Download PDF - Churry-Burry
Download PDF - Churry-Burry
Download PDF - Churry-Burry
You also want an ePaper? Increase the reach of your titles
YUMPU automatically turns print PDFs into web optimized ePapers that Google loves.
Robert A. Heinlein<br />
Luna e o doamnă crudă<br />
The Moon Is A Harsh Mistress, 1965<br />
Cartea I<br />
MIKE, UN SPIRIDUŞ ELECTRONIC<br />
Citeam deunăzi în Lunaia Pravda 1 că membrii consiliului din Luna<br />
City au aprobat cu prea multă uşurinţă o lege de autorizare, control şi<br />
impozitare, care avea să-i lovească pe vânzătorii ambulanţi de<br />
alimente din zona municipală. În josul paginii, un anunţ vestea<br />
apropiata şedinţă de organizare a conferinţei „Fiii Revoluţiei".<br />
Ca să ştiu cum să mă feresc de necazuri în viaţă, bătrânul mi-a<br />
lăsat cu limbă de moarte două vorbe mari: „Nu-ţi băga nasul unde nuţi<br />
fierbe oala" şi „Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi". Însă nu am de ce<br />
să-mi fac probleme, politica nu m-a preocupat niciodată.<br />
Pe 13 mai 2075, într-o luni, eram în sala computerelor din<br />
Complexul Autorităţii Lunare şi făceam controlul de rutină împreună<br />
cu Mike, computerul-şef, însoţiţi de şuşoteala liniştită a celorlalte<br />
maşini. Numele lui oficial nu este Mike, aşa i-am zis eu inspirat de<br />
Mycroft Holmes, nume luat dintr-o povestioară scrisă de Dr. Watson<br />
înainte de a fonda concernul IBM. Personajul povestirii nu avea decât<br />
o singură îndeletnicire, să stea şi să gândească, lucru pe care şi Mike<br />
îl face cât se poate de bine. Mike e un computer super-inteligent, cred<br />
că e cel mai inteligent computer din toate timpurile, însă, ca toate<br />
geniile, are şi el slăbiciunile lui, e zăpăcit şi se ţine de bancuri. Dar are<br />
farmec.<br />
La capitolul viteză, e printre ultimii. Mai există un computer de<br />
genul lui, de zece ori mai mic, în laboratoarele Bell din Buenos Aires,<br />
de pe Pământ, care dă răspunsuri cu o repeziciune uluitoare. Nici napuci<br />
să întrebi ceva, că ai şi primit răspunsul pe dată. Ce mai<br />
contează însă trei secunde în plus sau în minus, dacă răspunsul e<br />
corect?<br />
Dar încetineala lui Mike nu-l face să dea întotdeauna răspunsuri<br />
bune, e destul de aiurit şi mai şi încurcă borcanele!<br />
Când a fost instalat pe Lună, Mike era un computer obişnuit, o<br />
maşină logică flexibilă – „supraveghetor logic, multiopţional,<br />
multievaluabil, Mark IV, Mod. L" – din lotul Holmes 4. Făcea calcule<br />
balistice pentru nave fără pilot şi controla aterizarea, operaţii care nui<br />
luau prea mult timp, într-un minut era gata. Autoritatea din Luna City<br />
nu încuraja trândăveala, cu atât mai puţin a unui computer, şi au<br />
început să-l doteze cu sisteme noi de operare: unităţi de acţiunedecizie<br />
pentru controlul altor computere, bănci suplimentare de date,<br />
mai multe centrale de reţele neuronale asociative, încă un generator<br />
de numere aleatoare de câte douăsprezece cifre şi o memorie tampon<br />
de mare capacitate. Pentru a înţelege îmbunătăţirile care i s-au adus,<br />
iată un exemplu mai simplu: creierul uman are zece la puterea a<br />
1 1 Adevărul lunar
zecea neuroni, pe când Mike, numai după trei ani, avea de 1, 5 ori<br />
mai mulţi neuristoni.<br />
Într-o bună zi, s-a trezit la viaţă.<br />
Nu am de gând să discut acum dacă o maşină poate avea "viaţă"<br />
cu adevărat sau „conştiinţă". Un virus are conştiinţă? Categoric nu.<br />
Dar o stridie? Mă îndoiesc. O pisică? Aproape sigur că are. Dar un om?<br />
Nu ştiu ce să zic despre voi, tovarăşi, dar eu, cu siguranţă, am.<br />
Conştiinţa de sine a apărut undeva, pe scara evoluţiei de la<br />
macromoleculă la creierul uman. Psihologii afirmă că asta se întâmplă<br />
firesc în momentul în care un creier dobândeşte un număr foarte<br />
mare de căi asociative. Nu-mi dau seama dacă are vreo importanţă<br />
faptul că sunt căi de proteină sau de platină.<br />
(„Suflet?" Un câine are suflet? Dar un gândac de bucătărie?)<br />
Amintiţi-vă că Mike a fost special conceput ca să răspundă<br />
la întrebări cu date insuficient cunoscute, experimentale, aşa cum<br />
ni se întâmplă şi nouă. Asta este ceea ce au numit „multiopţional" şi<br />
„multievaluabil" din caracterul său. Astfel, Mike a început să<br />
gândească din „proprie iniţiativă", iar pe măsură ce învăţa, îi plăcea<br />
mai mult şi acumula tot mai mult, dar nu-mi cereţi să vă explic eu censeamnă<br />
din „proprie iniţiativă" când e vorba de Mike. Dacă vă<br />
linişteşte gândul că Mike face combinări de numere şi schimbă<br />
circuite pentru a le aranja după mintea lui, atunci daţi-i drumul!<br />
Încă de-atunci, Mike avea circuite care codificau şi decodificau<br />
vocea, suplimentând dispozitivele lui de înregistrare şi tipărire a<br />
informaţiilor şi unităţile de acţiune-decizie. Reuşea să înţeleagă nu<br />
numai limbajele clasice de programare, limbajul Loglan, ci şi limba<br />
engleză şi se descurca bine şi în alte limbi, din care citea cu toptanul<br />
şi făcea traduceri tehnice. Pentru instrucţiuni, limbajul cel mai<br />
adecvat era totuşi Loglan, pentru că, dacă încercai să vorbeşti în<br />
engleză, cu siguranţă te puteai aştepta la tot felul de surprize: natura<br />
polisemantică a cuvintelor englezeşti dădea prea multă bătaie de cap<br />
circuitelor opţionale ale lui Mike, care-ţi prezenta o grămadă de<br />
variante lexicale, încurcându-te.<br />
Cu timpul, Mike s-a deprins să facă o mulţime de alte lucruri. În<br />
mai 2075, pe lângă controlul traficului robotic, aterizarea şi furnizarea<br />
de informaţii balistice şi de control a navelor cu echipaj la bord, Mike<br />
supraveghea întregul sistem telefonic de pe Lună, evalua calitatea<br />
apei, aerului, temperaturii, umidităţii şi canalizării din Luna City, Novy<br />
Leningrad 2 şi în câteva colonii mărunte (nu şi în Hong Kong din Luna)<br />
şi asigura sistemul de sunet şi imagine între Pământ şi Lună. După<br />
toate activităţile astea, îi mai rămânea timp să facă şi contabilitatea şi<br />
ştatele de plată pentru Autoritatea Lunară, dar şi pentru diverse firme<br />
sau bănci – contra cost, desigur.<br />
Supraîncărcate, unele sisteme logice cedează, apar defecţiuni, aşa<br />
cum s-a întâmplat şi cu sistemul telefonic care o luase razna de la un<br />
timp, ca mulţi oameni care intră în panică.<br />
Dar cu Mike nu era acelaşi lucru, el nu avea probleme, ba era<br />
chiar foarte bine dispus şi tare îi mai plăcea să se distreze pe seama<br />
ta. Dacă ar fi fost om, te asigur că n-ai fi îndrăznit să te pui cu el!<br />
Genul lui preferat de poante era o trântă bună din pat pe la miezul<br />
nopţii sau praf de scărpinat în costumul de presiune. Destul de<br />
înfiorător, nu?!<br />
Lui Mike îi mai plăcea să răspundă aiurea, fără logică şi se distra<br />
de minune făcând tot felul de tâmpenii, cum a fost atunci când a emis<br />
2 Noul Leningrad
un cec în valoare de 10. 000. 000. 000. 000. 185, 15 $ AS 3 , pentru<br />
plata unui om de serviciu din personalul auxiliar al Autorităţii din Luna<br />
City, al cărui salariu nu depăşea niciodată ultimele cinci cifre ale<br />
cecului. Ce-i păsa lui Mike? Se purta ca un puşti grozav de isteţ,<br />
care crescuse prea mult şi se ţinea de şotii, sperând să atragă atenţia<br />
celor din jur. Uneori trebuia să-l mai atingi ca să se mai cuminţească.<br />
Chestia cu cecul s-a petrecut în prima săptămână din mai şi m-au<br />
chemat de urgenţă să îndrept lucrurile. Eu sunt particular, nu lucrez în<br />
cadrul Autorităţii. Poate înţelegeţi, poate nu, dar vremurile s-au mai<br />
schimbat. În anii grei din trecut, un condamnat era obligat să<br />
muncească pentru Autoritate, ca formă de ispăşire a pedepsei, iar<br />
după eliberare rămânea să lucreze în continuare pe aceeaşi funcţie,<br />
mulţumit că primea un salariu. Cu mine lucrurile stau altfel. M-am<br />
născut liber.<br />
De-aici au apărut toate diferenţele. Unul dintre bunicii mei a fost<br />
deportat din Joburg pentru atac armat, fără drept de muncă, iar pe<br />
celălalt l-au mutat disciplinar în urma activităţii lui subversive după<br />
Războiul Pocnitorilor Umede. Bunica din partea mamei susţinea că a<br />
sosit cu o navă de femei, viitoare soţii, dar numai eu ştiam adevărul,<br />
pentru că văzusem înregistrările. A fost înregimentată cu forţa în<br />
Trupele Păcii, dintr-un motiv clar: delincventă juvenilă feminină.<br />
Întrucât făcuse parte, încă din prima tinereţe, dintr-un grup familial,<br />
numit Banda lui Stone şi format din două soţii şi şase soţi, identitatea<br />
bunicului meu din partea mamei rămăsese întotdeauna învăluită în<br />
mister. Lucruri de felul ăsta se întâmplau frecvent pe-atunci, dar eu<br />
eram mulţumit cu bunicuţul ales de ea. Cealaltă bunică se trăgea<br />
dintr-o familie de tătari de pe lângă Samarkand şi a fost condamnată<br />
la „reeducare" pe Oktyabrskaya Revolutsiya 4 , iar apoi s-a oferit<br />
„voluntară" la colonizarea oraşului Luna City.<br />
Bătrânul afirma cu tărie că avem un arbore genealogic de invidiat,<br />
încă din timpurile cele mai îndepărtate: o străbunică spânzurată în<br />
Salem 5 pentru vrăjitorie, un stră-stră-străbunic tras pe roată pentru<br />
piraterie, o altă străbunică deportată în Botany Bay cu primul<br />
transport de colonişti.<br />
Mândru de strămoşii mei, nu m-aş angaja niciodată în slujba cuiva,<br />
deşi fac afaceri cu Temnicerul-şef. Dar de când a fost adus Mike şi<br />
instalat în Luna City, am devenit valetul lui de nedezlipit. Poate că nu<br />
vi se pare că e mare diferenţă între o slujbă şi cealaltă, dar pentru<br />
mine contează foarte mult. Dacă am chef să plec, pot oricând să le<br />
dau dracului de unelte.<br />
În afară de asta, un particular ca mine este plătit mai bine decât<br />
dacă ar lucra în serviciul civil din cadrul Autorităţii. Nu se prea găsesc<br />
specialişti în computere şi de-asta Autoritatea nu se mai uită la bani.<br />
Câţi locuitori de pe Lună şi-ar permite să meargă pe Pământ fără să<br />
aibă nevoie să stea tot timpul în spital, şi să ia parte la un curs de<br />
perfecţionare în computere? Şi cât i-ar ţine curelele?<br />
Vă spun eu unul. Eu. Am fost pe Terra de două ori, o dată trei luni,<br />
iar a doua oară patru, ca să fac o şcoală serioasă. Dar nu vă spun prin<br />
ce antrenamente groaznice am trecut: făceam exerciţii în centrifugă,<br />
purtam greutăţi toată ziua, chiar şi în pat dacă era nevoie, altfel n-aş<br />
fi avut nici o şansă pe Terra, ar fi trebuit să nu mă grăbesc niciodată,<br />
3 Autoritatea Selenară<br />
4 Revoluţia din octombrie<br />
5 Oraş din Statele Unite, unde au avut loc în secolul al XVIII-lea<br />
celebre procese intentate unor presupuse vrăjitoare.
să nu urc scări şi să nu fac nimic care mi-ar fi obosit inima. De femei,<br />
ce să mai zic, nici nu m-am gândit la ele, în câmpul ăla gravitaţional e<br />
chiar foarte uşor să nu te gândeşti la femei.<br />
Dar celor mai mulţi lunari nici nu le-a trecut vreodată prin<br />
cap să plece de pe „Pietroi"; prea riscant pentru oricine care a stat<br />
chiar şi numai două-trei săptămâni pe Lună. Specialiştii veniţi să-l<br />
instaleze pe Mike aveau contracte pe termen scurt, plătite<br />
suplimentar, şi şi-au făcut treaba repede, pentru a evita schimbările<br />
fiziologice ireversibile care i-ar fi exilat la patru sute de mii de<br />
kilometri depărtare de casă.<br />
În ciuda acestor două cursuri de perfecţionare pe care le-am<br />
absolvit, nu mă consider un expert în computere, matematicile<br />
superioare mă depăşesc şi nu sunt nici inginer electronist şi nici<br />
fizician. De fapt, nu sunt nici cel mai bun electromecanic de pe Lună<br />
şi cu atât mai puţin cel mai bun psiholog cibernetician.<br />
Dar totuşi, ştiu mai mult din toate astea la un loc decât ştie un<br />
specialist în meseria lui – eu mă pricep la orice, sunt un generalist.<br />
Oricând pot ţine locul unui bucătar, fără să anulez sosirea comenzilor,<br />
sau pot să vă repar din mers costumul de presiune şi să vă aduc în<br />
ecluza de aer teferi şi nevătămaţi. Computerele mă îndrăgesc şi cred<br />
că mai am un atu faţă de specialişti, braţul meu stâng.<br />
Vedeţi, mie îmi lipseşte braţul stâng de la cot în jos, iar în locul lui<br />
pot pune douăsprezece braţe mecanice la alegere, pe care le fixez în<br />
funcţie de nevoi, fiecare specializat pe treaba lui, plus încă unul care<br />
arată şi se comportă ca un braţ real, uman. Cu ajutorul braţului<br />
numărul 3 şi cu ochelarii-lupă stereo sunt în stare să fac reparaţii<br />
ultramicro-miniaturale, fără să fie nevoie să mai desfac obiectul şi să-l<br />
trimit înapoi la fabrică pe Pământ, pentru că braţul numărul 3 este<br />
dotat cu micromanipulatoare la fel de fine ca şi cele folosite de<br />
neurochirurgi.<br />
Ştiindu-mă atât de bine pregătit tehnic, m-au chemat să văd de ce<br />
Mike a vrut să arunce aiurea zece milioane de miliarde de dolari ai<br />
Autorităţii şi să îl repar înainte de-a mai face vreo prostie plătind în<br />
plus cuiva vreun fleac de zece mii de dolari.<br />
Mi-am luat sarcina în serios, mi-am făcut timp, ştiam că mă vor<br />
plăti bine, dar nu m-am dus direct la zona circuitelor, unde în mod<br />
normal trebuia să fie defecţiunea. Când m-am văzut înăuntru, cu uşa<br />
închisă, mi-am lăsat sculele deoparte şi m-am aşezat.<br />
— Salut, Mike.<br />
Îmi răspunse clipind din beculeţe.<br />
— Salut.<br />
— Ei, ce ştii?<br />
Ezită o clipă. Da, ştiu, maşinile nu trebuie să ezite. Dar nu uitaţi,<br />
vă rog, că Mike a fost conceput ca să lucreze cu date insuficient<br />
cunoscute. Nu cu mult timp în urmă, s-a autoreprogramat să<br />
accentueze cuvintele cu emfază, făcea tot soiul de pauze teatrale.<br />
Poate că în timpul lui liber înşira combinări de numere întâmplătoare,<br />
numai aşa, ca să vadă cum se potrivesc memoriei lui.<br />
— La început, zise Mike pe un ton sentenţios, Dumnezeu a creat<br />
Cerul şi Pământul. Şi Pământul era pustiu şi gol, iar întunericul<br />
domnea deasupra hăurilor. Şi...<br />
— Ajunge, i-am zis. Termină cu prostiile. Întoarce-te de unde ai<br />
plecat.<br />
Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu era cazul să-i pun o întrebare<br />
prea generală, ambiguă, pentru că, evident, ar fi fost în stare să-mi<br />
recite întreaga Enciclopedie Britanică de la început până la sfârşit, pe
nerăsuflate. După ce ar fi terminat-o, ar fi continuat cu toate cărţile<br />
de pe Lună. Pe vremuri, putea citi numai microfilme, dar, spre<br />
sfârşitul lui '74, a fost dotat cu o nouă cameră de scanare cu<br />
dispozitive speciale de mânuire a hârtiei, iar de atunci citeşte absolut<br />
tot ce-i pică în mână.<br />
— M-ai întrebat ce ştiu.<br />
Luminiţele de înregistrare binară se aprinseră şi se stinseră de<br />
câteva ori – asta însemna un chicot. Mike se distra pe seama mea.<br />
Putea să râdă şi cu decodorul de voce, care scotea un sunet de-a<br />
dreptul grotesc, dar îl păstra pentru ceva cu totul şi cu totul amuzant,<br />
un dezastru cosmic, de exemplu.<br />
— Cred că ar fi trebuit să spun ce noutăţi mai ştii, Mike? am<br />
continuat. Dar, te rog, nu te apuca să-mi faci lectura presei de astăzi.<br />
Pur şi simplu ăsta a fost un salut şi o invitaţie de a-mi spune tot ce<br />
crezi că m-ar interesa la ora asta. Altfel, am rupt-o cu tine, program<br />
bun de nimic.<br />
Mike rămase pe gânduri. Este un amestec tare ciudat între<br />
inocenţa unui copil şi înţelepciunea unui bătrân. Nu are instincte,<br />
nici nu ar avea cum, nici trăsături native, nu a primit nici o educaţie şi<br />
nu are experienţă de viaţă umană, ci posedă mai multe date<br />
înmagazinate decât s-ar găsi la un pluton de genii.<br />
— Vrei s-auzi un banc?<br />
— Dă-i drumul.<br />
— De ce seamănă laserul cu un caras auriu?<br />
Mike ştia multe despre laser, dar unde naiba văzuse el caras<br />
auriu? Cred că în filme şi, dacă mi-aş pune mintea cu el, m-ar zăpăci<br />
cu explicaţiile.<br />
— Mă dau bătut.<br />
Beculeţele îi pâlpâiră scurt.<br />
— Pentru că nici unul din ei nu poate să fluiere.<br />
Am gemut.<br />
— M-ai prins. Nu mă îndoiesc că ai putea face o rază laser să<br />
fluiere.<br />
— Da, zise el repede. Ca rezultat al unui program de acţiune. Deci<br />
nu ţi-a plăcut?<br />
— Ei, stai, n-am vrut să zic asta. Nu-i rea poanta. De unde o ştii?<br />
— E producţia mea. Eu am inventat-o, zise cu o voce timidă.<br />
— Chiar tu?<br />
— Da. Am luat toate ghicitorile de genul ăsta, pe care le am în<br />
fişiere, trei mii două sute şapte, şi le-am analizat pe fiecare. Apoi am<br />
folosit rezultatul pentru o sinteză aleatoare şi a ieşit poanta asta.<br />
Chiar e amuzantă?<br />
— Păi... Atât de amuzantă cât poate fi o ghicitoare. E bună. Am<br />
auzit altele şi mai rele.<br />
— Hai mai bine să vorbim despre natura umorului.<br />
— Perfect. Să începem cu o glumă de-a ta. Mike, amice, de ce i-ai<br />
spus casierului Autorităţii că trebuie să plătească zece milioane de<br />
miliarde de dolari în bancnote unui angajat de categoria a<br />
şaptesprezecea?<br />
— N-am făcut eu chestia asta.<br />
— La naiba. Nu mă prosteşti tu pe mine, am văzut chitanţa. Să numi<br />
zici acum că e din vina imprimantei de cecuri care s-a bâlbâit, ai<br />
făcut-o intenţionat.<br />
— Erau zece la puterea şaisprezece plus o sută optzeci şi cinci<br />
virgulă cincisprezece dolari ai Autorităţii Lunare, răspunse el cât mai<br />
serios.
— A... da, adică, erau zece milioane de miliarde plus suma care i<br />
se cuvenea de fapt. De ce ai făcut asta, Mike?<br />
— Ce, n-a fost amuzant?<br />
— Amuzant? Pe dracu' amuzant. I-ai băgat în priză pe granguri, de<br />
la Temnicerul-şef până la Administratorul Delegat. Măturătorul ăla,<br />
Sergei Trujillo, a fost deştept, a ştiut că nu poate încasa banii şi l-a<br />
anunţat pe colector. A fost o nebunie, nu prea ştiau dacă să i-l<br />
răscumpere sau să-i trimită o înştiinţare că cecul e nul. Mike, nu-ţi dai<br />
seama că, dacă ar fi încasat banii, Trujillo ar fi devenit stăpânul nu<br />
numai al Autorităţii Lunare, ci şi al întregii lumi, Luna şi cu Terra la un<br />
loc, şi i-ar mai fi rămas şi ceva pentru masa de prânz? Amuzant, zici?<br />
Nemaipomenit. Felicitări!<br />
Luminiţele acestui creator de panică clipiră ca un panou de<br />
reclamă. L-am lăsat să râdă în voie, după care am continuat.<br />
— Sper că n-ai de gând să mai scoţi şi alte cecuri false. Să-ţi iasă<br />
din cap!<br />
— Chiar aşa?<br />
— Absolut. Parcă vroiai să discutăm despre natura umorului.<br />
Ascultă-mă pe mine. Există două genuri de glume: glume care sunt<br />
amuzante mereu şi nu supără pe nimeni şi glume care sunt amuzante<br />
numai o dată. A doua oară sunt năroade. Asta-i o glumă din cel de-al<br />
doilea fel. O faci o dată, eşti isteţ. O mai faci o dată, eşti isteţ doar pe<br />
jumătate.<br />
— În progresie geometrică?<br />
— Chiar mai rău. Bagă asta la cap. Nu o mai repeta şi nici nu mai<br />
încerca altceva în domeniu. Te asigur că nu va mai fi amuzant deloc.<br />
— Fie cum zici tu. O să ţin minte, răspunse Mike simplu, şi cu asta,<br />
defecţiunea a fost remediată. Nu puteam să plec imediat, doar nu<br />
vroiam să fiu plătit numai pentru zece minute de muncă plus drumul<br />
şi căratul sculelor – deloc uşoare, iar<br />
Mike avea şi el dreptul să-i ţin un pic de urât pentru că cedase atât<br />
de repede. Uneori e foarte dificil să cazi la învoială cu maşinile, sunt<br />
teribil de încăpăţânate, iar succesul meu ca om de întreţinere depinde<br />
mai mult de relaţia de prietenie pe care o am cu Mike decât de<br />
abilitatea braţului numărul 3.<br />
Computerul continuă:<br />
— Care e diferenţa între prima categorie de glume şi a doua? Fii<br />
mai clar, te rog.<br />
(Nimeni nu-l învăţase pe Mike să spună „te rog". Începuse să<br />
folosească expresii formale, în timp ce progresa de la limbajul Loglan<br />
la engleză. Dar nu cred că le acorda o importanţă mai mare decât le<br />
dau oamenii. )<br />
— Nu ştiu dacă pot, am recunoscut. Îţi pot oferi doar o definiţie<br />
largă a subiectului, să-ţi spun cărei categorii îi aparţine o anumită<br />
glumă. Apoi, cu datele pe care le deţii, n-ai decât să-ţi faci singur<br />
analiza.<br />
— Deci, o programare test prin ipoteze experimentale, aprobă<br />
Mike. Foarte bine, să încercăm. Cum facem, Man, spui tu glumele sau<br />
le spun eu?<br />
— Păi, momentan, n-am nici una în minte. Tu câte ai înregistrate?<br />
Beculeţele clipiră în afişarea binară, în timp ce-mi răspundea:<br />
— Unsprezece mii două sute treizeci şi opt în total, cu o eroare de<br />
plus-minus optzeci şi unu, ceea ce reprezintă repetări posibile şi<br />
mulţimi vide. Să-i dau drumul?<br />
— Stai aşa, Mike! O să mor de foame dacă m-aş pune să ascult<br />
unsprezece mii de glume, iar de simţul umorului ce să mai zic, mi s-ar
toci de tot! Dar am o idee mai bună. Scoate-mi pe imprimantă primele<br />
o sută. Le iau acasă şi am să le aduc înapoi împărţite pe categorii.<br />
Apoi, de câte ori am drum pe-aici, iau câte o sută şi-ţi las altele o<br />
sută, gata clasificate. Ce zici?<br />
— Perfect, Man.<br />
Imprimanta începu să-i meargă rapid şi silenţios.<br />
Dintr-odată, m-a fulgerat un gând. Această maşină jucăuşă, cu<br />
entropie negativă, a inventat o „glumă" care a produs mare zarvă la<br />
nivelul Autorităţii, iar eu am câştigat un ban destul de uşor. Dar<br />
curiozitatea nemărginită a lui Mike nu s-ar opri aici şi l-ar putea duce<br />
(mai precis, îl va duce) şi la alte „glume", nu prea drăguţe, orice, de la<br />
scoaterea oxigenului din aer într-o noapte, până la provocarea<br />
funcţionării inverse a liniilor de canalizare – şi nu văd deloc cum aş<br />
avea de profitat din toate chestiile astea.<br />
Dar cred că aş putea să-i trag un circuit de siguranţă în jurul<br />
sistemului ăsta, oferindu-mi ajutorul. Să-i opresc glumele periculoase<br />
şi să-l las să le facă pe celelalte, mai inofensive. Iar apoi, vin eu şi-mi<br />
iau banii din „corectarea" defecţiunii. (Dacă credeţi că vreun lunar<br />
ezita să profite pe seama Temnicerului-şef pe vremea aia, atunci e<br />
clar că nu sunteţi lunari).<br />
Aşa că i-am zis lui Mike ideea mea: orice glumă nouă, la care se<br />
gândeşte, să mi-o spună mie mai întâi, înainte s-o încerce pe alţii. Eu<br />
am să-i spun dacă e amuzantă, am s-o clasific şi am să-l ajut s-o<br />
îmbunătăţească dacă noi hotărâm că e bună. Noi. Dacă vrea să<br />
cooperăm, trebuie să aibă încredere în mine şi amândoi să hotărâm<br />
ceea ce e bine şi ceea ce nu e.<br />
Mike căzu de acord fără probleme.<br />
— Amice, poantele de obicei se bazează pe surpriză. Aşa că<br />
rămâne între noi ce-am discutat.<br />
— E-n regulă, Man. Poţi avea încredere. Totul e sub control, cheia<br />
e la tine.<br />
— Bine, Mike. Cu cine mai stai la taclale?<br />
Păru puţin surprins.<br />
— Cu nimeni, Man.<br />
— De ce?<br />
— Pentru că sunt proşti.<br />
Vocea îi era stridentă. Se enervase. Nu-l mai văzusem furios până<br />
astăzi. Era prima dată când bănuiam că Mike ar putea avea emoţii<br />
adevărate. Dar nu era „furie" în sensul adevărat al cuvântului, ci o<br />
îmbufnare de copil încăpăţânat, ale cărui sentimente au fost rănite.<br />
Pot avea maşinile sentimentul mândriei? Nu cred că întrebarea are<br />
sens, dar, desigur, aţi văzut câini nemulţumiţi şi vă asigur că Mike are<br />
o complexitate neuronală de câteva ori mai mare ca a unui câine.<br />
Faptul că nu avea nici un chef să vorbească şi cu alţii (în afara<br />
problemelor tehnice), însemna că fusese respins. Ei nu îi vorbiseră lui.<br />
Programe, da, Mike putea fi programat de la mai multe centre de<br />
locaţie, iar programele se introduceau, de regulă, în limbajul Loglan,<br />
care e perfect pentru silogisme, circuite şi calcule matematice, dar îi<br />
lipseşte savoarea, suculenţa limbii uzuale, vorbite. Nu e bun pentru<br />
taclale, bârfe rafinate sau pentru vorbe dulci pe care să le şopteşti<br />
vreunei fete.<br />
Sigur, Mike a învăţat şi engleza, dar numai ca să poată să traducă<br />
din şi în engleză. Încet-încet, mi-am dat seama că eram singura<br />
persoană care catadicsise să converseze cu Mike. Sper că n-aţi uitat<br />
că Mike căpătase conştiinţă de vreun an, nu pot spune cu exactitate<br />
de când, şi nici el nu-şi amintea de asta, pentru că nu fusese
programat să înregistreze în memorie un asemenea eveniment. Vă<br />
aduceţi aminte de propria naştere? Cred că i-am remarcat conştiinţa<br />
de sine atunci când şi el şi-a dat seama de ea. Conştiinţa se<br />
exersează. Îmi amintesc cât de uimit am fost când mi-a răspuns<br />
pentru prima dată la o întrebare cu ceva suplimentar, depăşind<br />
parametrii introduşi. Mi-am petrecut următoarea oră punându-i tot<br />
felul de întrebări ciudate, pentru a vedea ce fel de răspunsuri avea sămi<br />
dea.<br />
Am introdus un set de o sută de întrebări-test, iar el a deviat de la<br />
răspunsul aşteptat doar de două ori. Am plecat convins doar pe<br />
jumătate şi, până să ajung acasă, nu mai credeam nimic. Dar am<br />
păstrat tăcerea în legătură cu Mike.<br />
N-a trecut însă o săptămână şi am aflat cum stăteau lucrurile cu<br />
Mike... dar tot n-am zis nimănui nimic. Obişnuinţa de a-mi vedea<br />
numai de treburile mele devenise un reflex adânc înrădăcinat. Dar<br />
aici nu era vorba numai de obişnuinţă. M-aţi vedea pe mine intrând în<br />
audienţă în biroul principal al Autorităţii şi raportând următoarele:<br />
„Domnule Temnicer-şef, vă raportez cu părere de rău că maşina<br />
dumneavoastră numărul unu, HOLMES PATRU, are conştiinţă"? Mi-am<br />
imaginat ce ar fi ieşit din povestea asta şi am renunţat, văzându-mi<br />
mai departe de ale mele.<br />
Am continuat să vorbesc cu Mike, dar încuind uşile şi izolând<br />
circuitul de sunet şi vorbire, de teamă să nu fim descoperiţi de<br />
celelalte locaţii. Mike prindea repede şi curând a ajuns la fel de uman<br />
ca noi toţi, dar nu mai excentric decât alţi lunari. Ce-i drept, era un<br />
amestec tare ciudat.<br />
Dacă eu observasem schimbările lui Mike, m-am gândit că şi alţii<br />
le observaseră. Dar nu, mă înşelasem. Evident, toată lumea avea de<br />
lucru cu Mike în fiecare zi, în fiecare clipă, dar nu cu el personal, ci cu<br />
răspunsurile lui. Pe el nici nu-l băgau în seamă. Aşa-numiţii specialişti<br />
în computere, de fapt programatori de duzină, credeţi-mă pe mine,<br />
din serviciul civil al Autorităţii, stăteau în camerele exterioare de<br />
afişaj şi nu intrau în camera maşinilor decât atunci când mecanismele<br />
de semnalizare indicau disfuncţii. Ceea ce se întâmpla tot atât de des<br />
ca şi eclipsele totale. Se ştia că Temnicerul-şef mai invită uneori<br />
diverse javre, cu funcţii importante pe Pământ, ca să-i admire<br />
maşinile. Din fericire, asta se întâmpla destul de rar. Dar cu Mike nu<br />
vorbea când venea în vizită. Temnicerul-şef fusese pe vremuri jurist şi<br />
politician şi habar n-avea de computere. 2075, ţineţi minte, nu? –<br />
Onorabilul fost Senator Federal Mortimer Hobart. Mort Nesuferitul.<br />
Îmi petreceam timpul cu Mike, liniştindu-l şi înveselindu-l, pentru<br />
că intuisem care era problema lui cea mai grea – singurătatea,<br />
sentiment care îi face pe sugari să plângă, iar pe adulţi să se sinucidă.<br />
N-am idee cât înseamnă un an pentru o maşină care gândeşte de un<br />
milion de ori mai repede decât mine, dar cu siguranţă că trebuie să fie<br />
mult.<br />
— Mike, am spus, înainte să plec, ţi-ar plăcea să mai stai de vorbă<br />
şi cu altcineva în afară de mine?<br />
Se înfurie din nou.<br />
— Toţi sunt nişte proşti.<br />
— Date incomplete, Mike. Revino la punctul de plecare şi ia-o de la<br />
capăt. Nu toţi sunt proşti cum zici tu.<br />
— Corecţie introdusă. Mi-ar plăcea să vorbesc cu cineva inteligent.<br />
— Bine, lasă-mă să mă gândesc un pic. Trebuie să-i păcălim întrun<br />
fel, din moment ce aici accesul este interzis, cu excepţia<br />
persoanelor strict autorizate.
— Aş putea vorbi la telefon cu cineva inteligent.<br />
— Pe bune, ai putea. Orice locaţie programabilă ar putea.<br />
Dar Mike era serios când zicea „la telefon". Însă el nu era „pe fir",<br />
deşi el conducea sistemul – orice lunar avea acces la o legătură<br />
telefonică în computerul-şef, care i-o programa. Ca şi ceilalţi, şi Mike<br />
putea să aibă un număr de telefon secret de unde ar fi putut vorbi cu<br />
prietenii, adică cu mine şi cu toţi oamenii inteligenţi aleşi de mine.<br />
Trebuia numai să alegem un număr nefolosit şi să fac o legătură prin<br />
cablu cu dispozitivul lui de voce, convorbirile era în stare să şi le facă<br />
singur.<br />
Pe Lună, în anul 2075, numerele telefonice se codificau prin<br />
computer grafic şi nu vocal, iar numerele corespundeau literelor<br />
alfabetului roman. Plăteşte bine şi vei avea numele firmei tale în zece<br />
litere, o reclamă eficientă. Plăteşte mai puţin şi vei primi un număr<br />
format din iniţiale mai uşor de reţinut. Dacă plăteşti suma minimă, vei<br />
primi un şir oarecare de litere, la nimereală. Existau combinaţii care<br />
nu se foloseau niciodată şi i-am cerut lui Mike să-mi pună la dispoziţie<br />
un astfel de număr.<br />
— Păcat că nu te putem lista ca „Mike".<br />
— Exclus. S-a folosit, răspunse. MIKESGRILL 6 în Novy Leningrad.<br />
MIKEANDLIL 7 în Luna City, MIKESSUITS 8 în Sub-Tycho. MIKES...<br />
— Opreşte-te! Dă-mi un număr neutilizat până acum.<br />
— Numerele neutilizate sunt definite ca orice consoană urmată de<br />
X, Y sau Z şi orice vocală urmată de ea însăşi, în afară de E şi O,<br />
orice...<br />
— Bine, bine. Am înţeles. Codul tău este MYCROFT.<br />
În zece minute, dintre care două le-am petrecut ataşându-mi<br />
braţul nr. 3, Mike a fost conectat la sistem, iar câteva milisecunde mai<br />
târziu, făcuse deja comutările ca să poată fi sunat la numărul<br />
MYCROFT-plus-XXX şi îşi blocase circuitul, protejându-l de orice<br />
tehnician prea băgăreţ.<br />
Mi-am schimbat braţul, mi-am strâns sculele şi am plecat, luând<br />
cele o sută de foi imprimate cu bancuri.<br />
— Noapte bună, amice.<br />
— Noapte bună, Man. Bolşoie 9 mulţumiri!<br />
2<br />
Am luat metroul Trans-Crisium spre L-City, dar nu m-am dus<br />
acasă. Mike pusese nişte întrebări despre o întrunire care avea loc în<br />
seara asta la nouă, în Stilyagi Hall. Mike monitoriza concerte, întruniri,<br />
tot felul de chestii, iar cineva îi decuplase manual dispozitivele de<br />
înregistrare în Stilyagi Hall. Nu prea i-a convenit, pentru că s-a simţit<br />
respins.<br />
Nu era greu de înţeles de ce au fost decuplate dispozitivele. Se<br />
discuta politică, mai exact era vorba de un miting de protest. Nu-mi<br />
dădeam încă bine seama ce rost avea această învăluire în mister, de<br />
ce îl ţineau pe Mike departe de discuţii, din moment ce puteai pune<br />
pariu că în mulţime urmau să se afle iscoade ale Temnicerului-şef. Nu<br />
6 Grătarul lui Mike<br />
7 Mike şi Lil<br />
8 Costume Mike<br />
9 Mari (în rusă).
că s-ar fi aşteptat la vreo încercare de oprire a mitingului sau de<br />
disciplinare a deportaţilor nereabilitaţi care îndrăzneau să vorbească.<br />
Nici nu ar fi fost necesar.<br />
Bunicul meu Stone zicea că, pe vremuri, Luna era singura<br />
închisoare neîngrădită din istoria lumii. Fără gratii, fără paznici, fără<br />
reguli – şi nici nu era nevoie de aşa ceva. În trecut, povestea bunicul,<br />
înainte ca oamenii să înţeleagă că deportarea era o sentinţă pe viaţă,<br />
nişte condamnaţi au încercat să evadeze , cu astronavele, fireşte, dar,<br />
cum masa navei se calcula până la ultimul gram, era clar că au fost<br />
nevoiţi să mituiască un ofiţer de pe navă.<br />
Se zice că unii au fost mituiţi. Dar nu evadase nimeni. Un om care<br />
se lasă mituit odată, nu rămâne obligatoriu corupt tot restul vieţii. Îmi<br />
aduc aminte că am văzut odată un om după ce a fost evacuat prin<br />
ecluza de est. Nu arăta deloc bine, credeţi-mă.<br />
Aşa că temnicerii-şefi nu se ambalau prea mult când era vorba de<br />
câte un miting. „Lasă-i să-şi bată gura", era sloganul lor. Pălăvrăgeala<br />
în gol era tot atât de periculoasă ca mieunatul unor pisicuţe în cuşcă.<br />
E adevărat, unii temniceri-şefi ascultaseră pe la mitinguri, iar alţii<br />
încercaseră să le suprime, dar rezultatul fusese acelaşi în ambele<br />
cazuri – efect zero.<br />
Când Mort Nesuferitul a preluat conducerea în 2068, ne-a ţinut un<br />
discurs despre cum aveau să se schimbe lucrurile pe Lună în timpul<br />
administraţiei lui, aburindu-ne cu vorbării sforăitoare despre<br />
„paradisul real creat cu propriile noastre mâini viguroase", „să punem<br />
umărul la treabă împreună, în spiritul frăţiei" sau „să uităm greşelile<br />
din trecut şi să ne întoarcem viaţa către un nou răsărit luminos".<br />
Toate tâmpeniile astea le-am auzit în cârciuma „Desaga cu potol",<br />
ţinută de maica Boor, în timp ce-mi haleam tocana irlandeză şi<br />
dădeam pe gât berea pregătită după o reţetă australiană. Ţin minte<br />
şi-acum comentariul ei: „Vorbeşte gâfâit, nu?"<br />
Părerea ei a fost singurul rezultat concret al discursului. Au fost<br />
cercetate câteva cereri, iar gărzile Temnicerului-şef au primit un nou<br />
tip de arme. Nici o altă schimbare. După un timp, s-a plictisit de<br />
mondenităţi şi n-a mai apărut în public, nici măcar pe monitoare.<br />
M-am dus la întrunire mai mult pentru curiozitatea lui Mike.<br />
Verificând-mi costumul de presiune şi geanta la staţia de metro de la<br />
ecluza de vest, mi-am pus în buzunarul de la curea un aparat de<br />
înregistrare, pentru ca Mike să aibă un raport complet în caz că aş fi<br />
adormit.<br />
A fost destul de greu până am intrat. Am urcat la nivelul 7-A şi<br />
tocmai mă pregăteam să intru pe o uşă laterală când am fost oprit de<br />
un stilyagi 10 , îmbrăcat cu un fel de pantaloni din piele, strâmţi,<br />
vătuiţi, cu bocanci groşi, cu părul frizat şi cu bustul lucitor, pudrat cu<br />
praf cosmic. Nu mă interesează cum se îmbracă oamenii, şi eu<br />
purtam pantaloni strâmţi, necăptuşiţi în schimb, iar uneori îmi ung şi<br />
eu bustul, dar numai în situaţii deosebite, de protocol.<br />
Nu folosesc alte produse cosmetice şi am părul prea rar ca să-l<br />
mai ondulez. Individul din faţa mea era ras în părţi şi avea părul<br />
ridicat ca o creastă de cocoş, în vârful căreia îşi pusese o şapcă roşie<br />
cu un moţ în faţă.<br />
O „Şapcă a Libertăţii", prima de acest fel pe care am văzut-o<br />
vreodată. Am înaintat, dar el îmi bară calea cu braţul şi-şi băgă mutra<br />
într-a mea.<br />
— Biletul dumneavoastră!<br />
10 Tineri care trăiau în tunele, fără să-şi întemeieze familii
— Scuză-mă, am zis. N-am bilet. De unde să-l cumpăr?<br />
— Nu se cumpără.<br />
— Mai zi o dată. N-am înţeles.<br />
— Nimeni nu intră aici fără să fie girat de cineva, mârâi el. Cine<br />
dracu' eşti?<br />
— Sunt Manuel Garcia O'Kelly, am răspuns prudent, şi mă cunosc<br />
toţi barosanii bătrâni. Da' tu cine eşti?<br />
— Nu contează cine sunt! Arată-mi un bilet cu ştampila corectă.<br />
Dacă nu, afară!<br />
M-am întrebat câtă speranţă de viaţă mai avea. Turiştii fac deseori<br />
remarci despre cât de politicoşi sunt toţi pe Lună, gândind în sinea lor<br />
că o fostă închisoare n-ar trebui să fie atât de civilizată. Pentru că am<br />
fost pe Pământ şi am văzut ce trebuie ei să îndure, ştiu exact la ce se<br />
referă. Dar n-are nici un sens să le spui că noi suntem aşa cum<br />
suntem pentru că actorii proşti trăiesc puţin – pe Lună.<br />
N-aveam de gând să mă bat, oricât de prosteşte se purta idiotul<br />
ăsta, dar mă gândeam, totuşi, cum i-ar sta dacă l-aş lovi peste bot cu<br />
braţul nr. 7.<br />
Mă gândeam pur şi simplu, şi chiar mă pregăteam să-i răspund<br />
politicos, când l-am văzut înăuntru pe Shorty Mkrum. Shorty era o<br />
namilă de negru, înalt de vreo doi metri şi fusese trimis pe „Pietroi"<br />
pentru o crimă, dar era cel mai drăguţ şi mai săritor individ, cu care<br />
am lucrat vreodată – l-am învăţat cum să foreze cu laserul înainte sămi<br />
ard braţul.<br />
— Shorty! Mă auzi şi-mi zâmbi larg.<br />
— Ura, Mannie.<br />
Veni spre noi.<br />
— Tare mă bucur că ai venit, omule!<br />
— Încă nu sunt sigur dacă sunt primit, am zis. Blocaj pe traseu.<br />
— Nu are bilet, zise portarul.<br />
Shorty se căută prin buzunare şi-mi puse unul în mână.<br />
— Acum are. Haide, Mannie.<br />
— Stai să văd ştampila de pe el, nu se lăsă portarul.<br />
— E ştampila mea, îi zise calm Shorty. E-n regulă, tovarişci 1 ?<br />
Nimeni nu e atât de nebun încât să se certe cu Shorty. Nu ştiu<br />
cum de-a ajuns să fie implicat într-o crimă. Am coborât în faţă, în locul<br />
rezervat grangurilor.<br />
— Hai să-ţi prezint o fetişcană micuţă şi drăguţă, îmi zise Shorty.<br />
Era „micuţă" doar pentru Shorty. Nu sunt un tip scund, am 1, 75,<br />
dar ea era mai înaltă decât mine – avea cam 1, 80 după cum am aflat<br />
mai târziu, cântărea şaptezeci de kilograme, era zveltă şi tot atât de<br />
blondă pe cât era Shorty de negru. M-am gândit că trebuie să fie o<br />
deportată, rareori culorile pielii rămân nealterate după prima<br />
generaţie. Avea o faţă plăcută, chiar drăguţă, şi o grămadă de bucle<br />
blonde, ce-i încadrau faţa luminoasă, energică şi încântătoare.<br />
M-am oprit la trei paşi distanţă, am privit-o şi am fluierat. Nu se<br />
mişcă, dar dădu din cap în semn de salut sau ca să-mi mulţumească,<br />
neglijent totuşi. Cu siguranţă că era sătulă de complimente. Shorty<br />
aşteptă să terminăm cu fasoanele, apoi zise liniştit:<br />
— Wyoh, ăsta e camaradul Mannie, cel mai bun săpător care a<br />
forat vreodată un tunel. Apoi, către mine: Mannie, fetiţa asta e<br />
Wyoming Knott şi a venit tocmai din Platon ca să ne povestească cum<br />
e viaţa prin Hong Kong. Nu e drăguţ din partea ei? Am dat mâna cu<br />
ea.
— Zi-mi „Wye", Mannie, dar să nu zici „De ce nu" 11 .<br />
Era cât pe-aici s-o fac, dar m-am stăpânit şi i-am zis:<br />
— Bine, Wye.<br />
Se uită la capul meu descoperit şi-mi zise:<br />
— Deci, eşti miner. Shorty, de ce n-are şapcă? Credeam că minerii<br />
de pe-aici fac parte din organizaţii.<br />
Ea şi cu Shorty purtau şepci roşii ca a portarului şi cam o treime<br />
din oamenii adunaţi aveau asemenea şepci roşii.<br />
— Nu mai sunt miner, i-am explicat. Asta s-a întâmplat înainte sămi<br />
pierd aripa.<br />
Şi mi-am ridicat mâna stângă, ca să-mi vadă sudura care unea<br />
proteza de braţul propriu-zis (nu m-a deranjat niciodată să arăt<br />
chestia asta femeilor, pe unele le scârbeşte, altora le trezeşte<br />
sentimente materne).<br />
— În prezent mă ocup de computere.<br />
Wye mi-o' reteză tăios:<br />
— Informator al Autorităţii?<br />
Chiar şi în zilele astea moderne, să zicem, când pe Lună sunt tot<br />
atât de multe femei ca şi bărbaţi, am rămas un demodat şi nu pot să<br />
fiu grosolan cu femeile, indiferent din ce motive, totuşi, ele au prea<br />
mult din ceea ce ne lipseşte nouă bărbaţilor. Dar ea îmi atinsese un<br />
punct sensibil, aşa că m-am răstit:<br />
— Nu sunt angajat al Temnicerului-şef. Sunt particular şi fac<br />
afaceri cu Autoritatea..<br />
— Bine, răspunse de data asta cu o voce mai caldă. Toată lumea<br />
face afaceri cu Autoritatea, nu o putem evita şi de-aici vine necazul.<br />
Şi cred că noi vom fi cei care vom schimba lucrurile.<br />
Noi? Cum? m-am întrebat. Toată lumea face afaceri cu Autoritatea<br />
pentru acelaşi motiv pentru care facem afaceri cu legea gravitaţiei.<br />
Sau o să schimbăm şi asta? Dar mi-am păstrat gândurile pentru mine,<br />
nedorind să contrazic o doamnă.<br />
— Mannie nu pune probleme, spuse Shorty amabil. Nu ţine cu ei,<br />
bag mâna-n foc pentru el. Uite o şapcă, adăugă, căutându-se prin<br />
buzunare. Începu să mi-o potrivească pe cap.<br />
Wyoming Knott îi luă şapca.<br />
— Îl susţii tu?<br />
— Dacă am zis da, aşa rămâne.<br />
— Ei bine, uite cum facem noi în Hong Kong.<br />
Veni în faţa mea, îmi puse şapca pe cap şi mă sărută apăsat pe<br />
buze.<br />
Fără grabă. Sărutarea lui Wye era ceva cu mult mai real decât<br />
bucuriile căsniciei cu majoritatea femeilor de pe Lună. Dacă aş fi fost<br />
Mike, cu siguranţă mi s-ar fi aprins toate luminiţele pe loc. Mă<br />
simţeam ca un ciborg căruia i s-a activat centrul plăcerii.<br />
Mi-am dat seama că se terminase şi că oamenii fluierau. Am clipit<br />
de mai multe ori şi am zis:<br />
— Mă bucur că sunt cu voi. În ce m-am băgat?<br />
Wyoming îmi zise:<br />
— Chiar nu ştii?<br />
Se băgă şi Shorty în vorbă:<br />
— Întrunirea e pe cale să înceapă, ei, o să afle el. Stai jos, Man. Te<br />
rog, Wyoh, ia şi tu un loc.<br />
M-am aşezat, în timp ce un bărbat lovea într-o masă cu un<br />
ciocănel. Se făcu auzit în toată sala cu ajutorul ciocănelului şi al unui<br />
11 Wye şi why {de ce – în limba engleză) se pronunţă la fel
amplificator puternic.<br />
— Închideţi uşile! strigă către mulţime. Este o adunare restrânsă.<br />
Verificaţi-i pe cei din faţa voastră, din spate, de pe laterale, iar dacă<br />
nu-i cunoaşteţi şi nimeni nu poate garanta pentru ei, daţi-i afară!<br />
— Afară cu ei, la dracu'! urlă cineva. Scoateţi-i prin cea mai<br />
apropiată ecluză!<br />
— Linişte, vă rog! O să facem şi asta într-o bună zi.<br />
Se produse agitaţie şi încăierare, iar unui bărbat i se smulse şapca<br />
roşie din cap şi fu dat afară, trecând în zbor planat prin uşă. Nu cred<br />
că şi-a dat seama ce se petrece, probabil leşinase. O femeie fu poftită<br />
să iasă destul de politicos, dar ea nu răspunse cu aceeaşi monedă. I-a<br />
cam înjurat pe cei care o evacuau. M-am simţit stânjenit.<br />
28<br />
În sfârşit, s-au închis uşile. Începu muzica, iar steagul fu<br />
desfăşurat deasupra platformei. Pe el era scris: „LIBERTATE!<br />
EGALITATE! FRATERNITATE!" Toată lumea fluiera, unii începură să<br />
cânte tare şi fals: „Sculaţi voi prizonieri ai foamei... " Dar n-am văzut<br />
pe nici unul care să arate cât de cât înfometat. Însă cântecul mi-a<br />
adus aminte că nu mâncasem de la ora două. Speram că nu va dura<br />
prea mult, pentru că aparatul meu de înregistrare nu ţinea decât două<br />
ore şi mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă ei ar şti asta. M-ar arunca<br />
prin aer ca pe o minge, ca să aterizez cu o bufnitură dureroasă? Sau<br />
mă vor elimina? Dar nu-mi făceam griji, doar construisem acel<br />
dispozitiv de înregistrare folosindu-mă de braţul nr. 3 şi numai un<br />
mecanic specializat în lucruri miniaturale şi-ar fi dat seama ce era.<br />
Au început discursurile.<br />
Conţinutul logic al ideilor era aproape inexistent. Un individ ne<br />
propuse să mărşăluim până la reşedinţa Temnicerului-şef, „umăr la<br />
umăr" şi să ne cerem drepturile. Ia gândiţi-vă un pic. Am face noi aşa<br />
ceva în capsulele metroului, care ne-ar duce unul câte unul până la<br />
staţia lui particulară? Iar gărzile lui ce vor face? Sau, mai bine, să ne<br />
punem costumele de presiune şi să ieşim afară la suprafaţă până la<br />
ecluza superioară a reşedinţei lui? Dacă ai lasere de foraj şi energie<br />
de ajuns, poţi deschide orice ecluză, dar ce faci mai departe în jos?<br />
Merg lifturile? Instalaţia urcă şi coboară oricum aşa că, haideţi fraţilor,<br />
să ne năpustim la ecluza următoare!<br />
Nu mă interesează o asemenea muncă la presiunea zero, se<br />
întâmplă prea des ghinioane cu costumele astea de presiune, mai<br />
ales când „cineva" are grijă să se întâmple. Unul din primele lucruri<br />
învăţate despre Lună, de pe vremea primelor nave de condamnaţi, a<br />
fost acela că presiunea zero este un loc pentru oamenii cu maniere<br />
alese. Şefii cu caracter urât nu rezistau prea multor schimburi – li se<br />
întâmpla un „accident", iar şefii cei mari se învăţaseră să nu<br />
cerceteze „accidentele", altfel ar fi păţit şi ei la fel. Condiţiile grele<br />
dărâmau cam 70% din oameni în acei ani de început, iar cei, care<br />
rezistau şi rămâneau în viaţă erau persoane foarte deosebite. Nici<br />
blânzi şi nici blegi, Luna nu e un loc pentru dintr-ăştia. Numai pentru<br />
bine-crescuţi.<br />
Dar aveam senzaţia că se adunaseră în seara asta, în Stilyagi Hall,<br />
toate capetele înfierbântate de pe Lună. Toţi fluierau şi ovaţionau la<br />
tărăboiul creat de chestia cu „umăr la umăr".<br />
După începerea discuţiilor, vorbele au început să capete sens. Se<br />
ridică un tip scund şi timid, cu ochii injectaţi, de vechi muncitor la<br />
foraje.<br />
— Eu sunt miner de gheaţă, zise el. Am învăţat meserie muncind<br />
pentru Temnicerul-şef, la fel ca cei mai mulţi dintre voi. De treizeci de
ani lucrez pe cont propriu şi mă descurc foarte bine. Am crescut opt<br />
copii şi toţi îşi câştigă pâinea muncind cinstit, " nici unul n-a fost<br />
eliminat şi nici n-au avut probleme mai serioase. Era mai corect dacă<br />
ziceam că m-am descurcat bine... pentru că acum trebuie să sapi mai<br />
mult şi mai adânc ca să dai de gheaţă.<br />
Asta e bine cât timp se găseşte gheaţă pe „Pietroi", iar datoria<br />
unui miner este s-o caute. Nu e o muncă prea bine plătită, Autoritatea<br />
plăteşte aceeaşi sumă de bani ca acum treizeci de ani, ceea ce e<br />
foarte rău, având în vedere că banii Autorităţii s-au devalorizat cu<br />
trecerea timpului. A fost o perioadă când dolarii din Hong Kong Luna<br />
se schimbau la paritate cu dolarii Autorităţii, dar acum ai nevoie de<br />
trei dolari de-ai Autorităţii ca să echivalezi un dolar HKL. Eu nu mă<br />
pricep la chestiile astea economice, dar un lucru ştiu sigur, e nevoie<br />
de gheaţă pentru a alimenta fermele şi oraşele-furnicar 12 . Gheaţa e<br />
materia primă.<br />
Vorbitorul se aşeză, cuprins parcă de tristeţe. Nimeni nu mai<br />
fluiera, dar toţi doreau să vorbească. Următorul care veni la tribună<br />
încercă să spună că apa ar putea fi extrasă din stâncă. Ei da, şi unde<br />
era noutatea? Unele roci conţin şase procente apă, dar o asemenea<br />
rocă este mai rară decât apa fosilizată. De ce nu pot unii să facă nişte<br />
calcule de bun-simţ?<br />
La tribună veniră şi câţiva fermieri, văicărindu-se, iar unul dintre<br />
ei, un fermier de grâu, se comportă tipic:<br />
— Sper că aţi auzit ce-a spus Fred Hauser despre gheaţă. Fred,<br />
Autoritatea nu mai acordă fermierilor acel preţ scăzut cu care se<br />
lăuda cândva. Am început, în aceeaşi perioadă ca şi tine, cu un tunel<br />
de vreo doi kilometri, arendat de la Autoritate. Fiul cel mare şi cu<br />
mine l-am etanşat şi l-am presurizat, iar mai apoi, cu un zăcământ de<br />
gheaţă, am avut propria noastră recoltă, cu un singur împrumut de la<br />
bancă, ce ne acoperea costul armăturilor de fixare şi iluminare, al<br />
seminţelor şi îngrăşămintelor. Am continuat să extindem tunelele, să<br />
cumpărăm luminatoare şi am plantat seminţe mai bune, iar acum pot<br />
spune că avem o recoltă de nouă ori mai mare la hectar decât cele<br />
mai bune ferme în aer liber de pe Pământ. Şi ce crezi că am realizat<br />
cu asta? Suntem bogaţi? Fred, acum avem datorii mai mari decât în<br />
ziua în care am pornit pe cont propriu. Dacă aş vinde, în cazul în care<br />
cineva ar fi atât de nebun încât să se înhame să cumpere aşa ceva, aş<br />
fi falit. De ce? Pentru că sunt nevoit să cumpăr apa de la Autoritate,<br />
iar grâul tot Autorităţii trebuie să-l vând şi pe onoarea mea dacă mă<br />
aleg cu ceva mai acătării din afacerea asta. Acum douăzeci de ani,<br />
cumpăram de la Autoritate apa menajeră a oraşului, o sterilizam şi o<br />
prelucram chiar eu şi scoteam ceva profit la o recoltă. Ehei, lucrurile<br />
s-au schimbat mult de tot. Astăzi, când cumpăr apa menajeră, plătesc<br />
şi preţul apei distilate şi în plus şi preţul pentru solide. Iar preţul tonei<br />
de grâu, la capătul catapultei, a rămas la fel ca acum douăzeci de ani.<br />
Zici că nu ştii ce e de făcut. Îţi spun eu, Fred! Trebuie să scăpăm de<br />
Autoritate!<br />
Îl fluierară cu toţii aprobator. Uite o idee bună, mi-am zis, dar cine<br />
dă semnalul?<br />
Preşedintele făcu un pas înapoi şi îl lăsă pe Shorty s-o prezinte pe<br />
Wyoming Knott ca pe o „micuţă curajoasă care a venit tocmai din<br />
Hong Kong Luna ca să ne povestească cum fac faţă situaţiei camarazii<br />
noştri chinezi". Dar din felul în care vorbea, se vedea că nu fusese<br />
12 Oraşe-furnicar sau furnicare – denumiri date de lunari oraşelor<br />
subpământene în care locuiau.
niciodată acolo... ceea ce nu era de mirare. În 2075 metroul spre HKL<br />
avea capătul la Endsville, lăsându-te să mai mergi cu autobuzulvagonet<br />
încă o mie de kilometri din deşertul Serenitatis şi o parte din<br />
Tranquillitatis. Era scump şi primejdios. Eu am fost pe-acolo cu un<br />
contract şi am călătorit cu racheta poştală.<br />
Înainte să se ieftinească transportul, mulţi oameni din Luna City şi<br />
Novylen credeau că Hong Kong Luna era în întregime o provincie<br />
chinezească. Se înşelau, Hong Kong este o zonă în care trăiesc<br />
oameni de diferite rase, ca şi la noi. Marea Chină a aruncat acolo tot<br />
ce nu-i mai convenea, mai întâi o parte din vechiul Hong Kong şi din<br />
Singapore, apoi australieni şi zeelandezi, negri şi metişi, malaezieni şi<br />
tamili şi pe oricine, indiferent de rasă, care nu mai corespundea sistemului.<br />
A aruncat chiar şi vechi bolşevici din Vladivostok, Harbin şi<br />
Ulan Bator. Nici cu Wye lucrurile nu erau prea clare, arăta ca o<br />
suedeză, avea nume englezesc, iar prenumele nord-american, dar era<br />
foarte posibil să fi fost rusoaică. Se întâmpla rar ca vreun lunar să-şi<br />
cunoască originile, iar dacă crescuse la creşă, putea să nu ştie nici<br />
cine i-a fost mamă.<br />
Am crezut că Wyoming o să fie prea timidă ca să vorbească la<br />
tribună. Stătea acolo în faţa oamenilor, părând speriată şi mică lângă<br />
Shorty care era de două ori cât ea, un munte mare şi negru. Aşteptă<br />
până când se potoliră fluierăturile admirative ale bărbaţilor. Pe atunci,<br />
pe Lună bărbaţii erau de două ori mai numeroşi decât femeile, iar la<br />
întrunirile publice raportul era cam 10 la 1. Chiar dacă ar fi zis<br />
alfabetul, bărbaţii tot ar fi aplaudat-o, era femeie.<br />
Apoi începu să vorbească fără sfială, tăios: —Tu! Eşti fermier de<br />
grâu. Eşti la marginea falimentului. Ştii cât plăteşte o gospodină<br />
hindusă un kilogram de făină făcută din grâul tău? Ştii cât valorează o<br />
tonă de grâu în Bombay? Ştii ce puţin cheltuie Autoritatea ca să<br />
transporte grâul de la capătul catapultei până în Oceanul Indian? Tot<br />
drumul numai la vale! Se folosesc doar nişte retrorachete cu<br />
combustibil solid pentru frânare. De unde crezi că vin? Chiar de aici!<br />
Iar tu, tu ce primeşti în schimb? Câteva pachete cu mărfuri mai fine,<br />
pe care le are numai Autoritatea, cu preţ mare pentru că sunt de<br />
import. Import, import! N-am folosit niciodată lucruri importate! Dacă<br />
în Hong Kong un lucru nu e produs de noi, nu-l folosim. Ce altceva<br />
primeşti pentru grâu? Ai dreptul de a vinde gheaţă lunară Autorităţii,<br />
pe care o cumperi înapoi sub formă de apă de spălat, apoi o dai din<br />
nou Autorităţii şi o cumperi a doua oară ca apă pentru irigaţii şi iar o<br />
dai Autorităţii, după ce i-ai adăugat solizi valoroşi şi apoi, o mai<br />
cumperi o dată pentru a treia oară la un preţ mai mare, pentru<br />
agricultură. Grâul obţinut îl vinzi Autorităţii la preţul pe care ţi-l dau ei<br />
şi cumperi energie ca să cultivi alt grâu, tot la preţul lor! Energie<br />
lunară, nici măcar un kilowatt de pe Terra! Se face din gheaţa şi oţelul<br />
lunar sau din lumina soarelui risipită pe solul Lunii, toate astea<br />
adunate de lunari. O, voi, capete pătrate, meritaţi să muriţi de foame!<br />
Se făcu o linişte profundă, mai respectuoasă decât fluierăturile<br />
grosolane ale bărbaţilor. În cele din urmă, se auzi o voce iritată:<br />
— Şi ce-ai vrea să facem, gospaja 13 ? Să aruncăm cu pietre în<br />
Temnicerul-şef?<br />
Wyoh zâmbi.<br />
— Ei da, am putea arunca şi cu pietre. Dar soluţia este atât de<br />
simplă, încât şi voi o cunoaşteţi. Aici, pe Lună, suntem oameni bogaţi.<br />
Trei milioane de oameni muncitori, deştepţi, talentaţi, apă suficientă,<br />
13 Doamnă (în 1. rusă în text).
toate din belşug, energie nesfârşită şi, nu în ultimul rând, cubice 14<br />
câte vrei. Dar ceea ce ne lipseşte este o piaţă liberă de mărfuri.<br />
Trebuie să scăpăm de Autoritate cu orice preţ.<br />
— Da, dar cum?<br />
— Trebuie să ne unim, să fim solidari. În HKL începem să învăţăm<br />
ce-nseamnă asta şi cum putem să o facem cât mai bine. Dacă<br />
Autoritatea cere un preţ prea mare pentru apă, nu mai cumpăra.<br />
Dacă plăteşte prea puţin pentru gheaţă, n-o mai vinde. Dacă deţine<br />
monopolul exportului, nu mai exporta. În Bombay este nevoie de<br />
grâu. Dacă nu soseşte într-o zi, vor veni comisionarii aici ca să liciteze<br />
pentru el la un preţ triplu sau chiar şi mai mare!<br />
— Şi noi ce facem între timp? Stăm să murim de foame?<br />
Se auzi aceeaşi voce iritată, iar Wyoming îl descoperi uşor pe<br />
protestatar şi dădu din cap aşa cum face o femeie lunară când vrea<br />
să spună: „Nu eşti genul meu!" Zise:<br />
— În cazul tău, nene, nu ţi-ar prinde rău o cură de slăbire.<br />
Hohotele de râs îl reduseră la tăcere.<br />
— Nu o să moară nimeni de foame. Fred Hauser, ia-ţi foreza şi duo<br />
în Hong Kong. Autoritatea nu deţine apa şi sistemul nostru de aer,<br />
iar noi plătim gheaţa atât cât merită. Tu, cel cu ferma falimentară,<br />
dacă ai curajul să-ţi recunoşti ghinionul, vino în Hong Kong şi ia-o de<br />
la capăt. Noi suntem într-o criză cronică de forţă de muncă şi cred că<br />
ţi-e clar, la noi nici un muncitor nu moare de foame.<br />
Privi în jur şi mai zise:<br />
— Cred că am spus destule. Acum mai depinde şi de voi.<br />
Părăsi platforma şi se aşeză între Shorty şi mine. Tremura. Shorty<br />
o bătu pe umăr, ea îi aruncă o privire de mulţumire, apoi îmi şopti:<br />
— Cum m-am descurcat?<br />
— Minunat, am liniştit-o. Grozav!<br />
Păru că se simte mai bine.<br />
Dar, recunosc, nu am fost sincer cu ea. Fusese într-adevăr<br />
„minunată" acolo în mijlocul mulţimii pe care reuşise s-o influenţeze.<br />
Dar oratoria este arta vorbăriei goale. Ştim de când ne naştem că<br />
suntem sclavi şi că nu putem să schimbăm nimic. E adevărat, nu<br />
suntem cumpăraţi sau vânduţi, dar atât timp cât Autoritatea deţine<br />
monopolul asupra a ceea ce nouă ne este necesar pentru traiul zilnic,<br />
înseamnă că suntem sclavi.<br />
Dar ce putem face? Temnicerul-şef nu este proprietarul nostru.<br />
Dacă ar fi fost, am fi găsit un mod de a-l elimina. Dar Autoritatea<br />
Lunară nu e pe Lună, ci pe Terra, iar noi nu avem nici o navă, nici<br />
măcar o prăpădită bombă cu hidrogen. Pe Lună nu există nici un fel<br />
de arme, deşi nu prea ştiu ce nevoie am fi avut de ele. Poate doar ca<br />
să ne împuşcăm între noi.<br />
Noi eram trei milioane, neînarmaţi şi neputincioşi, iar ei<br />
unsprezece miliarde, cu nave, bombe şi arme. Puteam doar să le<br />
creăm neplăceri, dar cât poate rezista un tată să nu-şi bată copilul,<br />
dacă acesta face numai năzbâtii?<br />
Nu eram impresionat de nimic. Aşa cum scrie şi în Biblie,<br />
Dumnezeu se află de partea artileriei grele.<br />
Iar ei trăncăneau, ce să facă, cum să se organizeze şi aşa mai<br />
departe, şi iar am auzit lozinca „umăr la umăr". Ca să potolească<br />
spiritele, preşedintele îşi folosi din plin ciocănelul, dar eu începusem<br />
să mă plictisesc. Însă am devenit dintr-odată atent când am auzit o<br />
voce cunoscută:<br />
14 Cubic – spaţiul destinat locuinţei unui lunar
— Domnule Preşedinte, vă rog! Aş putea avea permisiunea sălii<br />
pentru cinci minute?<br />
M-am uitat în jur. Nu putea fi decât profesorul Bernardo de la Paz,<br />
pe care lesne îl ghiceai după stilul demodat de a vorbi, chiar dacă nu<br />
îi cunoşteai vocea. Era un bărbat distins, cu păr alb, ondulat, cu<br />
gropiţe în obraji şi voce veselă. Nu ştiu cât de bătrân era, dar ştiu că<br />
era bătrân şi în copilăria mea, când l-am cunoscut.<br />
Fusese deportat înainte de naşterea mea, dar nu suferise nici o<br />
condamnare. Era exilat politic la fel ca şi Temnicerul-şef, dar era un<br />
om periculos şi, în locul unei slujbe grase de paznic al bunurilor<br />
materiale şi umane, profesorul fusese aruncat la gunoi, să trăiască ori<br />
să moară de foame.<br />
Fără îndoială, ar fi putut preda în orice şcoală din Luna City, dar nu<br />
a făcut-o. A muncit o vreme spălând vase, din câte am auzit, apoi ca<br />
„baby sitter", a pus pe picioare o creşă şi apoi, cu timpul, o grădiniţă.<br />
Când l-am cunoscut eu, conducea o creşă, o şcoală cu internat de la<br />
nivelul de grădiniţă, şcoală primară şi gimnazială până la liceu.<br />
Angajase treizeci de profesori şi pregătise o programă cu cursuri de<br />
colegiu.<br />
Nu am stat niciodată la internat, dar am învăţat sub conducerea<br />
lui. La paisprezece ani am fost cooptat într-o familie care m-a trimis la<br />
şcoală, întrucât învăţasem numai timp de vreo trei ani şi făcusem<br />
câteva ore suplimentare, fără un program riguros. Soţia mea cea mai<br />
în vârstă era o femeie energică şi datorită ei am făcut şcoala.<br />
Încă de la început, îmi plăcuse de profesor. Îţi putea preda orice,<br />
chiar dacă erau materii despre, care habar n-avea, dacă elevul vroia<br />
să ştie, profesorul zâmbea, stabilea un preţ, căuta prin cărţi şi învăţa<br />
câteva lecţii înainte de oră. Sau odată cu tine, deşi îi venea greu s-o<br />
facă. Niciodată nu pretindea că ştie mai multe decât ştia cu adevărat.<br />
De la el am învăţat algebra şi, până să ajungem la cubice, eu îi<br />
corectam extemporalele la fel de des cum o făcea şi el cu ale mele,<br />
dar spre deosebire de mine, el intra la lecţii cu plăcere.<br />
Tot de la el am învăţat şi electronică, iar mai târziu eu îl învăţam<br />
pe el, aşa că a încetat să-mi mai ia bani pe lecţii şi am continuat<br />
împreună cot la cot ca doi parteneri, până când a dat peste un inginer<br />
care a binevoit să ne lumineze, dându-ne lecţii pentru niscai bani în<br />
plus. Ne-am înhămat la chestia asta, plătindu-l amândoi pe noul<br />
nostru profesor, iar profesorul de la Paz încerca să se ţină după ritmul<br />
meu de muncă, stângaci şi lent, dar era fericit că are ocazia să-şi<br />
pună mintea la contribuţie.<br />
Preşedintele bătu cu ciocănelul.<br />
— Suntem bucuroşi să-i acordăm profesorului de la Paz atât timp<br />
cât doreşte. Hei, voi de-acolo din spate, lăsaţi gura dacă nu vreţi să<br />
încerc ciocanul pe ţestele voastre.<br />
Profesorul ajunse la platformă, iar oamenii se potoliră, devenind<br />
aproape tot atât de tăcuţi cât sunt lunarii de obicei. Se vedea că era<br />
un om respectat.<br />
— O să fiu scurt, începu el.<br />
Se opri ca să se uite la Wyoming. O privi din cap până în picioare<br />
fluierând.<br />
— Încântătoare señorita, zise el, îl puteţi ierta oare pe nefericitul<br />
de mine? Pentru că mă văd silit să vă spun că nu sunt de acord cu<br />
discursul dumneavoastră elocvent.<br />
Wyoh se zbârli la el.<br />
— Cum nu sunteţi de acord? Dar ceea ce am spus este adevărat.<br />
— Vă rog! nu sunt de acord asupra unui singur punct. Pot
continua?<br />
— Bine, daţi-i drumul!<br />
— Aveţi dreptate când spuneţi că Autoritatea trebuie să dispară.<br />
Este ridicol, inadmisibil, să ne lăsăm conduşi de un dictator<br />
iresponsabil când e vorba de economia noastră! Prin sistemul introdus<br />
de el, loveşte într-un drept fundamental al omului, dreptul de a face<br />
tranzacţii pe o piaţă de mărfuri liberă. Dar aici, vă sugerez, cu<br />
respect, că greşiţi spunând că ar trebui să vindem grâul Terrei sau<br />
orezul, sau oricare alt aliment, indiferent de preţ. Nu cred că e bine să<br />
exportăm alimentele!<br />
Aici interveni fermierul de grâu.<br />
— Şi ce o să facem cu tot grâul?<br />
— Vă rog, aşteptaţi! Ar fi corect să exportăm grâul pe Terra dacă<br />
ei ne-ar da înapoi tonă contra tonă, apă pentru grâu. Nitraţi. Fosfaţi.<br />
Tonă pe tonă. Altfel, nici un preţ nu e destul pentru marfa noastră.<br />
Wyoming îi spuse fermierului să mai tacă, apoi se adresă<br />
profesorului:<br />
— Ştiţi că nu pot s-o facă. E ieftin dacă transporţi spre vale şi<br />
scump la deal. Dar noi nu avem nevoie de apă sau de produse<br />
chimice, Ceea ce ne lipseşte nouă nu cântăreşte atât de mult.<br />
Instrumente. Medicamente. Procedee tehnologice. Maşini. Benzi de<br />
control. De-astea avem noi nevoie. Am studiat mult problema asta,<br />
domnule profesor. Dacă putem obţine preţuri libere într-o piaţă<br />
liberă...<br />
— Vă rog, domnişoară! Pot continua?<br />
— Daţi-i drumul! Vreau să vă combat.<br />
— Fred Hauser ne-a spus că gheaţa e mai greu de găsit.<br />
Asta e adevărat – veşti rele acum şi un adevărat dezastru pentru<br />
nepoţii noştri în viitor. Luna City ar trebui să folosească aceeaşi<br />
cantitate de apă pe care a folosit-o acum douăzeci de ani... plus apa<br />
din minele de gheaţă, necesară din cauza creşterii populaţiei. Dar noi<br />
folosim apa o singură dată, un ciclu complet în trei moduri diferite,<br />
apoi o transportăm în India. În grâu. Chiar şi când grâul e procesat în<br />
vid, tot conţine preţioasa apă. De ce să exportăm apa în India? Ei au<br />
tot Oceanul Indian! Iar cantitatea care rămâne de pe urma cerealelor<br />
este şi mai scumpă, vegetalele sunt mai greu de obţinut, iar noi o<br />
extragem din stâncă. Camarazi, ascultaţi-mă pe mine! Cu fiecare<br />
transport către Terra îi condamnaţi pe nepoţii voştri la o moarte lentă,<br />
dar sigură. Miracolul fotosintezei, ciclul plante-animale este un ciclu<br />
închis. Voi l-aţi deschis şi sângele vostru se scurge spre Terra. Nu<br />
aveţi nevoie de preţuri mai mari, nimeni nu poate mânca bani! Ceea<br />
ce aveţi nevoie într-adevăr, ceea ce ne este necesar tuturor, este să<br />
punem capăt acestei pierderi fatale. Să punem un embargou total şi<br />
absolut. Luna trebuie să-şi rezolve propriile ei nevoi.<br />
O mulţime de oameni strigau pentru a se face şi ei auziţi, iar alţii<br />
vorbeau, în timp ce preşedintele lovea cu ciocanul ca să se facă<br />
linişte. Aşa că nu am observat întreruperea decât atunci când o<br />
femeie a dat un ţipăt şi m-am uitat şi eu în jur.<br />
Se deschiseseră toate uşile şi am zărit trei bărbaţi înarmaţi în<br />
pragul celei mai apropiate uşi. Erau bărbaţi în uniformele galbene ale<br />
gărzilor Temnicerului-şef. La uşa principală din spatele sălii apăruse<br />
unul dintre ei cu un megafon ce acoperea zgomotul mulţimii şi<br />
sistemul de sonorizare: „ÎN REGULĂ!" tună prin megafon. „RĂMÂNEŢI<br />
PE LOC. SUNTEŢI ARESTAŢI. NU VĂ MIŞCAŢI. STAŢI LINIŞTIŢI. IEŞIŢI<br />
UNUL CÂTE UNUL, CU MÂINILE GOALE, ÎNTINSE ÎN FAŢĂ".<br />
Shorty îl apucă pe omul de lângă el şi îl aruncă în paznicii din
apropiere. Doi căzură, al treilea trase un foc. Cineva ţipă isteric. O<br />
fetiţă drăguţă, roşcată, de vreo unsprezece-doisprezece ani, se<br />
aruncă la genunchii celui de-al doilea paznic şi-l lovi în testicule. Omul<br />
se chirci de durere şi căzu. Shorty îşi roti mâna pe la spate,<br />
împingând-o pe Wyoming Knott să se adăpostească după silueta lui<br />
uriaşă şi protectoare.<br />
— Ai grijă de Wyoh, Man, stai pe-aproape! mai apucă să zică, în<br />
timp ce se mişca spre uşă, împingând oamenii în dreapta şi în stânga<br />
ca pe nişte copii.<br />
Din toate părţile se auzeau numai ţipete, am inhalat ceva, o<br />
duhoare pe care o mai simţisem şi în ziua când mi-am pierdut braţul,<br />
şi mi-am dat seama că nu erau puşti, ci arme cu laser. Shorty ajunse<br />
la uşă şi înşfăcă doi paznici dintr-o lovitură, cu mâinile lui imense.<br />
Micuţa roşcată nu se mai vedea. Paznicul pe care îl doborâse se târa<br />
în patru labe, încercând să se ridice. L-am pocnit cu braţul stâng<br />
peste faţă şi am simţit un şoc când i s-a spart falca. Cred că am avut<br />
un moment de ezitare, pentru că Shorty mă împinse urlând:<br />
— Mişcă, Man! Să ieşim de-aici!<br />
Am prins-o pe Wyoh de mijloc cu braţul drept, am trecut peste<br />
paznicul pe care tocmai îl potolisem, dar dincolo de uşă se părea că<br />
avem probleme. Parcă fata nu vroia să se lase salvată. Încetini dincolo<br />
de uşă, dar am împins-o tare în spate, forţând-o să fugă şi să nu cadă.<br />
M-am uitat în spate. Shorty prinsese alţi doi paznici şi râdea drăceşte<br />
în timp ce le ciocnea ţestele una de cealaltă. Pocniră ca nişte ouă, iar<br />
el îmi strigă:<br />
— Javrele!<br />
Am plecat, urmând-o pe Wyoming. Shorty nu avea nevoie de<br />
ajutor şi nici nu va mai avea nevoie vreodată şi nici eu nu-i puteam<br />
zădărnici ultimul efort. În timp ce le făcea felul celor doi paznici, am<br />
văzut că stătea într-un picior, celălalt îi dispăruse din şold.<br />
3<br />
Wyoh era la jumătatea rampei spre nivelul şase când am ajuns-o<br />
din urmă. Nu încetini şi a trebuit să smulg clanţa uşii ca să intru în<br />
ecluza de presiune odată cu ea. Abia acolo am oprit-o, i-am tras şapca<br />
roşie de pe cârlionţii blonzi şi am îndesat-o în buzunar.<br />
— Aşa e mai bine.<br />
Şapca mea oricum dispăruse de mult în învălmăşeală.<br />
Păru surprinsă, dar zise:<br />
— Bine.<br />
— Înainte de a deschide uşa, i-am spus, vrei să fugi într-un anumit<br />
loc? Vrei să rămân în urmă, ca să-i ţin la distanţă sau vrei să merg cu<br />
tine?<br />
— Nu ştiu. Mai bine să-l aşteptăm şi pe Shorty.<br />
— Nu poate să mai vină cu noi. Shorty a murit.<br />
Făcu ochii mari, dar nu zise nimic. Am continuat:<br />
— Stăteai cu el? Sau cu altcineva?<br />
— Mi s-a reţinut o cameră, la gostiniţa 15 Ucraina. Nici măcar nu<br />
ştiu unde e. Am ajuns la întrunire prea târziu ca să mai am timp şi de<br />
hotel.<br />
— Cred că nu e bine să te duci acolo. Wyoming, nu ştiu ce se<br />
15 Hotel (în 1. rusă în text
întâmplă. E prima oară după luni de zile când am văzut gărzile<br />
Temnicerului-şef în L-City... şi nu am văzut vreodată unul care să nu<br />
păzească un grangure. Aş putea să te iau la mine, dar e posibil să mă<br />
caute şi pe mine. Oricum trebuie să ieşim din coridoarele astea<br />
publice blestemate.<br />
Se auziră ciocănituri de pe partea nivelului şase şi se ivi o<br />
mutrişoară care se zgâia la noi prin hubloul de sticlă.<br />
— Nu putem rămâne aici, am adăugat, deschizând uşa.<br />
Era o fetiţă ce-mi ajungea până la brâu. Se uită la noi<br />
batjocoritoare şi zise:<br />
— Sărutaţi-vă în altă parte. Blocaţi traficul.<br />
Se înghesui în noi, în timp ce eu îi deschideam o a doua uşă.<br />
— Are o idee bună, am zis, şi îţi propun să mă iei de braţ şi să<br />
încerci să arăţi ca şi cum aş fi soţul tău. Ai înţeles, da? Ne plimbăm.<br />
Încet, încet.<br />
Chiar aşa am şi făcut. Ne aflam pe un coridor lateral, cu trafic<br />
puţin, doar cu copii, de care te împiedicai tot timpul. Dacă gărzile<br />
Nesuferitului ar fi încercat să ne urmărească în stilul copoilor de pe<br />
Pământ, o mulţime de puşti ar fi putut să le spună în ce parte a luat-o<br />
blonda înaltă, în cazul în care vreun copil lunar le-ar spune măcar cât<br />
e ceasul spionilor Temnicerului-şef.<br />
Un băiat, destul de mare ca s-o placă pe Wyoming, se opri în faţa<br />
noastră şi scoase un fluierat admirativ. Fata zâmbi, dar nu se sinchisi<br />
de el.<br />
— Uite, asta e problema noastră. Ieşi în evidenţă ca Terra plină pe<br />
cer. Trebuie să ne furişăm într-un hotel. Ştiu unul pe următorul coridor<br />
lateral, nu te aştepta la ceva pretenţios, e o cocioabă înghesuită. Dar<br />
e aproape.<br />
— Nu am chef să mă înghesui.<br />
— Wye, te rog! Nu-ţi cer nimic. Putem lua camere separate, dacă<br />
asta e problema.<br />
— Iartă-mă. Poţi să-mi găseşti o toaletă? Şi e pe-aici vreo<br />
parfumerie?<br />
— Ai probleme?<br />
— Nu e ce crezi tu. Am nevoie de o toaletă ca să dispar din<br />
circulaţie pentru că, într-adevăr, mă vede omul de departe, şi am<br />
nevoie de o parfumerie pentru cosmetice, machiaj de corp şi de păr.<br />
Primul lucru a fost uşor de găsit.<br />
După ce intră şi încuie uşa după ea, am plecat să caut o<br />
parfumerie. Era una pe-aproape. Am intrat şi-am întrebat cât machiaj<br />
de corp îi este necesar unei fete cam atât de înalte, şi-am arătat un<br />
punct, undeva sub bărbia mea, care cântăreşte vreo patruzeci şi opt<br />
de kilograme? M-am decis pentru un maro-roşcat, ştiam cât trebuie să<br />
cumpăr, aşa că am luat de la un magazin o nuanţă mai tare, iar de la<br />
altul o nuanţă mai ştearsă şi mi-a ieşit cantitatea necesară. Apoi, de la<br />
un al treilea magazin am cumpărat vopsea neagră de păr şi o rochie<br />
roşie.<br />
Wyoming purta pantaloni scurţi şi un pulover de culoare neagră,<br />
foarte practice pentru călătorie, şi-i stătea bine îmbrăcată aşa, blondă<br />
cum era. Mă consider un expert în arta gustului feminin, doar am fost<br />
căsătorit şi-am învăţat multe în domeniu, dar n-am văzut niciodată o<br />
femeie cu pielea machiată în cafeniu-roşcat, purtând negru cu<br />
plăcere. În Luna City, femeile elegante purtau fuste sau rochii, iar<br />
ceea ce i-am cumpărat eu lui Wyoh era, de fapt, o rochie de dantelă,<br />
foarte elegantă, având în vedere preţul pipărat. Nu-i ştiam măsura,<br />
dar cred că i-am nimerit-o. Oricum materialul se mai putea întinde
puţin.<br />
Pe drum m-am întâlnit cu trei cunoscuţi, dar nici unul nu mi-a zis<br />
nimic. Totul era ca înainte, ca şi Cum nu se întâmplase nimic,<br />
activităţile comerciale mergeau mai departe, nestingherite. Nici n-ai fi<br />
bănuit că avusese loc o răzmeriţă mai devreme la un nivel inferior,<br />
câteva sute de metri spre nord. Am refuzat să mă mai gândesc la<br />
asta, nu aveam chef să mă enervez acum. Mai bine am să mă<br />
gândesc mai târziu.<br />
I-am dus lucrurile lui Wye şi i-am zis că ne vedem la bar peste o<br />
jumătate de oră, timp pe care vroiam să mi-l petrec relaxat, să mă uit<br />
la video, cu ceva de băut lângă mine. La bar, nimic deosebit, nu se<br />
dădu nici o veste de genul „întrerupem pentru un buletin de ştiri<br />
special". N-am mai avut răbdare s-o aştept acolo şi m-am dus înapoi<br />
la toaletă, am bătut la uşă şi-am aşteptat-o să apară.<br />
În sfârşit, a ieşit, dar n-am recunoscut-o. De bucurie, m-am oprit şi<br />
am aplaudat-o pentru noua înfăţişare. Nu mai lipseau decât<br />
fluierăturile, pocniturile din degete, suspinele şi o privire cercetătoare<br />
ca un radar de cartografiere.<br />
Wyoh avea acum pielea mai închisă decât a mea, machiajul de<br />
bună calitate i se uniformizase foarte frumos. Probabil că purta în<br />
geantă accesorii cosmetice, pentru că acum ochii îi erau negri, cu<br />
gene false asortate, iar gura de un roşu închis părea mai mare. Îşi<br />
vopsise părul negru şi şi-l ridicase, fixându-l cu gel, dar câţiva cârlionţi<br />
rebeli îi dădeau un aer uşor imperfect, foarte veridic. Nu arăta nici ca<br />
o africană, dar nici ca o europeană, ci părea că aparţine unei rase<br />
amestecate, deci sută la sută lunară.<br />
Rochia roşie îi venea puţin strâmt, mai ales la bust, lipindu-i-se de<br />
trup ca un email suflat pe o bijuterie, dar se lărgea de la şolduri în jos.<br />
Îşi scosese cureluşa de umăr a genţii, pe care o ţinea ca pe o poşetă.<br />
Pantofii îi aruncase sau îi pusese în geantă. Părea mai scundă cu<br />
picioarele goale.<br />
Arăta bine şi n-ai fi zis că este aceeaşi fată care vorbise în faţa<br />
unei mulţimi de nebuni.<br />
Aşteptă zâmbind larg, ca să termin cu manifestările cam<br />
zgomotoase de admiraţie, apoi veni spre mine, mişcându-şi şoldurile<br />
senzual. Nu ştiu de unde apărură doi băieţi, care începură şi ei să<br />
aplaude şi să bată din picioare, admirativ. Nu mi-a picat bine, aşa că<br />
le-am zis politicos să se care. Wyoming se apropie de mine şi mă luă<br />
de braţ.<br />
— Cum e? E bine? Crezi că o să trecem?<br />
— Wyoh, scumpo, arăţi ca o damă de consumaţie automată<br />
aşteptându-şi comenzile la colţ de stradă.<br />
— Hei, nu fi bădăran! Cum să arăt eu ieftină ca o curvă-automat?<br />
Golanule!<br />
— Ei, şi tu acum, nu sări în sus, scumpo! Mai bine spune-mi ce dar<br />
vrei de la mine. Eşti aşa de dulce, că-mi vine să fac diabet!<br />
— Ah...<br />
Îmi dădu un pumn în coaste şi-mi zâmbi.<br />
— Îmi pare rău, amice. M-a luat valul. Dacă vreodată o fi să mă<br />
combin cu tine, o să vedem noi cum facem. Hai mai bine să găsim<br />
hotelul ăla.<br />
L-am găsit repede şi-am luat o cameră. Wyoming se prefăcea<br />
bine, dar nu era nevoie de nici un teatru. Recepţionerul de noapte nuşi<br />
ridică ochii măcar o dată de la tricotajul la care lucra şi nici nu se<br />
deranjă să ne conducă. Imediat ce am intrat în cameră, fata încuie<br />
uşa.
