You also want an ePaper? Increase the reach of your titles
YUMPU automatically turns print PDFs into web optimized ePapers that Google loves.
ACOLADA<br />
9<br />
Revist Revistă Revist ă l llunară<br />
l unară de de litera literatură litera tură şi şi art artă art<br />
Apar Apar Apare Apar Apar e sub sub egida egida UU<br />
Uniunii U niunii Scriit Scriitorilor Scriit Scriitorilor<br />
orilor din din R RRomânia<br />
R omânia<br />
Editori: Societatea Literară <strong>Acolada</strong> şi Editura Pleiade Satu Mare<br />
septembrie 2011 (anul V) <strong>nr</strong>. 9 (47) – 28 pagini – 4 lei<br />
Dir Dir Direct Dir ect ector ect or general: general: Radu Radu Ulmeanu Ulmeanu Dir Dir Direct Dir ect ector ect or or: or : Gheor Gheor Gheorghe Gheor Gheorghe<br />
ghe Grigur Grigurcu Grigur Grigur cu R RRedact<br />
R edact edactor edact or or-şef: or -şef: P PPetr<br />
P tr tre tre<br />
e Go Got Go<br />
Marcel Guguianu: Trei nuduri<br />
~ ~<br />
Ana Blandiana:<br />
O aură de blândețe<br />
Gheorghe Grigurcu:<br />
Norman Manea în dialog<br />
Miron Kiropol:<br />
Poezii<br />
Nicolae Coande:<br />
Fenomenul Soljenițân<br />
Interviul Acoladei:<br />
Ion Pop<br />
Liana Cozea: Domniile lor,<br />
Doamnele scriitoare<br />
Traian D. Lazăr:<br />
Vânătorile regale<br />
Viorel Rogoz:<br />
Asasini şi torționari
2<br />
Redacția şi administrația:<br />
Str. Ioan Slavici <strong>nr</strong>. 27<br />
Satu Mare<br />
Cod Poştal 440042<br />
Fax: 0361806597<br />
Tel.: 0770061240<br />
On-line: www.editurapleiade.eu<br />
(Revista <strong>Acolada</strong> în format PDF)<br />
E-mail: acolada@editurapleiade.eu<br />
xxx<br />
Revista <strong>Acolada</strong> se difuzează în Bucureşti la librăria Muzeului<br />
Național al Literaturii Române<br />
(Bulevardul Dacia).<br />
Abonamentele se pot face direct, prin mandat poştal, la<br />
adresa redacției, abonații trimițând obligatoriu, în plus, o<br />
înştiințare (carte poştală) cu numele lor, suma plătită şi perioada<br />
acoperită de abonament. Numai pentru instituțiile bugetare, la<br />
Trezoreria Satu Mare, Cont RO34TREZ5465069XXX001050. Cod<br />
fiscal: RO 638425.<br />
Costul unui abonament pe 3 luni este 17 lei (sau 34 pe 6 luni<br />
etc.), acesta incluzând şi taxele de expediere.<br />
Cititorii din străinătate pot plăti abonamentul în sumă de 48<br />
euro pe an în contul RO05PIRB3200708229002000 deschis la<br />
Piraeus Bank Satu Mare.<br />
xxx<br />
Băsescu se remarcă din nou<br />
Aproape că nu există zi de la Dumnezeu în care<br />
preşedintele nostru, isteț nevoie mare, să nu se remarce. O<br />
face de obicei în văzul lumii, fără nicio jenă, socotind probabil<br />
că totul i se permite, Constituția țării fiind un moft pentru uzul<br />
proştilor ce suntem cu toții, în afară de el, desigur. Iată însă că<br />
o mai face şi pe după perdele, dar de față cu înalți reprezentanți<br />
străini, precum a făcut-o în 2008 în prezența ambasadorului<br />
Nicholas Taubman, cu ocazia unei întâlniri cu senatorul<br />
american Richard Lugar, precum afirmă o telegramă<br />
Wikileaks. Dat fiind că toată lumea pe mapamond ia de bune<br />
aceste telegrame, nu cred că avem vreun motiv să le punem<br />
tocmai noi la îndoială, chiar dacă, în stilul său bine cunoscut, Băsescu tocmai a luat-o în<br />
derâdere, dând-o pe băşcălie cu „prăştiile” lui.<br />
În fapt, preşedintele nostru se arăta la momentul respectiv extrem de îngrijorat<br />
de o posibilă „provocare” rusească în Transnistria, care ne-ar fi pus pe noi, românii, „în<br />
fața unor opțiuni foarte dure”, adică, precum spunea ambasadorul Taubman în comentariul<br />
său personal, Băsescu considera că aceasta „ar necesita practic (s.mea) un răspuns<br />
militar al României”.<br />
Pe vremea comuniştilor, se spunea pe la noi în glumă că singura măsură înțeleaptă<br />
de politică externă ar fi să declarăm război Statelor Unite, astfel ca transatlantica mare<br />
putere să ne ocupe militar țărişoara şi să înceapă să ne pompeze dolari în vinele atât de<br />
vlăguite. De data aceasta, ideea declanşării unui război cu cealaltă mare (cel puțin față<br />
În virtutea respectării dreptului la opinie, redacția Acoladei publică o<br />
diversitate de opinii ale colaboratorilor, fără a-şi asuma responsabilitatea<br />
pentru acestea.<br />
Manuscrisele primite la redacție nu se înapoiază. Sunt privilegiate<br />
textele în format electronic.<br />
ISSN 1843 – 5645<br />
Tipografia Brumar<br />
Timişoara<br />
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
de noi) putere răsăriteană nu mai merge nici măcar ca o glumă, atât de absurd este totul,<br />
chiar de la prima vedere.<br />
Ce ar fi vrut simpaticul nostru Băse? Să mai arăm şi nesfârşitele stepe ruseşti cu<br />
Migurile noastre, câte mai sunt, după ce mare parte din ele au încercat, chiar şi la noi,<br />
fără prea mare succes, să afâneze bărăganele mult mai modeste ca întindere? Asta<br />
pentru că, pentru a ajunge la ruşi pe cale terestră, ar fi trebuit mai întâi să declarăm<br />
război fie Ucrainei, fie Republicii Moldova, țări care nici în ruptul capului nu le-ar fi<br />
permis trupelor noastre invadatoare să treacă peste teritoriul lor, mai ales cu un asemenea<br />
scop. Că despre o flotă de invazie, o uriaşă armada absolut necesară acestui nobil țel, ar<br />
fi mai greu să vorbim, având în vedere că dispuneam doar de două fregate proaspăt<br />
achiziționate de la depozitul de fier vechi al Engliterei, aflate cred, pe atunci, în prim<br />
proces de recondiționare.<br />
Se sparie gândul nu de enormitatea unei asemenea idei, ci de faptul că ea a trecut,<br />
chiar numai fulgerător, ca o găselniță de moment, prin creierii înfierbântați ai luminatului<br />
nostru Conducător, care a ținut să le-o împărtăşească exact reprezentanților Marelui<br />
Licurici, de la țâța căruia se arătase atât de dornic marinelul nostru să sugă. Ceea ce l-a<br />
determinat pe bună dreptate pe Nicholas Taubman să califice drept „aproape de paranoia”<br />
aceste „îngrijorări” băsesciene, dându-ne şi nouă un motiv mult mai serios de îngrijorare<br />
cu privire la facultățile mintale (cum atât de frumos se spune în limbaj medical) ale<br />
„Şefului”...<br />
Radu ULMEANU<br />
Cuprins:<br />
Radu Ulmeanu: Băsescu se remarcă din nou – p. 2<br />
Gheorghe Grigurcu: Norman Manea în dialog – p. 3<br />
Barbu Cioculescu: Evantai liric – p. 4<br />
Nicolae Prelipceanu: Cât ține pacea eternă – p. 4<br />
Miron Kiropol: Poezii– p. 5<br />
C.D. Zeletin: Grabă mare – p. 6<br />
Nicolae Coande: Fenomenul Soljenițîn – p. 6<br />
Constantin Mateescu: Desene în peniță – p. 7<br />
Constantin Trandafir: Mişcarea prozei – p. 8<br />
Constantin Călin: Zigzaguri – p. 9<br />
Interviul Acoladei: Ion Pop – p. 10<br />
Liana Cozea: Domniile lor, Doamnele scriitoare – p. 12<br />
Lidia Popița Stoicescu: Poezii – p. 13<br />
Ştefan Lavu: Comedia numelor – p. 13<br />
Pavel Şuşară: Itinerarii plastice – p. 14<br />
Simona Vasilache: Tematică şi bibliografie – p. 14<br />
Magda Ursache: Trecutul care nu trece – p. 15<br />
Alex. Ştefănescu: Jurnal secret – p. 16<br />
Şerban Foarță: Muza urmuziană – p. 16<br />
A. Alui Gheorghe: Documente autografe Ion Creangă – p. 17<br />
Nicholas Catanoy: Alambicul lui Ianus – p. 18<br />
Tudorel Urian: O tăcere cât un destin – p. 18<br />
Traian D. Lazăr: Vânătorile regale – p. 19<br />
Nicolae Florescu: Reevaluări – p. 20<br />
Viorel Rogoz: Asasini şi torționari – p. 21<br />
Luca Pițu: Fragmentele prelevate – p. 22<br />
Florica Bud: Texte cu nume – p. 22<br />
Angela Furtună: Leacuri contra antisemitismului – p. 23<br />
A.D. Rachieru: “Deznaționalizarea” sociologiei? – p. 24<br />
Mariana Şenilă-Vasiliu: Gemenii demonici ai totalitarismului – p. 25<br />
Joachim Sartorius. Traduceri şi prezentare de C. Abăluță – p. 27<br />
Gh. Grigurcu: Soluția monarhica – p. 28<br />
Ana Blandiana: O aură de blândețe – p. 28
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
Plecat din România în 1986, în urma scandalului<br />
iscat de apariția unui interviu în Familia pe care i l-a<br />
luat subsemnatul (deşi, evident, nu era singurul<br />
dezagrement pe care l-a suportat, acesta va fi constituit<br />
picătura ce face să se reverse paharul), Norman Manea<br />
a î<strong>nr</strong>egistrat în străinătate un şir de foarte măgulitoare<br />
succese. Azi se vorbeşte despre acest prozator şi eseist<br />
ca despre unul ce s-ar afla în vecinătatea Nobelului.<br />
Drept care opiniile d-sale stîrnesc un interes justificat.<br />
Avem acum în față volumul de dialoguri cu Norman<br />
Manea*, realizat de Edward Kanterian, îndeajuns de<br />
cuprinzător pentru a da seama de spectrul de idei,<br />
atitudini, reacții care caracterizează conştiința<br />
scriitorului. Prudent, flexibil, nefăcînd economie de<br />
explicații (arborescența frazeologică pare a amortiza posibilele şocuri ale unor puncte de<br />
vedere mai tranşante), Norman Manea ne dezvăluie totuşi cîteva centre ale preocupărilor<br />
d-sale, nuclee în transluciditatea discursului menționat, extins pe intervalul unui deceniu.<br />
Subiectul de departe dominant este cel al „problemei evreieşti”. Cu toate că declară la un<br />
moment dat: „Sunt sincer plictisit de istoria fără de sfîrşit a antisemitismului”, scriitorul îl<br />
reia de atîtea ori încît acesta devine un laitmotiv al partiturii d-sale mărturisitoare. E o<br />
atracție pe care încercăm s-o înțelegem, fie şi măcar pentru relevanța sa istorică, încă<br />
fierbinte: „«Problema evreiască» a fost dintotdeauna spinoasă în Europa creştină, cum au<br />
şi susținut atît Hannah Arendt, cît şi Nae Ionescu, conectată mereu la alte noduri gordiene<br />
ale vieții economice, religioase, politice”. E la mijloc un complex al individului care aparține<br />
unei etnii judecate după criterii aparte, nu o dată resimțite ca suspectă, ostilă, reprezentînd<br />
un „rău cosmic”. De unde nevoia de a-l contracara prin iubire pentru poporul Israel, prin<br />
ceea ce se numeşte ahavat Israel, simțămînt a cărui absență i-a fost reproşată Hannei<br />
Arendt de către Gershom Scholem. Dacă autoarea cărții Eichmann in<br />
Jerusalem a răspuns, în paginile ei, că, deşi s-a simțit necontenit<br />
evreică, n-ar putea iubi un popor, id est o colectivitate, întrucît<br />
iubirea i se pare destinată exclusiv familiei, prietenilor, iubiților,<br />
Norman Manea ezită părelnic, săvîrşind volute stilistice pentru a sugera o<br />
poziție contrară: „ca în toate chestiile evreieşti, problema evreiască e mai complicată. A<br />
nu avea iubire pentru poporul evreu, ținînd seama de istoria şi destinul acestui popor,<br />
Norman Manea în dialog<br />
Cronica<br />
literară<br />
aduce în ecuație o componentă specială. Nu este, pur şi simplu, ca şi cum un francez nu<br />
iubeşte neapărat poporul francez”. Aşa, deci! Altfel spus evreii constituie, în optica<br />
romancierului, un „popor ales”, diferit de celelalte printr-o superioritate axiomatică ce nar<br />
putea reclama decît iubire. E ralierea la teza biblică a poporului mesianic. În prezent,<br />
un neam cu o „condiție specială”, un soi de pilon al întregii umanități ce reclamă prin<br />
urmare o grijă specială. Cu o ironie moale, Norman Manea avertizează: „Dacă Israelul<br />
este în primejdie, s-ar putea ca înțelepții din Europa să-şi dea seama că nu numai Israelul<br />
este în primejdie ci şi o anume civilizație, viziunea iudeo-creştină asupra lumii, o anumită<br />
moralitate”. Nu cumva apare astfel un alt soi de rasism, „une inégalité des races humaines”,<br />
cum spunea contele Gobineau, unul voalat, vătuit, precaut în enunțurile sale, însă nu mai<br />
puțin real? În grabă de astădată, pe un ton condescendent, Norman Manea admite că<br />
„merită simpatie” şi „suferința palestinienilor”, care alcătuiesc „pionul de manevră al<br />
țărilor arabe şi sunt acum sprijiniți de Iran, forța cea mai periculoasă a regiunii”, cu toate<br />
că aici ar putea fi menționate numeroasele acte de agresiune ale statului Israel, inclusiv<br />
împotriva femeilor şi copiilor, calificate ca atare şi de organismele ONU. Pledant al cauzei<br />
semite, scriitorul recunoaşte „în cazul evreilor, «cauza» naivei lor simpatii față de sovietici”.<br />
„Naivă”, însă cît de „naivă”? Nu s-a lăsat cu o cooperare la enormele fărădelegi din patria<br />
„socialismului biruitor” şi din țările anexate de aceasta, la genocidul săvîrşit de comunism?<br />
Cu un procent ce iese în puternic relief? Ce ar zice Norman Manea dacă cineva ar<br />
încerca să scuze un alt gen de colaboraționişti, vorbind de „naiva” lor „simpatie” față de<br />
nazism? Din aceeaşi dorință de-a spăla culpa unor coreligionari, scriitorul nu ezită a<br />
amplifica nedreptățile pe care le-au suferit aceştia. A admite unele pur şi simplu inventate:<br />
„Un prieten care cunoaşte bine literatura română (sic!) şi pe cea poloneză mi-a spus,<br />
cîndva, că deosebirea dintre antisemitismul cultural românesc şi cel polonez este că<br />
românii sunt înclinați să-i elimine pe evrei din istoriile lor literare, ştiințifice etc., pe cînd<br />
polonezii îi includ, fără să menționeze că au fost evrei”. Care e răspunsul lui Norman<br />
Manea la un asemenea sfruntat neadevăr? O respingere fermă? Cîtuşi de puțin: „Nici nu<br />
ştii ce să spui despre aceste comparații… Poți doar repeta ironica definiție evreiască a<br />
antisemitului: «cineva care îi urăşte pe evrei mai mult decît trebuie»”. Mă tem că insciența<br />
simulată e în acest loc o aprobare…<br />
Cît priveşte apartenența lui Norman Manea ca scriitor la un mediu național, ne<br />
întîmpină în confesiunile d-sale ezitări, oscilații, contradicții formale. Substratul lor e<br />
aceeaşi năzuință de raliere la „poporul ales”, e drept, afirmată uneori, din motive tactice,<br />
pe ocolite, astfel cum un orgolios poate înscena modestia, umilitatea. La un moment dat,<br />
d-sa declară: „Româna a fost limba cu care am intrat în lume, apoi limba educației şi<br />
lecțiilor mele de început, limba iubirii şi a prieteniei şi a familiei în care creşteam. (…)<br />
Este, deci, limba mea, eul meu”. Altădată însă apreciază drept „interesantă” o observație<br />
a lui Ion Simuț: „O evreitate ratată (dar cu atît mai interesantă cu cît e mai ratată şi tîrziu<br />
recuperată) se completează cu o românitate ratată şi cu o nu mai puțin ratată<br />
americanitate”. Aşadar… altceva. Pentru ca, în alt loc, să consemneze în această privință<br />
un dubiu acuzat: „Timpul m-a rostogolit în toate felurile, nu mai sunt foarte sigur cum mă<br />
definesc”. După cum e dispus a-şi recunoaşte despărțirea de România printr-un criteriu<br />
de strictă conjunctură istorică: „Dacă accept premisa acestei întrebări, anume că felul<br />
cum este tratat Holocaustul arată cît de democratică este o țară, sunt nevoit să accept că<br />
România ar reprezenta ghinionul biografiei mele”. Şi asta nu e tot. Rostindu-se la persoana<br />
a treia, prozatorul ne asigură că circumstanța plecării d-sale „tîrzii” din România „nu<br />
atenuează, însă, deloc nemulțumirea celui care nu a profitat de distanța salubră şi stenică<br />
pentru a deveni, în sfîrşit, indiferent față de premisa sa românească”. Prin urmare năzuința<br />
d-sale disimulată a fost dobîndirea acestei „indiferențe” față de punctul de pornire românesc.<br />
Nu e defel o ruşine dorința de-a nu (mai) fi român, însă nu ne-ar putea decît descumpăni<br />
o asemenea aproximare anevoioasă a apartenenței autentice. Liber (la urma urmei,<br />
respectabil) în opțiunile de acest gen, Norman Manea face uz de-o indecizie ce n-avem<br />
impresia că l-ar avantaja foarte mult.<br />
Cronica literară<br />
Referitor la Holocaust, Norman Manea se comportă aidoma evreilor ce-l plasează<br />
într-o singularizare care n-ar suporta raportarea sa la monstruozitățile Gulagului. Ce are<br />
a face, fenomenologic şi etic, unul cu altul, susține mereu d-sa. Nu altceva decît iarăşi un<br />
reflex al unei superiorități etnice, care nu ezită a califica Gulagul drept „un laitmotiv<br />
propagandistic”, apreciindu-l dezolant, diversionist prin negație: „nu un subiect de reale<br />
dezbateri despre cotidianul totalitar, despre servituțile totalei dependențe față de stat şi<br />
despre multstratificarea statului polițist”. Reținem: Gulagul, „un laitmotiv propagandistic”.<br />
Să ne imaginăm mînia… homerică ce l-ar cuprinde pe Norman Manea dacă ar întîlni o<br />
apreciere asupra anti-antisemitismului drept „un laitmotiv propagandistic”. Dar prozatorul<br />
nu şovăie a-şi îmbogăți rechizitoriul referindu-se la „tematica aşa-zisei polemici<br />
bucureştene”, care „s-a lărgit”, în care „s-au amestecat, bineînțeles, şi aluzii dragi presei<br />
româneşti actuale, despre egalitatea Holocaust-Gulag, egalitatea fascism-comunism,<br />
păcatele activiştilor evrei stalinişti, confiscarea de către evrei a suferinței şi monopolul<br />
mondial evreiesc nu doar asupra valorilor culturale şi atîtor altor «valori» ci şi asupra…<br />
suferinței”. Chestiuni împinse în derizoriu, ce s-ar fi manifestat ca o „adevărată obsesie”<br />
a României literare ca şi a altor publicații româneşti, „tratate pamfletar”, servind „unor<br />
interese politice conjuncturale”. Avem astfel punctarea unor teme ce nu s-ar cuveni<br />
supuse discuției, aşezate grijuliu sub obroc, deoarece simpla lor abordare ar echivala cu<br />
„carențe de judecată”, cu o apriorică lipsă de obiectivitate. Cum am îndrăzni să le mai<br />
luăm în seamă? Ori să cutezăm a le socoti drept provocări dintre cele mai incitante ale<br />
dezbaterii politice actuale! Vinovățiile s-ar mai cuveni reamintite? Cum să ne exprimăm<br />
decepția îndurerată asupra faptului că pe cînd negativismul în legătură cu Holocaustul e<br />
pedepsit legal, sub înaltul gir UE, cel privitor la Gulag e abordat cu o cinică indiferență?<br />
Oare s-au prescris crimele săvîrşite împotriva evreilor, aşa cum s-a întâmplat cu cele ale<br />
cîrmuirilor comuniste? Condeiul lui Norman Manea (sau tasta computerului) tresaltă de<br />
indignare cînd se pun astfel de întrebări: „Am citit recent opiniile unui critic literar român<br />
cum că «singura» deosebire dintre Holocaust şi Gulag ar fi faptul că «vinovații Holocaustului<br />
au fost pedepsiți, pe cînd ceilalți nu au fost». Ce să mai spui despre o astfel<br />
de candoare analfabetă? Doar o crasă orbire poate reduce<br />
deosebirile, ca şi asemănările, dintre fascism şi comunism,<br />
dintre Holocaust şi Gulag la o asemenea simplistă gazetărie de<br />
consum”. Aşadar un verdict fără drept de apel. Cu frunțile plecate din pricina<br />
nesăbuinței noastre de-a fi păcătuit cu gînduri nevrednice şi opinii absurde, ne-am putea<br />
găsi eventual alinarea în următoarele rînduri ale lui Alain Besançon, de altminteri citate<br />
de Norman Manea însuşi: „Conştiința Shoah nu îşi află facil locul în analiza pur politică,<br />
ea încearcă o jenă în fața studiului comparativ, neutru, «ştiințific»… ea păstrează<br />
sentimentul indicibil al unui eveniment unic în acest secol şi în toate, cerînd altceva decît<br />
studiul obiectiv: o reverență specială, o tăcere sacră. Nu mai suntem în istoria ideologiei,<br />
ci în cea a religiei – în religia însăşi, cea evreiască, mai întîi, şi, în consecință, cea<br />
creştină”.<br />
Părăsind țara noastră cu un sfert de veac în urmă, suferind pînă atunci cot la cot<br />
cu noi opresiunea regimului repulsiv, „onorat”, după cum îşi aminteşte, de atenția<br />
„organelor” de supraveghere, acostat de aceşti „îngeri păzitori” ai Răului, Norman Manea<br />
întoarce azi asupra fostei sale patrii o privire glacială. O măsoară de la distanțe<br />
transoceanice, disprețuitor. Mai grav, dispus la tendențiozități şi distorsionări ale adevărului.<br />
Intempestiv, romancierul expatriat din pricina ingerințelor comuniste ajunge să vorbească<br />
cu aere de superioritate despre „«bolşevismul anticomunist» de după comunism, care<br />
trivializează, simplifică şi manipulează”. Critica adresată ticălosului regim dispărut n-are<br />
parte decît de suspiciuni, de persiflări, ne-am închipuit cu candoare că demne de o cauză<br />
mai bună: „Groteşti şi chiar înfricoşătoare par uşurința şi rapiditatea cu care se ignoră<br />
sau se falsifică, în numele şi spre profitul unor urgențe politice conjuncturale, viața cotidiană<br />
sub comunism”. La ce se referă Norman Manea? La cine se referă oare? Care sunt<br />
persoanele reprobabile pe care le gratulează cu atari verbe contondente? „Cei care emit<br />
azi judecăți pure, dure şi definitive despre cotidianul sub dictatură, abia ieri implacabil,<br />
inevitabil, ireversibil, nu sunt neapărat tineri care habar nu au cum se trăia zi de zi”. Fără<br />
nume, asemenea acuzații ne apar lipsite de consistență, riscînd a blama personalitățile<br />
respectabile (există şi acestea!), care şi-au asumat, în deplină cunoştință de cauză, analiza<br />
şi sancționarea perioadei comuniste. Nu toți au putut emigra în „lumea liberă”, cum a<br />
făcut-o Norman Manea. Nu toți s-au bucurat de o răscumpărare a suferințelor îndurate<br />
printr-o fulminantă carieră ca d-sa. Ce ştie Norman Manea despre realitatea peisajului<br />
intelectual-moral al României actuale, deoarece ține morțiş a ne dovedi ce nu ştie? „După<br />
prăbuşirea dictaturii ceauşiste, o parte nu chiar neglijabilă a foştilor membri de partid a<br />
devenit, instantaneu, fervent anticomunistă. Printre pasionații tribuni «puri» de astăzi<br />
sunt destui care – pitiți sub cîte o masă oficială mai mare sau mai mică, sub comunism –<br />
nu au prea simțit Gulagul, nu ştiu mare lucru despre Holocaust”. Bine ar fi fost să avem<br />
atît de mulți anticomunişti! Dar, repetăm, cum îşi îngăduie Norman Manea o atît de<br />
cuprinzătoare acoladă pentru a-i veşteji pe cei ce pe de o parte resimt satisfacția unei<br />
eliberări, chiar dacă nu integrale, de sub apăsarea totalitară, iar pe de alta deplîng sechelele<br />
acesteia ce continuă a ne întuneca viața? Suficiența la care recurge nu avem impresia căl<br />
onorează pe scriitor. D-sa nu pregetă a-i arăta cu degetul pe Eliade, Noica, Cioran şi pe<br />
„mulți alții din intelectualitatea interbelică”, simpatizînd odinioară „extrema dreaptă”,<br />
fascinați de „«revoluția conservatoare» (…) chiar dacă legionarismul nu era nazism, ci o<br />
variantă locală, misticoidă”. Nimic despre condeierii „realist-socialişti”, care au slujit<br />
regimul de ocupație sovietică, în schimb o campanie de anvergură şi de durată împotriva<br />
celor numiți cu năduf „figuri de mare calibru intelectual (…) chemate să înlocuiască<br />
icoanele comuniste, să devină icoane postcomuniste”. Dacă înțelegem bine – şi credem<br />
că înțelegem – o deosebire esențială între cultura sub comunism şi cea de după ar fi, în<br />
ochii lui Norman Manea, această schimbare a „icoanelor”, dată fiind „nevoia de cult” din<br />
România, „nevoia de-a sacraliza persoane importante şi a le proclama intangibile”. Atît.<br />
În locul portretelor dictatorilor şi ale membrilor camarilei acestora din CC, portretele<br />
„aşa-numitei «promoții ’27»” Norman Manea ne probozeşte şi ne pune condiții. Cu<br />
magnanimitate, ne atrage atenția că n-ar avea „nimic împotriva admirației şi stimei<br />
pentru marile figuri de cărturari, chiar cei cu adeziuni politice reprobabile”, dacă… „dacă<br />
nu s-ar citi, uneori, în elogiile posterității şi o simpatie vag stînjenită față de opțiunile lor<br />
politice”. Nu-l îngrijorează persistența atîtor tare ale trecutului, pletora de anomalii sub<br />
Gheorghe GRIGURCU<br />
(Continuare în pag. 26)<br />
3
4<br />
Evantai liric<br />
O ochire asupra<br />
poeziei româneşti, de la<br />
naşterea literaturii<br />
moderne încoace, adică<br />
din momentul în care<br />
elementul estetic a<br />
devenit ordonatorul<br />
creației artistice poate<br />
să ne exalte, când n-am<br />
alege ca punct de<br />
referință recunoaşterea<br />
universală a valorilor în<br />
cauză, obținerea de<br />
premii Nobel pe etape<br />
istorice. Mihai<br />
Eminescu ar fi meritat, indiscutabil, acest trofeu, pe vremea<br />
vechiului regat. Fertilul interludiu interbelic l-ar fi propus,<br />
cu egală îndreptățire pe Tudor Arghezi, iar într-o mai largă<br />
evaluare, Lucian Blaga ar fi onorat, de asemenea, premiul,<br />
reflectând şi comunitatea națională întrunită a României<br />
Mari.<br />
În îndelungata epocă roşie, doi candidați ar fi putut fi<br />
propuşi, având în vedere că premiul nu s-a acordat<br />
întotdeauna pe strictul criteriu al eminenței artistice.<br />
Oricum, nici Nichita Stănescu, nici Adrian Păunescu n-au<br />
atins standardele nobilei distincții... Ne-am descurca prea<br />
uşor, ascunzându-ne după indiferent care pom sau deget<br />
când, luând în cercetare starea liricii naționale<br />
postrevoluționare, am opina că marea viteză a lucrurilor<br />
în mers nu ne îngăduie măcar două nominalizări la vestitul<br />
măr de aur scandinav. În mare, lirica ultimelor două decenii<br />
a mizat cu exclusivitate pe cartea libertății absolute,<br />
mergând până la ignorarea, dacă nu chiar sfidarea<br />
criteriului estetic – şi a tuturor formelor constrângătoare.<br />
Maximul exhibiționism al unui eu, altfel decapitat şi, vai, în<br />
formula barbiliană, apter, a caracterizat succesiunea de<br />
generații – zece ani, dacă nu cinci, într-o lume grăbită. Cu<br />
un spor de tact în lirica feminină, între polii Ana Blandiana,<br />
Ileana Mălăncioiu şi Angela Marinescu. Dar şi cu ieşiri din<br />
rânduri, cu salturi în duo-ul spațiu-timp, într-un ambient de<br />
aceeaşi sclipitoare inconsistență.<br />
Trei recente apariții de volume ne-au oferit ocazia de<br />
a desface evantaiul de voci al liricii feminine, ale actualei<br />
lirici, nu dintre cele mai cunoscute. Am descoperit, între<br />
ele, trei ipostaze capacitând un specific. Nostalgie divină,<br />
volumul Elenei Cristina Tătaru (Editura Carta Graphic,<br />
Ploieşti, 2011) îşi deconspiră, din titlu, natura religioasă, de<br />
pasiune, în sensul elevat al termenului, de râvnă întru Isus<br />
Christos, mesager al iubirii şi redempțiunii. Sunt psalmi<br />
din zilele noastre, cu pasul atât în Vechiul, cât şi în Noul<br />
Testament, în vers liber, dar controlat, celebrând aspirația<br />
omului către Creatorul său, în virtutea celor<br />
trei virtuți cardinale şi cu patosul unei<br />
neîntrerupte rugăciuni. Transcenderea morții,<br />
credința în eternitatea eului, a aflării sensului,<br />
a accesării Logosului animă aceste versuri<br />
căutătoare de gnoză.<br />
Limbajul cu parfum arhaic, inspirat din texte biblice<br />
situează imnurile balsamice ale poetei în afara unei epoci<br />
anume, pe portativul unui patos ce nu-şi pierde măsura:<br />
„Căutați pretutindeni/ crengi de măslin sălbatic,/ de mirt,<br />
de finic şi de tufari.../ Veniți cu ele în casa/ de malachit, de<br />
marmură,/ de sidef şi de granit./ Dreptatea Domnului este<br />
mereu aici!/ Cugetați cuvintele lui şi înălțați-vă” (Elevație).<br />
Şi cât de temut este mânia Domnului: „Seceriş va veni<br />
peste voi./ Aşa cum ție, Iuda, ți-am pregătit cândva.../ Potop<br />
de ploaie pentru aceia/ care au risipit dragostea ca norii<br />
dimineții./ Schimbarea pietrei de hotar/ pentru cei care<br />
merg spre Domnul” (Mânia lui).<br />
Autoare de proze şi eseuri, Lidia Popița-Stoicescu<br />
debutează liric cu un masiv şi unitar volum, Dacă n-ar fi<br />
culorile (Editura Semn E, Bucureşti, 2011, cu un cuvânt<br />
introductiv al lui Gheorghe Grigurcu). Culorile dau relief<br />
lumii, care poate fi un Eden, când dragostea triumfă sau<br />
un tărâm al nostalgicelor meditații pentru ființa<br />
însingurată, element comun al liricii feminine îndeobşte.<br />
Melancolia recapitulărilor succede țipătului de bucurie al<br />
dragostei biruitoare.<br />
Penelopa îl aşteaptă pe Ulysse, pe care, poate, nu<br />
mânia zeilor îl ține departe de casă, neliniştea,<br />
schimbătoarele stări ale singurătății alcătuiesc un Jurnal<br />
liric nu atât al revoltei sau compasiunii, cât al rememorării<br />
ceasurilor de extaz. Când se revoltă: „Voi fi o Penelopă în<br />
sens invers/ voi isprăvi pânza la care țes,/ pețitori voi chema,/<br />
în loc să-i alung,/ arcul lui Odisseu/ am să-i învăț să-l întindă,/<br />
am să le-nvăț brațul/ să mă cuprindă...// Ochii aedului orb/<br />
am să-i fac să vadă – cu pleoapele deschise –/ că n-a fost<br />
niciodată nici un Ulisse” (Demitizare). Furie de moment:<br />
„şi mă-ntreb întruna,/ singură ca luna:/ oare câți Ulisse miau<br />
plecat din port,/ care din Ulisse mi se va întoarce?...”<br />
(Destin).<br />
Din spuma talazurilor, bărbatul se iveşte ca un tânăr<br />
zeu, marea e o vrăjitoare, cuplul primordial îşi gustă<br />
Flux-R Flux-Ref Flux-R ef eflux eflux<br />
lux<br />
PARANTEZE<br />
Barbu CIOCULESCU<br />
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
Cât ține pacea eternă?<br />
Cel mai bogat om al planetei,<br />
cum se spune, Warren Buffet, a<br />
lansat un apel în Statele sale<br />
Unite pentru ca bogații ca el să<br />
fie supraimpozitați. Astfel,<br />
spune magnatul, va putea fi<br />
salvat bugetul celei mai<br />
puternice, încă, țări de pe... ați<br />
ghicit, planetă. Apelul său a fost<br />
urmat de o declarație în acelaşi<br />
sens, semnată de 150 de<br />
multimilionari, declarație care<br />
spune, în principiu, că țara<br />
aceasta le-a permis să ajungă<br />
la situația la care au ajuns şi că,<br />
acum, a venit momentul ca şi ei să facă ceva pentru țara<br />
lor. Fără nici o referire la celebra vorbă a lui J. F. Kennedy,<br />
nu te întreba ce poate să facă țara pentru tine, întreabă-te<br />
ce poți tu face pentru ea.<br />
Mentalitatea americană a fost totdeauna străină<br />
europenilor. Ca să nu mai vorbesc despre europenii<br />
marginali, cum suntem noi. În marea cursă a îmbogățirii,<br />
această mentalitate mai poate pune o surdină, pentru că<br />
altfel am ajunge să ne mâncăm unii pe alții. Pare o<br />
exagerare? Desigur. Dar, judecând lucrurile la rece şi<br />
reducând la absurd, nu e ceva de canibalism în această<br />
goană după bani, pe care o vedem crescând mereu în<br />
intensitate, căpătând motivații din cele mai diverse. Ştie<br />
toată lumea că îmbogățirea unuia îl lasă pe altul sărac. Dar<br />
tot aşa de bine ştie toată lumea că numai unii, şi nu mulți,<br />
au, în lumea aceasta, capacitatea de a inventa mijloace<br />
ingenioase de a câştiga bani. Într-o lume care ar mai exista<br />
după principiile omului primitiv, ceilalți ar muri de foame<br />
la propriu. Numai că felul acesta de îmbogățire nu se poate<br />
dezvolta decât în prezența perdanților. Ei alcătuiesc piața<br />
şi fără piață ideile ingenioase de a scoate bani din piatră<br />
seacă, de tipul facebook sau google, ar rămâne simple<br />
idealuri. Or, idealurile, după cum ştie toată lumea, nu aduc<br />
bani celor care le au, dimpotrivă aş zice eu.<br />
plenitudinea. Finețea percepției şlefuieşte, ca pe hai-kuuri,<br />
câteva Micropoeme: „Au căzut în lac atâtea stele,/ că<br />
apa i se revarsă/ peste maluri” şi „Era cu atâta certitudine<br />
frig,/ încât stelele, / – respirând cu viteza luminii – / mi-au<br />
aburit fereastra”. Mai departe, un admirabil exercițiu în<br />
metru saphic demonstrează valențele pluralității.<br />
Cel de al treilea tom, cu mici excepții tot în vers liber,<br />
aparține unei voci rebele, după insondabilul titlu Rezervația<br />
Zoil (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011). Ştim, din<br />
studiosul nostru trecut şcolar, cine era persoana, rău văzută<br />
încă din antichitatea clasică, gramatician, filosof, retor<br />
şi... critic literar. Trăitor pe vremea lui Ptolomeu<br />
Philadelphus, de loc din Macedonia dinspre<br />
Tracia, din localitatea Amphipolis, retorul a<br />
purtat şi porecla de Homeromastix, de pe urma<br />
unei cărți în care scotea la iveală erori în<br />
epopeile lui Homer. Pentru asta, antichitatea l-a pedepsit<br />
cu diverse sfârşituri, care mai de care mai crud şi<br />
defăimător, începând cu lapidarea. Ce s-ar fi produs în insula<br />
Chios, dar ca urmare, după Vitruvius, a calomnierii regelui<br />
de către filosof. Vina de a-l fi atacat pe Homer nu consta în<br />
veridicitatea obiecțiilor, ci în aceea de a fi lovit în cineva<br />
care nu se mai putea apăra. Pentru care criticii de astăzi<br />
nu mai sunt aruncați într-o groapă comună, cum pare a i se<br />
fi întâmplat eroului autoarei Daniela-Olguța Iordache. Zoil<br />
al său trece prin zări suprarealiste: „Căci ce-i Zoil? O floare<br />
efemeră/ ce făptuieşte numai şi prosperă./ Inima lui e-o<br />
ceară ori un plastic/ turnat în forme noi de gumilastic”.<br />
Mai precis: „E-un ochi diurn ivit din divagații/ Şi-nsuflețit<br />
de-un viu tumult de-ovații./ Gelatinos, cu-anomalii de<br />
broască/ El poate-n orice mediu să trăiască”. Cu acest<br />
bivalent înțeles al poemului deschizător al cărții: „Zeul<br />
râde.../ Câțiva înțelepți ies din gura lui ştirbă/ Cu făcliile<br />
aprinse./ Apoi cu toții se-nclină şi se-adapă/ Din marea<br />
lumină ce creşte din trapă”. Trapa funerară fiind, fireşte,<br />
groapa comună de care am vorbit! Minat de ticuri<br />
nevrotice, dar posedând un seif cu cod, Zoil circulă într-un<br />
univers acoperit de nori neutronici, pe câmpuri entropice,<br />
într-o lume cu ochi poliedrici sau de laser, cu femei de<br />
plastic, posesoare de gene edulcorate, benzi de fotoni<br />
bântuie aerul caustic, pe când: „În vremea asta în laborator/<br />
Ofelia şi Julieta/ două celule disperate/ se sbat în rigidele<br />
eprubete reci” (Laborator). Evurile fuzionează şi iată-ne în<br />
Troia: „Când bat clopotele în hexametru/ începe să joace<br />
peste funestul/ oraş de sticlă aurul,/ Troia de aur, înfăşurată<br />
în 9 valuri de foc/ cu piciorul filigranat/ sare peste cenuşa<br />
durerii/ fâlfâindu-şi nerăbdarea peste apus/ valul<br />
Scamandrului o laudă...” Parcă de Homer se ocupa Zoil,<br />
nu-i aşa? Tripticul se închide asupra violenței, după ce<br />
barajul clasicității a cedat, iar pe Styx curg barbarismele<br />
nou intrate în limbă, poluându-i undele negre – într-o<br />
viziune cu puține luminişuri.<br />
Revenind la apelul lui Warren Buffet, el este un<br />
semnal că lucrurile se schimbă fundamental în această<br />
lume, că nici capitalismul nu mai este ce a fost, că nici<br />
piața, cât o fi ea de liberă, nu mai e atât de liberă, că prin<br />
căderea comunismului ca sistem de stat, unele dintre<br />
principiile sale, care se pot valorifica, au fost preluate de te<br />
miri cine. (Mai țineți minte celebra „valorificare a<br />
moştenirii culturale a trecutului”?) Sigur, apelul lui Warren<br />
Buffet nu e unul capitalist, dar unul de stânga este. Pentru<br />
că tocmai acesta e programul stângii, acela de a redistribui,<br />
altfel, bogăția. Or, să auzi din gura celui mai mare bogătaş<br />
al lumii proclamată redistribuirea propriei bogății poate fi<br />
şocant. Şi poate fi, la urma urmei, o gură de aer pentru<br />
susținătorii comunismului. E drept, acest apel nu poate<br />
însemna o chemare la comunizarea lumii, dar înseamnă,<br />
şi asta e sigur, o recunoaştere a faptului că oamenii trebuie,<br />
totuşi, să fie solidari între ei, indiferent de gradul de bogăție<br />
al fiecăruia. Şi chiar dacă Warren Buffet nu a anunțat că-şi va<br />
distribui imensa avere săracilor ca Sf. Francisc, a ajuta<br />
statul, bugetul său, înseamnă, de fapt, a-i ajuta şi pe cei mai<br />
puțin favorizați de soartă, pentru că asta e una dintre<br />
funcțiile statului.<br />
La alt nivel, al Uniunii Europene, Germania şi<br />
după ea Franța nu au acceptat o solidarizare cu statele<br />
colege mai puțin bogate, evident, de data asta pare sigur,<br />
din vina administrației lor, dar poate şi a celor pe care<br />
această administrație le are în grijă sau coordonare. Sigur,<br />
e altceva să fii Warren Buffet şi altceva Germania, deşi, la<br />
urma urmei, e vorba de o oarecare echivalență. Numai că<br />
Germania, de pildă, cuprinde, deopotrivă, şi oameni<br />
defavorizați şi oameni foarte bogați. Cetățenii germani, se<br />
spune, s-ar opune susținerii Greciei şi a celorlalte țări de<br />
pe marginea prăpastiei, sub cuvânt că aceştia nu muncesc<br />
şi atunci de ce ei, care muncesc, să finanțeze lenea altora.<br />
La prima vedere, argumentul german e corect, logic. La a<br />
doua, însă, el se prăbuşeşte. Păi ştiți de ce trebuie să susțină<br />
Germania Grecia sau oricare stat din UE ajuns în această<br />
situație? Simplu: pentru că a acceptat, cândva, să facă<br />
parte din aceeaşi uniune cu el sau cu ele. Şi în situația asta<br />
nu există decât două posibilități: ori să ajute la scoaterea<br />
acelora din mocirla datoriilor, ori să se retragă sau să ceară<br />
excluderea statelor cu deficit prea mare din Uniunea<br />
Europeană. Ceea ce ar însemna sfârşitul Uniunii Europene.<br />
Ca să nu mai spun că, la a treia vedere, se arată un alt<br />
factor comun al celor care muncesc corect şi al celor care,<br />
conform convingerii celor dintâi, lenevesc: moneda unică,<br />
euro-ul. Or, aici nu mai există loc de întors. Dacă se<br />
prăbuşeşte moneda grecilor, din cauza imenselor datorii<br />
de stat, atunci, de fapt, li se prăbuşeşte şi nemților moneda,<br />
oricât de corect şi de bine ar lucra ei şi oricât de corect şi-ar<br />
administra cheltuielile de stat Germania, cu dna Merkel în<br />
frunte. Or, pericolul acesta e mare, e foarte mare (dl<br />
Ciorbea spunea „va fi greu, va fi foarte greu” pe când era<br />
prim ministru, nu mai e de mulți ani şi e şi mai greu, dar nu<br />
de aia...). În cazul în care UE s-ar prăbuşi, ce loc liber ar<br />
avea expansiunea rusească! Ce războaie s-ar mai putea<br />
purta din nou şi ce puțină lume ar mai supraviețui din<br />
suprapopulata Europă!<br />
Nimeni nu şi-a închipuit, când s-a prăbuşit<br />
comunismul, că urmările acestui eveniment vor fi de o<br />
asemenea anvergură. Douăzeci de ani, cât a durat de fapt<br />
şi perioada dintre cele două războaie, au trebuit să treacă<br />
pentru a se constata, în lumea liberă încă dinainte, pentru<br />
a se demonstra că lumea nu se poate echilibra încă, pentru<br />
că libertatea are nevoie mereu de o contragreutate. Din<br />
punctul nostru de vedere, e trist, foarte trist, ca să repet<br />
formula de mai sus, să constatăm că n-am fost decât un<br />
lest, absolut necesar pentru ca balonul lumii să se poată<br />
înălța. Sigur, aveam impresia că balonul s-a întors, şi-a<br />
recuperat lestul de pe unde-l aruncase, noroc că mai ținea<br />
minte cineva coordonatele, şi că acum ne înălțăm şi noi cu<br />
el, din nou. Numai că, uite, balonul s-a înălțat el ce s-a<br />
înălțat cu noi cu tot, dar până la urmă a început din nou să<br />
coboare. Ce să facă piloții balonului? Fac şi ei summituri,<br />
dar nu se înțeleg. N-ar mai vrea să arunce pe nimeni ca<br />
lest, poate din cauza corectitudinii politice, poate pentru<br />
că există alte interese, meschine, dar favorabile lesturilor.<br />
Poate că a fost un moment de idealism, care a<br />
cuprins lumea, poate că, de fapt, a fost, dimpotrivă, un<br />
moment de calcul cinic al celor care aveau nevoie de noi<br />
piețe şi noile piețe au fost dobândite. Numai că, prin<br />
deschiderea aceasta a piețelor, capitalismul s-a trezit,<br />
constatăm azi, în fața unei situații pe care nu mai ştie cum<br />
s-o administreze, statele s-au pus pe cheltuieli nebuneşti,<br />
băncile şi-au depăşit cu mult atribuțiile şi, ca să zic aşa,<br />
programul sau proiectul, încât lumea se vede din nou într-un<br />
impas. Nu mai e un război mondial la orizont. Dar e sigur<br />
că ăsta nu e un război? Pentru că victime or să fie, şi sunt<br />
deja, cam tot atâtea câte a făcut războiul. Chiar dacă nu<br />
toate or să moară, violent, în bătălii purtate trei sau patru<br />
ani. Până la urmă, efectele or să fie echivalente.<br />
Şi o ultimă întrebare: pacea eternă poate ține<br />
numai 20 de ani, 20 de ani şi ceva?<br />
Nicolae PRELIPCEANU
+<br />
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
O zi fără porți,<br />
Numai lacăt.<br />
Ca încălzit de morți<br />
Soarele-i la capăt.<br />
Şi nici o putere<br />
din vara sfârşită<br />
Nu vine, nu cere<br />
Să-i fii aur în sită.<br />
Cuvintele chemate<br />
Pe buze scrumesc.<br />
Slujirea făcliilor<br />
Rămâne ultim sens.<br />
29 iunie 2009<br />
Lacrima mea ca un cuțit a străpuns<br />
Obrazul celei ce-şi spunea fericire,<br />
Obrazul ce nu era altceva decât fusul<br />
Ursitei făcut paradis şi infern.<br />
Nebunul de mine, lor şi ei mire,<br />
Iubind-o mai mult decât mortul locul său de veci,<br />
Loc fără veci, abandonare,<br />
Drum creat pentru mântuire.<br />
+<br />
Zi în care am început să trăiesc<br />
Fără a fi zămislirea tărâmului<br />
Ce salvează numai prin faptul<br />
Că a devenit invizibil.<br />
Zi neagră, zi albind,<br />
Dându-mi focul nestins<br />
Ce nu-l mai pot vărsa în aer<br />
Sub înfățişare de ardere<br />
Şi nici măcar ca mărunt vaier<br />
Aruncat de înger pe talgere,<br />
Cântec rostindu-se<br />
Înălțat foc dincolo de orice creație,<br />
În ziua în care am început să trăiesc.<br />
+<br />
Adâncul fructelor<br />
E mistuitor,<br />
Mă arunc în el,<br />
Şi coajă de duh<br />
Sau fructul în zbor<br />
Îți sunt, Doamne, parfum<br />
Răsturnat în mine,<br />
Amândoi drum<br />
Mângâierilor de mistuire pline.<br />
Cântând ne spală<br />
Cenuşa cuvintele.<br />
Vino şi cuprinde-le<br />
Chiar şoptite de boală.<br />
30 iunie 2009<br />
Unde am fost chemat nu a rămas nimic din chemare,<br />
Numai ecoul s-a făcut umbra unui înger<br />
Ce a primit viață de carne<br />
Rodindu-mă în el.<br />
Muguri nestăviliți de nici o furtună<br />
Eram, ca în ultimul suflu.<br />
Unde am fost chemat...<br />
+<br />
Iarba are un miros ce seamănă cu mine,<br />
Îşi pierde vremea adăugându-se vântului<br />
Ce râde şi ciufuleşte frunzele<br />
Cuprinse de amintirea copilului<br />
P P P P P o o o o o e e e e e z z z z z i i i i i ee<br />
ee<br />
e<br />
Pe care visul de a nu fi l-a răpit.<br />
Nimeni nu are chef de vorbă,<br />
Nimeni nu vrea să tacă.<br />
Se aud mişcări stranii în cer,<br />
Se aud oasele troznind sub pământ.<br />
Iar se întind morții prea tare<br />
Şi sparg coaja grea a țărânii.<br />
Şi nu se ştie dacă e o întâmplare<br />
Sau totul a fost aşa programat.<br />
Oricine primeşte un surâs de la oricine,<br />
Lumina învață să fie.<br />
Inima se strânge cută peste cută<br />
La trecerea frumuseții copilăroase<br />
Pe ulițele din cetatea pierdută<br />
Unde a rămas în picioare doar<br />
Statuia unei zeițe goale<br />
Ce se uită fără privire la cale.<br />
+<br />
Am fost în carne lacrimă de prunc.<br />
Cu ea am plâns desăvârşirea.<br />
Am fost în carne ceea ce arunc<br />
După o masă copioasă-n firea<br />
Macabră a universului.<br />
Am fost ceea ce pragul înțelege<br />
Ca lume cealaltă lume în cealaltă.<br />
Am fost cuvinte fără cuvinte, lege fără lege,<br />
În care om şi neom au făcut haltă.<br />
+<br />
Şi atunci cum să fiu,<br />
Să germinez<br />
În cutremur viu,<br />
Unicul sens? –<br />
Când din cer curge<br />
Năluca-n năluci,<br />
Haos pur ce suge<br />
Vis din vis de prunci?<br />
Lăsați-mă-n corp<br />
Ce visul îşi cară<br />
Dincolo de orb<br />
Chip de stea polară.<br />
+<br />
Pe când stau în adâncul furtunilor şi cânt<br />
Cu scoici de suflet carnea îți iese din mormânt,<br />
Şi mi se face punte de ceruri întru care<br />
Îmbrățişez a neființei întrupare.<br />
Nu tulbura mai mult decât atât<br />
Văzduhul peste mine. Ca Dumnezeu surâd<br />
Primindu-te, genunchii nu-i mai am,<br />
Îngenunchiați s-au făcut ram<br />
De aşteptare, rană de mii de ori<br />
În viață, ca-n veci culme de flori.<br />
Dacă sunt încă viu atunci sunt nesfârşit,<br />
O taină sfâşiată dar devenită rit<br />
În care haosul ascunde<br />
Un zeu gravid cu fetusul o punte.<br />
De tine e gravid până la moarte<br />
Şi duhul ce-i e gând nouă-l împarte.<br />
4 iulie 2009<br />
Miracolul ce în mine crede m-a ales<br />
Cer deschis în lacrima din sens,<br />
În care obscurul trecând peste obscur<br />
Se înfaşă în podoabe,<br />
Unele strălucind, altele sfâşiate<br />
De cuvântul veacurilor toate.<br />
Să tacă e menirea oricărei splendori,<br />
Să tacă sub parfum scânteietor.<br />
Miracolul în chiar acest parfum<br />
Înfăptuieşte lucrarea de veci a lacrimei.<br />
+<br />
Nu mai aud, timpanul mi-a plesnit,<br />
Acesta-i începutul durerii luate de la zâne.<br />
Mă doare cuvântul înmiit,<br />
Inima ca fosilă îmi rămâne.<br />
Şi dacă-i întuneric şi dacă e senin<br />
Aceeaşi ceață o simt învălmăşită<br />
Cu măduva şi doar aşa mai pot<br />
Să scot din gâtlej sunete ca rod.<br />
+<br />
Viața creşte încet<br />
Într-un fior.<br />
Nu există altfel,<br />
Decât vânt şi nor.<br />
Poți să o întrebi<br />
Mii de ani, ea tace<br />
Ca săgeata-n cerb,<br />
Înțepenită pace.<br />
Eşti gonit în viața<br />
Fiecărui cer.<br />
Laşi să ningă ceața<br />
Ta peste tăceri.<br />
+<br />
Am privit-o cu teamă când<br />
Mi-a adresat râsul acela<br />
de copil născut din întâmplare.<br />
Cu teamă de trup ce a uitat<br />
Să îmbrățişeze, cu respirația făcută ghemotoc<br />
În gâtlej, şi mi-am spus că nu sunt,<br />
Că am fost, şi m-am topit acolo<br />
În sala unui hotel de mâna a treia<br />
Tapetată cu flori putrede.<br />
Numai o clipă ochii noştri s-au iubit<br />
Şi în mâini mi-a rămas transpirația<br />
Unei dispărute mângâieri şi țipetele<br />
Ca de pisici chinuite ale pescăruşilor<br />
Şi cât de obosit de fericire eram<br />
Mergând spre gară, mă făcusem un ram<br />
Înflorit pentru ultima oară.<br />
Un ram al copacului dintâi, epitaf<br />
Al paradisului aproape de o obscură gară.<br />
5 iulie 2009<br />
Ce viziune era carnea ei<br />
Cu fulgi de zăpadă.<br />
Când o atingeam din greşală,<br />
Mi se părea o dovadă<br />
Că trăiesc revenit din cer.<br />
Zdrențele ce mă îmbrăcau<br />
Îmi erau veşminte regale,<br />
Visul ce mă visa aproape<br />
De mişcările ei feline<br />
Ştia în Dumnezeu să mă îngroape.<br />
Încă ard amintindu-mi-o pe când<br />
Mi se spală trupul mort<br />
Înainte de a fi aruncat<br />
În pământ şi în rai.<br />
Încă ard ca scările unui palat<br />
Surpate de urcuşul îngerului.<br />
+<br />
Țipete de păsări şi copii,<br />
Vedenii de femei cu trecerea chemată pe pământ,<br />
O briză măruntă şi lovitura<br />
De a privi dat afară din viață,<br />
Iată câteva cuvinte ce consumă<br />
Ziua de azi pe care ai vrea să o dai<br />
Oricui doreşte să o spulbere<br />
Şi astfel vei putea să cinezi<br />
În chiar seara asta cu Dumnezeu.<br />
Şi lasă-i să se bucure<br />
Pe cei ce țin atât să se bucure<br />
Că nu mai eşti.<br />
+<br />
O frunză se zbate<br />
Cu sunet de cristal.<br />
Clipe încărcate<br />
De țipăt îmi sunt mal.<br />
Copacii îşi trag afară<br />
Din mine şi din lut<br />
Rădăcinile. Câtă seară<br />
Căzută peste cel căzut!<br />
Chiar florile au parfumul<br />
Împuținat.<br />
Ard, şi doar scrumul<br />
Rămas nu-i păcat.<br />
Miron KIROPOL<br />
5
6<br />
Grabă mare<br />
Să ne abatem, Cynthia, şi pe la<br />
Gorunişte. Ce Dumnezeu: i-am dat<br />
satului ăstuia un an de tinerețe. Am<br />
predat acum – ă, hă, hă! – cinci<br />
decenii limba română la şcoala de<br />
aici. Terminasem liceul!... Şi<br />
cârmirea volanului s-a săvârşit<br />
concomitent cu încuviințarea ei.<br />
Cynthia simte tot cu o secundă mai<br />
devreme, aşa că nici n-a mai fost cazul<br />
să-l pronunțe pe da.<br />
Am părăsit astfel dealurile mărețe<br />
dinspre răsăritul Bacăului, îndreptându-ne către leasa de păduri a<br />
dealurilor Tutovei. În plin altar silvestru, curgerea grandioasă a<br />
coloanelor luminii printre fagii drepți ca lumânarea îmi deştepta o<br />
amețeală stranie, ca într-o hipnoză în care nu crezi dar care te cuprinde<br />
fără voie. Am scăzut viteza. Undelemnul aerului îmi transforma trupul<br />
într-un plămân unic. Şi cum îmi stă în fire să mă observ automat, ca<br />
medic ce sunt, am descoperit că răsuflam scurt şi într-un ritm sporit.<br />
Emoția, m-am gândit...<br />
Se strecura înserarea.<br />
– Ce-o fi făcând Beatrice? O, Beatrice, Beatrice, colega mea!...<br />
Vom trece prin satul ei. Poate şi pe la şcoală. Câți profesori se vor fi<br />
vânturat, timp de 50 de ani, prin moara cancelariei! Şi câți se vor fi<br />
petrecut din viață...<br />
– În orice caz, tu ai fost unul din cei ce s-au vânturat dar nu s-au<br />
petrecut! răspunse Cynthia, atingând cu o rază fină a lucidității ironice<br />
accepțiunea metaforică a celor două verbe.<br />
Cum maşina şerpuia pe şoseaua neverosimil asfaltată, zăbrelele<br />
înalte ale arborilor mă provocau cu enigma numărului mare şi repede<br />
schimbător, ca-n exercițiile eleate.<br />
– Ne apropiem de Gorunişte. Uite pe dreapta Râpa Borii. Trece pe<br />
lângă casa Beatricei. Ştii, prima mea dragoste... Ce-ar fi să ne oprim la<br />
ea câteva minute?! La ora asta e acasă. Am aflat de la un profesor din<br />
Bacău că părinții i-au murit şi că s-a măritat cu un grobian, ca să nu zic<br />
altfel, ea, o gingăşie de fată... Dur, însă nu bestie, căci trăiesc şi astăzi<br />
o viață bine împărtăşită conjugal.<br />
– Sigur! acceptă Cynthia, bucuroasă că o veche curiozitate îi va fi<br />
satisfăcută.<br />
Casa, odinioară înconjurată din trei părți de păpuşoaie era acum<br />
o insulă într-o mare de flori. Reginele nopții strecurau brațe înflorite<br />
printre şipcile gardului spre palma curată a ogrăzii. Acoperişul era şi el<br />
