîrziu 

recuperată) se completează cu o românitate ratată şi cu o nu mai puțin ratată 

americanitate”. Aşadar… altceva. Pentru ca, în alt loc, să consemneze în această privință 

un dubiu acuzat: „Timpul m-a rostogolit în toate felurile, nu mai sunt foarte sigur cum mă 

definesc”. După cum e dispus a-şi recunoaşte despărțirea de România printr-un criteriu 

de strictă conjunctură istorică: „Dacă accept premisa acestei întrebări, anume că felul 

cum este tratat Holocaustul arată cît de democratică este o țară, sunt nevoit să accept că 

România ar reprezenta ghinionul biografiei mele”. Şi asta nu e tot. Rostindu-se la persoana 

a treia, prozatorul ne asigură că circumstanța plecării d-sale „tîrzii” din România „nu 

atenuează, însă, deloc nemulțumirea celui care nu a profitat de distanța salubră şi stenică 

pentru a deveni, în sfîrşit, indiferent față de premisa sa românească”. Prin urmare năzuința 

d-sale disimulată a fost dobîndirea acestei „indiferențe” față de punctul de pornire românesc. 

Nu e defel o ruşine dorința de-a nu (mai) fi român, însă nu ne-ar putea decît descumpăni 

o asemenea aproximare anevoioasă a apartenenței autentice. Liber (la urma urmei, 

respectabil) în opțiunile de acest gen, Norman Manea face uz de-o indecizie ce n-avem 

impresia că l-ar avantaja foarte mult. 

Cronica literară 

Referitor la Holocaust, Norman Manea se comportă aidoma evreilor ce-l plasează 

într-o singularizare care n-ar suporta raportarea sa la monstruozitățile Gulagului. Ce are 

a face, fenomenologic şi etic, unul cu altul, susține mereu d-sa. Nu altceva decît iarăşi un 

reflex al unei superiorități etnice, care nu ezită a califica Gulagul drept „un laitmotiv 

propagandistic”, apreciindu-l dezolant, diversionist prin negație: „nu un subiect de reale 

dezbateri despre cotidianul totalitar, despre servituțile totalei dependențe față de stat şi 

despre multstratificarea statului polițist”. Reținem: Gulagul, „un laitmotiv propagandistic”. 

Să ne imaginăm mînia… homerică ce l-ar cuprinde pe Norman Manea dacă ar întîlni o 

apreciere asupra anti-antisemitismului drept „un laitmotiv propagandistic”. Dar prozatorul 

nu şovăie a-şi îmbogăți rechizitoriul referindu-se la „tematica aşa-zisei polemici 

bucureştene”, care „s-a lărgit”, în care „s-au amestecat, bineînțeles, şi aluzii dragi presei 

româneşti actuale, despre egalitatea Holocaust-Gulag, egalitatea fascism-comunism, 

păcatele activiştilor evrei stalinişti, confiscarea de către evrei a suferinței şi monopolul 

mondial evreiesc nu doar asupra valorilor culturale şi atîtor altor «valori» ci şi asupra… 

suferinței”. Chestiuni împinse în derizoriu, ce s-ar fi manifestat ca o „adevărată obsesie” 

a României literare ca şi a altor publicații româneşti, „tratate pamfletar”, servind „unor 

interese politice conjuncturale”. Avem astfel punctarea unor teme ce nu s-ar cuveni 

supuse discuției, aşezate grijuliu sub obroc, deoarece simpla lor abordare ar echivala cu 

„carențe de judecată”, cu o apriorică lipsă de obiectivitate. Cum am îndrăzni să le mai 

luăm în seamă? Ori să cutezăm a le socoti drept provocări dintre cele mai incitante ale 

dezbaterii politice actuale! Vinovățiile s-ar mai cuveni reamintite? Cum să ne exprimăm 

decepția îndurerată asupra faptului că pe cînd negativismul în legătură cu Holocaustul e 

pedepsit legal, sub înaltul gir UE, cel privitor la Gulag e abordat cu o cinică indiferență? 

Oare s-au prescris crimele săvîrşite împotriva evreilor, aşa cum s-a întâmplat cu cele ale 

cîrmuirilor comuniste? Condeiul lui Norman Manea (sau tasta computerului) tresaltă de 

indignare cînd se pun astfel de întrebări: „Am citit recent opiniile unui critic literar român 

cum că «singura» deosebire dintre Holocaust şi Gulag ar fi faptul că «vinovații Holocaustului 

au fost pedepsiți, pe cînd ceilalți nu au fost». Ce să mai spui despre o astfel 

de candoare analfabetă? Doar o crasă orbire poate reduce 

deosebirile, ca şi asemănările, dintre fascism şi comunism, 

dintre Holocaust şi Gulag la o asemenea simplistă gazetărie de 

consum”. Aşadar un verdict fără drept de apel. Cu frunțile plecate din pricina 

nesăbuinței noastre de-a fi păcătuit cu gînduri nevrednice şi opinii absurde, ne-am putea 

găsi eventual alinarea în următoarele rînduri ale lui Alain Besançon, de altminteri citate 

de Norman Manea însuşi: „Conştiința Shoah nu îşi află facil locul în analiza pur politică, 

ea încearcă o jenă în fața studiului comparativ, neutru, «ştiințific»… ea păstrează 

sentimentul indicibil al unui eveniment unic în acest secol şi în toate, cerînd altceva decît 

studiul obiectiv: o reverență specială, o tăcere sacră. Nu mai suntem în istoria ideologiei, 

ci în cea a religiei – în religia însăşi, cea evreiască, mai întîi, şi, în consecință, cea 

creştină”. 

Părăsind țara noastră cu un sfert de veac în urmă, suferind pînă atunci cot la cot 

cu noi opresiunea regimului repulsiv, „onorat”, după cum îşi aminteşte, de atenția 

„organelor” de supraveghere, acostat de aceşti „îngeri păzitori” ai Răului, Norman Manea 

întoarce azi asupra fostei sale patrii o privire glacială. O măsoară de la distanțe 

transoceanice, disprețuitor. Mai grav, dispus la tendențiozități şi distorsionări ale adevărului. 

Intempestiv, romancierul expatriat din pricina ingerințelor comuniste ajunge să vorbească 

cu aere de superioritate despre „«bolşevismul anticomunist» de după comunism, care 

trivializează, simplifică şi manipulează”. Critica adresată ticălosului regim dispărut n-are 

parte decît de suspiciuni, de persiflări, ne-am închipuit cu candoare că demne de o cauză 

mai bună: „Groteşti şi chiar înfricoşătoare par uşurința şi rapiditatea cu care se ignoră 

sau se falsifică, în numele şi spre profitul unor urgențe politice conjuncturale, viața cotidiană 

sub comunism”. La ce se referă Norman Manea? La cine se referă oare? Care sunt 

persoanele reprobabile pe care le gratulează cu atari verbe contondente? „Cei care emit 

azi judecăți pure, dure şi definitive despre cotidianul sub dictatură, abia ieri implacabil, 

inevitabil, ireversibil, nu sunt neapărat tineri care habar nu au cum se trăia zi de zi”. Fără 

nume, asemenea acuzații ne apar lipsite de consistență, riscînd a blama personalitățile 

respectabile (există şi acestea!), care şi-au asumat, în deplină cunoştință de cauză, analiza 

şi sancționarea perioadei comuniste. Nu toți au putut emigra în „lumea liberă”, cum a 

făcut-o Norman Manea. Nu toți s-au bucurat de o răscumpărare a suferințelor îndurate 

printr-o fulminantă carieră ca d-sa. Ce ştie Norman Manea despre realitatea peisajului 

intelectual-moral al României actuale, deoarece ține morțiş a ne dovedi ce nu ştie? „După 

prăbuşirea dictaturii ceauşiste, o parte nu chiar neglijabilă a foştilor membri de partid a 

devenit, instantaneu, fervent anticomunistă. Printre pasionații tribuni «puri» de astăzi 

sunt destui care – pitiți sub cîte o masă oficială mai mare sau mai mică, sub comunism – 

nu au prea simțit Gulagul, nu ştiu mare lucru despre Holocaust”. Bine ar fi fost să avem 

atît de mulți anticomunişti! Dar, repetăm, cum îşi îngăduie Norman Manea o atît de 

cuprinzătoare acoladă pentru a-i veşteji pe cei ce pe de o parte resimt satisfacția unei 

eliberări, chiar dacă nu integrale, de sub apăsarea totalitară, iar pe de alta deplîng sechelele 

acesteia ce continuă a ne întuneca viața? Suficiența la care recurge nu avem impresia căl 

onorează pe scriitor. D-sa nu pregetă a-i arăta cu degetul pe Eliade, Noica, Cioran şi pe 

„mulți alții din intelectualitatea interbelică”, simpatizînd odinioară „extrema dreaptă”, 

fascinați de „«revoluția conservatoare» (…) chiar dacă legionarismul nu era nazism, ci o 

variantă locală, misticoidă”. Nimic despre condeierii „realist-socialişti”, care au slujit 

regimul de ocupație sovietică, în schimb o campanie de anvergură şi de durată împotriva 

celor numiți cu năduf „figuri de mare calibru intelectual (…) chemate să înlocuiască 

icoanele comuniste, să devină icoane postcomuniste”. Dacă înțelegem bine – şi credem 

că înțelegem – o deosebire esențială între cultura sub comunism şi cea de după ar fi, în 

ochii lui Norman Manea, această schimbare a „icoanelor”, dată fiind „nevoia de cult” din 

România, „nevoia de-a sacraliza persoane importante şi a le proclama intangibile”. Atît. 

În locul portretelor dictatorilor şi ale membrilor camarilei acestora din CC, portretele 

„aşa-numitei «promoții ’27»” Norman Manea ne probozeşte şi ne pune condiții. Cu 

magnanimitate, ne atrage atenția că n-ar avea „nimic împotriva admirației şi stimei 

pentru marile figuri de cărturari, chiar cei cu adeziuni politice reprobabile”, dacă… „dacă 

nu s-ar citi, uneori, în elogiile posterității şi o simpatie vag stînjenită față de opțiunile lor 

politice”. Nu-l îngrijorează persistența atîtor tare ale trecutului, pletora de anomalii sub 

Gheorghe GRIGURCU 

(Continuare în pag. 26) 

3

4 

Evantai liric 

O ochire asupra 

poeziei româneşti, de la 

naşterea literaturii 

moderne încoace, adică 

din momentul în care 

elementul estetic a 

devenit ordonatorul 

creației artistice poate 

să ne exalte, când n-am 

alege ca punct de 

referință recunoaşterea 

universală a valorilor în 

cauză, obținerea de 

premii Nobel pe etape 

istorice. Mihai 

Eminescu ar fi meritat, indiscutabil, acest trofeu, pe vremea 

vechiului regat. Fertilul interludiu interbelic l-ar fi propus, 

cu egală îndreptățire pe Tudor Arghezi, iar într-o mai largă 

evaluare, Lucian Blaga ar fi onorat, de asemenea, premiul, 

reflectând şi comunitatea națională întrunită a României 

Mari. 

În îndelungata epocă roşie, doi candidați ar fi putut fi 

propuşi, având în vedere că premiul nu s-a acordat 

întotdeauna pe strictul criteriu al eminenței artistice. 

Oricum, nici Nichita Stănescu, nici Adrian Păunescu n-au 

atins standardele nobilei distincții... Ne-am descurca prea 

uşor, ascunzându-ne după indiferent care pom sau deget 

când, luând în cercetare starea liricii naționale 

postrevoluționare, am opina că marea viteză a lucrurilor 

în mers nu ne îngăduie măcar două nominalizări la vestitul 

măr de aur scandinav. În mare, lirica ultimelor două decenii 

a mizat cu exclusivitate pe cartea libertății absolute, 

mergând până la ignorarea, dacă nu chiar sfidarea 

criteriului estetic – şi a tuturor formelor constrângătoare. 

Maximul exhibiționism al unui eu, altfel decapitat şi, vai, în 

formula barbiliană, apter, a caracterizat succesiunea de 

generații – zece ani, dacă nu cinci, într-o lume grăbită. Cu 

un spor de tact în lirica feminină, între polii Ana Blandiana, 

Ileana Mălăncioiu şi Angela Marinescu. Dar şi cu ieşiri din 

rânduri, cu salturi în duo-ul spațiu-timp, într-un ambient de 

aceeaşi sclipitoare inconsistență. 

Trei recente apariții de volume ne-au oferit ocazia de 

a desface evantaiul de voci al liricii feminine, ale actualei 

lirici, nu dintre cele mai cunoscute. Am descoperit, între 

ele, trei ipostaze capacitând un specific. Nostalgie divină, 

volumul Elenei Cristina Tătaru (Editura Carta Graphic, 

Ploieşti, 2011) îşi deconspiră, din titlu, natura religioasă, de 

pasiune, în sensul elevat al termenului, de râvnă întru Isus 

Christos, mesager al iubirii şi redempțiunii. Sunt psalmi 

din zilele noastre, cu pasul atât în Vechiul, cât şi în Noul 

Testament, în vers liber, dar controlat, celebrând aspirația 

omului către Creatorul său, în virtutea celor 

trei virtuți cardinale şi cu patosul unei 

neîntrerupte rugăciuni. Transcenderea morții, 

credința în eternitatea eului, a aflării sensului, 

a accesării Logosului animă aceste versuri 

căutătoare de gnoză. 

Limbajul cu parfum arhaic, inspirat din texte biblice 

situează imnurile balsamice ale poetei în afara unei epoci 

anume, pe portativul unui patos ce nu-şi pierde măsura: 

„Căutați pretutindeni/ crengi de măslin sălbatic,/ de mirt, 

de finic şi de tufari.../ Veniți cu ele în casa/ de malachit, de 

marmură,/ de sidef şi de granit./ Dreptatea Domnului este 

mereu aici!/ Cugetați cuvintele lui şi înălțați-vă” (Elevație). 

Şi cât de temut este mânia Domnului: „Seceriş va veni 

peste voi./ Aşa cum ție, Iuda, ți-am pregătit cândva.../ Potop 

de ploaie pentru aceia/ care au risipit dragostea ca norii 

dimineții./ Schimbarea pietrei de hotar/ pentru cei care 

merg spre Domnul” (Mânia lui). 

Autoare de proze şi eseuri, Lidia Popița-Stoicescu 

debutează liric cu un masiv şi unitar volum, Dacă n-ar fi 

culorile (Editura Semn E, Bucureşti, 2011, cu un cuvânt 

introductiv al lui Gheorghe Grigurcu). Culorile dau relief 

lumii, care poate fi un Eden, când dragostea triumfă sau 

un tărâm al nostalgicelor meditații pentru ființa 

însingurată, element comun al liricii feminine îndeobşte. 

Melancolia recapitulărilor succede țipătului de bucurie al 

dragostei biruitoare. 

Penelopa îl aşteaptă pe Ulysse, pe care, poate, nu 

mânia zeilor îl ține departe de casă, neliniştea, 

schimbătoarele stări ale singurătății alcătuiesc un Jurnal 

liric nu atât al revoltei sau compasiunii, cât al rememorării 

ceasurilor de extaz. Când se revoltă: „Voi fi o Penelopă în 

sens invers/ voi isprăvi pânza la care țes,/ pețitori voi chema,/ 

în loc să-i alung,/ arcul lui Odisseu/ am să-i învăț să-l întindă,/ 

am să le-nvăț brațul/ să mă cuprindă...// Ochii aedului orb/ 

am să-i fac să vadă – cu pleoapele deschise –/ că n-a fost 

niciodată nici un Ulisse” (Demitizare). Furie de moment: 

„şi mă-ntreb întruna,/ singură ca luna:/ oare câți Ulisse miau 

plecat din port,/ care din Ulisse mi se va întoarce?...” 

(Destin). 

Din spuma talazurilor, bărbatul se iveşte ca un tânăr 

zeu, marea e o vrăjitoare, cuplul primordial îşi gustă 

Flux-R Flux-Ref Flux-R ef eflux eflux 

lux 

PARANTEZE 

Barbu CIOCULESCU 


Cât ține pacea eternă? 

Cel mai bogat om al planetei, 

cum se spune, Warren Buffet, a 

lansat un apel în Statele sale 

Unite pentru ca bogații ca el să 

fie supraimpozitați. Astfel, 

spune magnatul, va putea fi 

salvat bugetul celei mai 

puternice, încă, țări de pe... ați 

ghicit, planetă. Apelul său a fost 

urmat de o declarație în acelaşi 

sens, semnată de 150 de 

multimilionari, declarație care 

spune, în principiu, că țara 

aceasta le-a permis să ajungă 

la situația la care au ajuns şi că, 

acum, a venit momentul ca şi ei să facă ceva pentru țara 

lor. Fără nici o referire la celebra vorbă a lui J. F. Kennedy, 

nu te întreba ce poate să facă țara pentru tine, întreabă-te 

ce poți tu face pentru ea. 

Mentalitatea americană a fost totdeauna străină 

europenilor. Ca să nu mai vorbesc despre europenii 

marginali, cum suntem noi. În marea cursă a îmbogățirii, 

această mentalitate mai poate pune o surdină, pentru că 

altfel am ajunge să ne mâncăm unii pe alții. Pare o 

exagerare? Desigur. Dar, judecând lucrurile la rece şi 

reducând la absurd, nu e ceva de canibalism în această 

goană după bani, pe care o vedem crescând mereu în 

intensitate, căpătând motivații din cele mai diverse. Ştie 

toată lumea că îmbogățirea unuia îl lasă pe altul sărac. Dar 

tot aşa de bine ştie toată lumea că numai unii, şi nu mulți, 

au, în lumea aceasta, capacitatea de a inventa mijloace 

ingenioase de a câştiga bani. Într-o lume care ar mai exista 

după principiile omului primitiv, ceilalți ar muri de foame 

la propriu. Numai că felul acesta de îmbogățire nu se poate 

dezvolta decât în prezența perdanților. Ei alcătuiesc piața 

şi fără piață ideile ingenioase de a scoate bani din piatră 

seacă, de tipul facebook sau google, ar rămâne simple 

idealuri. Or, idealurile, după cum ştie toată lumea, nu aduc 

bani celor care le au, dimpotrivă aş zice eu. 

plenitudinea. Finețea percepției şlefuieşte, ca pe hai-kuuri, 

câteva Micropoeme: „Au căzut în lac atâtea stele,/ că 

apa i se revarsă/ peste maluri” şi „Era cu atâta certitudine 

frig,/ încât stelele, / – respirând cu viteza luminii – / mi-au 

aburit fereastra”. Mai departe, un admirabil exercițiu în 

metru saphic demonstrează valențele pluralității. 

Cel de al treilea tom, cu mici excepții tot în vers liber, 

aparține unei voci rebele, după insondabilul titlu Rezervația 

Zoil (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011). Ştim, din 

studiosul nostru trecut şcolar, cine era persoana, rău văzută 

încă din antichitatea clasică, gramatician, filosof, retor 

şi... critic literar. Trăitor pe vremea lui Ptolomeu 

Philadelphus, de loc din Macedonia dinspre 

Tracia, din localitatea Amphipolis, retorul a 

purtat şi porecla de Homeromastix, de pe urma 

unei cărți în care scotea la iveală erori în 

epopeile lui Homer. Pentru asta, antichitatea l-a pedepsit 

cu diverse sfârşituri, care mai de care mai crud şi 

defăimător, începând cu lapidarea. Ce s-ar fi produs în insula 

Chios, dar ca urmare, după Vitruvius, a calomnierii regelui 

de către filosof. Vina de a-l fi atacat pe Homer nu consta în 

veridicitatea obiecțiilor, ci în aceea de a fi lovit în cineva 

care nu se mai putea apăra. Pentru care criticii de astăzi 

nu mai sunt aruncați într-o groapă comună, cum pare a i se 

fi întâmplat eroului autoarei Daniela-Olguța Iordache. Zoil 

al său trece prin zări suprarealiste: „Căci ce-i Zoil? O floare 

efemeră/ ce făptuieşte numai şi prosperă./ Inima lui e-o 

ceară ori un plastic/ turnat în forme noi de gumilastic”. 

Mai precis: „E-un ochi diurn ivit din divagații/ Şi-nsuflețit 

de-un viu tumult de-ovații./ Gelatinos, cu-anomalii de 

broască/ El poate-n orice mediu să trăiască”. Cu acest 

bivalent înțeles al poemului deschizător al cărții: „Zeul 

râde.../ Câțiva înțelepți ies din gura lui ştirbă/ Cu făcliile 

aprinse./ Apoi cu toții se-nclină şi se-adapă/ Din marea 

lumină ce creşte din trapă”. Trapa funerară fiind, fireşte, 

groapa comună de care am vorbit! Minat de ticuri 

nevrotice, dar posedând un seif cu cod, Zoil circulă într-un 

univers acoperit de nori neutronici, pe câmpuri entropice, 

într-o lume cu ochi poliedrici sau de laser, cu femei de 

plastic, posesoare de gene edulcorate, benzi de fotoni 

bântuie aerul caustic, pe când: „În vremea asta în laborator/ 

Ofelia şi Julieta/ două celule disperate/ se sbat în rigidele 

eprubete reci” (Laborator). Evurile fuzionează şi iată-ne în 

Troia: „Când bat clopotele în hexametru/ începe să joace 

peste funestul/ oraş de sticlă aurul,/ Troia de aur, înfăşurată 

în 9 valuri de foc/ cu piciorul filigranat/ sare peste cenuşa 

durerii/ fâlfâindu-şi nerăbdarea peste apus/ valul 

Scamandrului o laudă...” Parcă de Homer se ocupa Zoil, 

nu-i aşa? Tripticul se închide asupra violenței, după ce 

barajul clasicității a cedat, iar pe Styx curg barbarismele 

nou intrate în limbă, poluându-i undele negre – într-o 

viziune cu puține luminişuri. 

Revenind la apelul lui Warren Buffet, el este un 

semnal că lucrurile se schimbă fundamental în această 

lume, că nici capitalismul nu mai este ce a fost, că nici 

piața, cât o fi ea de liberă, nu mai e atât de liberă, că prin 

căderea comunismului ca sistem de stat, unele dintre 

principiile sale, care se pot valorifica, au fost preluate de te 

miri cine. (Mai țineți minte celebra „valorificare a 

moştenirii culturale a trecutului”?) Sigur, apelul lui Warren 

Buffet nu e unul capitalist, dar unul de stânga este. Pentru 

că tocmai acesta e programul stângii, acela de a redistribui, 

altfel, bogăția. Or, să auzi din gura celui mai mare bogătaş 

al lumii proclamată redistribuirea propriei bogății poate fi 

şocant. Şi poate fi, la urma urmei, o gură de aer pentru 

susținătorii comunismului. E drept, acest apel nu poate 

însemna o chemare la comunizarea lumii, dar înseamnă, 

şi asta e sigur, o recunoaştere a faptului că oamenii trebuie, 

totuşi, să fie solidari între ei, indiferent de gradul de bogăție 

al fiecăruia. Şi chiar dacă Warren Buffet nu a anunțat că-şi va 

distribui imensa avere săracilor ca Sf. Francisc, a ajuta 

statul, bugetul său, înseamnă, de fapt, a-i ajuta şi pe cei mai 

puțin favorizați de soartă, pentru că asta e una dintre 

funcțiile statului. 

La alt nivel, al Uniunii Europene, Germania şi 

după ea Franța nu au acceptat o solidarizare cu statele 

colege mai puțin bogate, evident, de data asta pare sigur, 

din vina administrației lor, dar poate şi a celor pe care 

această administrație le are în grijă sau coordonare. Sigur, 

e altceva să fii Warren Buffet şi altceva Germania, deşi, la 

urma urmei, e vorba de o oarecare echivalență. Numai că 

Germania, de pildă, cuprinde, deopotrivă, şi oameni 

defavorizați şi oameni foarte bogați. Cetățenii germani, se 

spune, s-ar opune susținerii Greciei şi a celorlalte țări de 

pe marginea prăpastiei, sub cuvânt că aceştia nu muncesc 

şi atunci de ce ei, care muncesc, să finanțeze lenea altora. 

La prima vedere, argumentul german e corect, logic. La a 

doua, însă, el se prăbuşeşte. Păi ştiți de ce trebuie să susțină 

Germania Grecia sau oricare stat din UE ajuns în această 

situație? Simplu: pentru că a acceptat, cândva, să facă 

parte din aceeaşi uniune cu el sau cu ele. Şi în situația asta 

nu există decât două posibilități: ori să ajute la scoaterea 

acelora din mocirla datoriilor, ori să se retragă sau să ceară 

excluderea statelor cu deficit prea mare din Uniunea 

Europeană. Ceea ce ar însemna sfârşitul Uniunii Europene. 

Ca să nu mai spun că, la a treia vedere, se arată un alt 

factor comun al celor care muncesc corect şi al celor care, 

conform convingerii celor dintâi, lenevesc: moneda unică, 

euro-ul. Or, aici nu mai există loc de întors. Dacă se 

prăbuşeşte moneda grecilor, din cauza imenselor datorii 

de stat, atunci, de fapt, li se prăbuşeşte şi nemților moneda, 

oricât de corect şi de bine ar lucra ei şi oricât de corect şi-ar 

administra cheltuielile de stat Germania, cu dna Merkel în 

frunte. Or, pericolul acesta e mare, e foarte mare (dl 

Ciorbea spunea „va fi greu, va fi foarte greu” pe când era 

prim ministru, nu mai e de mulți ani şi e şi mai greu, dar nu 

de aia...). În cazul în care UE s-ar prăbuşi, ce loc liber ar 

avea expansiunea rusească! Ce războaie s-ar mai putea 

purta din nou şi ce puțină lume ar mai supraviețui din 

suprapopulata Europă! 

Nimeni nu şi-a închipuit, când s-a prăbuşit 

comunismul, că urmările acestui eveniment vor fi de o 

asemenea anvergură. Douăzeci de ani, cât a durat de fapt 

şi perioada dintre cele două războaie, au trebuit să treacă 

pentru a se constata, în lumea liberă încă dinainte, pentru 

a se demonstra că lumea nu se poate echilibra încă, pentru 

că libertatea are nevoie mereu de o contragreutate. Din 

punctul nostru de vedere, e trist, foarte trist, ca să repet 

formula de mai sus, să constatăm că n-am fost decât un 

lest, absolut necesar pentru ca balonul lumii să se poată 

înălța. Sigur, aveam impresia că balonul s-a întors, şi-a 

recuperat lestul de pe unde-l aruncase, noroc că mai ținea 

minte cineva coordonatele, şi că acum ne înălțăm şi noi cu 

el, din nou. Numai că, uite, balonul s-a înălțat el ce s-a 

înălțat cu noi cu tot, dar până la urmă a început din nou să 

coboare. Ce să facă piloții balonului? Fac şi ei summituri, 

dar nu se înțeleg. N-ar mai vrea să arunce pe nimeni ca 

lest, poate din cauza corectitudinii politice, poate pentru 

că există alte interese, meschine, dar favorabile lesturilor. 

Poate că a fost un moment de idealism, care a 

cuprins lumea, poate că, de fapt, a fost, dimpotrivă, un 

moment de calcul cinic al celor care aveau nevoie de noi 

piețe şi noile piețe au fost dobândite. Numai că, prin 

deschiderea aceasta a piețelor, capitalismul s-a trezit, 

constatăm azi, în fața unei situații pe care nu mai ştie cum 

s-o administreze, statele s-au pus pe cheltuieli nebuneşti, 

băncile şi-au depăşit cu mult atribuțiile şi, ca să zic aşa, 

programul sau proiectul, încât lumea se vede din nou într-un 

impas. Nu mai e un război mondial la orizont. Dar e sigur 

că ăsta nu e un război? Pentru că victime or să fie, şi sunt 

deja, cam tot atâtea câte a făcut războiul. Chiar dacă nu 

toate or să moară, violent, în bătălii purtate trei sau patru 

ani. Până la urmă, efectele or să fie echivalente. 

Şi o ultimă întrebare: pacea eternă poate ține 

numai 20 de ani, 20 de ani şi ceva? 

Nicolae PRELIPCEANU

+ 


O zi fără porți, 

Numai lacăt. 

Ca încălzit de morți 

Soarele-i la capăt. 

Şi nici o putere 

din vara sfârşită 

Nu vine, nu cere 

Să-i fii aur în sită. 

Cuvintele chemate 

Pe buze scrumesc. 

Slujirea făcliilor 

Rămâne ultim sens. 

29 iunie 2009 

Lacrima mea ca un cuțit a străpuns 

Obrazul celei ce-şi spunea fericire, 

Obrazul ce nu era altceva decât fusul 

Ursitei făcut paradis şi infern. 

Nebunul de mine, lor şi ei mire, 

Iubind-o mai mult decât mortul locul său de veci, 

Loc fără veci, abandonare, 

Drum creat pentru mântuire. 

+ 

Zi în care am început să trăiesc 

Fără a fi zămislirea tărâmului 

Ce salvează numai prin faptul 

Că a devenit invizibil. 

Zi neagră, zi albind, 

Dându-mi focul nestins 

Ce nu-l mai pot vărsa în aer 

Sub înfățişare de ardere 

Şi nici măcar ca mărunt vaier 

Aruncat de înger pe talgere, 

Cântec rostindu-se 

Înălțat foc dincolo de orice creație, 

În ziua în care am început să trăiesc. 

+ 

Adâncul fructelor 

E mistuitor, 

Mă arunc în el, 

Şi coajă de duh 

Sau fructul în zbor 

Îți sunt, Doamne, parfum 

Răsturnat în mine, 

Amândoi drum 

Mângâierilor de mistuire pline. 

Cântând ne spală 

Cenuşa cuvintele. 

Vino şi cuprinde-le 

Chiar şoptite de boală. 

30 iunie 2009 

Unde am fost chemat nu a rămas nimic din chemare, 

Numai ecoul s-a făcut umbra unui înger 

Ce a primit viață de carne 

Rodindu-mă în el. 

Muguri nestăviliți de nici o furtună 

Eram, ca în ultimul suflu. 

Unde am fost chemat... 

+ 

Iarba are un miros ce seamănă cu mine, 

Îşi pierde vremea adăugându-se vântului 

Ce râde şi ciufuleşte frunzele 

Cuprinse de amintirea copilului 

P P P P P o o o o o e e e e e z z z z z i i i i i ee 

ee 

e 

Pe care visul de a nu fi l-a răpit. 

Nimeni nu are chef de vorbă, 

Nimeni nu vrea să tacă. 

Se aud mişcări stranii în cer, 

Se aud oasele troznind sub pământ. 

Iar se întind morții prea tare 

Şi sparg coaja grea a țărânii. 

Şi nu se ştie dacă e o întâmplare 

Sau totul a fost aşa programat. 

Oricine primeşte un surâs de la oricine, 

Lumina învață să fie. 

Inima se strânge cută peste cută 

La trecerea frumuseții copilăroase 

Pe ulițele din cetatea pierdută 

Unde a rămas în picioare doar 

Statuia unei zeițe goale 

Ce se uită fără privire la cale. 

+ 

Am fost în carne lacrimă de prunc. 

Cu ea am plâns desăvârşirea. 

Am fost în carne ceea ce arunc 

După o masă copioasă-n firea 

Macabră a universului. 

Am fost ceea ce pragul înțelege 

Ca lume cealaltă lume în cealaltă. 

Am fost cuvinte fără cuvinte, lege fără lege, 

În care om şi neom au făcut haltă. 

+ 

Şi atunci cum să fiu, 

Să germinez 

În cutremur viu, 

Unicul sens? – 

Când din cer curge 

Năluca-n năluci, 

Haos pur ce suge 

Vis din vis de prunci? 

Lăsați-mă-n corp 

Ce visul îşi cară 

Dincolo de orb 

Chip de stea polară. 

+ 

Pe când stau în adâncul furtunilor şi cânt 

Cu scoici de suflet carnea îți iese din mormânt, 

Şi mi se face punte de ceruri întru care 

Îmbrățişez a neființei întrupare. 

Nu tulbura mai mult decât atât 

Văzduhul peste mine. Ca Dumnezeu surâd 

Primindu-te, genunchii nu-i mai am, 

Îngenunchiați s-au făcut ram 

De aşteptare, rană de mii de ori 

În viață, ca-n veci culme de flori. 

Dacă sunt încă viu atunci sunt nesfârşit, 

O taină sfâşiată dar devenită rit 

În care haosul ascunde 

Un zeu gravid cu fetusul o punte. 

De tine e gravid până la moarte 

Şi duhul ce-i e gând nouă-l împarte. 

4 iulie 2009 

Miracolul ce în mine crede m-a ales 

Cer deschis în lacrima din sens, 

În care obscurul trecând peste obscur 

Se înfaşă în podoabe, 

Unele strălucind, altele sfâşiate 

De cuvântul veacurilor toate. 

Să tacă e menirea oricărei splendori, 

Să tacă sub parfum scânteietor. 

Miracolul în chiar acest parfum 

Înfăptuieşte lucrarea de veci a lacrimei. 

+ 

Nu mai aud, timpanul mi-a plesnit, 

Acesta-i începutul durerii luate de la zâne. 

Mă doare cuvântul înmiit, 

Inima ca fosilă îmi rămâne. 

Şi dacă-i întuneric şi dacă e senin 

Aceeaşi ceață o simt învălmăşită 

Cu măduva şi doar aşa mai pot 

Să scot din gâtlej sunete ca rod. 

+ 

Viața creşte încet 

Într-un fior. 

Nu există altfel, 

Decât vânt şi nor. 

Poți să o întrebi 

Mii de ani, ea tace 

Ca săgeata-n cerb, 

Înțepenită pace. 

Eşti gonit în viața 

Fiecărui cer. 

Laşi să ningă ceața 

Ta peste tăceri. 

+ 

Am privit-o cu teamă când 

Mi-a adresat râsul acela 

de copil născut din întâmplare. 

Cu teamă de trup ce a uitat 

Să îmbrățişeze, cu respirația făcută ghemotoc 

În gâtlej, şi mi-am spus că nu sunt, 

Că am fost, şi m-am topit acolo 

În sala unui hotel de mâna a treia 

Tapetată cu flori putrede. 

Numai o clipă ochii noştri s-au iubit 

Şi în mâini mi-a rămas transpirația 

Unei dispărute mângâieri şi țipetele 

Ca de pisici chinuite ale pescăruşilor 

Şi cât de obosit de fericire eram 

Mergând spre gară, mă făcusem un ram 

Înflorit pentru ultima oară. 

Un ram al copacului dintâi, epitaf 

Al paradisului aproape de o obscură gară. 

5 iulie 2009 

Ce viziune era carnea ei 

Cu fulgi de zăpadă. 

Când o atingeam din greşală, 

Mi se părea o dovadă 

Că trăiesc revenit din cer. 

Zdrențele ce mă îmbrăcau 

Îmi erau veşminte regale, 

Visul ce mă visa aproape 

De mişcările ei feline 

Ştia în Dumnezeu să mă îngroape. 

Încă ard amintindu-mi-o pe când 

Mi se spală trupul mort 

Înainte de a fi aruncat 

În pământ şi în rai. 

Încă ard ca scările unui palat 

Surpate de urcuşul îngerului. 

+ 

Țipete de păsări şi copii, 

Vedenii de femei cu trecerea chemată pe pământ, 

O briză măruntă şi lovitura 

De a privi dat afară din viață, 

Iată câteva cuvinte ce consumă 

Ziua de azi pe care ai vrea să o dai 

Oricui doreşte să o spulbere 

Şi astfel vei putea să cinezi 

În chiar seara asta cu Dumnezeu. 

Şi lasă-i să se bucure 

Pe cei ce țin atât să se bucure 

Că nu mai eşti. 

+ 

O frunză se zbate 

Cu sunet de cristal. 

Clipe încărcate 

De țipăt îmi sunt mal. 

Copacii îşi trag afară 

Din mine şi din lut 

Rădăcinile. Câtă seară 

Căzută peste cel căzut! 

Chiar florile au parfumul 

Împuținat. 

Ard, şi doar scrumul 

Rămas nu-i păcat. 

Miron KIROPOL 

5

6 

Grabă mare 

Să ne abatem, Cynthia, şi pe la 

Gorunişte. Ce Dumnezeu: i-am dat 

satului ăstuia un an de tinerețe. Am 

predat acum – ă, hă, hă! – cinci 

decenii limba română la şcoala de 

aici. Terminasem liceul!... Şi 

cârmirea volanului s-a săvârşit 

concomitent cu încuviințarea ei. 

Cynthia simte tot cu o secundă mai 

devreme, aşa că nici n-a mai fost cazul 

să-l pronunțe pe da. 

Am părăsit astfel dealurile mărețe 

dinspre răsăritul Bacăului, îndreptându-ne către leasa de păduri a 

dealurilor Tutovei. În plin altar silvestru, curgerea grandioasă a 

coloanelor luminii printre fagii drepți ca lumânarea îmi deştepta o 

amețeală stranie, ca într-o hipnoză în care nu crezi dar care te cuprinde 

fără voie. Am scăzut viteza. Undelemnul aerului îmi transforma trupul 

într-un plămân unic. Şi cum îmi stă în fire să mă observ automat, ca 

medic ce sunt, am descoperit că răsuflam scurt şi într-un ritm sporit. 

Emoția, m-am gândit... 

Se strecura înserarea. 

– Ce-o fi făcând Beatrice? O, Beatrice, Beatrice, colega mea!... 

Vom trece prin satul ei. Poate şi pe la şcoală. Câți profesori se vor fi 

vânturat, timp de 50 de ani, prin moara cancelariei! Şi câți se vor fi 

petrecut din viață... 

– În orice caz, tu ai fost unul din cei ce s-au vânturat dar nu s-au 

petrecut! răspunse Cynthia, atingând cu o rază fină a lucidității ironice 

accepțiunea metaforică a celor două verbe. 

Cum maşina şerpuia pe şoseaua neverosimil asfaltată, zăbrelele 

înalte ale arborilor mă provocau cu enigma numărului mare şi repede 

schimbător, ca-n exercițiile eleate. 

– Ne apropiem de Gorunişte. Uite pe dreapta Râpa Borii. Trece pe 

lângă casa Beatricei. Ştii, prima mea dragoste... Ce-ar fi să ne oprim la 

ea câteva minute?! La ora asta e acasă. Am aflat de la un profesor din 

Bacău că părinții i-au murit şi că s-a măritat cu un grobian, ca să nu zic 

altfel, ea, o gingăşie de fată... Dur, însă nu bestie, căci trăiesc şi astăzi 

o viață bine împărtăşită conjugal. 

– Sigur! acceptă Cynthia, bucuroasă că o veche curiozitate îi va fi 

satisfăcută. 

Casa, odinioară înconjurată din trei părți de păpuşoaie era acum 

o insulă într-o mare de flori. Reginele nopții strecurau brațe înflorite 

printre şipcile gardului spre palma curată a ogrăzii. Acoperişul era şi el 

altul: tabla, albă şi strălucitoare altădată, căpătase prin ruginire culoarea 

cafelei prăjite. 

Beatrice nu m-a recunoscut în primele clipe. Deodată însă 

zâmbetul care-i crea prin asimetrie o gropiță în obrazul stâng a confirmat 

recunoaşterea, iar năvala aducerilor aminte a fâstâcit-o complet. 

Mişcările mâinilor ei încă frumoase păreau schițele prin care un pictor 

redă vâjâiala fericită de sub tâmple. 

– Beatrice, Beatrice, nu rămânem decât un minut. Am oprit doar 

ca să te vedem. Altădată vom sta mai mult. Cade întunericul şi mă tem 

să nu-mi facă maşina vreun pocinog prin pădurile noastre! 

– ... pădurile noastre! îmi repetă ea ultimele cuvinte, ca altădată 

Echo, nimfa care cunoştea legăturile de dragoste ale lui Zeus... 

– O cafeluță măcar, o fac repede! căută ea spre ochii verzi ai 

Cynthiei. O iau ca aliată pe domni... 

– Pe doamna, precizai eu riscant. 

– Pe doamnişoara, alunecă ea fără voie şi distorsionat printre 

silabe. Vai, nu-s obişnuită cu vizitele repezi, m-am zăpăcit de tot: doamna! 

Dispăru, reveni şi întinse pe măsuța ovală dintre petunii o dantelă 

somptuoasă, operă evidentă a minuției degetelor şi a pustiului vieții. Se 

făcu iarăşi nevăzută prin labirinturile bine măturate dintre straturi. 

Când, cum, nu ştiu, dar se ivi incredibil de repede cu tablaua 

cafelelor, neanimată în nici un fel de febra lesne de diagnosticat. Roză 

şi îmbrobonată de emoție, printr-o anume blocare în vârstă, avea în 

înfățişare puritatea călugărițelor fără vârstă şi cu viața netrăită. Pe 

semne că brutalitățile vieții în doi îi imprimaseră aerul permanent actual 

şi fraged prin care mă surprindea, urmare a răscolirii necontenite a 

adâncurilor sufleteşti. Parcă ar fi băut toată viața numai rouă. Parcă ar 

fi inhalat toată viața numai piperul subtil, umed şi volatil al expirației 

reginelor nopții. 

Am vorbit, am vorbit, am vorbit, comprimând în vasul 

neîncăpător al acelei jumătăți de ceas conținutul unor ore întregi. 

Apăsarea grabei ne făcea clari: Beatrice clară în fina ei vibrație, Cynthia 

clară în imobilismul ei atent, de heruvim cu ochi mulți, eu clar în sinteza 

rememorărilor. De bărbat, nevasta nu pomeni nimic; el a rămas tot 

timpul o absență, mai curând o abstracție, dar simțeam, tot clar, limitele 

arealului pe care priponul conjugal i le impunea Cynthiei. Veghea 

neîntreruptă o înțelepțise pe zvăpăiata de odinioară, iar visarea, şi ea 

neîntreruptă, îi rotunjise conturul pleoapelor, moleşindu-i-le a vârstă. 

Ne-am ridicat să plecăm, îndreptându-ne spre trotuarul cu pietre 

de râu de lângă zăplazul ce ținea cu greu piept presiunii florilor grădinii. 

Câteva scăpaseră din strânsoarea gardului, zgâindu-se spre lumina mai 

bogată din curte. 

– Narcisele din Moldova, mirositoare şi cu guleraş sângeriu la 

mijloc, am zis. Le întâlnesc atât de rar în Bucureşti! La noi există doar 

albe complet sau galbene. Şi fără miros. 

Beatrice se repezi spre pâlcul narciselor, întorcându-se cu un 

braț plin pe care, ajunşi la poartă, îl oferi Cynthiei. Îi 

mulțumi ea, îi mulțumii eu. Conjugarea mulțumirilor 

o făcu brusc retractilă. Când să trecem de poartă, adică 

la despărțire, am zis într-o doară: 

– Noi le spuneam în copilărie zarnacadele. 

Rămâi cu bine, Beatrice! Trăiască zarnacadelele! 

Ochii i se umeziră. Nici nu venisem bine... 

– Da, zacarnadelele! 

– Nu, Beatrice zarnacadelele! 

Cynthia deschise portiera, reluându-şi locul cu 

o grație ostentativă. 

– Da, zanacardelele! 

– La revedere! Zarnacadelele, la revedere! 

– La revedere! 


Fenomenul Soljenițîn 

„Transportat în 

câteva ore cu viteză 

amețitoare din închisoarea 

Lefortovo, din Marea Zonă 

Sovietică înconjurată cu 

sârmă ghimpată, în căsuța de 

țară a lui Heinrich Böll 

(localitatea Langenbroich, 

n.m. N. C.) de lângă Köln, 

m-am pomenit încercuit de 

sute de ziarişti care aşteptau 

de la mine declarații 

fulminante; într-un mod 

neaşteptat şi pentru mine, le-am răspuns: am vorbit destul 

în Uniunea Sovietică, acum tac.” 

Acestea sunt cuvintele cu care se deschide 

cartea de memorii din exil a lui Soljenițîn, „Ca bobul 

între pietrele de moară”, în care autorul se confruntă 

pentru prima oară în mod direct cu opinia publică 

occidentală, în speță cu presa dornică să afle tot ce gândea 

şi simțea marele disident rus. Se ştie că Soljenițîn a 

debutat oarecum nefericit în această relație care avea 

să-l victimizeze până la reîntoarcerea în Rusia, în 1994, 

stârnind pasiuni şi controverse cărora cu greu le-a făcut 

față. Momentul sosirii sale în Occident a fost determinat 

de apariția, la Paris, în 1973 a cărții Arhipelagul Gulag. 

KGB-ul descoperise deja o copie a lucrării, fapt care a 

urgentat apariția în premieră mondială în Franța a acestei 

lucrări care avea să împartă intelighenția occidentală în 

două tabere. Arestat în 1974, el este eliberat la presiunile 

Occidentului şi expulzat în Germania Federală (unde stă 

două zile la prietenul său Böll), după care alege Elveția, 

ca o primă escală a drumului său spre Statele Unite. Aici 

avea să țină în 1978 faimosul „Discurs de la Harvard”, în 

fața unei elite americane înmărmurite să afle că scriitorul 

rus avea şi cuvinte de dojană, nu doar de aprecieri la 

adresa societății lor. Ideile sale morale şi politice (nu 

consimțea la dihotomia hobbesiană a politicului separat 

de morală) au fost răstălmăcite şi întoarse pe toate fețele, 

nu de puține ori presa conservatoare americană 

creionându-i un portret de rus iubitor de autoritarism, 

paseist, panslavist şi critic al democrației occidentale. 

Cartea lui Daniel J. Mahoney*, profesor de 

ştiințe politice la Assumption College, SUA, este un 

studiu serios, foarte documentat, aplicat şi coerent, în 

care sunt prezentate principalele teme ale discursului 

public al lui Soljenițîn din momentul expulzării din URSS 

şi până la moartea sa: autoconstrucția gradată a guvernării 

locale, de la bază spre vârf, căința pentru crimele şi 

minciunile care au făcut din Uniunea Sovietică iadul pe 

pământ şi renaşterea poporului prin acțiuni ale libertății 

civice, nu prin ucazuri ideologice. Analistul american îşi 

propune să demonteze toate poncifele de gândire care 

au făcut din Soljenițîn cel mai discreditat luptător pentru 

democrație naturală în Rusia ultimilor 60 de ani. Ani pe 

care în cartea din care am citat la începutul acestui articol 

avea să-i rememoreze în volume de o izbitoare 

veridicitate, parte a marii suferințe a poporului rus din 

ultimele sute de ani: „O, voi, urmaşi ai noştri, fiți cu 

băgare de seamă atunci când îi judecați pe cei care au 

trăit în Rusia în aceşti cumpliți şaizeci de ani sovietici.” 

Creştin şi anticomunist urmând principiile 

învățate de la Aristotel, Montesquieu, Alexis de 

Toqueville, dar şi ale gânditorilor ruşi (Berdiaev, în 

special, cu acel teribil cuvânt spus în fața anchetatorilor 

CEKA: „o ființă umană are un punct de vedere”), Soljenițîn 

face un teribil portret teribilei boli a veacului trecut, 

ideologia comunistă, o „teorie socială” care îl ajută pe 

C.D. ZELETIN 

scelerat să-şi justifice faptele față de sine şi alții: „datorită 

ideologiei, secolului XX i-a fost hărăzit să experimenteze 

nelegiuirea în milioane de exemplare. Nelegiuirea nu 

poate fi dezmințită, nu poate fi ocolită ori trecută sub 

tăcere.” 

Faptul că a cerut constant ruşilor să se căiască 

pentru suferința prin care a trecut un popor întreg i-a 

fost imputat de adversarii săi, aceia care nu-i puteau 

ierta că a descoperit mobilul acțiunii criminale a 

comunismului: minciuna ideologiei ca atare, dusă la 

crimă şi genocid prin Lenin şi Stalin. De altfel, Soljenițîn 

arată în lucrările sale (studiul „Lenin la Zürich”, din 

cartea sa, Roata Roşie) că Lenin este cel care a militat 

pentru execuții în masă, distrugerea țăranilor liberi şi 

aruncarea opozanților în lagăre de muncă, Stalin 

nefăcând decât să perfecționeze ce învățase de la 

maestrul său. Hitler însuşi i-a admirat pe cei doi 

bolşevici, susține el. Chiar şi liberalismul modern a 

fost criticat de autorul „Arhipelagului Gulag” în 

„Discursul de la Harvard”, care a oripilat o parte a 

establishmentului american, acesta vizat direct pentru 

excesivitatea legalismului său, dar şi pentru cultura de 

masă, tot un fel de ideologie, care ruinează sensibilitatea 

naturală a omului. 