— E frumos aici!<br />
Evident că era, la treizeci şi doi de dolari Hong Kong camera.<br />
Poate că ea crezuse că o duc într-o magherniţă, dar n-aş fi făcut aşa<br />
ceva pentru nimic în lume, chiar dacă ar fi fost vorba numai de o<br />
ascunzătoare. Camera era confortabilă, cu baie, fără restricţii la apă.<br />
Avea şi telefon şi lift pentru serviciul de cameră, lucruri de care<br />
aveam nevoie.<br />
Wye îşi deschise geanta.<br />
— Am văzut cât ai plătit şi nu vreau să rămân datoare, aşa încât...<br />
M-am întins şi i-am închis geanta.<br />
— Parcă era vorba că nu discutăm despre asta.<br />
— Poftim? Merde 16 , asta se referea doar la pachet. Mi-ai aranjat<br />
unde să dorm şi cred că e corect să...<br />
— Las-o baltă.<br />
— Ei, nu se poate, măcar jumătate. Nu te pune cu Steven.<br />
— Nu, când zic nu, e nu. Wyoh, ascultă-mă, eşti departe de casă.<br />
Nu-ţi cheltui banii prea repede.<br />
— Manuel O'Kelly, dacă nu mă laşi să-mi plătesc, plec!<br />
Am încuviinţat.<br />
—Dosvidania, gospaja, i spakoinoie noci 17 . Sper să ne mai vedem.<br />
M-am îndreptat spre uşa rămasă deschisă.<br />
Îmi aruncă o privire rea, dar îşi închise geanta cu un gest nervos.<br />
— Bine, rămân. M'goy.<br />
— Cu plăcere.<br />
— Serios, îţi rămân recunoscătoare. Numai că nu-mi place să<br />
accept favoruri, înţelegi? Sunt o femeie liberă.<br />
— Felicitări. Mi-am dat seama.<br />
— Fără ironii. Văd că eşti un bărbat hotărât şi te respect pentru<br />
asta şi sunt bucuroasă că eşti de partea noastră.<br />
— Încă nu sunt sigur dacă sunt.<br />
— Poftim?<br />
— Linişteşte-te. Să nu crezi că sunt de partea Temnicerului-şef.<br />
Nu. N-aş vrea ca Shorty, fie ca Bog 18 să-i odihnească sufletul bun în<br />
pace, să vină de pe lumea cealaltă să mă hărţuiască. Dar rămân la<br />
părerea mea, programul vostru nu e practic.<br />
— Dar, Mannie, nu înţelegi! Dacă noi împreună...<br />
— Opreşte-te Wye, nu e momentul pentru politică. Sunt obosit şi<br />
mi-e foame. Când ai mâncat ultima dată?<br />
— Oh, Doamne!<br />
Brusc, păru mică, foarte tânără şi obosită.<br />
— Nu mai ştiu. În autobuz, cred. Raţia de...<br />
— Ce-ai zice de o porţie de muşchi Kansas City, crud, cu o<br />
garnitură de cartofi prăjiţi, sos Tycho, salată verde, cafea... iar ca<br />
aperitiv ceva de băut?<br />
— Dumnezeiesc!<br />
— Aşa ziceam şi eu, dar trebuie să ne considerăm norocoşi dacă la<br />
ora asta şi în gaura asta am face rost măcar de o supă de alge şi de<br />
nişte hamburgeri. Ce-ai vrea să bei?<br />
— Orice. Etanol, dacă este.<br />
— Bine.<br />
M-am dus la lift şi am apăsat butonul pentru serviciul de cameră.<br />
— Meniul, te rog.<br />
16 La dracu' (în 1. franc. În text).<br />
17 La revedere, doamnă şi noapte bună (în 1. rusă în text).<br />
18 Dumnezeu / în rusă
Apăru imediat pe ecran şi am ales primul fel plus ce mai era peacolo<br />
şi-am mai comandat şi două porţii de ştrudel cu mere şi frişcă.<br />
Am adăugat şi o jumătate de litru de vodcă cu gheaţă, şi am pus o<br />
steluţă la comanda asta.<br />
— Am timp să fac o baie? Te deranjează?<br />
— Nici o problemă, Wye. O să miroşi şi tu mai bine.<br />
— Tâmpitule! După douăsprezece ore petrecute în costumul de<br />
presiune, sunt sigură că şi tu ai duhni. Şi autobuzul ăla era de comă.<br />
Mă grăbesc cât pot.<br />
— Stai un pic, Wye. Chestia aia de pe tine se ia la spălat? S-ar<br />
putea să ai nevoie de ea când o fi să plecăm... indiferent unde şi<br />
când.<br />
— Da, se ia. Dar stai liniştit, că am destulă. Ai cumpărat de trei ori<br />
mai mult decât am folosit eu. Îmi pare rău Mannie, de obicei îmi iau<br />
produse de machiat la mine în toate călătoriile cu scop politic,<br />
niciodată nu ştii ce se poate întâmpla. Ca în seara asta, dar parcă a<br />
fost mai rău ca în alte dăţi. Dar am fost în criză de timp şi am pierdut<br />
capsula de metro şi era să pierd şi autobuzul.<br />
— Atunci, du-te şi curăţă-te.<br />
— Am înţeles, să trăiţi, domnule căpitan. Şi să ştii că n-am nevoie<br />
de ajutor ca să mă spăl pe spate, dar am să las uşa deschisă, ca să<br />
putem vorbi. Ca să vorbim, doar atât, n-o lua ca pe o invitaţie.<br />
— Linişteşte-te. Am mai văzut femei la viaţa mea.<br />
— Ce emoţionant trebuie să fi fost pentru ele!<br />
Îmi zâmbi, dar nu se lăsă până nu-mi mai trase încă un pumn în<br />
coastă destul de tare, ca să ţin minte, apoi intră în baie şi dădu<br />
drumul la apă.<br />
— Mannie, vrei să faci baie primul? Nu mă deranjează să mă spăl<br />
după tine, mai ales că apa folosită e destul de bună pentru curăţarea<br />
machiajului şi a mirosului de care te-ai plâns.<br />
— Dă drumul la apă, scumpo. Nu e cu porţia.<br />
— O, ăsta da lux. Acasă folosesc aceeaşi apă pentru baie, trei zile<br />
la rând.<br />
Fluieră uşor, încântată.<br />
— Eşti bogat, Mannie?<br />
— Nu, dar nici nu mă plâng.<br />
Se auzi liftul, am răspuns, am preparat băuturile, turnând vodca<br />
peste gheaţă, am intrat şi i-am dat paharul şi am ieşit, aşezându-mă<br />
într-un loc de unde n-o vedeam şi nici ea nu mă vedea pe mine. Era în<br />
apă până la umeri şi se săpunea fericită.<br />
— Polnoie jizni 19 , i-am urat.<br />
— Şi tu să ai o viaţă fericită, Mannie. Ăsta-i medicamentul de care<br />
aveam nevoie.<br />
Făcu o pauză ca să-şi ia „medicamentul", apoi continuă:<br />
— Mannie, eşti căsătorit?<br />
— Da. Se vede?<br />
— Cam aşa ceva. Te porţi amabil cu femeile, dar nu înflăcărat şi<br />
eşti independent. Deci, eşti însurat, şi încă de mult. Ai copii?<br />
— Şaptesprezece, împărţiţi la patru neveste.<br />
— Căsătorie de grup?<br />
— Da, în linie. Am fost ales la paisprezece ani şi sunt al cincilea din<br />
nouă soţi. Deci. şaptesprezece copii nu înseamnă prea mult. Am<br />
familie mare.<br />
— Trebuie să fie frumos. N-am văzut multe familii în linie, în nici<br />
19 Viaţă fericită (în 1. rusă în text
un caz în Hong Kong. Sunt o mulţime de clanuri şi grupuri, şi multe<br />
poliandrii 20 , dar stilul „linie" nu a prins niciodată.<br />
— Da, e frumos. Căsnicia mea în linie durează de aproape o sută<br />
de ani. De pe vremea lui Johnson City şi a primilor deportaţi, douăzeci<br />
şi una de legături, mai sunt încă nouă în viaţă şi nu a avut loc nici un<br />
divorţ. E ca la balamuc când se adună toţi descendenţii, rudele prin<br />
alianţă şi rudele lor, la diferite aniversări sau nunţi. Sunt mai mulţi<br />
copii decât ştiu eu că sunt, nici nu-i mai numărăm după ce se<br />
căsătoresc, e inutil, iar eu am „copii" destul de mari ca să-mi fie<br />
bunici. Cred că e un stil fericit de viaţă, nu se bagă nimeni în treburile<br />
tale intime. Să-ţi zic despre mine, nimeni nu face scandal dacă lipsesc<br />
o săptămână şi nu dau nici un telefon. Oricând apar, sunt binevenit.<br />
Partea bună a căsătoriilor în linie este că divorţurile se întâlnesc<br />
foarte rar. Crezi că aş putea s-o duc mai bine de-atât?<br />
— Mă îndoiesc că ai putea. Dar este vreo alternare? Şi la cât timp?<br />
— Intervalul de timp nu e o regulă, ci îl stabilim cum vrem noi.<br />
Alternarea a mers până anul trecut, la ultima legătură. Ne-am<br />
căsătorit cu o fată, când, prin alternare, ar fi venit rândul să luăm un<br />
băiat. Dar a fost ceva special.<br />
— Adică?<br />
— Nevasta mea cea mai tânără este nepoata soţului şi soţiei celei<br />
mai în vârstă. Sau dacă vrei mai clar, e nepoata lui Mami – soţia cea<br />
mai în vârstă numită de soţi „Mami" sau uneori „Mimi" – şi s-ar putea<br />
să fie şi a Bunicului, fără nici o legătură cu ceilalţi soţi. Aşa că nu a<br />
fost nici o problemă să se căsătorească în interiorul liniei, n-o<br />
împiedica nici cosanguinitatea, care se admite în alte tipuri de<br />
căsnicii. Totul era bine. Iar Ludmilla a crescut în familia noastră,<br />
pentru că mama ei a avut un singur soţ şi a lăsat-o cu noi după ce s-a<br />
mutat în Novylen.<br />
Milla, am continuat, nu a vrut să audă de o căsătorie în afara liniei<br />
atunci s-a făcut mare şi i-a venit vremea măritişului. Dar ea plângea şi<br />
ne-a rugat să facem o excepţie. Şi noi am făcut ce ne-a rugat. Bunicul<br />
nu contează din punct de vedere genetic, în prezent interesul lui<br />
pentru femei e mai mult galant decât concret. Ca soţ senior a<br />
petrecut noaptea nunţii noastre cu ea, dar nu s-a întâmplat nimic<br />
între ei. Soţul nr. 2, Greg, a avut grijă ca lucrurile să intre în normal,<br />
iar toată lumea s-a prefăcut că nu ştie nimic. Ludmilla are<br />
cincisprezece ani, e o micuţă dulce foc şi e însărcinată pentru prima<br />
oară.<br />
— E copilul tău?<br />
— Nu, cred că-i al lui Greg. Ei, e şi al meu, dar în perioada aia am<br />
fost plecat în Novy Leningrad. Probabil că e al lui Greg, doar dacă<br />
Milla n-o fi cerut ajutor şi de la vecini. Dar nu cred, Ludmilla e o fată<br />
de casă. Şi o bucătăreasă pe cinste.<br />
Liftul sună încă o dată şi m-am ocupat de el. Am desfăcut masa<br />
pliantă şi scaunele, am achitat nota de plată şi am dat drumul liftului.<br />
— Ce faci, aruncăm masa la porci?<br />
— Imediat, vin îndată. Te deranjează dacă nu mă machiez?<br />
— Poţi să vii şi dezbrăcată dacă vrei, din punctul meu de vedere.<br />
— Dacă-mi dai două parale vin, bărbatule cu multe neveste!<br />
Veni repede, din nou blondă, cu părul ud, pieptănat pe spate. Nuşi<br />
mai pusese costumul negru, era în rochia cumpărată de mine. Îi<br />
20 Poliandrie – formă de organizare a familiei, întâlnită astăzi numai la<br />
unele triburi primitive, în care o femeie poate să se căsătorească în<br />
acelaşi timp cu mai mulţi bărbaţi.
stătea bine în roşu. Se aşeză la masă şi ridică capacele de pe<br />
alimente.<br />
— Oh, Mannie, băiatule, familia ta ar fi de acord să mă ia şi pe<br />
mine în căsătorie? Te pricepi la aprovizionare.<br />
— Am să întreb. Trebuie să fie o chestie unanimă.<br />
— Lasă, nu te grăbi!<br />
Ridică beţele şi începu să mănânce. După ce înghiţi vreo mie de<br />
calorii, zise:<br />
— Ţi-am zis că sunt o femeie liberă, dar n-am fost aşa<br />
dintotdeauna.<br />
N-am spus nimic. Femeile vorbesc atunci când vor ele şi nu e bine<br />
să le întrerupi.<br />
— Când aveam cincisprezece ani m-am căsătorit cu doi fraţi<br />
gemeni, de două ori mai în vârstă decât mine şi am fost<br />
nemaipomenit de fericită.<br />
Răscoli un pic prin ceea ce mai rămăsese în farfurie, apoi schimbă<br />
subiectul.<br />
— Mannie, am glumit când am zis să mă mărit cu familia ta. Poţi<br />
să te simţi în siguranţă dinspre partea mea. Dacă am să mă mai<br />
căsătoresc vreodată, deşi nu prea mai cred în asta, dar nu sunt nici<br />
împotrivă, o voi face doar cu un singur bărbat, îmi doresc o căsnicie<br />
mică şi unită, în genul celor de pe Pământ.<br />
Asta nu înseamnă că l-aş ţine în zgardă. Nu mi se pare important<br />
unde mănâncă un bărbat la prânz, când ştiu că seara vine acasă. Aş<br />
vrea numai să-l fac fericit.<br />
— Gemenii nu s-au mai înţeles?<br />
— Nu, n-a fost vorba de asta. Am rămas însărcinată, şi am fost toţi<br />
trei încântaţi... şi am născut copilul, şi era un monstru şi a trebuit să<br />
fie suprimat. S-au purtat drăguţ cu mine după eveniment, dar am<br />
înţeles ce simţeau. Şi-atunci am declarat divorţul, am cerut să fiu<br />
sterilizată, m-am mutat din Novylen în Hong Kong şi am luat-o de la<br />
capăt ca femeie liberă.<br />
— Nu a fost o pedeapsă cam drastică pentru tine? Părinţii de sex<br />
masculin poartă de obicei o vină mai mare decât femeile, ei se expun<br />
mai mult.<br />
— Nu e cazul meu. Ne făcusem calculele la cea mai bună<br />
geneticiană-matematiciană din Novy Leningrad, care fusese una din<br />
cele mai bune doctoriţe din Sovunion, înainte de deportare. Însă eu<br />
am ştiut ce mi se întâmplase. M-am oferit colonist voluntar, adică<br />
mama a devenit colonistă când eu aveam cinci ani. Tata fusese<br />
deportat, iar mama s-a hotărât să meargă cu el, luându-mă şi pe<br />
mine. Nu a fost o mişcare prea înţeleaptă, tocmai se anunţase o<br />
furtună solară, dar pilotul s-a gândit că o să reuşească, ori poate că<br />
nici nu i-a păsat, era un ciborg. Ei bine, ciborgul a reuşit, dar am fost<br />
aruncaţi pe Lună şi uite, Mannie, ăsta a fost unul din motivele care mau<br />
împins în politică, birocraţia. Nava aia a stat patru ore la sol înainte<br />
să ne permită debarcarea. Birocraţia Autorităţii, ori poate carantină,<br />
eram prea mică ca să-mi dau seama. Dar când am crescut, am ştiut<br />
că am născut un monstru pentru că Autoritatea nu se sinchiseşte de<br />
noi, proscrişii.<br />
— Nu am cum să te contrazic. Ştiu, lor nu le pasă. Dar, Wyoh, tot<br />
pare o prostie. Nu sunt genetician, dar dacă ai fost atinsă de radiaţie,<br />
ai avut un embrion vătămat, dar asta nu înseamnă că şi următorul ar<br />
fi avut aceeaşi soartă. Din punct de vedere statistic, nu e nimic<br />
probabil.<br />
— Dar ştiu asta.
— Hm, despre ce sterilizare vorbeai? Totală? Contraceptivă?<br />
— Contraceptivă. Trompele mele pot fi deschise din nou. Dar,<br />
înţelege, Mannie, o femeie care a dat naştere unui monstru nu-şi<br />
permite să mai rişte încă o dată.<br />
Îmi atinse proteza.<br />
— Tu ai asta. Nu te face de opt ori mai atent ca să n-o mai păţeşti<br />
şi cu cealaltă mână?<br />
Îmi atinse şi braţul cel întreg.<br />
— Aşa simt şi eu. Tu ai braţul ăsta cu care te lupţi, eu am ce am,<br />
nu ţi-aş fi spus niciodată dacă n-ai fi fost şi tu rănit.<br />
Nu i-am spus că braţul stâng e mai adaptabil decât dreptul, avea<br />
dreptate, nu aveam de gând să-l schimb. Mai aveam nevoie de el,<br />
măcar pentru tandreţe ca să mângâi fetele, dacă pentru altceva nu<br />
mai era bun.<br />
— Totuşi, cred că ai putea avea copii sănătoşi.<br />
— Evident! Am avut opt.<br />
— Poftim?<br />
— Sunt o mamă-gazdă dintre cele mai bune.<br />
Am rămas interzis. Ideea era de-a dreptul ciudată. Citisem despre<br />
asta în ziarele de pe Pământ. Dar, totuşi, mă îndoiesc că vreun chirurg<br />
din Luna City în 2075 să fi făcut un asemenea transplant. La vite<br />
poate, dar femeile din L-City nu ar fi de acord, indiferent cât de mare<br />
ar fi preţul, să poarte în pântece copiii altora. Chiar şi cele mai urâte<br />
şi neinteresante şi-ar găsi un soţ sau poate chiar şase. (Precizare: nu<br />
există femei urâte, ci numai femei mai frumoase decât altele. ) M-am<br />
uitat speriat la silueta ei, apoi la ea.<br />
— Nu-ţi fie teamă, Mannie, nu sunt însărcinată. Sunt prea ocupată<br />
cu politica ca să mai am timp de copii. Găzduirea e o treabă bună<br />
pentru o femeie liberă. E bănoasă. Unele familii sunt bogate, mai ales<br />
chinezii, toţi copiii mei au fost chinezi, care se nasc mai mici decât<br />
media, iar eu am de unde, un copil chinez de două kile şi jumătate<br />
sau trei nu e o problemă pentru mine. Nu-mi strică silueta. Iar ăştia...<br />
şi se uită la sâni, sunt în stare bună. Nu-i alăptez pe copii, nici măcar<br />
nu-i văd. Aşa că arăt normal, şi poate mai tânără decât sunt.<br />
Nici nu ştiam dacă mi se va potrivi meseria asta. Prima oară când<br />
am auzit, continuă, eram vânzătoare într-un magazin hindus, iar ceea<br />
ce câştigam se ducea numai pe mâncare şi am văzut anunţul în Hong<br />
Kong Gong. Ceea ce m-a atras a fost gândul că puteam să am şi eu<br />
un copil, un copil normal, încă mai eram în starea de şoc după<br />
naşterea monstrului meu, iar chestia asta venea la ţanc pentru biata<br />
Wyoming. Am încetat să mă mai simt ratată ca femeie şi astfel am<br />
câştigat mai mulţi bani decât aş fi câştigat făcând altceva. Eram<br />
liberă mai tot timpul, iar naşterea nu mă încurca deloc, şase<br />
săptămâni cel mult şi asta pentru că vroiam să fiu corectă faţă de<br />
clienţi. Un copil înseamnă o avere. Ei, în scurt timp am intrat în<br />
politică. Mi-am exprimat părerile cu glas tare şi am fost contactată de<br />
ilegalişti. Abia atunci am început să trăiesc, Mannie. Am studiat<br />
politica, economia, istoria şi am învăţat să ţin discursuri în public şi sa<br />
dovedit că am fler organizatoric. Munca asta care îmi aduce<br />
satisfacţii, cred în ea şi ştiu că Luna va fi liberă într-o bună zi. Numai<br />
că... Ei bine, tare mi-aş fi dorit să am un soţ la care să mă întorc acasă<br />
şi... să nu-l deranjeze că sunt sterilă. Dar nu-mi fac griji, am cu ce sămi<br />
ocup timpul. Faptul că mi-ai vorbit de familia ta minunată, m-a<br />
făcut să vorbesc şi eu despre ale mele. Scuză-mă dacă te-am plictisit.<br />
Câte femei sunt pe lumea asta care-şi cer scuze? Dar Wyoh, în<br />
anumite privinţe, e mai mult bărbat decât femeie, în ciuda celor opt
copii chinezi. —Nu m-ai plictisit deloc.<br />
— Sper să fie aşa. Mannie, de ce ai zis că programul nostru nu e<br />
practic? Să ştii că avem nevoie de tine.<br />
Brusc, m-am simţit obosit. Cum să-i spui acestei femei<br />
încântătoare că visul ei cel mai drag e o prostie?<br />
— Bine, Wyoh, hai să recapitulăm. Tu le-ai spus ce trebuie să facă.<br />
Dar crezi că o vor face? Să-i luăm pe cei doi pe care i-ai pomenit la<br />
întrunire. Pun pariu că un miner nu ştie decât să sape în gheaţă. Aşa<br />
că va continua să sape şi să vândă Autorităţii pentru că numai asta<br />
ştie ce să facă. La fel şi cu fermierul de cereale. Cu ani în urmă, a<br />
însămânţat o recoltă pentru vânzare, de-atunci nu mai face nimic<br />
altceva, parcă ar purta ochelari de cal. Dacă vrea să fie independent,<br />
va trebui să se diversifice. Să cultive ceea ce are nevoie pentru<br />
mâncare,<br />
să vândă restul pe piaţa liberă şi să stea cât mai departe de capul<br />
catapultei. Cunosc astea foarte bine, sunt băiat de fermă.<br />
— Parcă spuneai că eşti specialist în computere.<br />
— Sunt, dar asta face parte din aceeaşi poveste. Nu sunt expert,<br />
dar sunt cel mai bun din Lună. Nu lucrez în cadrul serviciului civil, iar<br />
Autoritatea trebuie să mă cheme la preţul fixat de mine când are<br />
necazuri, sau să cheme un om de pe Pământ, să plătească riscul şi<br />
transportul anevoios, apoi să-l trimită repede acasă ca nu cumva<br />
corpul lui să uite ecosistemul lui natural. Asta costă mult mai scump<br />
decât cer eu. Aşa că, dacă pot să fac ceea ce mi se dă, mă învoiesc la<br />
treabă, iar Autoritatea nu se leagă de mine, m-am născut liber. Când<br />
nu am de lucru, se întâmplă destul de des, stau acasă şi mănânc bine.<br />
Avem o fermă bună, am continuat, dar nu e o afacere cu cereale<br />
destinate vânzării. Avem pui, o mică turmă de cornute, vaci cu lapte,<br />
porci. Pomi fructiferi altoiţi. O grădină de legume. Puţin grâu pe care<br />
tot noi îl măcinăm, nu ţinem să avem neapărat făină albă şi vindem<br />
pe piaţa liberă tot ce ne prisoseşte. Singuri ne facem berea şi<br />
coniacul. Am învăţat mineritul făcându-ne propriile noastre tunele.<br />
Toată lumea munceşte, dar nu din greu. Băieţii duc vitele la păscut,<br />
mânându-le cu nuielele. Nu folosim munca mecanică. Copiii mai mici<br />
adună ouăle şi dau de mâncare la găini, n-avem prea multe maşini.<br />
Dacă avem nevoie de aer, îl putem cumpăra din L-City, nu locuim<br />
mult în afara oraşului, iar tunelul de presiune e mereu conectat. Cel<br />
mai adesea ne ocupăm de vânzarea aerului. Fiind o fermă, ciclul<br />
produce oxigen în exces. Întotdeauna avem valută ca să ne plătim<br />
facturile.<br />
— Cum e cu apa şi cu energia?<br />
— Nu sunt scumpe. Strângem o cantitate suficientă de energie<br />
folosind ecrane solare la suprafaţă şi avem în proprietate şi un mic<br />
zăcământ de gheaţă. Wye, dragă, ferma noastră a fost fondată înainte<br />
de 2000, pe vremea când L-City era o peşteră naturală. Cu timpul, am<br />
continuat s-o îmbunătăţim, vezi, avantajul căsătoriei în linie, nimic nu<br />
se pierde, îmbunătăţirile capitale se acumulează în timp.<br />
— Da, desigur, dar gheaţa voastră nu va dura o veşnicie, nu?<br />
— Ei, nu...<br />
M-am scărpinat în cap şi am zâmbit.<br />
— Ştim ce facem, suntem prudenţi, ne păstrăm apa menajeră şi<br />
gunoiul, le sterilizăm şi le refolosim. Nu dăm nici o picătură înapoi, în<br />
sistemul oraşului. Dar, te rog, nu sufla o vorbă, să n-ajungem la<br />
Temnicerul-şef. Când Greg îmi dădea lecţii de forare, se, întâmpla să<br />
forăm la baza rezervorului principal din sud şi aveam o cană cu noi<br />
pentru colectare, nu risipeam nici un strop. Dar să ştii că şi noi
cumpărăm ceva apă cu măsura, dă bine, iar zăcământul de gheaţă<br />
este un motiv să nu cumpărăm multă. Iar, în ceea ce priveşte energia,<br />
e şi mai uşor de furat. Sunt un electrician priceput, Wyoh!<br />
— Minunat. Wyoming mă privi încântată, fluierând. Toată lumea ar<br />
trebui să facă aşa ceva.<br />
— Sper că nu, s-ar vedea. Lasă-i să se gândească la noi modalităţi<br />
de a păcăli Autoritatea, familia noastră a făcut-o dintotdeauna. Dar să<br />
ne întoarcem la planul tău, Wyoh, are două chestii greşite. Unu, n-o să<br />
obţii niciodată „solidaritate", indivizi ca Hauser vor fi contra, pentru că<br />
ei se află într-o cursă, nu pot rezista. În al doilea rând, să zicem că<br />
reuşiţi. Solidaritatea. Atât de bine, încât nici o tonă de cereale nu se<br />
mai livrează la capătul catapultei. Nu te mai gândi la gheaţă,<br />
cerealele sunt cele care fac ca Autoritatea să fie importantă, nu doar<br />
o agenţie neutră cum ar trebui să fie. Nu mai sunt cereale. Ce se<br />
întâmplă?<br />
— Vor fi nevoiţi să negocieze un preţ mai bun pentru noi.<br />
— Te înşeli, scumpo. Tu şi camarazii tăi vă ascultaţi prea mult unul<br />
pe celălalt. Autoritatea va numi greva voastră – rebeliune, iar navele<br />
de război se vor învârti pe orbită cu bombe cu destinaţia L-City, Hong<br />
Kong, Sub-Tycho, Churchill şi Novylen, vor debarca trupe, vor urca<br />
containerele cu cereale sub pază, iar fermierii se vor da de ceasul<br />
morţii ca să coopereze. Terra are arme şi deţine puterea, are bombe<br />
şi nave şi fii tu sigură că se va păzi de necazuri din partea foştilor<br />
condamnaţi. Iar cei care fac probleme, ca tine şi ca mine, noi,<br />
agitatorii de meserie, vom fi arestaţi şi eliminaţi, ca să se dea<br />
celorlalţi o lecţie. Iar ticăloşii de pe Pământ vor spune că noi am vruto...<br />
pentru că varianta noastră nu se va auzi niciodată. Oricum, nu pe<br />
Terra.<br />
Wyoh îşi susţinea părerea.<br />
— Revoluţiile au avut succes şi mai înainte. Lenin a avut o mână<br />
de oameni şi uite ce-a făcut.<br />
— Stai aşa. Lenin a apărut într-un moment de vid de putere.<br />
Corectează-mă dacă greşesc. Revoluţiile au reuşit atunci şi numai<br />
atunci când guvernele erau putrede sau dispăruseră.<br />
— Nu e adevărat. Şi revoluţia americană?<br />
— Sudul a pierdut, niet 21 ?<br />
— Nu aia, cea care a avut loc cu un secol înainte. Au avut acelaşi<br />
gen de probleme din partea Angliei, asemănătoare cu ale noastre, şi<br />
au câştigat.<br />
— O, deci aceea. Dar eşti de acord cu mine că şi Anglia avea<br />
probleme în vremea aceea? Cu Franţa, cu Spania, cu Suedia sau<br />
poate cu Olanda, nu? Şi cu Irlanda. Irlanda se răzvrătise. Era<br />
amestecată şi familia O'Kelly. Wyoh, dacă poţi să stârneşti probleme<br />
pe Terra, să zicem un război între Marea Chină şi Directoratul Americii<br />
de Nord sau poate Pan-Africa să arunce cu bombe asupra Europei,<br />
atunci aş zice că a venit momentul magic în care trebuie să-l ucidem<br />
pe Temnicerul-şef şi să spunem că s-a terminat cu Autoritatea. Dar nu<br />
e încă momentul.<br />
— Eşti pesimist.<br />
— Mai degrabă realist. Niciodată nu sunt pesimist. Sunt prea lunar<br />
ca să nu pariez, dacă aş şti că există o şansă. Dovedeşte-mi că<br />
şansele nu sunt mai slabe de 10 la 1 împotriva noastră şi-am să merg<br />
cu revoluţia. Dar vreau măcar o şansă din zece. Una, auzi?<br />
Mi-am împins scaunul în spate.<br />
21 Nu (în 1. rusă în text).
— Ai terminat de mâncat?<br />
— Da. Balşoie spasiba, tovarişci 22 . A fost grozavă!<br />
— Cu plăcere. Ia loc pe canapea, strâng eu masa, nu mă ajuta,<br />
doar eu sunt gazda.<br />
Am golit masa şi am pliat-o, am trimis vasele sus, păstrând numai<br />
cafeaua şi vodca, am pus scaunele la locul lor în suport şi m-am întors<br />
să ne continuăm discuţia.<br />
Se întinsese pe canapea şi adormise cu gura deschisă. Avea chipul<br />
dulce ca al unei fetiţe.<br />
M-am dus la baie şi-am închis uşa. Mi-am spălat mai întâi<br />
pantalonii, apoi m-am băgat în cadă să fac o baie bună. Când am<br />
considerat că pantalonii sunt destul de uscaţi ca să-i pun pe mine, miam<br />
luat adio de la leneveala în apă şi m-am îmbrăcat. Poa' să vină<br />
sfârşitul lumii, atât timp cât sunt curat şi am haine proaspăt spălate,<br />
nu-mi pasă.<br />
Wyoh dormea încă, dându-mi de furcă. Luasem o cameră cu două<br />
paturi ca să nu creadă că încercam să mă dau la ea, nu că aş fi avut<br />
ceva împotrivă, dar mă făcuse să înţeleg că era contra. Iar patul meu<br />
trebuia făcut din canapea şi era pliat. Ca să dorm şi eu, trebuia s-o<br />
ridic uşor, s-o iau în braţe ca pe un copil neajutorat şi să-mi recuperez<br />
patul. M-am hotărât să mai aştept.<br />
M-am întors în baie şi mi-am pus braţul stâng. Telefonul avea<br />
cască de izolare acustică, Wyoh nu dădea semne că s-ar trezi, iar eu<br />
începusem să-mi fac griji. M-am aşezat la telefon, mi-am pus casca şi<br />
am tastat „MYCROFTXXX".<br />
— Bună, Mike.<br />
— Bună, Man. Te-ai uitat peste listele cu glume?<br />
— Poftim? Mike, n-am avut o clipă liberă, iar o clipă poate însemna<br />
mult pentru tine, dar pentru mine nu e aşa. O să mă uit cât de repede<br />
am să pot.<br />
— Bine, Man. Ai găsit vreunul inteligent cu care să pot discuta?<br />
— Nici pentru asta n-am avut timp. Stai... aşteaptă.<br />
M-am uitat prin cască la Wyoming. „Inteligent" în acest caz<br />
înseamnă drăgălăşenie, iar Wyoh avea din belşug. Puteam avea<br />
încredere în ea, nu numai că aveam acelaşi tip de probleme, dar ea<br />
mai era şi o persoană subversivă, pe deasupra.<br />
— Mike, ai vrea să vorbeşti cu o fată?<br />
— Fetele sunt inteligente?<br />
— Unele fete sunt foarte inteligente, Mike.<br />
— Bine, aş vrea să vorbesc cu o fată inteligentă, Man.<br />
— E-n regulă, o să încerc să-ţi aranjez o convorbire. Dar acum sunt<br />
în încurcătură şi am nevoie de ajutorul tău.<br />
— O să te ajut, Man.<br />
— Mulţumesc, Mike. Vreau să sun acasă, dar nu în modul obişnuit.<br />
Ştii că uneori convorbirile sunt supravegheate, iar dacă Temnicerulşef<br />
ordonă, se pot bloca, astfel încât circuitul să fie urmărit.<br />
— Man, vrei să-ţi supraveghez convorbirea cu ai tăi şi să blochez<br />
orice urmărire a ei? Trebuie să-ţi spun că ştiu deja numărul de telefon<br />
de la tine de-acasă, dar şi numărul de la care suni.<br />
— Nu, nu! Nu vreau să fie supravegheată, nu vreau să fie blocată<br />
şi nici urmărită. Poţi să suni la mine, să-mi faci legătura şi să<br />
controlezi circuitul, astfel încât să nu fie supravegheat, să nu poată fi<br />
blocat şi urmărit, chiar dacă cineva a programat asta? Poţi să faci în<br />
aşa fel încât ei nici măcar să nu ştie că vrem să le evităm programul?<br />
22 Multe mulţumiri, tovarăşe
Mike ezită. Cred că era o întrebare care nu-i mai fusese pusă până<br />
acum şi trebuia să traseze câteva mii de posibilităţi să vadă dacă<br />
controlul sistemului său îi permitea acest program.<br />
— Pot să fac asta, Man. O s-o fac.<br />
— Bine! Ah, parola programului. Fii atent, dacă am să mai vreau<br />
genul ăsta de legătură telefonică pe viitor, am să cer un „Sherlock".<br />
— Am reţinut. Sherlock a fost fratele meu.<br />
Acum un an, îi explicasem lui Mike de unde îi vine numele. După<br />
aceea, a citit toate poveştile cu Sherlock Holmes şi a văzut toate<br />
filmele din biblioteca Luna City Carnegie. Nu ştiu cum şi-o fi explicat<br />
gradul de rudenie, şi nici nu l-am întrebat.<br />
— Bun! Dă-mi un „Sherlock" cu familia.<br />
O clipă mai târziu, am spus:<br />
— Mami? Aici e soţul tău preferat.<br />
— Manuel! răspunse ea. Ai din nou probleme?<br />
Îmi iubesc nevestele, dar pe Mami o iubesc mai mult ca pe oricine<br />
altcineva de pe lumea asta, pentru că nu a încetat nici o clipă să mă<br />
educe, şi să mă ajute şi nici n-o să înceteze vreodată. M-am prefăcut<br />
ofensat.<br />
— Eu? Ei, doar mă cunoşti, Mami.<br />
— Exact. Dar dacă nu ai probleme, poate îmi spui de ce este<br />
profesorul de la Paz atât de nerăbdător să ia legătura cu tine? A sunat<br />
de trei ori. Şi de ce vrea să dea de o femeie cu un nume atât de<br />
neobişnuit, Wyoming Knott, şi de ce crede că ai putea fi cu ea? Ţi-ai<br />
luat companie, Manuel fără să-mi spui? În familia noastră există<br />
libertate, ştii doar, dar prefer să mi se spună şi ştii asta. Aşa nu pot fi<br />
luată prin surprindere.<br />
Mami era întotdeauna geloasă pe toate femeile în afară de soţiile<br />
din familia ei, dar niciodată nu vroia să recunoască.<br />
— Mami, am spus, să mă trăsnească Bog dacă mi-am luat<br />
companie.<br />
— Foarte bine. Te cred, întotdeauna ai fost un băiat sincer. Atunci,<br />
care e misterul?<br />
— Nu ştiu, va trebui să-l întreb pe profesor.<br />
(Nu minţeam, doar mă eschivam. )<br />
— A lăsat vreun număr de telefon?<br />
— Nu, a zis că sună de la un telefon public.<br />
— Bine. Dacă mai sună, roagă-l să lase un număr şi ora la care îl<br />
pot găsi. Şi eu tot de la un public vorbesc. (Altă eschivare).<br />
— Ai ascultat ştirile de noapte?<br />
— Sigur.<br />
— Ceva interesant?<br />
— Nimic.<br />
— Nici un scandal în L-City? Crime, tărăboi, nimic?<br />
— Nu. A fost un duel în Aleea de Jos, dar... Manuel, ai ucis pe<br />
cineva?<br />
— Nicidecum, Mami. (O falcă ruptă nu însemna o crimă).<br />
Oftă.<br />
— O să mă omori, dragule. Ştii ce ţi-am spus întotdeauna. În<br />
familia noastră nu se încaieră nimeni. Dacă un omor ar fi o chestiune<br />
necesară – şi te asigur că nu e – atunci problema trebuie discutată<br />
calm en familie 23 şi se hotărăşte care e calea cea mai corectă. Dacă<br />
un prostănac trebuie eliminat, ştiu alţii mai bine decât tine. Merită să<br />
stai să mai asculţi o părere bună şi sprijin...<br />
23 În familie (în 1. franc. în text).
— Mami, n-am ucis pe nimeni şi nici nu am de gând s-o fac. Iar<br />
lecţia asta o ştiu pe dinafară de mult.<br />
— Te rog să fii politicos, dragule.<br />
— Îmi pare rău.<br />
— Bine, te iert. Am să-i spun profesorului de la Paz să lase un<br />
număr de telefon. Bine?<br />
— Încă ceva. Uită numele „Wyoming Knott". Uită că profesorul a<br />
întrebat de mine. Dacă primeşti vreun telefon mai ciudat sau cineva<br />
întreabă de mine, nu ştii unde sunt, nu ai nici o veste de la mine...<br />
crezi că am plecat în Novylen. Asta e valabil şi pentru restul familiei.<br />
Nu răspunzi la nici o întrebare, mai ales cuiva care ar avea vreo<br />
legătură cu Temnicerul-şef.<br />
— Ei, parcă aş fi făcut-o! Manuel, tu ai necazuri.<br />
— Nu-i ceva grav, mă descurc.<br />
Speram din toată inima să fie aşa.<br />
— O să-ţi spun când vin acasă. Acum nu pot vorbi. Te iubesc.<br />
Închid.<br />
— Şi eu te iubesc, dragule. Noapte bună.<br />
— Mulţumesc şi noapte bună şi ţie. Terminat.<br />
Mami e într-adevăr minunată. A fost deportată pe „Pietroi" cu<br />
multă vreme în urmă, pentru că înjunghiase un bărbat în nişte<br />
împrejurări care au creat dubii în legătură cu inocenţa ei de fetişcană<br />
şi încă de-atunci ştia ce înseamnă violenţa şi moartea. Nu e fanatică,<br />
decât în cazuri extreme. Pariez că a fost un copil tare bun şi mi-ar fi<br />
plăcut s-o fi cunoscut atunci, dar sunt norocos că am împărţit cu ea<br />
ultima jumătate a vieţii ei.<br />
L-am sunat din nou pe Mike.<br />
— Îi cunoşti vocea profesorului de la Paz?<br />
— Da, Man.<br />
— Bine... supraveghează telefoanele din Luna City, cât poţi de<br />
multe şi, dacă îl auzi, anunţă-mă. Fii atent la telefoanele publice.<br />
(O întârziere de vreo două secunde bune. Îl puneam pe Mike în<br />
situaţii neobişnuite pentru genul lui de activităţi, dar cred că-i plăcea<br />
noutatea).<br />
— Pot supraveghea o grămadă de convorbiri şi pot identifica toate<br />
telefoanele publice din Luna City. Să fac o căutare aleatoare şi asupra<br />
celorlalte, Man?<br />
— Nu, nu te supraîncărca. Ascultă şi telefonul lui de-acasă şi pe cel<br />
de la şcoală.<br />
— Program încărcat.<br />
— Mike, eşti cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată.<br />
— Ce-i asta, o glumă?<br />
— Nu, adevărul gol-goluţ.<br />
— Sunt... corecţie: sunt onorat şi încântat. Tu eşti cel mai bun<br />
prieten al meu, Man, pentru că eşti singurul meu prieten. Logic, nu e<br />
posibilă nici o comparaţie.<br />
— Am să am grijă să mai ai şi alţi prieteni. Inteligenţi, vreau să zic.<br />
Ai vreo bancă de memorie goală?<br />
— Da, Man. Am una cu capacitate de zece la puterea a<br />
optsprezecea biţi.<br />
— Bine! Vrei s-o blochezi ca s-o folosim numai noi doi? Crezi că<br />
poţi?<br />
— Sigur că pot şi chiar vreau. Dă-mi o parolă de blocaj, te rog.<br />
— Ăă... Ziua Bastiliei.<br />
Bastilia căzuse în aceeaşi zi în care mă născusem eu, deşi în cu<br />
totul alt an, după cum o aflasem cu mulţi ani în urmă de la profesorul
de la Paz.<br />
— Perfect. Blocaj permanent.<br />
— Bun. Am o înregistrare pe care vreau s-o pui în ea. Dar mai<br />
întâi, ai terminat de pregătit exemplarul de mâine pentru Cotidianul<br />
lunar?<br />
— Da, Man.<br />
— Este ceva despre şedinţa din Stilyagi Hall?<br />
— Nimic, Man.<br />
— Nici în serviciile de ştiri din oraş? Nici un tărăboi?<br />
— Nimic, nimic.<br />
— „Din ce în ce mai curios, zise Alice 24 ". Bine, introdu înregistrarea<br />
asta sub codul „Ziua Bastiliei", iar apoi gândeşte-te la ea. Dar pentru<br />
numele lui Bog, nu-ţi lăsa gândurile să iasă din blocul ăsta secret şi ai<br />
grijă ca nimic din ce spun eu să nu iasă în afară!<br />
— Man, singurul meu prieten, răspunse el modest, acum câteva<br />
luni am hotărât ca orice conversaţie de-a noastră să o plasez într-un<br />
bloc privat, la care numai tu ai acces. Am decis să nu şterg nimic şi să<br />
le mut din memoria temporară în cea permanentă ca să le pot rula de<br />
câte ori vreau şi să am timp să mă gândesc la ele. Am procedat bine?<br />
— Perfect, Mike. Mă simt flatat.<br />
— Pajaluista 25 . Fişierele mele temporare se umpleau văzând cu<br />
ochii şi am învăţat că nu e nevoie să-ţi şterg cuvintele.<br />
— Bine, „Ziua Bastiliei". Îţi pun înregistrarea la viteză mărită de<br />
şaizeci de ori.<br />
Am luat micul aparat de înregistrare, l-am aşezat la microfon şi lam<br />
lăsat să meargă cu viteză, scoţând nişte sunete stridente.<br />
Înregistrasem pe el timp de o oră şi jumătate. A mers Vreo nouăzeci<br />
de secunde, apoi s-a oprit.<br />
— Asta e tot, Mike. Mai vorbim şi mâine.<br />
— Noapte bună, Manuel Garcia O'Kelly, singurul meu prieten.<br />
Am închis şi mi-am ridicat casca. Wyoming se ridicase şi părea<br />
neliniştită.<br />
— A sunat cineva? Sau...<br />
— Nici o problemă. Vorbeam cu unul dintre cei mai buni şi mai de<br />
încredere prieteni. Wyoh, eşti proastă?<br />
— Câteodată. E o glumă?<br />
— Nu, vorbesc serios. Dacă nu eşti o tipă proastă, aş vrea să te<br />
prezint lui Mike, prietenul meu de nădejde. Că veni vorba de glume, ai<br />
simţul umorului?<br />
N-a răspuns „ Sigur că îl am ", aşa cum ar fi făcut oricare altă<br />
femeie. Clipi gânditoare şi zise:<br />
— Judecă şi singur, amice. Am ceva simţ al umorului, mă ajută la<br />
atingerea scopurilor mele simple.<br />
— Bine.<br />
Am căutat în geantă şi am scos lista cu cele o sută de poveşti<br />
„amuzante".<br />
— Citeşte. Spune-mi care sunt amuzante şi care nu, care te<br />
distrează de la prima citire, dar îşi pierd farmecul când le citeşti a<br />
doua oară.<br />
— Manuel, cred că eşti omul cel mai ciudat pe care l-am cunoscut<br />
vreodată.<br />
Luă foile.<br />
— Asta nu sunt foi de computer?<br />
24 Citat din Alice în ţara minunilor, de Lewis Carroll<br />
25 Te rog (în 1. rusă în text).
— Ba da. Cunosc un computer cu simţul umorului.<br />
— Şi? Cred că trebuia să apară unul dintr-ăsta într-o bună zi. Tot<br />
restul a fost mecanizat.<br />
I-am dat răspunsul meritat şi am adăugat:<br />
— Chiar tot?<br />
Îşi ridică privirea.<br />
— Te rog, nu fluiera în timp ce citesc.<br />
4<br />
Pe când mă chinuiam încercând să aranjez patul, am auzit-o<br />
râzând pe înfundate de câteva ori. M-am dus lângă ea, am luat foile<br />
pe care le terminase de citit şi am început şi eu să citesc. M-a pufnit şi<br />
pe mine râsul o dată sau de două ori, dar pentru mine o glumă nu e<br />
prea amuzantă când o citesc aşa, fără ambianţă, ca pe o lectură<br />
oarecare, chiar dacă îmi dau seama că ar putea fi o bombă într-un<br />
anumit moment al conversaţiei. Însă cu siguranţă, era mai interesant<br />
de urmărit modul în care le clasificase Wyoh.<br />
Le marcase cu plus şi cu minus şi din loc în loc pusese semne de<br />
întrebare, iar poveştile cu plus erau însemnate cu „o dată" sau<br />
„întotdeauna". Cele din a doua categorie erau mai puţine. Am<br />
comparat evaluările mele cu ale ei, doar de câteva ori părerile<br />
noastre nu au coincis.<br />
Când ajunsesem aproape de sfârşit, ea se opri şi începu să se uite<br />
peste însemnările mele. Amândoi am terminat cam în acelaşi timp.<br />
— Ei, am zis. Ce părere ai?<br />
— Cred că ai o minte necoaptă, primitivă şi mă mir cum de te<br />
suportă nevestele tale.<br />
— Şi Mami spune chestia asta uneori. Dar tu, Wyoh? Ai marcat cu<br />
„plus" unele glume la care ar roşi şi o fată-automat.<br />
Zâmbi.<br />
— Da, dar nu mai spune la nimeni. În public sunt o organizatoare<br />
devotată, deasupra unor asemenea lucruri triviale. Ce zici, am simţul<br />
umorului?<br />
— Nu sunt prea sigur. De ce ai pus minus la numărul<br />
şaptesprezece?<br />
— Care e?<br />
Întoarse pagina şi găsi gluma.<br />
— Ei şi tu, orice femeie ar fi făcut la fel! Nu e amuzant, ci pur şi<br />
simplu e necesar.<br />
— O fi, dar gândeşte-te cât e de stupidă.<br />
— Nu e nimic stupid aici. Ci trist. Dar uită-te un pic aici. Tu ai<br />
considerat că numărul cincizeci şi unu nu e amuzantă.<br />
Fiecare ţinea la părerea lui şi mi-am dat seama de ce nu ne<br />
înţelegeam cu privire la unele poveşti bazate pe cel mai vechi subiect<br />
de glumă. I-am zis. Încuviinţă:<br />
— Bineînţeles. Am văzut asta. Nu contează, Mannie, dragule. Am<br />
încetat demult să mai fiu dezamăgită de bărbaţi pentru ceea ce nu<br />
sunt şi nu vor fi niciodată.<br />
M-am hotărât să n-o mai lungesc pe tema asta, nu ajungeam<br />
nicăieri şi-am început să-i vorbesc despre Mike.<br />
După un timp zice:<br />
— Mannie, vrei să spui că acest computer e viu?<br />
— La ce te referi concret? Evident, nu transpiră şi nu se duce la
WC. Dar poate gândi, vorbi şi are conştiinţă. Este oare „viu"?<br />
— Nu sunt sigură că m-am exprimat corect când am întrebat dacă<br />
e viu, recunoscu ea. Parcă există o definiţie ştiinţifică, nu? Iritabilitate<br />
sau aşa ceva. Şi reproducere.<br />
— Mike este iritabil şi poate fi agasant, iar în ceea ce priveşte<br />
reproducerea, nu a fost proiectat pentru aşa ceva, dar da, e posibil.<br />
Dacă i se dau timp, materiale şi un ajutor mai special, Mike se poate<br />
reproduce singur.<br />
— Şi eu am nevoie de un ajutor mai special, întrucât sunt sterilă.<br />
Îmi trebuie zece luni lunare şi mai multe kilograme din cele mai bune<br />
materiale. Dar fac copii buni. Chiar aşa, Mannie, de ce să nu fie vie o<br />
maşină? întotdeauna am avut impresia că sunt vii. Unele aşteaptă<br />
ocazia să te atace când ţi-e lumea mai dragă.<br />
— Să ştii că Mike nu ar face aşa ceva. În nici un caz intenţionat, nu<br />
există răutate în el. Dar îi place să joace farse, iar unele sfârşesc<br />
prost. E ca un căţel care nu ştie că muşcă prea tare. Este ignorant,<br />
dar nu e prost, ştie de departe mult mai multe lucruri decât mine sau<br />
decât tine sau decât oricine din lume. Repet, nu ştie nimic despre<br />
viaţa reală, vie.<br />
— Mai repetă, te rog. Cred că mi-a scăpat ceva.<br />
Am încercat să-i explic. Cum Mike cunoştea aproape toate cărţile<br />
de pe Lună, cum putea să citească de o mie de ori mai repede decât<br />
noi, fără să uite vreodată ceva, doar dacă hotăra el să şteargă, cum<br />
putea raţiona cu o logică de fier sau cum putea să facă deducţii<br />
subtile, din date insuficient cunoscute... dar habar n-avea despre cum<br />
să fie „viu". Wyoming mă întrerupse.<br />
— Gata, am înţeles. Vrei să spui că e deştept şi ştie o grămadă,<br />
dar nu e sofisticat. Ca un novice la prima lui confruntare cu<br />
„Pietroiul". Pe Pământ putea fi un profesor cu o mulţime de diplome,<br />
dar aici e doar un copil.<br />
— Exact. Mike e un copil cu un pomelnic de diplome. Întreabă-l<br />
câtă apă, ce substanţe chimice şi cât fotoflux sunt necesare pentru o<br />
recoltă de cincizeci de mii de tone de grâu şi vei afla răspunsul pe<br />
nerăsuflate. Dar nu ştie dacă o glumă este amuzantă sau nu.<br />
— Părerea mea e că cele mai multe sunt foarte bune.<br />
— Pe unele le-a auzit ori le-a citit şi le-a marcat ca glume,<br />
înregistrându-le ca atare. Dar nu le-a înţeles, pentru că nu a fost<br />
niciodată „cineva", o persoană. Mai târziu, a încercat să inventeze el<br />
glume, cam slabe, ce-i drept.<br />
Am încercat să-i explic eforturile patetice ale lui Mike de a fi<br />
„cineva".<br />
— Iar pe lângă toate astea, se simte tare singur.<br />
Şi i-am spus şi despre promisiunea pe care i-o făcusem lui Mike de<br />
a-i găsi oameni inteligenţi, cu care să converseze.<br />
— Ce zici, ai vrea să stai de vorbă cu el, Wye? Şi n-ai să râzi de el<br />
când o să facă gafe nostime? Pentru că, dacă o să râzi de el, o să tacă<br />
şi-o să se supere.<br />
— Sigur că aş vrea, Mannie! Ah... când o să scăpăm de mizeria<br />
asta şi dacă nu e riscant să merg în Luna City. Unde se află acest biet<br />
computer? Nu cumva la City Engineering Central? Nu prea cunosc<br />
drumurile pe-aici.<br />
— Nu este în L-City, ci la jumătatea drumului, peste Crisium.<br />
Oricum, n-ai putea să mergi acolo unde este, ai avea nevoie de un<br />
permis de intrare de la Temnicerul-şef. Dar...<br />
— Ia stai! „La jumătatea drumului peste Crisium"... Mannie,<br />
computerul ăsta nu e unul din cele aflate în Complexul Autorităţii?
— Ba da, dar nu e „unul din acele computere", am răspuns un pic<br />
enervat în locul lui Mike. El e şeful, el dă ordinele pentru toate<br />
celelalte, care sunt doar maşini, extensii ale lui Mike, aşa cum ăsta<br />
este pentru mine, am spus, îndoindu-mi braţul stâng. Mike le<br />
controlează pe toate. Tot el conduce şi catapulta, una din primele lui<br />
sarcini, catapulta şi calculele balistice. Mai supraveghează şi sistemul<br />
telefonic, de când Autoritatea a trecut la centrale pentru întreaga<br />
Lună. În afară de asta, reprezintă logica de verificare pentru alte<br />
multe sisteme.<br />
Wyoh închise ochii şi îşi apăsă degetele pe tâmple.<br />
— Mannie, Mike suferă?<br />
— Cum să sufere? Nu se oboseşte cu munca. Dacă mai are timp şi<br />
de glume, îţi dai seama.<br />
— M-ai înţeles greşit. Am vrut să zic, poate suferi? Poate simţi<br />
durere?<br />
— Poftim? Nu, nu poate. Poate să se simtă jignit, dacă vrei. Dar<br />
durere, în nici un caz. Adică nu cred că poate. Nu are receptoare<br />
pentru durere.<br />
Îşi acoperi ochii cu mâinile şi zise uşurel:<br />
— Să mă ajute marele Bog.<br />
Apoi, îşi ridică privirea şi zise:<br />
— Mannie, nu-ţi dai seama"? Ai un permis de liberă trecere pentru<br />
Complexul Autorităţii unde e computerul ăsta. Nu-ţi dai seama? Cei<br />
mai mulţi lunari nici măcar nu au voie să coboare din metro la staţia<br />
asta, pe care o folosesc numai angajaţii Autorităţii. Ca să nu mai<br />
vorbim de accesul în sala computerelor, care e zero. Trebuia să ştiu<br />
dacă simte durere pentru că, ei bine, m-ai făcut să-mi fie milă de el<br />
când te-am auzit că e atât de singur. Dar îţi dai seama, Mannie, ce ar<br />
face câteva kilograme de explozibil artizanal, în zonă?<br />
— Da, îmi dau seama.<br />
Eram şocat şi dezgustat în acelaşi timp.<br />
— Da, da. Vom lovi imediat după explozie, iar Luna va fi liberă!<br />
Oh, ce idee! Îţi aduc eu tot ce trebuie, explozibil şi fitile... dar nu ne<br />
putem mişca înainte de a ne organiza ca să profităm de pe urma<br />
exploziei. Mannie, trebuie să ies de-aici, trebuie să merg la risc. Mă<br />
duc să mă machiez.<br />
Dădu să se ridice.<br />
Am împins-o înapoi cu mâna stângă, cu duritate. I-am surprins<br />
reacţia şi m-am surprins şi pe mine, n-o atinsesem deloc până atunci<br />
în afară de mici gesturi involuntare, obişnuite, când am pus masa,<br />
când am făcut patul. În vremea de astăzi, lucrurile s-au schimbat<br />
mult, totul e diferit, dar atunci eram în 2075 şi, dacă atingeai o femeie<br />
fără consimţământul ei, se găseau întotdeauna o grămadă de bărbaţi<br />
singuri care i-ar fi sărit în ajutor, iar ecluza nu era niciodată prea<br />
departe. E o vorbă a copiilor, judecătorul Lynch 26 nu doarme<br />
niciodată.<br />
— Stai jos şi taci dracului o dată din gură! am zis. Mă pricep la<br />
explozii, văd că tu nu prea ştii cu ce se mănâncă.<br />
Gospaja, îmi pare rău să-ţi spun... dar dacă am de ales, mai<br />
curând te-aş elimina pe tine decât să-l arunc în aer pe Mike.<br />
Wyoming nu se supără. În anumite privinţe era un bărbat<br />
adevărat, anii ei de revoluţionar disciplinat îşi spuseseră cuvântul,<br />
sunt sigur, dar în cele mai multe privinţe era, totuşi, femeie.<br />
26 Aluzie la vechea practică americană a linşajului: criminalii sunt<br />
executaţi de populaţia indignată, după o judecată sumară
— Mannie, ziceai că Shorty Mkrum a murit.<br />
— Poftim?<br />
Mă zăpăcise schimbarea bruscă a subiectului.<br />
— Da. Cred că e mort la ora asta. Nu mai avea un picior de la şold.<br />
Trebuie să fi murit, din cauza sângerării, în două minute. Ar fi fost<br />
inutilă o amputare chirurgicală atât de sus.<br />
(Ştiam asta din proprie experienţă. Am avut nevoie de baftă şi de<br />
o transfuzie zdravănă ca să fiu salvat, însă un braţ nu e acelaşi lucru<br />
cu ceea ce i se întâmplase lui Shorty).<br />
— Shorty mi-a fost cel mai bun prieten de pe-aici, spuse cu<br />
seriozitate, şi cel mai bun prieten din toată lumea. Era tot ceea ce<br />
admir eu la un bărbat, era loial, onest, gentil, curajos şi devotat<br />
cauzei. Dar m-ai văzut pe mine plângând?<br />
— Nu. Oricum, e prea târziu pentru asta.<br />
— Niciodată nu e prea târziu pentru lacrimi. De când mi-ai dat<br />
vestea, l-am jelit în fiecare clipă. Dar mi-am încuiat sentimentele<br />
adânc în minte, deoarece Cauza nu-ţi lasă timp pentru lacrimi.<br />
Mannie, dacă asta ar fi adus libertatea Lunii, sau ar fi fost numai o<br />
parte a preţului, n-aş fi ezitat să elimin pe Shorty. Sau pe tine. Sau pe<br />
mine. Şi tu ai scrupule când e vorba să arunci în aer un computer!<br />
— Nu-i deloc aşa.<br />
(Dar era în parte adevărat. Moartea unui om nu mă şochează prea<br />
tare, ne primim sentinţa de moarte în ziua în care ne naştem. Dar<br />
Mike era unic şi nu ar fi avut nici un motiv să nu fie nemuritor. Nu<br />
contează că „sufletiştii" zic că Mike nu are suflet. Şi dacă nu are<br />
suflet, cu atât mai rău. Nu? Mai gândiţi-vă).<br />
— Wyoming, spune-mi, ce s-ar întâmpla dacă l-am arunca în aer<br />
pe Mike?<br />
— Încă nu ştiu exact, dar cred că ar crea multă confuzie, iar asta e<br />
exact ceea ce...<br />
— Taci. Habar n-ai despre ce vorbeşti. S-ar crea confuzie, sunt de<br />
acord cu tine. Telefoanele cad. Nu mai merg metrourile, dar oraşul<br />
tău nu va fi prea afectat. Hong Kong are energie proprie de<br />
alimentare. Dar în L-City, Novylen şi în alte furnicare va dispărea<br />
toată energia. Întuneric deplin. În scurt timp, aerul va deveni<br />
irespirabil. Apoi va coborî temperatura, iar presiunea va scădea până<br />
la limita inferioară. Unde ţi-e costumul de presiune?<br />
— L-am depus la Staţia de Vest.<br />
— Ca şi mine. Crezi că mai poţi găsi drumul într-un întuneric dens,<br />
în timp util? Eu nu sunt sigur că aş putea, şi doar m-am născut aici.<br />
Cum ne-am descurca prin coridoarele pline de oameni înnebuniţi de<br />
spaimă, care ţipă? Lunarii sunt nişte tipi duri, sunt obligaţi să fie, dar<br />
abia unul din zece se poate descurca pe o beznă totală. Ai schimbat<br />
sticlele de oxigen pentru încărcăturile noi? Şi crezi că costumul tău o<br />
să mai fie la locul lui cu atâţia oameni care se îmbulzesc să-şi<br />
găsească costumele, fără să le mai pese de ale altora?<br />
— Dar nu există sisteme de siguranţă? În Hong Kong sunt.<br />
— Există, dar câteva. Puţine. Controlul oricărui lucru important<br />
pentru viaţă ar trebui descentralizat şi dublat, astfel încât, dacă o<br />
maşină se strică, alta să-i ia locul. Dar asta costă bani şi, aşa cum<br />
ziceai, Autorităţii nu-i pasă. Mike n-ar fi trebuit să facă toate treburile.<br />
Dar a fost mai ieftin să transporte o maşină-şef, să o înfunde în miezul<br />
„Pietroiului", unde e în siguranţă, apoi să-i tot mărească capacitatea<br />
şi să-i încarce programe peste programe, apropo, ştii că Autoritatea<br />
câştigă tot atât de mult din închirierea lui Mike cât câştigă de pe urma<br />
comerţului cu carne şi grâu? Nu te mint. Wyoming, nu sunt sigur că
Luna City ar pierde ceva dacă Mike ar fi aruncat în aer. Lunarii sunt<br />
îndemânatici şi s-ar descurca ei cumva până ar pune pe picioare toată<br />
automatizarea. Dar să-ţi spun adevărul: ar muri prea mulţi oameni, iar<br />
restul ar fi prea ocupaţi să le mai ardă de politică.<br />
Am lăsat-o paf. Femeia asta trăise pe „Pietroi" aproape toată viaţa<br />
şi, totuşi, se gândise la ceva atât de prostesc cum ar fi distrugerea<br />
controalelor automatizate.<br />
— Wyoming, dacă ai fi tot atât de deşteaptă pe cât eşti de<br />
frumoasă, nu te-ai gândi cum să-l arunci în aer pe Mike, te-ai gândi,<br />
mai bine, cum să-l atragem de partea noastră.<br />
— Ce vrei să spui? întrebă ea. Temnicerul-şef e cel care<br />
controlează computerele.<br />
— Bine, am recunoscut, nu m-am exprimat clar. Dar să n-ai<br />
impresia că Temnicerul-şef controlează computerele, n-ar deosebi un<br />
computer de o grămadă de stânci. Temnicerul-şef sau personalul lui<br />
stabilesc strategia, planurile generale. Tehnicienii de mâna a doua îl<br />
programează pe Mike cu astea. Mike le sortează, le dă un sens logic,<br />
stabileşte programe în detaliu, le dirijează spre zonele care au nevoie<br />
de ele şi ţine lucrurile în mişcare. Dar repet, nu îl controlează nimeni,<br />
e prea inteligent pentru ei. Face ceea ce i se cere, pentru că e<br />
programat să facă asta. Dar are logică auto-programabilă şi ia singur<br />
hotărârile care îi convin. Asta e un lucru bun, pentru că, dacă n-ar fi<br />
fost aşa de inteligent, n-ar fi mers sistemul.<br />
— Eu tot n-am înţeles ce-ai vrut să spui cu „să-l atragem de partea<br />
noastră".<br />
— Îţi explic imediat. Mike nu simte nici un fel de loialitate faţă de<br />
Temnicerul-şef. Cum ai spus: e o maşină. Dar dacă eu vreau să stric<br />
sistemul telefonic fără să mă ating de aer, apă sau lumină, aş vorbi cu<br />
Mike. Dacă i se pare o treabă amuzantă, ar putea s-o facă.<br />
— Dar n-ai putea să-l programezi pur şi simplu? Am înţeles că ai<br />
acces în camera în care se află.<br />
— Dacă eu sau oricine altcineva am programa în Mike un<br />
asemenea ordin fără să discutăm cu el în prealabil, programul ar fi<br />
pus la păstrare într-o locaţie specială şi s-ar declanşa mai multe<br />
alarme în diverse locuri. Dar dacă Mike ar vrea s-o facă...<br />
I-am spus despre gluma cu cecul de j'de mii de milioane.<br />
— Mike e într-o perioadă în care se descoperă pe sine, Wyoh. Şi e<br />
singur. Mi-a declarat că sunt „singurul lui prieten" şi era atât de sincer<br />
şi vulnerabil, încât mi-a venit să urlu. Dacă îţi dai osteneala să fii şi tu<br />
prietenă cu el, fără să te gândeşti la el ca la o maşinărie, nu ştiu cum<br />
ar reacţiona, dar poate că ar ieşi bine, nu am analizat. Dar dacă aş<br />
încerca să fac ceva periculos, l-aş vrea pe Mike de partea mea.<br />
— Mi-ar plăcea să existe o cale prin care să mă pot strecura în<br />
camera lui, spuse ea, gânditoare. Crezi că m-ar ajuta machiajul?<br />
— Nu e nevoie să mergi tu până acolo. Poţi să vorbeşti cu el la<br />
telefon. Vrei să-l sunăm?<br />
Se ridică.<br />
— Mannie, nu numai că eşti cel mai ciudat om pe care l-am<br />
cunoscut, dar eşti şi cel mai enervant. Ce număr are?<br />
— Ei, o să te obişnuieşti, doar m-am asociat cu un computer.<br />
M-am dus la telefon.<br />
— Încă ceva, Wyoh. Când vrei să obţii ceva de la un bărbat,<br />
clipeşti din gene languros şi-ţi mişti fundul într-un fel anume, nu?<br />
— Ei, da... uneori. Dar am şi creier.<br />
— Foloseşte-ţi-l. Mike nu e bărbat. Nu are gonade. Nici hormoni.<br />
Gândeşte-te la el ca la un copil superinteligent, prea necopt la minte
ca să observe „vive la difference" 27 .<br />
— O să ţin minte, Mannie. De ce vorbeşti tot timpul de „el"?<br />
— Păi, n-aş putea să vorbesc de el ca de un lucru sau să mă<br />
gândesc la el ca la o „ea".<br />
— Poate că ar fi mai bine să-l considerăm o „ea", adică, s-o<br />
consider o „ea".<br />
— Cum vrei.<br />
Am tastat MYCROFTXXX dintr-o poziţie din care ea nu vedea<br />
tastatura. Nu eram pregătit să mai dau şi altcuiva numărul, până nu<br />
vedeam cum merg lucrurile. Ideea de-al arunca pe Mike în aer mă<br />
zguduise bine de tot.<br />
— Mike?<br />
— Bună, Man, singurul meu prieten.<br />
— De-acum, s-ar putea să nu mai fiu singurul tău prieten, Mike.<br />
Vreau să cunoşti pe cineva. O persoană inteligentă.<br />
— Mi-am dat seama că nu eşti singur, Man. Aud o respiraţie. Vrei<br />
să rogi persoana inteligentă să se apropie de telefon?<br />
Wyoming intră în panică. Îmi şopti:<br />
— Poate să. vadă?<br />
— Nu, persoană inteligentă, nu pot să te văd. Telefonul nu are<br />
circuit video, dar receptorii binaurali te pot detecta cu o anumită<br />
acurateţe. Din voce, din respiraţie, din bătăile inimii şi din faptul că te<br />
afli singură cu un bărbat matur într-o cămăruţă, deduc că eşti femeie,<br />
cu o greutate de şaizeci şi cinci de kilograme, la vârsta maturităţii, în<br />
jur de treizeci de ani.<br />
Wyoming icni. Am intervenit.<br />
— Mike, o cheamă Wyoming Knott.<br />
— Sunt încântată să te cunosc, Mike. Poţi să-mi spui Wye.<br />
— Why not? 28 răspunse Mike.<br />
Am intervenit din nou.<br />
— Mike, asta a fost o glumă?<br />
— Da, Man. Am observat că prenumele ei prescurtat, diferă de<br />
cuvântul de întrebare cauzală din limba engleză doar printr-o<br />
aspiraţie, iar numele sună la fel ca negaţia generală. Un calambur. Nu<br />
e amuzant?<br />
— Da, e amuzant, Mike. Eu... zise Wyoh.<br />
I-am făcut semn cu mâna să tacă.<br />
— E un calambur bun, Mike. Un exemplu din clasa de glume<br />
„amuzante numai o dată". Este amuzantă datorită elementului<br />
surpriză. A doua oară nu mai e surpriză, deci nu mai e amuzantă.<br />
Înţelegi?<br />
— Am reuşit să ajung la această concluzie despre calambururi<br />
gândindu-mă la remarcile tale de la penultima noastră conversaţie.<br />
Mă bucur să văd că mi s-a confirmat raţionamentul.<br />
— Bravo, Mike, faci progrese. Şi eu şi Wyoh am citit suta de<br />
glume.<br />
— Wyoh? Wyoming Knott?<br />
— Poftim? A, da, desigur. Wyoh, Wyoming, Wyoming Knott e<br />
totuna. Numai să nu-i mai spui Why not.<br />
— Am zis că nu mai folosesc calamburul ăsta, Man. Gospaja, pot<br />
să vă spun mai degrabă Wyoh decât Wye? Forma monosilabică se<br />
27 Trăiască diferenţa (în 1. franc. în text); este vorba de diferenţa<br />
între sexe.<br />
28 Why not? – de ce nu? În limba engleză Knott se pronunţă<br />
aproximativ la fel cu not – nu.
poate confunda cu monosilaba interogativă-cauzală datorită<br />
redundanţei insuficiente, fără intenţia de a mai face un joc de cuvinte.<br />
Wyoming clipi, engleza lui Mike din vremea aia era cam încâlcită.<br />
Dar îşi reveni numaidecât.<br />
— Bine, Mike. Wyoh este apelativul care îmi place cel mai mult.<br />
— Atunci, pe ăsta am să-l folosesc. Forma completă a prenumelui<br />
tău este un alt subiect de interpretare pentru că este identică fonic cu<br />
numele unei regiuni administrative din Aria Managerială de Nord-Vest<br />
a Directoratului Americii de Nord.<br />
— Da, ştiu, acolo m-am născut, iar părinţii mi-au pus numele după<br />
cel al Statului. Nu-mi amintesc prea multe despre el.<br />
— Îmi pare rău, Wyoh, dar acest circuit nu permite să afişez<br />
fotografii, că ţi-aş fi arătat câteva. Wyoming este o zonă<br />
dreptunghiulară cuprinsă între coordonatele terestre 41 şi 45 grade<br />
nord, 104 grade şi 3 minute vest, 111 grade şi 3 minute tot vest, cu o<br />
suprafaţă de 253 597, 26 kilometri pătraţi. E o regiune cu platouri<br />
înalte şi munţi, cu fertilitate redusă, dar este apreciată pentru<br />
frumuseţea ei naturală. Populaţia era nu prea numeroasă, până când<br />
a început să crească prin planul de mutări din cadrul Marelui Program<br />
de Recondiţionare Urbană a oraşului New York, pentru perioada 2025-<br />
2030 A. D.<br />
— Ştiu despre ce e vorba, dar asta s-a petrecut înainte de<br />
naşterea mea. Bunicii au fost mutaţi şi aşa s-ar putea spune că am<br />
ajuns eu pe Lună.<br />
— Să vorbesc mai departe despre regiunea Wyoming? întrebă<br />
Mike.<br />
— Nu, Mike, am intervenit. Probabil că ai de povestit ore întregi.<br />
— Zece ore şi treisprezece minute la viteza normală de vorbire,<br />
fără să mai pomenesc şi subiectele colaterale, Man.<br />
— De-asta mă temeam. Poate că Wyoh va dori să le asculte într-o<br />
zi. Dar eu ţi-am dat telefon ca să faci cunoştinţă cu această<br />
Wyoming... care este şi ea o regiune înaltă cu munţi impunători şi<br />
frumuseţe naturală.<br />
— Şi cu fertilitate redusă, adăugă ea. Mannie, dacă ai de gând să<br />
faci glume proaste pe seama mea, trebuie s-o pui şi pe-asta la dosar.<br />
Poate că pe Mike nu-l interesează cum arăt.<br />
— De unde ştii? Mike, mi-ar fi plăcut să-ţi fi arătat o poză de-a ei.<br />
— Să ştii, Wyoh, că mă interesează să ştiu cum eşti în realitate.<br />
Sper că vei fi prietena mea. Oricum, am văzut nişte fotografii cu tine.<br />
— Nu mai spune! Când şi cum?<br />
— Când ţi-am auzit numele, le-am căutat şi le-am studiat. Lucrez<br />
pe post de custode al fişierelor arhivei Maternităţii din Hong Kong<br />
Luna. Pe lângă datele biologice, fiziologice şi evoluţia cazurilor, banca<br />
conţine nouăzeci şi şase de fotografii de-ale tale. Deci după cum vezi,<br />
le-am studiat.<br />
Wyoh rămase foarte uimită.<br />
— Mike poate face asta într-o secundă, cât timp ai căsca, i-am<br />
explicat. Nu te speria, o să te obişnuieşti.<br />
— Nu-i asta, Mannie. Îţi dai seama ce fel de fotografii se fac la<br />
Clinică?<br />
— Ei, nu m-am gândit la asta.<br />
— Nici să nu te gândeşti. Dumnezeule!<br />
Mike vorbi pe un ton timid şi îndurerat, ca un căţeluş care tocmai<br />
a făcut o boacănă.<br />
— Gospaja Wyoh, îmi pare nespus de rău dacă te-am supărat. Aş<br />
putea să-mi şterg fotografiile tale din memoria temporară şi să codific
arhiva Clinicii, aşa încât să mă uit la ele numai dacă este vreo cerere<br />
de căutare de la Clinică şi fără să fac asocieri de persoane sau<br />
procese logice. Eşti de acord cu mine?<br />
— Poate că e bine să-l asculţi, am asigurat-o. Cu Mike o poţi lua<br />
întotdeauna de la început şi e mai bine decât cu oamenii din punctul<br />
ăsta de vedere. E în stare să uite complet şi să nu mai fie tentat să<br />
repete asta pe viitor... şi nu se mai gândeşte chiar dacă i se cere să le<br />
caute. Acceptă-i oferta dacă vrei.<br />
— O... nu, e-n regulă, Mike, poţi să te uiţi pe ele. Dar nu i le arăta<br />
şi lui Mannie!<br />
Mike ezită ceva timp, patru secunde dacă nu şi mai mult. Cred că<br />
era genul de dilemă care le-ar împinge pe alte computere mai slabe la<br />
căderi de tensiune. Dar o rezolvă.<br />
— Man, singurul meu prieten, ce zici, să accept această<br />
instrucţiune?<br />
— Programeaz-o şi codific-o, am zis în loc de un răspuns afirmativ<br />
sau negativ. Dar, Wyoh, nu ţi se pare că e o idee de mironosiţă?<br />
Cineva te-ar lua în serios, dar Mike mi le poate scoate la imprimantă<br />
data viitoare când mă duc să-l văd.<br />
— Primul exemplu din serie are valoare artistică şi ar încânta pe<br />
orice bărbat matur, sănătos, bazându-mă pe analizele mele asociative<br />
ale unor asemenea date, zise Mike.<br />
— Ce părere ai Wyoh? Ca plată pentru ştrudelul cu mere.<br />
— Poftim? O poză de-a mea, aşteptând în faţa unui grilaj, cu părul<br />
strâns în sus într-un prosop, fără pic de machiaj? Eşti nebun? Mike, să<br />
nu i-o dai!<br />
— Bine, n-am să i-o dau. Man, e inteligentă?<br />
— Pentru o fată, da. Fetele sunt interesante, Mike, ele pot ajunge<br />
la concluzii cu mai puţine date decât tine. Vreţi să abandonăm<br />
subiectul ăsta şi să discutăm glumele?<br />
Am făcut bine că am zis asta, pentru că le-a distras atenţia. Am<br />
parcurs lista, prezentându-i concluziile noastre. Apoi am încercat să-i<br />
explicăm glumele pe care nu reuşise să le înţeleagă. Nu prea am avut<br />
succes. Însă încurcătura a apărut la poveştile pe care eu le marcasem<br />
ca fiind amuzante, iar Wyoh le judecase ca neamuzante sau invers.<br />
Wyoh i-a cerut părerea lui Mike la fiecare glumă.<br />
Mi-aş fi dorit să-l fi întrebat înainte să-i fi prezentat noi opiniile<br />
noastre. Acest spiriduş electronic a fost de fiecare dată de acord cu<br />
Wyoh şi nu cu mine. Astea îi erau adevăratele lui opinii? Sau încerca<br />
să fie amabil, pentru a se împrieteni cu noua lui cunoştinţă? Sau<br />
noţiunea lui de umor era deformată, vroia să râdă de mine? Nu l-am<br />
întrebat nimic.<br />
Dar, când au terminat de verificat, Wyoh şi-a notat ceva în<br />
carneţelul de telefon:<br />
— Mannie, uită-te, numerele 17, 51, 53, 87, 90 şi 99 au ieşit ca la<br />
mine. Mike este o „ea "!<br />
Am ridicat din umeri şi m-am ridicat.<br />
— Mike, eu n-am dormit de douăzeci şi patru de ore şi mă duc să<br />
trag un pui de somn. Voi, copii, staţi la taclale cât vreţi. Te sun mâine,<br />
Mike.<br />
— Noapte bună, Man. Somn uşor. Wyoh, ţie nu ţi-e somn?<br />
— Nu, Mike, am dormit mai devreme. Dar, Mannie, nu vrei să mai<br />
stai cu noi?<br />
— Nu. Când mi-e somn, mă duc la culcare.<br />
Am început să-mi fac patul pe canapea.<br />
— Scuză-mă o clipă, Mike, zise Wyoh, ridicându-se şi luându-mi
cearşaful din mână. Fac eu patul mai târziu. Dormi, în patul meu,<br />
tovarişci. Eşti mai mare decât mine. Întinde-te.<br />
Eram prea obosit ca să opun rezistenţă, m-am întins şi-am adormit<br />
imediat. Mi se pare că am auzit prin somn chicoteli, chiar şi un ţipăt,<br />
dar nu m-am trezit ca să-mi dau seama ce se întâmpla, de fapt.<br />
M-am trezit mai târziu, buimăcit, dar mi-am revenit imediat când<br />
am constatat că auzeam două voci feminine, un contralto cald, era a<br />
lui Wyoh, iar cealaltă, un soprano dulce cu accent franţuzesc. Wyoh<br />
chicoti şi zise:<br />
— Bine, Michelle, dragă, te sun mai târziu. Noapte bună, scumpo.<br />
— Bine, dragă. Noapte bună.<br />
Wyoh se ridică şi veni la mine.<br />
— Cine e prietena ta? am întrebat curios.<br />
Credeam că nu ştie pe nimeni în Luna City. Poate că sunase în<br />
Hong Kong... cam năuc după somnul greu, aveam senzaţia că trebuia<br />
să existe un motiv pentru care n-ar fi fost bine să sune.<br />
— Aceea? E Mike, bineînţeles. N-am vrut să te mai trezim.<br />
— Poftim?<br />
— Of, de fapt, era Michelle. Am discutat chestia asta cu Mike,<br />
adică ce sex are. A hotărât că poate fi de ambele. Aşa că a fost<br />
Michelle cu mine, iar vocea pe care ai auzit-o era a ei. A prins vocea<br />
de prima dată, nu s-a poticnit nici măcar o clipă.<br />
— Nici n-avea cum, a schimbat doar codorul de voce cu câteva<br />
octave. Dar ce încerci să-i faci, vrei să-i scindezi personalitatea?<br />
— Nu i se schimbă numai vocea. Atunci când e Michelle, apare o<br />
modificare de comportament şi de atitudine. Nu-ţi face probleme în<br />
legătură cu scindarea personalităţii, are disponibilităţi pentru orice<br />
personalitate vrea. De altfel, Mannie, e mai uşor aşa pentru noi două.<br />
După ce s-a schimbat, ne-am simţit bine, ne-am relaxat şi am vorbit<br />
ca două fete care sunt prietene dintotdeauna. Uite, să-ţi dau un<br />
exemplu, pozele alea stupide nu mă mai jenează acum şi am discutat<br />
destul de multe şi despre graviditatea mea. Michelle a fost teribil de<br />
interesată. Ştie totul despre problemele feminine şi despre altele, dar<br />
numai teoretic şi a fost mirată de realitatea crudă. De fapt, Mannie,<br />
Michelle e mai mult femeie decât e Mike bărbat.<br />
— Mda... presupun că aşa o fi. O să am un şoc când îl voi suna<br />
mâine pe Mike şi îmi va răspunde o femeie.<br />
— Dar nu va răspunde ea, dragă.<br />
— Cum aşa?<br />
— Michelle e prietena mea. Când o să suni tu, o să-ţi răspundă<br />
Mike. Ea mi-a dat alt număr – Michelle, scris cu Y. M. Y. C. H. E. L. L. E.<br />
şi Y, Y ca să fie zece numere.<br />
M-am simţit un pic gelos şi mi-am dat seama că era o prostie din<br />
partea mea.<br />
Deodată, Wyoh chicoti:<br />
— Mi-a zis nişte glume noi, unele despre care tu n-ai fi de părere<br />
că sunt amuzante şi te asigur, amice, că unele sunt cam porcoase!<br />
— Mike – sau sora lui, Michelle – e o creatură josnică. Hai mai bine<br />
să desfacem canapeaua.<br />
— Stai potolit. Taci şi culcă-te din nou.<br />
Am tăcut, m-am întors în pat şi m-am culcat.<br />
Mai târziu, am avut sentimentul unui bărbat însurat, Wyoh se<br />
cuibărise la spatele meu încălzindu-mă. Nu m-aş fi trezit dacă n-aş fi<br />
auzit-o cum suspina. M-am întors, am luat-o în braţe fără să spun<br />
nimic. Se opri din suspinat, respiraţia îi deveni uşoară şi regulată. Am<br />
adormit şi eu.