altul: tabla, albă şi strălucitoare altădată, căpătase prin ruginire culoarea<br />
cafelei prăjite.<br />
Beatrice nu m-a recunoscut în primele clipe. Deodată însă<br />
zâmbetul care-i crea prin asimetrie o gropiță în obrazul stâng a confirmat<br />
recunoaşterea, iar năvala aducerilor aminte a fâstâcit-o complet.<br />
Mişcările mâinilor ei încă frumoase păreau schițele prin care un pictor<br />
redă vâjâiala fericită de sub tâmple.<br />
– Beatrice, Beatrice, nu rămânem decât un minut. Am oprit doar<br />
ca să te vedem. Altădată vom sta mai mult. Cade întunericul şi mă tem<br />
să nu-mi facă maşina vreun pocinog prin pădurile noastre!<br />
– ... pădurile noastre! îmi repetă ea ultimele cuvinte, ca altădată<br />
Echo, nimfa care cunoştea legăturile de dragoste ale lui Zeus...<br />
– O cafeluță măcar, o fac repede! căută ea spre ochii verzi ai<br />
Cynthiei. O iau ca aliată pe domni...<br />
– Pe doamna, precizai eu riscant.<br />
– Pe doamnişoara, alunecă ea fără voie şi distorsionat printre<br />
silabe. Vai, nu-s obişnuită cu vizitele repezi, m-am zăpăcit de tot: doamna!<br />
Dispăru, reveni şi întinse pe măsuța ovală dintre petunii o dantelă<br />
somptuoasă, operă evidentă a minuției degetelor şi a pustiului vieții. Se<br />
făcu iarăşi nevăzută prin labirinturile bine măturate dintre straturi.<br />
Când, cum, nu ştiu, dar se ivi incredibil de repede cu tablaua<br />
cafelelor, neanimată în nici un fel de febra lesne de diagnosticat. Roză<br />
şi îmbrobonată de emoție, printr-o anume blocare în vârstă, avea în<br />
înfățişare puritatea călugărițelor fără vârstă şi cu viața netrăită. Pe<br />
semne că brutalitățile vieții în doi îi imprimaseră aerul permanent actual<br />
şi fraged prin care mă surprindea, urmare a răscolirii necontenite a<br />
adâncurilor sufleteşti. Parcă ar fi băut toată viața numai rouă. Parcă ar<br />
fi inhalat toată viața numai piperul subtil, umed şi volatil al expirației<br />
reginelor nopții.<br />
Am vorbit, am vorbit, am vorbit, comprimând în vasul<br />
neîncăpător al acelei jumătăți de ceas conținutul unor ore întregi.<br />
Apăsarea grabei ne făcea clari: Beatrice clară în fina ei vibrație, Cynthia<br />
clară în imobilismul ei atent, de heruvim cu ochi mulți, eu clar în sinteza<br />
rememorărilor. De bărbat, nevasta nu pomeni nimic; el a rămas tot<br />
timpul o absență, mai curând o abstracție, dar simțeam, tot clar, limitele<br />
arealului pe care priponul conjugal i le impunea Cynthiei. Veghea<br />
neîntreruptă o înțelepțise pe zvăpăiata de odinioară, iar visarea, şi ea<br />
neîntreruptă, îi rotunjise conturul pleoapelor, moleşindu-i-le a vârstă.<br />
Ne-am ridicat să plecăm, îndreptându-ne spre trotuarul cu pietre<br />
de râu de lângă zăplazul ce ținea cu greu piept presiunii florilor grădinii.<br />
Câteva scăpaseră din strânsoarea gardului, zgâindu-se spre lumina mai<br />
bogată din curte.<br />
– Narcisele din Moldova, mirositoare şi cu guleraş sângeriu la<br />
mijloc, am zis. Le întâlnesc atât de rar în Bucureşti! La noi există doar<br />
albe complet sau galbene. Şi fără miros.<br />
Beatrice se repezi spre pâlcul narciselor, întorcându-se cu un<br />
braț plin pe care, ajunşi la poartă, îl oferi Cynthiei. Îi<br />
mulțumi ea, îi mulțumii eu. Conjugarea mulțumirilor<br />
o făcu brusc retractilă. Când să trecem de poartă, adică<br />
la despărțire, am zis într-o doară:<br />
– Noi le spuneam în copilărie zarnacadele.<br />
Rămâi cu bine, Beatrice! Trăiască zarnacadelele!<br />
Ochii i se umeziră. Nici nu venisem bine...<br />
– Da, zacarnadelele!<br />
– Nu, Beatrice zarnacadelele!<br />
Cynthia deschise portiera, reluându-şi locul cu<br />
o grație ostentativă.<br />
– Da, zanacardelele!<br />
– La revedere! Zarnacadelele, la revedere!<br />
– La revedere!<br />
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
Fenomenul Soljenițîn<br />
„Transportat în<br />
câteva ore cu viteză<br />
amețitoare din închisoarea<br />
Lefortovo, din Marea Zonă<br />
Sovietică înconjurată cu<br />
sârmă ghimpată, în căsuța de<br />
țară a lui Hei<strong>nr</strong>ich Böll<br />
(localitatea Langenbroich,<br />
n.m. N. C.) de lângă Köln,<br />
m-am pomenit încercuit de<br />
sute de ziarişti care aşteptau<br />
de la mine declarații<br />
fulminante; într-un mod<br />
neaşteptat şi pentru mine, le-am răspuns: am vorbit destul<br />
în Uniunea Sovietică, acum tac.”<br />
Acestea sunt cuvintele cu care se deschide<br />
cartea de memorii din exil a lui Soljenițîn, „Ca bobul<br />
între pietrele de moară”, în care autorul se confruntă<br />
pentru prima oară în mod direct cu opinia publică<br />
occidentală, în speță cu presa dornică să afle tot ce gândea<br />
şi simțea marele disident rus. Se ştie că Soljenițîn a<br />
debutat oarecum nefericit în această relație care avea<br />
să-l victimizeze până la reîntoarcerea în Rusia, în 1994,<br />
stârnind pasiuni şi controverse cărora cu greu le-a făcut<br />
față. Momentul sosirii sale în Occident a fost determinat<br />
de apariția, la Paris, în 1973 a cărții Arhipelagul Gulag.<br />
KGB-ul descoperise deja o copie a lucrării, fapt care a<br />
urgentat apariția în premieră mondială în Franța a acestei<br />
lucrări care avea să împartă intelighenția occidentală în<br />
două tabere. Arestat în 1974, el este eliberat la presiunile<br />
Occidentului şi expulzat în Germania Federală (unde stă<br />
două zile la prietenul său Böll), după care alege Elveția,<br />
ca o primă escală a drumului său spre Statele Unite. Aici<br />
avea să țină în 1978 faimosul „Discurs de la Harvard”, în<br />
fața unei elite americane înmărmurite să afle că scriitorul<br />
rus avea şi cuvinte de dojană, nu doar de aprecieri la<br />
adresa societății lor. Ideile sale morale şi politice (nu<br />
consimțea la dihotomia hobbesiană a politicului separat<br />
de morală) au fost răstălmăcite şi întoarse pe toate fețele,<br />
nu de puține ori presa conservatoare americană<br />
creionându-i un portret de rus iubitor de autoritarism,<br />
paseist, panslavist şi critic al democrației occidentale.<br />
Cartea lui Daniel J. Mahoney*, profesor de<br />
ştiințe politice la Assumption College, SUA, este un<br />
studiu serios, foarte documentat, aplicat şi coerent, în<br />
care sunt prezentate principalele teme ale discursului<br />
public al lui Soljenițîn din momentul expulzării din URSS<br />
şi până la moartea sa: autoconstrucția gradată a guvernării<br />
locale, de la bază spre vârf, căința pentru crimele şi<br />
minciunile care au făcut din Uniunea Sovietică iadul pe<br />
pământ şi renaşterea poporului prin acțiuni ale libertății<br />
civice, nu prin ucazuri ideologice. Analistul american îşi<br />
propune să demonteze toate poncifele de gândire care<br />
au făcut din Soljenițîn cel mai discreditat luptător pentru<br />
democrație naturală în Rusia ultimilor 60 de ani. Ani pe<br />
care în cartea din care am citat la începutul acestui articol<br />
avea să-i rememoreze în volume de o izbitoare<br />
veridicitate, parte a marii suferințe a poporului rus din<br />
ultimele sute de ani: „O, voi, urmaşi ai noştri, fiți cu<br />
băgare de seamă atunci când îi judecați pe cei care au<br />
trăit în Rusia în aceşti cumpliți şaizeci de ani sovietici.”<br />
Creştin şi anticomunist urmând principiile<br />
învățate de la Aristotel, Montesquieu, Alexis de<br />
Toqueville, dar şi ale gânditorilor ruşi (Berdiaev, în<br />
special, cu acel teribil cuvânt spus în fața anchetatorilor<br />
CEKA: „o ființă umană are un punct de vedere”), Soljenițîn<br />
face un teribil portret teribilei boli a veacului trecut,<br />
ideologia comunistă, o „teorie socială” care îl ajută pe<br />
C.D. ZELETIN<br />
scelerat să-şi justifice faptele față de sine şi alții: „datorită<br />
ideologiei, secolului XX i-a fost hărăzit să experimenteze<br />
nelegiuirea în milioane de exemplare. Nelegiuirea nu<br />
poate fi dezmințită, nu poate fi ocolită ori trecută sub<br />
tăcere.”<br />
Faptul că a cerut constant ruşilor să se căiască<br />
pentru suferința prin care a trecut un popor întreg i-a<br />
fost imputat de adversarii săi, aceia care nu-i puteau<br />
ierta că a descoperit mobilul acțiunii criminale a<br />
comunismului: minciuna ideologiei ca atare, dusă la<br />
crimă şi genocid prin Lenin şi Stalin. De altfel, Soljenițîn<br />
arată în lucrările sale (studiul „Lenin la Zürich”, din<br />
cartea sa, Roata Roşie) că Lenin este cel care a militat<br />
pentru execuții în masă, distrugerea țăranilor liberi şi<br />
aruncarea opozanților în lagăre de muncă, Stalin<br />
nefăcând decât să perfecționeze ce învățase de la<br />
maestrul său. Hitler însuşi i-a admirat pe cei doi<br />
bolşevici, susține el. Chiar şi liberalismul modern a<br />
fost criticat de autorul „Arhipelagului Gulag” în<br />
„Discursul de la Harvard”, care a oripilat o parte a<br />
establishmentului american, acesta vizat direct pentru<br />
excesivitatea legalismului său, dar şi pentru cultura de<br />
masă, tot un fel de ideologie, care ruinează sensibilitatea<br />
naturală a omului.<br />
Mahoney explică astfel: „Detractorii lui<br />
Soljenițîn se înşeală când îl prezintă ca opozant<br />
reacționar la democrația liberală. Ei minimalizează<br />
profundul său ataşament față de libertatea umană şi<br />
sobrietatea rezervelor sale cu privire la starea morală a<br />
democrației contemporane […] scrierile politice ale<br />
lui Soljenițîn, în timp ce evită perfecționismul politic,<br />
alunecă ocazional în direcția romantismului conservator.<br />
El scrie ocazional ca şi când « toate lucrurile bune merg<br />
mână în mână », ca şi când avantajele ordinii democratice<br />
moderne ar putea fi cu uşurință combinate sau aliate cu<br />
ceea ce există mai bun într-o ordine socială<br />
predemocratică.”<br />
A fost acuzat de fanatism moral, iar unii, între<br />
care chiar soția preşedintelui Jimmy Carter, i-au cerut<br />
să părăsească SUA. Mi-amintesc că atunci când a criticat<br />
puterea americană după 11 septembrie 2011, lui Susan<br />
Sontag i s-a strigat acelaşi lucru din țara democrației<br />
celei mai înaintate. Însă temerea lui Soljenițîn din acei<br />
ani era ca Occidentul să nu slăbească lupta împotriva<br />
comunismului sovietic, care ducea o abilă propagandă<br />
de falsă acceptare a unor măsuri cerute de vestici.<br />
Acceptând că tonul critic la adresa Occidentului a avut<br />
anumite acute care puteau irita, Mahoney corectează<br />
imaginea unui Soljenițîn intratabil în chestiuni de morală<br />
politică şi aduce dovezi ale unei priviri mai nuanțate<br />
asupra Occidentului, în special cu ocazia discursului<br />
său ținut în Lichtenstein, în fața Academiei de Filozofie<br />
a Principatului. Tonul acelui discurs nu mai este atât de<br />
dur, Soljenițîn vorbeşte aici în fața unui public<br />
conservator, atent la valorile seculare ale Europei. El<br />
nu uită să remarce faptul că atunci când marile puteri<br />
au decis imediat după război ca prizonierii ruşi din<br />
Lichtenstein să fie repatriați în URSS, acolo unde ar fi<br />
sfârşit în Gulagul stalinist, micuțul stat occidental a<br />
refuzat să facă acest lucru, conştient că i-ar fi trimis la o<br />
moarte sigură. Iată cum, spunea Soljenițîn, „participarea<br />
îndreptățită şi trebuincioasă a moralei în spațiul politic”<br />
are rolul său major de jucat, împotriva ideilor ajunse la<br />
noi pe filiera Machiaveli-Hobbes.<br />
Astfel, Soljenițîn a aclamat public capacitatea<br />
Occidentului de a prezerva libertatea individuală ca<br />
garant infailibil al democrației şi a salutat moştenirea<br />
sa creştină, acele „mari rezerve de milă şi dăruire de<br />
sine” pe care se poate încă baza civilizația noastră. Ceea<br />
ce-l deosebeşte pe Soljenițîn de alți disidenți ruşi este<br />
speranța sa că Rusia poate renaşte din cenuşă prin<br />
cultivarea acelui etos popular al zemstvelor, acele unități<br />
regionale unde oamenii îşi croiesc singuri viața şi aşează<br />
conviețuirea pe principii trainice de cooperare. Modelul<br />
său este indubitabil fostul prim-ministru al țarului<br />
Nicolae al II-lea, Stolîpin, unul dintre puținii bărbați de<br />
stat pe care Rusia i-a avut în debutul secolului XX, cu<br />
puțin timp înainte ca forțele demoniace ale celor două<br />
ideologii criminale să se dezvăluie. El este personajul<br />
nefictiv din „Roata Roşie”, cel care şi-a propus planuri<br />
de reformare a unei țări căzută, după 1905, pradă<br />
convulsiilor revoluționare. O țară condusă de o<br />
aristocrație practic incapabilă să sesizeze nevoia de<br />
reforme adânci, cu o curte de ipocriți şi vanitoşi care-l<br />
înconjurau pe slabul țar Nicolae al II-lea, spectatori<br />
Nicolae COANDE<br />
(Continuare în pag. 26)
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
Nu am niciun motiv<br />
deosebit să-mi scriu memoriile,<br />
fiindcă existența mea, spre<br />
deosebire de a altora, a fost<br />
destul de ştearsă, dar nu pot să<br />
rezist îndemnului de a pune pe<br />
hârtie trăirile şi întâmplările<br />
din viața mea şi farmecul de<br />
odinioară al acestui târg curat<br />
şi liniştit în care a fost să-mi<br />
port destinul. Nevastă-mea îmi<br />
tot spune tu, Ianis, sunt semne<br />
rele dacă te-ai apucat să scrii<br />
acum, la bătrânețe şi o înțeleg<br />
fiindcă e femeie simplă, fără<br />
multă şcoală, şi toată viața şi-a dus-o între bucătărie,<br />
leagănul copiilor şi treburile prăvăliei. Îmi amintesc ce greu<br />
mi-a fost să o scot în lume, că era sălbatică de tot, şi când<br />
am dus-o pentru prima oară să se coafeze la doamna<br />
Suvorovski, că nu voia cu nici un chip să meargă – zicea că<br />
n-are nevoie de mofturi de-ăstea de cucoană –, n-am<br />
convins-o decât făcându-i cadou un lănțişor de aur pe care<br />
îl văzuse în vitrină la Iancu Băltărețu.<br />
Ca să fiu sincer, mărturisesc că fantezia mea cu scrisul<br />
vine în primul rând din faptul că am fost silit să-mi lichidez<br />
negustoria. N-a fost aşa de simplu. Nu te desparți cu inima<br />
uşoară de o îndeletnicire pe care o faci de când te ştii. Am<br />
fost crescut de mic în prăvălie şi băcănia a fost adevărata<br />
casă a mea. Străbunul după tată, care a venit din Grecia pe<br />
vremea lui Alexandru Ipsilanti şi bunicul şi tata tot băcani<br />
au fost şi pe băiatul meu care e profesor la Târgovişte tot<br />
băcănia l-ar fi aşteptat dacă nu începea războiul şi ce a<br />
urmat după aceea,<br />
Isprava cu lichidarea prăvăliei a fost aşa: întâi m-am<br />
pomenit cu o adresă din partea Primăriei, cum că zona<br />
pieții comunale urmează să se sistematizeze în scurtă<br />
vreme iar planul de modernizare prevede ca pe<br />
amplasamentul prăvăliei mele să se ridice un vast complex<br />
de comercializare a cărnii. Golanii îşi imaginau că îl<br />
intimidează pe Ianis cu hârțoaga lor nenorocită. Pe urmă<br />
au trimis un amploaiat imberb care duhnea a apă de colonie<br />
ca un recrut la prima întânire cu gagica. La început m-a<br />
luat cu binişorul, că interesul public cere, că municipalitatea<br />
consideră că ar fi bine, că scopul nostru este, că binele<br />
obştesc impune şi alte gungureli de felul ăsta. Băiatul s-a<br />
arătat suficient de insistent ca să mă scoată din sărite şi în<br />
clipa când a trecut la amenințări mai străvezii a trebuit să-l scot<br />
afară cu câteva picioare aplicate în turul pantalonilor.<br />
Credeau, cu mintea lor nătângă, că un negustor cinstit, cu<br />
o reputație nepătată, care ținuse prăvălie în miezul târgului<br />
mai mult de patruzeci de ani, poate fi desființat la fel de<br />
simplu cum ai călca în picioare o păpădie.<br />
Repriza a doua, după cum se va vedea, va fi cu mult<br />
mai dură. Am fost chemat la Primărie ca să semnez că<br />
accept să mi se demoleze prăvălia. Nu m-am dus. M-au mai<br />
chemat o dată, insistau. A treia oară m-au somat că dacă<br />
nu răspund de bună voie apelurilor administrației, mă vor<br />
aduce cu poliția. Acolo, în pivnițele de pe strada<br />
Rândunelelor, am fost ținut cinci zile aproape nemâncat,<br />
nu spun că m-au bătut că se înțelege de la sine, şi în timpul<br />
ăsta au demolat clădirea prăvăliei. M-am hotărât să<br />
consemnez aceste lucruri în cartea mea, ca să se ştie cum<br />
poate să dispară din senin o dinastie de băcani la fel de<br />
veche cât anii ce ne despart de epoca fanariotă.<br />
S-ar putea crede că e deşertăciune să scrii o carte<br />
despre băcani şi neguțătoria lor şi poate chiar aşa şi e dar<br />
sunt decis s-o fac chiar dacă ar fi să o citească numai urmaşii<br />
mei, ca să transmită mai departe cât de laborioasă şi<br />
benefică era odinioară prezența unui negustor în orăşelul<br />
nostru lăudat de toți străinii care au trecut pe aici. Mă<br />
gândesc, între atâția alții, la domnul Garabet Norhadian<br />
care ținea cafegerie pe strada Negru-Vodă. Ce om distins!<br />
Un domn. Nevastă-sa, Sandina, trecuse până să se mărite<br />
şi prin patul meu dar asta n-a împiedicat-o să devină o soție<br />
admirabilă, şi datorită frumuseții şi tactului desăvârşit îl<br />
ajutase pe Norhadian să intre în casele cele mai<br />
pretențioase ale oraşului. Sau domnul Anastasie Iogu,<br />
descendent al unei vechi familii de machedoni din Salonic,<br />
care întemeiase în Alutela comerțul cu stofe şi pânzeturi<br />
de Damasc şi ai cărui doi băieți sunt astăzi proprietarii<br />
celor mai reputate magazine de confecții din Viena.<br />
Mă aflam într-o după-amiază în birou, scriam, şi Irena,<br />
Tablouri dintr-o expoziție (5)<br />
care se nimerise în vizită la noi, îmi zice, unchiule Ianis, ce<br />
sunt năzdrăvăniile astea şi ia o foaie de hârtie şi o flutură<br />
prin fața mea ca pe o zdreanță, începi să te prosteşti la<br />
bătrânețe. La vârsta ei, copiii sunt impertinenți şi dacă pe<br />
deasupra mai au şi neplăceri sentimentale devin<br />
dezagreabili. Cunosc problema. I-am spus să lase foaia jos<br />
şi să nu se amestece în treburile mele personale, să-şi vadă<br />
mai degrabă de-ale ei şi fata, nu ştiu ce-o găsise, a continuat<br />
să fredoneze pe tema asta idioată, că textul meu e desuet,<br />
că slugăresc la poarta claselor exploatatoare şi alte<br />
tâmpenii asemănătoare învățate papagaliceşte la Comitetul<br />
unde îşi pierde vremea toată ziua. Tot apăsând pedala asta,<br />
că sunt un lest al vechiului regim, că mă aşez de-a<br />
curmezişul progresului şi înnoirii societății, că am<br />
mentalitate mic-burgheză, mi-am ieşit din fire şi i-am aplicat<br />
o palmă sănătoasă peste gură şi fata a izbucnit în hohote<br />
de plâns şi a ieşit din cameră învârtindu-se.<br />
De supărare, nevastă-mea n-a vrut să-mi mai<br />
vorbească o vreme. Zicea că sunt o brută, un animal, că<br />
abia acum, la bătrânețe, mi-am dat pe față adevărata fire.<br />
Că toate mi se trag de la tâmpenia mea de carte. Am înghițit<br />
pastila. E soția mea. Când nu-ți respecți soția, înseamnă<br />
că nu meriți să te numeşti bărbat. Acum iau masa la<br />
restaurantul Elisée şi noaptea mă chinuiesc ca vai de lume<br />
pe droturile canapelei din salon.<br />
Din ziua bruftuielii cu Irena mi-am luat măsuri de<br />
precauție. Când plec, închid şi iau cu mine cheia. De obicei<br />
scriu noaptea. E linişte. Îmi menajez nevasta, căreia îi<br />
creşte tensiunea dacă mă vede cu condeiul în mână. Am<br />
constatat că nu e aşa de simplu să scrii o carte. O carte<br />
adevărată, vreau să zic. Mai uit ceva. Mai şterg. Mai pun<br />
un gând răzleț. E altă meserie, cu care încerc uşor-uşor să<br />
mă deprind. Oi mai vedea ce-o fi. Îmi dau silința ca până la<br />
sfârşitul anului să termin totul.<br />
*<br />
De-o lună îi tot spun părintelui, părinte, ascultă vorba<br />
unui om umblat prin viață, nu te ancontra cu ăştia că o să-ți<br />
pară rău şi o să ai belele cât încape dar Doamne iartă-mă,<br />
parcă intrase dihonia în el, că nu cedează nici în ruptul<br />
capului, că legea şi dreptatea sunt de partea lui, de parcă<br />
mai există lege şi dreptate şi uite ce s-a întâmplat până la<br />
urmă.<br />
Nevastă-mea, mai supuşelnică, zicea să-l las în pace<br />
pe părintele că e om cu carte multă şi glagore, o şti el ce să<br />
facă, de ce mă bag în treburile lui, când bine ar fi să-mi văd<br />
de ale mele, că strana îmi ajunge şi dacă ar fi fost ceva de<br />
capul meu aş fi ajuns şi eu să-mi pupe mâna poporanii. Dar<br />
parcă părintele Partenie orbise, că altfel nu ştiu cum să<br />
zic, de vreme ce se încăpățâna să nu cedeze municipalității<br />
grădina parohiei care venea de la biserică spre stradă, o<br />
frumusețe de grădină, ce e drept, unde dorea partidul să<br />
înalțe Casa Prieteniei Româno-Sovietice.<br />
Io, vorba aia, pe părintele îl țin ca pe un sfânt, că el<br />
m-a învățat să slovenesc şi m-a băgat la şcoala de cântări<br />
bisericeşti de am ajuns să am un rost pe lume, că slavă<br />
Domnului m-am însurat, mi-am ridicat o casă, sunt gospodar<br />
la curtea mea şi nu mai umblu ca pe vremuri din crâşmă în<br />
crâşmă, din țiitoare în țiitoare. Şi chiar aici, în beciul ăsta<br />
putred unde mă zăvorâră de-o săptămână anticriştii şi unde<br />
am ajuns numai şi numai din cauza îndărătniciei lui, chiar<br />
şi în beciul ăsta nu-i port pică, că ştiu ce e recunoştința, dar<br />
sunt momente când mocârțanii ăştia vânduți lui Scaraoțchi<br />
întrec măsura şi lovesc prea tare de nu mai pot răbda fir-ar<br />
al dracului să fie şi atunci îmi fuge gândul prost spre dânsul<br />
şi mai păcătuiesc, că sunt făcut din humă ca oricare şi e în<br />
firea lucrurilor să mai calc alături de cele scrise în<br />
Scriptură.<br />
Problema e de ce tocmai pe capul meu să cadă<br />
măgăoaia, adică unul face, altul trage, că sunt şi azi<br />
nedumerit cum vine treaba de trag chiar eu ponoasele.<br />
Băieții ăştia tineri, cu caş la gură, ştiu numai una, că eu aş<br />
fi pus focul, şi când apuc să spun cum cred că s-a întâmplat<br />
povestea, harşt, mă iau din nou la palme şi ce să mai discuți<br />
cu nişte bătăuşi de meserie. Da cel mai rău e noaptea când<br />
sunt singur, doar cu şobolanii, şi parcă văz atunci cum se<br />
ridică pălălaia spre cerul încă limpede al asfințitului şi mă<br />
cutremur şi-mi fac cruce şi mă rog din suflet Maicii Preciste<br />
să-mi ierte păcatele trecute şi prezente, că am adunat<br />
destule în legănatul anilor, har Domnului, şi duc povara lor<br />
cu multă osteneală, smerenie şi căință.<br />
Şi zic: păi cum era să pun eu foc lăcaşului de vreme<br />
ce slujesc aici cu evlavie de aproape douăzeci de ani, legat<br />
cu trup şi suflet de biserică, păi mai degrabă aş da foc casei<br />
mele decât acestei aşezări dumnezeieşti. Da întrebarea tot<br />
rămâne, cum că cine să fi fost persoana care a prepus că<br />
eu aş fi făptaşul, că părintelui nici la prostire nu i-ar fi<br />
trecut prin cap aşa ceva, şi uite că nenorocirea nu vine<br />
niciodată singură, că arse şi minunăția de biserică iar pe<br />
deasupra mă mai trezii şi în temniță, tovarăş cu zurbagiii şi<br />
cu şuții.<br />
Acuma, stând să mă gândesc, are şi părintele dreptate<br />
cu grădina, fiindcă sunt zapisuri gălbenite de e scris în ele<br />
că biserica şi cu pământul de poveste sunt proprietatea<br />
parohiei din vremea lui Pătraşcu-Vodă dar dă-o-n porumbeii<br />
păcii de grădină cu zapis cu tot şi nu te pune cu Puterea<br />
când vezi că ăştia nu prea ştiu de glumă.<br />
Bag seama că ticăloşii aveau de mult un dinte pe<br />
părintele Partenie iar treaba cu grădina să fi fost doar un<br />
pretext ca să-l doboare şi să-l umilească, fiindcă părintele e<br />
cineva în oraşul ăsta şi viața lui curată şi credința şi sfințenia<br />
i-au adus respectul şi venerația poporanilor. Şi atunci ce au<br />
zis? Ia să dăm foc bisericii Buna Vestire că tot e veche şi<br />
avem prea multe lăcaşuri de închinăciune în târg şi să<br />
lăsăm să cadă vina pe țârcovnic, care e omul lui de casă şi<br />
îi săpăm prestigiul popii şi ne mai descotorosim de un<br />
reacționar şi un duşman de clasă. Că eram de față când se<br />
topea lăcaşul şi mirosea a gaz de ai fi crezut că arde ditamai<br />
cisterna de petrol, încât nu mai încape vorbă că la mijloc e<br />
mână de meseriaş cu ştiință în făcături de felul ăsta.<br />
Stând eu aici în pivnițele lui Dogeanu şi neavând ce<br />
face, am vreme, slavă Domnului, să mă gândesc la toate,<br />
de mi se înnegurează de câte îmi trec prin minte, pe unele<br />
le şi uitasem, pe altele le luasem cu uşorul, şi acum se<br />
adună toate la un loc şi mi se arată limpede în ce rahat<br />
intrarăm odată cu invazia rusnacilor în țară. Că după toate<br />
câte se petrecură în oraşul nostru e greu să zici că lumea e<br />
orânduită prin vrerea şi înțelepciunea Domnului şi uite<br />
cum ajungi să cazi în cel mai greu păcat, al necredinței. Şi<br />
oricât mi-aş fi dat cu presupusul că ce ar mai fi putut să<br />
născocească puterea populară ca să ne zăpăcească rostul,<br />
tot n-aş fi zis că or să ajungă să dea foc la biserici, în contra<br />
credinței noastre din bătrâni şi rânduielilor de peste veac.<br />
Lucrurile să se fi petrecut aşa: era spre seară, cred că<br />
ațipisem, că avusesem trei botezuri şi trage-i cu cădelnița<br />
şi dă-i cu şprițul şi mă trântisem pe lavița din tindă să mă<br />
hodin o țâră şi Neta zice mă Culaie, scoală repede că arde.<br />
Cât ai clipi mi-am tras nădragii, că eram doar în ismene,<br />
mi-am pus cămaşa albă şi când ajung acolo biserica ardea<br />
în toată măreția ei, dacă se poate zice aşa. Ce mi s-a părut<br />
mai curios era că flăcările o cuprinseseră din toate părțile,<br />
încât de oriunde ai fi privit vedeai aceeaşi vâlvătaie lacomă<br />
care muşca neobosit din zidurile tari ale lăcaşului. Se<br />
adunaseră acolo zeci de oameni ce se îmbulzeau ca la<br />
spectacol şi şuşoteau în taină să nu audă caraliii ce<br />
împânziseră împrejurimile şi pălălaia se ridica spre cer în<br />
snopuri de lumină orbitoare, aruncând până departe aşchii<br />
incandescente şi scântei, în timp ce seara se lăsa pe<br />
nesimțite şi focul parcă se întețea cu şi mai multă<br />
îndărătnicie şi trebuie să mărturisesc că în momentele<br />
acelea înfricoşate nu m-am întrebat măcar o dată de ce<br />
lipsesc pompierii şi atunci când au sosit la fața locului nu<br />
mai era nimic de mântuit.<br />
Am stat acolo, nu ştiu cât am stat, şi nici un suflet nu<br />
s-a clintit o clipă din locul unde nimerise, afară se făcuse<br />
un frig al naibii dar focul ne încălzea pe toți şi ne uitam<br />
prostiți la zidurile sfântului lăcaş cum cad cu zgomot surd<br />
până aproape de cordonul pe care îl formaseră jandarmii,<br />
ne tot uitam încremeniți şi fiecare s-o fi gândit la ce<br />
gândeam şi eu, fără ca nimeni dintre noi să încerce să<br />
comunice cu celălalt, ca nişte ființe ce trăiesc pe contul<br />
lor, străini unul de altul, învrăjbiți.<br />
Şi m-am gândit atunci, în neghiobia mea neghioabă,<br />
că odată cu biserica Buna Vestire se duce nu numai cea<br />
mai frumoasă şi mai veche zidire sufletească a locurilor<br />
dar şi o întreagă lume, adică vatra în care viețuisem până<br />
atunci, lăsând în locul ei pustiul unei alte lumi, necunoscute,<br />
amenințătoare.<br />
Constantin MATEESCU<br />
7
8<br />
MIŞCAREA PROZEI<br />
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
Radu Mareş. Reîntoarcerea scriitorului<br />
E greu de înțeles<br />
motivul pentru care<br />
Radu Mareş e omis (o<br />
singură excepție) din<br />
sintezele actuale<br />
consacrate scriitorilor<br />
români de proză. A<br />
început editorial în forță,<br />
cam târziu, cu Anna sau<br />
pasărea paradisului,<br />
1972, scriere care<br />
aducea noutăți narative<br />
demne de luat în seamă<br />
şi venea cu o scriitură<br />
grijuliu supravegheată.<br />
Interesant e că pentru<br />
acest debut a primit<br />
Premiul Uniunii<br />
Scriitorilor. D. R. Popescu intuise bine, oricât de triumfale<br />
par ultimele cuvinte de pe coperta a patra: „Radu Mareş<br />
este un artist al cuvântului. Asta ar însemna foarte mult.<br />
Dar Radu Mareş este un soldat care nu-şi dă demisia când<br />
e în fața hârtiei albe; el ştie că fiecare cuvânt scris înseamnă<br />
da sau nu”.<br />
De altfel, întreg parcursul acestui prozator a fost<br />
accidentat, pe de o parte cu prezențe pregnante, cum ar fi<br />
prozele din Cel iubit, dar mai ales romanul Caii sălbatici<br />
din 1981, pe de altă parte cu absențe surprinzătoare din<br />
tablou, pentru a nu mai vorbi de primul plan. De la Pe cont<br />
propriu din 1985, bibliografia lui intră în eclipsă până la<br />
„jurnalul” din 2002 şi la eseul Manual de sinucidere. Această<br />
acalmie poate fi, sigur, un motiv de tăcere din partea<br />
receptării. Radu Mareş se află, totuşi, printre tinerii fruntaşi<br />
ai promoțiilor ’70-’80. E drept că nu s-a aliniat codurilor la<br />
modă pe atunci, dar tocmai această poziționare, oarecum<br />
în răspăr, îl face mai atractiv.<br />
I s-a obiectat stilul „abstrus”, sinuozitățile frazei,<br />
răvăşeala „timpurilor” narative şi, în consecință, a structurii<br />
epice. Pe de altă parte, au fost remarcate calitățile prozei<br />
sale, între ele tocmai experimentele pe un sol bine fertilizat,<br />
fraza bogată şi elegantă, capacitatea de problematizare a<br />
conştiinței, intuirea ambiguității existențiale, frecvența<br />
tensiunilor interogative. Nu se î<strong>nr</strong>egimentează în „canon”,<br />
ia „pe cont propriu” domeniul prozei, dar întâlnirile lui sunt<br />
de mâna întâi. Îşi recunoaşte maeştrii, care sunt în special<br />
ruşi (Dostoievski, Tolstoi, Goncearov, Soljenițîn) şi,<br />
bineînțeles, români (Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, Eliade,<br />
Preda). E atent şi la contemporanii de seamă, la D. R.<br />
Popescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura.<br />
Privitor la condiția romanului, eseistul şi criticul Radu<br />
Mareş s-a pronunțat adeseori. Încă de prin 1973 a dezvoltat<br />
într-un eseu chestiunea „romanului ca recuperare”.<br />
Altădată, scrie despre alternanța stilului proaspăt cu proza<br />
„musculoasă, compactă, densă”, despre modalitățile<br />
narative, compoziție, raportul dintre document şi ficțiune,<br />
autenticitate, despre romanul realist, romanul politic,<br />
romanul anchetă. Şi, în special, despre plăcerea de a<br />
povesti. E dat în vileag şi un mare păcat al prozei: „Romanul,<br />
şi la noi, şi-a asumat într-o formă surprinzător de<br />
generalizată, această supapă ne-epică: divagația. E de<br />
neînchipuit despre câte probleme se discută şi cât de amplu<br />
în romanele noastre. Zeci de pagini de vorbărie, despre te<br />
miri ce şi mai nimic. Efectul artistic imediat sesizabil este<br />
unul de diluare, de umflare-balonare şi, mai precis, de<br />
nestăpânire a materiei cu care se lucrează; ramificație<br />
parazitară, proliferare malignă; retorism vid, maşinărie<br />
care se învârte în gol”. De „diluare” nu scapă uneori nici<br />
Radu Mareş, dar el deține, în contrapondere, un atu fără<br />
de care nu există romancier veritabil: structura meticuloasă,<br />
bazată pe simetrii, fie şi într-un teritoriu foarte întins şi<br />
iregular.<br />
Caii sălbatici confirmă şi amplifică însuşirile prozei lui<br />
Radu Mareş într-o nouă fază a ei, o proză de atmosferă,<br />
vag analitică, mai puțin lirică, oarecum depărtată de<br />
textualismul optzecist „la zi”. Acest roman al generației<br />
tinere rememorează episoade trăite într-o vreme alienată,<br />
cu efecte în conştiință: traume, vinovăție, curajul opțiunii,<br />
al angajării, – nu al compromisului. Şi, peste toate acestea<br />
şi altele, nevoia de libertate: „A şti că de azi înainte, nu mai<br />
hotărăşte nimeni pentru tine, faci totul pe propria-ți<br />
piele…Visul de a nu mai fi cobai, sub tutelă… a face ordine<br />
pe un teren unde urmează să construieşti ceva nou,<br />
nemaivăzut…” Un elan situat la granița declarativismului,<br />
dacă n-ar veni din partea unui tânăr care vrea să transmită<br />
un mesaj al generației sale în procesul dramatic de formare.<br />
Eroii romanului, mai ales aceşti „tineri umanişti” au<br />
vocație civilizatoare, un fel de mesianism sui generis.<br />
Naratorul, protagonistul, ajunge la şcoala dintr-un sat<br />
dobrogean şi face eforturi să schimbe în bine mediul şi<br />
mentalitatea. Numai aşa privit, romanul s-ar consuma în<br />
tezism, însă intervine Povestea, „misteriosul ei resort” care<br />
pune întâmplările pe făgaşul artistic. Cu mândrie notează,<br />
metatextual, naratorul: „poveştile curg una din cealaltă la<br />
nesfârşit” şi acesta e farmecul indelebil. O „curgere”<br />
şerpuitoare, dus-întors, (pagini de jurnal, rememorări,<br />
reflecții) asigură ritmul scenariului narativ.<br />
Ecluza (2005) deschide noua vârstă a prozei lui Radu<br />
Mareş, cea de față, a romanelor ample, construcții care<br />
pun în mişcare lumi adevărate transpuse în ficțiunea epică.<br />
Aici despre intelectuali se povesteşte, intelectualii dintrun<br />
mare oraş transilvănean din ultimii ani ai totalitarismului<br />
aurit. Eroul principal, pictorul şi universitarul Victor Dabija,<br />
e din Moldova stabilit la Cluj, aşa cum se întâmpla cu autorul<br />
însuşi în 1971. Dar trebuie văzut, numaidecât, că biograficul<br />
se insinuează în text doar cât să vină în sprijinul<br />
autenticității. Nu atât acțiunea-spectacol interesează, ci<br />
teritoriile umane plasate în ambianța vremii. Puterea de<br />
observare a detaliilor rămâne punctul forte al lui Radu<br />
Mareş, acum parcă atât de insistent, încât de multe ori<br />
textul înaintează lent ca o vegetație luxuriantă. Vrea, pe<br />
semne, şi reuşeşte să inducă imaginea unei atmosfere lipsite<br />
de alte perspective sociale şi individuale. Sau presupune<br />
însăşi „monotonia” creației, care, însă, niciodată nu constă<br />
în lungimea discursului.<br />
Aici e locul unde parcă „nu se întâmplă nimic”: o nuntă<br />
ține pe zeci de pagini, Victor Dabija peripatetizează<br />
interminabil cu biologul Romulus Caius Medar, „prelungitele<br />
taifasuri nocturne” ale intelectualilor, pescari amatori, ce<br />
se consumă la bodega „Flora” sunt destul de anodine. Noroc<br />
de turbulentul Iulian Oncică, arhitect extravagant, care<br />
mai însuflețeşte anturajul apatic prin contrazicere. Acesta<br />
spune adevărul fără ocolişuri şi, făcând hatâr<br />
minimalismului, cu crudități de limbaj detestate cândva de<br />
Radu Mareş („într-o întreagă operă, Dostoievski n-are nici<br />
o porcărie, nici măcar o dată nu numeşte «organele<br />
reproducerii», n-are nici o înjurătură mai verde, nu<br />
povesteşte nimic din ce fac, de pildă, Gruşenka şi Mişa în<br />
intimitate”).<br />
Cu toată tehnica montajului cinematografic, romanul<br />
decurge imploziv, acumulează (mult) prin sugerare şi<br />
tensiuni in nuce. Când ucenicii maestrului sunt descoperiți<br />
de Securitate că ascultă la radio postul „Europa liberă”, în<br />
atelier, colonelul Moş găseşte încă un motiv (pe lângă acela<br />
de soț al fiicei de nomenclaturist) să-i solicite pictorului<br />
informații. În final se va despărți de arivista şi pedanta Liz.<br />
Doctorul Puşcaşiu e prins când vrea să fugă peste graniță<br />
şi molestat. Neamțului Rudi, specialist în telecomunicații<br />
speciale, i se refuză cererea de reîntregire a familiei. Are<br />
de pătimit enorm poetul şi inventatorul Lucăcel. Confortul<br />
e din ce în ce mai şubred. Frumoasa şi delicata Eva Kis se<br />
spânzură, pe câtă vreme Marika Sas, „ingineră şi şefa<br />
culturii din județ”, îşi exercită funcția discreționar.<br />
Adversarii au câştig de cauză. Dar țara „se clatină, are<br />
friguri, un mers spasmodic şi încă alte simptome grave de<br />
boală, pentru că e condusă de o clasă care nu are încă<br />
rutina, nici conştiința de sine şi nici siguranța trebuitoare”.<br />
Iar problema etnică ocupă un spațiu larg, plin de „mesaje”<br />
patetice: intoleranță, abuzuri, Avram Iancu, măcelul celor<br />
care voiau să treacă granița în România după ocuparea<br />
Basarabiei şi a Bucovinei de Nord etc.<br />
Către Țara Bucovinei se „întoarce” Radu Mareş în<br />
cel mai recent roman al său. Este posibilă, prin urmare,<br />
întoarcerea scriitorului într-o lume cunoscută şi în timpul<br />
istoric nu prea depărtat, anii ’30 din veacul abia încheiat.<br />
În treacăt fie spus, despre acest tărâm scrie, între alții, şi<br />
George Sidorovici, născut în aceeaşi localitate, Frasin, cu<br />
autorul romanului Când ne vom întoarce. Toată seria<br />
(re)întoarcerii poate fi aici recunoscută: întoarcerea<br />
recuperatoare, empatică, la matrice, la origini, acasă, în/<br />
din rai, a fiului rătăcitor, la o relație mai veche, întoarcerea<br />
în timp şi pătrunderea în viitor. E şi întoarcerea la tradiția<br />
realistă-modernă a ficțiunii. De data aceasta,<br />
hiperrealismul reprezentat de un ținut aproape mitologic,<br />
Țara fagilor, proiecțiile folcloric-expresioniste, tehnica<br />
fragmentară şi caleidoscopică, nu-s străine nici de lectura<br />
lui Dos Passos şi Caldwell.<br />
Cu toate că în acest roman descrierile (nu de natură)<br />
acoperă cea mai mare parte a textului, o frecvență<br />
considerabilă are cuvântul „poveste”. Şi, neaşteptat, „vis”.<br />
Se povesteşte despre un tânăr agronom (25 de ani), Gavrilă<br />
M., ajuns la o fermă de pe malul Nistrului, părăsită de<br />
vechea administrație austro-ungară şi trecută în stăpânirea<br />
românească. „Domnişorul” are toate datele unui<br />
constructor: origine de om al pământului, cumințenie,<br />
credință (provine dintr-o familie de „pocăiți”), fire<br />
predispusă la faptă, şcoală de Agronomie la Cernăuți, un<br />
mentor excepțional. De la mămuca, rămasă văduvă,<br />
energică precum Vitoria Lipan, noul Huțu Budulea deprinde<br />
valorile tradiționale. De la profesorul Volcinschi învață<br />
lucruri care astăzi nu se mai poartă în viață şi în literatură:<br />
pe lângă tainele meseriei, imperativul de a făuri, de a iubi<br />
țara şi a contribui la creşterea ei. Deziderat vechi de pe<br />
vremea Văcărescului sau a lui Slavici? În tot cazul, ar fi tot<br />
o întoarcere benefică în această carte plină de mesaje. De<br />
la reamenajarea Grădinii botanice din Cernăuți, tânărul<br />
porneşte la restaurarea fermei, la plantarea unei livezi de<br />
piersici pe o pârloagă şi la reconstrucția bisericii<br />
dărăpănate. Acțiunea civilizatoare începe cu ordinea şi<br />
curățenia, inclusiv a sănătății şi a corpului, prejudiciate de<br />
sărăcie şi de neglijență.<br />
Inițierea eroului continuă sub formă de Bildungs.<br />
Narațiunea spune că n-au mai rămas la ferma ruinată,<br />
dintre slujbaşii de altădată, decât țiganca vrăjitoare Tina,<br />
care aduce ploaia mult râvnită, bătrânul contabil Onofrei<br />
Buliga, câțiva „sudiți” rudimentari veniți din Regat ca zilieri,<br />
iar în preajmă supraviețuiesc austriacul orb Herr Franz şi<br />
deadea Olesia, fostă moşiereasă în Rusia. Administratorul<br />
de mai înainte, Wagner, care ar fi „fugit” la ruşi, este o<br />
amintire mereu prezentă şi pilduitoare. În sătucul apropiat,<br />
se află gara cu şeful ei Octavian Voropchievici, primarul<br />
Ghiță Hojbotă, preotul Posteucă, evreul Horovitz, directorul<br />
şcolii Radu Opaiț, harnici jucători de tarok.<br />
Pe foarte tânăra învățătoare, inefabila Katria, o<br />
cunoaşte şi între cei doi se înfiripă povestea de dragoste.<br />
Poveste cum nu s-a mai prea văzut, fiindcă romanul de<br />
dragoste nu are nimic eroticesc în sensul acreditat de<br />
literatura „în călduri”, cum se găseşte şi în Ecluza câte<br />
ceva. Cei doi se apropie cu gesturi fireşti, emoționante, iar<br />
de la un timp prin noua strategie a… povestirii. Îndrăgostiții<br />
îşi istorisesc viețile lor şi ale familiilor, pe traseul arborelui<br />
genealogic, în cea mai mare parte a romanului. Rezultă o<br />
monografie laxă a teritoriului, cu mare încărcătură etnicistă<br />
(hramuri, botezuri, nunți, înmormântări). Întoarcerea la<br />
„tendenționism şi morală” e încă o sugestie a cărții. În<br />
nume identitar, esteticul se îmbogățeşte cu militantismul<br />
nord-etic şi etnic. Istoria propriu-zisă se axează pe tradiții<br />
şi mentalități, pe diversitatea multiculturală. Era prin 1935.<br />
Cuvântează moş Onofrei, care e nostalgic imperial: „Cei<br />
mai tineri…, ca matale, nu ştiu, dar înainte aveam nişte<br />
reguli. De-o pildă, încă din vechime, în Bucovina noastră<br />
venea lume peste lume, de te miri unde. Au venit unguri,<br />
sate întregi, care-s şi azi. Înaintea lor au venit moroşenii<br />
care s-au aşezat pe moşiile mănăstireşti. Cei mai mulți au<br />
fost nemții şi austriecii, dar asta la început. După ei au<br />
venit ruşii, care au adus cu ei puhoiul jidovilor. Şi nu numai<br />
pe ei… Numai că era o regulă şi la toți li se ținea socoteala.<br />
În Viena se ştia şi de baba chioară din creierii munților<br />
cum o cheamă, câți feciori are şi cum îi cheamă pe fiecare<br />
din ei… Îți spun numai matale: uite acum au venit românii<br />
şi au stricat rânduielile. Se opri aici, evitând privirea<br />
«băiatului», care asculta în picioare, încruntat. Dumnezeu<br />
îți poate da o țară nouă şi mare, faină… dar dacă n-ar fi<br />
străinii să aibă grijă de toate… peste tot, unde te uiți, numai<br />
străini… ce-ar fi? La ce se pricep românii noştri? Nu te<br />
supăra, se pricep să fure şi să mintă…!” Tinerii români<br />
sunt datori „să schimbe ceva în țara asta”, „peste tot unde<br />
trebuie luate hotărârile mari”, susține profesorul de la<br />
Cernăuți. Se resimt ecouri din limbajul Gărzii şi al „tinerei<br />
generații” interbelice. Într-un fel de Mitteleuropa de la<br />
margine, naționalismul capătă coloratură legionară, aici şi<br />
prin influența bucovineanului Zelea Codreanu: „În România<br />
întregită începea un ev nou şi sosise vremea tinerilor”.<br />
Care se ştie cum s-a sfârşit.<br />
Toată această poveste de 462 de pagini se derulează<br />
au ralanti, în zigzag, până către final când acțiunea se<br />
precipită. Aflăm din epilogul Clari şi luminați, din spusele<br />
raisonneur-ului Octavian Vorobchievici, că au fost căutați<br />
prietenii „Mişcării” la conac. Asceticul „călugăraş din<br />
Calafideşti”, Iliuță, care poartă crucea himerei gardiste,<br />
este ucis. Întâmplător (?) cade victimă şi Gavrilă M., la fel<br />
„fata ca un soldat”, Katria, soția lui.<br />
Nici în Când ne vom întoarce efortul de elaborare nui<br />
destinat să pună sub control tentația observației<br />
microscopice. Prea marea libertate a vederii face ca un<br />
text bine gândit să ia proporții de saga descriptivă. Şi a<br />
primit premiul pentru proză al USR, 2010, an socotit ca<br />
fiind al romanului.<br />
Constantin TRANDAFIR
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
Tescanii în<br />
jurnale<br />
Dacă nu în<br />
fiecare an, atunci la<br />
doi, când se<br />
desfăşoară Festivalul<br />
„George Enescu”, se<br />
aude şi la Tescani,<br />
locul unde<br />
compozitorul a lucrat<br />
la opera Oedip.<br />
Tescani e satul unei<br />
familii istorice, care sa<br />
făcut remarcată intelectual prin Costache şi Dimitrie<br />
Rosetti Tescanu, nume intrate în enciclopedii. Acesta din<br />
urmă, traducător al lui Vasile Alecsandri în franceză, autor<br />
de scrieri politice şi publicist, a fost tatăl Marucăi<br />
Cantacuzino. La Tescani (scris şi pronunțat adesea<br />
Tețcani), în mijlocul unui parc vast, era un conac (devenit<br />
în anii ’70 centru cultural), la care, verile, Maruca şi George<br />
Enescu obişnuiau să-şi invite prietenii. În august 1942, o<br />
asemenea invitație a primit şi Alice Voinescu, lucru pe<br />
care în va relata în Jurnalul său. Din grupul plecat din<br />
Bucureşti mai făceau parte Mihail Jora şi soția sa, Lily,<br />
pianista Nadia Chebab, iar acolo îl vor întâlni pe prințul<br />
Mihail Sturdza. „Când am pornit de la Bacău pe dealurile<br />
împădurite, înspre seară, m-a apucat o jale care semăna cu<br />
singurătatea dezrădăcinatului”. Treptat, pe drum, starea<br />
de tristețe şi angoasă i se risipeşte. „Peisajul era magnific<br />
uneori, toscan, ca de sus de la Fiesole, larg, viu, bogat, la<br />
orizont şirul puternic dar blând al munților. Holde de grâu,<br />
porumb robust, păduri triumfătoare, ca prin poveşti, Tazlăul<br />
grațios şi hoinar, vii, cirezi mari, sonde ca de joacă şi de<br />
încercare (introduse de Constantin Rosetti Tescanu,<br />
fratele Marucăi, care avea şi o fabrică de spirt – n.m.), la<br />
marginea unei păduri aşezate comod, ca pentru veacuri,<br />
pe coaste frumos arcuite!”. În comparație cu satele prin<br />
care a trecut, intrarea în Tescani i se pare „mai însemnată<br />
de civilizație”. În sfârşit se iveşte casa gazdelor, „albă ca o<br />
floare în pădurea seculară”. „Ar putea fi o casă franceză<br />
sau englezească, dar cu toate astea e pur moldovenească”:<br />
„frumos mobilată şi plină de parfumul trecutului, plină de<br />
tradiție, de cultură şi blândețe”. Editoarea Jurnalului, Maria<br />
Ana Murnu, spune într-o notă că Alice Voinescu vedea<br />
Tescanii „ca loc ideal pentru reuniuni artistice aşa cum<br />
Pontigny era pentru cele intelectuale”. Pontigny e o comună<br />
din departamentul Yonne (Franța), situată cam la 170 km<br />
de Paris. La „decadele” organizate aici, într-o abație<br />
cisterciană din secolul al XII-lea, Alice Voinescu l-a întâlnit<br />
pe Roger Martin du Gard, laureatul Premiului Nobel pentru<br />
Literatură 1937, pentru romanul ciclic Les Thibault, care<br />
i-a dat ideea de a ține un jurnal.<br />
La Tescani, programul zilnic era cam acesta:<br />
„Lucru la bibliotecă. Plimbare la asfințit, şi mesele foarte<br />
târziu”. În cele două săptămâni cât a stat, dispoziția celor<br />
din anturaj n-a fost aceeaşi: „Am sentimentul că Maestrul<br />
crede că nu-l pricepe nimeni, îl plictisim toți. Azi mi-a<br />
mărturisit cu glas scăzut cât îl revoltă la noi în țară ținuta<br />
oamenilor şi ce bine se simte în Franța printre oameni<br />
superiori, care umblă simpli de tot, modeşti şi preocupați<br />
numai de lucrul lor. Spunea că în Anglia s-a plictisit grozav<br />
şi că trei luni de viață acolo îți arată ce bine se trăieşte<br />
aiurea. Îi place America fiindcă că e mai vie, mai liberă. E<br />
politicos, vede tot, aude tot, surâde în el şi ... e singur!”. „Îl<br />
cred un mare singuratic”. Însă nu în fiecare zi făcea această<br />
impresie, ci doar în acelea în care între el şi Maruca (o<br />
femeie cu nervii zdruncinați) reizbucnea o mai veche<br />
tensiune. Alteori – notează Alice Voinescu – „vorbeşte,<br />
râde, se simte bine”, îşi dă drumul: „De altfel mă minunează<br />
cât e de cult, a citit enorm, e la curent cu tot. Un adevărat<br />
occidental”.<br />
Începută cu o aprehensiune, călătoria la Tescani<br />
se încheie printr-o „plecare melancolică”.<br />
Referiri pasagere la Tescani sunt şi în Părul<br />
Berenicei de Radu Petrescu şi în Caietele unui fiu risipitor<br />
de Ştefan J. Fay, iar după ’90 numele localității dintre<br />
Moineşti şi Bacău apare în titlul mult comentatei cărți a lui<br />
Andrei Pleşu: Jurnalul de la Tescani. Autorul are decența<br />
de a nu înfățişa Tescanii ca pe un pământ de exil (căci, în<br />
treacăt fie spus, a dus-o mai bine acolo decât noi, cei aflați<br />
atunci „în libertate”), ci ca pe un loc privilegiat pentru<br />
filosofare. Aceasta ar fi însăşi „calitatea” lui, de care se<br />
lasă „absorbit”. Florile, norii, o brazdă răsturnată, un pâlc<br />
de ciuperci îi dau ocazia pentru reflecții interesante.<br />
„Cantitatea” (respectiv perimetrul locului) e redată într-o<br />
singură însemnare făcută cu aerul unui Robinson: „Din<br />
poarta conacului până la poştă sunt cam 2.600 de paşi.<br />
ZIGZAGURI<br />
Până puțin dincolo de intersecția Floreşti-Sănduleni: 3.000<br />
de paşi. Dus-întors, cca 3,7 km. Pe drumul spre Romaneşti,<br />
până la cotul unde îmi întrerup marşul (când văd, în zare, o<br />
biserică) sunt circa 3.400 de paşi. Dus-întors, cca 6.800,<br />
adică aproximativ 4 km”. Scris cu eleganță, dar lipsit de<br />
fibre epice şi axat pe un singur „personaj” (autorul), Jurnalul<br />
de la Tescani e, literar vorbind, – comparația se impune, –<br />
sub Jurnalul de la Păltiniş de Gabriel Liiceanu. În acela era<br />
un „magnet”.<br />
Pro memoria<br />
Interesați să ocupe un loc în sălile de concerte şi<br />
apoi să comenteze cele văzute şi auzite, puțini, se pare, au<br />
mai avut răgazul să recitească, în acest septembrie, opiniile<br />
lui Enescu asupra societății româneşti din vremea sa, şi<br />
care sunt încă de actualitate. Referiri la „muzician” am<br />
auzit – lucru firesc – de nenumărate ori în zilele Festivalului;<br />
– la observatorul mentalităților şi comportamentelor, la<br />
gânditor – nu. Faptul mă determină să (re)amintesc două<br />
(spațiul nu îngăduie mai multe) din luările sale de atitudine:<br />
una despre discrepanța dintre abundența talentelor<br />
româneşti şi superficialitatea receptării lor şi una despre<br />
etica personală, Enescu fiind dintre cei la care conştiința<br />
morală s-a situat mereu pe acelaşi plan cu conştiința<br />
artistică.<br />
Primul exemplu (un citat din Luptătorul, 1 mai<br />
1921) l-am extras din „Cuvântul înainte” la ediția a IV-a a<br />
traducerii cărții lui Jules Payot Educația voinței (1922), al<br />
doilea din substanțialul volum de interviuri Lumea de mâine<br />
(1945).<br />
1. „Găsesc în genere, că mişcarea noastră artistică<br />
e într-o strigătoare disproporție cu restul vieții noastre<br />