Mahoney explică astfel: „Detractorii lui 

Soljenițîn se înşeală când îl prezintă ca opozant 

reacționar la democrația liberală. Ei minimalizează 

profundul său ataşament față de libertatea umană şi 

sobrietatea rezervelor sale cu privire la starea morală a 

democrației contemporane […] scrierile politice ale 

lui Soljenițîn, în timp ce evită perfecționismul politic, 

alunecă ocazional în direcția romantismului conservator. 

El scrie ocazional ca şi când « toate lucrurile bune merg 

mână în mână », ca şi când avantajele ordinii democratice 

moderne ar putea fi cu uşurință combinate sau aliate cu 

ceea ce există mai bun într-o ordine socială 

predemocratică.” 

A fost acuzat de fanatism moral, iar unii, între 

care chiar soția preşedintelui Jimmy Carter, i-au cerut 

să părăsească SUA. Mi-amintesc că atunci când a criticat 

puterea americană după 11 septembrie 2011, lui Susan 

Sontag i s-a strigat acelaşi lucru din țara democrației 

celei mai înaintate. Însă temerea lui Soljenițîn din acei 

ani era ca Occidentul să nu slăbească lupta împotriva 

comunismului sovietic, care ducea o abilă propagandă 

de falsă acceptare a unor măsuri cerute de vestici. 

Acceptând că tonul critic la adresa Occidentului a avut 

anumite acute care puteau irita, Mahoney corectează 

imaginea unui Soljenițîn intratabil în chestiuni de morală 

politică şi aduce dovezi ale unei priviri mai nuanțate 

asupra Occidentului, în special cu ocazia discursului 

său ținut în Lichtenstein, în fața Academiei de Filozofie 

a Principatului. Tonul acelui discurs nu mai este atât de 

dur, Soljenițîn vorbeşte aici în fața unui public 

conservator, atent la valorile seculare ale Europei. El 

nu uită să remarce faptul că atunci când marile puteri 

au decis imediat după război ca prizonierii ruşi din 

Lichtenstein să fie repatriați în URSS, acolo unde ar fi 

sfârşit în Gulagul stalinist, micuțul stat occidental a 

refuzat să facă acest lucru, conştient că i-ar fi trimis la o 

moarte sigură. Iată cum, spunea Soljenițîn, „participarea 

îndreptățită şi trebuincioasă a moralei în spațiul politic” 

are rolul său major de jucat, împotriva ideilor ajunse la 

noi pe filiera Machiaveli-Hobbes. 

Astfel, Soljenițîn a aclamat public capacitatea 

Occidentului de a prezerva libertatea individuală ca 

garant infailibil al democrației şi a salutat moştenirea 

sa creştină, acele „mari rezerve de milă şi dăruire de 

sine” pe care se poate încă baza civilizația noastră. Ceea 

ce-l deosebeşte pe Soljenițîn de alți disidenți ruşi este 

speranța sa că Rusia poate renaşte din cenuşă prin 

cultivarea acelui etos popular al zemstvelor, acele unități 

regionale unde oamenii îşi croiesc singuri viața şi aşează 

conviețuirea pe principii trainice de cooperare. Modelul 

său este indubitabil fostul prim-ministru al țarului 

Nicolae al II-lea, Stolîpin, unul dintre puținii bărbați de 

stat pe care Rusia i-a avut în debutul secolului XX, cu 

puțin timp înainte ca forțele demoniace ale celor două 

ideologii criminale să se dezvăluie. El este personajul 

nefictiv din „Roata Roşie”, cel care şi-a propus planuri 

de reformare a unei țări căzută, după 1905, pradă 

convulsiilor revoluționare. O țară condusă de o 

aristocrație practic incapabilă să sesizeze nevoia de 

reforme adânci, cu o curte de ipocriți şi vanitoşi care-l 

înconjurau pe slabul țar Nicolae al II-lea, spectatori 

Nicolae COANDE 

(Continuare în pag. 26)


Nu am niciun motiv 

deosebit să-mi scriu memoriile, 

fiindcă existența mea, spre 

deosebire de a altora, a fost 

destul de ştearsă, dar nu pot să 

rezist îndemnului de a pune pe 

hârtie trăirile şi întâmplările 

din viața mea şi farmecul de 

odinioară al acestui târg curat 

şi liniştit în care a fost să-mi 

port destinul. Nevastă-mea îmi 

tot spune tu, Ianis, sunt semne 

rele dacă te-ai apucat să scrii 

acum, la bătrânețe şi o înțeleg 

fiindcă e femeie simplă, fără 

multă şcoală, şi toată viața şi-a dus-o între bucătărie, 

leagănul copiilor şi treburile prăvăliei. Îmi amintesc ce greu 

mi-a fost să o scot în lume, că era sălbatică de tot, şi când 

am dus-o pentru prima oară să se coafeze la doamna 

Suvorovski, că nu voia cu nici un chip să meargă – zicea că 

n-are nevoie de mofturi de-ăstea de cucoană –, n-am 

convins-o decât făcându-i cadou un lănțişor de aur pe care 

îl văzuse în vitrină la Iancu Băltărețu. 

Ca să fiu sincer, mărturisesc că fantezia mea cu scrisul 

vine în primul rând din faptul că am fost silit să-mi lichidez 

negustoria. N-a fost aşa de simplu. Nu te desparți cu inima 

uşoară de o îndeletnicire pe care o faci de când te ştii. Am 

fost crescut de mic în prăvălie şi băcănia a fost adevărata 

casă a mea. Străbunul după tată, care a venit din Grecia pe 

vremea lui Alexandru Ipsilanti şi bunicul şi tata tot băcani 

au fost şi pe băiatul meu care e profesor la Târgovişte tot 

băcănia l-ar fi aşteptat dacă nu începea războiul şi ce a 

urmat după aceea, 

Isprava cu lichidarea prăvăliei a fost aşa: întâi m-am 

pomenit cu o adresă din partea Primăriei, cum că zona 

pieții comunale urmează să se sistematizeze în scurtă 

vreme iar planul de modernizare prevede ca pe 

amplasamentul prăvăliei mele să se ridice un vast complex 

de comercializare a cărnii. Golanii îşi imaginau că îl 

intimidează pe Ianis cu hârțoaga lor nenorocită. Pe urmă 

au trimis un amploaiat imberb care duhnea a apă de colonie 

ca un recrut la prima întânire cu gagica. La început m-a 

luat cu binişorul, că interesul public cere, că municipalitatea 

consideră că ar fi bine, că scopul nostru este, că binele 

obştesc impune şi alte gungureli de felul ăsta. Băiatul s-a 

arătat suficient de insistent ca să mă scoată din sărite şi în 

clipa când a trecut la amenințări mai străvezii a trebuit să-l scot 

afară cu câteva picioare aplicate în turul pantalonilor. 

Credeau, cu mintea lor nătângă, că un negustor cinstit, cu 

o reputație nepătată, care ținuse prăvălie în miezul târgului 

mai mult de patruzeci de ani, poate fi desființat la fel de 

simplu cum ai călca în picioare o păpădie. 

Repriza a doua, după cum se va vedea, va fi cu mult 

mai dură. Am fost chemat la Primărie ca să semnez că 

accept să mi se demoleze prăvălia. Nu m-am dus. M-au mai 

chemat o dată, insistau. A treia oară m-au somat că dacă 

nu răspund de bună voie apelurilor administrației, mă vor 

aduce cu poliția. Acolo, în pivnițele de pe strada 

Rândunelelor, am fost ținut cinci zile aproape nemâncat, 

nu spun că m-au bătut că se înțelege de la sine, şi în timpul 

ăsta au demolat clădirea prăvăliei. M-am hotărât să 

consemnez aceste lucruri în cartea mea, ca să se ştie cum 

poate să dispară din senin o dinastie de băcani la fel de 

veche cât anii ce ne despart de epoca fanariotă. 

S-ar putea crede că e deşertăciune să scrii o carte 

despre băcani şi neguțătoria lor şi poate chiar aşa şi e dar 

sunt decis s-o fac chiar dacă ar fi să o citească numai urmaşii 

mei, ca să transmită mai departe cât de laborioasă şi 

benefică era odinioară prezența unui negustor în orăşelul 

nostru lăudat de toți străinii care au trecut pe aici. Mă 

gândesc, între atâția alții, la domnul Garabet Norhadian 

care ținea cafegerie pe strada Negru-Vodă. Ce om distins! 

Un domn. Nevastă-sa, Sandina, trecuse până să se mărite 

şi prin patul meu dar asta n-a împiedicat-o să devină o soție 

admirabilă, şi datorită frumuseții şi tactului desăvârşit îl 

ajutase pe Norhadian să intre în casele cele mai 

pretențioase ale oraşului. Sau domnul Anastasie Iogu, 

descendent al unei vechi familii de machedoni din Salonic, 

care întemeiase în Alutela comerțul cu stofe şi pânzeturi 

de Damasc şi ai cărui doi băieți sunt astăzi proprietarii 

celor mai reputate magazine de confecții din Viena. 

Mă aflam într-o după-amiază în birou, scriam, şi Irena, 

Tablouri dintr-o expoziție (5) 

care se nimerise în vizită la noi, îmi zice, unchiule Ianis, ce 

sunt năzdrăvăniile astea şi ia o foaie de hârtie şi o flutură 

prin fața mea ca pe o zdreanță, începi să te prosteşti la 

bătrânețe. La vârsta ei, copiii sunt impertinenți şi dacă pe 

deasupra mai au şi neplăceri sentimentale devin 

dezagreabili. Cunosc problema. I-am spus să lase foaia jos 

şi să nu se amestece în treburile mele personale, să-şi vadă 

mai degrabă de-ale ei şi fata, nu ştiu ce-o găsise, a continuat 

să fredoneze pe tema asta idioată, că textul meu e desuet, 

că slugăresc la poarta claselor exploatatoare şi alte 

tâmpenii asemănătoare învățate papagaliceşte la Comitetul 

unde îşi pierde vremea toată ziua. Tot apăsând pedala asta, 

că sunt un lest al vechiului regim, că mă aşez de-a 

curmezişul progresului şi înnoirii societății, că am 

mentalitate mic-burgheză, mi-am ieşit din fire şi i-am aplicat 

o palmă sănătoasă peste gură şi fata a izbucnit în hohote 

de plâns şi a ieşit din cameră învârtindu-se. 

De supărare, nevastă-mea n-a vrut să-mi mai 

vorbească o vreme. Zicea că sunt o brută, un animal, că 

abia acum, la bătrânețe, mi-am dat pe față adevărata fire. 

Că toate mi se trag de la tâmpenia mea de carte. Am înghițit 

pastila. E soția mea. Când nu-ți respecți soția, înseamnă 

că nu meriți să te numeşti bărbat. Acum iau masa la 

restaurantul Elisée şi noaptea mă chinuiesc ca vai de lume 

pe droturile canapelei din salon. 

Din ziua bruftuielii cu Irena mi-am luat măsuri de 

precauție. Când plec, închid şi iau cu mine cheia. De obicei 

scriu noaptea. E linişte. Îmi menajez nevasta, căreia îi 

creşte tensiunea dacă mă vede cu condeiul în mână. Am 

constatat că nu e aşa de simplu să scrii o carte. O carte 

adevărată, vreau să zic. Mai uit ceva. Mai şterg. Mai pun 

un gând răzleț. E altă meserie, cu care încerc uşor-uşor să 

mă deprind. Oi mai vedea ce-o fi. Îmi dau silința ca până la 

sfârşitul anului să termin totul. 

* 

De-o lună îi tot spun părintelui, părinte, ascultă vorba 

unui om umblat prin viață, nu te ancontra cu ăştia că o să-ți 

pară rău şi o să ai belele cât încape dar Doamne iartă-mă, 

parcă intrase dihonia în el, că nu cedează nici în ruptul 

capului, că legea şi dreptatea sunt de partea lui, de parcă 

mai există lege şi dreptate şi uite ce s-a întâmplat până la 

urmă. 

Nevastă-mea, mai supuşelnică, zicea să-l las în pace 

pe părintele că e om cu carte multă şi glagore, o şti el ce să 

facă, de ce mă bag în treburile lui, când bine ar fi să-mi văd 

de ale mele, că strana îmi ajunge şi dacă ar fi fost ceva de 

capul meu aş fi ajuns şi eu să-mi pupe mâna poporanii. Dar 

parcă părintele Partenie orbise, că altfel nu ştiu cum să 

zic, de vreme ce se încăpățâna să nu cedeze municipalității 

grădina parohiei care venea de la biserică spre stradă, o 

frumusețe de grădină, ce e drept, unde dorea partidul să 

înalțe Casa Prieteniei Româno-Sovietice. 

Io, vorba aia, pe părintele îl țin ca pe un sfânt, că el 

m-a învățat să slovenesc şi m-a băgat la şcoala de cântări 

bisericeşti de am ajuns să am un rost pe lume, că slavă 

Domnului m-am însurat, mi-am ridicat o casă, sunt gospodar 

la curtea mea şi nu mai umblu ca pe vremuri din crâşmă în 

crâşmă, din țiitoare în țiitoare. Şi chiar aici, în beciul ăsta 

putred unde mă zăvorâră de-o săptămână anticriştii şi unde 

am ajuns numai şi numai din cauza îndărătniciei lui, chiar 

şi în beciul ăsta nu-i port pică, că ştiu ce e recunoştința, dar 

sunt momente când mocârțanii ăştia vânduți lui Scaraoțchi 

întrec măsura şi lovesc prea tare de nu mai pot răbda fir-ar 

al dracului să fie şi atunci îmi fuge gândul prost spre dânsul 

şi mai păcătuiesc, că sunt făcut din humă ca oricare şi e în 

firea lucrurilor să mai calc alături de cele scrise în 

Scriptură. 

Problema e de ce tocmai pe capul meu să cadă 

măgăoaia, adică unul face, altul trage, că sunt şi azi 

nedumerit cum vine treaba de trag chiar eu ponoasele. 

Băieții ăştia tineri, cu caş la gură, ştiu numai una, că eu aş 

fi pus focul, şi când apuc să spun cum cred că s-a întâmplat 

povestea, harşt, mă iau din nou la palme şi ce să mai discuți 

cu nişte bătăuşi de meserie. Da cel mai rău e noaptea când 

sunt singur, doar cu şobolanii, şi parcă văz atunci cum se 

ridică pălălaia spre cerul încă limpede al asfințitului şi mă 

cutremur şi-mi fac cruce şi mă rog din suflet Maicii Preciste 

să-mi ierte păcatele trecute şi prezente, că am adunat 

destule în legănatul anilor, har Domnului, şi duc povara lor 

cu multă osteneală, smerenie şi căință. 

Şi zic: păi cum era să pun eu foc lăcaşului de vreme 

ce slujesc aici cu evlavie de aproape douăzeci de ani, legat 

cu trup şi suflet de biserică, păi mai degrabă aş da foc casei 

mele decât acestei aşezări dumnezeieşti. Da întrebarea tot 

rămâne, cum că cine să fi fost persoana care a prepus că 

eu aş fi făptaşul, că părintelui nici la prostire nu i-ar fi 

trecut prin cap aşa ceva, şi uite că nenorocirea nu vine 

niciodată singură, că arse şi minunăția de biserică iar pe 

deasupra mă mai trezii şi în temniță, tovarăş cu zurbagiii şi 

cu şuții. 

Acuma, stând să mă gândesc, are şi părintele dreptate 

cu grădina, fiindcă sunt zapisuri gălbenite de e scris în ele 

că biserica şi cu pământul de poveste sunt proprietatea 

parohiei din vremea lui Pătraşcu-Vodă dar dă-o-n porumbeii 

păcii de grădină cu zapis cu tot şi nu te pune cu Puterea 

când vezi că ăştia nu prea ştiu de glumă. 

Bag seama că ticăloşii aveau de mult un dinte pe 

părintele Partenie iar treaba cu grădina să fi fost doar un 

pretext ca să-l doboare şi să-l umilească, fiindcă părintele e 

cineva în oraşul ăsta şi viața lui curată şi credința şi sfințenia 

i-au adus respectul şi venerația poporanilor. Şi atunci ce au 

zis? Ia să dăm foc bisericii Buna Vestire că tot e veche şi 

avem prea multe lăcaşuri de închinăciune în târg şi să 

lăsăm să cadă vina pe țârcovnic, care e omul lui de casă şi 

îi săpăm prestigiul popii şi ne mai descotorosim de un 

reacționar şi un duşman de clasă. Că eram de față când se 

topea lăcaşul şi mirosea a gaz de ai fi crezut că arde ditamai 

cisterna de petrol, încât nu mai încape vorbă că la mijloc e 

mână de meseriaş cu ştiință în făcături de felul ăsta. 

Stând eu aici în pivnițele lui Dogeanu şi neavând ce 

face, am vreme, slavă Domnului, să mă gândesc la toate, 

de mi se înnegurează de câte îmi trec prin minte, pe unele 

le şi uitasem, pe altele le luasem cu uşorul, şi acum se 

adună toate la un loc şi mi se arată limpede în ce rahat 

intrarăm odată cu invazia rusnacilor în țară. Că după toate 

câte se petrecură în oraşul nostru e greu să zici că lumea e 

orânduită prin vrerea şi înțelepciunea Domnului şi uite 

cum ajungi să cazi în cel mai greu păcat, al necredinței. Şi 

oricât mi-aş fi dat cu presupusul că ce ar mai fi putut să 

născocească puterea populară ca să ne zăpăcească rostul, 

tot n-aş fi zis că or să ajungă să dea foc la biserici, în contra 

credinței noastre din bătrâni şi rânduielilor de peste veac. 

Lucrurile să se fi petrecut aşa: era spre seară, cred că 

ațipisem, că avusesem trei botezuri şi trage-i cu cădelnița 

şi dă-i cu şprițul şi mă trântisem pe lavița din tindă să mă 

hodin o țâră şi Neta zice mă Culaie, scoală repede că arde. 

Cât ai clipi mi-am tras nădragii, că eram doar în ismene, 

mi-am pus cămaşa albă şi când ajung acolo biserica ardea 

în toată măreția ei, dacă se poate zice aşa. Ce mi s-a părut 

mai curios era că flăcările o cuprinseseră din toate părțile, 

încât de oriunde ai fi privit vedeai aceeaşi vâlvătaie lacomă 

care muşca neobosit din zidurile tari ale lăcaşului. Se 

adunaseră acolo zeci de oameni ce se îmbulzeau ca la 

spectacol şi şuşoteau în taină să nu audă caraliii ce 

împânziseră împrejurimile şi pălălaia se ridica spre cer în 

snopuri de lumină orbitoare, aruncând până departe aşchii 

incandescente şi scântei, în timp ce seara se lăsa pe 

nesimțite şi focul parcă se întețea cu şi mai multă 

îndărătnicie şi trebuie să mărturisesc că în momentele 

acelea înfricoşate nu m-am întrebat măcar o dată de ce 

lipsesc pompierii şi atunci când au sosit la fața locului nu 

mai era nimic de mântuit. 

Am stat acolo, nu ştiu cât am stat, şi nici un suflet nu 

s-a clintit o clipă din locul unde nimerise, afară se făcuse 

un frig al naibii dar focul ne încălzea pe toți şi ne uitam 

prostiți la zidurile sfântului lăcaş cum cad cu zgomot surd 

până aproape de cordonul pe care îl formaseră jandarmii, 

ne tot uitam încremeniți şi fiecare s-o fi gândit la ce 

gândeam şi eu, fără ca nimeni dintre noi să încerce să 

comunice cu celălalt, ca nişte ființe ce trăiesc pe contul 

lor, străini unul de altul, învrăjbiți. 

Şi m-am gândit atunci, în neghiobia mea neghioabă, 

că odată cu biserica Buna Vestire se duce nu numai cea 

mai frumoasă şi mai veche zidire sufletească a locurilor 

dar şi o întreagă lume, adică vatra în care viețuisem până 

atunci, lăsând în locul ei pustiul unei alte lumi, necunoscute, 

amenințătoare. 

Constantin MATEESCU 

7

8 

MIŞCAREA PROZEI 


Radu Mareş. Reîntoarcerea scriitorului 

E greu de înțeles 

motivul pentru care 

Radu Mareş e omis (o 

singură excepție) din 

sintezele actuale 

consacrate scriitorilor 

români de proză. A 

început editorial în forță, 

cam târziu, cu Anna sau 

pasărea paradisului, 

1972, scriere care 

aducea noutăți narative 

demne de luat în seamă 

şi venea cu o scriitură 

grijuliu supravegheată. 

Interesant e că pentru 

acest debut a primit 

Premiul Uniunii 

Scriitorilor. D. R. Popescu intuise bine, oricât de triumfale 

par ultimele cuvinte de pe coperta a patra: „Radu Mareş 

este un artist al cuvântului. Asta ar însemna foarte mult. 

Dar Radu Mareş este un soldat care nu-şi dă demisia când 

e în fața hârtiei albe; el ştie că fiecare cuvânt scris înseamnă 

da sau nu”. 

De altfel, întreg parcursul acestui prozator a fost 

accidentat, pe de o parte cu prezențe pregnante, cum ar fi 

prozele din Cel iubit, dar mai ales romanul Caii sălbatici 

din 1981, pe de altă parte cu absențe surprinzătoare din 

tablou, pentru a nu mai vorbi de primul plan. De la Pe cont 

propriu din 1985, bibliografia lui intră în eclipsă până la 

„jurnalul” din 2002 şi la eseul Manual de sinucidere. Această 

acalmie poate fi, sigur, un motiv de tăcere din partea 

receptării. Radu Mareş se află, totuşi, printre tinerii fruntaşi 

ai promoțiilor ’70-’80. E drept că nu s-a aliniat codurilor la 

modă pe atunci, dar tocmai această poziționare, oarecum 

în răspăr, îl face mai atractiv. 

I s-a obiectat stilul „abstrus”, sinuozitățile frazei, 

răvăşeala „timpurilor” narative şi, în consecință, a structurii 

epice. Pe de altă parte, au fost remarcate calitățile prozei 

sale, între ele tocmai experimentele pe un sol bine fertilizat, 

fraza bogată şi elegantă, capacitatea de problematizare a 

conştiinței, intuirea ambiguității existențiale, frecvența 

tensiunilor interogative. Nu se înregimentează în „canon”, 

ia „pe cont propriu” domeniul prozei, dar întâlnirile lui sunt 

de mâna întâi. Îşi recunoaşte maeştrii, care sunt în special 

ruşi (Dostoievski, Tolstoi, Goncearov, Soljenițîn) şi, 

bineînțeles, români (Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, Eliade, 

Preda). E atent şi la contemporanii de seamă, la D. R. 

Popescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura. 

Privitor la condiția romanului, eseistul şi criticul Radu 

Mareş s-a pronunțat adeseori. Încă de prin 1973 a dezvoltat 

într-un eseu chestiunea „romanului ca recuperare”. 

Altădată, scrie despre alternanța stilului proaspăt cu proza 

„musculoasă, compactă, densă”, despre modalitățile 

narative, compoziție, raportul dintre document şi ficțiune, 

autenticitate, despre romanul realist, romanul politic, 

romanul anchetă. Şi, în special, despre plăcerea de a 

povesti. E dat în vileag şi un mare păcat al prozei: „Romanul, 

şi la noi, şi-a asumat într-o formă surprinzător de 

generalizată, această supapă ne-epică: divagația. E de 

neînchipuit despre câte probleme se discută şi cât de amplu 

în romanele noastre. Zeci de pagini de vorbărie, despre te 

miri ce şi mai nimic. Efectul artistic imediat sesizabil este 

unul de diluare, de umflare-balonare şi, mai precis, de 

nestăpânire a materiei cu care se lucrează; ramificație 

parazitară, proliferare malignă; retorism vid, maşinărie 

care se învârte în gol”. De „diluare” nu scapă uneori nici 

Radu Mareş, dar el deține, în contrapondere, un atu fără 

de care nu există romancier veritabil: structura meticuloasă, 

bazată pe simetrii, fie şi într-un teritoriu foarte întins şi 

iregular. 

Caii sălbatici confirmă şi amplifică însuşirile prozei lui 

Radu Mareş într-o nouă fază a ei, o proză de atmosferă, 

vag analitică, mai puțin lirică, oarecum depărtată de 

textualismul optzecist „la zi”. Acest roman al generației 

tinere rememorează episoade trăite într-o vreme alienată, 

cu efecte în conştiință: traume, vinovăție, curajul opțiunii, 

al angajării, – nu al compromisului. Şi, peste toate acestea 

şi altele, nevoia de libertate: „A şti că de azi înainte, nu mai 

hotărăşte nimeni pentru tine, faci totul pe propria-ți 

piele…Visul de a nu mai fi cobai, sub tutelă… a face ordine 

pe un teren unde urmează să construieşti ceva nou, 

nemaivăzut…” Un elan situat la granița declarativismului, 

dacă n-ar veni din partea unui tânăr care vrea să transmită 

un mesaj al generației sale în procesul dramatic de formare. 

Eroii romanului, mai ales aceşti „tineri umanişti” au 

vocație civilizatoare, un fel de mesianism sui generis. 

Naratorul, protagonistul, ajunge la şcoala dintr-un sat 

dobrogean şi face eforturi să schimbe în bine mediul şi 

mentalitatea. Numai aşa privit, romanul s-ar consuma în 

tezism, însă intervine Povestea, „misteriosul ei resort” care 

pune întâmplările pe făgaşul artistic. Cu mândrie notează, 

metatextual, naratorul: „poveştile curg una din cealaltă la 

nesfârşit” şi acesta e farmecul indelebil. O „curgere” 

şerpuitoare, dus-întors, (pagini de jurnal, rememorări, 

reflecții) asigură ritmul scenariului narativ. 

Ecluza (2005) deschide noua vârstă a prozei lui Radu 

Mareş, cea de față, a romanelor ample, construcții care 

pun în mişcare lumi adevărate transpuse în ficțiunea epică. 

Aici despre intelectuali se povesteşte, intelectualii dintrun 

mare oraş transilvănean din ultimii ani ai totalitarismului 

aurit. Eroul principal, pictorul şi universitarul Victor Dabija, 

e din Moldova stabilit la Cluj, aşa cum se întâmpla cu autorul 

însuşi în 1971. Dar trebuie văzut, numaidecât, că biograficul 

se insinuează în text doar cât să vină în sprijinul 

autenticității. Nu atât acțiunea-spectacol interesează, ci 

teritoriile umane plasate în ambianța vremii. Puterea de 

observare a detaliilor rămâne punctul forte al lui Radu 

Mareş, acum parcă atât de insistent, încât de multe ori 

textul înaintează lent ca o vegetație luxuriantă. Vrea, pe 

semne, şi reuşeşte să inducă imaginea unei atmosfere lipsite 

de alte perspective sociale şi individuale. Sau presupune 

însăşi „monotonia” creației, care, însă, niciodată nu constă 

în lungimea discursului. 

Aici e locul unde parcă „nu se întâmplă nimic”: o nuntă 

ține pe zeci de pagini, Victor Dabija peripatetizează 

interminabil cu biologul Romulus Caius Medar, „prelungitele 

taifasuri nocturne” ale intelectualilor, pescari amatori, ce 

se consumă la bodega „Flora” sunt destul de anodine. Noroc 

de turbulentul Iulian Oncică, arhitect extravagant, care 

mai însuflețeşte anturajul apatic prin contrazicere. Acesta 

spune adevărul fără ocolişuri şi, făcând hatâr 

minimalismului, cu crudități de limbaj detestate cândva de 

Radu Mareş („într-o întreagă operă, Dostoievski n-are nici 

o porcărie, nici măcar o dată nu numeşte «organele 

reproducerii», n-are nici o înjurătură mai verde, nu 

povesteşte nimic din ce fac, de pildă, Gruşenka şi Mişa în 

intimitate”). 

Cu toată tehnica montajului cinematografic, romanul 

decurge imploziv, acumulează (mult) prin sugerare şi 

tensiuni in nuce. Când ucenicii maestrului sunt descoperiți 

de Securitate că ascultă la radio postul „Europa liberă”, în 

atelier, colonelul Moş găseşte încă un motiv (pe lângă acela 

de soț al fiicei de nomenclaturist) să-i solicite pictorului 

informații. În final se va despărți de arivista şi pedanta Liz. 

Doctorul Puşcaşiu e prins când vrea să fugă peste graniță 

şi molestat. Neamțului Rudi, specialist în telecomunicații 

speciale, i se refuză cererea de reîntregire a familiei. Are 

de pătimit enorm poetul şi inventatorul Lucăcel. Confortul 

e din ce în ce mai şubred. Frumoasa şi delicata Eva Kis se 

spânzură, pe câtă vreme Marika Sas, „ingineră şi şefa 

culturii din județ”, îşi exercită funcția discreționar. 

Adversarii au câştig de cauză. Dar țara „se clatină, are 

friguri, un mers spasmodic şi încă alte simptome grave de 

boală, pentru că e condusă de o clasă care nu are încă 

rutina, nici conştiința de sine şi nici siguranța trebuitoare”. 

Iar problema etnică ocupă un spațiu larg, plin de „mesaje” 

patetice: intoleranță, abuzuri, Avram Iancu, măcelul celor 

care voiau să treacă granița în România după ocuparea 

Basarabiei şi a Bucovinei de Nord etc. 

Către Țara Bucovinei se „întoarce” Radu Mareş în 

cel mai recent roman al său. Este posibilă, prin urmare, 

întoarcerea scriitorului într-o lume cunoscută şi în timpul 

istoric nu prea depărtat, anii ’30 din veacul abia încheiat. 

În treacăt fie spus, despre acest tărâm scrie, între alții, şi 

George Sidorovici, născut în aceeaşi localitate, Frasin, cu 

autorul romanului Când ne vom întoarce. Toată seria 

(re)întoarcerii poate fi aici recunoscută: întoarcerea 

recuperatoare, empatică, la matrice, la origini, acasă, în/ 

din rai, a fiului rătăcitor, la o relație mai veche, întoarcerea 

în timp şi pătrunderea în viitor. E şi întoarcerea la tradiția 

realistă-modernă a ficțiunii. De data aceasta, 

hiperrealismul reprezentat de un ținut aproape mitologic, 

Țara fagilor, proiecțiile folcloric-expresioniste, tehnica 

fragmentară şi caleidoscopică, nu-s străine nici de lectura 

lui Dos Passos şi Caldwell. 

Cu toate că în acest roman descrierile (nu de natură) 

acoperă cea mai mare parte a textului, o frecvență 

considerabilă are cuvântul „poveste”. Şi, neaşteptat, „vis”. 

Se povesteşte despre un tânăr agronom (25 de ani), Gavrilă 

M., ajuns la o fermă de pe malul Nistrului, părăsită de 

vechea administrație austro-ungară şi trecută în stăpânirea 

românească. „Domnişorul” are toate datele unui 

constructor: origine de om al pământului, cumințenie, 

credință (provine dintr-o familie de „pocăiți”), fire 

predispusă la faptă, şcoală de Agronomie la Cernăuți, un 

mentor excepțional. De la mămuca, rămasă văduvă, 

energică precum Vitoria Lipan, noul Huțu Budulea deprinde 

valorile tradiționale. De la profesorul Volcinschi învață 

lucruri care astăzi nu se mai poartă în viață şi în literatură: 

pe lângă tainele meseriei, imperativul de a făuri, de a iubi 

țara şi a contribui la creşterea ei. Deziderat vechi de pe 

vremea Văcărescului sau a lui Slavici? În tot cazul, ar fi tot 

o întoarcere benefică în această carte plină de mesaje. De 

la reamenajarea Grădinii botanice din Cernăuți, tânărul 

porneşte la restaurarea fermei, la plantarea unei livezi de 

piersici pe o pârloagă şi la reconstrucția bisericii 

dărăpănate. Acțiunea civilizatoare începe cu ordinea şi 

curățenia, inclusiv a sănătății şi a corpului, prejudiciate de 

sărăcie şi de neglijență. 

Inițierea eroului continuă sub formă de Bildungs. 

Narațiunea spune că n-au mai rămas la ferma ruinată, 

dintre slujbaşii de altădată, decât țiganca vrăjitoare Tina, 

care aduce ploaia mult râvnită, bătrânul contabil Onofrei 

Buliga, câțiva „sudiți” rudimentari veniți din Regat ca zilieri, 

iar în preajmă supraviețuiesc austriacul orb Herr Franz şi 

deadea Olesia, fostă moşiereasă în Rusia. Administratorul 

de mai înainte, Wagner, care ar fi „fugit” la ruşi, este o 

amintire mereu prezentă şi pilduitoare. În sătucul apropiat, 

se află gara cu şeful ei Octavian Voropchievici, primarul 

Ghiță Hojbotă, preotul Posteucă, evreul Horovitz, directorul 

şcolii Radu Opaiț, harnici jucători de tarok. 

Pe foarte tânăra învățătoare, inefabila Katria, o 

cunoaşte şi între cei doi se înfiripă povestea de dragoste. 

Poveste cum nu s-a mai prea văzut, fiindcă romanul de 

dragoste nu are nimic eroticesc în sensul acreditat de 

literatura „în călduri”, cum se găseşte şi în Ecluza câte 

ceva. Cei doi se apropie cu gesturi fireşti, emoționante, iar 

de la un timp prin noua strategie a… povestirii. Îndrăgostiții 

îşi istorisesc viețile lor şi ale familiilor, pe traseul arborelui 

genealogic, în cea mai mare parte a romanului. Rezultă o 

monografie laxă a teritoriului, cu mare încărcătură etnicistă 

(hramuri, botezuri, nunți, înmormântări). Întoarcerea la 

„tendenționism şi morală” e încă o sugestie a cărții. În 

nume identitar, esteticul se îmbogățeşte cu militantismul 

nord-etic şi etnic. Istoria propriu-zisă se axează pe tradiții 

şi mentalități, pe diversitatea multiculturală. Era prin 1935. 

Cuvântează moş Onofrei, care e nostalgic imperial: „Cei 

mai tineri…, ca matale, nu ştiu, dar înainte aveam nişte 

reguli. De-o pildă, încă din vechime, în Bucovina noastră 

venea lume peste lume, de te miri unde. Au venit unguri, 

sate întregi, care-s şi azi. Înaintea lor au venit moroşenii 

care s-au aşezat pe moşiile mănăstireşti. Cei mai mulți au 

fost nemții şi austriecii, dar asta la început. După ei au 

venit ruşii, care au adus cu ei puhoiul jidovilor. Şi nu numai 

pe ei… Numai că era o regulă şi la toți li se ținea socoteala. 

În Viena se ştia şi de baba chioară din creierii munților 

cum o cheamă, câți feciori are şi cum îi cheamă pe fiecare 

din ei… Îți spun numai matale: uite acum au venit românii 

şi au stricat rânduielile. Se opri aici, evitând privirea 

«băiatului», care asculta în picioare, încruntat. Dumnezeu 

îți poate da o țară nouă şi mare, faină… dar dacă n-ar fi 

străinii să aibă grijă de toate… peste tot, unde te uiți, numai 

străini… ce-ar fi? La ce se pricep românii noştri? Nu te 

supăra, se pricep să fure şi să mintă…!” Tinerii români 

sunt datori „să schimbe ceva în țara asta”, „peste tot unde 

trebuie luate hotărârile mari”, susține profesorul de la 

Cernăuți. Se resimt ecouri din limbajul Gărzii şi al „tinerei 

generații” interbelice. Într-un fel de Mitteleuropa de la 

margine, naționalismul capătă coloratură legionară, aici şi 

prin influența bucovineanului Zelea Codreanu: „În România 

întregită începea un ev nou şi sosise vremea tinerilor”. 

Care se ştie cum s-a sfârşit. 

Toată această poveste de 462 de pagini se derulează 

au ralanti, în zigzag, până către final când acțiunea se 

precipită. Aflăm din epilogul Clari şi luminați, din spusele 

raisonneur-ului Octavian Vorobchievici, că au fost căutați 

prietenii „Mişcării” la conac. Asceticul „călugăraş din 

Calafideşti”, Iliuță, care poartă crucea himerei gardiste, 

este ucis. Întâmplător (?) cade victimă şi Gavrilă M., la fel 

„fata ca un soldat”, Katria, soția lui. 

Nici în Când ne vom întoarce efortul de elaborare nui 

destinat să pună sub control tentația observației 

microscopice. Prea marea libertate a vederii face ca un 

text bine gândit să ia proporții de saga descriptivă. Şi a 

primit premiul pentru proză al USR, 2010, an socotit ca 

fiind al romanului. 

Constantin TRANDAFIR


Tescanii în 

jurnale 

Dacă nu în 

fiecare an, atunci la 

doi, când se 

desfăşoară Festivalul 

„George Enescu”, se 

aude şi la Tescani, 

locul unde 

compozitorul a lucrat 

la opera Oedip. 

Tescani e satul unei 

familii istorice, care sa 

făcut remarcată intelectual prin Costache şi Dimitrie 

Rosetti Tescanu, nume intrate în enciclopedii. Acesta din 

urmă, traducător al lui Vasile Alecsandri în franceză, autor 

de scrieri politice şi publicist, a fost tatăl Marucăi 

Cantacuzino. La Tescani (scris şi pronunțat adesea 

Tețcani), în mijlocul unui parc vast, era un conac (devenit 

în anii ’70 centru cultural), la care, verile, Maruca şi George 

Enescu obişnuiau să-şi invite prietenii. În august 1942, o 

asemenea invitație a primit şi Alice Voinescu, lucru pe 

care în va relata în Jurnalul său. Din grupul plecat din 

Bucureşti mai făceau parte Mihail Jora şi soția sa, Lily, 

pianista Nadia Chebab, iar acolo îl vor întâlni pe prințul 

Mihail Sturdza. „Când am pornit de la Bacău pe dealurile 

împădurite, înspre seară, m-a apucat o jale care semăna cu 

singurătatea dezrădăcinatului”. Treptat, pe drum, starea 

de tristețe şi angoasă i se risipeşte. „Peisajul era magnific 

uneori, toscan, ca de sus de la Fiesole, larg, viu, bogat, la 

orizont şirul puternic dar blând al munților. Holde de grâu, 

porumb robust, păduri triumfătoare, ca prin poveşti, Tazlăul 

grațios şi hoinar, vii, cirezi mari, sonde ca de joacă şi de 

încercare (introduse de Constantin Rosetti Tescanu, 

fratele Marucăi, care avea şi o fabrică de spirt – n.m.), la 

marginea unei păduri aşezate comod, ca pentru veacuri, 

pe coaste frumos arcuite!”. În comparație cu satele prin 

care a trecut, intrarea în Tescani i se pare „mai însemnată 

de civilizație”. În sfârşit se iveşte casa gazdelor, „albă ca o 

floare în pădurea seculară”. „Ar putea fi o casă franceză 

sau englezească, dar cu toate astea e pur moldovenească”: 

„frumos mobilată şi plină de parfumul trecutului, plină de 

tradiție, de cultură şi blândețe”. Editoarea Jurnalului, Maria 

Ana Murnu, spune într-o notă că Alice Voinescu vedea 

Tescanii „ca loc ideal pentru reuniuni artistice aşa cum 

Pontigny era pentru cele intelectuale”. Pontigny e o comună 

din departamentul Yonne (Franța), situată cam la 170 km 

de Paris. La „decadele” organizate aici, într-o abație 

cisterciană din secolul al XII-lea, Alice Voinescu l-a întâlnit 

pe Roger Martin du Gard, laureatul Premiului Nobel pentru 

Literatură 1937, pentru romanul ciclic Les Thibault, care 

i-a dat ideea de a ține un jurnal. 

La Tescani, programul zilnic era cam acesta: 

„Lucru la bibliotecă. Plimbare la asfințit, şi mesele foarte 

târziu”. În cele două săptămâni cât a stat, dispoziția celor 

din anturaj n-a fost aceeaşi: „Am sentimentul că Maestrul 

crede că nu-l pricepe nimeni, îl plictisim toți. Azi mi-a 

mărturisit cu glas scăzut cât îl revoltă la noi în țară ținuta 

oamenilor şi ce bine se simte în Franța printre oameni 

superiori, care umblă simpli de tot, modeşti şi preocupați 

numai de lucrul lor. Spunea că în Anglia s-a plictisit grozav 

şi că trei luni de viață acolo îți arată ce bine se trăieşte 

aiurea. Îi place America fiindcă că e mai vie, mai liberă. E 

politicos, vede tot, aude tot, surâde în el şi ... e singur!”. „Îl 

cred un mare singuratic”. Însă nu în fiecare zi făcea această 

impresie, ci doar în acelea în care între el şi Maruca (o 

femeie cu nervii zdruncinați) reizbucnea o mai veche 

tensiune. Alteori – notează Alice Voinescu – „vorbeşte, 

râde, se simte bine”, îşi dă drumul: „De altfel mă minunează 

cât e de cult, a citit enorm, e la curent cu tot. Un adevărat 

occidental”. 

Începută cu o aprehensiune, călătoria la Tescani 

se încheie printr-o „plecare melancolică”. 

Referiri pasagere la Tescani sunt şi în Părul 

Berenicei de Radu Petrescu şi în Caietele unui fiu risipitor 

de Ştefan J. Fay, iar după ’90 numele localității dintre 

Moineşti şi Bacău apare în titlul mult comentatei cărți a lui 

Andrei Pleşu: Jurnalul de la Tescani. Autorul are decența 

de a nu înfățişa Tescanii ca pe un pământ de exil (căci, în 

treacăt fie spus, a dus-o mai bine acolo decât noi, cei aflați 

atunci „în libertate”), ci ca pe un loc privilegiat pentru 

filosofare. Aceasta ar fi însăşi „calitatea” lui, de care se 

lasă „absorbit”. Florile, norii, o brazdă răsturnată, un pâlc 

de ciuperci îi dau ocazia pentru reflecții interesante. 

„Cantitatea” (respectiv perimetrul locului) e redată într-o 

singură însemnare făcută cu aerul unui Robinson: „Din 

poarta conacului până la poştă sunt cam 2.600 de paşi. 

ZIGZAGURI 

Până puțin dincolo de intersecția Floreşti-Sănduleni: 3.000 

de paşi. Dus-întors, cca 3,7 km. Pe drumul spre Romaneşti, 

până la cotul unde îmi întrerup marşul (când văd, în zare, o 

biserică) sunt circa 3.400 de paşi. Dus-întors, cca 6.800, 

adică aproximativ 4 km”. Scris cu eleganță, dar lipsit de 

fibre epice şi axat pe un singur „personaj” (autorul), Jurnalul 

de la Tescani e, literar vorbind, – comparația se impune, – 

sub Jurnalul de la Păltiniş de Gabriel Liiceanu. În acela era 

un „magnet”. 

Pro memoria 

Interesați să ocupe un loc în sălile de concerte şi 

apoi să comenteze cele văzute şi auzite, puțini, se pare, au 

mai avut răgazul să recitească, în acest septembrie, opiniile 

lui Enescu asupra societății româneşti din vremea sa, şi 

care sunt încă de actualitate. Referiri la „muzician” am 

auzit – lucru firesc – de nenumărate ori în zilele Festivalului; 

– la observatorul mentalităților şi comportamentelor, la 

gânditor – nu. Faptul mă determină să (re)amintesc două 

(spațiul nu îngăduie mai multe) din luările sale de atitudine: 

una despre discrepanța dintre abundența talentelor 

româneşti şi superficialitatea receptării lor şi una despre 

etica personală, Enescu fiind dintre cei la care conştiința 

morală s-a situat mereu pe acelaşi plan cu conştiința 

artistică. 

Primul exemplu (un citat din Luptătorul, 1 mai 

1921) l-am extras din „Cuvântul înainte” la ediția a IV-a a 

traducerii cărții lui Jules Payot Educația voinței (1922), al 

doilea din substanțialul volum de interviuri Lumea de mâine 

(1945). 

1. „Găsesc în genere, că mişcarea noastră artistică 

e într-o strigătoare disproporție cu restul vieții noastre 

sociale. Dacă administrația şi politica românească ar fi la 

înălțimea mişcării artistice româneşti, am fi una din țările 

cele mai fericite. Ne atrag grozav lucrurile de domeniul 

frumosului, al inteligenței.... Ca artist, pe mine nu poate 

decât să mă bucure. Dar ca român, regret că ținem mai 

mult la fațadă decât la interior şi că, apucându-ne să ne 

clădim casa, am început cu acoperişul şi am lăsat la urmă 

temelia... Poate, totuşi, că temelia s-o fi clădind în acelaşi 

timp, fără ştirea noastră... Să nădăjduim...” 

2. „...Nu pot săvârşi acțiuni care să fie contrare 

convingerilor mele, artistice, sau de altă natură; nu accept 

să fac lucruri potrivnice anumitor norme; nu îngădui să mi 

se facă dojeni pe plan moral şi, fireşte, fac tot ce-mi stă în 

putință, prin faptele mele, ca să nu le prilejuiesc. Nu-mi 

place să arunc piatra; dar nu-mi place nici să mi se arunce”. 

Țoape de ieri, țoape de azi 

Cei ce mi-or fi răsfoit volumul Stăpânirea de sine 

vor fi dat, poate, peste o notiță în care am consemnat 

declarația unei mahalagioaice din Bucureşti înaintea 

concertului lui Luciano Pavarotti: „N-am auzit de 

dumnealui!...”. Îl ştia însă de muzician pe „guristul” de la 

localul din cartier. Neamul țoapelor e vechi şi răspândit 

peste tot. Mereu la concurență cu Capitala, provincia n-a 

dus (şi nu duce) lipsă de atare exemplare. Toate țâfnoase, 

bineînțeles, toate ca țoapa despre care e vorba mai departe, 

încondeiată în pagina unui ziar local: 

„Enescu!.... O fi existând cineva care să nu fi auzit 

de el, măcar prin elogiile gazetelor? 

Aş pune mâna în foc că nu, dacă n-aş fi auzit 

povestea de mai jos, absolut autentică: 

Marele muzician vine deseori prin județul nostru, 

în vizită la o bună prietenă a sa, care are o moşie prin 

împrejurimi. Enescu şi-a petrecut multe vacanțe pe această 

moşie. În cursul uneia din ele, o măsea cariată îl sileşte să 

apeleze la un maestru... dentist. Zis şi făcut. Un telefon 

doctorului Salter şi maestrul îşi anunță vizita pentru o ora 

anumită. 

La ora fixată, în anticameră îşi aştepta rândul dna 

J..., comerciantă de spirtoase din localitate. Şocată de 

faptul că un necunoscut i-a luat rândul, aşa pe nepusă masă, 

d-na J... se grăbi să-i reproşeze doctorului această... 

ineleganță formidabilă. 

« – E marele muzician Enescu... » (îi explică 

doctorul). 

« – Enescu? (dă din umeri conița). Nici n-am auzit 

de el. La mine în local a cântat celebrul.... Zavaidoc, carei 

aşa de cunoscut şi tot nu i-aş fi cedat rândul. S-o ştii, 

doctore, şi să i-o spui şi muzicantului d-tale» (...)”. (Milady. 

„Film săptămânal”, în „Bacăul”, 15, nr. 788, 9 noiembrie 

1936, p. 1) 

Acum 40 de ani 

...Bacovia a fost omagiat în „cetate”. Remorând, 

ca participant, pot spune că Festivalul Literar-Artistic 

consacrat lui a fost pregătit cu entuziasm, într-o emulație 

bucuroasă, pe care n-am mai întâlnit-o de atunci. Nici un 

alt eveniment cultural din istoria contemporană a Bacăului 

n-a mai beneficiat de susținerea colectivă, de mediatizarea 

şi de varietatea pregătirilor lui, care au creat impresia de 

„sărbătoare națională”: ziduri pavoazate, stâlpi împodobiți 

cu ghirlande de brad şi stegulețe, vitrine (inclusiv cele ale 

autoservirilor şi cofetăriilor) ornate în culori bacoviene şi 

etalând produse cu numele de Bacovia, afişe etc. Versul 

„Oraşul tot e violet” corespundea cu realitatea imediată. 