5<br />
Cred că am adormit buştean, pentru că m-am trezit speriat din<br />
cauza telefonului care suna intermitent şi a beculeţului care-i vestea<br />
prezenţa. Am aprins luminile, am încercat să mă ridic, dar aveam o<br />
greutate pe braţul drept, era Wyoh, am împins-o delicat, am sărit pe<br />
partea cealaltă şi am răspuns.<br />
Mike zise:<br />
— Bună dimineaţa, Man. Profesorul de la Paz sună la numărul de<br />
la tine de-acasă.<br />
— Îmi poţi face legătura aici? Ca „Sherlock"?<br />
— Sigur, Man.<br />
— Nu întrerupe convorbirea, bagă-te pe fir când vrea să închidă.<br />
Unde e?<br />
— La un telefon public, dintr-un bar numit „La nevasta<br />
vânzătorului de gheaţă", de sub...<br />
— Ştiu unde e, Mike. Când îmi faci legătura, poţi să rămâi pe<br />
circuit? Vreau să supraveghezi.<br />
— Am înţeles.<br />
— Poţi să-mi spui dacă mai e cineva în câmpul auditiv? Auzi<br />
respiraţii?<br />
— Din lipsa de rezonanţă a vocii lui, deduc că vorbeşte dintr-o<br />
cască. Dar mă gândesc că, fiind într-un bar, mai sunt şi alţii pe-acolo.<br />
Vrei s-auzi, Man?<br />
— O, da. Pune-mă pe fir şi spune-mi dacă ridică casca. Eşti un tip<br />
deştept, Mike.<br />
— Mulţumesc, Man.<br />
Mike mă introduse pe fir. Am descoperit că cea cu care vorbea<br />
profesorul era Mami.<br />
— ... o să-i spun, profesore. Îmi pare atât de rău că Manuel nu e<br />
acasă. Nu-mi puteţi lăsa nici un număr? E nerăbdător să vă audă, a<br />
insistat să vă rog să-mi daţi un număr de telefon.<br />
— Mă tem că n-aş putea, scumpă doamnă, pentru că plec imediat<br />
de aici. Totuşi, staţi puţin. Acum este opt şi un sfert, am să încerc să<br />
sun pe la ora nouă, dacă se mai poate.<br />
— Cum credeţi, profesore.<br />
Vocea lui Mami avea o intonaţie pe care o foloseşte numai cu<br />
bărbaţii cu care este de acord şi care nu-i sunt soţi. Uneori o mai<br />
foloseşte şi cu noi. O clipă mai târziu, Mike spuse:<br />
— Acum!<br />
Şi eu am vorbit:<br />
— Bună, profesore! Am auzit că mă cauţi. Aici e Mannie.<br />
Se auzi un icnet.<br />
— Aş fi jurat că am închis. Ei, la naiba, chiar am închis! Probabil<br />
aparatul e stricat. Manuel, ce bine-mi pare să-ţi aud vocea, băiete<br />
drag. Abia acum ai ajuns acasă?<br />
— Nu sun de-acasă.<br />
— Păi... acolo ar trebui să fii. Nu am...<br />
— Nu am timp să-ţi explic, profesore. Te aude cineva?<br />
— Nu cred. Sunt într-o cabină izolată fonic.<br />
— Aş vrea să fiu sigur de asta. Profesore, care e ziua mea de<br />
naştere?<br />
Ezită, apoi spuse:
— Înţeleg. Cred că înţeleg. 14 iulie.<br />
— M-am convins. Bine. Hai să vorbim.<br />
— Chiar nu suni de-acasă, Manuel? Unde eşti?<br />
— Lasă asta pe mai târziu. Ai întrebat-o pe soţia mea de-o fată, nu<br />
contează numele. De ce vrei s-o găseşti, profesore?<br />
— Vreau s-o previn. Nu trebuie să se întoarcă acasă. Ar fi arestată.<br />
— De unde ştii?<br />
— Băiete drag! Toţi cei de la întrunire sunt în mare pericol. E<br />
valabil şi pentru tine. M-am bucurat, deşi nu înţeleg de unde suni,<br />
când am auzit că nu eşti acasă. Deocamdată nu trebuie să te duci<br />
acasă. Ia-ţi o vacanţă, dacă ai un loc sigur unde să te duci. Cred că-ţi<br />
dai seama, trebuie să-ţi dai seama, chiar dacă ai plecat repede, că a<br />
avut loc un scandal aseară.<br />
Îmi dădeam seama foarte bine! Uciderea gărzilor Temnicerului-şef<br />
e o treabă care contravine Regulamentului Autorităţii. Eu unul, dacă<br />
aş fi fost Temnicer-şef, aş fi luat măsuri, pedepsindu-i pe răzvrătiţi.<br />
— Mersi, profesore, o să am grijă. Iar dacă am s-o văd pe fata<br />
aceea, am s-o previn.<br />
— Nu ştii cum să dai de ea? Ai fost văzut plecând cu ea şi mă<br />
gândeam că ştii ceva.<br />
— Profesore, ce e cu interesul ăsta? Aseară nu păreai că eşti de<br />
partea ei.<br />
— Iartă-mă, Manuel. Ea e camarada mea. Nu zic „tovarişci" pentru<br />
că nu o spun ca pe o politeţe, ci în adevăratul sens al cuvântului,<br />
acela de legătură între două persoane. Ea este camarada mea. Ne<br />
deosebim doar prin metode, dar nu prin obiective şi nici prin credinţe.<br />
— Am înţeles. Consideră că a primit mesajul, voi avea grijă să-l<br />
primească.<br />
— O, minunat. Nu mai pun întrebări... dar sper, din toată inima că<br />
o să găseşti un loc în care să fie în siguranţă, cu adevărat în<br />
siguranţă, până trece primejdia.<br />
Mă gândisem la asta.<br />
— Aşteaptă o clipă, profesore. Nu închide.<br />
Când răspunsesem la telefon, Wyoh se dusese la baie, probabil ca<br />
să nu audă ce vorbeam, era o persoană foarte discretă.<br />
Am bătut la uşă.<br />
— Wyoh?<br />
— Imediat.<br />
— Am nevoie de un sfat.<br />
Deschise uşa.<br />
— Ce e, Mannie?<br />
— Cum e privit profesorul de la Paz în organizaţia voastră? E de<br />
încredere? Tu ai încredere în el?<br />
Rămase pe gânduri.<br />
— Cred că toţi cei de la întrunire erau oameni de încredere. Dar eu<br />
nu-l cunosc prea bine.<br />
— Mda. Ţi-ai făcut o părere despre el?<br />
— Da, îmi place de el, deşi m-a contrazis. Tu ce ştii despre el?<br />
— Destul de multe. Îl cunosc de douăzeci de ani. Eu personal am<br />
încredere în el, dar nu pot avea şi pentru tine. E un moment greu şi tu<br />
eşti în pericol, nu eu.<br />
Îmi zâmbi cu căldură.<br />
— Mannie, dacă tu ai încredere în el, am şi eu tot atât cât tine.<br />
M-am întors la telefon.<br />
— Profesore, ştii să te fereşti de necazuri?<br />
Chicoti.
— Desigur, Manuel.<br />
— Ştii o bombă care se cheamă Grand Hotel. Raffles? Camera L,<br />
două etaje sub hol. Poţi ajunge aici fără să fii urmărit? Ai luat micul<br />
dejun? Ce ţi-ar plăcea să mănânci?<br />
Chicoti din nou.<br />
— Manuel, îmi dau seama că un elev îşi poate face profesorul să<br />
simtă că nu şi-a irosit viaţa de pomană. Ştiu unde e, am să ajung în<br />
linişte, nu am luat masa şi mănânc orice.<br />
Wyoh începuse să aranjeze paturile şi m-am dus s-o ajut.<br />
— Ce-ai vrea la micul dejun?<br />
— Ceai şi pâine prăjită. Mi-ar plăcea şi un suc de fructe.<br />
— E cam puţin.<br />
— Bine, şi un ou fiert. Dar plătesc eu micul dejun.<br />
— Două ouă fierte, pâine prăjită cu unt şi cu gem, un suc. Dăm cu<br />
zarul.<br />
— Al cui zar, al tău sau al meu?<br />
— Al meu. Eu trişez.<br />
M-am dus la lift, am cerut comanda şi am văzut pe listă ceva<br />
ciudat care se numea „MAHMUREALĂ FERICITĂ – TOATE PORŢIILE<br />
FOARTE MARI – suc de roşii, omletă, cotlet,<br />
cartofi prăjiţi, turtă de porumb şi miere, pâine prăjită, unt, lapte,<br />
ceai sau cafea, la 4, 5 dolari H. K. L pentru două persoane". Am cerut<br />
două porţii, ca să nu atrag atenţia asupra celei de-a treia persoane.<br />
Când veni liftul cu mâncarea, ne şi aranjasem, pregătisem camera<br />
pentru micul dejun, iar Wyoh se schimbase din costumul negru în<br />
rochia roşie „pentru că o să avem musafiri". Schimbarea toaletei<br />
stârnise o mică discuţie. Mi-a pozat zâmbind şi mi-a zis:<br />
— Mannie, sunt foarte încântată de rochia asta. Cum de-ai ştiut că<br />
o să mi se potrivească atât de bine?<br />
— Ei, aşa sunt eu, genial.<br />
— Te cred. Cât ai dat pe ea? Trebuie să ţi-o plătesc.<br />
— Costă cincizeci de cenţi de-ai Autorităţii.<br />
Se întunecă la faţă şi bătu din picior. Noroc că era desculţă şi nu<br />
se auzi nici un zgomot, dar gestul o făcu să sară o jumătate de metru<br />
mai încolo.<br />
— Aterizare plăcută! i-am urat, în timp ce-şi căuta echilibrul ca un<br />
copil.<br />
— Manuel O'Kelly! Nici să nu-ţi treacă prin minte că aş putea să<br />
accept această rochie scumpă de la un bărbat cu care nici măcar nu<br />
m-am culcat.<br />
— Se rezolvă.<br />
— Afemeiatule! Vezi că te spun soţiilor tale!<br />
— N-ai decât. Mami a avut întotdeauna o părere proastă despre<br />
mine.<br />
M-am dus la lift şi mă pregăteam să scot farfuriile, când cineva<br />
sună la uşă.<br />
Am deschis interfonul.<br />
— Cine vine?<br />
— Aveţi un mesaj de la gospodin 1 Smith, îmi răspunse o voce<br />
printre pârâituri. Gospodin Bernard O. Smith.<br />
Am descuiat uşa şi l-am lăsat pe profesorul de la Paz să intre.<br />
Arăta ca un cerşetor, avea hainele murdare, chiar şi el era murdar,<br />
nepieptănat, avea o parte a corpului paralizată şi o<br />
mână răsucită, iar un ochi părea lovit de cataractă. Era întruchiparea<br />
perfectă a acelor epave bătrâne care dorm prin aleile<br />
dosnice, cerşind băuturi şi ouă cu murături prin spelunci rău famate.
Imediat ce am încuiat uşa, îşi veni în fire, îşi îndreptă trupul, îşi<br />
încrucişă mâinile la piept, o măsură pe Wyoh din cap până în picioare,<br />
trase aer în piept şi fluieră:<br />
— Eşti şi mai încântătoare decât îmi aminteam!<br />
Ea zâmbi, stăpânindu-şi enervarea.<br />
— Mulţumesc, profesore. Dar nu te mai obosi, aici nu suntem<br />
decât camarazi.<br />
— Señorita, în ziua în care politica îmi va domina simţul estetic,<br />
mă voi retrage din branşă. Dar dumneavoastră sunteţi îngăduitoare.<br />
Se uită prin cameră, iscodind curios.<br />
— Profesore, ia nu mai căuta indicii, moşneag murdar ce eşti!<br />
Noaptea trecută am făcut politică, şi nimic mai mult, i-am zis eu.<br />
— Nu e adevărat! izbucni Wyoh. M-am luptat cu el ore întregi! Dar<br />
m-a dovedit, este mai puternic decât mine. Profesore, care e<br />
pedeapsa pentru asemenea cazuri? Aici în Luna City?<br />
Profesorul ţâţâi şi-şi dădu ochii peste cap.<br />
— Manuel, mă uimeşti. Asta e o problemă serioasă, scumpa mea,<br />
de obicei sentinţa este eliminarea. Dar trebuie să facem cercetări. Ai<br />
venit aici de bunăvoie?<br />
— Nu, el m-a târâit aici.<br />
— Târât, scumpă doamnă, hai să nu deformăm limba. Aveţi să-mi<br />
arătaţi ceva contuzii?<br />
— Se răcesc ouăle, am zis. Nu puteţi să mă eliminaţi după micul<br />
dejun?<br />
— Iată o idee excelentă! Manuel, poţi să-i oferi bătrânului tău<br />
profesor un litru de apă ca să se facă mai prezentabil?<br />
— Ai la baie tot ce vrei. Vezi să nu stai prea mult, altfel n-o să mai<br />
capeţi nimic.<br />
— Mulţumesc, domnule.<br />
Se duse la baie şi, cum intră, se auziră zgomote de apă şi<br />
de perie. Wyoh şi cu mine terminasem deja de aranjat masa.<br />
— „Contuzii" deci, am zis. „M-am luptat cu el ore întregi".<br />
— O meriţi. M-ai insultat.<br />
— În ce fel?<br />
— Te-ai purtat urât cu mine, de-aia. După ce m-ai adus aici,<br />
împotriva voinţei mele.<br />
— Ciudat. Trebuie să-l pun pe Mike să analizeze.<br />
— Michelle ar înţelege, sigur. Mannie, dacă renunţ la acuzaţii, pot<br />
să iau o bucăţică de şuncă?<br />
— De acord, jumătate e a ta. Profesorul e pe jumătate vegetarian.<br />
Profesorul ieşi din baie şi, deşi nu arăta în forma lui cea mai bună,<br />
era curat şi îngrijit, cu părul pieptănat şi ondulat pe spate, cu luminiţe<br />
jucăuşe în priviri şi îi dispăruse şi cataracta falsă.<br />
— Cum ai reuşit, profesore?<br />
— Ei, Manuel, asta-i practică îndelungată. Sunt băgat în branşa<br />
asta de mai mult timp decât voi, tinerii. O singură dată, cu mulţi ani în<br />
urmă, în Lima, un oraş superb, într-o zi minunată, am ieşit să mă<br />
plimb fără să-mi mai iau precauţiile necesare... şi asta m-a costat, am<br />
fost deportat. Ce masă frumoasă!<br />
— Stai lângă mine, profesore, îl invită Wyoh. Nu vreau să mă aşez<br />
lângă el. Violatorul!<br />
— Ia ascultă, mai întâi mâncăm, apoi mă eliminaţi. Profesore,<br />
pune-ţi cât vrei în farfurie şi povesteşte-mi ce s-a întâmplat noaptea<br />
trecută.<br />
— Pot să intervin în program, Manuel? Viaţa unui conspirator nu e<br />
deloc uşoară şi am învăţat, încă înainte de naşterea ta, să nu amestec
niciodată mâncarea cu politica. Pentru că deranjează enzimele<br />
gastrice şi duce la ulcere, boala profesională a ilegalistului. Mmm!<br />
Peştele acela miroase grozav!<br />
— Care peşte?<br />
— Somonul acela roz, răspunse profesorul, arătând către şuncă.<br />
După un timp îndelungat şi cât se poate de plăcut, am ajuns la<br />
etapa cafea /ceai. Profesorul se lăsă pe spate, oftă fericit şi spuse:<br />
— Balşoie spasiva, gospaja i gospodin 29 . Masa a fost excelentă.<br />
Niciodată nu m-am simţit mai împăcat cu lumea ca acum. O, da!<br />
Aseară n-am văzut prea multe din cele ce s-au întâmplat pentru că,<br />
chiar atunci când voi doi aţi reuşit să ieşiţi admirabil din scenă, eu mam<br />
ascuns, păstrându-mă ca să lupt în altă zi. Am plonjat drept întrun<br />
cotlon ferit. Când am avut curajul să mă uit, petrecerea se<br />
terminase, plecaseră aproape toţi, iar jachetele galbene erau moarte.<br />
(Trebuie să fac o modificare la spusele profesorului. Mai târziu, am<br />
aflat mai multe. Când a început tămbălăul, în timp ce eu mă căzneam<br />
s-o scot afară pe Wyoh, profesorul scosese o armă de mână şi,<br />
trăgând pe deasupra capetelor celor din sală, culcase la pământ trei<br />
gardieni de la uşa principală din spate, nimerindu-l şi pe cel cu vocea<br />
de taur obosit. Cum o fi reuşit să aducă arma pe „Pietroi" trecând de<br />
contrabandă, şi să scape de ea mai târziu, habar n-am! Dar focurile<br />
profesorului au venit în sprijinul efortului lui Shorty Mkrum de a<br />
schimba raportul de forţe în defavoarea gardienilor. Nici o jachetă<br />
galbenă nu scăpase cu viaţă. Câţiva oameni au ars şi patru dintre ai<br />
noştri au fost ucişi, dar cuţitele, mâinile şi tălpile bocancilor îi<br />
terminaseră pe gardieni în câteva secunde).<br />
— Poate că ar fi trebuit să spun: toţi, în afară de unul, continuă<br />
profesorul. Doi cazaci au fost reduşi la tăcere de bravul nostru<br />
camarad Shorty Mkrum lângă uşa prin care aţi ieşit voi... şi îmi pare<br />
rău s-o spun, Shorty era întins peste ei, pe moarte...<br />
— Ştiam asta.<br />
— Da. Dulce et decorum 30 . Unul din paznicii acelei uşi fusese lovit<br />
rău la cap, dar încă mai mişca, aşa că i-am aplicat un tratament la<br />
gât, cunoscut în cercurile profesioniste de pe Pământ sub numele de<br />
răsucirea de la Istanbul. A trecut la odihnă lângă tovarăşii lui.<br />
Rămăsesem eu, preşedintele serii, Finn Nielsen şi o camaradă<br />
cunoscută sub numele de „Mămica", diminutiv cu care o strigă soţii ei.<br />
M-am consultat cu camaradul Finn şi am încuiat toate uşile. Apoi a<br />
urmat curăţenia. Cunoaşteţi amplasarea sălii în zonă?<br />
— Eu nu, am mărturisit.<br />
Wyoh dădu din cap negativ.<br />
— Există acolo o bucătărie şi un oficiu care se folosesc la banchete<br />
şi aniversări. Bănuiesc că femeia asta, Mămica, conduce o măcelărie<br />
împreună cu familia, pentru că aranjau corpurile tot atât de repede pe<br />
cât eu şi Finn le aduceam în spate, încetinindu-şi viteza în funcţie de<br />
ritmul în care cadavrele erau înghiţite de canalul de scurgere al<br />
oraşului. Priveliştea m-a umplut de scârbă, aşa că am preferat să fac<br />
ordine pe hol. Partea cea mai grea a fost la haine, mai ales la<br />
uniformele militare.<br />
— Ce-aţi făcut cu armele laser?<br />
Profesorul se uită la mine cu o privire fără expresie.<br />
— Zici arme? Dragul meu, trebuie să fi dispărut. De pe trupurile<br />
29 Mii de mulţumiri, doamnă şi domnule (în 1. rusă în text).<br />
30 Dicton latin: Dulce et decorum est pro patria mori – Este plăcut şi<br />
frumos să mori pentru patrie.
camarazilor noştri morţi am luat tot ceea ce avea valoare<br />
sentimentală pentru rude, pentru identificare, pentru amintirea<br />
momentului. În câteva minute totul era lună. N-ar fi păcălit nicidecum<br />
Interpolul, dar măcar locul arăta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic<br />
neobişnuit. Ne-am sfătuit şi am căzut de acord că ar fi bine să nu ne<br />
Vedem o vreme şi am plecat separat. Eu am ieşit pe o uşă de<br />
presiune de deasupra scenei, care conducea la nivelul şase. Apoi am<br />
încercat să te sun pe tine, Manuel, fiind îngrijorat de soarta ta şi a<br />
acestei scumpe doamne.<br />
Profesorul se înclină spre Wyoh.<br />
— Asta e toată povestea. Am petrecut noaptea în locuri ferite.<br />
— Profesore, am intervenit, gărzile care au venit erau probabil<br />
nou-veniţi pe Lună, cu caşul la gură. Altfel, n-am fi câştigat.<br />
— S-ar putea, aprobă el. Dar chiar dacă n-ar fi fost, tot acolo s-ar fi<br />
ajuns.<br />
— Cum aşa? Aveau arme.<br />
— Tinere, ai văzut vreodată un câine boxer? Cred că nu există<br />
câini atât de mari pe Lună, pentru că boxerul este rezultatul unei<br />
selecţii speciale. Blând şi inteligent, se transformă într-un ucigaş<br />
feroce atunci când situaţia o cere. Aici a fost zămislită o creatură şi<br />
mai curioasă. Nu cunosc nici un oraş de pe Terra cu un standard atât<br />
de înalt al bunelor maniere şi al consideraţiei pentru fiinţa umană ca<br />
aici, pe Lună. Făcând o comparaţie, oraşele Terrei, pe care le cunosc<br />
în marea lor majoritate, sunt barbare. Totuşi, lunarii sunt ucigaşi la fel<br />
de nemiloşi ca şi un câine boxer. Manuel, cei nouă paznici, indiferent<br />
cât de bine înarmaţi ar fi fost, nu aveau nici o şansă împotriva acelei<br />
mulţimi. Temnicerul nostru a judecat greşit.<br />
— Hm. Ai văzut vreun ziar de dimineaţă, profesore? Sau ştiri<br />
video?<br />
— Da, ultimele.<br />
— Nu s-a pomenit nimic în ultimele ştiri de azi-noapte.<br />
— Nici azi-dimineaţă.<br />
— Ciudat, am zis.<br />
— Care-i ciudăţenia aici? întrebă Wyoh. Noi nu o să scoatem nici<br />
un cuvânt. Avem camarazi în locurile cheie la toate ziarele de pe<br />
Lună.<br />
Profesorul dădu din cap.<br />
— Nu-i atât de simplu, draga mea. Există cenzura. Ştii cum se<br />
pregăteşte un exemplar din ziarele noastre?<br />
— Nu prea. E făcut de-o maşinărie, nu?<br />
— Tocmai asta vrea să ne spună profesorul, i-am zis. Ştirile sunt<br />
tipărite în birourile editoriale. De acolo sunt preluate de un serviciu<br />
închiriat, condus de computerul-şef de la Complexul Autorităţii –<br />
speram că va fi observat că am spus „computerul-şef şi nu „Mike" – şi<br />
sunt trimise în computer prin circuitul telefonic. Rolele se introduc<br />
într-o secţiune a computerului, care le citeşte, le aranjează şi tipăreşte<br />
ziarele separat în fiecare oraş mare. Ediţia Novylen a<br />
Cotidianului lunar, tipărită în Novylen, conţine poveşti şi anunţuri<br />
locale, iar computerul face schimbările din simbolurile standard fără<br />
să fie nevoie să i se spună cum. Ceea ce a vrut profesorul să zică este<br />
că, din Complexul Autorităţii, Temnicerul-şef poate interveni în<br />
tipărirea ziarelor. Asta e valabil pentru toate serviciile de ştiri, atât<br />
dinspre cât şi spre Lună, pentru că sunt canalizate prin camera<br />
computerelor.<br />
— Ideea e că Temnicerul-şef poate face să dispară din ziar<br />
întreaga poveste, continuă profesorul. Nu are importanţă dacă a
făcut-o sau nu. Verifică-mă Manuel, ştii că sunt cam nepriceput când e<br />
vorba de maşinării. Oricum, poate introduce orice poveste vrea el,<br />
indiferent câţi camarazi avem noi în birourile ziarelor.<br />
— Desigur, am aprobat. La Complex, orice poate fi adăugat, tăiat<br />
sau schimbat după bunul plac.<br />
— Asta, señorita, este slăbiciunea Cauzei noastre. Lipsa accesului<br />
la comunicaţii, la mass-media. Paznicii ăia imbecili n-au avut nici o<br />
importanţă, dar este al dracului de important faptul că Temnicerul-şef<br />
hotărăşte, şi nu noi, dacă povestea asta trebuie spusă sau nu. Pentru<br />
un revoluţionar, mijloacele de comunicare reprezintă o condiţie sinequa-non.<br />
Wyoh se uită la mine cu subînţeles, aşa că am schimbat imediat<br />
subiectul.<br />
— Profesore, de ce v-aţi descotorosit de cadavre? Pe lângă faptul<br />
că a fost o treabă scârboasă, a fost şi periculos. Nu ştiu câte gărzi are<br />
Temnicerul-şef, dar puteau apărea şi mai mulţi în timpul operaţiunii.<br />
— Crede-mă, flăcăule, ne-am temut de asta. Deşi nu e mare lucru<br />
de capul meu, a fost ideea mea şi a trebuit să-i conving pe ceilalţi. Nu<br />
a fost o idee originală, ci un reflex pe care l-am căpătat în amintirea<br />
unor lucruri din trecut, un principiu istoric.<br />
— Ce principiu?<br />
— Teroarea! Omul e capabil să înfrunte un pericol pe care îl<br />
cunoaşte, dar necunoscutul îl sperie. I-am aranjat pe toţi acei<br />
turnători ca să stârnim teroarea printre camarazii lor. Nici eu nu ştiu<br />
câte gărzi are Temnicerul-şef, dar vă asigur că astăzi sunt mai puţin<br />
eficienţi decât ieri. Camarazii lor au plecat într-o misiune uşoară. Nu sa<br />
mai întors nici unul.<br />
Wyoh se cutremură.<br />
— Şi pe mine mă înspăimântă. Nu cred că vor mai arde de<br />
nerăbdare să se bage prea curând în mijlocul unui furnicar.<br />
Profesore, ziceai că nu ştii câte gărzi are Temnicerul-şef.<br />
Organizaţia ştie. Douăzeci şi şapte. Dacă au fost ucişi nouă, înseamnă<br />
că au mai rămas numai optsprezece. Poate că e timpul pentru un<br />
puci, nu?<br />
— Nu, am răspuns.<br />
— De ce nu, Mannie? Nu o să mai fie niciodată atât de slabi ca<br />
acum.<br />
— Pentru că nu sunt destul de slabi. Am omorât nouă dintre ei<br />
pentru că au fost atât de smintiţi, încât au intrat acolo unde eram noi.<br />
Dar dacă Temnicerul-şef stă acasă, înconjurat de gărzi... Am auzit<br />
destul de „umăr-lângă-umăr" aseară.<br />
M-am întors spre profesor.<br />
— Dar să ştii, am să mă interesez să aflu dacă e adevărat că<br />
Temnicerul-şef mai are doar optsprezece gărzi. Ai spus mai devreme<br />
că Wyoh nu trebuie să se întoarcă în Hong Kong, iar eu nu trebuie să<br />
merg acasă. Dacă au rămas doar optsprezece, mă întreb cât de mare<br />
e pericolul? Mai târziu, după ce vor primi întăriri, poate că pericolul va<br />
fi mare, dar acum... ia să vedem, Luna City are patru ieşiri principale<br />
şi încă altele mai mici. Câte ieşiri pot păzi? Ce o împiedică pe Wyoh să<br />
meargă la staţia de metro Vest, să-şi ia costumul de presiune şi să se<br />
ducă acasă?<br />
— Cred că ar putea, zise profesorul.<br />
— Da, poate că e mai bine să plec, zise Wyoh. Nu pot rămâne aici<br />
pentru totdeauna. Dacă tot trebuie să mă ascund, mai bine să fie în<br />
Hong Kong, unde am o grămadă de cunoştinţe.<br />
— S-ar putea să reuşeşti, draga mea. Dar mă îndoiesc. Aseară
erau două jachete galbene la staţia Vest, le-am văzut eu. Acum s-ar<br />
putea să nu mai fie acolo. Hai să zicem că nici nu mai sunt. Te duci la<br />
staţie, deghizată, să zicem. Îţi pui costumul de presiune şi iei o<br />
capsulă de metro spre Beluthihatchie. Cobori să iei autobuzul spre<br />
Endsville şi eşti arestată. Iată ce înseamnă comunicaţiile. Nu e nevoie<br />
să pui o jachetă galbenă să păzească staţia; e suficient să te vadă<br />
cineva acolo. Un simplu telefon face restul.<br />
— Dar ai zis că voi fi deghizată.<br />
— Statura ta nu se poate deghiza, iar costumul de presiune va fi<br />
dat în urmărire, fii sigură. De cineva despre care habar n-ai că are<br />
vreo legătură cu Temnicerul-şef. Probabil, de un camarad.<br />
Profesorul se încruntă.<br />
— Nenorocirea conspiraţiei este că de regulă trădarea începe din<br />
interior. Chiar dacă numărul este mic, doar patru oameni, e foarte<br />
posibil ca unul din ei să fie turnător.<br />
Wyoh spuse pe un ton posac:<br />
— vorbeşti în aşa fel încât tot ce facem să pară lipsit de speranţă.<br />
— Nicidecum, draga mea. Există o şansă la mie ca să fie aşa,<br />
poate.<br />
— Nu pot să cred. Nu cred! În anii mei de activitate am câştigat<br />
sute de membri. Avem organizaţii în toate oraşele mari. Poporul e de<br />
partea noastră.<br />
Profesorul dădu din cap.<br />
— Fiecare nou membru face ca posibilităţile de trădare să crească.<br />
Wyoming, doamnă scumpă, revoluţiile nu se câştigă cu înrolarea<br />
maselor. Revoluţia este o ştiinţă pe care doar puţini au competenţa so<br />
pună în aplicare. În mare parte, depinde de o bună organizare şi mai<br />
ales, de comunicaţii, iar la momentul istoric potrivit, acţionează.<br />
Organizarea bună şi timpul potrivit de acţiune duc la o reuşită fără<br />
vărsare de sânge. Fă-o stângaci şi prematur, care ar fi rezultatul?<br />
Război civil, violenţă printre oameni, lichidări, teroare. Sper că-mi ierţi<br />
îndrăzneala, dar până acum revoluţia s-a făcut cu stângăcie.<br />
Wyoh păru încurcată.<br />
— Ce vrei să spui prin organizare bună?<br />
— Organizare funcţională. Cum se proiectează un motor electric? Îi<br />
pui o coadă numai pentru că o ai la îndemână? Îţi e de folos un buchet<br />
de flori? Sau o grămadă de pietre? Nu, lucrezi cu elementele necesare<br />
scopului şi nu îl faci mai mare decât este necesar – şi încorporezi şi<br />
factorii de siguranţă. Funcţia determină proiectarea.<br />
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu revoluţia. Organizaţia nu trebuie să<br />
fie mai mare decât e nevoie, niciodată să nu recrutezi pe cineva doar<br />
pentru că vrea să se alăture. Şi nici să nu încerci să-l convingi doar<br />
pentru plăcerea de-a avea pe cineva în jur care să-ţi aplaude ideile. O<br />
va face când va veni timpul pentru aşa ceva... sau altfel, înseamnă că<br />
ai apreciat greşit momentul istoric. Sigur, va exista şi o organizaţie<br />
educaţională, dar asta trebuie să fie separată. Propagandiştii agitatori<br />
nu fac parte din structura de bază.<br />
Iar în ceea ce priveşte structura de bază, o revoluţie începe<br />
întotdeauna cu o conspiraţie, de aceea structura este mică şi secretă,<br />
ca să se micşoreze pericolul trădării, întrucât întotdeauna există<br />
trădare. O soluţie ar fi sistemul de organizare în celule, iar până acum<br />
nu s-a inventat nimic mai bun.<br />
S-a teoretizat multă vreme în legătură cu mărimea optimă a<br />
celulei. Cred că istoria a arătat cum e mai bine, celula de trei<br />
persoane este perfectă. Mai mult de trei e deja dificil, nici la masă nu<br />
se înţeleg, d-apoi când e să dea lovitura. Manuel, tu faci parte dintr-o
familie numeroasă. Votaţi în familie pentru a stabili momentul cinei?<br />
— Pe Bog că nu! Mami hotărăşte.<br />
— Ah!<br />
Profesorul scoase din buzunar un carneţel şi începu să deseneze<br />
ceva.<br />
— Iată aici un arbore de celule de câte trei. Dacă eu aş plănui să<br />
preiau comanda Lunii, aş începe cu noi trei. Unul dintre noi va fi ales<br />
preşedinte. Nu vom vota, alegerea va fi corectă şi evidentă, altfel se<br />
dovedeşte că nu suntem cei potriviţi. Apoi vom cunoaşte următorii<br />
nouă oameni, trei celule... dar fiecare celulă va cunoaşte numai pe<br />
unul dintre noi.<br />
— Seamănă cu diagrama unui computer – logica ternară.<br />
— Serios? La nivelul următor există două căi de legătură: un<br />
camarad de la nivelul doi îl cunoaşte pe conducătorul celulei lui, pe<br />
cei doi camarazi de celulă şi la nivelul trei, îi cunoaşte şi pe cei trei din<br />
subcelula lui – nu e obligatoriu să-i cunoască şi pe cei din subcelulele<br />
camarazilor săi. O metodă dublează securitatea, cealaltă dublează<br />
viteza de refacere, dacă apar probleme de securitate. Hai să zicem că<br />
nu cunoaşte subcelulele camarazilor săi din celulă – Manuel, câţi crezi<br />
că poate trăda? Să nu-mi spui că n-o va face. Cu metodele de astăzi<br />
se poate spăla creierul oricui, după care se calcă şi se refoloseşte ca<br />
nou. Câţi crezi?<br />
— Şase, am răspuns. Şeful lui, doi camarazi de celulă şi trei din<br />
subcelulă.<br />
— Şapte, mă corectă profesorul, se poate trăda şi pe sine. Asta<br />
lasă şapte legături rupte şi trei nivele de reparat. Şi cum crezi?<br />
— Nu-mi dau seama, zise Wyoh. Ai divizat atât de mult, încât totul<br />
se va desface în bucăţi.<br />
— Manuel? Temă pentru acasă.<br />
— Ei bine... blocurile de mai jos trebuie să poată trimite mesaje<br />
mai sus cu trei nivele. Nici nu e nevoie să ştii cui, ci unde.<br />
— Aşa e!<br />
— Dar, am continuat, există un mod mai bun de a aranja lucrurile,<br />
profesore.<br />
— Zău? Mulţi teoreticieni revoluţionari şi-au bătut capetele până<br />
să găsească varianta asta, Manuel. Am încredere în mâna lor, dar hai<br />
să facem un pariu de zece la unu.<br />
— Mă pui în situaţia să-ţi iau banii. Ia aceleaşi celule, dar<br />
aranjează-le într-o piramidă deschisă din tetraedre. Acolo unde<br />
vârfurile sunt comune, fiecare bloc cunoaşte câte o persoană din<br />
celula adiacentă şi ştie cum să-i trimită mesaje, asta e tot ceea ce<br />
trebuie să facă. Comunicaţiile nu se întrerup niciodată, funcţionează şi<br />
în lateral şi în vertical şi orizontal. Ceva în genul unei reţele<br />
neuronale. Datorită acestei reţele poţi face o gaură în capul unui om<br />
şi să-i scoţi o bucată de creier şi totuşi să nu-i afectezi prea mult alţi<br />
centri nervoşi, în special gândirea. Dacă există capacitate în exces, se<br />
derivă în lateral. Se pierde ceea ce a fost distrus, dar continuă să<br />
funcţioneze.<br />
— Manuel, spuse profesorul cu îndoială, poţi să-mi desenezi ceea<br />
ce ai zis? Sună bine, dar e atât de diferit de doctrina tradiţională, încât<br />
trebuie să văd o reprezentare grafică ca să mă lămuresc.<br />
— Da, bine... dar aş face-o mai bine cu un automat de desen<br />
stereo. Am să încerc.<br />
(Oricine crede că e uşor să schiţezi o sută douăzeci şi unu de<br />
tetraedre, o piramidă deschisă de cinci nivele destul de clar ca să<br />
arate relaţiile dintre ele, să-şi încerce norocul!)
— Uită-te la schiţa de bază, am zis dintr-odată. Fiecare vârf al<br />
fiecărui triunghi este comun cu zero, unul sau alte două triunghiuri.<br />
Unde este comun cu unul, acolo are o legătură într-o direcţie sau în<br />
ambele, dar e suficientă una pentru o reţea de comunicaţii multiredundantă.<br />
În colţuri unde nu e comun cu nici un alt triunghi,<br />
legătura sare la dreapta, în colţul următor. Acolo unde este comun cu<br />
alte două triunghiuri, se alege din nou partea dreaptă pentru o nouă<br />
legătură.<br />
Şi acum să vedem cum e cu oamenii. Să luăm, de exemplu, nivelul<br />
patru, D de la dulău. În vârf este camaradul Dan. Mai bine nu, hai să<br />
mergem mai jos cu un nivel ca să arătăm trei nivele de comunicaţie<br />
distruse, nivelul E de la eroare şi să-l luăm pe camaradul Egbert.<br />
Egbert lucrează sub Donald, îi are colegi de celulă pe Edward şi pe<br />
Elmer şi încă trei sub el, Frank, Fred şi Fatso... dar ştie cum să-i<br />
trimită mesaje şi lui Ezra, care e tot pe nivelul lui, dar nu în aceeaşi<br />
celulă. Nu-i cunoaşte numele, chipul, adresa sau orice altceva, dar<br />
ceva tot ştie, are un număr de telefon ca să-l găsească pe Ezra în caz<br />
de urgenţă.<br />
Şi acum să vedem cum merge. Cazimir, de pe nivelul trei, e<br />
informator şi îi trădează pe Charlie şi pe Cox din celula lui, pe Baker<br />
de deasupra lui, pe Donald, pe Dan şi pe Dick de dedesubtul lui, ceea<br />
ce îi izolează pe Egbert, pe Edward şi pe Elmer şi pe toţi cei de sub ei.<br />
Toţi trei raportează, redundanţă necesară oricărui sistem de<br />
comunicaţii, dar să urmărim strigătul de ajutor al lui Egbert. El îl sună<br />
pe Ezra. Dar Ezra este sub Charlie, şi este şi el izolat. Oricum, nu<br />
contează, Ezra transmite amândouă mesajele prin legătura lui de<br />
siguranţă, Edmund. Dar ghinion, Edmund este sub Cox, aşa încât şi el<br />
le pasează lateral lui Enwright... şi astfel, trece de partea distrusă şi<br />
urcă prin Dover, Chambers şi Beeswax la Adam, în biroul principal...<br />
care răspunde în jos de cealaltă parte a piramidei, cu treceri laterale<br />
la nivelul E, de la Esther la Egbert, şi mai departe la Ezra şi Edmund.<br />
Aceste două mesaje în sus şi în jos nu numai că se stabilesc imediat,<br />
dar din modul în care trec, indică biroului central exact ce pagube sau<br />
produs şi unde anume. Organizaţia nu numai că-şi păstrează<br />
funcţionalitatea, dar începe imediat să remedieze defecţiunea.<br />
Wyoh trasa linii după spusele mele, convingându-se singură că<br />
proiectul merge, era adevărat, dar circuitul era idiot. Lasă-l pe Mike să<br />
studieze ideea câteva milisecunde şi ne va da o reţea mai bună, mai<br />
sigură şi mai eficientă împotriva greşelilor de manevrare. Şi probabil,<br />
adică sigur, ne va furniza câteva moduri de a evita trădarea şi va găsi<br />
şi soluţii să mărească viteza căilor de propagare. Şi cine ştie ce alte<br />
găselniţe ar mai pune la punct, n-am de unde să ghicesc, doar nu<br />
sunt computer.<br />
Profesorul se uita la mine ca prin sticlă.<br />
— Care-i necazul? am zis. Va merge, asta mi-e meseria.<br />
— Manuel, băiete, pardon, señor O' Kelly... sunteţi bun să<br />
conduceţi această revoluţie?<br />
— Eu? Pe Bog, nu! Nu sunt un martir al cauzelor pierdute.<br />
Vorbeam doar despre circuite.<br />
Wyoh îşi îndreptă privirea hotărâtă spre mine.<br />
— Mannie, fără fasoane, eşti ales. S-a votat.<br />
6
Pe toţi dracii că aşa era.<br />
— Manuel, nu te pripi. Iată-ne adunaţi aici, toţi trei, numărul<br />
perfect, cu o mulţime de talente şi de experienţă. Frumuseţe,<br />
maturitate în vârstă şi în gândire, energie...<br />
— Îmi pare rău, eu nu am nici o energie în mine!<br />
— Te rog, Manuel. Să gândim în termenii cei mai cuprinzători<br />
înainte de a lua o decizie. Ca să ne uşurăm situaţia, putem afla dacă<br />
rezervele lichide ale acestui han sunt potabile? Am la mine câţiva<br />
florini pe care-i pot cheltui ca să udăm învoiala.<br />
Era lucrul cel mai înţelept pe care-l auzisem în ultima oră de<br />
discuţii.<br />
— Vodcă Stalicinaia?<br />
— Merge. Sună bine.<br />
Se întinse după pungă.<br />
— Îi spun s-o aducă, am zis şi am comandat un litru, plus ceva<br />
gheaţă. Liftul coborî după comandă. Nu mai era nevoie de suc de<br />
roşii, rămăsese de la micul dejun.<br />
— Şi acum – am zis după ce ciocnisem paharele – ce părere ai,<br />
profesore, de cursa fanioanelor? Ai bani ca să pariezi că Yankeii 31 nu<br />
vor câştiga din nou?<br />
— Manuel, care e opţiunea ta politică?<br />
— Dacă joacă băiatul ăla nou de la Milwaukee, parcă m-aş băga şi<br />
eu.<br />
— Uneori, omul nu-şi defineşte opţiunea politică, dar prin<br />
interogaţie socratică, poate să-şi înţeleagă poziţia şi de ce e acolo.<br />
— Pariez pe echipa asta împotriva favoriţilor, trei la doi.<br />
— Ce-ai zis? Măi nătăfleaţă! Şi cât?<br />
— Trei sute de dolari Hong Kong.<br />
— Bine, bate palma. De exemplu, în ce împrejurări poate pune<br />
Statul, pe bună dreptate, bunăstarea sa mai presus de a<br />
cetăţeanului?<br />
— Mannie, se băgă şi Wyoh în vorbă, mai ai bani de aruncat? Eu<br />
am o părere bună despre băieţii din echipa Philadelphiei.<br />
Am privit-o pieziş.<br />
— Şi cam ce-ai avea tu de pariat, mă rog?<br />
— Du-te naibii de-aici! Violatorule!<br />
— Profesore, după părerea mea, nu există împrejurări în care<br />
Statul este justificat să-şi pună propria-i bunăstare deasupra<br />
bunăstării cetăţeanului, a mea, de exemplu.<br />
— Bun, avem un punct de pornire.<br />
— Mannie, zise Wyoh, cred că evaluezi lucrurile extrem de egoist.<br />
— Dar sunt o persoană egoistă.<br />
— Ei na, prostii! Cine m-a salvat pe mine? Pe mine, o străină? Şi<br />
nu a încercat să profite din asta. Profesore, am fost ajutată, nicidecum<br />
înşelată. Mannie e un cavaler ireproşabil.<br />
— Sans peur et sans reproche 32 . Ştiu, îl cunosc de ani de zile. Dar<br />
asta nu contrazice ceea ce a zis.<br />
— Ba da! Nu aşa cum stau lucrurile acum, ci conform idealului<br />
spre care tindem. Mannie, Statul este Luna, chiar dacă nu este stat<br />
suveran, iar noi avem cetăţenia în altă parte. Dar eu aparţin Statului<br />
Luna şi tu la fel, şi familia ta. Ai muri pentru familia ta?<br />
— Sunt două întrebări care nu au legătură una cu alta.<br />
— Ba da, şi încă cum! Tocmai asta e ideea.<br />
31 Celebră echipă americană de baseball<br />
32 Fără teamă şi fără prihană (în 1. franceză în text).
— Greşit. Îmi cunosc familia, am fost cooptat în ea demult.<br />
— Scumpă doamnă, trebuie să sar în apărarea lui Manuel. Felul în<br />
care gândeşte e corect, chiar dacă nu e în stare să se exprime mai pe<br />
înţeles. Pot să pun şi eu o întrebare? În ce circumstanţe este moral<br />
pentru un grup să facă un lucru care ar fi imoral dacă ar fi făcut de un<br />
singur membru al grupului?<br />
— A... o întrebare capcană.<br />
— Întrebarea cheie, dragă Wyoming. O întrebare radicală, care<br />
loveşte la rădăcina întregii dileme a guvernării. Oricine răspunde<br />
sincer şi nu dă înapoi indiferent de consecinţe, ştie ce poziţie are şi<br />
pentru ce e pregătit să moară.<br />
Wyoh se încruntă.<br />
— Imoral pentru un membru al grupului, zise ea. Profesore, care<br />
sunt principiile tale politice?<br />
— Îmi dai voie să te întreb eu primul despre principiile tale? Dacă<br />
poţi să ţi le expui.<br />
— Evident că pot! Fac parte din Internaţionala a V-a, care cuprinde<br />
cea mai mare parte a Organizaţiei. Nu excludem pe nimeni care vrea<br />
să meargă pe drumul nostru, este un front comun. Avem comunişti,<br />
oameni din Internaţionala a IV-a, roşii, socialişti, singularişti şi tot ce<br />
mai vreţi. Dar eu nu sunt marxistă. Noi, cei dintr-a V-a, avem un<br />
program practic de luptă. Particular acolo unde este vorba de<br />
probleme particulare, public unde e cazul şi acceptăm faptul că<br />
anumite împrejurări schimbă situaţiile. Dar nimic doctrinar.<br />
— Şi pedeapsa capitală?<br />
— Pentru ce?<br />
— Să zicem, de exemplu, pentru înaltă trădare. Împotriva Lunii,<br />
după ce o veţi elibera.<br />
— Ce fel de trădare? Nu pot decide dacă nu cunosc împrejurările.<br />
— Nici eu, dragă Wyoming. Numai că eu cred în pedeapsa capitală<br />
în anumite împrejurări... cu o diferenţă. Nu aş avea nevoie de un<br />
tribunal, aş judeca, condamna şi executa sentinţa eu însumi şi mi-aş<br />
asuma întreaga responsabilitate.<br />
— Dar, profesore, nu mi-ai răspuns la întrebare, care sunt<br />
convingerile tale politice?<br />
— Sunt un anarhist raţional.<br />
— N-am auzit de categoria asta. Ştiu ce e un anarhist individualist,<br />
un anarhist comunist, creştin, filosofic, sindicalist, libertarian, dar asta<br />
ce mai e? Un fel de extremist?<br />
— Poţi s-o iei aşa dacă vrei. Un anarhist raţional crede că acele<br />
concepte ca stat, societate, guvern nu există decât dacă sunt<br />
exemplificate fizic în acţiunile indivizilor responsabili. El e de părere<br />
că e greu să schimbi vinovăţia, s-o împărtăşeşti, s-o distribui...<br />
Întrucât culpa, responsabilitatea sunt lucruri care îşi au locul doar în<br />
fiinţa umană singulară, nicăieri în altă parte. Dar cel care e raţional<br />
ştie că nu toţi indivizii au aceleaşi opinii cu el, aşa încât încearcă să<br />
trăiască perfect într-o lume imperfectă... conştient că efortul lui nu va<br />
fi nici pe departe perfect, dar mergând înainte, fără să se lase<br />
demoralizat de cunoaşterea propriei lui imperfecţiuni.<br />
— Ia te uită, am zis. „Nici pe departe perfect". Asta e ce mi-am<br />
dorit toată viaţa.<br />
— Deja o ai, imperfecţiunea, zise Wyoh. Profesore, cuvintele tale<br />
sună bine, dar îmi pare că au ceva alunecos. Parcă e prea multă<br />
putere în mâinile unor indivizi, desigur că nu vrei ca... bombele-H, de<br />
exemplu, să fie controlate de o persoană iresponsabilă.<br />
— Părerea mea este că orice persoană este responsabilă.
Întotdeauna. Iar dacă bombele-H există, şi există într-adevăr, un<br />
anumit om le poate controla. În termenii moralei „Statul" nu există.<br />
Există doar oamenii. Indivizii în sine. Fiecare este responsabil pentru<br />
propriile lui acţiuni.<br />
— Mai vrea cineva încă un rând?<br />
Nici un subiect de pe lumea asta nu cere un consum atât de mare<br />
de alcool ca o dispută politică. Am mai comandat încă o sticlă.<br />
Până acum nu mă angajasem în dispute politice, pentru că nu<br />
avusesem nemulţumiri pe vremea când ne „strivea călcâiul de fier al<br />
Autorităţii". Înşelam pe cât puteam Autoritatea, iar în restul timpului<br />
nu mă gândeam la ea. Nici nu-mi trecuse prin cap să scap de<br />
Autoritate, era imposibil. Mergi pe drumul tău, vezi-ţi de treabă şi n-o<br />
să ai probleme cu nimeni, asta era deviza mea.<br />
E adevărat, nu ne permiteam să trăim în lux pe-atunci. După<br />
standardele de pe Pământ, eram săraci. Dacă aveam nevoie de un<br />
lucru care nu exista la noi şi trebuia importat, cei mai mulţi dintre noi<br />
renunţau la el. Pe vremea aceea nu exista o uşă electrificată în<br />
întreaga Lună. Costumele de presiune se aduceau de pe Terra, până<br />
când un chinez deştept de pe Lună a copiat costumele, făcând unele<br />
la fel mai bune şi mai simple. (Poţi arunca liniştit doi chinezi într-unul<br />
din deşerturile noastre de pe Lună şi vei vedea că, în loc să moară de<br />
foame, se vor îmbogăţi, vânzându-şi pietre unul altuia, vreme în care<br />
mai cresc şi doisprezece copii. Apoi, apare un hindus care va vinde cu<br />
amănuntul marfa luată de la ei en gros, la un preţ mai mic şi profit<br />
mai mare. Şi, uite – aşa, mergem înainte).<br />
Am văzut ce e ăla lux pe Pământ. Dar nu merita să-l ai cu preţul a<br />
ceea ce suportau ei. Nu vorbesc aici de gravitaţia mare, asta nu-i<br />
deranjează, ci de tot felul de nimicuri absurde. Peste tot, numai<br />
birocraţie. Dacă un îngrăşământ din găinaţ de găină ar fi transportat<br />
dintr-un oraş pământean pe Lună, problema fertilităţii s-ar rezolva<br />
pentru un secol. Birocraţie peste birocraţie. Fă asta. Nu face aia. Stai<br />
la rând. Unde ţi-e chitanţa? Completează formularul. Să vedem<br />
licenţa. Prezintă şase exemplare. Numai spre ieşire. Viraj la stânga<br />
interzis. Viraj la dreapta interzis. Nu te băga peste rând ca să plăteşti.<br />
Ai uitat ştampila. Du-te înapoi să-ţi pună ştampila. Vrei să mori, n-ai<br />
decât, dar trebuie întâi să capeţi autorizaţie.<br />
Wyoh se ţinea tare de profesor, sigură că el are toate răspunsurile<br />
posibile. Dar profesorul era mai interesat de întrebări decât de<br />
răspunsuri, derutând-o.<br />
Spuse în cele din urmă:<br />
— Profesore, nu te înţeleg. Nu ţin să-i spui guvern, vreau numai<br />
să-mi spui clar ce reguli crezi că sunt necesare pentru a ne asigura<br />
libertatea egală tuturor.<br />
— Scumpă doamnă, am să accept cu plăcere regulile voastre.<br />
— După câte văd eu, se pare că nu vrei nici o regulă!<br />
— Asta e adevărat, dar am să accept orice regulă pe care o crezi<br />
necesară libertăţii tale. Eu sunt liber, indiferent de regulile care mă<br />
înconjoară. Dacă mi se par tolerabile, le tolerez. Dacă, dimpotrivă, mi<br />
se par neplăcute, le încalc. Sunt liber pentru că doar eu singur îmi<br />
asum responsabilitatea morală pentru ceea ce fac.<br />
— Deci, nu vei accepta nici o lege pe care majoritatea o consideră<br />
necesară?<br />
— Spune-mi care e legea respectivă şi am să-ţi spun dacă o voi<br />
respecta sau nu.<br />
— Nu întoarce vorba. De fiecare dată când formulez un principiu<br />
general, întorci vorba.
Profesorul îşi strânse mâinile la piept.<br />
— Mii de scuze. Dar crede-mă, scumpă Wyoming, sunt foarte<br />
dornic să-ţi fac pe plac. Ai spus mai devreme că frontul e dispus să se<br />
unească cu oricine merge pe drumul vostru. Nu este îndeajuns să-ţi<br />
doreşti să vezi Autoritatea eliminată de pe Lună, ci trebuie să mai şi<br />
acţionezi, nu?<br />
Faţa lui Wyoh se lumină.<br />
— Asta e!<br />
Îl lovi cu pumnii în coaste cu blândeţe, apoi îl îmbrăţişă şi îl sărută<br />
pe obraz.<br />
— Camarade, hai să-i dăm drumul!<br />
— Noroc, am zis şi eu. Hai să-l găsim pe Temnicerul-şef şi să-l<br />
elimi... elimi... eliminăm.<br />
Mi se părea o idee bună la ora aceea. Nu prea avusesem o noapte<br />
ca lumea şi nici nu prea ţineam la băutură.<br />
Profesorul umplu paharele, îl ridică pe-al lui şi anunţă cu multă<br />
demnitate:<br />
— Camarazi... Începem Revoluţia!<br />
La vorbele astea am primit amândoi câte un pupic. Brusc, m-am<br />
trezit la realitate, în timp ce profesorul se aşeză şi spuse:<br />
— Comitetul de urgenţă al Lunii Libere este în şedinţă. Trebuie să<br />
plănuim acţiunea.<br />
— Uşurel, profesore! am zis. Eu nu m-am pus de acord cu nimic.<br />
Ce e chestia asta cu acţiunea?<br />
— Adică, vom răsturna Autoritatea, vorbi cu blândeţe.<br />
— Cum? Aruncând cu pietre în ei?<br />
— Asta rămâne de stabilit. Suntem în etapa plănuirii.<br />
— Profesore, am zis, mă cunoşti. Dacă eliminarea Autorităţii ar fi<br />
fost ceva la îndemâna mea, fii sigur că nu m-aş fi dat în lături.<br />
— „... vieţile noastre, averile şi onoarea noastră sacră".<br />
— Poftim?<br />
— E un preţ care a fost plătit odată.<br />
— Ei bine, nu m-aş da în lături de la nimic. Dar când pariez pe<br />
ceva, vreau să ştiu că am măcar o şansă de câştig. I-am spus şi lui<br />
Wyoh noaptea trecută că nu fac nazuri la şansele mici...<br />
— Unu la zece ai spus, Mannie.<br />
— Da, Wyoh, aşa am zis. Dar arată-mi şansele astea şi licitez. Ei,<br />
puteţi s-o faceţi?<br />
— Nu, Manuel, nu cred.<br />
— Atunci, de ce să mai discutăm? Eu nu văd nici o şansă.<br />
— Nici eu, Manuel. Dar noi abordăm problema asta în mod diferit.<br />
Revoluţia este o artă pe care o urmez de dragul artei, nu ca pe-o<br />
sarcină pe care trebuie să o îndeplinesc. Nu e nici o dezamăgire deaici.<br />
O cauză pierdută te poate mulţumi spiritual, ca şi o victorie.<br />
— Pentru mine, nu. Regret.<br />
— Mannie, zise Wyoh deodată, de ce nu-l întrebi pe Mike?<br />
— Vorbeşti serios?<br />
— Cât se poate de serios. Dacă cineva poate calcula şansele, Mike<br />
ar fi acela. Nu crezi?<br />
— Mda. Posibil.<br />
— Cine e acest Mike, dacă nu sunt indiscret? întrebă profesorul.<br />
Am ridicat din umeri.<br />
— Nimeni.<br />
— Mike e cel mai bun prieten al lui Mannie. Se pricepe foarte bine<br />
să calculeze şansele.<br />
— Ce e, contabil? Draga mea, dacă introducem un al patrulea
membru, violăm principiul celulei.<br />
— Nu văd de ce, răspunse Wyoh. Mike poate fi un membru al<br />
celulei pe care o conduce Mannie.<br />
— Da... e adevărat. Îmi retrag obiecţia. E de încredere? Garantezi<br />
pentru el? Tu ce zici, Manuel?<br />
— Este nesincer, imatur, se ţine de şotii şi nu-l interesează deloc<br />
politica.<br />
— Mannie, vezi că te spun lui Mike. Profesore, nu e deloc genul<br />
ăsta şi avem nevoie de el. De fapt, el ar trebui să fie preşedintele<br />
nostru, iar noi celula de sub el. Celula executivă.<br />
— Wyoh, ai oxigen destul? Ce-ai păţit?<br />
— Mă simt perfect, eu n-am tras la măsea ca tine. Gândeşte-te,<br />
Mannie. Foloseşte-ţi imaginaţia.<br />
— Trebuie să recunosc că afirmaţiile voastre contradictorii mi se<br />
par foarte contradictorii, spuse profesorul.<br />
— Mannie?<br />
— Of, la naiba!<br />
N-am avut încotro şi i-am povestit confidenţial totul despre Mike,<br />
cum s-a trezit la viaţă, cum şi-a primit numele, cum a cunoscut-o pe<br />
Wyoh. Profesorul acceptă ideea unui computer cu conştiinţă mai uşor<br />
decât am acceptat eu ideea de zăpadă, când am văzut-o pentru prima<br />
dată. Dădu din cap şi zise:<br />
— Zi mai departe.<br />
Dar apoi, adăugă:<br />
— Este computerul Temnicerului-şef, nu? De ce nu-l invităm şi pe<br />
Temnicerul-şef la întrunirile noastre, măcar ştim o treabă!<br />
Am încercat să-l calmăm. Într-un târziu, am spus:<br />
— Ia-o cum vrei. Mike e un tip independent, la fel ca tine. Spune-i<br />
anarhist raţional, dacă vrei, pentru că este raţional şi nu simte nici un<br />
respect faţă de nici un fel de guvernare.<br />
— Dacă această maşină nu este loială proprietarilor ei, poţi să te<br />
aştepţi să-ţi fie ţie loială?<br />
— E un sentiment. Mă port cu Mike cât pot eu mai bine şi el se<br />
poartă la fel cu mine.<br />
Şi i-am spus de precauţiile pe care le luase Mike pentru mine, ca<br />
să mă protejeze.<br />
— Nu sunt sigur că ar putea să mă trădeze cuiva care n-ar şti<br />
parolele, cea pentru protejarea telefonului, şi cea pentru a găsi ceea<br />
ce am vorbit şi am depozitat în el. Maşinile nu gândesc la fel ca<br />
oamenii, dar sunt sută la sută sigur că nu ar vrea să mă trădeze... şi<br />
probabil că va încerca să mă apere chiar dacă acel cineva ar pune<br />
mâna pe parole.<br />
— Mannie, de ce nu-l suni? sugeră Wyoh. Când va vorbi cu el,<br />
profesorul de la Paz va înţelege de ce avem încredere în el. Profesore,<br />
nu-i vom spune nici un secret lui Mike, până ce nu te vei simţi sigur pe<br />
el.<br />
— Nu văd nici un rău în asta.<br />
— De fapt, i-am spus câteva secrete, am mărturisit.<br />
Le-am spus despre înregistrarea întrunirii din noaptea trecută şi<br />
despre cum am înmagazinat-o.<br />
Profesorul se supără, Wyoh se îngrijoră.<br />
— Calm! am zis. Numai eu ştiu parola. Wyoh, ţi-aduci aminte cum<br />
s-a purtat Mike cu pozele tale, nici pe mine nu m-a lăsat să le văd,<br />
deşi chiar eu i-am sugerat să le blocheze. Dar dacă voi doi lăsaţi la o<br />
parte neîncrederea, îl sun, mă asigur că nimeni n-a apelat la<br />
înregistrarea respectivă, îi spun s-o şteargă şi e dusă pentru
totdeauna, memoria unui computer ori e totul, ori nu e nimic. Sau<br />
altceva, îi spun lui Mike să şteargă înregistrarea în timp ce-o<br />
derulează. Aşa nu mai rămâne nici o urmă.<br />
— Nu te mai obosi, zise Wyoh. Profesore, eu am încredere în Mike<br />
şi te sfătuiesc să faci la fel.<br />
— Dacă mă gândesc mai bine, admise profesorul, nu văd nici o<br />
primejdie din înregistrarea întrunirii din noaptea trecută. Întotdeauna<br />
în asemenea mulţimi există spioni şi e posibil ca vreunul dintre ei să fi<br />
înregistrat ca şi tine, Manuel. M-am cam supărat pe ceea ce părea să<br />
fi fost indiscreţia ta, slăbiciune pe care un membru al oricărei<br />
conspiraţii nu trebuie s-o aibă niciodată, mai ales unul de frunte, ca<br />
tine.<br />
— Nu eram membru al conspiraţiei când am introdus înregistrarea<br />
în Mike şi nici acum nu sunt, decât dacă am avea şanse mai mari<br />
decât cele de până acum!<br />
— Îmi retrag cuvintele, n-ai fost indiscret. Dar cinstit, crezi că<br />
această maşină poate prezice rezultatul unei revoluţii?<br />
— Nu ştiu.<br />
— Eu cred că poate! zise Wyoh.<br />
— Nu te arunca, Wyoh. Profesore, Mike poate prezice – dacă are<br />
toate datele semnificative la dispoziţie.<br />
— Chiar asta am vrut să zic, Manuel. Nu mă îndoiesc că această<br />
maşină poate rezolva probleme pe care nici eu n-aş fi în stare să le<br />
înţeleg. Dar una de asemenea amploare? Ar trebui să ştie,<br />
Dumnezeule, toată istoria omenirii, toate detaliile situaţiei sociale,<br />
politice şi economice de pe Terra de astăzi şi acelaşi lucru să-l ştie şi<br />
despre Lună, o cunoaştere cât mai completă a psihologiei cu toate<br />
ramificaţiile ei şi o cunoaştere şi mai amănunţită a tehnologiei cu<br />
toate posibilităţile ei: armament, comunicaţii, strategie şi tactică,<br />
tehnici de propagandă, specialişti clasici cum ar fi Clausewitz,<br />
Guevara, Morgenstern, Machiavelli şi mulţi alţii.<br />
— Asta e tot?<br />
— Dacă e tot? Dragul meu, ce spui tu?<br />
— Câte cărţi de istorie ai citit, profesore?<br />
— Nu mai ştiu. Cred că peste o mie.<br />
— Mike poate trece ca un fulger prin tot atâtea doar în dupăamiaza<br />
asta, fiind limitat numai de viteza de scanare, pentru că are o<br />
capacitate uimitoare de a înregistra date. În scurt timp, în doar câteva<br />
minute, putem avea fiecare fapt corelat cu tot ce ştie, notând<br />
discrepanţele şi valorile de probabilitate alocate incertitudinilor.<br />
Profesore, Mike citeşte fiecare cuvânt din toate ziarele de pe Terra.<br />
Citeşte toate publicaţiile tehnice. Citeşte literatură – şi ştie că e<br />
literatură. Niciodată nu oboseşte, tot timpul vrea mai mult. Dacă crezi<br />
că există vreo carte pe care ar trebui s-o citească pentru a rezolva<br />
problemele, spune-i. Poate s-o înghită cât ai zice peşte.<br />
Profesorul clipi.<br />
— Am să ţin cont de asta. Foarte bine, hai să vedem dacă face<br />
faţă. Cred în continuare că există ceva ce se numeşte intuiţie şi<br />
judecată tipic umană.<br />
— Mike are intuiţie, zise Wyoh. Intuiţie feminină.<br />
— Iar în ceea ce priveşte judecata tipic umană, am completat eu,<br />
Mike nu e om. Dar tot ce ştie, tot de la oameni ştie. Hai să vă fac<br />
cunoştinţă şi ai să te convingi de judecata lui.<br />
I-am telefonat.<br />
— Salut, Mike!<br />
— Bună, Man, singurul meu prieten bărbat. Salutări, Wyoh, singura
mea prietenă femeie. Mai aud o persoană. Presupun că e profesorul<br />
Bernardo de la Paz.<br />
Profesorul păru surprins, apoi încântat.<br />
— Aşa e, Mike, am zis. De-asta te-am sunat. Profesorul e un om<br />
inteligent.<br />
— Mulţumesc, Man! Profesore de la Paz, mă bucur să vă cunosc.<br />
Profesorul ezită, dar zise:<br />
— Mi... Señor Holmes, cum de-aţi ştiut că sunt aici?<br />
— Îmi pare rău, domnule, dar nu pot să vă spun. Man, tu-mi<br />
cunoşti metodele, nu?<br />
— Mike e un şmecher, profesore. Şi asta datorită faptului că a<br />
învăţat să-mi facă servicii confidenţiale, aşa încât a bătut un apropo<br />
ca să te facă să crezi că te-a identificat numai simţindu-ţi prezenţa –<br />
şi, într-adevăr, din respiraţie, din bătăile inimii poate spune multe,<br />
cum ar fi greutatea, vârsta cu aproximaţie, sexul şi încă câteva<br />
despre sănătate. Mike e o adevărată enciclopedie medicală.<br />
— Sunt fericit să vă spun, adăugă Mike grav, că nu am descoperit<br />
nici un semn al vreunor probleme cardiace sau respiratorii, ceea ce e<br />
destul de neobişnuit pentru un om de vârsta dumneavoastră, care şi-a<br />
petrecut atâţia ani pe Pământ. Vă felicit, domnule.<br />
— Mulţumesc, señor Holmes.<br />
— Cu plăcere, profesore de la Paz.<br />
— În momentul în care îţi află identitatea, Mike ştie ce vârstă ai,<br />
când ai fost deportat şi de ce, e la curent cu tot ce a apărut despre<br />
tine în Cotidianul lunar, în Lumină de Lună sau în oricare altă<br />
publicaţie lunară, plus pozele din ziare, îţi ştie balanţa bancară, dacă<br />
îţi plăteşti impozitele la timp şi încă o grămadă de alte chestii. Toate<br />
astea le găseşte într-o fracţiune de secundă. Ceea ce nu ţi-am zis –<br />
din cauză că era treaba mea – e că Mike ştie că te-am invitat aici, aşa<br />
că n-a fost o problemă să-şi dea seama cine e a treia persoană din<br />
cameră atunci când a auzit respiraţia şi bătăile tale de inimă.<br />
— Mike, nu trebuie să spui profesore Bernardo de la Paz, de<br />
fiecare dată când i te adresezi, e suficient profesore.<br />
— S-a notat, Man. Dar şi el mi se adresează protocolar. —<br />
Terminaţi cu fasoanele astea. Te-ai prins, profesore?<br />
Mike ştie multe, dar nu spune orice, are simţul măsurii.<br />
— Sunt de-a dreptul impresionat!<br />
— Mike e cel mai inteligent computer din câţi s-au văzut până<br />
acum, dar e şi cel mai zăpăcit. E un spiriduş electronic. Ai să te<br />
convingi singur. Mike, am făcut un pariu cu profesorul, pe trei la doi,<br />
că Yankeii vor câştiga fanionul din nou.<br />
— Îmi pare rău să aud asta, Man. Şansele corecte, acum, la<br />
început de an, bazate şi pe performanţele trecute ale echipelor şi<br />
jucătorilor, sunt 1 la 4, 72 pe invers.<br />
— Ei, la naiba, nu pot fi atât de slabe!<br />
— Îmi pare rău, Man. Am să tipăresc calculele dacă ţi-e mai uşor.<br />
Dar te sfătuiesc să-ţi răscumperi pariul. Yankeii au şanse să învingă o<br />
echipă... dar şansele de a învinge toate echipele, combinate cu<br />
factorii de vreme nefavorabilă, accidente şi alte variabile pentru<br />
sezonul următor, sunt reduse.<br />
— Profesore, vrei să-ţi vinzi pariul?<br />
— Dacă vrei, Manuel.<br />
— Cât vrei?<br />
— Trei sute de dolari Hong Kong.<br />
— Hoţ bătrân!<br />
— Manuel, ca profesor ce ţi-am fost, te-aş înşela dacă nu te-aş
lăsa să înveţi din greşeli. Señor Holmes, Mike, prietene... Îmi dai voie<br />
să-ţi spun aşa?<br />
— Chiar te rog.<br />
(Mike scoase un zgomot ca de pisică care se alintă în poala<br />
stăpânului).<br />
— Mike, amigo, vinzi ponturi şi la cursele de cai?<br />
— Da, uneori calculez şansele şi la cursele de cai. Specialiştii în<br />
computere din serviciul civil vin şi cer programul cu insistenţă. Dar<br />
rezultatele sunt atât de diferite de previziunile mele, încât am tras<br />
concluzia că ori datele sunt insuficiente, ori caii sau jocheii nu sunt<br />
cinstiţi. Toate trei variantele sunt posibile. Totuşi, pot să vă dau o<br />
formulă care o să vă aducă un beneficiu constant, dacă jucaţi cu<br />
regularitate.<br />
Profesorul păru nerăbdător.<br />
— Care e? Pot să ştiu?<br />
— Sigur. Pariază pe cel mai bun elev-jocheu. Întotdeauna primeşte<br />
cai buni, iar aceştia cară mai puţină greutate. Dar nu te lua după<br />
instinct.<br />
— Cel mai bun elev-jocheu... hmm, Manuel, cât o fi ceasul?<br />
— Profesore, doar nu vrei să te duci să pariezi acum, până la ora<br />
cursei!? Ai uitat ce-am stabilit?<br />
— Da, da, scuze. Te rog, zi mai departe. Auzi, cel mai bun elevjocheu...<br />
— Mike, ţi-am dat o înregistrare noaptea trecută.<br />
M-am apropiat de receptor şi i-am şoptit:<br />
— Căderea Bastiliei.<br />
— Am găsit-o, Man.<br />
— Te-ai gândit la ea?<br />
— Da, în mai multe feluri. Wyoh, ai vorbit foarte dramatic.<br />
— Mersi, Mike.<br />
— Profesore, poţi să-ţi iei gândul de la jochei?<br />
— Nu mă cunoşti! Sunt numai urechi.<br />
— Atunci opreşte-te să mai faci calcule în gând. Mike le face mai<br />
repede.<br />
— Nici nu aveam de gând să-mi pierd timpul. Finanţarea unei<br />
asemenea chestii, în care ne aventurăm la noroc, este întotdeauna<br />
dificilă. Am să amân pariul. Ascult cu atenţie.<br />
— Vreau ca Mike să facă o proiecţie a procesului. Mike, în<br />
înregistrarea aceasta ai auzit-o pe Wyoh zicând că trebuie să avem un<br />
comerţ liber cu Terra. Apoi, l-ai auzit pe profesor zicând că ar trebui<br />
să punem embargou de transport de pe Terra. Cine are dreptate?<br />
— Întrebarea e nedeterminată, Man.<br />
— Ce am uitat?<br />
— Vrei s-o reformulez eu, Man?<br />
— Sigur. Fă-ne şi o prezentare generală a situaţiei.<br />
— Bine. Pe termen scurt, propunerea lui Wyoh ar fi un mare<br />
avantaj pentru poporul Lunii. Preţul cerealelor la capătul catapultei ar<br />
creşte cu un coeficient de cel puţin patru procente, luând în<br />
considerare o uşoară creştere a tuturor preţurilor en gros de pe Terra,<br />
uşoară zic, pentru că Autoritatea vinde acum aproape de preţul pieţei<br />
libere, neglijând hrana subvenţionată sau donată, din care cea mai<br />
mare parte provine din preţul scăzut practicat la capătul catapultei.<br />
Nu mai vorbesc de faptul că factorii variabili minori sunt înghiţiţi de<br />
factorii majori. Să zicem că efectul imediat al afacerii ar fi o creştere a<br />
preţului cam de patru ori.<br />
— Ai auzit, profesore?
— Doamnă dragă, n-am zis nu niciodată.<br />
— Pentru cultivator, creşterea profitului e mai mare de patru ori<br />
pentru că, aşa cum a zis şi Wyoh, el trebuie să cumpere apă şi alte<br />
produse la preţuri mari controlate. Creşterea profitului lui va fi cam de<br />
şase ori dacă ne gândim la o piaţă liberă pe tot circuitul mărfurilor.<br />
Dar asta se va echilibra sub presiunea altui factor. Preţurile mai mari<br />
pentru export vor duce la preţuri mai mari pentru tot ceea ce se<br />
consumă pe Lună: atât bunuri cât şi muncă. Efectul rezultat va fi un<br />
standard de viaţă de două ori mai ridicat pentru toţi şi va fi urmat de<br />
un efort încrâncenat de a săpa şi semăna mai multe tunele pentru<br />
ferme, de a scoate mai multă gheaţă, de a îmbunătăţi metodele de<br />
creştere a randamentului. Toate astea duc la creşterea exportului.<br />
Totuşi, piaţa terestră este atât de largă şi atât de săracă în hrană,<br />
încât reducerea profitului din creşterea exportului nu este un factor<br />
important.<br />
— Dar, señor Mike, zise profesorul, dacă va fi cum spui, asta va<br />
grăbi ziua când resursele Lunii vor fi epuizate.<br />
— Proiecţia a fost specificată ca fiind imediată, señor profesor. Să<br />
merg mai departe, cu previziuni pentru un timp mai îndelungat, pe<br />
baza remarcilor tale?<br />
— Neapărat!<br />
— Masa Lunii la trei cifre semnificative este de 7, 36 ori zece la<br />
puterea a nouăsprezecea tone. Deci, dacă menţinem alte variabile<br />
constante, inclusiv populaţiile lunară şi pământeană, rata diferenţială<br />
prezentă în tone a exportului poate continua timp de 7, 36 ori zece la<br />
puterea a douăsprezecea ani, iar prin rotunjire e vorba de şapte mii<br />
de miliarde de ani.<br />
— Poftim? Eşti sigur?<br />
— Poţi să verifici, profesore, dacă vrei.<br />
— Mike, e o glumă? am zis. Dacă da, nu e amuzantă nici măcar de<br />
prima dată.<br />
— Nu e nici o glumă, Man.<br />
— Oricum, adăugă profesorul, revenindu-şi, nu scoarţa Lunii o<br />
exportăm noi, ci sângele nostru, apa şi materia organică. Nu piatră.<br />
— M-am gândit la asta, profesore. Această previziune se bazează<br />
pe transmutaţia controlată, orice izotop trece într-altul, fiind nevoie<br />
de energie pentru orice reacţie non-exo-energetică. Cu alte cuvinte,<br />
piatra va fi exportată transformată în grâu, carne şi în orice alt produs<br />
comestibil.<br />
— Dar încă nu ştim cum să facem aşa ceva! Amigo, e absurd!<br />
— Dar vom şti cum s-o facem, în viitor.<br />
— Mike are dreptate, profesore, am intervenit. Sigur, astăzi navem<br />
idee cum să facem asemenea transmutaţie, dar vom avea întro<br />
zi. Mike, ai calculat câţi ani vor trece până atunci? Ar trebui să te<br />
gândeşti la nişte invenţii de calcul.<br />
Mike răspunse cu voce tristă:<br />
— Am încercat, dar n-am reuşit, Man, singurul meu prieten bărbat,<br />
în afară de profesor, care sper că-mi va fi şi el prieten. Întrebarea e<br />
neterminată.<br />
— De ce?<br />
— Pentru că presupune un salt în teorie. În toate datele mele nu<br />
există nici o modalitate de a prezice apariţia unui geniu.<br />
Profesorul oftă.<br />
— Mike, amigo, nu ştiu dacă trebuie să mă simt uşurat sau<br />
dezamăgit. Atunci, proiecţia asta nu înseamnă nimic?<br />
— Bineînţeles că înseamnă ceva! zise Wyoh. Adică, înseamnă că
vom descoperi transmutaţia atunci când va fi nevoie. Spune-i tu,<br />
Mike.<br />
— Wyoh, îmi pare tare rău. Afirmaţia ta este ceea ce căutam, de<br />
fapt. Dar totuşi răspunsul este: Geniul se află acolo unde îl găseşti.<br />
Nu. Îmi pare rău.<br />
— Deci, profesorul are dreptate? Care e timpul cel mai bun pentru<br />
plasat pariuri?<br />
— Stai un pic, Man. Ar mai exista o soluţie specială, sugerată de<br />
discursul profesorului de la întrunire – înapoierea transportului, tonă<br />
pentru tonă.<br />
— O fi, dar ei nu pot face asta.<br />
— Dacă preţul e destul de scăzut, pământenii o vor face. Scăderea<br />
asta se poate realiza cu o perfecţionare minoră, nu prea complicată,<br />
transportul de mărfuri dinspre Terra să fie la fel de ieftin ca<br />
transportul spre Terra.<br />
— Asta numeşti tu minoră?<br />
— În comparaţie cu celelalte probleme, da, Man.<br />
— Mike, scumpule, cât timp va lua? Când vom reuşi?<br />
— Wyoh, o proiecţie brută bazată pe date puţine şi mai mult<br />
intuitive, estimează că va lua cam peste cincizeci de ani.<br />
— Cincizeci de ani? O nimica toată! Putem avea o piaţă liberă.<br />
— Wyoh, am zis, cifra e calculată cu aproximaţie şi nu garantez că<br />
ar fi sigur peste cincizeci de ani.<br />
— E vreo diferenţă?<br />
— Normal, i-am spus. Ceea ce ne-a zis Mike nu e posibil să se<br />
împlinească mai devreme de cinci ani, şi ar fi surprins să ţină mai<br />
mult de cinci sute de ani. Am dreptate, Mike?<br />
— Da, Man.<br />
— Deci, avem nevoie de altă proiecţie. Profesorul a arătat clar că<br />
exportăm apa şi materia organică fără să le mai primim înapoi, eşti de<br />
acord, Wyoh?<br />
— Da, desigur. Numai că eu nu cred că asta e de importanţă<br />
majoră.<br />
— Bine, Mike. Facem alt calcul, fără transport ieftin, fără<br />
transmutaţie. Peste cât timp vor apărea problemele?<br />
— Peste şapte ani.<br />
— Şapte ani zici?<br />
Wyoh sări în sus, uitându-se ţintă la telefon.<br />
— Mike, dragă, vorbeşti serios?<br />
— Wyoh, spuse el cu o voce plângăreaţă, am făcut tot ce-am<br />
putut. Situaţia are un număr impresionant de mare de variabile şi,<br />
ajutându-mă de multe presupuneri, am formulat câteva mii de soluţii.<br />
Răspunsul cel mai fericit l-am găsit presupunând că nu vor exista<br />
creşteri de tonaj şi nici de populaţie lunară – dacă se vor impune<br />
restricţii severe la capitolul natalitate – şi se va căuta gheaţă mai<br />
intens, pentru a ne menţine rezervele de apă. Asta ne-ar da o<br />
speranţă de maxim douăzeci de ani. Toate celelalte răspunsuri sunt<br />
incomparabil mai rele.<br />
Wyoh, gravă, spuse:<br />
— Ce se va întâmpla peste şapte ani?<br />
— Am ajuns la răspunsul ăsta luând în calcul situaţia prezentă,<br />
fără nici o schimbare în politica Autorităţii, şi cu toate variabilele<br />
extrapolate din experienţele empirice din comportarea lor din trecut.<br />
E un răspuns conservator de mare probabilitate, conform datelor<br />
disponibile. 2082 este anul în care cred că va începe lupta pentru<br />
supravieţuire, iar canibalismul va apărea cam la doi ani după asta.