sociale. Dacă administrația şi politica românească ar fi la<br />
înălțimea mişcării artistice româneşti, am fi una din țările<br />
cele mai fericite. Ne atrag grozav lucrurile de domeniul<br />
frumosului, al inteligenței.... Ca artist, pe mine nu poate<br />
decât să mă bucure. Dar ca român, regret că ținem mai<br />
mult la fațadă decât la interior şi că, apucându-ne să ne<br />
clădim casa, am început cu acoperişul şi am lăsat la urmă<br />
temelia... Poate, totuşi, că temelia s-o fi clădind în acelaşi<br />
timp, fără ştirea noastră... Să nădăjduim...”<br />
2. „...Nu pot săvârşi acțiuni care să fie contrare<br />
convingerilor mele, artistice, sau de altă natură; nu accept<br />
să fac lucruri potrivnice anumitor norme; nu îngădui să mi<br />
se facă dojeni pe plan moral şi, fireşte, fac tot ce-mi stă în<br />
putință, prin faptele mele, ca să nu le prilejuiesc. Nu-mi<br />
place să arunc piatra; dar nu-mi place nici să mi se arunce”.<br />
Țoape de ieri, țoape de azi<br />
Cei ce mi-or fi răsfoit volumul Stăpânirea de sine<br />
vor fi dat, poate, peste o notiță în care am consemnat<br />
declarația unei mahalagioaice din Bucureşti înaintea<br />
concertului lui Luciano Pavarotti: „N-am auzit de<br />
dumnealui!...”. Îl ştia însă de muzician pe „guristul” de la<br />
localul din cartier. Neamul țoapelor e vechi şi răspândit<br />
peste tot. Mereu la concurență cu Capitala, provincia n-a<br />
dus (şi nu duce) lipsă de atare exemplare. Toate țâfnoase,<br />
bineînțeles, toate ca țoapa despre care e vorba mai departe,<br />
încondeiată în pagina unui ziar local:<br />
„Enescu!.... O fi existând cineva care să nu fi auzit<br />
de el, măcar prin elogiile gazetelor?<br />
Aş pune mâna în foc că nu, dacă n-aş fi auzit<br />
povestea de mai jos, absolut autentică:<br />
Marele muzician vine deseori prin județul nostru,<br />
în vizită la o bună prietenă a sa, care are o moşie prin<br />
împrejurimi. Enescu şi-a petrecut multe vacanțe pe această<br />
moşie. În cursul uneia din ele, o măsea cariată îl sileşte să<br />
apeleze la un maestru... dentist. Zis şi făcut. Un telefon<br />
doctorului Salter şi maestrul îşi anunță vizita pentru o ora<br />
anumită.<br />
La ora fixată, în anticameră îşi aştepta rândul dna<br />
J..., comerciantă de spirtoase din localitate. Şocată de<br />
faptul că un necunoscut i-a luat rândul, aşa pe nepusă masă,<br />
d-na J... se grăbi să-i reproşeze doctorului această...<br />
ineleganță formidabilă.<br />
« – E marele muzician Enescu... » (îi explică<br />
doctorul).<br />
« – Enescu? (dă din umeri conița). Nici n-am auzit<br />
de el. La mine în local a cântat celebrul.... Zavaidoc, carei<br />
aşa de cunoscut şi tot nu i-aş fi cedat rândul. S-o ştii,<br />
doctore, şi să i-o spui şi muzicantului d-tale» (...)”. (Milady.<br />
„Film săptămânal”, în „Bacăul”, 15, <strong>nr</strong>. 788, 9 noiembrie<br />
1936, p. 1)<br />
Acum 40 de ani<br />
...Bacovia a fost omagiat în „cetate”. Remorând,<br />
ca participant, pot spune că Festivalul Literar-Artistic<br />
consacrat lui a fost pregătit cu entuziasm, într-o emulație<br />
bucuroasă, pe care n-am mai întâlnit-o de atunci. Nici un<br />
alt eveniment cultural din istoria contemporană a Bacăului<br />
n-a mai beneficiat de susținerea colectivă, de mediatizarea<br />
şi de varietatea pregătirilor lui, care au creat impresia de<br />
„sărbătoare națională”: ziduri pavoazate, stâlpi împodobiți<br />
cu ghirlande de brad şi stegulețe, vitrine (inclusiv cele ale<br />
autoservirilor şi cofetăriilor) ornate în culori bacoviene şi<br />
etalând produse cu numele de Bacovia, afişe etc. Versul<br />
„Oraşul tot e violet” corespundea cu realitatea imediată.<br />
În prima zi (joi 30 septembrie 1971), vremea a fost agreabilă:<br />
„Vreme frumoasă şi călduroasă”, cu cerul variabil, vânt<br />
slab, temperatura în creştere, cu maxime între 18 şi 22<br />
grade şi minime îmtre 7 şi 12 grade”, dar a doua zi s-a<br />
întors, a devenit şi ea bacoviană, cu cerul mai mult<br />
plumburiu. Bacăul a arătat în acele zile ca un oraş<br />
intelectual: lume purtând ecusoane cu chipul poetului, peste<br />
o sută de scriitori şi cercetători literari „de toate vârstele şi<br />
din toată țara”, zeci de pictori, sculptori, muzicieni, actori,<br />
care, împreună, au dat (cum declara cineva la încheiere)<br />
„o alură republicană sărbătorii”. Aceasta a avut în program:<br />
deschiderea casei memoriale, dezvelirea statuii (opera lui<br />
Constantin Popovici), şezători literare, spectacole – unul<br />
pe scenă, cu recitări, lieduri, recital de pian şi balet; altul,<br />
în curtea lui Bacovia, de „sunet şi lumină” (o premieră), o<br />
expoziție de artă plastică inspirată de viața şi opera sa, un<br />
concert simfonic cu „elemente bacoviene”, un pelerinaj<br />
prin locurile pe unde a păşit poetul. După ziua întâia s-a<br />
spus: „Manifestările au polarizat atenția întregului oraş”,<br />
şi nu era o exagerare. Pretutindeni, discursul despre poet a<br />
fost apologetic, exaltat. Bacovia a apărut ca „marele fiu al<br />
oraşului nostru”, „cel mai băcăuan dintre băcăuani”, „unul<br />
dintre cei mai nobili fii ai Bacăului şi ai României”, „cetățean<br />
de seamă”, „cel care va rămâne de-a pururi patronul<br />
spiritual al acestui oraş”, iar opera sa „un bun artistic de<br />
mare preț”. Într-o sinteză a celor patru zile de festival,<br />
ziarul local (cronică fidelă în această împrejurare) titra<br />
sugestiv şi corect: „Poetul s-a întors în urbea natală”.<br />
Memorabil pentru participanți, cu ample reverberații în<br />
presă, evenimentul nu numai că l-a „încetățenit” pe<br />
Bacovia, dar a avut şi meritul de a fi deschis (lucru ce poate<br />
fi ilustrat bibliografic) o nouă fază în receptarea sa. Prin<br />
consecințe, importanța Festivalului din 1971 o întrece pe<br />
cea a festivalurilor care i-au urmat (în 1973, 1975, 1977) şi<br />
pe cea a Centenarului (din 1981), acesta desfăşurat într-un<br />
climat de încordare, nu din cauza sobrietății financiare, ci<br />
a unor chestiuni de alt ordin, care vor trebui cândva<br />
evocate.<br />
Poveştile altora<br />
Deşi grosul convorbirii de-aseară (30 ianuarie<br />
2011) cu d-l Niculae Gheran a fost despre cartea sa Arta de<br />
a fi păgubaş (vol. 2), am ajuns, din nou, şi la Bacovia: nu un<br />
Bacovia direct, ci „reflectat”. Ceea ce mi-a povestit e o<br />
schiță gata compusă. Poate a şi scris-o. Sper să nu-mi fi<br />
scăpat vreo nuanță.<br />
....Apăruse cartea Aghatei. Zaharia Stancu a intrat<br />
în biroul Direcției Editurilor (unde d-l Gheran era şef), şi<br />
zărind-o, a luat-o şi-a început s-o citească. Şi a citit în tăcere<br />
mai bine de un sfert de ceas. Apoi, după ce a închis-o, a<br />
spus ca pentru sine:<br />
– Bun obicei aveau faraonii că-şi îngropau soțiile<br />
odată cu ei! Ce înțeleg soțiile scriitorilor din viața<br />
acestora?<br />
Cu o seară înainte – a dat el ca exemplu – soția sa<br />
a intrat în camera în care lucra şi l-a întrebat:<br />
– Cine a fost aici?<br />
– Nimeni, i-a răspuns.<br />
– Cum nimeni, când eu văd două țigări în<br />
scrumieră?<br />
Ce se întâmplase? El a aprins una, apoi luându-se<br />
cu scrisul, a lăsat-o. Fiindcă se stinsese, a aprins-o pe a<br />
doua, iar soția sa a dedus că-l vizitase cineva: o femeie,<br />
căci, de obicei, ele sting țigările pe jumătate!<br />
Gelozie, neînțelegere, lipsă de imaginație – astea<br />
sunt femeile, a conchis plictisit Stancu, referindu-se atât<br />
la Aghata, cât şi la propria soție.<br />
Mie, povestea mi-a amintit de Anicuța Rosetti,<br />
cea de-a doua nevastă a lui Maiorescu. Pentru ca să nu<br />
intre la bănuieli, când era vizitat de vreo doamnă, criticul<br />
avea grijă de fiecare dată să lase întredeschisă uşa care<br />
dădea la camera ei!<br />
Constantin CĂLIN<br />
9
10<br />
1. Veți fi de<br />
acord cu mine,<br />
domnule profesor<br />
Ion Pop, că vârste<br />
precum cea de 20,<br />
de 25 de ani, intră<br />
ca reper, ca<br />
superstiție, în<br />
povestea unui poet.<br />
Apariția unui<br />
grupaj în revistele literare, debutul în volum, erau momente<br />
aşteptate cu emoție de un poet tânăr. Le veți fi trăit şi<br />
dumneavoastră, la Cluj, la începutul anilor ’60, când foarte<br />
tinerii Ana Blandiana şi Ion Alexandru, ca să dau doar<br />
două nume, reuşiseră să se detaşeze şi chiar să acumuleze<br />
un capital de simpatie. Festivalurile literare din țară (câte<br />
şi cum vor fi fost ele în acea vreme) erau un bun prilej de<br />
socializare. I-ați cunoscut pe cei ce aveau să devină colegi<br />
de generație: Constanța Buzea, Gabriela Melinescu, Adrian<br />
Păunescu şi alții. Cum treceau atunci zilele şi nopțile unui<br />
poet?<br />
Ce să vă spun? Pe la începutul anilor ’60, mă aflam<br />
în faza unor căutări destul de nesigure. Până să-mi apară<br />
cartea de debut, Propuneri pentru o fântână, din 1966, în<br />
cunoscuta colecție „Luceafărul”, publicasem relativ puțin.<br />
După debutul foarte... selectiv din revista Steaua, când mi<br />
s-a publicat un sigur poem, nu cel mai bun, dintr-un ciclu<br />
predat redacției, abia în 1963 am ieşit în presă (în<br />
Luceafărul) cu o primă, întreagă pagină de versuri,<br />
recomandat generos de profesorul Mircea Zaciu, în urma<br />
unei lecturi de oarecare succes la cenaclul cunoscut, condus<br />
pe atunci de Eugen Barbu. Mi-a mai apărut apoi, în aceeaşi<br />
revistă, un ciclu „brâncuşian” de poeme, distins de revistă<br />
cu un premiu II, după Gabriela Melinescu, însă nu puteam<br />
pretinde după atâta lucru că fac parte din plutonul fruntaş<br />
al „generației 60”, în care s-au înscris foarte curând şi<br />
admirabila poetă menționată, şi Constanța Buzea, Păunescu<br />
ori Ana Blandiana şi Ion Alexandru. Evoluția mea ca poet<br />
a fost ceva mai lentă şi tot mai mult concurată în timp de<br />
cea a criticului, căci din 1964 fusesem reținut ca preparator<br />
la Facultatea de Filologie din Cluj. Aici, aveam, desigur, o<br />
viață de cenaclu, câțiva prieteni şi camarazi cu care<br />
comunicam foarte bine – Blandiana, Alexandru, Pituț,<br />
Matei Gavril, Angela Marinescu, Nicolae Prelipceanu, însă<br />
fiecare înainta cu viteză poetică proprie, iar posibilitățile<br />
de publicare erau totuşi mai reduse. Aveam, evident, viața<br />
noastră de tineri aflați în căutarea expresiei de sine, unii<br />
ceva mai boemi, alții, ca mine, mai puțin dedați aventurilor<br />
nocturne, deşi luam parte la acea viață de cenaclu atunci<br />
foarte activă şi nu lipseau momentele de destindere mai<br />
puțin „academice”. Pe Adrian Păunescu, pe Constanța<br />
Buzea şi Gabriela Melinescu am ajuns să-i cunosc ceva<br />
mai bine cu ocazia unei aşa-zise călătorii de „documentare”<br />
(la modă în epocă), pe valea Jiului, însoțiți de inimosul<br />
redactor luceferist Niculae Stoian, şi s-a întâmplat ca în<br />
acel iulie 1963 Păunescu să-şi serbeze aniversarea a douăzeci<br />
de ani în mica noastră societate, la Petroşani... Eram toți<br />
foarte tineri, am trăit cu bucurie acel moment frumos,<br />
încrezători în cerul înstelat de deasupra noastră... Ne-am<br />
regăsit peste doi ani la un prim colocviu al tinerilor scriitori<br />
de la Sinaia, cu aceeaşi disponiblitate afectivă deschisă,<br />
iar într-o seară, acasă la mine, îmi amintesc că Păunescu,<br />
Blandiana şi Constanța Buzea am făcut chiar un fel de<br />
concurs: să scriem câte un poem pe durata Simfoniei de<br />
César Franck, ascultată la un pick-up, – l-am şi scris, dar<br />
era clar că cel mai rapid dintre noi era Adrian, cel care mă<br />
impresionase şi când, în trenul care ne ducea spre Jiu, a<br />
scris mai multe poezii, una chiar pornind de la faptul prozaic<br />
al cumpărării unei pungi cu prune de la un copil, într-o gară<br />
de pe parcurs... Am mai povestit cândva, cred, şi un alt<br />
episod legat de aceeaşi idealistă competiție lirică – tot de<br />
prin acei ani, când, în modesta locuință din Drumul<br />
Găzarului a tinerei familii Păunescu, am asistat la<br />
dezlănțuirea unui soi de uragan de hârtie – vorba lui Sorescu<br />
– provocat de poetul care citea pagină după pagină, cu o<br />
planşetă pe genunchi, până ce în jurul lui în odaie se putea<br />
călca pe poeme... Constanța asista cuminte şi tăcută, cu o<br />
mare şi delicată discreție la toată această febrilă<br />
desfăşurare. Nu demult, într-un concurs de scriere cu Ilie<br />
Constantin, îl învinsese, desigur, de departe, scriind o<br />
Interviul Acoladei: ION POP<br />
În căutarea expresiei de sine<br />
noapte întreagă poem după poem... Maiakovskiana<br />
Americă, cea iute de picior, nu putea fi ajunsă şi nici<br />
întrecută... La Cluj, eram, desigur, mai calmi, dar ne<br />
regăseam frumos, cu prietenii amintiți, într-o lume în care<br />
începuse, totuşi, micul dezgheț ideologic, cu semne şocante<br />
mai ales prin aprilie 64. Era, totuşi în oraşul lui Blaga şi al<br />
lui Agârbiceanu, morți de curând, cu o revistă de mare<br />
clasă cum era Steaua şi cu o Tribună ceva mai recentă,<br />
care-şi consolida prezența în lumea intelectuală locală şi<br />
nu numai... Eu îmi încheiam studiile în 1964 şi făceam<br />
exerciții de acomodare cu colegii noi de Catedră, cărora<br />
mă alăturasem împreună cu Ioana şi Liviu Petrescu...<br />
„Propuneri pentru o fântână”<br />
2. Anul 1966. Debutul editorial cu „Propuneri pentru<br />
o fântână. Alte titluri din acel deceniu ’60-’70, îmi trezesc<br />
şi ele nostalgii: „De pe pământ”, „Ceremonie de iarnă”,<br />
„Cum să vă spun”, „Ultrasentimente”, „Persoana întâia<br />
plural”, „Versuri”, „Pasărea tăiată”, „Ninge la izvoare”,<br />
„Sângele albastru”, „Rod”, „Inel cu enigmă”...Ce a rămas<br />
nepovestit din acea felie de viață?<br />
Momentul debutului în volum şi într-o colecție deja<br />
prestigioasă a fost desigur trăit cu o emoție aparte, dar cu<br />
o încredere echilibrată totuşi de sănătoase dubii şi temeri.<br />
Cartea a fost relativ bine primită, însă mi-am dat repede<br />
seama că am încă de lucru în viitorul apropiat, ca să ajung<br />
la o formulă mulțumitoare, care să mă exprime în chip mai<br />
personal. Eram încă destul de sentimental, cu vagi nostalgii<br />
tradiționaliste, dar şi cu impulsuri de coborîre spre limbajul<br />
mai „democratic” de tip Geo Dumitrescu, cu influențe<br />
detectabile uşor la câte o pagină, iar peste câțiva ani miam<br />
dat seama că acest moment a fost depăşit în multe<br />
privințe, chiar dacă, în simetrie contrastantă cu prima mea<br />
carte de critică, despre avangardă, mi-am intitulat Biata<br />
mea cumințenie al doilea volum, din 1969. Când mi-am<br />
alcătuit o primă antologie, abia în 2002, n-am mai reținut<br />
mare lucru din acea carte destul de modestă. Ceva se<br />
schițase, totuşi, – îmi dau seama acum – din ceea ce numim,<br />
poate pretențios, „obsesii modelatoare”. Am trăit însă cu<br />
bucurie şi cu un fel de sentiment al solidarității,<br />
evenimentele lirice marcate de volume precum cele<br />
amintite de Dv., – despre unele dintre ele urma să şi scriu,<br />
şi am făcut-o cu plăcere. Atmosfera literară a rămas cam<br />
aceeaşi, cu eliberări mai evidente totuşi de constrângerile<br />
ideologice de până atunci, cu un apogeu în vara agitată şi<br />
plină de îngrijorări, dar şi de noi speranțe de libertate, a<br />
anului 1968. Apăruseră între timp primele cărți ale<br />
„generației”, cu evidente distanțări față de momentul<br />
inaugural 1960, când debuturile lui Nichita Stănescu, Cezar<br />
Baltag şi Ilie Constantin mai erau marcate de urmele<br />
cenzurii şi ale unei „angajări” conformiste. În viața mea<br />
literară se pregăteau, de asemenea, schimbări esențiale,<br />
căci în decembrie al aceluiaşi an apărea revista Echinox...<br />
Regăsirea naturii dintâi<br />
3. Istoria familiei a venit cu partea ei trăită, în tot<br />
ceea ce ați scris. Ce daruri ați primit? Ce ați dus mai departe?<br />
Cât rămâne „la vedere” din acest drum al unui destin?<br />
Da, familia a lăsat urme în scrisul meu de atunci.<br />
Plecasem din statul natal în condiții destul de dramatice,<br />
mai aveam nostalgii ale lumii de pe Someş, ale casei<br />
părinteşti cu poarta, cu treptele de piatră şi grinzile vechi,<br />
mai glosam liric pe tema vârstei adolscentine, însă aceste<br />
teme şi reverii începeau să intre într-un soi de competiție<br />
cu ceea avea să fie definit ca element „livresc” – motive de<br />
baladă ca a Meşterului Manole, modelul Brâncuşi în ciclul<br />
deja amintit... Poate că o anumită obsesie a regăsirii naturii<br />
dintâi, dincolo de lumea Cărții ce începea să intre tot mai<br />
mult în joc, îşi are solul nutritiv în această primă<br />
apartenență la universul mai frust din care m-am desprins.<br />
Lucrau, desigur, aici şi lecturile incipiente din Blaga... Nam<br />
devenit, însă, mi se pare, un poet al imaginarului „rural”,<br />
căci s-a instalat destul de repede un soi de tensiune între<br />
trăit şi citit, între realitatea năzuită şi convenția ei verbală,<br />
poetică. Aşa încât „darurile” primite la origini au fost în<br />
continuare mai degrabă doar unul dintre termenii ecuației<br />
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
aproximate ca „relație dintre eu şi lume”, ca să folosesc o<br />
formulă comodă. Ele țin mai curând de o anume fizionomie<br />
spirituală, de un fond de sensibilitate, de un mod de fi în<br />
lume, exigent şi demn, pe scurt un mod de a fi om de<br />
omenie.<br />
Mirajul Bibliotecii<br />
4. Mai am încă atâtea de aflat despre Filologia de la<br />
Cluj, cea din anii tinereții dumneavoastră şi de mai apoi.<br />
Cum ați putea lega fragmentele într-un întreg? De pildă:<br />
amintirea iluştrilor Dimitrie Popovici, Sextil Puşcariu, a<br />
altor profesori de la facultățile Universității, precum Lucian<br />
Blaga, Constantin Daicoviciu, D.D. Roşca; prezența<br />
profesorului Zaciu, al cărui Jurnal a pus destul piper peste<br />
răni nevindecate; chipurile Ioanei Em. Petrescu şi<br />
profesorului Ion Vlad; statura incomodă a lui Adrian Marino,<br />
autorul cărții Viața unui om singur? N-aş vrea să-l uit pe<br />
Ion Vartic, cu interpretările sale sclipitoare despre<br />
Caragiale şi Cioran.<br />
Mediul universitar a fost într-adevăr foarte<br />
important pentru mine. El a pus, într-un fel de competiție,<br />
loaială totuşi, scrisul meu poetic cu cel al cititoului specializat<br />
de literatură. Volumele de versuri şi-au încetinit, în timp,<br />
ritmul de apariție, dar poate că a fost în această lentoare şi<br />
un anumit avantaj. Sedimentele de experiență existențială<br />
şi cele ale Bibliotecii au ajuns, cine ştie, la forme de agregare<br />
cât de cât consistente, deşi cam încet... Dacă mă citesc<br />
acum de la o anumită distanță care e a criticului şi istoricului<br />
literar, poate nu mă înşel radical când observ că tema care<br />
mă individualizează oarecum în context a crescut tocmai<br />
pe acest sol în care viața şi cartea s-au amestecat într-un<br />
humus fertil. Atributul de „livresc”, care sună la noi mai<br />
degrabă peiorativ, nu cred că e deloc aşa, tocmai fiindcă<br />
interogația cu privire la ecuația dificilă şi tensionată adesea<br />
dintre scris şi trăit îmi pare că poate asigura tocmai cota<br />
de autenticitate aşa de căutată acum, de fapt dintotdeauna.<br />
De ce n-ar fi un lucru fundamental şi reflecția neliniştită<br />
asupra posibilităților sau limitelor cuvântului de a te<br />
exprima, de ce n-ar fi dialogul numit astăzi „intertextual”<br />
un mod de a exista în lume în chip semnificativ şi, repet,<br />
autentic? Această relație poate deveni, mi se pare, fapt de<br />
viață şi de moarte, de jubilație ori de dramă, prilej de mari<br />
bucurii şi de nesfârşite confesiuni elegiace – căci, în fond,<br />
fiecare scriitor aspiră la o expresie de sine şi a lumii cât<br />
mai credibilă şi mai adevărată, această năzuință face parte<br />
din modul lui profund de trăi.... Livresc nu e, aşadar, un<br />
mod automat şi artificios, uscat, fără vlagă, ci e un atribut<br />
ce poate mobiliza spiritul, trăirea, simțirea ca şi cugetarea,<br />
ca să vorbesc ca pe vremuri... Şi, apoi, există ponderi<br />
diferite ale „vieții” şi experienței de lectură care se confirmă<br />
în asemnenea versuri, viața sau primejdia morții te pot<br />
obliga la deplasări semnificative de accent spre aşa-zisa<br />
„priză la real”, la realitatea nudă şi brutală a propriei ființe,<br />
mişcare ce face şi mai brutal-evidentă amintita, deja, relație<br />
dintre scris şi trăit. E ceea ce a fost remarcat, îmi pare, şi<br />
în scrisul meu din ultimii vreo douăzeci de ani.<br />
Să revin, însă, la Universitate. Cum am spus, imediat<br />
după terminarea Facultății de Filologie, am fost reținut la<br />
Catedra de Literatură română, unde erau activi şi profesori<br />
ceva mai vârstnici ca Iosif Pervain, cunoscător absolut şi<br />
foarte temut al Şcolii Ardelene şi, în genere, al literaturii<br />
zise „premoderne”, care ne supusese la grele probe de<br />
documentare nu întotdeauna pasionante, dar foarte utile<br />
pentru însuşirea unei anumite rigori a lecturii. Profesorii<br />
Mircea Zaciu, Ion Vlad, Leon Baconsky erau în plină<br />
afirmare, în luptă cu clişeele moştenite de la „obsedantul<br />
deceniu” stalinist şi aducând, treptat, un aer nou în<br />
cercetarea literară a momentului. Procesul acesta de<br />
desprindere de trecutul dogmatic imediat n-a fost foarte<br />
simplu, dar am putut trăi, alături de constrângerile orei în<br />
materie de documentare (cărți fundamentale trecute la<br />
fondul „secret” al Bibliotecilor, limbajul multă vreme<br />
„lemnos”-ideologizat) şi satisfacția crescândă a învingerii<br />
obstacolelor, în fine a recâştigării treptate a accesului la<br />
operele de referință ale literaturii române. Atmosfera la<br />
catedra noastră era, în genere, prietenoasă şi înțelegătoare
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
față de noii veniți, puşi la treabă serioasă de documentare,<br />
de organizare a bibliotecii catedrei, dar care, ca preparatori<br />
ce erau... preparau cu plăcere şi cafelele băute împreună,<br />
într-o atmosferă destinsă şi în ceştile cărora se mai şi...<br />
ghicea, cu umor, de către o colegă ce ne scruta în zațuri<br />
destinele... M-am bucurat în toți aceşti ani de prietenia<br />
luminoasă a Ioanei şi a lui Liviu Petrescu, a altor colegi.<br />
Eram curioşi de noutăți, încântați de fiecare ediție mai<br />
completă a unor scriitori până nu demult interzişi ori grav<br />
cenzurați. Cu timpul, am devenit şi noi mai maturi şi mai<br />
„serioşi” şi, după o aşteptare de aproape două decenii de<br />
„lectorat”, am devenit, imediat după Revoluție, profesori...<br />
(Dar am avut şi şansa unor ieşiri în străinătate, – în cazul<br />
meu la Universitatatea Sorbonne Nouvelle – Paris III, între<br />
anii 1973 şi 1976). Numai târziu s-a înnoit şi corpul de<br />
dascăli, căci în anii ’80 orice avansare pe post şi angajare<br />
de tineri era blocată, aşa că au apărut forțe tinere. Colegi<br />
excelenți, ca Gheorghe Perian, Ştefan Borbély, Ioana Both,<br />
Corin Braga, Sanda Cordoş Călin Teutişan şi alții câțiva,<br />
toți foarte înzestrați, care au preluat, cum se spune, ştafeta,<br />
asigurând un prestigiu deja recunoscut al Literelor clujene.<br />
Toți cei amintiți, şi nu doar ei, au trecut, însă, şi prin redacția<br />
„Echinox”...<br />
Adrian Costea: Clepsidra lui Cronos<br />
Un atelier şcoală<br />
5. Revista Echinox are legenda ei. Şi dumneavoastră,<br />
domnule Pop, sunteți parte a acestei legende. Un jurnalist<br />
vorbea chiar despre „Universitatea Echinox”. Ce urme a<br />
lăsat aceasta în viața mentorului care ați fost?<br />
Echinox-ul a fost, într-adevăr, o altă Universitate,<br />
în prelungirea celei mari. Fiindcă s-au regăsit aici, de-a<br />
lungul multor ani, începând cu decembrie 1968 şi până<br />
astăzi, sute de tineri dintre cei mai talentați, mai ales de la<br />
Filologie, însă şi de la alte facultăți clujene, Istorie, Filosofie,<br />
chiar Matematică... Cum am spus în nenumărate rânduri,<br />
gruparea noastră s-a constituit şi a funcționat mai curând<br />
ca un atelier decât ca o „şcoală literară” în sensul de<br />
cultivare şi promovare a unei doctrine teoretico-literare<br />
anume. În cele trei limbi ale sale, româna, maghiara şi<br />
germana, revista a fost mereu un spațiu de exersare<br />
exigent, tutelat de un spirit critic atent la valoare, dar şi la<br />
o anume ținută etică a redactorilor ei, ce s-a dorit situat în<br />
prelungirea unei emblematice „Şcoli Ardelene”. Astăzi<br />
ştim, după scormonirea prin diverse arhive, că această<br />
ținută morală a fost destul de insidios atacată dinspre<br />
subteranele puterii politice, că a făcut şi victime, însă în<br />
văzduhul pe care-l respiram la lumina zilei asemenea<br />
alterări nu erau vizibile şi n-am avut sentimentul că,<br />
supravegheați fiind şi de nişte ochi familiari, am fi fost<br />
foarte intimidați în ceea ce făceam. Se simțea mai degrabă,<br />
şi nu fără trudnice negocieri şi pierderi, intervenția<br />
constantă a cenzurii, care n-a reuşit, totuşi, să altereze cu<br />
totul starea de libertate interioară pe care ne-o cultivam.<br />
Dovadă că revista noastră a fost de la început întâmpinată<br />
ca un spațiu de creație culturală dintre cele mai deschise<br />
ale epocii. Până la urmă, s-a văzut că această libertate<br />
drămuită n-a convenit, aşa că după aproape cincisprezece<br />
ani, echipa de conducere a grupării a fost destituită în 1983,<br />
într-un moment de înăsprire a regimului dictatorial. Toți<br />
cei care au urmat după „triumviratul” cunoscut, adică<br />
oameni ca Aurel Codoban, Ştefan Borbély, Corin Braga,<br />
până la Horea Poenar, Ioan Pop-Curşeu şi, acum, Rareş<br />
Moldovan (fiu şi el de „echinoxist”!) s-au străduit, cu grade<br />
diferite de dificultate, imediat după noi ori în perioada postdecembristă,<br />
să mențină cât mai mult din cota înaltă<br />
propusă inițial. Făcând un bilanț rapid, se vede astăzi că<br />
gruparea a ilustrat cu nume semnificative deopotrivă finalul<br />
aşa-numitului „neomodernism” poetic al anilor 70, cât şi,<br />
cu o masivă infuzie de nume noi, „generația 80”, până la<br />
câțiva dintre scriitorii cei mai dotați ai ultimelor promoții.<br />
Oricum, sunt convins – şi s-a şi văzut – că toți cei care au<br />
trecut prin acest atelier-şcoală al „Echinox”-ului au ieşit<br />
din el cu o formație culturală şi un exercițiu al scrisului<br />
exigent, care au dat rezultate dintre cele mai frumoase.<br />
Dovadă că s-ar putea compune acum o foarte bogată<br />
Bibliotecă „Echinox”, în care ar fi multe cărți, adesea de<br />
prima mână, care să merite lectura... În ce mă priveşte,<br />
vârsta echinoxistă a fost – şi mă repet iarăşi – cea mai<br />
luminoasă, mai încurajatoare, cea mai generoasă în<br />
proiectele ei de creație, pe care am trăit-o într-o stare de<br />
comuniune cu colegii şi prietenii de aici, care a rămas şi va<br />
rămâne un reper înalt al vieții mele. Şiu poate că mulți<br />
dintre membrii grupării ar spune acelaşi lucru...<br />
„Ore franceze”<br />
6. Ați profitat de „experiența franceză” – o şansă<br />
pentru acele vremuri – şi ați alcătuit o carte de interviuri<br />
cu celebri teoreticieni literari, pe care i-am studiat cu toții<br />
în anii studenției: Marcel Raymond, J. P. Richard, Picon,<br />
Julia Kristeva... S-a apropiat vreunul dintre cei pomeniți de<br />
criticul ideal închipuit de dumneavoastră, „cel care trăieşte<br />
textul”?<br />
Cum am spus şi scris în mai multe rânduri, a doua<br />
mare, decisivă experiență a vieții mele a fost şederea la<br />
Paris între anii 1973-1976, ca asistent asociat la Université<br />
de la Sorbonne Nouvelle – Paris III, apoi, după Revoluție<br />
(1990-1993, ca director al Centrului Cultural Român), când<br />
am putut avea contactele şi dialogurile cu critici, scriitori<br />
şi artişti francezi dintre cei mai însemnați. Nu le mai dau<br />
aici numele, sunt cunoscute, dar voi spune că întâlnirile<br />
cu mulți dintre ai eu fost revelatoare şi altfel formatoare<br />
pentru omul tânăr care încă eram. Ele m-au ajutat în chip<br />
esențial să-mi aprofundez cunoştințele şi metodele de<br />
abordare ale textului literar, mi-au lărgit minunat<br />
experiența poetică şi, în genere, orizontul cultural, într-un<br />
spațiu cu care încercasem mai demult să mă familiarizez.<br />
S-ar zice că publicarea celor două volume de Ore franceze<br />
(1979, 2002), care adună dialogurile desfăşurate în timpul<br />
stagiilor pariziene au avut, la rândul lor, un anume ecou în<br />
conştiința critică de la noi. În orice caz, au fost momente<br />
de descoperire şi de confirmare, de fapt, a unui angajament<br />
plenar în munca scrisului şi a creației în genere, cu o<br />
încredere totală în valorile spiritului, dar şi a unei foarte<br />
omeneşti, simple şi generoase dăruiri în serviciul culturii<br />
înalte, autentice, durabile. Au fost, aşadar, şi experiențe<br />
umane semnificative, modelatoare şi de consolidare a unui<br />
mod de trăi cât mai autentic în lumea creației.<br />
Avangardă, ariergardă, viață şi text<br />
7. Cartea apărută la Editura Vinea în 2010, Din<br />
avangardă spre ariergardă a fost pregătită o viață. O serie<br />
de cărți au precedat această sinteză. Amintesc acum doar<br />
monografia Gellu Naum „Poezia contra literaturii” pe care<br />
am citit-o cu atenție când am realizat ultimul documentar<br />
la televiziune, chiar în anul morții poetului. Ați intrat ca<br />
nimeni altul în nuanțele ideologiei literare a „bătrânilor”<br />
avangardişti, dar, la fel de bine, v-ați specializat în mai<br />
tinerii Virgil Teodorescu, Tonegaru, Iordan Chimet. Cât<br />
mai înseamnă astăzi fenomenul numit avangardă?<br />
Da, a fost şi asta o întîlnire sau o experiență<br />
revelatoare! Am descoperit mişcarea de avangardă prin<br />
teza despre Ilarie Voronca, la care m-am angajat în anii<br />
studenției, apoi teritoriul s-a lărgit enorm, încât pasiunea<br />
cercetării acestui teritoriu nu m-a părăsit până astăzi.<br />
Cartea mea de critică cea mai recentă, Din avangardă<br />
spre ariergardă, pe care o menționați, apărută anul trecut,<br />
este a cincea dedicată fenomenului avangardist. Istoricul<br />
literar din mine, îmi dau seama acum, a năzuit să cuprindă<br />
cât mai mult din teritoriul poeziei româneşti a secolului<br />
XX, în care s-au produs atâtea mişcări decisive pentru<br />
literatura noastră – şi nu numai a ei –, care invitau, în<br />
rapida lor desfăşurare, uneori cu arderi de etape<br />
semnificative, la o mobilitate cumva simetrică a spiritului<br />
critic. De-a lungul, iată, al câtorva decenii, m-au atras<br />
tocmai momentele de cotitură, dinamica, dacă vreți,<br />
internă a fenomenului poetic (mai ales). Căci am văzut<br />
şi zăpezile mari, şi un îngheț care<br />
mă tem că va fi şi al cărnii mele.<br />
Vor veni şi primăveri, da, alte veri, poate,<br />
cu păci şi cu murmure<br />
ale altor vieți, vecine cu a mea, cu alte<br />
cețuri şi luminişuri.<br />
11<br />
mereu literatura ca un fenomen în mişcare, conectat<br />
desigur şi la „ritmul vremii”, dar având şi o logică a ei,<br />
subterană, specifică. Trăind atâția ani printre tinerii scriitori<br />
în formare, această curiozitate s-a menținut mereu vie,<br />
astfel încât sunt fericit că am putut şi pot scrie cu aproape<br />
egală libertate despre scriitori şi opere cumva clasicizate<br />
(ca în cazul lui Blaga), ori despre laboratorul efervescent<br />
al avangardiştilor „istorici”, şi, nu mai puțin despre poeți<br />
„neomodernişti” ca Nichita Stănescu, apoi despre<br />
„optzeciştii” neo-avangardişti în felul lor, până la poeții cei<br />
mai tineri, din jurul anului 2000. În acest context, lecția<br />
avangardei istorice a contat, desigur, mult, deoarece, chiar<br />
dacă nu a dat decât puține „opere” mari, toate programele<br />
şi manifestele ei vizau înnoirea, opoziția față de<br />
convențional şi de ceea ce e conformist şi sterilizat prin<br />
repetiție şi comoditate a scrierii şi receptării, iar pe de altă<br />
parte promovau un ideal al implicării existențiale în scris,<br />
o autenticitate pe care o vedem şi astăzi urmărită de<br />
scriitorii din preajma noastră, desigur altfel contextualizată.<br />
Iată cum un „tardomodernist” ca mine s-a lăsat provocat,<br />
benefic şi productiv provocat, de experiențe ce frizau chiar<br />
„extremismul” în materie de negare ori de înnoire a<br />
scrisului tradițional... Dar acest fapt cred că era motivat,<br />
în fond, de o necesitate intimă a mea şi ca poet, de<br />
permenentă punere în relație – adesea tensionată – a<br />
expresiei poetice şi trăirea ce o alimentează din adânc. –<br />
Da, fenomenul avangardist interesează şi tinerele<br />
generații, tocmai din rațiunile amintite, acea permanentă,<br />
vitală căutare a comunicării dintre viață şi text, acea<br />
nelinişte productivă a oricărui scriitor adevărat, din refuzul<br />
cantonării în convențional şi inert. „Avangarda istorică” a<br />
avut, se ştie, şi triste momente de recul, a suportat un<br />
inevitabil proces de îmbătrînire, de „clasicizare”, a suferit<br />
de pe urma constrângerilor istoriei înseşi, fiind înşelată,<br />
cumva, în opțiunile ei politice idealiste într-o primă instanță,<br />
dovedite a fi subordonator-dictatoriale în fapt, cu<br />
consecințe dezastruoase ale acestei treceri silnice în<br />
„ariergardă”. Numai că tot un fel de ariergardă, însă în<br />
sensul pozitiv, e şi raportarea, măturisită sau nu direct, la<br />
ceea ce a urmat după iconoclastia primilor avangardişti,<br />
transmițându-se experiențelor de laborator poetic mai<br />
recent.<br />
„în ora asta, a refluxului meu, / te rog să-ți<br />
aduci aminte / de ruda ta de pământ,<br />
săracă...”<br />
8. Nu vă mai pun o întrebare fiindcă am în față<br />
cartea dumneavoastră de poezie. Ca un magnet.<br />
Vă mulțumesc şi eu pentru această invitație la dialog<br />
şi pentru că ați deschis deja, înaintea lui, cartea mea cea<br />
mai recentă, În fața mării, scrisă cumva dintr-o suflare, în<br />
toamna anului trecut, pe țărmuri italiene dar mai ales<br />
lăuntrice, cu adaos, în primăvara lui 2011, de „pietre” sacre.<br />
Dacă doriți, o puteți închide acum cu ultimul ei poem, Reflux,<br />
sau cu oricare altul, ce vi se pare demn de a fi citat.<br />
9. Cu permisiunea dumneavoastră şi pentru cititorii<br />
Acoladei, voi alege fragmentul final:<br />
„Mă întorc acum printre frunze ce vor foşni<br />
în vânturi de toamnă, veştede, – o să vină<br />
Oricum, mare,<br />
în ora asta, a refluxului meu,<br />
te rog să-ți aduci aminte<br />
de ruda ta de pământ, săracă.<br />
Mă încred în tine, în buna ta memorie,<br />
a ta, care eşti mai toată cer şi ştii probabil<br />
aproape tot ce se petrece<br />
în mintea lui Dumnezeu.<br />
Adu-ți aminte şi de mine, mare,<br />
nu mă uita, mare.”<br />
Interviu realizat de<br />
Lucia NEGOIȚĂ
12<br />
Întâlnirile mele cu<br />
Doamnele scriitoare le-am<br />
consemnat în câteva rânduri,<br />
dar, de fiecare dată, surprinzător,<br />
mi-am amintit noi şi noi lucruri,<br />
de parcă din pliurile ascunse ale<br />
memoriei ar fi apărut fapte<br />
inedite, dar mai ales senzații,<br />
emoții, trăiri care îşi refuzau<br />
apariția neîntârziat şi nu se<br />
revelau decât treptat sau<br />
periodic, condiționate de starea<br />
mea sufletească.<br />
Pe la începutul anilor ’80, adâncindu-mă în cărțile<br />
prozatoarelor interbelice, îndemnul unui bun prieten,<br />
eseistul Ion Vartic, a fost hotărâtor în a mă determina să le<br />
cunosc pe Doamnele scrisului românesc. Unele întâlniri<br />
mi-au lăsat impresii de neşters, chiar dacă nu am izbutit să<br />
realizez şi interviurile pe care mi le-am propus.<br />
Telefonul domnului Săndel Teodoreanu, filolog şi el,<br />
văr al fraților Teodoreanu, a fost suficient pentru ca<br />
GEORGETA MIRCEA CANCICOV să-mi accepte vizita.<br />
Cu un alt prilej am evocat mica mea aventură prin<br />
încâlceala coridoarelor întunecoase ale clădirii de pe Calea<br />
Victoriei, peste drum de Palatul Telefoanelor, unde locuia<br />
scriitoarea şi pe care o reproduc mai jos.<br />
Din holul mare de la etaj, unde se deschidea liftul,<br />
am pătruns într-altul întunecos, cu iz pătrunzător de varză<br />
şi cu uşi multe şi numeroase sonerii. Bâjbâind în<br />
întunecimea şi mirosul înăbuşitor, am sunat la una din ele.<br />
A deschis o femeie scundă şi grasă, cu basma neagră pe<br />
cap, apoi m-a preluat o femeie înaltă şi trupeşă, călăuzindu-mă<br />
prin labirintul dependințelor comune spre camera<br />
Georgetei Mircea Cancicov. Mi-a ieşit înainte o doamnă<br />
măruntă de statură, cu părul foarte alb, adunat într-o<br />
pieptănătură nu atât demodată, cât parcă văzută demult în<br />
fotografii de familie. Fruntea înaltă şi încăpățânată, cu<br />
tâmple neobişnuit de scobite, se termina brusc cu un nas<br />
scurt şi coroiat. Pomeții îi avea înalți, iar pielea netedă şi<br />
albă mirosea a cremă. Era în vârstă, fără a fi totuşi bătrână.<br />
Înfățişarea îi era uşor desuetă, poate din cauza părului,<br />
poate a jachetei de casă din mătase grea, de un roşu<br />
întunecat, cu umeri înalți şi mâneci bogat încrețite. Îşi<br />
purta semeț trupul împuținat, era cochetă, vioaie, iar când<br />
vorbea nazaliza uşor, precum cei obişnuiți să vorbească<br />
mai mult franțuzeşte.<br />
Purtând un palton cu blană şi o căciulă de blană, ca<br />
pentru asprul decembrie al capitalei, Georgeta Mircea<br />
Cancicov, atentă la înfățişarea interlocutorului, ea însăşi<br />
îngrijit îmbrăcată, m-a admirat, spunându-mi cu nazalizarea<br />
imposibil de redat în scris: „Mata, duduie, eşti foarte<br />
elegantă“.<br />
Odaia închipuia tot ce putea fi mai straniu într-o<br />
încăpere. Era parcă după cutremur sau, poate, după<br />
evacuarea a cinci camere într-una singură. Pereții erau<br />
aproape negri, iar tencuiala proaspătă, care îngropa şi<br />
acoperea tuburile de izolație electrică, desena şerpi uriaşi,<br />
albi şi groşi. Chiar lângă uşă, în dosul unui paravan de<br />
lângă o canapea mai veche, erau îngrămădite mobile care<br />
se înălțau una peste alta şi triumfau prin ceva incert: lampă<br />
cu picior, bust pentru pălării sau stativ, pe care se afla în<br />
echilibru instabil o pălărie veche de pai, aproape fără calotă,<br />
din care rămăseseră doar câteva fire împletite. Pe<br />
canapeaua a cărei mătase fusese pe vremuri frumoasă, de<br />
un roşu cald, se înşirau, sprijinite de spetează, vreo trei sau<br />
patru platouri imense de porțelan. În ungherul de lângă<br />
geam era înghesuită vesela, multă, albă, laolaltă cu sticle<br />
goale, sumedenie de sticle goale, din care femeia trupeşă<br />
care o ajuta la menaj ducea mereu câteva colonelului de la<br />
etaj, ca să le vândă, probabil. Prin ferestrele înalte, fără<br />
perdele, se vedea Palatul Telefoanelor, iar pe pervazul<br />
exterior îşi găsiseră adăpost câțiva porumbei.<br />
Femeia intra şi ieşea, cu câte un sul de hârtie în<br />
mână – făcea, pesemne, ordine în cămară sau debara;<br />
scriitoarea mi-a mărturisit, cu voce joasă, că nu era fitecine<br />
– era o nepoată de-a lui Chivu Stoica, de la care avea un vin<br />
țărănesc roşu şi acrişor cu care doamna Cancicov mă tot<br />
îmbia, după ce mă servise înainte cu un fel de marmeladă<br />
de prune, pe o farfurioară de dulceață.<br />
Lângă sofaua din mijlocul camerei, pe care ne-am<br />
aşezat apoi, se afla un birou; erau îngrămădite pe el<br />
fotografii, nenumărate fotografii, unele î<strong>nr</strong>ămate, altele<br />
simple, fotografii de familie cu figura Ianei, pictorița, sora<br />
scriitoarei, cu ochi mari, rotunzi şi negri, uşor de regăsit şi<br />
recunoscut în picturile cu chipuri de copii ale lui Tonitza –<br />
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
Domniile lor, Doamnele scriitoare<br />
prieten al familiei. Pe birou, foi scrise, cărți de-a valma cu<br />
tăvițe încărcate de creioane şi multe, foarte multe tuburi<br />
de ruj. Pe stative, colțuri de mese, pe masa de toaletă –<br />
vase de argint, cupe de porțelan, ceramică. La intrare,<br />
lângă uşă, pe o măsuță cu picioare arcuite, două fotografii<br />
mari, elegant î<strong>nr</strong>ămate: una înfățişând-o, tânără şi<br />
frumoasă, pe Maruca Cantacuzino, soția lui George Enescu,<br />
bună prietenă a scriitoarei, iar cealaltă, o femeie, o doamnă<br />
în vârstă, cu trăsături puternice, ferme, în contur aspru,<br />
cu un şal negru şi mare – Martha Bibescu la vârsta<br />
senectuții. Încăperea multifuncțională era o arcă a celei<br />
care o locuia de patruzeci de ani, îngrămădită de obiecte şi<br />
amintiri. Dialogul început atunci a fost, de fapt, un monolog<br />
al scriitoarei…<br />
La întrebarea mea ce părere avea soțul ei despre cărțile<br />
pe care le scria, mi-a răspuns cu umor: „Ştii, duduie, noi<br />
locuiam în apartamente alăturate şi într-o zi m-a sunat la<br />
telefon şi mi-a spus: «Georgette, ai grijă, să nu ne faci<br />
numele de râs»”!<br />
Soția ministrului de finanțe, Mircea Cancicov, din<br />
guvernul lui Antonescu, care murise în închisoare,<br />
învinsese anii, vicisitudinile şi mizeria. Spiritul îi era tânăr,<br />
fraza ironică, vorba sprintenă şi intactă capacitatea de a<br />
rămâne mereu un homo ludens, ca în cărțile sale.<br />
Prozatoarea nu a frecventat cenaclurile literare ale vremii,<br />
dar pentru talentul ei de o factură aparte, pentru pitorescul<br />
narațiunii şi farmecul relatării, dar şi pentru fraza ei cu<br />
gustul prospețimii şi oralitatea stilului ei a fost apreciată de<br />
G. Călinescu, fiind una dintre puținele prozatoare<br />
interbelice căreia îi consacrase un capitol în Istoria… sa.<br />
Promisesem că voi reveni pentru a continua discuția<br />
începută atunci. N-a mai fost posibil. După trei luni, în<br />
martie, a venit tăcerea definitivă.<br />
*<br />
* *<br />
HENRIETTE YVONNE STAHL s-a stins la trei<br />
săptămâni după ce-am vizitat-o şi cred că de aceea este cea<br />
mai tristă şi tulburătoare întrevedere pe care am avut-o. Căci<br />
fiecare din întâlnirile mele cu Doamnele Scriitoare, după<br />
cum toate cărțile lor la un loc, au dus, cum era firesc, la<br />
„modificarea modului meu de a fi în lume“.<br />
Din nou la Bucureşti. Un simplu telefon, de data<br />
aceasta, şi, vocea joasă şi adâncă fixează ora vizitei, în<br />
aceeaşi după-amiază de primăvară. Am intrat în clădirea<br />
de pe Bulevardul Republicii şi Mihaela Cristea mi-a deschis<br />
uşa, asistând cu discreție la întrevederea noastră, în<br />
apartamentul luminos şi luxos, pe care scriitoarea avea să-l<br />
părăsească în curând. He<strong>nr</strong>iette Yvonne Stahl era în pragul<br />
morții. La cei peste optzeci de ani, nu-şi arăta vârsta, în<br />
ciuda neobişnuitei slăbiciuni fizice. Numai respirația<br />
întretăiată şi foarte obosită anunța plecarea. Capul îşi<br />
păstra distincția şi ținuta aristocratică din portretele care<br />
i-au însoțit, de-a lungul anilor, edițiile romanelor. Trupul<br />
emaciat de boală era de subțirimea şi inconsistența unui<br />
abur însuflețit. Mişcându-se uşor prin casă, ființa ei avea<br />
imponderabilul sufletului care şi-a părăsit învelişul material,<br />
iar mâinile, mâinile He<strong>nr</strong>iettei Yvonne Stahl aveau<br />
frumusețea neobişnuită a celor din icoanele bizantine.<br />
Prelungă şi extraordinar de îngustă, finețea şi transparența<br />
palmei aminteau mâna unui sfânt hieratic. Numai un foarte<br />
mare efort de voință o menținea încă în viață şi îi dădea<br />
forța ca, abia respirând, să-mi arate cărțile lui I. Negoițescu,<br />
pe care criticul i le oferise cu dedicație şi să vrea să-mi<br />
precizeze că monstruoasa familie de parveniți din romanul<br />
ei Între zi şi noapte îşi avusese modelul în realitatea<br />
imediată.<br />
Din păcate, sosisem mult prea târziu. Casa am<br />
părăsit-o cu o tristețe grea şi cu deznădejdea de a fi întârziat<br />
cel puțin cu un an la această întâlnire.<br />
*<br />
* *<br />
Asocierea a două nume, cel al Georgetei Mircea<br />
Cancicov şi al CELLEI DELAVRANCEA nu este deloc<br />
întâmplătoare. S-au cunoscut şi s-au prețuit reciproc. Cella<br />
Delavrancea a scris un inspirat articol despre Poenii<br />
Georgetei Mircea Cancicov. Au aparținut aceloraşi cercuri<br />
mondene, dar unor cercuri artistice diferite. Deşi diametral<br />
opuse ca structură artistică şi temperamentală, nevoia de<br />
alăturare a celor două personalități într-unul şi acelaşi spațiu<br />
evocator este mai puternică decât toate deosebirile dintre<br />
ele la un loc.<br />
Încercasem cu diverse ocazii să fiu primită de Cella<br />
Delavrancea, o dată chiar prin amabilitatea lui Valeriu<br />
Râpeanu. Deşi prietena pianistei şi scriitoarei, Elena<br />
Balamaci, ea însăşi prozatoare şi poetă, îmi promisese că<br />
le voi putea vizita ziua următoare, a doua zi, la telefonul<br />
meu, a invocat o indispoziție a pianistei, refuzându-mi vizita.<br />
Nu era ceva neobişnuit, aflasem că, adesea, aceeaşi<br />
prietenă o izola de rudele ei cele mai apropiate, cum era<br />
verişoara ei Lilly Teodoreanu.<br />
Criticul Mircea Iorgulescu, prieten apropiat al celor<br />
două doamne, mi-a înlesnit accesul în căminul artistei de<br />
pe strada Eminescu, după cum numele prințului Başkiroff,<br />
pianistul rus care concertase abia cu câteva zile înainte la<br />
Oradea, mi-a netezit calea spre dialogul pe care îl doream,<br />
dar nu îndrăzneam să-l încep. Cella Delavrancea poseda<br />
acea calitate proprie omului superior: naturalețea. Firescul<br />
atitudinii şi comportamentului său era de-a dreptul<br />
descumpănitor, risipea tracul, dar chema respectul şi emoția<br />
interlocutorului de-a se afla în fața „fenomenului“ artistic<br />
şi uman care a fost Cella Delavrancea. Ea a fost martor al<br />
evenimentelor istorice de pe întinderea unui secol şi a pus<br />
calitățile umane mai presus de orice; un judecător lucid al<br />
oamenilor, dar şi un om căruia vârsta nu i-a diminuat simțul<br />
umorului. Era neasemuită în tot şi-n toate, de la amintirile<br />
pline de umor şi surprinzătoare luciditate despre Caragiale,<br />
până la tonul duios-nostalgic al celor despre părintele său,<br />
evocând copilăria celor patru fete care îşi adorau tatăl.<br />
Farmecul ei era alcătuit din esențe alese: talent, inteligență,<br />
feminitate, multă şi subtilă feminitate, care presupunea<br />
alint şi cochetărie, cu referire, mai ales, la Cella din anii<br />
tinereții şi maturității, despre care vorbea cu îngăduință,<br />
dar şi cu severitate, ca despre o altă persoană,<br />
binecunoscută ei şi celorlalți.<br />
Amabilă şi extrem de prietenoasă, cu ochii vii şi limpezi,<br />
în mica pauză de cafea pe care am luat-o, întrerupând<br />
pentru câteva minute interviul, Cella Delavrancea m-a<br />
privit cu multă atenție şi mi-a spus: „Ai un cap foarte frumos.<br />
Mă laşi să-l ating? Şi aici (indicând creştetul capului meu)<br />
ai ceva misterios, ceva de om superior. C’est une tête qui<br />
s’élève”. Complimentul venit din partea Cellei Delavrancea<br />
m-a mişcat, cum de puține ori mi s-a întâmplat să mă<br />
tulbure vreo laudă la adresa mea. Apoi a trecut la pian şi a<br />
cântat Bach şi Chopin, înlocuind cuvintele cu limbajul fluid<br />
al sunetelor pure, completând în acest fel confesiunea care<br />
se dorea abia acum încheiată.<br />
La cei nouăzeci şi nouă de ani, Cella Delavancea era<br />
încântătoare, puterea ei de seducție nu putea fi limitată de<br />
ani. Cred că dobândise „un alt mod de a fi decât cel care ne<br />
era ursit”. Ea care şi-a trăit viața şi arta în cu totul alte<br />
dimensiuni decât mulți dintre contemporanii săi. Spirit ales,<br />
a ştiut să păcălească, cu grație şi rafinament, timpul,<br />
făcându-şi-l prețios aliat.<br />
*<br />
* *<br />
IOANA POSTELNICU uitase complet de întâlnirea<br />
noastră pe care o stabilisem cu o zi înainte. Am sunat mult<br />
la uşa apartamentului până mi-a deschis, într-un târziu, o<br />
doamnă înaltă, cu păr roşcat, în cămaşă de noapte, peste<br />
care îmbrăcase un halat de casă de mătase. M-a poftit într-un<br />
salon luminat de o oglindă mare, în ramă aurie şi, apoi,<br />
într-un salon-birou cu mobilier din lemn de teck, masa cu<br />
dantelăria superbă a lemnului. Scriitoarea era extrem de<br />
dezinvoltă şi deloc stânjenită de ținuta lejeră, vorbea<br />
însuflețită, legănându-şi pe piciorul gol papucul cu toc<br />
ascuțit şi pompon de blană. De îndată a început să-l evoce<br />
pe E. Lovinescu, atmosfera cenaclului, prima lor întâlnire,<br />
talentul pe care i-l descoperise, plimbările în doi la librăria<br />
Alcalay şi prin Cişmigiu, „inițierea“ în viața literară<br />
bucureşteană. Viața mondenă pe care o ducea scriitoarea<br />
la anii tinereții era o sursă de amuzament pentru marele<br />
critic, atât de departe totuşi de evenimentele mondene. A<br />
evocat momentul în care E. Lovinescu i-a făcut surpriza de<br />
a-şi comanda şi purta un frac la un spectacol de teatru la<br />
care ştia că va lua şi ea parte. Scriitoarea devenise parcă<br />
altcineva, retrăia intens perioada când îi fusese lui<br />
Lovinescu atât de aproape, cu atât mai mult cu cât<br />
împrejurarea de a ocupa locul de lângă biroul mentorului,<br />
cândva destinat numai Hortensiei Papadat-Bengescu, în<br />
după-amiezile de cenaclu, o îndreptățea să se considere<br />
succesoarea marii noastre romanciere şi în domeniul<br />
literaturii.