În prima zi (joi 30 septembrie 1971), vremea a fost agreabilă: 

„Vreme frumoasă şi călduroasă”, cu cerul variabil, vânt 

slab, temperatura în creştere, cu maxime între 18 şi 22 

grade şi minime îmtre 7 şi 12 grade”, dar a doua zi s-a 

întors, a devenit şi ea bacoviană, cu cerul mai mult 

plumburiu. Bacăul a arătat în acele zile ca un oraş 

intelectual: lume purtând ecusoane cu chipul poetului, peste 

o sută de scriitori şi cercetători literari „de toate vârstele şi 

din toată țara”, zeci de pictori, sculptori, muzicieni, actori, 

care, împreună, au dat (cum declara cineva la încheiere) 

„o alură republicană sărbătorii”. Aceasta a avut în program: 

deschiderea casei memoriale, dezvelirea statuii (opera lui 

Constantin Popovici), şezători literare, spectacole – unul 

pe scenă, cu recitări, lieduri, recital de pian şi balet; altul, 

în curtea lui Bacovia, de „sunet şi lumină” (o premieră), o 

expoziție de artă plastică inspirată de viața şi opera sa, un 

concert simfonic cu „elemente bacoviene”, un pelerinaj 

prin locurile pe unde a păşit poetul. După ziua întâia s-a 

spus: „Manifestările au polarizat atenția întregului oraş”, 

şi nu era o exagerare. Pretutindeni, discursul despre poet a 

fost apologetic, exaltat. Bacovia a apărut ca „marele fiu al 

oraşului nostru”, „cel mai băcăuan dintre băcăuani”, „unul 

dintre cei mai nobili fii ai Bacăului şi ai României”, „cetățean 

de seamă”, „cel care va rămâne de-a pururi patronul 

spiritual al acestui oraş”, iar opera sa „un bun artistic de 

mare preț”. Într-o sinteză a celor patru zile de festival, 

ziarul local (cronică fidelă în această împrejurare) titra 

sugestiv şi corect: „Poetul s-a întors în urbea natală”. 

Memorabil pentru participanți, cu ample reverberații în 

presă, evenimentul nu numai că l-a „încetățenit” pe 

Bacovia, dar a avut şi meritul de a fi deschis (lucru ce poate 

fi ilustrat bibliografic) o nouă fază în receptarea sa. Prin 

consecințe, importanța Festivalului din 1971 o întrece pe 

cea a festivalurilor care i-au urmat (în 1973, 1975, 1977) şi 

pe cea a Centenarului (din 1981), acesta desfăşurat într-un 

climat de încordare, nu din cauza sobrietății financiare, ci 

a unor chestiuni de alt ordin, care vor trebui cândva 

evocate. 

Poveştile altora 

Deşi grosul convorbirii de-aseară (30 ianuarie 

2011) cu d-l Niculae Gheran a fost despre cartea sa Arta de 

a fi păgubaş (vol. 2), am ajuns, din nou, şi la Bacovia: nu un 

Bacovia direct, ci „reflectat”. Ceea ce mi-a povestit e o 

schiță gata compusă. Poate a şi scris-o. Sper să nu-mi fi 

scăpat vreo nuanță. 

....Apăruse cartea Aghatei. Zaharia Stancu a intrat 

în biroul Direcției Editurilor (unde d-l Gheran era şef), şi 

zărind-o, a luat-o şi-a început s-o citească. Şi a citit în tăcere 

mai bine de un sfert de ceas. Apoi, după ce a închis-o, a 

spus ca pentru sine: 

– Bun obicei aveau faraonii că-şi îngropau soțiile 

odată cu ei! Ce înțeleg soțiile scriitorilor din viața 

acestora? 

Cu o seară înainte – a dat el ca exemplu – soția sa 

a intrat în camera în care lucra şi l-a întrebat: 

– Cine a fost aici? 

– Nimeni, i-a răspuns. 

– Cum nimeni, când eu văd două țigări în 

scrumieră? 

Ce se întâmplase? El a aprins una, apoi luându-se 

cu scrisul, a lăsat-o. Fiindcă se stinsese, a aprins-o pe a 

doua, iar soția sa a dedus că-l vizitase cineva: o femeie, 

căci, de obicei, ele sting țigările pe jumătate! 

Gelozie, neînțelegere, lipsă de imaginație – astea 

sunt femeile, a conchis plictisit Stancu, referindu-se atât 

la Aghata, cât şi la propria soție. 

Mie, povestea mi-a amintit de Anicuța Rosetti, 

cea de-a doua nevastă a lui Maiorescu. Pentru ca să nu 

intre la bănuieli, când era vizitat de vreo doamnă, criticul 

avea grijă de fiecare dată să lase întredeschisă uşa care 

dădea la camera ei! 

Constantin CĂLIN 

9

10 

1. Veți fi de 

acord cu mine, 

domnule profesor 

Ion Pop, că vârste 

precum cea de 20, 

de 25 de ani, intră 

ca reper, ca 

superstiție, în 

povestea unui poet. 

Apariția unui 

grupaj în revistele literare, debutul în volum, erau momente 

aşteptate cu emoție de un poet tânăr. Le veți fi trăit şi 

dumneavoastră, la Cluj, la începutul anilor ’60, când foarte 

tinerii Ana Blandiana şi Ion Alexandru, ca să dau doar 

două nume, reuşiseră să se detaşeze şi chiar să acumuleze 

un capital de simpatie. Festivalurile literare din țară (câte 

şi cum vor fi fost ele în acea vreme) erau un bun prilej de 

socializare. I-ați cunoscut pe cei ce aveau să devină colegi 

de generație: Constanța Buzea, Gabriela Melinescu, Adrian 

Păunescu şi alții. Cum treceau atunci zilele şi nopțile unui 

poet? 

Ce să vă spun? Pe la începutul anilor ’60, mă aflam 

în faza unor căutări destul de nesigure. Până să-mi apară 

cartea de debut, Propuneri pentru o fântână, din 1966, în 

cunoscuta colecție „Luceafărul”, publicasem relativ puțin. 

După debutul foarte... selectiv din revista Steaua, când mi 

s-a publicat un sigur poem, nu cel mai bun, dintr-un ciclu 

predat redacției, abia în 1963 am ieşit în presă (în 

Luceafărul) cu o primă, întreagă pagină de versuri, 

recomandat generos de profesorul Mircea Zaciu, în urma 

unei lecturi de oarecare succes la cenaclul cunoscut, condus 

pe atunci de Eugen Barbu. Mi-a mai apărut apoi, în aceeaşi 

revistă, un ciclu „brâncuşian” de poeme, distins de revistă 

cu un premiu II, după Gabriela Melinescu, însă nu puteam 

pretinde după atâta lucru că fac parte din plutonul fruntaş 

al „generației 60”, în care s-au înscris foarte curând şi 

admirabila poetă menționată, şi Constanța Buzea, Păunescu 

ori Ana Blandiana şi Ion Alexandru. Evoluția mea ca poet 

a fost ceva mai lentă şi tot mai mult concurată în timp de 

cea a criticului, căci din 1964 fusesem reținut ca preparator 

la Facultatea de Filologie din Cluj. Aici, aveam, desigur, o 

viață de cenaclu, câțiva prieteni şi camarazi cu care 

comunicam foarte bine – Blandiana, Alexandru, Pituț, 

Matei Gavril, Angela Marinescu, Nicolae Prelipceanu, însă 

fiecare înainta cu viteză poetică proprie, iar posibilitățile 

de publicare erau totuşi mai reduse. Aveam, evident, viața 

noastră de tineri aflați în căutarea expresiei de sine, unii 

ceva mai boemi, alții, ca mine, mai puțin dedați aventurilor 

nocturne, deşi luam parte la acea viață de cenaclu atunci 

foarte activă şi nu lipseau momentele de destindere mai 

puțin „academice”. Pe Adrian Păunescu, pe Constanța 

Buzea şi Gabriela Melinescu am ajuns să-i cunosc ceva 

mai bine cu ocazia unei aşa-zise călătorii de „documentare” 

(la modă în epocă), pe valea Jiului, însoțiți de inimosul 

redactor luceferist Niculae Stoian, şi s-a întâmplat ca în 

acel iulie 1963 Păunescu să-şi serbeze aniversarea a douăzeci 

de ani în mica noastră societate, la Petroşani... Eram toți 

foarte tineri, am trăit cu bucurie acel moment frumos, 

încrezători în cerul înstelat de deasupra noastră... Ne-am 

regăsit peste doi ani la un prim colocviu al tinerilor scriitori 

de la Sinaia, cu aceeaşi disponiblitate afectivă deschisă, 

iar într-o seară, acasă la mine, îmi amintesc că Păunescu, 

Blandiana şi Constanța Buzea am făcut chiar un fel de 

concurs: să scriem câte un poem pe durata Simfoniei de 

César Franck, ascultată la un pick-up, – l-am şi scris, dar 

era clar că cel mai rapid dintre noi era Adrian, cel care mă 

impresionase şi când, în trenul care ne ducea spre Jiu, a 

scris mai multe poezii, una chiar pornind de la faptul prozaic 

al cumpărării unei pungi cu prune de la un copil, într-o gară 

de pe parcurs... Am mai povestit cândva, cred, şi un alt 

episod legat de aceeaşi idealistă competiție lirică – tot de 

prin acei ani, când, în modesta locuință din Drumul 

Găzarului a tinerei familii Păunescu, am asistat la 

dezlănțuirea unui soi de uragan de hârtie – vorba lui Sorescu 

– provocat de poetul care citea pagină după pagină, cu o 

planşetă pe genunchi, până ce în jurul lui în odaie se putea 

călca pe poeme... Constanța asista cuminte şi tăcută, cu o 

mare şi delicată discreție la toată această febrilă 

desfăşurare. Nu demult, într-un concurs de scriere cu Ilie 

Constantin, îl învinsese, desigur, de departe, scriind o 

Interviul Acoladei: ION POP 

În căutarea expresiei de sine 

noapte întreagă poem după poem... Maiakovskiana 

Americă, cea iute de picior, nu putea fi ajunsă şi nici 

întrecută... La Cluj, eram, desigur, mai calmi, dar ne 

regăseam frumos, cu prietenii amintiți, într-o lume în care 

începuse, totuşi, micul dezgheț ideologic, cu semne şocante 

mai ales prin aprilie 64. Era, totuşi în oraşul lui Blaga şi al 

lui Agârbiceanu, morți de curând, cu o revistă de mare 

clasă cum era Steaua şi cu o Tribună ceva mai recentă, 

care-şi consolida prezența în lumea intelectuală locală şi 

nu numai... Eu îmi încheiam studiile în 1964 şi făceam 

exerciții de acomodare cu colegii noi de Catedră, cărora 

mă alăturasem împreună cu Ioana şi Liviu Petrescu... 

„Propuneri pentru o fântână” 

2. Anul 1966. Debutul editorial cu „Propuneri pentru 

o fântână. Alte titluri din acel deceniu ’60-’70, îmi trezesc 

şi ele nostalgii: „De pe pământ”, „Ceremonie de iarnă”, 

„Cum să vă spun”, „Ultrasentimente”, „Persoana întâia 

plural”, „Versuri”, „Pasărea tăiată”, „Ninge la izvoare”, 

„Sângele albastru”, „Rod”, „Inel cu enigmă”...Ce a rămas 

nepovestit din acea felie de viață? 

Momentul debutului în volum şi într-o colecție deja 

prestigioasă a fost desigur trăit cu o emoție aparte, dar cu 

o încredere echilibrată totuşi de sănătoase dubii şi temeri. 

Cartea a fost relativ bine primită, însă mi-am dat repede 

seama că am încă de lucru în viitorul apropiat, ca să ajung 

la o formulă mulțumitoare, care să mă exprime în chip mai 

personal. Eram încă destul de sentimental, cu vagi nostalgii 

tradiționaliste, dar şi cu impulsuri de coborîre spre limbajul 

mai „democratic” de tip Geo Dumitrescu, cu influențe 

detectabile uşor la câte o pagină, iar peste câțiva ani miam 

dat seama că acest moment a fost depăşit în multe 

privințe, chiar dacă, în simetrie contrastantă cu prima mea 

carte de critică, despre avangardă, mi-am intitulat Biata 

mea cumințenie al doilea volum, din 1969. Când mi-am 

alcătuit o primă antologie, abia în 2002, n-am mai reținut 

mare lucru din acea carte destul de modestă. Ceva se 

schițase, totuşi, – îmi dau seama acum – din ceea ce numim, 

poate pretențios, „obsesii modelatoare”. Am trăit însă cu 

bucurie şi cu un fel de sentiment al solidarității, 

evenimentele lirice marcate de volume precum cele 

amintite de Dv., – despre unele dintre ele urma să şi scriu, 

şi am făcut-o cu plăcere. Atmosfera literară a rămas cam 

aceeaşi, cu eliberări mai evidente totuşi de constrângerile 

ideologice de până atunci, cu un apogeu în vara agitată şi 

plină de îngrijorări, dar şi de noi speranțe de libertate, a 

anului 1968. Apăruseră între timp primele cărți ale 

„generației”, cu evidente distanțări față de momentul 

inaugural 1960, când debuturile lui Nichita Stănescu, Cezar 

Baltag şi Ilie Constantin mai erau marcate de urmele 

cenzurii şi ale unei „angajări” conformiste. În viața mea 

literară se pregăteau, de asemenea, schimbări esențiale, 

căci în decembrie al aceluiaşi an apărea revista Echinox... 

Regăsirea naturii dintâi 

3. Istoria familiei a venit cu partea ei trăită, în tot 

ceea ce ați scris. Ce daruri ați primit? Ce ați dus mai departe? 

Cât rămâne „la vedere” din acest drum al unui destin? 

Da, familia a lăsat urme în scrisul meu de atunci. 

Plecasem din statul natal în condiții destul de dramatice, 

mai aveam nostalgii ale lumii de pe Someş, ale casei 

părinteşti cu poarta, cu treptele de piatră şi grinzile vechi, 

mai glosam liric pe tema vârstei adolscentine, însă aceste 

teme şi reverii începeau să intre într-un soi de competiție 

cu ceea avea să fie definit ca element „livresc” – motive de 

baladă ca a Meşterului Manole, modelul Brâncuşi în ciclul 

deja amintit... Poate că o anumită obsesie a regăsirii naturii 

dintâi, dincolo de lumea Cărții ce începea să intre tot mai 

mult în joc, îşi are solul nutritiv în această primă 

apartenență la universul mai frust din care m-am desprins. 

Lucrau, desigur, aici şi lecturile incipiente din Blaga... Nam 

devenit, însă, mi se pare, un poet al imaginarului „rural”, 

căci s-a instalat destul de repede un soi de tensiune între 

trăit şi citit, între realitatea năzuită şi convenția ei verbală, 

poetică. Aşa încât „darurile” primite la origini au fost în 

continuare mai degrabă doar unul dintre termenii ecuației 


aproximate ca „relație dintre eu şi lume”, ca să folosesc o 

formulă comodă. Ele țin mai curând de o anume fizionomie 

spirituală, de un fond de sensibilitate, de un mod de fi în 

lume, exigent şi demn, pe scurt un mod de a fi om de 

omenie. 

Mirajul Bibliotecii 

4. Mai am încă atâtea de aflat despre Filologia de la 

Cluj, cea din anii tinereții dumneavoastră şi de mai apoi. 

Cum ați putea lega fragmentele într-un întreg? De pildă: 

amintirea iluştrilor Dimitrie Popovici, Sextil Puşcariu, a 

altor profesori de la facultățile Universității, precum Lucian 

Blaga, Constantin Daicoviciu, D.D. Roşca; prezența 

profesorului Zaciu, al cărui Jurnal a pus destul piper peste 

răni nevindecate; chipurile Ioanei Em. Petrescu şi 

profesorului Ion Vlad; statura incomodă a lui Adrian Marino, 

autorul cărții Viața unui om singur? N-aş vrea să-l uit pe 

Ion Vartic, cu interpretările sale sclipitoare despre 

Caragiale şi Cioran. 

Mediul universitar a fost într-adevăr foarte 

important pentru mine. El a pus, într-un fel de competiție, 

loaială totuşi, scrisul meu poetic cu cel al cititoului specializat 

de literatură. Volumele de versuri şi-au încetinit, în timp, 

ritmul de apariție, dar poate că a fost în această lentoare şi 

un anumit avantaj. Sedimentele de experiență existențială 

şi cele ale Bibliotecii au ajuns, cine ştie, la forme de agregare 

cât de cât consistente, deşi cam încet... Dacă mă citesc 

acum de la o anumită distanță care e a criticului şi istoricului 

literar, poate nu mă înşel radical când observ că tema care 

mă individualizează oarecum în context a crescut tocmai 

pe acest sol în care viața şi cartea s-au amestecat într-un 

humus fertil. Atributul de „livresc”, care sună la noi mai 

degrabă peiorativ, nu cred că e deloc aşa, tocmai fiindcă 

interogația cu privire la ecuația dificilă şi tensionată adesea 

dintre scris şi trăit îmi pare că poate asigura tocmai cota 

de autenticitate aşa de căutată acum, de fapt dintotdeauna. 

De ce n-ar fi un lucru fundamental şi reflecția neliniştită 

asupra posibilităților sau limitelor cuvântului de a te 

exprima, de ce n-ar fi dialogul numit astăzi „intertextual” 

un mod de a exista în lume în chip semnificativ şi, repet, 

autentic? Această relație poate deveni, mi se pare, fapt de 

viață şi de moarte, de jubilație ori de dramă, prilej de mari 

bucurii şi de nesfârşite confesiuni elegiace – căci, în fond, 

fiecare scriitor aspiră la o expresie de sine şi a lumii cât 

mai credibilă şi mai adevărată, această năzuință face parte 

din modul lui profund de trăi.... Livresc nu e, aşadar, un 

mod automat şi artificios, uscat, fără vlagă, ci e un atribut 

ce poate mobiliza spiritul, trăirea, simțirea ca şi cugetarea, 

ca să vorbesc ca pe vremuri... Şi, apoi, există ponderi 

diferite ale „vieții” şi experienței de lectură care se confirmă 

în asemnenea versuri, viața sau primejdia morții te pot 

obliga la deplasări semnificative de accent spre aşa-zisa 

„priză la real”, la realitatea nudă şi brutală a propriei ființe, 

mişcare ce face şi mai brutal-evidentă amintita, deja, relație 

dintre scris şi trăit. E ceea ce a fost remarcat, îmi pare, şi 

în scrisul meu din ultimii vreo douăzeci de ani. 

Să revin, însă, la Universitate. Cum am spus, imediat 

după terminarea Facultății de Filologie, am fost reținut la 

Catedra de Literatură română, unde erau activi şi profesori 

ceva mai vârstnici ca Iosif Pervain, cunoscător absolut şi 

foarte temut al Şcolii Ardelene şi, în genere, al literaturii 

zise „premoderne”, care ne supusese la grele probe de 

documentare nu întotdeauna pasionante, dar foarte utile 

pentru însuşirea unei anumite rigori a lecturii. Profesorii 

Mircea Zaciu, Ion Vlad, Leon Baconsky erau în plină 

afirmare, în luptă cu clişeele moştenite de la „obsedantul 

deceniu” stalinist şi aducând, treptat, un aer nou în 

cercetarea literară a momentului. Procesul acesta de 

desprindere de trecutul dogmatic imediat n-a fost foarte 

simplu, dar am putut trăi, alături de constrângerile orei în 

materie de documentare (cărți fundamentale trecute la 

fondul „secret” al Bibliotecilor, limbajul multă vreme 

„lemnos”-ideologizat) şi satisfacția crescândă a învingerii 

obstacolelor, în fine a recâştigării treptate a accesului la 

operele de referință ale literaturii române. Atmosfera la 

catedra noastră era, în genere, prietenoasă şi înțelegătoare


față de noii veniți, puşi la treabă serioasă de documentare, 

de organizare a bibliotecii catedrei, dar care, ca preparatori 

ce erau... preparau cu plăcere şi cafelele băute împreună, 

într-o atmosferă destinsă şi în ceştile cărora se mai şi... 

ghicea, cu umor, de către o colegă ce ne scruta în zațuri 

destinele... M-am bucurat în toți aceşti ani de prietenia 

luminoasă a Ioanei şi a lui Liviu Petrescu, a altor colegi. 

Eram curioşi de noutăți, încântați de fiecare ediție mai 

completă a unor scriitori până nu demult interzişi ori grav 

cenzurați. Cu timpul, am devenit şi noi mai maturi şi mai 

„serioşi” şi, după o aşteptare de aproape două decenii de 

„lectorat”, am devenit, imediat după Revoluție, profesori... 

(Dar am avut şi şansa unor ieşiri în străinătate, – în cazul 

meu la Universitatatea Sorbonne Nouvelle – Paris III, între 

anii 1973 şi 1976). Numai târziu s-a înnoit şi corpul de 

dascăli, căci în anii ’80 orice avansare pe post şi angajare 

de tineri era blocată, aşa că au apărut forțe tinere. Colegi 

excelenți, ca Gheorghe Perian, Ştefan Borbély, Ioana Both, 

Corin Braga, Sanda Cordoş Călin Teutişan şi alții câțiva, 

toți foarte înzestrați, care au preluat, cum se spune, ştafeta, 

asigurând un prestigiu deja recunoscut al Literelor clujene. 

Toți cei amintiți, şi nu doar ei, au trecut, însă, şi prin redacția 

„Echinox”... 

Adrian Costea: Clepsidra lui Cronos 

Un atelier şcoală 

5. Revista Echinox are legenda ei. Şi dumneavoastră, 

domnule Pop, sunteți parte a acestei legende. Un jurnalist 

vorbea chiar despre „Universitatea Echinox”. Ce urme a 

lăsat aceasta în viața mentorului care ați fost? 

Echinox-ul a fost, într-adevăr, o altă Universitate, 

în prelungirea celei mari. Fiindcă s-au regăsit aici, de-a 

lungul multor ani, începând cu decembrie 1968 şi până 

astăzi, sute de tineri dintre cei mai talentați, mai ales de la 

Filologie, însă şi de la alte facultăți clujene, Istorie, Filosofie, 

chiar Matematică... Cum am spus în nenumărate rânduri, 

gruparea noastră s-a constituit şi a funcționat mai curând 

ca un atelier decât ca o „şcoală literară” în sensul de 

cultivare şi promovare a unei doctrine teoretico-literare 

anume. În cele trei limbi ale sale, româna, maghiara şi 

germana, revista a fost mereu un spațiu de exersare 

exigent, tutelat de un spirit critic atent la valoare, dar şi la 

o anume ținută etică a redactorilor ei, ce s-a dorit situat în 

prelungirea unei emblematice „Şcoli Ardelene”. Astăzi 

ştim, după scormonirea prin diverse arhive, că această 

ținută morală a fost destul de insidios atacată dinspre 

subteranele puterii politice, că a făcut şi victime, însă în 

văzduhul pe care-l respiram la lumina zilei asemenea 

alterări nu erau vizibile şi n-am avut sentimentul că, 

supravegheați fiind şi de nişte ochi familiari, am fi fost 

foarte intimidați în ceea ce făceam. Se simțea mai degrabă, 

şi nu fără trudnice negocieri şi pierderi, intervenția 

constantă a cenzurii, care n-a reuşit, totuşi, să altereze cu 

totul starea de libertate interioară pe care ne-o cultivam. 

Dovadă că revista noastră a fost de la început întâmpinată 

ca un spațiu de creație culturală dintre cele mai deschise 

ale epocii. Până la urmă, s-a văzut că această libertate 

drămuită n-a convenit, aşa că după aproape cincisprezece 

ani, echipa de conducere a grupării a fost destituită în 1983, 

într-un moment de înăsprire a regimului dictatorial. Toți 

cei care au urmat după „triumviratul” cunoscut, adică 

oameni ca Aurel Codoban, Ştefan Borbély, Corin Braga, 

până la Horea Poenar, Ioan Pop-Curşeu şi, acum, Rareş 

Moldovan (fiu şi el de „echinoxist”!) s-au străduit, cu grade 

diferite de dificultate, imediat după noi ori în perioada postdecembristă, 

să mențină cât mai mult din cota înaltă 

propusă inițial. Făcând un bilanț rapid, se vede astăzi că 

gruparea a ilustrat cu nume semnificative deopotrivă finalul 

aşa-numitului „neomodernism” poetic al anilor 70, cât şi, 

cu o masivă infuzie de nume noi, „generația 80”, până la 

câțiva dintre scriitorii cei mai dotați ai ultimelor promoții. 

Oricum, sunt convins – şi s-a şi văzut – că toți cei care au 

trecut prin acest atelier-şcoală al „Echinox”-ului au ieşit 

din el cu o formație culturală şi un exercițiu al scrisului 

exigent, care au dat rezultate dintre cele mai frumoase. 

Dovadă că s-ar putea compune acum o foarte bogată 

Bibliotecă „Echinox”, în care ar fi multe cărți, adesea de 

prima mână, care să merite lectura... În ce mă priveşte, 

vârsta echinoxistă a fost – şi mă repet iarăşi – cea mai 

luminoasă, mai încurajatoare, cea mai generoasă în 

proiectele ei de creație, pe care am trăit-o într-o stare de 

comuniune cu colegii şi prietenii de aici, care a rămas şi va 

rămâne un reper înalt al vieții mele. Şiu poate că mulți 

dintre membrii grupării ar spune acelaşi lucru... 

„Ore franceze” 

6. Ați profitat de „experiența franceză” – o şansă 

pentru acele vremuri – şi ați alcătuit o carte de interviuri 

cu celebri teoreticieni literari, pe care i-am studiat cu toții 

în anii studenției: Marcel Raymond, J. P. Richard, Picon, 

Julia Kristeva... S-a apropiat vreunul dintre cei pomeniți de 

criticul ideal închipuit de dumneavoastră, „cel care trăieşte 

textul”? 

Cum am spus şi scris în mai multe rânduri, a doua 

mare, decisivă experiență a vieții mele a fost şederea la 

Paris între anii 1973-1976, ca asistent asociat la Université 

de la Sorbonne Nouvelle – Paris III, apoi, după Revoluție 

(1990-1993, ca director al Centrului Cultural Român), când 

am putut avea contactele şi dialogurile cu critici, scriitori 

şi artişti francezi dintre cei mai însemnați. Nu le mai dau 

aici numele, sunt cunoscute, dar voi spune că întâlnirile 

cu mulți dintre ai eu fost revelatoare şi altfel formatoare 

pentru omul tânăr care încă eram. Ele m-au ajutat în chip 

esențial să-mi aprofundez cunoştințele şi metodele de 

abordare ale textului literar, mi-au lărgit minunat 

experiența poetică şi, în genere, orizontul cultural, într-un 

spațiu cu care încercasem mai demult să mă familiarizez. 

S-ar zice că publicarea celor două volume de Ore franceze 

(1979, 2002), care adună dialogurile desfăşurate în timpul 

stagiilor pariziene au avut, la rândul lor, un anume ecou în 

conştiința critică de la noi. În orice caz, au fost momente 

de descoperire şi de confirmare, de fapt, a unui angajament 

plenar în munca scrisului şi a creației în genere, cu o 

încredere totală în valorile spiritului, dar şi a unei foarte 

omeneşti, simple şi generoase dăruiri în serviciul culturii 

înalte, autentice, durabile. Au fost, aşadar, şi experiențe 

umane semnificative, modelatoare şi de consolidare a unui 

mod de trăi cât mai autentic în lumea creației. 

Avangardă, ariergardă, viață şi text 

7. Cartea apărută la Editura Vinea în 2010, Din 

avangardă spre ariergardă a fost pregătită o viață. O serie 

de cărți au precedat această sinteză. Amintesc acum doar 

monografia Gellu Naum „Poezia contra literaturii” pe care 

am citit-o cu atenție când am realizat ultimul documentar 

la televiziune, chiar în anul morții poetului. Ați intrat ca 

nimeni altul în nuanțele ideologiei literare a „bătrânilor” 

avangardişti, dar, la fel de bine, v-ați specializat în mai 

tinerii Virgil Teodorescu, Tonegaru, Iordan Chimet. Cât 

mai înseamnă astăzi fenomenul numit avangardă? 

Da, a fost şi asta o întîlnire sau o experiență 

revelatoare! Am descoperit mişcarea de avangardă prin 

teza despre Ilarie Voronca, la care m-am angajat în anii 

studenției, apoi teritoriul s-a lărgit enorm, încât pasiunea 

cercetării acestui teritoriu nu m-a părăsit până astăzi. 

Cartea mea de critică cea mai recentă, Din avangardă 

spre ariergardă, pe care o menționați, apărută anul trecut, 

este a cincea dedicată fenomenului avangardist. Istoricul 

literar din mine, îmi dau seama acum, a năzuit să cuprindă 

cât mai mult din teritoriul poeziei româneşti a secolului 

XX, în care s-au produs atâtea mişcări decisive pentru 

literatura noastră – şi nu numai a ei –, care invitau, în 

rapida lor desfăşurare, uneori cu arderi de etape 

semnificative, la o mobilitate cumva simetrică a spiritului 

critic. De-a lungul, iată, al câtorva decenii, m-au atras 

tocmai momentele de cotitură, dinamica, dacă vreți, 

internă a fenomenului poetic (mai ales). Căci am văzut 

şi zăpezile mari, şi un îngheț care 

mă tem că va fi şi al cărnii mele. 

Vor veni şi primăveri, da, alte veri, poate, 

cu păci şi cu murmure 

ale altor vieți, vecine cu a mea, cu alte 

cețuri şi luminişuri. 

11 

mereu literatura ca un fenomen în mişcare, conectat 

desigur şi la „ritmul vremii”, dar având şi o logică a ei, 

subterană, specifică. Trăind atâția ani printre tinerii scriitori 

în formare, această curiozitate s-a menținut mereu vie, 

astfel încât sunt fericit că am putut şi pot scrie cu aproape 

egală libertate despre scriitori şi opere cumva clasicizate 

(ca în cazul lui Blaga), ori despre laboratorul efervescent 

al avangardiştilor „istorici”, şi, nu mai puțin despre poeți 

„neomodernişti” ca Nichita Stănescu, apoi despre 

„optzeciştii” neo-avangardişti în felul lor, până la poeții cei 

mai tineri, din jurul anului 2000. În acest context, lecția 

avangardei istorice a contat, desigur, mult, deoarece, chiar 

dacă nu a dat decât puține „opere” mari, toate programele 

şi manifestele ei vizau înnoirea, opoziția față de 

convențional şi de ceea ce e conformist şi sterilizat prin 

repetiție şi comoditate a scrierii şi receptării, iar pe de altă 

parte promovau un ideal al implicării existențiale în scris, 

o autenticitate pe care o vedem şi astăzi urmărită de 

scriitorii din preajma noastră, desigur altfel contextualizată. 

Iată cum un „tardomodernist” ca mine s-a lăsat provocat, 

benefic şi productiv provocat, de experiențe ce frizau chiar 

„extremismul” în materie de negare ori de înnoire a 

scrisului tradițional... Dar acest fapt cred că era motivat, 

în fond, de o necesitate intimă a mea şi ca poet, de 

permenentă punere în relație – adesea tensionată – a 

expresiei poetice şi trăirea ce o alimentează din adânc. – 

Da, fenomenul avangardist interesează şi tinerele 

generații, tocmai din rațiunile amintite, acea permanentă, 

vitală căutare a comunicării dintre viață şi text, acea 

nelinişte productivă a oricărui scriitor adevărat, din refuzul 

cantonării în convențional şi inert. „Avangarda istorică” a 

avut, se ştie, şi triste momente de recul, a suportat un 

inevitabil proces de îmbătrînire, de „clasicizare”, a suferit 

de pe urma constrângerilor istoriei înseşi, fiind înşelată, 

cumva, în opțiunile ei politice idealiste într-o primă instanță, 

dovedite a fi subordonator-dictatoriale în fapt, cu 

consecințe dezastruoase ale acestei treceri silnice în 

„ariergardă”. Numai că tot un fel de ariergardă, însă în 

sensul pozitiv, e şi raportarea, măturisită sau nu direct, la 

ceea ce a urmat după iconoclastia primilor avangardişti, 

transmițându-se experiențelor de laborator poetic mai 

recent. 

„în ora asta, a refluxului meu, / te rog să-ți 

aduci aminte / de ruda ta de pământ, 

săracă...” 

8. Nu vă mai pun o întrebare fiindcă am în față 

cartea dumneavoastră de poezie. Ca un magnet. 

Vă mulțumesc şi eu pentru această invitație la dialog 

şi pentru că ați deschis deja, înaintea lui, cartea mea cea 

mai recentă, În fața mării, scrisă cumva dintr-o suflare, în 

toamna anului trecut, pe țărmuri italiene dar mai ales 

lăuntrice, cu adaos, în primăvara lui 2011, de „pietre” sacre. 

Dacă doriți, o puteți închide acum cu ultimul ei poem, Reflux, 

sau cu oricare altul, ce vi se pare demn de a fi citat. 

9. Cu permisiunea dumneavoastră şi pentru cititorii 

Acoladei, voi alege fragmentul final: 

„Mă întorc acum printre frunze ce vor foşni 

în vânturi de toamnă, veştede, – o să vină 

Oricum, mare, 

în ora asta, a refluxului meu, 

te rog să-ți aduci aminte 

de ruda ta de pământ, săracă. 

Mă încred în tine, în buna ta memorie, 

a ta, care eşti mai toată cer şi ştii probabil 

aproape tot ce se petrece 

în mintea lui Dumnezeu. 

Adu-ți aminte şi de mine, mare, 

nu mă uita, mare.” 

Interviu realizat de 

Lucia NEGOIȚĂ

12 

Întâlnirile mele cu 

Doamnele scriitoare le-am 

consemnat în câteva rânduri, 

dar, de fiecare dată, surprinzător, 

mi-am amintit noi şi noi lucruri, 

de parcă din pliurile ascunse ale 

memoriei ar fi apărut fapte 

inedite, dar mai ales senzații, 

emoții, trăiri care îşi refuzau 

apariția neîntârziat şi nu se 

revelau decât treptat sau 

periodic, condiționate de starea 

mea sufletească. 

Pe la începutul anilor ’80, adâncindu-mă în cărțile 

prozatoarelor interbelice, îndemnul unui bun prieten, 

eseistul Ion Vartic, a fost hotărâtor în a mă determina să le 

cunosc pe Doamnele scrisului românesc. Unele întâlniri 

mi-au lăsat impresii de neşters, chiar dacă nu am izbutit să 

realizez şi interviurile pe care mi le-am propus. 

Telefonul domnului Săndel Teodoreanu, filolog şi el, 

văr al fraților Teodoreanu, a fost suficient pentru ca 

GEORGETA MIRCEA CANCICOV să-mi accepte vizita. 

Cu un alt prilej am evocat mica mea aventură prin 

încâlceala coridoarelor întunecoase ale clădirii de pe Calea 

Victoriei, peste drum de Palatul Telefoanelor, unde locuia 

scriitoarea şi pe care o reproduc mai jos. 

Din holul mare de la etaj, unde se deschidea liftul, 

am pătruns într-altul întunecos, cu iz pătrunzător de varză 

şi cu uşi multe şi numeroase sonerii. Bâjbâind în 

întunecimea şi mirosul înăbuşitor, am sunat la una din ele. 

A deschis o femeie scundă şi grasă, cu basma neagră pe 

cap, apoi m-a preluat o femeie înaltă şi trupeşă, călăuzindu-mă 

prin labirintul dependințelor comune spre camera 

Georgetei Mircea Cancicov. Mi-a ieşit înainte o doamnă 

măruntă de statură, cu părul foarte alb, adunat într-o 

pieptănătură nu atât demodată, cât parcă văzută demult în 

fotografii de familie. Fruntea înaltă şi încăpățânată, cu 

tâmple neobişnuit de scobite, se termina brusc cu un nas 

scurt şi coroiat. Pomeții îi avea înalți, iar pielea netedă şi 

albă mirosea a cremă. Era în vârstă, fără a fi totuşi bătrână. 

Înfățişarea îi era uşor desuetă, poate din cauza părului, 

poate a jachetei de casă din mătase grea, de un roşu 

întunecat, cu umeri înalți şi mâneci bogat încrețite. Îşi 

purta semeț trupul împuținat, era cochetă, vioaie, iar când 

vorbea nazaliza uşor, precum cei obişnuiți să vorbească 

mai mult franțuzeşte. 

Purtând un palton cu blană şi o căciulă de blană, ca 

pentru asprul decembrie al capitalei, Georgeta Mircea 

Cancicov, atentă la înfățişarea interlocutorului, ea însăşi 

îngrijit îmbrăcată, m-a admirat, spunându-mi cu nazalizarea 

imposibil de redat în scris: „Mata, duduie, eşti foarte 

elegantă“. 

Odaia închipuia tot ce putea fi mai straniu într-o 

încăpere. Era parcă după cutremur sau, poate, după 

evacuarea a cinci camere într-una singură. Pereții erau 

aproape negri, iar tencuiala proaspătă, care îngropa şi 

acoperea tuburile de izolație electrică, desena şerpi uriaşi, 

albi şi groşi. Chiar lângă uşă, în dosul unui paravan de 

lângă o canapea mai veche, erau îngrămădite mobile care 

se înălțau una peste alta şi triumfau prin ceva incert: lampă 

cu picior, bust pentru pălării sau stativ, pe care se afla în 

echilibru instabil o pălărie veche de pai, aproape fără calotă, 

din care rămăseseră doar câteva fire împletite. Pe 

canapeaua a cărei mătase fusese pe vremuri frumoasă, de 

un roşu cald, se înşirau, sprijinite de spetează, vreo trei sau 

patru platouri imense de porțelan. În ungherul de lângă 

geam era înghesuită vesela, multă, albă, laolaltă cu sticle 

goale, sumedenie de sticle goale, din care femeia trupeşă 

care o ajuta la menaj ducea mereu câteva colonelului de la 

etaj, ca să le vândă, probabil. Prin ferestrele înalte, fără 

perdele, se vedea Palatul Telefoanelor, iar pe pervazul 

exterior îşi găsiseră adăpost câțiva porumbei. 

Femeia intra şi ieşea, cu câte un sul de hârtie în 

mână – făcea, pesemne, ordine în cămară sau debara; 

scriitoarea mi-a mărturisit, cu voce joasă, că nu era fitecine 

– era o nepoată de-a lui Chivu Stoica, de la care avea un vin 

țărănesc roşu şi acrişor cu care doamna Cancicov mă tot 

îmbia, după ce mă servise înainte cu un fel de marmeladă 

de prune, pe o farfurioară de dulceață. 

Lângă sofaua din mijlocul camerei, pe care ne-am 

aşezat apoi, se afla un birou; erau îngrămădite pe el 

fotografii, nenumărate fotografii, unele înrămate, altele 

simple, fotografii de familie cu figura Ianei, pictorița, sora 

scriitoarei, cu ochi mari, rotunzi şi negri, uşor de regăsit şi 

recunoscut în picturile cu chipuri de copii ale lui Tonitza – 


Domniile lor, Doamnele scriitoare 

prieten al familiei. Pe birou, foi scrise, cărți de-a valma cu 

tăvițe încărcate de creioane şi multe, foarte multe tuburi 

de ruj. Pe stative, colțuri de mese, pe masa de toaletă – 

vase de argint, cupe de porțelan, ceramică. La intrare, 

lângă uşă, pe o măsuță cu picioare arcuite, două fotografii 

mari, elegant înrămate: una înfățişând-o, tânără şi 

frumoasă, pe Maruca Cantacuzino, soția lui George Enescu, 

bună prietenă a scriitoarei, iar cealaltă, o femeie, o doamnă 

în vârstă, cu trăsături puternice, ferme, în contur aspru, 

cu un şal negru şi mare – Martha Bibescu la vârsta 

senectuții. Încăperea multifuncțională era o arcă a celei 

care o locuia de patruzeci de ani, îngrămădită de obiecte şi 

amintiri. Dialogul început atunci a fost, de fapt, un monolog 

al scriitoarei… 

La întrebarea mea ce părere avea soțul ei despre cărțile 

pe care le scria, mi-a răspuns cu umor: „Ştii, duduie, noi 

locuiam în apartamente alăturate şi într-o zi m-a sunat la 

telefon şi mi-a spus: «Georgette, ai grijă, să nu ne faci 

numele de râs»”! 

Soția ministrului de finanțe, Mircea Cancicov, din 

guvernul lui Antonescu, care murise în închisoare, 

învinsese anii, vicisitudinile şi mizeria. Spiritul îi era tânăr, 

fraza ironică, vorba sprintenă şi intactă capacitatea de a 

rămâne mereu un homo ludens, ca în cărțile sale. 

Prozatoarea nu a frecventat cenaclurile literare ale vremii, 

dar pentru talentul ei de o factură aparte, pentru pitorescul 

narațiunii şi farmecul relatării, dar şi pentru fraza ei cu 

gustul prospețimii şi oralitatea stilului ei a fost apreciată de 

G. Călinescu, fiind una dintre puținele prozatoare 

interbelice căreia îi consacrase un capitol în Istoria… sa. 

Promisesem că voi reveni pentru a continua discuția 

începută atunci. N-a mai fost posibil. După trei luni, în 

martie, a venit tăcerea definitivă. 

* 

* * 

HENRIETTE YVONNE STAHL s-a stins la trei 

săptămâni după ce-am vizitat-o şi cred că de aceea este cea 

mai tristă şi tulburătoare întrevedere pe care am avut-o. Căci 

fiecare din întâlnirile mele cu Doamnele Scriitoare, după 

cum toate cărțile lor la un loc, au dus, cum era firesc, la 

„modificarea modului meu de a fi în lume“. 

Din nou la Bucureşti. Un simplu telefon, de data 

aceasta, şi, vocea joasă şi adâncă fixează ora vizitei, în 

aceeaşi după-amiază de primăvară. Am intrat în clădirea 

de pe Bulevardul Republicii şi Mihaela Cristea mi-a deschis 

uşa, asistând cu discreție la întrevederea noastră, în 

apartamentul luminos şi luxos, pe care scriitoarea avea să-l 

părăsească în curând. Henriette Yvonne Stahl era în pragul 

morții. La cei peste optzeci de ani, nu-şi arăta vârsta, în 

ciuda neobişnuitei slăbiciuni fizice. Numai respirația 

întretăiată şi foarte obosită anunța plecarea. Capul îşi 

păstra distincția şi ținuta aristocratică din portretele care 

i-au însoțit, de-a lungul anilor, edițiile romanelor. Trupul 

emaciat de boală era de subțirimea şi inconsistența unui 

abur însuflețit. Mişcându-se uşor prin casă, ființa ei avea 

imponderabilul sufletului care şi-a părăsit învelişul material, 

iar mâinile, mâinile Henriettei Yvonne Stahl aveau 

frumusețea neobişnuită a celor din icoanele bizantine. 

Prelungă şi extraordinar de îngustă, finețea şi transparența 

palmei aminteau mâna unui sfânt hieratic. Numai un foarte 

mare efort de voință o menținea încă în viață şi îi dădea 

forța ca, abia respirând, să-mi arate cărțile lui I. Negoițescu, 

pe care criticul i le oferise cu dedicație şi să vrea să-mi 

precizeze că monstruoasa familie de parveniți din romanul 

ei Între zi şi noapte îşi avusese modelul în realitatea 

imediată. 

Din păcate, sosisem mult prea târziu. Casa am 

părăsit-o cu o tristețe grea şi cu deznădejdea de a fi întârziat 

cel puțin cu un an la această întâlnire. 

* 

* * 

Asocierea a două nume, cel al Georgetei Mircea 

Cancicov şi al CELLEI DELAVRANCEA nu este deloc 

întâmplătoare. S-au cunoscut şi s-au prețuit reciproc. Cella 

Delavrancea a scris un inspirat articol despre Poenii 

Georgetei Mircea Cancicov. Au aparținut aceloraşi cercuri 

mondene, dar unor cercuri artistice diferite. Deşi diametral 

opuse ca structură artistică şi temperamentală, nevoia de 

alăturare a celor două personalități într-unul şi acelaşi spațiu 

evocator este mai puternică decât toate deosebirile dintre 

ele la un loc. 

Încercasem cu diverse ocazii să fiu primită de Cella 

Delavrancea, o dată chiar prin amabilitatea lui Valeriu 

Râpeanu. Deşi prietena pianistei şi scriitoarei, Elena 

Balamaci, ea însăşi prozatoare şi poetă, îmi promisese că 

le voi putea vizita ziua următoare, a doua zi, la telefonul 

meu, a invocat o indispoziție a pianistei, refuzându-mi vizita. 

Nu era ceva neobişnuit, aflasem că, adesea, aceeaşi 

prietenă o izola de rudele ei cele mai apropiate, cum era 

verişoara ei Lilly Teodoreanu. 

Criticul Mircea Iorgulescu, prieten apropiat al celor 

două doamne, mi-a înlesnit accesul în căminul artistei de 

pe strada Eminescu, după cum numele prințului Başkiroff, 

pianistul rus care concertase abia cu câteva zile înainte la 

Oradea, mi-a netezit calea spre dialogul pe care îl doream, 

dar nu îndrăzneam să-l încep. Cella Delavrancea poseda 

acea calitate proprie omului superior: naturalețea. Firescul 

atitudinii şi comportamentului său era de-a dreptul 

descumpănitor, risipea tracul, dar chema respectul şi emoția 

interlocutorului de-a se afla în fața „fenomenului“ artistic 

şi uman care a fost Cella Delavrancea. Ea a fost martor al 

evenimentelor istorice de pe întinderea unui secol şi a pus 

calitățile umane mai presus de orice; un judecător lucid al 

oamenilor, dar şi un om căruia vârsta nu i-a diminuat simțul 

umorului. Era neasemuită în tot şi-n toate, de la amintirile 

pline de umor şi surprinzătoare luciditate despre Caragiale, 

până la tonul duios-nostalgic al celor despre părintele său, 

evocând copilăria celor patru fete care îşi adorau tatăl. 

Farmecul ei era alcătuit din esențe alese: talent, inteligență, 

feminitate, multă şi subtilă feminitate, care presupunea 

alint şi cochetărie, cu referire, mai ales, la Cella din anii 

tinereții şi maturității, despre care vorbea cu îngăduință, 

dar şi cu severitate, ca despre o altă persoană, 

binecunoscută ei şi celorlalți. 

Amabilă şi extrem de prietenoasă, cu ochii vii şi limpezi, 

în mica pauză de cafea pe care am luat-o, întrerupând 

pentru câteva minute interviul, Cella Delavrancea m-a 

privit cu multă atenție şi mi-a spus: „Ai un cap foarte frumos. 

Mă laşi să-l ating? Şi aici (indicând creştetul capului meu) 

ai ceva misterios, ceva de om superior. C’est une tête qui 

s’élève”. Complimentul venit din partea Cellei Delavrancea 

m-a mişcat, cum de puține ori mi s-a întâmplat să mă 

tulbure vreo laudă la adresa mea. Apoi a trecut la pian şi a 

cântat Bach şi Chopin, înlocuind cuvintele cu limbajul fluid 

al sunetelor pure, completând în acest fel confesiunea care 

se dorea abia acum încheiată. 

La cei nouăzeci şi nouă de ani, Cella Delavancea era 

încântătoare, puterea ei de seducție nu putea fi limitată de 

ani. Cred că dobândise „un alt mod de a fi decât cel care ne 

era ursit”. Ea care şi-a trăit viața şi arta în cu totul alte 

dimensiuni decât mulți dintre contemporanii săi. Spirit ales, 

a ştiut să păcălească, cu grație şi rafinament, timpul, 

făcându-şi-l prețios aliat. 