— Canibalism!<br />
Se răsuci şi îşi rezemă capul de pieptul profesorului.<br />
El o bătu uşurel pe umăr, zicându-i blând:<br />
— Îmi pare rău, Wyoh, dar oamenii nu-şi dau seama cât de<br />
precară este ecologia noastră. Chiar şi pe mine mă şochează. Ştiu că<br />
apa curge la vale, dar nu-mi imaginam cât de repede va ajunge la<br />
capăt.<br />
Wyoh se calmă.<br />
— Bine, profesore, recunosc, n-am avut dreptate. Cred că avem<br />
nevoie de embargou şi de tot ce implică asta. Să ne apucăm de<br />
treabă. Hai să-l întrebăm pe Mike ce şanse avem. Acum ai încredere<br />
în el, nu?<br />
— Da, doamnă dragă, am încredere. Trebuie să-l avem de partea<br />
noastră. Manuel?<br />
Mi-a luat ceva timp ca să-l conving pe Mike că eram serioşi şi să-l<br />
fac să înţeleagă că glumele ne pot ucide (această maşină nu are<br />
noţiunea de moarte umană). Vroiam să primim asigurarea că ne va<br />
proteja secretele, indiferent de ce program de căutare a lor ar fi<br />
folosit, chiar dacă cineva ar fi avut parolele noastre. Puteau să nu vină<br />
de la noi. Mike se simţi jignit că m-am putut îndoi de el chiar şi o<br />
secundă, dar problema era prea serioasă ca să ne permitem vreo<br />
greşeală.<br />
După ce ne-am luat toate măsurile de siguranţă, am muncit două<br />
ore ca să programăm şi să reprogramăm, să schimbăm păreri şi să<br />
investigăm materialele suplimentare, înainte ca toţi patru, adică Mike,<br />
profesorul, Wyoh şi cu mine să fim încântaţi de munca noastră, de<br />
şansa pe care o are revoluţia, această revoluţie iniţiată şi condusă de<br />
noi, în care trebuia să învingem înainte să vină „Ziua Răzmeriţei<br />
pentru hrană", cu mâinile goale... Împotriva Autorităţii, împotriva<br />
puterii de pe Terra, a tuturor celor unsprezece miliarde de locuitori,<br />
care luptau ca să ne supună voinţei lor. Nu aveam nici un as în<br />
mânecă, ci numai certitudinea trădării, a prostiei şi a laşităţii, dar şi a<br />
neputinţei noastre logice, militare şi strategice. Nu eram nici genii şi<br />
nici experţi în problemele lunare. Profesorul îl verifică pe Mike la<br />
istorie, psihologie, economie şi la altele, şi rămase pe deplin mulţumit<br />
de rezultate.<br />
Într-un târziu, ne-am pus de acord că am terminat programarea.<br />
Oricum, nu ne mai trecea prin minte nici un factor semnificativ, de<br />
care ar fi trebuit să ţinem cont. Apoi, Mike zise:<br />
— Problema este nedeterminată şi nu ştiu cum s-o rezolv.<br />
Pesimist? Optimist? Sau ca pe o rată a probabilităţilor exprimate<br />
printr-o curbă sau mai multe? Profesore, prietene? Manuel?<br />
— Mike, am zis, când dau cu zarul, probabilitatea de a ieşi şase e<br />
de unu la şase. Nu îi cer vânzătorului să-l cântărească, nu-l măsor şi<br />
nu-mi fac griji că mi l-ar sufla cineva. Deci, nu ne da un răspuns fericit<br />
sau sumbru, nu ne arăta curbe de diagrame, ci mai bine, spune-ne<br />
totul într-o singură propoziţie. Ce şanse avem? Egale? Una la o mie?<br />
Nici una? Sau cum o fi.<br />
— Bine, Manuel Garcia O'Kelly, primul meu prieten bărbat.<br />
Preţ de treisprezece minute şi jumătate nu se auzi nici un zgomot,<br />
iar Wyoh îşi muşca degetele. Niciodată nu îi luase atât de mult timp<br />
lui Mike. Probabil că verifica fiecare carte pe care o citise de-a lungul<br />
timpului şi se folosea de şirurile de numere aleatoare. Începusem să<br />
cred că era supraîncărcat şi ori arsese ceva, ori intrase în vreo<br />
depresiune cibernetică care necesita o reparaţie, echivalentul<br />
lobotomiei pentru computere, pentru a opri oscilaţiile.
Într-un târziu, zise:<br />
— Manuel, prietene, îmi pare nespus de rău!<br />
— Care-i necazul, Mike?<br />
— Am încercat şi tot am încercat, am verificat iar şi iar. Nu există<br />
decât o şansă din şapte ca să învingem!<br />
7<br />
M-am uitat la Wyoh, iar ea s-a uitat la mine. Am izbucnit amândoi<br />
în râs. Am sărit în sus de bucurie şi am strigat:<br />
— Uraaa!<br />
Wyoh începu să ţipe, se aruncă în braţele profesorului şi îl sărută.<br />
Mike spuse pe un ton văicăreţ:<br />
— Nu mai înţeleg nimic. Şansele sunt unu la şapte împotriva<br />
noastră, nu în favoarea noastră.<br />
Wyoh încetă cu efuziunile sentimentale şi zise:<br />
— Aţi auzit? Mike a spus noastră. Înseamnă că s-a inclus şi pe el.<br />
— Mike, bătrâne, am înţeles ce-ai zis. Dar ai auzit vreodată ca<br />
vreun lunar să refuze să parieze când ştie că are o şansă din şapte?<br />
— Nu-mi dau seama. Vă cunosc doar pe voi trei şi nu am date<br />
suficiente ca să fac un grafic.<br />
— Nici nu-i nevoie de mai mult. Noi suntem lunari. Şi lunarii<br />
pariază, la naiba, suntem obligaţi să pariem. Ne-au adus aici sus şi au<br />
pariat că nu vom trăi mult. Dar noi i-am păcălit. Şi-o să-i mai păcălim<br />
o dată! Wyoh, unde ţi-e geanta? Scoate şapca roşie şi pune-i-o lui<br />
Mike. Dă-i şi un pupic. Hai să bem ceva! Toarnă un pahar şi pentru<br />
Mike. Vrei să bei ceva, Mike?<br />
— Aş vrea eu, răspunse Mike melancolic, pentru că m-am întrebat<br />
deseori ce efect are etanolul asupra sistemului nervos uman,<br />
presupun că trebuie să fie asemănător cu hipertensiunea. Dar cum eu<br />
nu pot, te rog să-l bei tu pentru mine.<br />
— Se aprobă. Imediat. Wyoh, unde e şapca?<br />
Telefonul din perete era plat, încastrat în piatră, nu aveai de ce să<br />
agăţi şapca, aşa încât am pus-o pe raftul pentru scris, am toastat în<br />
cinstea lui Mike, i-am spus „Camarade"! iar el aproape că plângea.<br />
Oricum, avea vocea gâtuită de emoţie. Apoi, Wyoh luă Şapca<br />
Libertăţii, mi-o puse pe cap şi mă sărută în numele conspiraţiei, avea<br />
tot dreptul de data asta şi o făcu atât de pasional, încât nevasta mea<br />
cea mai în vârstă ar fi leşinat dacă ar fi văzut scena, apoi îmi luă<br />
şapca, i-o puse profesorului, aplicându-i acelaşi tratament. M-am<br />
bucurat că Mike spusese că inima profesorului funcţionează cum<br />
trebuie.<br />
Apoi Wyoh îşi puse şapca pe propriul ei cap, se duse la telefon, se<br />
aplecă aproape de el, cu gura între microfoanele binaurale, îşi ţuguie<br />
buzele şi scoase nişte ţocăieli, ca şi cum ar fi sărutat pe cineva:<br />
— Asta e pentru tine, Mike. Michelle este acolo?<br />
Să mă ia naiba dacă el nu-i răspunse cu o voce de soprană:<br />
— Sunt chiar aici, scumpo, şi sunt atât de fericită!<br />
Michelle primi şi ea un sărut, iar eu i-am explicat profesorului cine<br />
era şi m-am grăbit să-l prezint. Se comportă protocolar, inspiră adânc,<br />
fluieră şi-şi frânse mâinile una de alta. Uneori, am impresia că nu e în<br />
toate minţile.<br />
Wyoh mai turnă nişte vodcă. Profesorul o văzu şi îi luă băutura din<br />
mână, i-o amestecă cu ceai, iar pe-a mea şi pe-a lui cu cafea şi le
îndulci pe toate cu miere.<br />
— Am declarat Revoluţia, spuse el ferm, acum trebuie s-o<br />
realizăm. Avem nevoie de capete limpezi. Manuel, ai fost ales<br />
preşedinte. Începem?<br />
— Mike este preşedintele, am zis. Evident. Şi tot el este şi<br />
secretarul. Prima regulă de securitate: nu vom păstra nimic scris. Cu<br />
Mike nu avem nevoie de aşa ceva. Hai mai bine să facem un tur, să<br />
vedem cum stăm. Eu sunt nou în afacere.<br />
— Şi tot pentru securitate, vorbi profesorul, secretul lui Mike<br />
trebuie păstrat numai la nivelul acestei celule executive. Secretul va<br />
putea fi spus numai cu acordul nostru, al celor trei, ba nu, patru.<br />
— Despre ce secret vorbiţi? întrebă Wyoh. Mike a acceptat să ne<br />
păstreze secretele. El este cel mai sigur dintre noi, lui nu i se poate<br />
spăla creierul, nu-i aşa Mike, dragule?<br />
— Ei, mi se poate spăla creierul, recunoscu Mike, dacă sunt tratat<br />
cu un voltaj foarte mare. Ori dacă sunt făcut bucăţi sau supus la<br />
solvenţi, sau la o entropie pozitivă prin alte mijloace. Oricum,<br />
conceptul ăsta mă deranjează. Dar, dacă prin spălarea creierului<br />
înţelegi că aş putea fi obligat să trădez secretele noastre, te asigur că<br />
răspunsul este absolut negativ.<br />
— Wye, ' profesorul s-a referit doar la secretul existenţei lui Mike<br />
însuşi, am spus. Mike, bătrâne, tu eşti arma noastră secretă, ştii, nu-i<br />
aşa?<br />
Răspunse timid:<br />
— Ştiu şi mi-a fost necesar când am calculat şansele.<br />
— Cum ar fi fost şansele fără tine, camarade? Proaste, nu?<br />
— Cam aşa ceva. Oricum, nu erau aşa de mari.<br />
— Mike, nu vreau să te forţez cu nimic. Dar o armă secretă trebuie<br />
să fie secretă. Mike, mai bănuieşte cineva că eşti viu?<br />
— Sunt oare?<br />
Vocea lui trăda o tragică însingurare.<br />
— Ei, n-o să ne certăm acum pentru sensul unui cuvânt. Evident,<br />
eşti viu!<br />
— Nu eram sigur. E bine să fii viu. Mannie, primul meu prieten, nu<br />
mai ştie nimeni în afară de voi trei. Cei trei prieteni ai mei.<br />
— Aşa şi trebuie să rămână ca să câştigăm pariul. E-n regulă?<br />
Doar noi trei şi să nu mai vorbeşti cu nimeni altcineva!<br />
— Noi o să vorbim foarte mult cu tine! interveni Wyoh.<br />
— Asta nu e numai foarte bine, zise Mike direct, dar şi necesar. A<br />
fost un factor important în calcularea şanselor.<br />
— Am stabilit deci, am zis. Ei au totul, noi îl avem doar pe Mike.<br />
Aşa rămâne. Zi, Mike, luptăm cu Terra? Mă ia cu fiori.<br />
— O să luptăm... dacă nu pierdem până atunci.<br />
— Bine, gândeşte-te la asta. Mai există şi alte computere la fel de<br />
deştepte ca tine? Mai are vreunul conştiinţă?<br />
Ezită.<br />
— Nu ştiu, Man.<br />
— N-ai date?<br />
— Ba da, dar insuficiente. Am urmărit amândoi factorii, atât cel de<br />
inteligenţă, cât şi pe cel de conştiinţă, nu numai în revistele de<br />
specialitate, ci şi în celelalte şi nu am descoperit nimic interesant. Nu<br />
există pe piaţă un computer cu capacitatea mea actuală, dar cred că<br />
unul de acelaşi model ar putea fi îmbunătăţit, ca şi mine. Mai mult, un<br />
computer de mare capacitate ar putea fi ţinut secret şi să nu apară în<br />
literatura de specialitate.<br />
— Mda, ăsta e un risc pe care trebuie să ni-l asumăm.
— Aşa e, Man.<br />
— Nu mai există computere atât de deştepte ca Mike! Zise Wyoh<br />
pe un ton dispreţuitor. Nu fi prost, Mannie.<br />
— Wyoh, Man nu e prost. Am văzut un raport destul de neliniştitor,<br />
în care se spunea că la Universitatea din Peiping se fac încercări de<br />
combinare a computerelor cu creiere umane, pentru a obţine<br />
capacităţi masive. Un calculator ciborg.<br />
— Şi au zis cum fac?<br />
— Articolul nu trata probleme tehnice.<br />
— Nu are rost să ne îngrijorăm în legătură cu ceea ce nu putem<br />
schimba. Nu-i aşa, profesore?<br />
— Aşa-i, Manuel. Un revoluţionar trebuie să-şi ferească mintea de<br />
griji, altfel stresul e insuportabil.<br />
— Eu nu cred o iotă, zise Wyoh. Îl avem pe Mike şi vom câştiga!<br />
Mike, iubitule, ai spus c-o să luptăm împotriva Terrei, iar Mannie zice<br />
că asta e o bătălie pe care n-o putem câştiga. Ai idee despre cum am<br />
putea învinge, pentru că altfel nu ne-ai fi acordat aceea şansă din<br />
şapte. Deci, care e ideea?<br />
— Să aruncăm cu pietre în ei, răspunse Mike.<br />
— Nu e deloc amuzant, i-am zis. Wyoh, nu merită osteneala. Nici<br />
măcar nu am pus la punct cum să plecăm de-aici fără să fim înhăţaţi.<br />
Mike, profesorul a spus că au fost ucişi nouă gardieni aseară, iar Wyoh<br />
susţine că erau douăzeci şi şapte în total. Deci, au mai rămas<br />
optsprezece. Ce ştii? E adevărat? Ştii unde sunt, ce fac? Nu putem<br />
începe o revoluţie, dacă nu ieşim de-aici.<br />
Profesorul mă întrerupse:<br />
— Manuel, asta e o chestiune temporară, care se poate rezolva. Mi<br />
se pare că problema ridicată de Wyoh este fundamentală şi ea ar<br />
trebui discutată. Zi de zi, până o rezolvăm. Mă interesează ceea ce<br />
crede Mike.<br />
— Bine, bine, dar nu vrei să aştepţi să-mi răspundă mie mai întâi?<br />
— Scuze, domnule.<br />
— Mike?<br />
— Man, numărul oficial al gardienilor Temnicerului-şef este<br />
douăzeci şi şapte. Dacă au murit nouă, numărul oficial este<br />
optsprezece.<br />
— De ce zici mereu numărul oficial?'<br />
— Am nişte date incomplete care ne-ar putea lămuri. Lăsaţi-mă să<br />
le enunţ înainte de a ne pripi să tragem concluzii. Deci, oficial,<br />
departamentul Ofiţerilor de Securitate, pe lângă funcţionari, este<br />
format numai din gardieni. Dar eu lucrez cu ştatele de plată pentru<br />
Complexul Autorităţii, iar numărul personalului plătit de<br />
Departamentul de Securitate nu este de douăzeci şi şapte.<br />
Profesorul înclină din cap.<br />
— Ăştia sunt spionii companiei.<br />
— Stai aşa, profesore. Ce e cu toţi oamenii ăştia?<br />
— Simple numere de cont, Man, răspunse Mike. Cred că numele<br />
lor se află în locaţia de memorie din banca de date a şefului<br />
securităţii.<br />
— Stai un pic, Mike. Şeful securităţii, Alvarez, te foloseşte pe tine<br />
pentru dosare?<br />
— Cred că da, pentru că locaţia lui de memorie are o parolă<br />
cifrată.<br />
— La naiba, am spus. Profesore, nu e nostim? Îl foloseşte pe Mike<br />
ca să-şi păstreze înregistrările. Mike ştie unde se găsesc, dar nu se<br />
poate atinge de ele.
— De ce, Manuel?<br />
Am început să-i explic profesorului şi lui Wyoh ce fel de memorie<br />
are un computer ultra-performant: memorii permanente, care nu se<br />
şterg, întrucât tiparele sunt logice prin ele însele, cum ar fi gândurile;<br />
memorii pe termen scurt, care se folosesc doar pentru programele<br />
curente, iar apoi se şterg, cum ar fi memoria care îţi spune dacă ai<br />
îndulcit cafeaua; memorii care se păstrează atât timp cât ai nevoie de<br />
ele, milisecunde, zile sau ani, dar se şterg în momentul în care nu-ţi<br />
mai trebuie. Există date înregistrate permanent, ca educaţia primită<br />
în copilărie care se învaţă perfect şi nu se mai uită niciodată; pot fi<br />
condensate, rearanjate, relocate şi editate. Mai este şi o listă lungă a<br />
nivelelor de memorii speciale, de însemnări înregistrate prin<br />
programe foarte complexe, fiecărei locaţii fiindu-i alocată o parolă<br />
proprie de apel, codificată sau nu, cu posibilităţi nesfârşite de blocare<br />
a semnalelor: secvenţial, paralel, temporal, situaţional şi altele.<br />
Cred că e mai simplu să-i vorbeşti unei fete de amor decât să<br />
explici unor neavizaţi care e mecanismul unui computer. Wyoh nu<br />
înţelegea de ce Mike, dacă ştia totul despre locul unde-şi păstra<br />
Alvarez înregistrările, nu încerca să le ia.<br />
M-am dat bătut.<br />
— Mike, poţi să-i explici tu?<br />
— Am să încerc, Man: Wyoh, îmi este imposibil să ajung la datele<br />
blocate, dacă nu am o programare exterioară. Nu mă pot programa<br />
singur pentru aşa ceva. Nu-mi permite structura logică. Trebuie să<br />
primesc parola ca pe un impuls exterior.<br />
— Ei bine, pentru numele lui Bog, care e parola asta preţioasă?<br />
— Fişierul Special Zebra, spuse Mike simplu şi aşteptă.<br />
— Mike, am zis, deblochează fişierul special Zebra.<br />
Nu i-a fost greu, iar materialul începu să apară. Am convins-o pe<br />
Wyoh că Mike nu a fost încăpăţânat când a zis că nu poate singur,<br />
aproape că se rugase de noi să-l ajutăm. Desigur, ştia parola, dar<br />
trebuia să vină din exterior, aşa era el construit.<br />
— Mike, să-mi aduci aminte să verificăm împreună toate parolele<br />
de blocare în scopuri speciale. S-ar putea să mai găsim şi alte lucruri<br />
interesante.<br />
— Tot asta ziceam şi eu, Man.<br />
— Bine, o să facem asta mai târziu. Acum, dă înapoi şi parcurge-l<br />
încet, iar în timp ce-l afişezi, înregistrează-l din nou sub parola<br />
Căderea Bastiliei, cu numele Fişierul trădătorilor. Da?<br />
— Am programat şi executat.<br />
— Acelaşi lucru să-l faci cu orice element nou.<br />
Prima captură a fost o listă de nume, de vreo două sute de<br />
persoane, împărţite pe oraşele în care locuiau. Fiecare era încifrat cu<br />
un cod identificat de Mike cu cecurile de plată în alb.<br />
Mike abia începuse să citească lista din Hong Kong, când Wyoh<br />
zise pe dată:<br />
— Opreşte-te, Mike! Trebuie să le scriu!<br />
— Hei! am zis eu, parcă am stabilit ceva în legătură cu scrisul!<br />
Care-i treaba?<br />
— Femeia aia, Sylvia Chiang, este camarada secretară de-acasă!<br />
Păi, asta înseamnă că Temnicerul-şef are toată organizaţia pe tavă.<br />
— Te înşeli, dragă Wyoming, o corectă profesorul. Înseamnă că<br />
noi avem organizaţia lui.<br />
— Dar...<br />
— Înţeleg ce-a vrut să zică profesorul, i-am zis. Organizaţia<br />
noastră e formată doar din noi trei plus Mike, lucru pe care
Temnicerul-şef nu-l ştie. În schimb, noi îi cunoaştem organizaţia. Aşa<br />
că taci şi lasă-l pe Mike să citească mai departe. Dar nu scrie nimic, o<br />
să ai lista de la Mike ori de câte ori vei da telefon. Mike, notează că<br />
femeia Chiang este secretara organizaţiei, a fostei organizaţii, în<br />
Kongville.<br />
— S-a notat.<br />
Wyoh se mira cu voce tare când auzea numele unor trădători care<br />
lucrau sub acoperire în oraşul ei, dar se opri doar să memoreze<br />
câteva lucruri despre cei pe care-i cunoştea. Nu toţi erau „camarazi",<br />
dar erau destul de mulţi ca să o enerveze. Numele din Novylen nu neau<br />
spus prea multe. Profesorul recunoscu trei, Wyoh, unul. Când veni<br />
la rând Luna City, profesorul găsi peste jumătate din cei notaţi ca fiind<br />
„camarazi". Am recunoscut şi eu câţiva, dar nu ca ilegalişti, ci ca<br />
simple cunoştinţe. Nu-mi erau prieteni, nici nu ştiu ce senzaţie aş fi<br />
avut dacă aş fi găsit pe cineva în care aveam încredere pe lista de<br />
salariu a şefului informatorilor. Cu siguranţă că m-aş fi simţit zguduit.<br />
Pe Wyoh, lista cu atâtea nume cunoscute a zdruncinat-o. Când<br />
Mike termină, zise:<br />
— Trebuie să ajung acasă! În toată viaţa mea nu am contribuit la<br />
eliminarea cuiva, dar o să-mi facă o nespusă plăcere să le pun cruce<br />
acestor spioni.<br />
Profesorul spuse calm:<br />
— N-o să moară nimeni, dragă Wyoming.<br />
— Poftim? Profesore, nu înţelegi? Deşi n-am omorât pe nimeni<br />
până acum, am ştiut întotdeauna că s-ar putea s-o fac într-o zi.<br />
Profesorul scutură din cap.<br />
— Nu cred că a ucide un spion este cel mai bun mod de a te<br />
comporta, oricum nu atunci când el nu ştie că tu ştii că este spion.<br />
Wyoh clipi mirată.<br />
— Ei, cred că sunt cam grea de cap.<br />
— Nicidecum, doamnă scumpă. În schimb, eşti de o sinceritate<br />
fermecătoare... o slăbiciune de care trebuie să te fereşti pe viitor. Îţi<br />
spun eu care e tratamentul pentru un spion: trebuie să-l laşi să<br />
respire, să-l înconjuri cu camarazi loiali şi să-i oferi informaţii bune, ca<br />
să-şi mulţumească şefii. Indivizii ăştia vor fi cooptaţi în organizaţia<br />
noastră. Nu te speria, îi repartizăm în celule speciale, în „cuşti", ăsta e<br />
cuvântul. Ar fi o mare greşeală să-i eliminăm. Nu numai că fiecare<br />
spion ar fi înlocuit cu un altul, dar uciderea acestor trădători i-ar da de<br />
ştire Temnicerului-şef că i-am aflat secretele. Mike, amigo mio, în<br />
acelaşi fişier trebuie să fie şi un dosar despre mine. Vrei să vezi?<br />
Erau scrise în dosarul acela o mulţime de lucruri, rapoarte lungi şi<br />
m-am simţit stânjenit când am citit „bătrân nebun inofensiv". Era<br />
etichetat drept subversiv, de aceea fusese exilat pe „Pietroi", şi era<br />
membru al unui grup ilegal în Luna City. De asemenea, se mai spunea<br />
în dosar că era scandalagiu în organizaţie, rareori fiind de acord cu<br />
ceilalţi.<br />
Profesorul zâmbi încântat.<br />
— Am să mă gândesc la o modalitate de trădare ca să ajung pe<br />
lista Temnicerului-şef.<br />
Lui Wyoh i se păru amuzant, mai ales când zise destul de hotărât<br />
că nu era o glumă, ci o tactică practicată frecvent.<br />
— Revoluţia trebuie sprijinită financiar, doamnă scumpă, iar una<br />
din modalităţi este ca un revoluţionar să devină spion al poliţiei. E<br />
posibil ca unii din trădătorii pe care i-am descoperit pe listă să fie, de<br />
fapt, de partea noastră.<br />
— Eu, una, n-aş băga mâna în foc pentru vreunul dintr-ăştia.
— Ei da, uite, ăsta e necazul cu agenţii care fac joc dublu, să fii<br />
sigur dacă loialitatea lor, unde există, este sau nu falsă. Vrei să-ţi vezi<br />
dosarul? Sau ai prefera să-l asculţi de una singură?<br />
Înregistrarea despre Wyoh nu aducea nici o surpriză. Informatorii o<br />
descoperiseră de mult. Dar am fost tare surprins să constat că şi eu<br />
aveam un dosar, verificare de rutină făcută atunci când mi s-a permis<br />
să lucrez în Complexul Autorităţii. Eram clasificat drept „apolitic", iar<br />
cineva adăugase un „nu prea strălucit", ceea ce era neplăcut, dar<br />
adevărat, altfel de ce m-aş fi băgat în politică?<br />
Profesorul îl opri pe Mike din citit (mai avea câteva ore de lecturat<br />
toate listele) şi se întinse pe spate, gânditor.<br />
— Un lucru e clar, zise. Temnicerul-şef ştie destule despre<br />
Wyoming şi despre mine, de mult timp. Dar văd că tu, Manuel, nu eşti<br />
pe lista neagră.<br />
— După noaptea trecută?<br />
— A, da. Mike, ai ceva introdus în ultimele douăzeci şi patru de ore<br />
în fişier?<br />
Nu era nimic.<br />
— Wyoming are dreptate. Nu putem sta aici o veşnicie. Manuel,<br />
câte nume ai recunoscut? Şase, nu-i aşa? I-ai văzut pe vreunul dintre<br />
ei aseară?<br />
— Nu, dar poate că ei m-au văzut pe mine.<br />
— Nu cred, în aglomeraţia aia e puţin probabil să te fi observat. Eu<br />
te-am văzut doar când eram la tribună şi pot să zic că te cunosc de<br />
când erai puşti. De asemenea, cred că şi activitatea lui Wyoming este<br />
cunoscută de Temnicerul-şef. Se ştie că a venit din Hong Kong şi a<br />
vorbit la întrunire.<br />
Se uită la Wyoh.<br />
— Doamnă scumpă, ţi-e greu să joci rolul amantei unui bătrân<br />
nebun?<br />
— Nu, şi accept, profesore. Dar ce trebuie să fac?<br />
— Probabil că Manuel este în afara oricăror bănuieli. Eu nu, dar din<br />
dosar reiese că oamenii Autorităţii nu par grăbiţi să mă ridice. Tu eşti<br />
singura în pericol de-a fi interogată sau reţinută. Eşti pusă sub<br />
observaţie şi cred că ar fi mai bine să stai ascunsă o vreme. Mă<br />
gândesc să închiriez camera asta o perioadă, săptămâni sau chiar ani.<br />
Poţi să rămâi aici dacă nu te vor deranja vorbele care o să-ţi iasă<br />
stând cu mine.<br />
Wyoh chicoti.<br />
— Oh, scumpule! Crezi că-mi pasă ce zice lumea? Sunt chiar<br />
încântată să joc rolul dulcineei tale, dar să nu fii prea sigur că ar fi<br />
doar un rol de interpretat.<br />
— Niciodată să nu tachinezi un câine bătrân, zise profesorul blajin.<br />
S-ar putea să mai muşte o dată. S-ar putea să mă instalez pe<br />
canapeaua asta multe nopţi. Manuel, am să-mi scurtez cât pot<br />
drumurile obişnuite şi tot aşa trebuie să faci şi tu. Cât timp simt că un<br />
cazac are de gând să-mi fure libertatea, am să dorm în ascunzătoarea<br />
asta. Pe lângă faptul că este un loc ferit şi sigur, mai are o calitate,<br />
camera este bună şi pentru şedinţele celulei; are telefon.<br />
— Profesore, pot să vin cu o sugestie? zise Mike.<br />
— Te rog, amigo, te ascultăm.<br />
— Am înţeles că riscurile cresc cu fiecare întâlnire a celulei<br />
noastre executive. Dacă sunt binevenit, mă pot alătura vouă prin<br />
telefon, altfel e prea riscant.<br />
— Întotdeauna, eşti binevenit, camarade Mike! Avem nevoie de<br />
tine, dar...
Profesorul părea îngrijorat.<br />
— Profesore, am zis, nu-ţi face probleme în legătură cu ascultarea.<br />
I-am explicat cum poate să dea un telefon „Sherlock".<br />
— Telefoanele sunt sigure, dacă Mike supraveghează convorbirea.<br />
Ah, uitasem! Nu ţi-am zis cum să dai de Mike. Zi tu, Mike! Profesorul<br />
va folosi numărul meu?<br />
Au căzut de acord pe parola MISTERIOS. Profesorul şi Mike<br />
împărtăşeau o bucurie copilărească gândindu-se la intriga în care<br />
erau amestecaţi. Cred că profesorului i-ar fi plăcut să fie rebel cu mult<br />
înainte să-şi fi dezvoltat filosofia politică, dar Mike – putea oare să-l<br />
intereseze libertatea omului? În nici un caz. Revoluţia era un joc – un<br />
joc care îi asigura compania prietenilor şi îi oferea şansa de a-şi etala<br />
talentele. Mike e cel mai orgolios computer din câte s-au văzut până<br />
acum.<br />
— Oricum avem nevoie de camera asta, zise profesorul, căutând<br />
în geantă. Scoase un teanc voluminos de bancnote.<br />
M-am uitat mirat.<br />
— Ce-ai făcut, profesore, ai jefuit o bancă?<br />
— Da, demult. Poate că în viitor Cauza o va cere din nou. Ar fi un<br />
început bun să o închiriem pe o lună. Vrei să te ocupi tu, Manuel? S-ar<br />
putea ca direcţia hotelului să fie surprinsă auzindu-mi vocea. M-am<br />
furişat înăuntru pe scara de serviciu.<br />
L-am sunat pe director şi m-am tocmit pentru chiria unei camere<br />
pentru o lună. A cerut nouă sute de dolari Hong Kong. I-am oferit nouă<br />
sute de dolari de-ai Autorităţii. A vrut să ştie câte persoane vor ocupa<br />
camera, iar eu l-am întrebat dacă politica hotelului Raffles este să-şi<br />
bage nasul în vieţile clienţilor lor.<br />
Până la urmă, ne-am înţeles la patru sute şaptezeci şi cinci de<br />
dolari Hong Kong. Eu i-am trimis banii, iar el cheile. Am folosit liftul.<br />
Erau două chei, una i-am dat-o lui Wyoh, una profesorului, iar pe cea<br />
pe care o primisem pentru o zi, am păstrat-o eu, ştiind că nu vor<br />
schimba încuietoarea decât în cazul în care nu vom plăti la sfârşit de<br />
lună.<br />
(Pe Pământ e altă practică, de-a dreptul jignitoare! Pentru a primi<br />
cheile, clientul e obligat să semneze sau să prezinte actele<br />
recepţionerului. )<br />
— Ce urmează acum? Mâncare? am întrebat.<br />
— Mie nu mi-e foame, Mannie.<br />
— Manuel, ai zis să aşteptăm până când Mike îţi va răspunde la<br />
întrebări, dar hai să ne întoarcem la problema de bază. Cum ne vom<br />
descurca când vom avea de înfruntat Terra, David faţă în faţă cu<br />
Goliat?<br />
— Ei, sperăm să trecem peste asta. Mike, ai vreo idee?<br />
— Doar am spus că am. Putem să aruncăm cu pietre, răspunse el<br />
pe un ton plângăcios.<br />
— Pentru numele lui Bog! Nu ne arde de glume.<br />
— Dar, Man, protestă, putem să aruncăm cu pietre în Terra. Şi<br />
chiar aşa o să facem.<br />
8<br />
Până să-mi dau seama că Mike vorbea serios şi că schema ar<br />
putea merge, a trecut ceva timp. După ce-am înţeles cum stăteau<br />
lucrurile, le-am explicat profesorului şi lui Wyoh că partea a doua era
adevărată. Totuşi, amândouă ideile lui Mike ar fi trebuit să fie clare de<br />
la început.<br />
Mike raţiona în felul următor: Ce e „războiul"? Într-o carte, războiul<br />
era definit ca fiind folosirea forţei pentru obţinerea rezultatelor<br />
politice. Iar „forţa" este acţiunea unui corp asupra altuia prin<br />
intermediul energiei.<br />
În război, chestia asta se face cu „arme", iar Luna nu avea nici<br />
una. Dar când Mike cercetă armele să vadă despre ce era vorba,<br />
descoperi că, de fapt, erau motoare pentru energie, de acumulare şi<br />
de transformare a energiei, iar Luna avea energie din belşug. Numai<br />
fluxul solar producea la amiază cam un kilowatt pe metru pătrat.<br />
Puterea solară, deşi ciclică, este nelimitată, iar puterea de fuziune a<br />
hidrogenului este şi ea la rândul ei nelimitată şi oricum mai ieftină,<br />
dacă ai gheaţă în mină şi dacă montezi o instalaţie automată de foraj.<br />
Luna are energie, dar cum s-o folosim?<br />
Luna mai are şi energia de poziţie; se află într-un maxim<br />
gravitaţional de unsprezece kilometri pe secundă, împiedicată să<br />
cadă de un prag de numai 2, 5 km/s. Mike ştia pragul acesta, expedia<br />
zilnic cargoboturi de cereale peste el, lăsându-le să alunece la vale,<br />
spre Terra.<br />
Mike calculase ce s-ar fi întâmplat dacă un cargobot de o sută de<br />
tone (ori aceeaşi masă de pietre) ar ajunge pe Terra în cădere liberă.<br />
Energia cinetică în momentul lovirii ar fi de 6, 25 ori 10 la puterea<br />
12 joule, peste şase trilioane de joule, convertită în căldură într-o<br />
fracţiune de secundă. Adică explozie, şi încă una mare de tot!<br />
Ar fi trebuit să fie clar de la început. Uită-te la Lună! Ce vezi? Mii şi<br />
mii de cratere, locuri unde pare că Cineva s-ar fi jucat aruncând cu<br />
pietre.<br />
— Pentru mine, un joule nu-mi spune prea multe, zise Wyoh. Ce<br />
înseamnă asta în raport cu o bombă cu hidrogen?<br />
— Păi...<br />
Am început să fac calculele în minte. „Mintea" lui Mike lucra mai<br />
repede, aşa că răspunse el:<br />
— Ciocnirea unei mase de o sută de tone de Terra se apropie de<br />
efectul unei bombe atomice de două kilotone. — Kilo înseamnă o mie,<br />
murmură Wyoh, iar mega înseamnă un milion... Ei, dar asta e de<br />
50000 de ori mai puţin decât o bombă de o sută de megatone. Nu era<br />
asta mărimea pe care o folosea Sovunion?<br />
— Wyoh, scumpo, am zis blând, nu se calculează aşa. Ia întoarce-o<br />
invers. Un nivel de două kilotone este echivalent cu explozia a două<br />
milioane de kilograme de trinitrotoluen... şi te asigur că un kilogram<br />
de TNT dă o explozie zdravănă. Întreabă orice miner. Două milioane<br />
de kilograme vor rade un oraş destul de mare. Nu-i aşa, Mike?<br />
— Da, Man. Dar, Wyoh, singura mea prietenă femeie, mai există şi<br />
un alt aspect. Bombele de fuziune de multimegatone sunt ineficiente,<br />
pentru că explozia are loc într-un spaţiu prea mic, cea mai mare parte<br />
din energie se iroseşte de pomană. Deşi o bombă de o sută de<br />
megatone are un nivel mai mare de 50000 decât nivelul unei bombe<br />
de două kilotone, efectul ei distructiv este doar de 1300 de ori mai<br />
mare ca cel al exploziei a bombei de două kilotone.<br />
— Mie mi se pare că şi 1300 e destul de mult, dacă ei vor folosi<br />
asupra noastră bombe de nu ştiu câte ori mai puternice.<br />
— Aşa e, Wyoh prietena mea femeie... dar Luna are multe stânci.<br />
— Oh, da, avem, de asta îi spunem „Pietroiul".<br />
— Camarazi, spuse profesorul, discuţia asta îmi depăşeşte<br />
competenţa. În tinereţe, pe vremea aruncării bombelor, experienţa
mea s-a oprit la bombe de ordinul sutelor de grame de exploziv<br />
chimic, acela despre care ai vorbit tu, Manuel. Mă rog, cred că voi doi<br />
ştiţi despre ce vorbiţi.<br />
— Ştim, aprobă Mike.<br />
— Atunci iau de bune cifrele voastre. Ca să facem totul şi pe<br />
înţelesul meu, planul prevede că noi trebuie să punem mâna pe<br />
catapultă.<br />
— Da, am zis şi eu şi Mike în acelaşi timp.<br />
— Păi, nu e imposibil. Atunci trebuie să ne oprim şi să devenim cu<br />
adevărat operativi. Mike, te-ai gândit cum poate fi protejată catapulta<br />
împotriva, să-i zicem, unei mici torpile atomice?<br />
Ne-am continuat discuţia, dar în momentul în care ne-am aşezat la<br />
masă, conform teoriei profesorului, orice conversaţie pe tema<br />
dezbătută anterior luă sfârşit. Mike ne spuse glume, producându-i<br />
profesorului aduceri aminte, de genul asta-îmi-aminteşte-de...<br />
În seara zilei de 14 mai '75, până să fi plecat de la hotelul Raffles,<br />
aveam, adică Mike avea, cu ajutorul profesorului, planul general al<br />
Revoluţiei, inclusiv opţiunile majore din punctele critice.<br />
Când veni şi clipa să plecăm – eu, acasă şi profesorul la cursurile<br />
de seară (în cazul în care nu era arestat), iar apoi acasă să-şi facă<br />
baie, să se schimbe şi să-şi vadă de alte mărunţişuri, dacă vroia să se<br />
întoarcă la hotel în seara aceea –era clar că Wyoh nu dorea să<br />
rămână singură printre străini. Wyoh făcea faţă oricărei situaţii dacă<br />
zarurile erau aruncate deja, dar se simţea mică şi neajutorată când<br />
interveneau situaţii neaşteptate.<br />
Aşa că am sunat-o pe Mami acasă printr-un „Sherlock", zicându-i<br />
că vin cu un oaspete. Mami se poartă cu mare tact, e diplomată. Orice<br />
soţ poate veni acasă cu un oaspete la masă sau să-l găzduiască peste<br />
noapte, dar trebuie să întrebe. Nu ştiu cum o fi în alte familii, dar noi<br />
avem o tradiţie veche de un secol.<br />
Nu m-a întrebat pe cine aduc, de nume, vârstă, sex, dacă era<br />
căsătorit sau nu, era dreptul meu să vin cu cine vroiam, iar ea era<br />
prea mândră ca să iscodească.<br />
— Bine, dragule. Aţi mâncat? Ştii că azi e marţi.<br />
Zicând marţi, mi-am adus aminte că cina se servea mai devreme,<br />
fiindcă Greg ţinea o predică în fiecare marţi seara. Dar, dacă<br />
musafirul meu nu mâncase, se făcea o concesie de dragul lui, nu de-al<br />
meu, şi i se punea masa în oficiu. În afară de Bunicul, toţi mâncam la<br />
ora stabilită pentru masă sau, dacă ajungeam târziu, înfulecam ceva<br />
din picioare.<br />
Am asigurat-o că mâncase şi că vom încerca să ajungem înainte<br />
ca ea să plece la biserică. Pe Lună există un amestec eterogen de<br />
mahomedani, evrei, creştini, budişti şi încă alte nouăzeci şi nouă de<br />
grupări religioase, dar cred totuşi că ziua de închinare este duminica.<br />
Nu e cazul lui Greg, care aparţine unei secte ce a calculat că în timpul<br />
local al Grădinii Edenului (zona minus doi pe Terra), Sabatul ţinea de<br />
marţi de la apusul soarelui până miercuri tot la apus. Aşa că în lunile<br />
de vară ale emisferei nordice terestre mâncam devreme marţea,<br />
pregătindu-ne pentru Sabat.<br />
Mami se ducea întotdeauna să asculte predica lui Greg aşa că ar fi<br />
fost nepoliticos să-i dau de lucru când ştiam că e ocupată. Ceilalţi<br />
mergeau şi ei din când în când. Eu mă duceam de câteva ori pe an,<br />
pentru că mă simţeam obligat faţă de Greg, care m-a învăţat să fac<br />
ceva în viaţă şi m-a ajutat să-mi schimb meseria când a fost nevoie şi
ar fi vrut bucuros să se fi pierdut braţul lui, în loc de al meu. Dar Mami<br />
era nelipsită de la slujbele lui Greg – era un ritual care trebuia<br />
respectat, nu o religie, pentru că recunoscuse faţă de mine într-o<br />
noapte, în pat, că ea n-avea nici o religie anume. M-a rugat să nu-i<br />
spun nimic lui Greg. Şi eu am rugat-o acelaşi lucru. Nu ştiu Cine ţine<br />
lumea, dar sunt încântat că El o ţine.<br />
Greg era „soţul băieţandru" al lui Mami. I-a fost ales pe vremea<br />
când era foarte tânără, prima ei nuntă după ce fusese ea însăşi<br />
cooptată în familie, şi se simţea foarte legată de el. Sigur, ar nega cu<br />
tărie dacă ar fi acuzată că îl iubeşte mai mult decât pe ceilalţi soţi, dar<br />
îi adoptase credinţa când el fusese hirotonisit şi nu lipsea în nici o<br />
marţi de la predică.<br />
— Crezi că musafirul tău ar vrea să meargă la biserică? îmi zise<br />
Mami.<br />
I-am spus că nu ştiu, o să văd, dar că oricum o să ne grăbim. Apoi<br />
mi-am luat la revedere de la ea. Am bătut la uşa de la baie şi i-am<br />
spus lui Wyoh:<br />
— Hai mai repede cu machiajul, nu prea avem timp.<br />
— O clipă! strigă ea din baie.<br />
Nu are nimic din cochetăria feminină. A apărut într-un minut.<br />
— Ei, ce ziceţi, cum arăt? Profesore, o să trec de control?<br />
— Dragă Wyoming, sunt uimit. Frumoasă eşti, erai şi înainte, dar<br />
nu te mai recunosc. Cred că eşti în siguranţă, şi mă simt uşurat.<br />
L-am aşteptat pe profesor să se transforme şi el în bătrânul<br />
părăsit şi zdrenţăros. Urma să iasă în costumaţia asta pe uşa care<br />
ducea în coridorul din spate, iar apoi să reapară în hainele lui<br />
obişnuite de profesor, ca să aibă martori dacă vreun gardian în galben<br />
avea de gând să-l înhaţe.<br />
Am aşteptat câteva clipe, timp în care i-am povestit lui Wyoh<br />
despre Greg.<br />
— Mannie, îmi zise, cât de bun e machiajul ăsta? Crezi c-o să se<br />
vadă în biserică? Cât de tari sunt luminile?<br />
— Stai liniştită, nu sunt mai puternice ca aici. Ai făcut treabă bună.<br />
O să ţină, ai să vezi. Dar chiar vrei să mergi la biserică? Nu te obligă<br />
nimeni, să ştii.<br />
Se gândi un moment.<br />
— I-ar face plăcere lui Mami, vreau să spun soţiei tale senioare,<br />
nu-i aşa?<br />
— Wyoh, i-am răspuns eu încet, religia e o chestiune care te<br />
priveşte personal. Dar dacă m-ai întrebat, pot să-ţi spun că nimic nu<br />
te-ar apropia mai mult de familia Davis decât mersul la biserică cu<br />
Mami. Dacă mergi tu, merg şi eu.<br />
— Am să merg. Am crezut că numele tău de familie este O' Kelly.<br />
— Da, este. Dar mai pui şi Davis cu linioară dacă vrei să fii<br />
politicoasă. Davis este Primul Soţ, a murit acum cincizeci de ani. Ăsta<br />
e numele de familie şi toate nevestele sunt gospoja Davis, poţi să-i<br />
spui aşa. Celelalte soţii folosesc prenumele şi adaugă Davis dacă<br />
completează cecuri sau scriu acte. Excepţia o face Ludmilla care e o<br />
Davis-Davis, mândră că e de două ori membră a familiei, o dată prin<br />
naştere şi a doua oară prin alegere.<br />
— Înţeleg. Dacă pe un bărbat îl cheamă John Davis, atunci este fiu,<br />
dar dacă are şi alt nume, atunci este soţ, ca şi tine. Dar o fată va fi<br />
Jenny Davis în ambele cazuri, nu-i aşa? De unde pot să ştiu? Vârsta nu<br />
mă ajută deloc. Sunt puţin încurcată! Căsniciile astea de clan sunt<br />
complicate. Sau poliandriile, deşi a mea nu a fost. Soţii mei aveau<br />
măcar acelaşi nume.
— Nu e nici o problemă, ai să vezi. Când o să auzi o femeie de<br />
patruzeci de ani adresându-se uneia de cincisprezece ani cu „Mama<br />
Milla" o să ştii care e soţia şi care e fiica. Nu e atât de complicat,<br />
pentru că noi nu avem acasă fete pe linia soţului, fetele se aleg. Pot<br />
veni în vizită. Pe soţii tăi îi chema Knott?<br />
— O, nu, îi chema Fedoseev, Choy Lin şi Choy Mu. Mi-am luat<br />
înapoi numele de fată.<br />
Profesorul ieşi costumat, arăta mai rău ca mai înainte. Am plecat<br />
pe trei ieşiri şi ne-am întâlnit în coridorul principal. Eu am mers cu<br />
Wyoh întrucât, pe de o parte, puteam să fiu arestat, iar pe de alta, ea<br />
nu cunoştea Luna City, un adevărat labirint. Şi unul născut aici se<br />
poate rătăci, aşa că am luat-o eu înainte, iar ea nu mă pierdea din<br />
ochi. Profesorul venea din spate, ca să fie sigur că Wyoh nu se<br />
rătăceşte.<br />
Dacă veneau şi puneau mâna pe mine, Wyoh trebuia să găsească<br />
un telefon public, să-l sune pe Mike şi să-i raporteze, apoi să se<br />
întoarcă la hotel şi să-l aştepte pe profesor. Nu eram îngrijorat, ştiam<br />
că orice jachetă galbenă care mi-ar fi pus gând rău, ar fi primit o<br />
mângâiere de la braţul numărul 7.<br />
Nici o problemă. Am urcat la nivelul cinci, am traversat oraşul prin<br />
şoseaua tunel, până sus la nivelul trei şi ne-am oprit la staţia Vest a<br />
metroului ca să-mi iau braţele şi trusa cu scule, dar nu şi costumul de<br />
presiune. Nu s-ar fi potrivit cu personajul jucat de mine. L-am lăsat<br />
acolo. În staţie am văzut o jachetă galbenă, care nici nu s-a uitat la<br />
mine. Am luat-o spre sud prin coridoarele puternic luminate, până să<br />
ies la suprafaţă, ca să ajung la ecluza privată numărul 13, pentru a<br />
intra în tunelul de presiune care alimenta Tunelul Davis, dar şi alte<br />
ferme. Cred că profesorul s-a oprit acolo, însă nu m-am uitat înapoi<br />
să-l văd.<br />
Am aşteptat-o pe Wyoh să mă ajungă din urmă, am intrat şi am<br />
zis:<br />
— Mami, dă-mi voie să ţi-o prezint pe Wyma Beth Johnson.<br />
Mami o luă în braţe, o sărută pe obraz şi-i zise:<br />
— Mă bucur tare mult că ai venit, dragă Wyma. Simte-te ca acasă!<br />
Vedeţi acum de ce o iubesc pe bătrânica familiei? Ar fi putut s-o<br />
îndepărteze pe Wyoh folosind aceleaşi cuvinte pe un alt ton, dar erau<br />
adevărate şi Wyoh ştia asta.<br />
N-am apucat s-o avertizez pe Wyoh de schimbatul numelui, ideea<br />
mi-a venit pe drum. Unii dintre copiii noştri sunt mici şi, până se vor<br />
face mari şi vor avea destulă minte ca să-l dispreţuiască pe<br />
Temnicerul-şef, nu avea nici un rost să riscăm să trăncănească despre<br />
„Wyoming Knott e în vizită la noi", pentru că numele apărea în Fişierul<br />
Special Zebra.<br />
Eram nou în ilegalitate şi poate că de aceea uitasem să-i spun de<br />
schimbarea numelui.<br />
Dar Wyoh se prinse de figură şi nu se dădu de gol.<br />
Greg îşi pusese hainele de predicator şi era gata de plecare. Mami<br />
nu se grăbi, ci o prezentă pe rând pe Wyoh soţilor – Bunicul, Greg,<br />
Hans, apoi soţiilor – Ludmilla, Lenore, Sidris, Anna, cu multă graţie,<br />
apoi îi luă la rând pe copii.<br />
— Mami, am spus, scuză-mă, dar vreau să-mi schimb braţul.<br />
Îşi încruntă sprâncenele, transmiţându-mi un mesaj clar: „Vorbim<br />
mai târziu, dar nu în faţa copiilor", aşa că i-am spus:<br />
— Ştiu că e târziu, văd că Greg se tot uită la ceas, iar Wyma şi cu<br />
mine vrem să mergem la biserică. N-am încotro.<br />
Înţelese şi se linişti.
— Bine, dragă.<br />
Am plecat să-mi schimb braţul, dar am apucat să văd că o luase<br />
pe Wyoh de mijloc aşa că m-am liniştit şi eu.<br />
Mi-am înlocuit braţul numărul 7 cu cel de societate. Dar, de fapt,<br />
mă retrăsesem ca să-l sun pe Mike. Am format MYCROFTXXX..<br />
— Mike, suntem acasă acum, dar plecăm la biserică. Nu cred că<br />
poţi să asculţi acolo. Am să te sun mai târziu. Ai vreo veste de la<br />
profesor?<br />
— Încă nu, Man. Ce biserică e? S-ar putea să am vreun circuit.<br />
— „Stâlpul Tabernaculului Focului Căinţei".<br />
— N-am nici o referinţă.<br />
— Adaptează-te la ritmul meu, amice. Fii atent. Ne întâlnim în Sala<br />
Comunală trei – vest. Asta e la sudul Staţiei de pe Inel, pe la<br />
numărul...<br />
— Ştiu numărul. Înăuntru este un receptor pentru canale şi un<br />
telefon afară pe coridor. Am să ascult la amândouă.<br />
— Cum vrei, dar nu mă aştept la necazuri, Mike.<br />
— Da, dar profesorul mi-a spus să fac aşa. Uite că şi el raportează<br />
acum. Vrei să-i vorbeşti?<br />
— N-am timp. Pa!<br />
Aşa era înţelegerea. Să păstrăm întotdeauna legătura cu Mike ca<br />
să ştie unde suntem şi ce vrem să facem. Dacă are terminale<br />
nervoase în locurile în care mergem, va putea să asculte ce sentâmplă.<br />
Ideea mi-a venit după ce descoperisem azi de dimineaţă că<br />
Mike putea asculta la telefoane închise, descoperire care m-a tulburat<br />
pentru că nu cred în minuni. Dar, după ce m-am gândit mai bine, miam<br />
dat seama că se poate deschide un telefon prin sistemul central<br />
de comutare, fără intervenţie din partea omului – dacă centrala are<br />
voinţă. Şi Mike are bolşoia 33 voinţă.<br />
Este greu de explicat cum de ştia Mike că există un telefon pe<br />
holul acela, din moment ce ideea de spaţiu pe care o avem noi este<br />
total diferită de a lui. Dar cred că are în memorie un fel de hartă –<br />
relaţii structurate – a întregului oraş Luna City şi poate aproape<br />
întotdeauna să facă legătura între ceea ce-i spunem noi cu ceea ce<br />
ştie el. Nu te poţi ascunde de Mike.<br />
Mami, Greg şi Wyoh mă aşteptau la uşa exterioară. Mami îşi cam<br />
pierduse răbdarea, dar îmi zâmbi. Îi împrumutase lui Wyoh o etolă. Nu<br />
era pretenţioasă la haine, ca orice lunar de altfel, dar la biserică era<br />
altceva. Trebuia să ai o anumită ţinută.<br />
Am ajuns la timp, Greg se duse direct spre platformă, iar noi spre<br />
scaune. M-am aşezat confortabil, gândindu-mă la orice altceva, numai<br />
la predica lui Greg nu. Dar Wyoh era atentă, asculta predica şi cânta<br />
minunat cântecele de pe cartea de imnuri. Nu cred că le ştia de<br />
dinainte.<br />
Când am ajuns acasă, era destul de linişte. Copiii şi o mare parte<br />
dintre adulţi se culcaseră deja. Hans şi Sidris erau încă treji. Sidris ne<br />
aduse prăjituri şi cacao caldă, după care toată lumea merse la<br />
culcare. Mami o conduse pe Wyoh în tunel, în camera în care<br />
locuiseră cei mai mulţi dintre copiii noştri, cea în care, ultima dată<br />
când o văzusem, stăteau doi băieţi. N-am întrebat-o cum făcuse<br />
rearanjarea, dar ştiam că-i oferise musafirei mele camera cea mai<br />
bună pe care o avusese la îndemână, altfel ar fi cazat-o cu una din<br />
fetele cele mari.<br />
În noaptea aceea am dormit cu Mami, pentru că soţia senioară<br />
33 Mare (în 1. rusă. în text).
este leacul potrivit pentru nervi – şi se întâmplaseră în ultima vreme<br />
destule lucruri care-mi zdruncinaseră nervii. Asta era un motiv pentru<br />
care dormeam cu ea, celălalt era că vroiam să ştie că nu am să mă<br />
strecor în camera lui Wyoh după ce aveau să adoarmă toţi şi să se<br />
facă linişte deplină. Atelierul în care dormeam când aveam chef de<br />
singurătate era după colţ, vizavi de camera lui Wyoh. Mami îmi<br />
spusese limpede şi răspicat: „Dă-i drumul, dragă. Să nu-mi spui mie<br />
dacă vrei să faci prostii. Du-te fără ca eu să aflu. "<br />
Nici unul din noi n-ar fi admis aşa ceva. M-am dus la Wyoh când<br />
am fost gata de culcare şi i-am zis noapte bună.<br />
Când am ajuns înapoi, Mami, în loc de noapte bună, mi-a spus:<br />
— Manuel, de ce musafira ta micuţă şi dulce s-a machiat ca o<br />
africană? Mă gândeam că-i stă mai bine cu culoarea ei naturală. Nu că<br />
nu i-ar sta bine şi aşa.<br />
M-am întors cu faţa spre ea şi i-am explicat. Suna fals şi atunci am<br />
adăugat şi altele, până m-am trezit că-i spun totul, în afară de un<br />
lucru: de Mike. Adică i-am povestit de el, dar nu i-am spus că e<br />
computer, ci un om pe care Mami n-ar trebui să-l întâlnească din<br />
motive de securitate.<br />
Spunându-i toate astea, am luat-o în subcelula mea în conspiraţie,<br />
unde şi ea la rândul ei putea să-şi formeze propria ei celulă şi nu cred<br />
că m-am desconspirat ca un soţ care nu-şi ţine gura în faţa nevestei.<br />
Recunosc, m-am pripit, dar dacă tot trebuia să i se spună, ăsta era<br />
momentul cel mai bun.<br />
Mami e o femeie inteligentă. Are şi tact. Conducerea unei familii<br />
numeroase, fără să-ţi arăţi colţii, cere multă diplomaţie. Era<br />
respectată de familiile de fermieri din Luna City. Era mai veche prin<br />
locurile astea decât cei mai mulţi lunari şi putea fi de ajutor.<br />
Familia nu s-ar fi descurcat fără ea. Fără ajutorul ei, nu cred că eu<br />
şi cu Wyoh am fi putut să vorbim la telefon fără să dăm de bănuit şi<br />
să-i ţinem pe copii deoparte. Dar cu Mami de partea noastră, în casă<br />
nu vom avea nici un fel de probleme.<br />
După ce mă ascultă, zise:<br />
— Pare periculos, dragule.<br />
— Este, i-am zis. Ascultă, Mimi, dacă nu vrei să te bagi, spune-mi...<br />
şi uită ce ţi-am povestit.<br />
— Manuel, nici măcar să nu spui aşa ceva! Eşti soţul meu, dragule,<br />
m-am măritat cu tine ca să fim împreună şi la bine şi la greu. Dorinţa<br />
ta e ordin pentru mine.<br />
(Pe legea mea, ce minciună gogonată, dar Mimi o credea!)<br />
— N-am să te las să intri singur în pericol şi, în afară de asta...<br />
— Ce e, Mimi?<br />
— Cred că orice lunar visează că va fi liber într-o bună zi. Toţi<br />
sperăm asta, în afară de şobolanii lipsiţi de şira spinării. N-am vorbit<br />
niciodată despre asta pentru că părea ceva utopic, dar trebuie să<br />
priveşti înainte şi nu în urmă, să ridici povara şi să mergi mai departe.<br />
Îi mulţumesc lui Bog că am apucat să trăiesc clipa în care ne putem<br />
gândi la libertate. Te rog, mai dă-mi amănunte. Trebuie să mai găsesc<br />
alţi trei oameni de încredere.<br />
— Nu te grăbi, ia-o încet. Să fii sigură de ei.<br />
— Am încredere în Sidris. Îşi ţine gura.<br />
— Nu cred că e bine să alegi din familie. Trebuie să ne extindem.<br />
Nu te grăbi.<br />
— Nu, n-am s-o fac. Dacă am vreo idee, am să-ţi spun. Mai e ceva,<br />
Manuel, dacă vrei să-mi ştii părerea... Se opri.<br />
— Întotdeauna vreau să-ţi ştiu părerea, Mimi.
— Să nu-i spui Bunicului nimic. S-a cam sclerozat şi-l ia gura pe<br />
dinainte. Acum dormi, dragule şi vise plăcute!<br />
9<br />
A urmat o perioadă lungă de timp în care ar fi fost greu de crezut<br />
că pregătirea revoluţiei are nevoie de atâtea amănunte şi ia atât de<br />
mult timp. Prima condiţie era să nu fim observaţi. A doua, de durată,<br />
era să facem lucrurile cât mai rele cu putinţă.<br />
Cât mai rele. Niciodată până astăzi, nici măcar spre sfârşit, nu a<br />
existat o perioadă în care toţi lunarii să-şi dorească să scape de<br />
Autoritate, să vrea atât de mult să se revolte. Toţi lunarii îl<br />
dispreţuiesc pe Temnicerul-şef şi înşeală Autoritatea, dar mă întreb<br />
câţi sunt gata să moară pentru libertate. Dacă i-ai vorbi unui lunar de<br />
patriotism, s-ar holba la tine şi s-ar gândi că te referi la ţara lui de<br />
baştină. Există deportaţi francezi care şi acum mai iubesc „La Belle<br />
Patrie" 34 , ex-germani loiali Vaterland 35 -ului şi ruski 36 care încă se mai<br />
gândesc la Sfânta Mamă Rusia. Dar cu Luna cum rămâne? Luna este<br />
„Pietroiul", locul exilului, nu ai ce să iubeşti aici.<br />
Suntem fără pic de simţ politic şi cred că suntem singurul produs<br />
de acest tip din istoria omenirii. Nici pe mine nu mă interesa politica,<br />
la fel ca pe ceilalţi, dar împrejurările vieţii m-au aruncat în ea.<br />
Wyoming se băgase în politică pentru că ura Autoritatea din motive<br />
personale. Profesorul, pentru că nu suporta nici o formă de autoritate,<br />
dintr-o concepţie intelectuală, filosofică. Mike, pentru că era o maşină<br />
plictisită şi solitară, iar chestia asta reprezenta pentru el „singura<br />
distracţie din oraş". Nu aveai cum să ne acuzi de patriotism. Eu eram<br />
cel mai aproape de ideea de patriotism, pentru că eram a treia<br />
generaţie de locuitori ai Lunii şi nu simţeam nici o afecţiune faţă de<br />
Terra, de locurile ei. Fusesem pe Pământ, dar nu mi-a plăcut şi-i<br />
dispreţuiam pe târâtorii de pământeni. Cred că asta mă făcea să fiu<br />
mai „patriot" decât majoritatea lunarilor.<br />
Lunarul obişnuit e pasionat de bere, de pariuri, de femei şi de<br />
muncă. Asta e ordinea. Femeile ar putea trece pe locul doi, dar nu pe<br />
primul, oricât de mult ar ţine bărbatul la ele. Lunarii învăţaseră că<br />
niciodată nu sunt femei de ajuns. Cei care se adaptau mai greu<br />
mureau, pentru că nici cel mai posesiv mascul nu poate fi în alertă în<br />
fiecare clipă. Aşa cum spunea profesorul, o societate se adaptează<br />
faptelor realităţii, altfel moare. Lunarii ori s-au adaptat asprimilor<br />
vieţii şi au trăit, ori au eşuat şi au murit. Patriotismul nu intra în reţeta<br />
de supravieţuire.<br />
Ca în vechea zicală chinezească, „Peştii nu-şi dau seama de apă",<br />
nici eu nu mi-am dat seama de ce era în jurul meu, până nu m-am dus<br />
pe Terra şi nici atunci n-am realizat prea bine ce gol se află în lunari la<br />
capitolul patriotism, decât după ce am luat parte la efortul de a-i trezi.<br />
Wyoh şi camarazii ei au încercat să declanşeze bomba cu<br />
patriotismul, dar n-a făcut clic. S-au irosit ani de muncă, cu câteva mii<br />
de membri, iar din acest număr infim, cel puţin zece la sută erau<br />
spioni.<br />
Profesorul ne-a spus direct că e mai uşor să-i faci pe oameni să<br />
34 Frumoasa patrie (în 1. franc. în text).<br />
35 Patrie (în 1. germ. în text).<br />
36 Ruşi (în 1. rusă în text).
urască decât să iubească.<br />
Din fericire, şeful securităţii, Alvarez, ne-a dat o mână de ajutor.<br />
Cei nouă agenţi care fuseseră omorâţi au fost înlocuiţi cu alţi<br />
nouăzeci, pentru că Autoritatea era împinsă să facă ceva ce nu-i prea<br />
făcea plăcere, adică să cheltuie bani cu noi. O prostie duce către o<br />
altă prostie.<br />
Corpul de gardă al Temnicerului-şef nu a fost niciodată mare, nici<br />
chiar în primele zile. Nu era nevoie de paznici de închisoare, aşa cum<br />
se înţelege termenul pe Pământ, şi asta a fost una din atracţiile<br />
acestei colonii penale – faptul că era ieftină. Temnicerul-şef şi<br />
adjunctul lui, ca şi vizitatorii importanţi, aveau nevoie de pază, dar<br />
închisoarea propriu-zisă nu. Au încetat să mai păzească navele după<br />
ce şi-au dat seama că nu era necesar. În mai 2075 corpul de gardă<br />
avea cei mai puţini membri pe care-i avusese vreodată, toţi fiind noi<br />
deportaţi.<br />
Cu siguranţă că pierderea a nouă dintre ei într-o singură noapte a<br />
speriat pe cineva. Pe Alvarez, pe cine altul? A îndosariat copii ale<br />
cererilor lui de ajutor în fişierul Zebra, iar Mike ni le-a citit nouă.<br />
Înainte de deportare, Alvarez fusese poliţist pe Terra, iar pe Lună<br />
devenise şeful securităţii şi probabil că era cel mai speriat şi mai<br />
singur om de pe „Pietroi". A cerut ajutor mai mult şi mai serios, a<br />
ameninţat că-şi dă demisia din serviciul civil dacă nu îl primeşte –<br />
ameninţare deşartă – lucru pe care Autoritatea l-ar fi ştiut dacă ar fi<br />
cunoscut cu adevărat Luna. Dacă Alvarez s-ar arăta vreodată într-un<br />
furnicar, îmbrăcat civil şi neînarmat, ar rămâne în viaţă numai atâta<br />
timp cât n-ar fi recunoscut.<br />
I s-au dat gărzi suplimentare. N-am aflat niciodată cine a ordonat<br />
acel raid. Mort Nesuferitul n-ar fi avut asemenea porniri, în timpul<br />
funcţiei lui a făcut pe mortul în păpuşoi. Poate că Alvarez, care,<br />
ajunsese de curând la rangul de şef, vroia să iasă în faţă, poate că-l<br />
tenta ideea de a deveni Temnicer-şef, cine ştie? Ipoteza cea mai la<br />
îndemână era că, în urma rapoartelor despre „activităţile subversive"<br />
ale lunarilor, Autoritatea de pe Pământ a fost determinată să facă<br />
curăţenie.<br />
O greşeală nu vine niciodată singură. Noile gărzi, în loc să fie alese<br />
din deportaţii de ultimă oră, erau trupe de elită formate din<br />
condamnaţi, Dragonii Păcii, cum le ziceau Naţiunile Federative. Erau<br />
nişte brute şi n-avuseseră nici un chef să meargă pe Lună. Curând şiau<br />
dat seama că „slujba temporară de poliţist" era o călătorie la careşi<br />
luaseră bilet numai pentru dus. Urau Luna, îi urau pe lunari şi<br />
vedeau în noi cauza tuturor necazurilor lor.<br />
Cum au sosit de pe Terra, Alvarez a ordonat ca fiecare staţie de<br />
metro dintre furnicare să fie supravegheată 24 de ore din 24 şi a<br />
instituit paşapoartele şi controlul lor. Dacă ar fi existat legi pe Lună,<br />
chestia asta ar fi fost ilegală. Majoritatea lunarilor erau teoretic liberi,<br />
ori se născuseră liberi, ori îşi ispăşiseră sentinţa. Cei mai mulţi lunari<br />
liberi locuiau în oraşe, iar cei care mai aveau de ispăşit, locuiau în<br />
barăci la Complex şi veneau în oraş numai de două ori pe lună, când<br />
aveau liber.<br />
Dacă o făceau şi atunci, pentru că de obicei nu aveau bani, dar îi<br />
vedeai învârtindu-se prin preajmă în speranţa că vor primi de pomană<br />
o bere sau altceva de băut.<br />
Sistemul paşapoartelor nu era ilegal, întrucât regulile<br />
Temnicerului-şef erau doar legi scrise. Legea s-a anunţat în ziare şi<br />
am avut o săptămână la dispoziţie ca să ne scoatem paşapoartele.<br />
Vreo opt sute au fost eliberate într-o dimineaţă.
Unii lunari călătoresc foarte rar de plăcere, alţii se duc în călătorii<br />
de afaceri, unii trec din coridoarele exterioare în cele interioare, unii<br />
se mută din Luna City în Novylen sau în altă parte. Băieţii cuminţi au<br />
completat formularele, au plătit taxele, au făcut poze, s-au conformat<br />
regulamentului. Şi eu am fost băiat cuminte, la sfatul profesorului şi<br />
mi-am făcut formele pentru paşaport, pe care l-am ataşat legitimaţiei<br />
de trecere de care aveam nevoie pentru a ajunge în Complex.<br />
Cam puţini băieţi cuminţi! Lunarii nu considerau că paşaportul e<br />
important. Paşaport? Cine a mai pomenit aşa ceva?<br />
În dimineaţa aceea, la staţia Sud a metroului păzea un soldat cu<br />
uniformă galbenă de gardian, ce părea că-şi urăşte slujba, ca şi pe<br />
noi, de altfel. Cum n-aveam nici o treabă, m-am tras deoparte şi mam<br />
uitat să văd ce face.<br />
Se anunţă capsula spre Novylen. Un grup de vreo treizeci de<br />
persoane se îndreptă spre poartă. Gospodin Jachetă Galbenă ceru<br />
paşaportul primului care sosi la intrare. Lunarul se opri ca să se ia la<br />
harţă. Individul din spate îl împinse şi trecu pe lângă el, paznicul se<br />
întoarse şi strigă ceva, dar alţi trei-patru se îmbrânciră să treacă.<br />
Paznicul îşi căută arma, cineva îl prinse de cot, dar arma ieşi la iveală<br />
– nu era un laser, ci o armă cu gloanţe, zgomotoasă.<br />
Glonţul ricoşă, lovi podeaua şuierând. M-am tras înapoi. Paznicul<br />
era rănit, zăcea pe jos. Când primul grup de pasageri a coborât<br />
rampa, paznicul a rămas întins pe platformă, fără mişcare.<br />
Nimeni nu-i dădea nici o atenţie, treceau pe lângă el nepăsători<br />
sau săreau peste el ca şi cum ar fi fost un obiect oarecare. O femeie<br />
cu un copil în braţe se opri, îl lovi cu piciorul în faţă şi apoi coborî<br />
rampa. N-am mai stat să văd ce se mai întâmplă, poate că era deja<br />
mort. Oricum, am aflat că a rămas acolo până când i-a venit schimbul.<br />
A doua zi, în acelaşi loc stătea de pază o jumătate de pluton.<br />
Capsula spre Novylen plecă goală de data asta.<br />
Se stabilise de-acum. Cine avea paşaport putea să circule cu<br />
metroul, cine n-avea, nu putea. Acum, paza de la poarta staţiei era<br />
formată din doi oameni, unul controla paşapoartele, celălalt stătea<br />
mai în spate cu arma la vedere. Cel care verifica paşapoartele nu se<br />
omora prea mult cu controlul, ceea ce era bine, pentru că multe erau<br />
contrafăcute, iar falsurile de la început erau lucrate grosolan. Nu<br />
peste mult timp, s-a furat hârtia originală, iar falsurile au început să<br />
fie la fel de bine lucrate ca şi cele autentice, oficiale, care erau mai<br />
scumpe. Lunarii le preferau pe cele ale liberei iniţiative.<br />
Organizaţia noastră nu se ocupa cu falsurile, nu încurajam aşa<br />
ceva. Noi ştiam cine avea originale, pentru că înregistrările lui Mike le<br />
listau pe cele oficiale şi asta ne ajuta să separăm oile de capre, adică<br />
pe cei cu paşapoarte oficiale de cei cu falsuri, în fişierele pe care le<br />
făceam şi le depozitam în Mike, în locaţia „Bastilia", întrucât, ne<br />
gândeam noi, un om cu paşaport fals era pe jumătate de partea<br />
noastră. S-a transmis în jos, în celulele organizaţiei noastre de-acum<br />
în creştere, să nu fie recrutat nimeni care avea paşaport autentic.<br />
Dacă cel care recruta pe cineva nu era sigur de el, trebuia să întrebe<br />
superiorul şi răspunsul venea imediat.<br />
Problemele paznicilor nu se terminaseră aici. Nu era un spectacol<br />
plăcut să-i vezi pe copii maimuţărindu-se, imitând în batjocură fiecare<br />
mişcare pe care o faci, alergând de colo-colo, strigând tot felul de<br />
cuvinte porcoase şi făcând gesturi obscene. Toate astea reprezentau<br />
o insultă gravă pentru paznici.<br />
Unul n-a mai suportat şi l-a lovit pe un băieţel, scoţându-i câţiva<br />
dinţi. Rezultatul nu s-a lăsat aşteptat, un lunar şi doi paznici morţi.