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
*<br />
* *<br />
CELLA SERGHI locuia într-un bloc cu mai multe<br />
etaje din apropierea Cişmigiului. Am ajuns înainte de ora<br />
stabilită, pe un polei cum nu mai apucasem niciodată în<br />
rarele mele descinderi în Bucureşti. O glazură rece<br />
îmbrăca străzile şi casele, treptele, trotuarele şi<br />
balustradele, încât a fost pentru mine o aventură temerară<br />
să străbat spațiul de câțiva paşi de la taxiul care oprise<br />
lângă bordură până la poarta clădirii.<br />
Cella Serghi nu uitase de întâlnirea noastră şi a<br />
rămas câteva minute cu noi şi soțul scriitoarei, jurist de<br />
profesie. Amabilă, prietenoasă şi animată îşi păstrase<br />
trăsăturile frumoase şi îmbătrânea decent, nu fără<br />
nostalgia tinereții şi a frumuseții pe care le avusese<br />
cândva. Îngrămădise pe măsuța dintre noi fotografiile din<br />
care surâdea o frumoasă blondă, cu dinți strălucitori, în<br />
costum de baie sau rochii elegante, care-i subliniau silueta.<br />
Mi s-a părut apoape dureroasă fervoarea cu care încerca<br />
să mă convingă şi pe mine, ca pe mulți alții înaintea mea,<br />
că tulburătoarea Doamnă T. din Patul lui Procust al lui<br />
Camil Petrescu nu putea fi decât ea, cu atât mai mult cu<br />
cât mantoul ei verde îi servise de model romancierului<br />
pentru a-şi îmbrăca eroina. Era tristă această<br />
autoiluzionare a unei prozatoare care ştia, înaintea tuturor,<br />
că ficțiunea arar copiază realitatea, arar o imită sau o<br />
preia în întregime. Era descurajant, dacă nu deprimant<br />
efortul de a adeveri, peste ani, după moartea iubitului, un<br />
adevăr ce nu se lăsa confirmat.<br />
*<br />
* *<br />
Domnul Săndel Teodoreanu a fost cel care m-a însoțit<br />
în vizita pe care i-am făcut-o ŞTEFANEI VELISAR-<br />
TEODOREANU, prozatoare şi poetă, soția romancierului<br />
Ionel Teodoreanu. În casa boierească în care locuia<br />
împreună cu unul din fiii săi, Lilly Teodoreanu ne-a<br />
întâmpinat cu un zâmbet pe fața smeadă, încadrată de<br />
cele două aripi ale părului cu cărare la mijloc, retezat în<br />
dreptul urechilor. Purta o rochie lungă, închisă la culoare,<br />
asemenea unei rase călugăreşti, umbla iute, cu mişcări şi<br />
gesturi vioaie, tinereşti. Ne-a primit în odaia ei cu divan şi<br />
fotolii adânci, cu un birou şi scrinuri pe care pusese<br />
fotografii de familie, iar pe un perete, un portret în ulei, în<br />
mărime naturală, al lui Ionel Teodoreanu.<br />
Şi-a amintit cu drag de vărul ei, Stefan Lupasco,<br />
filosoful ce trăia la Paris, uimită de calitățile sale de<br />
vizionar, dar Ionel Teodoreanu a fost cel mai des pomenit<br />
în acea după-amiază, cu dragoste şi regret. Lilly<br />
Teodoreanu avea un adevărat cult pentru soțul ei prea<br />
devreme plecat şi rar mi-a fost dat să aud o mai pasionată<br />
evocare a omului iubit, nutrind față de el o admirație şi<br />
dragoste necondiționate. Mi se părea că nimic din iubirea<br />
pe care i-o purta nu se diminuase, deşi nu puține au fost<br />
momentele de dezamăgire pe care le-a trăit. Despre sine<br />
şi propriile ei scrieri vorbea puțin, cu zgârcenie, cu o<br />
concizie măsurată şi un bun gust selectiv, pentru a-şi relua<br />
şirul amintirilor despre Ionel. Moartea lui neaşteptată, de<br />
care nu a pomenit, a fost urmată de tristețe şi greutăți de<br />
tot felul, cărora le-a făcut cu greu față, Mihail Sadoveanu<br />
fiind cel mai apropiat prieten şi în măsură să-i acorde o<br />
mână de ajutor făcând posibilă plecarea ei temporară din<br />
casa în care vântul iernii îşi făcea de cap şi şederea întro<br />
cameră adăpostită la Mogoşoaia. Viața nu şi-a trăit-o la<br />
întâmplare, ci cu sufletul întreg, capabilă să vibreze la<br />
valorile fundamentale, vechi şi străvechi. Am plecat<br />
marcată de amintirile şi nostalgia scriitoarei care pusese<br />
mai presus de ființa ei iubirea pentru talentatul şi<br />
capriciosul romancier. Din păcate, aerul uşor arogant al<br />
lui Lilly Teodoreanu, care răzbătea din când în când,<br />
fisurându-i amabilitatea de om civilizat, mi s-a revelat în<br />
toată splendoarea lui la câteva zile de la întoarcerea mea<br />
de la Bucureşti. Conform înțelegerii, i-am telefonat<br />
Ştefanei Velisar-Teodoreanu pentru a-i reaminti că doream<br />
să realizez în scris interviul de care îi pomenisem şi cu<br />
care fusese atunci de acord, urmând să-i trimit întrebările.<br />
Refuzul ei a fost net, categoric şi jignitor, sugerând că se<br />
împotriveşte vehement să fie „folosită“ de alții, şi să i se<br />
„fure“ ideile. Dezamăgirea mea a fost pe potriva refuzului,<br />
şi l-am pus pe seama încercărilor la care a supus-o viața.<br />
Au fost întâlniri care mi-au dezvăluit crepusculul unei<br />
lumi, o lume de ieri, reînviată de fiecare Doamnă scriitoare<br />
în parte, povestită, „spusă cu un dar al spunerii absolut<br />
extraordinar”.<br />
P P P P P o o o o o e e e e e z z z z z i i i i i ee<br />
ee e P P P P P o o o o o e e e e e z z z z z i i i i i ee<br />
ee<br />
e<br />
Liana COZEA<br />
Hiperauz<br />
Tac...<br />
Ascult şi tac.<br />
Tac,<br />
să aud cum foşnesc<br />
stânjeneii<br />
de la fereastră,<br />
înflorind<br />
– paradoxal –<br />
galben ...<br />
Hipervedere<br />
Aruncă-ți privirea<br />
prin pupilele ochilor mei,<br />
cum ai arunca<br />
o ciutură<br />
în fântână...<br />
Spune-mi,<br />
ce vezi?<br />
– Îți văd sufletul!<br />
Hiperdor<br />
Am întrebat zările dacă nu te-au văzut<br />
şi-au răsunat ecouri, strigându-te...<br />
Am întrebat pământul dacă nu ți-a auzit<br />
pasul<br />
şi cărările s-au desfăşurat,<br />
căutându-te...<br />
Revelație inversă<br />
Nu,<br />
nu mai puteam să-i aduc pe lume...<br />
era prea târziu,<br />
nu mai era timp pentru nicio minune...<br />
Atunci când a fost<br />
– pentru mine –<br />
vremea minunii supreme,<br />
am trecut mai departe...<br />
Prea departe ca să mă pot întoarce...<br />
N-am întors măcar capul...<br />
M-au strigat? Poate...<br />
..........................................<br />
Şi totuşi,<br />
adesea,<br />
noaptea,<br />
în vis,<br />
aud nişte şoapte<br />
fără cuvinte,<br />
ca un susur de apă curgătoare...<br />
Scrutez întunericul<br />
– întunericul din mine! –<br />
nădăjduind să văd, să-nțeleg...<br />
O grămăjoară de umbre sidefii<br />
îmi fac semne ciudate,<br />
legănându-se ca nişte lujeri de crin,<br />
în bătaia unui vânt ce nu bate...<br />
Într-o noapte,<br />
umbrele s-au micşorat puțin,<br />
şi s-au aprins...!<br />
Au ars... până la capăt –<br />
la capătul visului...<br />
M-am trezit!<br />
Mă simțeam doar pământ...,<br />
doar țărână...<br />
şi... singură...<br />
În gând, doar acel cuvânt sterp:<br />
D e g e a b a... d e g e a b a...<br />
d e g e a b a...!<br />
Regret<br />
Ce dragi îmi sunteți, voi, cărților...!<br />
Nu-i aşa că-mi simțiți pulsațiile inimii<br />
Când mă apropii de rafturile voastre?<br />
Deşi sunteți îmbrăcate în straie<br />
multicolore,<br />
Uneori chiar stridente,<br />
După gustul cromatic al oamenilor de<br />
astăzi,<br />
Care nemaiputând să vorbească<br />
armonios, în cuvinte,<br />
Namaiştiind practic să vorbească şi cu<br />
inima,<br />
Nu doar cu buzele,<br />
Se amăgesc că pot comunica între ei<br />
Doar cu tuşele groase de culoare,<br />
Aruncate la-ntâmplare<br />
Pe coperțile voastre...<br />
Dar eu vă iubesc pe dinlăuntru,<br />
Acolo unde sunteți doar alb şi negru,<br />
Negru pe alb,<br />
Adică fără echivocul culorilor...<br />
Şi cu cât sunteți mai multe<br />
Adunate, înghesuite în rafturi de<br />
biblioteci sau librării,<br />
Cu atât mă simt înconjurată<br />
De mai multă viață... de mai mulți<br />
prieteni,<br />
Care nu mai pot să trădeze...!<br />
..........................<br />
Iertați-mă pentru o singură vină:<br />
Că nu vă pot lua acasă pe toate,<br />
să vă citesc...<br />
Omisiune<br />
Doamne,<br />
mi-ai poruncit<br />
să mă despart de mine<br />
şi să-Ți urmez Ție...!<br />
Am pornit la drum.<br />
Dar după o vreme,<br />
am simțit că-mi lipseşte ceva!<br />
...Îmi uitasem<br />
C r u c e a !<br />
Acrobație<br />
...Spunea că lumea e o scenă,<br />
pe care oamenii joacă piesa vieții.<br />
Fiecare joacă piesa vieții lui<br />
şi toți – piesa Vieții Lumii.<br />
Lumea noastră e o imensă arenă de<br />
circ.<br />
Unii executăm salturi mortale<br />
– în care nu întotdeauna murim! –<br />
alții dresăm animale –<br />
sau chiar pe semenii noştri...<br />
Alții<br />
– tot mai mulți –<br />
ne încumetăm la numere de acrobație<br />
– mai ales la trapez...! –<br />
De-acolo, de sus,<br />
circul ni se pare un întreg Univers,<br />
pe care l-am luat în stăpânire!<br />
.................................<br />
Primul pas:<br />
– Vrem să zburăm singuri...! Dă-te jos!<br />
Trist, ne respectă dorința,<br />
dar rămâne, totuşi, pe-aproape...<br />
Apoi,<br />
încrederea-n noi<br />
face ultimul gest<br />
de nesăbuită mândrie<br />
– Dați de-o parte<br />
plasa de siguranță!...<br />
– adică pe Tine, Doamne! – ...<br />
Şi...?<br />
Şi balansăm, balansăm,<br />
ne aruncăm din trapez în trapez,<br />
din inele-n inele,<br />
fără-ncetare,<br />
fără cugetare,<br />
până când<br />
nesăbuința cunoaşte-un sfârşit,<br />
cel bănuit:<br />
cu un ultim avânt,<br />
iată, zburăm... zburăm...<br />
tot mai jos,<br />
frumos!,<br />
tot mai jos,<br />
pe verticală nesfârşită, dreaptă,<br />
spre pământ...<br />
....................<br />
El ne aşteaptă,<br />
ne soarbe,<br />
cu forța gravitației oarbe,<br />
de care...<br />
uitasem,<br />
se pare...!<br />
Cerc închis<br />
Ce eşti tu, dragoste?<br />
Un punct, o linie?<br />
Dacă eşti punct, cine mi te-a picurat<br />
pe suflet?<br />
Dacă eşti linie – trebuie să duci<br />
undeva.<br />
Unde duci, dragostea mea, născută<br />
dintr-un punct?<br />
Poți să duci – şerpuit sau drept – la<br />
infinit,<br />
fără să cauți ceva,<br />
pe cineva...<br />
Sau...<br />
poți să închizi cercul:<br />
să te întorci la tine<br />
– la punctul de pe sufletul meu –<br />
şi să-ți spui: Am ajuns!<br />
Unde?<br />
Am ajuns la dragoste,<br />
ai uitat?...<br />
Am plecat<br />
să te caut...<br />
Am greşit doar cuvântul:<br />
n-am plecat să caut DRAGOSTEA,<br />
am plecat să caut ceva mai de preț<br />
şi care era în mine, fără să ştiu:<br />
IUBIREA!<br />
Adică pe Cel Care Este...!<br />
Lidia POPIȚA STOICESCU<br />
Comedia numelor (18)<br />
Îmi amintesc de veselul joc de la Deveselu.<br />
x<br />
Face şmotru la Motru.<br />
x<br />
Ca la Breaza sau calabreza?<br />
x<br />
Avînd o şefă cu nume dansant, Paula Vals, cum să nu se fudulească Sterică<br />
Fudulea?<br />
x<br />
Cine l-a pus în pită (albă) pe directorul Dan Pităroiu?<br />
x<br />
Cinste tabloidelor care ne cinstesc aşa cum se cuvine VIP-urile, de la<br />
Borcea la Bercea.<br />
x<br />
Teodor Balş primise numele (conspirativ?) de Teodor Falş.<br />
x<br />
Ion Nete sau, mai pe româneşte, Ionete?<br />
x<br />
Debbie cea debilă.<br />
x<br />
Cum te prinde, cum te Bute!<br />
Ştefan LAVU
14<br />
ITINERARII PLASTICE<br />
Artistul în Oraş<br />
O evaluare, oricît ar fi ea de succintă, a relației artistului<br />
cu spațiul urban, trebuie să pornească, inevitabil, de la<br />
circumscrierea şi definirea celui din urmă. Pentru că Oraşul<br />
este cu totul altceva decît supradimensionarea simplă şi<br />
mecanică a unei forme de locuire preexistente. Altfel spus,<br />
Oraşul nu este doar un sat mai mare, o aşezare cu o mai<br />
accentuată desfăşurare pe verticală, în care apa şi căldura<br />
vin (dacă vin!) pe țevi şi în ale cărei canale sug aurolacii<br />
din pungă, ci este infinit mai mult decît atît, iar în<br />
structurarea, în dinamica, în expresia, în existența lui<br />
profundă – şi chiar în metafizica sa – Artistul are un rol<br />
vital, iar prezența lui nu este una spontană şi<br />
circumstanțială, ci, pur şi simplu, o condiție sine qua non a<br />
existenței Oraşului însuşi. Această situație este tipică pentru<br />
spațiul romanesc şi, cu precădere, pentruz partea de sud a<br />
țării, unde oraşul este o apariție tîrzie, dezvoltată rapid,<br />
fără organicitate şi, de cele mai multe ori, chiar fără reflexe<br />
urbanistice. Cum Bucureştiul intră perfect în această<br />
ecuație, el poate sluji drept material didactic în orice<br />
demonstrație care priveşte specificul oraşului nostru.<br />
Contradicțiile şi tensiunile, rezolvate în Occident într-o<br />
istorie urbană îndelungată, au fost preluate la noi aproape<br />
în simultaneitate şi ele au determinat direct configurația<br />
spațiului, dezvoltarea lui, viața sa cotidiană şi chiar<br />
aspirațiile ascunse. Cel care, în final, i-a temperat excesele<br />
şi i-a defrişat drumul, i-a construit fizionomia, i-a precizat<br />
psihologia şi i-a conturat noua mitologie, a fost Artistul:<br />
arhitectul, pictorul, graficianul, actorul şi saltimbancul,<br />
scriitorul, muzicianul de salon sau biata dizeuză cu bancnota<br />
mototolită între țîțe, dar, mai ales, sculptorul. Pentru că,<br />
mai mult decît în plan funcțional şi administrativ, în<br />
înfățişările lui nemijlocite, Oraşul trăieşte într-un complicat<br />
sistem de codificații şi sub o densă anvelopă simbolică.<br />
Apariția artei<br />
de for public, în<br />
toate variantele ei,<br />
dar mai ales în<br />
acelea obiectuale,<br />
care mobilează<br />
spațiul public,<br />
dovedeşte şi face<br />
vizibilă tocmai<br />
această mutație,<br />
această deplasare<br />
a accentului de pe<br />
viața privată sau<br />
comunitar-arhaică<br />
pe viața socială,<br />
colectivă într-un<br />
sens modern, pe<br />
responsabilitățile<br />
comune asumate<br />
în mod conştient.<br />
Într-un cuvînt, pe<br />
Gheorghe Leonida: Sfântul ieşirea din spațiul<br />
securizat al<br />
Gheorghe omorând balaurul interiorului şi din<br />
intimitatea ritualului domestic spre agora, spre conştiința<br />
civică şi spre marele ceremonial public. Cu excepția<br />
oraşelor din zona de nord-vest a țării, care au dezvoltat o<br />
Ion Jalea<br />
viață specific urbană cu mult înaintea sec. XIX, oraşele<br />
din sud – şi Bucureştiul în acceaşi măsură – îşi leagă destinul<br />
urbanistic de modernizarea Romaniei şi de palida ei ocheadă<br />
spre Occident. Insă, concomitent cu primenirea<br />
instituțională şi cu o oarecare structurare a activităților,<br />
apar şi personaje noi, cu alte exigențe, cu o altă conştiință<br />
de sine şi cu un alt sentiment al istoriei. Omul public, fie el<br />
politician sau doar o variantă tîrzie de erou civilizator, iese<br />
din fumul lumînărilor şi din aerul greu de tămîie, lasă icoana<br />
în funcția ei strict liturgică şi îşi secularizează prezența,<br />
imaginea şi memoria. În orizontul simbolic al oraşului apare<br />
acum, fie trecînd prin cimitir, fie coborînd direct din marile<br />
piețe Occidentale, statuia, chipul recognoscibil al unui<br />
personaj real sau imaginea alegorică a unui fapt<br />
excepțional. Oraşul, viața publică şi asumarea directă a<br />
istoriei creează instantaneu o nouă mitologie şi un alt plan<br />
de referință care, într-un anumit fel, se substituie vechilor<br />
reprezentări ale transcendenței. Chiar şi prezența cea mai<br />
banală în spațiul public, de la cea motivată individual şi<br />
pînă la aceea animată de o necesitate colectivă, capătă<br />
prestanța şi atributele unui ceremonial, ale unei forme noi<br />
de expresie.<br />
În acest sens, pentru a înțelege excepționala dinamică<br />
mentală şi urbanistică din ultimile două sute de ani, ar<br />
trebui studiate şi analizate pătrunderea şi evoluția<br />
statuarului în spațiul romanesc, în dubla sa ipostază; de<br />
fenomen artistic şi de vehicul al unor mentalități în<br />
schimbare. Pentru că asimilarea tridimensionalului întrun<br />
orizont cultural şi spiritual esențialmente nonfigurativ<br />
a însemnat o repunere în discuție a unui întreg program<br />
mental şi precizarea unui nou set de opțiuni. Prin sculptură<br />
– artă fundamental urbană –, dar şi prin mişcarea teatrală<br />
şi prin viața muzicală, valorile occidentale devin bunuri<br />
publice şi sugerează o altă coordonată a vieții urbane.<br />
Chiar dacă substratul se va revolta mai tîrziu şi<br />
figurativismul va fi puternic zdruncinat prin fabulatoriu,<br />
hieratism, purism sau construcție abstractă, statuarul<br />
rămîne o dominantă a spațiului public în care performanța<br />
şi eşecul se amestecă în proporții relativ egale. Repede<br />
înțeleasă ca o formă eficientă de consacrare şi ca un garant<br />
al eternității, sculptura a fost, într-o bună măsură, pîndită<br />
permanent de riscul confiscării oficiale. Dacă nu prin<br />
agresiune directă, oricum prin nenumărate forme de<br />
presiune subtilă. Din această pricină, puține sînt celelalte<br />
genuri artistice în care tensiunile istoriei, sau chiar<br />
energiile sale destructive, să se fi manifestat cu atîta<br />
evidență ca asupra statuarului.<br />
Avînd ca nucleu tocmai această aventură a sculpturii<br />
de for, orice dezbatere asupra urbanismului românesc<br />
modern ar trebui să propună o privire integratoare, să<br />
aducă în acelaşi spațiu toate celelalte genuri artistice, să<br />
iasă în stradă şi, deasupra tuturora, să semnaleze prezența<br />
exemplară a Artistului în Oraş; ca o condiție a existenței<br />
Oraşului însuşi, ca o garanție deplină a demnității sale.<br />
Faptul că această amplă dezbatere nu s-a realizat încă, nu<br />
înseamnă, totuşi, că Artistul nu este la locul lui, ci doar<br />
faptul cu mult mai banal că Oraşul nu este pe deplin pregătit<br />
să-i recunoască, să-i invoce şi să-i consacre prezența.<br />
Pavel ŞUŞARĂ<br />
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
Despre şefie<br />
Personajele nu<br />
duc lipsă de şefi. De toată<br />
mâna. Fac, aici, câteva<br />
portrete. Turbatu, şeful dlui<br />
Lefter, e doar întruparea<br />
unei prezențe difuze, în<br />
toată lumea de funcționari<br />
a lui Caragiale. În Mici<br />
economii, îl cheamă d.<br />
Georgescu şi e, cum altfel,<br />
canalie. Alții, mai de<br />
înțeles, cedează la<br />
diplomația doamnelor, de<br />
pildă superiorul domnului<br />
Mandache, un oarecare<br />
director, care, în loc să-l suprime, îl înaintează. Un şef<br />
aparte e cel din CFR, care-i dă lui nenea prilejul să le facă<br />
unor cunoştințe întâmplătoare o mică farsă. Când vine la<br />
masa lor, fără să-i ştie dinainte, şi le mărturiseşte că soția<br />
lui a plecat noaptea la drum cu şeful, le aprinde imaginația<br />
şi se transformă în victimă sigură. Până la sfârşit, drumeții<br />
se dovedesc a fi frați şi scenariul se răsuflă. Întâmplarea<br />
confirmă o lege nescrisă a societății de slujbaşi mărunți,<br />
veşnic nesiguri de simbria lor – şeful e suportabil doar când<br />
face parte, într-un fel sau altul, din familie. Pentru aceşti<br />
iubitori de loisir, construindu-şi stima de sine în afara<br />
profesiei (nu există, la Caragiale, noțiune mai subțire decât<br />
cariera), viața începe după program. O cunoscută reclamă<br />
la bere din zilele noastre, în care amploaiații scapă, cu<br />
sadism glumeț, dacă se poate spune aşa, de un şef<br />
omniprezent, sâcâitor, li se potriveşte şi lor perfect.<br />
Nu cred că e un detaliu fără importanță că, în<br />
lumea lui Mateiu Caragiale, rendez-vous-ul de funcționari<br />
devine un prânz de şefi. Gogu Nicolau şi Lică Ştefănescu,<br />
purtând nume care par că sună ca-n Caragiale, şi nu prea,<br />
sunt, amândoi, şefi de birou. Lumea lor este alta, şi destinul<br />
lor mult mai sever decupat, prin comparație cu micile<br />
nenorociri care-i pasc pe oamenii mărunți care nu-şi iau<br />
viața în serios şi, într-un fel sau altul, supraviețuiesc.<br />
Un alt fel de şef e stăpânul. Cănuță nu-l ascultă<br />
– şi drept e că pare, el, nu băiatul de prăvălie, un om plin de<br />
toane – şi asta îi strâmbă, întrucâtva, drumul vieții. Că vina<br />
nu e a lui, o arată altă poveste, a lui Ion, care nu poate<br />
înțelege că un măgar cântă din gură Carnavalul de Veneția<br />
cu variațiuni, aşa fel cât să le placă tuturor câți îl ascultă.<br />
Peste încă o epocă, vor fi rinoceri. Deocamdată, sunt doar<br />
urechiați, cum le zice băiatul sărac şi nepricopsit, dar încă<br />
liber să judece. Ne putem închipui că dreptul la părere îl<br />
face să dea numai peste stăpâni suciți, care-l îndepărtează<br />
repede, aşa că nu-şi poate face un rost. Pentru el, atâta<br />
pagubă. Spiridon deplânge aceeaşi suceală: când doarme,<br />
de ce nu-i deştept, când îl găseşte treaz, de ce nu doarme.<br />
Şi nu doar atât, „că nu degeaba l-a botezat cine l-a botezat<br />
Titircă Inimă-Rea”. Comedia stăpânilor e, de bună seamă,<br />
Căldură mare. Feciorul joacă la două capete: fidel şi discret,<br />
pe de-o parte, complice-zăpăcitor, pe de alta. În buna<br />
obişnuință a căii de mijloc, nu serveşte, până la urmă, nici<br />
interesele stăpânului, nici pe cele ale musafirului. Nu<br />
întâmplător, şi unul şi celălalt rămân anonimi, unul fiindcă<br />
nu se prezintă, celălalt fiindcă nu e, pare-se, cel căutat.<br />
Din unghiul valetului, dotat, ca orice funcționar, cu un<br />
admirabil simț de conservare, amândoi sunt cantități<br />
neglijabile.<br />
Un stăpân jucat pe degete de sluga lui – drept e<br />
că nu slugă ca toate slugile – este Stan Pățitul. Care învață,<br />
dintr-o experiență fantastică, cum să trăiască normal. O<br />
biografie de slugă îşi croieşte şi Kir Ianulea, trimisul<br />
aceleiaşi orânduiri cu care avusese de-a face Stan. Şi asta<br />
ajunge să fie, îndurând caznele cele mai aspre. Ca în basme,<br />
nu se ştie, până la sfârşit, cine e stăpânul şi cine sluga.<br />
Noi nuanțe – corupția, tipurile dificile, cum nu<br />
visau „suciții” lui Caragiale – complică relația şefsubordonat,<br />
stăpân-slugă, în anii modernității. Când fiecare<br />
este singur şi, în acelaşi timp, legat de mâini, vremurile în<br />
care puteai scăpa de şef cu o simplă zeflemea, savurată<br />
între prieteni, par aproape o poveste.<br />
Simona VASILACHE
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
Trecutul care nu trece<br />
„Dar la şcoală acum elevul învață istoria Franței, a Germaniei, a Italiei, iar istoria României e lăsată mai la coadă, că noi nu am fost ceva important în<br />
Europa, noi numai ne-am apărat şi nu am subjugat pe nimeni. Va fi o perioadă în care vom crede tot ce spune Europa, după care ne vom întoarce la istoria noastră<br />
şi la credința noastră”.<br />
Iustin Pârvu<br />
(După Adrian Alui Gheorghe, Semnele vremii noastre. 7 întîlniri cu părintele Iustin Pârvu, Conta, 2011 )<br />
Poezia cu „smalț”<br />
patriotic şi-a dat demult<br />
arama pe față, ca şi<br />
editorialele nătîngi din<br />
ceauşism, devalorizînd<br />
prin demagogie discursul<br />
identitar. M-am aşteptat<br />
ca, postdecembrist,<br />
îndemnul Societății<br />
Junimea, Patriotism în<br />
limitele adevărului, să fie<br />
reactualizat. N-a fost<br />
aşa. Noi continuăm să<br />
considerăm patriotismul firesc horribile dictu, calificîndul<br />
primitiv, caduc, înapoiat, antiglobalizant, în cel mai bun<br />
caz, bizar, iar criteriul etnic – handicapant. Temele<br />
identitare sunt considerate tobe şi flaşnete, manifestăm<br />
dispreț față de personalități etnoculturale, de la cărturarii<br />
Şcolii Ardelene şi Eminescu pînă la Iorga şi Blaga, Eliade<br />
şi Noica. Istoria națională, ca element de coeziune, e dezeroizată,<br />
martirii Unirii ne lasă indiferenți, ca şi Unirea.<br />
Şi, pentru că memoria corectă e un pilon (ca şi religia,<br />
limba, tradiția) al identității, implicit mîndriei naționale,<br />
chiar orgoliului de neam, susținem un program<br />
antimemorie, antireligie, antitradiție şi ne stricăm limba.<br />
Înfruntările sîngeroase din munți sunt minimalizate,<br />
războiul anticomunist – amendat. Un erou tragic (şi avem<br />
destui) luptă pînă la capăt, conştient că n-are şansă să<br />
cîştige. Noi, primii, îi taxăm drept luzeri. „Ruşii sunt vii,<br />
Antonescu-i mort”, s-a auzit pe o Antenă. E „crimă<br />
împotriva păcii” ordinul lui Ion Antonescu „Ostaşi, vă ordon<br />
treceți Prutul” (caricaturizat de cațavenci în „Vă ordon să<br />
sugeți Prutul”)? Vorbim de Basarabia ocupată, oricît nu<br />
place asta unora şi altora. Pentru eliberarea – pe drept – a<br />
Basarabiei şi Bucovinei în 33 de zile, au fost ( cifrele<br />
istoricului Gh. Buzatu), 24.396 de victime – 5.011 morți,<br />
restul răniți ori dispăruți; la Odesa, în toamna lui 1941, au<br />
murit 17.729 de români, răniți: 63.345; dispăruți: 11.471.<br />
Dacă se refuză trecutul istoric batjocorind jertfa lor, cu<br />
siguranță, prezentul e fără eroi. Iar viitorul nu sună mai<br />
bine.<br />
Sigur că spiritul critic față de trombonistica<br />
istoricilor ceauşişti trebuia să funcționeze, dar am ajuns în<br />
cealaltă extremă: conştiința de neam e un ceas deşteptător<br />
pe care am uitat să-l întoarcem.<br />
Educația națională nu se face cu demitificări, cu<br />
Esca în manualul de istorie, pe post de Ana Ipătescu,<br />
pesemne, şi cu Tatulici în loc de Bălcescu. Istoria s-a<br />
tabloidizat, Decebal are buze senzuale. Ca să fii istoric<br />
nonsocialist acreditat GDS, trebuie să-l prezinți pe<br />
Brâncoveanu ca pe un „protoşpăgar”, pe Mihai Viteazul ca<br />
pe un condotier, fecior de curvă pe deasupra, pe Cuza, ca<br />
pe un „ofițeraş muieratic”, negînd spusa lui Iorga: „un om<br />
vrednic de legenda sa”. Hora lui Cuza e dată de un folclorist<br />
revizuit, care merge pe principiul înlocuitorilor, drept Hora<br />
lui Carol (I sau II ?). Pentru cei care-l critică pe Cuza nu<br />
contează nimic: nici că „nu ştia să se fățărească” (apud<br />
Bolintineanu), nici că a ieşit din cei 7 ani de domnie fără<br />
avere, că a ştiut să piardă (v. episodul demisiei), că a visat<br />
să-şi scoată poporul din barbaria orientală, că n-a vrut să-şi<br />
recapete tronul cu armele Franței. Îi plăceau jocurile de<br />
noroc, o fi fost muieratic, dar n-a stricat vreo familie. Închid<br />
paranteza, nu fără a aminti că din „Travaliul Casei Regale”,<br />
cum îi place „alteței” Duda să spună, s-a născut un şoricel:<br />
prințul Radu. La urma urmelor e în tradiția familiei. N-a<br />
făcut-o Carol II pe Elena Lupescu Prințesa Elena de<br />
Hohenzollern?<br />
Am citit nu demult un soi de „îndreptar” al lui Yuri<br />
Bezmenov, agent KGB, demonstrînd cum poți să<br />
demoralizezi o națiune în 15-20 de ani, cum o aduci în<br />
situația jalnică de a nu avea standarde etice, în 4 paşi: 1.<br />
demoralizare; 2. destabilizare; 3. criză; 4. normalizare.<br />
Aşadar, după destabilizare vine criza, urmează aşa-zisa<br />
normalizare, cînd economia, apărarea, relațiile externe<br />
sunt la pămînt. Primul punct al acestui „îndreptar” se tot<br />
aplică de două decenii încoace, de cînd „profesorul” Brucan<br />
şi-a băgat bipul în „corpul social”: stupid people, urmat de<br />
mulți lupi tineri. Tipul cu telecomanda de la „Suplimentul”<br />
iaşiot ne completează etnoimaginea în negru ori în gri<br />
sceptic: „Noi, nație şi pitică şi porno [ … ]”. Nu mai continui:<br />
trebuie să-ți ceri scuze cititorilor cînd dai un astfel de citat.<br />
Şi cum trendul e „uniformizarea națiunilor”, ne<br />
repezim să demonstrăm că nu există specific românesc,<br />
ba îl şi punem în ghilimelele deriziunii. „Specificul românului<br />
care e?” Oricine are un stereotip, afară de români, susținea<br />
un publicist. Poate că – mai ştii ? – suntem primitori, abili,<br />
inventivi, avem minte isteață, bună de exportat. Şi de ce<br />
n-am vorbi de toleranța venită din morala creştină, nu<br />
numai de „beția la români”, de „hoția la români”, de „prostia<br />
la români”?! Dacă n-avem respect față de noi înşine, cum<br />
să-l cerem de la alții?<br />
„Cît măgarul e marfă, cît troaca este vas, cît salcia<br />
este pom, atîta şi valahul poate fi om”, se poate citi într-o<br />
Bălgarskaia etnologhia, care reproduce o zicală<br />
bulgărească din satul Kruşovița. Iar divertişii, Guignolii<br />
francezi, înainte de meciul Franța-România, țin să traducă<br />
vocabula tomberon prin Bucureşti, sfătuindu-şi conaționalii<br />
să nu intre în relații cu românii ca să nu ia păduchi. Şi<br />
vinovații nu suntem noi, că am ieşit în lume cu cerşetoare<br />
„romince”, cu consumatori de lebede, cu jucători de albaneagra,<br />
cu traficanți de carne vie şi de organe? „Lăsați-i să<br />
plece, s-a spus, scade criminalitatea la noi, strada e mai<br />
sigură”. Nu s-a întîmplat asta, iar brandul de țară e în<br />
suferință din cauza infractorilor. Am devenit chiar<br />
sperietorile continentului dacă în Elveția s-a propus (în<br />
2009) un referendum de excludere din Europa, iar „The<br />
Sun”anunța invazie de imigranți la Londra.<br />
„România e ceva de pomină şi inexplicabil.<br />
România: fără sens şi fără leac”, scrie negru pe alb Traian<br />
Ungureanu, reprezentantul țării în PE (v. Încotro duce<br />
istoria României, Humanitas, 2009), om foarte occi. Şi<br />
continuă, considerînd felul de a fi păgubos al românilor<br />
cauzat de kitsch-urile tradiției, alt ceas vechi care nu mai<br />
trebuie întors. Îi stă în gît lui TRU „latinitatea într-o mare<br />
slavă”. Ca şi vechilor stalinişti care au devenit cosmopoliți,<br />
ca Ileana Vrancea, deranjată de „exaltarea etnicului”, ca,<br />
pe vremuri, la „Lupta de clasă”. Nici „idolii forului” nu se<br />
lasă mai prejos. „Detest patriotismul”, declara Andrei<br />
Şerban la Turcescu în emisiune. „Ce mă enervează la<br />
poporul român este că există”, a fost replica de neuitat a lui<br />
Stelian Tănase, în emisiune la Ion Cristoiu (martie, 2009).<br />
„Mă sîcîie nația asta”, găseşte cu cale Andrei Pleşu să ( ne-o)<br />
zică. Pentru Patapievici, cît se poate de european, suntem<br />
„roşi de spirochetă românească”. Şi nu-i vorba aici de<br />
patriotismul disperat cioranian: „Iubesc România cu o ură<br />
grea”. Nici Cantemir ori Miron Costin, nici Eminescu, nici<br />
C. Rădulescu-Motru ori Drăghicescu ori A.C. Popovici n-au<br />
ocolit defectele, slăbiciunile de caracter ale românilor, dar<br />
n-au făcut-o cu statisfacție. Elitiştii se întrec în a încuraja<br />
prejudecățile despre români şi firea lor, în a spune că<br />
România e „o țară descurajantă”, dacă nu oripilantă. Şi<br />
cum să nu preia alterii imaginea fabricată de noi înşine?<br />
„Țară stătută”, zic cei care joacă în tabăra proeuropeană,<br />
versus națională, ca şi cum nu poți fi şi europeist şi românist.<br />
„A gîndi european, dar româneşte” e spusa de repetat şi<br />
iarăşi de repetat a gazetarului Eminescu.<br />
Vrea România să fie bolnavul incurabil al UE? E<br />
România vinovată pentru stagnarea, pentru corupția<br />
aleşilor, că există OTV, că şcoala nu mai face nimic să<br />
încurajeze spiritul de sacrificiu, onoarea, demnitatea de<br />
neam? Dacă patrie şi patriotism sunt moneda unor partide<br />
(şi lui Valeriu Tabără i se rupe inimioara de vatra<br />
românească) asta nu înseamnă că trebuie să le scoatem<br />
din cărți, cu atît mai mult cu cît avem partide etnice care<br />
votează etnic. Sau etnicitatea românilor nu contează, dar<br />
a slavilor, ungurilor, țiganilor, da? Un editorialist mereu<br />
neeşalonat, ca prozatorul şi dramaturgul Călin Ciobotari, a<br />
fost pe nedrept acuzat de limbaj rasist, de antițigănism şi<br />
pus să plătească o amendă usturătoare. De ce? Pentru că a<br />
scris despre contribuția „romilor” la degradarea mediului<br />
civic. Geaba au demonstrat lingviştii caracterul periculos<br />
al confuziei român/ rom/ rrom; română/ romani. S-a<br />
acceptat noua denumire. Cît despre Grecia, n-a recunoscut<br />
Macedonia din cauza omonimiei cu una dintre regiunile<br />
balcanice. Cum au devenit românii romi a arătat pe larg şi<br />
Victor Roncea. E jale să simtă careva vreun iz antiminoritar,<br />
dar antiromânismul se manifestă ca la el acasă,<br />
iar românii minoritari sunt un fel de fii vitregi ai statului: o<br />
şcoală cu 5 elevi maghiari funcționează, cu 10-15 elevi<br />
români, se închide. Aşa că Mihaela Czobor-Lupp (v. Firea<br />
românilor, Nemira,2000, p. 146, volum coordonat de Daniel<br />
15<br />
Barbu) poate concluziona că românii n-au viitor: „este deja<br />
distrus înainte ca el să fi existat”.<br />
Glumițe debile (preluate de pe Net, gen „God shave<br />
Romania”) despre neam, etnie românească se fac cu<br />
toptanul. Ridici tricolorul aruncat, eşti luat în rîs. Şi-mi<br />
amintesc de un dialog Brucan-Mîndruță, de prin 2002, cînd<br />
profesorul şi discipolul ironizau pe întrecute „spiritele<br />
patriotice”. „Le mai arde, pe căldura asta, de steagul de pe<br />
primăria din Sfîntu Gheorghe?”, se arăta Mîndruță pus pe<br />
persiflat. Ce dacă se dăduse jos tricolorul românesc de pe<br />
primărie? Nimic important. Cine se gîndeşte la steag pe<br />
căldură? Ca şi pe frig de altfel. Nu pleda cineva pentru<br />
Lavi de Colette Deblé<br />
schimbarea zilei naționale, pe motiv că nu se poate sărbători<br />
pe frig? Las’ că o serbăm formal şi expeditiv. Primarul dr.<br />
Oprescu e gata să asculte imnul cu mîinile înfipte-n<br />
buzunare, cîntărețul Marcel Pavel modifică textul după<br />
plac, prescurtîndu-l, iar istoricul Neagu Djuvara ar prefera<br />
ca România să se numească Valahia. Doar frații noştri de<br />
UE, turcii, numeau Muntenia – Valahia Neagră (Kara-iflac);<br />
Moldova (Ac- iflac) era albă.<br />
Ce atîta caz? se răsteşte la „telenație” o<br />
socioloagă. În America se fac şi chiloți din steagul cu stele.<br />
Şi în completare: „Dacă se scumpeşte gazul, nu mai putem<br />
fi patrioți”. Asta-mi aminteşte de versificatorul la comandă<br />
socialistă Har. Țugui, negociind: „Dacă nu mi se repară<br />
liftul, nu mai scriu poezie patriotică”.<br />
Cînd Csibi Barna îl spînzură – simbolic – pe Avram<br />
Iancu în piața centrală din Sf. Gheorghe, ni se pare „o<br />
joacă” şi atît. Doar n-o să cerem respect pentru cei care şi-au<br />
sacrificat viața pentru națiune. De proştii care au murit –<br />
„pe altarul patriei, ha!” – se rîde, jertfa lor fiind „batere de<br />
cîmpi”. Ne mai arde de Avram Iancu pe căldura asta? ar<br />
spune Mîndruță profetologului. Şi ce dacă Garda Maghiară,<br />
organizație interzisă în Ungaria, calcă-n bocanci străzile?<br />
După Internet, primarul UDMR-ist a îngăduit<br />
comerțul cu tricouri „personalizate”, la zilele oraşului: cu<br />
harta României ciuntită şi cu harta Ungariei Mari. Mint<br />
„găozarii” presei sau Csibi a purtat astfel de tricou în<br />
prezența preşedintelui? Era şi caaald... Pe cîte primării<br />
flutură acum steagul secuiesc? În 2010 – pe 6: Ghindari,<br />
Sovata, Fîntînele, Sărățeni, Miercurea Nirajului, Găleşti.<br />
Ce contează, pe căldura asta? Reprezentanță, la Bruxelles,<br />
a Ținutului Secuiesc? Ce ne pasă de stat în stat pe căldura<br />
asta? Preşedintele Consiliului Național Secuiesc susține<br />
că secuii sunt un popor care trăieşte în altă țară şi vrea<br />
țară. Există un blog intitulat Székelyföld nem Románia<br />
(„Ținutul secuiesc nu e România”). Harghita şi Covasna –<br />
pe cale să devină monoetnice? N-or deveni pe căldura asta,<br />
chit că inscripțiile „Românii să plece” se înmulțesc.<br />
De la „simțul național” (din 1850) am ajuns, în<br />
2011, la ne-simț național generalizat. Oare comportamentul<br />
ăsta aberant nu-i, vorba lui Paul Goma, de căldură mare?<br />
Magda URSACHE
16<br />
Alex. ŞTEFĂNESCU<br />
Jurnal secret, serie nouă<br />
1 august<br />
2011. Sunt la volanul<br />
maşinii mele, în drum<br />
spre mare. Pe<br />
bancheta din spate, în<br />
dreapta, stă Domnița,<br />
îndurerat-bucuroasă<br />
că încă putem face<br />
acest drum (am mers<br />
la vila scriitorilor de la<br />
Neptun, în fiecare an,<br />
începând din 1978).<br />
Am declarat într-un<br />
interviu că vacanțele petrecute împreună la mare au fost<br />
miezul de aur al căsniciei noastre. Sună bombastic, dar, în<br />
fond, chiar aşa a fost. Rău este doar faptul că am îmbătrânit<br />
amândoi, mai ales eu, şi nu se ştie cât timp vom mai putea<br />
îndeplini acest ritual de vară.<br />
Din cauza unor lucrări, înainte de a ajunge la<br />
Medgidia, trebuie să deviem de la traseul obişnuit, să ne<br />
apropiem foarte mult de granița cu Bulgaria şi să intrăm în<br />
zona stațiunilor prin Mangalia, nu prin Constanța. Avem<br />
astfel prilejul să cunoaştem o parte a Dobrogei care nu ne<br />
este familiară, deluroasă şi cu grupuri de copaci cu foşnet<br />
de pădure. E frumos, îmi vine să mă abat de la şosea şi să<br />
merg, euforic, cu maşina printre dealuri, să urc pe câte<br />
unul din ele, să mă dau jos de la volan şi să mă culc la<br />
umbra unor arbori bătrâni. Se trezeşte din nou, în mine,<br />
sentimentul îmbătător de bărbat liber care îşi străbate țara.<br />
2 august 2011. Masa care ni s-a rezervat, pe terasă,<br />
este vecină cu masa Luciei Verona şi a lui Bujor Nedelcovici.<br />
Fermecătoarea noastră prietenă, Lucia Verona, scrie aici,<br />
la mare, un roman polițist, în care apar şi eu, cu numele<br />
meu, ca personaj. Bujor Nedelcovici, distins şi ceremonios,<br />
un don Quijote al luptei anticomuniste, povesteşte ce reacții<br />
ostile provoacă acțiunea lui firească de incriminare a ceea<br />
ce s-a întâmplat în România înainte de 1989. Ca să destind<br />
atmosfera, declar:<br />
– Mă bucură vecinătatea voastră, dar stau mereu<br />
încordat. Mă străduiesc, față de Lucia, să nu par criminal,<br />
iar față de Bujor – să nu par comunist.<br />
3 august 2011. Intru cu Domnița în mare şi, pentru<br />
o clipă, am iluzia că sunt din nou tânăr. Repet, în gând,<br />
versurile lui Nichita Stănescu: „Ah ce sare, ah ce sare/ Şi<br />
ce apă e în mare!”<br />
Astă-noapte m-am chinuit, din nou, din cauza<br />
durerilor din zona inimii. Sunt dureri violente,<br />
insuportabile, care îmi dau senzația morții iminente. De<br />
când mi s-a spus că am fibrilație în mod irevocabil<br />
(încercarea de defibrilare cu şocuri electrice, de acum doi<br />
ani, a eşuat), îmi repugnă să-mi iau pulsul. Inima mea nu<br />
mai bate, ci se zbate. Iar uneori... stă, preț de una, două sau<br />
chiar trei bătăi. Momentele de stagnare sunt cele<br />
producătoare de dureri. Dureri atât de mari, încât uneori<br />
urlu, în mod reflex, în toiul nopții, ca un animal înjunghiat.<br />
Astă-noapte mi s-a părut că au fost pauze ale inimii<br />
mai mari ca altădată. La un moment dat, mi-am masat<br />
repede pieptul, ca să fac inima să repornească (reacție,<br />
bineînțeles, naivă, dar sugestivă pentru spaima pe care o<br />
trăiesc).<br />
Această degradare a inimii mele cândva puternice<br />
se explică prin faptul că sunt gras, că beau cafele şi lucrez<br />
nopțile şi că trăiesc prea intens fiecare emoție.<br />
Împrejurările care m-au făcut să plec de la România literară<br />
m-au afectat foarte mult, revista nu a fost pentru mine un<br />
loc de muncă, ci însuşi sensul vieții mele. Acum nu mai<br />
sunt... nimic. Recent, a trebuit să-mi comand cărți de vizită<br />
şi, sub „Alex. Ştefănescu”, n-am ştiut ce să scriu. Unii<br />
prieteni, ca să mă încurajeze, îmi spun că „Alex.<br />
Ştefănescu” are mai mare prestigiu luat separat, că nu<br />
trebuie să-i asociez o instituție ca să conteze. Şi totuşi... Mam<br />
simțit un zero când fata de la atelierul de cărți de vizită<br />
m-a întrebat unde lucrez şi ce funcție am.<br />
Dar... iată, scufundat în mare mă eliberez de toate<br />
aceste gânduri. O văd pe Domnița, cu vechea ei cască<br />
multicoloră cumpărată cândva din Germania, înotând<br />
fericită. E o mare realizare pentru un bărbat să o facă pe o<br />
femeie fericită. Şi inima îmi bate mai bine în timp ce înot.<br />
Poate că a fost doar un coşmar toată povestea cu<br />
îmbătrânirea mea şi cu fibrilația. Poate că am să ies pe mal<br />
sănătos şi vesel, ca întotdeauna.<br />
Numele înscris în pavaj<br />
4 august 2011. Aici, la Neptun, se află şi Radu<br />
Beligan cu asistenta lui, Mona. El are 92 de ani, ea – 26.<br />
Unele doamne prezente aici, în discuțiile lor particulare,<br />
pe care totuşi le aud (fiindcă aud bine şi simt o permanentă<br />
curiozitate față de ele), o dezaprobă vehement pe Mona.<br />
Ea a făcut în public unele gesturi de tandrețe față de Radu<br />
Beligan (i-a masat mâinile, s-a rezemat cu capul de umărul<br />
lui) care au încins spiritele. Nu înțeleg deloc, deloc, deloc<br />
înverşunarea lor.<br />
Pe Radu Beligan îl admir de multă vreme. În afară<br />
de faptul că este un mare actor, urmăreşte cu atenție, de<br />
zeci de ani, viața literară.<br />
Mie mi-a făcut un dar foarte frumos. Acum doi ani,<br />
tocmai când eram mai supărat, m-a invitat la un restaurant,<br />
ca să sărbătorim împreună... ziua mea de naştere (şi aceasta<br />
în condițiile în care nu făcuserăm vreodată cunoştință).<br />
Mai erau cu noi fiica lui din Australia, talentata scriitoare<br />
Anamaria Beligan, şi Mona. Radu Beligan a citit acolo, cu<br />
glas tare, fragmente din Jurnal secret, care îl<br />
impresionaseră. S-a lăsat tăcere în restaurant, iar la sfârşit<br />
lumea a aplaudat. Ne-am vizitat apoi, reciproc. Odată, la el<br />
acasă, am asistat la o scenă de neuitat: la 11 noaptea, Mona<br />
l-a ajutat pe actor să-şi scoată hainele de zi şi să se îmbrace<br />
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
Lucarnă<br />
Ş e r b a n F o a r ț ă<br />
MUZA URMUZIANĂ<br />
în pijama. Era înfinit înduioşătoare manevrarea trupului Domnița vorbeşte foarte bine (aproape că mă intimidează),<br />
cu o admirație decisă, fără nimic grandilocvent, despre<br />
Nicolae Manolescu şi cu un dramatism sobru despre<br />
dicționar. Este îndelung aplaudată.<br />
Vorbeşte apoi Radu Beligan despre cartea mea. Ce<br />
fericit sunt!<br />
Când îmi vine rândul să spun câteva cuvinte, îmi<br />
manifest bucuria prin umor. Printre altele, le spun celor<br />
veniți la lansare cât de mândru sunt că numele meu este<br />
înscris în pavajul Mangaliei (pe Aleea „Stelelor de mare”)<br />
şi că uneori mă duc, neştiut de nimeni, să văd cum sunt...<br />
călcat în picioare de trecători. Bărbații, cu paşii lor apăsați,<br />
mă scot din sărite, în timp ce femeile, grațioase, chiar şi<br />
cele cu tocuri-cui, îmi fac o mare plăcere călcând pe numele<br />
meu. Două s-au oprit odată chiar în acel loc – una pe „Alex”,<br />
alta pe „Ştefănescu” – şi au stat de vorbă aproape o oră,<br />
ceea ce m-a extaziat.<br />
Vine momentul devăluirii identității celui adormit<br />
în fotoliu. Gigi Todor mă îndeamnă să-i iau pălăria de pe<br />
ochi şi, în ultima clipă – străfulgerare a intuiției mele de<br />
macho – îmi dau seama că acolo nu poate fi decât o femeie.<br />
Gigi Todor neagă, eu ridic pălăria şi de sub ea apare, aşa<br />
cum prevăzusem, chipul superb al unei femei tinere,<br />
probabil „miss Mangalia”. Numai o femeie putea să stea<br />
atâta timp şi cu atâta răbdare nemişcată.<br />
Se face coadă la autografe. Zeci de oameni vor sămi<br />
cumpere şi să-mi citească volumul nou apărut. Este<br />
exact ca în visurile mele din adolescență.<br />
Marcel Guguianu: Nud<br />
lui slăbit şi palid de tânăra delicată, care părea mama unui<br />
straniu copil bătrân.<br />
Mona este absolventă a Academiei de Teatru şi scrie<br />
teatru mai bine decât mulți dramaturgi de azi. Ceea ce<br />
face ea pentru Radu Beligan este frumos şi discret-eroic.<br />
5 august 2011. Lansarea cărții mele, Bărbat<br />
adormit în fotoliu, la Târgul de Carte de la Mangalia. Acest<br />
târg de carte este... particular, fiind proprietatea lui Gigi<br />
Todor, om de afaceri şi poet. Gigi Todor îl invită şi pe Radu<br />
Beligan, care răspunde „da” invitației cu o promptitudine<br />
de tânăr.<br />
În curtea cu copaci bătrâni şi umbroşi a unei unități<br />
militare, sunt aşezate aproximativ 200 de scaune şi toate<br />
sunt ocupate. Îşi face apariția şi fosta mea colegă de liceu,<br />
Aura Lăpuşan, încă atrăgătoare (dar păzită, din nefericire,<br />
de soțul ei – cu care se înțelege, de altfel, foarte bine). Gigi<br />
Todor a avut o idee regizorală care îl încântă pe Radu<br />
Beligan. Chiar lângă prezidiu poate fi văzut – ca ilustrare a<br />
titlului cărții mele, un bărbat adormit într-un fotoliu.<br />
Îmbrăcat într-un pardesiu larg, are fața acoperită în<br />
întregime de o pălărie neagră cu boruri largi. Organizatorul<br />
târgului explică publicului că este vorba de un personajsurpriză<br />
şi că identitatea lui va fi dezvăluită abia la<br />
încheierea manifestării.<br />
Înainte de cartea mea este lansată (în absența<br />
autorului) cartea lui Nicolae Manolescu Poveşti pentru<br />
oameni mari, apărută la Editura Maşina de scris. O prezintă<br />
nimeni altcineva decât Domnița, în calitate de directoare<br />
a editurii. Tot ea prezintă dicționarul Victimele terorii<br />
comuniste. Arestați, torturați, întemnițați, ucişi, în 11<br />
volume, publicate, la fel, de Editura Maşina de scris.<br />
FABULĂ ( V )<br />
Cică nişte happy few<br />
Duceau lipsă de IQ;<br />
Şi s-au tot rugat, pe şest:<br />
„Dă-ne, Doamne, un mic test!”<br />
Dumnezeu, cu un cherub,<br />
Juca zaruri într-un club,<br />
Neştiind că Einstein nu<br />
I-acordase-acest atu.<br />
„Sfinte Duh! O, Sfinte Duh!<br />
Strigă El de prin văzduh –<br />
Trage-l într-un colț pe ăl<br />
Mai oranj şi, fără văl,<br />
Zi-i ce-ți zic eu: «Dacă minte<br />
N-ai în cap de mai ’nainte,<br />
C-ai chiulit când se dădu,<br />
Cum să-ți fac un test IQ?!»”<br />
MORALĂ<br />
Cioc, boc, treci la loc!<br />
6 august 2011. Am fost invitați şi eu, şi Domnița la<br />
restaurantul „Cireşica” (preferința lui Traian Băsescu), de<br />
doi oameni de afaceri, Vasile şi Rodica Olan. Ne-am<br />
împrietenit cu ei repede, cu entuziasm şi... dezinteresat<br />
(spun asta pentru că e mereu suspectă prietenia dintre<br />
scriitori şi oamenii bogați). Acum stăm la o masă în grădina<br />
de vară a restaurantului, sub cerul plin de stele, şi ascultăm<br />
muzică. Ca toate nopțile de vară, şi aceasta are ceva<br />
misterios-promițător (urmează parcă să decolăm spre altă<br />
planetă sau să ne îndrăgostim).<br />
La masa lui Traian Băsescu se află doar Elena<br />
Băsescu cu una dintre fiice. Eu şi Domnița mergem la<br />
Elena Băsescu şi îi oferim un buchet de trandafiri albi.<br />
Domnița îi vorbeşte cu multă dragoste şi încredere, rugândo<br />
să-i transmită un mesaj soțului ei: „să nu se descurajeze”.<br />
Eu, la rândul meu, o asigur că, dacă vor considera vreodată<br />
că le pot fi de folos, să mă anunțe şi răspunsul meu va fi în<br />
mod sigur afirmativ.<br />
Uit să-i spun că fratele meu Florin a fost cândva<br />
coleg de şcoală cu ea, la Suceava.<br />
Îmi plac foarte mult soții Olan, amândoi activi,<br />
eficienți şi, în acelaşi timp, respectuoşi față de ideea de<br />
literatură. Vorbim şi noi, şi ei, suntem nerăbdători să ne<br />
facem mărturisiri complete, ca şi cum am avea<br />
şaptesprezece ani.<br />
7 august 2011. Se împlineşte o săptămână de când<br />
suntem la mare. În cursul ei m-am aflat – ca să reiau titlul<br />
unei cărți celebre – între agonie şi extaz. O parte din timp<br />
mi-a fost foarte, foarte rău, iar alta a constat în momente<br />
de vervă, de comunicare exuberantă, de succes imediat.<br />
Dar şi aceste momente fericite au avut ceva straniu, ceva<br />
disperat-nevrotic, ceva specific sfârşitului.