* 

* * 

IOANA POSTELNICU uitase complet de întâlnirea 

noastră pe care o stabilisem cu o zi înainte. Am sunat mult 

la uşa apartamentului până mi-a deschis, într-un târziu, o 

doamnă înaltă, cu păr roşcat, în cămaşă de noapte, peste 

care îmbrăcase un halat de casă de mătase. M-a poftit într-un 

salon luminat de o oglindă mare, în ramă aurie şi, apoi, 

într-un salon-birou cu mobilier din lemn de teck, masa cu 

dantelăria superbă a lemnului. Scriitoarea era extrem de 

dezinvoltă şi deloc stânjenită de ținuta lejeră, vorbea 

însuflețită, legănându-şi pe piciorul gol papucul cu toc 

ascuțit şi pompon de blană. De îndată a început să-l evoce 

pe E. Lovinescu, atmosfera cenaclului, prima lor întâlnire, 

talentul pe care i-l descoperise, plimbările în doi la librăria 

Alcalay şi prin Cişmigiu, „inițierea“ în viața literară 

bucureşteană. Viața mondenă pe care o ducea scriitoarea 

la anii tinereții era o sursă de amuzament pentru marele 

critic, atât de departe totuşi de evenimentele mondene. A 

evocat momentul în care E. Lovinescu i-a făcut surpriza de 

a-şi comanda şi purta un frac la un spectacol de teatru la 

care ştia că va lua şi ea parte. Scriitoarea devenise parcă 

altcineva, retrăia intens perioada când îi fusese lui 

Lovinescu atât de aproape, cu atât mai mult cu cât 

împrejurarea de a ocupa locul de lângă biroul mentorului, 

cândva destinat numai Hortensiei Papadat-Bengescu, în 

după-amiezile de cenaclu, o îndreptățea să se considere 

succesoarea marii noastre romanciere şi în domeniul 

literaturii.


* 

* * 

CELLA SERGHI locuia într-un bloc cu mai multe 

etaje din apropierea Cişmigiului. Am ajuns înainte de ora 

stabilită, pe un polei cum nu mai apucasem niciodată în 

rarele mele descinderi în Bucureşti. O glazură rece 

îmbrăca străzile şi casele, treptele, trotuarele şi 

balustradele, încât a fost pentru mine o aventură temerară 

să străbat spațiul de câțiva paşi de la taxiul care oprise 

lângă bordură până la poarta clădirii. 

Cella Serghi nu uitase de întâlnirea noastră şi a 

rămas câteva minute cu noi şi soțul scriitoarei, jurist de 

profesie. Amabilă, prietenoasă şi animată îşi păstrase 

trăsăturile frumoase şi îmbătrânea decent, nu fără 

nostalgia tinereții şi a frumuseții pe care le avusese 

cândva. Îngrămădise pe măsuța dintre noi fotografiile din 

care surâdea o frumoasă blondă, cu dinți strălucitori, în 

costum de baie sau rochii elegante, care-i subliniau silueta. 

Mi s-a părut apoape dureroasă fervoarea cu care încerca 

să mă convingă şi pe mine, ca pe mulți alții înaintea mea, 

că tulburătoarea Doamnă T. din Patul lui Procust al lui 

Camil Petrescu nu putea fi decât ea, cu atât mai mult cu 

cât mantoul ei verde îi servise de model romancierului 

pentru a-şi îmbrăca eroina. Era tristă această 

autoiluzionare a unei prozatoare care ştia, înaintea tuturor, 

că ficțiunea arar copiază realitatea, arar o imită sau o 

preia în întregime. Era descurajant, dacă nu deprimant 

efortul de a adeveri, peste ani, după moartea iubitului, un 

adevăr ce nu se lăsa confirmat. 

* 

* * 

Domnul Săndel Teodoreanu a fost cel care m-a însoțit 

în vizita pe care i-am făcut-o ŞTEFANEI VELISAR- 

TEODOREANU, prozatoare şi poetă, soția romancierului 

Ionel Teodoreanu. În casa boierească în care locuia 

împreună cu unul din fiii săi, Lilly Teodoreanu ne-a 

întâmpinat cu un zâmbet pe fața smeadă, încadrată de 

cele două aripi ale părului cu cărare la mijloc, retezat în 

dreptul urechilor. Purta o rochie lungă, închisă la culoare, 

asemenea unei rase călugăreşti, umbla iute, cu mişcări şi 

gesturi vioaie, tinereşti. Ne-a primit în odaia ei cu divan şi 

fotolii adânci, cu un birou şi scrinuri pe care pusese 

fotografii de familie, iar pe un perete, un portret în ulei, în 

mărime naturală, al lui Ionel Teodoreanu. 

Şi-a amintit cu drag de vărul ei, Stefan Lupasco, 

filosoful ce trăia la Paris, uimită de calitățile sale de 

vizionar, dar Ionel Teodoreanu a fost cel mai des pomenit 

în acea după-amiază, cu dragoste şi regret. Lilly 

Teodoreanu avea un adevărat cult pentru soțul ei prea 

devreme plecat şi rar mi-a fost dat să aud o mai pasionată 

evocare a omului iubit, nutrind față de el o admirație şi 

dragoste necondiționate. Mi se părea că nimic din iubirea 

pe care i-o purta nu se diminuase, deşi nu puține au fost 

momentele de dezamăgire pe care le-a trăit. Despre sine 

şi propriile ei scrieri vorbea puțin, cu zgârcenie, cu o 

concizie măsurată şi un bun gust selectiv, pentru a-şi relua 

şirul amintirilor despre Ionel. Moartea lui neaşteptată, de 

care nu a pomenit, a fost urmată de tristețe şi greutăți de 

tot felul, cărora le-a făcut cu greu față, Mihail Sadoveanu 

fiind cel mai apropiat prieten şi în măsură să-i acorde o 

mână de ajutor făcând posibilă plecarea ei temporară din 

casa în care vântul iernii îşi făcea de cap şi şederea întro 

cameră adăpostită la Mogoşoaia. Viața nu şi-a trăit-o la 

întâmplare, ci cu sufletul întreg, capabilă să vibreze la 

valorile fundamentale, vechi şi străvechi. Am plecat 

marcată de amintirile şi nostalgia scriitoarei care pusese 

mai presus de ființa ei iubirea pentru talentatul şi 

capriciosul romancier. Din păcate, aerul uşor arogant al 

lui Lilly Teodoreanu, care răzbătea din când în când, 

fisurându-i amabilitatea de om civilizat, mi s-a revelat în 

toată splendoarea lui la câteva zile de la întoarcerea mea 

de la Bucureşti. Conform înțelegerii, i-am telefonat 

Ştefanei Velisar-Teodoreanu pentru a-i reaminti că doream 

să realizez în scris interviul de care îi pomenisem şi cu 

care fusese atunci de acord, urmând să-i trimit întrebările. 

Refuzul ei a fost net, categoric şi jignitor, sugerând că se 

împotriveşte vehement să fie „folosită“ de alții, şi să i se 

„fure“ ideile. Dezamăgirea mea a fost pe potriva refuzului, 

şi l-am pus pe seama încercărilor la care a supus-o viața. 

Au fost întâlniri care mi-au dezvăluit crepusculul unei 

lumi, o lume de ieri, reînviată de fiecare Doamnă scriitoare 

în parte, povestită, „spusă cu un dar al spunerii absolut 

extraordinar”. 

P P P P P o o o o o e e e e e z z z z z i i i i i ee 

ee e P P P P P o o o o o e e e e e z z z z z i i i i i ee 

ee 

e 

Liana COZEA 

Hiperauz 

Tac... 

Ascult şi tac. 

Tac, 

să aud cum foşnesc 

stânjeneii 

de la fereastră, 

înflorind 

– paradoxal – 

galben ... 

Hipervedere 

Aruncă-ți privirea 

prin pupilele ochilor mei, 

cum ai arunca 

o ciutură 

în fântână... 

Spune-mi, 

ce vezi? 

– Îți văd sufletul! 

Hiperdor 

Am întrebat zările dacă nu te-au văzut 

şi-au răsunat ecouri, strigându-te... 

Am întrebat pământul dacă nu ți-a auzit 

pasul 

şi cărările s-au desfăşurat, 

căutându-te... 

Revelație inversă 

Nu, 

nu mai puteam să-i aduc pe lume... 

era prea târziu, 

nu mai era timp pentru nicio minune... 

Atunci când a fost 

– pentru mine – 

vremea minunii supreme, 

am trecut mai departe... 

Prea departe ca să mă pot întoarce... 

N-am întors măcar capul... 

M-au strigat? Poate... 

.......................................... 

Şi totuşi, 

adesea, 

noaptea, 

în vis, 

aud nişte şoapte 

fără cuvinte, 

ca un susur de apă curgătoare... 

Scrutez întunericul 

– întunericul din mine! – 

nădăjduind să văd, să-nțeleg... 

O grămăjoară de umbre sidefii 

îmi fac semne ciudate, 

legănându-se ca nişte lujeri de crin, 

în bătaia unui vânt ce nu bate... 

Într-o noapte, 

umbrele s-au micşorat puțin, 

şi s-au aprins...! 

Au ars... până la capăt – 

la capătul visului... 

M-am trezit! 

Mă simțeam doar pământ..., 

doar țărână... 

şi... singură... 

În gând, doar acel cuvânt sterp: 

D e g e a b a... d e g e a b a... 

d e g e a b a...! 

Regret 

Ce dragi îmi sunteți, voi, cărților...! 

Nu-i aşa că-mi simțiți pulsațiile inimii 

Când mă apropii de rafturile voastre? 

Deşi sunteți îmbrăcate în straie 

multicolore, 

Uneori chiar stridente, 

După gustul cromatic al oamenilor de 

astăzi, 

Care nemaiputând să vorbească 

armonios, în cuvinte, 

Namaiştiind practic să vorbească şi cu 

inima, 

Nu doar cu buzele, 

Se amăgesc că pot comunica între ei 

Doar cu tuşele groase de culoare, 

Aruncate la-ntâmplare 

Pe coperțile voastre... 

Dar eu vă iubesc pe dinlăuntru, 

Acolo unde sunteți doar alb şi negru, 

Negru pe alb, 

Adică fără echivocul culorilor... 

Şi cu cât sunteți mai multe 

Adunate, înghesuite în rafturi de 

biblioteci sau librării, 

Cu atât mă simt înconjurată 

De mai multă viață... de mai mulți 

prieteni, 

Care nu mai pot să trădeze...! 

.......................... 

Iertați-mă pentru o singură vină: 

Că nu vă pot lua acasă pe toate, 

să vă citesc... 

Omisiune 

Doamne, 

mi-ai poruncit 

să mă despart de mine 

şi să-Ți urmez Ție...! 

Am pornit la drum. 

Dar după o vreme, 

am simțit că-mi lipseşte ceva! 

...Îmi uitasem 

C r u c e a ! 

Acrobație 

...Spunea că lumea e o scenă, 

pe care oamenii joacă piesa vieții. 

Fiecare joacă piesa vieții lui 

şi toți – piesa Vieții Lumii. 

Lumea noastră e o imensă arenă de 

circ. 

Unii executăm salturi mortale 

– în care nu întotdeauna murim! – 

alții dresăm animale – 

sau chiar pe semenii noştri... 

Alții 

– tot mai mulți – 

ne încumetăm la numere de acrobație 

– mai ales la trapez...! – 

De-acolo, de sus, 

circul ni se pare un întreg Univers, 

pe care l-am luat în stăpânire! 

................................. 

Primul pas: 

– Vrem să zburăm singuri...! Dă-te jos! 

Trist, ne respectă dorința, 

dar rămâne, totuşi, pe-aproape... 

Apoi, 

încrederea-n noi 

face ultimul gest 

de nesăbuită mândrie 

– Dați de-o parte 

plasa de siguranță!... 

– adică pe Tine, Doamne! – ... 

Şi...? 

Şi balansăm, balansăm, 

ne aruncăm din trapez în trapez, 

din inele-n inele, 

fără-ncetare, 

fără cugetare, 

până când 

nesăbuința cunoaşte-un sfârşit, 

cel bănuit: 

cu un ultim avânt, 

iată, zburăm... zburăm... 

tot mai jos, 

frumos!, 

tot mai jos, 

pe verticală nesfârşită, dreaptă, 

spre pământ... 

.................... 

El ne aşteaptă, 

ne soarbe, 

cu forța gravitației oarbe, 

de care... 

uitasem, 

se pare...! 

Cerc închis 

Ce eşti tu, dragoste? 

Un punct, o linie? 

Dacă eşti punct, cine mi te-a picurat 

pe suflet? 

Dacă eşti linie – trebuie să duci 

undeva. 

Unde duci, dragostea mea, născută 

dintr-un punct? 

Poți să duci – şerpuit sau drept – la 

infinit, 

fără să cauți ceva, 

pe cineva... 

Sau... 

poți să închizi cercul: 

să te întorci la tine 

– la punctul de pe sufletul meu – 

şi să-ți spui: Am ajuns! 

Unde? 

Am ajuns la dragoste, 

ai uitat?... 

Am plecat 

să te caut... 

Am greşit doar cuvântul: 

n-am plecat să caut DRAGOSTEA, 

am plecat să caut ceva mai de preț 

şi care era în mine, fără să ştiu: 

IUBIREA! 

Adică pe Cel Care Este...! 

Lidia POPIȚA STOICESCU 

Comedia numelor (18) 

Îmi amintesc de veselul joc de la Deveselu. 

x 

Face şmotru la Motru. 

x 

Ca la Breaza sau calabreza? 

x 

Avînd o şefă cu nume dansant, Paula Vals, cum să nu se fudulească Sterică 

Fudulea? 

x 

Cine l-a pus în pită (albă) pe directorul Dan Pităroiu? 

x 

Cinste tabloidelor care ne cinstesc aşa cum se cuvine VIP-urile, de la 

Borcea la Bercea. 

x 

Teodor Balş primise numele (conspirativ?) de Teodor Falş. 

x 

Ion Nete sau, mai pe româneşte, Ionete? 

x 

Debbie cea debilă. 

x 

Cum te prinde, cum te Bute! 

Ştefan LAVU

14 

ITINERARII PLASTICE 

Artistul în Oraş 

O evaluare, oricît ar fi ea de succintă, a relației artistului 

cu spațiul urban, trebuie să pornească, inevitabil, de la 

circumscrierea şi definirea celui din urmă. Pentru că Oraşul 

este cu totul altceva decît supradimensionarea simplă şi 

mecanică a unei forme de locuire preexistente. Altfel spus, 

Oraşul nu este doar un sat mai mare, o aşezare cu o mai 

accentuată desfăşurare pe verticală, în care apa şi căldura 

vin (dacă vin!) pe țevi şi în ale cărei canale sug aurolacii 

din pungă, ci este infinit mai mult decît atît, iar în 

structurarea, în dinamica, în expresia, în existența lui 

profundă – şi chiar în metafizica sa – Artistul are un rol 

vital, iar prezența lui nu este una spontană şi 

circumstanțială, ci, pur şi simplu, o condiție sine qua non a 

existenței Oraşului însuşi. Această situație este tipică pentru 

spațiul romanesc şi, cu precădere, pentruz partea de sud a 

țării, unde oraşul este o apariție tîrzie, dezvoltată rapid, 

fără organicitate şi, de cele mai multe ori, chiar fără reflexe 

urbanistice. Cum Bucureştiul intră perfect în această 

ecuație, el poate sluji drept material didactic în orice 

demonstrație care priveşte specificul oraşului nostru. 

Contradicțiile şi tensiunile, rezolvate în Occident într-o 

istorie urbană îndelungată, au fost preluate la noi aproape 

în simultaneitate şi ele au determinat direct configurația 

spațiului, dezvoltarea lui, viața sa cotidiană şi chiar 

aspirațiile ascunse. Cel care, în final, i-a temperat excesele 

şi i-a defrişat drumul, i-a construit fizionomia, i-a precizat 

psihologia şi i-a conturat noua mitologie, a fost Artistul: 

arhitectul, pictorul, graficianul, actorul şi saltimbancul, 

scriitorul, muzicianul de salon sau biata dizeuză cu bancnota 

mototolită între țîțe, dar, mai ales, sculptorul. Pentru că, 

mai mult decît în plan funcțional şi administrativ, în 

înfățişările lui nemijlocite, Oraşul trăieşte într-un complicat 

sistem de codificații şi sub o densă anvelopă simbolică. 

Apariția artei 

de for public, în 

toate variantele ei, 

dar mai ales în 

acelea obiectuale, 

care mobilează 

spațiul public, 

dovedeşte şi face 

vizibilă tocmai 

această mutație, 

această deplasare 

a accentului de pe 

viața privată sau 

comunitar-arhaică 

pe viața socială, 

colectivă într-un 

sens modern, pe 

responsabilitățile 

comune asumate 

în mod conştient. 

Într-un cuvînt, pe 

Gheorghe Leonida: Sfântul ieşirea din spațiul 

securizat al 

Gheorghe omorând balaurul interiorului şi din 

intimitatea ritualului domestic spre agora, spre conştiința 

civică şi spre marele ceremonial public. Cu excepția 

oraşelor din zona de nord-vest a țării, care au dezvoltat o 

Ion Jalea 

viață specific urbană cu mult înaintea sec. XIX, oraşele 

din sud – şi Bucureştiul în acceaşi măsură – îşi leagă destinul 

urbanistic de modernizarea Romaniei şi de palida ei ocheadă 

spre Occident. Insă, concomitent cu primenirea 

instituțională şi cu o oarecare structurare a activităților, 

apar şi personaje noi, cu alte exigențe, cu o altă conştiință 

de sine şi cu un alt sentiment al istoriei. Omul public, fie el 

politician sau doar o variantă tîrzie de erou civilizator, iese 

din fumul lumînărilor şi din aerul greu de tămîie, lasă icoana 

în funcția ei strict liturgică şi îşi secularizează prezența, 

imaginea şi memoria. În orizontul simbolic al oraşului apare 

acum, fie trecînd prin cimitir, fie coborînd direct din marile 

piețe Occidentale, statuia, chipul recognoscibil al unui 

personaj real sau imaginea alegorică a unui fapt 

excepțional. Oraşul, viața publică şi asumarea directă a 

istoriei creează instantaneu o nouă mitologie şi un alt plan 

de referință care, într-un anumit fel, se substituie vechilor 

reprezentări ale transcendenței. Chiar şi prezența cea mai 

banală în spațiul public, de la cea motivată individual şi 

pînă la aceea animată de o necesitate colectivă, capătă 

prestanța şi atributele unui ceremonial, ale unei forme noi 

de expresie. 

În acest sens, pentru a înțelege excepționala dinamică 

mentală şi urbanistică din ultimile două sute de ani, ar 

trebui studiate şi analizate pătrunderea şi evoluția 

statuarului în spațiul romanesc, în dubla sa ipostază; de 

fenomen artistic şi de vehicul al unor mentalități în 

schimbare. Pentru că asimilarea tridimensionalului întrun 

orizont cultural şi spiritual esențialmente nonfigurativ 

a însemnat o repunere în discuție a unui întreg program 

mental şi precizarea unui nou set de opțiuni. Prin sculptură 

– artă fundamental urbană –, dar şi prin mişcarea teatrală 

şi prin viața muzicală, valorile occidentale devin bunuri 

publice şi sugerează o altă coordonată a vieții urbane. 

Chiar dacă substratul se va revolta mai tîrziu şi 

figurativismul va fi puternic zdruncinat prin fabulatoriu, 

hieratism, purism sau construcție abstractă, statuarul 

rămîne o dominantă a spațiului public în care performanța 

şi eşecul se amestecă în proporții relativ egale. Repede 

înțeleasă ca o formă eficientă de consacrare şi ca un garant 

al eternității, sculptura a fost, într-o bună măsură, pîndită 

permanent de riscul confiscării oficiale. Dacă nu prin 

agresiune directă, oricum prin nenumărate forme de 

presiune subtilă. Din această pricină, puține sînt celelalte 

genuri artistice în care tensiunile istoriei, sau chiar 

energiile sale destructive, să se fi manifestat cu atîta 

evidență ca asupra statuarului. 

Avînd ca nucleu tocmai această aventură a sculpturii 

de for, orice dezbatere asupra urbanismului românesc 

modern ar trebui să propună o privire integratoare, să 

aducă în acelaşi spațiu toate celelalte genuri artistice, să 

iasă în stradă şi, deasupra tuturora, să semnaleze prezența 

exemplară a Artistului în Oraş; ca o condiție a existenței 

Oraşului însuşi, ca o garanție deplină a demnității sale. 

Faptul că această amplă dezbatere nu s-a realizat încă, nu 

înseamnă, totuşi, că Artistul nu este la locul lui, ci doar 

faptul cu mult mai banal că Oraşul nu este pe deplin pregătit 

să-i recunoască, să-i invoce şi să-i consacre prezența. 

Pavel ŞUŞARĂ 


Despre şefie 

Personajele nu 

duc lipsă de şefi. De toată 

mâna. Fac, aici, câteva 

portrete. Turbatu, şeful dlui 

Lefter, e doar întruparea 

unei prezențe difuze, în 

toată lumea de funcționari 

a lui Caragiale. În Mici 

economii, îl cheamă d. 

Georgescu şi e, cum altfel, 

canalie. Alții, mai de 

înțeles, cedează la 

diplomația doamnelor, de 

pildă superiorul domnului 

Mandache, un oarecare 

director, care, în loc să-l suprime, îl înaintează. Un şef 

aparte e cel din CFR, care-i dă lui nenea prilejul să le facă 

unor cunoştințe întâmplătoare o mică farsă. Când vine la 

masa lor, fără să-i ştie dinainte, şi le mărturiseşte că soția 

lui a plecat noaptea la drum cu şeful, le aprinde imaginația 

şi se transformă în victimă sigură. Până la sfârşit, drumeții 

se dovedesc a fi frați şi scenariul se răsuflă. Întâmplarea 

confirmă o lege nescrisă a societății de slujbaşi mărunți, 

veşnic nesiguri de simbria lor – şeful e suportabil doar când 

face parte, într-un fel sau altul, din familie. Pentru aceşti 

iubitori de loisir, construindu-şi stima de sine în afara 

profesiei (nu există, la Caragiale, noțiune mai subțire decât 

cariera), viața începe după program. O cunoscută reclamă 

la bere din zilele noastre, în care amploaiații scapă, cu 

sadism glumeț, dacă se poate spune aşa, de un şef 

omniprezent, sâcâitor, li se potriveşte şi lor perfect. 

Nu cred că e un detaliu fără importanță că, în 

lumea lui Mateiu Caragiale, rendez-vous-ul de funcționari 

devine un prânz de şefi. Gogu Nicolau şi Lică Ştefănescu, 

purtând nume care par că sună ca-n Caragiale, şi nu prea, 

sunt, amândoi, şefi de birou. Lumea lor este alta, şi destinul 

lor mult mai sever decupat, prin comparație cu micile 

nenorociri care-i pasc pe oamenii mărunți care nu-şi iau 

viața în serios şi, într-un fel sau altul, supraviețuiesc. 

Un alt fel de şef e stăpânul. Cănuță nu-l ascultă 

– şi drept e că pare, el, nu băiatul de prăvălie, un om plin de 

toane – şi asta îi strâmbă, întrucâtva, drumul vieții. Că vina 

nu e a lui, o arată altă poveste, a lui Ion, care nu poate 

înțelege că un măgar cântă din gură Carnavalul de Veneția 

cu variațiuni, aşa fel cât să le placă tuturor câți îl ascultă. 

Peste încă o epocă, vor fi rinoceri. Deocamdată, sunt doar 

urechiați, cum le zice băiatul sărac şi nepricopsit, dar încă 

liber să judece. Ne putem închipui că dreptul la părere îl 

face să dea numai peste stăpâni suciți, care-l îndepărtează 

repede, aşa că nu-şi poate face un rost. Pentru el, atâta 

pagubă. Spiridon deplânge aceeaşi suceală: când doarme, 

de ce nu-i deştept, când îl găseşte treaz, de ce nu doarme. 

Şi nu doar atât, „că nu degeaba l-a botezat cine l-a botezat 

Titircă Inimă-Rea”. Comedia stăpânilor e, de bună seamă, 

Căldură mare. Feciorul joacă la două capete: fidel şi discret, 

pe de-o parte, complice-zăpăcitor, pe de alta. În buna 

obişnuință a căii de mijloc, nu serveşte, până la urmă, nici 

interesele stăpânului, nici pe cele ale musafirului. Nu 

întâmplător, şi unul şi celălalt rămân anonimi, unul fiindcă 

nu se prezintă, celălalt fiindcă nu e, pare-se, cel căutat. 

Din unghiul valetului, dotat, ca orice funcționar, cu un 

admirabil simț de conservare, amândoi sunt cantități 

neglijabile. 

Un stăpân jucat pe degete de sluga lui – drept e 

că nu slugă ca toate slugile – este Stan Pățitul. Care învață, 

dintr-o experiență fantastică, cum să trăiască normal. O 

biografie de slugă îşi croieşte şi Kir Ianulea, trimisul 

aceleiaşi orânduiri cu care avusese de-a face Stan. Şi asta 

ajunge să fie, îndurând caznele cele mai aspre. Ca în basme, 

nu se ştie, până la sfârşit, cine e stăpânul şi cine sluga. 

Noi nuanțe – corupția, tipurile dificile, cum nu 

visau „suciții” lui Caragiale – complică relația şefsubordonat, 

stăpân-slugă, în anii modernității. Când fiecare 

este singur şi, în acelaşi timp, legat de mâini, vremurile în 

care puteai scăpa de şef cu o simplă zeflemea, savurată 

între prieteni, par aproape o poveste. 

Simona VASILACHE


Trecutul care nu trece 

„Dar la şcoală acum elevul învață istoria Franței, a Germaniei, a Italiei, iar istoria României e lăsată mai la coadă, că noi nu am fost ceva important în 

Europa, noi numai ne-am apărat şi nu am subjugat pe nimeni. Va fi o perioadă în care vom crede tot ce spune Europa, după care ne vom întoarce la istoria noastră 

şi la credința noastră”. 

Iustin Pârvu 

(După Adrian Alui Gheorghe, Semnele vremii noastre. 7 întîlniri cu părintele Iustin Pârvu, Conta, 2011 ) 

Poezia cu „smalț” 

patriotic şi-a dat demult 

arama pe față, ca şi 

editorialele nătîngi din 

ceauşism, devalorizînd 

prin demagogie discursul 

identitar. M-am aşteptat 

ca, postdecembrist, 

îndemnul Societății 

Junimea, Patriotism în 

limitele adevărului, să fie 

reactualizat. N-a fost 

aşa. Noi continuăm să 

considerăm patriotismul firesc horribile dictu, calificîndul 

primitiv, caduc, înapoiat, antiglobalizant, în cel mai bun 

caz, bizar, iar criteriul etnic – handicapant. Temele 

identitare sunt considerate tobe şi flaşnete, manifestăm 

dispreț față de personalități etnoculturale, de la cărturarii 

Şcolii Ardelene şi Eminescu pînă la Iorga şi Blaga, Eliade 

şi Noica. Istoria națională, ca element de coeziune, e dezeroizată, 

martirii Unirii ne lasă indiferenți, ca şi Unirea. 

Şi, pentru că memoria corectă e un pilon (ca şi religia, 

limba, tradiția) al identității, implicit mîndriei naționale, 

chiar orgoliului de neam, susținem un program 

antimemorie, antireligie, antitradiție şi ne stricăm limba. 

Înfruntările sîngeroase din munți sunt minimalizate, 

războiul anticomunist – amendat. Un erou tragic (şi avem 

destui) luptă pînă la capăt, conştient că n-are şansă să 

cîştige. Noi, primii, îi taxăm drept luzeri. „Ruşii sunt vii, 

Antonescu-i mort”, s-a auzit pe o Antenă. E „crimă 

împotriva păcii” ordinul lui Ion Antonescu „Ostaşi, vă ordon 

treceți Prutul” (caricaturizat de cațavenci în „Vă ordon să 

sugeți Prutul”)? Vorbim de Basarabia ocupată, oricît nu 

place asta unora şi altora. Pentru eliberarea – pe drept – a 

Basarabiei şi Bucovinei în 33 de zile, au fost ( cifrele 

istoricului Gh. Buzatu), 24.396 de victime – 5.011 morți, 

restul răniți ori dispăruți; la Odesa, în toamna lui 1941, au 

murit 17.729 de români, răniți: 63.345; dispăruți: 11.471. 

Dacă se refuză trecutul istoric batjocorind jertfa lor, cu 

siguranță, prezentul e fără eroi. Iar viitorul nu sună mai 

bine. 

Sigur că spiritul critic față de trombonistica 

istoricilor ceauşişti trebuia să funcționeze, dar am ajuns în 

cealaltă extremă: conştiința de neam e un ceas deşteptător 

pe care am uitat să-l întoarcem. 

Educația națională nu se face cu demitificări, cu 

Esca în manualul de istorie, pe post de Ana Ipătescu, 

pesemne, şi cu Tatulici în loc de Bălcescu. Istoria s-a 

tabloidizat, Decebal are buze senzuale. Ca să fii istoric 

nonsocialist acreditat GDS, trebuie să-l prezinți pe 

Brâncoveanu ca pe un „protoşpăgar”, pe Mihai Viteazul ca 

pe un condotier, fecior de curvă pe deasupra, pe Cuza, ca 

pe un „ofițeraş muieratic”, negînd spusa lui Iorga: „un om 

vrednic de legenda sa”. Hora lui Cuza e dată de un folclorist 

revizuit, care merge pe principiul înlocuitorilor, drept Hora 

lui Carol (I sau II ?). Pentru cei care-l critică pe Cuza nu 

contează nimic: nici că „nu ştia să se fățărească” (apud 

Bolintineanu), nici că a ieşit din cei 7 ani de domnie fără 

avere, că a ştiut să piardă (v. episodul demisiei), că a visat 

să-şi scoată poporul din barbaria orientală, că n-a vrut să-şi 

recapete tronul cu armele Franței. Îi plăceau jocurile de 

noroc, o fi fost muieratic, dar n-a stricat vreo familie. Închid 

paranteza, nu fără a aminti că din „Travaliul Casei Regale”, 

cum îi place „alteței” Duda să spună, s-a născut un şoricel: 

prințul Radu. La urma urmelor e în tradiția familiei. N-a 

făcut-o Carol II pe Elena Lupescu Prințesa Elena de 

Hohenzollern? 

Am citit nu demult un soi de „îndreptar” al lui Yuri 

Bezmenov, agent KGB, demonstrînd cum poți să 

demoralizezi o națiune în 15-20 de ani, cum o aduci în 

situația jalnică de a nu avea standarde etice, în 4 paşi: 1. 

demoralizare; 2. destabilizare; 3. criză; 4. normalizare. 

Aşadar, după destabilizare vine criza, urmează aşa-zisa 

normalizare, cînd economia, apărarea, relațiile externe 

sunt la pămînt. Primul punct al acestui „îndreptar” se tot 

aplică de două decenii încoace, de cînd „profesorul” Brucan 

şi-a băgat bipul în „corpul social”: stupid people, urmat de 

mulți lupi tineri. Tipul cu telecomanda de la „Suplimentul” 

iaşiot ne completează etnoimaginea în negru ori în gri 

sceptic: „Noi, nație şi pitică şi porno [ … ]”. Nu mai continui: 

trebuie să-ți ceri scuze cititorilor cînd dai un astfel de citat. 

Şi cum trendul e „uniformizarea națiunilor”, ne 

repezim să demonstrăm că nu există specific românesc, 

ba îl şi punem în ghilimelele deriziunii. „Specificul românului 

care e?” Oricine are un stereotip, afară de români, susținea 

un publicist. Poate că – mai ştii ? – suntem primitori, abili, 

inventivi, avem minte isteață, bună de exportat. Şi de ce 

n-am vorbi de toleranța venită din morala creştină, nu 

numai de „beția la români”, de „hoția la români”, de „prostia 

la români”?! Dacă n-avem respect față de noi înşine, cum 

să-l cerem de la alții? 

„Cît măgarul e marfă, cît troaca este vas, cît salcia 

este pom, atîta şi valahul poate fi om”, se poate citi într-o 

Bălgarskaia etnologhia, care reproduce o zicală 

bulgărească din satul Kruşovița. Iar divertişii, Guignolii 

francezi, înainte de meciul Franța-România, țin să traducă 

vocabula tomberon prin Bucureşti, sfătuindu-şi conaționalii 

să nu intre în relații cu românii ca să nu ia păduchi. Şi 

vinovații nu suntem noi, că am ieşit în lume cu cerşetoare 

„romince”, cu consumatori de lebede, cu jucători de albaneagra, 

cu traficanți de carne vie şi de organe? „Lăsați-i să 

plece, s-a spus, scade criminalitatea la noi, strada e mai 

sigură”. Nu s-a întîmplat asta, iar brandul de țară e în 

suferință din cauza infractorilor. Am devenit chiar 

sperietorile continentului dacă în Elveția s-a propus (în 

2009) un referendum de excludere din Europa, iar „The 

Sun”anunța invazie de imigranți la Londra. 

„România e ceva de pomină şi inexplicabil. 

România: fără sens şi fără leac”, scrie negru pe alb Traian 

Ungureanu, reprezentantul țării în PE (v. Încotro duce 

istoria României, Humanitas, 2009), om foarte occi. Şi 

continuă, considerînd felul de a fi păgubos al românilor 

cauzat de kitsch-urile tradiției, alt ceas vechi care nu mai 

trebuie întors. Îi stă în gît lui TRU „latinitatea într-o mare 

slavă”. Ca şi vechilor stalinişti care au devenit cosmopoliți, 

ca Ileana Vrancea, deranjată de „exaltarea etnicului”, ca, 

pe vremuri, la „Lupta de clasă”. Nici „idolii forului” nu se 

lasă mai prejos. „Detest patriotismul”, declara Andrei 

Şerban la Turcescu în emisiune. „Ce mă enervează la 

poporul român este că există”, a fost replica de neuitat a lui 

Stelian Tănase, în emisiune la Ion Cristoiu (martie, 2009). 

„Mă sîcîie nația asta”, găseşte cu cale Andrei Pleşu să ( ne-o) 

zică. Pentru Patapievici, cît se poate de european, suntem 

„roşi de spirochetă românească”. Şi nu-i vorba aici de 

patriotismul disperat cioranian: „Iubesc România cu o ură 

grea”. Nici Cantemir ori Miron Costin, nici Eminescu, nici 

C. Rădulescu-Motru ori Drăghicescu ori A.C. Popovici n-au 

ocolit defectele, slăbiciunile de caracter ale românilor, dar 

n-au făcut-o cu statisfacție. Elitiştii se întrec în a încuraja 

prejudecățile despre români şi firea lor, în a spune că 

România e „o țară descurajantă”, dacă nu oripilantă. Şi 

cum să nu preia alterii imaginea fabricată de noi înşine? 

„Țară stătută”, zic cei care joacă în tabăra proeuropeană, 

versus națională, ca şi cum nu poți fi şi europeist şi românist. 

„A gîndi european, dar româneşte” e spusa de repetat şi 

iarăşi de repetat a gazetarului Eminescu. 

Vrea România să fie bolnavul incurabil al UE? E 

România vinovată pentru stagnarea, pentru corupția 

aleşilor, că există OTV, că şcoala nu mai face nimic să 

încurajeze spiritul de sacrificiu, onoarea, demnitatea de 

neam? Dacă patrie şi patriotism sunt moneda unor partide 

(şi lui Valeriu Tabără i se rupe inimioara de vatra 

românească) asta nu înseamnă că trebuie să le scoatem 

din cărți, cu atît mai mult cu cît avem partide etnice care 

votează etnic. Sau etnicitatea românilor nu contează, dar 

a slavilor, ungurilor, țiganilor, da? Un editorialist mereu 

neeşalonat, ca prozatorul şi dramaturgul Călin Ciobotari, a 

fost pe nedrept acuzat de limbaj rasist, de antițigănism şi 

pus să plătească o amendă usturătoare. De ce? Pentru că a 

scris despre contribuția „romilor” la degradarea mediului 

civic. Geaba au demonstrat lingviştii caracterul periculos 

al confuziei român/ rom/ rrom; română/ romani. S-a 

acceptat noua denumire. Cît despre Grecia, n-a recunoscut 

Macedonia din cauza omonimiei cu una dintre regiunile 

balcanice. Cum au devenit românii romi a arătat pe larg şi 

Victor Roncea. E jale să simtă careva vreun iz antiminoritar, 

dar antiromânismul se manifestă ca la el acasă, 

iar românii minoritari sunt un fel de fii vitregi ai statului: o 

şcoală cu 5 elevi maghiari funcționează, cu 10-15 elevi 

români, se închide. Aşa că Mihaela Czobor-Lupp (v. Firea 

românilor, Nemira,2000, p. 146, volum coordonat de Daniel 

15 

Barbu) poate concluziona că românii n-au viitor: „este deja 

distrus înainte ca el să fi existat”. 

Glumițe debile (preluate de pe Net, gen „God shave 

Romania”) despre neam, etnie românească se fac cu 

toptanul. Ridici tricolorul aruncat, eşti luat în rîs. Şi-mi 

amintesc de un dialog Brucan-Mîndruță, de prin 2002, cînd 

profesorul şi discipolul ironizau pe întrecute „spiritele 

patriotice”. „Le mai arde, pe căldura asta, de steagul de pe 

primăria din Sfîntu Gheorghe?”, se arăta Mîndruță pus pe 

persiflat. Ce dacă se dăduse jos tricolorul românesc de pe 

primărie? Nimic important. Cine se gîndeşte la steag pe 

căldură? Ca şi pe frig de altfel. Nu pleda cineva pentru 

Lavi de Colette Deblé 

schimbarea zilei naționale, pe motiv că nu se poate sărbători 

pe frig? Las’ că o serbăm formal şi expeditiv. Primarul dr. 

Oprescu e gata să asculte imnul cu mîinile înfipte-n 

buzunare, cîntărețul Marcel Pavel modifică textul după 

plac, prescurtîndu-l, iar istoricul Neagu Djuvara ar prefera 

ca România să se numească Valahia. Doar frații noştri de 

UE, turcii, numeau Muntenia – Valahia Neagră (Kara-iflac); 

Moldova (Ac- iflac) era albă. 

Ce atîta caz? se răsteşte la „telenație” o 

socioloagă. În America se fac şi chiloți din steagul cu stele. 

Şi în completare: „Dacă se scumpeşte gazul, nu mai putem 

fi patrioți”. Asta-mi aminteşte de versificatorul la comandă 

socialistă Har. Țugui, negociind: „Dacă nu mi se repară 

liftul, nu mai scriu poezie patriotică”. 

Cînd Csibi Barna îl spînzură – simbolic – pe Avram 

Iancu în piața centrală din Sf. Gheorghe, ni se pare „o 

joacă” şi atît. Doar n-o să cerem respect pentru cei care şi-au 

sacrificat viața pentru națiune. De proştii care au murit – 

„pe altarul patriei, ha!” – se rîde, jertfa lor fiind „batere de 

cîmpi”. Ne mai arde de Avram Iancu pe căldura asta? ar 

spune Mîndruță profetologului. Şi ce dacă Garda Maghiară, 

organizație interzisă în Ungaria, calcă-n bocanci străzile? 

După Internet, primarul UDMR-ist a îngăduit 

comerțul cu tricouri „personalizate”, la zilele oraşului: cu 

harta României ciuntită şi cu harta Ungariei Mari. Mint 

„găozarii” presei sau Csibi a purtat astfel de tricou în 

prezența preşedintelui? Era şi caaald... Pe cîte primării 

flutură acum steagul secuiesc? În 2010 – pe 6: Ghindari, 

Sovata, Fîntînele, Sărățeni, Miercurea Nirajului, Găleşti. 

Ce contează, pe căldura asta? Reprezentanță, la Bruxelles, 

a Ținutului Secuiesc? Ce ne pasă de stat în stat pe căldura 

asta? Preşedintele Consiliului Național Secuiesc susține 

că secuii sunt un popor care trăieşte în altă țară şi vrea 

țară. Există un blog intitulat Székelyföld nem Románia 

(„Ținutul secuiesc nu e România”). Harghita şi Covasna – 

pe cale să devină monoetnice? N-or deveni pe căldura asta, 

chit că inscripțiile „Românii să plece” se înmulțesc. 

De la „simțul național” (din 1850) am ajuns, în 

2011, la ne-simț național generalizat. Oare comportamentul 

ăsta aberant nu-i, vorba lui Paul Goma, de căldură mare? 

Magda URSACHE

16 

Alex. ŞTEFĂNESCU 

Jurnal secret, serie nouă 

1 august 

2011. Sunt la volanul 

maşinii mele, în drum 

spre mare. Pe 

bancheta din spate, în 

dreapta, stă Domnița, 

îndurerat-bucuroasă 

că încă putem face 

acest drum (am mers 

la vila scriitorilor de la 

Neptun, în fiecare an, 

începând din 1978). 

Am declarat într-un 

interviu că vacanțele petrecute împreună la mare au fost 

miezul de aur al căsniciei noastre. Sună bombastic, dar, în 

fond, chiar aşa a fost. Rău este doar faptul că am îmbătrânit 

amândoi, mai ales eu, şi nu se ştie cât timp vom mai putea 

îndeplini acest ritual de vară. 

Din cauza unor lucrări, înainte de a ajunge la 

Medgidia, trebuie să deviem de la traseul obişnuit, să ne 

apropiem foarte mult de granița cu Bulgaria şi să intrăm în 

zona stațiunilor prin Mangalia, nu prin Constanța. Avem 

astfel prilejul să cunoaştem o parte a Dobrogei care nu ne 

este familiară, deluroasă şi cu grupuri de copaci cu foşnet 

de pădure. E frumos, îmi vine să mă abat de la şosea şi să 

merg, euforic, cu maşina printre dealuri, să urc pe câte 

unul din ele, să mă dau jos de la volan şi să mă culc la 

umbra unor arbori bătrâni. Se trezeşte din nou, în mine, 

sentimentul îmbătător de bărbat liber care îşi străbate țara. 

2 august 2011. Masa care ni s-a rezervat, pe terasă, 

este vecină cu masa Luciei Verona şi a lui Bujor Nedelcovici. 

Fermecătoarea noastră prietenă, Lucia Verona, scrie aici, 

la mare, un roman polițist, în care apar şi eu, cu numele 

meu, ca personaj. Bujor Nedelcovici, distins şi ceremonios, 

un don Quijote al luptei anticomuniste, povesteşte ce reacții 

ostile provoacă acțiunea lui firească de incriminare a ceea 

ce s-a întâmplat în România înainte de 1989. Ca să destind 

atmosfera, declar: 

– Mă bucură vecinătatea voastră, dar stau mereu 

încordat. Mă străduiesc, față de Lucia, să nu par criminal, 

iar față de Bujor – să nu par comunist. 

3 august 2011. Intru cu Domnița în mare şi, pentru 

o clipă, am iluzia că sunt din nou tânăr. Repet, în gând, 

versurile lui Nichita Stănescu: „Ah ce sare, ah ce sare/ Şi 

ce apă e în mare!” 

Astă-noapte m-am chinuit, din nou, din cauza 

durerilor din zona inimii. Sunt dureri violente, 

insuportabile, care îmi dau senzația morții iminente. De 

când mi s-a spus că am fibrilație în mod irevocabil 

(încercarea de defibrilare cu şocuri electrice, de acum doi 

ani, a eşuat), îmi repugnă să-mi iau pulsul. Inima mea nu 

mai bate, ci se zbate. Iar uneori... stă, preț de una, două sau 

chiar trei bătăi. Momentele de stagnare sunt cele 

producătoare de dureri. Dureri atât de mari, încât uneori 

urlu, în mod reflex, în toiul nopții, ca un animal înjunghiat. 

Astă-noapte mi s-a părut că au fost pauze ale inimii 

mai mari ca altădată. La un moment dat, mi-am masat 

repede pieptul, ca să fac inima să repornească (reacție, 

bineînțeles, naivă, dar sugestivă pentru spaima pe care o 

trăiesc). 

Această degradare a inimii mele cândva puternice 

se explică prin faptul că sunt gras, că beau cafele şi lucrez 

nopțile şi că trăiesc prea intens fiecare emoție. 

Împrejurările care m-au făcut să plec de la România literară 

m-au afectat foarte mult, revista nu a fost pentru mine un 

loc de muncă, ci însuşi sensul vieții mele. Acum nu mai 

sunt... nimic. Recent, a trebuit să-mi comand cărți de vizită 

şi, sub „Alex. Ştefănescu”, n-am ştiut ce să scriu. Unii 

prieteni, ca să mă încurajeze, îmi spun că „Alex. 

Ştefănescu” are mai mare prestigiu luat separat, că nu 

trebuie să-i asociez o instituție ca să conteze. Şi totuşi... Mam 

simțit un zero când fata de la atelierul de cărți de vizită 

m-a întrebat unde lucrez şi ce funcție am. 

Dar... iată, scufundat în mare mă eliberez de toate 

aceste gânduri. O văd pe Domnița, cu vechea ei cască 

multicoloră cumpărată cândva din Germania, înotând 

fericită. E o mare realizare pentru un bărbat să o facă pe o 

femeie fericită. Şi inima îmi bate mai bine în timp ce înot. 

Poate că a fost doar un coşmar toată povestea cu 

îmbătrânirea mea şi cu fibrilația. Poate că am să ies pe mal 

sănătos şi vesel, ca întotdeauna. 

Numele înscris în pavaj 

4 august 2011. Aici, la Neptun, se află şi Radu 

Beligan cu asistenta lui, Mona. El are 92 de ani, ea – 26. 

Unele doamne prezente aici, în discuțiile lor particulare, 

pe care totuşi le aud (fiindcă aud bine şi simt o permanentă 

curiozitate față de ele), o dezaprobă vehement pe Mona. 

Ea a făcut în public unele gesturi de tandrețe față de Radu 

Beligan (i-a masat mâinile, s-a rezemat cu capul de umărul 

lui) care au încins spiritele. Nu înțeleg deloc, deloc, deloc 

înverşunarea lor. 

Pe Radu Beligan îl admir de multă vreme. În afară 

de faptul că este un mare actor, urmăreşte cu atenție, de 

zeci de ani, viața literară. 

Mie mi-a făcut un dar foarte frumos. Acum doi ani, 

tocmai când eram mai supărat, m-a invitat la un restaurant, 

ca să sărbătorim împreună... ziua mea de naştere (şi aceasta 

în condițiile în care nu făcuserăm vreodată cunoştință). 

Mai erau cu noi fiica lui din Australia, talentata scriitoare 

Anamaria Beligan, şi Mona. Radu Beligan a citit acolo, cu 

glas tare, fragmente din Jurnal secret, care îl 

impresionaseră. S-a lăsat tăcere în restaurant, iar la sfârşit 

lumea a aplaudat. Ne-am vizitat apoi, reciproc. Odată, la el 

acasă, am asistat la o scenă de neuitat: la 11 noaptea, Mona 

l-a ajutat pe actor să-şi scoată hainele de zi şi să se îmbrace 


Lucarnă 

Ş e r b a n F o a r ț ă 

MUZA URMUZIANĂ 

în pijama. Era înfinit înduioşătoare manevrarea trupului Domnița vorbeşte foarte bine (aproape că mă intimidează), 

cu o admirație decisă, fără nimic grandilocvent, despre 

Nicolae Manolescu şi cu un dramatism sobru despre 

dicționar. Este îndelung aplaudată. 

Vorbeşte apoi Radu Beligan despre cartea mea. Ce 

fericit sunt! 