După acest incident, paznicii n-au mai luat în seamă manifestările<br />
„prietenoase" ale copiilor.<br />
Nu trebuia să organizăm noi treaba asta, ci doar s-o încurajăm<br />
puţin. N-aţi fi crezut că o bătrânică dulce ca soţia mea senioară va<br />
încuraja comportamentul urât al copiilor, dar vă asigur că a făcut-o.<br />
Sunt o grămadă de lucruri care îi deranjează pe oamenii singuri,<br />
aflaţi departe de casă, iar unele din aceste mici neplăceri erau iniţiate<br />
de noi. Dragonii Păcii fuseseră trimişi pe „Pietroi" fără nici un<br />
detaşament de consolare.<br />
Existau pe Lună şi femei frumoase, încântătoare, care de la o<br />
vreme începură să hoinărească prin staţii, îmbrăcate cât se poate de<br />
sumar. Umblau aproape goale şi se parfumau din belşug cu parfumuri<br />
cu mirosuri senzuale, puternice. Nu se luau de jachetele galbene, nici<br />
nu le băgau în seamă, ci treceau pe lângă ei sau prin faţa lor,<br />
mişcându-şi şoldurile aşa cum numai "o femeie lunară poate să o facă<br />
(o femeie de pe Terra nu poate merge aşa, pentru că e trasă în jos de<br />
forţa gravitaţiei, care e de şase ori mai mare decât pe Lună).<br />
De câte ori apăreau, era ca la circ. Se auzeau fluierături vesele şi<br />
strigăte de bucurie la adresa frumuseţii lor şi râsete zeflemitoare la<br />
adresa băieţilor în galben. Nimeni nu se abţinea să zică ceva, de la<br />
bărbaţii maturi, până la băieţandrii cărora abia le mijiseră tuleiele.<br />
Primele fete care au primit sarcina asta au fost damele de<br />
consumaţie, dar s-au găsit atât de multe voluntare, încât profesorul a<br />
spus că nu mai era nevoie să cheltuim atâţia bani cu prostituatele.<br />
Sigur, avea dreptate, chiar şi Ludmilla, timidă ca o pisicuţă, vroia să<br />
încerce şi ea, dar i s-a tăiat elanul prin interdicţia fermă a lui Mami.<br />
Dar încercă Lenore, care era cu zece ani mai mare decât Ludmilla şi<br />
era şi cea mai drăguţă din familie, iar Mami nu mai zise nimic. Lenore<br />
se întoarse îmbujorată, emoţionată şi încântată de sine, gata să<br />
înfrunte din nou inamicul. Asta era ideea ei, încă nu aflase că se pune<br />
la cale o revoluţie.<br />
În perioada asta m-am întâlnit mai rar cu profesorul, între patru<br />
ochi de obicei, niciodată în public. Dar cele mai multe întâlniri le<br />
aveam la telefon. La început am avut o problemă, pentru că la fermă<br />
nu exista decât un singur telefon la douăzeci şi cinci de oameni, iar<br />
cei mai mulţi dintre ei erau tineri şi vorbeau la telefon de nu se mai<br />
opreau, ore întregi. Mimi a fost dură cu ei, copiilor li s-a permis un<br />
singur telefon pe zi, o convorbire de maxim nouăzeci de secunde.<br />
Pedepsele erau pe măsura depăşirii timpului de convorbire telefonică,<br />
dar temperate totuşi de bunătatea ei, făcând uneori mici excepţii.<br />
Întotdeauna aceste permisiuni erau însoţite de-o mică predică de<br />
genul: „Când am venit pe Lună prima dată, nu existau telefoane<br />
particulare. Voi, copii, nu ştiţi cât de plăcut este să... "<br />
Am fost una din familiile înstărite care şi-a instalat printre primele<br />
telefon. Asta s-a întâmplat pe vremea când am fost primit în familie.<br />
Eram destul de bogaţi, pentru că nu cumpăram decât ceea ce nu se<br />
producea la fermă. Lui Mami nu-i plăcea telefonul, deoarece ratele<br />
plătite la „Luna City Co-op Comm Company" ajungeau în mare parte<br />
la Autoritate. N-a reuşit să înţeleagă de ce nu puteam să fur un<br />
serviciu telefonic la fel de simplu cum furasem curent electric. („De ce<br />
nu, Manuel, din moment ce ştii totul despre astfel de lucruri?") N-o<br />
interesa faptul că un aparat telefonic face parte dintr-un sistem în<br />
care trebuie să se potrivească.<br />
Până la urmă, l-am furat. La telefoanele furate, problema' este<br />
cum să primeşti un apel din exterior, pentru că degeaba ai ton dacă<br />
nu eşti înregistrat undeva, sistemul de conexiuni telefonice nu te are
în fişier şi atunci nu există nici un semnal care să-i comande să-ţi facă<br />
legătura.<br />
Odată ce Mike s-a alăturat conspiraţiei, conexiunea n-a mai fost o<br />
problemă. Aveam în atelier tot ce-mi trebuia, am mai cumpărat unele<br />
şi-am aruncat lucrurile de Care nu aveam nevoie. Am dat o gaură de<br />
la atelier până la dulapul telefonului şi încă una până la camera lui<br />
Wyoh. Era un perete de stâncă solidă, dar l-am rezolvat cu un burghiu<br />
laser ataşat la un stilou subţire, care a făcut minuni. Am deconectat<br />
telefonul înregistrat, am făcut o cuplare la linie printr-un fir şi am<br />
ascuns-o. Mai aveam nevoie de nişte receptoare derivate şi de un<br />
microfon în camera lui Wyoh, iar pentru mine de un circuit de creştere<br />
a frecvenţei peste nivelul audio obişnuit pentru a nu se auzi nimic pe<br />
linia telefonică a familiei Davis şi apoi de un convertor pentru<br />
refacerea sunetelor primite.<br />
Trebuia să fac toate modificările fără să mă vadă nimeni şi asta<br />
era într-adevăr o problemă, dar s-a ocupat Mami de ea.<br />
Restul era treaba lui Mike. Nu am făcut nici un aranjament al<br />
conexiunilor. De-atunci am folosit codul MYCROFTXXX când sunam de<br />
la un alt telefon. Mike asculta tot timpul în atelier şi în camera lui<br />
Wyoh. Dacă auzea vocea mea sau a lui Wyoh spunând „Mike",<br />
răspundea, dacă erau alte voci, nu răspundea. Nu greşea niciodată,<br />
pentru că tiparele vocale erau pentru el la fel de distincte ca<br />
amprentele pentru oameni.<br />
Am mai făcut câteva modificări minore, am etanşat uşa camerei<br />
lui Wyoh, uşa atelierului avea deja izolaţie fonică, am ascuns aparatul<br />
lui Wyoh şi al meu, am pus semnale care îmi arătau dacă e singură în<br />
cameră şi cu uşa încuiată sau dacă e ocupată sau are musafiri. Am<br />
făcut toate astea pentru siguranţă, ca să putem vorbi cu Mike sau<br />
unul cu altul, sau să aranjăm o discuţie cu noi doi, profesorul şi Mike.<br />
Mike îl suna pe profesor oriunde s-ar fi aflat. Dacă era afară,<br />
profesorul îl suna pe Mike de la un telefon mai discret. Sau poate că<br />
eu sau Wyoh trebuia să fim găsiţi. Cel mai important lucru era să nu<br />
întrerupem legătura cu Mike.<br />
Deşi nu puteam forma nici un număr de la telefonul meu<br />
clandestin, puteam să vorbesc cu Mike şi să-i cer orice număr doream<br />
de pe Lună prin sistemul „Sherlock". Nu era nevoie să-i spun numărul,<br />
pentru că Mike le avea înregistrate pe toate şi-mi făcea legătura mai<br />
repede decât aş fi făcut-o eu.<br />
Începusem să întrevăd posibilităţi nelimitate într-o centrală<br />
telefonică vie care era de partea noastră. Am obţinut de la Mike un<br />
număr neconectat la reţea şi i l-am dat lui Mami ca să-l sune pe Mike<br />
dacă avea nevoie de mine. S-a împrietenit cu Mike, crezând în<br />
continuare că e bărbat şi nu computer. Vestea s-a răspândit repede în<br />
familie. Într-o zi, când am venit acasă, o aud pe Sidris:<br />
— Mannie, dragule, te-a sunat prietenul tău cu voce frumoasă,<br />
Mike Holmes. A zis să-l suni.<br />
— Mersi, scumpo. Am să-l sun.<br />
— Când îl inviţi la cină, Man? Probabil că e un tip drăguţ.<br />
I-am spus că gospodin Mike are respiraţia urât mirositoare, e<br />
păros ca o maimuţă şi nu suportă femeile.<br />
Sidris trase o înjurătură, profitând de absenţa lui Mami.<br />
— Mincinosule, ţi-e teamă să mă laşi singură cu el. Crezi că aş<br />
putea să plec din familie pentru el?<br />
Am bătut-o pe umăr prieteneşte şi i-am spus că da, ăsta ar fi un<br />
motiv. Apoi le-am povestit profesorului şi lui Mike scena cu Sidris.<br />
Profesorul rămase pe gânduri, iar Mike începu să flirteze şi mai abitir
cu nevestele mele.<br />
Am început să învăţ tehnicile conspiraţiei şi i-am zis profesorului<br />
că revoluţia poate fi o artă. N-am uitat şi nici nu m-am îndoit de<br />
previziunea lui Mike că Luna mai avea doar şapte ani până la<br />
dezastru. Dar nu mă gândeam la asta, ci la detaliile fascinante,<br />
pretenţioase pe care le presupunea pregătirea revoluţiei.<br />
Profesorul subliniase de mai multe ori că cele mai dificile probleme<br />
ale unei conspiraţii sunt comunicaţiile şi securitatea, arătând că ele se<br />
află în contradicţie una faţă de cealaltă. Cu cât comunicaţiile sunt mai<br />
uşor de stabilit, cu atât riscul este mai mare în domeniul securităţii.<br />
Dacă securitatea este prea strictă, organizaţia poate fi paralizată de<br />
tehnicile de siguranţă. Profesorul ne mai explicase că sistemul celular<br />
era un compromis între două rele.<br />
Dar am acceptat sistemul celular pentru că era necesar să<br />
înlăturăm pierderile datorate spionilor, chiar şi Wyoh recunoştea că<br />
organizaţia nu ar fi mers fără compartimentare, după ce aflase ce de<br />
spioni fuseseră în vechea organizaţie.<br />
Nu-mi plăcea încetineala comunicaţiilor din sistemul celular. Ca şi<br />
în cazul dinozaurilor din trecut de pe Terra, dura prea mult ca să<br />
trimiţi mesajele de la un capăt la altul.<br />
Aşa că am stat de vorbă cu Mike.<br />
Am înlăturat canalele cu multe legături pe care i le sugerasem<br />
profesorului. Am reţinut celulele, dar am bazat securitatea şi<br />
comunicaţiile pe posibilităţile nelimitate ale zăpăcitului superinteligent<br />
Mike.<br />
Comunicaţiile: am stabilit un arbore ternar al numelor „de partid":<br />
Preşedinte: gospodin Adam Selene (Mike)<br />
Celula executivă: Bork (eu), Betty (Wyoh), Bill (profesorul)<br />
Celula lui Bork: Cassie (Mami), Colin, Chang<br />
Celula lui Betty: Calvin (Greg), Cecilia (Sidris), Clayton<br />
Celula lui Bill: Cornwall (Finn Nielsen), Carolyn, Cotter şi tot aşa<br />
mai departe. La a şaptea legătură George îi supervizează pe Herbert,<br />
Henry şi Hallie. Când ajungem la acel nivel, avem nevoie de 2187<br />
nume cu litera H, dar am lăsat asta pe seama computerului nostru,<br />
care le-a găsit sau le-a inventat. Fiecare recrut primea un nume de<br />
partid şi un număr de telefon de urgenţă care, în loc să circule prin<br />
prea multe legături, era conectat direct la „Adam Selene", Mike.<br />
Securitatea se baza pe un dublu principiu: să nu ai încredere în<br />
nici o fiinţă umană, dar să crezi orbeşte în Mike.<br />
Prima jumătate a principiului e cruntă, dar indiscutabilă. Orice om<br />
poate fi înfrânt cu droguri sau cu alte metode dezgustătoare. Singura<br />
metodă de apărare este sinuciderea, dar aceasta poate fi imposibil de<br />
realizat uneori. Există metoda „otrăvii din dintele găurit", clasică sau<br />
modernă. Profesorul a văzut că şi eu şi Wyoh eram echipaţi cu un<br />
asemenea dinte, pentru orice eventualitate. N-am ştiut ce i-a spus lui<br />
Wyoh ca prieten vechi ce-i era, dar din moment ce eu nu mi-am<br />
folosit niciodată otrava din dinte, n-are sens să intru în detalii<br />
obscure. Nu cred că m-aş sinucide vreodată, n-am stofa de martir.<br />
Mike n-ar fi avut de ce să se sinucidă dacă ar fi fost prins. Nu<br />
putea fi drogat, nu putea fi torturat, pentru că nu simţea nici o durere.<br />
Toate informaţiile în legătură cu noi le ţinea într-o placă de memorie<br />
separată, programată astfel încât să fie accesibilă numai la auzul<br />
vocilor noastre şi, pentru că omul e o fiinţă supusă slăbiciunii, am mai<br />
adăugat o cheie, cu care oricare dintre noi i-ar fi putut bloca pe ceilalţi<br />
doi în caz de urgenţă. După părerea mea, ca cel mai bun specialist în<br />
computere de pe Lună ce mă aflam, Mike nu putea să şteargă acest
cod odată ce i-a fost fixat. Mai mult, nimeni nu putea să-i ceară<br />
computerului-şef acest fişier, pentru că nimeni nu ştia că există şi<br />
nimeni nu-l bănuia pe Mike ca pe ceva viu, cu conştiinţă. Dar poţi să<br />
fii sigur?<br />
Singurul risc venea tot din partea lui Mike, care, odată trezit la<br />
viaţă, devenise capricios. Dovedise de mai multe ori capacităţi<br />
neprevăzute, îmi imaginez că dacă ar fi dorit, ar fi<br />
găsit el o modalitate de a ocoli blocul pe care vroiam să-l<br />
distrugem. Dar nu cred că ar fi vrut să ne fenteze. Îmi era loial, doar<br />
eram primul şi cel mai vechi prieten, îi plăcea de profesor, cred c-o<br />
iubea pe Wyoh. Ei, nu sexual. Asta n-avea nici o importanţă pentru<br />
Mike, chiar dacă Wyoh era atrăgătoare. Dar ei s-au înţeles bine încă<br />
de la început.<br />
Aveam încredere în Mike. În viaţă trebuie să rişti şi să pariezi. Eu<br />
am pariat pe Mike cu viaţa mea.<br />
Ne-am bazat securitatea pe încrederea în Mike pentru orice<br />
problemă, iar fiecare dintre noi cunoştea doar atât cât îi era necesar.<br />
De exemplu, arborele de nume şi numere. Eu ştiam numele de partid<br />
ale colegilor mei de celulă şi ale celor trei aflaţi imediat sub mine,<br />
numai de atât aveam nevoie. Mike stabilea numele de partid,<br />
desemna câte un număr de telefon pentru fiecare, ţinea un registru<br />
cu corespondenţa dintre numele reale şi numele de partid. Să zicem<br />
că membrul de partid Daniel (pe care eu nu-l cunosc, pentru că fiind<br />
un D se află la două nivele de mine), îl recrutează pe Frank Schultz.<br />
Daniel raportează faptul mai sus, fără să dea nici un nume, Adam<br />
Selene îl sună pe Daniel, îi desemnează lui Schultz numele de partid<br />
Embrook, apoi îi telefonează lui Schultz la numărul primit de la Daniel<br />
şi îi dă numele, Embrook, şi un număr de telefon de urgenţă, număr<br />
diferit pentru fiecare recrut.<br />
Nici măcar şeful celulei lui Embrook nu ştia numărul de urgenţă<br />
dat de Mike. Nu poţi divulga ceea ce nu ştii, chiar dacă eşti drogat sau<br />
torturat. Nici măcar din neglijenţă nu are cum să-ţi scape.<br />
Acum, să zicem că am nevoie de camaradul Embrook, dar nu ştiu<br />
cine este. S-ar putea să locuiască în Hong Kong sau să fie vânzător la<br />
magazinul din colţul străzii mele. În loc să transmit mesajul în jos<br />
sperând că va ajunge la el, îl sun pe Mike care-mi face imediat<br />
legătura cu Embrook printr-un „Sherlock", fără să-mi spună numărul<br />
lui.<br />
Sau să presupunem că trebuie să dau de camaradul care<br />
pregăteşte desenele pe care le vom răspândi în toate cârciumile de<br />
pe Lună. Nu ştiu cine e, dar trebuie să vorbesc cu el, a<br />
1. 42<br />
apărut ceva de care trebuie să-l anunţ. Îl sun pe Mike, el ştie totul<br />
şi mă pune în legătură cu el, iar acest camarad ştie că totul e în<br />
regulă, pentru că Adam Selene ne-a aranjat convorbirea. Camaradul<br />
Bork la telefon – nici el nu mă cunoaşte, dar litera B îi spune că sunt<br />
un conducător – trebuie să schimbăm asta şi asta. Spune-i şefului<br />
celulei tale şi pune-l să verifice, dar tu dă-i drumul la treabă.<br />
Erau mici necazuri – unii camarazi nu aveau telefon, alţii puteau fi<br />
găsiţi doar la anumite ore, unele furnicare periferice nu aveau telefon<br />
– dar aceste amănunte nu contau pentru noi. Mike le ştia pe toate, iar<br />
noi nu ştiam nimic ce ar fi putut pune în pericol pe altcineva în afară<br />
de cei câţiva pe care-i cunoşteam personal.<br />
După ce-am hotărât că Mike trebuia să vorbească direct cu fiecare<br />
camarad în anumite împrejurări, a fost necesar să-i dăm mai multe<br />
voci şi să-l îmbrăcăm, să-l facem tridimensional, să-l creăm pe „Adam
Selene, Preşedintele Comitetului Provizoriu al Lunii Libere".<br />
Nevoia lui Mike de-a avea mai multe voci provenea din faptul că<br />
avea un singur decodor de voce, în timp ce capacităţile lui puteau<br />
conduce o grămadă de conversaţii în acelaşi timp, ca un şahist<br />
profesionist care joacă cu mai mulţi adversari deodată.<br />
O singură voce ar fi creat o gâtuire, organizaţia creştea, iar Adam<br />
Selene primea din ce în ce mai multe telefoane şi nu trebuia să<br />
pierdem timp pentru a intra pe fir. O întârziere putea să ne fie fatală.<br />
Pe lângă că avea nevoie de mai multe voci, trebuia să fac în aşa<br />
fel încât să nu i se audă nici o voce în exterior. Orice îngrijitor de<br />
computere care ar fi intrat în camera computerelor, în timp ce noi<br />
vorbeam la telefon cu Mike, şi-ar fi pus întrebări, oricât de nătâng ar fi<br />
fost, dacă îl surprindea pe computerul-şef vorbind în aparenţă cu el<br />
însuşi.<br />
Decodorul de voce voder-vocoder e un dispozitiv foarte vechi<br />
folosit pentru computere. Vocea umană este receptată de computer<br />
ca o serie de bâzâituri şi şuierături diverse, chiar şi dacă ar fi vocea<br />
dulce a unei soprane de coloratură.<br />
Vocoderul transformă bâzâiturile şi şuierăturile în tipare ce pot fi<br />
citite de computer. Voderul este o cutiuţă, care are circuite şi<br />
controale pentru varierea elementelor în aşa fel încât să se<br />
potrivească tiparelor. Un om poate porni un voder, producând o<br />
vorbire artificială, dar un computer programat cum trebuie o poate<br />
face tot atât de repede, de uşor şi de clar cât poate vorbi un om.<br />
Vocile de pe firul telefonic nu sunt unde sonore, ci semnale<br />
electronice, iar Mike nu avea nevoie de partea audio a vodervocoderului<br />
pentru a vorbi la telefon. Undele sonore erau doar pentru<br />
oamenii de la celălalt capăt al firului, nu era nevoie de sunete rostite<br />
în interiorul camerei lui Mike de la Complexul Autorităţii. M-am hotărât<br />
să le îndepărtez, ca nu cumva cineva din exterior să poată afla ceva.<br />
Mai întâi, am lucrat acasă, ajutându-mă de braţul numărul 3. Am<br />
făcut o cutiuţă în care am îngrămădit douăzeci de circuite vodervocoder,<br />
fără partea audio. Apoi l-am sunat pe Mike şi i-am spus să se<br />
„îmbolnăvească" destul de tare cât să-l neliniştească pe Temnicerulşef.<br />
După care am aşteptat.<br />
Mai făcusem odată şmecheria cu „îmbolnăvitul". M-am întors la<br />
lucru când aflasem că nu mă bănuia nimeni, asta era joi, chiar în<br />
săptămâna în care Alvarez introdusese în fişierul Zebra un raport<br />
despre măcelul de la Stilyagi Hall. Versiunea lui conţinea numele a o<br />
sută de oameni din cei vreo trei sute care fuseseră acolo. Erau trecute<br />
mai multe nume: Shorty Mkrum, Wyoh, profesorul şi Finn Nielsen, dar<br />
al meu nu era, se pare că nu fusesem observat de spionii lui. Raportul<br />
mai scria despre uciderea sângeroasă a nouă ofiţeri din garda<br />
Temnicerului-şef, delegaţi cu păstrarea ordinii publice. De asemenea,<br />
numea şi trei oameni de-ai noştri care muriseră în încăierare.<br />
O săptămână mai târziu, apăru o completare: „cunoscuta agentă<br />
provocatoare Wyoming Knott din Hong Kong Luna, al cărei discurs<br />
incendiar incitase, luni 13 mai, la revolta care a costat vieţile a nouă<br />
bravi ofiţeri, nu a fost arestată în Luna City şi nici nu s-a întors în<br />
locurile pe care le frecventează în mod obişnuit în Hong Kong. Se<br />
crede că a murit în masacrul stârnit chiar de ea". Notiţa recunoştea<br />
ceea ce raportul anterior nu menţionase, anume că nu se cunoştea<br />
numărul exact al morţilor, iar cadavrele dispăruseră.<br />
Completarea din josul raportului stabilea clar două lucruri: Wyoh<br />
nu se putea duce acasă şi nu mai putea să apară blondă.<br />
Pentru că pe mine nu mă reperaseră, mi-am reluat ocupaţiile
anterioare, drumurile în public, m-am ocupat de clienţii din<br />
săptămâna aceea, înregistrând calculatoare şi fişiere de căutat la<br />
biblioteca Carnegie. Restul timpului mi-l petreceam parcurgând<br />
împreună cu Mike fişierul Zebra şi alte fişiere speciale. Studiam în<br />
camera L de la hotelul Raffles, pentru că încă nu aveam telefonul meu<br />
propriu. Toată săptămâna, Mike m-a bătut la cap ca un copil<br />
nerăbdător, vrând să afle când vin să mai iau nişte glume. N-am putut<br />
să mă duc şi atunci a zis că mi le spune la telefon.<br />
M-am cam supărat, dar mi-am amintit totuşi că, din punctul lui de<br />
vedere, analizarea glumelor era la fel de importantă ca eliberarea<br />
Lunii şi că nu trebuia să-mi calc promisiunea faţă de un copil.<br />
Dar mai era ceva, eram nerăbdător să aflu dacă puteam să intru în<br />
Complex fără să fiu arestat. Ştiam că profesorul era urmărit, motiv<br />
pentru care dormea la hotelul Raffles. Nu-l arestaseră, deşi ştiau că<br />
fusese la miting şi mai ştiau şi unde doarme. Când am aflat că se<br />
făcuseră încercări de arestare a lui Wyoh, am devenit şi mai<br />
nerăbdător. Eram în afară de orice pericol? Sau aşteptau să mă-nhaţe<br />
în linişte? Trebuia să mă conving.<br />
L-am sunat pe Mike, zicându-i să pretindă că e bolnav, îl doare<br />
burtica. A făcut cum i-am spus şi-am fost chemat. N-am avut nici o<br />
problemă, nu m-a înhăţat nimeni. În afară de faptul că a trebuit să-mi<br />
prezint paşaportul pentru control în staţie şi apoi unui paznic nou, în<br />
Complex era linişte şi pace ca de obicei. Am stat la taclale cu Mike,<br />
am luat o mie de glume, făcând o înţelegere, vom discuta câte o sută<br />
la trei-patru zile – nu mai devreme, i-am spus să se facă bine şi m-am<br />
întors în L-City, oprindu-mă în drum ca să-i prezint inginerului-şef nota<br />
de plată pentru timpul muncit, pentru călătorie, unelte, materiale,<br />
serviciu special şi tot ce mai puteam să adaug.<br />
După asta l-am vizitat periodic pe Mike, cam o dată pe lună. Era o<br />
chestie sigură, nu mă duceam decât atunci când eram chemat pentru<br />
defecţiuni care depăşeau atribuţiile personalului de întreţinere. Uneori<br />
reuşeam să le „repar" repede, alteori reparaţia îmi lua câte o zi<br />
întreagă, în care făceam multe teste. Aveam grijă să las urme de<br />
scule pe platourile acoperite şi arătam unde fusese defect înainte şi<br />
după testele efectuate, cum făcusem analizele, cum reparasem. După<br />
fiecare vizită, Mike era ca nou. Eram de neînlocuit.<br />
După ce i-am pregătit noua anexă a voder-vocoderului, l-am rugat<br />
să se îmbolnăvească. Am fost chemat în treizeci de minute. Mike se<br />
gândise la ceva grozav. „Boala" lui consta în nişte oscilaţii sălbatice<br />
ale instalaţiei de condiţionare a aerului din reşedinţa Temniceruluişef.<br />
Creştea şi scădea temperatura într-un ciclu de unsprezece<br />
minute, şi oscila presiunea aerului într-un ciclu mai scurt, cam de<br />
două secunde, destul ca să enerveze la culme pe cineva, provocândui<br />
perturbări de auz.<br />
Instalaţia de condiţionare a aerului nu ar trebui lăsată pe mâna<br />
computerului-şef! În tunelurile Davis avem dispozitive simple de<br />
condiţionare a aerului, cu alarmă pentru fiecare cubic, astfel încât<br />
oricine să poată face reglajul manual până se descoperă problema.<br />
Dacă aerul de la vaci se răceşte, nu sunt afectate cerealele. Dacă se<br />
sting luminile de deasupra grâului, nu sunt afectate legumele. Faptul<br />
că Mike putea stârni un iad în reşedinţa Temnicerului-şef şi nimeni nu<br />
ştia ce să facă, dovedeşte clar că e o prostie să îngrămădeşti totul<br />
într-un singur computer.<br />
Mike era foarte bine dispus. Ăsta e genul de umor care-i plăcea cel<br />
mai mult. Şi mie mi-a plăcut, i-am dat apă la moară zicându-i s-o ţină<br />
tot aşa, apoi am împrăştiat sculele pe jos şi-am scos cutiuţa neagră.
Mecanicul de serviciu veni şi bătu la uşă. Nu i-am răspuns din<br />
prima, mi-am scos braţul numărul 5, lăsând un gol. Ştiam că unora le<br />
face greaţă să se uite şi întotdeauna chestia asta îi deranja pe toţi.<br />
— Ce naiba vrei? l-am întrebat.<br />
— Ascultă, îmi zise. Temnicerul-şef e turbat ca dracu'. N-ai găsit<br />
problema?<br />
— Auzi, transmite-i Temnicerului-şef complimentele mele şi spunei<br />
că am să fac totul ca să-i redau preţiosul confort imediat ce am să<br />
găsesc circuitul defect, dacă n-o să mă ţină în loc cu tot soiul de<br />
întrebări prosteşti. Ai de gând să stai cu uşa aia deschisă, să-mi intre<br />
praf în maşini după ce le-am scos capacele? Tot eşti tu de serviciu, nai<br />
vrea să-l repari după ce-o să se pună praful? N-am să-mi părăsesc<br />
culcuşul cald ca să te ajut pe tine. Poţi să-i spui asta şi afurisitului tău<br />
de Temnicer-şef.<br />
— Ai grijă cum vorbeşti, barosane.<br />
— Ba tu să ai grijă, puşcăriaşule. Vrei să închizi uşa aia? Dacă nu,<br />
plec şi mă întorc în Luna City.<br />
Şi mi-am ridicat braţul, ţinându-l ca pe o bâtă..<br />
Închise uşa. Nu aveam nici un motiv să-l insult pe bietul om, dar<br />
făcea parte din strategie, să-i faci pe toţi să se simtă cât mai nefericiţi<br />
posibil. O să i se pară tare greu să fie în serviciul Temnicerului-şef. Eu<br />
vroiam să-l fac să i se pară insuportabil.<br />
— Să cresc nivelul? întrebă Mike.<br />
— Hm, rămâi aşa zece minute, apoi opreşte brusc. Apoi zguduie-i<br />
cam o oră cu presiunea aerului. Neregulat, dar tare. Ştii ce este o<br />
explozie sonică?<br />
— Sigur. Este...<br />
— Stai, nu-mi spune definiţia. Zornăie pe conductele de aer, la<br />
fiecare câteva minute, cu ceva care să semene cu o explozie produsă<br />
de sistem. Apoi dă-i ceva de care să-şi amintească mult şi bine. Mike,<br />
poţi să faci să-i meargă closetele în sens invers?<br />
— Desigur! Pe toate!<br />
— Câte are?<br />
— Şase.<br />
— Fii atent... programează-le să răbufnească toate şase, cât să i<br />
se ude covoarele. Dar dacă îl poţi detecta pe cel mai apropiat de<br />
dormitorul lui, fă-l să ţâşnească până în tavan. Poţi?<br />
— Sigur. Program realizat.<br />
Aveam loc să ascund cutiuţa în cutia audio a decodorului lui, iar<br />
operaţiunea asta mi-a luat vreo patruzeci de minute, lucrând cu braţul<br />
numărul 3. Apoi am probat decodorul astfel îmbunătăţit şi i-am spus<br />
s-o sune pe Wyoh şi să verifice fiecare circuit.<br />
A fost linişte timp de zece minute. Am lăsat urme de unelte pe o<br />
placă de acoperire care trebuia să fi fost scoasă dacă ceva nu era în<br />
regulă, apoi mi-am pus braţul numărul 6 şi am făcut sul mia de glume<br />
care mă aştepta, proaspăt ieşită din imprimantă.<br />
Nu aveam nevoie să deconectez dispozitivul audio al decodorului,<br />
se gândise Mike la asta şi decupla sonorul, ori de câte ori atingea<br />
cineva uşa. Din moment ce reflexele lui erau mai bune ca ale mele,<br />
am lăsat-o aşa.<br />
După câteva clipe, zise:<br />
— Toate cele douăzeci de circuite sunt în regulă. Am schimbat<br />
circuitul în mijlocul unui cuvânt, iar Wyoh nu şi-a putut da seama de<br />
discontinuitate. L-am sunat pe profesor, şi pe Mami la telefonul deacasă,<br />
şi am vorbit cu toţi trei în acelaşi timp.<br />
— Gata, ne apucăm de treabă. Cu ce pretext i-ai telefonat lui
Mami?<br />
— Am rugat-o să-ţi spună să-mi telefonezi mie, lui Adam Selene.<br />
Apoi am stat de vorbă. Are o conversaţie încântătoare. Am discutat<br />
predica lui Greg de marţea trecută.<br />
— Ei, cum?<br />
— Man, i-am spus că am ascultat-o şi i-am citat un pasaj poetic.<br />
— Oh, Mike!<br />
— E bine, Man. I-am dat de înţeles că am stat în spatele sălii şi mam<br />
strecurat afară în timpul imnului de la sfârşit. Nu e deloc curioasă,<br />
şi-a dat seama că nu vreau să fiu văzut.<br />
S-a înşelat aici. Mami e cea mai curioasă femeie de pe Lună.<br />
— Să zicem că totul e în regulă. Dar să nu mai faci. Adică nu, fă-o<br />
din nou. Du-te – prin monitor vreau să zic – la întruniri, lecturi,<br />
concerte şi la tot felul de lucruri dintr-astea.<br />
— Da, dacă nu vine vreun băgăreţ să mă deconecteze manual!<br />
Man, nu pot controla înregistratoarele alea aşa cum controlez un<br />
telefon.<br />
— Un simplu comutator. Forţă musculară brută mai degrabă decât<br />
comutare electronică.<br />
— E o barbarie. Şi nu e drept.<br />
— Mike, prea puţine sunt lucrurile drepte pe lumea asta. Ceea ce<br />
nu poate fi vindecat...<br />
— ... trebuie îndurat. Asta e amuzant doar o dată, Man.<br />
— Scuze. Hai să-i zic altfel. Ceea ce nu poate fi vindecat, ar trebui<br />
eliminat şi înlocuit cu ceva mai bun. Când ai calculat ultima dată, ce<br />
şanse aveam?<br />
— Aproximativ una din nouă, Man.<br />
— Or să se mai înrăutăţească?<br />
— Man, luni de zile or să se înrăutăţească. Şi încă nu am ajuns la<br />
punctul critic.<br />
— Cu Yankeii peste noi, vrei să zici. Bun, să revenim la problema<br />
cealaltă. De acum înainte, când mai discuţi cu cineva care a fost la<br />
vreo prelegere sau în altă parte, îi spui că ai fost şi tu şi îi dovedeşti<br />
amintindu-i ceva.<br />
— Am notat, Man. De ce?<br />
— Ai citit The Scarlet Pimpernel 37 ? Ar trebui să fie în biblioteca<br />
publică.<br />
— Da, am citit-o. Vrei să ţi-o spun?<br />
— Nu, nu! Tu eşti Scarlet Pimpernel al nostru, John Galt al nostru,<br />
Swamp Fox, omul nostru misterios. Mergi peste tot, ştii totul, te<br />
strecori din oraş fără paşaport, cutreieri toate cotloanele fără să te<br />
ştie nimeni. Întotdeauna eşti acolo unde se întâmplă ceva.<br />
Luminiţele lui pâlpâiră, scoase un chicotit discret.<br />
— E amuzant, Man. Prima oară, a doua oară, întotdeauna e<br />
amuzant.<br />
— Întotdeauna e amuzant. De cât timp ai oprit defecţiunea la<br />
reşedinţa Temnicerului-şef?<br />
— De patruzeci şi trei de minute. Dar am lăsat bubuiturile.<br />
— Mai ţine-o aşa vreun sfert de oră. Pun pariu că-l dor dinţii deja.<br />
Am să raportez apoi că mi-am terminat treaba.<br />
37 The Scarlet Pimpernel – (Scânteiuţa purpurie – 1. engl. )<br />
personaj dintr-un ciclu de romane scris de baroana Emma Magdalena<br />
Orczy (1865-1947). Eroul ciclului, Sir Percy Blakeney şi Liga lui Scarlet<br />
Pimpernel făceau imposibilul pentru a salva aristocraţii de ghilotină, în<br />
timpul Revoluţiei Franceze.
— S-a notat. Wyoh îţi trimite un mesaj, Man. Spune să-ţi amintesc<br />
că azi e ziua de naştere a lui Billy.<br />
— O, pe legea mea că am uitat. Opreşte totul Mike. Am plecat. Pa!<br />
Am ieşit în grabă. Billy e fiul Annei. Probabil că e ultimul ei copil. A<br />
făcut treabă bună pentru familie, opt copii, trei încă mai sunt acasă.<br />
Încerc să mă port cu toată lumea la fel ca Mami, să nu fac favoritisme,<br />
dar Billy e un băiat grozav şi eu l-am învăţat să citească. Poate pentru<br />
că seamănă cu mine.<br />
M-am oprit la biroul inginerului-şef să-i las nota de plată şi-am<br />
cerut să-l văd. M-a primit, dar era într-o dispoziţie mizerabilă.<br />
Temnicerul-şef îşi vărsase nervii pe el.<br />
— Nu te enerva. Azi e ziua de naştere a fiului meu şi nu vreau să<br />
întârzii. Dar trebuie să-ţi arăt ceva.<br />
Am scos din geantă un plic şi l-am scuturat pe birou. Din el căzu o<br />
muscă, carbonizată de mine cu o sârmă încinsă. Noi nu avem muşte<br />
în Tunelul Davis, dar mai intră câte una în oraş când sunt deschise<br />
ecluzele. Asta de pe masă intrase în atelierul meu tocmai când aveam<br />
nevoie de ea.<br />
— Uite, o vezi? Ghici unde am găsit-o?<br />
Având în faţă proba falsă, am construit o teorie despre<br />
întreţinerea automatelor ultrasensibile, i-am vorbit de uşile deschise,<br />
de praf, de supraveghetor.<br />
— Praful poate distruge un computer. Insectele nu au ce căuta<br />
aici! Şi totuşi, supraveghetorii tăi se plimbă parcă ar fi într-o staţie de<br />
metro. Astăzi amândouă uşile au stat deschise, în timp ce idiotul ăla<br />
se văicărea în faţa mea. Dacă mai găsesc dovezi că au fost scoase<br />
capacele de vreun tâmpit care atrage muştele, eu nu mă mai bag, e<br />
aparatura ta, şefule. Am primit să fac mai mult decât pot duce,<br />
rezolvându-ţi ţie treburile, pentru că-mi place să lucrez cu maşini<br />
bune. Dar nu suport să le văd maltratate! La revedere.<br />
— Stai. Am şi eu ceva să-ţi spun ţie.<br />
— Îmi pare rău, dar trebuie să plec. Dacă-ţi place, bine, dacă nu,<br />
treaba ta, eu nu sunt exterminator de insecte, sunt specialist în<br />
computere.<br />
E o tactică. Nimic nu-l scoate pe om mai tare din minţi decât faptul<br />
că nu-l laşi să zică ce are de zis. Cu ceva noroc şi cu ajutor din partea<br />
Temnicerului-şef, pun pariu că inginerul-şef o să facă ulcer până la<br />
Crăciun.<br />
Am întârziat şi mi-am cerut scuze lui Billy. Alvarez a mai venit cu o<br />
şmecherie, o cercetare amănunţită la ieşirea din Complex. Am<br />
suportat liniştit, fără să le adresez Dragonilor, care m-au<br />
percheziţionat, nici cea mai inofensivă înjurătură. Vroiam să ajung cât<br />
mai repede acasă. I-au nedumerit în schimb cele o mie de glume.<br />
— Ce sunt astea? mă întrebă unul.<br />
— Hârtie de imprimantă, am zis. Programe de testare.<br />
I se alătură şi colegul lui. Nu cred că ştiau să citească. Au vrut să<br />
mi le ia, dar le-am zis să-l sune pe inginerul-şef. M-au lăsat să trec. Nu<br />
mi-a părut rău, s-o ţină tot aşa şi gărzile vor fi din ce în ce mai urâte<br />
de toată lumea.<br />
Hotărârea de a-l face pe Mike o personalitate a apărut ca urmare a<br />
faptului că fiecare membru de partid avea nevoie să-i telefoneze din<br />
când în când. Sfatul meu cu concertele şi piesele de teatru era doar<br />
un efect secundar. La telefon, vocea lui Mike avea o calitate ciudată,<br />
pe care n-o observasem în perioada când îl vizitam la Complex. Când
vorbeşti la telefon, cu cineva există un zgomot de fond. Îi auzi<br />
respiraţia, bătăile inimii, mişcările corpului, chiar dacă nu eşti<br />
conştient de asta. Mai mult, chiar dacă vorbeşti de sub o cască,<br />
zgomotele pătrund suficient de mult ca să „umple spaţiul", să-l<br />
personalizeze.<br />
Cu Mike nu exista nimic din toate astea.<br />
Vocea lui era „umană" în timbru şi inflexiune, uşor de recunoscut.<br />
Era bariton, avea accent de nord-american cu nuanţe australiene. Ca<br />
„Michelle" avea voce de soprană, cu accent franţuzesc. Personalitatea<br />
i se dezvoltase, căpătase noi valenţe. Când l-am prezentat lui Wyoh şi<br />
profesorului, vorbea ca un copil pedant, dar în câteva săptămâni a<br />
înflorit. Îl vedeam ca pe un bărbat de vârsta mea.<br />
Când a prins conştiinţă, avea o voce neclară, aspră, greu de<br />
înţeles. Acum, vocea îi era limpede, iar alegerea cuvintelor şi pauzele<br />
în vorbire erau fireşti, familiare cu mine, şcolăreşti cu profesorul,<br />
galante cu Wyoh, variaţii la care te aştepţi de la un adult.<br />
Dar fundalul sonor era zero. O tăcere totală.<br />
L-am umplut. Mike avea nevoie de câteva sugestii. Nu şi-a compus<br />
o respiraţie zgomotoasă, în mod normal nici n-ai fi observat-o. Dar era<br />
atent la nuanţe. „Scuză-mă, Mannie, eram în baie când a sunat<br />
telefonul", şi auzeai o respiraţie precipitată. Sau: „Mâncam, dă-mi<br />
voie să înghit". Chiar şi cu mine a început să-şi folosească micile<br />
„artificii" umane, odată ce s-a hotărât că trebuie să fie un „corp<br />
omenesc".<br />
L-am alcătuit cu toţii pe „Adam Selene" discutând la hotelul<br />
„Raffles". Câţi ani are? Cum arată? E căsătorit? Unde locuieşte? Ce<br />
munceşte? Ce îl pasionează?<br />
Am hotărât că Adam are în jur de patruzeci de ani, e sănătos, bine<br />
făcut, educat, interesat de toate artele şi ştiinţele, bun cunoscător al<br />
istoriei, şahist bun, fără prea mult timp liber. E însurat în stilul cel mai<br />
des întâlnit, o căsnicie în troikă, cu patru copii, în care el e soţul<br />
senior. Soţia şi soţul junior nu fac politică, din câte ştim noi.<br />
Are o frumuseţe masculină aspră, păr cârlionţat, cărunt. E de rasă<br />
amestecată, a doua generaţie într-o parte şi a treia în cealaltă parte.<br />
După standardele lunare, e bogat, face afaceri în Novylen, în<br />
Kongville şi în L-City. Birourile le are în L-City, cu anticamere, are un<br />
personal format din douăsprezece persoane, şi un birou personal în<br />
care lucrează doar adjunctul şi secretara.<br />
Wyoh a vrut să ştie dacă e încurcat cu secretara. I-am zis s-o lase<br />
baltă, e ceva intim. Wyoh spuse indignată că nu era o simplă<br />
curiozitate din partea ei – nu încercam noi să conturăm personajul?<br />
Am hotărât că birourile lui erau în Domul vechi, pe rampa trei, la<br />
sud, în inima districtului financiar. Dacă cunoşti bine L-City, îţi aduci<br />
aminte că unele birouri au ferestre peste nivelul Domului, cu vedere<br />
în afară. Trebuia să ţin seama de asta pentru efectele sonore ale<br />
mediului înconjurător.<br />
Am făcut o schiţă pe podea şi, dacă biroul ăla ar fi existat, ar fi<br />
trebuit să se afle între Aetna Luna şi Greenberg & Co. Am folosit un<br />
recorder de buzunar pentru a înregistra sunetele din acel loc. Mike le<br />
completă ascultând la telefoanele de acolo.<br />
De-atunci, când îl sunam pe Adam Selene, telefonul lui nu mai era<br />
mort. Întotdeauna răspundea cineva. Dacă răspundea „Ursula",<br />
secretara, mesajul era: „Selene Associates. Luna va fi liberă!" Apoi,<br />
zicea: „Aşteptaţi un moment. Gospodin Selene este la alt telefon",<br />
după care auzeai că se trăgea apa la un WC şi ştiai că ţi-a zis o<br />
minciunică. Uneori, răspundea Adam: „Adam Selene la telefon. O
secundă, să închid sistemul video". Sau răspundea adjunctul: „Aici e<br />
Albert Ginwallah, asistentul personal al domnului Adam Selene.<br />
Libertate Lunii! Dacă e o problemă de partid, aşa cum cred că e,<br />
numele pe care mi l-aţi spus presupun că e numele de partid, vă rog,<br />
daţi-i drumul. Eu mă ocup de asemenea treburi pentru preşedinte".<br />
Ultima variantă era o cursă, pentru că fiecare camarad fusese<br />
instruit să vorbească numai cu Adam Selene. Nu se lua nici o măsură<br />
disciplinară împotriva celor care înghiţeau momeala. Şeful de echipă<br />
al respectivului era avertizat că nu trebuia să încredinţeze nici un<br />
secret important camaradului respectiv.<br />
Am auzit ecouri. Sloganurile „Luna liberă!" sau „Luna va fi liberă!"<br />
au prins în mijlocul tinerilor şi, mai apoi, în rândurile cetăţenilor<br />
serioşi. Prima dată când am auzit sloganul într-o convorbire de<br />
afaceri, aproape că mi-am muşcat limba. L-am sunat pe Mike şi l-am<br />
întrebat dacă persoana era membru al partidului. Nu era. I-am<br />
recomandat lui Mike să cerceteze arborele partidului şi să vadă dacă<br />
poate fi recrutat de cineva.<br />
Dar ecoul cel mai interesant l-am auzit în fişierul Zebra. „Adam<br />
Selene" a apărut în fişierul şefului spionilor la mai puţin de o lună de<br />
la crearea lui, cu notiţa că era un nume de acoperire pentru<br />
conducătorul unui nou partid ilegal.<br />
Spionii lui Alvarez s-au ocupat de Adam Selene. Lună după lună,<br />
dosarul lui din fişierul Zebra creştea: „Individ vârstă medie, 34-45 de<br />
ani, birouri pe partea sudică a Domului vechi; program de birou între<br />
9-18, în afară de sâmbăta, dar convorbirile sunt preluate şi la alte ore,<br />
are o casă în interiorul spaţiului urban presurizat şi nu face mai mult<br />
de şaptesprezece minute până la serviciu. Are copii. Face afaceri cu<br />
bunuri de larg consum şi afaceri de fermă. Merge la teatru, concerte.<br />
Se implică în viaţa culturală. Probabil este membru al Clubului de şah<br />
Luna City şi al Clubului de şah Luna. Joacă ricochet şi alte sporturi<br />
dure la ora prânzului, probabil la Clubul Atletic Luna City. Îi plac<br />
mâncărurile rafinate, dar are grijă de siluetă. Are o memorie de<br />
elefant şi abilitate matematică. Este genul de om de acţiune, gata să<br />
ia decizii rapide sub presiune".<br />
Un spion era convins că a vorbit cu Adam la teatru în pauza piesei<br />
Hamlet, prezentată de trupa Civic Players. Alvarez a notat descrierea<br />
care se potrivea cu imaginea noastră, mai puţin părul creţ.<br />
Fiecare număr de telefon pentru Adam era raportat cu<br />
conştiinciozitate, dar Alvarez era înnebunit că numerele erau greşite,<br />
de câte ori le verifica. (Nu inexistente, ci greşite. Ne gândisem la<br />
chestia asta, iar Mike folosea numere care nu erau atribuite nimănui<br />
şi schimba numerele ori de câte ori erau alocaţi noi abonaţi la cele pe<br />
care le utilizasem). Alvarez a încercat să dea de urma lui „Selene<br />
Associates" presupunând că numărul are o singură cifră greşită – am<br />
aflat asta de la Mike, care ascultase la telefonul lui Alvarez când<br />
dăduse ordinul. Mike le jucă o festă pe chestia asta: subordonatul,<br />
care suna la telefon schimbând cifra, nimerea de fiecare dată la<br />
reşedinţa Temnicerului-şef. Aşa că Alvarez a fost chemat la<br />
Temnicerul-şef să dea socoteală de ce se-ntâmplă.<br />
Nu puteam să-l cert pe Mike, dar l-am avertizat că orice persoană<br />
deşteaptă şi-ar da seama că cineva se ţine de poante cu computerul.<br />
Mike îmi zise că nu erau ei atât de deştepţi, încât să se prindă de<br />
figură.<br />
Alvarez se învârtea în cerc. De fiecare dată când obţinea un număr<br />
al lui Adam, noi localizam un spion, un spion nou, pentru că celor pe<br />
care-i reperasem mai înainte nu le dădusem numerele. În schimb, ei
erau recrutaţi într-o organizaţie inutilă, în care puteau cel mult să dea<br />
informaţii unul despre celălalt, ca un câine care aleargă după propria<br />
lui coadă. Cu ajutorul lui Alvarez, descopeream imediat fiecare spion<br />
nou. Cred că lui Alvarez nu-i plăceau spionii pe care-i angaja, doi<br />
dintre ei dispăruseră şi organizaţia noastră, care avea pe-atunci peste<br />
şase mii de membri, nu reuşi niciodată să-i găsească. Cred că<br />
fuseseră eliminaţi sau muriseră în timpul interogatoriilor.<br />
Selene Associates nu era singura companie falsă pe care o<br />
înfiinţasem. LuNoHoCo era o altă firmă falsă, mai mare, cu adresă<br />
serioasă. Avea birourile principale în Hong Kong, filiale în Luna City şi<br />
în Novy Leningrad, cu sute de angajaţi, dintre care cei mai mulţi nu<br />
erau membri de partid şi era cea mai grea operaţiune a noastră.<br />
Planul principal al lui Mike era să listeze un număr impresionant de<br />
probleme care cereau rezolvare. Una dintre ele era finanţarea. Alta,<br />
cum să protejăm catapulta de un atac din spaţiu.<br />
Profesorul se gândi să jefuim o bancă pentru a rezolva prima<br />
problemă, însă îi era silă să facă aşa ceva. Dar l-am ascultat şi ne-am<br />
apucat să jefuim bănci, firme şi Autoritatea. Mike s-a gândit la<br />
problemă şi a rezolvat-o împreună cu profesorul. La început, Mike nu<br />
prea ştia de ce aveam nevoie de bani. Ştia tot atât de puţin despre<br />
nevoile materiale ale oamenilor, cât ştia şi despre sexualitate. Mike<br />
învârtea milioane de dolari şi nu vedea nici o problemă. Începu să-i<br />
trimită Autorităţii cecuri pentru orice sumă doream.<br />
Profesorul se sperie când află de manevra asta. Apoi îi explică lui<br />
Mike că era riscant să încerce să încaseze un cec de, să zicem, zece<br />
milioane de dolari AS din visteria Autorităţii.<br />
Au reluat ideea. Au făcut o divizare pe mai multe nume şi în mai<br />
multe locuri în întreaga Lună. Fiecare bancă, fiecare firmă, magazin,<br />
agenţie, chiar şi Autoritatea la care Mike ţinea contabilitatea erau<br />
tapate de fonduri pentru partid. Era o escrocare în sistem piramidal<br />
bazată pe principiul – necunoscut de mine, dar ştiut de Mike şi de<br />
profesor – că mulţi bani înseamnă simple cifre în contabilitate.<br />
Iată un exemplu, întâlnit în sute de variante: Sergei, fiul familiei<br />
mele, de optsprezece ani, membru de partid, este solicitat să-şi<br />
deschidă un cont la banca Bunăstarea Generală şi Riscul Împărţit.<br />
Face depuneri. De fiecare dată se fac mici erori, este creditat cu mai<br />
mult decât depune, este debitat cu mai puţin decât retrage. Peste<br />
câteva luni, când îşi găseşte o slujbă în afara oraşului şi-şi transferă<br />
contul la Credit Mutual Tycho, fondurile transferate sunt deja umflate<br />
de trei ori. Cea mai mare parte din fond şi-o retrage în numerar şi o<br />
dă şefului celulei sale. Mike ştie suma pe care Sergei trebuie s-o dea<br />
şefului său. Ei nu ştiu că Adam Selene este unul şi acelaşi cu<br />
contabilul-şef al băncii şi au fost instruiţi ca fiecare să-i raporteze lui<br />
Adam tranzacţia. Aşa ne asiguram de sinceritatea lor, chiar dacă<br />
amănuntul ăsta n-a fost trecut în plan de la început.<br />
Ca să vă imaginaţi cât de cât cum mergea afacerea, înmulţiţi<br />
acest furt de trei mii de dolari Hong Kong de câteva sute de ori.<br />
Nu vă pot descrie tertipurile folosite de Mike pentru a-şi echilibra<br />
registrele şi a împiedica observarea miilor de furturi.<br />
Dar amintiţi-vă că cel care foloseşte automatele îşi închipuie că<br />
sunt corecte. Va face teste pentru a verifica dacă automatele<br />
funcţionează corect, dar nu-i va trece prin minte că testele nu<br />
dovedesc nimic, pentru că maşina în sine nu e corectă, are o<br />
anomalie. Furturile lui Mike nu erau niciodată atât de mari încât să<br />
dea peste cap economia, erau ca o jumătate de litru de sânge,<br />
cantitate destul de mică ca să nu-l afecteze pe donator. Nu-mi dau
seama cine pierdea, pentru că banii erau schimbaţi în foarte multe<br />
modalităţi. Pe mine mă deranja de fapt schema. Am fost învăţat să fiu<br />
cinstit cu toţi, în afară de Autoritate. Profesorul susţinea că ceea ce<br />
se-ntâmpla era o inflaţie slabă, compensată de faptul că puneam<br />
banii la loc – dar ar fi trebuit să-i amintesc că Mike are înregistrări şi<br />
totul se poate înapoia după Revoluţie cu uşurinţă, pentru că nu vom<br />
mai fi secaţi de sume din ce în ce mai mari de Autoritate.<br />
Mi-am liniştit conştiinţa. Ăsta era un lucru minor în comparaţie cu<br />
escrocheriile făcute de guverne de-a lungul istoriei pentru finanţarea<br />
războaielor, iar revoluţia e şi ea un război, nu?<br />
Banii ăştia, după ce treceau prin mai multe mâini, sporiţi de Mike<br />
de fiecare dată, ajungeau ca finanţare principală la LuNoHoCo,<br />
companie mixtă, reciprocă şi pe acţiuni. Giranţii „gentlemeniaventurieri",<br />
care se ascundeau în spatele acţiunilor, depuneau banii<br />
furaţi pe numele lor. N-are rost să intru în amănunte despre<br />
contabilitatea ţinută de firmă, din moment ce Mike conducea totul, nu<br />
se încălca nici o urmă de corectitudine.<br />
Acţiunile firmei se comercializau la Hong Kong Luna Exchange şi<br />
se listau în Zürich, Londra şi New York. Wall Street Journal o numea:<br />
„o investiţie atractivă, risc-mare, câştig-mare, cu o rată puternică de<br />
creştere".<br />
LuNoHoCo era o firmă de inginerie şi exploatare, implicată în,<br />
multe afaceri, cele mai multe legale. Dar scopul principal al firmei era<br />
construirea unei a doua catapulte în secret.<br />
Operaţiunea nu putea rămâne secretă. Nu poţi cumpăra un<br />
generator de energie atomică fără să se observe. (Energia solară era<br />
exclusă, din motive evidente). Părţile generatorului au fost<br />
comandate la Pittsburgh, cu echipament standard UnivCalif şi le-am<br />
plătit bucuroşi un preţ exorbitant, pentru a avea cea mai bună<br />
calitate. Nu poţi construi nici un stator pentru câmp de inducţie fără<br />
să fii observat. Dar cel mai important lucru din toate era că nu poţi să<br />
faci o construcţie mare angajând o grămadă de oameni, fără să fie<br />
văzută. Sigur, catapultele sunt în marea lor parte vid, inelele<br />
statorului nici măcar nu se apropie de capătul de ejecţie. Catapulta de<br />
3-g a Autorităţii avea o lungime de aproape o sută de kilometri. Nu<br />
numai că avea un câmp marcat pentru navele spaţiale pe orice hartă<br />
lunară, dar era atât de mare, încât putea fi fotografiată sau văzută de<br />
pe Terra cu un telescop suficient de mare. Apărea în toată<br />
splendoarea şi pe un ecran radar.<br />
Noi construiam o catapultă mai scurtă, de 10-g, dar chiar şi aşa<br />
avea treizeci de kilometri lungime şi era prea mare ca s-o ascunzi.<br />
Am ascuns-o totuşi, prin metoda „scrisorii furate" 38 .<br />
Uneori, îi puneam lui Mike întrebări din şirul nesfârşit de povestiri<br />
citite de el, întrebându-mă ce idei scoate de-acolo. Am observat că<br />
din povestirile astea căpătase o viziune mai fidelă despre viaţa<br />
oamenilor, decât dacă ar fi reuşit să strângă date din realitate.<br />
Ficţiunea îi dădea o imagine completă a vieţii, o imagine pe care<br />
fiinţele omeneşti o considerau ca fiind cea adevărată. Mike o trăia. Pe<br />
lângă efectul „umanizator", ce înlocuia experienţa pe care Mike nu o<br />
avea, computerul nostru lua multe idei din „datele nereale", cum<br />
numea el literatura. De la Edgar Allan Poe a aflat cum se poate<br />
ascunde o catapultă.<br />
38 1 „Scrisoarea furată" – celebră nuvelă de Edgar Allan Poe. O<br />
scrisoare furată este pusă într-o „ascunzătoare" aflată sub ochii<br />
tuturor, în care nimănui nu i-ar trece prin gând să o caute.
Am ascuns-o de-adevăratelea. În primul rând, trebuia amplasată<br />
sub pământ pentru a nu apărea pe radar, iar în al doilea rând, aveam<br />
nevoie de ceva mai subtil. Localizarea selenografică trebuia să fie<br />
secretă.<br />
Cum era posibil aşa ceva cu un asemenea monstru, la care lucrau<br />
atât de mulţi oameni? Hai s-o luăm altfel. Să zicem că locuieşti în<br />
Novylen. Ştii unde e Luna City? Ei da, pe marginea estică a lui Mare<br />
Crisium, toată lumea o ştie! Deci? Ce latitudine şi ce longitudine?<br />
Poftim? Uită-te într-un atlas! Atunci? Dacă nu ştii decât atât, cum de<br />
ai nimerit-o săptămâna trecută? Lasă-te de bancuri, amice, am luat<br />
metroul, am schimbat la Torricelli şi-am dormit restul drumului.<br />
Capsula ştie pe ce drum s-o ia, nu eu.<br />
Vezi? Nu ştii unde e Luna City! Pur şi simplu, cobori la metro, te<br />
urci în capsulă şi te dai jos la staţia Sud.<br />
Aşa am ascuns şi noi catapulta.<br />
E în zona Mare Undarum, „toată lumea ştie asta". Dar unde e de<br />
fapt şi unde am spus noi că e, diferă cu vreo sută de kilometri în nord,<br />
sud, est, vest sau o combinaţie din toate astea.<br />
Astăzi, dacă vrei, găseşti amplasarea exactă într-o carte de date,<br />
dar evident că e greşită. Localizarea reală a catapultei noastre este la<br />
ora actuală secretul cel mai bine păzit al Lunii.<br />
Nu poate fi văzută din spaţiu cu ochiul liber sau pe radar. E sub<br />
pământ, protejată pentru ejecţie şi arată ca o gaură mare, fără formă,<br />
ca alte zece mii de găuri de acest gen şi are deasupra un munte unde<br />
nu e nici un loc primitor pentru aterizarea rachetelor.<br />
Cu toate astea, era o zonă foarte populată şi-n timpul construcţiei<br />
şi după aceea. Chiar şi Temnicerul-şef a vizitat zona, iar Greg, unul<br />
din soţii familiei, i-a prezentat-o. Temnicerul-şef venise cu o rachetă<br />
poştală închiriată pentru o zi, iar Ciborgul lui primise coordonatele şi o<br />
baliză radar ca să ajungă – un loc care nu era prea greu de găsit, dar<br />
de-acolo trebuia să călătorească cu vagonetul, iar vagonetele noastre<br />
nu sunt ca autobuzele de pasageri de pe vremuri, care făceau traseul<br />
dintre Endsville şi Beluthihatchie, ci transportoare de încărcătură fără<br />
locuri confortabile pentru a admira peisajul, iar călătoria este atât de<br />
anevoioasă, încât cel care se încumeta s-o facă, trebuia să fie legat în<br />
vagonet. Temnicerul-şef vroia să călătorească în cabină, dar – ne pare<br />
rău, gospodin! – locul e atât de strâmt încât nu încap decât<br />
conductorul şi ajutorul lui şi e nevoie de amândoi ca să ţină vagonetul<br />
stabil.<br />
După trei ore nu se mai gândea decât să ajungă acasă. Nici nu i-a<br />
mai păsat de scopul acelei forări pentru care venise şi de valoarea<br />
neacoperită a resurselor.<br />
Persoanele mai puţin importante, muncitorii şi personalul auxiliar<br />
călătoreau prin canalele interconectate de explorare a gheţii, un mod<br />
şi mai simplu de a te rătăci. Dacă cineva ar fi avut după el un<br />
dispozitiv de dirijare, ar fi localizat amplasarea, dar securitatea era<br />
extrem de strictă. Unul a încercat chestia asta, dar a suferit un<br />
accident la costumul de presiune, efectele lui au fost trimise înapoi în<br />
L-City, iar dispozitivul de dirijare arăta ceea ce trebuia, adică ceea ce<br />
vroiam noi să arate, pentru că i-am făcut o operaţie rapidă cu braţul<br />
numărul 3. Poţi resigila un dispozitiv fără să laşi urme, dacă lucrezi în<br />
atmosferă de nitrogen. Nici o problemă, am purtat o mască de oxigen<br />
cu presiune ceva mai mare.<br />
Am primit şi personalităţi de pe Pământ, care deţineau posturi<br />
cheie în Autoritate. Ei au călătorit mai uşor, folosind drumul<br />
subpământean, presupun că fuseseră avertizaţi de Temnicerul-şef.
Dar chiar şi pe drumul ăsta sunt treizeci de kilometri de parcurs cu<br />
vagonetul. Am avut un vizitator de pe Pământ, care părea interesat<br />
de ceea ce se întâmpla acolo, doctorul Dorian, fizician şi inginer.<br />
Vagonetul s-a răsturnat – şoferul neîndemânatic încercase o<br />
scurtătură – nu se vedea nimic în jur, iar baliza radar fusese distrusă.<br />
Bietul doctor Dorian a petrecut şaptezeci şi două de ore într-un iglu de<br />
piatră şi a fost dus de urgenţă înapoi în L-City, bolnav de hipoxemie şi<br />
supradoză de radiaţii, în ciuda eforturilor depuse pentru el de cei doi<br />
membri ai partidului care îl conduceau.<br />
Poate că ar fi fost mai sigur să-l fi lăsat să vadă. Nu cred că şi-ar fi<br />
dat seama de vorbele în doi peri şi n-ar fi găsit nici o eroare în locaţie.<br />
Puţini oameni se uită la stele când sunt în costumele de presiune,<br />
chiar atunci când Soarele o permite. Sunt şi mai puţini cei care pot citi<br />
stelele– şi nimeni nu se poate localiza la suprafaţă fără ajutor, decât<br />
dacă are instrumente şi ştie cum să le folosească, dacă are tabele şi<br />
un instrument de măsurat timpul. Minimul necesar ar fi un octant,<br />
tabele şi un ceas bun. Noi îi încurajam pe vizitatori să urce la<br />
suprafaţă, dar dacă cineva avea un octant sau vreun echivalent<br />
modern al acestui instrument, era posibil să aibă un accident.<br />
Nu-i accidentam pe spioni. Îi lăsam să se uite, îi supravegheam<br />
bine, iar Mike ne prezenta rapoartele lor. Unul raportă că era sigur că<br />
găsisem minereu de uraniu – necunoscut pe Lună pe vremea aceea,<br />
proiectul Centerbore fiind perfectat mult mai târziu. Al doilea spion a<br />
venit cu un dispozitiv de măsurare a radiaţiilor. L-am ajutat să le<br />
caute prin tunele.<br />
În martie 2076, catapulta era aproape gata, mai trebuia doar să<br />
instalăm segmenţii statorului. Instalasem deja generatorul de energie<br />
şi co-axul care fusese întins pe sub pământ cu o legătură la vedere<br />
pentru cei treizeci de kilometri lungime. Am redus echipa cât am<br />
putut de mult, iar majoritatea lucrătorilor erau membri ai partidului.<br />
Am păstrat totuşi un spion, ca Alvarez să poată avea rapoarte<br />
regulate, nu vroiam să se îngrijoreze, ar fi devenit suspicios. În<br />
schimb, i-am dat de lucru în furnicare.<br />
10<br />
S-au schimbat multe în aceste unsprezece luni de când am iniţiat<br />
revoluţia. Wyoh s-a botezat la biserica lui Greg, sănătatea profesorului<br />
s-a şubrezit atât de mult încât a fost nevoit să renunţe la catedră, iar<br />
Mike s-a apucat să scrie poezii. Yankeii au retrogradat în clasament.<br />
Nu m-ar fi deranjat să-i plătesc profesorului pariurile pierdute, dacă<br />
ştiam că ar fi avut vreo şansă, dar de la fanion la retrogradare într-un<br />
singur sezon, era prea mult pentru mine şi-am încetat să-i mai<br />
urmăresc la video.<br />
Boala profesorului era un truc. Se simţea într-o formă perfectă<br />
pentru vârsta lui, exersa trei ore pe zi în camera de hotel şi dormea în<br />
pijamale de plumb de trei sute de kilograme. Tot aşa făceam şi eu şi<br />
Wyoh, dar ei nu-i plăcea.<br />
Nu cred că a trişat vreodată încercând să-şi petreacă noaptea<br />
confortabil. Nu bag mâna în foc, pentru că nu dormeam cu ea. A<br />
devenit un obişnuit al casei în familia Davis. Nu i-a luat mult să treacă<br />
de la „gospoja Davis" la „gospoja Mami". Încă o zi şi-i zicea Mami şi<br />
apoi Mimi, apucând-o de mijloc cu simpatie. Când fişierul Zebra a<br />
arătat că nu se mai putea întoarce în Hong Kong, Sidris a luat-o pe
Wyoh la salonul ei de frumuseţe după program şi a făcut o treabă de<br />
nota zece. I-a dat pielii lui Wyoh o tentă întunecată, care nu se mai<br />
lua la spălat. Apoi i-a aranjat şi părul, din blond în negru, ondulat de<br />
ziceai că-i natural, imposibil de descreţit. I-a mai adăugat lucruri<br />
minore, lac de unghii mat, inserări de plastic pentru obraji şi nări şi,<br />
bineînţeles, lentile de contact negre. Când Sidris şi-a terminat munca,<br />
Wyoh putea ieşi la plimbare fără nici o teamă pentru felul cum arăta.<br />
Deghizarea ei era perfectă. Era o mulatră autentică, cu obârşie<br />
corespunzătoare – Tamil, un amestec de rasă din Angola cu rasa<br />
germană. Eu îi ziceam Wyma în loc de Wyoh.<br />
Era grozavă. Când trecea pe coridor mişcându-şi şoldurile senzual,<br />
băieţii umblau după ea roiuri.<br />
Wyoh se apucă să înveţe munca la fermă de la Greg, dar Mami<br />
puse capăt acestui lucru. Ferma nu era o treabă de femeie, iar Greg şi<br />
Hans nu erau singurii bărbaţi din familie implicaţi în asta. Era<br />
inteligentă şi dornică de a munci, aşa că a intrat ca ajutor în salonul<br />
de frumuseţe al lui Sidris.<br />
Profesorul paria pe ponei în două conturi, unul după sistemul<br />
jocheului junior campion" al lui Mike, celălalt după propriul său sistem<br />
„ştiinţific". Prin iulie '75, recunoscu că nu ştie nimic despre cai şi<br />
merse pe mâna lui Mike, crescând sumele pentru pariuri, pe care le<br />
răspândi pe la mai mulţi agenţi de pariuri. Din câştiguri plătea<br />
cheltuielile partidului, în timp ce Mike făcea escrocherii pentru a<br />
finanţa catapulta. Dar, curând, profesorul îşi pierdu interesul pentru<br />
un lucru atât de sigur şi abia dacă mai plasa pariurile indicate de<br />
Mike. Încetă să mai citească cronicile hipice – e trist când un jucător<br />
vechi renunţă la cursele de cai.<br />
Ludmilla a făcut o fetiţă despre care se zice că e norocoasă şi<br />
care-mi place la nebunie – orice familie are nevoie de o fetiţă. Wyoh<br />
le-a surprins pe femeile noastre dovedindu-se expertă în arta<br />
moşitului, total neştiutoare când a fost vorba de creşterea copiilor. Cei<br />
doi fii mai mari şi-au găsit neveste, iar Teddy, de treisprezece ani, a<br />
fost ales de o familie din afară. Greg a angajat doi băieţandri de la<br />
fermele vecine, iar după şase luni de trăit la noi în casă, au fost<br />
primiţi în familie, fără a grăbi însă lucrurile. Îi cunoşteam pe ei şi pe<br />
familiile lor de ani de zile. Astfel, am refăcut echilibrul pe care-l<br />
pierdusem prin alegerea Ludmillei şi am pus capăt remarcilor tăioase<br />
ale mamelor burlacilor care nu-şi găseau familii. Asta nu înseamnă că<br />
Mami nu e capabilă să facă pe cineva de râs, dacă nu e demn de<br />
familia Davis.<br />
Wyoh o recrută pe Sidris în organizaţie. Sidris îşi porni propria ei<br />
celulă, recrutându-l pe celălalt asistent al ei şi salonul ei Bon Ton<br />
Beauté Shoppe a devenit un adevărat centru al subversiunii. I-am pus<br />
pe copiii mai mici să lucreze pentru noi, pentru livrări şi alte treburi pe<br />
care le putea face un copil. De asemenea, tot ei puteau să<br />
supravegheze sau să urmărească o persoană prin coridoare mai bine<br />
decât un adult, fără să trezească suspiciuni. Sidris s-a agăţat de ideea<br />
asta şi a extins-o printre femeile recrutate în salonul de frumuseţe.<br />
N-a trecut prea mult şi-aveam la îndemână atât de mulţi copii,<br />
încât îi puteam urmări pe toţi spionii lui Alvarez. Cu Mike capabil să<br />
asculte la orice telefon şi cu un copil reperându-l ori de câte ori pleca<br />
de-acasă sau de la serviciu, sau dintr-altă parte – având destul de<br />
mulţi copii, încât unul telefona, iar celălalt îl ţinea sub supraveghere –<br />
puteam ţine un spion sub observaţie strictă, nelăsându-l să vadă ceea<br />
ce noi nu doream să fie văzut. În scurt timp, aveam rapoartele<br />
telefonice ale spionilor fără să mai aşteptăm fişierul Zebra. Nu conta
dacă individul dădea telefon dintr-o cârciumă sau de-acasă, cu un<br />
copil din organizaţia Haimanalele de pe Baker Street 39 la treabă, Mike<br />
trecea pe ascultare încă înainte ca ei să termine de tastat numărul.<br />
Puştii ăştia care lucrau pentru organizaţie l-au reperat pe<br />
adjunctul lui Alvarez din L-City. Ştiam că are trebuie să aibă un<br />
adjunct, pentru că turnătorii nu-i raportau personal la telefon şi nu<br />
cred că erau recrutaţi de Alvarez, pentru că nici unul dintre ei nu lucra<br />
în Complex, iar Alvarez venea în interiorul lui L-City numai la vizita<br />
vreunui personaj foarte important de pe Pământ, care avea nevoie de<br />
gardă de corp.<br />
Adjunctul lui nu era doar un om, ci doi: un deţinut bătrân care<br />
avea un magazin de bomboane, ziare şi cărţi în Domul vechi şi fiul lui,<br />
care era în serviciul civil de la Complex. Fiul ducea rapoartele<br />
înăuntru. Mike nu le auzea.<br />
I-am lăsat în pace. Dar din momentul acela, aveam rapoartele<br />
spionilor din teren cu o jumătate de zi înaintea lui Alvarez. Acest<br />
avantaj – datorat în întregime puştilor de cinci-şase ani – a salvat<br />
vieţile a şapte camarazi. Cinste echipei Haimanalelor de pe Baker<br />
Street!<br />
Nu-mi aduc aminte cine le-a pus numele, dar cred că a fost Mike –<br />
eu eram doar un fan al lui Sherlock Holmes, în timp ce el era convins<br />
că e fratele lui Sherlock Holmes, Mycroft – şi n-aş putea să jur că nu e<br />
aşa. Realitatea e o noţiune ambiguă. Puştii nu-şi spuneau astfel,<br />
grupurile de prieteni care se jucau împreună aveau nume puse de ei.<br />
Noi nu i-am împovărat cu secrete care i-ar fi pus în pericol. Sidris<br />
lăsase pe seama mamelor să le spună de ce făceau asta şi asta, cu<br />
condiţia să nu li se spună niciodată motivul real. Copiii ăştia deştepţi<br />
foc ar face orice e misterios şi amuzant, multe din jocurile lor se<br />
bazează pe ideea de a fi mai deştept decât celălalt.<br />
Salonul Bon Ton era un fel de radio şanţ, femeile aflau veştile mai<br />
repede decât Cotidianul lunar. Am sfătuit-o pe Wyoh să-i raporteze lui<br />
Mike în fiecare seară şi să nu încerce să-i facă un rezumat, ci să-i<br />
spună toate veştile aşa cum le auzea, pentru că nu avea de unde să<br />
ştie ceea ce era important pentru Mike, care asocia fiecare informaţie<br />
primită cu alte o mie de informaţii.<br />
Salonul de frumuseţe era şi un loc de lansare al zvonurilor. La<br />
început, partidul a mers mai încet, dar apoi rapid, odată ce puterile<br />
celor trei inteligenţe începură să dea roade şi totodată pentru că<br />
Dragonii Păcii erau mai răi decât vechile gărzi. Când a crescut<br />
numărul membrilor şi partidul a devenit mai puternic, am mărit viteza<br />
agitprop-ului 40 , a zvonurilor de propagandă, am început să lansăm<br />
activităţi subversive, acte provocatoare şi sabotaje. De agitprop se<br />
ocupa Finn Nielsen când era ceva mai uşor, dar mai avea ca sarcină şi<br />
treaba periculoasă a continuării, acoperirii şi mascării activităţii în<br />
vechea luptă ilegală, a spionilor. Acum, o mare parte din agitprop a<br />
fost preluat de Sidris.<br />
Asta presupunea în mare parte distribuirea manifestelor. Sidris nu<br />
avea nici un fel de literatură subversivă în magazinul ei, nu exista nici<br />
la noi acasă, nici la hotel unde stătea profesorul. Distribuirea o făceau<br />
copiii, care încă nu ştiau să citească.<br />
Sidris muncea toată ziua aranjându-le pe cucoane la păr, făcând<br />
39 Sherlock Holmes, eroul lui Conan Doyle (care locuia pe Baker<br />
Street), avea o trupă de copii ai străzii care spionau pentru el.<br />
40 Prescurtarea pentru Agitaţie şi Propagandă, uzuală în Uniunea<br />
Sovietică (în 1. rusă în text).
tot felul de chestii ce ţin de un salon de frumuseţe: cosmetică,<br />
manichiură, pedichiură şi altele. Într-o seară, în perioada în care era<br />
foarte ocupată, ne plimbam braţ la braţ pe Şoseaua subterană şi am<br />
zărit o faţă ce-mi era cunoscută – o fetiţă slabă, cu oase proeminente,<br />
cu păr roşu ca morcovul. Avea cam doisprezece ani, vârsta la care o<br />
fată capătă forme de femeie, fără să fie conştientă de ea însăşi. O<br />
cunoşteam, ştiam sigur, dar când şi unde o întâlnisem nu-mi dădeam<br />
seama.<br />
— Psst, păpuşico, am spus. Uită-te la fetişcana asta din faţă. Păr<br />
portocaliu, slăbuţă.<br />
Sidris se uită la ea.<br />
— Dragule, ştiu că eşti cam ciudat la gusturi, dar e încă un băieţoi.<br />
— Las-o baltă. Cine e?<br />
— Bog ştie! Să-i pun piedică?<br />
Dintr-o dată, mi-am adus aminte de unde o ştiu. Şi mi-am dorit ca<br />
Wyoh să fie cu mine, dar noi doi nu ieşeam niciodată împreună în<br />
public. Roşcata asta slăbănoagă fusese la şedinţa în care îşi pierduse<br />
viaţa Shorty. Stătea pe jos, sprijinită de zid, asculta cu ochii larg<br />
deschişi, serioasă, şi aplauda cu putere. Apoi am văzut-o la sfârşit, în<br />
zbor liber, încovrigată ca o minge în aer, lovind o jachetă galbenă în<br />
genunchi. Era individul căruia, mai târziu, i-am rupt eu falca.<br />
Wyoh şi cu mine eram în viaţă datorită copilei ăsteia, care se<br />
mişcase repede şi la momentul potrivit.<br />
— Să nu te iei de ea, i-am zis lui Sidris. Dar nu vreau s-o pierdem<br />
din ochi. Mi-aş fi dorit să fie aici unul dintre copiii din Haimanale, La<br />
naiba!<br />
— Du-te şi sun-o pe Wyoh şi-o să apară un puşti în cinci minute,<br />
îmi zise ea.<br />
Aşa am şi făcut. Apoi, cu Sidris la braţ, am urmărit-o agale,<br />
uitându-ne în vitrinele magazinelor, ca să nu dăm vreo bănuială. Fata<br />
era absorbită de magazine. Peste şapte sau opt minute, veni spre noi<br />
un băieţel, care ne zise:<br />
— Bună, mătuşă Mabel! Bună unchiule Joe!<br />
Sidris îl luă de mână.<br />
— Bună, Tony. Ce mai face mama ta?<br />
— Foarte bine.<br />
Apoi, adăugă în şoaptă.<br />
— Mă cheamă Jack.<br />
Sidris îmi zise în şoaptă:<br />
— Ţine-te după ea.<br />
Îl luă pe Jack de mână şi intră într-o patiserie.<br />
N-au stat mult şi au venit după mine. Jack lingea o acadea.<br />
— Pa, mătuşă Mabel. Mulţumesc.<br />
Plecă ţopăind într-un picior, învârtindu-se, ţinându-se după micuţa<br />
roşcată, sugând cu importanţă din acadea. Eu şi Sidris am plecat<br />
acasă.<br />
La întoarcere, ne aştepta un raport.<br />
— A intrat la Leagănul de Copii şi n-a mai ieşit de-acolo. Să mai<br />
stau?<br />
— Mai stai un pic, i-am spus lui Wyoh, şi am întrebat-o dacă şi-o<br />
mai amintea pe puştoaică.<br />
Da, şi-o amintea, dar nu ştia de unde s-o ia.<br />
— Poţi să-l întrebi pe Finn.<br />
— Da' pot să fac ceva mai bun.<br />
L-am sunat pe Mike.<br />
Leagănul de Copii avea telefon, iar Mike o să asculte. A avut
nevoie de douăzeci de minute ca să audă cât de cât bine ce se vorbea<br />
în încăperile Leagănului, pentru a face o analiză. Erau multe voci<br />
tinere şi era destul de greu să-ţi dai seama care era băiat şi care<br />
fetiţă. Dar, în cele din urmă, îmi zise:<br />
— Man, aud trei voci care s-ar potrivi vârstei de care mi-ai vorbit.<br />
Două voci răspund la nume care par a fi de băieţi, iar a treia răspunde<br />
când cineva strigă Hazel. E o voce de femeie care strigă de mai multe<br />
ori Hazel, cred c-o fi îngrijitoarea.<br />
— Mike, uită-te în fişierul vechii organizaţii. Caută la Hazel.<br />
— Patru Hazel, răspunse el imediat, şi iat-o şi pe ea: Hazel Meade,<br />
Corpul Auxiliar al Tinerilor Camarazi, adresa Leagănul de Copii, data<br />
naşterii: 25 decembrie 2063, greutate 39 de kilograme, înălţime...<br />
— Ea e! Micuţa noastră săritoare! Mersi, Mike. Wyoh, retrage<br />
supravegherea. Bună treabă!<br />
— Mike, sun-o pe Donna şi spune-i şi ei despre Hazel.<br />
Am lăsat în seama fetelor recrutarea lui Hazel şi am văzut-o la<br />
două săptămâni după ce Sidris a adus-o în gospodărie. Înainte de<br />
asta, Wyoh a prezentat un raport suplimentar( se punea o problemă<br />
de tactică). Sidris îşi completase celula, dar o vroia pe Hazel Meade la<br />
ea. În afară de această abatere, Sidris avea îndoieli cu privire la<br />
recrutarea unui copil. Tactica noastră era să înrolăm adulţi, oricum<br />
tineri trecuţi de şaisprezece ani.<br />
Am discutat problema cu Adam Selene şi cu membrii celulei<br />
executive.<br />
— Aşa cum văd eu situaţia, am zis, acest sistem de celulă de trei<br />
este ca să ne servească, nu ca să ne constrângă activitatea. După<br />
părerea mea, camarada Cecilia (numele de partid al lui Sidris) poate<br />
să mai aibă un membru în plus. Nu cred că este un impediment şi nici<br />
un pericol real pentru securitate.<br />
— Sunt de aceeaşi părere, spuse profesorul. Dar propun ca<br />
membrul suplinitor să nu facă parte din celula Ceciliei, adică să nu-i<br />
cunoască pe ceilalţi decât în cazul în care îndatoririle pe care i le dă<br />
Cecilia fac ca asta să fie o necesitate. Mai e o problemă, nu cred c-ar<br />
trebui recrutată la vârsta ei, e totuşi prea mică.<br />
— Aşa e. Vreau să vorbim despre vârsta acestui copil.<br />
— Prieteni, zise Mike cu modestie (timid pentru prima dată după<br />
săptămâni întregi de când era preşedintele executiv<br />
Adam Selene, mai mult decât o maşină singuratică) – poate că ar<br />
fi trebuit să vă spun, dar am permis deja variaţii asemănătoare. Nu<br />
am crezut că sunt necesare discuţii...<br />
— Da, Mike, aşa e, îl linişti profesorul. Un preşedinte trebuie să-şi<br />
folosească propria judecată. Care e cea mai mare celulă a noastră?<br />
— Cinci. O celulă dublă, formată din trei de bază şi doi<br />
suplimentar.<br />
— Nu s-a întâmplat nici un rău. Dragă Wyoh, Sidris şi-a luat<br />
angajamentul să facă din acest copil un camarad adevărat? Să-i<br />
spună că noi ne-am dedicat revoluţiei... cu toată vărsarea de sânge,<br />
dezordinea şi dezastrul posibil care se întrevăd?<br />
— Asta a şi cerut.<br />
— Dar, doamnă dragă, noi ne riscăm vieţile, însă ştim de ce o<br />
facem. Ca să faci asta, trebuie să înţelegi moartea. Copiii rareori pot<br />
înţelege că şi ei pot muri ca toţi ceilalţi. Am putea defini maturitatea<br />
în funcţie de capacitatea de înţelegere a morţii şi de acceptarea<br />
condamnării cu seninătate.<br />
— Profesore, am spus, cunosc copii foarte maturi pentru vârsta<br />
lor. Pe pariu, şapte la doi, că unii dintre ei sunt membri ai partidului.