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
Documente autografe Ion Creangă<br />
în fondul G. T. Kirileanu de la Piatra-Neamț<br />
1. Gheorghe<br />
Teodorescu –<br />
Kirileanu: omul şi<br />
cărturarul<br />
G. T. Kirileanu s-a<br />
născut la 13 martie 1872<br />
în satul Holda din ținutul<br />
Broştenilor. Tatăl,<br />
Grigore, era pădurar şi<br />
pescar pe moşia Broşteni,<br />
iar mama era fiica<br />
preotului Teodor. La vîrsta<br />
de 7 ani, murindu-i mama,<br />
părăseşte casa părintească, este înfiat de bunicul dinspre<br />
mamă, care-i schimbă şi numele în Teodorescu în loc de<br />
Kirileanu (Chirileanu) sau Grigorescu.<br />
Şcolile prin care trece sînt numeroase, la Broşteni<br />
face primele clase primare, continuă la Fălticeni, trece pe<br />
la şcoala de cîntăreți de pe lîngă Biserica Domnească din<br />
Piatra Neamț iar în 1887 obține, prin concurs, o bursă la<br />
Şcoala normală „Vasile Lupu” din Iaşi, unde absolvă, sub<br />
direcția lui C. Meissner, patru clase. Aici are ca profesori<br />
pe P. Poni, Al. Philippide, N. Culianu, P. Răşcanu, A. Naum<br />
pentru care, aşa cum reiese dintr-o scrisoare adresată mai<br />
tîrziu folcloristului Arthur Gorovei, Kirileanu are minunate<br />
cuvinte de admirație şi recunoştință. După ce în 1891 –<br />
1892 a trecut examenul de diferență pentru 4 clase<br />
gimnaziale la Gimnaziul „Alexandru cel Bun” din Iaşi, face<br />
ultimile două clase de liceu la „Institutele unite”, iar în<br />
1895, după obținerea bacalaureatului, se înscrie la<br />
Facultatea de litere (pe care o urmează un singur an, avîndul<br />
coleg pe Garabet Ibrăileanu) şi apoi la Facultatea de drept.<br />
Ca student, la recomandarea lui Titu Maiorescu,<br />
lucrează la alcătuirea „Dicționarului Academiei”, fişînd<br />
cuvinte expresive din „Alcătuiri şi tălmăciri” de C. Conachi.<br />
Activitatea de custode la Biblioteca Centrală din Iaşi,<br />
între 1897 – 1900, îi trezeşte pasiunea de bibliofil şi începe<br />
să adune manuscrise şi cărți rare. În 1900 îl găsim magistrat<br />
la Iaşi şi Broşteni, între 1901 – 1902 este profesor de limba<br />
română la liceul „Emilie Humpel” din Iaşi după care se<br />
retrage spre Neamț ca perceptor în familia savantului<br />
Aristide Karadja (Caradja) de la Grumăzeşti. Aici se<br />
preocupă de cercetarea operei lui Ion Creangă căci în 1905<br />
îi scrie lui Maiorescu: „Glosar cu explicarea cuvintelor<br />
regionale din opera lui Ion Creangă îl am gata şi-l voi da<br />
aceluia ce va tipări o ediție îngrijită după manuscrisele<br />
rămase de la Creangă. Poate Emilgar va fi editor”. În 1905<br />
este chemat la Bucureşti în serviciul cancelariei regale<br />
încredințindu-i-se întocmirea cîtorva monografii zonale iar<br />
din 1909 este numit bibliotecar al Curții Regale.<br />
Bibliografia lucrărilor lui G.T.Kirileanu se împarte în<br />
mai multe secțiuni dintre care remarcăm: cercetări de<br />
istorie literară privitoare la Zilot Românul, Iordache<br />
Golescu, Costache Conachi, Mihai Eminescu, Ion Creangă;<br />
monografii de localități ; descrieri ale unor monumente<br />
istorice; contribuții folcloristice; cercetări filologice şi<br />
lingvistice.<br />
Admirator constant al lui Creangă, G.T.Kirileanu şi-a<br />
dedicat o mare parte din viață cercetării şi editării operei<br />
acestuia, din care a scos în 1906 o ediție la „Minerva”,<br />
desăvîrşită în 1939 cu „ediția critică”. Impresionat de<br />
reuşita lui Kirileanu, Perpessicius îl compară cu Titu<br />
Maiorescu, primul editor al lui Eminescu. De altfel, în<br />
perioada bucureşteană, a fost între primii cercetători ai<br />
manuscriselor eminesciene, iar împreună cu Scurtu a<br />
îngrijit una dintre primele ediții ale scrierilor politice ale<br />
lui Mihai Eminescu.<br />
În folcloristica românească G.T.Kirileanu este un<br />
„întemeietor” avînd o contribuție substanțială la editarea<br />
primei reviste de folclor, „Şezătoarea”, de la Fălticeni. În<br />
consistenta corespondență cu Arthur Gorovei, de care l-a<br />
legat o prietenie de peste 40 de ani, îşi exprimă deseori<br />
„crezul” în valorile folclorice româneşti pe care vrea să le<br />
tezaurizeze şi să le popularizeze. De altfel, din funcția pe<br />
care o are, cea de bibliotecar al Curții Regale, îşi foloseşte<br />
„influențele” pentru a sprijini financiar revista<br />
„Şezătoarea” dar şi multe culegeri de folclor, între care:<br />
„Cîntece, urări şi bocete de-ale poporului” realizată de Al.<br />
Vasiliu-Tătăruşi, colecția de folclor maramureşean a lui Ion<br />
Bârlea, culegerile de folclor din Basarabia realizate de D.<br />
Balaur şi Gh. Madan sau traducerile în germană, din<br />
literatura populară, realizate de Haiman Tiktin (autor şi al<br />
dicționarului român – german, de altfel !)<br />
Bibliofil în sensul cel mai generos al cuvîntului, G. T.<br />
Kirileanu este unul dintre cei mai importanți colecționari<br />
de manuscrise, pergamente, tipărituri vechi şi asta o face<br />
„cu gîndul către viitorime”, cum zice, pentru a aduce „noi<br />
proptele” culturii româneşti, după cum se exprimă într-o<br />
scrisoare către Virgil Cioflec. Din 1935 şi pînă în 1950, în<br />
mai multe „reprize”, donează Academiei Române<br />
manuscrisele colecționate, pergamentele, corespondența<br />
cu personalități ale vremii iar în 1955 donează oraşului<br />
Piatra Neamț întreaga sa bibliotecă de carte rară, peste 22<br />
de mii de volume cărora li se adaugă colecții de periodice<br />
de mare valoare dintre care remarcăm: „Albina<br />
românească” (1829 – 1830), numerele din „România<br />
literară” apărute sub redacția lui Vasile Alecsandri, „Dacia<br />
literară” apărută în volum în 1859, „Curierul de ambele<br />
sexe” (1836 – 1838), „Albina Pindului” de sub conducerea<br />
lui H. Grandea, „Columna lui Traian” şi ziarul „Traian”<br />
redactate de B.P. Hasdeu, „Bondarul” (1861), „Cimpoiul”,<br />
„Contemporanul” şi „Timpul” pe 1883 ş. a.<br />
În însemnările sale, în care povesteşte „anecdotica”<br />
multor achiziții de manuscrise şi cărți, G. T. Kirileanu<br />
aminteşte şi de cîteva momente dureroase în care valori<br />
rare i-au fost răpite sau distruse : „În timpul I - ului război<br />
mondial, materialul rămas în locuința mea din Bucureşti -<br />
atunci cînd a trebuit să plec în Moldova (Iaşi) numai cu o<br />
ladă de cărți şi documente - a fost răpit de aceia ce au<br />
ocupat locuința mea. Iar lada cu cărți şi documente luată<br />
cu mine la Iaşi mi-a fost furată cînd eram în călătorie…<br />
Cărțile rămase în păstrare în locuința mea părintească din<br />
satul Holda, menite a construi fondul de cărți pentru<br />
înființarea unei biblioteci pop. săteşti, au fost jefuite în<br />
timpul ocupației austriece a satelor din Bistrița de sus…<br />
Înainte de al II – lea război mondial, fiind pensionar la<br />
Piatra Neamț, la retragerea armatei germane, de teama<br />
bombardamentelor am adăpostit vreo zece lăzi de cărți<br />
rare şi manuscrise vechi pe Tarcău. Spre nenorocul meu<br />
retragerea trupelor germane s-a făcut pe Valea Tarcăului,<br />
aşa că lăzile mele au fost prădate în întregime”. Ce soartă<br />
vor fi avut acele cărți şi acele manuscrise care nici măcar<br />
nu au fost inventariate, nimeni nu mai poate şti. Şi ne<br />
putem imagina suferința „avarului” de carte rară în<br />
asemenea momente…! Chiar dînsul o spune într-o<br />
însemnare, în jurnal: „Acum trebuie să-mi port nemîngîiat<br />
doliul muncii mele pierdute, pînă ce timpuri mai bune îmi<br />
vor îngădui altă muncă potrivită sufletului meu. Atîta numai<br />
că anii tinereții s-au dus şi împreună cu dînşii avîntul şi<br />
credința cea caldă...”.<br />
Constituirea fondului public „G.T.Kirileanu” de la Piatra<br />
Neamț nu este lipsită, însă, de peripeții. Prin anii 1952 –<br />
1954 în locuința sa de pe strada Ştefan cel Mare, <strong>nr</strong>. 25, îi<br />
sînt impuşi tot felul de chiriaşi (proletari) ceea ce îl<br />
determină să restrîngă spațiul pentru carte care este<br />
depozitată, o vreme, în condiții improprii. Mai mult, dornică<br />
să se „extindă” şi să pună mîna pe toată casa prin<br />
îndepărtarea octogenarului cărturar spre … puşcărie, soția<br />
unuia dintre chiriaşi - medic militar al unității ce lucra pe<br />
şantierul hidrocentralei de la Bicaz – a făcut un denunț<br />
calomnios ce a dat apă la moară multor politruci analfabeți,<br />
biblioteca ajungînd în situația de a fi … confiscată şi<br />
„asanată” ca fiind de sorginte „burgheză şi reacționară”. A<br />
fost nevoie de intervenția unui prieten, Adrian Brudariu,<br />
care a reuşit să ajungă pînă la Petru Groza pentru salvarea<br />
bibliotecii şi care a supus chestiunea dezbaterii Consiliului<br />
de Miniştri. Sînt cîteva mărturii documentare ale acestui<br />
episod dramatic. O scrisoare către Adrian Brudariu din 8<br />
februarie 1955 din care reținem : „Nu ştiu dacă mi-oiu mai<br />
veni în fire după cumpăna de moarte prin care am trecut,<br />
dar cel puțin nu mai trăiesc ca viermele în hrean…” ; o<br />
scrisoare către Petru Groza: „…Nemeritata cumpănă de<br />
moarte care prin răutatea omenească a venit asupra-mi la<br />
vîrsta-mi octogenară după o viață cinstită de muncă pentru<br />
cultură şi folos obştesc, a fost îndepărtată prin Înalta Dvstră<br />
generozitate, în urma plîngerii ce v-am adresat…” cît<br />
şi scrisori, în „cestiune”, de la C. Prisnea, ministrul culturii<br />
cît şi de la cabinetul preşedintelui M. A. N…<br />
Vladimir Streinu, care în 1959 a cercetat o parte dintre<br />
lucrările din biblioteca din Piatra Neamț, nota : „Dintre<br />
cărțile neuitatului Moş Kirileanu donate obştii din Piatra,<br />
plecăm cu sentimentul că ne-am cunoscut un strămoş<br />
necercetat. Numărul cărților şi al cunoştințelor acestui<br />
patriarh nemțean creează, după o scurtă convorbire, o<br />
atmosferă de rudenie nebănuită… Între atîtea monumente<br />
istorice şi naturale cît cuprinde regiunea, Moş Kirileanu<br />
va fi el însuşi de azi înainte, pentru noi, un monument<br />
omenesc de bunătate, de modestie, de ştiință cu nimic mai<br />
prejos decît celelalte…”.<br />
Trebuie amintit că la 5 iunie 1948 o neaşteptată cinstire<br />
îi este comunicată printr-o telegramă care îl găseşte la<br />
Piatra Neamț în plină activitate şi care îl face să se jeneze,<br />
stare pe care o comunică imediat printr-o scrisoare către<br />
S. Mehedinți: „Am cetit după aceea şi recitit telegrama şi<br />
nu mă puteam dumiri asupra acestei neaşteptate şi prea<br />
mari cinstiri ce mi se face din partea Academiei Române<br />
prin alegerea mea ca membru de onoare. Am fost în viața<br />
mea un pasionat adunător şi cetitor de cărți şi documente<br />
vechi, dar asta n-ajunge să merit asemenea mare cinstire,<br />
cuvenită numai fruntaşilor culturali. Dacă ar fi o Academie<br />
a oamenilor aleşi pentru fapte bune, parcă nu mi-ar fi ruşine<br />
17<br />
să fac parte din ea, căci toată viața mi-am dat silința de a<br />
face binele şi de a fi de ajutor altora. Dar într-o Academie<br />
de învățați şi literați mă ruşinez să fiu numărat fără vreun<br />
merit deosebit de scriitor”.<br />
Dar această onoare nu l-a copleşit prea mult, peste<br />
exact patru zile, pe 9 iunie, Academia Română se<br />
desființează pentru a se reînființa pe alte baze ideologice.<br />
În noua Academie G.T.Kirileanu nu şi-a mai găsit loc…<br />
G. T. Kirileanu se stinge din viață la 13 noiembrie<br />
1960. Într-o scrisoare către I. C. Filitti zice, cu cîteva zile<br />
mai înainte: „Cînd e frumos afară mă ridic în ceardac la<br />
priveliştile despre mama Bistrița şi boldesc ochii la dealuri<br />
şi la moş Ceahlău din fund. Îmi iau cu tristețe rămas bun de<br />
la toate…”.<br />
2. Soarta bibliotecii lui Ion Creangă<br />
O situație aparte o reprezintă cărțile din biblioteca lui<br />
Ion Creangă care, alături de o (mare) parte dintre<br />
manuscrise, au ajuns în „colecția” lui G.T. Kirileanu după<br />
ce au parcurs cîteva „etape” care țin de penibilul posterității<br />
propriu mai tuturor marilor creatori. Hotărît ca <strong>nr</strong>. 12 al<br />
revistei „Şezătoarea”, la zece ani de la dispariția (1889) lui<br />
Creangă, să fie dedicat marelui povestitor, Kirileanu<br />
porneşte în căutarea manuscriselor şi a cărților care au<br />
aparținut celui evocat. A. D. Xenopol şi Gr. Alexandrescu,<br />
doi dintre cei care îşi asumaseră (inițial) posteritatea lui<br />
Creangă, recunosc că au lăsat totul în seama lui Eduard<br />
Gruber care… murise între timp. Aflăm de la Kirileanu<br />
drama care se produsese : „Murind însă Gruber, doamna<br />
Gruber ( fiica Veronicăi Micle ! ) a vîndut d-lui dr. A. Mendel<br />
biblioteca soțului său, în care se găseau în păstrare şi toate<br />
manuscriptele lui Creangă. Parte din cărțile cumpărate<br />
astfel, dl. Mendel le-a vîndut librarului Israiliteanu, parte<br />
le-a păstrat. Între cărțile păstrate erau şi cele cîteva vravuri<br />
cu toate manuscrisele lui Creangă, dintre care pe cele mai<br />
multe dl. Mendel le-a aruncat afară ca netrebnice, iar<br />
rămăşița („o sarcină de hîrtii de acestea” după zisa d-lui<br />
Mendel; adică fără valoare sau pornografice n.n.) a dat-o<br />
d-lui profesor de l. română Gh. Scobai din Iaşi, fără nici o<br />
plată, afară de o poveste pornografică de Creangă, intitulată<br />
„Ionică cel prost”, pe care i-a dat-o numai cu împrumut.<br />
Celelalte poveşti pornografice dl. Mendel zice că sînt la dl.<br />
Xenopol, iar în sarcina de hîrtii dată d-lui Scobai sînt, după<br />
zisa d-lui Mendel, o mulțime de însemnări, proverbe,<br />
brulioane de ale poveştilor cu mii de ştersături, scrisori<br />
ş.a.”<br />
Dar tîrgul continuă. Mulți se agață de manuscrisele lui<br />
Creangă. Zice Kirileanu: „Ducîndu-mă la dl. Scobai, l-am<br />
rugat să aibă bunăvoința a-mi pune la îndemînă pe cîteva<br />
zile manuscriptele lui Creangă, ce i-au fost date de dl.<br />
Mendel, spre a le putea cerceta. D-sa însă, purtîndu-mă cu<br />
feliuri de vorbe şi amînări, mi-a refuzat acest lucru. În acest<br />
timp aflai că manuscripte de-a lui Creangă se găsesc şi la<br />
dl. Silvestru, student universitar. Şi-ntr-adevăr d-sa mi-a<br />
spus că, pe cînd era elev la Liceul Internat, a găsit din<br />
întîmplare la negustorul Nicolae Mihăilescu parte din<br />
manuscriptele lui Creangă, ce fusese de la un jidan cu<br />
kilogramul. Din nenorocire parte din ele fusese<br />
întrebuințate la învălirea mărfei vîndute. Şi iată ce numai<br />
a avut fericirea dl. Silvestru să scape de pieire :<br />
1. Fragmente din poveştile : Harap Alb, Ivan Turbincă,<br />
Capra cu trei iezi şi din Amintiri,<br />
2. O poveste intitulată Făt Frumos Fiul Iepei, pe care<br />
Creangă n-a apucat s-o sfîrşească şi care a fost publicată în<br />
Convorbiri literare.<br />
3. O filă dintr-o comedie intitulată: Dragoste chioară şi<br />
amor ghebos ( acțiunea se petrece în Tătăraş, / Loc frumos<br />
şi drăgălaş…)<br />
Toate aceste foi îmi spune dl. Silvestru că sînt scrise<br />
cu cerneală şi corectate de două sau trei ori. Dl. Silvestru<br />
nu mi le-a putut arăta deocamdată, căci le are la țară; a<br />
avut însă bunătatea să-mi împrumute de data asta o față<br />
din Amintiri… Am cercetat apoi şi printre cărțile rămase<br />
de la Creangă, la casa unde a murit, căci el avea obicei să<br />
scrie pe filele cărților fel de fel de însemnări…”.<br />
Răsfoind cărțile care au aparținut lui Creangă,<br />
existente la Piatra Neamț, am dat peste acele însemnări<br />
care poartă amprenta nobilului nostru înaintaş. Una dintre<br />
cărți este Manualul de liturgică prelucrat pentru şcolile<br />
clericale din Moldova de protosinghelul Melhisedec, Iaşi,<br />
1853, pe care a învățat I. Creangă pe cînd era la Seminarul<br />
din Socola. Dovadă sînt iscăliturile lui Creangă din anul<br />
1856 / 1857. Pe foile albe de la începutul şi sfîrşitul cărții<br />
sînt cîteva însemnări scrise cu creionul de Ion Creangă<br />
(literă românească în amestec cu literă chirilică) : Maiu 9<br />
la 1857 s-au cutremurat pămîntul joi la al 3-lea ceas din zi.<br />
Adrian ALUI GHEORGHE<br />
(Continuare în pag. 26)
18<br />
Alambicul lui<br />
Ianus<br />
E îngrozitor să trăieşti, dacă nu vrei; dar şi mai<br />
îngrozitor e să fii un muritor ignorat.<br />
Actualitatea Sf. Pavel, cel care a ales „Drumul<br />
Damascului”, angajând un discurs care separă net prezentul<br />
de trecut, o ruptură radicală în concepția politică,<br />
influențând teoriile teologului Karl Barth despre originea<br />
statului şi impasul democrației şi reflecțiile politice ale<br />
juristului Carl Schmitt, inspirat de „Epistola către romani”.<br />
Sf. Pavel, o figură militantă, un sfânt leninist (Slavoj Zizek),<br />
un moment al stângii europene (Mark Lilla).<br />
Dubla cetățenie a „porumbelului”. Dacă pentru<br />
antici porumbelul simbolizează pacea, pentru venețieni el<br />
este „şobolanul excremențial al cerului”.<br />
Răul mişcă lumea. Frumosul o adoarme.<br />
A fost o perioadă în care scrisul mi se părea a fi<br />
un act terapeutic, o exorcizare a eului obosit, or practica<br />
scrisului mi-a adâncit scufundarea, denaturând totul,<br />
inclusiv erezia de-a scrie.<br />
„L’Afrique souffre de surcopulation” (Tomi<br />
Ungerer).<br />
O vizită la Muzeul Național „George Enescu”.<br />
Impresionantă viața şi opera maestrului; fotografiile,<br />
costumul de academician (Academia Română), fracul,<br />
masca mortuară, mulajul mâinilor, biroul şi scaunul de<br />
lucru, lauri, Ciobănaşul cu fluier (sculptură de Oscar<br />
Späthe), diplome de onoare, cana de cristal şi argint (1946,<br />
Filarmonica din Moscova), bust de Gheorghe Anghel (bronz<br />
patinat), partitura Oedipe, omagiul Franței, „Legiunea de<br />
Onoare”. Un album plin de impresii saturate.<br />
Speranța nu este necesară pentru a întreprinde,<br />
nici reuşita pentru a persevera.<br />
Dezolat de-a vedea sfârşitul lui iulie, luna preferată<br />
a anului, încoronată de parfumul florilor de tei, reală şi<br />
luminoasă şi apariția lui august, cu instabilitatea lui estivală,<br />
care basculează spre putrescența toamnei.<br />
Quand je m’observe, je m’inquiète. Quand je me<br />
compare, je me rassure (He<strong>nr</strong>y de Montherlant).<br />
Sosită din Noua Zeelandă, de la Prof. Norman<br />
Simms, cartea Troubled Souls, – un mănunchi de eseuri<br />
(14 autori) despre identitatea şi despre conversiunea<br />
evreilor, sub denumirea fuzzy jews (p. VII). Grupele<br />
convertiților sunt: grupul anusim (convertirea forțată),<br />
converso (convertiți voluntari), New Christmas (separați<br />
de vechii creştini), maranos (porci/ convertiți din interes)<br />
şi Crypto-jews (cei convertiți, care continua să practice<br />
iudaismul). Un capitol tratează pe larg identitatea lui<br />
Montaigne (Montaigne and the Jewish Religion/ The Jewish<br />
Identity of Michel de Montaigne) – mama lui Montaigne –<br />
Anthoinette de Loppes a fost o evreică convertită. Al doilea<br />
autor suspect de iudaism, este Geoffrey Chaucer (The<br />
Inner and Outer Life of Jews in England after the Expulsion<br />
of 1290 / p. 183-186). O demonstrație indirectă venită din<br />
interpretarea cărților lui Chaucer – The Book of the<br />
Duchess/ The Prioess’s Tale. Narațiunea reflectând<br />
trăsăturile tipice ale converso-ului.<br />
Senectutea a sosit cu ochii bulbucați. Operă<br />
încheiată. Încovoiat, te apleci, strângând foile căzute şi<br />
solitudinea schelălăind la luna plină.<br />
Istoria gândirii occidentale este confecționată din<br />
deschideri florale, care reunesc mai multe arhitecturi ale<br />
spiritului, urmată de-o generație de demolatori, care repun<br />
totul în cauză, printr-o strategie negativă sau demagogică.<br />
Astfel presocraticii – Thales, Anaxagoras, Heraclit,<br />
Parmenide – poartă gândirea metafizică la cel mai înalt<br />
grad. Urmează apoi Socrate cu chestiunile sale fără cap şi<br />
fără coadă şi cu principiul lui absurd „Cunoaşte-te pe tine<br />
însuți” (tot ce poate fi mai neinteresant în interior). Aceeaşi<br />
schemă cu generația carteziană – Descartes, Spinoza,<br />
Malebranche, Leibnitz – care pun bazele metafizicii<br />
moderne, urmată de dubitativul Pascal. Şi totul reîncepe în<br />
Germania cu generația kantiană – Kant, Fichte, Schelling,<br />
Hegel – subminați de Nietzsche şi de umbra lui minabilă –<br />
Kierkegaard.<br />
Nicholas CATANOY<br />
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
O tăcere cât un destin<br />
În anul 1990, abia venit în<br />
Bucureşti, eram comentator<br />
politic la revista „Cuvântul”.<br />
Până la revoluție, lucrasem ca<br />
profesor în județul Harghita,<br />
dar aveam deja o destul de<br />
intensă activitate de critic<br />
literar, derulată în special în<br />
paginile revistelor „Orizont”,<br />
„Viața Studențească” şi<br />
„Amfiteatru”. Acest exercițiu<br />
analitic a fost singurul meu<br />
izvor de competență pentru<br />
surprinzătoarea (inclusiv pentru mine) carieră de<br />
comentator politic care a urmat imediat după căderea<br />
comunismului. Încercam să privesc faptele şi declarațiile<br />
oamenilor politici din toate unghiurile posibile, să le<br />
identific resorturile raționale şi să scot la iveală o plajă cât<br />
mai largă a posibilelor lor consecințe practice. Nu ştiu, din<br />
perspectiva comentatorilor politici de astăzi, cât de<br />
profesionistă era o asemenea abordare, dar pentru anul<br />
1990 se pare că era mai mult decât mulțumitoare. Vechii<br />
mei prieteni Radu G. Țeposu şi Ioan Buduca îmi arondaseră<br />
definitiv terenul, încurajați şi de ecourile, pare-se<br />
favorabile, pe care analizele mele începuseră să le aibă în<br />
mediul politic.<br />
Pe acest fond, venind într-o zi de la Sala Omnia,<br />
locul de desfăşurare al şedințelor Senatului, doamna Foni,<br />
secretara noastră din anii aceia, m-a anunțat că am fost<br />
căutat de doi deputați. Eram sincer mirat pentru că,<br />
personal, nu cunoşteam niciun deputat. E drept, mergeam<br />
şi la şedințele Camerei Deputaților, dar acolo presa intra<br />
pe o uşă separată, care ducea spre nişte loje aflate la etaj,<br />
astfel încât posibilitățile de a intra în contact cu deputații<br />
erau destul de reduse. Cum nu lucram la un cotidian, ci îmi<br />
luam notițe pentru viitoarele analize politice, nu am simțit<br />
niciodată nevoia să iau legătura cu vreun ales şi nici nu îmi<br />
imaginam că vreunul dintre ei ar putea avea vreo idee<br />
despre cine sunt. O secundă mi-a trecut prin cap că voi fi<br />
scris vreo prostie şi vin unii să mă dea în judecată. Deşi<br />
scrisul meu analitic, fără dezvăluiri incendiare, era puțin<br />
susceptibil să provoace asemenea reacții, mă gândeam că<br />
nu se ştie niciodată. Cert este că anunțata vizită a celor doi<br />
parlamentari necunoscuți mai degrabă m-a speriat, decât<br />
m-a făcut să mă simt flatat. Ne-am mai ratat de vreo două<br />
ori (deh, în 1990 telefoanele mobile erau încă departe), dar<br />
până la urmă am reuşit să ne întâlnim în redacția<br />
„Cuvântul”.<br />
Cei doi deputați misterioşi erau Horia Rusu şi<br />
Raymond Luca. Nu semănau deloc între ei, dar se completau<br />
de minune. Raymond, blonduț, atletic, plin de viață,<br />
cuceritor, tot timpul cu zâmbetul pe buze, era tipul<br />
pragmatic şi volubil, capabil să rezolve orice. Deborda de<br />
optimism combinat cu un soi de voluntarism, lăsa impresia<br />
că ştie în orice moment ce trebuie făcut şi că este ultimul<br />
om care şi-ar putea vreodată pierde luciditatea, indiferent<br />
de circumstanță. Horia avea un aer mai somnolent, era<br />
corpolent, vorbea puțin, doar atunci când era cazul, arbora<br />
aproape în permanență un zâmbet ironic pe buze. Îşi asculta<br />
întotdeauna interlocutorul până la capăt şi, în anumite<br />
momente, era în stare să îşi modifice punctul de vedere în<br />
funcție de argumentația acestuia, calitate rară la politicienii<br />
de ieri şi de azi. Ironia sa era dublată de autoironie, dar şi<br />
de un soi de cumsecădenie care îl împiedica să îşi atace<br />
adversarii, altfel decât la nivelul ideilor. Privind astăzi în<br />
urmă, cred că dintre oamenii pe care i-am cunoscut, Horia<br />
Rusu se potriveşte cel mai bine etichetei care i-a fost pusă<br />
fostului preşedinte al Franței, François Mitterrand: la force<br />
tranquille. Un om luminos, liniştit, elegant, cumsecade,<br />
plin de spirit, aparent timid, dar practic imposibil de clintit<br />
din drumul său. Horia Rusu era unul dintre puținii oameni<br />
politici de la noi care ştia să rămână consecvent cu ideile<br />
şi cu țelurile sale politice fără ca pentru aceasta să se simtă<br />
îndreptățit să îi calce în picioare pe ceilalți. Fireşte, în<br />
lumea politică este imposibil să ai numai prieteni, dar îmi<br />
este greu să cred că un om cu finețea, subtilitatea şi bunul<br />
simț ale lui Horia Rusu ar fi putut să aibă duşmani. Simpla<br />
sa apariție într-o sală în care nervozitatea extremă şi<br />
limbajul contondent riscau să arunce totul în aer, readucea<br />
liniştea, calmul, decența comportamentală, dacă nu buna<br />
dispoziție.<br />
De ce m-au căutat cei doi tineri liberali în redacția<br />
„Cuvântul” acum mai bine de două decenii nu mai are<br />
astăzi prea multă relevanță. Să spun totuşi, pentru a risipi<br />
orice suspiciune, că doreau să scoată o publicație de<br />
dezbatere politică reală, în condițiile în care „Viitorul<br />
Românesc”, cotidianul partidului, nu avea o cotă prea mare<br />
de credibilitate (fapt firesc, orice ziar de partid trebuie<br />
până la urmă să ducă o politică editorială partizană). Cert<br />
este că, în foarte scurt timp, Horia, Raymond şi cu mine<br />
am devenit prieteni foarte apropiați. Ieşeam la masă (şi azi<br />
îmi amintesc de prima salată cu creveți pe care am mâncato<br />
în viața mea, comandată de Raymond la restaurantul<br />
Mignon, de replica ironică a lui Horia „nu vrei să-ți mai<br />
comand şi nişte mici” şi de hohotul nostru comun), m-au<br />
dus la sediul partidului lor aflat în imensa clădire – astăzi<br />
demolată – din curtea actualului Casino Casa Vernescu, de<br />
pe Calea Victoriei, unde mi-au prezentat un tânăr de mare<br />
perspectivă, Ludovic Orban, abia întors de la nu ştiu ce<br />
şcoală politică, mi-au făcut cunoştință cu un alt prieten deal<br />
lor, Dinu Patriciu, care la vremea respectivă mi s-a părut<br />
cam arogant şi distant (ori el îi lua cam de sus, ori ei se<br />
autopoziționau prea jos), ba chiar am fost cu Horia şi întro<br />
călătorie la Timişoara, când m-a invitat în casa sa din<br />
strada Brâncoveanu, unde i-am cunoscut mama, iar apoi<br />
m-a condus cu maşina la mine acasă, unde i-a cunoscut pe<br />
părinții mei. Prietenia noastră a crescut constant, astfel<br />
că nu am mai fost deloc mirat când, într-o zi a anului 1992,<br />
m-am trezit în biroul meu de la „Cuvântul” cu Horia, care<br />
mi-a spus scurt: „Am venit să te iau într-o excursie”. L-am<br />
întrebat : „Unde?” şi mi-a răspuns sec, „las’ că ai să vezi”.<br />
Am urcat în maşina lui şi ne-am dus la Poiana Braşov, unde<br />
avea loc congresul Partidului Național Liberal – Aripa<br />
Tânără, la care el a fost ales preşedintele partidului. Am<br />
sărbătorit victoria, apoi ne-am întors acasă unde, o vreme,<br />
ne-am văzut mai rar. Horia şi Raymond s-au ocupat de<br />
organizarea partidului, iar eu mi-am văzut de treabă în<br />
redacție.<br />
Câteva luni mai târziu, în noiembrie 1992, în<br />
biroul meu de la „Cuvântul” a venit un domn care s-a<br />
prezentat „profesorul Gheorghe Rădulescu de la PAC” şi<br />
care mi-a spus că cei din conducerea PAC mi-au urmărit<br />
activitatea publicistică de mai multă vreme şi că ar dori să<br />
îmi propună să preiau conducerea biroului de presă al<br />
acestui partid. În PAC, în acel moment, activau toți oamenii<br />
pe care îi veneram, încă din vremea comunismului, dar pe<br />
care nu avusesem vreodată şansa să îi cunosc personal:<br />
Nicolae Manolescu, Alexandru Paleologu, Mihai Şora,<br />
Mircea Ciobanu, Dan Grigore, Stere Gulea, Ştefan<br />
Augustin Doinaş, Ştefan Radof, Stelian Tănase. Ideea că<br />
toți aceştia discutaseră şi mă aleseseră pe mine îmi dădea<br />
fiori. Am acceptat fără să clipesc şi nu voi regreta niciodată<br />
această experiență. A fost un mare privilegiu să lucrez, zi<br />
de zi, cu nişte oameni inconturnabili pentru cultura<br />
românească din a doua jumătate a secolului XX. Să spun<br />
doar că şeful meu direct era maestrul Dan Grigore,<br />
vicepreşedintele, pe probleme de comunicare, al Partidului<br />
Alianței Civice.<br />
La câteva luni după angajarea mea la PAC, m-am<br />
întâlnit cu Horia Rusu la un eveniment public. Mi-a strâns<br />
mâna cu un zâmbet trist, după care m-a întrebat: „Spune-mi şi<br />
mie o chestie, dacă tot ai vrut să intri în politică, de ce nu<br />
ai venit la noi?” I-am răspuns purul adevăr: „Nu am vrut să<br />
intru în politică. Mi-au cerut ajutorul şi nu am putut să îi<br />
refuz. Dacă tu mi-ai fi cerut acelaşi lucru înaintea lor, cu<br />
siguranță astăzi aş fi fost la voi”. A strâns din buze şi şi-a<br />
dus mâna la frunte fără să mai scoată vreun sunet.<br />
După atâția ani de atunci, nu se poate să nu mă<br />
întreb cum ar fi fost viața mea dacă în vreuna din multele<br />
noastre discuții din perioada 1990-1992, Horia Rusu mi-ar<br />
fi propus să îl ajut în vreun proiect legat de partidul pe care<br />
îl conducea, PNL-AT. Cu siguranță, altfel. Indiferent ce<br />
mi-ar fi cerut, nu s-ar fi pus problema să îl refuz. Țineam la<br />
el ca la fratele meu. Nu ştiu dacă viața mea ar fi fost mai<br />
bună sau mai rea, dar, în mod cert, ar fi fost diferită. Aş fi<br />
avut de înfruntat alte provocări, pe unii dintre prietenii de<br />
astăzi poate nu aş fi avut niciodată şansa să îi cunosc, miaş<br />
fi făcut alții, din cercurile pe care le-aş fi frecventat,<br />
momentele de răscruce ale existenței mele nu ar fi fost<br />
aceleaşi. Prin tăcerea lui, Horia Rusu mi-a conturat destinul<br />
în viață.<br />
Horia Rusu a fost primul politician pe care l-am<br />
cunoscut şi prietenul care mi-a marcat cel mai mult primii<br />
trei ani ai tranziției. Absența lui o simt tot mai acut astăzi<br />
când lumea dă semne tot mai evidente de decerebrare,<br />
adevărații gentlemen din politică sunt o specie pe cale de<br />
dispariție, iar prietenii de soi par să-şi ocupe cuminți locul<br />
de exponate într-un imaginar muzeu al figurilor de ceară.<br />
Tudorel URIAN
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
Vânătorile regale.<br />
Principele Mihai la vânătoare (1)<br />
Vânătoarea, inclusiv vânătorile regale, au<br />
constituit dintotdeauna un subiect abordat în<br />
literatură şi publicistică datorită farmecului,<br />
misterului şi atractivității. Redăm în continuare şi<br />
viziunea unui istoric asupra vânătorilor regale,<br />
extrasă din lucrarea „Viața regelui Mihai. Jurnal<br />
biografic. Vol. I (1921-1940)”, în curs de apariție la<br />
Casa Editorială Demiurg din Iaşi.<br />
Regele Mihai îşi aminteşte că a fost luat la<br />
vânătoare de tatăl său, regele Carol al II-lea, încă de la<br />
vârsta de 11 ani, cu scopul de a-l obişnui cu această practică<br />
uzuală a elitelor şi a-l pregăti să ia parte la vânătorile oficiale.<br />
Regele Carol al II-lea era un vânător pasionat care iubea<br />
,,această stare la aer” şi considera vânătoarea un ,,izvor<br />
de sănătate şi de energie.” 1 Biograful regelui Mihai, A.<br />
Gould Lee, recunoaşte meritul lui Carol al II-lea pentru<br />
buna pregătire a lui Mihai în acest domeniu, ca parte a<br />
educației succesorului la tron. 2<br />
Mihai trăgea pe stânga (ținând arma sprijinită în<br />
umărul stâng). La acea vârstă, el nu putea folosi o armă de<br />
calibru mare din cauza reculului puternic şi trăgea cu o<br />
armă de calibru uşor, 20. Calitățile naturale şi exercițiul îl<br />
vor ajuta să ajungă un trăgător de elită. 3<br />
Mărturiile documentare atestă că prima<br />
vânătoare la care a fost prezent (dar poate nu a participat)<br />
marele voievod de Alba Iulia Mihai (titlul său oficial) a avut<br />
loc la 14 octombrie 1931. Atunci, pe domeniul Coroanei<br />
Periş a avut loc o vânătoare regală. Pe lângă Carol şi Mihai<br />
au mai participat: prințul Nicolae, principii Frederic şi Franz<br />
Iosif de Hohenzollern, miniştrii aerului din Franța, Anglia,<br />
Germania, Italia delegați la Conferința internațională<br />
aeronautică de la Bucureşti, câțiva membri ai Curții regale<br />
şi militari. S-a servit un dejun în pădure. 4<br />
Duminică, 17 aprilie 1932, la ora 11, Mihai a<br />
participat cu tatăl său şi cu gen. Ilasievici, mareşalul Curții<br />
regale, gen. Samsonovici, şeful statului major, Balif,<br />
administratorul domeniilor Coroanei, gen. Manu, A.<br />
Mocioni, coloneii Grigorescu şi Pălăngeanu la o vânătoare<br />
în pădurea Domeniilor Scrovişte şi Periş. S-au vânat porci<br />
mistreți şi sitari. 5 Ulterior Mihai a participat la numeroase<br />
partide de vânătoare în țară şi în străinătate, cele mai<br />
numeroase dintre ele având loc în pădurile domeniilor<br />
regale, statului ori particulare din apropierea<br />
Bucureştiului.<br />
La Scroviştea şi Periş<br />
Domeniul de la Scroviştea era proprietatea<br />
personală a regelui Ferdinand, care fusese împroprietărit<br />
cu 25 ha. de pământ, pentru că fusese decorat cu Ordinul<br />
Mihai Viteazul în primul război mondial. După 1930 domeniul<br />
a fost moştenit de Carol al II-lea. La Scroviştea exista un<br />
castel cu 7 corpuri de clădire totalizând 43 de camere,<br />
anexe, teren arabil în suprafață de 16,38 ha., pădure şi un<br />
lac.<br />
Moşia de la Periş aparținea Domeniilor Coroanei<br />
şi cuprindea o pădure şi 367 ha. teren cultivabil. În pădurile<br />
de la Scroviştea şi Periş se vânau sitari, mai ales primăvara,<br />
țapi – primăvara şi vara, iepuri şi fazani – iarna, uneori<br />
mistreți, iar pe lacul de la Scroviştea, rațe.<br />
Primăvara, în lunile martie şi aprilie când sitarii,<br />
păsări călătoare treceau peste teritoriul țării noastre<br />
(„pasajul sitarilor”), marele voievod Mihai îl însoțea<br />
adeseori pe tatăl său, regele Carol, la vânătoare. Având în<br />
vedere programul şcolar al prințului, vânătorile se<br />
desfăşurau, de obicei, după amiaza timp de câteva ore după<br />
care se revenea în Bucureşti. Alteori vânătoarea se<br />
desfăşura în week end când familia regală se refugia în<br />
reşedința de la Scroviştea, mai ales vara, pentru a scăpa<br />
de arşița şi zgomotul oraşului. Vânătoarea de sitari, iepuri<br />
şi fazani se făcea „cu bătaie,”adică folosind hăitaşi care,<br />
prin deplasare şi zgomot, stârneau vânatul şi-l scoteau în<br />
raza de acțiune a vânătorilor. Pentru vânătoarea de țapi,<br />
Carol şi Mihai se deplasau cu trăsura prin pădure până la<br />
observator, loc situat în zona frecventată de țapii în<br />
căutarea hranei, apei etc. Acolo se instalau aşteptând<br />
apropierea țapilor şi împuşcându-i. Rațele se vânau „la<br />
pază”, vânătorii stând ascunşi în stuf şi aşteptând ca rațele<br />
să vină pe lac, să se culce seara ori să-şi ia zborul, de pe lac,<br />
dimineața.<br />
Inițial vânătorile din aceste<br />
locuri, la care a participat şi Mihai, au<br />
fost organizate şi conduse de marele<br />
maestru de vânătoare al Curții Regale,<br />
Anton Mocioni, baron de Foeni.<br />
Ulterior această sarcină a revenit<br />
maestrului de vânătoare Basil<br />
Chefneux, iar atunci când Mihai a<br />
devenit un vânător versat, prezența<br />
lui Chefneux nu mai e consemnată.<br />
Abilitatea lui Mihai la vânătoare<br />
s-a ameliorat cu timpul. Dacă la început se<br />
întâmpla să nu vâneze nimic, ulterior a ajuns să stabilească<br />
recorduri. La 1 aprilie 1937, Regele a împuşcat 10 sitari,<br />
iar Mihai 8. ,,Mihăiță a fost mai atent şi a tras bine”, nota<br />
Carol al II-lea. 6 Consemnând rezultatul unei vânători de<br />
țapi din 18 mai 1938, Carol al II-lea nota: Mihai „a tras doi<br />
țapi”, unul destul de frumos pentru Periş. 7 La 10 septembrie<br />
1939, regele Carol, Mihai, Ernest Urdăreanu şi Costache<br />
Malaxa au vânat în total 47 rațe pe lacul de la Scroviştea. 8<br />
„Mihăiță şi-a bătut din nou recordul având 39 (sitari n.n.)<br />
la ciorchinar,” 9 nota Carol al II-lea la 14 aprilie 1940.<br />
Vânătorile de la Scroviştea şi Periş se desfăşurau<br />
cu un număr restrâns de participanți, persoane din<br />
serviciul (anturajul foarte apropiat) suveranului (adjutanții<br />
de serviciu Radu Rusescu, Ilie Radu, mareşalul Palatului<br />
Ernest Urdăreanu, medicul prof. Ionescu-Mihăeşti) ori un<br />
prieten, coleg de clasă, al lui Mihai, Costache Malaxa.<br />
Uneori, au fost prezente (invitate) la aceste vânători rude<br />
apropiate ale suveranului: sora sa regina Marioara a<br />
Iugoslaviei, verii din Germania, principii Frederic şi Franz<br />
Iosif de Hohenzollern. Din când în când erau invitați, ca<br />
răsplată pentru serviciile aduse, înalți demnitari şi oameni<br />
de afaceri: gen. Samsonovici, G. Manu, primarul general<br />
al Capitalei, Victor Dombrowski, N. Săulescu, directorul<br />
general al veniturilor statului, Istrate Micescu, redactorul<br />
Constituției din 1938, omul de afaceri, Ionel Boambă, Iorgu<br />
Ghica, pilot de formula I.<br />
La Ghergăneşti şi Drăgăneşti<br />
Domeniul Coroanei de la Gherghița, cuprinzând<br />
şi Drăgăneştii, însuma 5.197 ha. din care 1.688 ha. erau<br />
pădure, la 1906. După primul război mondial (reforma<br />
agrară din 1921), domeniul mai avea 390 ha. teren arabil<br />
şi 3.146 ha. pădure. 10<br />
Primăvara,vânatul de bază îl constituiau sitarii,<br />