Când îmi vine rândul să spun câteva cuvinte, îmi 

manifest bucuria prin umor. Printre altele, le spun celor 

veniți la lansare cât de mândru sunt că numele meu este 

înscris în pavajul Mangaliei (pe Aleea „Stelelor de mare”) 

şi că uneori mă duc, neştiut de nimeni, să văd cum sunt... 

călcat în picioare de trecători. Bărbații, cu paşii lor apăsați, 

mă scot din sărite, în timp ce femeile, grațioase, chiar şi 

cele cu tocuri-cui, îmi fac o mare plăcere călcând pe numele 

meu. Două s-au oprit odată chiar în acel loc – una pe „Alex”, 

alta pe „Ştefănescu” – şi au stat de vorbă aproape o oră, 

ceea ce m-a extaziat. 

Vine momentul devăluirii identității celui adormit 

în fotoliu. Gigi Todor mă îndeamnă să-i iau pălăria de pe 

ochi şi, în ultima clipă – străfulgerare a intuiției mele de 

macho – îmi dau seama că acolo nu poate fi decât o femeie. 

Gigi Todor neagă, eu ridic pălăria şi de sub ea apare, aşa 

cum prevăzusem, chipul superb al unei femei tinere, 

probabil „miss Mangalia”. Numai o femeie putea să stea 

atâta timp şi cu atâta răbdare nemişcată. 

Se face coadă la autografe. Zeci de oameni vor sămi 

cumpere şi să-mi citească volumul nou apărut. Este 

exact ca în visurile mele din adolescență. 

Marcel Guguianu: Nud 

lui slăbit şi palid de tânăra delicată, care părea mama unui 

straniu copil bătrân. 

Mona este absolventă a Academiei de Teatru şi scrie 

teatru mai bine decât mulți dramaturgi de azi. Ceea ce 

face ea pentru Radu Beligan este frumos şi discret-eroic. 

5 august 2011. Lansarea cărții mele, Bărbat 

adormit în fotoliu, la Târgul de Carte de la Mangalia. Acest 

târg de carte este... particular, fiind proprietatea lui Gigi 

Todor, om de afaceri şi poet. Gigi Todor îl invită şi pe Radu 

Beligan, care răspunde „da” invitației cu o promptitudine 

de tânăr. 

În curtea cu copaci bătrâni şi umbroşi a unei unități 

militare, sunt aşezate aproximativ 200 de scaune şi toate 

sunt ocupate. Îşi face apariția şi fosta mea colegă de liceu, 

Aura Lăpuşan, încă atrăgătoare (dar păzită, din nefericire, 

de soțul ei – cu care se înțelege, de altfel, foarte bine). Gigi 

Todor a avut o idee regizorală care îl încântă pe Radu 

Beligan. Chiar lângă prezidiu poate fi văzut – ca ilustrare a 

titlului cărții mele, un bărbat adormit într-un fotoliu. 

Îmbrăcat într-un pardesiu larg, are fața acoperită în 

întregime de o pălărie neagră cu boruri largi. Organizatorul 

târgului explică publicului că este vorba de un personajsurpriză 

şi că identitatea lui va fi dezvăluită abia la 

încheierea manifestării. 

Înainte de cartea mea este lansată (în absența 

autorului) cartea lui Nicolae Manolescu Poveşti pentru 

oameni mari, apărută la Editura Maşina de scris. O prezintă 

nimeni altcineva decât Domnița, în calitate de directoare 

a editurii. Tot ea prezintă dicționarul Victimele terorii 

comuniste. Arestați, torturați, întemnițați, ucişi, în 11 

volume, publicate, la fel, de Editura Maşina de scris. 

FABULĂ ( V ) 

Cică nişte happy few 

Duceau lipsă de IQ; 

Şi s-au tot rugat, pe şest: 

„Dă-ne, Doamne, un mic test!” 

Dumnezeu, cu un cherub, 

Juca zaruri într-un club, 

Neştiind că Einstein nu 

I-acordase-acest atu. 

„Sfinte Duh! O, Sfinte Duh! 

Strigă El de prin văzduh – 

Trage-l într-un colț pe ăl 

Mai oranj şi, fără văl, 

Zi-i ce-ți zic eu: «Dacă minte 

N-ai în cap de mai ’nainte, 

C-ai chiulit când se dădu, 

Cum să-ți fac un test IQ?!»” 

MORALĂ 

Cioc, boc, treci la loc! 

6 august 2011. Am fost invitați şi eu, şi Domnița la 

restaurantul „Cireşica” (preferința lui Traian Băsescu), de 

doi oameni de afaceri, Vasile şi Rodica Olan. Ne-am 

împrietenit cu ei repede, cu entuziasm şi... dezinteresat 

(spun asta pentru că e mereu suspectă prietenia dintre 

scriitori şi oamenii bogați). Acum stăm la o masă în grădina 

de vară a restaurantului, sub cerul plin de stele, şi ascultăm 

muzică. Ca toate nopțile de vară, şi aceasta are ceva 

misterios-promițător (urmează parcă să decolăm spre altă 

planetă sau să ne îndrăgostim). 

La masa lui Traian Băsescu se află doar Elena 

Băsescu cu una dintre fiice. Eu şi Domnița mergem la 

Elena Băsescu şi îi oferim un buchet de trandafiri albi. 

Domnița îi vorbeşte cu multă dragoste şi încredere, rugândo 

să-i transmită un mesaj soțului ei: „să nu se descurajeze”. 

Eu, la rândul meu, o asigur că, dacă vor considera vreodată 

că le pot fi de folos, să mă anunțe şi răspunsul meu va fi în 

mod sigur afirmativ. 

Uit să-i spun că fratele meu Florin a fost cândva 

coleg de şcoală cu ea, la Suceava. 

Îmi plac foarte mult soții Olan, amândoi activi, 

eficienți şi, în acelaşi timp, respectuoşi față de ideea de 

literatură. Vorbim şi noi, şi ei, suntem nerăbdători să ne 

facem mărturisiri complete, ca şi cum am avea 

şaptesprezece ani. 

7 august 2011. Se împlineşte o săptămână de când 

suntem la mare. În cursul ei m-am aflat – ca să reiau titlul 

unei cărți celebre – între agonie şi extaz. O parte din timp 

mi-a fost foarte, foarte rău, iar alta a constat în momente 

de vervă, de comunicare exuberantă, de succes imediat. 

Dar şi aceste momente fericite au avut ceva straniu, ceva 

disperat-nevrotic, ceva specific sfârşitului.


Documente autografe Ion Creangă 

în fondul G. T. Kirileanu de la Piatra-Neamț 

1. Gheorghe 

Teodorescu – 

Kirileanu: omul şi 

cărturarul 

G. T. Kirileanu s-a 

născut la 13 martie 1872 

în satul Holda din ținutul 

Broştenilor. Tatăl, 

Grigore, era pădurar şi 

pescar pe moşia Broşteni, 

iar mama era fiica 

preotului Teodor. La vîrsta 

de 7 ani, murindu-i mama, 

părăseşte casa părintească, este înfiat de bunicul dinspre 

mamă, care-i schimbă şi numele în Teodorescu în loc de 

Kirileanu (Chirileanu) sau Grigorescu. 

Şcolile prin care trece sînt numeroase, la Broşteni 

face primele clase primare, continuă la Fălticeni, trece pe 

la şcoala de cîntăreți de pe lîngă Biserica Domnească din 

Piatra Neamț iar în 1887 obține, prin concurs, o bursă la 

Şcoala normală „Vasile Lupu” din Iaşi, unde absolvă, sub 

direcția lui C. Meissner, patru clase. Aici are ca profesori 

pe P. Poni, Al. Philippide, N. Culianu, P. Răşcanu, A. Naum 

pentru care, aşa cum reiese dintr-o scrisoare adresată mai 

tîrziu folcloristului Arthur Gorovei, Kirileanu are minunate 

cuvinte de admirație şi recunoştință. După ce în 1891 – 

1892 a trecut examenul de diferență pentru 4 clase 

gimnaziale la Gimnaziul „Alexandru cel Bun” din Iaşi, face 

ultimile două clase de liceu la „Institutele unite”, iar în 

1895, după obținerea bacalaureatului, se înscrie la 

Facultatea de litere (pe care o urmează un singur an, avîndul 

coleg pe Garabet Ibrăileanu) şi apoi la Facultatea de drept. 

Ca student, la recomandarea lui Titu Maiorescu, 

lucrează la alcătuirea „Dicționarului Academiei”, fişînd 

cuvinte expresive din „Alcătuiri şi tălmăciri” de C. Conachi. 

Activitatea de custode la Biblioteca Centrală din Iaşi, 

între 1897 – 1900, îi trezeşte pasiunea de bibliofil şi începe 

să adune manuscrise şi cărți rare. În 1900 îl găsim magistrat 

la Iaşi şi Broşteni, între 1901 – 1902 este profesor de limba 

română la liceul „Emilie Humpel” din Iaşi după care se 

retrage spre Neamț ca perceptor în familia savantului 

Aristide Karadja (Caradja) de la Grumăzeşti. Aici se 

preocupă de cercetarea operei lui Ion Creangă căci în 1905 

îi scrie lui Maiorescu: „Glosar cu explicarea cuvintelor 

regionale din opera lui Ion Creangă îl am gata şi-l voi da 

aceluia ce va tipări o ediție îngrijită după manuscrisele 

rămase de la Creangă. Poate Emilgar va fi editor”. În 1905 

este chemat la Bucureşti în serviciul cancelariei regale 

încredințindu-i-se întocmirea cîtorva monografii zonale iar 

din 1909 este numit bibliotecar al Curții Regale. 

Bibliografia lucrărilor lui G.T.Kirileanu se împarte în 

mai multe secțiuni dintre care remarcăm: cercetări de 

istorie literară privitoare la Zilot Românul, Iordache 

Golescu, Costache Conachi, Mihai Eminescu, Ion Creangă; 

monografii de localități ; descrieri ale unor monumente 

istorice; contribuții folcloristice; cercetări filologice şi 

lingvistice. 

Admirator constant al lui Creangă, G.T.Kirileanu şi-a 

dedicat o mare parte din viață cercetării şi editării operei 

acestuia, din care a scos în 1906 o ediție la „Minerva”, 

desăvîrşită în 1939 cu „ediția critică”. Impresionat de 

reuşita lui Kirileanu, Perpessicius îl compară cu Titu 

Maiorescu, primul editor al lui Eminescu. De altfel, în 

perioada bucureşteană, a fost între primii cercetători ai 

manuscriselor eminesciene, iar împreună cu Scurtu a 

îngrijit una dintre primele ediții ale scrierilor politice ale 

lui Mihai Eminescu. 

În folcloristica românească G.T.Kirileanu este un 

„întemeietor” avînd o contribuție substanțială la editarea 

primei reviste de folclor, „Şezătoarea”, de la Fălticeni. În 

consistenta corespondență cu Arthur Gorovei, de care l-a 

legat o prietenie de peste 40 de ani, îşi exprimă deseori 

„crezul” în valorile folclorice româneşti pe care vrea să le 

tezaurizeze şi să le popularizeze. De altfel, din funcția pe 

care o are, cea de bibliotecar al Curții Regale, îşi foloseşte 

„influențele” pentru a sprijini financiar revista 

„Şezătoarea” dar şi multe culegeri de folclor, între care: 

„Cîntece, urări şi bocete de-ale poporului” realizată de Al. 

Vasiliu-Tătăruşi, colecția de folclor maramureşean a lui Ion 

Bârlea, culegerile de folclor din Basarabia realizate de D. 

Balaur şi Gh. Madan sau traducerile în germană, din 

literatura populară, realizate de Haiman Tiktin (autor şi al 

dicționarului român – german, de altfel !) 

Bibliofil în sensul cel mai generos al cuvîntului, G. T. 

Kirileanu este unul dintre cei mai importanți colecționari 

de manuscrise, pergamente, tipărituri vechi şi asta o face 

„cu gîndul către viitorime”, cum zice, pentru a aduce „noi 

proptele” culturii româneşti, după cum se exprimă într-o 

scrisoare către Virgil Cioflec. Din 1935 şi pînă în 1950, în 

mai multe „reprize”, donează Academiei Române 

manuscrisele colecționate, pergamentele, corespondența 

cu personalități ale vremii iar în 1955 donează oraşului 

Piatra Neamț întreaga sa bibliotecă de carte rară, peste 22 

de mii de volume cărora li se adaugă colecții de periodice 

de mare valoare dintre care remarcăm: „Albina 

românească” (1829 – 1830), numerele din „România 

literară” apărute sub redacția lui Vasile Alecsandri, „Dacia 

literară” apărută în volum în 1859, „Curierul de ambele 

sexe” (1836 – 1838), „Albina Pindului” de sub conducerea 

lui H. Grandea, „Columna lui Traian” şi ziarul „Traian” 

redactate de B.P. Hasdeu, „Bondarul” (1861), „Cimpoiul”, 

„Contemporanul” şi „Timpul” pe 1883 ş. a. 

În însemnările sale, în care povesteşte „anecdotica” 

multor achiziții de manuscrise şi cărți, G. T. Kirileanu 

aminteşte şi de cîteva momente dureroase în care valori 

rare i-au fost răpite sau distruse : „În timpul I - ului război 

mondial, materialul rămas în locuința mea din Bucureşti - 

atunci cînd a trebuit să plec în Moldova (Iaşi) numai cu o 

ladă de cărți şi documente - a fost răpit de aceia ce au 

ocupat locuința mea. Iar lada cu cărți şi documente luată 

cu mine la Iaşi mi-a fost furată cînd eram în călătorie… 

Cărțile rămase în păstrare în locuința mea părintească din 

satul Holda, menite a construi fondul de cărți pentru 

înființarea unei biblioteci pop. săteşti, au fost jefuite în 

timpul ocupației austriece a satelor din Bistrița de sus… 

Înainte de al II – lea război mondial, fiind pensionar la 

Piatra Neamț, la retragerea armatei germane, de teama 

bombardamentelor am adăpostit vreo zece lăzi de cărți 

rare şi manuscrise vechi pe Tarcău. Spre nenorocul meu 

retragerea trupelor germane s-a făcut pe Valea Tarcăului, 

aşa că lăzile mele au fost prădate în întregime”. Ce soartă 

vor fi avut acele cărți şi acele manuscrise care nici măcar 

nu au fost inventariate, nimeni nu mai poate şti. Şi ne 

putem imagina suferința „avarului” de carte rară în 

asemenea momente…! Chiar dînsul o spune într-o 

însemnare, în jurnal: „Acum trebuie să-mi port nemîngîiat 

doliul muncii mele pierdute, pînă ce timpuri mai bune îmi 

vor îngădui altă muncă potrivită sufletului meu. Atîta numai 

că anii tinereții s-au dus şi împreună cu dînşii avîntul şi 

credința cea caldă...”. 

Constituirea fondului public „G.T.Kirileanu” de la Piatra 

Neamț nu este lipsită, însă, de peripeții. Prin anii 1952 – 

1954 în locuința sa de pe strada Ştefan cel Mare, nr. 25, îi 

sînt impuşi tot felul de chiriaşi (proletari) ceea ce îl 

determină să restrîngă spațiul pentru carte care este 

depozitată, o vreme, în condiții improprii. Mai mult, dornică 

să se „extindă” şi să pună mîna pe toată casa prin 

îndepărtarea octogenarului cărturar spre … puşcărie, soția 

unuia dintre chiriaşi - medic militar al unității ce lucra pe 

şantierul hidrocentralei de la Bicaz – a făcut un denunț 

calomnios ce a dat apă la moară multor politruci analfabeți, 

biblioteca ajungînd în situația de a fi … confiscată şi 

„asanată” ca fiind de sorginte „burgheză şi reacționară”. A 

fost nevoie de intervenția unui prieten, Adrian Brudariu, 

care a reuşit să ajungă pînă la Petru Groza pentru salvarea 

bibliotecii şi care a supus chestiunea dezbaterii Consiliului 

de Miniştri. Sînt cîteva mărturii documentare ale acestui 

episod dramatic. O scrisoare către Adrian Brudariu din 8 

februarie 1955 din care reținem : „Nu ştiu dacă mi-oiu mai 

veni în fire după cumpăna de moarte prin care am trecut, 

dar cel puțin nu mai trăiesc ca viermele în hrean…” ; o 

scrisoare către Petru Groza: „…Nemeritata cumpănă de 

moarte care prin răutatea omenească a venit asupra-mi la 

vîrsta-mi octogenară după o viață cinstită de muncă pentru 

cultură şi folos obştesc, a fost îndepărtată prin Înalta Dvstră 

generozitate, în urma plîngerii ce v-am adresat…” cît 

şi scrisori, în „cestiune”, de la C. Prisnea, ministrul culturii 

cît şi de la cabinetul preşedintelui M. A. N… 

Vladimir Streinu, care în 1959 a cercetat o parte dintre 

lucrările din biblioteca din Piatra Neamț, nota : „Dintre 

cărțile neuitatului Moş Kirileanu donate obştii din Piatra, 

plecăm cu sentimentul că ne-am cunoscut un strămoş 

necercetat. Numărul cărților şi al cunoştințelor acestui 

patriarh nemțean creează, după o scurtă convorbire, o 

atmosferă de rudenie nebănuită… Între atîtea monumente 

istorice şi naturale cît cuprinde regiunea, Moş Kirileanu 

va fi el însuşi de azi înainte, pentru noi, un monument 

omenesc de bunătate, de modestie, de ştiință cu nimic mai 

prejos decît celelalte…”. 

Trebuie amintit că la 5 iunie 1948 o neaşteptată cinstire 

îi este comunicată printr-o telegramă care îl găseşte la 

Piatra Neamț în plină activitate şi care îl face să se jeneze, 

stare pe care o comunică imediat printr-o scrisoare către 

S. Mehedinți: „Am cetit după aceea şi recitit telegrama şi 

nu mă puteam dumiri asupra acestei neaşteptate şi prea 

mari cinstiri ce mi se face din partea Academiei Române 

prin alegerea mea ca membru de onoare. Am fost în viața 

mea un pasionat adunător şi cetitor de cărți şi documente 

vechi, dar asta n-ajunge să merit asemenea mare cinstire, 

cuvenită numai fruntaşilor culturali. Dacă ar fi o Academie 

a oamenilor aleşi pentru fapte bune, parcă nu mi-ar fi ruşine 

17 

să fac parte din ea, căci toată viața mi-am dat silința de a 

face binele şi de a fi de ajutor altora. Dar într-o Academie 

de învățați şi literați mă ruşinez să fiu numărat fără vreun 

merit deosebit de scriitor”. 

Dar această onoare nu l-a copleşit prea mult, peste 

exact patru zile, pe 9 iunie, Academia Română se 

desființează pentru a se reînființa pe alte baze ideologice. 

În noua Academie G.T.Kirileanu nu şi-a mai găsit loc… 

G. T. Kirileanu se stinge din viață la 13 noiembrie 

1960. Într-o scrisoare către I. C. Filitti zice, cu cîteva zile 

mai înainte: „Cînd e frumos afară mă ridic în ceardac la 

priveliştile despre mama Bistrița şi boldesc ochii la dealuri 

şi la moş Ceahlău din fund. Îmi iau cu tristețe rămas bun de 

la toate…”. 

2. Soarta bibliotecii lui Ion Creangă 

O situație aparte o reprezintă cărțile din biblioteca lui 

Ion Creangă care, alături de o (mare) parte dintre 

manuscrise, au ajuns în „colecția” lui G.T. Kirileanu după 

ce au parcurs cîteva „etape” care țin de penibilul posterității 

propriu mai tuturor marilor creatori. Hotărît ca nr. 12 al 

revistei „Şezătoarea”, la zece ani de la dispariția (1889) lui 

Creangă, să fie dedicat marelui povestitor, Kirileanu 

porneşte în căutarea manuscriselor şi a cărților care au 

aparținut celui evocat. A. D. Xenopol şi Gr. Alexandrescu, 

doi dintre cei care îşi asumaseră (inițial) posteritatea lui 

Creangă, recunosc că au lăsat totul în seama lui Eduard 

Gruber care… murise între timp. Aflăm de la Kirileanu 

drama care se produsese : „Murind însă Gruber, doamna 

Gruber ( fiica Veronicăi Micle ! ) a vîndut d-lui dr. A. Mendel 

biblioteca soțului său, în care se găseau în păstrare şi toate 

manuscriptele lui Creangă. Parte din cărțile cumpărate 

astfel, dl. Mendel le-a vîndut librarului Israiliteanu, parte 

le-a păstrat. Între cărțile păstrate erau şi cele cîteva vravuri 

cu toate manuscrisele lui Creangă, dintre care pe cele mai 

multe dl. Mendel le-a aruncat afară ca netrebnice, iar 

rămăşița („o sarcină de hîrtii de acestea” după zisa d-lui 

Mendel; adică fără valoare sau pornografice n.n.) a dat-o 

d-lui profesor de l. română Gh. Scobai din Iaşi, fără nici o 

plată, afară de o poveste pornografică de Creangă, intitulată 

„Ionică cel prost”, pe care i-a dat-o numai cu împrumut. 

Celelalte poveşti pornografice dl. Mendel zice că sînt la dl. 

Xenopol, iar în sarcina de hîrtii dată d-lui Scobai sînt, după 

zisa d-lui Mendel, o mulțime de însemnări, proverbe, 

brulioane de ale poveştilor cu mii de ştersături, scrisori 

ş.a.” 

Dar tîrgul continuă. Mulți se agață de manuscrisele lui 

Creangă. Zice Kirileanu: „Ducîndu-mă la dl. Scobai, l-am 

rugat să aibă bunăvoința a-mi pune la îndemînă pe cîteva 

zile manuscriptele lui Creangă, ce i-au fost date de dl. 

Mendel, spre a le putea cerceta. D-sa însă, purtîndu-mă cu 

feliuri de vorbe şi amînări, mi-a refuzat acest lucru. În acest 

timp aflai că manuscripte de-a lui Creangă se găsesc şi la 

dl. Silvestru, student universitar. Şi-ntr-adevăr d-sa mi-a 

spus că, pe cînd era elev la Liceul Internat, a găsit din 

întîmplare la negustorul Nicolae Mihăilescu parte din 

manuscriptele lui Creangă, ce fusese de la un jidan cu 

kilogramul. Din nenorocire parte din ele fusese 

întrebuințate la învălirea mărfei vîndute. Şi iată ce numai 

a avut fericirea dl. Silvestru să scape de pieire : 

1. Fragmente din poveştile : Harap Alb, Ivan Turbincă, 

Capra cu trei iezi şi din Amintiri, 

2. O poveste intitulată Făt Frumos Fiul Iepei, pe care 

Creangă n-a apucat s-o sfîrşească şi care a fost publicată în 

Convorbiri literare. 

3. O filă dintr-o comedie intitulată: Dragoste chioară şi 

amor ghebos ( acțiunea se petrece în Tătăraş, / Loc frumos 

şi drăgălaş…) 

Toate aceste foi îmi spune dl. Silvestru că sînt scrise 

cu cerneală şi corectate de două sau trei ori. Dl. Silvestru 

nu mi le-a putut arăta deocamdată, căci le are la țară; a 

avut însă bunătatea să-mi împrumute de data asta o față 

din Amintiri… Am cercetat apoi şi printre cărțile rămase 

de la Creangă, la casa unde a murit, căci el avea obicei să 

scrie pe filele cărților fel de fel de însemnări…”. 

Răsfoind cărțile care au aparținut lui Creangă, 

existente la Piatra Neamț, am dat peste acele însemnări 

care poartă amprenta nobilului nostru înaintaş. Una dintre 

cărți este Manualul de liturgică prelucrat pentru şcolile 

clericale din Moldova de protosinghelul Melhisedec, Iaşi, 

1853, pe care a învățat I. Creangă pe cînd era la Seminarul 

din Socola. Dovadă sînt iscăliturile lui Creangă din anul 

1856 / 1857. Pe foile albe de la începutul şi sfîrşitul cărții 

sînt cîteva însemnări scrise cu creionul de Ion Creangă 

(literă românească în amestec cu literă chirilică) : Maiu 9 

la 1857 s-au cutremurat pămîntul joi la al 3-lea ceas din zi. 

Adrian ALUI GHEORGHE 


18 

Alambicul lui 

Ianus 

E îngrozitor să trăieşti, dacă nu vrei; dar şi mai 

îngrozitor e să fii un muritor ignorat. 

Actualitatea Sf. Pavel, cel care a ales „Drumul 

Damascului”, angajând un discurs care separă net prezentul 

de trecut, o ruptură radicală în concepția politică, 

influențând teoriile teologului Karl Barth despre originea 

statului şi impasul democrației şi reflecțiile politice ale 

juristului Carl Schmitt, inspirat de „Epistola către romani”. 

Sf. Pavel, o figură militantă, un sfânt leninist (Slavoj Zizek), 

un moment al stângii europene (Mark Lilla). 

Dubla cetățenie a „porumbelului”. Dacă pentru 

antici porumbelul simbolizează pacea, pentru venețieni el 

este „şobolanul excremențial al cerului”. 

Răul mişcă lumea. Frumosul o adoarme. 

A fost o perioadă în care scrisul mi se părea a fi 

un act terapeutic, o exorcizare a eului obosit, or practica 

scrisului mi-a adâncit scufundarea, denaturând totul, 

inclusiv erezia de-a scrie. 

„L’Afrique souffre de surcopulation” (Tomi 

Ungerer). 

O vizită la Muzeul Național „George Enescu”. 

Impresionantă viața şi opera maestrului; fotografiile, 

costumul de academician (Academia Română), fracul, 

masca mortuară, mulajul mâinilor, biroul şi scaunul de 

lucru, lauri, Ciobănaşul cu fluier (sculptură de Oscar 

Späthe), diplome de onoare, cana de cristal şi argint (1946, 

Filarmonica din Moscova), bust de Gheorghe Anghel (bronz 

patinat), partitura Oedipe, omagiul Franței, „Legiunea de 

Onoare”. Un album plin de impresii saturate. 

Speranța nu este necesară pentru a întreprinde, 

nici reuşita pentru a persevera. 

Dezolat de-a vedea sfârşitul lui iulie, luna preferată 

a anului, încoronată de parfumul florilor de tei, reală şi 

luminoasă şi apariția lui august, cu instabilitatea lui estivală, 

care basculează spre putrescența toamnei. 

Quand je m’observe, je m’inquiète. Quand je me 

compare, je me rassure (Henry de Montherlant). 

Sosită din Noua Zeelandă, de la Prof. Norman 

Simms, cartea Troubled Souls, – un mănunchi de eseuri 

(14 autori) despre identitatea şi despre conversiunea 

evreilor, sub denumirea fuzzy jews (p. VII). Grupele 

convertiților sunt: grupul anusim (convertirea forțată), 

converso (convertiți voluntari), New Christmas (separați 

de vechii creştini), maranos (porci/ convertiți din interes) 

şi Crypto-jews (cei convertiți, care continua să practice 

iudaismul). Un capitol tratează pe larg identitatea lui 

Montaigne (Montaigne and the Jewish Religion/ The Jewish 

Identity of Michel de Montaigne) – mama lui Montaigne – 

Anthoinette de Loppes a fost o evreică convertită. Al doilea 

autor suspect de iudaism, este Geoffrey Chaucer (The 

Inner and Outer Life of Jews in England after the Expulsion 

of 1290 / p. 183-186). O demonstrație indirectă venită din 

interpretarea cărților lui Chaucer – The Book of the 

Duchess/ The Prioess’s Tale. Narațiunea reflectând 

trăsăturile tipice ale converso-ului. 

Senectutea a sosit cu ochii bulbucați. Operă 

încheiată. Încovoiat, te apleci, strângând foile căzute şi 

solitudinea schelălăind la luna plină. 

Istoria gândirii occidentale este confecționată din 

deschideri florale, care reunesc mai multe arhitecturi ale 

spiritului, urmată de-o generație de demolatori, care repun 

totul în cauză, printr-o strategie negativă sau demagogică. 

Astfel presocraticii – Thales, Anaxagoras, Heraclit, 

Parmenide – poartă gândirea metafizică la cel mai înalt 

grad. Urmează apoi Socrate cu chestiunile sale fără cap şi 

fără coadă şi cu principiul lui absurd „Cunoaşte-te pe tine 

însuți” (tot ce poate fi mai neinteresant în interior). Aceeaşi 

schemă cu generația carteziană – Descartes, Spinoza, 

Malebranche, Leibnitz – care pun bazele metafizicii 

moderne, urmată de dubitativul Pascal. Şi totul reîncepe în 

Germania cu generația kantiană – Kant, Fichte, Schelling, 

Hegel – subminați de Nietzsche şi de umbra lui minabilă – 

Kierkegaard. 

Nicholas CATANOY 


O tăcere cât un destin 

În anul 1990, abia venit în 

Bucureşti, eram comentator 

politic la revista „Cuvântul”. 

Până la revoluție, lucrasem ca 

profesor în județul Harghita, 

dar aveam deja o destul de 

intensă activitate de critic 

literar, derulată în special în 

paginile revistelor „Orizont”, 

„Viața Studențească” şi 

„Amfiteatru”. Acest exercițiu 

analitic a fost singurul meu 

izvor de competență pentru 

surprinzătoarea (inclusiv pentru mine) carieră de 

comentator politic care a urmat imediat după căderea 

comunismului. Încercam să privesc faptele şi declarațiile 

oamenilor politici din toate unghiurile posibile, să le 

identific resorturile raționale şi să scot la iveală o plajă cât 

mai largă a posibilelor lor consecințe practice. Nu ştiu, din 

perspectiva comentatorilor politici de astăzi, cât de 

profesionistă era o asemenea abordare, dar pentru anul 

1990 se pare că era mai mult decât mulțumitoare. Vechii 

mei prieteni Radu G. Țeposu şi Ioan Buduca îmi arondaseră 

definitiv terenul, încurajați şi de ecourile, pare-se 

favorabile, pe care analizele mele începuseră să le aibă în 

mediul politic. 

Pe acest fond, venind într-o zi de la Sala Omnia, 

locul de desfăşurare al şedințelor Senatului, doamna Foni, 

secretara noastră din anii aceia, m-a anunțat că am fost 

căutat de doi deputați. Eram sincer mirat pentru că, 

personal, nu cunoşteam niciun deputat. E drept, mergeam 

şi la şedințele Camerei Deputaților, dar acolo presa intra 

pe o uşă separată, care ducea spre nişte loje aflate la etaj, 

astfel încât posibilitățile de a intra în contact cu deputații 

erau destul de reduse. Cum nu lucram la un cotidian, ci îmi 

luam notițe pentru viitoarele analize politice, nu am simțit 

niciodată nevoia să iau legătura cu vreun ales şi nici nu îmi 

imaginam că vreunul dintre ei ar putea avea vreo idee 

despre cine sunt. O secundă mi-a trecut prin cap că voi fi 

scris vreo prostie şi vin unii să mă dea în judecată. Deşi 

scrisul meu analitic, fără dezvăluiri incendiare, era puțin 

susceptibil să provoace asemenea reacții, mă gândeam că 

nu se ştie niciodată. Cert este că anunțata vizită a celor doi 

parlamentari necunoscuți mai degrabă m-a speriat, decât 

m-a făcut să mă simt flatat. Ne-am mai ratat de vreo două 

ori (deh, în 1990 telefoanele mobile erau încă departe), dar 

până la urmă am reuşit să ne întâlnim în redacția 

„Cuvântul”. 

Cei doi deputați misterioşi erau Horia Rusu şi 

Raymond Luca. Nu semănau deloc între ei, dar se completau 

de minune. Raymond, blonduț, atletic, plin de viață, 

cuceritor, tot timpul cu zâmbetul pe buze, era tipul 

pragmatic şi volubil, capabil să rezolve orice. Deborda de 

optimism combinat cu un soi de voluntarism, lăsa impresia 

că ştie în orice moment ce trebuie făcut şi că este ultimul 

om care şi-ar putea vreodată pierde luciditatea, indiferent 

de circumstanță. Horia avea un aer mai somnolent, era 

corpolent, vorbea puțin, doar atunci când era cazul, arbora 

aproape în permanență un zâmbet ironic pe buze. Îşi asculta 

întotdeauna interlocutorul până la capăt şi, în anumite 

momente, era în stare să îşi modifice punctul de vedere în 

funcție de argumentația acestuia, calitate rară la politicienii 

de ieri şi de azi. Ironia sa era dublată de autoironie, dar şi 

de un soi de cumsecădenie care îl împiedica să îşi atace 

adversarii, altfel decât la nivelul ideilor. Privind astăzi în 

urmă, cred că dintre oamenii pe care i-am cunoscut, Horia 

Rusu se potriveşte cel mai bine etichetei care i-a fost pusă 

fostului preşedinte al Franței, François Mitterrand: la force 

tranquille. Un om luminos, liniştit, elegant, cumsecade, 

plin de spirit, aparent timid, dar practic imposibil de clintit 

din drumul său. Horia Rusu era unul dintre puținii oameni 

politici de la noi care ştia să rămână consecvent cu ideile 

şi cu țelurile sale politice fără ca pentru aceasta să se simtă 

îndreptățit să îi calce în picioare pe ceilalți. Fireşte, în 

lumea politică este imposibil să ai numai prieteni, dar îmi 

este greu să cred că un om cu finețea, subtilitatea şi bunul 

simț ale lui Horia Rusu ar fi putut să aibă duşmani. Simpla 

sa apariție într-o sală în care nervozitatea extremă şi 

limbajul contondent riscau să arunce totul în aer, readucea 

liniştea, calmul, decența comportamentală, dacă nu buna 

dispoziție. 

De ce m-au căutat cei doi tineri liberali în redacția 

„Cuvântul” acum mai bine de două decenii nu mai are 

astăzi prea multă relevanță. Să spun totuşi, pentru a risipi 

orice suspiciune, că doreau să scoată o publicație de 

dezbatere politică reală, în condițiile în care „Viitorul 

Românesc”, cotidianul partidului, nu avea o cotă prea mare 

de credibilitate (fapt firesc, orice ziar de partid trebuie 

până la urmă să ducă o politică editorială partizană). Cert 

este că, în foarte scurt timp, Horia, Raymond şi cu mine 

am devenit prieteni foarte apropiați. Ieşeam la masă (şi azi 

îmi amintesc de prima salată cu creveți pe care am mâncato 

în viața mea, comandată de Raymond la restaurantul 

Mignon, de replica ironică a lui Horia „nu vrei să-ți mai 

comand şi nişte mici” şi de hohotul nostru comun), m-au 

dus la sediul partidului lor aflat în imensa clădire – astăzi 

demolată – din curtea actualului Casino Casa Vernescu, de 

pe Calea Victoriei, unde mi-au prezentat un tânăr de mare 

perspectivă, Ludovic Orban, abia întors de la nu ştiu ce 

şcoală politică, mi-au făcut cunoştință cu un alt prieten deal 

lor, Dinu Patriciu, care la vremea respectivă mi s-a părut 

cam arogant şi distant (ori el îi lua cam de sus, ori ei se 

autopoziționau prea jos), ba chiar am fost cu Horia şi întro 

călătorie la Timişoara, când m-a invitat în casa sa din 

strada Brâncoveanu, unde i-am cunoscut mama, iar apoi 

m-a condus cu maşina la mine acasă, unde i-a cunoscut pe 

părinții mei. Prietenia noastră a crescut constant, astfel 

că nu am mai fost deloc mirat când, într-o zi a anului 1992, 

m-am trezit în biroul meu de la „Cuvântul” cu Horia, care 

mi-a spus scurt: „Am venit să te iau într-o excursie”. L-am 

întrebat : „Unde?” şi mi-a răspuns sec, „las’ că ai să vezi”. 

Am urcat în maşina lui şi ne-am dus la Poiana Braşov, unde 

avea loc congresul Partidului Național Liberal – Aripa 

Tânără, la care el a fost ales preşedintele partidului. Am 

sărbătorit victoria, apoi ne-am întors acasă unde, o vreme, 

ne-am văzut mai rar. Horia şi Raymond s-au ocupat de 

organizarea partidului, iar eu mi-am văzut de treabă în 

redacție. 

Câteva luni mai târziu, în noiembrie 1992, în 

biroul meu de la „Cuvântul” a venit un domn care s-a 

prezentat „profesorul Gheorghe Rădulescu de la PAC” şi 

care mi-a spus că cei din conducerea PAC mi-au urmărit 

activitatea publicistică de mai multă vreme şi că ar dori să 

îmi propună să preiau conducerea biroului de presă al 

acestui partid. În PAC, în acel moment, activau toți oamenii 

pe care îi veneram, încă din vremea comunismului, dar pe 

care nu avusesem vreodată şansa să îi cunosc personal: 

Nicolae Manolescu, Alexandru Paleologu, Mihai Şora, 

Mircea Ciobanu, Dan Grigore, Stere Gulea, Ştefan 

Augustin Doinaş, Ştefan Radof, Stelian Tănase. Ideea că 

toți aceştia discutaseră şi mă aleseseră pe mine îmi dădea 

fiori. Am acceptat fără să clipesc şi nu voi regreta niciodată 

această experiență. A fost un mare privilegiu să lucrez, zi 

de zi, cu nişte oameni inconturnabili pentru cultura 

românească din a doua jumătate a secolului XX. Să spun 

doar că şeful meu direct era maestrul Dan Grigore, 

vicepreşedintele, pe probleme de comunicare, al Partidului 

Alianței Civice. 

La câteva luni după angajarea mea la PAC, m-am 

întâlnit cu Horia Rusu la un eveniment public. Mi-a strâns 

mâna cu un zâmbet trist, după care m-a întrebat: „Spune-mi şi 

mie o chestie, dacă tot ai vrut să intri în politică, de ce nu 

ai venit la noi?” I-am răspuns purul adevăr: „Nu am vrut să 

intru în politică. Mi-au cerut ajutorul şi nu am putut să îi 

refuz. Dacă tu mi-ai fi cerut acelaşi lucru înaintea lor, cu 

siguranță astăzi aş fi fost la voi”. A strâns din buze şi şi-a 

dus mâna la frunte fără să mai scoată vreun sunet. 

După atâția ani de atunci, nu se poate să nu mă 

întreb cum ar fi fost viața mea dacă în vreuna din multele 

noastre discuții din perioada 1990-1992, Horia Rusu mi-ar 

fi propus să îl ajut în vreun proiect legat de partidul pe care 

îl conducea, PNL-AT. Cu siguranță, altfel. Indiferent ce 

mi-ar fi cerut, nu s-ar fi pus problema să îl refuz. Țineam la 

el ca la fratele meu. Nu ştiu dacă viața mea ar fi fost mai 

bună sau mai rea, dar, în mod cert, ar fi fost diferită. Aş fi 

avut de înfruntat alte provocări, pe unii dintre prietenii de 

astăzi poate nu aş fi avut niciodată şansa să îi cunosc, miaş 

fi făcut alții, din cercurile pe care le-aş fi frecventat, 

momentele de răscruce ale existenței mele nu ar fi fost 

aceleaşi. Prin tăcerea lui, Horia Rusu mi-a conturat destinul 

în viață. 

Horia Rusu a fost primul politician pe care l-am 

cunoscut şi prietenul care mi-a marcat cel mai mult primii 

trei ani ai tranziției. Absența lui o simt tot mai acut astăzi 

când lumea dă semne tot mai evidente de decerebrare, 

adevărații gentlemen din politică sunt o specie pe cale de 

dispariție, iar prietenii de soi par să-şi ocupe cuminți locul 

de exponate într-un imaginar muzeu al figurilor de ceară. 

Tudorel URIAN


Vânătorile regale. 

Principele Mihai la vânătoare (1) 

Vânătoarea, inclusiv vânătorile regale, au 

constituit dintotdeauna un subiect abordat în 

literatură şi publicistică datorită farmecului, 

misterului şi atractivității. Redăm în continuare şi 

viziunea unui istoric asupra vânătorilor regale, 

extrasă din lucrarea „Viața regelui Mihai. Jurnal 

biografic. Vol. I (1921-1940)”, în curs de apariție la 

Casa Editorială Demiurg din Iaşi. 

Regele Mihai îşi aminteşte că a fost luat la 

vânătoare de tatăl său, regele Carol al II-lea, încă de la 

vârsta de 11 ani, cu scopul de a-l obişnui cu această practică 

uzuală a elitelor şi a-l pregăti să ia parte la vânătorile oficiale. 

Regele Carol al II-lea era un vânător pasionat care iubea 

,,această stare la aer” şi considera vânătoarea un ,,izvor 

de sănătate şi de energie.” 1 Biograful regelui Mihai, A. 

Gould Lee, recunoaşte meritul lui Carol al II-lea pentru 

buna pregătire a lui Mihai în acest domeniu, ca parte a 

educației succesorului la tron. 2 

Mihai trăgea pe stânga (ținând arma sprijinită în 

umărul stâng). La acea vârstă, el nu putea folosi o armă de 

calibru mare din cauza reculului puternic şi trăgea cu o 

armă de calibru uşor, 20. Calitățile naturale şi exercițiul îl 

vor ajuta să ajungă un trăgător de elită. 3 

Mărturiile documentare atestă că prima 

vânătoare la care a fost prezent (dar poate nu a participat) 

marele voievod de Alba Iulia Mihai (titlul său oficial) a avut 

loc la 14 octombrie 1931. Atunci, pe domeniul Coroanei 

Periş a avut loc o vânătoare regală. Pe lângă Carol şi Mihai 

au mai participat: prințul Nicolae, principii Frederic şi Franz 

Iosif de Hohenzollern, miniştrii aerului din Franța, Anglia, 

Germania, Italia delegați la Conferința internațională 

aeronautică de la Bucureşti, câțiva membri ai Curții regale 

şi militari. S-a servit un dejun în pădure. 4 

Duminică, 17 aprilie 1932, la ora 11, Mihai a 

participat cu tatăl său şi cu gen. Ilasievici, mareşalul Curții 

regale, gen. Samsonovici, şeful statului major, Balif, 

administratorul domeniilor Coroanei, gen. Manu, A. 

Mocioni, coloneii Grigorescu şi Pălăngeanu la o vânătoare 

în pădurea Domeniilor Scrovişte şi Periş. S-au vânat porci 

mistreți şi sitari. 5 Ulterior Mihai a participat la numeroase 

partide de vânătoare în țară şi în străinătate, cele mai 

numeroase dintre ele având loc în pădurile domeniilor 

regale, statului ori particulare din apropierea 

Bucureştiului. 

La Scroviştea şi Periş 

Domeniul de la Scroviştea era proprietatea 

personală a regelui Ferdinand, care fusese împroprietărit 

cu 25 ha. de pământ, pentru că fusese decorat cu Ordinul 

Mihai Viteazul în primul război mondial. După 1930 domeniul 

a fost moştenit de Carol al II-lea. La Scroviştea exista un 

castel cu 7 corpuri de clădire totalizând 43 de camere, 

anexe, teren arabil în suprafață de 16,38 ha., pădure şi un 

lac. 

Moşia de la Periş aparținea Domeniilor Coroanei 

şi cuprindea o pădure şi 367 ha. teren cultivabil. În pădurile 

de la Scroviştea şi Periş se vânau sitari, mai ales primăvara, 

țapi – primăvara şi vara, iepuri şi fazani – iarna, uneori 

mistreți, iar pe lacul de la Scroviştea, rațe. 

Primăvara, în lunile martie şi aprilie când sitarii, 

păsări călătoare treceau peste teritoriul țării noastre 

(„pasajul sitarilor”), marele voievod Mihai îl însoțea 

adeseori pe tatăl său, regele Carol, la vânătoare. Având în 

vedere programul şcolar al prințului, vânătorile se 

desfăşurau, de obicei, după amiaza timp de câteva ore după 

care se revenea în Bucureşti. Alteori vânătoarea se 

desfăşura în week end când familia regală se refugia în 

reşedința de la Scroviştea, mai ales vara, pentru a scăpa 

de arşița şi zgomotul oraşului. Vânătoarea de sitari, iepuri 

şi fazani se făcea „cu bătaie,”adică folosind hăitaşi care, 

prin deplasare şi zgomot, stârneau vânatul şi-l scoteau în 

raza de acțiune a vânătorilor. Pentru vânătoarea de țapi, 

Carol şi Mihai se deplasau cu trăsura prin pădure până la 

observator, loc situat în zona frecventată de țapii în 

căutarea hranei, apei etc. Acolo se instalau aşteptând 

apropierea țapilor şi împuşcându-i. Rațele se vânau „la 

pază”, vânătorii stând ascunşi în stuf şi aşteptând ca rațele 

să vină pe lac, să se culce seara ori să-şi ia zborul, de pe lac, 

dimineața. 

Inițial vânătorile din aceste 

locuri, la care a participat şi Mihai, au 

fost organizate şi conduse de marele 

maestru de vânătoare al Curții Regale, 

Anton Mocioni, baron de Foeni. 

Ulterior această sarcină a revenit 

maestrului de vânătoare Basil 

Chefneux, iar atunci când Mihai a 

devenit un vânător versat, prezența 

lui Chefneux nu mai e consemnată. 

Abilitatea lui Mihai la vânătoare 

s-a ameliorat cu timpul. Dacă la început se 

întâmpla să nu vâneze nimic, ulterior a ajuns să stabilească 

recorduri. La 1 aprilie 1937, Regele a împuşcat 10 sitari, 

iar Mihai 8. ,,Mihăiță a fost mai atent şi a tras bine”, nota 

Carol al II-lea. 6 Consemnând rezultatul unei vânători de 

țapi din 18 mai 1938, Carol al II-lea nota: Mihai „a tras doi 

țapi”, unul destul de frumos pentru Periş. 7 La 10 septembrie 

1939, regele Carol, Mihai, Ernest Urdăreanu şi Costache 

Malaxa au vânat în total 47 rațe pe lacul de la Scroviştea. 8 

„Mihăiță şi-a bătut din nou recordul având 39 (sitari n.n.) 

la ciorchinar,” 9 nota Carol al II-lea la 14 aprilie 1940. 

Vânătorile de la Scroviştea şi Periş se desfăşurau 

cu un număr restrâns de participanți, persoane din 

serviciul (anturajul foarte apropiat) suveranului (adjutanții 

de serviciu Radu Rusescu, Ilie Radu, mareşalul Palatului 

Ernest Urdăreanu, medicul prof. Ionescu-Mihăeşti) ori un 

prieten, coleg de clasă, al lui Mihai, Costache Malaxa. 

Uneori, au fost prezente (invitate) la aceste vânători rude 

apropiate ale suveranului: sora sa regina Marioara a 

Iugoslaviei, verii din Germania, principii Frederic şi Franz 

Iosif de Hohenzollern. Din când în când erau invitați, ca 

răsplată pentru serviciile aduse, înalți demnitari şi oameni 

de afaceri: gen. Samsonovici, G. Manu, primarul general 

al Capitalei, Victor Dombrowski, N. Săulescu, directorul 

general al veniturilor statului, Istrate Micescu, redactorul 

Constituției din 1938, omul de afaceri, Ionel Boambă, Iorgu 

Ghica, pilot de formula I. 

La Ghergăneşti şi Drăgăneşti 

Domeniul Coroanei de la Gherghița, cuprinzând 

şi Drăgăneştii, însuma 5.197 ha. din care 1.688 ha. erau 

pădure, la 1906. După primul război mondial (reforma 

agrară din 1921), domeniul mai avea 390 ha. teren arabil 

şi 3.146 ha. pădure. 10 

Primăvara,vânatul de bază îl constituiau sitarii, 

dar se adăugau şi alte trofee, vulpi sau mistreți. Aici, la 18 

martie 1937, „Mihăiță îşi trage primul mistreț.” 11 Vânătorile 

de sitari, cu hăitaşi, erau mai bogate (rodnice) decât la 

Scroviştea şi Periş. Partida de vânătoare din 4 aprilie 1940 

a fost considerată de Carol al II-lea „cea mai frumoasă 

vânătoare a anului”.Vremea era ideală, „cald tocmai cât 

trebuie”, şi „vânat berechet”, „Duduia şi cu Mihăiță au 

tras bine”. Mihai a avut cel mai mare noroc şi un tir bun. 12 

Iar peste o săptămână, vremea fiind favorabilă, iar 

cantitatea de vânat enormă, Mihai şi-a bătut recordul la 

sitari. Ceilalți participanți la vânătoare, Carol al II-lea, 

Anton Mocsonyi, Costache Malaxa, Radu Ilie şi-au depăşit 

şi ei recordurile personale. 13 

Iarna se vânau fazani şi iepuri, numărul trofeelor 

fiind ridicat. La 13 ianuarie 1940, şase vânători (Carol, 

Mihai, Urdăreanu, Radu Rusescu, Ilie Radu, Chefneux), 

au doborât 500 de fazani şi 200 de iepuri. 14 

Pentru vânătorile de la Scroviştea, Periş, 

Gherghița, regele Carol al II-lea şi Mihai plecau din 

Bucureşti cu automobilul, dar la Drăgăneşti se deplasau cu 

automotorul. Aici, la 14 ianuarie1940, opt vânători (Carol, 

Mihai, Duduia, Urdăreanu, Anton Mocsonyi, Ilie Radu, 

Chefneux, Costache Malaxa) au înregistrat peste 800 de 

fazani şi 200 de iepuri. 15 

La Mânăstirea 

Domeniul regal de la Mânăstirea, în fostul jud. 