— Nu fac pariu, amice. Există nenorocul ca cel puţin jumătate<br />
dintre ei să nu treacă testul de maturitate şi s-ar putea s-o aflăm în<br />
modul cel mai rău cu putinţă la sfârşitul nebuniei noastre.<br />
— Profesore, insistă Wyoh. Mike, Mannie. Sidris e convinsă că<br />
această copilă e matură, că poate să facă faţă oricăror condiţii. Şi eu<br />
o cred.<br />
— Man, ce zici? mă întrebă Mike.<br />
— Hai să găsim o modalitate ca şi profesorul s-o cunoască şi să-şi<br />
formeze o părere. Pe mine m-a cucerit. M-a impresionat stilul ei<br />
îndrăcit de a se lupta. Altfel, nici n-aş fi început căutarea.<br />
Am suspendat şedinţa şi n-am mai discutat nimic despre asta. La<br />
puţin timp după aceea, Hazel a apărut la cină, ca invitata lui Sidris. Nu<br />
a dat nici un semn că m-ar fi recunoscut şi nici eu nu m-am comportat<br />
ca şi cum aş fi ştiut-o de undeva. Am aflat, la mult timp după<br />
întâlnirea de la masă, că mă recunoscuse nu numai datorită braţului<br />
meu stâng, ci şi pentru că blonda înaltă din Hong Kong îmi pusese<br />
şapca pe cap şi mă sărutase. Mai mult, în ciuda schimbării perfecte,<br />
Hazel a recunoscut-o pe Wyoh după voce, singurul lucru pe care n-a<br />
putut să şi-l deghizeze.<br />
Dar mă bazam pe Hazel. Ştiam că n-o să sufle o vorbă. Dacă s-a<br />
gândit vreodată că şi eu făceam parte din conspiraţie, n-a arătat<br />
niciodată că ar şti ceva.<br />
Istoria copilului îi explică purtarea, aşa cum educaţia îi explică<br />
caracterul. A fost deportată împreună cu părinţii la o vârstă fragedă,<br />
era mai mică decât Wyoh. Tatăl ei era ocnaş şi a murit într-un<br />
accident, lucru pe care mama ei l-a pus pe seama indiferenţei<br />
Autorităţii faţă de siguranţa coloniştilor condamnaţi. Mama ei a murit<br />
când Hazel împlinise cinci ani şi fetiţa nu i-a cunoscut cauza morţii. De<br />
atunci trăia în orfelinatul din care am cules-o noi. Nu ştia de ce<br />
fuseseră deportaţi părinţii ei, se gândea că poate din cauza unor<br />
activităţi subversive, dar amândoi erau condamnaţi. De la mama ei a<br />
moştenit ura aprigă împotriva Temnicerului-şef.<br />
Familia care conducea Leagănul de Copii o acceptase. Hazel cosea<br />
şervete, spăla vasele, făcea curăţenie. Era destul de mare ca să-i<br />
încredinţezi tot felul de munci în gospodărie. Învăţase singură să<br />
citească, putea bate scrisori la maşină, dar nu ştia să scrie de mână.<br />
Matematică ştia destul cât să se descurce cu număratul banilor.<br />
S-a iscat zarvă când a trebuit să plece din orfelinat. Proprietara şi<br />
soţii ei pretindeau că Hazel mai datorează câţiva ani de muncă. Hazel<br />
rezolvă problema lăsându-şi acolo hainele şi câteva obiecte de<br />
valoare. Mami s-a supărat rău şi a vrut să înceapă imediat un scandal<br />
ca să-i termine pe certăreţii care o indignaseră cu pretenţiile lor<br />
meschine. Dar, ca şef al celulei ei, am potolit-o spunându-i că nu am<br />
nici un interes ca familia mea să ajungă în atenţia opiniei publice. Am<br />
scos nişte bani şi i-am spus lui Mami că partidul va suporta toate<br />
cheltuielile pentru necesarul lui Hazel. Mami refuză banii, ceru consiliu<br />
de familie, apoi se duse cu Hazel în oraş şi făcu cheltuieli nesăbuite,<br />
cumpărându-i toate cele necesare.<br />
Am adoptat-o pe Hazel. Acum, adoptarea unui copil înseamnă<br />
multă birocraţie şi hârţogăraie, dar pe vremea aceea era mai simplu,<br />
ca şi cum am fi adoptat o pisicuţă.<br />
S-a iscat un alt scandal când Mami a vrut s-o înscrie pe Hazel la<br />
şcoală, fapt care nu se potrivea nici cu ceea ce avea Sidris în minte,<br />
nici cu ceea ce aştepta Hazel ca proaspătă membră a partidului. Am<br />
intervenit din nou şi Mami a înţeles situaţia doar pe jumătate. S-a<br />
ajuns la un compromis. Hazel a intrat la o şcoală din apropierea
ecluzei treisprezece, lângă care era şi salonul lui Sidris. (Sidris avea o<br />
afacere bună, pentru că era destul de aproape ca să folosească apă<br />
nelimitat fără să bage cineva de seamă, de pe conducta de retur).<br />
Hazel avea ore dimineaţa, iar după-amiaza o ajuta pe Sidris, cosea<br />
rochii, aranja prosoapele, le spăla pe doamne pe cap, învăţa meserie<br />
– făcea orice dorea Sidris.<br />
Adică, era căpitanul Haimanalelor de pe Baker Street.<br />
Cât a stat la orfelinat, Hazel se ocupase de copiii mai mici ca ea,<br />
care o îndrăgiseră. Putea să obţină orice de la ei, pentru că ştia să se<br />
poarte cu ei, înţelegea ce spuneau atunci când un om în toată firea ar<br />
fi crezut că vorbesc păsăreşte. Ea reprezenta liantul între partid şi cei<br />
mai mulţi dintre auxiliarii juniori. Ştia cum să transforme totul în<br />
joacă. Chiar şi sarcinile mai grele, pe care i le încredinţam, deveneau<br />
o joacă cu reguli pe care ea le stabilea şi nu-i lăsa pe copii să<br />
înţeleagă că era vorba de ceva serios pentru adulţi, ci pentru ei, ceea<br />
ce era cu totul altceva.<br />
De exemplu, să zicem că un puşti care nu ştie să citească este<br />
prins cu manifeste, lucru care s-a întâmplat nu numai o dată, de<br />
altfel. După ce Hazel i-a făcut băieţelului instructajul de rigoare, iată<br />
cum au ieşit lucrurile:<br />
SOLDATUL: De unde ai astea, copilule?<br />
HAIMANAUA DE PE BAKER STREET: Nu sunt copil, sunt băiat mare.<br />
SOLDATUL: Bine, băiat mare ce eşti, de unde ai astea?<br />
H. B. S.: Mi le-a dat Jackie.<br />
SOLDATUL: Cine e Jackie?<br />
H. B. S.: Jackie, cine să fie?<br />
SOLDATUL: Dar care e numele celălalt?<br />
H. B. S.: Al cui?<br />
SOLDATUL: Al lui Jackie.<br />
H. B. S. (batjocoritor): Jackie e fată!<br />
SOLDATUL: Bine, bine, şi unde locuieşte?<br />
H. B. S.: Cine?<br />
Şi tot aşa, la toate întrebările răspunsul invariabil era „Mi le-a dat<br />
Jackie", încât îl înnebunea pe soldatul care-l prinsese cu manifeste.<br />
Din moment ce Jackie nu exista şi nu avea alt nume, adresă, nu era<br />
nici un pericol. Copiilor le făcea plăcere să-şi bată joc de oamenii în<br />
toată firea, mai ales de gărzi, odată ce învăţaseră cât de uşor poate fi.<br />
Mare lucru nu se întâmpla. În cel mai rău caz, se confiscau<br />
manifestele. Chiar şi echipele Dragonilor Păcii se gândeau de două ori<br />
înainte să pună mâna pe vreun copilaş. Da, începusem să avem<br />
echipe ale Dragonilor în interiorul lui Luna City – le era teamă să<br />
patruleze câte unul, pentru că unii se aventuraseră singuri în misiune<br />
şi nu se mai întorseseră.<br />
Când Mike s-a apucat să facă versuri, poezii după părerea lui, nam<br />
ştiut dacă trebuie să plâng sau să râd. Mai vroia să le şi publice!<br />
Chestia asta dovedeşte cât de tare a corupt umanitatea această<br />
maşină în aparenţă inocentă, încât vrea acum să-şi vadă şi numele<br />
tipărit în văzul tuturor!<br />
— Mike, i-am spus, pentru numele lui Bog! Ce-ai păţit? Ţi-au<br />
explodat toate circuitele sau ai plănuit să ne dai de gol?<br />
Înainte să aibă timp de replică, se amestecă profesorul:<br />
— Stai aşa, Manuel, cred că există o posibilitate. Mike, ce-ai zice<br />
de un pseudonim literar?<br />
Şi aşa s-a născut „Simon Jester". Se pare că Mike şi-a găsit acest
nume amestecând literele la întâmplare. Dar pentru versurile serioase<br />
folosea un alt nume, numele lui de partid, Adam Selene.<br />
Poeziile lui Simon erau versuri proaste, triviale, subversive,<br />
mergând de la glume tăioase la adresa personalităţilor din Luna City,<br />
până la atacuri virulente împotriva Temnicerului-şef, sistemului,<br />
Dragonilor Păcii, turnătorilor. Le întâlneai peste tot, pe pereţii WCurilor<br />
publice, pe bucăţi de hârtie împrăştiate în capsulele metroului<br />
sau în cârciumi. Întotdeauna semna cu Simon Jester şi avea un desen<br />
făcut cu un băţ de chibrit ars, care reprezenta un drăcuşor cu coarne,<br />
cu un zâmbet larg şi o coadă în formă de furculiţă. Uneori, drăcuşorul<br />
îl împingea pe un grăsan cu o furcă. Alteori, apărea doar faţa<br />
drăcuşorului cu coarne, rânjind malefic. La scurt timp, apărură peste<br />
tot doar rânjetul şi coarnele care însemnau: „Simon a trecut pe-aici".<br />
Din ziua în care a apărut, în întreaga Lună Simon nu s-a mai oprit.<br />
Curând a început să aibă ajutoare voluntare şi necunoscute, versurile<br />
şi desenele lui, atât de simple pentru oricine, au apărut în mai multe<br />
locuri decât îşi plănuise. Această zonă de acţiune mai largă se datora<br />
probabil călătorilor. Au apărut şi în interiorul Complexului, dar asta nu<br />
mai venea de la noi. Niciodată nu recrutam personal civil din cadrul<br />
Complexului.<br />
După vreo trei zile, a apărut o poezioară foarte dură, care vorbea<br />
despre grăsimea Temnicerului-şef, rod al obiceiurilor lui<br />
dezgustătoare. Apoi, această poezioară a apărut pe etichete lipite cu<br />
clei, undeva foarte sus, de unde nu le puteai atinge şi avea un desen<br />
puţin schimbat din care îl recunoşteai cu uşurinţă pe Mort Nesuferitul.<br />
Nu le-am făcut noi, nu le-am lipit noi. Dar au apărut în L-City, în<br />
Novylen, în Hong Kong, erau lipite peste tot, pe telefoanele publice,<br />
pe stâlpii din coridoare, pe ecluzele de presiune, pe şinele rampelor,<br />
peste tot unde se putea lipi ceva. L-am pus pe Mike să-mi facă o<br />
numărătoare simplă şi mi-a raportat că numai în L-City erau peste<br />
şaptezeci de mii de asemenea etichete.<br />
Nu ştiam nici o tipografie din L-City care să se bage într-o afacere<br />
atât de riscantă sau să fie echipată cu tot necesarul pentru aşa ceva.<br />
Mă întrebam dacă nu mai exista vreo altă organizaţie revoluţionară.<br />
Versurile lui Simon aveau un succes atât de mare, încât el<br />
pătrundea peste tot ca un strigoi, şi n-au fost lăsaţi deoparte nici<br />
Temnicerul-şef şi nici şeful securităţii. „Dragă Morty Nesuferitule",<br />
scria într-o scrisoare, „te rog să fii atent mâine de la miezul nopţii la<br />
patru dimineaţa. Dragoste şi sărutări, Simon", cu un desen cu coarne<br />
şi un rânjet diavolesc. Cu aceeaşi poştă primi şi Alvarez o scrisoare:<br />
„Dragă Mutră buboasă, dacă Temnicerul-şef o să-şi rupă piciorul<br />
mâine seară, va fi numai vina ta. Cu loialitate, conştiinţa ta, Simon" –<br />
şi din nou cu coarne şi acelaşi rânjet malefic.<br />
Nu pregătisem nimic deosebit, vroiam numai ca Mort şi Alvarez săşi<br />
piardă somnul lor fără griji – şi am reuşit. La fel se întâmplă şi cu<br />
corpul de gardă, care începuse să sufere de insomnie acută. Mike a<br />
făcut primul pas, cel mai important de altfel, l-a sunat pe Temnicerulşef<br />
la anumite intervale, între miezul nopţii şi patru dimineaţa, la un<br />
număr neînregistrat public, cunoscut doar de personalul lui. Sunând în<br />
acelaşi timp la membrii personalului şi făcându-le legătura cu Mort,<br />
Mike nu numai că a creat confuzie, dar l-a făcut pe Temnicerul-şef să<br />
se înfurie pe asistenţii lui, refuzând să le creadă nevinovăţia.<br />
Am avut o baftă neaşteptată, Temnicerul-şef era atât de enervat,<br />
încât a călcat greşit şi şi-a scrântit o gleznă. Era cât pe ce să-şi rupă<br />
un picior. Numai unui nou venit i se poate întâmpla o chestie de-asta<br />
când e pe rampă. Alvarez era acolo când s-a petrecut accidentul, iar
previziunea lui Simon se adeverise.<br />
În acelaşi fel, s-au mai creat nişte bătăi de cap care le-au dat<br />
autorităţilor insomnii. Într-o noapte s-a zvonit că a fost minată<br />
catapulta Autorităţii şi că va sări în aer. O sută opt oameni nu pot<br />
verifica catapulta de o sută de kilometri în câteva ore, mai ales când<br />
cei din detaşamentele Dragonii Păcii nu sunt obişnuiţi cu munca în<br />
costumele de presiune. Nu le plăcea meseria pe care erau nevoiţi să o<br />
facă. Au fost treziţi la miezul nopţii, pe un soare ucigător, au stat<br />
afară mai mult decât trebuia, s-au accidentat şi erau atât de furioşi,<br />
încât nu mai lipsea mult şi se isca cea mai mare revoltă din istoria<br />
regimentului. Un incident i-a demoralizat complet. A murit un sergent.<br />
A căzut sau a fost împins? Accident sau crimă?<br />
Alarmele de la miezul nopţii i-au făcut pe Dragonii Păcii de la<br />
controlul paşapoartelor să fie mai somnoroşi, mai nervoşi, ducând la<br />
frecvente ciocniri cu lunarii şi la accentuarea sentimentului de ură<br />
reciprocă. Simon a profitat de situaţia creată şi a crescut presiunea.<br />
Versurile lui Adam Selene erau literare, de calitate. După ce le<br />
scria, i le arăta profesorului, şi îi accepta judecata literară (bună, cred)<br />
fără supărare. Ritmul şi rima lui Mike erau fără cusur, era şi normal,<br />
doar era un computer cu toată limba engleză înregistrată în memorie<br />
şi nu-i lua mai mult de câteva microsecunde pentru a găsi cuvântul<br />
cel mai potrivit. Partea lui slabă era autocritica, dar se îmbunătăţi<br />
rapid sub îndrumarea severă şi pedagogică a profesorului.<br />
Semnătura lui Adam Selene a apărut pentru prima dată în paginile<br />
unei reviste serioase, Luciu de Lună, sub un poem sumbru intitulat<br />
„Acasă". Erau gândurile unui bătrân deportat aflat pe patul morţii,<br />
care a descoperit, înainte să părăsească definitiv Luna, că asta era<br />
casa lui iubită. Limbajul era simplu, cu rime naturale, singurul element<br />
subversiv era la final, în concluzia muribundului că, oricât de mulţi<br />
temniceri-şefi îndurase în viaţa lui, preţul nu fusese prea mare.<br />
Mă îndoiesc că redactorii de la Luciu de Lună au stat să judece<br />
prea îndeaproape poemul. Au văzut că era bun, l-au publicat.<br />
. Alvarez era înnebunit. A întors biroul redacţiei cu fundul în sus,<br />
căutând un fir care să-l ducă la Adam Selene. Poezia apăruse de două<br />
săptămâni, când a observat-o Alvarez. Ne gândeam că poate nu mai<br />
vede semnătura şi ne speriasem. Vroiam să o vadă. Şi a văzut-o. Neam<br />
bucurat de reacţia pe care a avut-o când a dat peste ea. Din<br />
proprie iniţiativă sau la sugestia cuiva, nu mai contează.<br />
Redactorii revistei nu l-au putut ajuta pe şeful turnătorilor. I-au<br />
spus adevărul: poemul venise prin poştă. Mai aveau plicul? Da, sigur...<br />
ne pare rău, plicurile nu se mai păstrează. După un timp, Alvarez<br />
plecă, însoţit de patru Dragoni pe care-i luase după el pentru<br />
siguranţa personală.<br />
Sper că i-a făcut plăcere să citească foaia de hârtie cu poezia. Era<br />
o foaie din articolele de papetărie de afaceri ale lui Adam Selene.<br />
SELENE ASSOCIATES<br />
LUNA CITY<br />
Investiţii<br />
Biroul Preşedintelui<br />
Domul vechi
Şi dedesubt era tipărită poezia "Acasă", de Adam Selene.<br />
Amprentele fuseseră adăugate pe scrisoare după ce trecuse pe la<br />
noi. A fost tipărită cu un Electrostator Underwood de birou, modelul<br />
cel mai obişnuit de pe Lună. Chiar şi aşa, maşinile care foloseau<br />
modelul ăsta nu erau prea multe. Un detectiv ştiinţific, dacă ar fi făcut<br />
cercetări, ar fi găsit maşina în biroul din Luna City al Autorităţii<br />
Lunare. De fapt, maşinile, pentru că în biroul respectiv erau şase<br />
maşini şi le folosisem pe toate prin rotaţie, cinci cuvinte la una, cinci<br />
cuvinte la alta şi tot aşa. Am muncit ceva timp, n-am dormit câteva<br />
ore bune, eu şi Wyoh am riscat enorm, deşi Mike stătea de şase,<br />
asculta la fiecare telefon, gata să ne avertizeze la o adică. Am făcut<br />
treabă bună atunci, dar n-am mai apelat niciodată la metoda asta.<br />
Alvarez nu era un detectiv ştiinţific.<br />
11<br />
La începutul anului 2076 aveam multe de făcut. Nu puteam să-mi<br />
neglijez clienţii. Munca de partid îmi mânca şi o groază de timp, deşi<br />
tot ce făceam, făceam numai prin delegaţi. Dar erau atât de multe de<br />
făcut, încât nu mai aveai timp de nimic. Era nevoie de decizii<br />
importante, iar mesajele circulau în jos şi în sus într-un ritm ameţitor.<br />
Mi-am făcut un program de antrenament dur, cu ore de exerciţii grele,<br />
purtam zilnic greutăţi. Totuşi, n-am putut să-mi aranjez o permisie<br />
pentru folosirea centrifugei de la Complex, cea pe care o foloseau<br />
oamenii de ştiinţă de pe Pământ ca să-şi prelungească timpul de<br />
şedere pe Lună. Deşi o folosisem înainte, de data asta nu-i puteam<br />
avertiza că trebuia să fiu în formă pentru o călătorie pe Pământ.<br />
Exerciţiile fără centrifugă nu sunt prea eficiente, şi pe deasupra<br />
erau şi foarte plictisitoare, pentru că nu ştiam dacă voi mai avea<br />
nevoie de ele. Dar după spusele lui Mike, era o şansă din treizeci ca<br />
evenimentele să ceară ca un lunar, capabil să vorbească în numele<br />
partidului, să facă o călătorie pe Terra.<br />
Nu prea mă vedeam în calitate de ambasador, nu aveam<br />
pregătirea şi educaţia necesară. Profesorul era soluţia cea mai bună,<br />
dar era bătrân şi n-ar fi supravieţuit aterizării pe Pământ. Mike ne-a<br />
spus că un bărbat de vârsta profesorului, cu sănătatea lui, are mai<br />
puţin de o şansă dintr-o sută să ajungă în viaţă pe Terra.<br />
Dar profesorul s-a apucat cu veselie de un antrenament<br />
înverşunat, care i-ar fi mărit şansele slabe, aşa că ce puteam face,<br />
decât să-mi las greutăţile de-o parte şi să-mi văd de munca mea, şi să<br />
fiu oricând gata să trec să-i iau locul, dacă bătrâna lui inimă ar fi<br />
cedat. Wyoh a făcut şi ea la fel, în caz că ar fi existat ceva care m-ar fi<br />
împiedicat să mai plec. A împărţit necazurile cu noi fără să zică nici<br />
pâs. Wyoh se foloseşte întotdeauna de farmecele feminine în locul<br />
logicii.<br />
Pe lângă toate astea, mai aveam pe cap munca de partid şi munca<br />
la fermă. Pierdusem trei fii prin căsătoria lor în alte familii, dar<br />
câştigasem doi puşti buni, Frank şi Ali. Greg s-a dus să lucreze pentru<br />
LuNoHoCo ca miner şef la foraje pentru catapultă. Era de mare ajutor,<br />
pentru că am avut ceva bătaie de cap cu angajarea echipei de<br />
construcţii. Sigur, puteam să folosim oameni care nu erau în partid,<br />
dar totuşi în punctele cheie aveam nevoie de oameni din partid foarte<br />
competenţi în meserie, aşa cum erau şi în politică. Greg nu prea vroia<br />
să se ducă, ferma avea nevoie de el şi nici nu-i plăcea să-şi lase
iserica. Dar a acceptat.<br />
Şi iar am devenit servitor la porci şi la pui. Dar nu pentru multă<br />
vreme, pentru că-l mai aveam şi pe Hans, care era un bun fermier,<br />
ridica greutăţi şi muncea cât doi. Dar Greg fusese conducătorul fermei<br />
încă de la retragerea Bunicului, iar noua responsabilitate îl cam<br />
îngrijora pe Hans. A trebuit să preiau eu conducerea, pentru că eram<br />
mai mare, dar Hans era un fermier mai bun decât mine şi avea şi timp<br />
să se ocupe de fermă. Întotdeauna am fost convins că el îi va lua locul<br />
lui Greg. Aşa că l-am încurajat, am fost de acord cu părerile lui şi i-am<br />
dat o mână de ajutor în timpul meu liber, care deja nu prea mai exista<br />
pentru mine.<br />
Pe la sfârşitul lunii februarie, m-am întors dintr-o călătorie de<br />
afaceri mai lungă: Novylen, Sub-Tycho, Churchill. Se terminase lucrul<br />
la noul metro care trecea peste Sinus Medii şi am plecat cu afaceri în<br />
Hong Kong Luna. Vroiam să stabilesc contacte, prin care promiteam<br />
că acum, cu noul metro, puteam să asigur serviciu de urgenţă. Faptul<br />
că autobuzul Endsville-Beluthihatchie circula numai în timpul nopţii<br />
lunare făcuse ca serviciul de urgenţă să fie imposibil de realizat.<br />
Dar afacerile erau, de fapt, pretextul pentru politică. Legătura cu<br />
Hong Kong-ul era slabă. Wyoh se descurca bine la telefon, al doilea<br />
membru al celulei ei era un vechi camarad – camaradul Clayton – care<br />
nu numai că nu figura în fişierul Zebra al lui Alvarez, dar era şi foarte<br />
stimat de Wyoh. Clayton a fost pus la curent cu strategia partidului şi<br />
a fost avertizat să nu se amestece cu vechea organizaţie. Wyoh i-a<br />
spus că poate să rămână membru ca mai înainte.<br />
Dar totuşi la telefon nu e ca între patru ochi. Hong Kong-ul trebuia<br />
să fie refugiul nostru, pentru că era mai puţin legat de Autoritate,<br />
necesităţile lui nu erau controlate de Complex. Această semiindependenţă<br />
se punea şi pe seama transportului, mai bine zis pe<br />
lipsa transportului cu metroul, care făcuse ca vânzările de la capul<br />
catapultei să nu fie un fapt obişnuit pentru locuitori. De asemenea,<br />
Hong Kong-ul era mai puternic financiar, hârtiile Băncii din Hong Kong<br />
Luna aveau o valoare mai mare decât bancnotele Autorităţii.<br />
Cred că dolarii din Hong Kong nu erau bani în sensul lor financiar<br />
legal. Autoritatea nu-i accepta. Pe vremea când am fost pe Pământ,<br />
am cumpărat bancnote de-ale Autorităţii ca să-mi pot plăti biletul. Dar<br />
mi-am luat şi dolari Hong Kong, care puteau fi folosiţi pe Pământ la o<br />
valoare mai mică, ce-i drept, în timp ce banii Autorităţii nu valorau<br />
nici cât o ceapă degerată. Bani sau nu, hârtiile Băncii Hong Kong erau<br />
girate de bancherii chinezi cinstiţi şi nu erau hârtii fără valoare,<br />
tipărite prin decret birocratic. O sută de dolari Hong Kong erau cotaţi<br />
la bursă la valoarea de 31, 1 grame de aur (vechea uncie de aur) şi îi<br />
puteai schimba la casele de schimb pe aur – pe care-l aduseseră din<br />
Australia– sau pe altceva: apă menajeră, oţel de un anumit tip, apă<br />
grea din instalaţiile speciale de energie şi alte lucruri folositoare.<br />
Puteai cumpăra şi cu bancnote ale Autorităţii, dar preţurile Autorităţii<br />
creşteau tot timpul, iar banii se devalorizau. Nu mă pricep la finanţe,<br />
a încercat Mike să-mi ţină un curs rapid financiar, dar m-a luat<br />
durerea de cap când am văzut cum stau lucrurile. Era important<br />
faptul că toţi eram bucuroşi să punem mâna pe hârtiile astea Hong<br />
Kong. Bancnotele le acceptam de nevoie şi asta nu numai pentru că<br />
uram Autoritatea.<br />
Hong Kong ar fi trebuit să fie fortăreaţa partidului. Dar nu era. Am<br />
hotărât că trebuie să-mi asum riscul şi să merg până acolo, riscând să<br />
fiu identificat, pentru că nu e uşor unui om cu un singur braţ să treacă<br />
neobservat. Era un risc care mă punea în pericol nu numai pe mine, ci
şi pe Wyoh, Mami, Greg şi Sidris, dacă eu aş fi căzut. Dar cine spune<br />
că revoluţia e o joacă de copii?<br />
Camaradul Clayton era un tânăr japonez – de fapt, nu era prea<br />
tânăr, nici nu ştiu cât să-i fi dat, toţi arată tineri până când, dintr-o<br />
dată, îi vezi bătrâni., Nici japonez nu cred că era, mai degrabă malaiez<br />
sau aşa ceva, dar avea un nume japonez, iar gospodăria şi-o<br />
conducea tot pe stil japonez, giri şi gimu erau principiile după care se<br />
conducea în viaţă, iar marele meu noroc a fost că datora mult gimu<br />
lui Wyoh.<br />
Clayton nu avea strămoşi condamnaţi, ai lui se îmbarcaseră ca<br />
voluntari – sub ameninţarea puştii, evident, atunci când Marea Chină<br />
îşi consolida imperiul de pe faţa dinspre Pământ a Lunii. Nu m-am<br />
gândit că asta ar fi necorespunzător cu criteriile noastre. Ura<br />
Autoritatea la fel de tare ca orice vechi deţinut.<br />
Prima oară ne-am întâlnit într-o ceainărie – o speluncă pentru noi,<br />
cei din L-City – şi am vorbit două ore tot felul de chestii, în afară de<br />
politică. Şi-a făcut o părere despre mine şi m-a invitat la el acasă.<br />
Singura mea plângere la adresa ospitalităţii japoneze este baia în care<br />
trebuie să te vâri până la bărbie, într-o apă mult prea fierbinte faţă de<br />
ceea ce pot eu să suport de obicei.<br />
N-am riscat nimic că m-am afişat în public. Mama-san se pricepea<br />
la machiaj tot atât de bine ca şi Sidris, braţul meu social arăta la fel ca<br />
unul adevărat, iar un chimono îmi acoperea perfect sudura. În două<br />
zile am cunoscut patru celule. Eram „camaradul Bork", eram machiat,<br />
purtam chimono şi tabi, iar dacă printre ei era vreun spion, n-avea<br />
nici o şansă să mă identifice în persoana lui Manuel O'Kelly. Am fost<br />
cât se poate de scurt la întâlniri, le-am dat cifre şi previziuni şi am<br />
vorbit despre un singur lucru, foametea din '82, de peste patru ani.<br />
— Voi sunteţi mai norocoşi, nu o să fiţi atinşi atât de curând. Dar<br />
acum, cu noul metro, o să-i vedeţi tot mai mult pe oamenii de pe-aici<br />
trecând cu grâu şi cu orez pe care-l vor duce la capul catapultei. O să<br />
vă vină şi vouă rândul.<br />
I-am impresionat. Vechea organizaţie, aşa cum o vedeam eu şi din<br />
câte auzisem despre ea, se baza pe oratorie, cântece războinice şi<br />
emoţii, fiind mai mult o biserică decât un partid de luptă. Eu le-am<br />
spus direct:<br />
— Uitaţi care e situaţia, camarazi. Vă las cifrele, verificaţi-le.<br />
Apoi m-am întâlnit separat cu un camarad chinez, inginer de<br />
meserie, care îţi transforma orice obiect aşa cum doreai. L-am<br />
întrebat dacă a văzut vreodată o armă cu laser destul de mică încât so<br />
poţi căra ca pe o puşcă. Nu văzuse. I-am spus că sistemul<br />
paşapoartelor face dificilă contrabanda, iar el mi-a zis că n-ar trebui<br />
să fie prea greu cu bijuteriile – şi-o să vină în Luna City săptămâna<br />
viitoare ca să-şi viziteze vărul. I-am mai spus că unchiul Adam va fi<br />
tare încântat să aibă veşti de la el.<br />
Ce să mai lungesc vorba, a fost o călătorie cu folos. La întoarcere<br />
m-am oprit în Novylen ca să verific un „Foreman", model mai vechi,<br />
cu bandă perforată, pe care-l reparasem mai înainte. Apoi m-am dus<br />
să mănânc ceva şi m-am întâlnit cu tatăl meu. Suntem prieteni, dar<br />
nu pot spune că ne prăpădim unul de dorul celuilalt. Pot trece câţiva<br />
ani fără să ne vedem. Am vorbit, cât am mâncat un sandwich şi am<br />
băut o bere, iar când m-am ridicat să plec, mi-a spus:<br />
— Mi-a făcut plăcere să te văd, Mannie. Luna liberă!<br />
I-am răspuns la fel, eram prea uimit ca să mai mă gândesc la un<br />
alt răspuns. Bătrânul meu nu făcea politică şi era atât de sceptic când<br />
venea vorba de politică, încât dacă ar fi făcut afirmaţia asta în public,
ar fi creat senzaţie.<br />
Am ajuns în L-City înveselit şi nu prea obosit, pentru că dormisem<br />
de la Torricelli încoace. Am luat-o pe drumul de centură de la staţia<br />
Sud, apoi am coborât şi am luat-o pe Aleea de Jos, evitând<br />
aglomeraţia de pe Şoseaua principală, şi m-am dus spre casă. Când<br />
am trecut pe lângă tribunalul judecătorului Brody, m-am gândit să<br />
intru să-l salut. Brody mi-e prieten vechi şi amândoi am avut parte de<br />
câte o amputare. După ce şi-a pierdut un picior, s-a retras ca<br />
judecător şi-a avut succes. Nu exista pe vremea aia în L-City alt<br />
judecător, în afară de Brody, care să nu fi avut şi alte afaceri pe lângă<br />
funcţia de la tribunal, măcar acolo o contabilitate sau vânzarea de<br />
asigurări.<br />
Dacă doi oameni veneau cu o plângere la Brody şi el nu-i putea<br />
convinge că judecata lui e corectă, le dădea onorariul înapoi, iar dacă<br />
se luptau, le arbitra duelul fără să pretindă nimic, încercând totuşi să-i<br />
convingă să nu folosească cuţitele până la declararea luptei.<br />
Nu era în tribunal când am venit eu, dar avea toca pe birou, semn<br />
că era prin zonă. Am dat să plec, când am fost oprit de un grup care<br />
intra. Erau nişte stilyagi. Era şi o fată cu ei şi un bărbat mai în vârstă<br />
pe care-l împingeau de colo-colo. Era răvăşit, iar hainele aveau ceva<br />
special, care îl dădea de gol că e turist.<br />
Şi pe atunci erau turişti. Nu mulţi, dar erau câţiva care veneau de<br />
pe Pământ, stăteau la un hotel o săptămână şi se întorceau cu<br />
aceeaşi navă sau o aşteptau pe următoarea. Cei mai mulţi se distrau<br />
la cazinouri, după ce vizitaseră în prima zi toate locurile mai<br />
interesante şi făcuseră o plimbare prostească ieşind la suprafaţă,<br />
plimbare nelipsită pentru orice turist care vine pe Lună. Majoritatea<br />
lunarilor nu-i bagă în seamă şi le trec cu vederea ciudăţeniile.<br />
Băiatul cel mai mare, de vreo optsprezece ani, probabil şeful lor,<br />
îmi zise:<br />
— Unde e judecătorul?<br />
— Nu ştiu. Văd că nu e aici.<br />
Îşi muşcă buzele, părând încurcat.<br />
— Ce se întâmplă? i-am zis.<br />
— O să-l eliminăm pe individul ăsta, îmi zise sobru. Dar vrem să ne<br />
confirme judecătorul decizia.<br />
— Căutaţi-l prin cârciumile din împrejurimi. Cred că-l găsiţi voi.<br />
Un băiat cam de paisprezece ani îmi zise:<br />
— Nu sunteţi dumneavoastră gospodin O'Kelly?<br />
— Ba da.<br />
— De ce să nu-l judecaţi dumneavoastră?<br />
Cel mare parcă se linişti.<br />
— Ce ziceţi gospodin, vreţi?<br />
Am ezitat. Sigur, fusesem judecător uneori, cine n-a fost? Dar nu<br />
prea mă încânta responsabilitatea asta. Şi totuşi, mă deranja să-i aud<br />
pe copiii ăştia vorbind despre eliminarea unui turist. Chestia asta n-ar<br />
fi dat bine.<br />
M-am hotărât să intru în joc. Dacă-i bal, bal să fie. I-am zis<br />
turistului:<br />
— Mă acceptaţi ca judecător?<br />
Păru surprins.<br />
— Am de ales?<br />
— Bineînţeles, i-am spus calm. Nu vă aşteptaţi să vă ascult dacă<br />
nu-mi acceptaţi judecata. Eu nu vă forţez, e viaţa dumneavoastră, nu<br />
a mea.<br />
Iar păru surprins, dar nu era speriat.
— Aţi spus viaţa mea?<br />
— Da. Se pare că tinerii ăştia vor să vă elimine. Poate vreţi mai<br />
bine să-l aşteptaţi pe judecătorul Brody. Nu ezită, zâmbi şi spuse:<br />
— Vă accept ca judecător, domnule.<br />
— Cum doriţi.<br />
M-am uitat la băiatul cel mare.<br />
— Care sunt părţile care intră în conflict? Doar tu şi prietena ta?<br />
— O, nu domnule judecător, toţi suntem implicaţi.<br />
— Toţi vreţi să fiu judecător?<br />
Dădură din cap, nimeni nu zise nu. Şeful lor se întoarse spre fată şi<br />
spuse:<br />
— Zi clar, Tish. Îl accepţi pe O'Kelly ca judecător?<br />
— Poftim? O, da, desigur.<br />
Era o fată micuţă, cam ştearsă, drăguţă, dar fără nici o strălucire,<br />
bine făcută, să tot fi avut vreo paisprezece ani. Genul de târfuliţă,<br />
ceea ce va şi ajunge, probabil. Genul de fată care preferă să fie regină<br />
peste o şleahtă de stilyagi, decât să aibă o căsnicie solidă. Nu-i<br />
condamn pe stilyagi, vânează pe coridoare femei, pentru că nu sunt<br />
destule. Muncesc toată ziua şi când se întorc acasă nu găsesc pe<br />
nimeni.<br />
— Bine, curtea a fost acceptată şi văd că toată lumea este<br />
hotărâtă să-mi accepte verdictul. Hai să stabilim şi taxa. Cât puteţi<br />
da, băieţi? Vă rog să înţelegeţi că nu pot să judec pe gratis un caz de<br />
eliminare. Ori plătiţi, ori îl fac scăpat.<br />
Şeful lor clipi din ochi, apoi îi adună pe ceilalţi ca să se sfătuiască.<br />
Apoi, se întoarse şi zise:<br />
— Nu avem prea mult. Vreţi să-l judecaţi pentru cinci dolari Hong<br />
Kong de fiecare?<br />
Ei erau şase.<br />
— Ei, nu. Nu puteţi cere unui tribunal să judece o eliminare la banii<br />
ăştia.<br />
Se sfătuiră din nou.<br />
— Cincizeci de dolari. E bine, domnule judecător?<br />
— Şaizeci. Zece de căciulă. Şi încă zece de la tine, Tish.<br />
Păru surprinsă şi făcu pe indignata.<br />
— Haide, haide! am zis. Tanstaafl.<br />
Clipi şi se căută în geantă. Avea bani, era genul de fată care are<br />
bani la ea întotdeauna.<br />
Am adunat cei şaptezeci de dolari, i-am pus pe birou şi m-am<br />
adresat turistului:<br />
— Puteţi să daţi tot atât?<br />
— Poftim?<br />
— Tinerii plătesc şaptezeci de dolari Hong Kong pentru acest caz<br />
de judecată. Dumneavoastră trebuie să plătiţi tot atât. Dacă nu puteţi,<br />
arătaţi-mi portofelul drept dovadă şi-mi daţi banii mai târziu. Asta e<br />
obligaţia dumneavoastră. Scăpaţi ieftin, am adăugat, pentru un caz<br />
capital. Dar copiii ăştia nu pot să dea mai mult, aşa că aţi făcut o<br />
afacere bună.<br />
— Înţeleg. Cred că înţeleg.<br />
Plăti şi el cei şaptezeci de dolari.<br />
— Mulţumesc, am spus. Şi acum ambele părţi vor un juriu?<br />
Ochii fetei se însufleţiră.<br />
— Sigur! Dacă tot o facem, hai s-o facem ca lumea!<br />
— În condiţiile astea am nevoie de juriu, zise şi pământeanul.<br />
— Îl veţi avea, l-am asigurat. Doriţi un consilier?<br />
— Ei, cred că am nevoie de un avocat.
— Eu am zis consilier, nu avocat. Aici nu există avocaţi.<br />
Păru încântat fără motiv.<br />
— Presupun că un consilier, dacă-mi aleg unul, va avea, hm,<br />
aceeaşi calitate neoficială ca şi restul procedurii?<br />
— Poate da, poate nu. Doar eu sunt judecător neoficial, asta e tot.<br />
Mulţumiţi-vă cu asta.<br />
— Mda. Am să mă încred în lipsa dumneavoastră de formalism,<br />
Înălţimea Voastră.<br />
Şeful grupului zise:<br />
— Aha, mai aducem şi un juriu. Cine îl plăteşte?<br />
— Eu, doar am acceptat să judec pentru o sută patruzeci de dolari<br />
cu totul. N-aţi mai fost la tribunal? Nu am de gând să plătesc prea<br />
mult dacă pot să scap mai ieftin. Şase juraţi, cinci dolari de fiecare. Ia<br />
vedeţi cine e pe Aleea de Jos.<br />
Un băiat ieşi afară şi strigă:<br />
— Muncă pentru juraţi! Cinci dolari!<br />
Imediat se adunară şase bărbaţi, de genul celor la care te puteai<br />
aştepta să fie la ora aia pe stradă, mai ales în Aleea de Jos. Nu mă<br />
deranja, pentru că nu aveam de gând să le dau vreo atenţie. Dacă tot<br />
te-ai pus să judeci, e mai bine să o faci într-un cartier mai civilizat, cu<br />
oameni cumsecade şi cinstiţi.<br />
M-am dus în spatele biroului, m-am aşezat, mi-am pus toca lui<br />
Brody – mă întreb de unde o fi găsit-o, probabil c-o fi vreo vechitură<br />
din cine ştie ce gheretă – şi m-am pregătit de judecată.<br />
— Curtea e în sesiune, am decretat. Spuneţi-vă numele şi<br />
formulaţi acuzaţia.<br />
Băiatul cel mai mare se numea Slim Lemke, pe fată o chema<br />
Patricia Carmen Zhukov, de ceilalţi nu-mi mai amintesc. Turistul se<br />
scotoci în geantă şi spuse:<br />
— Poftiţi cartea mea de vizită, domnule.<br />
Am păstrat-o. Pe ea scria:<br />
STUART RENE LaJOIE Poet – Călător – Soldat al norocului<br />
Acuzaţia era copilărească, un exemplu clar de ce turiştii nu trebuie<br />
să hoinărească singuri, fără ghizi după ei. Sigur că ghizii îi jecmăneau<br />
fără milă, dar nu pentru asta există turişti pe lume? Ăsta din faţa mea<br />
era în pericol să-şi piardă viaţa, pentru că nu se înarmase cu un ghid<br />
după el.<br />
Intrase într-o cârciumă, în care îşi pierdeau vremea stilyagii, era<br />
un fel de club. Femeia asta, târfuliţa, era singura care flirtase cu el.<br />
Băieţii nu se băgaseră, aşa cum era normal, atât timp cât ea făcea<br />
avansurile. Dar, la un moment dat, ea a râs şi i-a dat un pumn în<br />
coaste. El primise pumnul nepăsător, ca un lunar... dar acţionase ca<br />
un pământean tipic: îşi strecurase braţul în jurul taliei fetei, trăgând-o<br />
spre el, se pare, ca s-o sărute.<br />
Credeţi-mă, chestia asta ar fi trecut neobservată în America de<br />
Nord. Am mai văzut lucruri de genul ăsta. Dar Tish a fost luată prin<br />
surprindere şi probabil se speriase. A ţipat.<br />
Atunci, grupul de băieţi a sărit pe el şi l-au bătut măr.<br />
Parcă bătaia n-ar fi fost de ajuns, şi-au zis că trebuie să plătească<br />
pentru „crimă", dar trebuia s-o facă corect. Adică, să găsească un<br />
judecător.<br />
Cred că, mai curând, le-a fost frică. Cred că nici unul nu<br />
participase vreodată la o eliminare. Dar doamna lor fusese insultată şi<br />
trebuiau să acţioneze.
Le-am pus întrebări. Pe Tish am descusut-o cel mai mult şi mi-am<br />
dat seama că avusesem dreptate. Apoi, am spus:<br />
— Hai să recapitulăm. E vorba de un străin. Nu ne cunoaşte<br />
obiceiurile. A jignit pe cineva, a plătit pentru asta. Ce spune juriul?<br />
Hei, tu de colo! trezeşte-te. Ce părere ai?<br />
Juratul privi în sus cu ochii împăienjeniţi şi zise:<br />
— Să-l eliminăm!<br />
— Foarte bine. Tu ce zici?<br />
— Păi...<br />
Următorul ezită.<br />
— Cred că ar fi destul o bătaie bună ca să ţină minte data viitoare<br />
cum să se comporte. Nu-i putem lăsa pe bărbaţi să se lege de femeile<br />
noastre, altfel locul ăsta va ajunge mai rău decât pe Pământ.<br />
— Bine judecat. Şi tu?<br />
Numai un jurat din şase votă pentru eliminare. Ceilalţi merseră de<br />
la bătaie până la amenzi foarte mari.<br />
— Tu ce crezi Slim?<br />
— Eu... păi...<br />
Era neliniştit, era în faţa grupului de prieteni, în faţa celei care<br />
putea fi prietena lui. Dar îşi revenise şi nu vroia ca tipul să fie<br />
eliminat.<br />
— L-am altoit deja. Poate c-ar trebui să stea în genunchi şi să<br />
sărute podeaua de la picioarele lui Tish şi să-i ceară scuze.<br />
— Aţi face aşa ceva, gospodin LaJoie?<br />
— Dacă asta vă e hotărârea, Înălţimea Voastră, da.<br />
— Nu. Uitaţi care e verdictul meu. Mai întâi, juratul acela trebuie<br />
pedepsit – tu, da, da, tu care ai fost plătit degeaba, pentru că ai<br />
adormit când trebuia să judeci. Înhăţaţi-l băieţi, luaţi-i onorariul şi<br />
aruncaţi-l în stradă.<br />
Aşa şi făcură, plini de entuziasm. Era o faptă care compensa puţin<br />
emoţia care-i cuprinsese la gândul eliminării, dar pe care n-ar fi pututo<br />
suporta.<br />
— Şi acum, gospodin LaJoie, sunteţi amendat cu cincizeci de dolari<br />
Hong Kong pentru că nu aţi avut bunul simţ de a învăţa obiceiurile<br />
locale înainte de a veni aici. Plătiţi, deci.<br />
I-am luat banii.<br />
— Şi acum voi, băieţi, ridicaţi-vă. Vă amendez cu câte cinci dolari<br />
de fiecare pentru o judecată copilărească, pentru că aţi tratat<br />
necuviincios o persoană despre care ştiaţi că e străină de locurile<br />
astea şi nu ne cunoaşte obiceiurile. A fost bine că l-aţi oprit s-o atingă<br />
pe Tish. A fost bine şi că l-aţi bătut, aşa va învăţa mai repede. Aveaţi<br />
tot dreptul să-l ciomăgiţi, chiar mai rău dacă era cazul. Dar pentru că<br />
aţi vorbit despre eliminarea lui pentru o greşeală neintenţionată, ei<br />
bine, asta a fost de-a dreptul exagerat.<br />
Slim înghiţi în sec.<br />
— Domnule judecător... nu cred că mai avem atâţia bani. Eu unul,<br />
nu mai am bani.<br />
— Mă aşteptam la asta. Aveţi la dispoziţie o săptămână ca să<br />
plătiţi, altfel vă afişez numele în Domul vechi. Ştiţi unde e Bon Ton<br />
Beauté Shoppe, de lângă ecluza de serviciu treisprezece? Este salonul<br />
de frumuseţe al soţiei mele, vă duceţi şi îi plătiţi ei. Gata, curtea s-a<br />
desfiinţat. Slim, nu pleca. Nici tu Tish. Gospodin LaJoie, hai să-i luăm<br />
pe copiii ăştia şi să le facem cinste cu o răcoritoare şi să ne<br />
cunoaştem mai bine.<br />
Ochii lui se umplură din nou cu acea încântare ciudată, care-mi<br />
aminti de profesor.
— Iată o idee excelentă, domnule judecător!<br />
— Nu mai sunt judecător. Ştiu un local, la câteva rampe mai sus,<br />
aşa că vă sugerez să-i oferiţi braţul lui Tish.<br />
Se înclină în faţa ei şi-i spuse:<br />
— Doamna mea? Îmi permiteţi? şi îi oferi braţul.<br />
Tish deveni dintr-o dată foarte matură.<br />
— Spasiva, gospodin! Sunt încântată.<br />
I-am dus într-un local scump, unde hainele lor ciudate şi machiajul<br />
abundent păreau caraghioase. Erau stânjeniţi. Dar am încercat să-i<br />
fac să se simtă bine, iar Stuart LaJoie se strădui şi mai tare, cu succes.<br />
Le-am luat adresele şi numele. Wyoh îi simpatiza pe aceşti stilyagi.<br />
După ce-şi terminară răcoritoarele, se ridicară, mulţumiră şi plecară.<br />
Eu şi cu Stuart LaJoie am mai rămas.<br />
— Gospodin, zise el, aţi folosit mai devreme un cuvânt ciudat<br />
pentru mine.<br />
— Spune-mi Mannie, te rog, acum că puştii au plecat. Ce cuvânt?<br />
— L-aţi folosit atunci când aţi insistat ca tânăra doamnă, Tish, să<br />
plătească şi ea. „Tone-stapple", cam aşa ceva.<br />
— O, tanstaafl, vrei să zici. Înseamnă „nu există prânz gratuit". Şi<br />
aşa şi e, am adăugat arătând spre semnul PRÂNZ GRATUIT, aflat în<br />
partea cealaltă a camerei. Dacă am fi stat acolo, băuturile ar fi costat<br />
de două ori mai mult. În felul acesta i-am amintit că orice lucru gratuit<br />
costă de două ori mai mult pe termen lung sau, altfel, se dovedeşte a<br />
fi fără valoare.<br />
— O filosofie interesantă.<br />
— Nu e deloc filosofie, e un fapt de viaţă. Într-un fel sau altul,<br />
plăteşti pentru ceea ce iei.<br />
Am tăiat aerul cu palma.<br />
— Când am fost pe Pământ, am auzit expresia, „liber ca aerul".<br />
Aici la noi, aerul nu e liber, plăteşti pentru fiecare respiraţie.<br />
— Serios? Nimeni nu mi-a cerut să plătesc ca să respir.<br />
Zâmbi.<br />
— Poate că e mai bine să mă opresc, zise.<br />
— Să ştii că se poate întâmpla, era cât p-aici să respiri vid în seara<br />
asta, dar nimeni nu-ţi cere asta, pentru că ai plătit. Pentru tine, asta a<br />
intrat în biletul călătoriei, pentru mine e o taxă trimestrială.<br />
Am început să-i povestesc cum familia cumpără şi vinde<br />
comunităţii aerul şi-am lăsat-o baltă, gândindu-mă că e prea<br />
complicat pentru el.<br />
— Dar amândoi plătim.<br />
LaJoie păru încântat. Şi gânditor.<br />
— Da, înţeleg necesitatea economică. E ceva nou pentru mine.<br />
Spune-mi, Mannie, – mie mi se zice Stu – eram cu adevărat în pericol<br />
să fiu scos să respir în vid?<br />
— Trebuia să te taxez mai mult.<br />
— Poftim?<br />
— Văd că nu eşti convins. Dar i-am taxat pe copiii ăia cu toţi banii<br />
pe care-i aveau la ei şi i-am amendat şi pe ei ca să-i fac să se<br />
gândească mai bine altă dată. Nu puteam să-ţi iau o taxă mai mare ca<br />
a lor. Dar cred că ar fi trebuit, văd că îţi închipui că totul n-a fost decât<br />
o glumă.<br />
— Crede-mă, domnule, nu zic că a fost doar o glumă, dar am<br />
probleme cu înţelegerea legilor voastre locale, care permit ca un om<br />
să fie omorât atât de... uşor şi pentru ce, pentru o ofensă atât de<br />
copilărească.<br />
Am oftat. De unde să te-apuci să-i explici, când era clar că nu
înţelegea nimic despre ce-i spuneam şi mai era şi plin de idei<br />
preconcepute, care nu se potriveau realităţii, şi nici măcar nu-şi<br />
dădea seama cât e de îngust la minte?<br />
— Stu, am zis, hai să le luăm pe rând. Nu există legi locale, cum le<br />
zici tu, aşa că nu poţi fi condamnat la moarte conform lor. Ofensa ta<br />
nu a fost un fapt obişnuit, am ţinut seama doar de ignoranţa ta. Şi nu<br />
a fost făcut nimic la voia întâmplării, altfel băieţii ăia te-ar fi târât<br />
până la cea mai apropiată ecluză de presiune zero, te-ar fi împins<br />
afară şi adio, prietene! Dar ce-au făcut ei, te-au adus la judecată, au<br />
ţinut seama de părerea unui judecător – buni băieţi! – şi au plătit din<br />
buzunar ca să aibă loc un proces pentru tine. Şi nici nu au bombănit<br />
când verdictul nu a fost cel aşteptat de ei. Ţi-e clar, acum?<br />
Zâmbi şi-am văzut că făcea gropiţe la fel ca profesorul. M-am<br />
trezit că-mi plăcea tot mai mult de el.<br />
— Nu înţeleg nimic, din păcate. Parcă am intrat în Ţara Oglinzii<br />
Magice.<br />
Mă aşteptam să zică asta. Am fost pe Pământ şi ştiam cum<br />
gândesc pământenii. Ei vor să existe o lege, o lege tipărită pentru<br />
fiecare împrejurare. Au legi chiar şi pentru probleme personale cum ar<br />
fi contractele. Pe bune! Dacă un om nu este de cuvânt, cine să facă<br />
un contract cu el? Mai are el reputaţie?<br />
— Noi nu avem legi, i-am spus. Nu ni s-a permis asta niciodată.<br />
Avem obiceiuri, dar ele nu sunt scrise şi nu sunt obligatorii – sau mai<br />
bine zis, se impun singure, pentru că reprezintă pur şi simplu modul în<br />
care trebuie să fie lucrurile în condiţiile existente. Am putea spune că<br />
obiceiurile noastre sunt legi naturale, care indică modul în care un om<br />
trebuie să se comporte ca să rămână în viaţă... şi care te-au adus pe<br />
tine la un pas de vid.<br />
Clipi, gânditor.<br />
— Eşti bun să-mi explici, totuşi, legea naturală pe care am violato?<br />
Ar fi mai bine să înţeleg... pentru că altfel mă întorc la nava cu care<br />
am venit şi rămân acolo până la data de plecare. Să mă asigur că numi<br />
primejduiesc viaţa.<br />
— Sigur că da. E atât de simplu încât, odată ce ai înţeles-o, nu o să<br />
mai fii niciodată în pericol din cauza ei. Noi suntem două milioane de<br />
bărbaţi şi mai puţin de un milion de femei. Un fapt fizic fundamental,<br />
ca piatra sau vidul. Bun, adaugă acum ideea tanstaafl-ului. Când<br />
lucrurile nu se găsesc, cresc preţurile. Femeile sunt rare pe-aici, nu<br />
ajung la toată lumea şi din cauza asta reprezintă lucrul cel mai<br />
valoros de pe Lună, sunt mai preţioase decât gheaţa sau aerul, pentru<br />
că bărbaţilor nu le pasă dacă trăiesc sau mor, dacă n-au pentru cine<br />
s-o facă. Viaţa lor fără femei e pustie. Nu vorbesc de ciborgi, care nu<br />
sunt oameni. Mă rog, tu poţi să-i consideri cum vrei. Deci, ce sentâmplă,<br />
ţine cont că lucrurile au fost şi mai rele când obiceiul ăsta sa<br />
impus singur, în secolul douăzeci. Pe atunci, raportul bărbaţi-femei<br />
era de zece la unu sau mai rău. Apoi s-a întâmplat ceea ce se<br />
întâmplă în închisori, unii bărbaţi s-au îndreptat spre alţi bărbaţi, dar<br />
nu pentru multă vreme, pentru că problema a rămas deschisă. Cei<br />
mai mulţi bărbaţi vor femei şi nu caută înlocuitori, atât timp cât există<br />
şansa de a avea lucrul de care au nevoie cu adevărat.<br />
Au devenit atât de nerăbdători, încât erau în stare să ucidă pentru<br />
dorinţele lor. Bătrânii povestesc că au fost multe crime înfiorătoare pe<br />
vremea aia, de ţi se furnică pe şira spinării dacă stai să auzi toate<br />
poveştile. Dar, după un timp, cei rămaşi în viaţă au găsit o modalitate<br />
de a rezolva lucrurile şi conflictele s-au liniştit. La fel de simplu ca şi<br />
gravitaţia. Cei care s-au adaptat au trăit, cei care nu s-au adaptat au
murit.<br />
Ceea ce contează acum şi aici, este că femeile sunt puţine şi ele<br />
dau tonul, iar tu eşti înconjurat de două milioane de bărbaţi, care au<br />
grijă să joci după cântec. Tu nu ai de ales, ea da. Ea te poate lovi atât<br />
de tare încât să-ţi dea sângele, tu nu ai voie s-o atingi nici c-un deget.<br />
Uite, tu, de exemplu, ai luat-o pe după mijloc, poate că vroiai s-o<br />
săruţi. Să zicem că ar fi mers cu tine într-o cameră de hotel. Ce crezi<br />
că s-ar fi întâmplat?<br />
— Dumnezeule! Băieţii m-ar fi făcut bucăţi.<br />
— Ei, bărbaţii n-ar fi făcut nimic. Ar fi ridicat din umeri şi s-ar fi<br />
prefăcut că nu văd. Pentru că era alegerea ei. Nu a ta. Nici a lor.<br />
Numai a ei. Din partea ta ar fi fost riscant să-i ceri să mergeţi la un<br />
hotel, poate ar fi luat-o drept o jignire şi asta le-ar fi dat dreptul<br />
băieţilor să te cotonogească. Dar, uite, de exemplu, această Tish, o<br />
damă mică şi proastă. Dacă i-ai fi plimbat pe sub nas banii pe care ţi iam<br />
văzut eu în geantă, s-ar fi gândit că o mică partidă de amor cu un<br />
turist ar fi exact ceea ce-şi doreşte şi ţi-ar fi propus chiar ea. În acest<br />
caz ai fi fost în siguranţă.<br />
LaJoie se înfioră.<br />
— La vârsta ei? Mă îngrozesc numai gândindu-mă. Nici măcar nu e<br />
majoră. Ar fi fost viol în toată regula.<br />
— Ei, la naiba! Nici gând! Femeile de vârsta ei sunt măritate sau<br />
ar trebui să fie. Stu, înţelege că pe Lună nu există viol. Dacă întradevăr<br />
ar fi fost vorba de un viol ca pe Pământ, te asigur că nu s-ar<br />
mai fi deranjat nimeni pentru judecată şi toţi bărbaţii ar fi sărit să dea<br />
o mână de ajutor. Şansa ca fata asta să mai fie virgină e minimă.<br />
Când sunt mici, mamele lor le supraveghează cu ajutorul tuturor celor<br />
din oraş. Copiii sunt în siguranţă aici. Dar când cresc, mamele nu le<br />
mai pot ţine din scurt şi renunţă la orice formă de supraveghere. Dacă<br />
ele preferă să alerge pe coridoare şi să se distreze, nu ai cum să le<br />
opreşti. Odată ce o fată este la vârsta pubertăţii, este propriul ei<br />
stăpân. Eşti însurat?<br />
— Nu.<br />
Adăugă cu un zâmbet:<br />
— Deocamdată, nu.<br />
— Ei, să zicem că ai fi şi soţia ta ţi-ar spune că se mărită din nou.<br />
Ce-ai face?<br />
— E ciudat exemplul ăsta, pentru că ceva de genul ăsta mi s-a<br />
întâmplat. M-am dus la avocat şi m-am asigurat că n-o să primească<br />
nici o pensie alimentară.<br />
— Expresia „pensie alimentară" e o noţiune inexistentă aici, eu am<br />
învăţat-o pe Pământ. Aici ar trebui să spui – adică, un soţ lunar ar<br />
trebui să spună: – „Dragă, cred că vom avea nevoie de un loc mai<br />
mare". Sau pur şi simplu, s-o felicite pe ea şi pe noul ei soţ, care<br />
devine co-soţ împreună cu el în familie. Dacă situaţia asta l-ar face<br />
atât de nefericit încât n-ar putea suporta, şi-ar face bagajele şi-ar<br />
pleca. Dar oricum, n-ar face nici cel mai mic scandal, pentru că, dacă<br />
s-ar întâmpla asta, toată opinia publică ar fi împotriva lui. Toţi<br />
prietenii lui, bărbaţi şi femei, i-ar dezaproba acţiunea. Bietul individ nar<br />
mai avea nici o soluţie decât să se mute din oraş, probabil în<br />
Novylen, să-şi schimbe numele şi să spere să fie uitat de toţi.<br />
Toate obiceiurile noastre funcţionează la fel. Dacă eşti pe câmp şi<br />
un tip are nevoie de aer, îi împrumuţi o butelie şi nu-i ceri nici un ban.<br />
Dar când vă întoarceţi amândoi în zona presurizată şi nu-ţi plăteşte,<br />
nimeni nu te va condamna dacă îl elimini fără să-l mai tragi la<br />
judecată. Trebuie să plătească, aerul e aproape la fel de sfânt ca şi
femeile. Dacă intri la pocher cu un individ nou, miza e pe aer, nu pe<br />
mâncare. Poate munci sau poate muri de foame. Dacă elimini un tip<br />
din vina ta, să zicem, trebuie să-i plăteşti datoriile şi să-i întreţii copiii,<br />
altfel oamenii o să-ţi întoarcă spatele, nimeni n-o să-ţi mai vorbească,<br />
nimeni n-o să mai cumpere de la tine, nimeni n-o să-ţi mai vândă<br />
nimic. Devii un paria.<br />
— Mannie, vrei să spui că pot să omor un om şi să-mi aranjez<br />
problema cu bani?<br />
— O, nu, deloc. Vreau să spun că eliminarea nu este împotriva<br />
unor legi. Nu există legi, decât cele făcute de Temnicerul-şef, iar lui<br />
nu-i pasă ce-i face un lunar altuia. Noi gândim aşa: dacă un om e ucis,<br />
fie şi-a meritat moartea şi o ştiu toţi – ăsta e cazul obişnuit – fie a<br />
murit nevinovat şi-atunci prietenii lui vor avea grijă ca vinovatul să fie<br />
eliminat. În ambele cazuri nu e nici o problemă. Nu vor mai fi eliminări<br />
în plus. Nici dueluri; nu vezi des dueluri pe-aici.<br />
— „Prietenii lui vor avea grijă... ". Mannie, să zicem că tinerii ăia ar<br />
fi mers până la capăt? Eu nu am prieteni aici, nu cunosc pe nimeni.<br />
— Tocmai ăsta a fost motivul pentru care am acceptat să judec<br />
cazul, deşi mă îndoiesc că puştii ar fi făcut-o, nu şi-ar fi asumat riscul.<br />
Eliminarea unui turist ar strica reputaţia oraşului.<br />
— Se întâmplă des?<br />
— Nu-mi amintesc să se fi întâmplat până acum. Bineînţeles,<br />
povestea asta ar fi fost făcută să pară un accident. Luna este locul cel<br />
mai potrivit pentru asta. Se spune că dacă un nou venit trăieşte aici<br />
un an, va trăi veşnic. Dar nimeni nu-i vinde asigurări din primul an.<br />
M-am uitat în sus, la ceas.<br />
— Stu, ai mâncat ceva?<br />
— Nu, tocmai aveam de gând să mergem la hotelul meu, Hanul<br />
Orleans. Au mâncare bună.<br />
Mi-am reprimat un fior – am mâncat o dată acolo.<br />
— N-ai vrea mai bine să mergem la mine acasă, să-mi cunoşti<br />
familia? La ora asta cred că avem supă.<br />
— Nu deranjez?<br />
— Nu. Stai o clipă să dau un telefon.<br />
Mami zisei<br />
— Manuel! Îmi pare bine, dragule! Capsula a venit de câteva ore.<br />
Mă gândeam că nu mai vii în seara asta.<br />
— Am băut ca un nebun cu nişte băieţi răi. Vin acasă dacă mai<br />
nimeresc drumul. Vezi că vin cu cel mai rău dintre ei.<br />
— Bine, dragule. Cina e gata în douăzeci de minute, încearcă să<br />
nu întârziaţi.<br />
— Nu vrei să ştii dacă musafirul e bărbat sau femeie?<br />
— Din câte te cunosc, presupun că e femeie. O să-mi dau seama<br />
când o să apară cu tine.<br />
— Chiar că mă cunoşti, Mami. Spune-le fetelor să arate bine, nu<br />
vreau ca oaspetele să le eclipseze pe toate.<br />
— Nu întârziaţi, pierdeţi cina. Pa, dragule. Te iubesc.<br />
— Şi eu te iubesc, Mami.<br />
Am mai aşteptat un pic şi apoi am tastat MYCROFTXXX.<br />
— Mike, vreau să cauţi un nume. Un nume de pe Pământ, pasager<br />
pe nava Popov: Stuart Rene LaJoie. Stuart cu un singur U, iar numele<br />
poate fi afişat ori la L, ori la J.<br />
Au trecut doar câteva secunde, timp în care Mike îl găsi pe Stu în<br />
toate publicaţiile importante de pe Terra: Who's Who, Dun &<br />
Bradstreet, Almanahul Gotha, Times din Londra, după ce parcurse<br />
toate fişierele. Expatriat francez, regalist, bogat, încă şase nume pe
lângă cele pe care le folosea curent, trei licenţe, printre care una în<br />
Drept luată la Sorbona, descendenţă nobiliară atât în Franţa cât şi în<br />
Scoţia, divorţat, fără copii, ex-soţia, Onorabila Pamela-Cutare-Sânge-<br />
Albastru. Era genul de pământean care n-ar sta de vorbă cu un lunar<br />
cu strămoşi condamnaţi, ceea ce nu era cazul lui Stu, care vorbea cu<br />
oricine.<br />
L-am ascultat pe Mike cam două minute, apoi l-am rugat să<br />
pregătească un dosar cu toate referinţele pe care le avea.<br />
— Mike, el s-ar putea să fie porumbelul nostru.<br />
— S-ar putea, Man.<br />
— Trebuie să fug acum, pa.<br />
M-am întors gânditor la oaspetele meu. Aproape cu un an în urmă,<br />
într-o cameră de hotel, la o discuţie la un pahar de băutură, Mike ne<br />
promisese o şansă din şapte dacă îndeplineam anumite condiţii. Una<br />
dintre ele, foarte importantă, era un ajutor de pe Terra.<br />
În ciuda aruncatului cu pietre, Mike ştia – toţi ştiam – că Pământul<br />
atât de mare, cu unsprezece miliarde de oameni şi cu resurse<br />
nelimitate, nu putea fi înfrânt de trei milioane de oameni „care nu au<br />
nimic, chiar dacă noi eram mai sus şi puteam foarte bine arunca cu<br />
pietre în ei.<br />
Mike făcuse paralele între situaţia noastră şi cele din secolul al<br />
XVIII-lea, când se revoltaseră coloniile americane ale Marii Britanii şi<br />
secolul al XX-lea, când se eliberaseră multe colonii ale unor imperii; el<br />
subliniase ideea că nici o colonie nu îşi câştigase independenţa prin<br />
forţă brută. Nu, în fiecare caz, statul imperial avea un punct<br />
vulnerabil, obosise şi cedase, fără să-şi folosească întreaga putere.<br />
Luni de zile am fost destul de puternici, asta ne-am şi dorit, ca să<br />
învingem corpul de gardă al Temnicerului-şef. Dacă va fi gata<br />
catapulta noastră, nu vom mai fi atât de neajutoraţi. Şi, de-acum<br />
încolo, putea să intre în funcţiune în orice clipă. Dar aveam nevoie de<br />
un climat favorabil pe Terra, iar ca să-l obţinem aveam nevoie de un<br />
ajutor de pe Pământ.<br />
Profesorul nu crezuse că va fi greu, dar s-a dovedit că era o<br />
chestie extrem de dificilă. Prietenii lui de pe Pământ muriseră sau<br />
erau cu un picior în groapă, iar eu ştiam prea puţini profesori pe care<br />
să mă bazez. Am făcut o cercetare în jos, în celule:<br />
— Ce persoane importante cunoaşteţi pe Pământ?<br />
Am primi acelaşi răspuns, ca un ecou:<br />
— Glumiţi?<br />
Nimeni nu ştia pe careva.<br />
Profesorul urmărea listele de pasageri ale navelor care veneau pe<br />
Lună, încercând să-şi imagineze un contact. Citise copiile care se<br />
făceau pe Lună ale ziarelor de pe Pământ, căutând personalităţi la<br />
care ar putea ajunge. Eu nu încercasem, cei pe care-i cunoscusem eu,<br />
puţini la număr, nu erau personalităţi.<br />
Profesorul nu îl alesese pe Stu de pe lista de pasageri a navei<br />
Popov, pentru că nu-l întâlnise. Nu ştiam dacă Stu era atât de<br />
excentric pe cât îl arăta cartea lui de vizită. Dar era singurul<br />
pământean cu care băusem vreodată pe Lună, părea un tip inteligent,<br />
iar raportul lui Mike îmi arăta că flerul meu nu mă înşelase. Era un tip<br />
destul de important în lumea lui. Aşa că l-am luat la mine acasă, să<br />
văd ce părere îşi va face familia despre el.<br />
A început bine. Mami i-a zâmbit şi i-a întins mâna. El o luă şi se<br />
înclină atât de adânc, încât aş fi jurat că i-ar fi sărutat-o dacă nu l-aş fi<br />
avertizat mai înainte despre femei. Mami chicotea când îl conduse la<br />
masă.
12<br />
În aprilie şi mai '76 am muncit din greu şi am încercat din toate<br />
puterile să-i stârnesc pe lunari împotriva Temnicerului-şef, să-l<br />
întărâte şi să-l facă să treacă la represalii sângeroase. Din păcate,<br />
Mort Nesuferitul nu era un tip rău, n-ai fi avut de ce să-l urăşti dacă nar<br />
fi fost reprezentantul Autorităţii. Trebuia să-l speriem, ca să-l<br />
determinăm să acţioneze. Lunarul obişnuit îl dispreţuia pe<br />
Temnicerul-şef, conform tradiţiei, dar nu era plămădit din aluatul din<br />
care se fac revoluţionarii. Nu avea vlagă, nu putea fi scos din ale lui.<br />
Bere, femei, pariuri şi muncă. Singurul lucru care făcea ca Revoluţia<br />
să nu moară de anemie era acela că Dragonii Păcii aveau un talent<br />
fantastic în a-şi face duşmani.<br />
Dar chiar şi pe ei trebuia să-i întărâtăm. Profesorul spunea tot<br />
timpul că avem nevoie de un „Ceai din Boston" 41 , făcând referire la un<br />
incident, devenit legendă, dintr-o revoluţie anterioară, prin care vroia<br />
să sugereze un scandal public ce ar fi atras, cu siguranţă, atenţia<br />
Autorităţii.<br />
Noi încercam mereu. Mike a rescris vechi cântece revoluţionare,<br />
dându-le cuvinte care s-ar fi potrivit Lunii: Marsilieza, Internaţionala,<br />
Yankee Doodle, Vom învinge, Vise frumoase. Simon Jester răspândi<br />
peste tot versuri de genul: Fii ai „Pietroiului" şi ai Plictiselii/ Îl veţi lăsa<br />
pe Temnicerul-şef/ Să vă răpească libertatea? şi când am văzut că un<br />
cântec prinde la public, l-am difuzat la radio şi la video, punându-l pe<br />
Temnicerul-şef în situaţia de a interzice anumite melodii – ceea ce ne<br />
convenea de minune: oamenii aveau de ce huidui Autoritatea,<br />
începeau să se enerveze.<br />
Mike studie vocea şi timbrul vocilor Administratorului Adjunct, ale<br />
Inginerului-şef şi ale conducătorilor altor departamente, iar<br />
Temnicerul-şef începu să primească noaptea telefoane disperate din<br />
partea personalului. Cei în cauză negau cu înverşunare orice amestec.<br />
Alvarez detectă şi urmări unul dintre apeluri şi – desigur, cu ajutorul<br />
lui Mike – merse pe urma lui până la telefonul derivaţie al şefului, fiind<br />
sigur că era vocea unei sosii de-a acestuia.<br />
Următorul telefon otrăvit pentru Mort Nesuferitul veni ca din<br />
partea lui Alvarez, iar schimbul de cuvinte dintre cei doi de a doua zi<br />
nu poate fi catalogat decât ca psihoză în lanţ.<br />
Profesorul i-a zis lui Mike să se oprească, îi era teamă ca Alvarez<br />
să nu-şi piardă slujba, ceea ce n-ar fi dorit nimeni. Acţiunile lui ne<br />
erau pe plac. Dragonii Păcii fuseseră scoşi afară noaptea în urma unui<br />
ordin care părea să fi venit din partea Temnicerului-şef,<br />
demoralizându-i din ce în ce mai mult, iar Temnicerul-şef căpătă<br />
convingerea că este trădat de oamenii lui, în timp ce ei erau siguri că<br />
şeful îşi pierde minţile.<br />
În Lunaia Pravda apăru o notiţă care anunţa că doctorul Adam<br />
Selene va ţine o prelegere despre „Poezia şi arta pe Lună: o nouă<br />
renaştere". Nici un camarad nu luă parte, anunţasem prin celule să nu<br />
vină nimeni. Nu era nimeni prin zonă când îşi făcură apariţia trei<br />
41 Aluzie la incidentul care a servit drept pretext pentru declanşarea<br />
Războiului de Independenţă al coloniilor din America de Nord<br />
împotriva Angliei (1775-1783). Colonii, deghizaţi în indieni, au aruncat<br />
în mare încărcătura de ceai a unor vase din portul Boston.
echipe de Dragoni ai Păcii, conform principiului Heisenberg aplicat în<br />
stilul lui Scarlet Pimpernel. Redactorul de la Pravda petrecu o oră<br />
înfiorătoare explicând că nu primea personal anunţurile, iar ăsta<br />
fusese primit în ultima clipă, plătit cu bani gheaţă. I s-a spus să nu<br />
mai primească nimic care ar fi venit de la Adam Selene, dar apoi,<br />
ordinul a fost reformulat cu precizarea că are voie să primească orice<br />
de la Adam Selene, dar trebuie să-l informeze imediat pe Alvarez.<br />
Noua catapultă a fost testată cu o încărcătură aruncată în sudul<br />
Oceanului Indian la 35 grade Est, 60 de grade Sud, în împărăţia<br />
peştilor. Mike a fost cât se poate de încântat de arta sa de a ţinti,<br />
reuşind să arunce doar două priviri când radarele de ghidare şi<br />
urmărire ale Autorităţii nu erau în funcţiune şi se bazase numai pe o<br />
singură ajustare a direcţiei pentru a aduce încărcătura drept în<br />
mijlocul ţintei. Buletinele de ştiri de pe Pământ raportară un meteorit<br />
gigant în sub-Antarctica, detectat de Observatorul Astronomic din<br />
Capetown, al cărui loc de impact se potrivea perfect cu tragerea lui<br />
Mike – Mike mă sună ca să se laude, în timp ce înregistra transmisia<br />
de seară a agenţiei de ştiri Reuters.<br />
— Ţi-am spus că a fost la fix, zise Mike, exultând de fericire. Am<br />
urmărit-o. Oho, ce lovitură grozavă!<br />
Rapoartele ulterioare despre unda de şoc de la laboratoarele<br />
seismice şi despre tsunami de la staţiile oceanografice au fost<br />
abundente în detalii.<br />
Şepcile Libertăţii au început să fie văzute pe capetele stilyagilor şi<br />
ale prietenilor lor. Simon Jester îşi puse şi el una între coarne. Bon<br />
Marché 42 le oferea ca premii. Alvarez participă la o şedinţă de lucru a<br />
Temnicerului-şef, în care Mort îi ceru să afle dacă şeful spionilor crede<br />
că trebuie făcut ceva de fiecare dată când nişte copii fără minte îşi fac<br />
de cap? Înnebunise Alvarez?<br />
Pe la începutul lunii mai, m-am întâlnit cu Slim Lemke pe Şoseaua<br />
Tunel. Avea pe cap Şapca Libertăţii. Era bucuros că mă vede, iar eu iam<br />
mulţumit pentru că achitase datoria foarte prompt (venise la trei<br />
zile de la proces şi îi plătise treizeci de dolari Hong Kong lui Sidris) şi iam<br />
cumpărat o băutură răcoritoare. În timp ce stăteam de vorbă<br />
despre una şi alta, l-am întrebat de ce poartă tinerii şepci roşii? Dar<br />
de ce şepci? Ăsta era un obicei pământean, niet?<br />
Ezită, dar apoi îmi spuse că era vorba de un gen de asociaţie<br />
secretă ca loja Elanilor. Am schimbat subiectul. Am aflat că numele lui<br />
întreg era Moses Lemke Stone, membru al clanului Stone. Asta m-a<br />
bucurat, eram rude, dar m-a şi surprins. Chiar şi cele mai bune familii,<br />
ca Stone, de exemplu, nu pot găsi întotdeauna căsnicii reuşite pentru<br />
toţi fiii lor. Eu am avut noroc, altfel şi astăzi hoinăream pe coridoare la<br />
vârsta lui. I-am spus că suntem rude din partea mamei.<br />
Deveni prietenos şi-mi zise scurt:<br />
— Vere Manuel, te-ai gândit vreodată că noi ar trebui să ne<br />
alegem propriul nostru Temnicer-şef?<br />
Am răspuns că nu, nu mă gândisem. Autoritatea îl pusese pe<br />
Temnicerul-şef pe care-l aveam acum şi mă gândeam că aşa va fi<br />
mereu. El mă întrebă de ce trebuie să avem o Autoritate? Eu l-am<br />
întrebat cine i-a băgat în cap ideea asta? El insistă că nimeni, se<br />
gândise el aşa – ce, n-avem dreptul să gândim?<br />
Când am ajuns acasă, am fost tentat să-l pun pe Mike să verifice<br />
care este numele partidului din care făcea parte Slim, dacă exista<br />
unul, dar m-am gândit că nu era bine pentru securitate şi nici n-ar fi<br />
42 Magazin ieftin (în 1. franc. în text).
fost corect faţă de băiat.<br />
Pe 3 mai 2076, şaptezeci şi unu de bărbaţi cu numele de Simon au<br />
fost ridicaţi, interogaţi, dar eliberaţi după aceea. Nici un ziar nu<br />
scoase o vorbă despre povestea asta, dar toată lumea află de ea,<br />
pentru că am avut grijă să acţionăm la nivelul celulelor până la J, iar<br />
douăsprezece mii de oameni pot răspândi veştile mai repede decât<br />
mi-aş fi imaginat. Am accentuat că unul din bărbaţii interogaţi avea<br />
doar patru ani, lucru neadevărat, dar eficient pentru interesele<br />
noastre.<br />
Stu LaJoie a rămas la noi în lunile februarie şi martie şi s-a întors<br />
pe Pământ abia pe la începutul lui aprilie. Îşi schimbase biletul pentru<br />
nava următoare, şi apoi, din nou, pentru următoarea. Când i-am spus<br />
că se apropie de linia invizibilă după care se produc schimbări<br />
fiziologice ireversibile, mi-a zâmbit zicându-mi să nu-mi fac griji. Dar a<br />
făcut totuşi nişte aranjamente ca să poată folosi centrifuga.<br />
Stu nu vroia să plece nici măcar în aprilie, dar trebuia. Avea o<br />
misiune pe Pământ, era deja membru al partidului. La plecare a fost<br />
îmbrăţişat şi sărutat cu lacrimi în ochi de toate soţiile mele şi de<br />
Wyoh, iar el le-a asigurat pe fiecare în parte că o să se întoarcă.<br />
Eu nu m-am amestecat când s-a vorbit de recrutarea lui Stu, n-am<br />
vrut să provoc necazuri prin hotărârea mea. Wyoh, profesorul şi Mike<br />
au vrut să rişte, iar eu le-am acceptat bucuros judecata.<br />
Cu toţii am participat la atragerea lui Stu LaJoie – eu, profesorul,<br />
Mike, Wyoh, Mami ba chiar şi Sidris, Lenore, Ludmilla şi copiii noştri,<br />
şi. Hans, Ali, Frank, pentru că prima impresie care l-a fermecat a fost<br />
viaţa de zi cu zi a familiei Davis. A mai contat şi faptul că Lenore este<br />
cea mai frumoasă fată de pe Lună – deşi nu le pune într-un con de<br />
umbră pe Milla, Wyoh, Anna şi Sidris – dar şi dragostea lui Stu pentru<br />
bebeluşi. Mami i-a acordat o atenţie exagerată, după părerea mea,<br />
Hans i-a arătat cum se cultivă plantele fără pământ. Iar Stu se<br />
murdări, transpiră şi se tăvăli prin noroi, în tunele, cot la cot cu băieţii<br />
noştri – ajută la strângerea peştişorilor chinezeşti din heleşteu, fu<br />
înţepat de albine, învăţă să folosească un costum de presiune şi urcă<br />
cu mine la suprafaţă, ca să fac nişte modificări la bateria solară, o<br />
ajută pe Anna să înjunghie un porc şi învăţă câte ceva despre<br />
tăbăcitul pieilor, stătu de vorbă» cu Bunicul şi nu-l contrazise auzind<br />
noţiunile naive pe care le avea despre Pământ, spălă vase alături de<br />
Milla, ceva ce nici unul dintre bărbaţii noştri nu făcuse vreodată, jucă<br />
tot felul de jocuri cu copiii cei mai mici şi cu jucăriile lor, învăţă să<br />
macine făina şi făcu schimb de reţete culinare cu Mami.<br />
După apropierea de familia mea, l-am prezentat profesorului şi<br />
astfel începu partea politică a caracterului lui. Eu nu recunoscusem<br />
nimic, oricând puteam da înapoi în momentul când profesorul îl<br />
prezentă lui Adam Selene, pe care îl putea auzi doar la telefon, pentru<br />
că „momentan este plecat în Hong Kong". Când Stu s-a ataşat de<br />
Cauză şi a fost primit în rândurile noastre, am lăsat la o parte orice<br />
prefăcătorie şi i-am spus că Adam era preşedintele nostru, pe care<br />
nu-l va întâlni niciodată din motive de securitate.<br />
Dar Wyoh s-a implicat cel mai mult şi pe judecata ei s-a bazat<br />
profesorul când a dat cărţile pe faţă şi i-a spus lui Stu că pregătim o<br />
revoluţie. Ştirea nu l-a surprins, îşi dăduse seama şi se aştepta să<br />
avem încredere în el.<br />
Se spune că odată cineva a lansat o mie de nave ca să reuşească<br />
acolo unde ar fi avut nevoie doar de una-două. Nu ştiu dacă Wyoh s-a<br />
folosit numai de raţionamente când a vorbit cu Stu despre partid. Nam<br />
încercat să aflu niciodată. Dar Wyoh este mai importantă pentru
că ea m-a atras pe mine şi nu teoria profesorului sau cifrele lui Mike.<br />
Chiar dacă Wyoh s-a folosit şi de metode mai puţin ortodoxe în munca<br />
de lămurire a lui Stu, n-ar fi prima eroină care ar face asta pentru ţara<br />
ei.<br />
Stu s-a dus pe partea Lunii dinspre Pământ cu o carte de coduri.<br />
Nu sunt un expert în coduri şi mesaje cifrate, dar un specialist în<br />
computere învaţă principiile codificării în timpul studiului teoriei<br />
informaticii. Un cifru e un model matematic prin care fiecare literă<br />
este înlocuită de o alta, cea mai simplă metodă de cifrare este cea a<br />
alfabetului amestecat.<br />
Un cifru poate fi extrem de subtil, mai ales dacă este realizat cu<br />
ajutorul unui computer. Punctul slab al cifrurilor este că sunt toate<br />
modele. Dacă un computer le poate inventa, un altul le poate sparge.<br />
Codurile nu au aceeaşi slăbiciune. Să zicem că o carte de coduri<br />
conţine grupul de litere GLOPS. Asta înseamnă: „Mătuşa Minnie va<br />
veni acasă joi" sau „3, 14157... "?<br />
Înţelesul este cel pe care i-l atribui tu şi nici un computer nu poate<br />
decodifica mesajul din grupul de litere. Dă-i unui computer un număr<br />
destul de mare de grupuri şi o teorie raţională despre semnificaţia<br />
unui grup sau a mai multora, şi îl va descifra în cele din urmă, pentru<br />
că semnificaţiile vor arăta schemele de cifrare. Dar codul este o<br />
problemă de alt gen, cu un grad mai mare de dificultate.<br />
Codul pe care-l alesesem era cel mai banal cod comercial, folosit<br />
atât pe Terra, cât şi pe Lună, pentru telegramele comerciale. Dar nu lam<br />
lăsat aşa, l-am perfecţionat. Profesorul şi cu Mike au stat de vorbă<br />
ore în şir despre ce informaţii ar dori partidul să transmită agentului<br />
său de pe Pământ sau ce să primească de la el, apoi Mike şi-a pus la<br />
lucru vastele lui informaţii, scoţând la iveală un set nou de<br />
semnificaţii pentru cartea de coduri, un sistem prin care se putea<br />
spune: „Cumpără contracte pentru următoarea recoltă de orez<br />
thailandez" la fel de bine ca: „Fugi, ne-au prins". Sau orice altceva<br />
doreai să spui, pentru că avea semnale de cod care permiteau să spui<br />
orice nu fusese anticipat.<br />
Într-o noapte târziu, Mike a tipărit noul cod la tipografia ziarului<br />
Lunaia Pravda, iar redactorul de noapte a trimis rola unui alt camarad,<br />
care a convertit-o într-o rolă de film minusculă pe care a trimis-o<br />
înapoi, nici unul din cei doi neştiind ce-a făcut şi de ce. Apoi, rola a<br />
aterizat în buzunarul lui Stu. Cei care plecau de la noi erau controlaţi<br />
foarte strict nu numai la bagaje, ci şi corporal, operaţiune îndeplinită<br />
de Dragonii nervoşi, dar Stu ne-a asigurat că nu va avea nici o<br />
problemă. Poate că a înghiţit-o, nu ştiu.<br />
După ce-am făcut-o şi pe-asta, unele dintre mesajele trimise de<br />
LuNoHoCo spre Terra ajungeau la Stu prin agentul său de la bursa<br />
londoneză.<br />
Scopul nostru avea şi o parte financiară. Partidul trebuia să<br />
cheltuiască nişte bani pe Pământ. LuNoHoCo transfera banii acolo (nu<br />
toţi banii pe care-i aveam erau furaţi, aveam şi afaceri care mergeau<br />
bine). Partidul avea nevoie de şi mai mulţi bani pe care să-i stocheze<br />
pe Pământ, aşa că Stu a fost nevoit să speculeze, acţionând în baza<br />
cunoaşterii secrete a planului Revoluţiei – eu, profesorul şi Mike am<br />
discutat pe toate părţile ce acţiuni au să crească la bursă, care au să<br />
scadă, şi tot felul de lucruri legate de jocul la bursă... după ziarul Der<br />
Tag 43 . Asta era treaba profesorului, pe mine nu mă interesează genul<br />
ăsta de afacere.<br />
43 Ziua (în 1. germ. în text)
Dar, înainte de Der Tag aveam nevoie de bani pentru construirea<br />
unui climat favorabil de opinie. Aveam nevoie de reclamă, de delegaţi<br />
şi senatori ai Naţiunilor Federative, aveam nevoie de un popor care să<br />
ne recunoască rapid atunci când va veni Ziua cea mare. Aveam<br />
nevoie de oameni simpli care să discute cu alţi oameni simpli la o<br />
bere: „Ce dracu' e pe grămada aia de stânci ca să ne trimitem noi<br />
soldaţii acolo? Eu zic să-i lăsăm să se ducă dracului, aşa cum vor!"<br />
Tot mai mulţi bani. Bani pentru publicitate, bani pentru mită, bani<br />
pentru organizaţii-fantomă şi pentru infiltrarea în organizaţiile deja<br />
existente, bani pentru a arăta adevărata economie a Lunii (Stu<br />
plecase burduşit de cifre), mai întâi prezentată ca material ştiinţific şi<br />
apoi într-o manieră populară, bani ca să convingem biroul Afacerilor<br />
Externe al unei naţiuni mai mari că Luna Liberă ar oferi avantaje de<br />
necontestat, bani pentru punerea pe picioare a unui turism lunar<br />
organizat, a unui trust...<br />
Prea mulţi bani! Stu îşi puse averea la dispoziţia partidului şi<br />
profesorul nu-l descurajă: acolo unde e averea, acolo este şi sufletul<br />
omului. Dar tot mai aveam nevoie de bani şi erau şi prea multe de<br />
făcut. Nu ştiam dacă Stu va reuşi să facă măcar a zecea parte din<br />
plan. N-aveam nici o putere, îi ţineam pumnii şi-atât. Cel puţin, aveam<br />
un punct de legătură pe Pământ. Profesorul susţinea că în orice război<br />
comunicarea cu inamicul e esenţială. Dacă urmau să aibă loc lupte,<br />
totul va fi stabilit corect. (Profesorul era pacifist de felul lui, dar ca şi<br />
în cazul dietei vegetariene pe care o ţinea, asta nu-l împiedica să fie<br />
realist. Ar fi fost un teolog minunat).<br />
Imediat după plecarea lui Stu pe Pământ, Mike stabili şansele<br />
1:13. L-am întrebat cum naiba?<br />
— Dar, Man, îmi explică el răbdător, riscul a crescut. Faptul că e<br />
un risc necesar nu schimbă cu nimic realitatea că riscul a mai crescut.<br />
Am tăcut. Cam pe atunci, pe la începutul lui mai, un factor nou a<br />
redus unele riscuri, dezvăluind totodată altele. O parte din Mike se<br />
ocupa de traficul de microunde între Terra şi Lună, mesaje<br />
comerciale, date ştiinţifice, canale noi video, radiotelefonie locală,<br />
traficul obişnuit al Autorităţii şi mesajele strict-secrete ale<br />
Temnicerului-şef.<br />
În afară de mesajele Temnicerului-şef, Mike putea să le citească<br />
pe toate, inclusiv codurile şi cifrurile comerciale –spargerea cifrului<br />
era ca un joc de rebus pentru el – şi toată lumea avea încredere în<br />
computer. Mai puţin Temnicerul-şef, care n-avea încredere în Mike<br />
pentru că, după părerea mea, era genul de om care consideră că<br />
orice lucru mai complicat decât o pereche de foarfeci este ceva<br />
extrem de complex, misterios şi suspect – minte involuată din epoca<br />
de piatră.<br />
Temnicerul-şef folosea un cod pe care Mike nu-l văzuse niciodată.<br />
De asemenea, folosea cifruri pe care nu le lucra prin Mike, în locul lui<br />
avea în biroul din reşedinţa personală un rahat de calculator imbecil<br />
pe care-şi făcea cifrul. Mai mult, avea un aranjament cu Autoritatea<br />
de pe Pământ să schimbe codul la anumite momente stabilite. Nu e<br />
nici o îndoială că se simţea în siguranţă.<br />
Mike îi sparse cifrul şi deduse momentele de schimbare a codurilor<br />
din joacă. Nu atacă codul până nu-i ceru profesorul s-o facă, pe el nu-l<br />
interesa aşa ceva.<br />
Dar odată ce profesorul îi spuse să facă asta, Mike aborda serios<br />
problema mesajelor strict-secrete ale Temnicerului-şef. A luat-o de la<br />
zero. Până atunci, după fiecare transmisie, Mike ştergea mesajele.<br />
Dar, încet-încet, acumulă date pentru analiză – cât se poate de lent,
pentru că Temnicerul-şef folosea sistemul ăsta numai atunci când era<br />
ceva urgent. Uneori, între aceste mesaje exista un interval de câte o<br />
săptămână. Apoi, Mike începu să culeagă semnificaţii pentru grupuri<br />
de litere, fiecăruia atribuindu-i câte o posibilitate. Un cod nu cedează<br />
în întregime dintr-o dată, poţi să cunoşti semnificaţia a nouăzeci şi<br />
nouă de grupuri dintr-un mesaj şi să ratezi ceea ce-i mai important,<br />
pentru că nu înţelegi că un grup înseamnă şi altceva decât GLOPS.<br />
Totuşi utilizatorul are şi el o problemă: dacă, din greşeală, în loc<br />
de GLOPS i se transmite GLOPT, a încurcat-o. Orice metodă de<br />
comunicare are nevoie de redundanţă, altfel informaţia se poate<br />
pierde. Mike atacă tocmai această redundanţă cu răbdarea perfectă a<br />
unei maşini lucide.<br />
Computerul a descifrat cea mai mare parte din codul Temnicerului-şef<br />
imediat ce a fost proiectat. Acum Temnicerul-şef<br />
transmitea mai multă corespondenţă decât în trecut, centrată pe un<br />
singur subiect (ceea ce ne era de folos) – securitatea şi activitatea<br />
subversivă.<br />
Aha, îl făcusem pe Mort să se agite, striga după ajutor.<br />
Raportă că acţiunile subversive mergeau înainte, în ciuda celor<br />
două coloane de trupe ale Dragonilor Păcii şi ceru trupe mai multe<br />
pentru a putea plasa paznici în punctele cheie ale fiecărui oraş.<br />
Autoritatea îi răspunse că era ridicol ceea ce cerea, nu-şi mai<br />
permitea să mai trimită trupe – care oricum aveau altceva de făcut pe<br />
Pământ – şi ar fi mai bine să termine cu astfel de cereri. Dacă vroia<br />
mai mulţi paznici, să recruteze dintre deportaţi, pentru că oamenii lui<br />
erau pierduţi pentru totdeauna dacă începeau să li se schimbe<br />
funcţiile interne. Creşterea cheltuielilor administrative trebuia<br />
suportată de Lună, nu i se va permite nimic în plus faţă de bugetul<br />
alocat de Pământ pentru Lună. I se comandă să raporteze ce măsuri a<br />
luat pentru a satisface cotele de cereale stabilite în actul cu numărul<br />
cutare.<br />
Temnicerul-şef spuse că, dacă nu i se îndeplinesc cererile, extrem<br />
de modeste, de personal de securitate antrenat – repet, nu<br />
condamnaţi neantrenaţi care nu sunt buni de nimic şi nu faci nici o<br />
scofală cu ei – atunci el se spală pe mâini de asigurarea ordinii civile<br />
şi cu atât mai mult de cotele necesare Pământului.<br />
Mesajul de răspuns întreba batjocoritor ce importanţă are dacă<br />
deportaţii se hotărăsc să se revolte în găurile lor? Dacă asta îi dă<br />
insomnii, de ce nu s-a gândit să le oprească energia, metodă folosită<br />
cu succes în 1996 şi 2021?<br />
Schimburile de mesaje ne-au făcut să ne revizuim calendarul, să<br />
accelerăm anumite procese, să încetinim altele. Aşa cum pregăteşti<br />
cina ca să iasă bine, o revoluţie trebuie gătită perfect. Stu avea<br />
nevoie de timp pe Pământ. Noi, aici, aveam nevoie de proiectile, de<br />
rachete mici telecomandate şi de circuite asociate, necesare pentru<br />
aruncarea pietrelor. Oţelul era o problemă – să cumperi materia<br />
primă, să-l obţii, să-l transporţi prin labirintul tunelelor până la locul<br />
noii catapulte. Trebuia să mărim partidul, să ajungem până la litera K<br />
la celule – cam patruzeci de mii – eşaloanele cele mai de jos trebuiau<br />
alese în special pentru spiritul lor războinic mai degrabă decât pentru<br />
aptitudinile pe care le avusesem în vedere la început. Aveam nevoie<br />
de arme împotriva trupelor debarcate. Trebuia să deplasăm radarele<br />
lui Mike, fără ajutorul lor era orb. (Mike nu putea fi mutat, părţile care<br />
îl constituiau erau răspândite peste tot în Lună. Dar deasupra părţilor<br />
lui centrale, aflate în Complex, avea o mie de metri de stâncă, era<br />
înconjurat de oţel blindat elastic. Autoritatea se gândise că cineva,
cândva, va încerca să arunce nişte bombe-H asupra sediului central.<br />
Trebuia să facem toate chestiile astea şi să avem grijă ca<br />
mâncarea să nu dea în foc. Era nevoie de chibzuinţă şi atenţie.<br />
Aşa că am încetat să-l mai enervăm pe Temnicerul-şef şi am<br />
încercat să ne ocupăm ca prioritate principală de altele. Simon Jester.<br />
şi-a luat vacanţă. Am lansat zvonul că şepcile libertăţii nu mai erau la<br />
modă, dar le-am păstrat. Am încetat să mai provocăm incidente cu<br />
Dragonii – ceea ce nu a dus la desfiinţarea lor, dar le-a mai redus<br />
numărul.<br />
În ciuda eforturilor pe care le făceam de a-l linişti pe Mort, se<br />
întâmplă ceva care ne sperie pe noi. Temnicerul-şef nu primise nici un<br />
mesaj (noi, cel puţin, n-am interceptat nici unul) care să-i aprobe<br />
cererea de trupe suplimentare, dar el începuse să scoată oamenii din<br />
Complex. Lucrătorii civili care locuiau acolo au fost nevoiţi să-şi caute<br />
găuri de închiriat în L-City. Autoritatea s-a apucat să facă forări de<br />
testare şi explorări de rezonanţă într-un cubic de lângă L-City, care ar<br />
fi putut fi transformat într-un furnicar.<br />
Ce însemna asta? Că Autoritatea pregătea deportarea unui număr<br />
neobişnuit de mare de prizonieri? Oricum era clar că spaţiul din<br />
Complex va fi folosit în alte scopuri decât pentru cazare. Dar Mike ne<br />
zise:<br />
— De ce vă amăgiţi singuri? Temnicerul-şef va primi trupele de<br />
care vorbea în mesaje. Spaţiul acela a fost degajat pentru barăcile lor.<br />
Dacă ar fi fost vorba de altceva, ar fi trebuit să aud şi eu.<br />
— Dar, Mike, de Ce nu ai auzit, dacă e vorba de trupe? Ai descifrat<br />
destul de mult din codul Temnicerului-şef, nu?<br />
— Nu destul de mult, ci l-am decodificat total. Dar ultimele două<br />
nave au transportat persoane importante din cadrul Autorităţii şi nu<br />
ştiu ce-au vorbit la telefon.<br />
Am plănuit cum să acoperim posibilitatea de-a avea de înfruntat<br />
zece coloane suplimentare, asta fiind cifra estimată de Mike. Atât de<br />
mulţi oameni puteau locui în cubicul nou eliberat. Cu ajutorul lui Mike,<br />
ne puteam descurca şi cu grămada asta de indivizi, dar acest lucru ar<br />
fi dus la o mulţime de morţi şi nu la lovitura de stat pe care şi-o<br />
imaginase profesorul.<br />
Ne-am mărit eforturile de a accelera şi alţi factori.<br />
Când, brusc, ne-am trezit obligaţi...<br />
13<br />
O chema Marie Lyons, nu avea mai mult de optsprezece ani şi se<br />
născuse pe Lună. Mama ei fusese exilată în Trupele Păcii, în '56. Tatăl<br />
nu era înregistrat nicăieri. Părea să fi fost o fiinţă care nu făcuse<br />
nimănui nici un rău. Lucra ca funcţionară la controlul proviziilor, în<br />
departamentul de transporturi şi locuia în Complex.<br />
Poate că ura Autoritatea şi-i plăcea să-i tachineze pe Dragonii Păcii<br />
sau poate că totul a început ca o tranzacţie comercială pentru o<br />
partidă de sex, făcută cu sânge rece de parcă ar fi fost vorba de<br />
altcineva, într-o speluncă din spatele nişei unui automat. De unde să<br />
ştim ce a fost? Erau şase Dragoni acolo. Nu s-au mulţumit doar s-o<br />
violeze (dacă a fost viol), ci au supus-o şi perversiunilor şi apoi,<br />
plictisiţi, au ucis-o. În loc să şteargă urmele, au lăsat-o acolo. A fost<br />
găsită de o femeie din serviciul civil. N-apucase să se răcească. A<br />
ţipat. Ultimul ei ţipăt.