dar se adăugau şi alte trofee, vulpi sau mistreți. Aici, la 18<br />
martie 1937, „Mihăiță îşi trage primul mistreț.” 11 Vânătorile<br />
de sitari, cu hăitaşi, erau mai bogate (rodnice) decât la<br />
Scroviştea şi Periş. Partida de vânătoare din 4 aprilie 1940<br />
a fost considerată de Carol al II-lea „cea mai frumoasă<br />
vânătoare a anului”.Vremea era ideală, „cald tocmai cât<br />
trebuie”, şi „vânat berechet”, „Duduia şi cu Mihăiță au<br />
tras bine”. Mihai a avut cel mai mare noroc şi un tir bun. 12<br />
Iar peste o săptămână, vremea fiind favorabilă, iar<br />
cantitatea de vânat enormă, Mihai şi-a bătut recordul la<br />
sitari. Ceilalți participanți la vânătoare, Carol al II-lea,<br />
Anton Mocsonyi, Costache Malaxa, Radu Ilie şi-au depăşit<br />
şi ei recordurile personale. 13<br />
Iarna se vânau fazani şi iepuri, numărul trofeelor<br />
fiind ridicat. La 13 ianuarie 1940, şase vânători (Carol,<br />
Mihai, Urdăreanu, Radu Rusescu, Ilie Radu, Chefneux),<br />
au doborât 500 de fazani şi 200 de iepuri. 14<br />
Pentru vânătorile de la Scroviştea, Periş,<br />
Gherghița, regele Carol al II-lea şi Mihai plecau din<br />
Bucureşti cu automobilul, dar la Drăgăneşti se deplasau cu<br />
automotorul. Aici, la 14 ianuarie1940, opt vânători (Carol,<br />
Mihai, Duduia, Urdăreanu, Anton Mocsonyi, Ilie Radu,<br />
Chefneux, Costache Malaxa) au î<strong>nr</strong>egistrat peste 800 de<br />
fazani şi 200 de iepuri. 15<br />
La Mânăstirea<br />
Domeniul regal de la Mânăstirea, în fostul jud.<br />
Vlaşca, moştenit de Carol al II-lea de la Carol I, cuprindea<br />
3.165 ha. teren arabil şi 596 ha. pădure. Exista şi o baltă,<br />
unde se vânau păsări. La 28 martie 1940, Carol al II-lea,<br />
Mihai, Urdăreanu, Costache Malaxa, Ilie Radu şi Chefneux<br />
au vânat la baltă în două rânduri, dimineața şi seara. Era<br />
cald, ca vara. Au vânat „la pază”, vânătorii plecând pe dig<br />
şi ocupându-şi locurile în pădurea de sălcii şi în stuful din<br />
baltă. Au vânat rațe, bâtlani (cormorani), gâşte, lişițe, ciori.<br />
Masa de prânz au luat-o la conacul moşiei, iar seara s-au<br />
întors la Bucureşti. 38<br />
19<br />
Alte locuri din apropierea Bucureştiului<br />
(sudul țării)<br />
Alte locuri din apropierea Bucureştiului (sudul<br />
țării), unde vâna regele Carol al II-lea luându-l şi pe Mihai,<br />
erau: pădurea Băicoianu, Slobozia – Râmnicu Sărat,<br />
Buciumeni – jud. Dâmbovița, Padina – jud. Buzău, Sihlea –<br />
jud. Vrancea, Ruşețu – jud. Brăila, Segarcea –jud.<br />
Teleorman. Singurul domeniu regal era Segarcea, celelalte<br />
fiind proprietăți ale statului ori particulare.<br />
Participanții erau în număr redus, persoane din<br />
serviciul Casei Regale. La vânătorile de pe proprietățile<br />
particulare participau, alături de proprietari (Victor<br />
Dombrowski, primarul general al Capitalei, proprietar la<br />
Buciumeni; C.Sutzu, proprietar la Slobozia – Rm. Sărat)<br />
membri ai familiei şi invitați ai lor: Eliza Sutzu, Dan Soutzo,<br />
contele Hunyadi, Săulescu, C.Gane, Logadi, Eracle<br />
Marater, Costache Malaxa, aleşi astfel încât să fie pe placul<br />
regelui şi al lui Mihai.<br />
Deplasarea până în localitatea de vânătoare se<br />
făcea cu automobilul ori cu automotorul (la Sihlea, 23 martie<br />
1937, pentru prima oară cu automotorul; la Ruşețu, Padina)<br />
şi chiar cu trenul regal (la Segarcea).<br />
Se vânau mai ales sitari, dar picau şi vulpi. Pe<br />
balta de la Buciumeni se vânau rațe. Balta de la Buciumeni<br />
era mare şi cu mult vânat. La 15 august 1940,unii vânători<br />
au vânat de pe malul bălții. Mihai a pornit cu barca pe<br />
baltă, a avut mai mult noroc şi a vânat mai mult. Masa de<br />
seară au luat-o la Buciumeni, într-o casă în stil vechi şi întro<br />
atmosferă agreabilă. 16<br />
În vestul țării<br />
Terenurile pe care se desfăşurau vânătorile regale<br />
în vestul țării erau situate în zona Chişineu Criş (pădurile<br />
Holumburi, Adea, Somoş), Arad (Şintea-Livada), în<br />
împrejurimile Timişoarei (pădurile Pişchia, Bistra, Pădurea<br />
Verde), în jud. Timiş Torontal (Narău, Tomnatic, Corap).<br />
Erau terenuri proprietate particulară (Foeni – proprietatea<br />
lui Anton Mocsonyi baron de Foeni), ale unor societăți de<br />
vânătoare (la Corap, jud. Timiş Toronthal) şi păduri ale<br />
statului. Gazdele se străduiau să fie cât mai atente cu oaspeții<br />
regali. Societatea Humbertus a vânătorilor din Banat, cu<br />
sediul în Timişoara, l-a proclamat pe Mihai membru de<br />
onoare, în ianuarie 1933. 17<br />
De la Bucureşti ori Sinaia, regele Carol al II-lea,<br />
Mihai şi însoțitorii se deplasau cu un tren special până în<br />
zona de vânătoare. Partidele de vânătoare din vestul țării<br />
se întindeau pe durata mai multor zile, în reprize de câteva<br />
ore zilnic (uneori în două reprize pe zi). În zilele de 6-10<br />
septembrie 1937 s-a vânat în zona Chişineu Criş – Timiş<br />
Torontal, iar între 7-11 ianuarie 1940 în regiunea Timişoarei.<br />
Participanții rămâneau, cel mai adesea, cazați în trenul<br />
regal. Trenul staționa în gara cea mai apropiată de terenul<br />
de vânătoare. De la gara respectivă până la locul de<br />
vânătoare participanții se deplasau cu trăsurile.<br />
Însoțitorii regelui făceau parte din personalul<br />
Casei Regale (marele maestru de vânătoare Anton<br />
Mocsonyi, adjutantul Ilie Radu) şi dintre înalții demnitari:<br />
gen. Samsonovici, ministrul apărării naționale, G. Plagino,<br />
G. Manu (senator şi general adjutant), G. Lakeman<br />
(descendent al lui Mazar Paşa), Nicu Lahovary, N.<br />
Săulescu, C. Sutzo, Dinu Brătianu. La unele vânători erau<br />
invitați oaspeți distinşi precum ASR principele Paul al<br />
Iugoslaviei şi contele Palffy din Slovacia.<br />
Vânatul era format din potârnichi, fazani, vulpi,<br />
căprioare, iepuri. Se vâna „cu bătaie” (cu hăitaşi) ori „la<br />
picior” sau „streifuri” (prin deplasarea vânătorilor pe<br />
teren). La Şintea-Livada, în partida de vânătoare de la 6<br />
septembrie 1937 s-au vânat potârnichi. Vânat era berechet.<br />
S-a vânat ,,la picior”, vânătorii deplasându-se greu prin<br />
arătură. ,,Mihăiță se distinge trăgând bine şi mult”. După<br />
masă are loc o nouă rundă de vânătoare. De data aceasta<br />
,,au făcut bătăi”, au vânat cu hăitaşi. ,,Mihăiță a atins<br />
frumoasa cifră de 89 (potârnichi vânate, din totalul de 417<br />
n.n.) recordul României.” 18 Motivele pentru care se prefera<br />
o anumită modalitate de vânătoare sunt relatate de Carol<br />
al II-lea în legătură cu partida de vânătoare de la Narău –<br />
jud. Timiş-Torontal (9 sept. 1937). Dimineața s-au vânat<br />
potârnichi, ,,la picior”(,,cu streifuri”). S-a adoptat această<br />
Traian D. LAZĂR<br />
(Continuare în pag. 26)
20<br />
REEVALUĂRI<br />
Încă din august 1930, într-un articol apărut<br />
în Cuvîntul, Nae Ionescu atrăgea atenția asupra acțiunii<br />
ideologice întreprinse de Nicolae Iorga chiar începînd de<br />
la Sămănătorul şi evidenția procesul de „transformare<br />
spirituală” inițiat acolo, descinzînd din acțiunea jurnalistică<br />
a lui Eminescu, „singurul om politic care (...) a gîndit<br />
organic” în contrast cu liberalismul dinamic ce „ducea în<br />
chip fatal la sugrumarea spiritualității”. Comentatorul<br />
„politic” observa apoi cu pertinență modul în care „trecută<br />
în mîinile «poporaniştilor» de la Iaşi”, mişcarea ideologică<br />
de la Sămănătorul a deviat însă de la ideea autohtonistă a<br />
specificului românesc, propunîndu-şi modernizarea clasei<br />
țărăneşti prin aplicarea falsificatoare a „poporanismului<br />
haotic ruso-german al d-lui Stere”. Spiritualmente, Nae<br />
Ionescu evita atunci să-l aducă în discuție pe M. Sadoveanu,<br />
adică pe cel mai important scriitor român al momentului,<br />
din acest punct de vedere, dar punea accentul, în ceea ce<br />
el numea „promoția istorică Neculai Iorga” 1 , pe<br />
„culturalizarea” poporului şi pe „primatul spiritualului”,<br />
ambele trăsături esențiale în viziunea socială şi în opera<br />
literară sadoveniană, mai abitir exprimate decît în<br />
conceptul politic al istoricului ce-şi exemplifica ideile, de<br />
obicei, tocmai prin scrierile artistice ale marelui povestitor.<br />
„La noi, trebuie să faci literatură în spiritul poporului în<br />
mijlocul căruia trăieşti – preciza Mihail Sadoveanu chiar<br />
de la debut –, trebuie să te identifici cu el, cu viața lui, cu<br />
limba lui, căci faci parte din el şi scrii în limba lui.”<br />
Nae Ionescu este, de altfel, primul în epocă<br />
şi, probabil, singurul gînditor român ce a încercat să<br />
abordeze, într-o perspectivă metafizică, antinomiile de tip<br />
sadovenian în definirea conceptelor de „lumea veche” şi<br />
„lumea nouă”, relevate în scrisul marelui povestitor ieşean.<br />
Logicianul scoate în evidență trecerea de la teocentrism<br />
la antropocentrism, dar o descrie în evoluția ei „istorică”,<br />
atribuind existenței umane valorile singularizării şi „drama”<br />
cunoaşterii de sine în raport cu Dumnezeirea. De la Dante<br />
şi Toma din Aquino, care puneau un accent deosebit pe<br />
„sentimentul de dependență a omului față de Dumnezeu”,<br />
precursori ai Renaşterii precum Boccaccio şi Petrarca<br />
descoperă capacitatea trăirii individuale şi colective a<br />
omului şi îl transformă pe acesta într-un „centru al tuturor<br />
lucrurilor” 2 .<br />
Problema scriitorului moldav însă este tocmai<br />
aceea de a regăsi calea reconcilierii logice şi, totodată,<br />
mistice în aspectele divergente ale viețuirii umane.<br />
Sadoveanu percepe, în profilul spiritual al neamului său, o<br />
anume permanență într-o trăire cosmică, încă de la<br />
începuturi adoptată, ceea ce îl situează în realitatea<br />
universului şi modifică structural în înțelesurile „lumii vechi”<br />
româneşti „opoziția” dintre Dumnezeu şi om. „Moira” însăşi<br />
devine astfel un firesc prag al trecerii spre continuitate,<br />
prin renaştere, şi nu înscrie un sfîrşit, terorizînd eroarea<br />
prin exacerbarea trăirii fără de semnificații a „lumii noi”.<br />
Fractura prin „istorie”, dintre cele două entități temporale,<br />
se transformă astfel în conştientizarea creştinismului<br />
cosmic – despre care vorbea mai apoi şi Mircea Eliade –<br />
într-o necesitate sadoveniană a regresiunii în plan spiritual<br />
spre lumea plăsmuită inițial în perfecțiunea ei, atîta vreme<br />
cît „vechimea” absolutizează relativitatea, iar „noul”<br />
relativizează absolutul, fiindcă – după opinia lui Nae Ionescu<br />
– „«lumea nouă» raportează totul la om; ea lucrează cu<br />
concepte, în timp ce «lumea veche» lucrează cu esențe”;<br />
ultima consumă „istorie”, cea dintîi trăieşte spiritualmente<br />
prin sensul mistic al vieții.<br />
Oricît ar părea de ciudat, la prima vedere,<br />
Mihail Sadoveanu, în modul său de gîndire şi în vizualizările<br />
excepționale ale alegoriilor scrisului său, se situează, prin<br />
adînci semnificații, în perioada interbelică, mai aproape<br />
de ideile tradiționaliste ale Gândirii, cu mult mai abitir decît<br />
de structurile confuze ideologic, moral, social şi politic ale<br />
Vieții Româneşti. Epica lui Sadoveanu, mereu egală cu sine<br />
în sine – cum observa exact încă din 1934, chiar în revista<br />
lui N. Crainic, cronicarul de atunci al acesteia, Ovidiu<br />
Papadima – nu oscilează în relevarea specificității<br />
româneşti, păstrîndu-şi nealterată modernitatea şi intrînd<br />
într-un dialog subtil şi continuu cu evenimentele<br />
contemporane trăirilor scriitorului. În Sfaturi cu mine<br />
însumi, prefață a unui proiectat volum de memorii la care<br />
a renunțat în 1940, la confruntarea cu împrejurările tragice<br />
care au luat sfîrşit odată cu asasinarea lui N. Iorga de către<br />
legionari, marele povestitor se regăsea, printr-o violență<br />
polemică fără egal, în peisajul asemănător începutului său<br />
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
De la M. Sadoveanu la Nae Ionescu...<br />
de drum la Sămănătorul, cînd directorul revistei denunța<br />
scelerarea socialistă a unei generații lipsite de orizont<br />
ideatic şi împinsă cu iresponsabilitate „revoluționară” spre<br />
catastrofă, într-o Europă ce nu era dispusă – precum şi în<br />
zilele noastre – să-şi sacrifice, cu aceleaşi consecințe,<br />
„federalismul” imperial spre recunoaşterea valorilor<br />
naționale.<br />
Ieşirea brutală din viață a lui N. Iorga<br />
constituie pînă azi o adîncă lecție de morală națională, în<br />
raport cu care sîntem capabili să ne verificăm încă o dată<br />
conştiința de sine, pentru că ceea ce s-a întîmplat imediat<br />
după aceea în realitatea „istorică” românească prin<br />
lichidarea criminală a întregii intelectualități de dreapta şi<br />
de stînga şi prin sclavizarea țărănimii şi transformarea<br />
țării noastre în lagăr de exterminare, se extrage din tiparele<br />
ideologice şi politice ale vremii şi se înscrie, dacă privim cu<br />
atenție în integralitate evenimentele tragice consumate<br />
între cele două războaie mondiale şi în epoca postbelică a<br />
„coexistenței” cu măcelul declanşat de comunismul rusesc,<br />
într-o fanatică încercare de suprimare a vechilor civilizații<br />
ale universului uman, agresiune urmărind şi tendințe de<br />
impunere a ateismului peste orice credință religioasă şi<br />
îndeosebi spre combaterea celei creştine.<br />
Mintea genială a lui N. Iorga a î<strong>nr</strong>egistrat cu<br />
extremă luciditate fenomenul „istoric” la care asista fără a<br />
putea să salveze ceva în destinul neamului său, înțelegînd<br />
din vreme apocalipsa prin propriul lui sacrificiu. Nici<br />
Sadoveanu nu s-a situat departe de o asemenea finalitate,<br />
pe care însuşi Eminescu o prevestise oarecum. Ideea de<br />
satanizare a lumii moderne, de pierdere sau rătăcire a<br />
tradițiilor strămoşeşti, de refugiul cel mai adesea bestial în<br />
instinctul sexual şi în animalizarea trăirilor cotidiene, se<br />
vădeşte mereu în scrisul sadovenian şi se complace în<br />
inutilitatea existenței, sau se rostogoleşte în moarte.<br />
În 20 septembrie 1940, cînd Ungaria ocupase<br />
samavolnic un milion şi mai bine de români, cu<br />
consimțămîntul european al vremii, N. Iorga trimitea<br />
Neamului Românesc spre publicare ultimul său articol<br />
(bineînțeles, cenzurat de oficialitățile statului atunci şi<br />
apărut postum, de-abia în 2 aprilie 1990 în Jurnalul literar),<br />
reamintind semenilor săi că realitatea faptelor „întrece<br />
orice închipuire şi se poate pune alături de cele mai<br />
groaznice scene din vremea năvălirilor barbare, cînd cel<br />
puțin setea de a omorî nu era unită cu un sadism care<br />
aparține vremurilor noastre. Spînzurări cu capu-n jos,<br />
răstigniri, baterea cuielor în cap, presărarea cu var nestins<br />
a rănilor, acestea au fost, după cît ştim pînă acum – şi<br />
martiriul se desluşeşte tot mai mult – semnele civilizației<br />
poporului care s-a dezonorat prin asemenea acte. Statul<br />
român va face ce crede. Din partea noastră n-avem decît<br />
un sfat. A nu se clinti un fir de păr din capul unui cetățean<br />
maghiar din România. E cea mai teribilă pedeapsă ce putem<br />
da chinuitorilor şi asasinilor”.<br />
Momentul istoric afectează profund şi modul<br />
de existență al lui Mihail Sadoveanu, iar într-o epistolă din<br />
16 septembrie 1940, expediată de la Bucureşti Nataliei<br />
Negru, marele povestitor îşi exprima cu disperare<br />
inadecvarea sa la un timp pe cale de cancerizare, la care<br />
era nevoit să se adapteze spre a supraviețui, pentru ca<br />
imediat după aceea să se refugieze în Miorița şi să încerce<br />
a-şi nuanța sensul dureros al trăirii prin recursul la<br />
baladescul tradițional:<br />
„Cît am suferit eu pentru aceste două lovituri,<br />
în care ni s-au rupt iar frați ai noştri din Ardeal, Bucovina<br />
şi Basarabia, nu ți-aş putea spune. Abia acum încep a vorbi<br />
de acest năcaz, cînd mă simt la pămînt, încercările încă nu<br />
s-au isprăvit.”<br />
Scriitorul lua astfel putere de la teluric şi se<br />
regăsea victorios sau învins în contextul blestemat al<br />
„istoriei”, în sînul căreia acceptase să înfrunte ravagiile<br />
vieții, el cel care recomandase mereu sabotarea acesteia<br />
în conformitate cu tradițiile neamului.<br />
„Pomenirea de la Mirceşti n-a mai avut loc;<br />
s-a amînat sine die; nu este timp pentru cele culturale şi<br />
intelectuale, deşi cele culturale şi intelectuale constituie<br />
singura forță pozitivă a unui neam. Am vorbit în două rînduri<br />
la Mirceşti. A treia oară voi tăcea, ca să fiu mai elocvent cu<br />
mine însumi.”<br />
Vorbirea sadoveniană privea în exclusivitate<br />
acolo, lîngă mormîntul lui Alecsandri, sensul nu numai<br />
artistic, dar şi filosofic al continuității prin Miorița, baladă<br />
care induce în eroare atîtea generații postcomuniste<br />
actuale, prin semnificațiile ei sacrificiale şi nu tragice, mod<br />
de existență tradițional şi nu adeziune „modernistă” la o<br />
tipologie mitică, rătăcită cîndva prin „istorie” şi adoptată<br />
hollywoodian de o populație lipsită actualmente de conştiința<br />
identității colective.<br />
Denigrarea culturii româneşti, minimalizarea<br />
şi ridiculizarea filosofiei lui Lucian Blaga, bazată toată pe<br />
definirea „spațiului mioritic”, ortodoxismul gîndirii lui Nae<br />
Ionescu, viziunea specificității la Mircea Vulcănescu,<br />
Mircea Eliade, Emil Cioran sau Eugen Ionescu, perspectiva<br />
barbiană a „jocului secund” în interpretarea lui Vintilă Horia<br />
şi a lui Horia Stamatu, tradiționalismul „cuvintelor potrivite”<br />
argheziene şi „substanțialismul” gîndirii lui Camil Petrescu<br />
lîngă numeroase alte aspecte culturale, reprezintă suita de<br />
anormalități sociale şi politice ce au creat confuzia carlistă<br />
din existența interbelică românească, precum angajarea<br />
de asemenea a informatorilor şi a agenților de poliție în<br />
viața intelectuală, întrebuințarea elementelor socialiste şi<br />
comuniste în rîndurile „Frontului Renaşterii Naționale”,<br />
compromiterea idealului național prin încurajarea<br />
„extremismelor” felurite şi angajarea „ideologică” a<br />
elementului alogen, dispunerea masivă a minoritarilor<br />
sexuali, a factorilor masonici şi a înstrăinaților în diplomația<br />
românească, compromiterea statului prin delapidare şi<br />
afaceri oneroase, în cele mai numeroase cazuri la nivel<br />
european şi chiar mondial, pe baza exploatării bogățiilor<br />
solului şi a subsolului național, şi au deschis calea minimală<br />
spre pătrunderea invadatoarea a comunismului rusesc de<br />
tip marxist-stalinist după cel de-al doilea război mondial, în<br />
zonele europene, dar nu numai, prin înțelegeri „secrete”<br />
franco-anglo-americane cu sovietele.<br />
Aşa se explică, în bună parte la noi, cum de<br />
s-a înlocuit în Ardeal dictatul horthyst, fascisto-hitler ist,<br />
cu înstăpînirea militară a „regiunii autonome maghiare”,<br />
iar îngăduința portugheză față de Carol II (ca şi aspirațiile<br />
lui spre o înțelegere ulterioară cu Stalin) a trecut la fel de<br />
senină şi cu deplin „umanism” şi asupra lui Horthy Miklos,<br />
cel care a împămîntenit în Ungaria clauza revizuirilor<br />
teritoriale româneşti de după primul război mondial,<br />
actuale, cu aceeaşi patimă revendicativă, şi astăzi.<br />
Cu doar trei zile anticipînd asasinarea lui<br />
Nicolae Iorga, într-o altă epistolă expediată Nataliei Negru<br />
de la Bucureşti, în 24 nov. 1940, Mihail Sadoveanu lega<br />
catastrofa națională a momentului „istoric” amintit de clipa<br />
geologică ce a cutremurat atunci România: „În dimineața<br />
asta m-am întors de la Iaşi, unde m-am dus să văd casa,<br />
după cutremur. Acolo lucrurile stau bine; e o clădire foarte<br />
solidă, deşi are ceva mai mult de o sută de ani (casa lui Ilie<br />
Kogălniceanu, tatăl lui Mihai Kogălniceanu). Aici, casa în<br />
care stăm cu chirie se mai poate locui încă la parter; etajul<br />
a fost foarte stricat; nu ştiu dacă se va putea repara.<br />
Observația pe care o faci mata că te simțeşti bine şi în<br />
chilioara din ogradă (în casa mică) o putem face şi noi<br />
după ce ne-am grămădit toți într-o jumătate din ceea ce<br />
ocupăm. Dacă lucrurile [ar] rămînea aici, să mulțumim<br />
Domnului. Stihiile însă n-au logica noastră şi ne putem<br />
aştepta la orice. Totuşi, după cît înțeleg din ceea ce ştim<br />
despre trecut în privința asta, un cutremur ca acela pe<br />
care l-am încercat n-a mai fost de vreo cinci sute de ani; ar<br />
fi să-l aşteptăm după o jumătate de mileniu: confuzia însă o<br />
facem noi, căci timpul e o invenție omenească şi elementele<br />
eterne n-au timp numărat. Scrisoarea matale mi-a făcut<br />
plăcere prin amănuntele ce-mi dai. Îți doresc tihnă pînă la<br />
zilele bune pe care le dorim: atuncea va fi adevărata<br />
primăvară a noastră şi a năcăjitului nostru popor”.<br />
Scrisoarea, semnată „cu veche prietinie, A”,<br />
adică Albina, reflectă nesiguranța existențială a scriitorului,<br />
conştiința sa că se află în plin cataclism şi că oricînd drumul<br />
vieții lui poate fi brutal întrerupt.<br />
Nicolae FLORESCU<br />
Note:<br />
1. Vezi: De la „Sămănătorul” la noul stat<br />
românesc, în vol. Roza vînturilor. 1926-1933. Culegere<br />
îngrijită de Mircea Eliade, Cultura Națională, Bucureşti,<br />
1936, pp. 190-194.<br />
2. Nae Ionescu, Istoria logicii. Al doilea curs,<br />
1929-1930. Comitetul pentru tipărirea operei lui Nae<br />
Ionescu, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1941.
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
ETNOLOGUL ROMÂN ÎN „EPOCA DE AUR” (XXI)<br />
Asasini şi torționari<br />
Într-o alegere, cel mai delicat, mai dureros şi mai plin de risc nu este faptul de a alege, ci de a exclude.<br />
Monseniorul Vladimir Ghika*<br />
Un anume Pavel-Terente Mâțiu (probabil acel Mîțiu,<br />
nemurit pe foile din DOSARE cu o caligrafie de nedescifrat,<br />
care interceptase corespondența pensionarului Matei Ulmeanu<br />
şi făcuse raport!) avem date „cenesasice” că şi-a exersat<br />
talentele de cârtiță respicentă atât în fosta Regiune Maramureş<br />
(1961-1967) cât şi la Inspectoratul Județean Satu Mare (între<br />
1970-1980). Nu se ştie pe unde a pribegit, probabil în exterior,<br />
conspirat, timp de trei ani între 1967-1970. Iată datele sale de<br />
identificare: născut la 09.04.1930 în sat BIRTIN, comuna VAȚA<br />
DE JOS, județul HUNEDOARA, fiul lui PETRU şi LETIȚIA.<br />
Decedat în 2000, în HUNEDOARA.<br />
Un alt lucrător în fosta Regiune Maramureş (1952-1968)<br />
şi, mai apoi, din 1968 până în 1970, doar în noul Județ Satu<br />
Mare, este Gheorghe Iluț. (Datele sale de identificare: Iluț<br />
Gheorghe – născut la 20.03.1929 în comuna MOVILENI, județul<br />
GALAȚI, fiul lui CANDIDI şi MIHAICA. Decedat în 2000, în<br />
GALAȚI.)<br />
Între 1955-1968 îl găsim, în ținutul care ne subsumă, şi<br />
pe Paul Horvath, probabil rusnac sau, după etimon, venit pe<br />
lume într-o familie cu nume croat (Date de identificare: născut<br />
la 08.07.1936 în CRĂCIUNEŞTI, județul MARAMUREŞ, fiul<br />
lui NICOLAI şi ILEANA. Decedat în 1987, în BAIA MARE,<br />
județul MARAMUREŞ).<br />
Un nativ sătmărean s-a afirmat şi el în vecini (1951-1968),<br />
la Direcția Regională Baia Mare. Este Vasile Groza, trecut<br />
subit în rezervă la 29.02.1968. (Date de identificare: născut la<br />
04.12.1926 în satul/ comuna PĂULEŞTI, județul SATU MARE,<br />
fiul lui VASILE şi ELISABETA. Decedat în 1995, în BAIA<br />
MARE).<br />
Un alt conjudețean, Mihai Ghetina (Date de identificare:<br />
născut la 21.02.1932 în SĂTMĂREL, județul SATU MARE, fiul<br />
lui ANTONIU şi MARIA. Decedat în 1973, în SATU MARE. ),<br />
a acționat pe baricadele apărării idealurilor comuniste, între<br />
1952-1957, la Baia Mare, iar, între 1969-1973, este şef şi adjunct<br />
şef la Secția II, din cadrul I.J. Satu Mare. Moare tânăr, la 41 de<br />
ani.<br />
Un alt securist, Dorel Erdei, reperat în Harghita între<br />
1986-1989, s-a născut şi el în județ (Date de identificare: Nume:<br />
ERDEI Prenume: DOREL VALER. Variantă de nume:<br />
ERDEU DOREL VALER născut la 23.02.1961 în satul<br />
TĂTĂREŞTI, comuna VIILE SATU MARE, județul SATU MARE,<br />
fiul lui VALER şi FLOARE. Decedat în 1999, în comuna<br />
SICULENI, județul HARGHITA).<br />
Avem şi o mențiune adiacentă unei cariere de fost ofițer<br />
în structuri. Anul trecut moare, de moarte bună, sătmăreanul<br />
adoptat Ioan Chercheş. Are următoarele date de identificare:<br />
născut la 15.07.1924 în oraşul CORABIA, județul OLT, fiul lui<br />
MARIN şi ANA. Decedat în 2010, la SATU MARE.<br />
O carieră „solidă” a rotunjit, în Banat, şi un alt sătmărean,<br />
din Moftin: Felician Ceghi. Date de identificare: născut la<br />
12.10.1937 în satul MOFTINU MIC, comuna MOFTIN, județul<br />
SATU MARE, fiul lui IOAN şi MARIA. Decedat în 2001, la<br />
TIMIŞOARA.<br />
Colonelul Gavril Bolintineanu. Stins, la 70 de ani, în<br />
Baia Mare, a îndeplinit sarcini de serviciu în fosta Direcție<br />
Regională de Securitate Maramureş (1965-68) care îngloba şi<br />
ținutul numit Sătmar. Date de identificare: născut la 28.10.1933<br />
în sat ŞURDEŞTI, comuna ŞIŞEŞTI, județul MARAMUREŞ,<br />
fiul lui PETRU şi MARIA. Decedat în 2003, în BAIA MARE.<br />
Fost ofițer, care a repausat întru Domnul pe malurile<br />
Someşului la Satu Mare, este şi securistul Anghel Marin. Are<br />
următoarele date de identificare: născut la 01.01.1927 în<br />
PREAJBA DE JOS, județul DOLJ, fiul lui GHEORGHE şi RADA.<br />
Decedat în 1993, în municipiul SATU MARE. În „Lista lu’<br />
Secu” publicată de Academia Cațavencu apare un personaj<br />
care , prin datele de identificare, pare a fi unul şi acelaşi cu<br />
defunctul satrap devenit, la vârsta senectuții, un brav sătmărean.<br />
Iată informațiile despre dumnealui, deloc măgulitoare: „Anghel<br />
Gh. Marin– locotenent, locotenent-major şi căpitan în «Direcția<br />
a V-a Cercetări Penale», foarte dur față de toți «duşmanii<br />
poporului», inclusiv față de sionişti şi membrii «lotului Vasile<br />
Luca», deținuți la «Uranus» în 1952: Alexandru Iacob, Aurel<br />
Vijoli, Gheorghe Rădulescu, Ion Craiu şi Vasile Luca.”<br />
Tot sătmărean, care a lucrat ani mulți la Braşov (1963-77),<br />
este şi securistul Augustin Bolba. Date de identificare: născut<br />
la 06.07.1937 în comuna CRAIDOROLȚ, județul SATU MARE,<br />
fiul lui LAZĂR şi VERONICA. Decedat în 2008, în BRAŞOV.<br />
Se mai ştie de un Dumitru Pintea din Solduba, vânător<br />
de « bandiți », pe vremea celor trei fugari de pe Codru, vestiții<br />
Blidaru, Soponaru şi Chèpè (Coardoş a lu’ Moarii Chèpii<br />
– cum îmi precizează teologul Florin Groza, profesor de<br />
Dogmatică la Liceul „Nicolae Steinhardt”, originar din Solduba).<br />
Pintea a fost deosebit de eficient, dacă ne gândim că tocmai în<br />
satul unde venise pe lume a reuşit, ajutat de cozi de topor fără<br />
nume, să aresteze şi să depună la Gherla, pentru vina de a-i fi<br />
ajutat pe fugari, 13 persoane, oameni cu suflet de frate si<br />
gânduri curate. Unii îl confundă pe acest Dumitru Pintea cu un<br />
fals haiduc, Pinteoc din Huta, o iscoadă trimisă de securişti<br />
în pădure pentru a şi-l face fârtat şi a-l da legat pe Vasile Blidaru.<br />
N-a ținut însă figura. Blidaru avea fler.<br />
Şi despre Petre Haiduc se ştie că provine din Satu Mare.<br />
Este securistul care menționează (probabil într-un raport)<br />
episodul cu plecarea lui Blidaru în Italia unde s-ar fi antrenat<br />
într-o tabără de instrucție specială, finanțată de Occident, în<br />
vederea paraşutării, dincolo de cortina de fier, a unui pluton de<br />
spioni. Haiduc a mai consemnat că, inițial, Securitatea (pe<br />
vremea aceea, şef, în Satu-Mare, era Laci Weisz) primise ordin<br />
să îl captureze viu pe Blidaru. Nu s-a putut. Haiducul era<br />
mai inteligent decât hăitaşii săi. Avea experiența unui an de<br />
bătaie pe frontul de Est. Cunoştea armamentul, era vânător şi<br />
țintaş de neegalat.<br />
Un securist şi-a trăit (ascuns într-un morman de cărți,<br />
solitar si tăcut) ultima parte a vieții, până s-a stins de moarte<br />
bună. E Petrea Grigorencii, paznicul livezilor de meri şi peri<br />
de la Stațiunea Pomicolă Decebal. Familia căreia i-a aparținut<br />
era neam apropiat cu poeții Baias şi Bledea, urmăriți asiduu de<br />
tovarăşii săi de breaslă, recrutați din rândurile clasei<br />
muncitoare. N-a pomenit niciodată, nimănui, că, în tinerețe, ar<br />
fi fost şi el securist de nădejde al regimului politico-polițienesc.<br />
Lucra la filaj, când ceistul i-a introdus o subalternă în pat, cu<br />
ordin de serviciu ca dimineața să raporteze dacă, în timpul<br />
desfătărilor pasajere, organul sta cu ochii pe arme, pe acte, pe<br />
legitimația care nu trebuia scoasă la vedere. Şi tocmai la<br />
capitolul vigilență a căzut bietul Petre examenul. Agenta l-a<br />
iubit cu atâta patimă că, extenuat, masculul a capitulat adormind<br />
tun, iar a doua zi a fost chemat în biroul comandantului unde<br />
legitimația sa era etalată ostentativ, precum zăloagele<br />
nerevendicate, în târg, la mezat. Imprudența i-a pecetluit soarta.<br />
Şi, urmare a nopții de tragic amor, a retrogradat în pază la mere<br />
şi lucrător pe ogor. Aici mai păstra în comportament unele tare<br />
vechi, de pe când îşi servea patria cu întreaga putere. Aşa se<br />
face că îi pedepsea uneori fără niciun motiv pe „spicuitorii” de<br />
mere. Adică pe oamenii umili care, toamna târziu, după recoltat,<br />
intrau în livadă să adaste prin pomi, unde mai rămăseseră,<br />
risipite pe ram, poame stinghere. El manifesta suflet hain si-i<br />
alunga pe calici, înjurând, amenințând cu putere. Într-o zi l-au<br />
găsit cu câteva fructe îndesate în gât, palid, copleşit de durere.<br />
A fost transportat la spital unde chirurgii i-au pescuit în esofag,<br />
extrăgând, din adânc, mizere, înecăcioase, putrede mere.<br />
Criminalul Weisz Ludovic, născut în 1912, la Supur<br />
(probabil Supuru de Sus), numit cel dintâi şef al Securității din<br />
Satu Mare, în 1948, la declanşarea prigoanei. Se spune că avea<br />
doar 4 clase. Pe criteriul durității şi lipsei de scrupule, a fost<br />
îmbrăcat direct în impozanta uniformă de locotenent colonel.<br />
Lucrase în Siguranță între anii 1946-1948, iar, între 1948-1960,<br />
a fost şef al Serviciului Județean de Securitate Satu Mare şi<br />
anchetator penal, la Centru. (O astfel de metamorfozare istorică,<br />
precum a lui Weisz, din agent al siguranței în securist de onoare,<br />
s-a repetat şi în 1990, când SRI-ul vine pe lume, extras cu<br />
forcepsul din uterul fostei Securități, printr-o sofisticată<br />
cezariană. Nu avem niciun fel de date despre criteriile după<br />
care anumite exemplare din vechile structuri au fost deversate<br />
în burta noii formațiuni militare, organizată după principii<br />
moderne, rupte total de curcanii care practicau, înainte doar<br />
cu un an, poliția politică, bătaia, şantajul, anchetarea<br />
persoanelor potrivnice lui N. Ceauşescu şi clanului său,<br />
vajnicilor adulatori-aplaudaci.)<br />
Pe Weisz, comuniştii l-au decorat, în 1954, după procesul<br />
Pătrăşcanu, cu Ordinul „Steaua Republicii Populare Române”<br />
Clasa a IV-a. În anii ‘80, a emigrat în Israel. Circulă şi versiunea<br />
că în acel an şi-ar fi dat obştescul sfârşit. Oameni care au avut<br />
nenorocul să-l cunoască îl plasează într-un sumbru registru<br />
criminologic lombrozian: „Un individ mic de statură, cu ochii<br />
bulbucați, față descărnată, o mică cocoaşă în spate şi privirea<br />
saşie, plină de ură. Fuma țigară de la țigară”. A anchetat,<br />
maltratat, lichidat oameni, fără cercetare şi fără judecată. În<br />
august 1949, a împuşcat 4 țărani din comuna Odoreu: Andrei<br />
Pop, Chira Gheza, Biro Andrei şi Gyula Alexandru. Specialiştii<br />
în istorie recentă susțin că Weisz a anchetat şi în Lotul<br />
Pătrăşcanu. În vederea reuşitei procesului, lui i-a revenit misia<br />
„de a fabrica probe” care să susțină „complotul antistatal”.<br />
Totul s-a desfăşurat prin intimidare, maltratare şi crimă. În<br />
1945, Weisz intră în Partid. A fost pensionat, în 1960, după ce<br />
fusese avansat la rangul de „inspector în Securitate”. Preotul<br />
Liviu Brânzaş, fost deținut politic, relata că, la Oradea, prin<br />
1951/ 52, a fost şi el anchetat de către Laci Weisz. Printre<br />
faptele de călău ale acestuia se numără şi torturarea bestială a<br />
unui grup de elevi de la un liceu băimăren. Criminalul Weiss a<br />
21<br />
rămas în memoria colectivă, relatare întărită şi de unele<br />
documente, cu două prenume, Ludovic şi Laczi. Cel de-al doilea<br />
– folosit mai mult de apropiați, de aşa numiții „prieteni”<br />
(slugarnicul care era prieten cu Laczi Weiss se considera<br />
„cineva”). Există şi surse care deconspiră că Ludovic Weiss, ca<br />
mulți alții din neamul lui, aflați în slujba NKVD-ului, îşi luase,<br />
la un moment dat, numele românesc „Albu”, probabil un reflex<br />
al dorinței de a se spăla de sânge printr-o purificare izvorâtă<br />
din abisurile unui subconştient bântuit de crime şi fărădelegi<br />
greu de imaginat. Aceeaşi „Listă” deconspiratoare menționează<br />
la un moment dat un călău anchetator a cărui prezență, în locul<br />
şi timpul indicate, rimează cu datele biografice ale lui Weiss: „<br />
(Despre Securistul) Albu (?) (se menționează) «ca anchetator<br />
la Mallmaison în anii 1958-1960, le-a torturat şi pe Ecaterina<br />
Bălăcioiu-Lovinescu şi Varvara Florea, pe care a lăsat-o surdă<br />
pentru o vreme». (Am păstrat ortografia textului reprodus în<br />
„Lista lui Secu”).<br />
Despre un alt criminal, Ilonczai Iuliu, se ştie că a fost<br />
„ofițer de Securitate, bătăuş şi torționar la Inspectoratul din<br />
Satu Mare. În 1949, împreună cu seful său, Weisz Laci, i-a ucis,<br />
prin împuşcare, în ziua de 16 august 1949, pe cei patru locuitori<br />
din comuna Odoreu”.<br />
Un Földesi (?) sau Földes A. este menționat ca „angajat<br />
al Securității din Satu Mare. Provenea din vechea Siguranță<br />
unde avusese gradul de sergent. La Securitatea din Baia Mare<br />
a fost seful serviciului Anchete. În subordinea lui Weiss,<br />
împreună cu care a anulat dosarele rezultate din anchetă ale<br />
unuia din loturile de copii arestati în 1948, fiindcă nu erau<br />
destul de incriminatoare. A redeschis ancheta, i-a supus pe<br />
copii la torturi ca să semneze declarațiile dorite de el şi a<br />
obținut condamnări mai substanțiale. Lotul a fost încarcerat<br />
ulterior la Tîrgşor, închisoarea minorilor.”<br />
Frisch Iancsi este un alt participant activ la înfăptuirea<br />
crimelor de la Odoreu, alături de Weisz şi Ilonczai. S-a mai aflat<br />
despre el că „a batut zeci de persoane în beciurile Securității<br />
din Satu Mare. În anii ’60 a emigrat în Israel”.<br />
Informațiile despre un oarecare Gliek, ofițer de<br />
Securitate la Baia Mare, dar cu rază de acțiune până în Sătmar,<br />
conform arondării teritoriale, sunt extrem de puține. Pare a fi<br />
consemnat şi în „lista” lui Cicerone Ionițoiu sub numele de<br />
Glük”.<br />
În prăfuitele dosare întâlnim şi numele Kun Andrei<br />
„angajat al Securitatii din Satu Mare, în anii 1948–1950”.<br />
Figurează pe lista lui Ionițoiu, cu mențiunea sumară: „A<br />
omorât“.<br />
N.B. Sinopticul cu cadrele Securității din perioada 1949-<br />
1989, în părțile sătmărene, se bazează pe anchete personale,<br />
dar şi pe informații provenite din bazele de date ale CNSAS şi<br />
ale Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR) care, cu<br />
sprijinul «Academiei Cațavencu» şi al «Fundației Gheorghe<br />
Ursu», a realizat investigații prin efortul conjugat a trei<br />
cunoscuți cercetători: Sorin Cucerai, Armand Goşu, Stejărel<br />
Olaru. Institutul este manageriat cu probitate şi pasiune de<br />
istoricul Marius Oprea. Listele elaborate de IRIR şi, timid, de<br />
specialiştii din interiorul CNSAS au stat şi în atenția unor ziarişti<br />
din presa băimăreană. I-aş aminti pe Nicolae Teremtuş şi Ciprian<br />
Dragoş care, spre cinstea lor, fac cunoscute, în paginile „Gazetei<br />
de Maramureş”, ticăloşiile săvârşite cu sânge rece de torționarii<br />
Securității Regionale. Contactați de persoane cunoscătoare<br />
ale acelor crude realități, cei doi reuşesc să obțină date noi,<br />
semnificative pentru înțelegerea fenomenului complex al<br />
„vânătorii de oameni”, practicat de repulsiva Securitate. (Toate<br />
informațiile preluate din sursele citate, în volum, vor fi<br />
menționate ca atare în note de subsol).<br />
Viorel ROGOZ<br />
P.S. Aduc mulțumiri colegei Daiana Felecan, filolog de<br />
excepție, care, cu aleasă amabilitate, mi-a călăuzit atenția spre<br />
cutremurătoare reflecții ale unei ființe purtătoare a unui destin<br />
exemplar care o aşază deasupra tuturor patimilor şi pătimirilor<br />
omeneşti (cugetari selectate cu migală şi pasiune din cele<br />
câteva ilustre, în lumea catolica şi nu numai, scrieri filozoficoreligioase:<br />
Méditation de l’Heure sainte, Pensées pour la<br />
suite des jours, Entretiens spirituels). E vorba de sentințele<br />
Monseniorului Vladimir Ghika, poate cel mai profund<br />
gânditor din pleiada de episcopi, mari învățati, pe care ni i-a<br />
dăruit legătura de spirit şi sânge cu biserica Romei. Smeritul<br />
martir s-a stins, arestat la 80 de ani, ucis de Securitate (anul<br />
morții:1954), la Închisoarea Jilava, în condiții de detenție dintre<br />
cele mai barbare, spre jena poporului care l-a zămislit şi de<br />
dragul căruia s-a jertfit.