Vlaşca, moştenit de Carol al II-lea de la Carol I, cuprindea 

3.165 ha. teren arabil şi 596 ha. pădure. Exista şi o baltă, 

unde se vânau păsări. La 28 martie 1940, Carol al II-lea, 

Mihai, Urdăreanu, Costache Malaxa, Ilie Radu şi Chefneux 

au vânat la baltă în două rânduri, dimineața şi seara. Era 

cald, ca vara. Au vânat „la pază”, vânătorii plecând pe dig 

şi ocupându-şi locurile în pădurea de sălcii şi în stuful din 

baltă. Au vânat rațe, bâtlani (cormorani), gâşte, lişițe, ciori. 

Masa de prânz au luat-o la conacul moşiei, iar seara s-au 

întors la Bucureşti. 38 

19 

Alte locuri din apropierea Bucureştiului 

(sudul țării) 

Alte locuri din apropierea Bucureştiului (sudul 

țării), unde vâna regele Carol al II-lea luându-l şi pe Mihai, 

erau: pădurea Băicoianu, Slobozia – Râmnicu Sărat, 

Buciumeni – jud. Dâmbovița, Padina – jud. Buzău, Sihlea – 

jud. Vrancea, Ruşețu – jud. Brăila, Segarcea –jud. 

Teleorman. Singurul domeniu regal era Segarcea, celelalte 

fiind proprietăți ale statului ori particulare. 

Participanții erau în număr redus, persoane din 

serviciul Casei Regale. La vânătorile de pe proprietățile 

particulare participau, alături de proprietari (Victor 

Dombrowski, primarul general al Capitalei, proprietar la 

Buciumeni; C.Sutzu, proprietar la Slobozia – Rm. Sărat) 

membri ai familiei şi invitați ai lor: Eliza Sutzu, Dan Soutzo, 

contele Hunyadi, Săulescu, C.Gane, Logadi, Eracle 

Marater, Costache Malaxa, aleşi astfel încât să fie pe placul 

regelui şi al lui Mihai. 

Deplasarea până în localitatea de vânătoare se 

făcea cu automobilul ori cu automotorul (la Sihlea, 23 martie 

1937, pentru prima oară cu automotorul; la Ruşețu, Padina) 

şi chiar cu trenul regal (la Segarcea). 

Se vânau mai ales sitari, dar picau şi vulpi. Pe 

balta de la Buciumeni se vânau rațe. Balta de la Buciumeni 

era mare şi cu mult vânat. La 15 august 1940,unii vânători 

au vânat de pe malul bălții. Mihai a pornit cu barca pe 

baltă, a avut mai mult noroc şi a vânat mai mult. Masa de 

seară au luat-o la Buciumeni, într-o casă în stil vechi şi întro 

atmosferă agreabilă. 16 

În vestul țării 

Terenurile pe care se desfăşurau vânătorile regale 

în vestul țării erau situate în zona Chişineu Criş (pădurile 

Holumburi, Adea, Somoş), Arad (Şintea-Livada), în 

împrejurimile Timişoarei (pădurile Pişchia, Bistra, Pădurea 

Verde), în jud. Timiş Torontal (Narău, Tomnatic, Corap). 

Erau terenuri proprietate particulară (Foeni – proprietatea 

lui Anton Mocsonyi baron de Foeni), ale unor societăți de 

vânătoare (la Corap, jud. Timiş Toronthal) şi păduri ale 

statului. Gazdele se străduiau să fie cât mai atente cu oaspeții 

regali. Societatea Humbertus a vânătorilor din Banat, cu 

sediul în Timişoara, l-a proclamat pe Mihai membru de 

onoare, în ianuarie 1933. 17 

De la Bucureşti ori Sinaia, regele Carol al II-lea, 

Mihai şi însoțitorii se deplasau cu un tren special până în 

zona de vânătoare. Partidele de vânătoare din vestul țării 

se întindeau pe durata mai multor zile, în reprize de câteva 

ore zilnic (uneori în două reprize pe zi). În zilele de 6-10 

septembrie 1937 s-a vânat în zona Chişineu Criş – Timiş 

Torontal, iar între 7-11 ianuarie 1940 în regiunea Timişoarei. 

Participanții rămâneau, cel mai adesea, cazați în trenul 

regal. Trenul staționa în gara cea mai apropiată de terenul 

de vânătoare. De la gara respectivă până la locul de 

vânătoare participanții se deplasau cu trăsurile. 

Însoțitorii regelui făceau parte din personalul 

Casei Regale (marele maestru de vânătoare Anton 

Mocsonyi, adjutantul Ilie Radu) şi dintre înalții demnitari: 

gen. Samsonovici, ministrul apărării naționale, G. Plagino, 

G. Manu (senator şi general adjutant), G. Lakeman 

(descendent al lui Mazar Paşa), Nicu Lahovary, N. 

Săulescu, C. Sutzo, Dinu Brătianu. La unele vânători erau 

invitați oaspeți distinşi precum ASR principele Paul al 

Iugoslaviei şi contele Palffy din Slovacia. 

Vânatul era format din potârnichi, fazani, vulpi, 

căprioare, iepuri. Se vâna „cu bătaie” (cu hăitaşi) ori „la 

picior” sau „streifuri” (prin deplasarea vânătorilor pe 

teren). La Şintea-Livada, în partida de vânătoare de la 6 

septembrie 1937 s-au vânat potârnichi. Vânat era berechet. 

S-a vânat ,,la picior”, vânătorii deplasându-se greu prin 

arătură. ,,Mihăiță se distinge trăgând bine şi mult”. După 

masă are loc o nouă rundă de vânătoare. De data aceasta 

,,au făcut bătăi”, au vânat cu hăitaşi. ,,Mihăiță a atins 

frumoasa cifră de 89 (potârnichi vânate, din totalul de 417 

n.n.) recordul României.” 18 Motivele pentru care se prefera 

o anumită modalitate de vânătoare sunt relatate de Carol 

al II-lea în legătură cu partida de vânătoare de la Narău – 

jud. Timiş-Torontal (9 sept. 1937). Dimineața s-au vânat 

potârnichi, ,,la picior”(,,cu streifuri”). S-a adoptat această 

Traian D. LAZĂR 


20 

REEVALUĂRI 

Încă din august 1930, într-un articol apărut 

în Cuvîntul, Nae Ionescu atrăgea atenția asupra acțiunii 

ideologice întreprinse de Nicolae Iorga chiar începînd de 

la Sămănătorul şi evidenția procesul de „transformare 

spirituală” inițiat acolo, descinzînd din acțiunea jurnalistică 

a lui Eminescu, „singurul om politic care (...) a gîndit 

organic” în contrast cu liberalismul dinamic ce „ducea în 

chip fatal la sugrumarea spiritualității”. Comentatorul 

„politic” observa apoi cu pertinență modul în care „trecută 

în mîinile «poporaniştilor» de la Iaşi”, mişcarea ideologică 

de la Sămănătorul a deviat însă de la ideea autohtonistă a 

specificului românesc, propunîndu-şi modernizarea clasei 

țărăneşti prin aplicarea falsificatoare a „poporanismului 

haotic ruso-german al d-lui Stere”. Spiritualmente, Nae 

Ionescu evita atunci să-l aducă în discuție pe M. Sadoveanu, 

adică pe cel mai important scriitor român al momentului, 

din acest punct de vedere, dar punea accentul, în ceea ce 

el numea „promoția istorică Neculai Iorga” 1 , pe 

„culturalizarea” poporului şi pe „primatul spiritualului”, 

ambele trăsături esențiale în viziunea socială şi în opera 

literară sadoveniană, mai abitir exprimate decît în 

conceptul politic al istoricului ce-şi exemplifica ideile, de 

obicei, tocmai prin scrierile artistice ale marelui povestitor. 

„La noi, trebuie să faci literatură în spiritul poporului în 

mijlocul căruia trăieşti – preciza Mihail Sadoveanu chiar 

de la debut –, trebuie să te identifici cu el, cu viața lui, cu 

limba lui, căci faci parte din el şi scrii în limba lui.” 

Nae Ionescu este, de altfel, primul în epocă 

şi, probabil, singurul gînditor român ce a încercat să 

abordeze, într-o perspectivă metafizică, antinomiile de tip 

sadovenian în definirea conceptelor de „lumea veche” şi 

„lumea nouă”, relevate în scrisul marelui povestitor ieşean. 

Logicianul scoate în evidență trecerea de la teocentrism 

la antropocentrism, dar o descrie în evoluția ei „istorică”, 

atribuind existenței umane valorile singularizării şi „drama” 

cunoaşterii de sine în raport cu Dumnezeirea. De la Dante 

şi Toma din Aquino, care puneau un accent deosebit pe 

„sentimentul de dependență a omului față de Dumnezeu”, 

precursori ai Renaşterii precum Boccaccio şi Petrarca 

descoperă capacitatea trăirii individuale şi colective a 

omului şi îl transformă pe acesta într-un „centru al tuturor 

lucrurilor” 2 . 

Problema scriitorului moldav însă este tocmai 

aceea de a regăsi calea reconcilierii logice şi, totodată, 

mistice în aspectele divergente ale viețuirii umane. 

Sadoveanu percepe, în profilul spiritual al neamului său, o 

anume permanență într-o trăire cosmică, încă de la 

începuturi adoptată, ceea ce îl situează în realitatea 

universului şi modifică structural în înțelesurile „lumii vechi” 

româneşti „opoziția” dintre Dumnezeu şi om. „Moira” însăşi 

devine astfel un firesc prag al trecerii spre continuitate, 

prin renaştere, şi nu înscrie un sfîrşit, terorizînd eroarea 

prin exacerbarea trăirii fără de semnificații a „lumii noi”. 

Fractura prin „istorie”, dintre cele două entități temporale, 

se transformă astfel în conştientizarea creştinismului 

cosmic – despre care vorbea mai apoi şi Mircea Eliade – 

într-o necesitate sadoveniană a regresiunii în plan spiritual 

spre lumea plăsmuită inițial în perfecțiunea ei, atîta vreme 

cît „vechimea” absolutizează relativitatea, iar „noul” 

relativizează absolutul, fiindcă – după opinia lui Nae Ionescu 

– „«lumea nouă» raportează totul la om; ea lucrează cu 

concepte, în timp ce «lumea veche» lucrează cu esențe”; 

ultima consumă „istorie”, cea dintîi trăieşte spiritualmente 

prin sensul mistic al vieții. 

Oricît ar părea de ciudat, la prima vedere, 

Mihail Sadoveanu, în modul său de gîndire şi în vizualizările 

excepționale ale alegoriilor scrisului său, se situează, prin 

adînci semnificații, în perioada interbelică, mai aproape 

de ideile tradiționaliste ale Gândirii, cu mult mai abitir decît 

de structurile confuze ideologic, moral, social şi politic ale 

Vieții Româneşti. Epica lui Sadoveanu, mereu egală cu sine 

în sine – cum observa exact încă din 1934, chiar în revista 

lui N. Crainic, cronicarul de atunci al acesteia, Ovidiu 

Papadima – nu oscilează în relevarea specificității 

româneşti, păstrîndu-şi nealterată modernitatea şi intrînd 

într-un dialog subtil şi continuu cu evenimentele 

contemporane trăirilor scriitorului. În Sfaturi cu mine 

însumi, prefață a unui proiectat volum de memorii la care 

a renunțat în 1940, la confruntarea cu împrejurările tragice 

care au luat sfîrşit odată cu asasinarea lui N. Iorga de către 

legionari, marele povestitor se regăsea, printr-o violență 

polemică fără egal, în peisajul asemănător începutului său 


De la M. Sadoveanu la Nae Ionescu... 

de drum la Sămănătorul, cînd directorul revistei denunța 

scelerarea socialistă a unei generații lipsite de orizont 

ideatic şi împinsă cu iresponsabilitate „revoluționară” spre 

catastrofă, într-o Europă ce nu era dispusă – precum şi în 

zilele noastre – să-şi sacrifice, cu aceleaşi consecințe, 

„federalismul” imperial spre recunoaşterea valorilor 

naționale. 

Ieşirea brutală din viață a lui N. Iorga 

constituie pînă azi o adîncă lecție de morală națională, în 

raport cu care sîntem capabili să ne verificăm încă o dată 

conştiința de sine, pentru că ceea ce s-a întîmplat imediat 

după aceea în realitatea „istorică” românească prin 

lichidarea criminală a întregii intelectualități de dreapta şi 

de stînga şi prin sclavizarea țărănimii şi transformarea 

țării noastre în lagăr de exterminare, se extrage din tiparele 

ideologice şi politice ale vremii şi se înscrie, dacă privim cu 

atenție în integralitate evenimentele tragice consumate 

între cele două războaie mondiale şi în epoca postbelică a 

„coexistenței” cu măcelul declanşat de comunismul rusesc, 

într-o fanatică încercare de suprimare a vechilor civilizații 

ale universului uman, agresiune urmărind şi tendințe de 

impunere a ateismului peste orice credință religioasă şi 

îndeosebi spre combaterea celei creştine. 

Mintea genială a lui N. Iorga a înregistrat cu 

extremă luciditate fenomenul „istoric” la care asista fără a 

putea să salveze ceva în destinul neamului său, înțelegînd 

din vreme apocalipsa prin propriul lui sacrificiu. Nici 

Sadoveanu nu s-a situat departe de o asemenea finalitate, 

pe care însuşi Eminescu o prevestise oarecum. Ideea de 

satanizare a lumii moderne, de pierdere sau rătăcire a 

tradițiilor strămoşeşti, de refugiul cel mai adesea bestial în 

instinctul sexual şi în animalizarea trăirilor cotidiene, se 

vădeşte mereu în scrisul sadovenian şi se complace în 

inutilitatea existenței, sau se rostogoleşte în moarte. 

În 20 septembrie 1940, cînd Ungaria ocupase 

samavolnic un milion şi mai bine de români, cu 

consimțămîntul european al vremii, N. Iorga trimitea 

Neamului Românesc spre publicare ultimul său articol 

(bineînțeles, cenzurat de oficialitățile statului atunci şi 

apărut postum, de-abia în 2 aprilie 1990 în Jurnalul literar), 

reamintind semenilor săi că realitatea faptelor „întrece 

orice închipuire şi se poate pune alături de cele mai 

groaznice scene din vremea năvălirilor barbare, cînd cel 

puțin setea de a omorî nu era unită cu un sadism care 

aparține vremurilor noastre. Spînzurări cu capu-n jos, 

răstigniri, baterea cuielor în cap, presărarea cu var nestins 

a rănilor, acestea au fost, după cît ştim pînă acum – şi 

martiriul se desluşeşte tot mai mult – semnele civilizației 

poporului care s-a dezonorat prin asemenea acte. Statul 

român va face ce crede. Din partea noastră n-avem decît 

un sfat. A nu se clinti un fir de păr din capul unui cetățean 

maghiar din România. E cea mai teribilă pedeapsă ce putem 

da chinuitorilor şi asasinilor”. 

Momentul istoric afectează profund şi modul 

de existență al lui Mihail Sadoveanu, iar într-o epistolă din 

16 septembrie 1940, expediată de la Bucureşti Nataliei 

Negru, marele povestitor îşi exprima cu disperare 

inadecvarea sa la un timp pe cale de cancerizare, la care 

era nevoit să se adapteze spre a supraviețui, pentru ca 

imediat după aceea să se refugieze în Miorița şi să încerce 

a-şi nuanța sensul dureros al trăirii prin recursul la 

baladescul tradițional: 

„Cît am suferit eu pentru aceste două lovituri, 

în care ni s-au rupt iar frați ai noştri din Ardeal, Bucovina 

şi Basarabia, nu ți-aş putea spune. Abia acum încep a vorbi 

de acest năcaz, cînd mă simt la pămînt, încercările încă nu 

s-au isprăvit.” 

Scriitorul lua astfel putere de la teluric şi se 

regăsea victorios sau învins în contextul blestemat al 

„istoriei”, în sînul căreia acceptase să înfrunte ravagiile 

vieții, el cel care recomandase mereu sabotarea acesteia 

în conformitate cu tradițiile neamului. 

„Pomenirea de la Mirceşti n-a mai avut loc; 

s-a amînat sine die; nu este timp pentru cele culturale şi 

intelectuale, deşi cele culturale şi intelectuale constituie 

singura forță pozitivă a unui neam. Am vorbit în două rînduri 

la Mirceşti. A treia oară voi tăcea, ca să fiu mai elocvent cu 

mine însumi.” 

Vorbirea sadoveniană privea în exclusivitate 

acolo, lîngă mormîntul lui Alecsandri, sensul nu numai 

artistic, dar şi filosofic al continuității prin Miorița, baladă 

care induce în eroare atîtea generații postcomuniste 

actuale, prin semnificațiile ei sacrificiale şi nu tragice, mod 

de existență tradițional şi nu adeziune „modernistă” la o 

tipologie mitică, rătăcită cîndva prin „istorie” şi adoptată 

hollywoodian de o populație lipsită actualmente de conştiința 

identității colective. 

Denigrarea culturii româneşti, minimalizarea 

şi ridiculizarea filosofiei lui Lucian Blaga, bazată toată pe 

definirea „spațiului mioritic”, ortodoxismul gîndirii lui Nae 

Ionescu, viziunea specificității la Mircea Vulcănescu, 

Mircea Eliade, Emil Cioran sau Eugen Ionescu, perspectiva 

barbiană a „jocului secund” în interpretarea lui Vintilă Horia 

şi a lui Horia Stamatu, tradiționalismul „cuvintelor potrivite” 

argheziene şi „substanțialismul” gîndirii lui Camil Petrescu 

lîngă numeroase alte aspecte culturale, reprezintă suita de 

anormalități sociale şi politice ce au creat confuzia carlistă 

din existența interbelică românească, precum angajarea 

de asemenea a informatorilor şi a agenților de poliție în 

viața intelectuală, întrebuințarea elementelor socialiste şi 

comuniste în rîndurile „Frontului Renaşterii Naționale”, 

compromiterea idealului național prin încurajarea 

„extremismelor” felurite şi angajarea „ideologică” a 

elementului alogen, dispunerea masivă a minoritarilor 

sexuali, a factorilor masonici şi a înstrăinaților în diplomația 

românească, compromiterea statului prin delapidare şi 

afaceri oneroase, în cele mai numeroase cazuri la nivel 

european şi chiar mondial, pe baza exploatării bogățiilor 

solului şi a subsolului național, şi au deschis calea minimală 

spre pătrunderea invadatoarea a comunismului rusesc de 

tip marxist-stalinist după cel de-al doilea război mondial, în 

zonele europene, dar nu numai, prin înțelegeri „secrete” 

franco-anglo-americane cu sovietele. 

Aşa se explică, în bună parte la noi, cum de 

s-a înlocuit în Ardeal dictatul horthyst, fascisto-hitler ist, 

cu înstăpînirea militară a „regiunii autonome maghiare”, 

iar îngăduința portugheză față de Carol II (ca şi aspirațiile 

lui spre o înțelegere ulterioară cu Stalin) a trecut la fel de 

senină şi cu deplin „umanism” şi asupra lui Horthy Miklos, 

cel care a împămîntenit în Ungaria clauza revizuirilor 

teritoriale româneşti de după primul război mondial, 

actuale, cu aceeaşi patimă revendicativă, şi astăzi. 

Cu doar trei zile anticipînd asasinarea lui 

Nicolae Iorga, într-o altă epistolă expediată Nataliei Negru 

de la Bucureşti, în 24 nov. 1940, Mihail Sadoveanu lega 

catastrofa națională a momentului „istoric” amintit de clipa 

geologică ce a cutremurat atunci România: „În dimineața 

asta m-am întors de la Iaşi, unde m-am dus să văd casa, 

după cutremur. Acolo lucrurile stau bine; e o clădire foarte 

solidă, deşi are ceva mai mult de o sută de ani (casa lui Ilie 

Kogălniceanu, tatăl lui Mihai Kogălniceanu). Aici, casa în 

care stăm cu chirie se mai poate locui încă la parter; etajul 

a fost foarte stricat; nu ştiu dacă se va putea repara. 

Observația pe care o faci mata că te simțeşti bine şi în 

chilioara din ogradă (în casa mică) o putem face şi noi 

după ce ne-am grămădit toți într-o jumătate din ceea ce 

ocupăm. Dacă lucrurile [ar] rămînea aici, să mulțumim 

Domnului. Stihiile însă n-au logica noastră şi ne putem 

aştepta la orice. Totuşi, după cît înțeleg din ceea ce ştim 

despre trecut în privința asta, un cutremur ca acela pe 

care l-am încercat n-a mai fost de vreo cinci sute de ani; ar 

fi să-l aşteptăm după o jumătate de mileniu: confuzia însă o 

facem noi, căci timpul e o invenție omenească şi elementele 

eterne n-au timp numărat. Scrisoarea matale mi-a făcut 

plăcere prin amănuntele ce-mi dai. Îți doresc tihnă pînă la 

zilele bune pe care le dorim: atuncea va fi adevărata 

primăvară a noastră şi a năcăjitului nostru popor”. 

Scrisoarea, semnată „cu veche prietinie, A”, 

adică Albina, reflectă nesiguranța existențială a scriitorului, 

conştiința sa că se află în plin cataclism şi că oricînd drumul 

vieții lui poate fi brutal întrerupt. 

Nicolae FLORESCU 

Note: 

1. Vezi: De la „Sămănătorul” la noul stat 

românesc, în vol. Roza vînturilor. 1926-1933. Culegere 

îngrijită de Mircea Eliade, Cultura Națională, Bucureşti, 

1936, pp. 190-194. 

2. Nae Ionescu, Istoria logicii. Al doilea curs, 

1929-1930. Comitetul pentru tipărirea operei lui Nae 

Ionescu, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1941.


ETNOLOGUL ROMÂN ÎN „EPOCA DE AUR” (XXI) 

Asasini şi torționari 

Într-o alegere, cel mai delicat, mai dureros şi mai plin de risc nu este faptul de a alege, ci de a exclude. 

Monseniorul Vladimir Ghika* 

Un anume Pavel-Terente Mâțiu (probabil acel Mîțiu, 

nemurit pe foile din DOSARE cu o caligrafie de nedescifrat, 

care interceptase corespondența pensionarului Matei Ulmeanu 

şi făcuse raport!) avem date „cenesasice” că şi-a exersat 

talentele de cârtiță respicentă atât în fosta Regiune Maramureş 

(1961-1967) cât şi la Inspectoratul Județean Satu Mare (între 

1970-1980). Nu se ştie pe unde a pribegit, probabil în exterior, 

conspirat, timp de trei ani între 1967-1970. Iată datele sale de 

identificare: născut la 09.04.1930 în sat BIRTIN, comuna VAȚA 

DE JOS, județul HUNEDOARA, fiul lui PETRU şi LETIȚIA. 

Decedat în 2000, în HUNEDOARA. 

Un alt lucrător în fosta Regiune Maramureş (1952-1968) 

şi, mai apoi, din 1968 până în 1970, doar în noul Județ Satu 

Mare, este Gheorghe Iluț. (Datele sale de identificare: Iluț 

Gheorghe – născut la 20.03.1929 în comuna MOVILENI, județul 

GALAȚI, fiul lui CANDIDI şi MIHAICA. Decedat în 2000, în 

GALAȚI.) 

Între 1955-1968 îl găsim, în ținutul care ne subsumă, şi 

pe Paul Horvath, probabil rusnac sau, după etimon, venit pe 

lume într-o familie cu nume croat (Date de identificare: născut 

la 08.07.1936 în CRĂCIUNEŞTI, județul MARAMUREŞ, fiul 

lui NICOLAI şi ILEANA. Decedat în 1987, în BAIA MARE, 

județul MARAMUREŞ). 

Un nativ sătmărean s-a afirmat şi el în vecini (1951-1968), 

la Direcția Regională Baia Mare. Este Vasile Groza, trecut 

subit în rezervă la 29.02.1968. (Date de identificare: născut la 

04.12.1926 în satul/ comuna PĂULEŞTI, județul SATU MARE, 

fiul lui VASILE şi ELISABETA. Decedat în 1995, în BAIA 

MARE). 

Un alt conjudețean, Mihai Ghetina (Date de identificare: 

născut la 21.02.1932 în SĂTMĂREL, județul SATU MARE, fiul 

lui ANTONIU şi MARIA. Decedat în 1973, în SATU MARE. ), 

a acționat pe baricadele apărării idealurilor comuniste, între 

1952-1957, la Baia Mare, iar, între 1969-1973, este şef şi adjunct 

şef la Secția II, din cadrul I.J. Satu Mare. Moare tânăr, la 41 de 

ani. 

Un alt securist, Dorel Erdei, reperat în Harghita între 

1986-1989, s-a născut şi el în județ (Date de identificare: Nume: 

ERDEI Prenume: DOREL VALER. Variantă de nume: 

ERDEU DOREL VALER născut la 23.02.1961 în satul 

TĂTĂREŞTI, comuna VIILE SATU MARE, județul SATU MARE, 

fiul lui VALER şi FLOARE. Decedat în 1999, în comuna 

SICULENI, județul HARGHITA). 

Avem şi o mențiune adiacentă unei cariere de fost ofițer 

în structuri. Anul trecut moare, de moarte bună, sătmăreanul 

adoptat Ioan Chercheş. Are următoarele date de identificare: 

născut la 15.07.1924 în oraşul CORABIA, județul OLT, fiul lui 

MARIN şi ANA. Decedat în 2010, la SATU MARE. 

O carieră „solidă” a rotunjit, în Banat, şi un alt sătmărean, 

din Moftin: Felician Ceghi. Date de identificare: născut la 

12.10.1937 în satul MOFTINU MIC, comuna MOFTIN, județul 

SATU MARE, fiul lui IOAN şi MARIA. Decedat în 2001, la 

TIMIŞOARA. 

Colonelul Gavril Bolintineanu. Stins, la 70 de ani, în 

Baia Mare, a îndeplinit sarcini de serviciu în fosta Direcție 

Regională de Securitate Maramureş (1965-68) care îngloba şi 

ținutul numit Sătmar. Date de identificare: născut la 28.10.1933 

în sat ŞURDEŞTI, comuna ŞIŞEŞTI, județul MARAMUREŞ, 

fiul lui PETRU şi MARIA. Decedat în 2003, în BAIA MARE. 

Fost ofițer, care a repausat întru Domnul pe malurile 

Someşului la Satu Mare, este şi securistul Anghel Marin. Are 

următoarele date de identificare: născut la 01.01.1927 în 

PREAJBA DE JOS, județul DOLJ, fiul lui GHEORGHE şi RADA. 

Decedat în 1993, în municipiul SATU MARE. În „Lista lu’ 

Secu” publicată de Academia Cațavencu apare un personaj 

care , prin datele de identificare, pare a fi unul şi acelaşi cu 

defunctul satrap devenit, la vârsta senectuții, un brav sătmărean. 

Iată informațiile despre dumnealui, deloc măgulitoare: „Anghel 

Gh. Marin– locotenent, locotenent-major şi căpitan în «Direcția 

a V-a Cercetări Penale», foarte dur față de toți «duşmanii 

poporului», inclusiv față de sionişti şi membrii «lotului Vasile 

Luca», deținuți la «Uranus» în 1952: Alexandru Iacob, Aurel 

Vijoli, Gheorghe Rădulescu, Ion Craiu şi Vasile Luca.” 

Tot sătmărean, care a lucrat ani mulți la Braşov (1963-77), 

este şi securistul Augustin Bolba. Date de identificare: născut 

la 06.07.1937 în comuna CRAIDOROLȚ, județul SATU MARE, 

fiul lui LAZĂR şi VERONICA. Decedat în 2008, în BRAŞOV. 

Se mai ştie de un Dumitru Pintea din Solduba, vânător 

de « bandiți », pe vremea celor trei fugari de pe Codru, vestiții 

Blidaru, Soponaru şi Chèpè (Coardoş a lu’ Moarii Chèpii 

– cum îmi precizează teologul Florin Groza, profesor de 

Dogmatică la Liceul „Nicolae Steinhardt”, originar din Solduba). 

Pintea a fost deosebit de eficient, dacă ne gândim că tocmai în 

satul unde venise pe lume a reuşit, ajutat de cozi de topor fără 

nume, să aresteze şi să depună la Gherla, pentru vina de a-i fi 

ajutat pe fugari, 13 persoane, oameni cu suflet de frate si 

gânduri curate. Unii îl confundă pe acest Dumitru Pintea cu un 

fals haiduc, Pinteoc din Huta, o iscoadă trimisă de securişti 

în pădure pentru a şi-l face fârtat şi a-l da legat pe Vasile Blidaru. 

N-a ținut însă figura. Blidaru avea fler. 

Şi despre Petre Haiduc se ştie că provine din Satu Mare. 

Este securistul care menționează (probabil într-un raport) 

episodul cu plecarea lui Blidaru în Italia unde s-ar fi antrenat 

într-o tabără de instrucție specială, finanțată de Occident, în 

vederea paraşutării, dincolo de cortina de fier, a unui pluton de 

spioni. Haiduc a mai consemnat că, inițial, Securitatea (pe 

vremea aceea, şef, în Satu-Mare, era Laci Weisz) primise ordin 

să îl captureze viu pe Blidaru. Nu s-a putut. Haiducul era 

mai inteligent decât hăitaşii săi. Avea experiența unui an de 

bătaie pe frontul de Est. Cunoştea armamentul, era vânător şi 

țintaş de neegalat. 

Un securist şi-a trăit (ascuns într-un morman de cărți, 

solitar si tăcut) ultima parte a vieții, până s-a stins de moarte 

bună. E Petrea Grigorencii, paznicul livezilor de meri şi peri 

de la Stațiunea Pomicolă Decebal. Familia căreia i-a aparținut 

era neam apropiat cu poeții Baias şi Bledea, urmăriți asiduu de 

tovarăşii săi de breaslă, recrutați din rândurile clasei 

muncitoare. N-a pomenit niciodată, nimănui, că, în tinerețe, ar 

fi fost şi el securist de nădejde al regimului politico-polițienesc. 

Lucra la filaj, când ceistul i-a introdus o subalternă în pat, cu 

ordin de serviciu ca dimineața să raporteze dacă, în timpul 

desfătărilor pasajere, organul sta cu ochii pe arme, pe acte, pe 

legitimația care nu trebuia scoasă la vedere. Şi tocmai la 

capitolul vigilență a căzut bietul Petre examenul. Agenta l-a 

iubit cu atâta patimă că, extenuat, masculul a capitulat adormind 

tun, iar a doua zi a fost chemat în biroul comandantului unde 

legitimația sa era etalată ostentativ, precum zăloagele 

nerevendicate, în târg, la mezat. Imprudența i-a pecetluit soarta. 

Şi, urmare a nopții de tragic amor, a retrogradat în pază la mere 

şi lucrător pe ogor. Aici mai păstra în comportament unele tare 

vechi, de pe când îşi servea patria cu întreaga putere. Aşa se 

face că îi pedepsea uneori fără niciun motiv pe „spicuitorii” de 

mere. Adică pe oamenii umili care, toamna târziu, după recoltat, 

intrau în livadă să adaste prin pomi, unde mai rămăseseră, 

risipite pe ram, poame stinghere. El manifesta suflet hain si-i 

alunga pe calici, înjurând, amenințând cu putere. Într-o zi l-au 

găsit cu câteva fructe îndesate în gât, palid, copleşit de durere. 

A fost transportat la spital unde chirurgii i-au pescuit în esofag, 

extrăgând, din adânc, mizere, înecăcioase, putrede mere. 

Criminalul Weisz Ludovic, născut în 1912, la Supur 

(probabil Supuru de Sus), numit cel dintâi şef al Securității din 

Satu Mare, în 1948, la declanşarea prigoanei. Se spune că avea 

doar 4 clase. Pe criteriul durității şi lipsei de scrupule, a fost 

îmbrăcat direct în impozanta uniformă de locotenent colonel. 

Lucrase în Siguranță între anii 1946-1948, iar, între 1948-1960, 

a fost şef al Serviciului Județean de Securitate Satu Mare şi 

anchetator penal, la Centru. (O astfel de metamorfozare istorică, 

precum a lui Weisz, din agent al siguranței în securist de onoare, 

s-a repetat şi în 1990, când SRI-ul vine pe lume, extras cu 

forcepsul din uterul fostei Securități, printr-o sofisticată 

cezariană. Nu avem niciun fel de date despre criteriile după 

care anumite exemplare din vechile structuri au fost deversate 

în burta noii formațiuni militare, organizată după principii 

moderne, rupte total de curcanii care practicau, înainte doar 

cu un an, poliția politică, bătaia, şantajul, anchetarea 

persoanelor potrivnice lui N. Ceauşescu şi clanului său, 

vajnicilor adulatori-aplaudaci.) 

Pe Weisz, comuniştii l-au decorat, în 1954, după procesul 

Pătrăşcanu, cu Ordinul „Steaua Republicii Populare Române” 

Clasa a IV-a. În anii ‘80, a emigrat în Israel. Circulă şi versiunea 

că în acel an şi-ar fi dat obştescul sfârşit. Oameni care au avut 

nenorocul să-l cunoască îl plasează într-un sumbru registru 

criminologic lombrozian: „Un individ mic de statură, cu ochii 

bulbucați, față descărnată, o mică cocoaşă în spate şi privirea 

saşie, plină de ură. Fuma țigară de la țigară”. A anchetat, 

maltratat, lichidat oameni, fără cercetare şi fără judecată. În 

august 1949, a împuşcat 4 țărani din comuna Odoreu: Andrei 

Pop, Chira Gheza, Biro Andrei şi Gyula Alexandru. Specialiştii 

în istorie recentă susțin că Weisz a anchetat şi în Lotul 

Pătrăşcanu. În vederea reuşitei procesului, lui i-a revenit misia 

„de a fabrica probe” care să susțină „complotul antistatal”. 

Totul s-a desfăşurat prin intimidare, maltratare şi crimă. În 

1945, Weisz intră în Partid. A fost pensionat, în 1960, după ce 

fusese avansat la rangul de „inspector în Securitate”. Preotul 

Liviu Brânzaş, fost deținut politic, relata că, la Oradea, prin 

1951/ 52, a fost şi el anchetat de către Laci Weisz. Printre 

faptele de călău ale acestuia se numără şi torturarea bestială a 

unui grup de elevi de la un liceu băimăren. Criminalul Weiss a 

21 

rămas în memoria colectivă, relatare întărită şi de unele 

documente, cu două prenume, Ludovic şi Laczi. Cel de-al doilea 

– folosit mai mult de apropiați, de aşa numiții „prieteni” 

(slugarnicul care era prieten cu Laczi Weiss se considera 

„cineva”). Există şi surse care deconspiră că Ludovic Weiss, ca 

mulți alții din neamul lui, aflați în slujba NKVD-ului, îşi luase, 

la un moment dat, numele românesc „Albu”, probabil un reflex 

al dorinței de a se spăla de sânge printr-o purificare izvorâtă 

din abisurile unui subconştient bântuit de crime şi fărădelegi 

greu de imaginat. Aceeaşi „Listă” deconspiratoare menționează 

la un moment dat un călău anchetator a cărui prezență, în locul 

şi timpul indicate, rimează cu datele biografice ale lui Weiss: „ 

(Despre Securistul) Albu (?) (se menționează) «ca anchetator 

la Mallmaison în anii 1958-1960, le-a torturat şi pe Ecaterina 

Bălăcioiu-Lovinescu şi Varvara Florea, pe care a lăsat-o surdă 

pentru o vreme». (Am păstrat ortografia textului reprodus în 

„Lista lui Secu”). 

Despre un alt criminal, Ilonczai Iuliu, se ştie că a fost 

„ofițer de Securitate, bătăuş şi torționar la Inspectoratul din 

Satu Mare. În 1949, împreună cu seful său, Weisz Laci, i-a ucis, 

prin împuşcare, în ziua de 16 august 1949, pe cei patru locuitori 

din comuna Odoreu”. 

Un Földesi (?) sau Földes A. este menționat ca „angajat 

al Securității din Satu Mare. Provenea din vechea Siguranță 

unde avusese gradul de sergent. La Securitatea din Baia Mare 

a fost seful serviciului Anchete. În subordinea lui Weiss, 

împreună cu care a anulat dosarele rezultate din anchetă ale 

unuia din loturile de copii arestati în 1948, fiindcă nu erau 

destul de incriminatoare. A redeschis ancheta, i-a supus pe 

copii la torturi ca să semneze declarațiile dorite de el şi a 

obținut condamnări mai substanțiale. Lotul a fost încarcerat 

ulterior la Tîrgşor, închisoarea minorilor.” 

Frisch Iancsi este un alt participant activ la înfăptuirea 

crimelor de la Odoreu, alături de Weisz şi Ilonczai. S-a mai aflat 

despre el că „a batut zeci de persoane în beciurile Securității 

din Satu Mare. În anii ’60 a emigrat în Israel”. 

Informațiile despre un oarecare Gliek, ofițer de 

Securitate la Baia Mare, dar cu rază de acțiune până în Sătmar, 

conform arondării teritoriale, sunt extrem de puține. Pare a fi 

consemnat şi în „lista” lui Cicerone Ionițoiu sub numele de 

Glük”. 

În prăfuitele dosare întâlnim şi numele Kun Andrei 

„angajat al Securitatii din Satu Mare, în anii 1948–1950”. 

Figurează pe lista lui Ionițoiu, cu mențiunea sumară: „A 

omorât“. 

N.B. Sinopticul cu cadrele Securității din perioada 1949- 

1989, în părțile sătmărene, se bazează pe anchete personale, 

dar şi pe informații provenite din bazele de date ale CNSAS şi 

ale Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR) care, cu 

sprijinul «Academiei Cațavencu» şi al «Fundației Gheorghe 

Ursu», a realizat investigații prin efortul conjugat a trei 

cunoscuți cercetători: Sorin Cucerai, Armand Goşu, Stejărel 

Olaru. Institutul este manageriat cu probitate şi pasiune de 

istoricul Marius Oprea. Listele elaborate de IRIR şi, timid, de 

specialiştii din interiorul CNSAS au stat şi în atenția unor ziarişti 

din presa băimăreană. I-aş aminti pe Nicolae Teremtuş şi Ciprian 

Dragoş care, spre cinstea lor, fac cunoscute, în paginile „Gazetei 

de Maramureş”, ticăloşiile săvârşite cu sânge rece de torționarii 

Securității Regionale. Contactați de persoane cunoscătoare 

ale acelor crude realități, cei doi reuşesc să obțină date noi, 

semnificative pentru înțelegerea fenomenului complex al 

„vânătorii de oameni”, practicat de repulsiva Securitate. (Toate 

informațiile preluate din sursele citate, în volum, vor fi 

menționate ca atare în note de subsol). 

Viorel ROGOZ 

P.S. Aduc mulțumiri colegei Daiana Felecan, filolog de 

excepție, care, cu aleasă amabilitate, mi-a călăuzit atenția spre 

cutremurătoare reflecții ale unei ființe purtătoare a unui destin 

exemplar care o aşază deasupra tuturor patimilor şi pătimirilor 

omeneşti (cugetari selectate cu migală şi pasiune din cele 

câteva ilustre, în lumea catolica şi nu numai, scrieri filozoficoreligioase: 

Méditation de l’Heure sainte, Pensées pour la 

suite des jours, Entretiens spirituels). E vorba de sentințele 

Monseniorului Vladimir Ghika, poate cel mai profund 

gânditor din pleiada de episcopi, mari învățati, pe care ni i-a 

dăruit legătura de spirit şi sânge cu biserica Romei. Smeritul 

martir s-a stins, arestat la 80 de ani, ucis de Securitate (anul 

morții:1954), la Închisoarea Jilava, în condiții de detenție dintre 

cele mai barbare, spre jena poporului care l-a zămislit şi de 

dragul căruia s-a jertfit.

22 

Fragmentele prelevate, apoi translate 

lingual – de Entitățile Lor Securoice 

– dinspre un jurnal personal 

Mă miră că nu 

regăsesc, printre 

paginile copiate manual 

de securienii scotocitori 

prin jurnalul meu, mai 

degrabă intelectual 

decît intim, referirile la 

romanul distopic 1984 şi 

la neuro-lingvistul 

Maurice Toussaint. 

Căci, în timpul anchetei, anno Domini 1983 

desigur, însuşi Tovul Boțîrlan, şeful Serviciului III, 

îmi cita simpla notație diaristă că e cartea lui Orwell 

una «îngrozitoare», voind să afle ce înțelegeam prin 

astă caracterizare şi neobținînd, el, decît vagi 

bîiguieli. Un subaltern al său, dînd peste rezumarea 

unei conversații de specialitate, pe terasa motelului 

din Bucium, cu neurolingvistul antecitat, fost lector 

la Facultatea bahluviană de Filologie şi tătîne a două 

fete, mă descosea dacă nu cumva întreținusem cu 

dumnealui relații ceva mai intime.«Mă acuzați 

pesemne de homosexualitate, tovarăşi?» întrebam 

eu, iar dînsul se făcea că plouă şi la altele trecea. 

Parcursesem cu vreo câțiva anişori în urmă Le 

Tremblement des hommes, opul Gomii, şi visam să 

le pot răspunde vreodată în maniera sa cocoşantă: « 

Poponaut? eu? dar ce, l-oi fi vutut cumva pe tovarăşul 

Nicolae Ceauşescu în tur şi oi fi uitat? Ingăozările 

nu-mi stau în caracter, dragi tovarăşi şi neprietini! 

Etc» 

Cum spuneam, nu avui, vai, norocul să-i fiu Omului 

din Belville epigon răspunsual nici de astă dată. 

Şi acum, fragmentele prelevate, securiticeşte 

defrâncizate: 

CNSAS 

10.09.2007 

SERVICIUL ARHIVA 

*** 

Luca Pițu: Jurnal (trad din lb.franc.) 

«Duşmanul cel mai bine mascat al poetului este 

actualitatea. El trebuie să fie întotdeauna cu un pas 

înainte. Şi actualitatea este o carne vicleană. Politica 

este o urzică ce înfloreşte. Un fond vechi moştenit 

de la vrăjitorie. Nuferi talentați care se agită. Politica 

este răutatea...» (Nouvel Obs, 3-9 martie 1980) 1 

«Să acceptăm de acum înainte să trăim nu este 

decît un sacrilegiu față de noi înşine. Să trăim? 

Servitorii o pot face în locul nostru» (Villiers: Axël) 

(pe fața a doua a primei file) 

«Negativismul este ca avocatul diavolului în 

procesul de cunoaştere, sau precum acest Vrăjmaş 

care se vede trecut în Cartea lui Iov şi care îşi ține 

rolul, cum permissu Domini, să acuze şi să ispitească. 

Forțînd valorile pozitive să se epureze de nonreflecție, 

sau de non-verificarea datelor primare, 

ea (negativitatea) le constrînge să se înalțe la un 

pozitivism ceva mai bogat; le face în acelaşi timp 

mai puțin vulnerabile, mai consistente, le certifică 

autenticitatea» 

«rol de stimulent, rol de provocare sau de piatră 

de încercare» 

«Astfel... valorile negative au în mod manifest 

utilitatea lor, chiar dacă n-ar fi decît pentru a trece 

de la o situație în care, nefiind probat, Binele este la 

dispoziția unei crize, a unei situații în care chiar 

acest Bine va fi restaurat nu numai aşa cum era 

înainte, în siguranța sa naivă de a fi binele, ci mai 

puternic şi mai sigur de el, pentru că, suferind proba 

punerii în discuție, va fi conştient de a fi în adevărata 

sa valoare» (Jacques Duron: Valori) 

p.1-2 

2 oct.1976 

«Maurice Toussaint mi-a adus Cioran: La 

tentation d’exister. N-a găsit Valéry face à ses idoles. 

Imi lipseşte ultimul titlu: L’inconvénient d’être né. 

De la Jean-Paul am primit un San-Antonio, un 

Levinas despre Blanchot şi un roman de Pierre 

Louys, Trois filles de leur mère, un porno grozav 2 , 

etc.» 

p.20 

«Dacă ne-ar fi interesat, am fi putut să vă povestim 

despre «blocs», HLM indescriptibile, atîtea devieri, 

continue inundații cînd apa vine, deoarece un robinet 

a fost uitat deschis, înconjurați de coşuri mirositoare 

în care se consumă lent murdării niciodată adunate, 

spre marea bucurie a şobolanilor care mişună. Am fi 

putut să vă spunem despre zgomotul sticlelor goale 

pe casa scărilor, la ora trei sau patru dimineața, în 

drum spre coada la lapte, înaintea programului la 

uzină. 

Şi… cunoaşteți cartuşul Kent? Singura monedă 

de schimb, achiziționată, în aur, la bursa neagră, la 

de 6-7 ori valoarea sa, după care aleargă disperați 

toți românii dornici să fie îngrijiți cît de cît corect 

sau să reuşească la un examen la facultate… 

Atunci, ce aşteaptă Românii ca să se revolte? 

Unde este Walesa lor? Căci iată ce le lipseşte pentru 

ca să ne interesăm cu adevărat de soarta lor. Ei 

bine, Românii, în cea mai mare parte, crapă de…? 

Iar eu nu-mi recunosc cu adevărat dreptul de a-i 

blama. Şi, cînd de dimineața pînă seara aleargă după 

aprovizioanre, energia pentru luptă le lipseşte, mai 

ales că nu există memoria istorică a libertății ci mai 

ales amintirea ancestrală a jugului şi a ocupanților, 

fie ei Turci, Ruşi sau Austrieci. Să lupte? Pentru ce? 

Pentru ca toate astea să reînceapă cu altul, cu alții? 

Românul se ştie abandonat Răsăritului şi se 

resemnează. Să lupte? Şi ca să supraviețuiască este 

deja destul de greu. Ințelegi lucrul acesta mai bine 

cînd, într-o zi, ai simțit o bucurie de nedescris în fața 

unui ou sau a unui pachet de unt» 3 . 

«Arheologia literară a lui Ştefan Baciu» (înainte 

de a fi scris ŞTEFAN a fost scris MIHAI 4 ). 

p.129 şi cea de dinainte 

*** 

Notele obiectivului translat lingual: 

1. E de presupus că picasem, răsfoind magazinul 

Le Nouvel Observateur, pe o cronică literară la una 

din carțile poematicaforistice ale lui René Char, unde 

se cita copios din auctorele respectiv, iar eu, care nu 

aveam, atunci, nici o plachetă de el în bibliotecă, 

preluasem şi ghilimetizasem gospodăreşte 

îndemnurile la repliere studioasă, ori apolitism activ, 

ce-mi veneau dintr-acolo. 

2. Fiind împrumutat cuiva, nu mi l-or săltat la 

perchiziția din 18 mai 1983, după cum se poate vedea 

din procesul-verbal aflat, grație restituirilor 

cenesasice, în paginile precedente. 