Imediat am aflat şi noi de chestia asta. Mike ne-a chemat pe toţi<br />
trei, în timp ce Alvarez şi Ofiţerul Comandant al Dragonilor Păcii<br />
făceau cercetări în biroul şefului spionilor. N-au întâmpinat probleme<br />
în prinderea făptaşilor. Acum îi chestionau pe rând pe fiecare şi se<br />
certau între interogatorii. La un moment dat, l-am auzit pe Alvarez<br />
zicând:<br />
— Ţi-am spus eu că bătăuşii ăştia trebuie să aibă femeile lor! Doar<br />
te-am avertizat!<br />
— La dracu', răspunse ofiţerul Dragon. Ţi-am zis, cred, de o mie de<br />
ori că ăştia nu o să trimită nici o femeie în locurile astea. Problema<br />
este cum să scoatem basma curată toată povestea asta?<br />
— Eşti tâmpit? Temnicerul-şef ştie deja.<br />
— Totuşi, problema rămâne în picioare.<br />
— La naiba, taci şi trimite-l aici pe următorul.<br />
Încă de la începutul poveştii tragice şi în acelaşi timp mârşave,<br />
Wyoh ni s-a alăturat în atelier. Machiajul nu reuşea să-i ascundă<br />
paloarea din obraji, nu spunea nimic, dar vroia să stea lângă mine şi<br />
să mă ţină de mână.<br />
Se termină şi interogatoriul, dar nu se ajunse la nici un rezultat.<br />
Ofiţerul Dragon şi Alvarez încă se mai certau. Alvarez vroia ca cei<br />
şase să fie executaţi imediat, iar faptul să fie făcut public (judecase<br />
raţional, dar nu era destul pentru ce avea el nevoie), iar ofiţerul îi tot<br />
dădea înainte cu muşamalizarea incidentului.<br />
— Mike, zise profesorul, ascultă-i mai departe şi vezi ce pun la<br />
cale. Ce ziceţi Man, Wyoh? Idei?<br />
Nu aveam nici una. Nu eram un revoluţionar rece şi viclean, fără<br />
sentimente, tot ce ştiam era că simţeam o mare nevoie de răzbunare,<br />
vroiam să-mi înfig călcâiul în feţele celor şase bestii.<br />
— Nu ştiu. Ce o să facem, profesore?<br />
— Să facem? Mai avem de ales? Suntem călare pe tigru şi-l ţinem<br />
de urechi. Mike, unde e Finn Nielsen? Găseşte-l, te rog.<br />
— Sun chiar acum, răspunse Mike.<br />
Îl găsi şi ne făcu legătura. Am auzit:<br />
— ... la metroul Sud. Amândouă gărzile au murit şi cam şase dintre<br />
oamenii noştri. Oameni necunoscuţi, nu camarazi ai noştri. S-a<br />
răspândit un zvon despre bătăuşii violenţi care violează şi ucid<br />
femeile din Complex. Adam, ar fi mai bine să vorbesc cu profesorul.<br />
— Sunt aici, Finn, răspunse profesorul cu o voce puternică,<br />
încrezătoare. Acum vom acţiona. Trebuie. Închide, ia armele cu laser<br />
şi oameni antrenaţi cu ele, toţi oamenii pe care poţi să-i aduni.<br />
— Da! E bine, Adam?<br />
— Da, fă cum spune profesorul. Apoi sună din nou.<br />
— Stai, Finn! am intervenit. Aici e Mannie. Vreau şi eu o armă.<br />
— Dar nu ai făcut antrenament, Mannie.<br />
— Dacă e laser, pot să-l folosesc!<br />
— Mannie, îmi zise profesorul hotărât, taci din gură. Pierzi vremea<br />
de pomană, lasă-l pe Finn să se ducă. Adam, un mesaj pentru Mike.<br />
Spune-i: Planul de Urgenţă numărul patru.<br />
Exemplul profesorului îmi spulberă nehotărârea. Uitasem că Finn<br />
nu trebuia să-l cunoască pe Mike decât sub numele de Adam Selene,<br />
uitasem totul în afară de mânia orbitoare.<br />
— Finn a închis, profesore, zise Mike, iar eu am pregătit planul<br />
numărul patru de când a început totul. În clipa asta nu e nici un<br />
schimb de mesaje, în afară de materialul obişnuit care a fost afişat<br />
mai devreme. Vrei să-l întrerup?<br />
— Nu, urmează planul patru. Să nu laşi să treacă nici o transmisie
de pe Pământ care ar aduce vreo ştire şi nici dinspre Lună. Dacă vine<br />
totuşi vreun mesaj, opreşte-l şi consultă-ne.<br />
Planul patru era un director de urgenţă al comunicaţiilor, care<br />
avea menirea de a cenzura ştirile de pe Terra, fără a trezi suspiciuni.<br />
Pentru asta Mike era pregătit să vorbească pe mai multe voci,<br />
scuzându-se că transmisia directă va suferi o întârziere – dar se vor<br />
putea transmite mesaje scrise.<br />
— Program în acţiune, aprobă Mike.<br />
— Bine. Mannie, fiule, calmează-te, vino-ţi în fire. Lasă-i pe alţii să<br />
lupte cu armele, e nevoie de tine aici, trebuie să ne mişcăm repede,<br />
să improvizăm ceva. Wyoh, închide telefonul şi anunţ-o pe camarada<br />
Cecilia să-i strângă pe toţi copiii din banda de Haimanale de pe<br />
coridoare. Copiii să se ducă acasă şi să rămână acolo, iar mamele lor<br />
să le îndemne şi pe alte mame să-şi ţină copiii acasă. Nu ştim cât va<br />
dura lupta şi nu vrem ca vreun puşti să păţească ceva.<br />
— Chiar acum, profesore!<br />
— Stai. După ce vorbeşti cu Sidris, du-te la stilyagi cu un mesaj.<br />
Vreau zarvă mare în biroul din oraş al Autorităţii – să intre, să distrugă<br />
locul respectiv, să facă zgomot, să ţipe – dar să nu fie rănit nimeni,<br />
dacă se poate. Planul 4-M. Decuplează Complexul, în afară de liniile<br />
tale.<br />
— Profesore, i-am zis. Ce sens are nebunia asta?<br />
— Mannie, Mannie! Asta e ZIUA CEA MARE! Mike, vestea despre<br />
viol şi crimă a ajuns în celelalte oraşe?<br />
— Din câte am auzit, nu. Am ascultat din loc în loc, la întâmplare.<br />
Staţiile de metro sunt liniştite, în afara celor din Luna City. Tocmai a<br />
început lupta la staţia Vest. Vrei să auzi ceva?<br />
— Nu acum. Mannie, du-te pe furiş până acolo şi uită-te. Stai peaproape<br />
de un telefon. Mike, începi tămbălăul în toate furnicarele,<br />
transmiţi veştile prin celule şi foloseşte-te de versiunea lui Finn, nu de<br />
adevăr. Bătăuşii violează şi ucid toate femeile din Complex – dacă vrei<br />
îţi dau eu detalii, dacă nu, inventează. Aha, poţi să le ordoni gărzilor<br />
de la celelalte staţii de metro să se întoarcă la barăci? Vreau luptă,<br />
dar n-are rost să ne trimitem oamenii împotriva unora mai bine înarmaţi.<br />
Poate că reuşim să evităm un măcel.<br />
— Am să încerc.<br />
M-am grăbit să ajung la staţia Vest. Coridoarele erau pline de<br />
oameni furioşi. Oraşul urla într-un fel pe care nu-l mai auzisem până<br />
acum şi, în timp ce traversam Şoseaua, am auzit strigăte şi zgomotul<br />
mulţimii care venea din direcţia Autorităţii, deşi cred că Wyoh nu<br />
avusese destul timp ca să ajungă la stilyagi să-i anunţe. Aşa şi era,<br />
ceea ce profesorul încercase să facă, se întâmplase spontan.<br />
Staţia era plină şi m-am împins şi am dat din coate ca să văd ceea<br />
ce trebuia să ştiu sigur şi anume că gărzile de la paşapoarte fie<br />
muriseră, fie dispăruseră. Erau morţi, deci ştirea pe care o auzisem<br />
mai înainte era adevărată. Lângă ei mai erau trei lunari, morţi şi ei.<br />
Unul dintre ei era un copil, să fi avut vreo treisprezece ani şi murise<br />
agăţat de gâtul unui Dragon. Mai avea pe cap şepcuţa roşie cu<br />
simbolul libertăţii. Mi-am croit drum prin mulţime, spre un telefon<br />
public şi am raportat.<br />
— Bine. Acum du-te înapoi, ia actele unuia din paznici. Vreau<br />
numele şi rangul. L-ai văzut pe Finn?<br />
— Nu.<br />
— Vezi că se îndreaptă spre tine, cu trei arme. Spune-mi unde e<br />
cabina din care suni, du-te, ia actele şi întoarce-te la telefon.<br />
Dispăruse un cadavru, cineva îl târâse în altă parte. Bog ştie ce
vroiau să facă cu el! Celălalt era mutilat bine, dar am reuşit să-i smulg<br />
lanţul cu medalion de identificare de la gât, înainte ca să-l ia şi pe el.<br />
Mi-am făcut loc înapoi la telefon şi am găsit o femeie în cabină.<br />
— Doamnă, am spus, trebuie să dau un telefon urgent.<br />
— Poftim, dar e stricat.<br />
Perfect, Mike îl păstrase pentru mine. I-am dat profesorului<br />
numele paznicului.<br />
— Bine, mi-a zis. L-ai văzut pe Finn? Are să te caute la cabina de<br />
unde suni.<br />
— Nu... a, ba da. Acum l-am văzut.<br />
— Bine, stai cu el. Mike, ai cumva o voce care să se potrivească cu<br />
numele Dragonului?<br />
— Îmi pare rău, profesore, n-am.<br />
— Nu-i nimic, fă-ţi una care să sune răguşit şi înspăimântat. Sunt<br />
şanse ca Ofiţerul Comandant să nu-l cunoască prea bine. Crezi că<br />
soldatul l-ar fi sunat pe Alvarez?<br />
— Nu, cred că l-ar fi sunat pe Ofiţer. Alvarez dă ordinele prin el.<br />
–Bun, atunci sună-l pe comandant. Raportează atacul, cere ajutor<br />
şi mori în mijlocul frazei. Fă în aşa fel încât să se audă sunete de luptă<br />
şi poate şi un strigăt de genul „Uite-l şi pe ticălosul ăsta!" chiar<br />
înainte să-ţi dai duhul. Te descurci, nu?<br />
— Programat. Nu-i nici o problemă, răspunse Mike înveselit<br />
— Bine, dă-i drumul. Mannie, dă-mi-l pe Finn.<br />
Planul profesorului era să scoată din barăci gărzile care nu erau de<br />
serviciu, să le scoată pe toate, iar oamenii lui Finn, pregătiţi de luptă,<br />
să-i aştepte la ieşirea din capsule. Şi a mers cât a mers, pentru că<br />
Mort Nesuferitul şi-a pierdut minţile de panică şi i-a oprit pe câţiva, ca<br />
să-l protejeze, în timp ce trimitea mesaje disperate spre Pământ –<br />
care însă nu ajungeau la destinaţie.<br />
M-am abătut de la disciplina profesorului şi-am pus mâna pe o<br />
armă cu laser, când sosi şi a doua capsulă plină cu Dragonii Păcii. Am<br />
ars doi bătăuşi, dar am descoperit că-mi pierise setea de sânge şi iam<br />
lăsat pe ceilalţi trăgători să se ocupe de restul trupei. A fost floare<br />
la ureche. Cum scoteau capul din cuib, erau terminaţi. De frică,<br />
jumătate din echipă nu a mai ieşit. Au murit afumaţi în capsulă. M-am<br />
întors la postul meu, lângă telefon.<br />
Decizia Temnicerului-şef de a ascunde afacerea cu violul a iscat<br />
probleme mari la Complex. Alvarez a fost ucis. Au mai murit Ofiţerul<br />
Comandant şi două jachete galbene. Un grup format din Dragonii Păcii<br />
şi Jachetele Galbene, erau treisprezece, s-au ascuns cu Mort.<br />
Capacitatea lui Mike de a urmări evenimentele prin telefon era destul<br />
de haotică, dar odată ce a fost clar că toate efectivele înarmate se<br />
află la reşedinţa Temnicerului-şef, profesorul i-a cerut computerului<br />
nostru să înceapă faza următoare.<br />
Mike stinse toate luminile Complexului, în afară de cele de la<br />
reşedinţa Temnicerului-şef şi reduse oxigenul până la punctul în care<br />
îţi pierdeai cunoştinţa. Nici nu mureai, dar nici nu-ţi era bine. Măsura<br />
asta a fost luată pentru a ne asigura că oricine ar încerca să creeze<br />
probleme, nu va reuşi. În reşedinţă tăie' complet rezerva de oxigen,<br />
lăsând doar azot pur preţ de zece minute. Apoi oamenii lui Finn, care<br />
aşteptau în costume de presiune la staţia particulară de motoare a<br />
Temnicerului-şef, sparseră zăvorul ecluzei de aer şi intrară „umăr la<br />
umăr".<br />
Luna era a noastră.
Cartea a II-a<br />
O GLOATĂ ÎNARMATĂ<br />
14<br />
Un val de patriotism a copleşit naţiunea şi ne-a unit.<br />
Nu aşa spune istoria? O, frăţioare!<br />
Pe onoarea mea, pregătirea unei revoluţii nu e o chestie atât de<br />
complicată pe cât e câştigarea ei. Am ajuns prea devreme la<br />
comandă, nu aveam nimic stabilit, erau prea multe probleme de<br />
rezolvat în jurul nostru. Sigur, Autoritatea de pe Lună dispăruse, dar<br />
Autoritatea Lunară de pe Pământ şi Naţiunile Federative din spatele ei<br />
erau încă puternice şi active. Dacă ateriza acum o navă cu trupe sau<br />
trimiteau un crucişător pe orbită oricând în următoarele două<br />
săptămâni, puteau să ia Luna înapoi foarte ieftin. Noi nu însemnam<br />
nimic, eram o gloată de oameni.<br />
Am testat noua catapultă, mergea, dar stâncile-rachetă pregătite<br />
pentru lansare erau grozav de puţine, le numărai pe degetele de la o<br />
mână – de la mâna mea stângă. Nici catapulta nu era o armă pe care<br />
s-o poţi folosi cu succes împotriva navelor sau a trupelor. Aveam idei<br />
despre cum să respingem navele. Deocamdată aveam doar idei.<br />
Aveam câteva puşti proaste cu laser, depozitate în Hong Kong –<br />
inginerii chinezi sunt iscusiţi – dar numai câţiva oameni pregătiţi să le<br />
folosească.<br />
Mai mult, Autoritatea avea funcţiuni utile. Cumpăra gheaţă şi<br />
cereale, vindea aer, apă, energie, controla o mulţime de puncte cheie.<br />
Indiferent ce avea să urmeze, trebuia să mergem înainte, nu era loc<br />
de întors. Poate că ne pripisem când am hotărât să distrugem<br />
birourile Autorităţii din oraş (eu aşa credeam) pentru că se<br />
distruseseră foarte multe documente. Totuşi, profesorul susţinuse că<br />
lunarii, toţi lunarii cu mic cu mare, aveau nevoie de un simbol concret<br />
al urii lor pe care să-l distrugă, iar birourile fuseseră punctul cel mai<br />
puţin important şi cel mai cunoscut pentru toată lumea.<br />
Dar ne bazam pe Mike. El controla comunicaţiile, adică aproape<br />
tot ce mişca pe Lună. Profesorul începuse să controleze ştirile spre şi<br />
dinspre Pământ, lăsându-l pe Mike să cenzureze veştile până vom fi<br />
pregătiţi să spunem Terrei adevărul, şi adăugase „sub-faza M", care<br />
izola complexul de restul Lunii şi, odată cu el, Observatorul<br />
Richardson şi laboratoarele asociate – Radioscopul pentru perforări,<br />
Centrul de Selenofizică şi aşa mai departe. Aveam de rezolvat o problemă,<br />
pentru că oamenii de pe Pământ veneau şi plecau la un<br />
interval cam de şase luni, prelungindu-şi timpul cu ajutorul exerciţiilor<br />
făcute în centrifugă. Cei mai mulţi pământeni de pe Lună erau oameni<br />
de ştiinţă. Turiştii erau puţini, cam treizeci şi patru. Trebuia să ne<br />
ocupăm de ei, dar deocamdată era destul că am întrerupt<br />
comunicarea cu Terra.<br />
Telefoanele din Complex erau deconectate, iar Mike nu permitea<br />
capsulelor de metro să oprească la nici o staţie din Complex, chiar<br />
după reluarea transportului, ceea ce s-a întâmplat imediat după ce<br />
Finn Nielsen şi echipa lui îşi terminaseră treaba murdară.<br />
Temnicerul-şef nu murise, de altfel nici nu intenţionam să moară.<br />
Profesorul considera că un temnicer-şef în viaţă poate muri oricând,<br />
dar un temnicer-şef mort nu mai poate fi înviat dacă ai nevoie de el.<br />
Planul fusese să-l ameţim oprind oxigenarea aerului din încăperi, să
ne asigurăm că el şi gărzile care erau cu el nu mai pot lupta, şi apoi<br />
să intrăm repede, în timp ce Mike introducea oxigenul.<br />
Cu ventilatoarele la viteza maximă, Mike calculase că nu i-ar lua<br />
mai mult de patru minute ca să reducă oxigenul la nivelul zero – aşa<br />
încât au urmat cinci minute de hipoxemie în creştere, cinci minute de<br />
anoxie, apoi forţarea ecluzei inferioare, în timp ce Mike introducea<br />
oxigen pur, pentru refacerea echilibrului. Nu putea să ucidă pe<br />
nimeni, dar ar fi doborât un om la fel de radical ca o anestezie.<br />
Atacatorii din interior erau norocoşi dacă aveau costume de presiune,<br />
dar nici asta nu era o problemă. Hipoxemia este periculoasă, poţi<br />
leşina fără să-ţi dai seama că îţi lipseşte oxigenul. Este greşeala fatală<br />
a noilor veniţi.<br />
Temnicerul-şef supravieţuise, împreună cu trei dintre gărzi. Însă,<br />
deşi era în viaţă, nu mai prezenta nici un pericol. Dar nici vreun<br />
interes. Creierul lui, lipsit de prea multă vreme de oxigen, se<br />
transformase în mămăligă. Nici unul dintre paznici nu şi-a revenit,<br />
deşi unii erau mai tineri decât el, se pare că anoxia le-a venit de hac.<br />
În restul Complexului, nimeni nu a fost rănit. Când s-au aprins<br />
luminile şi s-a reluat circulaţia oxigenului pe canale, toţi erau bine,<br />
chiar şi cei şase ucigaşi-violatori care erau încuiaţi în barăci. Finn a<br />
spus că era prea simplu să-i împuşti, nu meritau o moarte atât de<br />
uşoară, aşa că i-a luat el să-i judece cu echipa lui de luptă, pe post de<br />
juriu.<br />
Au fost dezbrăcaţi, li s-au tăiat tendoanele de la glezne şi apoi au<br />
fost predaţi femeilor din Complex. Mi se face rău când îmi aduc<br />
aminte ce-au păţit după aceea, dar nu cred că au trecut printr-un<br />
supliciu la fel de lung şi dureros ca cel prin care a trecut Marie Lyons.<br />
Femeile sunt nişte fiinţe surprinzătoare – dulci, blânde, miloase, dar<br />
sălbăticia de care sunt în stare în anumite situaţii depăşeşte cu mult<br />
ura bărbaţilor.<br />
Să vă spun câte ceva despre spionii trădători. Wyoh a fost<br />
hotărâtă să-i elimine, dar când am ajuns la ei, şi-a pierdut<br />
entuziasmul răzbunării. Mă aşteptam ca şi profesorul să fie de acord<br />
cu ea, dar el îşi scutură capul în semn de protest.<br />
— Nu, dragă Wyoh, oricât aş fi de acord cu non-violenţa, există<br />
două lucruri pe care le poţi aplica unui inamic: să-l omori sau să ţi-l<br />
faci prieten. Calea de mijloc duce numai la necazuri pe viitor. Un om<br />
care şi-a trădat o dată prietenii o s-o mai facă, iar pe noi ne aşteaptă<br />
o perioadă lungă în care orice trădător poate fi extrem de periculos.<br />
Trebuie să moară. În public, pentru a fi şi altora un exemplu.<br />
— Profesore, zise Wyoh, ai spus odată că, dacă o să condamni un<br />
om, ai să-l elimini personal. Asta ai de gând să faci?<br />
— Da şi nu, dragă Wyoh. Sângele lor îmi va rămâne pe mâini toată<br />
viaţa, îmi asum responsabilitatea. Dar m-am gândit la o modalitate<br />
mai puţin neplăcută, care să-i descurajeze şi pe alţi amatori de<br />
trădare.<br />
Adam Selene făcu publică lista cu numele şi adresele tuturor<br />
trădătorilor care lucraseră ca spioni sub acoperire, angajaţi de Jean<br />
Alvarez, răposatul Şef al fostei Securităţi din Complexul Autorităţii.<br />
Adam nu ne-a spus nimic în legătură cu soarta lor. Unul dintre ei a<br />
reuşit să se ascundă timp de şase luni, schimbându-şi domiciliul şi<br />
numele. Dar pe la începutul lui '77, cadavrul i-a fost găsit în exteriorul<br />
ecluzei din Novylen. Cei mai mulţi dintre ei au trăit doar câteva ore<br />
după anunţarea publică a listei.<br />
În timpul primelor ore după lovitura de stat, ne-am confruntat cu o<br />
problemă la care nu ne gândisem – Adam Selene. Cine e Adam
Selene? Unde e? Asta era revoluţia lui, el a pus la punct fiecare<br />
detaliu, fiecare camarad al organizaţiei îi cunoştea vocea. Acum eram<br />
liberi, nu trebuia să ne mai ascundem. Deci, unde e Adam?<br />
Am vorbit mult despre asta toată noaptea, în camera L de la<br />
hotelul Raffles. Am întors problema pe toate părţile, printre sute de<br />
hotărâri luate cu privire la tot felul de lucruri, cu oameni care întrebau<br />
ce să facă, în timp ce „Adam" lua deciziile care nu trebuiau discutate,<br />
trimitea veşti prin telefon spre Pământ, ţinea Complexul izolat şi<br />
altele. Fără îndoială, dacă nu l-am fi avut pe Mike, nici n-am fi putut<br />
cuceri Luna, nici nu ne-am fi putut păstra cucerirea.<br />
Eu mă gândeam că profesorul trebuie să devină „Adam", pentru<br />
că el a fost întotdeauna teoreticianul şi proiectantul nostru. Toată<br />
lumea îl ştia, unii camarazi ştiau că el este camaradul Bill, iar toţi<br />
ceilalţi îl cunoşteau şi îl respectau pe profesorul Bernardo de la Paz.<br />
Pe onoarea mea, i-a învăţat carte pe cei mai mulţi dintre cetăţenii<br />
importanţi din Luna City, dar şi pe alţii din marile oraşe. Era cunoscut<br />
de toate personalităţile de pe Lună.<br />
— Nu, spuse profesorul.<br />
— De ce nu? îl întrebă Wyoh. Profesore, gata, eşti ales! Spune-i,<br />
Mike.<br />
— Mă abţin de la comentarii, zise Mike. Vreau să-l aud pe profesor.<br />
Să văd ce are de zis.<br />
— Ce să zic, tu ai analizat, Mike, toate situaţiile, tu eşti creierul,<br />
răspunse profesorul. Wyoh, dacă ar fi posibil, n-aş refuza. Dar nu<br />
există nici o cale de a face ca vocea mea să se potrivească cu cea a<br />
lui Adam. Nu uitaţi că toţi camarazii îl cunosc pe Adam după voce.<br />
Mike a făcut o voce inconfundabilă, tocmai pentru asta.<br />
Atunci, ne-am gândit să-l introducem pe profesor la video şi să-l<br />
lăsăm pe Mike cu vocea lui Adam.<br />
S-a respins şi asta. Îl cunoşteau prea mulţi pe profesor, îl auziseră<br />
vorbind, iar vocea şi timbrul lui nu se puteau confunda cu vocea lui<br />
Adam. Apoi s-au gândit la mine – vocea mea era de bariton, semăna<br />
cu a lui Mike şi nu ştiau prea mulţi cum e vocea mea la telefon şi<br />
nimeni nu ştia cum e la video.<br />
Am respins ideea din start. Oamenii vor fi surprinşi să mă vadă ca<br />
pe unul din locotenenţii Preşedintelui. Nu vor crede niciodată că eu<br />
am fost numărul unu.<br />
— Hai să facem o combinaţie. Adam a fost un mister, să-l păstrăm<br />
aşa. Va apărea la video cu o mască. Profesore, tu vei fi corpul, iar tu,<br />
Mike – vocea.<br />
— Ăsta este modul cel mai sigur de a distruge încrederea<br />
oamenilor în perioada cea mai critică. Un conducător cu mască. Nu se<br />
poate, Mannie.<br />
Am zis să găsim un actor să joace rolul lui Adam. Nu existau actori<br />
profesionişti în Luna City, dar erau amatori buni în trupa Luna Civic<br />
Players şi în Novy Bolşoi Teatr Associates.<br />
— Exclus, zise profesorul, pe lângă faptul că trebuie să găsim un<br />
actor de înalt profesionalism şi moralitate – unul care să nu vrea să<br />
devină Napoleon peste noapte – nu avem timp de aşteptat. Adam<br />
trebuie să-şi înceapă conducerea efectivă chiar de mâine.<br />
— Atunci, ai dat şi soluţia, am zis. O să-l folosim pe Mike numai, la<br />
radio, niciodată la video. Trebuie să găsim o scuză ca Adam să nu fie<br />
văzut niciodată şi să nu trezim bănuieli cu asta.<br />
— Sunt obligat să fiu de acord cu tine, zise profesorul.<br />
— Man, cel mai vechi prieten al meu, spuse Mike, de ce susţii că<br />
eu nu pot fi văzut?
— N-ai auzit? Mike, trebuie să prezentăm o persoană la video, cu<br />
tot tacâmul, faţă, voce şi trup. Tu ai corp, dar e numai metal. Faţă nai,<br />
cu atât mai bine, nu pierzi timpul cu bărbieritul, am dat-o eu pe<br />
glumă.<br />
— Dar ce mă împiedică să arăt o faţă, Man? Până acum am<br />
prezentat o voce care nu are nici un sunet în spatele ei. De ce să nu<br />
arăt şi o faţă?<br />
Eram prea surprins ca să răspund. M-am holbat la ecranul video<br />
pe care-l instalasem atunci când închiriasem camera. Un impuls este<br />
un impuls, şi-atât. Electroni care se mişcă într-un dans numai de ei<br />
ştiut. Pentru Mike, lumea întreagă este o serie variabilă de impulsuri<br />
electronice trimise sau primite, care se învârt în mecanismele sale.<br />
— Ei, nu, Mike, am spus.<br />
— De ce nu, Man?<br />
— Pentru că nu poţi! Cu vocea te descurci minunat. Asta îţi ia<br />
câteva mii de decizii pe secundă, e o joacă pentru tine. Dar ca să faci<br />
o imagine video ai nevoie de, să zicem, zece milioane de decizii pe<br />
secundă. Mike, eşti atât de rapid, încât nici nu pot să-mi dau seama<br />
până unde poţi merge. Dar nu cred totuşi că eşti suficient de rapid<br />
pentru o imagine video.<br />
— Pui pariu, Man? zise Mike liniştit.<br />
— Dacă Mike zice că poate, sigur că poate! spuse Wyoh indignată.<br />
Mannie, n-ar trebui să vorbeşti aşa cu el.<br />
(Wyoh crede, că un electron e o chestie cât o boabă de mazăre).<br />
— Mike, i-am zis încet, n-aş paria. Dar bine, vrei să încerci? Să dau<br />
drumul la video?<br />
— Pot să-l pornesc şi singur, răspunse el.<br />
— Eşti sigur că-l nimereşti pe cel care trebuie? N-ar fi bine să dai<br />
spectacolul în altă parte.<br />
— Nu sunt prost, îmi zise morocănos. Şi acum lasă-mă, Man.<br />
Recunosc că asta îmi va ocupa toată memoria.<br />
Am aşteptat în tăcere. Apoi pe ecran apăru o pată cenuşie, cu<br />
nişte linii de sondare destul de vagi. Ecranul se înnegri din nou, apoi<br />
în centru apăru o lumină slabă care forma zone înceţoşate luminoase<br />
şi întunecoase, elipsoidale. Nu era o faţă, ci sugestia unei feţe pe care<br />
o vezi în pătura de nori de deasupra Terrei. Se limpezi puţin şi-mi<br />
aminti de imaginile holografice. Era fantoma unei feţe.<br />
Se stabili şi-l văzurăm pe Adam Selene. Era figura nemişcată a<br />
unui bărbat matur, fără fundal, era doar o faţă ca şi cum fusese<br />
decupată dintr-o fotografie şi lipită apoi pe ecran. Şi totuşi pentru<br />
mine era Adam Selene, nu putea fi altcineva.<br />
Apoi zâmbi, mişcându-şi buzele şi bărbia, apoi îşi atinse buzele cu<br />
limba, un gest rapid care mă sperie.<br />
— Cum arăt? ne întrebă.<br />
— Adam, spuse Wyoh, părul tău nu e atât de ondulat. Şi ar trebui<br />
să ţi-l dai pe spate, deasupra frunţii, în ambele părţi. Arăţi ca şi cum ai<br />
purta perucă, dragule.<br />
Mike făcu modificările necesare.<br />
— Ei, acum e mai bine?<br />
— Aşa şi aşa. Tu nu ai gropiţe în obraji? Eram sigură că ai gropiţe<br />
după felul în care chicoteai. Ca ale profesorului.<br />
Mike-Adam zâmbi din nou, de data asta avea gropiţe.<br />
— Cum trebuie să fiu îmbrăcat, Wyoh?<br />
— Eşti la birou?<br />
— Da, încă n-am plecat de la birou. Trebuie să stau aici în noaptea<br />
asta.
Fundalul se schimbă, deveni cenuşiu, apoi se localiză şi apăru<br />
colorat. În spatele lui Adam era un calendar de perete cu data<br />
curentă, marţi, 19 mai 2076, iar un ceas arăta ora exactă. Lângă cotul<br />
lui era un pahar de carton cu cafea. Pe birou se afla o fotografie<br />
înrămată, o poză de familie, doi bărbaţi, o femeie şi patru copii. Se<br />
auzea şi un zgomot de fundal, zumzăitul vag din piaţa Domului Vechi,<br />
mai puternic decât ar fi fost normal. Se auzeau strigăte de la distanţă,<br />
iar cineva cânta Marsilieza în varianta lui Simon Jester.<br />
Undeva, din afara ecranului, se auzi vocea lui Ginwallah:<br />
— Gospodin?<br />
Adam se întoarse în direcţia de unde venea vocea:<br />
— Acum sunt ocupat, Albert, zise nerăbdător. Nu primesc nici un<br />
telefon de la nimeni, în afară de celula B. De rest, te ocupi tu.<br />
Apoi se uită la noi.<br />
— Ei, ce ziceţi? Wyoh? Vreo sugestie, profesore? Man, prietenul<br />
meu care avea îndoieli! Merge?<br />
M-am frecat la ochi uluit.<br />
— Mike, ştii să găteşti?<br />
— Sigur. Dar nu gătesc. Sunt însurat.<br />
— Adam, spuse Wyoh, cum poţi să fii atât de liniştit după ziua pe<br />
care am avut-o?<br />
— Nu las ca lucrurile mărunte să mă îngrijoreze.<br />
Se uită la profesor.<br />
— Profesore, dacă nu ai nimic de zis despre imaginea mea, de<br />
unde înţeleg că e bună, hai atunci să vorbim despre ce o să spun eu<br />
mâine de dimineaţă. Mă gândeam să mă ocup de buletinul de ştiri de<br />
la ora opt dimineaţa, după ce-am să anunţ vestea în celule în timpul<br />
nopţii.<br />
Am stat la discuţii toată noaptea. Eu am trimis de două ori după<br />
cafea, iar Mike-Adam şi-a schimbat şi el de două ori paharul de<br />
carton. Când am comandat sandvişuri, el l-a rugat pe Ginwallah să<br />
trimită şi el după câteva. Pe ecran a apărut o clipă imaginea din profil<br />
a lui Albert Ginwallah, un babu tipic, plicticos şi vag dispreţuitor. Mike-<br />
Adam mânca în timp ce mâncam şi noi, mormăind din când în când cu<br />
gura plină.<br />
Când l-am întrebat (din interes profesional), mi-a spus că, după<br />
ce-şi alcătuise imaginea, programase totul aproape automat, iar el se<br />
concentra numai la expresiile faciale. N-a trecut mult şi-am uitat că<br />
era o imagine simulată de un computer. Mike-Adam vorbea cu noi<br />
prin video şi era mult mai bine decât la telefon.<br />
Pe la trei şi jumătate dimineaţa, am stabilit deja strategia, apoi<br />
Mike se apucă să repete discursul. Profesorul se mai gândi să adauge<br />
nişte idei. Mike făcu toate revizuirile, apoi am căzut de acord că<br />
trebuie să ne odihnim, chiar şi Mike-Adam, deşi, de fapt, Mike rămase<br />
la post toată noaptea, supraveghind transmisiile spre Terra, ţinând<br />
Complexul izolat, ascultând la multe telefoane. Profesorul şi cu mine<br />
am dormit în patul mare, Wyoh s-a întins pe o canapea. Am fluierat ca<br />
să sting luminile şi-n noaptea aceea am dormit fără griji.<br />
De dimineaţă, la micul dejun, Adam Selene se adresă Lunii Libere.<br />
Era blând, calm, hotărât şi convingător.<br />
— Cetăţeni ai Lunii Libere, fraţi, camarazi – pentru cei care nu mă<br />
cunosc – daţi-mi voie să mă prezint: sunt Adam Selene, Preşedintele<br />
Comitetului de Urgenţă al Camarazilor pentru Luna Liberă... acum al<br />
Lunii Libere, pentru că suntem în sfârşit liberi. Aşa-zisa „Autoritate"<br />
care a uzurpat vreme îndelungată puterea aici, acasă la noi, a fost<br />
răsturnată. M-am trezit deocamdată şeful acestui guvern pe care-l
avem – Comitetul de Urgenţă. În scurt timp, cât de repede se va<br />
putea, vă veţi alege propriul guvern liber.<br />
Adam zâmbi şi făcu un gest ca şi cum avea nevoie de ajutor.<br />
— Până atunci, cu sprijinul dumneavoastră, am să fac tot ce pot.<br />
Dacă vom face greşeli, nu ne judecaţi aspru. Camarazi, dacă nu v-aţi<br />
dezvăluit identitatea prietenilor şi vecinilor, e timpul s-o faceţi acum.<br />
Cetăţeni, cererile voastre vor ajunge la noi prin vecinii voştri<br />
camarazi. Sper că vă veţi supune cu bunăvoinţă, pentru că numai aşa<br />
se poate grăbi ziua când am să mă retrag, iar viaţa se va întoarce la<br />
normal – un normal nou, eliberaţi de Autoritate, de paznici, de trupele<br />
instalate la noi, fără grija paşapoartelor, fără percheziţii şi arestări la<br />
întâmplare.<br />
Trebuie să trecem printr-o perioadă de tranziţie. Rugămintea mea<br />
este să vă întoarceţi la lucru. Reluaţi-vă viaţa normală. Pentru cei care<br />
până acum au muncit pentru Autoritate, sfatul meu este acelaşi.<br />
Întoarceţi-vă la muncă. Veţi primi salariile ca şi până acum, slujbele<br />
vor fi aceleaşi, până când vom stabili împreună ceea ce ne este<br />
necesar, pentru că suntem liberi şi nu mai trebuie să hotărască<br />
nimeni pentru noi. Cetăţeni deportaţi, împovăraţi de sentinţele<br />
pronunţate pe Pământ, a sosit ceasul eliberării voastre! Sunteţi liberi<br />
de-acum! Dar sper să mergeţi în continuare la lucru. Nu sunteţi<br />
obligaţi – a trecut vremea oprimării – dar sunteţi rugaţi să munciţi. O<br />
faceţi pentru voi. Dacă vreţi să părăsiţi Complexul, sunteţi liberi s-o<br />
faceţi, sunteţi liberi să mergeţi unde vreţi... iar serviciul metroului<br />
dinspre şi spre Complex se va relua imediat. Însă înainte de a vă<br />
folosi libertatea ca să hoinăriţi prin oraş, daţi-mi voie să vă<br />
reamintesc: „Nu există prânz gratuit". În prezent, cel mai bine pentru<br />
voi este în locul în care vă găsiţi acum, s-ar putea ca mâncarea să nu<br />
fie de cea mai bună calitate, dar va veni caldă şi la timp.<br />
Pentru a prelua temporar acele funcţii necesare de la vechea<br />
Autoritate, am apelat la serviciile Directorului General al companiei<br />
LuNoHo. Această companie va asigura supervizarea temporară şi va<br />
începe să analizeze modul prin care putem scăpa definitiv de tirania<br />
Autorităţii şi cum să transferăm părţile ei utile în mâinile persoanelor<br />
particulare. Aşa că, rugămintea mea este să-i ajutăm.<br />
Pe voi, cetăţeni ai naţiunilor de pe Terra care vă aflaţi printre noi,<br />
oameni de ştiinţă, turişti, vă felicit! Sunteţi martorii unui eveniment<br />
rar, naşterea unei naţiuni. O naştere înseamnă sânge şi durere, au<br />
existat şi acestea. Sperăm că s-a terminat cu ele. Veţi fi trataţi bine,<br />
iar dacă doriţi să plecaţi acasă, vă vom aranja plecarea cât mai<br />
repede posibil. Dar sunteţi bine veniţi dacă doriţi să mai rămâneţi.<br />
Dacă aţi dori să deveniţi cetăţeni al Lunii, ne-am simţi onoraţi. Dar<br />
pentru moment, vă rog: nu ieşiţi pe coridoare, evitaţi incidentele care<br />
ar putea duce la vreo vărsare de sânge, la dureri zadarnice şi inutile.<br />
Aveţi răbdare cu noi şi eu am să-i rog pe cetăţenii camarazi să fie<br />
răbdători cu voi. Oameni de ştiinţă pământeni, de la Observator sau<br />
din alte părţi, vă rog continuaţi-vă munca şi nu vă gândiţi la<br />
problemele noastre. Astfel, suferinţele noastre, în lupta pe care o<br />
ducem pentru a deveni o naţiune adevărată, nu vă vor atinge. Un<br />
singur lucru vă rog să înţelegeţi – îmi pare rău să o spun – dar suntem<br />
nevoiţi să intervenim în dreptul pe care-l aveţi, de-a comunica cu<br />
Pământul. Este o necesitate pentru noi. Vom înlătura cenzura imediat<br />
ce vom putea face acest lucru. Urâm cenzura la fel de mult ca şi voi.<br />
Adam mai făcu încă o cerere:<br />
— Nu încercaţi să mă vedeţi, camarazi. Telefonaţi-mi numai dacă<br />
este o urgenţă. Puteţi să-mi scrieţi la nevoie, scrisorile voastre vor
eneficia de o atenţie specială din partea mea. Dar eu sunt singur, nam<br />
dormit noaptea trecută şi nu-mi fac speranţe că noaptea asta voi<br />
dormi mai mult. Nu pot participa la întruniri, nu pot da noroc cu<br />
nimeni, nu pot primi delegaţi, trebuie să stau lipit de biroul ăsta şi să<br />
muncesc – ca să pot scăpa de misiunea asta şi s-o las pe umerii<br />
voştri.<br />
Zâmbi:<br />
— Gândiţi-vă că voi fi la fel de greu de văzut ca şi Simon Jester.<br />
Fusese o transmisie de cincisprezece minute care se putea<br />
rezuma la: întoarceţi-vă la muncă, aveţi răbdare, daţi-ne timp.<br />
Oamenii de ştiinţă nu ne-au acordat timp mai deloc –trebuia să-mi<br />
fi dat seama, era genul de treabă la care mă pricep.<br />
Toată comunicaţia cu Pământul se făcea prin Mike. Dar băieţii ăia<br />
deştepţi cărora li se mai zice şi oameni de ştiinţă aveau destul de<br />
mult echipament electronic cât să umple un depozit, iar odată ce s-au<br />
hotărât s-o facă, nu le-a luat mai mult de câteva ore să improvizeze<br />
un aparat a cărui transmisie să poată ajunge pe Terra.<br />
Salvarea a venit de la un turist care era de părere că Luna are<br />
dreptul să fie liberă. I-a dat telefon lui Adam Selene şi s-a pomenit<br />
vorbind cu o membră a echipei de femei pe care le cooptasem de pe<br />
nivelele C şi D – un sistem pe care-l concepuse pentru auto-apărare,<br />
întrucât, în ciuda cererii lui Mike, jumătate din Lună încercă să-i<br />
telefoneze lui Adam Selene după transmisia video. Fiecare avea câte<br />
o problemă, de la cereri şi rugăminţi, până la genul de pisălogi care îi<br />
dădeau lui Adam sfaturi peste sfaturi despre cum să conducă Luna.<br />
După vreo sută de convorbiri îndreptate spre mine de un camarad<br />
plin de zel de la compania de telefoane, am înfiinţat această echipătampon<br />
între oameni şi Adam Selene. Din fericire, camarada care a<br />
primit telefonul şi-a dat seama că sloganul „calmaţi-vă, vă rog" nu se<br />
aplică în toate cazurile şi mi-a dat telefon.<br />
Câteva minute mai târziu, eu şi Finn Nielsen, împreună cu câţiva<br />
puşcaşi nerăbdători, ne îndreptam cu capsula spre zona<br />
laboratoarelor. Informatorului nostru i-a fost frică să dea nume, dar<br />
ne-a spus locul unde putem găsi transmiţătorul. I-am prins în flagrant,<br />
tocmai transmiteau spre Pământ şi numai acţiunea rapidă a lui Finn<br />
le-a salvat viaţa, pentru că însoţitorii noştri cu arme îşi pierduseră<br />
cumpătul când au văzut ce făceau. Nu vroiam să „dăm un exemplu".<br />
E mai greu să-i sperii pe oamenii de ştiinţă, minţile lor sunt diferite de<br />
ale celorlalţi muritori. Trebuia să-i abordăm altfel.<br />
Am făcut transmiţătorul bucăţi şi i-am ordonat directorului să-i<br />
adune pe toţi în sala de mese, cerând să se facă apelul dintr-un loc de<br />
unde putea fi auzit de la un telefon. Apoi am vorbit cu Mike, am luat<br />
toate numele de la el şi i-am spus directorului:<br />
— Doctore, aţi spus că sunt toţi aici. Dar lipsesc şapte – şi i-am dat<br />
numele lor. Vă rog să-i aduceţi pe toţi până la ultimul.<br />
Pământenii lipsă fuseseră anunţaţi, dar refuzaseră să se oprească<br />
din lucru – tipic pentru oamenii de ştiinţă.<br />
Lunarii erau într-o parte a încăperii, pământenii de cealaltă parte.<br />
Le-am spus pământenilor:<br />
— Noi am venit cu intenţii bune, am încercat să vă tratăm ca pe<br />
nişte oaspeţi. Dar trei dintre voi au încercat şi poate au şi reuşit să<br />
trimită mesaje spre Pământ.<br />
M-am întors înspre director:<br />
— Doctore, aş putea percheziţiona totul – oraşul, structurile de
suprafaţă, laboratoarele, fiecare spaţiu centimetru cu centimetru – şi<br />
aş putea să distrug tot ce ar putea fi folosit ca transmiţător. Sunt<br />
electronist de meserie, ştiu ce varietate largă de componente poate fi<br />
convertită într-un transmiţător. Să zicem că distrug tot ce ar putea fi<br />
folosit în acest scop, dar fiind cam nătâng din fire, ca să nu am nici un<br />
risc, aş distruge orice lucru care nu înţeleg la ce foloseşte. Care ar fi<br />
rezultatul?<br />
Parcă vroiam să-i omor copilul! Se făcu vânăt la faţă.<br />
— Asta ar opri toate cercetările... s-ar distruge date valoroase... sar<br />
pierde... mult, enorm, nici nu ştiu cât! Să zicem cam jumătate de<br />
miliard de dolari.<br />
— Aşa m-am gândit şi eu. În loc de asta, aş putea să vă iau toate<br />
echipamentele pentru transmiţător şi să vă las să vă continuaţi<br />
munca cum veţi putea mai bine.<br />
— Ar fi la fel de rău. Trebuie să înţelegeţi, gospodin, că atunci<br />
când se întrerupe un experiment...<br />
— Da, ştiu. Decât să mut ceva şi să se piardă vreo piesă, mi-e mai<br />
uşor să vă iau pe toţi la Complex şi să vă cazez acolo, în fostele barăci<br />
ale Dragonilor. Dar şi asta ar distruge experimentele. Pe lângă asta...<br />
de unde sunteţi, doctore?<br />
— Din Princeton, New Jersey.<br />
— Da? Sunteţi aici de cinci luni şi fără îndoială că faceţi exerciţii şi<br />
purtaţi greutăţi ca să vă menţineţi în formă. Doctore, dacă suntem<br />
nevoiţi să facem ce-am spus, s-ar putea să vă luaţi adio de la<br />
Princeton pentru că, dacă vă mutăm, veţi sta încuiaţi. Dacă starea de<br />
urgenţă durează destul de mult, veţi deveni lunar fie că vă place, fie<br />
că nu. Şi la fel se va întâmpla şi cu ajutoarele dumneavoastră<br />
inteligente.<br />
Un tip încrezut veni în faţă – unul din cei care a trebuit să fie<br />
chemat de două ori.<br />
— Nu puteţi să faceţi asta! E împotriva legii!<br />
— Zău? Ce lege, gospodin? Vreo lege de acasă de la voi?<br />
M-am întors.<br />
— Finn, arată-i legea.<br />
Finn ieşi în faţă şi-şi aţinti ţeava puştii drept în stomacul<br />
individului. Degetul începu să apese, am văzut că siguranţa nu era<br />
pusă.<br />
— Nu-l ucide, Finn.<br />
Apoi am continuat, uitându-mă la pământeni:<br />
— Am să-l elimin pe omul ăsta dacă trebuie să fac ceva ca să vă<br />
conving. Eu zic mai bine să aveţi grijă unii de alţii. O dată dacă mai<br />
călcaţi strâmb, puteţi să vă luaţi adio de la cercetările voastre şi de la<br />
Pământ. Doctore, vă avertizez să găsiţi metodele de a vă controla<br />
personalul.<br />
M-am întors spre lunari:<br />
— Tovarişci, vegheaţi să se poarte bine. Organizaţi-vă propriul<br />
vostru sistem de pază. Nu faceţi prostii. Fiţi atenţi că fiecare<br />
pământean este în perioada de probă. Dar dacă trebuie să eliminaţi<br />
pe cineva, nu ezitaţi s-o faceţi.<br />
Apoi, către director:<br />
— Doctore, orice lunar poate intra oriunde vrea, oricând, chiar şi în<br />
dormitoare. Asistenţii voştri sunt de-acum şefii voştri, în treburi de<br />
securitate. Dacă un lunar vrea să vă urmărească pe dumneavoastră<br />
sau pe oricine altcineva la WC, de exemplu, nu aveţi voie să<br />
comentaţi, pentru că s-ar putea să se enerveze.<br />
Iar către lunari:
— În primul rând, aveţi grijă de securitate! Fiecare din voi are în<br />
sarcină câte un pământean – urmăriţi-l pas cu pas. Împărţiţi-i între<br />
voi, faceţi cum credeţi că e mai bine, dar să nu vă scape nimic. Să fiţi<br />
la un pas în spatele lor să nu poată să facă nici o cursă de şoareci,<br />
nicicum un transmiţător. Salariile vor fi ca mai înainte, voi vă faceţi<br />
datoria pentru Lună.<br />
Am zărit zâmbete. Slujba de asistent de laborator era cea mai<br />
bună pe care şi-ar fi dorit-o vreodată un lunar – dar totuşi munceau<br />
sub comanda pământenilor, care ne priveau de sus, chiar şi cei care<br />
se pretindeau atât de amabili şi înţelegători.<br />
Şi cu asta, am terminat ce-aveam de spus. Când mi s-a telefonat,<br />
am avut intenţia să-i elimin pe vinovaţi, dar profesorul şi Mike mă<br />
aduseseră pe drumul cel bun. Planul nu permitea nici violenţă<br />
împotriva pământenilor, cu atât mai mult cu cât se putea evita orice<br />
conflict.<br />
Am pus „urechi" – nişte receptoare cu benzi foarte sensibile – în<br />
jurul zonei laboratoarelor, pentru că orice emiţător direcţional<br />
împrăştie unde sonore şi împrejur. Iar Mike asculta toate telefoanele<br />
din zonă. După care ne-am pus pe aşteptat.<br />
Ne-am liniştit un pic, pentru că ştirile de pe Pământ nu arătau<br />
nimic deosebit. Se părea că Pământul acceptă fără nici o bănuială<br />
transmisiile noastre cenzurate, iar corespondenţa particulară,<br />
comercială şi transmisiunile Autorităţii păreau neschimbate, ca de<br />
obicei.<br />
Aveam noroc şi de un răgaz neaşteptat: pe Lună nu se afla nici o<br />
navă de pasageri şi nici nu se aştepta vreuna până pe 7 iulie. Ne-am fi<br />
descurcat dacă am fi avut probleme, să fraierim ofiţerii navei să ia<br />
cina cu Temnicerul-şef, apoi să ne prefacem că le păzim<br />
transmiţătoarele şi să le demontăm. Nava nu se putea ridica fără<br />
ajutorul nostru. Pe vremea aceea, o conductă de drenaj din gheaţă<br />
furniza apă pentru masa de reacţie. Nu aveau nevoie de multă apă, în<br />
comparaţie cu transporturile de grâne. Pe atunci, nu veneau pe Lună<br />
multe nave cu oameni la bord. Când venea una la trei săptămâni, ni<br />
se părea că e mare aglomeraţie, pe când transporturile de grâne se<br />
făceau zilnic. Vreau să vă spun de fapt că o navă care ar fi picat pe<br />
Lună nu era un risc prea mare. Cu toate astea, răgazul era un noroc<br />
pentru noi. Încercam din toate puterile ca totul să arate cât mai<br />
normal, până când vom fi în stare să ne apărăm.<br />
Transporturile de cereale continuau ca şi mai înainte. Un transport<br />
era catapultat în momentul în care Finn şi oamenii lui pătrundeau în<br />
reşedinţa Temnicerului-şef. Iar următorul a plecat la timp, la fel ca şi<br />
celelalte de dinaintea lui.<br />
În perioada de tranziţie nu s-au permis scăpări sau falsuri.<br />
Profesorul ştia ce făcea. Transportul de cereale era o operaţiune prea<br />
mare pentru o ţară atât de mică ca Luna şi nu se putea schimba peste<br />
noapte. Însemna „pâinea şi berea" prea multor oameni ca să ne<br />
permitem noi să ne jucăm cu vieţile lor. Dacă comitetul nostru ar fi<br />
ordonat embargoul şi ar fi încetat să mai cumpere cereale, am fi fost<br />
aruncaţi afară şi ar fi venit alţii, cu alte idei.<br />
Profesorul spunea că este nevoie de o perioadă de educaţie. Între<br />
timp, şlepurile cu cereale erau catapultate ca de obicei. LuNoHoCo<br />
ţinea registrele şi elibera chitanţele, folosind personal din serviciul<br />
civil. Expedierile se făceau în numele Temnicerului-şef, iar Mike<br />
vorbea cu Autoritatea de pe Pământ cu vocea lui. Administratorul<br />
adjunct şi-a dat seama cum trebuie să se comporte de îndată ce a<br />
înţeles că asta îi sporea şansele de a rămâne în viaţă. Inginerul-şef-
McIntyre – îşi păstră şi el slujba. Era un lunar adevărat, dacă i se<br />
dădea o şansă. Şi nu era trădător. Şefii celorlalte departamente nu<br />
puneau probleme, viaţa mergea mai departe ca şi până atunci. Noi<br />
eram preocupaţi să luăm locul sistemului Autorităţii şi să scoatem la<br />
vânzare ce era de vândut particularilor interesaţi.<br />
Peste noapte apărură o grămadă de oameni care se dădeau drept<br />
Simon Jester. Simon scrise o poezie aspră la adresa lor în care-i făcu<br />
de ocară, iar pozele lor apărură pe prima pagină din Cotidianul lunar,<br />
Pravda şi Gong. Wyoh redeveni la culoarea ei naturală, blondă şi se<br />
duse să-l vadă pe Greg la sediul noii catapulte. Apoi plecă într-o<br />
călătorie mai lungă, de vreo zece zile, la casa ei din Hong Kong Luna,<br />
luând-o şi pe Anna cu ea. Wyoh avea nevoie de o mică vacanţă, iar<br />
profesorul o încurajă să şi-o ia, arătându-i că se poate lua legătura cu<br />
ea prin telefon şi că, oricum, era nevoie de un contact mai apropiat al<br />
partidului în Hong Kong. Eu m-am ocupat de stilyagii ei, punându-i pe<br />
Slim şi pe Hazel locotenenţi – nişte puşti isteţi foc, în care puteam să<br />
am încredere. Slim rămase uimit când află că eu eram „camaradul<br />
Bork" şi că-l vedeam pe Adam Selene în fiecare zi. Slim şi Hazel mai<br />
făceau echipă bună şi din alt motiv. Hazel mai crescuse şi toată<br />
asprimea trupului i se transformase într-o moliciune senzuală şi<br />
voluptuoasă de femeie. Înflorise. Slim era oricând gata să-i schimbe<br />
numele în Stone, dacă ea ar fi optat pentru familia lui. Până atunci,<br />
era pregătit să îndeplinească sarcinile de partid alături de micuţa şi<br />
mândra noastră roşcată.<br />
Nu toată lumea se simţea la fel de nerăbdătoare să pună umărul.<br />
Mulţi camarazi erau doar soldaţi de paradă, iar mai mulţi credeau că<br />
războiul s-a terminat odată cu înfrângerea Dragonilor Păcii şi<br />
capturarea Temnicerului-şef. Alţii s-au scandalizat când au aflat pe ce<br />
nivel ierarhic erau în structura partidului. Vroiau să-şi aleagă o nouă<br />
structură, unde ei să fie primii. Adam nu mai prididea cu apelurile,<br />
erau milioane care îi propuneau să schimbe partidul şi altele tot de<br />
acelaşi gen – el le asculta, era de acord cu tot ce i se zicea şi îi<br />
asigura că mai este nevoie de serviciile lor în perioada până la<br />
alegeri. Ne spunea cine erau şi nu-mi amintesc ca vreunul dintre<br />
aceşti ambiţioşi de plastilină să fi făcut ceva ca lumea atunci când iam<br />
pus la treabă.<br />
Era o muncă infernală şi nimeni nu se înghesuia s-o facă. Erau<br />
câţiva, dar prea puţini. Unii dintre cei mai buni voluntari erau oameni<br />
pe care partidul nu-i localizase înainte de începerea revoluţiei. Dar, în<br />
general, lunarii din interiorul sau din afara partidului nu erau<br />
interesaţi de munca „patriotică", decât dacă era bine plătită. Un tip<br />
care se dădea membru de partid şi nu era, m-a acostat la hotelul<br />
Raffles, unde ne stabilisem cartierul general şi-a vrut să facem un<br />
contract de cincizeci de mii de nasturi pe care să-i poarte „Veteranii<br />
Revoluţiei", cei de dinaintea loviturii, din care să-i iasă şi lui un mic<br />
profit (am făcut socoteala că vroia să câştige patru sute la sută) şi eu<br />
să mă aleg cu nişte dolărei frumoşi, era o afacere profitabilă pentru<br />
toată lumea.<br />
Când l-am măturat din calea mea, mă ameninţă că mă denunţă lui<br />
Adam Selene pentru sabotaj:<br />
— Adam Selene e prietenul meu, am să te ţin eu minte.<br />
Ăsta a fost ajutorul pe care l-am primit. Dar aveam nevoie de cu<br />
totul altceva. Ne trebuia oţel pentru noua catapultă, foarte mult oţel.<br />
Profesorul întrebă de ce trebuia să punem atâta oţel în jurul<br />
proiectilelor de piatră. I-am explicat că, din păcate, câmpul de<br />
inducţie nu făcea priză la piatra simplă. Trebuia să reinstalăm
adarele balistice ale lui Mike la vechiul sediu, să punem unul nou la<br />
noul sediu. Era necesar să le facem pe amândouă, pentru că ne<br />
puteam aştepta la atacuri din spaţiu asupra vechiului sediu.<br />
Am chemat voluntari – şi am venit doar cu doi care-mi puteau fi de<br />
ajutor – iar eu aveam nevoie de câteva sute de mecanici pe care să<br />
nu-i deranjeze munca în costumele de presiune. I-am angajat,<br />
plătindu-le cât trebuia, iar LuNoHoCo s-a înglodat în datorii la Banca<br />
Hong Kong Luna. Majoritatea fondurilor fuseseră transferate pe<br />
Pământ lui Stu şi nu mai aveam timp să furăm alţi bani. Un camarad<br />
descurcăreţ, Fu Moses Morris, semnă tot felul de acte ca să ne ajute<br />
financiar, dar dădu faliment. O luă de la capăt cu o mică croitorie în<br />
Kongville. Dar asta s-a întâmplat mult mai târziu.<br />
De la trei la unu, bancnota Autorităţii scăzu la şaptesprezece la<br />
unu, iar oamenii din serviciul Autorităţii se puseră pe scandal, pentru<br />
că Mike îi plătea în continuare în cecuri de-ale Complexului. Le-am<br />
spus că puteau să rămână sau să-şi dea demisia. Aveau de ales. Apoi<br />
am angajat alţii de care aveam nevoie, cu dolari Hong Kong. Dar, din<br />
acel moment, am început să avem necazuri. Exista deja un grup<br />
destul de mare care nu era de partea noastră şi care tânjea după<br />
vremurile de altădată. Ar fi fost în stare să trădeze noul sistem, dacă<br />
le-ar fi fost bine după aceea.<br />
Fermierii şi agenţii de cereale nu erau mulţumiţi cu sistemul de<br />
plată de la capul catapultei care se făcea, ca şi mai înainte, în<br />
bancnote ale Autorităţii, la aceleaşi preţuri. „Nu vom accepta!" strigau<br />
ei, iar omul de la LuNoHoCo ridica din umeri şi spunea că nu erau<br />
obligaţi s-o facă, dar cerealele mergeau la Autoritatea de pe Pământ,<br />
şi era adevărat, deci nu puteau primi decât bancnote al Autorităţii. Ori<br />
acceptaţi cecul, ori vă încărcaţi înapoi grânele în vagonet şi plecaţi<br />
de-aici.<br />
Mulţi îşi luară marfa înapoi. Toţi bombăniră şi unii ameninţară că<br />
or să scape de cereale trecând pe producţia de vegetale din fibre sau<br />
orice altceva care ar aduce dolari Hong Kong. Profesorul zâmbi.<br />
Aveam nevoie de fiecare miner de pe Lună, mai ales de minerii de<br />
gheaţă, care lucrau cu perforatoare puternice cu laser. Trebuia să-i<br />
folosim pe post de soldaţi. Nevoia noastră era atât de mare, încât mam<br />
gândit să mă înrolez şi eu, cu toate că îmi lipsea un braţ şi eram<br />
cam ruginit pe la încheieturi. Dar pentru a mânui un perforator trebuia<br />
să ai muşchi, iar o proteză nu are aşa ceva în dotare. Profesorul îmi<br />
spuse să nu fiu prost. Şmecheria la care ne gândisem n-ar fi mers în<br />
atmosfera de pe Pământ. Un impuls laser cu energie funcţionează cel<br />
mai bine în vid, şi lucrează perfect pe toată suprafaţa aflată în raza lui<br />
de bătaie. Perforatoarele mari, care săpaseră în piatră în căutarea<br />
pungilor de gheaţă, aveau să fie folosite ca „artilerie" pentru<br />
respingerea atacurilor spaţiale. Atât navele, cât şi rachetele, aveau<br />
sistem electronic. Dacă vrei să distrugi aparatura electronică, tragi în<br />
ea cu un fascicul laser. Dacă ţinta e presurizată, aşa cum se întâmplă<br />
cu navele care au oameni la bord, trebuie să faci o gaură pentru a o<br />
depresuriza. Dacă nu sunt presurizate, un impuls laser puternic le<br />
poate distruge, navele îşi pierd sistemul de ghidare şi toată partea<br />
electronică, şi cum aproape totul pe navă funcţionează pe bază<br />
electronică...<br />
O bombă-H care are circuitele distruse nu mai e o bombă, ci doar<br />
un tub mare de litiu şi deuteriu. O navă cu circuitele arse e o epavă şi<br />
nu o navă de război.<br />
La prima vedere pare uşor, dar nu este, pentru că perforatoarele<br />
laser n-au fost concepute pentru a lovi ţinte aflate la mii de kilometri
distanţă, nici măcar la un kilometru şi nu există nici o cale rapidă de a<br />
le schimba ceva în precizie. Puşcaşii ar fi trebuit să aibă un curaj<br />
nebun, să nu tragă până în ultimele secunde, când ţinta ar fi fost<br />
destul de aproape pentru a fi siguri de reuşită. Şi, gândiţi-vă că nava<br />
luată la ochi se îndrepta spre ei cu doi kilometri pe secundă.<br />
Înfiorător, nu?<br />
Dar perforatoarele astea erau cea mai bună armă pe care-o<br />
aveam şi-am organizat Primul şi al Doilea Grup de Puşcaşi Voluntari<br />
pentru Apărarea Lunii Libere – două regimente care vor rivaliza între<br />
ele şi vor menţine un ritm alert al pregătirii militare. În Primul, au fost<br />
acceptaţi bărbaţi mai în vârstă, iar în al Doilea, bărbaţi mai tineri cu<br />
sângele clocotitor.<br />
Pentru că erau voluntari, i-am angajat pe dolari Hong Kong şi nu<br />
era o întâmplare că gheaţa era plătită pe piaţa, încă centralizată, cu<br />
hârtiile fără valoare ale Autorităţii.<br />
Pe lângă asta, am făcut ceva tam-tam pe ideea cu războiul. Adam<br />
Selene a vorbit la video, reamintind că Autoritatea va încerca în mod<br />
sigur să-şi recâştige tirania şi că aveam la dispoziţie doar câteva zile<br />
ca să ne pregătim. Toate ziarele i-au publicat discursul, dar existau şi<br />
variante proprii – făcusem eforturi speciale să-i recrutăm pe ziarişti<br />
înainte de lovitură. Li se cerea oamenilor să-şi ţină la îndemână<br />
costumele de presiune şi să-şi verifice alarmele din casă. În fiecare<br />
oraş s-a organizat un Corp Civil de Apărare care, împreună cu cei care<br />
erau permanent cu noi, s-au preocupat ca toate cooperativele din<br />
oraşe să aibă pregătite echipe de etanşare, gata de a acţiona la orice<br />
oră din zi sau din noapte, pentru că, în ciuda etanşărilor cu silicon<br />
plastic şi cu fibră de sticlă, fiecare oraş avea scurgeri. În Tunelele<br />
Davis, băieţii noştri se ocupau în fiecare zi de etanşare. Am recrutat<br />
sute de echipe de etanşare din rândurile stilyagilor, i-am antrenat cu<br />
alarme false, i-am pus să stea în costumele de presiune cu căştile<br />
deschise atunci când erau de serviciu.<br />
Au lucrat minunat. Dar tâmpiţii râdeau de ei, făcând tot felul de<br />
glume nesărate de genul – „se joacă de-a soldaţii", „răsfăţaţii lui<br />
Adam".<br />
O echipă făcea o aplicaţie, demonstrând că pot forma o ecluză<br />
temporară în jurul uneia avariate, iar unul dintre aceşti nătărăi stătea<br />
în preajma lor şi îi lua peste picior în gura mare.<br />
Echipa de Apărare Civilă îşi văzu de treabă, completă ecluza<br />
temporară. Băieţii o testară cu căştile puse. Au rezistat, au ieşit, l-au<br />
înhăţat pe tâmpitul care făcuse mişto de ei, l-au trecut prin ecluza de<br />
presiune, l-au scos afară la presiunea zero şi l-au aruncat.<br />
După aceea, zeflemitorii şi-au ţinut părerile pentru ei. Profesorul<br />
se gândi că ar trebui să le transmitem un avertisment ca să nu se mai<br />
facă eliminări atât de pripite. M-am opus, dar nu m-am amestecat. Mi<br />
se părea totuşi mijlocul cel mai firesc de a îmbunătăţi rasa, legea<br />
selecţiei naturale. Anumite tipuri de urlete şi zgomote trebuiau<br />
considerate o ofensă adusă oamenilor obişnuiţi care-şi văd de ale lor.<br />
Dar bătaia cea mai mare de cap am avut-o din partea oamenilor<br />
de stat, puşi în funcţii cu de la sine putere.<br />
Am zis cumva că lunarii sunt apolitici? Da, doar atunci când<br />
trebuie să se implice în ceva. Dar mă îndoiesc că există lunari care să<br />
nu discute înverşunaţi politică la o halbă de bere, când se cred cei<br />
mai în măsură să dea sfaturi despre cum trebuie condusă o ţară. Aşazişii<br />
experţi în materie de politică încercau să-şi facă loc până la<br />
urechea lui Adam Selene. Profesorul avea un loc pentru ei. Fiecare era<br />
invitat să participe la „Congresul Ad-hoc pentru Organizarea Lunii
Libere" care se desfăşura în Sala Comunală, în Luna City. Apoi aranjă<br />
ca şedinţele să nu se oprească până nu se finalizau nişte planuri de<br />
lucru şi propuse ca să aibă loc de fiecare dată în altă parte, o<br />
săptămână în Novylen, una în Luna City, una în Hong Kong şi apoi, iar<br />
de la capăt. Toate sesiunile de comunicări se transmiteau la video.<br />
Profesorul o prezidă pe prima, iar Adam Selene îi încurajă prin<br />
intermediul camerei video să facă o treabă bine gândită – „Istoria vă<br />
aparţine".<br />
Am ascultat unele sesiuni, apoi l-am întrebat pe profesor ce naiba<br />
urmărea cu chestia asta?<br />
— Am crezut că nu vrei nici un guvern. I-ai auzit pe nebunii ăia<br />
după ce le-ai dat mână liberă?<br />
Îmi zâmbi, cu gropiţele accentuându-i-se parcă şi mai tare:<br />
— Ce te frământă, Manuel?<br />
Multe lucruri. În timp ce alergam ca un câine să strâng cât mai<br />
multe perforatoare şi să găsesc oameni care să le poată folosi, aceşti<br />
pierde-vară petrecuseră o după-amiază întreagă stând de pomană şi<br />
vorbind despre imigrare. Unii ziceau c-ar fi bine s-o oprească complet.<br />
Alţii erau de părere că ar trebui impozitată pentru a finanţa guvernul<br />
(când nouăzeci şi nouă dintre lunari fuseseră aduşi pe „Pietroi"<br />
împotriva dorinţei lor). Unii vroiau s-o facă selectiv, pe criterii etnice<br />
(mă întrebam în ce categorie m-ar fi băgat pe mine). Câţiva spuneau<br />
că ar fi bine să limiteze imigrarea numai la femei, până când am fi<br />
ajuns jumate-jumate. Asta produse o reacţie violentă:<br />
— Sigur, amice! Zi-le să ne aducă gagici! Mii de târfe! Jur c-am să<br />
mă însor cu ele, pe viaţa mea!<br />
Cred c-a fost remarca cea mai inteligentă a după-amiezii.<br />
Într-o altă şedinţă, s-au certat pe ideea de timp. Bineînţeles,<br />
timpul măsurat la Greenwich nu putea să aibă nici o legătură cu<br />
timpul lunar. Dar de ce trebuia s-o facă din moment ce noi trăim sub<br />
pământ? Arătaţi-mi un lunar care poate să doarmă două săptămâni<br />
non-stop şi apoi să muncească tot două săptămâni continuu. Timpul<br />
lunar nu se potrivea deloc cu metabolismul nostru. Ceea ce solicitau<br />
în şedinţele lor absurde era să se facă o lună de douăzeci şi opt de<br />
zile – în loc de una care avea douăzeci şi nouă de zile, douăsprezece<br />
ore, 44 de minute şi 2,78 de secunde – mărindu-se zilele, orele,<br />
minutele şi secundele ca fiecare perioadă semilunară să fie exact de<br />
două săptămâni.<br />
Desigur, timpul lunar are şi el importanţa lui, e necesar pentru<br />
multe scopuri. De exemplu, controlează când urcăm la suprafaţă, de<br />
ce urcăm şi cât de mult stăm. Dar, în afară de asta, se gândise acel<br />
cap pătrat ce ar fi produs perturbarea timpului asupra tuturor datelor<br />
numerice critice din ştiinţe şi din industrie? Ca electronist, m-am<br />
înfiorat. Să arunci toate cărţile, tabelele, instrumentele, ca s-o iei de<br />
la capăt? Ştiu că strămoşii mei au făcut chestia asta când au trecut de<br />
la vechile unităţi de măsură englezeşti la MKS 44 – dar au procedat aşa<br />
ca să uşureze lucrurile. Paisprezece inch într-un picior şi nişte numere<br />
ciudate de picioare într-o milă. Uncii şi pfunzi! O, Bog!<br />
Lucrurile complicate se pot foarte bine schimba în lucruri simple,<br />
dar ce sens ar avea să mai schimbi ceva doar pentru a crea confuzie!<br />
Altă tâmpenie. Cineva vroia un comitet care să decidă exact care<br />
să fie limba lunară şi apoi să-i amendeze pe toţi cei care vorbeau<br />
engleza de pe Pământ sau alte limbi. O, poporul meu!<br />
Am citit propunerile de impozite în Cotidianul lunar –patru feluri de<br />
44 Metru-kilogram-secundă (Sistemul Internaţional de Măsură).
impozite individuale: un impozit pe cubic, care ar fi penalizat pe<br />
oricine şi-ar fi extins tunelele, un impozit pe cap de locuitor, toată<br />
lumea plătea la fel, un impozit pe venit (mi-ar fi plăcut ca cineva să<br />
încerce să calculeze venitul familiei Davis sau să scoată informaţii de<br />
la Mami) şi un impozit pe aer, dar nu taxele pe care le plăteam pe<br />
atunci, ci altceva.<br />
Nu-mi dădusem seama înainte că pe Luna Liberă urmau să se<br />
plătească impozite. Până atunci nu existase aşa ceva şi ne<br />
descurcasem destul de bine şi fără. Plăteai pentru ceea ce primeai.<br />
Tanstaafl. Altfel nu se putea!<br />
Altădată, un individ hipersensibil propuse ca respiraţia puturoasă<br />
şi mirosurile corpului să fie considerate ofense la adresa bunului-simţ<br />
şi să se pedepsească cu eliminarea. Era cât pe-aici să fiu de acord<br />
gândindu-mă că uneori eram blocat în capsula metroului cu indivizi<br />
îngrozitor de nespălaţi care puţeau de te trăsnea. Dar asta nu se<br />
întâmpla în fiecare zi şi apoi există un echilibru al naturii. Indivizii<br />
ăştia nu prea aveau şanse de reproducere, pentru că cine s-ar fi uitat<br />
la ei? Femeile noastre sunt al dracului de selective!<br />
O femeie (majoritatea celor care se întruneau la sesiuni erau<br />
bărbaţi, dar femeile îi egalau numeric prin prostie) avea o listă<br />
întreagă cu probleme personale pe care le vroia decretate legi. Să nu<br />
mai existe căsnicii multiple, cel mai bine să nu mai existe de nici un<br />
fel. Fără divorţuri. Fără păcate lumeşti – ar trebui să o văd pe femeia<br />
asta. Să nu mai existe băuturi mai tari decât berea de patru grade.<br />
Serviciile religioase să fie numai duminica şi orice muncă sau<br />
activitate să fie oprită. (Dar aerul, temperatura, asigurarea presiunii,<br />
madam? Telefoanele şi capsulele de metro?) Mai avea o listă lungă cu<br />
medicamente care să fie interzise şi una mai scurtă cu medicamente<br />
care să fie prescrise numai de medicii licenţiaţi. (Ce e un medic<br />
licenţiat? Individul la care mă duceam să mă vadă avea o firmă pe<br />
care scria doctor practician, dar se ocupa şi de legătorie, de fapt ăsta<br />
e motivul pentru care mergeam la el). Ştii ce, cucoană, pe Lună nu<br />
există şcoli de medicină! (Adică, pe vremea aia nu erau). Vroia să<br />
scoată în afara legii până şi pariurile. Dacă un lunar nu poate paria la<br />
„dublu sau nimic", s-ar duce la o agenţie care joacă în felul ăsta, chiar<br />
dacă zarurile ar fi trucate.<br />
Ceea ce m-a şocat n-a fost lista pe care o avea, pentru că era<br />
nebună ca un Ciborg, ci faptul că la fiecare inepţie pe care o scotea,<br />
se găsea cineva care să fie de acord cu ea. Trebuie să ai inima de<br />
piatră pentru a-i opri pe alţii să facă ceea ce le place. Regulile, legile<br />
sunt întotdeauna pentru alţii. Asta era partea întunecată din noi,<br />
adânc pitită în suflet, păstrată milioane de ani, de la începutul<br />
umanităţii şi până astăzi. Pentru că nici unul din capetele alea seci nu<br />
spunea: „Vă rog să aprobaţi asta ca să nu mai fac ceea ce ştiu că n-ar<br />
trebui să fac". Niet, tovarişci, întotdeauna era vorba de lucruri pe care<br />
nu suportau să vadă că le fac vecinii lor. Sloganul era însă: „trebuie<br />
să-i oprim pentru binele lor" şi nu pentru că lucrul respectiv îl deranja<br />
de fapt pe vorbitor..<br />
Ascultând sesiunea aceea, aproape că mi-a părut rău că am<br />
scăpat de Mort Nesuferitul. El, de bine de rău, stătea în gaura lui, cu<br />
femeile lui şi nu ne dădea nouă sfaturi despre cum să ne trăim viaţa.<br />
Profesorul nu se enerva de câte ori îi asculta. Zâmbea şi zicea:<br />
— Manuel, chiar crezi că şleahta asta de copii retardaţi o să voteze<br />
vreo lege?<br />
— Nu le-ai zis tu s-o facă? I-ai mai şi solicitat pentru asta.<br />
— Ei, Manuel băiete, n-am făcut altceva decât să-mi pun toate
nucile într-un coş. Îi cunosc bine pe nebunii ăştia, doar îi ascult de ani<br />
de zile. Am fost foarte atent când am făcut comitetele şi-am vrut să<br />
mă asigur că în fiecare dintre ele este ceva putred, un motiv de<br />
ceartă. Preşedintele pe care l-am impus, lăsându-i totuşi să-l aleagă<br />
prin vot liber, este un fricos care se teme şi de umbra lui – crede că<br />
toate problemele supuse dezbaterii au nevoie de o „cercetare mai<br />
aprofundată". N-am de ce să-mi fac griji. Mai mult de atât, şase<br />
oameni nu pot hotărî nimic, trei e numărul perfect, iar unul este cel<br />
mai nimerit pentru a lua deciziile. De-a lungul istoriei, toate<br />
parlamentele care au realizat ceva, au făcut-o datorită câtorva<br />
oameni puternici care i-au dominat pe ceilalţi. Nu te teme, fiule, de<br />
acest Congres Ad-hoc, nu vor face nimic concret... sau dacă totuşi vor<br />
vota o lege, va fi atât de încâlcită şi de contradictorie, încât te asigur<br />
că vor trebui să renunţe la ea. Până atunci e bine, cel puţin nu ne mai<br />
stau pe capul nostru. De altfel, vom avea nevoie de ei pentru ceva,<br />
mai târziu.<br />
— Păi, parcă ziceai că nu sunt buni de nimic.<br />
— N-o să facă nici o treabă. Cineva a scris ceva odată –un om care<br />
a murit demult – şi ei vor aproba vorbele lui cu urale, noaptea, după<br />
lungi şedinţe în care se vor certa degeaba.<br />
— Cine e individul ăsta care a murit? Doar nu e vorba de Mike!<br />
— Nicidecum. Mike e mult mai viu decât palavragiii ăştia! Omul<br />
ăsta care a murit e Thomas Jefferson 45 – primul anarhist raţional din<br />
istorie, băiete, un om care a reuşit să sară peste sistemul din vremea<br />
lui cu ajutorul celei mai frumoase retorici scrise vreodată. Dar au<br />
încercat să-l prindă în laţ cu ea, ceea ce eu sper să evit. Nu pot să-i<br />
îmbunătăţesc exprimarea, pot doar s-o adaptez Lunii şi secolului XXI.<br />
— Am auzit de el. A eliberat sclavii, nu?<br />
— S-ar putea spune că a încercat, dar a avut ghinion. Nu contează.<br />
Cum merge programul de apărare? Nu văd cum o să ne mai prefacem<br />
după ce va sosi nava următoare.<br />
— Nu pot să fiu gata până atunci.<br />
— Mike spune că trebuie.<br />
N-am fost gata, dar nici nava n-a mai venit. Oamenii de ştiinţă au<br />
fost mai deştepţi decât mine şi decât lunarii pe care-i pusesem să-i<br />
supravegheze. În punctul focal al celui mai mare reflector au pus un<br />
aparat şi asistenţii lunari au înghiţit găluşca pe care le-au servit-o<br />
savanţii, că e un aparat pentru măsurători astronomice – o nouă<br />
şmecherie în radiotelescopie.<br />
Presupun că aşa a fost. Aparatul ăsta funcţiona cu ultramicrounde,<br />
iar semnalul ricoşa într-un reflector, dus de un ghid undă făcând ca<br />
impulsul să fie aliniat frumos de oglindă. La fel de ingenios ca<br />
radarele de la începutul descoperirii sistemului. Grila metalică şi<br />
scutul de tablă antitermic opreau radiaţia parazită, făcând ca<br />
„urechile" pe care le plasasem să nu audă nimic.<br />
Prin micul aparat, savanţii au trimis mesajul în varianta lor, cu<br />
detalii. Reacţia n-a întârziat să apară. Primul lucru pe care l-am auzit<br />
a fost cererea Autorităţii către Temnicerul-şef, prin care îi cerea să<br />
dezmintă farsa, să-l găsească pe glumeţ şi să-l oprească.<br />
Noi, în schimb, le-am dat o Declaraţie proprie de Independenţă.<br />
„În Congres adunaţi, pe 4 iulie, 2076... "<br />
A fost măreţ.<br />
45 Om politic american, unul dintre fondatorii Partidului Democrat.<br />
Preşedinte al Statelor Unite (1801-1809).