22<br />
Fragmentele prelevate, apoi translate<br />
lingual – de Entitățile Lor Securoice<br />
– dinspre un jurnal personal<br />
Mă miră că nu<br />
regăsesc, printre<br />
paginile copiate manual<br />
de securienii scotocitori<br />
prin jurnalul meu, mai<br />
degrabă intelectual<br />
decît intim, referirile la<br />
romanul distopic 1984 şi<br />
la neuro-lingvistul<br />
Maurice Toussaint.<br />
Căci, în timpul anchetei, anno Domini 1983<br />
desigur, însuşi Tovul Boțîrlan, şeful Serviciului III,<br />
îmi cita simpla notație diaristă că e cartea lui Orwell<br />
una «îngrozitoare», voind să afle ce înțelegeam prin<br />
astă caracterizare şi neobținînd, el, decît vagi<br />
bîiguieli. Un subaltern al său, dînd peste rezumarea<br />
unei conversații de specialitate, pe terasa motelului<br />
din Bucium, cu neurolingvistul antecitat, fost lector<br />
la Facultatea bahluviană de Filologie şi tătîne a două<br />
fete, mă descosea dacă nu cumva întreținusem cu<br />
dumnealui relații ceva mai intime.«Mă acuzați<br />
pesemne de homosexualitate, tovarăşi?» întrebam<br />
eu, iar dînsul se făcea că plouă şi la altele trecea.<br />
Parcursesem cu vreo câțiva anişori în urmă Le<br />
Tremblement des hommes, opul Gomii, şi visam să<br />
le pot răspunde vreodată în maniera sa cocoşantă: «<br />
Poponaut? eu? dar ce, l-oi fi vutut cumva pe tovarăşul<br />
Nicolae Ceauşescu în tur şi oi fi uitat? Ingăozările<br />
nu-mi stau în caracter, dragi tovarăşi şi neprietini!<br />
Etc»<br />
Cum spuneam, nu avui, vai, norocul să-i fiu Omului<br />
din Belville epigon răspunsual nici de astă dată.<br />
Şi acum, fragmentele prelevate, securiticeşte<br />
defrâncizate:<br />
CNSAS<br />
10.09.2007<br />
SERVICIUL ARHIVA<br />
***<br />
Luca Pițu: Jurnal (trad din lb.franc.)<br />
«Duşmanul cel mai bine mascat al poetului este<br />
actualitatea. El trebuie să fie întotdeauna cu un pas<br />
înainte. Şi actualitatea este o carne vicleană. Politica<br />
este o urzică ce înfloreşte. Un fond vechi moştenit<br />
de la vrăjitorie. Nuferi talentați care se agită. Politica<br />
este răutatea...» (Nouvel Obs, 3-9 martie 1980) 1<br />
«Să acceptăm de acum înainte să trăim nu este<br />
decît un sacrilegiu față de noi înşine. Să trăim?<br />
Servitorii o pot face în locul nostru» (Villiers: Axël)<br />
(pe fața a doua a primei file)<br />
«Negativismul este ca avocatul diavolului în<br />
procesul de cunoaştere, sau precum acest Vrăjmaş<br />
care se vede trecut în Cartea lui Iov şi care îşi ține<br />
rolul, cum permissu Domini, să acuze şi să ispitească.<br />
Forțînd valorile pozitive să se epureze de no<strong>nr</strong>eflecție,<br />
sau de non-verificarea datelor primare,<br />
ea (negativitatea) le constrînge să se înalțe la un<br />
pozitivism ceva mai bogat; le face în acelaşi timp<br />
mai puțin vulnerabile, mai consistente, le certifică<br />
autenticitatea»<br />
«rol de stimulent, rol de provocare sau de piatră<br />
de încercare»<br />
«Astfel... valorile negative au în mod manifest<br />
utilitatea lor, chiar dacă n-ar fi decît pentru a trece<br />
de la o situație în care, nefiind probat, Binele este la<br />
dispoziția unei crize, a unei situații în care chiar<br />
acest Bine va fi restaurat nu numai aşa cum era<br />
înainte, în siguranța sa naivă de a fi binele, ci mai<br />
puternic şi mai sigur de el, pentru că, suferind proba<br />
punerii în discuție, va fi conştient de a fi în adevărata<br />
sa valoare» (Jacques Duron: Valori)<br />
p.1-2<br />
2 oct.1976<br />
«Maurice Toussaint mi-a adus Cioran: La<br />
tentation d’exister. N-a găsit Valéry face à ses idoles.<br />
Imi lipseşte ultimul titlu: L’inconvénient d’être né.<br />
De la Jean-Paul am primit un San-Antonio, un<br />
Levinas despre Blanchot şi un roman de Pierre<br />
Louys, Trois filles de leur mère, un porno grozav 2 ,<br />
etc.»<br />
p.20<br />
«Dacă ne-ar fi interesat, am fi putut să vă povestim<br />
despre «blocs», HLM indescriptibile, atîtea devieri,<br />
continue inundații cînd apa vine, deoarece un robinet<br />
a fost uitat deschis, înconjurați de coşuri mirositoare<br />
în care se consumă lent murdării niciodată adunate,<br />
spre marea bucurie a şobolanilor care mişună. Am fi<br />
putut să vă spunem despre zgomotul sticlelor goale<br />
pe casa scărilor, la ora trei sau patru dimineața, în<br />
drum spre coada la lapte, înaintea programului la<br />
uzină.<br />
Şi… cunoaşteți cartuşul Kent? Singura monedă<br />
de schimb, achiziționată, în aur, la bursa neagră, la<br />
de 6-7 ori valoarea sa, după care aleargă disperați<br />
toți românii dornici să fie îngrijiți cît de cît corect<br />
sau să reuşească la un examen la facultate…<br />
Atunci, ce aşteaptă Românii ca să se revolte?<br />
Unde este Walesa lor? Căci iată ce le lipseşte pentru<br />
ca să ne interesăm cu adevărat de soarta lor. Ei<br />
bine, Românii, în cea mai mare parte, crapă de…?<br />
Iar eu nu-mi recunosc cu adevărat dreptul de a-i<br />
blama. Şi, cînd de dimineața pînă seara aleargă după<br />
aprovizioa<strong>nr</strong>e, energia pentru luptă le lipseşte, mai<br />
ales că nu există memoria istorică a libertății ci mai<br />
ales amintirea ancestrală a jugului şi a ocupanților,<br />
fie ei Turci, Ruşi sau Austrieci. Să lupte? Pentru ce?<br />
Pentru ca toate astea să reînceapă cu altul, cu alții?<br />
Românul se ştie abandonat Răsăritului şi se<br />
resemnează. Să lupte? Şi ca să supraviețuiască este<br />
deja destul de greu. Ințelegi lucrul acesta mai bine<br />
cînd, într-o zi, ai simțit o bucurie de nedescris în fața<br />
unui ou sau a unui pachet de unt» 3 .<br />
«Arheologia literară a lui Ştefan Baciu» (înainte<br />
de a fi scris ŞTEFAN a fost scris MIHAI 4 ).<br />
p.129 şi cea de dinainte<br />
***<br />
Notele obiectivului translat lingual:<br />
1. E de presupus că picasem, răsfoind magazinul<br />
Le Nouvel Observateur, pe o cronică literară la una<br />
din carțile poematicaforistice ale lui René Char, unde<br />
se cita copios din auctorele respectiv, iar eu, care nu<br />
aveam, atunci, nici o plachetă de el în bibliotecă,<br />
preluasem şi ghilimetizasem gospodăreşte<br />
îndemnurile la repliere studioasă, ori apolitism activ,<br />
ce-mi veneau dintr-acolo.<br />
2. Fiind împrumutat cuiva, nu mi l-or săltat la<br />
perchiziția din 18 mai 1983, după cum se poate vedea<br />
din procesul-verbal aflat, grație restituirilor<br />
cenesasice, în paginile precedente.<br />
3. De unde provine fragmentul î<strong>nr</strong>omânizat de<br />
Secii Curişti, mi-i greu a spune şi din motivul că, după<br />
restituirea jurnalului meu – intelectual, literar,<br />
sociologic, filosofic... mai mult decît intim –, am şovăit,<br />
un timp, între a-l distruge pur şi simplu, ca pe un<br />
obiect poluat, şi a-l rescrie la modul esopizator. Am<br />
preferat, în cele din urmă, să introduc nițică<br />
obscuritate în el, dar cam peste tot, în bună tradiție<br />
mallarméană, cu gîndul că, destinul adeverindu-se<br />
adesea de sticlă, s-ar putea să mai fie confiscat de<br />
Păduchii Neantului şi țepeluşii lor. După 1989, însă,<br />
aveam să-l dau tiparului generos: întîi la Institutul<br />
European, apoi, actualizat, la Nemira, sub întitulanța<br />
Insem(i)nările Magistrului din Cajvana.<br />
4. Ştefan Baciu ot Honolulu, editorele revistei Mele,<br />
hispanologul, braşoveanul, memorialistul din Praful<br />
de pe tobă, OK, ştim cum va fi gîndirostiviețuit şi<br />
grație lui Florin Manolescu, enciclopedistul exilului<br />
valah literar, dar Mihai Baciu? Kto ăto? Securoiştii<br />
fost-au, se veade ghini, atenție la al meu lapsus calami<br />
şi e de presupus că or cercat să afle ce legături<br />
primejdioase întrețin cu colegul meu de la Filosofie<br />
Materialist-Diabolectică, pasionat de tenis şi de<br />
Althusser, neomarxistul uxoricid, origină nevionovată<br />
a țipătului Al, tu serres trop fort!<br />
Luca PIȚU<br />
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
TEXTE CU NUME<br />
Marius Chivu –<br />
Provincia şi<br />
Imperatorul<br />
Criticul Marius Chivu se perpeleşte<br />
în purgatoriul literelor! Se mistuie ca pe un<br />
rug imaginar de dragul literaturii române!<br />
E drept că suferința sa nu este gratuită, ci<br />
pe banii care îi pică de la o revistă sau alta.<br />
Şi el trebuie să trăiască din ceva şi – de ce<br />
nu ar face-o? – de pe urma arderilor sale<br />
literare. Despicat în două de roata pasiunii<br />
pentru cele două profesii pregătite încă din<br />
timpul liceului, contabilitatea şi coregrafia,<br />
tânărul viitor critic a fugit în ultimul<br />
moment de la locul faptei, ascunzându-se<br />
printre literați, în Capitală. Şi-a părăsit<br />
primele iubiri în provincia unde s-a născut şi care, pesemne, îi repugnă...<br />
Ştiam că dinozaurii care suferă de complexul provinciei, ascunşi cu<br />
stângăcie în spatele complexului de superioritate, au decedat, iar cenuşa<br />
lor a fost împrăştiată în cele patru zări.<br />
Ce păcat! Ce pierdere! Veți exclama De Acum Experți Contabili<br />
Dumneavoastră. Câte foste contabile C.A.P., gestionare, barmanițe,<br />
başca balerine în căutare de coregrafi vor rămâne acasă, nefecundate<br />
pe iarba proaspăt cosită.<br />
Ei, caramba! veți exclama din nou. Dar aspirantele la gloria<br />
literară ce vor fi având? De câțiva neuroni, acolo, să îi deschidă prohabul<br />
dispun şi ele, dar au şi suficient talent literar ca să-i facă omului un oral,<br />
căci mai mult de atât nu îşi permit, deoarece vor să-şi păstreze fecioria<br />
pentru mai târziu, ea revenind îndoliată... la modă.<br />
Şi... care sunt suferințele tânărului critic? Ar trebui să întrebi<br />
onor cititorule! Profunde suferințe are! îți răspund cu mâna pe locul<br />
unde ar trebui să se afle sufletul. Domnul Marius Chivu, eseist şi critic<br />
literar român, are o boală gravă. Din când în când face... buba! Dar de<br />
data aceasta ea a făcut: Poc! Puroiul s-a scurs împroşcându-ne pe toți şi<br />
nu oriunde, ci în articolul „Doriți să recitiți?”, din Dilema Veche, <strong>nr</strong>.<br />
389, din 28 iulie-3 august 2011.<br />
Dorim, dorim, răspundem cu toții îmbulzindu-ne la vechile porți<br />
ale Dilemei. Peste ce dăm acolo? Peste Antologia „Ochelarii de fum”.<br />
Mai citeşte cineva această antologie? Veți întreba plictisiți, voi, care ați<br />
fumat-o de mult. Ei, se mai găseşte şi câte un naiv care se lasă păcălit de<br />
coperta atrăgătoare, naiv ce îşi închipuie că va da peste poveşti cu<br />
Degețica, Croitoraşul cel viteaz, Făt-Frumos din lacrimă, Pipăruş Petru,<br />
Scufița Roşie, Albă ca Zăpada, precum şi peste alte povestioare erotice,<br />
al căror erotism reiese din imaginea coperții întâi, respectiv cea a unui<br />
călcâi dezgolit impudic, aşa cum a pățit şi neostoitul critic vâlcean,<br />
pardon... bucureştean.<br />
De la bun început, parcurgând articolul semnat de domnul<br />
Marius Chivu am înțeles un lucru; acest critic promițător şi falnic nu<br />
ştie să facă pipi, fără să se inspire privind discret spre pişoarele altora.<br />
În cazul de față, cu scuzele de rigoare, este vorba despre antologiile<br />
apărute în străinătate, acolo unde scriitorul este cult, talentat şi plin de<br />
forță şi, în concluzie, antologiile sunt antologii şi nu o adunătură macabră<br />
şi ciudată de scriitori de toate categoriile şi mai ales de toate vârstele.<br />
Dragă Doina Ruşti, când vei mai avea nechibzuința să aduni<br />
scriitorii într-o antologie, să-ți propui criterii precise, cum ar fi: aceeaşi<br />
vârstă – ce te vei face cu femeile ce nu-şi declară vârsta? – aceeaşi<br />
greutate, aceeaşi înălțime, aceeaşi culoare a ochilor şi acelaşi număr la<br />
papucul de casă. Vă spun eu, pe cuvânt de copil că, dacă s-ar fi ocupat<br />
domnul critic literar Marius Chivu de această antologie, ea s-ar fi numit<br />
„Ochelarii cu fumuri” şi ar fi fost un volum cum nu s-a mai văzut nici pe<br />
tărâmul celălalt.<br />
Nimic nu pare a fi pe placul exigentului critic. Iubesc la nebunie<br />
genul acesta de intelectual, căruia îi puthe totul în jur. Şi... cel mai mult<br />
îi repugnă provincia, împreună cu cei ce hălăduiesc în ea.<br />
Nicio proză nu îi este pe plac profundului, începând de la proza<br />
scriitorilor clasici în viață, adică a celor din linia întâi, continuând cu<br />
cea a eşalonului doi şi terminând cu proza proasta-proastelor, care nu<br />
putea să fie altceva decât textul subsemnatei, aruncată în hulita lume a<br />
treia a... prozei.<br />
Miroase groaznic a hoit şi a proză stricată, în acest volum!!! Să<br />
vină pompierii, cei de la SMURD şi Botezatu cu ultima sa colecție Pretà-porter<br />
de... măşti de gaze! Pot să vină şi hingherii, şi Crucea Roşie<br />
Malteză şi țiganii ursari!<br />
Pamflet de<br />
Florica BUD<br />
(Continuare în pag. 26)
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
Este incurabil,<br />
deşi există vaccin. Este<br />
toxic şi letal, deşi e una<br />
din cele mai studiate<br />
boli. E imposibil de<br />
distrus, pentru că<br />
modernitatea a<br />
dezvoltat la nivelul<br />
marilor puteri mondiale<br />
mecanisme antisemitogenetice<br />
de laborator<br />
(ideologice, de<br />
intelligence, de media şi<br />
militare), care sunt<br />
aruncate în teatrele de<br />
luptă politice şi culturale<br />
mondiale cu scopul de a genera anxietatea utilă păpuşarilor<br />
şi strategilor conflictuali. Etiologia bolii este complexă,<br />
ereditară şi... perfectibilă. Antisemitismul face parte din<br />
cuvintele primordiale, din codul genetic al scripturilor şi<br />
poate că aici rezidă şi unul din mecanismele perenității<br />
sale şi ale capacității sale de regenerare, fie şi inconştiente,<br />
care garantează, din păcate, faptul că antisemitismul se va<br />
transmite mereu civilizațiilor întemeiate pe această<br />
paradigmă. Însă antisemitismul nu se rezumă niciodată<br />
doar la această abordare, care defineşte doar matricea sa,<br />
adică acel background scenic care pune tragedia antisemită<br />
în operă istorică şi în continuitate cu episoadele trecutului,<br />
profetice şi de aceea previzibile.<br />
Antisemitismul poate fi definit ca o maladie<br />
culturală, politică, religioasă, ideologică, socială şi morală<br />
gravă, cu metastazare, care distruge ireversibil – prin<br />
paralizarea mecanismelor homeostaziei sistemice, atât la<br />
nivelul individului, cât şi la nivelul societății, – relațiile dintre<br />
ființele umane şi percepțiile interumane asupra dreptului<br />
la identitate şi la libertatea determinării. Lipsa de toleranță<br />
şi de discernământ cultural şi politic, decelabilă la antisemiți<br />
(căci a vorbi public despre un astfel de discernământ, astăzi,<br />
după Shoah, este o obligație!), rezultă ca efect al<br />
îmbolnăvirii prin spălarea creierului, prin manipulare, prin<br />
propagandă rasistă şi prin orbire ideologică antisemită.<br />
Efectele sunt majore, mai ales pentru populația de etnie<br />
evreiască, dar şi pentru celelalte comunități. Bazele de<br />
analiză a acestui fenomen ce însoțeşte în mod endemic<br />
toată evoluția civilizației umane se găsesc în filosofiile<br />
consacrate resentimentului şi omului resentimentar,<br />
reprezentate cel mai bine în societățile occidentale de<br />
teoriile lui Friedrich Nietzsche şi Max Scheler. De-a lungul<br />
timpului, fiind implicați direct în organizarea şi<br />
sistematizarea resentimentului, a urii şi deci şi a rasismului<br />
şi a antisemitismului, intelectualii populişti şi politicienii<br />
gregari au generat veritabile bombe de pasiune națională<br />
şi şovină, îndemnând la găsirea vinovatului de serviciu ori<br />
de câte ori se iveau probleme de gestiune imprecisă a<br />
propriilor politici naționale, locale sau global-universale.<br />
Iar vinovatul de serviciu în lumea iudeo-creştină a fost<br />
prin tradiție definit ca fiind complexul evrei-iudaism-agregat<br />
sionist, care prelua încă din textul biblic logistica cea mai<br />
comodă, oferită gratuit, pe tavă, de-a gata răstălmăcită (în<br />
Vechiul şi Noul Testament, abundă poveştile genocidurilor<br />
biblice orientate împotriva evreilor, fie derulate fie dejucate,<br />
cum ar fi – pentru cel de al doilea caz, genocidul stopat de<br />
Estera şi care a premers sărbătoarea de Purim a evreilor<br />
etc.).<br />
Când, astăzi, sub presiunea propriilor greşeli sau<br />
incongruențe, națiunile, clasice sau de tranziție, precum şi<br />
lumea globală, se clatină din nou, vinovatul de serviciu<br />
este din nou invocat şi desemnat ca fiind iudeul-străinul,<br />
iar ascensiunea antisemitismului este mai mult decât<br />
evidentă. Din păcate, şi România cunoaşte, din nou, o<br />
înflorire îngrijorătoare a antisemitismului; realitatea e<br />
cutremurătoare, cu atât mai mult cu cât România de azi<br />
este o țară fără evrei (consecința politicilor rasiale soldate<br />
cu Holocaustul transnistrean generat de Ion Antonescu şi<br />
mai apoi cu ceauşismul naționalist, xenofob, antisemit, a<br />
fost reducerea drastică a numărului cetățenilor români de<br />
origine evreiască, fie prin genocidul cu punct de inițiere în<br />
Bucovina de Sud şi cea de Nord, Basarabia şi Nordul<br />
Moldovei, fie prin presiunile emigraționist-sioniste). În<br />
oceanul românesc politic, care e prin tradiție antisemit<br />
(într-o proporție regretabilă, din nou, în istoria zilelor<br />
noastre), au existat uneori voci de învățați care îndemnau<br />
la rațiune şi echilibru. Principele Cantemir spunea: „mai<br />
iaste şi altă boală de care zic precum a lucrurilor scriitori<br />
să fie pătimind, adică dragostea slavii neamului tău şi, din<br />
potrivă, zavistia cinstii altuia, carile adevărat nu puțin calea<br />
Leacuri contra antisemitismului<br />
adevărului spre rătăcirea minciunii a abate pot” (1) . Mai<br />
târziu, în toiul unor negre scene de istorie, în calitate şi de<br />
regizor dar şi de spectator, Nicolae Iorga a avut un dram de<br />
luciditate, tardivă: „cea mai mare nenorocire omenească,<br />
robia prin cultură, care face dintr-o societate cultivată o<br />
turmă de fiare docile la ordinele unei bande de asasini” (2) .<br />
Dar prea puțini sunt, în societatea românească, politicienii<br />
şi intelectualii publici care să nu fi fost seduşi de doctrina<br />
subordonării gândirii față de acțiune. O figură rară în acest<br />
sens, rămasă model, a fost Paul Zarifopol (decedat, ca<br />
deținut politic, în penitenciarul de la Aiud), mai bine<br />
cunoscut contemporanilor pentru critica sa literară de<br />
sorginte maioresciană sau pentru simpatiile critice pentru<br />
ironia caragialescă, dar nu suficient de apreciat pentru<br />
distincția filosofică pe care o făcuse, între primii în epocă,<br />
între eul social şi eul individual, pledând astfel cu obstinație<br />
pentru dreptul la autodeterminare şi la libertatea ființei,<br />
pentru toleranță socială şi pentru puritatea<br />
intelectualismului care e bine să fugă, în consecință, de<br />
angajamente ideologice extremiste (cum se întâmplase,<br />
tragic, cu Noica sau cu Eliade).<br />
Dimpotrivă, în România ultimelor decenii, au avut<br />
loc manipulări istorice orientate împotriva adevărului, care<br />
îi afectează deopotrivă pe evrei dar şi pe români, cu<br />
consecințe grave pe termen lung: prima dată, în anii 70 şi<br />
80, când Israelul începuse deja să acorde (şi să consemneze<br />
pentru eternitate în Muzeul de la Yad Vashem), prin deciziile<br />
Înaltului Tribunal de Dreptate (Înalta Curte de Casație şi<br />
Justiție Israeliană), titlul de Drepți între popoare – Hasid<br />
Umot HaOlam – unor cetățeni români care fuseseră<br />
identificați drept salvatori de evrei de la deportările din<br />
perioada Holocaustului românesc (vezi Hotărârea de<br />
Guvern <strong>nr</strong>. 672, din 5 mai 2004, care instituie ziua de 9<br />
octombrie ca „Ziua Holocaustului” în România), în<br />
România, Ceauşescu interzisese – sub amenințarea de<br />
înaltă trădare națională – ca aceste adevăruri să pătrundă<br />
în societatea românească. Dacă Ceauşescu ar fi recunoscut<br />
că au existat români (desemnați, în Israel, până la 1 ianuarie<br />
2007, în număr de 53, precum Viorica Agarici, Rozalia Antal,<br />
Anuțoiu T. Anghel, Theodor Criveanu, Maria – Regina<br />
Mamă a României, Simion şi Metzia Hîj din Cernăuți, Traian<br />
Popovici (fost primar de Cernăuți), Raoul Şorban şi alții)<br />
care au salvat de la deportare şi moarte mii de evei, ar fi<br />
trebuit să recunoască şi regimul criminal al lui Antonescu,<br />
vinovat de aceste crime în masă. Or, pentru Ceauşescu şi<br />
camarila comunistă a dictatorului, dar şi pentru o majoritate<br />
a politicienilor neocomunişti români de după 1989 şi până<br />
astăzi, doctrina eroismului lui Antonescu era şi încă mai<br />
este aplaudată, aceşti politicieni nefiind capabili să-şi asume<br />
greşelile uriaşe ale regimului Antonescu (şi să se disocieze<br />
de el), precum şi caracterul său antisemit declarat,<br />
consemnat de documente, martori şi fapte ale istoriei.<br />
Cantonați în diverse ideologii şi partide de camuflaj, ei îşi<br />
mențin de fapt aceeaşi gândire ce validează doctrina<br />
militară antonesciană, inclusiv capitolului ei antisemit şi<br />
genocidal, iar atunci când li se cer explicații, folosesc tactica<br />
discursului dublu. Pe de altă parte, perpetuarea acestor<br />
doctrine şi simpatii în zilele noastre, în plină<br />
contemporaneitate, a obstrucționat în permanență<br />
rezolvarea şi în România, şi în timp istoric util, a acestei<br />
chestiuni publice de însănătoşire juridică şi morală, similară<br />
denazificării Germaniei. Aşa se explică de ce adevărul<br />
despre Holocaustul din România (victime fiind evrei şi<br />
țigani) a pătruns târziu în memoria colectivă (mai mult şi<br />
mai sonor, după anii 2002-2004) şi circulă distorsionat, fiind<br />
sabotat în permanență de cercuri de politicieni şi intelectuali<br />
extremişti, deloc izolați sau reduşi numeric, față de care<br />
legea şi autoritățile manifestă o injustă laxitate. În tot acest<br />
timp, în plină tranziție postdecembristă, o altă memorie<br />
antitotalitară care urcă firesc şi îşi cere dreptul la<br />
recunoaştere – cea anticomunistă – , este mereu<br />
obstrucționată de pe flancuri politice şi regionale mai mult<br />
sau mai puțin vizibile, deşi şi aceasta a fost reglementată<br />
de statul român prin validarea ei la 18 decembrie 2006,<br />
când, în cadrul unei şedințe a Camerelor reunite ale<br />
Parlamentului României au fost prezentate de către<br />
preşedintele Traian Băsescu concluziile Raportului Comisiei<br />
Prezidențiale pentru condamnarea comunismului, ca regim<br />
ilegitim şi criminal. În statul neocomunist adevărul circulă<br />
greu.<br />
Întârzierea cu care au intrat în conştiința publică<br />
cele două tipuri de memorii antitotalitare, cea a<br />
Holocaustului din România şi cea anticomunistă, a făcut<br />
ca ele să fie percepute ca defazate din punct de vedere al<br />
intereselor victimelor şi ale rigorilor recuperatorii de<br />
prejudicii morale şi materiale (faptele s-au petrecut demult,<br />
23<br />
în anii 40 şi respectiv în anii bolşevizării, dar adevărul iese<br />
la iveală abia în anii 2000, pentru puțini supraviețuitori, dar<br />
cu numeroşi amatori de falsificat istoria şi cu martori<br />
neinteresați astăzi de acei ani...); aşa se face că aceste<br />
istorii şi memorii antitotalitare, în loc să fi pătruns în<br />
conştiința publică în timp util şi fiecare la momentul ei<br />
(pentru a nu i se denatura efectul terapeutic), ajung să<br />
intre astăzi, pe piața de dezvăluiri, într-o percepție<br />
simultană, tardiv, frustrând victimele de terapia<br />
recuperatorie; pe de altă parte, simultaneitatea receptării<br />
publice a acestor memorii antitotalitare – dar referitoare<br />
la fenomene istorice care nu au fost simultane ci<br />
consecutive – induce o intrare a celor două memorii în<br />
coliziune, ajungând să fie manipulate din nou de către<br />
cercuri ostile adevărului, şi, mai mult, să alimenteze noi<br />
forme de antisemitism paradoxal, antisemitism ideologic<br />
şi circumstanțial. Acest lucru nu este de bun augur, pentru<br />
că rafinează metodele de propagandă antisemită şi le scoate<br />
de sub control, conducând la o întâlnire neaşteptată de<br />
interese bizare ale spiritului neocomunist, cu cel de extremă<br />
dreapta şi cu, din nou, nişele unor derapaje fundamentaliste,<br />
fie şi izolate, ale ortodoxiei (din fericire, cazuri deocamdată<br />
izolate). Acest antisemitism a devenit – astfel mixat de<br />
către specialiştii în comunicare, diversiune şi media<br />
aruncați pe piața conflictogenă din România şi Vestul CSI<br />
–, un vehicol eficient de propagare a urii, a resentimentului<br />
şi a dezintegrării social-politice româneşti. Cine nu ține<br />
seamă de această realitate, va număra din nou, cu miile, în<br />
curând, victimele colaterale ale războiului informațional şi<br />
psihotronic actual.<br />
Cert este că antisemitismul revine prin strategii de<br />
globalizare a urii. Şi este utilizat intens de oameni alocați<br />
patologiei urii, care manipulează ura în mod deliberat<br />
împotriva altor oameni nevinovați. Antisemitismul e un<br />
virus al sufletului, care se downloadează rapid şi generează<br />
în oameni un sistem de referință nou, autodistructiv.<br />
Purtătorii acestui virus sunt programați să distrugă. Virusul<br />
intră în programul personal de conştiință sub aparența unui<br />
text inofensiv. Oamenilor infectați li se promite o lume mai<br />
bună, mai curată, mai pură, fiind intoxicați de produse utopice<br />
denumite strategii de formare a unui om nou. Virusul atacă<br />
nemilos. Eu l-am întâlnit, l-am demontat, şi am arătat lumii,<br />
atât cât am putut, felul cum funcționează astăzi antisemitismul,<br />
ura şi resentimentul față de evrei şi iudaism, cine se ocupă de<br />
această îmbolnăvire în masă a societății noastre prin agitarea<br />
tezei antisemite şi ce se poate face pentru a ne apăra de<br />
maladia devenită din nou armă de distrugere în masă. Prima<br />
condiție de a învinge antisemitismul este ieşirea din ignoranță<br />
în ceea ce priveşte acest subiect. Descoperirea adevăratei<br />
culturi iudaice şi a evreilor – a nu se uita că Israelul modern,<br />
prosper, este şi opera evreilor români, talentați, buni<br />
organizatori, serioşi şi devotați valorii – este leacul cel mai<br />
bun pentru a scăpa de antisemitism; sau, măcar, de a nu-l lăsa<br />
de capul lui, într-o societate nebună, care îşi inventează<br />
victimele.<br />
Angela FURTUNĂ<br />
P.S. Anul acesta se împlinesc 105 ani de la naşterea lui<br />
Emmanuel Lévinas, autorul care, prin opera « Autrement<br />
qu’être ou au-delà de l’essence » (cea mai complexă şi<br />
novatoare operă filosofică de după « Ființă şi timp »), publicată<br />
şi în româneşte, în 2006, de Editura Humanitas, se opune<br />
întregii istorii a filosofiei şi consacră pe autor ca descoperitor<br />
fenomenologic al orizontului Celuilalt : filosofia lui sare din<br />
discursul ontologiei, din dominația verbului « a fi », şi<br />
configurează sensul alterității. Iată de ce Emmanuel Lévinas<br />
defineşte antisemitismul ca uitare a Celuilalt, dincolo de<br />
prezența sau absența suplimentară a iudaității, şi asta după ce<br />
autorul a supraviețuit lagărelor de exterminare, dar s-a înseninat<br />
pentru întreaga umanitate, atunci când a scris : « memoriei<br />
celor mai apropiate dintre cele şase milioane de ființe asasinate<br />
de național-socialişti, alături de milioanele şi milioanele de<br />
oameni de toate confesiunile şi de toate naționalitățile, victime<br />
ale aceleiaşi uri față de celălalt om, ale aceluiaşi antisemitism ».<br />
Pierderea sentimentului de responsabilitate față de Celălalt,<br />
aşadar, este miezul antisemitismului în sensul larg, extrapolat,<br />
prefigurat de Lévinas, şi acesta stă la baza tuturor deraierilor<br />
genocidale. Lévinas se întâlneşte aici cu Paul Celan, atunci<br />
când acesta scria : « Ich bin du, wenn ich ich bin ».<br />
(1) Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii romano-moldovlahilor,<br />
Ed. Gr. G. Tocilescu, Bucureşti, 1900, p.177<br />
(2) N. Iorga, Robia minților cultivate. O problemă de<br />
învățământ, în Neamul românesc, XII, 230, din 23 august 1917.<br />
Angela FURTUNĂ
24<br />
RADAR<br />
Suspectată, chiar de voci autorizate, că ar fi o ştiință<br />
„invidioasă”, „eteroclită”, sociologia, într-adevăr, nu suportă<br />
„domnia paradigmei unice”, precum ştiințele „normale” –<br />
constata, deloc îngrijorat, R. Boudon. Şi, pe bună dreptate,<br />
sociologul francez se întreba: „există oare tot atâtea paradigme<br />
sociologice câte țări în care s-a implantat această disciplină?”<br />
(R. Boudon, 1992/1997:10). Neîndoielnic, sursa diversității e<br />
dată de contextele naționale; şi nu se pune problema de a<br />
regreta diversitatea visând la o „unitate liniştitoare”, girând o<br />
omogenizare imposibilă. După cum, dincolo de un ansamblu<br />
de principii (larg împărtăşite, asigurând instituționalizarea /<br />
standardizarea disciplinei), existența divergențelor, a tradițiilor<br />
eterogene şi a problemelor specifice (tematizate) fac<br />
improbabilă instaurarea unei paradigme comune. În primul<br />
rând fiindcă sociologia, aşa cum se prezintă azi, este încă în<br />
faza pre-paradigmatică. Apoi, să nu uităm, caracterul ei aplicativ,<br />
de utilitate socială, conduce, fatalmente, la rezolvări localiste,<br />
îndatorate unor contexte care nu suportă un tratament euforicglobalizant.<br />
Şi nici nu putem spera că interpretările oferite s-ar<br />
fi eliberat întrutotul de orice pasiuni / presiuni ideologice.<br />
Cum sociologia nu se vrea un studiu etic ci doreşte să afle ceea<br />
ce este, cum ideile sociologice devin un produs social şi se cer<br />
evaluate dintr-o dublă perspectivă (a relevanței ştiințifice dar<br />
şi a celei sociale), cum dorința de a reforma societatea<br />
încurajează explozia tematică (pe liniamentul descriptivexplicativ,<br />
dar şi al inovației sociale), pluralitatea tentativelor<br />
complementare (C. Zamfir) e de înțeles. Şi ele, inevitabil, se<br />
plachează pe o societate anume, nu oferă soluții generalvalabile,<br />
livrate de un omnipotent sociolog-magician. Ca<br />
strategii explicative, structurile gândirii sociologice coagulează<br />
sistemic-concurențial, fără putința de a propune o unică<br />
paradigmă şi, regretabil, fără a comunica. Mai mult, deşi „aliat<br />
natural”, oferind o consiliere calificată (Ştefan Buzărnescu,<br />
2008:128), de largă adresabilitate, utilă factorilor decizionali,<br />
sociologul pare a se fi resemnat; socialul în sine „a dispărut ca<br />
obiect al construcției sociale” în anii tulburi ai tranziției postcomuniste<br />
(C. Zamfir, 2009:144). Dar disciplina, cu trena de<br />
insatisfacții, iluzii şi proiecte, pendulând între entuziasm şi<br />
dezamăgire, rămâne o parte a conştiinței colective, fiind<br />
expresia scientificizată a unei societăți, în pofida „golului de<br />
interes”; şi, implicit, a „golului de expertiză”. Oricum,<br />
sociologia face saltul de la acumularea informațiilor (prin studii<br />
sociografice) la înțelegerea lor, aspirând la o perspectivă<br />
integratoare, reflexivă, capabilă de a produce „definiții adecvate<br />
ale realității” (C.W. Hills). Această lectură interogativă, în<br />
conflict, deseori, cu simțul comun (acea cunoaştere tacită /<br />
sociologie implicită) aparține unui „ochi disciplinat”, lărgind<br />
orizontul înțelegerii, dorindu-se un proiect de raționalizare,<br />
nutrit de o disciplină „clarificatoare” (Z. Baumann & Tim May,<br />
2008:235), în ofensivă, desigur, în condițiile societății mediatice<br />
(ca nou concept sociologic). Suportând, aşadar, „tăvălugul”<br />
globalizării, ca proiect şi proces.<br />
Cândva, D. Gusti, „inovator de paradigmă”,<br />
întemeietorul Şcolii sociologice de la Bucureşti, o şcoală<br />
„asasinată” (cum va mărturisi, peste ani, H.H. Stahl), pleda<br />
convingător pentru sociologia națiunii. Încrezător în<br />
personalitatea puternică a națiunilor, marele sociolog român<br />
nota, în 1920, că națiunea nu este o stare ci o mişcare, un ideal<br />
cultural de realizat, „o veşnică nostalgie de realizare maximală<br />
a ei însăşi”. Că este producătoare de cultură dar şi produsul<br />
acestei / acelei culturi (D. Gusti, 1995:46). Categoric, pentru<br />
acei ani, modelul sociologiei națiunii era „o performanță<br />
europeană”, scria Ilie Bădescu (1995, IX). Doar că problema<br />
națiunii, „o problemă pentru a cărei rezolvare a curs mai mult<br />
sânge decât cerneală”, despre care Gusti credea (la 1919) că sa<br />
dat „o sentință definitivă” revine pe tapet. Ceea ce U. Beck,<br />
recent, denunța a fi principiul naționalismului metodologic,<br />
definind cultura comunităților naționale ca unități de analiză,<br />
de un specifism ireductibil, devine acum, în contextul<br />
schimbărilor globale, cosmopolitism metodologic, cerând<br />
imperativ o „reîncadrare globală” (L. Vlăsceanu, 2011:60). Adică,<br />
o „globalizare reflexivă” (U. Beck, 2006), pregătind configurația<br />
viitoare a lumii câtă vreme „containerul” național se vădeşte a<br />
fi, potrivit unor voci, inoperant. Altfel spus, susține Ulrich<br />
Beck în The Cosmopolitan Vision (2004), „deznaționalizarea”<br />
sociologiei este inevitabilă. Ceea ce obligă la o reconfigurare<br />
conceptuală şi problematică, topind pluralismul sociologic<br />
(teoretic, metodologic, geografic) într-o nouă sinteză. Au şi<br />
apărut, se ştie, manuale de sociologie globală, societatea<br />
comunităților locale a devenit o societate a rețelelor şi a<br />
interdependențelor. Dacă sociologia clasică identifica societatea<br />
cu națiunea, realitatea lumii globale, dilatând spațiul prin<br />
deteritorializare, multiplicând rețelele, accentuând<br />
interdependențele, penetrând comunitățile tradiționale, nu<br />
refuză, totuşi, „dreptul la existență al unei sociologii a națiunii”<br />
(L. Vlăsceanu, 2011:74). Evident, în condiții radical schimbate,<br />
pe traiectul local naționalregionalglobal, în care, observăm,<br />
disciplina noastră acuză un dublu „handicap”: nu beneficiază<br />
„Deznaționalizarea” sociologiei?<br />
de o paradigmă unică, universală şi nu se aplică pe o realitate<br />
socială fixă. Dimpotrivă, organismul social este în continuă<br />
prefacere, realitatea, prin jocul actorilor sociali, fiind în<br />
permanență construită şi deconstruită. Mai mult, producând<br />
informații sistematice, de consistență reflexivă, vizând<br />
raționalizarea instrumentală şi valorică a vieții sociale şi<br />
individuale, sociologia se şi analizează voluptuos pe sine; ea<br />
se vrea chiar, ca proces şi produs, conştiința de sine a societății,<br />
teoretic în divorț cu sociologia spontană, proliferantă, implicită,<br />
a bunului-simț, acea „raționalitate eronată” (fallacious<br />
reasoning). Practic însă e vorba, în felurite ocazii, de un<br />
concubinaj păgubos, compromițător, prelungit în numele unei<br />
lăudabile aspirații: „mai multă cunoaştere sociologică”. Or, se<br />
ştie, dezvoltarea teoretică a sociologiei este cu „rupturi” de o<br />
cumulativitate limitată, concurențială, în contextul unui mediu<br />
social dat, „construit”, dar şi în prefacere accelerată. Totuşi, să<br />
notăm că „polarizarea opțiunilor explicative” (fenomen prea<br />
vizibil pentru a fi ignorat) nu ar trebui să refuze<br />
complementaritatea: globalizarea şi localizarea nu sunt două<br />
universuri separate (L. Vlăsceanu, 2011:73). Încât, trăind în<br />
ceea ce s-a numit universul globalizării, principiul relațional de<br />
tip conjunctiv (şi - şi), impus de logica postmodernă, devine<br />
aplicabil: fireşte, atrăgând atenția asupra riscului<br />
suprageneralizărilor.<br />
Din cele discutate până aici rezultă, sperăm, limpede,<br />
că nu se pune problema abandonului, aruncând la coş sociologia<br />
națională. Dar se impune, credem, o discuție critică, onestă,<br />
asupra rolului şi rezultatelor ei, ca valoare „de piață”, conexă<br />
dinamicii sociale, scoțând „capul” în lume. Or, din start, trebuie<br />
să recunoaştem prezența modestă a sociologiei în peisajul<br />
autohton, încât acele „puncte critice” semnalate, repetat, de<br />
Cătălin Zamfir (2006:5-11) se confirmă, din păcate: parohialism,<br />
izolare comunicațională („însingurare”) cumulativitate scăzută,<br />
„coagulare” întârziată, absența discuțiilor publice şi a unor<br />
exigente proceduri de evaluare, stopând asaltul „producătorilor<br />
de maculatură”. La care am putea adăuga şi alte constatări. De<br />
pildă, Traian Rotariu (2007:5-9) semnala, pe bună dreptate, că<br />
în câmpul sociologiei româneşti nu se „înfruntă” diverse şcoli,<br />
curente, orientări etc., că necesara competiție publicistică e<br />
valorizată, mai degrabă, prin norme cantitativiste, că producția<br />
sociologică românească e slab cunoscută, fără ecou (cu<br />
excepțiile de rigoare) în alte medii academice, că absolvenții<br />
„aruncați pe piață”, dezorientați, nu acționează convergent,<br />
„î<strong>nr</strong>olați” unui front sociologic. Am mai putea menționa că, din<br />
păcate, deseori, aşa-zisele studii sociologice cad în sociografie,<br />
ignorând tematica macro, fără putința de a formula propoziții,<br />
valide, fără a accede la râvnita dublă relevanță: epistemologică<br />
şi socială. Sociologia, ca „operator social”, ca ştiință socială<br />
aplicată, fiind – concomitent – disciplină, instituție, profesie,<br />
vădeşte un potențial de expertiză nefolosit. Este paradoxal că<br />
într-o vreme a reformărilor societale, tocmai sociologia,<br />
„eliberată” în urma seismului decembrist, trezind, în 1989,<br />
speranțe imense, descătuşate, întârzie a-şi aduce contribuția<br />
majoră la construcția socială. E drept, nici nu e prea solicitată<br />
deşi problemele care ne asaltează ar cere „ajutorul” sociologiei;<br />
relansată, racordată, deopotrivă, studiilor punctuale şi<br />
problemelor mari, are toate şansele de a fi „o ştiință credibilă”<br />
(C. Zamfir, 2009:143). Ajustându-se, din mers, noilor cadre de<br />
referință impuse de fenomenul globalizării la care, inevitabil,<br />
suntem părtaşi. Fiindcă, în pofida fragmentarismului<br />
postmodern, întreținând relativismul cultural şi agitația<br />
entropică, lumea de azi, interconectată, a devenit un angrenaj<br />
planetar. Paradoxul e că mondializarea (mediată) la care asistăm,<br />
anunțată cu voioşie de cohorta analiştilor, „beneficiind” de o<br />
frenetică exploatare comercială nu iese din ceea ce John B.<br />
Thompson numea, acuzator, „miopia prezentului”. Din păcate,<br />
responsabilitatea globală, conştiința acută a interdependențelor<br />
se însoțesc cu „golirea etică” a vieții publice, cu deşertificarea<br />
morală. Motiv de a crede că renaşterea gândirii critice e cu<br />
putință. Şi, neîndoielnic, presant-necesară, contribuția<br />
sociologiei fiind decisivă. Cu obligația reînnoirii teoriilor<br />
sociologice, înțelegând că particularismul vs universalismul<br />
interferă, că ceea ce Robin Cohen şi Paul Kennedy numeau<br />
Global Sociology (2007) înseamnă, ca obiect de studiu,<br />
centrarea pe interdependențele dintre local (comunitar),<br />
național şi global.<br />
*<br />
Suspectat, nu fără temei, că ar favoriza o<br />
occidentalizare mascată, discursul universalist recunoaşte, de<br />
fapt, că modernitatea ar fi proprietatea culturală a Vestului.<br />
Evident, această extensie globală, cum spunea A. Giddens,<br />
conduce, inevitabil, la o accelerată dis-locare. Lumea e un<br />
întreg, conexitatea şi complexitatea epocii obligă la promovarea<br />
valorilor consensuale, pe de o parte; privind însă din celălalt<br />
unghi, universalismul – ca proiect cultural şi politic – are ca<br />
efect suprimarea diferențelor, stârnind neîncredere şi, în<br />
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
consecință, reacții potrivnice, apărând localismul. Tema<br />
globalizării (concept, fenomen, proces, ideologie) preocupă<br />
intens şi atentează la supremația statului-container (omogen,<br />
închis), expus eroziunii. Concept-umbrelă, globalizarea<br />
defineşte o evidență: prin „democratizarea tehnologiei” teleplaneta<br />
s-a „micşorat”, clamata ei unitate (conştientizată doar)<br />
devine o necesitate vitală în contextul noilor provocări.<br />
Internetul, de pildă, poate fi emblema globalizării; revoluția<br />
comunicațiilor a impus o nouă conştiință a realității, instaurând<br />
societatea mediatică (rețele, fluxuri globale). Omenirea a<br />
înțeles că are un destin unic, că civilizația noastră este fragilă,<br />
urmând o spirală a distrugerii (M. Zürn); că, în fine, ca „societate<br />
mondială de risc” (U. Beck), ea trebuie să-şi protejeze viitorul.<br />
Deocamdată, în pofida multiplelor interconexiuni, lumea de<br />
azi „funcționează” ca o diversitate fără unitate. Apariția unor<br />
actori globali / global players (state „transnaționale”, corporații<br />
etc.), sfidând barierele geografice şi încurajând de-naționalizarea<br />
pare a confirma prognozele lui Marx şi Engels care, în scrierile<br />
lor „timpurii” (v. Manifestul Partidului Comunist, 1848),<br />
vorbeau despre „exploatarea pieței mondiale”; implicit, despre<br />
externalizarea cheltuielilor de producție şi circulația universală<br />
a mărfurilor. Cum SUA au devenit „prima societate globală din<br />
istorie” (Zbigniew Brzezinski), cum asistăm la o „deşteptare<br />
globală”, probabil că David C. Korten (v. The Great Turning,<br />
2007) avea dreptate să denunțe vehement o constatare la<br />
îndemână: adaptarea la o lume globalizată întreține o competiție<br />
între două globalizări, fiind în joc două super-puteri: SUA şi<br />
opinia publică mondială (ultima, ca societate civilă globală,<br />
opunându-se viziunii imperiale). Cu ce succes?<br />
Bineînțeles, conştientizarea globalității, inevitabilă,<br />
tot mai acută într-o societate reflexivă, nu trebuie să vadă în<br />
global doar o exterioritate amenințătoare; în fond, localul şi<br />
globalul nu se exclud. Mai mult, globalul pătrunde în spațiul<br />
propriei noastre existențe, devine parte a culturilor locale.<br />
Încât voci lucide văd în localism o strategie antreprenorială<br />
(aşa-numita „localizare globală”), pledând pentru o re-localizare<br />
în context global. Iar Roland Robertson (v. Globalization, 1992)<br />
propunea chiar o inspirată sinteză lexicală, de mare circulație,<br />
impunând glocalizarea, recunoscând fatala întrepătrundere a<br />
celor două tendințe „în conflict”. Transnaționalizarea locului<br />
(Maarten Hajer) înseamnă un mediu cotidian modificat prin<br />
hibridare, biotopul național fiind penetrat şi amenințat de<br />
numeroase fluxuri migratoare (produse, tehnologii, modele).<br />
Inevitabil, asistăm la „o re-teritorializare a mizelor<br />
mondializării” într-o lume-arhipelag, asimetrică şi asincronă;<br />
conflictele cu teritoriul-gazdă nu pot fi evitate însă, metisajul<br />
poate însemna şi o reciprocitate lărgită, scoțând relațiile sociale<br />
din contexte strict localiste (furnizoare de identitate) până la<br />
acea deîncapsulare (difembedding) despre care vorbea A.<br />
Giddens. Oricum, natura inerent globalizatoare a modernității<br />
nu poate decât agrava întâlnirea conflictuală dintre trendul<br />
omogenizării culturale (simboluri, stiluri de viață etc.) şi<br />
eterogenizare, diversitatea oferind, potrivit unor voci<br />
autorizate, stabilitate. Viața însă, mai ales în domeniul<br />
consumului, este „tot mai globalizată”.<br />
NOTE:<br />
Adrian Dinu RACHIERU<br />
Bauman, Zygmunt, & May, Tim, 2008, Gândirea<br />
sociologică, traducere: Mihai C. Udma, Humanitas,<br />
Bucureşti<br />
Boudon, Raymond, (coord.), 1997, Tratat de sociologie,<br />
Humanitas, Bucureşti<br />
Buzărnescu, Ştefan, 2008, Este posibilă o reformă<br />
socială fără sociologi?, în Sociologia Românească, vol. VI,<br />
<strong>nr</strong>. 3-4<br />
Gusti, D., Sociologia națiunii şi a războiului, Floare<br />
albastră, Bucureşti, 1995; ediție îngrijită şi studiu introductiv<br />
de Ilie Bădescu<br />
Kotkin, Joel, Vor supraviețui marile oraşe? (vezi http: /<br />
/www.idea.ro/ revista/edition/archive/print.php?id=691<br />
Ritzer, George, (2004, 2007), Globalizarea nimicului:<br />
Cultura consumului şi paradoxurile abundenței. Traducere<br />
de Raluca Popescu, Humanitas, Bucureşti, 2010<br />
Rotariu, Traian, 2007, Câteva gânduri despre<br />
sociologia noastră de azi şi despre slujitorii ei, în Sociologie<br />
Românească, vol. V, <strong>nr</strong>. 1<br />
Vlăsceanu, Lazăr (coord.), 2011, Sociologie, Polirom,<br />
Iaşi<br />
Zamfir, Cătălin, 2009, O istorie subiectivă în sociologia<br />
românească din 1944 până în prezent, Polirom, Iaşi<br />
Zamfir, Cătălin, 2006, Punctele critice ale sociologiei<br />
româneşti actuale, în Sociologie Românească, vol. IV, <strong>nr</strong>. 2
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
„Crimele sunt crime, indiferent cine<br />
le-a comis.”<br />
Robert H. Jackson<br />
Conceptul de totalitarism nu este nou, aşa cum s-ar putea<br />
crede la prima vedere, şi nici nu aparține perioadei Războiului<br />
Rece. El a fost creat, de cine nu ştiu, încă din 1924, cu referire<br />
la regimul fascist mussolinian. Nici ideea de putere<br />
discreționară pe care o numim dictatură nu e nouă, ea a fost<br />
impusă de Louis XIV, atunci când a decretat „L’état c’est moi!”<br />
Totalitarismul este versiunea modernă a absolutismului<br />
monarhic, concept validat de istoricul german Ernst Nolte,<br />
care se defineşte pe sine nu ca „anticomunist”, ci ca<br />
„antiabsolutist”. Diferența dintre totalitarism şi absolutism<br />
este că monarhia era considerată de drept divin, pe când<br />
totalitarismul se reclamă de la popor/ demos, în numele<br />
poporului şi spre binele acestuia. Trambulina de pe care s-a<br />
sărit direct în dictatură a fost, în mod paradoxal, democrația.<br />
Toți liderii totalitari ai secolului trecut, Mussolini, Stalin, Hitler,<br />
Mao Tze-Dong şi Ceauşescu au fost aleşi în mod mai mult sau<br />
mai puțin democratic.<br />
Folosit la început unilateral şi cu prudență, doar la adresa<br />
regimurilor nazist şi fascist, după încheierea pactului<br />
Ribbentrop-Molotov termenul s-a încetățenit în limbajul<br />
politologilor şi al istoricilor cu adresă la ambele regimuri,<br />
nazist/ fascist şi comunist. În aparență adversare şi diametral<br />
opuse, în fond congruente structural, cele două regimuri şi-au<br />
servit unul altuia, s-au ațâțat şi stimulat reciproc. „Imitația şi<br />
ostilitatea, a remarcat istoricul francez François Furet – nu<br />
sunt incompatibile. Mussolini împrumută de la Lenin (...) iar<br />
Hitler şi Stalin vor oferi numeroase exemple de complicitate<br />
beligerantă”. Imediat după Al Doilea Război Mondial termenul<br />
a făcut carieră printre politologii şi istoricii francezi cu trimitere<br />
specială la regimurile nazist şi fascist şi doar arareori cu referire<br />
la regimul comunist sovietic, lucru de înțeles din moment ce<br />
Occidentul avusese de suportat numai teroarea nazistă,<br />
considerând URSS doar ca duşmanul de moarte al Germaniei<br />
hitleriste. La asta a mai contribuit şi orientarea procomunistă<br />
a intelectualității de stânga franceze, căzută sub ceea ce F.<br />
Furet numea ironic „le charme universel d’Octobre”, adică al<br />
revoluției comuniste ruse. Adevărul e că informațiile despre<br />
teroarea stalinistă au parvenit relativ târziu în Occident, iar<br />
cele despre sinistrele procese ale anilor 1930 au fost<br />
răstălmăcite aberant chiar de către occidentalii care au asistat<br />
la ele, fie din oportunism, fie că intoxicația cu iluziile comuniste<br />
le întunecase judecata. Ideea că alături de căpeteniile naziste<br />
în procesul de la Nürmberg ar fi trebuit să compară şi căpeteniile<br />
sovietice, vinovate în fond de acelaşi tip de grozăvii săvârşite<br />
împotriva umanității, ar fi părut în 1945 o nebunie.Oare<br />
îngenuncherea nazismului şi înfrângerea Germaniei hitleriste<br />
nu se datora efortului comun de război al URSS şi al aliaților săi<br />
în care sovieticii dăduseră totuşi cea mai mare jertfă de sânge?<br />
Cum ar fi putut fi oare judecat învingătorul cot la cot cu învinsul?<br />
Dezvăluirile făcute în 1956 la Congresul PCUS de Nikita<br />
Hrusciov în raportul secret privind crimele staliniste şi mai cu<br />
seamă publicarea în 1976 a „Arhipelagului Gulag” al lui Alexandr<br />
Soljenițân au făcut cunoscută parțial latura întunecată a<br />