3. De unde provine fragmentul înromânizat de 

Secii Curişti, mi-i greu a spune şi din motivul că, după 

restituirea jurnalului meu – intelectual, literar, 

sociologic, filosofic... mai mult decît intim –, am şovăit, 

un timp, între a-l distruge pur şi simplu, ca pe un 

obiect poluat, şi a-l rescrie la modul esopizator. Am 

preferat, în cele din urmă, să introduc nițică 

obscuritate în el, dar cam peste tot, în bună tradiție 

mallarméană, cu gîndul că, destinul adeverindu-se 

adesea de sticlă, s-ar putea să mai fie confiscat de 

Păduchii Neantului şi țepeluşii lor. După 1989, însă, 

aveam să-l dau tiparului generos: întîi la Institutul 

European, apoi, actualizat, la Nemira, sub întitulanța 

Insem(i)nările Magistrului din Cajvana. 

4. Ştefan Baciu ot Honolulu, editorele revistei Mele, 

hispanologul, braşoveanul, memorialistul din Praful 

de pe tobă, OK, ştim cum va fi gîndirostiviețuit şi 

grație lui Florin Manolescu, enciclopedistul exilului 

valah literar, dar Mihai Baciu? Kto ăto? Securoiştii 

fost-au, se veade ghini, atenție la al meu lapsus calami 

şi e de presupus că or cercat să afle ce legături 

primejdioase întrețin cu colegul meu de la Filosofie 

Materialist-Diabolectică, pasionat de tenis şi de 

Althusser, neomarxistul uxoricid, origină nevionovată 

a țipătului Al, tu serres trop fort! 

Luca PIȚU 


TEXTE CU NUME 

Marius Chivu – 

Provincia şi 

Imperatorul 

Criticul Marius Chivu se perpeleşte 

în purgatoriul literelor! Se mistuie ca pe un 

rug imaginar de dragul literaturii române! 

E drept că suferința sa nu este gratuită, ci 

pe banii care îi pică de la o revistă sau alta. 

Şi el trebuie să trăiască din ceva şi – de ce 

nu ar face-o? – de pe urma arderilor sale 

literare. Despicat în două de roata pasiunii 

pentru cele două profesii pregătite încă din 

timpul liceului, contabilitatea şi coregrafia, 

tânărul viitor critic a fugit în ultimul 

moment de la locul faptei, ascunzându-se 

printre literați, în Capitală. Şi-a părăsit 

primele iubiri în provincia unde s-a născut şi care, pesemne, îi repugnă... 

Ştiam că dinozaurii care suferă de complexul provinciei, ascunşi cu 

stângăcie în spatele complexului de superioritate, au decedat, iar cenuşa 

lor a fost împrăştiată în cele patru zări. 

Ce păcat! Ce pierdere! Veți exclama De Acum Experți Contabili 

Dumneavoastră. Câte foste contabile C.A.P., gestionare, barmanițe, 

başca balerine în căutare de coregrafi vor rămâne acasă, nefecundate 

pe iarba proaspăt cosită. 

Ei, caramba! veți exclama din nou. Dar aspirantele la gloria 

literară ce vor fi având? De câțiva neuroni, acolo, să îi deschidă prohabul 

dispun şi ele, dar au şi suficient talent literar ca să-i facă omului un oral, 

căci mai mult de atât nu îşi permit, deoarece vor să-şi păstreze fecioria 

pentru mai târziu, ea revenind îndoliată... la modă. 

Şi... care sunt suferințele tânărului critic? Ar trebui să întrebi 

onor cititorule! Profunde suferințe are! îți răspund cu mâna pe locul 

unde ar trebui să se afle sufletul. Domnul Marius Chivu, eseist şi critic 

literar român, are o boală gravă. Din când în când face... buba! Dar de 

data aceasta ea a făcut: Poc! Puroiul s-a scurs împroşcându-ne pe toți şi 

nu oriunde, ci în articolul „Doriți să recitiți?”, din Dilema Veche, nr. 

389, din 28 iulie-3 august 2011. 

Dorim, dorim, răspundem cu toții îmbulzindu-ne la vechile porți 

ale Dilemei. Peste ce dăm acolo? Peste Antologia „Ochelarii de fum”. 

Mai citeşte cineva această antologie? Veți întreba plictisiți, voi, care ați 

fumat-o de mult. Ei, se mai găseşte şi câte un naiv care se lasă păcălit de 

coperta atrăgătoare, naiv ce îşi închipuie că va da peste poveşti cu 

Degețica, Croitoraşul cel viteaz, Făt-Frumos din lacrimă, Pipăruş Petru, 

Scufița Roşie, Albă ca Zăpada, precum şi peste alte povestioare erotice, 

al căror erotism reiese din imaginea coperții întâi, respectiv cea a unui 

călcâi dezgolit impudic, aşa cum a pățit şi neostoitul critic vâlcean, 

pardon... bucureştean. 

De la bun început, parcurgând articolul semnat de domnul 

Marius Chivu am înțeles un lucru; acest critic promițător şi falnic nu 

ştie să facă pipi, fără să se inspire privind discret spre pişoarele altora. 

În cazul de față, cu scuzele de rigoare, este vorba despre antologiile 

apărute în străinătate, acolo unde scriitorul este cult, talentat şi plin de 

forță şi, în concluzie, antologiile sunt antologii şi nu o adunătură macabră 

şi ciudată de scriitori de toate categoriile şi mai ales de toate vârstele. 

Dragă Doina Ruşti, când vei mai avea nechibzuința să aduni 

scriitorii într-o antologie, să-ți propui criterii precise, cum ar fi: aceeaşi 

vârstă – ce te vei face cu femeile ce nu-şi declară vârsta? – aceeaşi 

greutate, aceeaşi înălțime, aceeaşi culoare a ochilor şi acelaşi număr la 

papucul de casă. Vă spun eu, pe cuvânt de copil că, dacă s-ar fi ocupat 

domnul critic literar Marius Chivu de această antologie, ea s-ar fi numit 

„Ochelarii cu fumuri” şi ar fi fost un volum cum nu s-a mai văzut nici pe 

tărâmul celălalt. 

Nimic nu pare a fi pe placul exigentului critic. Iubesc la nebunie 

genul acesta de intelectual, căruia îi puthe totul în jur. Şi... cel mai mult 

îi repugnă provincia, împreună cu cei ce hălăduiesc în ea. 

Nicio proză nu îi este pe plac profundului, începând de la proza 

scriitorilor clasici în viață, adică a celor din linia întâi, continuând cu 

cea a eşalonului doi şi terminând cu proza proasta-proastelor, care nu 

putea să fie altceva decât textul subsemnatei, aruncată în hulita lume a 

treia a... prozei. 

Miroase groaznic a hoit şi a proză stricată, în acest volum!!! Să 

vină pompierii, cei de la SMURD şi Botezatu cu ultima sa colecție Pretà-porter 

de... măşti de gaze! Pot să vină şi hingherii, şi Crucea Roşie 

Malteză şi țiganii ursari! 

Pamflet de 

Florica BUD 



Este incurabil, 

deşi există vaccin. Este 

toxic şi letal, deşi e una 

din cele mai studiate 

boli. E imposibil de 

distrus, pentru că 

modernitatea a 

dezvoltat la nivelul 

marilor puteri mondiale 

mecanisme antisemitogenetice 

de laborator 

(ideologice, de 

intelligence, de media şi 

militare), care sunt 

aruncate în teatrele de 

luptă politice şi culturale 

mondiale cu scopul de a genera anxietatea utilă păpuşarilor 

şi strategilor conflictuali. Etiologia bolii este complexă, 

ereditară şi... perfectibilă. Antisemitismul face parte din 

cuvintele primordiale, din codul genetic al scripturilor şi 

poate că aici rezidă şi unul din mecanismele perenității 

sale şi ale capacității sale de regenerare, fie şi inconştiente, 

care garantează, din păcate, faptul că antisemitismul se va 

transmite mereu civilizațiilor întemeiate pe această 

paradigmă. Însă antisemitismul nu se rezumă niciodată 

doar la această abordare, care defineşte doar matricea sa, 

adică acel background scenic care pune tragedia antisemită 

în operă istorică şi în continuitate cu episoadele trecutului, 

profetice şi de aceea previzibile. 

Antisemitismul poate fi definit ca o maladie 

culturală, politică, religioasă, ideologică, socială şi morală 

gravă, cu metastazare, care distruge ireversibil – prin 

paralizarea mecanismelor homeostaziei sistemice, atât la 

nivelul individului, cât şi la nivelul societății, – relațiile dintre 

ființele umane şi percepțiile interumane asupra dreptului 

la identitate şi la libertatea determinării. Lipsa de toleranță 

şi de discernământ cultural şi politic, decelabilă la antisemiți 

(căci a vorbi public despre un astfel de discernământ, astăzi, 

după Shoah, este o obligație!), rezultă ca efect al 

îmbolnăvirii prin spălarea creierului, prin manipulare, prin 

propagandă rasistă şi prin orbire ideologică antisemită. 

Efectele sunt majore, mai ales pentru populația de etnie 

evreiască, dar şi pentru celelalte comunități. Bazele de 

analiză a acestui fenomen ce însoțeşte în mod endemic 

toată evoluția civilizației umane se găsesc în filosofiile 

consacrate resentimentului şi omului resentimentar, 

reprezentate cel mai bine în societățile occidentale de 

teoriile lui Friedrich Nietzsche şi Max Scheler. De-a lungul 

timpului, fiind implicați direct în organizarea şi 

sistematizarea resentimentului, a urii şi deci şi a rasismului 

şi a antisemitismului, intelectualii populişti şi politicienii 

gregari au generat veritabile bombe de pasiune națională 

şi şovină, îndemnând la găsirea vinovatului de serviciu ori 

de câte ori se iveau probleme de gestiune imprecisă a 

propriilor politici naționale, locale sau global-universale. 

Iar vinovatul de serviciu în lumea iudeo-creştină a fost 

prin tradiție definit ca fiind complexul evrei-iudaism-agregat 

sionist, care prelua încă din textul biblic logistica cea mai 

comodă, oferită gratuit, pe tavă, de-a gata răstălmăcită (în 

Vechiul şi Noul Testament, abundă poveştile genocidurilor 

biblice orientate împotriva evreilor, fie derulate fie dejucate, 

cum ar fi – pentru cel de al doilea caz, genocidul stopat de 

Estera şi care a premers sărbătoarea de Purim a evreilor 

etc.). 

Când, astăzi, sub presiunea propriilor greşeli sau 

incongruențe, națiunile, clasice sau de tranziție, precum şi 

lumea globală, se clatină din nou, vinovatul de serviciu 

este din nou invocat şi desemnat ca fiind iudeul-străinul, 

iar ascensiunea antisemitismului este mai mult decât 

evidentă. Din păcate, şi România cunoaşte, din nou, o 

înflorire îngrijorătoare a antisemitismului; realitatea e 

cutremurătoare, cu atât mai mult cu cât România de azi 

este o țară fără evrei (consecința politicilor rasiale soldate 

cu Holocaustul transnistrean generat de Ion Antonescu şi 

mai apoi cu ceauşismul naționalist, xenofob, antisemit, a 

fost reducerea drastică a numărului cetățenilor români de 

origine evreiască, fie prin genocidul cu punct de inițiere în 

Bucovina de Sud şi cea de Nord, Basarabia şi Nordul 

Moldovei, fie prin presiunile emigraționist-sioniste). În 

oceanul românesc politic, care e prin tradiție antisemit 

(într-o proporție regretabilă, din nou, în istoria zilelor 

noastre), au existat uneori voci de învățați care îndemnau 

la rațiune şi echilibru. Principele Cantemir spunea: „mai 

iaste şi altă boală de care zic precum a lucrurilor scriitori 

să fie pătimind, adică dragostea slavii neamului tău şi, din 

potrivă, zavistia cinstii altuia, carile adevărat nu puțin calea 

Leacuri contra antisemitismului 

adevărului spre rătăcirea minciunii a abate pot” (1) . Mai 

târziu, în toiul unor negre scene de istorie, în calitate şi de 

regizor dar şi de spectator, Nicolae Iorga a avut un dram de 

luciditate, tardivă: „cea mai mare nenorocire omenească, 

robia prin cultură, care face dintr-o societate cultivată o 

turmă de fiare docile la ordinele unei bande de asasini” (2) . 

Dar prea puțini sunt, în societatea românească, politicienii 

şi intelectualii publici care să nu fi fost seduşi de doctrina 

subordonării gândirii față de acțiune. O figură rară în acest 

sens, rămasă model, a fost Paul Zarifopol (decedat, ca 

deținut politic, în penitenciarul de la Aiud), mai bine 

cunoscut contemporanilor pentru critica sa literară de 

sorginte maioresciană sau pentru simpatiile critice pentru 

ironia caragialescă, dar nu suficient de apreciat pentru 

distincția filosofică pe care o făcuse, între primii în epocă, 

între eul social şi eul individual, pledând astfel cu obstinație 

pentru dreptul la autodeterminare şi la libertatea ființei, 

pentru toleranță socială şi pentru puritatea 

intelectualismului care e bine să fugă, în consecință, de 

angajamente ideologice extremiste (cum se întâmplase, 

tragic, cu Noica sau cu Eliade). 

Dimpotrivă, în România ultimelor decenii, au avut 

loc manipulări istorice orientate împotriva adevărului, care 

îi afectează deopotrivă pe evrei dar şi pe români, cu 

consecințe grave pe termen lung: prima dată, în anii 70 şi 

80, când Israelul începuse deja să acorde (şi să consemneze 

pentru eternitate în Muzeul de la Yad Vashem), prin deciziile 

Înaltului Tribunal de Dreptate (Înalta Curte de Casație şi 

Justiție Israeliană), titlul de Drepți între popoare – Hasid 

Umot HaOlam – unor cetățeni români care fuseseră 

identificați drept salvatori de evrei de la deportările din 

perioada Holocaustului românesc (vezi Hotărârea de 

Guvern nr. 672, din 5 mai 2004, care instituie ziua de 9 

octombrie ca „Ziua Holocaustului” în România), în 

România, Ceauşescu interzisese – sub amenințarea de 

înaltă trădare națională – ca aceste adevăruri să pătrundă 

în societatea românească. Dacă Ceauşescu ar fi recunoscut 

că au existat români (desemnați, în Israel, până la 1 ianuarie 

2007, în număr de 53, precum Viorica Agarici, Rozalia Antal, 

Anuțoiu T. Anghel, Theodor Criveanu, Maria – Regina 

Mamă a României, Simion şi Metzia Hîj din Cernăuți, Traian 

Popovici (fost primar de Cernăuți), Raoul Şorban şi alții) 

care au salvat de la deportare şi moarte mii de evei, ar fi 

trebuit să recunoască şi regimul criminal al lui Antonescu, 

vinovat de aceste crime în masă. Or, pentru Ceauşescu şi 

camarila comunistă a dictatorului, dar şi pentru o majoritate 

a politicienilor neocomunişti români de după 1989 şi până 

astăzi, doctrina eroismului lui Antonescu era şi încă mai 

este aplaudată, aceşti politicieni nefiind capabili să-şi asume 

greşelile uriaşe ale regimului Antonescu (şi să se disocieze 

de el), precum şi caracterul său antisemit declarat, 

consemnat de documente, martori şi fapte ale istoriei. 

Cantonați în diverse ideologii şi partide de camuflaj, ei îşi 

mențin de fapt aceeaşi gândire ce validează doctrina 

militară antonesciană, inclusiv capitolului ei antisemit şi 

genocidal, iar atunci când li se cer explicații, folosesc tactica 

discursului dublu. Pe de altă parte, perpetuarea acestor 

doctrine şi simpatii în zilele noastre, în plină 

contemporaneitate, a obstrucționat în permanență 

rezolvarea şi în România, şi în timp istoric util, a acestei 

chestiuni publice de însănătoşire juridică şi morală, similară 

denazificării Germaniei. Aşa se explică de ce adevărul 

despre Holocaustul din România (victime fiind evrei şi 

țigani) a pătruns târziu în memoria colectivă (mai mult şi 

mai sonor, după anii 2002-2004) şi circulă distorsionat, fiind 

sabotat în permanență de cercuri de politicieni şi intelectuali 

extremişti, deloc izolați sau reduşi numeric, față de care 

legea şi autoritățile manifestă o injustă laxitate. În tot acest 

timp, în plină tranziție postdecembristă, o altă memorie 

antitotalitară care urcă firesc şi îşi cere dreptul la 

recunoaştere – cea anticomunistă – , este mereu 

obstrucționată de pe flancuri politice şi regionale mai mult 

sau mai puțin vizibile, deşi şi aceasta a fost reglementată 

de statul român prin validarea ei la 18 decembrie 2006, 

când, în cadrul unei şedințe a Camerelor reunite ale 

Parlamentului României au fost prezentate de către 

preşedintele Traian Băsescu concluziile Raportului Comisiei 

Prezidențiale pentru condamnarea comunismului, ca regim 

ilegitim şi criminal. În statul neocomunist adevărul circulă 

greu. 

Întârzierea cu care au intrat în conştiința publică 

cele două tipuri de memorii antitotalitare, cea a 

Holocaustului din România şi cea anticomunistă, a făcut 

ca ele să fie percepute ca defazate din punct de vedere al 

intereselor victimelor şi ale rigorilor recuperatorii de 

prejudicii morale şi materiale (faptele s-au petrecut demult, 

23 

în anii 40 şi respectiv în anii bolşevizării, dar adevărul iese 

la iveală abia în anii 2000, pentru puțini supraviețuitori, dar 

cu numeroşi amatori de falsificat istoria şi cu martori 

neinteresați astăzi de acei ani...); aşa se face că aceste 

istorii şi memorii antitotalitare, în loc să fi pătruns în 

conştiința publică în timp util şi fiecare la momentul ei 

(pentru a nu i se denatura efectul terapeutic), ajung să 

intre astăzi, pe piața de dezvăluiri, într-o percepție 

simultană, tardiv, frustrând victimele de terapia 

recuperatorie; pe de altă parte, simultaneitatea receptării 

publice a acestor memorii antitotalitare – dar referitoare 

la fenomene istorice care nu au fost simultane ci 

consecutive – induce o intrare a celor două memorii în 

coliziune, ajungând să fie manipulate din nou de către 

cercuri ostile adevărului, şi, mai mult, să alimenteze noi 

forme de antisemitism paradoxal, antisemitism ideologic 

şi circumstanțial. Acest lucru nu este de bun augur, pentru 

că rafinează metodele de propagandă antisemită şi le scoate 

de sub control, conducând la o întâlnire neaşteptată de 

interese bizare ale spiritului neocomunist, cu cel de extremă 

dreapta şi cu, din nou, nişele unor derapaje fundamentaliste, 

fie şi izolate, ale ortodoxiei (din fericire, cazuri deocamdată 

izolate). Acest antisemitism a devenit – astfel mixat de 

către specialiştii în comunicare, diversiune şi media 

aruncați pe piața conflictogenă din România şi Vestul CSI 

–, un vehicol eficient de propagare a urii, a resentimentului 

şi a dezintegrării social-politice româneşti. Cine nu ține 

seamă de această realitate, va număra din nou, cu miile, în 

curând, victimele colaterale ale războiului informațional şi 

psihotronic actual. 

Cert este că antisemitismul revine prin strategii de 

globalizare a urii. Şi este utilizat intens de oameni alocați 

patologiei urii, care manipulează ura în mod deliberat 

împotriva altor oameni nevinovați. Antisemitismul e un 

virus al sufletului, care se downloadează rapid şi generează 

în oameni un sistem de referință nou, autodistructiv. 

Purtătorii acestui virus sunt programați să distrugă. Virusul 

intră în programul personal de conştiință sub aparența unui 

text inofensiv. Oamenilor infectați li se promite o lume mai 

bună, mai curată, mai pură, fiind intoxicați de produse utopice 

denumite strategii de formare a unui om nou. Virusul atacă 

nemilos. Eu l-am întâlnit, l-am demontat, şi am arătat lumii, 

atât cât am putut, felul cum funcționează astăzi antisemitismul, 

ura şi resentimentul față de evrei şi iudaism, cine se ocupă de 

această îmbolnăvire în masă a societății noastre prin agitarea 

tezei antisemite şi ce se poate face pentru a ne apăra de 

maladia devenită din nou armă de distrugere în masă. Prima 

condiție de a învinge antisemitismul este ieşirea din ignoranță 

în ceea ce priveşte acest subiect. Descoperirea adevăratei 

culturi iudaice şi a evreilor – a nu se uita că Israelul modern, 

prosper, este şi opera evreilor români, talentați, buni 

organizatori, serioşi şi devotați valorii – este leacul cel mai 

bun pentru a scăpa de antisemitism; sau, măcar, de a nu-l lăsa 

de capul lui, într-o societate nebună, care îşi inventează 

victimele. 

Angela FURTUNĂ 

P.S. Anul acesta se împlinesc 105 ani de la naşterea lui 

Emmanuel Lévinas, autorul care, prin opera « Autrement 

qu’être ou au-delà de l’essence » (cea mai complexă şi 

novatoare operă filosofică de după « Ființă şi timp »), publicată 

şi în româneşte, în 2006, de Editura Humanitas, se opune 

întregii istorii a filosofiei şi consacră pe autor ca descoperitor 

fenomenologic al orizontului Celuilalt : filosofia lui sare din 

discursul ontologiei, din dominația verbului « a fi », şi 

configurează sensul alterității. Iată de ce Emmanuel Lévinas 

defineşte antisemitismul ca uitare a Celuilalt, dincolo de 

prezența sau absența suplimentară a iudaității, şi asta după ce 

autorul a supraviețuit lagărelor de exterminare, dar s-a înseninat 

pentru întreaga umanitate, atunci când a scris : « memoriei 

celor mai apropiate dintre cele şase milioane de ființe asasinate 

de național-socialişti, alături de milioanele şi milioanele de 

oameni de toate confesiunile şi de toate naționalitățile, victime 

ale aceleiaşi uri față de celălalt om, ale aceluiaşi antisemitism ». 

Pierderea sentimentului de responsabilitate față de Celălalt, 

aşadar, este miezul antisemitismului în sensul larg, extrapolat, 

prefigurat de Lévinas, şi acesta stă la baza tuturor deraierilor 

genocidale. Lévinas se întâlneşte aici cu Paul Celan, atunci 

când acesta scria : « Ich bin du, wenn ich ich bin ». 

(1) Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii romano-moldovlahilor, 

Ed. Gr. G. Tocilescu, Bucureşti, 1900, p.177 

(2) N. Iorga, Robia minților cultivate. O problemă de 

învățământ, în Neamul românesc, XII, 230, din 23 august 1917. 

Angela FURTUNĂ

24 

RADAR 

Suspectată, chiar de voci autorizate, că ar fi o ştiință 

„invidioasă”, „eteroclită”, sociologia, într-adevăr, nu suportă 

„domnia paradigmei unice”, precum ştiințele „normale” – 

constata, deloc îngrijorat, R. Boudon. Şi, pe bună dreptate, 

sociologul francez se întreba: „există oare tot atâtea paradigme 

sociologice câte țări în care s-a implantat această disciplină?” 

(R. Boudon, 1992/1997:10). Neîndoielnic, sursa diversității e 

dată de contextele naționale; şi nu se pune problema de a 

regreta diversitatea visând la o „unitate liniştitoare”, girând o 

omogenizare imposibilă. După cum, dincolo de un ansamblu 

de principii (larg împărtăşite, asigurând instituționalizarea / 

standardizarea disciplinei), existența divergențelor, a tradițiilor 

eterogene şi a problemelor specifice (tematizate) fac 

improbabilă instaurarea unei paradigme comune. În primul 

rând fiindcă sociologia, aşa cum se prezintă azi, este încă în 

faza pre-paradigmatică. Apoi, să nu uităm, caracterul ei aplicativ, 

de utilitate socială, conduce, fatalmente, la rezolvări localiste, 

îndatorate unor contexte care nu suportă un tratament euforicglobalizant. 

Şi nici nu putem spera că interpretările oferite s-ar 

fi eliberat întrutotul de orice pasiuni / presiuni ideologice. 

Cum sociologia nu se vrea un studiu etic ci doreşte să afle ceea 

ce este, cum ideile sociologice devin un produs social şi se cer 

evaluate dintr-o dublă perspectivă (a relevanței ştiințifice dar 

şi a celei sociale), cum dorința de a reforma societatea 

încurajează explozia tematică (pe liniamentul descriptivexplicativ, 

dar şi al inovației sociale), pluralitatea tentativelor 

complementare (C. Zamfir) e de înțeles. Şi ele, inevitabil, se 

plachează pe o societate anume, nu oferă soluții generalvalabile, 

livrate de un omnipotent sociolog-magician. Ca 

strategii explicative, structurile gândirii sociologice coagulează 

sistemic-concurențial, fără putința de a propune o unică 

paradigmă şi, regretabil, fără a comunica. Mai mult, deşi „aliat 

natural”, oferind o consiliere calificată (Ştefan Buzărnescu, 

2008:128), de largă adresabilitate, utilă factorilor decizionali, 

sociologul pare a se fi resemnat; socialul în sine „a dispărut ca 

obiect al construcției sociale” în anii tulburi ai tranziției postcomuniste 

(C. Zamfir, 2009:144). Dar disciplina, cu trena de 

insatisfacții, iluzii şi proiecte, pendulând între entuziasm şi 

dezamăgire, rămâne o parte a conştiinței colective, fiind 

expresia scientificizată a unei societăți, în pofida „golului de 

interes”; şi, implicit, a „golului de expertiză”. Oricum, 

sociologia face saltul de la acumularea informațiilor (prin studii 

sociografice) la înțelegerea lor, aspirând la o perspectivă 

integratoare, reflexivă, capabilă de a produce „definiții adecvate 

ale realității” (C.W. Hills). Această lectură interogativă, în 

conflict, deseori, cu simțul comun (acea cunoaştere tacită / 

sociologie implicită) aparține unui „ochi disciplinat”, lărgind 

orizontul înțelegerii, dorindu-se un proiect de raționalizare, 

nutrit de o disciplină „clarificatoare” (Z. Baumann & Tim May, 

2008:235), în ofensivă, desigur, în condițiile societății mediatice 

(ca nou concept sociologic). Suportând, aşadar, „tăvălugul” 

globalizării, ca proiect şi proces. 

Cândva, D. Gusti, „inovator de paradigmă”, 

întemeietorul Şcolii sociologice de la Bucureşti, o şcoală 

„asasinată” (cum va mărturisi, peste ani, H.H. Stahl), pleda 

convingător pentru sociologia națiunii. Încrezător în 

personalitatea puternică a națiunilor, marele sociolog român 

nota, în 1920, că națiunea nu este o stare ci o mişcare, un ideal 

cultural de realizat, „o veşnică nostalgie de realizare maximală 

a ei însăşi”. Că este producătoare de cultură dar şi produsul 

acestei / acelei culturi (D. Gusti, 1995:46). Categoric, pentru 

acei ani, modelul sociologiei națiunii era „o performanță 

europeană”, scria Ilie Bădescu (1995, IX). Doar că problema 

națiunii, „o problemă pentru a cărei rezolvare a curs mai mult 

sânge decât cerneală”, despre care Gusti credea (la 1919) că sa 

dat „o sentință definitivă” revine pe tapet. Ceea ce U. Beck, 

recent, denunța a fi principiul naționalismului metodologic, 

definind cultura comunităților naționale ca unități de analiză, 

de un specifism ireductibil, devine acum, în contextul 

schimbărilor globale, cosmopolitism metodologic, cerând 

imperativ o „reîncadrare globală” (L. Vlăsceanu, 2011:60). Adică, 

o „globalizare reflexivă” (U. Beck, 2006), pregătind configurația 

viitoare a lumii câtă vreme „containerul” național se vădeşte a 

fi, potrivit unor voci, inoperant. Altfel spus, susține Ulrich 

Beck în The Cosmopolitan Vision (2004), „deznaționalizarea” 

sociologiei este inevitabilă. Ceea ce obligă la o reconfigurare 

conceptuală şi problematică, topind pluralismul sociologic 

(teoretic, metodologic, geografic) într-o nouă sinteză. Au şi 

apărut, se ştie, manuale de sociologie globală, societatea 

comunităților locale a devenit o societate a rețelelor şi a 

interdependențelor. Dacă sociologia clasică identifica societatea 

cu națiunea, realitatea lumii globale, dilatând spațiul prin 

deteritorializare, multiplicând rețelele, accentuând 

interdependențele, penetrând comunitățile tradiționale, nu 

refuză, totuşi, „dreptul la existență al unei sociologii a națiunii” 

(L. Vlăsceanu, 2011:74). Evident, în condiții radical schimbate, 

pe traiectul local naționalregionalglobal, în care, observăm, 

disciplina noastră acuză un dublu „handicap”: nu beneficiază 

„Deznaționalizarea” sociologiei? 

de o paradigmă unică, universală şi nu se aplică pe o realitate 

socială fixă. Dimpotrivă, organismul social este în continuă 

prefacere, realitatea, prin jocul actorilor sociali, fiind în 

permanență construită şi deconstruită. Mai mult, producând 

informații sistematice, de consistență reflexivă, vizând 

raționalizarea instrumentală şi valorică a vieții sociale şi 

individuale, sociologia se şi analizează voluptuos pe sine; ea 

se vrea chiar, ca proces şi produs, conştiința de sine a societății, 

teoretic în divorț cu sociologia spontană, proliferantă, implicită, 

a bunului-simț, acea „raționalitate eronată” (fallacious 

reasoning). Practic însă e vorba, în felurite ocazii, de un 

concubinaj păgubos, compromițător, prelungit în numele unei 

lăudabile aspirații: „mai multă cunoaştere sociologică”. Or, se 

ştie, dezvoltarea teoretică a sociologiei este cu „rupturi” de o 

cumulativitate limitată, concurențială, în contextul unui mediu 

social dat, „construit”, dar şi în prefacere accelerată. Totuşi, să 

notăm că „polarizarea opțiunilor explicative” (fenomen prea 

vizibil pentru a fi ignorat) nu ar trebui să refuze 

complementaritatea: globalizarea şi localizarea nu sunt două 

universuri separate (L. Vlăsceanu, 2011:73). Încât, trăind în 

ceea ce s-a numit universul globalizării, principiul relațional de 

tip conjunctiv (şi - şi), impus de logica postmodernă, devine 

aplicabil: fireşte, atrăgând atenția asupra riscului 

suprageneralizărilor. 

Din cele discutate până aici rezultă, sperăm, limpede, 

că nu se pune problema abandonului, aruncând la coş sociologia 

națională. Dar se impune, credem, o discuție critică, onestă, 

asupra rolului şi rezultatelor ei, ca valoare „de piață”, conexă 

dinamicii sociale, scoțând „capul” în lume. Or, din start, trebuie 

să recunoaştem prezența modestă a sociologiei în peisajul 

autohton, încât acele „puncte critice” semnalate, repetat, de 

Cătălin Zamfir (2006:5-11) se confirmă, din păcate: parohialism, 

izolare comunicațională („însingurare”) cumulativitate scăzută, 

„coagulare” întârziată, absența discuțiilor publice şi a unor 

exigente proceduri de evaluare, stopând asaltul „producătorilor 

de maculatură”. La care am putea adăuga şi alte constatări. De 

pildă, Traian Rotariu (2007:5-9) semnala, pe bună dreptate, că 

în câmpul sociologiei româneşti nu se „înfruntă” diverse şcoli, 

curente, orientări etc., că necesara competiție publicistică e 

valorizată, mai degrabă, prin norme cantitativiste, că producția 

sociologică românească e slab cunoscută, fără ecou (cu 

excepțiile de rigoare) în alte medii academice, că absolvenții 

„aruncați pe piață”, dezorientați, nu acționează convergent, 

„înrolați” unui front sociologic. Am mai putea menționa că, din 

păcate, deseori, aşa-zisele studii sociologice cad în sociografie, 

ignorând tematica macro, fără putința de a formula propoziții, 

valide, fără a accede la râvnita dublă relevanță: epistemologică 

şi socială. Sociologia, ca „operator social”, ca ştiință socială 

aplicată, fiind – concomitent – disciplină, instituție, profesie, 

vădeşte un potențial de expertiză nefolosit. Este paradoxal că 

într-o vreme a reformărilor societale, tocmai sociologia, 

„eliberată” în urma seismului decembrist, trezind, în 1989, 

speranțe imense, descătuşate, întârzie a-şi aduce contribuția 

majoră la construcția socială. E drept, nici nu e prea solicitată 

deşi problemele care ne asaltează ar cere „ajutorul” sociologiei; 

relansată, racordată, deopotrivă, studiilor punctuale şi 

problemelor mari, are toate şansele de a fi „o ştiință credibilă” 

(C. Zamfir, 2009:143). Ajustându-se, din mers, noilor cadre de 

referință impuse de fenomenul globalizării la care, inevitabil, 

suntem părtaşi. Fiindcă, în pofida fragmentarismului 

postmodern, întreținând relativismul cultural şi agitația 

entropică, lumea de azi, interconectată, a devenit un angrenaj 

planetar. Paradoxul e că mondializarea (mediată) la care asistăm, 

anunțată cu voioşie de cohorta analiştilor, „beneficiind” de o 

frenetică exploatare comercială nu iese din ceea ce John B. 

Thompson numea, acuzator, „miopia prezentului”. Din păcate, 

responsabilitatea globală, conştiința acută a interdependențelor 

se însoțesc cu „golirea etică” a vieții publice, cu deşertificarea 

morală. Motiv de a crede că renaşterea gândirii critice e cu 

putință. Şi, neîndoielnic, presant-necesară, contribuția 

sociologiei fiind decisivă. Cu obligația reînnoirii teoriilor 

sociologice, înțelegând că particularismul vs universalismul 

interferă, că ceea ce Robin Cohen şi Paul Kennedy numeau 

Global Sociology (2007) înseamnă, ca obiect de studiu, 

centrarea pe interdependențele dintre local (comunitar), 

național şi global. 

* 

Suspectat, nu fără temei, că ar favoriza o 

occidentalizare mascată, discursul universalist recunoaşte, de 

fapt, că modernitatea ar fi proprietatea culturală a Vestului. 

Evident, această extensie globală, cum spunea A. Giddens, 

conduce, inevitabil, la o accelerată dis-locare. Lumea e un 

întreg, conexitatea şi complexitatea epocii obligă la promovarea 

valorilor consensuale, pe de o parte; privind însă din celălalt 

unghi, universalismul – ca proiect cultural şi politic – are ca 

efect suprimarea diferențelor, stârnind neîncredere şi, în 


consecință, reacții potrivnice, apărând localismul. Tema 

globalizării (concept, fenomen, proces, ideologie) preocupă 

intens şi atentează la supremația statului-container (omogen, 

închis), expus eroziunii. Concept-umbrelă, globalizarea 

defineşte o evidență: prin „democratizarea tehnologiei” teleplaneta 

s-a „micşorat”, clamata ei unitate (conştientizată doar) 

devine o necesitate vitală în contextul noilor provocări. 

Internetul, de pildă, poate fi emblema globalizării; revoluția 

comunicațiilor a impus o nouă conştiință a realității, instaurând 

societatea mediatică (rețele, fluxuri globale). Omenirea a 

înțeles că are un destin unic, că civilizația noastră este fragilă, 

urmând o spirală a distrugerii (M. Zürn); că, în fine, ca „societate 

mondială de risc” (U. Beck), ea trebuie să-şi protejeze viitorul. 

Deocamdată, în pofida multiplelor interconexiuni, lumea de 

azi „funcționează” ca o diversitate fără unitate. Apariția unor 

actori globali / global players (state „transnaționale”, corporații 

etc.), sfidând barierele geografice şi încurajând de-naționalizarea 

pare a confirma prognozele lui Marx şi Engels care, în scrierile 

lor „timpurii” (v. Manifestul Partidului Comunist, 1848), 

vorbeau despre „exploatarea pieței mondiale”; implicit, despre 

externalizarea cheltuielilor de producție şi circulația universală 

a mărfurilor. Cum SUA au devenit „prima societate globală din 

istorie” (Zbigniew Brzezinski), cum asistăm la o „deşteptare 

globală”, probabil că David C. Korten (v. The Great Turning, 

2007) avea dreptate să denunțe vehement o constatare la 

îndemână: adaptarea la o lume globalizată întreține o competiție 

între două globalizări, fiind în joc două super-puteri: SUA şi 

opinia publică mondială (ultima, ca societate civilă globală, 

opunându-se viziunii imperiale). Cu ce succes? 

Bineînțeles, conştientizarea globalității, inevitabilă, 

tot mai acută într-o societate reflexivă, nu trebuie să vadă în 

global doar o exterioritate amenințătoare; în fond, localul şi 

globalul nu se exclud. Mai mult, globalul pătrunde în spațiul 

propriei noastre existențe, devine parte a culturilor locale. 

Încât voci lucide văd în localism o strategie antreprenorială 

(aşa-numita „localizare globală”), pledând pentru o re-localizare 

în context global. Iar Roland Robertson (v. Globalization, 1992) 

propunea chiar o inspirată sinteză lexicală, de mare circulație, 

impunând glocalizarea, recunoscând fatala întrepătrundere a 

celor două tendințe „în conflict”. Transnaționalizarea locului 

(Maarten Hajer) înseamnă un mediu cotidian modificat prin 

hibridare, biotopul național fiind penetrat şi amenințat de 

numeroase fluxuri migratoare (produse, tehnologii, modele). 

Inevitabil, asistăm la „o re-teritorializare a mizelor 

mondializării” într-o lume-arhipelag, asimetrică şi asincronă; 

conflictele cu teritoriul-gazdă nu pot fi evitate însă, metisajul 

poate însemna şi o reciprocitate lărgită, scoțând relațiile sociale 

din contexte strict localiste (furnizoare de identitate) până la 

acea deîncapsulare (difembedding) despre care vorbea A. 

Giddens. Oricum, natura inerent globalizatoare a modernității 

nu poate decât agrava întâlnirea conflictuală dintre trendul 

omogenizării culturale (simboluri, stiluri de viață etc.) şi 

eterogenizare, diversitatea oferind, potrivit unor voci 

autorizate, stabilitate. Viața însă, mai ales în domeniul 

consumului, este „tot mai globalizată”. 

NOTE: 

Adrian Dinu RACHIERU 

Bauman, Zygmunt, & May, Tim, 2008, Gândirea 

sociologică, traducere: Mihai C. Udma, Humanitas, 

Bucureşti 

Boudon, Raymond, (coord.), 1997, Tratat de sociologie, 

Humanitas, Bucureşti 

Buzărnescu, Ştefan, 2008, Este posibilă o reformă 

socială fără sociologi?, în Sociologia Românească, vol. VI, 

nr. 3-4 

Gusti, D., Sociologia națiunii şi a războiului, Floare 

albastră, Bucureşti, 1995; ediție îngrijită şi studiu introductiv 

de Ilie Bădescu 

Kotkin, Joel, Vor supraviețui marile oraşe? (vezi http: / 

/www.idea.ro/ revista/edition/archive/print.php?id=691 

Ritzer, George, (2004, 2007), Globalizarea nimicului: 

Cultura consumului şi paradoxurile abundenței. Traducere 

de Raluca Popescu, Humanitas, Bucureşti, 2010 

Rotariu, Traian, 2007, Câteva gânduri despre 

sociologia noastră de azi şi despre slujitorii ei, în Sociologie 

Românească, vol. V, nr. 1 

Vlăsceanu, Lazăr (coord.), 2011, Sociologie, Polirom, 

Iaşi 

Zamfir, Cătălin, 2009, O istorie subiectivă în sociologia 

românească din 1944 până în prezent, Polirom, Iaşi 

Zamfir, Cătălin, 2006, Punctele critice ale sociologiei 

româneşti actuale, în Sociologie Românească, vol. IV, nr. 2


„Crimele sunt crime, indiferent cine 

le-a comis.” 

Robert H. Jackson 

Conceptul de totalitarism nu este nou, aşa cum s-ar putea 

crede la prima vedere, şi nici nu aparține perioadei Războiului 

Rece. El a fost creat, de cine nu ştiu, încă din 1924, cu referire 

la regimul fascist mussolinian. Nici ideea de putere 

discreționară pe care o numim dictatură nu e nouă, ea a fost 

impusă de Louis XIV, atunci când a decretat „L’état c’est moi!” 

Totalitarismul este versiunea modernă a absolutismului 

monarhic, concept validat de istoricul german Ernst Nolte, 

care se defineşte pe sine nu ca „anticomunist”, ci ca 

„antiabsolutist”. Diferența dintre totalitarism şi absolutism 

este că monarhia era considerată de drept divin, pe când 

totalitarismul se reclamă de la popor/ demos, în numele 

poporului şi spre binele acestuia. Trambulina de pe care s-a 

sărit direct în dictatură a fost, în mod paradoxal, democrația. 

Toți liderii totalitari ai secolului trecut, Mussolini, Stalin, Hitler, 

Mao Tze-Dong şi Ceauşescu au fost aleşi în mod mai mult sau 

mai puțin democratic. 

Folosit la început unilateral şi cu prudență, doar la adresa 

regimurilor nazist şi fascist, după încheierea pactului 

Ribbentrop-Molotov termenul s-a încetățenit în limbajul 

politologilor şi al istoricilor cu adresă la ambele regimuri, 

nazist/ fascist şi comunist. În aparență adversare şi diametral 

opuse, în fond congruente structural, cele două regimuri şi-au 

servit unul altuia, s-au ațâțat şi stimulat reciproc. „Imitația şi 

ostilitatea, a remarcat istoricul francez François Furet – nu 

sunt incompatibile. Mussolini împrumută de la Lenin (...) iar 

Hitler şi Stalin vor oferi numeroase exemple de complicitate 

beligerantă”. Imediat după Al Doilea Război Mondial termenul 

a făcut carieră printre politologii şi istoricii francezi cu trimitere 

specială la regimurile nazist şi fascist şi doar arareori cu referire 

la regimul comunist sovietic, lucru de înțeles din moment ce 

Occidentul avusese de suportat numai teroarea nazistă, 

considerând URSS doar ca duşmanul de moarte al Germaniei 

hitleriste. La asta a mai contribuit şi orientarea procomunistă 

a intelectualității de stânga franceze, căzută sub ceea ce F. 

Furet numea ironic „le charme universel d’Octobre”, adică al 

revoluției comuniste ruse. Adevărul e că informațiile despre 

teroarea stalinistă au parvenit relativ târziu în Occident, iar 

cele despre sinistrele procese ale anilor 1930 au fost 

răstălmăcite aberant chiar de către occidentalii care au asistat 

la ele, fie din oportunism, fie că intoxicația cu iluziile comuniste 

le întunecase judecata. Ideea că alături de căpeteniile naziste 

în procesul de la Nürmberg ar fi trebuit să compară şi căpeteniile 

sovietice, vinovate în fond de acelaşi tip de grozăvii săvârşite 

împotriva umanității, ar fi părut în 1945 o nebunie.Oare 

îngenuncherea nazismului şi înfrângerea Germaniei hitleriste 

nu se datora efortului comun de război al URSS şi al aliaților săi 

în care sovieticii dăduseră totuşi cea mai mare jertfă de sânge? 

Cum ar fi putut fi oare judecat învingătorul cot la cot cu învinsul? 

Dezvăluirile făcute în 1956 la Congresul PCUS de Nikita 

Hrusciov în raportul secret privind crimele staliniste şi mai cu 

seamă publicarea în 1976 a „Arhipelagului Gulag” al lui Alexandr 

Soljenițân au făcut cunoscută parțial latura întunecată a 

stalinismului, regimul de teroare care a dominat în Rusia 

sovietică în perioada 1929-1953 a domniei lui Stalin. 

Dezvăluirile n-au avut urmări în plan juridic şi nici nu vor avea 

vreodată din moment ce ideea unui proces intentat 

comunismului propusă în Adunarea Parlamentară a Consiliului 

Europei din 2006 a fost respinsă prin votul majoritar al 

partidelor socialiste şi de stânga. Ceea ce se cunoaşte despre 

crimele petrecute în URSS în acea perioadă şi încă destul timp 

după, adică până la prăbuşirea imperiului comunist sovietic în 

1991, nu reprezintă decât vârful icebergului, 90 % continuând 

să fie lăcătuit în arhivele de la Moscova. În „Genealogia 

fanatismului şi a societății civile” (Ed. Nemira 1998), Dominique 

Colas remarca perpetuitatea ticurilor teroriste şi după 

prăbuşirea comunismului în Rusia: „Brutalitatea încă activă în 

1991, a sistemului penitenciar sovietic, este o dovadă a 

existenței unui sistem judiciar marcat de voința de represiune, 

de absența oricărei protecții pentru acuzați, de barbaria 

pedepselor.” Dealtminteri, treptat-treptat partidele comuniste 

scot din nou capul în Europa, şi în cea occidentală, şi în cea 

estică. Din fuga autocarului, în trecere prin Porto în 2003, am 

văzut sediul partidului comunist portughez din acest oraş. Cu 

cunoscutul simbol al secerei şi ciocanului pe fațadă. Nu-i mai 

puțin adevărat că la distanță de doar un an, la Amsterdam am 

putut asista la ritualul unei grupări radicale de dreapta. Pe 

brasardele participanților, pe fond roşu, se chircea crucea 

gamată levogiră, simbolul nazismului, asta după ce, prin lege, 

afişarea simbolurilor naziste şi fasciste este interzisă în Europa. 

Dezmeticirea din năuceala procomunistă a stângii 

occidentale a fost de durată. Prin anii 1960, în rândurile 

Gemenii demonici ai totalitarismului 

intelectualității franceze şi ale studențimii s-a făcut remarcat 

un curent pro-maoist. Imitatorii fără scop şi fără fond afişau 

ostentativ cărțulia roşie cu învățăturile lui Mao. Abia dezvăluirea 

atrocităților comise între 1966-1976, în timpul Revoluției 

Culturale din China, când sub presiunea brigăzilor de tineri 

maoişti fanatici au fost distruse inestimabile valori culturale 

milenare şi, în numele idealului comunist, au fost torturați şi 

ucişi milioane de chinezi nevinovați, i-a convins şi pe ignorantvinovații 

intelectuali francezi că între dictatura criminală a lui 

Mao şi dictatura de tip asiatic a lui Stalin, ori cea nazistă a lui 

Hitler, nu e nicio diferență, că este la fel de criminal-odioasă ca 

şi cele precedente. Din plictis, din prostie sau oportunism, 

intelectualitatea occidentală, mai ales cea franceză, s-a lăsat 

antrenată într-un donchijotism grotesc fie de stânga, fie de 

dreapta, însă în ambele cazuri la fel de nocive. Aceiaşi 

occidentali naivi s-ai lăsat îmbrobodiți de N. Ceauşescu, fără să 

realizeze că ieşirea sa în balconul Comitetului Central al PCR 

în august 1968, când a condamnat invazia trupelor Pactului de 

la Varşovia în Cehoslovacia, n-a fost decât o mascaradă menită 

să inducă în eroare şi pe români şi pe vestici, atunci când, în 

realitate, el urmărea instaurearea unui regim totalitar forte, 

asemănător cu cel stalinist şi a dictaturii personale. 

Dictatorii, indiferent de ideologia în al cărei nume s-au 

înscăunat, n-au mai cedat puterea din mâini. S-a creat astfel o 

adevărată gerontocrație... 

Despre totalitarism ca plagă politică s-a scris mult, chiar 

excesiv. După Al Doilea Război Mondial, publicarea studiilor în 

acest domeniu, la început asupra nazismului şi fascismului, 

ceva mai târziu şi asupra comunismului, s-a făcut cu precădere 

în Franța. Până în 1989, la Paris au existat câteva librării 

specializate în acest gen de publicații susținute de polonezi, 

care erau angajate în răspândirea literaturii cu caracter politic 

în țările din Estul Europei. Difuzarea publicațiilor se făcea fie 

prin corespondență, fie prin prezentare direct la librărie de 

unde se puteau alege de pe o listă cinci titluri, cu condiția să 

faci dovada că eşti fie jurnalist, fie profesor, fie intelectual. În 

1991, dintr-o astfel de librărie ținută de polonezi în Île Saint- 

Louis am obținut gratuit cinci volume, dintre care unul era 

istoria Poloniei moderne şi contemporane, însă fără obişnuitele 

pete albe, rescrieri sau contrafaceri de natură politico-istorică. 