stalinismului, regimul de teroare care a dominat în Rusia<br />
sovietică în perioada 1929-1953 a domniei lui Stalin.<br />
Dezvăluirile n-au avut urmări în plan juridic şi nici nu vor avea<br />
vreodată din moment ce ideea unui proces intentat<br />
comunismului propusă în Adunarea Parlamentară a Consiliului<br />
Europei din 2006 a fost respinsă prin votul majoritar al<br />
partidelor socialiste şi de stânga. Ceea ce se cunoaşte despre<br />
crimele petrecute în URSS în acea perioadă şi încă destul timp<br />
după, adică până la prăbuşirea imperiului comunist sovietic în<br />
1991, nu reprezintă decât vârful icebergului, 90 % continuând<br />
să fie lăcătuit în arhivele de la Moscova. În „Genealogia<br />
fanatismului şi a societății civile” (Ed. Nemira 1998), Dominique<br />
Colas remarca perpetuitatea ticurilor teroriste şi după<br />
prăbuşirea comunismului în Rusia: „Brutalitatea încă activă în<br />
1991, a sistemului penitenciar sovietic, este o dovadă a<br />
existenței unui sistem judiciar marcat de voința de represiune,<br />
de absența oricărei protecții pentru acuzați, de barbaria<br />
pedepselor.” Dealtminteri, treptat-treptat partidele comuniste<br />
scot din nou capul în Europa, şi în cea occidentală, şi în cea<br />
estică. Din fuga autocarului, în trecere prin Porto în 2003, am<br />
văzut sediul partidului comunist portughez din acest oraş. Cu<br />
cunoscutul simbol al secerei şi ciocanului pe fațadă. Nu-i mai<br />
puțin adevărat că la distanță de doar un an, la Amsterdam am<br />
putut asista la ritualul unei grupări radicale de dreapta. Pe<br />
brasardele participanților, pe fond roşu, se chircea crucea<br />
gamată levogiră, simbolul nazismului, asta după ce, prin lege,<br />
afişarea simbolurilor naziste şi fasciste este interzisă în Europa.<br />
Dezmeticirea din năuceala procomunistă a stângii<br />
occidentale a fost de durată. Prin anii 1960, în rândurile<br />
Gemenii demonici ai totalitarismului<br />
intelectualității franceze şi ale studențimii s-a făcut remarcat<br />
un curent pro-maoist. Imitatorii fără scop şi fără fond afişau<br />
ostentativ cărțulia roşie cu învățăturile lui Mao. Abia dezvăluirea<br />
atrocităților comise între 1966-1976, în timpul Revoluției<br />
Culturale din China, când sub presiunea brigăzilor de tineri<br />
maoişti fanatici au fost distruse inestimabile valori culturale<br />
milenare şi, în numele idealului comunist, au fost torturați şi<br />
ucişi milioane de chinezi nevinovați, i-a convins şi pe ignorantvinovații<br />
intelectuali francezi că între dictatura criminală a lui<br />
Mao şi dictatura de tip asiatic a lui Stalin, ori cea nazistă a lui<br />
Hitler, nu e nicio diferență, că este la fel de criminal-odioasă ca<br />
şi cele precedente. Din plictis, din prostie sau oportunism,<br />
intelectualitatea occidentală, mai ales cea franceză, s-a lăsat<br />
antrenată într-un donchijotism grotesc fie de stânga, fie de<br />
dreapta, însă în ambele cazuri la fel de nocive. Aceiaşi<br />
occidentali naivi s-ai lăsat îmbrobodiți de N. Ceauşescu, fără să<br />
realizeze că ieşirea sa în balconul Comitetului Central al PCR<br />
în august 1968, când a condamnat invazia trupelor Pactului de<br />
la Varşovia în Cehoslovacia, n-a fost decât o mascaradă menită<br />
să inducă în eroare şi pe români şi pe vestici, atunci când, în<br />
realitate, el urmărea instaurearea unui regim totalitar forte,<br />
asemănător cu cel stalinist şi a dictaturii personale.<br />
Dictatorii, indiferent de ideologia în al cărei nume s-au<br />
înscăunat, n-au mai cedat puterea din mâini. S-a creat astfel o<br />
adevărată gerontocrație...<br />
Despre totalitarism ca plagă politică s-a scris mult, chiar<br />
excesiv. După Al Doilea Război Mondial, publicarea studiilor în<br />
acest domeniu, la început asupra nazismului şi fascismului,<br />
ceva mai târziu şi asupra comunismului, s-a făcut cu precădere<br />
în Franța. Până în 1989, la Paris au existat câteva librării<br />
specializate în acest gen de publicații susținute de polonezi,<br />
care erau angajate în răspândirea literaturii cu caracter politic<br />
în țările din Estul Europei. Difuzarea publicațiilor se făcea fie<br />
prin corespondență, fie prin prezentare direct la librărie de<br />
unde se puteau alege de pe o listă cinci titluri, cu condiția să<br />
faci dovada că eşti fie jurnalist, fie profesor, fie intelectual. În<br />
1991, dintr-o astfel de librărie ținută de polonezi în Île Saint-<br />
Louis am obținut gratuit cinci volume, dintre care unul era<br />
istoria Poloniei moderne şi contemporane, însă fără obişnuitele<br />
pete albe, rescrieri sau contrafaceri de natură politico-istorică.<br />
Metoda răspândirii literaturii politice nu era chiar atât de<br />
inofensivă pe cât părea, ea era calul troian prin care informațiile<br />
prohibite de regimul comunist ajungea în Europa de Est<br />
aducând la lumină fapte şi unghere întunecate pe care regimurile<br />
în cauză se străduiau prin toate mijloacele să le oculteze. Şi<br />
apoi nu trebuie uitat că polonezii au avut primii curajul să atace<br />
sistemul, să-l macine prin metode paşnice şi să-l sabordeze.<br />
Ani buni, atenția esticilor se îndrepta cu respect şi speranță<br />
spre Polonia, spre sindicatul „Solidarnosci” şi spre conducătorul<br />
acestuia, Lech Walesa.<br />
Rădăcinile avantajelor datorate democrației, dar şi ale<br />
răului decurs din totalitarism în secolul XX se află în mixtura<br />
dinamitardă a Revoluției franceze de la 1789. Din punct de<br />
vedere politic, aceasta este un complex de paradoxuri din<br />
moment ce generoasa dar utopica „Liberté, égalité, fraternité”<br />
a fost livrată la pachet cu ghilotina, iar Declarația Drepturilor<br />
Omului şi Cetățeanului a fost redactată odată cu instalarea<br />
Terorii. Cu aceeaşi ghilotină, instrument ucigaş de mare<br />
randament, inventat de medicul Gustave Guillotin, deputat al<br />
Adunării Naționale, „omologată” de Legislativ în 1792, au fost<br />
decapitați atât regele Louis XVI şi regina Marie Antoinette,<br />
iar doi ani mai târziu, la 28 iulie le-a venit rândul capilor<br />
Revoluției, Maximilien Robespierre, fratele său mai mic, Saint-<br />
Just, Couthon, Lebas. La fel de absurd, paradoxal, este faptul<br />
că Roland Chalier, devenit preşedinte al Tribunalului de la<br />
Lyon în noiembrie în 1792, cel care a cerut aducerea ghilotinei<br />
în oraşul promonarhist botezat între timp Ville-Affrancie (Oraşul<br />
Eliberat), a fost el însuşi ghilotinat la mai puțin de un an de la<br />
instalarea ghilotinei la Lyon. În numele dreptății, egalității şi<br />
fraternității, al drepturilor omului şi al zeității supreme,<br />
Rațiunea, în timpul Revoluției Franceze au fost comise crime<br />
impardonabile sub aspect moral, odioase sub aspect juridic,<br />
cumplite din punctul de vedere al omului în numele căruia s-a<br />
produs răsturnarea socială. E din nou paradoxal faptul că regele<br />
nota la 14 iulie 1789 în jurnalul său un singur cuvânt: „Rien”.<br />
Acel „Rien” însemna de fapt începutul dezastrului a cărui victimă<br />
imediată a fost chiar monarhul. Nici la 17 iulie când a fost<br />
chemat la Paris, în fața Adunării Naționale Constituante, ca să<br />
recunoască legitimitatea autorității revoluționare, n-a fost mai<br />
darnic în notații: „Voyage à Paris, à l’Hôtel-de-Ville”. În zilele<br />
lui iulie, când Louis XVI îşi număra trofeele de vânătoare – 4<br />
iulie „tiré vingt neuf pièces”, la 7 iulie numai două, iar în 24<br />
iulie treisprezece – Parisul luase foc, incendiul s-a întins în<br />
întreaga Franță, tronul său se clătina, el însuşi fiind în pericol<br />
de moarte. N-aş fi pomenit de jurnalul regelui, dacă reacția<br />
25<br />
Vestului european n-ar fi fost la fel de inconştientă şi<br />
condamnabilă în momentul de dinaintea declanşării celui de Al<br />
Doilea Război Mondial. Neville Chamberlaine fluturând la<br />
revenirea la Londra declarația de neagresiune anglo-germană<br />
semnată la München în 30 septembrie 1938 – după ce cu doar<br />
o zi în urmă acceptase şi semnase dezmembrarea Cehoslovaciei<br />
(29 septembrie 1938) – s-a comportat la fel de absurd-ridicol<br />
precum Louis XVI în ziua căderii Bastiliei ori a chemării sale în<br />
fața Adunării Naționale Constituante. În general Occidentul s-a aținut<br />
prudent, la distanță şi neutru față de evenimentele din URSS<br />
sau de cele din țările est-europene sacrificate prin tratatul de<br />
la Yalta, tot aşa cum nu reacționase nici în cazul hărtănirii<br />
Cehoslovaciei, al Anschluss-ului ori al împărțirii Poloniei între<br />
Stalin şi Hitler. Prin caracterul său odios, tratatul de la Yalta a<br />
fost un duplicat al Acordului de la München, cu deosebirea că,<br />
dacă în cazul celui din urmă a existat un pretext de ordin etnic<br />
(populația majoritar germană din regiunea Sudeților), ca şi în<br />
cazul anexării Austriei la Germania, prin Tratatul de la Yalta<br />
jumătate din teritoriul european era lăsat în gheara Moscovei<br />
pentru aproape o jumătate de veac, ca urmare a unui târg între<br />
„Aliați”.<br />
În Revoluția Franceză au preexistat germenii politici ai<br />
Europei din prima jumătate a secolului XX şi au coexistat<br />
germenii democrației şi totalitarismului, motiv pentru care nu<br />
poate fi sub niciun chip împărtăşită opinia istoricului francez<br />
Albert Mathiez că republica pe care a creat-o a fost doar „un<br />
accident” de parcurs istoric. Nu, Revoluția Franceză n-a fost un<br />
accident, ci pârghia din spațiul politic prin care a fost răsturnată<br />
ordinea lumii vechi şi a făcut posibilă punerea Europei pe noua<br />
orbită, bună, rea, a secolului trecut. Preceptele ei au stat la<br />
baza Revoluției bolşevice din 1917, iar mecanismele ei au dus<br />
atât la instaurarea comunismului, cât şi a regimurilor totalitare<br />
nazist şi fascist pe continent, cu alaiul lor de catastrofe. Prin<br />
acelaşi sistem paradoxal, în secolul XX, în numele binelui s-a<br />
înscăunat răul şi în numele democrației a venit la putere<br />
teroarea, indiferent de culoarea ei. Alegerile zise libere au<br />
favorizat înscăunarea lui Hitler în Germania şi a lui Mussolini<br />
în Italia. Nesăbuința de a se încrede în virtuțile democrației,<br />
singurele capabile să asigure alegeri corecte, a fost plătită cu<br />
călcarea în picioare a drepturilor omului, cu încălcarea<br />
Constituției, cu înşurubarea în fruntea statelor a unor regimuri<br />
demonice şi instalarea dictatului ca singura lege. Din aceste<br />
regimuri ce poartă azi numele monştrilor care le-au condus –<br />
leninist, stalinist, hitlerist, maoist, ceauşist – nu s-a putut ieşi<br />
decât prin revolte şi revoluții plătite cu prețul în vieți omeneşti.<br />
Odată instalați, „aleşii” n-au mai părăsit puterea decât fie prin<br />
„ieşire pe cale biologică din sistem” – Lenin, Stalin, Mao Tze-<br />
Dong, Brejnev, Andropov, Kosâghin, Enver Hogea, Kim Ir-Sen,<br />
Franco au murit de moarte „bună”; Castro, şi Pinochet, din<br />
cauza incapacității fizice de a mai conduce; Mussolini a fost<br />
lichidat, Hitler s-a sinucis, iar Ceauşescu a fost executat<br />
împreună cu consoarta lui după un proces oneros intentat<br />
chiar de oamenii săi de încredere. Pe Saddam Hussein l-au<br />
răsturnat americanii care i-au pecetluit soarta printr-un proces<br />
în urma căruia a fost spânzurat. Dacă va fi prins viu, nici pe<br />
colonelul Gaddafi nu-l aşteaptă o soartă mai bună.<br />
Ororile naziste din timpul războiului au făcut să treacă<br />
neobservate crimele staliniste în timp de pace, de dinainte şi<br />
de după Al Doilea Război Mondial. Procesul de la Nüremberg<br />
instrumentat de SUA şi statele occidentale care au avut de<br />
suferit de pe urma ocupației naziste a fost, din păcate, unilateral.<br />
S-a scos în evidență doar teroarea nazistă şi urmările ei, nu şi<br />
crimele staliniste la fel de grave, cu atât mai grave cu cât erau<br />
îndreptate nu împotriva unui duşman extern, ci împotriva<br />
propriului popor. Numărul morților din lagărele sovietice –<br />
circa 20 de milioane – este mai mare decât cel al victimelor din<br />
Al Doilea Război Mondial. În mod cinic – oportunist însă –<br />
occidentalii s-au prefăcut că nu au cunoştință de cele ce se<br />
petreceau în Rusia lui Stalin. Mai mult încă, printre judecătorii<br />
şi acuzatorii de la Nürmberg au fost prezenți, cu vot egal,<br />
reprezentanți de frunte ai regimului comunist sovietic: Iola T.<br />
Nikitcenko, vicepreşedinte al Tribunalului Suprem de la<br />
Moscova – judecător; locotenent-colonelul A.F. Volkov,<br />
locțiitorul lui Nikitcenko – judecător; gerneralul Roman<br />
Rudenko – acuzator. Orb şi surd, Occidentul a acceptat situația<br />
fără niciun comentariu. Nu voiau să-l supere pe Stalin, după<br />
cum nici britanicii n-au vrut să-l irite pe „Tătuc” atunci când, la<br />
prima aniversare a Victoriei la Londra, nu i-au invitat pe<br />
polonezi, cu toată contribuția lor masivă în efortul de război,<br />
mai cu seamă în Royal Air Force. Ticăloşia are drept aliați<br />
oportunismul, nepăsarea, neparticiparea, tăcerea complice şi<br />
falsa neutralitate.<br />
Mariana ŞENILĂ-VASILIU
26<br />
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
~ Continuări ~ Continuări ~ Continuări ~ Continuări ~ Continuări ~ Continuări ~ Continuări ~<br />
Norman Manea în dialog<br />
pulpana comunisto-securistă cu care ne confruntăm zilnic, cît<br />
„o persistentă pulsație antiliberală, o opțiune antiliberală”.<br />
Vrea să spună desigur „antisemită”. Totul pe o singură latură,<br />
pe o perspectivă ce nu e chiar străină de cea comunistă, care<br />
decenii în şir i-a cenzurat ori exclus pe autorii inconvenabili<br />
sub raport ideologic. Autori care se întîmplă să fie marile figuri<br />
ale culturii noastre. Sub învelişul diplomatic din ce în ce mai<br />
subțire, se descoperă o umoare agresivă. Accentul devine<br />
pasional, pamfletar (o modalitate de imperație): „Despărțirea<br />
politică de Noica sau Eliade se face greu, cu scrîşnete şi<br />
suferințe. I se iartă lui Noica legionarismul, i se iartă şi<br />
colaborarea cu Securitatea, care nu i se iartă unei femei de<br />
serviciu la Securitate”. Ba e menționat chiar, cu sprijinul unei<br />
informații oferite de Radu Cosaşu, un ridicol pericol care ne-ar<br />
paşte, nici mai mult nici mai puțin decît… hitlerist. La o<br />
contramanifestație față de o paradă gay, cîțiva tineri au purtat<br />
tricouri cu chipul lui Zelea Codreanu. Dacă M. Eliade e tocat<br />
mărunt, fără încetare („acaparat de el însuşi”, „uneori pînă la<br />
ridicol, comparîndu-se cu Goethe, abandonîndu-se unor naivități<br />
vanitoase”), Goma e acuzat că ar fi „abandonat prea des reflecția<br />
dubitativă şi judecata detaşată”, „într-un mod simplist şi cu un<br />
limbaj pamfletar”, fiind autorul unei literaturi „de o valoare cel<br />
mult documentară”, N. Manolescu e incriminat, cu mare<br />
repetiție, pentru inconsecvență şi „infidelitate”, iar Hertei<br />
Müller i se reproşează că prezintă un interes limitat, întrucît<br />
„cărțile ei se focalizează, obsesiv, asupra minorității germane”,<br />
Norman Manea îşi ia revanşa. Ştie să fie şi culant: „Cu intuiția<br />
şi inteligența sa, Paul Georgescu a simțit, în anii ’80, că<br />
dilemele mele se acutizează”. După cum relatează cu<br />
nonşalanță că, la o festivitate din Statele Unite, a stat alături<br />
de Nina Cassian. Oare ar fi acceptat să stea alături de Radu Gyr<br />
sau de Nichifor Crainic, tot aşa, fără nici un comentariu?<br />
Gheorghe GRIGURCU<br />
*Norman Manea: Curierul de Est. Dialog cu Edward<br />
Kanterian, Ed. Polirom, 2010, 368 pag.<br />
Fenomenul Soljenițîn<br />
interesați la decăderea unei Rusii tot mai vlăguită şi mai bolnavă<br />
de obscurantism. Teroarea revoluționarilor de stânga,<br />
coroborată cu lipsa de soluții a liberalilor (cadeții), avea să fie<br />
tamponată de acest Stolîpin, cel care va tempera zelul<br />
revoluționarilor, aducându-i în fața Curții Marțiale şi care va<br />
reda țăranilor pământul pentru ca robii şi iobagii să devină o<br />
clasă independentă, cu acces la drepturi civice. Din păcate,<br />
reformele începute, incluzând greoaia birocrație rusă, care au<br />
dat deja roade în mandatul său din perioada 1905-1911, aveau<br />
să fie stopate prin asasinarea sa de către un agent dublu şi<br />
informator al poliției, evreul Bogrov. Şi aici, adversarii lui<br />
Soljenițîn au găsit de cuviință să-l acuze de antisemitism, pentru<br />
faptul că ar fi pedalat pe originea semită a ucigaşului lui Stolîpin.<br />
Însă Mahoney respinge acuzațiile aduse şi creionează<br />
un portret veridic al lui Soljenițîn, un scriitor şi gânditor politic<br />
căruia antisemitismul îi este străin, şi care a explicat foarte<br />
lucid care era „chestiunea evreiască” a vremii, în lucrări ample<br />
de genul „Două secole împreună. Evreii şi ruşii înainte de<br />
revoluție – 1795-1917”.<br />
Poate că destui dintre noi am văzut filmul „Căința”,<br />
al lui Tengiz Abuladze, unde cadavrul unui primar tiran, cu<br />
apucături staliniste, îngropat cu o zi înainte apare în grădina<br />
fiului său. Reînhumat, cadavrul revine din nou şi încercările de<br />
a scăpa de el sunt de prisos. Parabola lui Abuladze foloseşte<br />
de minune pentru a înțelege de ce iertarea se poate da doar în<br />
timpul vieții: după moarte nu foloseşte nimănui. Soljenițîn<br />
este autorul rus cel mai exponențial care a cerut ruşilor, în<br />
eseul „Voci de sub dărâmături”, să se smulgă „din adâncul<br />
acestei nopți umede” şi să accepte că a te căi este un dar divin,<br />
ceea ce-l face pe om să se deosebească de animal. Progresul<br />
fără sfârşit este pentru Soljenițîn o iluzie periculoasă care<br />
poate duce chiar la sfârşitul lumii, iar nebunia celor două isme<br />
ale veacului abia trecut a dus la sfâşierea sufletului uman care<br />
trebuie protejat şi pansat în credință. Soljenițîn cere ca oamenii<br />
să intre în ceea ce el numeşte „comunitatea de vinovăție”<br />
pentru a se izbăvi în comuniunea de credință, pentru ca de pe<br />
acest teren ferm să se meargă spre împăcare. Altminteri,<br />
viitorul bun nu va putea fi construit de cei care nu au cerut<br />
iertare şi nu au fost iertați pentru crimele lor. Căința şi<br />
autolimitarea reprezintă o cale a îmbunătățirii interioare prin<br />
care omul poate realiza autenticul progres spiritual, singurul<br />
capabil să-l scoată din marasmul utilitarismului contemporan<br />
exacerbat, din nebunia posesiunii ilimitate. Autolimitarea de<br />
care vorbeşte Soljenițîn consună cu ideile lui Stolîpin, cel care<br />
credea că o extindere pe orizontală a Rusiei este nonprofitabilă:<br />
Rusia trebuie să-şi cucerească propria adâncime. Precauția,<br />
aşa cum a definit-o Burke, trebuie să fie „dumnezeul acestei<br />
lumi”, iar nu escaladarea puterii lumeşti în dauna celorlalți.<br />
Poate cel mai impresionant gând ale acestui mare<br />
scriitor în care se regăseşte oboseala şi vinovăția Rusiei şi a<br />
lumii contemporane este acesta: „Dacă totul ar fi atât de simplu!<br />
Dacă ar exista undeva oameni negri, care săvârşesc intenționat<br />
doar fapte negre şi n-ar trebui decât să îi deosebeşti de ceilalți<br />
şi să îi distrugi. Dar linia care separă binele şi răul intersectează<br />
inima oricărui om. Şi cine va distruge o bucățică din inima sa?”<br />
Cartea lui David J. Mahoney este o excelentă pledoarie pentru<br />
cunoaşterea gândirii unui luptător unic în istoria secolului XX,<br />
cel care a denunțat, cum el spune, „fărădelegea şi genocidul<br />
popoarelor” şi a luptat împotriva „Dragonului Sovietic”.<br />
Moştenirea sa, ca şi a luptei unui Paul Goma în România, se<br />
cere predată în şcoli. Ruşii o fac deja (un rezumat de 400 de<br />
pagini al Arhipelagului… e deja în programa şcolară), noi când<br />
vom recunoaşte moştenirea lui Paul Goma?<br />
Nicolae COANDE<br />
*ALEKSANDR SOLJENIȚÎN. Dincolo de ideologie,<br />
traducere de Nicolae Drăguşin, Editura Polirom, 2011<br />
Documente autografe Ion Creangă<br />
Kreangă ( Acest K e o încercare de… europenizare a numelui,<br />
nu ?) Apoi : Aleluia : cel care au fost, este şi va fi sa fie<br />
vecinicia lui D-zeu. La pg. 78, pe margine, este desenat un cap<br />
de tînăr. Învățătorul Creangă, preocupat de corectitudinea<br />
limbii române, tresare şi face corecturi în multe dintre<br />
manualele vremii: Pedagoghia şi Methodica pentru învățătorii<br />
schoalelor orăşeneşti şi săteşti de Villom. Acum întîiu pre<br />
limba daco – românească tradusă şi prefăcută de Naum Petrovici,<br />
Buda, 1818, Legendariu sî exercitia de limba pentru clasea a II<br />
a scoleloru poporale de Stefanu Popu, Blasiu, 1872 etc. În<br />
ultima dintre ele, la pagina 91, Creangă subliniază o „gîcitură”<br />
: „Susu ca casa / verde ca matasa / amaru ca ferea / dulce ca<br />
mierea” pe care o apreciază pentru… eufonie. Pe coperta ultimă<br />
a Poeziilor populare de Vasile Alecsandri sînt scrise cu creionul<br />
următoarele: „În 2 februarie, dimineața, pe la vro 6 şi 1/ 2<br />
ceasuri, am văzut un curcubeu frumos înspre răsărit, privindul<br />
din coridorul arhondaricului de la Mănăstirea Neamțului, cînd<br />
am fost cu V.C. Morțun să vedem pe M. Eminescu ! … Era şi<br />
omăt de vreo palmă domnească de gros în ziua şi noaptea de 2<br />
fevruarie 1887. Acum după atîta amar de secetă, adecă în 2<br />
(două) septemvrie st. vechiu, pe la 3 ceasuri după-amează, iar<br />
am văzut un curcubeu tot spre răsărit. 1887 sept. 2. I. Creangă”.<br />
Pe coperta unei Geografii scrie : „La 1858, luna iunie 28 zile<br />
s-au săvîrşit din viață părintele meu Ştefan săn Petru Ciubotariu<br />
şi s-au înmormîntat la bise(rica) din satul Prigorenii lăngă Tîrgu<br />
Frumos şi spre ştiință am însămnat – D (iacon) I. Creangă.<br />
1861 septemvrie 29 zile”. Ca mai apoi să semneze „Le Diacre<br />
Creangue, 1862 mai 31” şi apoi cu creionul adaugă: „Astăzi 16<br />
ianuariu 1872 s-a întîmplat un plăcut accident pentru mine”.<br />
Pînă şi accidentele pot fi plăcute, nu-i aşa ? Pe multe dintre<br />
cărți, ele însele „documente” de epocă, se găsesc multe<br />
însemnări care sînt, deopotrivă, notații intime dar şi replici din<br />
cărțile viitoare, realizate sau nu: „Hup! zup, zup! / De-abia mio<br />
duc, / Şi mi-o duc cu meşteşug/ Pe două roate de plug!…” sau<br />
„Cît a cure, n-a da-n gură. / Vorba ceea: / Aista-i băietul gălățanul,<br />
/ Care ş-a băut sumanul ; / Şi-a rămas într-un ilic,/ Şî îl ie dracul<br />
de frig” sau „Să vede că nu i-i prea îndemînă Bălaiei, că vine<br />
tata cu pielea ei pe băț…” etc. etc.<br />
Între „autografe” apare şi scrisul Tincăi Vartic, cea care<br />
făcea „celebrele” plăcinte „poale în brîu” care l-au dat gata pe<br />
Creangă.<br />
Adrian ALUI GHEORGHE<br />
Provincia şi Imperatorul<br />
Oh, biet cititor! Dacă vei deschide acest volum,<br />
viermii vor începe să se scurgă din paginile sale şi îți vor<br />
pătrunde prin urechi, nas, gură şi vor începe să sape canale<br />
prin carnea ta, cărând după ei cuvinte inutile pe care i le<br />
vor depune în creier, ca pe nişte ouă clocite, rămase de la<br />
Paştile Cailor. Vietățile grețoase te vor transforma într-un<br />
şvaițer uman, prin găurile căruia ți se vor scurge umorile.<br />
Sinistru volum disecat, în viziunea criticului, nu este nici<br />
antologie, nici volum colectiv de proză scurtă, ci un catalog cu<br />
mostre de proză fumată de mult, cum oferă gratuit editurile<br />
străine la târgurile de carte. Quod erat demonstrandum!<br />
Ador genul acesta zgubilitic de critic, care loveşte cu<br />
forță şi pentru care nimeni şi nimic nu este destul de bun.<br />
Domnia sa desființează tot, urmând a reclădi, nu ştiu cu cine...<br />
fiindcă nu le ştiu nici eu pe toate. El şi numai el se potriveşte<br />
cu mine, prozatoarea... din lumea a treia, deoarece în timp ce<br />
luptă să îşi facă nume folosind ca upercut negația, eu vreau sa<br />
mi-l fac întinzând palma. Suntem un cuplu perfect: Pumnul şi<br />
palma!<br />
Ah, de ce nu sunt mai tânără şi mai suplă, ca să pot să<br />
mă târăsc la picioarele sale disprețuitoare ca o Maria Magdalena<br />
modernă – căci Mariatereza am fost – să i le spăl cu lacrimile<br />
mele şi să i le şterg cu cosițele bălaie!<br />
Nenea Chivule, când vei mai fi scârbit de literatura...<br />
pentru gimnaziu, deşi ea este mai degrabă pentru pension, sămi<br />
scrii pe adresa „florica_bud@yahoo.com”. Nimic nu-mi va<br />
plăcea mai mult decât să mă transform într-o aguridă care să-ți<br />
taie greața, ca unui imperator care consideră că dacă s-a mutat<br />
în Capitală, a scăpat de aerul provincial. Din păcate, nu vei<br />
putea să scapi de el niciodată, deoarece cu el te-ai născut şi nu<br />
provincia ți l-a inoculat. Dar, poate că atunci când vei ajunge<br />
mare, vei pierde anumite metehne, nepotrivite pentru un domn<br />
cu pretenții, asta dacă te vei întoarce, din când în când, şi la<br />
origini, luând cu tine aerele de capitală. Muzele rămase în<br />
aşteptare te vor primi zâmbitoare. Vor fi vrând să te răsplătească<br />
pentru dăruirea-ți habotnică pe tărâmul literar, pregătind în<br />
cinstea ta fie o balanță contabilă, fie un şpagat, recunoscâdute,<br />
în felul acesta, ca singurul critic imperator, cu puteri absolute<br />
asupra provinciei romane !<br />
modalitate întrucât erau puține potârnichi şi, în această<br />
situație, sistemul ,,cu bătăi” nu dă rezultate. Seara au vânat<br />
cu ,,streif” la Tomnatic, unde erau potârnichi dar nu voiau<br />
să zboare. 19<br />
Carol al II-lea constata că, în timpul celor cinci zile<br />
de vânătoare din 6-10 sept. 1937. s-a manifestat ,,o oarecare<br />
rivalitate între Mihăiță şi mine pentru cine trage mai mult”. În<br />
primele trei zile, el ,,a avut câştigul şi mi-a părut bine, căci e<br />
semn că a devenit vânător şi un trăgaci foarte bun. El a fost<br />
cam bosumflat că, în ultimele două zile am avut mai mult ca el,<br />
atâta este de ambițios. M-a cam mâhnit această atitudine căci<br />
arată un spirit antisportiv. Tot greşeala educației lui<br />
Pălăngeanu” 20 (profesorul de sky al lui Mihai, la Şcoala palatină).<br />
Despre această rivalitate vânătorească regele Mihai îşi<br />
aminteşte că într-o zi, plasat într-o poziție mai puțin avantajoasă,<br />
departe de regele Carol al II-lea, respectiv pe rândul ultimilor<br />
trăgători, a reuşit să împuşte de zece ori mai mulți fazani decât<br />
tatăl său. 21<br />
Judecată prin prisma trofeelor, bogăția în vânat a<br />
pădurilor bănățene (din vestul țării) era impresionantă. Bilanțul<br />
vânătoarei din 7-10 ian 1939 însuma : 5.255 fazani, 1.255 iepuri,<br />
10 căprioare, 302 vulpi, 207 animale diverse. 22 Din vânatul<br />
rezultat în urma vânătoarei din 1-3 decembrie 1939, regele a<br />
dispus distribuirea a 1.000 fazani şi 300 iepuri unităților militare<br />
din regiunile Timişoara , Arad şi Oradea. 23<br />
Note bibliografice.<br />
1. Carol al II-lea regele României, Însemnări zilnice.1937-<br />
1951, vol.I, ed. Scripta, Buc., 1995, p.27.<br />
2. A. Gould Lee, Coroana contra secera şi ciocanul, ed.<br />
Humanitas, Buc. 1998,p.25.<br />
3. A. Săvulescu, Regele Mihai. Automobilist. Mecanic. Pilot<br />
profesionist. Ed. Humanitas, Buc., 1996, pp. 69,74.<br />
4. Neamul românesc, <strong>nr</strong>. 232 din 16 oct. 1931, p. 3.<br />
5. Ibidem, <strong>nr</strong>. 92 din 19 aprilie 1932, p.4.<br />
6. Carol al II-lea, op. cit., vol. I, pp. 34, 35.<br />
7. Ibidem, vol. I, pp. 139, 140.<br />
8. Ibidem, vol. II, p. 210.<br />
9. Ibidem, vol. III, p.134.<br />
10. Biblioteca Populară a Administrației Domeniului Coroanei.<br />
Monografiile Domeniilor Coroanei, Buc. Tipografia „Gutenberg”<br />
Joseph Göbl, 1906. Carol al II-lea, op. cit. vol. II.<br />
11. Carol al II-lea, op. cit. vol. I, p.25.<br />
12. Ibidem, vol. III, p.118.<br />
13. Ibidem, vol. III, p.130.<br />
14. Ibidem, vol. III, p. 48<br />
15. Idem.<br />
16. Ibidem, vol. III, pp. 276, 391. Vezi şi vol. I, p. 28, vol. II,<br />
p.54, vol. III, p. 117; Neamul românesc, <strong>nr</strong>. 288 din 20 dec. 1931, p.4<br />
şi <strong>nr</strong>. 290 din 23 dec. 1931. p.4.<br />
17. Neamul românesc, <strong>nr</strong>. 2 din 3 ianuarie 1933, p. 2.<br />
18. Carol al II-lea, op. cit. vol. I, pp. 113, 218.<br />
19. Ibidem, vol. I, pp. 116, 219.<br />
20. Idem.<br />
Florica BUD<br />
P.S. Deşi scrii corect româneşte, având norocul să te<br />
naşti într-o zonă a țării unde se vorbeşte o limbă românească<br />
apropiată de limba literară, condeiul... îți cam scârțâie. Din<br />
păcate, buticuri unde să se vândă Viagra pentru impotenții<br />
literari încă nu s-au deschis. Poate... vei găsi în țările străine<br />
spre care tânjeşti.<br />
Vânătorile regale<br />
Traian D. LAZĂR<br />
21. A. Gould Lee, op. cit. p. 25.<br />
22. Neamul românesc, <strong>nr</strong>. 7 şi 8 din 11, 12 ianuarie 1939, p.4<br />
respectiv 2,4.<br />
23. Ibidem, <strong>nr</strong>. 269 din 6 dec. 1939, p.2. Pentru vânătorile din<br />
vestul țării vezi şi Neamul românesc <strong>nr</strong>. 206, 207, 273 din 1932, <strong>nr</strong>.<br />
257 din 1936, <strong>nr</strong>. 195 din 1937; Carol al II-lea, op. cit., vol. I, pp.114.<br />
115.<br />
Soluția monarhică<br />
o asemenea aberație. Cum să „trădeze” regele care a fost silit<br />
a semna actul de abdicare de către siniştrii Gheorghiu-Dej şi<br />
Petru Groza, înarmați cu revolvere, sub amenințarea că, dacă<br />
refuză, vor fi executați o mie de tineri? Cum să fie regele<br />
„sluga ruşilor” cînd în realitate s-a împotrivit din toate puterile<br />
comunizării țării, inclusiv prin încercarea de-a demite guvernul<br />
marionetă al lui Groza printr-o „grevă regală”? Cînd a devenit<br />
nucleul rezistenței naționale, aclamat de mari mase de<br />
demonstranți, care îşi riscau libertatea! Reacțiile de aspră<br />
dezaprobare pe care le-a stîrnit Traian Băsescu, din partea<br />
politicienilor şi analiştilor, în țară ca şi peste hotare (inclusiv o<br />
scrisoare de dezavuare din partea ambasadorului SUA la<br />
Bucureşti), indică proporția scandaloasă a vorbelor pe care a<br />
înțeles a le rosti în pură iresponsabilitate.<br />
Gheorghe GRIGURCU
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
Voci pe mapamond: Joachim SARTORIUS<br />
Născut în 1946 la Fürth, în Bavaria, şi-a petrecut tinerețea la Tunis şi trăieşte în<br />
prezent la Berlin, după lungi sejururi la New York, Istanbul, şi Nicosia. După 2001 este directorul<br />
Festivalului din Berlin. A publicat 5 culegeri de poezie (Sage ich zu wem, 1988; Der Tisch wird<br />
kalt, 1992; Keiner gefriert anders, 1996; In den ëgyptischen Filmen, 2000; Ich habe die<br />
Nacht, 2003) ca şi numeroase cărți născute din colaborarea cu o serie de artişti. A tradus,<br />
printre alții, Malcolm Lowry, William Carlos Williams, Wallace Stevens, John Ashberry, şi a<br />
publicat mai multe antologii de poezie.<br />
Poemul de dragoste tradus mai jos reprezintă în întregime volumul bilingv germanofrancez<br />
Les meilleurs nuits apărut la editura Aencrage & Co în 2010. Extragem un citat din<br />
Prefața volumului, semnată de Bernard Noël :<br />
Nimic mai greu decât să obții simplitatea poemului scurt pentră că ea îți cere o limpezime care se întețeşte<br />
dincolo de orice logică. O stranie precipitare imobilă te livrează unei clipe pe cât de neînsemnată pe-atât de<br />
nesfârşită.<br />
Din această nemăsură cumpănită Nopțile minunate ale lui Joachim Sartorius îşi trag forța şi magnetica lor<br />
frumusețe.<br />
Volumul este acompaniat de laviuri semnate de Colette Deblé.<br />
C. Ab.<br />
Nopțile minunate<br />
1<br />
O vreme am strivit timpul<br />
Totuşi inima ta e un hotel.<br />
La sfârşitul poveştii ştiam pe dinafară<br />
Numerele lui de telefon.<br />
2<br />
Iartă-mă că n-am venit.<br />
Ne-am dus să vedem furtuna.<br />
Cele mai minunate nopți.<br />
3<br />
Ne futem în lanul de grîu.<br />
Lumina împreunează<br />
Tot ce-i separat.<br />
4<br />
Ai gustat curmale japoneze?<br />
Mângâiat puful piersicii?<br />
Rotit limba-mprejurul limbajului?<br />
Ai fi ştiut cum eşti.<br />
5<br />
De zile-ntregi ochii noştri<br />
Din prea mari deveniră prea mici.<br />
E iubirea şi-al ei naufragiu.<br />
6<br />
Mâine, spuneai tu ieri<br />
Nu lăsăm nimic imaginii<br />
Trecem peste pântece roşii în noapte.<br />
7<br />
Pielea ta are culoarea ceaiului.<br />
În sus spre stânca negrelor plete<br />
În jos pân’la pântecul pal în scânteierea<br />
Arcadei strâmte şi pufoase.<br />
8<br />
Alți ochi ai tăi sunt de două ori mai mari<br />
dar mai rotunzi. Căprui,<br />
lucesc precum catifeaua<br />
când ies din baie, uzi<br />
ca amintirea cea dintâi.<br />
9<br />
Îndepărtează frunții tâmplele.<br />
Pulpele tale fie unghiul cerului.<br />
Ce-a fost trebuie să rămână : degete douăzeci<br />
pe spatele tău strâns unite.<br />
10<br />
A scrie, a respira, a scrie.<br />
Împrejurul miezului de beznă.<br />
11<br />
Cei ce hibernează, friguroşii, răuiubiții,<br />
iată-i acum calzi şi iubiți, un trup<br />
şi alt trup, tot mai precipitate<br />
în albi aburii luminii.<br />
12<br />
Nordul e-al tău. Sudul<br />
e-al meu, spui tu. În iubire-lumină<br />
deschidem pereții, învelim<br />
în sticlă secera, busola noastră.<br />
13<br />
Când reîncepe inima să bată?<br />
Suflul expulzat dar unde?<br />
În apă din scoică? În noapte -<br />
apa de la vărsarea pulpelor, calea regală.<br />
14<br />
Cât vezi cu ochii? Cât atingi<br />
cu mâna? Reflexe ale privirii<br />
pe-un mantou şi eu, obsedat,<br />
bucuros scriu pe el preajmă, depărtare.<br />
15<br />
Toate aceste bucate pe care nu le-am putut<br />
mânca de-atâta iubire. Mâini pierdute,<br />
Râuri argintii în plete. Inimă pecetluită.<br />
16<br />
De mult timp adio femei încorsetate.<br />
Totul respiră. Şi tu?<br />
Totul se oferă.<br />
De-a lungul osului până la ochi.<br />
Traducere din germană de<br />
27<br />
Constantin ABĂLUȚĂ<br />
(Imaginile care însoțesc versurile<br />
sunt laviuri semnate de Colette Deblé)
28<br />
Soluția monarhică<br />
<strong>Acolada</strong> <strong>nr</strong>. 9 - septembrie 2011<br />
O aură de blândețe<br />
Să fi jucat nunta feerică dintre William şi Kate rolul madlenei din romanul lui Proust,<br />
Indiferent în ce mod ne-am privi<br />
reînviind în conştiința noastră trecutul regalității româneşti? Tot ce se poate. Şi nu e defel<br />
sau am vrea să ne scriem istoria secolului 20,<br />
reprobabil că s-a întîmplat aşa deoarece monarhia reprezintă pentru noi o soluție potențială<br />
nu putem eluda faptul că suntem poporul care<br />
însă nu mai puțin revelatoare, cu atît mai tentantă cu cît sporesc decepțiile față de cîrmuirea<br />
şi-a executat – în urma unor procese juridice<br />
care ne blagosloveşte în prezent. Cum să uităm că de la urcarea pe tron a lui Carol I, eveniment<br />
aproape parodice, grăbite de presiunea<br />
de la care s-au împlinit recent 145 de ani, a început epoca modernizării accelerate a României,<br />
evenimentelor – doi şefi de stat. Faptele, aşa<br />
care sub sceptrul aceluiaşi vrednic monarh şi-a dobîndit independența? Că această epocă a<br />
cum sunt, pot să ofere o bogată materie primă<br />
culminat cu înfăptuirea României Mari sub domnia lui Ferdinand I, interbelicul semnificînd,<br />
unor analize extrem de diverse, de la cea<br />
în pofida unor slăbiciuni ale lui Carol al II-lea, un soi de etalon istoric la care nu o dată ne<br />
ținând de psihologia maselor sau de filozofia<br />
raportăm cu nostalgie? O minimă obiectivitate ne obligă a asocia aceste trepte ale devenirii<br />
istoriei până la cea freudistă. Un lucru e sigur<br />
noastre istorice cu monarhia. Dinastia noastră regală a răspuns de altminteri unei tradiții<br />
însă: indiferent de greutatea motivelor pentru<br />
îndelungate pe aceste meleaguri, din vremea dacilor pînă la impunătorul şir de voievozi care-<br />
care au fost executați cei doi, expedierea lor<br />
l premerg pe principele străin, menit a chezăşui stabilitatea şi prestanța abia înființatei Românii.<br />
în moarte fără adevărate dezbateri juridice,<br />
Tradiția republicană absentează sonor din trecutul nostru. Aşa-zisa Republică Populară, introdusă<br />
politice sau morale, fără cântărirea reală şi<br />
la finele anului 1947, prin izgonirea de pe tron a regelui Mihai I, nu a fost decît o scornire a<br />
concretă a vinovățiilor şi, mai ales, fără<br />
ocupantului sovietic, un act î<strong>nr</strong>obitor pe care nu l-am putea rememora decît cu tristețe.<br />
condamnarea minuțios argumentată a<br />
Elocvent, abolirea monarhiei a coincis întocmai cu anularea ultimelor libertăți cetățeneşti, cu<br />
sistemelor politice pe care le-au reprezentat a<br />
plenara extindere a puterii abuzive asupra obştii noastre, turmă rămasă fără păstor, descoperită lăsat în urmă o confuzie indigestă, amestec impur de bucurie a răzbunării şi regret<br />
în fața stihiei comuniste. Comparînd anii 1944-1947, aşa schilozi cum au fost, cu ceea ce a culpabil. Neelucidate în detalii şi probatorii, neexorcizate prin dezbateri publice,<br />
urmat, realizăm că suveranul a însemnat o ultimă pavăză a normalității, un simbol al acesteia, feliile de istorie pe care le-au dominat nu au fost arse de tot de focul ideilor, iar<br />
hărăzit a rămîne multă vreme în catacombele conştiințelor prigonite. Aici nu există niciun zdrențele putrezite ale istoriei neeradicate de logică au continuat să fermenteze în<br />
dubiu. Datele istoriei autohtone pledează energic în favoarea<br />
monarhiei. Dar cum se văd Actualități lucrurile în actualitate? Astfel cum<br />
era de aşteptat, a apărut o dezbatere asupra formei de<br />
guvernămînt optime, alimentată pe de- o parte de nevoia unei clarificări speculative, în<br />
plan politologic, pe de alta, de, aşa cum spuneam, insatisfacțiile crescînde față de ceea ce se<br />
petrece sub egida republicană. În fond, analiza unei crize a puterii, deloc neglijabilă în România<br />
zilelor noastre.<br />
Aparent, republica ar fi o structură mai modernă decît monarhia. Prima ar deschide<br />
perspectiva viitorului, pe cînd a doua ar fi desuetă, un soi de fruct căzut din pomul istoriei,<br />
sortit putrefacției. În cazul de față intervine o concepție de sorginte iluministă, cu temeiuri<br />
raționalist-materialiste, potrivit căreia evoluția societăților s-ar afla pe o curbă neabătut<br />
ascendentă, într-un progres normat. Regii şi-ar fi trăit traiul şi, ca urmare, trebuie dați jos<br />
dacă nu pleacă singuri, deoarece republica deschide evantaiul ispititor al tuturor avantajelor<br />
posibile. Concepție pedant-naivă. Dacă aşa ceva ar fi adevărat, cum de s-au ivit, după pozitivul,<br />
materialistul, multpromițătorul de tihnă secol al XIX-lea, nu doar cele două cumplite războaie<br />
mondiale, dar şi comunismul, nazismul, terorismul? Ar putea fi modernitatea în sine un alibi al<br />
progresului ori, conform lui Max Weber, aceasta nu e compatibilă cu un sens? Nu s-au invalidat<br />
de atîtea ori prognozele, legitățile, abordările scientizante în domeniul vieții societăților? Iar<br />
dacă n-am putea admite legitatea unei scheme de progres social, cu ce drept am putea osîndi<br />
monarhia? I se mai reproşează regelui o atitudine de capriciu, de nesocotire a legii. Total<br />
neadevărat, în circumstanțele monarhiilor constituționale care înfloresc în zilele noastre în<br />
Europa, aşa cum a fost de altfel şi monarhia noastră, avînd ca suport Constituția din 1923, încă<br />
nedepăşită ca relevanță judicios-democratică. Cu toate că deține prerogative executive, regina<br />
Elisabeta a II-a a Angliei le exercită cu mare prudență, apelînd la consultările cu guvernul. Cu<br />
toate că în Marea Britanie legile sunt promulgate de capul încoronat, în ultimele trei veacuri<br />
niciun suveran n-a respins vreo lege. Dacă nu e admis principiul după care regele domneşte<br />
iar guvernul guvernează, să reamintim că există state precum Germania sau Finlanda în care<br />
preşedintele republicii are un rol şi mai estompat decît un suveran, un rol pur decorativ. Şi<br />
dacă suntem de acord că primul om al țării se cuvine să fie reprezentantul tuturor cetățenilor<br />
săi, la nevoie un arbitru al unor opinii divergente, cum să-l socotim prioritar pe un preşedinte<br />
de republică, desprins mai totdeauna dintr-un partid? Nu e mai îndrituit capul încoronat să<br />
aibă o asemenea funcție suprapartinică? Să nu omitem nici factorul personal, prea adesea în<br />
favoarea regelui, al educației, decenței, rezervei față de populismul lăbărțat, de meschinăria<br />
politicianistă, de arivismul exponenților unor partide. Suveranul e apt a păstra echilibrul<br />
dintre lideri, dintre instituții, dintre categoriile sociale, în înțelesul unei ierarhii derivînd din<br />
mici focare de infecție ideologică.<br />
De altfel, acestei tendințe de a pedepsi răul în persoana câte unui singur<br />
om – mă refer la ultima dintre execuții – nu i se poate reproşa doar caracterul<br />
simplist al soluției, ci şi faptul că se eludează vina celor ce l-au susținut pe cel<br />
condamnat la moarte prin ceea ce au făcut sau, şi mai adesea, prin ceea ce nu au<br />
făcut.Pedeapsa devine astfel aproape crimă, pentru că nu decurge din articole de<br />
lege, ci din interese personale, nici măcar partizane. Pentru că întrebarea nu este<br />
în ce măsură sunt vinovate personajele principale ale acestui proces inflamator, ci<br />
în ce măsură sunt vinovați cei ce au preferat dezbaterii execuția şi în locul eliminării<br />
prin argumente a ideilor generatoare de crime, eliminarea sângeroasă a celor ce le-au<br />
transformat în realități. Problema nu sunt cei ce şi-au plătit astfel cu viața erorile<br />
politice cântărite în viețile altora, problema suntem noi, entitatea colectivă care<br />
ne-am distorsionat astfel definiția.<br />
De fapt, acestor eliminări de după război a celor doi şefi de stat de către<br />
statul pe care l-au condus, li se adaugă uciderea în atentate teroriste a doi primminiştri<br />
înainte de război.Nu e prea mult pentru un popor care obişnuieşte să-şi<br />
acorde o aură de blândețe? Şi, pentru un popor care a fost mereu victima altora, nu<br />
e prea mult să-şi fie fără reticență victimă şi sie însuşi?<br />
Ne obişnuisem să ne gândim la noi înşine identificându-ne cu ciobanul<br />
trădat din Miorița. Avem, oare, dreptul s-o facem? Şi nu cumva sensul baladei nu<br />
constă numai în frumusețea nunții de pe celălalt tărâm şi a durerii măicuței –<br />
bătrână cu brâul de lână, ci şi în recunoaşterea fratricidului ca soluție de rezolvare<br />
a diferendelor? Valențele Mioriței, ca ale oricărei capodopere, sunt multimple şi<br />
tulburător de diferite: este un poem al morții luminoase prin reîntoarcerea în natură,<br />
dar este şi o analiză a tradiționalei noastre incapacități de a ne solidariza, a dezbinării<br />
ca ingredient mereu dizolvant al compoziției noastre sufleteşti şi al coeziunii devenite<br />
astfel imposibile. Poate fi considerat singurul popor din Europa de Est care a ieşit<br />
din comunism printr-o baie de sânge un popor blând? Mioritică, în revoluția din<br />
decembrie, este nu numai lipsa de apărare, asumată, a victimelor, ci şi opțiunea<br />
voluntară a celorlalți pentru crima colectivă care putea asigura, sub alte forme,<br />
puterea. Felul în care ne manipulăm singuri, convingându-ne că suntem doar urmaşii<br />
ciobanului-ucis şi nu şi ai ciobanilor care ucid, nu este doar un neadevăr, ci şi o<br />
stratagemă menită să ne apere de adevărul complet şi, implicit, de înțelegerea şi<br />
recunoaşterea răului care ne locuieşte de milenii. In acest sens, Miorița este bocetul<br />
neîmpotrivirii la un rău considerat inconturnabil pentru că refuzăm să îl înțelegem.<br />
bunul simț, din cutumele tradiției. O altă obiecție: regele nu poate fi ales. Ei şi? Ce folos că i-am<br />
„ales” pe Gheorghiu-Dej, pe Ceauşescu, pe Iliescu, pe Băsescu? Cum ne-a folosit „rotirea”<br />
preşedinților pomeniți, toți atraşi de mobilul unui autoritarism mergînd în primele două situații<br />
pînă la dictatura cea mai crîncenă, înstăpînindu-se pe segmente de timp care depăşesc domniile<br />
Ana BLANDIANA<br />
unor Ferdinand I, Carol al II-lea, Mihai I? Ca să nu mai insistăm pe camarila acestor „aleşi”, de noii potentați: „Nu mai vrem 10 mai/ Fără regele Mihai”, „Maiestate nu pleca/ România-i<br />
natură nomenclaturistă, devansînd prin nocivitate efectele camarilelor regale. Şi în fine cum țara ta!”, „Maiestate noi te vrem/ la Palatul Cotroceni”, : „Iliescu ce mai stai/ vine<br />
să uităm un lucru esențial: acela că monarhiile continentului nostru fac parte din rîndul țărilor regele Mihai”. Drumul dintre Aeroport şi biserica Sfîntul Gheorghe, apoi pînă la Hotelul<br />
celor mai stabile, mai prospere şi mai respectate din lume? Că, în împrejurarea în care, Continental, a fost străbătut de coloana regală cu o solemnă lentoare din pricina<br />
redevenind regat, România ar intra în salba lor, ar dobîndi necondiționat un spor de prestigiu? şuvoaielor de oameni care-i barau trecerea, ovaționîndu-o. Entuziasmul popular era de<br />
Date fiind toate acestea, n-au fost surprinzătoare dificultățile pe care puterea iliesciană, neoprit, cuprinzînd în fluxul său şi o seamă de exponenți notorii din rîndul opoziției şi al<br />
ombilical legată de sistemul comunist, le-a creat întoarcerii în țară a regelui Mihai I. Şicanat, societății civile: Mircea Diaconu, Mircea Dinescu, Dan Lăzărescu, Ana Blandiana,<br />
umilit, insultat, suveranul nostru s-a văzut ținta unor atacuri susținute ale presei aservite Romulus Rusan, Ticu Dumitrescu, Victor Rebengiuc, Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu,<br />
conducerii postdecembriste. Iată, de pildă, scriitura pitoresc înciudată, la comanda de sus, a Ion Rațiu, Marcian Bleahu ş.a. Nu e de mirare crisparea criptocomuniştilor care s-au<br />
unui Sergiu Andon: „Fir-ai al naibii, Maiestate, că rău mă mai speriaşi! Păi, ce cauți Matale, ca străduit din răsputeri a-l împinge pe rege în afara țării, a-l cleveti în siajul propagandei<br />
şi anul trecut, tot pe furiş, aproape de granița României, taman acum, cînd se afumă Capitala comuniste. Abia după mai mulți ani, cînd au avut impresia că şi-au întărit pozițiile, i-au<br />
cu petarde şi lacrimogene, cînd minerii, mîndrii bărbați ai adîncurilor, şi-au lăsat trascăul ca permis întoarcerea din pribegie şi o parțială repunere în drepturile de proprietate. Nu<br />
să mişculeze cocteiluri Ribbentrop sau Molotov, că tot aia e! Tocmai acum să vrei să vii matale fără un viclean substrat propagandistic, vizînd o „purificare” a propriei imagini, de fapt<br />
coşcogeamite căpățîna încoronată p-aici printre anarhişti şi zăpăciți de cap, de foame şi de compromisă definitiv prin comportările inițiale.<br />
privatizare, să ce? Să faci ordine?”. Sau duritățile verbale cu iz de intrigă ale unui Radu F. Dar vrăjmăşia față de regele Mihai I a comunistoizilor nu s-a potolit, după<br />
Alexandru: „Nu mai surprinde pe nimeni că forțele politice conservatoare, declarat împotriva cum s-ar fi putut bănui la o privire superficială. Ultima sa penibilă manifestare ne-a fost<br />
Constituției, precum PAC, PNȚCD & co, susțin o astfel de soluție pentru că, dincolo de toate oferită de actualul preşedinte al țării, Traian Băsescu, care n-a şovăit a-l acuza pe<br />
acestea, agitarea regalismului fostului rege Mihai nu constituie pentru ele decît o altă încercare suveran de faptul că, abdicînd, ar fi săvîrşit un „act de trădare” şi că ar fi fost nici mai<br />
de adjudecare a puterii”. Să nu uităm nici declarația purtătorului de cuvînt guvernamental, la mult nici mai puțin decît „sluga ruşilor”. Să auzi şi să nu crezi! La un asemenea grad de<br />
prima reîntoarcere în patrie a suveranului, pe numele său Bogdan Baltazar, care a găsit cu ignoranță se pune întrebarea foarte serioasă asupra şcolii pe care a urmat-o prezidentul.<br />
cale să vorbească despre felul în care toți cei patru regi ai României ar fi „exploatat țara” (în În ce măsură s-ar cumpăni, în cazul de față, reaua credință considerabilă cu o amețitoare<br />
zilele noastre, dl. Bogdan Baltazar depune sforțări – ne întrebăm în interesul cui în afară de al incultură? Care e factorul dominant? Nici măcar național-comuniştii nu s-au pretat la<br />
d-sale propriu, în nici un caz în interesul țării – de-a deschide exploatarea păguboasă de la<br />
Roşia Montană). În pofida acestui baraj de animozități jurnalistice şi nu numai, regele a avut<br />
Gheorghe GRIGURCU<br />
parte de-o primire triumfală din partea locuitorilor Capitalei, care au ieşit în stradă în număr<br />
de aproximativ un milion. Lozincile ce se auzeau atunci nu puteau decît a-i indispune teribil pe<br />
(Continuare în p. 26)