Metoda răspândirii literaturii politice nu era chiar atât de 

inofensivă pe cât părea, ea era calul troian prin care informațiile 

prohibite de regimul comunist ajungea în Europa de Est 

aducând la lumină fapte şi unghere întunecate pe care regimurile 

în cauză se străduiau prin toate mijloacele să le oculteze. Şi 

apoi nu trebuie uitat că polonezii au avut primii curajul să atace 

sistemul, să-l macine prin metode paşnice şi să-l sabordeze. 

Ani buni, atenția esticilor se îndrepta cu respect şi speranță 

spre Polonia, spre sindicatul „Solidarnosci” şi spre conducătorul 

acestuia, Lech Walesa. 

Rădăcinile avantajelor datorate democrației, dar şi ale 

răului decurs din totalitarism în secolul XX se află în mixtura 

dinamitardă a Revoluției franceze de la 1789. Din punct de 

vedere politic, aceasta este un complex de paradoxuri din 

moment ce generoasa dar utopica „Liberté, égalité, fraternité” 

a fost livrată la pachet cu ghilotina, iar Declarația Drepturilor 

Omului şi Cetățeanului a fost redactată odată cu instalarea 

Terorii. Cu aceeaşi ghilotină, instrument ucigaş de mare 

randament, inventat de medicul Gustave Guillotin, deputat al 

Adunării Naționale, „omologată” de Legislativ în 1792, au fost 

decapitați atât regele Louis XVI şi regina Marie Antoinette, 

iar doi ani mai târziu, la 28 iulie le-a venit rândul capilor 

Revoluției, Maximilien Robespierre, fratele său mai mic, Saint- 

Just, Couthon, Lebas. La fel de absurd, paradoxal, este faptul 

că Roland Chalier, devenit preşedinte al Tribunalului de la 

Lyon în noiembrie în 1792, cel care a cerut aducerea ghilotinei 

în oraşul promonarhist botezat între timp Ville-Affrancie (Oraşul 

Eliberat), a fost el însuşi ghilotinat la mai puțin de un an de la 

instalarea ghilotinei la Lyon. În numele dreptății, egalității şi 

fraternității, al drepturilor omului şi al zeității supreme, 

Rațiunea, în timpul Revoluției Franceze au fost comise crime 

impardonabile sub aspect moral, odioase sub aspect juridic, 

cumplite din punctul de vedere al omului în numele căruia s-a 

produs răsturnarea socială. E din nou paradoxal faptul că regele 

nota la 14 iulie 1789 în jurnalul său un singur cuvânt: „Rien”. 

Acel „Rien” însemna de fapt începutul dezastrului a cărui victimă 

imediată a fost chiar monarhul. Nici la 17 iulie când a fost 

chemat la Paris, în fața Adunării Naționale Constituante, ca să 

recunoască legitimitatea autorității revoluționare, n-a fost mai 

darnic în notații: „Voyage à Paris, à l’Hôtel-de-Ville”. În zilele 

lui iulie, când Louis XVI îşi număra trofeele de vânătoare – 4 

iulie „tiré vingt neuf pièces”, la 7 iulie numai două, iar în 24 

iulie treisprezece – Parisul luase foc, incendiul s-a întins în 

întreaga Franță, tronul său se clătina, el însuşi fiind în pericol 

de moarte. N-aş fi pomenit de jurnalul regelui, dacă reacția 

25 

Vestului european n-ar fi fost la fel de inconştientă şi 

condamnabilă în momentul de dinaintea declanşării celui de Al 

Doilea Război Mondial. Neville Chamberlaine fluturând la 

revenirea la Londra declarația de neagresiune anglo-germană 

semnată la München în 30 septembrie 1938 – după ce cu doar 

o zi în urmă acceptase şi semnase dezmembrarea Cehoslovaciei 

(29 septembrie 1938) – s-a comportat la fel de absurd-ridicol 

precum Louis XVI în ziua căderii Bastiliei ori a chemării sale în 

fața Adunării Naționale Constituante. În general Occidentul s-a aținut 

prudent, la distanță şi neutru față de evenimentele din URSS 

sau de cele din țările est-europene sacrificate prin tratatul de 

la Yalta, tot aşa cum nu reacționase nici în cazul hărtănirii 

Cehoslovaciei, al Anschluss-ului ori al împărțirii Poloniei între 

Stalin şi Hitler. Prin caracterul său odios, tratatul de la Yalta a 

fost un duplicat al Acordului de la München, cu deosebirea că, 

dacă în cazul celui din urmă a existat un pretext de ordin etnic 

(populația majoritar germană din regiunea Sudeților), ca şi în 

cazul anexării Austriei la Germania, prin Tratatul de la Yalta 

jumătate din teritoriul european era lăsat în gheara Moscovei 

pentru aproape o jumătate de veac, ca urmare a unui târg între 

„Aliați”. 

În Revoluția Franceză au preexistat germenii politici ai 

Europei din prima jumătate a secolului XX şi au coexistat 

germenii democrației şi totalitarismului, motiv pentru care nu 

poate fi sub niciun chip împărtăşită opinia istoricului francez 

Albert Mathiez că republica pe care a creat-o a fost doar „un 

accident” de parcurs istoric. Nu, Revoluția Franceză n-a fost un 

accident, ci pârghia din spațiul politic prin care a fost răsturnată 

ordinea lumii vechi şi a făcut posibilă punerea Europei pe noua 

orbită, bună, rea, a secolului trecut. Preceptele ei au stat la 

baza Revoluției bolşevice din 1917, iar mecanismele ei au dus 

atât la instaurarea comunismului, cât şi a regimurilor totalitare 

nazist şi fascist pe continent, cu alaiul lor de catastrofe. Prin 

acelaşi sistem paradoxal, în secolul XX, în numele binelui s-a 

înscăunat răul şi în numele democrației a venit la putere 

teroarea, indiferent de culoarea ei. Alegerile zise libere au 

favorizat înscăunarea lui Hitler în Germania şi a lui Mussolini 

în Italia. Nesăbuința de a se încrede în virtuțile democrației, 

singurele capabile să asigure alegeri corecte, a fost plătită cu 

călcarea în picioare a drepturilor omului, cu încălcarea 

Constituției, cu înşurubarea în fruntea statelor a unor regimuri 

demonice şi instalarea dictatului ca singura lege. Din aceste 

regimuri ce poartă azi numele monştrilor care le-au condus – 

leninist, stalinist, hitlerist, maoist, ceauşist – nu s-a putut ieşi 

decât prin revolte şi revoluții plătite cu prețul în vieți omeneşti. 

Odată instalați, „aleşii” n-au mai părăsit puterea decât fie prin 

„ieşire pe cale biologică din sistem” – Lenin, Stalin, Mao Tze- 

Dong, Brejnev, Andropov, Kosâghin, Enver Hogea, Kim Ir-Sen, 

Franco au murit de moarte „bună”; Castro, şi Pinochet, din 

cauza incapacității fizice de a mai conduce; Mussolini a fost 

lichidat, Hitler s-a sinucis, iar Ceauşescu a fost executat 

împreună cu consoarta lui după un proces oneros intentat 

chiar de oamenii săi de încredere. Pe Saddam Hussein l-au 

răsturnat americanii care i-au pecetluit soarta printr-un proces 

în urma căruia a fost spânzurat. Dacă va fi prins viu, nici pe 

colonelul Gaddafi nu-l aşteaptă o soartă mai bună. 

Ororile naziste din timpul războiului au făcut să treacă 

neobservate crimele staliniste în timp de pace, de dinainte şi 

de după Al Doilea Război Mondial. Procesul de la Nüremberg 

instrumentat de SUA şi statele occidentale care au avut de 

suferit de pe urma ocupației naziste a fost, din păcate, unilateral. 

S-a scos în evidență doar teroarea nazistă şi urmările ei, nu şi 

crimele staliniste la fel de grave, cu atât mai grave cu cât erau 

îndreptate nu împotriva unui duşman extern, ci împotriva 

propriului popor. Numărul morților din lagărele sovietice – 

circa 20 de milioane – este mai mare decât cel al victimelor din 

Al Doilea Război Mondial. În mod cinic – oportunist însă – 

occidentalii s-au prefăcut că nu au cunoştință de cele ce se 

petreceau în Rusia lui Stalin. Mai mult încă, printre judecătorii 

şi acuzatorii de la Nürmberg au fost prezenți, cu vot egal, 

reprezentanți de frunte ai regimului comunist sovietic: Iola T. 

Nikitcenko, vicepreşedinte al Tribunalului Suprem de la 

Moscova – judecător; locotenent-colonelul A.F. Volkov, 

locțiitorul lui Nikitcenko – judecător; gerneralul Roman 

Rudenko – acuzator. Orb şi surd, Occidentul a acceptat situația 

fără niciun comentariu. Nu voiau să-l supere pe Stalin, după 

cum nici britanicii n-au vrut să-l irite pe „Tătuc” atunci când, la 

prima aniversare a Victoriei la Londra, nu i-au invitat pe 

polonezi, cu toată contribuția lor masivă în efortul de război, 

mai cu seamă în Royal Air Force. Ticăloşia are drept aliați 

oportunismul, nepăsarea, neparticiparea, tăcerea complice şi 

falsa neutralitate. 

Mariana ŞENILĂ-VASILIU

26 


~ Continuări ~ Continuări ~ Continuări ~ Continuări ~ Continuări ~ Continuări ~ Continuări ~ 


pulpana comunisto-securistă cu care ne confruntăm zilnic, cît 

„o persistentă pulsație antiliberală, o opțiune antiliberală”. 

Vrea să spună desigur „antisemită”. Totul pe o singură latură, 

pe o perspectivă ce nu e chiar străină de cea comunistă, care 

decenii în şir i-a cenzurat ori exclus pe autorii inconvenabili 

sub raport ideologic. Autori care se întîmplă să fie marile figuri 

ale culturii noastre. Sub învelişul diplomatic din ce în ce mai 

subțire, se descoperă o umoare agresivă. Accentul devine 

pasional, pamfletar (o modalitate de imperație): „Despărțirea 

politică de Noica sau Eliade se face greu, cu scrîşnete şi 

suferințe. I se iartă lui Noica legionarismul, i se iartă şi 

colaborarea cu Securitatea, care nu i se iartă unei femei de 

serviciu la Securitate”. Ba e menționat chiar, cu sprijinul unei 

informații oferite de Radu Cosaşu, un ridicol pericol care ne-ar 

paşte, nici mai mult nici mai puțin decît… hitlerist. La o 

contramanifestație față de o paradă gay, cîțiva tineri au purtat 

tricouri cu chipul lui Zelea Codreanu. Dacă M. Eliade e tocat 

mărunt, fără încetare („acaparat de el însuşi”, „uneori pînă la 

ridicol, comparîndu-se cu Goethe, abandonîndu-se unor naivități 

vanitoase”), Goma e acuzat că ar fi „abandonat prea des reflecția 

dubitativă şi judecata detaşată”, „într-un mod simplist şi cu un 

limbaj pamfletar”, fiind autorul unei literaturi „de o valoare cel 

mult documentară”, N. Manolescu e incriminat, cu mare 

repetiție, pentru inconsecvență şi „infidelitate”, iar Hertei 

Müller i se reproşează că prezintă un interes limitat, întrucît 

„cărțile ei se focalizează, obsesiv, asupra minorității germane”, 

Norman Manea îşi ia revanşa. Ştie să fie şi culant: „Cu intuiția 

şi inteligența sa, Paul Georgescu a simțit, în anii ’80, că 

dilemele mele se acutizează”. După cum relatează cu 

nonşalanță că, la o festivitate din Statele Unite, a stat alături 

de Nina Cassian. Oare ar fi acceptat să stea alături de Radu Gyr 

sau de Nichifor Crainic, tot aşa, fără nici un comentariu? 


*Norman Manea: Curierul de Est. Dialog cu Edward 

Kanterian, Ed. Polirom, 2010, 368 pag. 

Fenomenul Soljenițîn 

interesați la decăderea unei Rusii tot mai vlăguită şi mai bolnavă 

de obscurantism. Teroarea revoluționarilor de stânga, 

coroborată cu lipsa de soluții a liberalilor (cadeții), avea să fie 

tamponată de acest Stolîpin, cel care va tempera zelul 

revoluționarilor, aducându-i în fața Curții Marțiale şi care va 

reda țăranilor pământul pentru ca robii şi iobagii să devină o 

clasă independentă, cu acces la drepturi civice. Din păcate, 

reformele începute, incluzând greoaia birocrație rusă, care au 

dat deja roade în mandatul său din perioada 1905-1911, aveau 

să fie stopate prin asasinarea sa de către un agent dublu şi 

informator al poliției, evreul Bogrov. Şi aici, adversarii lui 

Soljenițîn au găsit de cuviință să-l acuze de antisemitism, pentru 

faptul că ar fi pedalat pe originea semită a ucigaşului lui Stolîpin. 

Însă Mahoney respinge acuzațiile aduse şi creionează 

un portret veridic al lui Soljenițîn, un scriitor şi gânditor politic 

căruia antisemitismul îi este străin, şi care a explicat foarte 

lucid care era „chestiunea evreiască” a vremii, în lucrări ample 

de genul „Două secole împreună. Evreii şi ruşii înainte de 

revoluție – 1795-1917”. 

Poate că destui dintre noi am văzut filmul „Căința”, 

al lui Tengiz Abuladze, unde cadavrul unui primar tiran, cu 

apucături staliniste, îngropat cu o zi înainte apare în grădina 

fiului său. Reînhumat, cadavrul revine din nou şi încercările de 

a scăpa de el sunt de prisos. Parabola lui Abuladze foloseşte 

de minune pentru a înțelege de ce iertarea se poate da doar în 

timpul vieții: după moarte nu foloseşte nimănui. Soljenițîn 

este autorul rus cel mai exponențial care a cerut ruşilor, în 

eseul „Voci de sub dărâmături”, să se smulgă „din adâncul 

acestei nopți umede” şi să accepte că a te căi este un dar divin, 

ceea ce-l face pe om să se deosebească de animal. Progresul 

fără sfârşit este pentru Soljenițîn o iluzie periculoasă care 

poate duce chiar la sfârşitul lumii, iar nebunia celor două isme 

ale veacului abia trecut a dus la sfâşierea sufletului uman care 

trebuie protejat şi pansat în credință. Soljenițîn cere ca oamenii 

să intre în ceea ce el numeşte „comunitatea de vinovăție” 

pentru a se izbăvi în comuniunea de credință, pentru ca de pe 

acest teren ferm să se meargă spre împăcare. Altminteri, 

viitorul bun nu va putea fi construit de cei care nu au cerut 

iertare şi nu au fost iertați pentru crimele lor. Căința şi 

autolimitarea reprezintă o cale a îmbunătățirii interioare prin 

care omul poate realiza autenticul progres spiritual, singurul 

capabil să-l scoată din marasmul utilitarismului contemporan 

exacerbat, din nebunia posesiunii ilimitate. Autolimitarea de 

care vorbeşte Soljenițîn consună cu ideile lui Stolîpin, cel care 

credea că o extindere pe orizontală a Rusiei este nonprofitabilă: 

Rusia trebuie să-şi cucerească propria adâncime. Precauția, 

aşa cum a definit-o Burke, trebuie să fie „dumnezeul acestei 

lumi”, iar nu escaladarea puterii lumeşti în dauna celorlalți. 

Poate cel mai impresionant gând ale acestui mare 

scriitor în care se regăseşte oboseala şi vinovăția Rusiei şi a 

lumii contemporane este acesta: „Dacă totul ar fi atât de simplu! 

Dacă ar exista undeva oameni negri, care săvârşesc intenționat 

doar fapte negre şi n-ar trebui decât să îi deosebeşti de ceilalți 

şi să îi distrugi. Dar linia care separă binele şi răul intersectează 

inima oricărui om. Şi cine va distruge o bucățică din inima sa?” 

Cartea lui David J. Mahoney este o excelentă pledoarie pentru 

cunoaşterea gândirii unui luptător unic în istoria secolului XX, 

cel care a denunțat, cum el spune, „fărădelegea şi genocidul 

popoarelor” şi a luptat împotriva „Dragonului Sovietic”. 

Moştenirea sa, ca şi a luptei unui Paul Goma în România, se 

cere predată în şcoli. Ruşii o fac deja (un rezumat de 400 de 

pagini al Arhipelagului… e deja în programa şcolară), noi când 

vom recunoaşte moştenirea lui Paul Goma? 

Nicolae COANDE 

*ALEKSANDR SOLJENIȚÎN. Dincolo de ideologie, 

traducere de Nicolae Drăguşin, Editura Polirom, 2011 

Documente autografe Ion Creangă 

Kreangă ( Acest K e o încercare de… europenizare a numelui, 

nu ?) Apoi : Aleluia : cel care au fost, este şi va fi sa fie 

vecinicia lui D-zeu. La pg. 78, pe margine, este desenat un cap 

de tînăr. Învățătorul Creangă, preocupat de corectitudinea 

limbii române, tresare şi face corecturi în multe dintre 

manualele vremii: Pedagoghia şi Methodica pentru învățătorii 

schoalelor orăşeneşti şi săteşti de Villom. Acum întîiu pre 

limba daco – românească tradusă şi prefăcută de Naum Petrovici, 

Buda, 1818, Legendariu sî exercitia de limba pentru clasea a II 

a scoleloru poporale de Stefanu Popu, Blasiu, 1872 etc. În 

ultima dintre ele, la pagina 91, Creangă subliniază o „gîcitură” 

: „Susu ca casa / verde ca matasa / amaru ca ferea / dulce ca 

mierea” pe care o apreciază pentru… eufonie. Pe coperta ultimă 

a Poeziilor populare de Vasile Alecsandri sînt scrise cu creionul 

următoarele: „În 2 februarie, dimineața, pe la vro 6 şi 1/ 2 

ceasuri, am văzut un curcubeu frumos înspre răsărit, privindul 

din coridorul arhondaricului de la Mănăstirea Neamțului, cînd 

am fost cu V.C. Morțun să vedem pe M. Eminescu ! … Era şi 

omăt de vreo palmă domnească de gros în ziua şi noaptea de 2 

fevruarie 1887. Acum după atîta amar de secetă, adecă în 2 

(două) septemvrie st. vechiu, pe la 3 ceasuri după-amează, iar 

am văzut un curcubeu tot spre răsărit. 1887 sept. 2. I. Creangă”. 

Pe coperta unei Geografii scrie : „La 1858, luna iunie 28 zile 

s-au săvîrşit din viață părintele meu Ştefan săn Petru Ciubotariu 

şi s-au înmormîntat la bise(rica) din satul Prigorenii lăngă Tîrgu 

Frumos şi spre ştiință am însămnat – D (iacon) I. Creangă. 

1861 septemvrie 29 zile”. Ca mai apoi să semneze „Le Diacre 

Creangue, 1862 mai 31” şi apoi cu creionul adaugă: „Astăzi 16 

ianuariu 1872 s-a întîmplat un plăcut accident pentru mine”. 

Pînă şi accidentele pot fi plăcute, nu-i aşa ? Pe multe dintre 

cărți, ele însele „documente” de epocă, se găsesc multe 

însemnări care sînt, deopotrivă, notații intime dar şi replici din 

cărțile viitoare, realizate sau nu: „Hup! zup, zup! / De-abia mio 

duc, / Şi mi-o duc cu meşteşug/ Pe două roate de plug!…” sau 

„Cît a cure, n-a da-n gură. / Vorba ceea: / Aista-i băietul gălățanul, 

/ Care ş-a băut sumanul ; / Şi-a rămas într-un ilic,/ Şî îl ie dracul 

de frig” sau „Să vede că nu i-i prea îndemînă Bălaiei, că vine 

tata cu pielea ei pe băț…” etc. etc. 

Între „autografe” apare şi scrisul Tincăi Vartic, cea care 

făcea „celebrele” plăcinte „poale în brîu” care l-au dat gata pe 

Creangă. 

Adrian ALUI GHEORGHE 

Provincia şi Imperatorul 

Oh, biet cititor! Dacă vei deschide acest volum, 

viermii vor începe să se scurgă din paginile sale şi îți vor 

pătrunde prin urechi, nas, gură şi vor începe să sape canale 

prin carnea ta, cărând după ei cuvinte inutile pe care i le 

vor depune în creier, ca pe nişte ouă clocite, rămase de la 

Paştile Cailor. Vietățile grețoase te vor transforma într-un 

şvaițer uman, prin găurile căruia ți se vor scurge umorile. 

Sinistru volum disecat, în viziunea criticului, nu este nici 

antologie, nici volum colectiv de proză scurtă, ci un catalog cu 

mostre de proză fumată de mult, cum oferă gratuit editurile 

străine la târgurile de carte. Quod erat demonstrandum! 

Ador genul acesta zgubilitic de critic, care loveşte cu 

forță şi pentru care nimeni şi nimic nu este destul de bun. 

Domnia sa desființează tot, urmând a reclădi, nu ştiu cu cine... 

fiindcă nu le ştiu nici eu pe toate. El şi numai el se potriveşte 

cu mine, prozatoarea... din lumea a treia, deoarece în timp ce 

luptă să îşi facă nume folosind ca upercut negația, eu vreau sa 

mi-l fac întinzând palma. Suntem un cuplu perfect: Pumnul şi 

palma! 

Ah, de ce nu sunt mai tânără şi mai suplă, ca să pot să 

mă târăsc la picioarele sale disprețuitoare ca o Maria Magdalena 

modernă – căci Mariatereza am fost – să i le spăl cu lacrimile 

mele şi să i le şterg cu cosițele bălaie! 

Nenea Chivule, când vei mai fi scârbit de literatura... 

pentru gimnaziu, deşi ea este mai degrabă pentru pension, sămi 

scrii pe adresa „florica_bud@yahoo.com”. Nimic nu-mi va 

plăcea mai mult decât să mă transform într-o aguridă care să-ți 

taie greața, ca unui imperator care consideră că dacă s-a mutat 

în Capitală, a scăpat de aerul provincial. Din păcate, nu vei 

putea să scapi de el niciodată, deoarece cu el te-ai născut şi nu 

provincia ți l-a inoculat. Dar, poate că atunci când vei ajunge 

mare, vei pierde anumite metehne, nepotrivite pentru un domn 

cu pretenții, asta dacă te vei întoarce, din când în când, şi la 

origini, luând cu tine aerele de capitală. Muzele rămase în 

aşteptare te vor primi zâmbitoare. Vor fi vrând să te răsplătească 

pentru dăruirea-ți habotnică pe tărâmul literar, pregătind în 

cinstea ta fie o balanță contabilă, fie un şpagat, recunoscâdute, 

în felul acesta, ca singurul critic imperator, cu puteri absolute 

asupra provinciei romane ! 

modalitate întrucât erau puține potârnichi şi, în această 

situație, sistemul ,,cu bătăi” nu dă rezultate. Seara au vânat 

cu ,,streif” la Tomnatic, unde erau potârnichi dar nu voiau 

să zboare. 19 

Carol al II-lea constata că, în timpul celor cinci zile 

de vânătoare din 6-10 sept. 1937. s-a manifestat ,,o oarecare 

rivalitate între Mihăiță şi mine pentru cine trage mai mult”. În 

primele trei zile, el ,,a avut câştigul şi mi-a părut bine, căci e 

semn că a devenit vânător şi un trăgaci foarte bun. El a fost 

cam bosumflat că, în ultimele două zile am avut mai mult ca el, 

atâta este de ambițios. M-a cam mâhnit această atitudine căci 

arată un spirit antisportiv. Tot greşeala educației lui 

Pălăngeanu” 20 (profesorul de sky al lui Mihai, la Şcoala palatină). 

Despre această rivalitate vânătorească regele Mihai îşi 

aminteşte că într-o zi, plasat într-o poziție mai puțin avantajoasă, 

departe de regele Carol al II-lea, respectiv pe rândul ultimilor 

trăgători, a reuşit să împuşte de zece ori mai mulți fazani decât 

tatăl său. 21 

Judecată prin prisma trofeelor, bogăția în vânat a 

pădurilor bănățene (din vestul țării) era impresionantă. Bilanțul 

vânătoarei din 7-10 ian 1939 însuma : 5.255 fazani, 1.255 iepuri, 

10 căprioare, 302 vulpi, 207 animale diverse. 22 Din vânatul 

rezultat în urma vânătoarei din 1-3 decembrie 1939, regele a 

dispus distribuirea a 1.000 fazani şi 300 iepuri unităților militare 

din regiunile Timişoara , Arad şi Oradea. 23 

Note bibliografice. 

1. Carol al II-lea regele României, Însemnări zilnice.1937- 

1951, vol.I, ed. Scripta, Buc., 1995, p.27. 

2. A. Gould Lee, Coroana contra secera şi ciocanul, ed. 

Humanitas, Buc. 1998,p.25. 

3. A. Săvulescu, Regele Mihai. Automobilist. Mecanic. Pilot 

profesionist. Ed. Humanitas, Buc., 1996, pp. 69,74. 

4. Neamul românesc, nr. 232 din 16 oct. 1931, p. 3. 

5. Ibidem, nr. 92 din 19 aprilie 1932, p.4. 

6. Carol al II-lea, op. cit., vol. I, pp. 34, 35. 

7. Ibidem, vol. I, pp. 139, 140. 

8. Ibidem, vol. II, p. 210. 

9. Ibidem, vol. III, p.134. 

10. Biblioteca Populară a Administrației Domeniului Coroanei. 

Monografiile Domeniilor Coroanei, Buc. Tipografia „Gutenberg” 

Joseph Göbl, 1906. Carol al II-lea, op. cit. vol. II. 

11. Carol al II-lea, op. cit. vol. I, p.25. 



14. Ibidem, vol. III, p. 48 

15. Idem. 

16. Ibidem, vol. III, pp. 276, 391. Vezi şi vol. I, p. 28, vol. II, 

p.54, vol. III, p. 117; Neamul românesc, nr. 288 din 20 dec. 1931, p.4 

şi nr. 290 din 23 dec. 1931. p.4. 

17. Neamul românesc, nr. 2 din 3 ianuarie 1933, p. 2. 

18. Carol al II-lea, op. cit. vol. I, pp. 113, 218. 

19. Ibidem, vol. I, pp. 116, 219. 

20. Idem. 

Florica BUD 

P.S. Deşi scrii corect româneşte, având norocul să te 

naşti într-o zonă a țării unde se vorbeşte o limbă românească 

apropiată de limba literară, condeiul... îți cam scârțâie. Din 

păcate, buticuri unde să se vândă Viagra pentru impotenții 

literari încă nu s-au deschis. Poate... vei găsi în țările străine 

spre care tânjeşti. 

Vânătorile regale 

Traian D. LAZĂR 

21. A. Gould Lee, op. cit. p. 25. 

22. Neamul românesc, nr. 7 şi 8 din 11, 12 ianuarie 1939, p.4 

respectiv 2,4. 

23. Ibidem, nr. 269 din 6 dec. 1939, p.2. Pentru vânătorile din 

vestul țării vezi şi Neamul românesc nr. 206, 207, 273 din 1932, nr. 

257 din 1936, nr. 195 din 1937; Carol al II-lea, op. cit., vol. I, pp.114. 

115. 

Soluția monarhică 

o asemenea aberație. Cum să „trădeze” regele care a fost silit 

a semna actul de abdicare de către siniştrii Gheorghiu-Dej şi 

Petru Groza, înarmați cu revolvere, sub amenințarea că, dacă 

refuză, vor fi executați o mie de tineri? Cum să fie regele 

„sluga ruşilor” cînd în realitate s-a împotrivit din toate puterile 

comunizării țării, inclusiv prin încercarea de-a demite guvernul 

marionetă al lui Groza printr-o „grevă regală”? Cînd a devenit 

nucleul rezistenței naționale, aclamat de mari mase de 

demonstranți, care îşi riscau libertatea! Reacțiile de aspră 

dezaprobare pe care le-a stîrnit Traian Băsescu, din partea 

politicienilor şi analiştilor, în țară ca şi peste hotare (inclusiv o 

scrisoare de dezavuare din partea ambasadorului SUA la 

Bucureşti), indică proporția scandaloasă a vorbelor pe care a 

înțeles a le rosti în pură iresponsabilitate. 

Gheorghe GRIGURCU


Voci pe mapamond: Joachim SARTORIUS 

Născut în 1946 la Fürth, în Bavaria, şi-a petrecut tinerețea la Tunis şi trăieşte în 

prezent la Berlin, după lungi sejururi la New York, Istanbul, şi Nicosia. După 2001 este directorul 

Festivalului din Berlin. A publicat 5 culegeri de poezie (Sage ich zu wem, 1988; Der Tisch wird 

kalt, 1992; Keiner gefriert anders, 1996; In den ëgyptischen Filmen, 2000; Ich habe die 

Nacht, 2003) ca şi numeroase cărți născute din colaborarea cu o serie de artişti. A tradus, 

printre alții, Malcolm Lowry, William Carlos Williams, Wallace Stevens, John Ashberry, şi a 

publicat mai multe antologii de poezie. 

Poemul de dragoste tradus mai jos reprezintă în întregime volumul bilingv germanofrancez 

Les meilleurs nuits apărut la editura Aencrage & Co în 2010. Extragem un citat din 

Prefața volumului, semnată de Bernard Noël : 

Nimic mai greu decât să obții simplitatea poemului scurt pentră că ea îți cere o limpezime care se întețeşte 

dincolo de orice logică. O stranie precipitare imobilă te livrează unei clipe pe cât de neînsemnată pe-atât de 

nesfârşită. 

Din această nemăsură cumpănită Nopțile minunate ale lui Joachim Sartorius îşi trag forța şi magnetica lor 

frumusețe. 

Volumul este acompaniat de laviuri semnate de Colette Deblé. 

C. Ab. 

Nopțile minunate 

1 

O vreme am strivit timpul 

Totuşi inima ta e un hotel. 

La sfârşitul poveştii ştiam pe dinafară 

Numerele lui de telefon. 

2 

Iartă-mă că n-am venit. 

Ne-am dus să vedem furtuna. 

Cele mai minunate nopți. 

3 

Ne futem în lanul de grîu. 

Lumina împreunează 

Tot ce-i separat. 

4 

Ai gustat curmale japoneze? 

Mângâiat puful piersicii? 

Rotit limba-mprejurul limbajului? 

Ai fi ştiut cum eşti. 

5 

De zile-ntregi ochii noştri 

Din prea mari deveniră prea mici. 

E iubirea şi-al ei naufragiu. 

6 

Mâine, spuneai tu ieri 

Nu lăsăm nimic imaginii 

Trecem peste pântece roşii în noapte. 

7 

Pielea ta are culoarea ceaiului. 

În sus spre stânca negrelor plete 

În jos pân’la pântecul pal în scânteierea 

Arcadei strâmte şi pufoase. 

8 

Alți ochi ai tăi sunt de două ori mai mari 

dar mai rotunzi. Căprui, 

lucesc precum catifeaua 

când ies din baie, uzi 

ca amintirea cea dintâi. 

9 

Îndepărtează frunții tâmplele. 

Pulpele tale fie unghiul cerului. 

Ce-a fost trebuie să rămână : degete douăzeci 

pe spatele tău strâns unite. 

10 

A scrie, a respira, a scrie. 

Împrejurul miezului de beznă. 

11 

Cei ce hibernează, friguroşii, răuiubiții, 

iată-i acum calzi şi iubiți, un trup 

şi alt trup, tot mai precipitate 

în albi aburii luminii. 

12 

Nordul e-al tău. Sudul 

e-al meu, spui tu. În iubire-lumină 

deschidem pereții, învelim 

în sticlă secera, busola noastră. 

13 

Când reîncepe inima să bată? 

Suflul expulzat dar unde? 

În apă din scoică? În noapte - 

apa de la vărsarea pulpelor, calea regală. 

14 

Cât vezi cu ochii? Cât atingi 

cu mâna? Reflexe ale privirii 

pe-un mantou şi eu, obsedat, 

bucuros scriu pe el preajmă, depărtare. 

15 

Toate aceste bucate pe care nu le-am putut 

mânca de-atâta iubire. Mâini pierdute, 

Râuri argintii în plete. Inimă pecetluită. 

16 

De mult timp adio femei încorsetate. 

Totul respiră. Şi tu? 

Totul se oferă. 

De-a lungul osului până la ochi. 

Traducere din germană de 

27 

Constantin ABĂLUȚĂ 

(Imaginile care însoțesc versurile 

sunt laviuri semnate de Colette Deblé)

28 

Soluția monarhică 


O aură de blândețe 

Să fi jucat nunta feerică dintre William şi Kate rolul madlenei din romanul lui Proust, 

Indiferent în ce mod ne-am privi 

reînviind în conştiința noastră trecutul regalității româneşti? Tot ce se poate. Şi nu e defel 

sau am vrea să ne scriem istoria secolului 20, 

reprobabil că s-a întîmplat aşa deoarece monarhia reprezintă pentru noi o soluție potențială 

nu putem eluda faptul că suntem poporul care 

însă nu mai puțin revelatoare, cu atît mai tentantă cu cît sporesc decepțiile față de cîrmuirea 

şi-a executat – în urma unor procese juridice 

care ne blagosloveşte în prezent. Cum să uităm că de la urcarea pe tron a lui Carol I, eveniment 

aproape parodice, grăbite de presiunea 

de la care s-au împlinit recent 145 de ani, a început epoca modernizării accelerate a României, 

evenimentelor – doi şefi de stat. Faptele, aşa 

care sub sceptrul aceluiaşi vrednic monarh şi-a dobîndit independența? Că această epocă a 

cum sunt, pot să ofere o bogată materie primă 

culminat cu înfăptuirea României Mari sub domnia lui Ferdinand I, interbelicul semnificînd, 

unor analize extrem de diverse, de la cea 

în pofida unor slăbiciuni ale lui Carol al II-lea, un soi de etalon istoric la care nu o dată ne 

ținând de psihologia maselor sau de filozofia 

raportăm cu nostalgie? O minimă obiectivitate ne obligă a asocia aceste trepte ale devenirii 

istoriei până la cea freudistă. Un lucru e sigur 

noastre istorice cu monarhia. Dinastia noastră regală a răspuns de altminteri unei tradiții 

însă: indiferent de greutatea motivelor pentru 

îndelungate pe aceste meleaguri, din vremea dacilor pînă la impunătorul şir de voievozi care- 

care au fost executați cei doi, expedierea lor 

l premerg pe principele străin, menit a chezăşui stabilitatea şi prestanța abia înființatei Românii. 

în moarte fără adevărate dezbateri juridice, 

Tradiția republicană absentează sonor din trecutul nostru. Aşa-zisa Republică Populară, introdusă 

politice sau morale, fără cântărirea reală şi 

la finele anului 1947, prin izgonirea de pe tron a regelui Mihai I, nu a fost decît o scornire a 

concretă a vinovățiilor şi, mai ales, fără 

ocupantului sovietic, un act înrobitor pe care nu l-am putea rememora decît cu tristețe. 

condamnarea minuțios argumentată a 

Elocvent, abolirea monarhiei a coincis întocmai cu anularea ultimelor libertăți cetățeneşti, cu 

sistemelor politice pe care le-au reprezentat a 

plenara extindere a puterii abuzive asupra obştii noastre, turmă rămasă fără păstor, descoperită lăsat în urmă o confuzie indigestă, amestec impur de bucurie a răzbunării şi regret 

în fața stihiei comuniste. Comparînd anii 1944-1947, aşa schilozi cum au fost, cu ceea ce a culpabil. Neelucidate în detalii şi probatorii, neexorcizate prin dezbateri publice, 

urmat, realizăm că suveranul a însemnat o ultimă pavăză a normalității, un simbol al acesteia, feliile de istorie pe care le-au dominat nu au fost arse de tot de focul ideilor, iar 

hărăzit a rămîne multă vreme în catacombele conştiințelor prigonite. Aici nu există niciun zdrențele putrezite ale istoriei neeradicate de logică au continuat să fermenteze în 

dubiu. Datele istoriei autohtone pledează energic în favoarea 

monarhiei. Dar cum se văd Actualități lucrurile în actualitate? Astfel cum 

era de aşteptat, a apărut o dezbatere asupra formei de 

guvernămînt optime, alimentată pe de- o parte de nevoia unei clarificări speculative, în 

plan politologic, pe de alta, de, aşa cum spuneam, insatisfacțiile crescînde față de ceea ce se 

petrece sub egida republicană. În fond, analiza unei crize a puterii, deloc neglijabilă în România 

zilelor noastre. 

Aparent, republica ar fi o structură mai modernă decît monarhia. Prima ar deschide 

perspectiva viitorului, pe cînd a doua ar fi desuetă, un soi de fruct căzut din pomul istoriei, 

sortit putrefacției. În cazul de față intervine o concepție de sorginte iluministă, cu temeiuri 

raționalist-materialiste, potrivit căreia evoluția societăților s-ar afla pe o curbă neabătut 

ascendentă, într-un progres normat. Regii şi-ar fi trăit traiul şi, ca urmare, trebuie dați jos 

dacă nu pleacă singuri, deoarece republica deschide evantaiul ispititor al tuturor avantajelor 

posibile. Concepție pedant-naivă. Dacă aşa ceva ar fi adevărat, cum de s-au ivit, după pozitivul, 

materialistul, multpromițătorul de tihnă secol al XIX-lea, nu doar cele două cumplite războaie 

mondiale, dar şi comunismul, nazismul, terorismul? Ar putea fi modernitatea în sine un alibi al 

progresului ori, conform lui Max Weber, aceasta nu e compatibilă cu un sens? Nu s-au invalidat 

de atîtea ori prognozele, legitățile, abordările scientizante în domeniul vieții societăților? Iar 

dacă n-am putea admite legitatea unei scheme de progres social, cu ce drept am putea osîndi 

monarhia? I se mai reproşează regelui o atitudine de capriciu, de nesocotire a legii. Total 

neadevărat, în circumstanțele monarhiilor constituționale care înfloresc în zilele noastre în 

Europa, aşa cum a fost de altfel şi monarhia noastră, avînd ca suport Constituția din 1923, încă 

nedepăşită ca relevanță judicios-democratică. Cu toate că deține prerogative executive, regina 

Elisabeta a II-a a Angliei le exercită cu mare prudență, apelînd la consultările cu guvernul. Cu 

toate că în Marea Britanie legile sunt promulgate de capul încoronat, în ultimele trei veacuri 

niciun suveran n-a respins vreo lege. Dacă nu e admis principiul după care regele domneşte 

iar guvernul guvernează, să reamintim că există state precum Germania sau Finlanda în care 

preşedintele republicii are un rol şi mai estompat decît un suveran, un rol pur decorativ. Şi 

dacă suntem de acord că primul om al țării se cuvine să fie reprezentantul tuturor cetățenilor 

săi, la nevoie un arbitru al unor opinii divergente, cum să-l socotim prioritar pe un preşedinte 

de republică, desprins mai totdeauna dintr-un partid? Nu e mai îndrituit capul încoronat să 

aibă o asemenea funcție suprapartinică? Să nu omitem nici factorul personal, prea adesea în 

favoarea regelui, al educației, decenței, rezervei față de populismul lăbărțat, de meschinăria 

politicianistă, de arivismul exponenților unor partide. Suveranul e apt a păstra echilibrul 

dintre lideri, dintre instituții, dintre categoriile sociale, în înțelesul unei ierarhii derivînd din 

mici focare de infecție ideologică. 

De altfel, acestei tendințe de a pedepsi răul în persoana câte unui singur 

om – mă refer la ultima dintre execuții – nu i se poate reproşa doar caracterul 

simplist al soluției, ci şi faptul că se eludează vina celor ce l-au susținut pe cel 

condamnat la moarte prin ceea ce au făcut sau, şi mai adesea, prin ceea ce nu au 

făcut.Pedeapsa devine astfel aproape crimă, pentru că nu decurge din articole de 

lege, ci din interese personale, nici măcar partizane. Pentru că întrebarea nu este 

în ce măsură sunt vinovate personajele principale ale acestui proces inflamator, ci 

în ce măsură sunt vinovați cei ce au preferat dezbaterii execuția şi în locul eliminării 

prin argumente a ideilor generatoare de crime, eliminarea sângeroasă a celor ce le-au 

transformat în realități. Problema nu sunt cei ce şi-au plătit astfel cu viața erorile 

politice cântărite în viețile altora, problema suntem noi, entitatea colectivă care 

ne-am distorsionat astfel definiția. 

De fapt, acestor eliminări de după război a celor doi şefi de stat de către 

statul pe care l-au condus, li se adaugă uciderea în atentate teroriste a doi primminiştri 

înainte de război.Nu e prea mult pentru un popor care obişnuieşte să-şi 

acorde o aură de blândețe? Şi, pentru un popor care a fost mereu victima altora, nu 

e prea mult să-şi fie fără reticență victimă şi sie însuşi? 

Ne obişnuisem să ne gândim la noi înşine identificându-ne cu ciobanul 

trădat din Miorița. Avem, oare, dreptul s-o facem? Şi nu cumva sensul baladei nu 

constă numai în frumusețea nunții de pe celălalt tărâm şi a durerii măicuței – 

bătrână cu brâul de lână, ci şi în recunoaşterea fratricidului ca soluție de rezolvare 

a diferendelor? Valențele Mioriței, ca ale oricărei capodopere, sunt multimple şi 

tulburător de diferite: este un poem al morții luminoase prin reîntoarcerea în natură, 

dar este şi o analiză a tradiționalei noastre incapacități de a ne solidariza, a dezbinării 

ca ingredient mereu dizolvant al compoziției noastre sufleteşti şi al coeziunii devenite 

astfel imposibile. Poate fi considerat singurul popor din Europa de Est care a ieşit 

din comunism printr-o baie de sânge un popor blând? Mioritică, în revoluția din 

decembrie, este nu numai lipsa de apărare, asumată, a victimelor, ci şi opțiunea 

voluntară a celorlalți pentru crima colectivă care putea asigura, sub alte forme, 

puterea. Felul în care ne manipulăm singuri, convingându-ne că suntem doar urmaşii 

ciobanului-ucis şi nu şi ai ciobanilor care ucid, nu este doar un neadevăr, ci şi o 

stratagemă menită să ne apere de adevărul complet şi, implicit, de înțelegerea şi 

recunoaşterea răului care ne locuieşte de milenii. In acest sens, Miorița este bocetul 

neîmpotrivirii la un rău considerat inconturnabil pentru că refuzăm să îl înțelegem. 

bunul simț, din cutumele tradiției. O altă obiecție: regele nu poate fi ales. Ei şi? Ce folos că i-am 

„ales” pe Gheorghiu-Dej, pe Ceauşescu, pe Iliescu, pe Băsescu? Cum ne-a folosit „rotirea” 

preşedinților pomeniți, toți atraşi de mobilul unui autoritarism mergînd în primele două situații 

pînă la dictatura cea mai crîncenă, înstăpînindu-se pe segmente de timp care depăşesc domniile 

Ana BLANDIANA 

unor Ferdinand I, Carol al II-lea, Mihai I? Ca să nu mai insistăm pe camarila acestor „aleşi”, de noii potentați: „Nu mai vrem 10 mai/ Fără regele Mihai”, „Maiestate nu pleca/ România-i 

natură nomenclaturistă, devansînd prin nocivitate efectele camarilelor regale. Şi în fine cum țara ta!”, „Maiestate noi te vrem/ la Palatul Cotroceni”, : „Iliescu ce mai stai/ vine 

să uităm un lucru esențial: acela că monarhiile continentului nostru fac parte din rîndul țărilor regele Mihai”. Drumul dintre Aeroport şi biserica Sfîntul Gheorghe, apoi pînă la Hotelul 

celor mai stabile, mai prospere şi mai respectate din lume? Că, în împrejurarea în care, Continental, a fost străbătut de coloana regală cu o solemnă lentoare din pricina 

redevenind regat, România ar intra în salba lor, ar dobîndi necondiționat un spor de prestigiu? şuvoaielor de oameni care-i barau trecerea, ovaționîndu-o. Entuziasmul popular era de 

Date fiind toate acestea, n-au fost surprinzătoare dificultățile pe care puterea iliesciană, neoprit, cuprinzînd în fluxul său şi o seamă de exponenți notorii din rîndul opoziției şi al 

ombilical legată de sistemul comunist, le-a creat întoarcerii în țară a regelui Mihai I. Şicanat, societății civile: Mircea Diaconu, Mircea Dinescu, Dan Lăzărescu, Ana Blandiana, 

umilit, insultat, suveranul nostru s-a văzut ținta unor atacuri susținute ale presei aservite Romulus Rusan, Ticu Dumitrescu, Victor Rebengiuc, Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu, 

conducerii postdecembriste. Iată, de pildă, scriitura pitoresc înciudată, la comanda de sus, a Ion Rațiu, Marcian Bleahu ş.a. Nu e de mirare crisparea criptocomuniştilor care s-au 

unui Sergiu Andon: „Fir-ai al naibii, Maiestate, că rău mă mai speriaşi! Păi, ce cauți Matale, ca străduit din răsputeri a-l împinge pe rege în afara țării, a-l cleveti în siajul propagandei 

şi anul trecut, tot pe furiş, aproape de granița României, taman acum, cînd se afumă Capitala comuniste. Abia după mai mulți ani, cînd au avut impresia că şi-au întărit pozițiile, i-au 

cu petarde şi lacrimogene, cînd minerii, mîndrii bărbați ai adîncurilor, şi-au lăsat trascăul ca permis întoarcerea din pribegie şi o parțială repunere în drepturile de proprietate. Nu 

să mişculeze cocteiluri Ribbentrop sau Molotov, că tot aia e! Tocmai acum să vrei să vii matale fără un viclean substrat propagandistic, vizînd o „purificare” a propriei imagini, de fapt 

coşcogeamite căpățîna încoronată p-aici printre anarhişti şi zăpăciți de cap, de foame şi de compromisă definitiv prin comportările inițiale. 

privatizare, să ce? Să faci ordine?”. Sau duritățile verbale cu iz de intrigă ale unui Radu F. Dar vrăjmăşia față de regele Mihai I a comunistoizilor nu s-a potolit, după 

Alexandru: „Nu mai surprinde pe nimeni că forțele politice conservatoare, declarat împotriva cum s-ar fi putut bănui la o privire superficială. Ultima sa penibilă manifestare ne-a fost 

Constituției, precum PAC, PNȚCD & co, susțin o astfel de soluție pentru că, dincolo de toate oferită de actualul preşedinte al țării, Traian Băsescu, care n-a şovăit a-l acuza pe 

acestea, agitarea regalismului fostului rege Mihai nu constituie pentru ele decît o altă încercare suveran de faptul că, abdicînd, ar fi săvîrşit un „act de trădare” şi că ar fi fost nici mai 

de adjudecare a puterii”. Să nu uităm nici declarația purtătorului de cuvînt guvernamental, la mult nici mai puțin decît „sluga ruşilor”. Să auzi şi să nu crezi! La un asemenea grad de 

prima reîntoarcere în patrie a suveranului, pe numele său Bogdan Baltazar, care a găsit cu ignoranță se pune întrebarea foarte serioasă asupra şcolii pe care a urmat-o prezidentul. 

cale să vorbească despre felul în care toți cei patru regi ai României ar fi „exploatat țara” (în În ce măsură s-ar cumpăni, în cazul de față, reaua credință considerabilă cu o amețitoare 

zilele noastre, dl. Bogdan Baltazar depune sforțări – ne întrebăm în interesul cui în afară de al incultură? Care e factorul dominant? Nici măcar național-comuniştii nu s-au pretat la 

d-sale propriu, în nici un caz în interesul țării – de-a deschide exploatarea păguboasă de la 

Roşia Montană). În pofida acestui baraj de animozități jurnalistice şi nu numai, regele a avut 


parte de-o primire triumfală din partea locuitorilor Capitalei, care au ieşit în stradă în număr 

de aproximativ un milion. Lozincile ce se auzeau atunci nu puteau decît a-i indispune teribil pe 

(Continuare în p. 26)

Acolada nr. 9.pmd

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?