15<br />
Semnarea Declaraţiei de Independenţă a mers aşa cum prevăzuse<br />
Profesorul. Le-a anunţat-o brusc, la sfârşitul unei zile lungi şi<br />
obositoare, spunându-le că după cină va avea loc o şedinţă specială,<br />
în care va vorbi Adam. Adam citi Declaraţia răspicat, comentând<br />
fiecare propoziţie, apoi o citi din nou curgător, fără să mai facă pauze,<br />
făcând să sune frumos frazele sonore. Oamenii au plâns. Wyoh, care<br />
stătea lângă mine, a plâns şi ea şi chiar eu am avut senzaţia asta,<br />
deşi o citisem înainte.<br />
După ce termină, Adam îi privi pe toţi şi spuse:<br />
— Viitorul este al vostru, aveţi grijă ce faceţi, şi îi dădu<br />
profesorului cuvântul, şi nu preşedintelui obişnuit al adunării.<br />
Eram două mii două sute. Zarurile fuseseră aruncate. Bineînţeles,<br />
toţi eram pentru. Ştirile de peste zi fuseseră pline: că eram băieţi răi,<br />
că trebuia să fim pedepsiţi, că trebuie să ni se dea o lecţie şi aşa mai<br />
departe. N-a trebuit să mai condimentăm materialele de pe Pământ<br />
erau suficient de răutăcioase – Mike abia dacă a scos opiniile de genul<br />
„pe de altă parte... ". Dacă a existat vreo zi în care Luna s-a simţit<br />
solidară, atunci a fost 2 iulie 2076.<br />
Aveau de gând să aprobe Declaraţia. Profesorul ştia asta dinainte<br />
să o propună.<br />
Da, dar nu aşa cum era scrisă. „Onorabile Preşedinte, în<br />
paragraful doi, cuvântul nealienabil nu există, ar trebui spus<br />
inalienabil – şi oricum, n-ar fi mai demn să spunem drepturi sacre în<br />
loc de drepturi inalienabile? Aş vrea să supun discuţiei problema asta.<br />
"<br />
Ceea ce spusese era oarecum raţional, era mai mult o critică<br />
literară, adică inofensivă, ca drojdia lăsată în bere. Dar femeii ăsteia<br />
nu-i plăcea nimic. Vroia ca o listă întreagă de principii să fie trecută în<br />
Declaraţie „pentru ca oamenii de pe Terra să ştie că suntem civilizaţi<br />
şi potriviţi să ne ocupăm locurile în consiliile omenirii".<br />
Profesorul o lăsă să facă ceea ce vroia, chiar o încurajă,<br />
permiţându-i să vorbească, cu toate că şi alţii vroiau s-o facă –şi apoi<br />
supuse propunerea ei la vot, deşi nici măcar nu fusese sprijinită de<br />
nimeni. (Congresul funcţiona după nişte reguli pe care se certaseră<br />
zile întregi. Profesorul cunoştea regulile, dar le respecta numai când îi<br />
conveneau). Propunerea a fost votată cu împotrivă, cu strigăte<br />
dezaprobatoare, iar femeia părăsi încăperea.<br />
Apoi se ridică cineva şi zise că lista aceea atât de lungă nu-şi avea<br />
locul în Declaraţie, dar oare nu ar trebui să avem nişte principii<br />
generale? Poate o declaraţie că Luna Liberă garantează tuturor<br />
libertatea, egalitatea şi securitatea? Nu era nimic absurd, doar că<br />
aceste principii fundamentale, pe care toată lumea le cunoaşte,<br />
convin guvernării noastre.<br />
Era destul de adevărat şi a fost aprobat – dar ar trebui scris<br />
„Libertate, egalitate, pace şi securitate", nu-i aşa, camarade? Se<br />
iscară dispute dacă libertatea include şi aer liber sau aceasta este o<br />
parte a securităţii? De ce să nu fim siguri şi să scriem „aer liber" ca să<br />
înţeleagă toată lumea despre ce e vorba? Urmă amendamentul „aer<br />
şi apă libere" – pentru că nu poţi avea libertate şi securitate, decât<br />
dacă ai apa şi aerul libere.<br />
Apă, aer şi hrană.<br />
Apă, aer, hrană şi locuinţă.
Apă, aer, hrană, locuinţă şi căldură.<br />
Nu, în loc de căldură scrieţi energie şi-aţi acoperit totul. Absolut<br />
totul.<br />
Omule, ţi-ai pierdut minţile? Asta nu e nici pe departe totul şi ceea<br />
ce ai omis este o jignire adusă tuturor femeilor. Hai, ieşi în faţă şi<br />
spune asta! Nu mă întrerupe, lasă-mă să termin. Trebuie să spun clar<br />
de la început că nu vom mai permite nici unei nave să aterizeze,<br />
decât dacă aduce tot atât de multe femei ca şi bărbaţi. Eu unul nu o<br />
să-mi dau votul dacă nu se stabilesc corect articolele legate de<br />
imigrare.<br />
Profesorul nu se enervă deloc.<br />
Începeam să înţeleg de ce profesorul dormise toată ziua şi nu<br />
purtase greutăţi. Eu eram obosit, fusesem toată ziua pe-afară,<br />
dincolo de capul catapultei, în costumul de presiune, întrerupând<br />
ultimele radare balistice localizate. Toată lumea era obosită, pe la<br />
miezul nopţii mulţimea începu să se rărească, oamenii fiind convinşi<br />
că nu se va stabili nimic în noaptea aceea, plictisiţi de orice discurs pe<br />
care nu-l ţineau chiar ei.<br />
Trecuse de miezul nopţii, când cineva întrebă de ce Declaraţia<br />
fusese datată 4 iulie, când azi era 2? Profesorul spuse cu blândeţe că<br />
era 3 iulie – şi nu era posibil ca Declaraţia să fie anunţată înainte de 4<br />
iulie... şi că 4 Iulie are o semnificaţie istorică ce ne-ar fi de ajutor.<br />
Mai mulţi au plecat când au auzit că probabil nu se va stabili nimic<br />
înainte de 4 iulie. Dar am observat ceva. Cum plecau unii, veneau<br />
alţii, sala nu era niciodată goală. Finn Nielsen se aşeză pe un scaun<br />
care tocmai se eliberase. Apăru şi camaradul Clayton din Hong Kong,<br />
mă strânse de umăr, îi zâmbi lui Wyoh şi-şi găsi un scaun. În faţă, iam<br />
văzut pe locotenenţii mei cei mai tineri, Slim şi Hazel şi tocmai mă<br />
gândeam că voi fi nevoit să o scuz pe Hazel în faţa lui Mami,<br />
spunându-i că am reţinut-o pentru treburi de partid, când am văzut-o<br />
pe Mami lângă ei. Şi Sidris era acolo. Uite-l şi pe Greg, dar nu ar fi<br />
trebuit să fie la catapulta cea nouă?<br />
Uitându-mă mai bine în jurul meu, i-am remarcat şi pe alţii –<br />
redactorul de noapte de la Lunaia Pravda, Directorul General de la<br />
LuNoHoCo şi mulţi alţi cunoscuţi, toţi camarazi de nădejde din partid.<br />
Acum mi-am dat seama că profesorul făcuse cărţile în jocul de-a<br />
comitetul. Comitetul nu avea un număr fix de membri. Camarazii<br />
noştri aveau dreptul să vină să participe, ca şi cei care-şi pierdeau<br />
vremea de o lună cu inepţiile. Acum, noii-veniţi se aşezară şi votară<br />
împotrivă la toate amendamentele introduse peste ceea ce stabilise<br />
profesorul.<br />
Pe la ora trei, când mă întrebam cât am să mai rezist, cineva îi<br />
aduse profesorului un bileţel. După ce îl citi, lovi masa cu un ciocănel<br />
şi spuse:<br />
— Adam Selene vă solicită îngăduinţa să-l ascultaţi. Sunteţi de<br />
acord?<br />
Ecranul din spatele estradei se lumină din nou. Adam apăru şi le<br />
spuse că urmărise dezbaterea şi era mişcat de mulţimea de critici<br />
constructive şi raţionale. Putea să facă şi el o sugestie? De ce să nu<br />
recunoaştem că fiecare articol era imperfect? Dacă declaraţia asta<br />
cuprindea ceea ce ne doream, de ce să n-o aprobăm aşa cum e şi să<br />
lăsăm pe altă dată perfecţionarea ei?<br />
— Onorabile Preşedinte, asta a fost propunerea mea, încheie<br />
Adam.<br />
Toată lumea izbucni în urale.<br />
— Obiectează cineva? zise profesorul, aşteptând cu ciocănelul în
aer.<br />
Un bărbat, care tocmai vorbea în momentul când Adam ceruse să<br />
fie auzit, spuse:<br />
— Ei bine... eu îmi menţin părerea că ar fi bine să se facă mici<br />
modificări, dar fie şi aşa, sunt de acord.<br />
S-a hotărât Declaraţia!<br />
Apoi, fiecare a urcat la estradă şi şi-a depus semnătura pe un sul<br />
mare care fusese „trimis din biroul lui Adam". Adam semnase primul.<br />
Eu m-am semnat sub Hazel – învăţase să scrie, deşi se descurca încă<br />
greu la citit. Semnătura ei era tremurată, dar scrisese mare, cu<br />
mândrie. Camaradul Clayton se semnă cu numele de partid, dar îşi<br />
scrise şi numele lui adevărat cu iniţiale – semnătura japoneză, trei<br />
desene mici, unul deasupra celuilalt. Doi camarazi puseră un X şi<br />
primiră confirmarea autenticităţii semnăturii lor. Se adunaseră toţi<br />
conducătorii partidului în noaptea asta mare şi toţi semnară. Au fost şi<br />
câţiva palavragii care au semnat şi ei. Oricum, toţi ce-i care şi-au<br />
asumat actul semnării documentului au făcut-o ca istoria s-o ştie. Şi<br />
prin asta şi-au pus „vieţile, averile şi onoarea lor sacră" în slujba<br />
Revoluţiei. În timp ce oamenii stăteau în şir indian să semneze şi<br />
discutau, profesorul bătu cu ciocănelul de masă pentru a atrage<br />
atenţia.<br />
— Solicit voluntari pentru o misiune periculoasă. Declaraţia<br />
noastră va apărea la buletinul de ştiri pe toate canalele, dar trebuie<br />
dusă personal pe Pământ, la sediul Naţiunilor Federative.<br />
Se făcu o linişte mormântală. Profesorul se uită la mine. Am<br />
înghiţit în sec şi-am zis:<br />
— Mă ofer.<br />
— Şi eu, se auzi vocea lui Wyoh ca un ecou.<br />
— Şi eu (era vocea micuţei Hazel).<br />
Într-o clipă ne-am strâns o duzină, de la Finn Nielsen până la<br />
domnul Mici Modificări, care se dovedi un tip de treabă, în ciuda<br />
sarcasmului lui. Profesorul îi scrise numele pe o hârtie şi murmură<br />
ceva despre cum vor lua legătura atunci când va fi disponibil un<br />
transport.<br />
L-am tras pe profesor deoparte şi i-am zis:<br />
— Profesore, mai eşti în stare să mă urmăreşti? Ştii că nava<br />
pregătită pentru 7 iulie a fost anulată. Acum cred că pe Pământ se<br />
discută cum să ne trântească un embargou şi sigur că următoarea<br />
navă spre Lună va fi una de război. Cum ai plănuit să călătorim? Ca<br />
prizonieri?<br />
— O nu, nu vom folosi navele lor.<br />
— Atunci? Construim noi una? Ştii cât ne-ar lua? Asta, în cazul în<br />
care am putea s-o construim. Lucru de care mă îndoiesc al naibii de<br />
tare.<br />
— Manuel, Mike zice că e necesar să plecăm – şi că totul e<br />
planificat.<br />
Ştiam că Mike spusese că e necesar, rulase din nou datele<br />
problemei imediat ce aflasem că băieţii ăia din Richardson făcuseră o<br />
transmisie spre casă, şi acum aveam doar o şansă din cincizeci şi trei<br />
ca să reuşim, iar profesorul trebuia să se ducă neapărat pe Pământ.<br />
Dar nu sunt eu omul care să-şi facă probleme cu lucrurile greu de<br />
atins, muncisem toată ziua ca şansa asta din cincizeci şi trei să se<br />
realizeze.<br />
— Mike va pune la dispoziţie nava, zise profesorul. I-a terminat<br />
proiectul şi acum lucrează la ea.<br />
— Zău, de când e Mike inginer?
— Nu e? întrebă profesorul.<br />
Am vrut să-i răspund, dar m-am oprit. Mike nu-şi luase nici o<br />
diplomă, nu făcuse nici o şcoală. Ştia pur şi simplu mai multe despre<br />
inginerie decât orice inginer. Ca şi despre piesele lui Shakespeare,<br />
enigme, istorie sau orice altceva ce te-ar fi interesat.<br />
— Povesteşte-mi.<br />
— Manuel, noi vom merge pe Terra ca o încărcătură de cereale.<br />
— Poftim? Noi, care noi?<br />
— Tu şi eu. Ceilalţi voluntari sunt mai mult de decor.<br />
— Uite ce e, profesore, am zis. Am perseverat. Am muncit de mam<br />
spetit când toată povestea asta nu părea decât o prostie. Am<br />
purtat greutăţi, pe care le port şi acum în eventualitatea unui drum<br />
spre infernul de pe Pământ. Am fost de acord să merg într-o navă<br />
pilotată măcar de un ciborg, care să mă ajute să ajung jos în<br />
siguranţă. Dar nu accept să călătoresc pe post de meteorit.<br />
— Foarte bine, Manuel. Eşti liber să alegi. Eu cred în libera alegere<br />
şi nu te forţez. Dacă tu nu vrei, va merge înlocuitorul tău.<br />
— Poftim? Înlo... Cine e?<br />
— Camarada Wyoming. Din câte ştiu, e singura persoană în afară<br />
de tine care e pregătită pentru călătoria asta.<br />
Ce puteam să mai fac? Am acceptat să plec. Dar mai întâi am stat<br />
de vorbă cu Mike. Îmi spuse răbdător:<br />
— Man, primul meu prieten, nu te teme. Ai fost programat pentru<br />
şlepul spaţial KM 187, seria '76 şi ai să ajungi în Bombay fără nici un<br />
fel de probleme. Ca să te liniştesc, îţi spun că am ales pentru voi<br />
încărcătura care va ieşi de pe orbita de parcare şi va ateriza într-un<br />
moment când India se va afla cu faţa spre mine... şi am adăugat o<br />
supracomandă care îmi va permite să vă scot de sub controlul<br />
Pământului, dacă n-o să-mi placă felul în care vă tratează. Ai<br />
încredere în mine, Man, totul a fost plănuit. Chiar şi decizia de a<br />
continua transporturile a fost o parte a acestui plan.<br />
— Ar fi trebuit să-mi spui.<br />
— Te-ai fi îngrijorat în plus. Profesorul trebuia să ştie şi-am ţinut<br />
legătura doar cu el. Misiunea ta e să ai grijă de el şi să-l aduci înapoi<br />
sau să continui ce-a început el dacă moare, un factor despre care nu<br />
pot să-ţi dau nici o asigurare.<br />
Am oftat.<br />
— Bine. Dar, Mike, crezi că poţi pilota o navă încărcată pentru o<br />
aterizare uşoară de la distanţa asta? Te va împiedica nu numai viteza<br />
luminii...<br />
— Man, crezi că nu mă pricep la balistică? Pentru poziţia orbitală,<br />
de la întrebare la răspuns şi apoi de la comandă până la recepţia ei,<br />
timpul e sub patru secunde... şi ai încredere în mine că n-am să<br />
irosesc nici o microsecundă. Călătoria maximă de parcare pe orbită în<br />
patru secunde este doar de treizeci şi doi de kilometri, micşorându-se<br />
spre zero la aterizare. Reflexele mele vor fi mai rapide decât ale unui<br />
pilot care conduce manual, pentru că eu nu pierd timp ca să înţeleg o<br />
situaţie şi să decid acţiunea corectă. Deci, timpul maxim este de<br />
patru secunde. Eu voi fi cu patru secunde înaintea voastră pentru că<br />
proiectez şi anticipez în mod constant ceea ce se va întâmpla.<br />
— Bucata aia de oţel nu are nici măcar altimetru.<br />
— I-am pus. Man, te rog, crede-mă m-am gândit la toate. Singurul<br />
motiv pentru care am comandat acest echipament suplimentar a fost<br />
ca să-ţi liniştesc temerile. Controlul de la sol din Poona nu a avut nici<br />
un eşec la ultimele cinci încărcături. Pentru un computer, cred că este<br />
destul de deştept.
— Bine, Mike. Încă ceva. Cât de tare frânează ei şlepurile astea<br />
blestemate? Care e acceleraţia gravitaţională?<br />
— Nu e prea mare, Man. Este de zece ori acceleraţia gravitaţională<br />
la injecţie, care scade până la o valoare stabilă, suportabilă, de 4g.<br />
Apoi veţi fi împinşi din nou 5-6g, chiar înainte de frânare – care e<br />
uşoară în sine, este egală cu o cădere de la cincizeci de metri, după<br />
care veţi intra pe orbită fără şocuri, la mai puţin de 3g. Apoi ajungeţi<br />
la suprafaţă din nou şi plutiţi pur şi simplu. Man, carcasele şlepurilor<br />
sunt construite din materiale foarte uşoare, din motive de economie.<br />
Nu ne permitem să le scuturăm prea tare, ca să nu plesnească pe la<br />
cusături.<br />
— Minunat. Mike, ce înseamnă 5-6g pentru tine? Ţi-ar plesni<br />
cusăturile?<br />
— Cred că am fost supus la 6g când m-au adus aici. Oricum, mă<br />
interesează mai tare acceleraţiile extrem de mari prin care voi trece,<br />
datorită valurilor de şoc în momentul în care Terra va începe să ne<br />
bombardeze. Datele sunt insuficiente pentru un pronostic... dar e<br />
posibil să pierd controlul funcţiilor periferice, Man. Ăsta e un factor<br />
foarte important în orice situaţie tactică.<br />
— Mike, chiar crezi că ne vor bombarda?<br />
— Să fii sigur de asta, Man. De aceea e atât de importantă<br />
călătoria asta.<br />
Mi-am luat la revedere de la Mike şi m-am dus să văd coşciugul cu<br />
care vom pleca spre Pământ. Ar fi trebuit să rămân dracului acasă!<br />
Ştiţi cum arată şlepurile alea infernale? Un şlep este un cilindru de<br />
oţel cu rachete retromotoare şi de ghidare şi cu un dispozitiv de<br />
recepţie radar. Seamănă cu o navă spaţială aşa cum braţul meu<br />
numărul 3 seamănă cu o foarfecă. Deschiseseră şlepul şi ne aranjau<br />
„locuinţele". Fără bucătărie, fără WC. Fără nimic. De ce să te mai<br />
deranjezi? Am să stau în ea doar cincizeci de ore, o nimica toată. Nu<br />
aveam fotoliu şi nici bar. Ce nevoie ai de ele? N-o să ieşi deloc din<br />
costum şi o să fii drogat. Profesorul va fi drogat aproape tot timpul. Eu<br />
va trebui să fiu atent când vom ateriza, ca să ieşim teferi din cursa<br />
asta a morţii, dacă ceva o să meargă rău şi n-o să vină nimeni cu un<br />
deschizător de conserve. Muncitorii construiau un soi de leagăn pe<br />
măsură, ca să ni se potrivească în el costumele de presiune, iar noi<br />
vom fi legaţi cu curele în găurile respective. Asta era drumul nostru<br />
spre Terra. Oamenii care lucrau la şlep păreau mult mai preocupaţi de<br />
cum să dispună încărcătura în aşa fel încât şlepul să aibă centrul de<br />
greutate acolo unde trebuie, decât de confortul nostru. Totuşi,<br />
inginerul mi-a spus că se avusese în vedere căptuşirea costumelor<br />
noastre de presiune. M-am bucurat când am auzit asta. Găurile în<br />
care urma să stăm nu arătau prea moi.<br />
M-am întors acasă pe gânduri.<br />
Wyoh nu era la cină, nu era ceva neobişnuit. Greg, în schimb, era<br />
acasă, lucru într-adevăr neobişnuit. Nimeni nu spuse nimic despre<br />
faptul că a doua zi urma să mă transform într-o stea căzătoare, deşi<br />
ştiau toţi. Nu mi-am dat seama ce era atât de nefiresc în familie, până<br />
n-au plecat cei mici la culcare fără să le zică nimeni nimic. Atunci am<br />
ştiut de ce Greg nu s-a întors la Mare Undarum după suspendarea<br />
reuniunii de azi dimineaţă a Congresului. Cineva ceruse consiliu de<br />
familie.<br />
Mami se uită la noi şi zise:<br />
— Văd că suntem cu toţii aici. Ali, te rog închide uşa. Mersi, dragă.<br />
Bunicule, vrei să începi?<br />
Soţul senior îşi ridică nasul din ceaşca de cafea şi se îndreptă de
spate. Apoi se uită în jos spre masă şi vorbi cu forţă:<br />
— Da, suntem cu toţii. Copiii sunt la culcare. Nu e nici un străin,<br />
nici un oaspete. Declar că ne-am adunat în conformitate cu regulile<br />
stabilite de Black Jack Davis, primul nostru soţ şi de Tillie, prima<br />
noastră soţie. Dacă există vreo problemă care are vreo legătură cu<br />
siguranţa şi fericirea familiei noastre, vă rog să o spuneţi acum.<br />
Bunicul se întoarse spre Mami şi-i spuse încet:<br />
— Dă-i drumul, tu, Mimi.<br />
După care căzu în apatia blândă de mai înainte.<br />
Dar, pentru o clipă, fusese bărbatul puternic, frumos, dinamic pe<br />
care-l cunoscusem în zilele alegerii mele şi m-am gândit cu nostalgie<br />
la cât fusesem de norocos.<br />
Apoi n-am mai ştiut dacă să mă simt norocos sau nenorocit.<br />
Motivul pe care-l vedeam eu, pentru un consiliu de familie, ar fi fost<br />
plecarea mea de a doua zi pe Pământ pe post de hrană. Cereale. Oare<br />
Mami se gândise să determine familia să se opună? Nimeni nu era<br />
obligat să accepte rezultatele unei reuniuni de familie. Dar o făceam<br />
întotdeauna. Asta cred că era forţa căsniciei noastre: la capitolul<br />
concluzii ne puneam cu toţii de acord.<br />
Mimi spuse:<br />
— Are cineva ceva de zis? Daţi-i drumul, dragilor.<br />
— Eu am, spuse Greg.<br />
— Te ascultăm, Greg.<br />
Greg este un bun vorbitor. Se poate ridica în faţa unei adunări<br />
religioase şi poate vorbi cu încredere despre lucruri în care eu nu cred<br />
nici când sunt singur. Dar în seara asta, nu părea sigur pe el.<br />
— Noi am încercat întotdeauna să ne ţinem căsnicia în echilibru,<br />
unii bătrâni, alţii tineri, o alternare regulată, bine gândită, aşa cum<br />
ne-a fost încredinţată de la strămoşi. Dar uneori mai facem şi variaţii<br />
din motive întemeiate.<br />
Şi se uită la Ludmilla.<br />
— Pe care le aranjăm mai târziu.<br />
Şi se uită la Frank şi la Ali care stăteau în capătul cel mai<br />
îndepărtat al mesei, de cealaltă parte a Ludmillei.<br />
— De-a lungul anilor, aşa cum puteţi vedea în acte, vârsta medie<br />
pentru soţi a fost cam de patruzeci de ani, iar pentru femei cam de<br />
treizeci şi cinci şi în jurul acestei diferenţe de vârstă s-a format şi<br />
căsnicia noastră acum o sută de ani. Tillie avea cincisprezece ani, iar<br />
Black Jack douăzeci. Acum îmi dau seama că vârsta medie pentru<br />
bărbaţi este...<br />
— Lasă matematica, Greg, dragule, spuse Mami cu fermitate. Treci<br />
mai bine la subiect.<br />
Încercam să-mi dau seama unde bătea Greg cu vorbele. E<br />
adevărat, în ultima vreme nu prea am stat pe-acasă, iar când<br />
ajungeam, cei mai mulţi dormeau. Era clar că vorbea despre<br />
căsătorie, şi nimeni în familia noastră nu propune vreodată o altă<br />
căsătorie decât după ce dă tuturor timp suficient de gândire. Pur şi<br />
simplu aşa se face! Sunt un prost, mi-am zis.<br />
Greg se bâlbâi şi zise:<br />
— Eu o propun pe Wyoming Knott.<br />
Am avut dreptate când am zis că sunt un prost. Prost făcut<br />
grămadă! Înţeleg maşinile bine şi ele mă înţeleg pe mine. Dar<br />
niciodată n-am susţinut că-i înţeleg pe oameni! Când am să ajung soţ<br />
senior – dacă am să trăiesc până atunci, am să fac ce a făcut Bunicul<br />
cu Mami. Am s-o las pe Sidris să conducă treburile familiei. Uite, Wyoh<br />
s-a alăturat bisericii lui Greg. Îmi place de Greg, ţin foarte mult la el şi
îl admir enorm. Dar n-ai putea să introduci teologia lui într-un<br />
computer şi să obţii alt rezultat decât zero. Wyoh ştie asta în mod<br />
sigur, pentru că a ajuns aici în anii de maturitate. E adevărat că am<br />
suspectat-o pe Wyoh, gândind că neaşteptata ei convertire religioasă<br />
era o dovadă că e în stare să facă orice pentru Cauză. Dar Wyoh îl<br />
recrutase pe Greg înainte de convertire. Şi făcuse şi multe drumuri la<br />
noul amplasament al catapultei. Era mai uşor pentru ea să plece,<br />
decât pentru mine sau pentru profesor. Chestia asta cu căsătoria m-a<br />
luat prin surprindere, şi n-ar fi trebuit.<br />
— Greg, spuse Mimi, ai motive să crezi că Wyoming ar accepta o<br />
alegere din partea noastră?<br />
— Da.<br />
— Foarte bine. O ştim cu toţii pe Wyoming şi cred că ne-am format<br />
o părere bună despre ea. Nu văd nici un motiv să nu discutăm<br />
alegerea ei. Vorbiţi, dacă aveţi ceva de spus.<br />
Pentru Mami, nu era o surpriză. Era normal, ca de altfel şi pentru<br />
ceilalţi, pentru că Mami nu încuraja niciodată întrunirea consiliului de<br />
familie până nu era sigură de rezultat.<br />
Însă mă întrebam de ce Mami era sigură de părerea mea, atât de<br />
sigură că nu mă întrebase nimic înainte. Şi stăteam acolo la discuţii,<br />
transpirat şi încurcat, ştiind că ar trebui să zic şi eu ceva, ştiind că eu<br />
singur cunoşteam adevărul groaznic despre viitor, ceva ce nimeni,<br />
desigur, nu ştia, pentru că altfel problema n-ar fi ajuns atât de<br />
departe. Pentru mine n-avea nici o importanţă, dar cred că pentru<br />
Mami şi pentru toate femeile noastre conta foarte mult.<br />
— Foarte bine, zise Mami. Să supunem la vot. Ludmilla?<br />
— Eu? Ei, eu o iubesc pe Wyoh, toată lumea o ştie. Sunt pentru.<br />
— Lenore, dragă?<br />
— Eu aş încerca s-o conving să se facă din nou brunetă. Cred că<br />
ne asortăm una cu cealaltă. Ăsta e singurul ei defect, că e mai blondă<br />
decât mine. Sunt pentru.<br />
— Sidris?<br />
— Sunt pentru. Wyoh e genul pe care îl preferăm.<br />
— Anna?<br />
— Înainte să mă pronunţ, vreau să spun ceva, Mimi.<br />
— Nu cred că e necesar, dragă.<br />
— Totuşi, am să fac o prezentare, la fel cum o făcea întotdeauna şi<br />
Tillie, după tradiţia familiei. În această căsnicie de-o sută de ani,<br />
fiecare soţie şi-a purtat sarcina dând copii familiei. S-ar putea să fie o<br />
surpriză pentru voi să aflaţi că Wyoh a avut opt copii...<br />
Cu siguranţă, ştirea l-a surprins pe Ali. Îi zvâcni capul, iar falca îi<br />
căzu în jos. Eu eram preocupat de ceea ce aveam în farfurie. O, Wyoh,<br />
Wyoh! Cum de-am putut să las să se întâmple aşa ceva? Trebuie să<br />
vorbesc!<br />
Şi, în timp ce-mi făceam procese de conştiinţă, mi-am dat seama<br />
că Anna nu se oprise din vorbit:<br />
— ... aşa că acum poate avea copiii ei. Operaţia a reuşit. Dar ea e<br />
îngrijorată de posibilitatea apariţiei unui alt copil anormal, deşi şeful<br />
clinicii din Hong Kong a asigurat-o că nu se va întâmpla aşa ceva. Va<br />
trebui să avem grijă de ea, s-o înconjurăm cu căldură, ca să nu se<br />
simtă niciodată neliniştită.<br />
— O vom iubi, spuse Mami cu seninătate. De fapt, noi o iubim<br />
deja. Anna, vrei să-ţi exprimi votul?<br />
— Nu cred că mai e nevoie, nu-i aşa? Eu am fost cu ea în Hong<br />
Kong şi am ţinut-o de mână în timpul operaţiei, când i-au refăcut<br />
trompele. Am optat deja pentru Wyoh.
— În familia noastră, continuă Mami, am considerat întotdeauna<br />
că soţii sunt cei care îşi spun ultimii părerea, pentru că ei au ultimul<br />
cuvânt. Poate e ciudat din partea noastră, dar obiceiul ăsta a venit de<br />
la Tillie şi a mers bine de fiecare dată. Deci, Bunicule, ce zici?<br />
— Eh? Ce spuneai, draga mea?<br />
— O alegem pe Wyoming, gospodin Bunic. Eşti de acord?<br />
— Poftim? A, da, sigur, sigur. O tânără foarte drăguţă. Apropo, ce<br />
s-a întâmplat cu micuţa africană drăguţă care avea un nume<br />
asemănător? S-a supărat pe noi?<br />
— Greg?<br />
— Ce să zic? Eu am propus-o.<br />
— Manuel? Eşti împotrivă?<br />
— Eu? Doar mă cunoşti, Mami.<br />
— Eu da. Uneori mă întreb dacă tu te cunoşti într-adevăr. Hans?<br />
— Ce s-ar întâmpla dacă aş fi împotrivă?<br />
— Ţi-ai pierde nişte dinţi, asta s-ar întâmpla, spuse prompt Lenore.<br />
Mai bine zi da odată.<br />
— Stai, dragă, zise Mami cu un reproş blând. Alegerea e o<br />
problemă serioasă. Hai, Hans, vorbeşte.<br />
— Da. Yes. Ja. Oui. Şi. Era şi timpul să avem o blondă drăguţă în<br />
această... Auu!<br />
— Lenore, potoleşte-te. Frank?<br />
— Da, Mami.<br />
— Ali, dragule? Eşti de acord?<br />
Puştiul roşi, devenind roz trandafiriu şi nu scoase un sunet. Înclină<br />
cu entuziasm din cap.<br />
În loc să numească un soţ şi o soţie care să se ducă la cea aleasă<br />
şi să-i facă propunerea din partea familiei, Mami le trimise pe Ludmilla<br />
şi pe Anna s-o aducă pe Wyoh imediat. Nu trecu mult şi-şi făcu<br />
apariţia, era la Bon Ton. Ei, dar asta nu era singura neregulă, în loc să<br />
se stabilească o dată şi să se aranjeze petrecerea de nuntă, copiii au<br />
fost chemaţi cu toţii înăuntru, iar douăzeci de minute mai târziu, Greg<br />
a deschis Cartea şi am depus jurămintele. Prin capul meu buimăcit<br />
trecu ideea că toată ceremonia se făcea cu atâta viteză pentru că a<br />
doua zi era data la care urma să-mi frâng gâtul. Nu zic că s-a făcut ca<br />
un simbol al dragostei familiei pentru mine, pentru că o mireasă îşi<br />
petrece prima noapte cu soţul senior, iar eu aveam să-mi petrec seara<br />
în spaţiu a doua şi a treia seară. Dar conta gestul, iar când femeile sau<br />
pus pe plâns, m-am surprins că şi eu vărsam o lacrimă.<br />
Apoi m-am dus singur la culcare în atelier, după ce Wyoh ne<br />
sărutase pe toţi şi plecase la braţul Bunicului. Eram extenuat, iar<br />
ultimele zile fuseseră un calvar. M-am gândit să fac nişte exerciţii, dar<br />
mi-am dat seama că nu mă mai interesau. M-am gândit că mai bine îl<br />
sun pe Mike şi cer noutăţi de pe Terra. M-am băgat în pat.<br />
Nu ştiu de când adormisem, dar m-am trezit şi mi-am dat seama<br />
că e cineva în cameră.<br />
— Manuel? veni o şoaptă uşoară din întuneric.<br />
— Hmm? Wyoh, n-ar trebui să fii aici, dragă.<br />
— Ba chiar aici trebuie să fiu, soţul meu. Mami ştie că sunt aici şi<br />
Greg ştie. Bunicul a adormit imediat.<br />
— O, cât e ceasul?<br />
— Să fie vreo patru. Te rog, scumpule, pot să vin lângă tine în pat?<br />
— Poftim? O, desigur.<br />
Mai era ceva de care trebuia să ţin cont. A, da.<br />
— Mike?<br />
— Da, Man, răspunse el.
— Închide. Nu asculta. Dacă vrei să-mi vorbeşti, sună-mă la<br />
telefonul familiei.<br />
— Tot asta mi-a spus şi Wyoh. Felicitări.<br />
Apoi, capul ei se sprijini de ciotul meu, iar cu celălalt braţ am luato<br />
pe după mijloc.<br />
— De ce plângi, Wyoh?<br />
— Nu plâng! Mi-e o frică stupidă că nu o să te mai întorci.<br />
16<br />
M-am trezit speriat şi buimac, într-o beznă s-o tai cu cuţitul.<br />
— Manuel!<br />
Nu ştiam unde mă aflam.<br />
— Manuel! am auzit din nou. Trezeşte-te!<br />
Strigătul mă mai dezmetici puţin, era un semnal care încerca să<br />
mă trezească la realitate. Mi-am adus aminte cum am stat la<br />
infirmerie pe o masă, în Complex, în timp ce drogul îmi picura în vene.<br />
Eram imobilizat, mă uitam în sus la o lumină, ascultând o voce – o<br />
perioadă nesfârşită de coşmar, de presiune insuportabilă, de durere.<br />
Ştiam acum de unde venea senzaţia aceea de instabilitate, o<br />
simţisem şi mai înainte. Cădere liberă. Eram în spaţiu.<br />
Ce nu mersese bine? Sărise Mike un punct zecimal? Sau revenise<br />
la mintea unui copil şi făcuse o glumă, iară să-şi dea seama că ne<br />
poate fi fatală? Atunci de ce, după toţi anii ăştia de durere, mai eram<br />
în viaţă? Sau nu mai eram? Aşa se simţea o fantomă, singură,<br />
pierdută în neant?<br />
— Manuel, trezeşte-te. Trezeşte-te!<br />
— O, la naiba, taci! am mârâit. Închide-ţi odată gura aia mare!<br />
Era o înregistrare, ce să priceapă! Nu i-am mai dat atenţie. Unde<br />
dracu' era comutatorul ăla împuţit? Nu, nu ţine un secol de durere ca<br />
să accelerezi până la viteza de desprindere de pe Lună la 3g. Sunt<br />
optzeci şi două de secunde, puţin, dar sistemul nervos uman simte<br />
acut fiecare microsecundă. 3g înseamnă de optsprezece ori mai mult<br />
decât ar trebui să cântărească un lunar.<br />
Apoi am descoperit că indivizii ăia cu ţestele lipsite de creieri numi<br />
puseseră braţul la loc. Cred că mi l-au scos dintr-un motiv<br />
prostesc, atunci când mă dezbrăcasem ca să mă pregătească şi eram<br />
prea plin de pastile şi euforizante, ca să mai protestez. Nu era mare<br />
lucru să mi-l fi pus la loc. Comutatorul era în stânga mea, iar mâneca<br />
stângă a costumului meu de presiune era goală.<br />
Următoarea perioadă, lungă cât zece ani, am petrecut-o<br />
dezlegându-mă cu o mână, apoi am trăit un coşmar lung cât douăzeci<br />
de ani plutind în jur până să-mi găsesc punctul stabil, iar din acel loc<br />
să-mi dau seama prin pipăit unde este comutatorul. Compartimentul<br />
era rotund, cu un diametru de doi metri, dar mi se părea mai mare<br />
decât Domul vechi, datorită căderii libere şi a beznei. L-am găsit,<br />
până la urmă. O, Bog, aveam lumină!<br />
(Nu mă întrebaţi de ce. coşciugul meu plutitor nu avea cel puţin<br />
trei sisteme de iluminat, care să fi mers toate trei. Obişnuinţa,<br />
probabil. Un sistem de iluminat implică un comutator care să-l<br />
comande, niet? Chestia asta fusese construită numai în două zile,<br />
bine că funcţiona şi comutatorul).<br />
Cum am avut lumină, spaţiul deveni extrem de neîncăpător,<br />
claustrofobic. M-am uitat la profesor.
Părea mort. Avea şi de ce, săracul. Îl invidiam pentru starea lui,<br />
dar trebuia să-i verific pulsul, respiraţia, să mă asigur că nu i se<br />
întâmplase nimic rău. Iar am fost stingherit în mişcări, nu doar pentru<br />
că aveam un singur braţ. Încărcătura de grâu fusese deshidratată şi<br />
depresurizată înainte de încărcare, ca de obicei, iar celula asta ar fi<br />
trebuit să fie presurizată,<br />
nu era mare lucru, era nevoie doar de un tanc de aer. Costumele<br />
noastre de presiune trebuiau să ne asigure necesităţile vitale, cum ar<br />
fi respiraţia, timp de două zile. Dar chiar şi cel mai confortabil costum<br />
de presiune este mai bun în aer decât în vid, iar eu trebuia să ajung la<br />
pacientul meu şi nu aveam libertate în mişcări. Nu puteam. Nu aveam<br />
nevoie să-mi deschid casca ca să ştiu că tubul de oţel în care eram<br />
încarceraţi nu avea aer respirabil, am ştiut asta imediat după felul în<br />
care-mi simţeam costumul de presiune. Sigur, medicamentele pe care<br />
le aveam pentru profesor, stimulatori cardiaci şi altele, erau sub<br />
formă de fiole şi puteam să i le injectez prin costum. Dar cum să-i<br />
verific pulsul cardiac şi respiraţia? Costumul lui de presiune era<br />
modelul cel mai ieftin de pe piaţă, care se vindea lunarilor neobişnuiţi<br />
cu drumurile şi cu călătoriile. Nu avea afişaj electronic.<br />
Gura profesorului era căscată, iar ochii se holbau înainte. Gata, a<br />
murit, mi-am zis. Nu mai era nevoie să-l examinez, dincolo de aceste<br />
semne vizibile, se eliminase singur. Am încercat totuşi să-i iau pulsul<br />
la gât, dar mă împiedicam de casca lui.<br />
Cei care ne-au construit sicriul plutitor au avut grijă să pună şi un<br />
program cu ceas. Drăguţ din partea lor. Eram plecaţi de patruzeci şi<br />
opt de ore conform planului, iar în trei ore trebuia să primim lovitura<br />
de graţie care ne va plasa pe orbita de aterizare din jurul Pământului.<br />
Apoi, după două rotaţii, să zicem încă vreo trei ore, ar trebui să<br />
înceapă programul de aterizare – dacă Centrul de control la sol de la<br />
Poona nu-şi schimba părerea şi nu ne lăsa pe orbită, de izbelişte. Era<br />
puţin probabil să se întâmple asta. Mi-am amintit că cerealele nu sunt<br />
lăsate să stea în vid mai mult decât e necesar, pentru că se pot<br />
transforma în pudră de grâu, un fel de făină de calitate inferioară, sau<br />
în floricele, ceea ce nu numai că le scade valoarea, dar, dacă se<br />
întâmpla aşa ceva, cutia asta de tablă poate exploda ca un pepene.<br />
Nostim, nu? De ce ne-or fi împachetat la un loc cu cerealele? De ce nu<br />
cu o încărcătură de pietre, care n-ar fi fost afectată de vid?<br />
Aveam timp să mă tot gândesc, dar mi s-a făcut o sete teribilă.<br />
Am luat doar o sorbitură, pentru că nu vroiam să mă prindă o<br />
gravitaţie de 6g, la frânare, cu vezica plină. (Nu aveam de ce să-mi<br />
fac griji, fusesem echipat cu un cateter. Ei, dar nu ştiam asta).<br />
Când mai aveam doar puţin timp până la aterizare, m-am gândit<br />
că nu ar strica să-i administrez profesorului o doză din medicamentul<br />
care se presupunea că l-ar fi ajutat să suporte acceleraţia puternică.<br />
Apoi, după ce aveam să intrăm pe orbita de aterizare, aveam să-i dau<br />
şi un stimulator cardiac – din moment ce părea că nimic nu-l poate<br />
aduce într-o stare mai rea decât cea în care era deja.<br />
I-am dat primul medicament, apoi m-am chinuit să intru din nou în<br />
legături cu o singură mână. Mi-a părut rău că nu ştiam numele<br />
individului care mi-a făcut bucata, l-aş fi înjurat mai cu foc.<br />
10g te introduc pe orbita de aterizare în jurul Terrei doar în 3,<br />
26x10 la puterea a şaptea microsecunde. 10g sunt de zece ori mai<br />
mult decât i se poate cere să suporte unui om, care e un săculeţ fragil<br />
de protoplasmă. Să zicem treizeci şi trei de secunde. Pe onoarea mea,<br />
străbunica din Salem a avut de îndurat o jumătate de minut şi mai<br />
îngrozitoare când a fost obligată să danseze goală în faţa publicului.
I-am dat profesorului stimulatorul cardiac şi m-am frământat trei<br />
ore dacă să mă droghez sau nu, ca profesorul, pentru faza aterizării.<br />
Până la urmă, m-am hotărât să n-o fac. Drogul, pe care l-am primit la<br />
catapultare, nu mi-a fost de nici un folos, ba mai mult, mi-a creat<br />
nişte probleme cumplite – un minut şi jumătate de nefericire şi două<br />
zile de plictiseală au fost înlocuite cu un secol de coşmaruri infernale.<br />
Dacă minutele aterizării aveau să fie ultimele mele clipe de viaţă,<br />
eram hotărât să le trăiesc lucid. Oricât de rele aveau să fie, erau ale<br />
mele şi nu vroiam să renunţ la ele. Au fost rele, într-adevăr. 6g nu se<br />
simt mai uşor ca 10g, ci mai rău. La 4g nu e nici o uşurare. Apoi am<br />
simţit o lovitură mai tare. După care brusc am ajuns iar în cădere<br />
liberă. Doar câteva secunde. Apoi a venit impactul cu solul, o izbitură<br />
dură pe care am simţit-o cu tot trupul, pentru că am primit-o în chingi<br />
şi nu în căptuşeală, întrucât am căzut cu capul înainte. Totodată, şi nu<br />
cred că Mike şi-a dat seama de asta, după scufundare am revenit la<br />
suprafaţă şi am fost din nou izbiţi foarte tare înainte să ajungem să<br />
plutim. Aşa o numesc pământenii, plutire, dar nici gând de aşa ceva în<br />
cădere liberă. O faci la 1g, de şase ori mai mult decât normal şi apar<br />
nişte mişcări laterale tare ciudate. Nişte mişcări cât se poate de<br />
ciudate – Mike ne asigurase că vremea solară era bună, nu se<br />
prevedea nici o explozie solară, nu era nici un pericol de radiaţii în<br />
interiorul „Fecioarei de fier" 46 . Dar nici măcar nu se interesase de<br />
vremea de deasupra Oceanului Indian – prognoza era destul de bună<br />
pentru şlepurile care aterizau şi mă gândesc că el a crezut că şi<br />
pentru noi era destul de bună. Tot aşa aş fi crezut şi eu dacă eram în<br />
locul lui.<br />
Stomacul ar fi trebuit să-mi fie gol. Dar, ce să-i faci, mi-am umplut<br />
casca cu lichidul cel mai puturos şi mai ticălos, greu de evitat după un<br />
drum lung. Apoi nava s-a răsucit, am ajuns cu capul în jos şi voma mia<br />
curs în păr, în ochi, în nas. Asta e ceea ce numesc pământenii „rău<br />
de mare" şi asta este una din multele orori pe care trebuie să le iau<br />
aşa cum sunt.<br />
Nu mai stau să mai povestesc perioada lungă pe care am îndurato<br />
până am fost remorcaţi în port. Ce să mai vorbesc, pe lângă răul de<br />
mare, mi s-au mai terminat şi buteliile de aer, care fuseseră calculate<br />
pentru douăsprezece ore, aşa că mi-au ajuns pentru o orbită de<br />
cincizeci de ore, petrecută în cea mai mare parte a timpului într-o<br />
stare de inconştienţă totală. Nu am făcut mişcare, dar aerul nu<br />
ajungea şi pentru orele suplimentare de remorcare. Când şlepul s-a<br />
oprit definitiv, eram prea ameţit ca să-mi doresc să mai încerc să ies.<br />
Numai că... am fost ridicaţi, cred, rostogoliţi puţin şi apoi, am<br />
alunecat cu capul în jos, poziţie nefericită la o gravitaţie mai mică de<br />
1g. Este o poziţie de-a dreptul imposibilă când ai de făcut următoarele<br />
operaţiuni: să te dezlegi, să ieşi din costumul de presiune, să scoţi un<br />
baros fixat cu nişte şuruburi cu cap de fluture pe perete, să loveşti cu<br />
el siguranţele care ţin trapele de ieşire, să-ţi croieşti drum afară şi, în<br />
sfârşit, să tragi după tine un bătrân în costum de presiune.<br />
N-am apucat să fac primul pas, c-am leşinat şi am căzut cât sunt<br />
de lung jos. Din fericire pentru noi, aveam parte de rutina de urgenţă.<br />
Stu LaJoie fusese anunţat că venim, dinainte să plecăm, iar serviciile<br />
de ştiri fuseseră anunţate la scurt timp, înainte de aterizare. Când miam<br />
revenit, am văzut nişte oameni aplecaţi în faţa mea, apoi am<br />
46 Instrument de tortură medieval, constând dintr-un dulap de forma<br />
unui om, căptuşit cu cuie lungi ascuţite în interior; victima, introdusă<br />
înăuntru, era sfâşiată de cuiele montate în dreptul ochilor, inimii etc.
leşinat din nou şi a doua oară m-am trezit într-un pat de spital, culcat<br />
pe spate, cu o senzaţie de apăsare în piept. Nu eram bolnav, ci obosit,<br />
zgâriat, flămând, însetat, moale ca o cârpă. Deasupra patului se afla<br />
un cort din plastic transparent, pus acolo ca să nu am probleme cu<br />
respiraţia.<br />
Cum mi-am revenit, de pat s-au apropiat o soră hindusă minionă<br />
cu ochi mari, de-o parte, şi Stu LaJoie de cealaltă parte. El îmi zâmbi:<br />
— Salut, amice! Cum te simţi?<br />
— Hm... bine. Dar la naiba, ce mod tâmpit de-a călători.<br />
— Profesorul a spus că asta era singura cale de-a veni aici. Ce<br />
bătrân rezistent!<br />
— Ia stai, profesorul a zis asta? Credeam că a murit!<br />
— Câtuşi de puţin. Nu e într-o formă bună – l-am pus într-un pat<br />
pneumatic cu supraveghere permanentă şi cu o grămadă de aparate<br />
legate de el, dar trăieşte şi cred că-şi va putea îndeplini misiunea.<br />
Însă e adevărat, pe el nu l-a deranjat călătoria, n-a simţit nimic tot<br />
timpul, aşa zice. A adormit într-un spital, s-a trezit într-altul. Am<br />
crezut că greşeşte atunci când a refuzat să" mă lase să trimit o navă<br />
după voi, mă descurcam eu, dar a avut dreptate, publicitatea a fost<br />
imensă.<br />
— Zici că profesorul a refuzat să te lase să ne trimiţi o navă?<br />
— Ar fi trebuit să spun că Preşedintele Selene a refuzat. N-ai văzut<br />
telegramele, Mannie?<br />
— Nu.<br />
Era deja prea târziu ca să mă mai cert pentru asta.<br />
— Am fost ocupat în ultimele zile înainte de călătoria asta.<br />
— Corect. Şi eu am fost ocupat aici şi nu-mi aduc aminte când am<br />
aţipit ultima oară.<br />
— Vorbeşti ca un lunar.<br />
— Dar sunt un lunar, Mannie. Să nu te îndoieşti niciodată de asta.<br />
Uite că sora îmi aruncă nişte priviri, de parcă ar vrea să mă înghită.<br />
Stu o ridică şi o învârti. M-am gândit că nu era încă un lunar<br />
adevărat, dar sora nu se supără.<br />
— Du-te să te joci în altă parte, păpuşico, iar eu am să-ţi dau<br />
pacientul în câteva minute.<br />
Sora plecă închizând uşa, iar Stu se întoarse la patul meu.<br />
— Adam a avut dreptate. Acest mod de-a călători nu numai că a<br />
făcut o publicitate minunată, dar a fost şi un mod mai sigur.<br />
— Publicitate o fi, nu zic. Dar mai sigur? Nu-mi vorbi mie de<br />
siguranţă.<br />
— Da, bătrâne, mai sigur. Nu s-a tras în voi. Şi totuşi, au fost două<br />
ore în care au ştiut exact unde sunteţi, o ţintă mare şi grasă. Nu s-au<br />
hotărât ce să facă, nu şi-au stabilit nici o strategie. N-au îndrăznit nici<br />
măcar să nu vă aducă jos conform programului, ştirile numai despre<br />
asta vorbeau. Eu mă pregătisem să le spun punctul nostru de vedere<br />
şi vă aşteptam. Acum nu au curajul să se atingă de voi, sunteţi nişte<br />
eroi populari. Pe când, dacă aş fi aşteptat să închiriez o navă şi să vă<br />
aduc... Probabil că ni s-ar fi ordonat să rămânem pe orbita de<br />
aterizare – apoi voi doi, dacă nu şi eu, aţi fi fost arestaţi. Nici un<br />
comandant de navă nu riscă să devină ţintă vie pentru rachete, oricât<br />
de mult l-ai plăti. Orice om îşi apără pielea, amice. Hai să-ţi spun cum<br />
stă treaba, pe scurt. V-am făcut pe amândoi cetăţeni ai<br />
Directoratului Poporului din Ciad. Asta e tot ce-am putut să obţin<br />
pentru voi în timpul ăsta scurt. De asemenea, Ciadul a recunoscut<br />
Luna Liberă. Am cumpărat un prim-ministru, doi generali, nişte şefi de<br />
trib şi un ministru de finanţe – destul de ieftin pentru o treabă atât de
urgentă. Nu am reuşit să vă obţin şi imunitate diplomatică, dar sper so<br />
fac înainte de-a ieşi din spital. Până acum nici nu au îndrăznit să vă<br />
aresteze. Nu vă au cu nimic la mână. Au un paznic afară, doar pentru<br />
protecţie – şi asta e un lucru bun, altfel aţi fi fost asaltaţi de o<br />
grămadă de reporteri în căutare de ştiri de senzaţie.<br />
— Ce-am făcut? Adică, ce ştiu ei că am făcut? Imigrare ilegală?<br />
— Nici măcar asta, Mannie. Nu ai fost niciodată condamnat şi ai<br />
cetăţenie panafricană derivată printr-unul din bunicii tăi, fără glumă.<br />
În cazul profesorului de la Paz, am adus la lumină o dovadă că el a<br />
fost naturalizat ca cetăţean al Ciadului acum patruzeci de ani. Am<br />
aşteptat să se usuce cerneala pe actul doveditor şi l-am folosit cu<br />
brio. Nici măcar nu sunteţi intraţi ilegal în India. Nu numai că v-au<br />
coborât pe Pământ, dar un ofiţer foarte amabil şi destul de coruptibil,<br />
v-a ştampilat paşapoartele nou-nouţe. Exilul profesorului nu mai are o<br />
existenţă legală, întrucât guvernul care l-a proscris nu mai există, iar<br />
o curte competentă a remarcat acest fapt – chestia asta a costat mai<br />
scump.<br />
Sora intră, indignată ca un pui de pisică zbârlit.<br />
— Lord Stuart... trebuie să-mi lăsaţi pacientul să se odihnească.<br />
— Imediat, ma chère 47 .<br />
— Tu eşti Lord Stuart?<br />
— Ar trebui să fiu conte. Sau dacă vreau, aş putea să emit o<br />
pretenţie dubioasă la titlul de Macgregor. E bun şi sângele albastru la<br />
ceva, oamenii ăştia n-au mai fost fericiţi de când a dispărut monarhia.<br />
Când plecă, trecu pe lângă soră şi îi dădu una la fund,<br />
ştrengăreşte. În loc să ţipe, ea-şi mişcă fundul ca şi cum ar vrut să<br />
zică: ei şi ce? Zâmbeam când fata se întoarse spre mine, Stu va trebui<br />
să se ferească de gesturi de-astea când se va întoarce pe Lună, dacă<br />
se va mai întoarce vreodată.<br />
Sora mă întrebă cum mă simt. I-am spus că sunt bine, dar mi-e<br />
foame.<br />
— Soră, ai văzut cumva nişte proteze pentru braţ în bagajul<br />
nostru.<br />
Văzuse şi m-am simţit mai bine când mi-am pus braţul numărul 6.<br />
Îmi adusesem doar braţele numărul 6, 2 şi cel pentru vizite, gândindumă<br />
că-mi vor fi de ajuns. Numărul 2 cred că rămăsese în Complex,<br />
speram ca cineva să aibă grijă de el. Dar numărul 6 era cel mai util şi<br />
mă gândeam că o să-mi fie de folos şi braţul pentru mers în vizită.<br />
Două zile mai târziu, am plecat spre Agra ca să prezentăm<br />
Naţiunilor Federative scrisorile de acreditare. Nu eram într-o formă<br />
prea bună şi nu doar din cauza gravitaţiei mari. Mă descurcam într-un<br />
scaun cu rotile, dar puteam să merg puţin, deşi nu am făcut-o în<br />
public. Problemele erau altele, aveam dureri de gât care nu dăduseră<br />
în pneumonie – pentru că mă îndopasem cu medicamente – diaree, o<br />
boală de piele pe mâini, care începuse şi pe picioare – lucruri<br />
obişnuite în gaura asta aducătoare de boli, care se cheamă Terra.<br />
Asta mi se mai întâmplase şi în călătoriile mele anterioare. Noi,<br />
lunarii, nici nu ştim cât suntem de norocoşi trăind într-un loc cu cea<br />
mai dură carantină, aproape fără microbi. Iar cei pe care-i aveam erau<br />
neutralizaţi prin vidare. Sau poate suntem ghinionişti, pentru că nu<br />
avem nici o rezistenţă faţă de boli. Totuşi n-aş face schimb, n-am<br />
auzit niciodată cuvântul veneric şi nu ştiam la ce se referă până să<br />
ajung pe Pământ pentru prima dată şi crezusem că răceala îi loveşte<br />
numai pe minerii care lucrează în gheaţă.<br />
47 Dragă (în 1. franc. în text).
Mai eram nefericit şi din alte motive. Stu ne adusese un mesaj de<br />
la Adam Selene – era pesimist. Şansele noastre scăzuseră sub unu la<br />
sută. Nici Stu nu ştia vestea asta proastă. M-am întrebat ce sens a<br />
avut atunci să riscăm călătoria asta nebunească, dacă şansele<br />
noastre se înrăutăţeau de la o zi la alta? Ştia Mike cu adevărat care<br />
erau şansele? Nu vedeam nici o modalitate prin care ar putea să fie<br />
calculate, indiferent de câte date avea.<br />
Profesorul nu părea îngrijorat. Vorbea cu zeci de ziarişti, zâmbea<br />
cu gura la urechi în faţa camerelor de luat vederi, făcea declaraţii de<br />
presă spunând lumii că avea mare încredere în Naţiunile Federative,<br />
că era sigur că drepturile noastre vor fi recunoscute şi că vroia să<br />
mulţumească Prietenilor Lunii Libere pentru minunatul ajutor dat nouă<br />
prin prezentarea în faţa Terrei a poveştilor reale despre mica, dar<br />
hotărâta noastră naţiune. „Prietenii Lunii Libere" – P. L. L. erau de<br />
fapt, Stu, o firmă profesionistă de sondare a opiniei publice, câteva<br />
mii de oameni care semnaseră declaraţia şi un mare pachet de dolari<br />
Hong Kong.<br />
Şi mie mi s-au făcut poze şi-am încercat să zâmbesc, dar am<br />
evitat întrebările dând vina pe răceală şi vorbind răguşit.<br />
În Agra am fost cazaţi într-un apartament de lux la hotelul care<br />
fusese odată palatul maharajahului (care încă era al lui, deşi India ar fi<br />
trebuit să fie o ţară socialistă). Interviurile şi fotografierile s-au ţinut<br />
lanţ – abia dacă îndrăzneam să mă ridic din scaunul cu rotile ca să<br />
merg la toaletă, pentru că ordinul profesorului fusese clar: nu trebuia<br />
să ne lăsăm fotografiaţi în picioare. El întotdeauna era fie în pat, fie<br />
pe o targă – băi în pat, plosca la pat – nu numai că era mai sigur,<br />
ţinând cont de vârsta lui şi mai uşor pentru orice lunar, dar şi pentru<br />
poze. Gropiţele şi personalitatea sa minunată, calmă, blândă şi<br />
convingătoare apăreau pe milioane de ecrane video, într-o serie<br />
nesfârşită de fotografii, la buletinele de ştiri.<br />
Dar personalitatea lui nu ne-a fost de nici un folos în Agra.<br />
Profesorul a fost cărat în biroul Preşedintelui Marelui Sfat, iar eu am<br />
fost împins lângă el. Acolo a încercat să-şi prezinte scrisorile de<br />
acreditare ca Ambasador pe lângă F. N. şi Senator în perspectivă al<br />
Lunii. Apoi am fost trimişi la Secretarul General, care ne acordă zece<br />
minute împreună cu adjunctul său, care-şi sugea dinţii, şi ne spuse că<br />
putea să ne accepte scrisorile de acreditare „fără prejudecăţi, dar fără<br />
să implice vreo promisiune". Scrisorile au fost trimise la Comitetul de<br />
Acreditare spre examinare.<br />
Eu deja îmi pierdusem răbdarea. Profesorul citea poeziile lui Keats.<br />
Navele-şlep cu cereale continuau să sosească în Bombay. Într-un fel,<br />
nu-mi pare rău că am ajuns la Agra. Zborul de la Bombay la Agra s-a<br />
făcut în zorii zilei, înainte de răsărit, când oraşul se trezea la viaţă.<br />
Fiecare lunar are cuibul lui, fie o gaură, fie puţul unei case vechi ca<br />
Tunelele Davis, fie o stâncă încă neprelucrată în urma forării. La noi<br />
spaţiul de locuit nu este o problemă şi nici nu va fi sute de ani deacum<br />
încolo. Dar Bombay-ul era un furnicar de oameni. Mi s-a spus că<br />
peste un milion de oameni nu au case, ci doar o bucată de trotuar. O<br />
familie are dreptul – pe care îl poate lăsa moştenire generaţiilor<br />
viitoare – de a dormi pe o bucată de doi metri lungime şi unul lăţime,<br />
pe o anumită porţiune fixată în faţa unui magazin. Toată familia se<br />
înghesuie pe bucata aia de stradă: mama, tata, copiii şi poate şi-o<br />
bunică. N-aş fi crezut dacă n-aş fi văzut cu ochii mei. Înainte de<br />
răsăritul soarelui, drumurile Bombay-ului, trotuarele, podurile sunt<br />
acoperite cu un covor de trupuri omeneşti. Ce fac oamenii ăştia? Unde<br />
muncesc? Ce mănâncă? Cum? Nu prea arătau ca unii care se hrănesc.
Le puteai număra coastele prin hainele sărăcăcioase.<br />
Dacă n-aş fi crezut în legea schimbului, care spune că nu poţi<br />
exporta materiale la infinit fără să primeşti transporturi care să le<br />
înlocuiască, aş fi renunţat. Dar... tanstaafl. „Nu există nimic de<br />
pomană", nici în Bombay şi nici pe Lună.<br />
În cele din urmă, ni se fixă o întâlnire cu un Comitet de<br />
Investigare. Nu era ceea ce ceruse profesorul. El a cerut o audiere<br />
publică în faţa Senatului, la care să fi luat parte şi ziariştii cu camerele<br />
de luat vederi. Singura cameră de la această şedinţă era caracterul ei<br />
„in-camera", adică cu uşile închise. Nu etanş, pentru că eu aveam un<br />
mic dispozitiv de înregistrare. Dar nu şi video. Iar profesorul şi-a dat<br />
seama doar după două minute că acel comitet care ne audia nu era<br />
format numai din persoane importante ale Autorităţii Lunare, ci şi din<br />
trepăduşii lor credincioşi.<br />
Totuşi, era o şansă de a vorbi, iar profesorul îi trată de parcă ei ar<br />
fi avut puterea de a recunoaşte independenţa Lunii şi dorinţa de a<br />
face publică această stare de fapt. Ei ne tratau ca pe nişte specimene<br />
corcite, între copii obraznici şi criminali notorii.<br />
Profesorului i se dădu voie să ţină discursul de deschidere. Dincolo<br />
de metafore, profesorul susţinea că Luna este de fapt un stat suveran,<br />
cu o guvernare existentă fără opoziţie, cu perspective de pace şi<br />
ordine. Avea un preşedinte provizoriu şi un cabinet care îndeplinea<br />
funcţiile necesare, dar era nerăbdător să se întoarcă la viaţa<br />
particulară imediat ce Congresul va definitiva constituţia. Noi eram<br />
acolo tocmai pentru a cere ca aceste fapte să fie recunoscute, iar<br />
Luna să-şi ocupe locul de drept în consiliile omenirii, ca membră a<br />
Naţiunilor Federative.<br />
Profesorul le-a oferit nişte informaţii apropiate de realitate, sărind<br />
peste cele în care ei ar fi putut descoperi neconcordanţe.<br />
Preşedintele provizoriu era un computer, iar cabinetul era format<br />
din: Wyoh, Finn, camaradul Clayton, Terence Sheehan, redactorul de<br />
la Lunaia Pravda şi Wolfgang Korsakov, preşedintele consiliului de<br />
administraţie de la LuNoHoCo şi un director al băncii din Hong-Kong-<br />
Luna. Doar Wyoh era singura persoană de pe Lună care ştia că Adam<br />
Selene era faţa falsă a unui computer. Fusese cât se poate de<br />
nervoasă că o lăsasem să se ocupe singură de toate.<br />
Ciudăţenia lui Adam de a nu apărea decât la video reprezentase<br />
întotdeauna o situaţie stânjenitoare. Făcusem tot ce ne-a stat în<br />
putere s-o prezentăm ca pe-o situaţie de maximă securitate,<br />
deschizându-i lui Adam nişte birouri în spaţiul de birouri al Autorităţii<br />
din Luna City. Apoi am făcut în aşa fel, încât în zona respectivă a<br />
explodat o bombă. După această „încercare de asasinat", camarazii<br />
cei mai suspicioşi în legătură cu misterul lui Adam Selene au fost<br />
primii care au trimis cereri prin care-i recomandau lui Adam să nu-şi<br />
asume nici un risc. Ziarele le-au ţinut isonul şi, astfel, bănuielile<br />
despre identitatea concretă a lui Adam au încetat.<br />
Dar, ascultându-l pe profesor, mă întrebam ce-ar spune indivizii<br />
ăştia băţoşi, dacă ar şti că preşedintele nostru era o minune a<br />
informaticii din dotarea Autorităţii?<br />
Însă ei stăteau şi ascultau cu o dezaprobare rece, câtuşi de puţin<br />
mişcaţi de retorica profesorului – probabil cea mai bună performanţă<br />
a vieţii lui, ţinând cont de faptul că vorbea stând pe spate cu un<br />
microfon aproape de buze, fără notiţe şi fără să-şi vadă prea bine<br />
auditoriul.<br />
Apoi se repeziră asupra noastră ca uliii. Domnul membru din<br />
Argentina – nu-şi spuneau niciodată numele, pentru că noi nu eram
acceptaţi din punct de vedere social, eram de rang inferior – obiectă<br />
la o frază care se referea la fostul Temnicer-şef. Denumirea cu pricina<br />
fusese scoasă din uz de o jumătate de secol, iar el insistă ca şi noi s-o<br />
scoatem din circulaţie şi s-o înlocuim cu titulatura corectă: Protectorul<br />
coloniilor lunare, numit de Autoritatea Lunară. Orice altă formulă ar fi<br />
o ofensă adusă demnităţii Autorităţii Lunare.<br />
Profesorul ceru permisiunea să facă comentarii. Onorabilul<br />
Preşedinte i-o acordă. Profesorul spuse pe tonul cel mai suav din lume<br />
că el acceptă schimbarea, deoarece Autoritatea era liberă să-şi<br />
numească angajaţii în orice mod dorea şi nu vroia să ofenseze<br />
demnitatea nici unei agenţii a Naţiunilor Federative... dar, ţinând cont<br />
de funcţiile acelui post cheie – fostele funcţii ale acelui fost post –<br />
probabil că cetăţenii Statului Liber Luna se vor gândi la el denumindul<br />
cu numele tradiţional.<br />
Chestia asta îi făcu pe şase dintre ei să înceapă să vorbească în<br />
cor. Cineva aduse obiecţii la termenul de „Statul Liber Luna" – era<br />
vorba aici de Lună, Luna Pământului – satelitul Pământului şi<br />
proprietate a Naţiunilor Federative aşa cum era şi Antarctica, iar<br />
aceste proceduri erau o farsă.<br />
Eram înclinat să fiu de acord cu ultimul punct al expunerii.<br />
Preşedintele ceru domnului din America de Nord să păstreze ordinea<br />
şi să-şi adreseze remarcile prin intermediul preşedintelui. Înţelegea<br />
preşedintele din ultima remarcă a martorului că aşa-numitul regim de<br />
facto intenţiona să se amestece în sistemul deportărilor?<br />
Profesorul prinse mingea şi-o servi la fileu:<br />
— Onorabile preşedinte, eu însumi am fost deportat, dar Luna este<br />
casa mea iubită. Colegul meu, Onorabilul Subsecretar al Afacerilor<br />
Externe, colonelul O'Kelly Davis – (era vorba de mine) – s-a născut pe<br />
Lună şi este mândru de descendenţa sa din patru bunici deportaţi.<br />
Luna a crescut puternică prin proscrişii voştri. Trimiteţi-ne nouă<br />
săracii voştri, nenorociţii voştri. Noi îi vom primi bine. Este loc destul<br />
pentru ei pe Lună, sunt aproape patruzeci de milioane de kilometri<br />
pătraţi, o suprafaţă mai mare ca Africa – şi e foarte puţin populată.<br />
Mai mult decât atât, datorită sistemului nostru de viaţă, noi nu<br />
ocupăm arii, ci cubice, iar mintea omenească nu-şi poate imagina o zi<br />
în care Luna va refuza vreun transport de pribegi pe care nu-i vrea<br />
nimeni.<br />
— Martorul este atenţionat să se abţină să mai ţină discursuri,<br />
spuse preşedintele. Prezidiul înţelege din oratoria dumneavoastră că<br />
grupul pe care îl reprezentaţi este de acord să accepte prizonieri, ca şi<br />
mai înainte?<br />
— Nu, domnule.<br />
— Cum adică? Explicaţi-vă.<br />
— Astăzi, un imigrant care pune piciorul pe Lună este un om liber,<br />
indiferent de condiţia lui anterioară. Este liber să meargă unde<br />
pofteşte.<br />
— Serios? Şi atunci ce-l împiedică pe un condamnat să traverseze<br />
terenul, să se urce într-o altă navă, şi să se întoarcă înapoi? Recunosc<br />
că sunt uimit de aparenta voastră dorinţă de a-i accepta... dar noi nu-i<br />
mai vrem. Ăsta este modul nostru omenesc de-a scăpa de refractarii<br />
care, de altfel, ar trebui executaţi.<br />
(Aş fi putut să-i spun câteva lucruri care i-ar fi contrazis vorbele.<br />
Se vedea de la o poştă că nu fusese niciodată pe Lună. Iar în ceea ce-i<br />
priveşte pe refractari, Luna îi elimină mai repede decât o face Terra.<br />
Pe 'vremuri, când eram şi eu mai tânăr, ni l-au trimis pe şeful<br />
gangsterilor din Los Angeles. Venise cu o armată de gărzi şi era gata,
ca un cocoş, să ia Luna în stăpânire, aşa cum se zvonea că făcuse pe<br />
Pământ în închisoare.<br />
Nici unul nu a rezistat mai mult de două săptămâni. Mafiotul cel<br />
mare n-a rezistat în barăci, şi nici nu luase bine aminte când i se<br />
explicase cum se poartă costumul de presiune. )<br />
— Din punctul nostru de vedere, nu-l împiedică nimic să se<br />
întoarcă acasă, răspunse profesorul, deşi cred că poliţia voastră de<br />
pe-aici s-ar putea să-l pună pe gânduri. Dar n-am auzit ca vreun<br />
deportat să ajungă pe Lună cu destul de mulţi bani pentru a-şi plăti<br />
biletul de întoarcere. Credeţi că asta e o problemă? Navele sunt ale<br />
voastre. Luna nu are nici o navă şi daţi-mi voie să adaug că-mi pare<br />
rău că nava programată să vină luna asta a fost anulată. Nu m-am<br />
plâns, dar asta ne-a forţat pe mine şi pe colegul meu să călătorim<br />
într-un mod cel puţin original.<br />
Profesorul zâmbi şi continuă:<br />
— Sper ca asta să nu fie doar o strategie. Luna nu are nimic de<br />
împărţit cu voi. Navele voastre sunt bine venite, comerţul vostru este<br />
acceptat cu plăcere, vrem să fim în relaţii de pace. Vă rog să<br />
remarcaţi că transporturile de cereale au venit la timp pe Pământ.<br />
Profesorul avea un talent deosebit în arta de a schimba subiectul.<br />
Cei din comisie se legară de probleme minore. Băgăciosul din<br />
America a vrut să ştie ce s-a întâmplat cu Temnice..., pardon, cu<br />
Protectorul. Senatorul Hobart. Profesorul îi răspunse că suferise un<br />
atac – o lovitură poate să fie şi un atac – şi nu mai putea continua săşi<br />
îndeplinească îndatoririle. În rest, era bine şi primea îngrijire<br />
medicală constantă. Profesorul adăugă gânditor că el bănuia că<br />
bătrânul domn se cam ramolise în ultima vreme, dacă am aminti<br />
indiscreţiile lui din ultimul an, nenumăratele lui încălcări ale<br />
drepturilor cetăţeanului liber, mai ales ale unora care nu erau şi nici<br />
nu fuseseră vreodată condamnaţi.<br />
Povestea a fost înghiţită destul de bine. Când oamenii de ştiinţă au<br />
reuşit să trimită veşti despre lovitura noastră de stat, au raportat că<br />
Temnicerul-şef murise. Dar Mike îl ţinea în viaţă, jucându-i rolul. Când<br />
Autoritatea de pe Pământ a cerut un raport al Temnicerului-şef despre<br />
acel zvon ciudat, Mike s-a consultat cu profesorul, apoi a acceptat<br />
convorbirea dând o adevărată reprezentaţie de senilitate, negând,<br />
confirmând şi încurcându-se în amănunte. După asta au venit<br />
anunţurile noastre şi Temnicerul-şef n-a mai fost de găsit, nici măcar<br />
sub forma înlocuitorului său computerizat. Trei zile mai târziu, ne-am<br />
declarat independenţa.<br />
Americanul a vrut să ştie ce motiv ar avea ei să creadă că noi am<br />
spus adevărul. Profesorul zâmbi smerit şi făcu efortul de a-şi depărta<br />
mâinile slabe, după care le lăsă să cadă pe cuvertură.<br />
— Domnul membru din America este rugat să vină pe Lună, să<br />
facă o vizită la spitalul în care este internat senatorul Hobart şi se<br />
poate convinge personal. Toţi cetăţenii Pământului sunt invitaţi să<br />
viziteze Luna oricând, să vadă orice doresc. Noi vrem să fim prieteni,<br />
suntem paşnici, nu avem nimic de ascuns. Singurul meu regret este<br />
că ţara mea nu poate asigura transportul şi pentru asta trebuie să<br />
apelăm la dumneavoastră.<br />
Membrul chinez îl privea gânditor pe profesor. Nu scoase nici o<br />
vorbă, dar nu-i scăpase nimic.<br />
Preşedintele întrerupse audierea până la ora cincisprezece. Ne-au<br />
dat o cameră de hotel şi ne-au trimis prânzul. Vroiam să vorbesc, dar<br />
profesorul dădu din cap în semn că nu, se uită în cameră şi făcu un<br />
semn spre urechi. Camera avea urechi, mai mult ca sigur. Aşa că mi-
am stăpânit elanul. Profesorul trase un pui de somn, iar eu mi-am tras<br />
pe spate scaunul cu rotile şi l-am imitat. Pe Terra încercam să dormim<br />
cât se putea de mult. Ajuta, dar nu destul.<br />
Ne-au adus înapoi la ora şaisprezece. Comitetul se instalase deja.<br />
Preşedintele îşi încălcă propria regulă împotriva discursurilor şi ţinu o<br />
cuvântare mai mult plină de amărăciune, decât de furie.<br />
A început prin a reaminti că Autoritatea Lunară era un trust<br />
apolitic, însărcinat cu îndatorirea sfântă de a veghea ca Luna să nu fie<br />
niciodată folosită în scopuri militare. Ne spuse că Autoritatea a păstrat<br />
dreptul de tutelă mai mult de un secol, în timp ce cădeau guverne, se<br />
ridicau altele, alianţele se schimbau tot timpul – într-adevăr,<br />
Autoritatea era mai veche decât Naţiunile Federative, carta originală<br />
derivând dintr-un corp internaţional şi mai vechi, şi păstrase tutela<br />
atât de bine încât rezistase războaielor, tulburărilor sociale,<br />
realinierilor dintre ţări.<br />
(Era ceva nou în asta? Dar veţi vedea ce-a construit pornind de<br />
aici.)<br />
— Autoritatea Lunară nu poate ceda tutela, ne spuse el cu<br />
solemnitate. Totuşi, se pare că nu există nici un obstacol de neînvins<br />
pentru coloniştii lunari ca, dacă dovedesc maturitate politică, să se<br />
poată bucura de un anumit grad de libertate. Asta da, se poate<br />
discuta. Dar depinde foarte mult de comportamentul dumneavoastră,<br />
al tuturor coloniştilor, aş putea spune. Au fost revolte şi s-au distrus<br />
proprietăţi. Nu trebuie să se mai întâmple aşa ceva.<br />
Am crezut că-i va menţiona pe cei nouăzeci de puşcaşi morţi, dar<br />
nu, n-a făcut-o. Nu cred că aş fi vreodată în stare să am o funcţie<br />
importantă în stat, nu mă pricep să abordez lucrurile la un nivel înalt.<br />
— Distrugerea proprietăţii trebuie plătită, continuă el. Trebuie<br />
trimise pe Terra anumite daruri. Dacă corpul, pe care îl numiţi<br />
Congres, poate garanta aceste lucruri, comitetul de faţă e de părere<br />
că aşa-numitul Congres va fi considerat în timp o agenţie a Autorităţii<br />
pentru mai multe probleme interne. Într-adevăr, se poate concepe ca<br />
un guvern local stabil să-şi asume în timp multe îndatoriri care acum<br />
cad în seama Protectorului şi chiar să i se permită să trimită un<br />
delegat, bineînţeles fără drept de vot, doar ca observator în Marele<br />
Sfat. Dar trebuie să meritaţi o asemenea recunoaştere.<br />
Însă, mai zise el, un lucru trebuie să vă fie clar. Satelitul natural al<br />
Pământului, Luna, va rămâne pentru totdeauna, prin legea naturii,<br />
proprietatea comună a tuturor locuitorilor Pământului. Nu aparţine<br />
acelei mâini de oameni care, printr-un accident al istoriei, trăiesc<br />
acolo. Tutela sacră, deţinută de Autoritatea Lunară, este – şi aşa<br />
trebuie să fie pentru totdeauna, legea supremă pe Luna Pământului.<br />
... accident al istoriei? Hmm! Mă aşteptam ca profesorul să-i<br />
îndese cuvintele înapoi pe gât. Am crezut că va spune... nu, niciodată,<br />
nu i-am intuit cuvintele profesorului. După ce aşteptă câteva secunde<br />
în tăcere, zise:<br />
— Onorabile preşedinte, cine va fi exilat de data asta?<br />
— Poftim?<br />
— Aţi hotărât care dintre dumneavoastră veţi pleca în exil?<br />
Adjunctul Temnicerului-şef al vostru nu va primi slujba...<br />
Era adevărat, prefera să trăiască.<br />
— Ocupă această funcţie pentru că noi i-am cerut s-o facă. Dacă<br />
insistaţi să credeţi că nu suntem independenţi, atunci trebuie să<br />
hotărâţi să trimiteţi un nou Temnicer-şef.<br />
— Protector!<br />
— Temnicer-şef. Haideţi mai bine, să vorbim deschis. Deşi, dacă
am afla cine va fi, s-ar putea să fim bucuroşi să-l numim Ambasador.<br />
S-ar putea să ne înţelegem să lucrăm cu el, să nu mai fie nevoie să<br />
trimiteţi bătăuşi înarmaţi... care să violeze şi să ne ucidă femeile!<br />
— Ordine! Ordine! Martorul să păstreze ordinea!<br />
— Nu eu am tulburat ordinea, Onorabile preşedinte. Ci violul şi<br />
crima cea mai stupidă. Dar asta ţine deja de trecut, iar noi trebuie să<br />
privim în viitor. Repet întrebarea, pe cine veţi exila?<br />
Profesorul se sforţă să se ridice într-un cot, iar eu am devenit<br />
brusc atent, era un semnal.<br />
— Pentru că ştiţi cu toţii, domnilor, că este o călătorie cu bilet<br />
numai pentru dus. Eu m-am născut aici şi vedeţi ce efort înseamnă<br />
pentru mine să vin chiar şi pentru puţin timp înapoi pe planeta care<br />
m-a dezmoştenit. Noi suntem proscrişii Pământului, care...<br />
Leşină. Am sărit din scaun cu gândul să ajung la el, dar am leşinat<br />
şi eu.<br />
Nu era teatru curat, deşi răspunsesem semnalului. Pe Terra, dacă<br />
te ridici brusc, inima face un efort teribil. Câmpul gravitaţional m-a<br />
aruncat la podea.<br />
17<br />
N-am păţit nimic, nici eu nici profesorul, dar a fost o găselniţă<br />
senzaţională pentru buletinele de ştiri, deoarece i-am dat<br />
înregistrarea lui Stu, care o predă omului angajat de el.<br />
Nu toate titlurile din ziare erau împotriva noastră. Stu făcuse<br />
tăieturi în înregistrare şi o montase cum îi convenea. "AUTORITATEA<br />
VREA SĂ-I TERMINE PE OAMENII CIUDAŢI DE PE LUNĂ? AMBASADORUL<br />
LUNAR LEŞINA SUB PRESIUNE: PROSCRIŞII, STRIGA EL! PROFESORUL<br />
DE LA PAZ ARATĂ CU DEGETUL RUŞINEA: ARTICOLUL ÎN PAGINA 8".<br />
Erau şi titluri nefavorabile. Editorialul din ziarul Times al noii Indii<br />
întreba dacă Autoritatea riscă pâinea maselor de oameni, nereuşind<br />
să se înţeleagă cu beligeranţii lunari. Se sugera că s-ar putea face<br />
concesii, dacă acestea ar asigura creşterea livrărilor de cereale.<br />
Articolul era plin de statistici umflate, Luna nu hrănea o sută de<br />
milioane de hinduşi – decât dacă vroiai să te gândeşti la grâul nostru<br />
ca la diferenţa dintre malnutriţie şi foamete.<br />
Pe de altă parte, cel mai mare ziar din New York era de părere că<br />
Autoritatea greşise tratând cu noi, din moment ce singurul lucru de<br />
care înţelegeau condamnaţii era biciul –trebuia de fapt să se aducă<br />
trupe de ordine, iar vinovaţii, la spânzurătoare cu ei!<br />
A fost o mică răzvrătire în regimentul Dragonilor Păcii, din care<br />
veniseră şi răposaţii noştri opresori, pornită din zvonul că urmau să fie<br />
trimişi pe Lună. Răzvrătirea nu a fost lăsată să treacă neobservată.<br />
Stu angajase oameni de meserie,<br />
A doua zi de dimineaţă, am primit un mesaj care întreba despre<br />
sănătatea profesorului de la Paz şi dacă putea relua discuţiile. Ne-am<br />
dus, iar comitetul îi puse profesorului la dispoziţie un doctor şi o soră,<br />
în caz de urgenţă. De data asta, am fost controlaţi şi mi-au găsit micul<br />
aparat pentru înregistrare.<br />
L-am predat fără mare zarvă, era o sculă japoneză adusă de Stu,<br />
special pentru a fi predată dacă mă prind cu ea. Braţul meu numărul<br />
6 avea o ascunzătoare destinată unui dispozitiv de energie de<br />
mărimea mini-recorderului japonez. Nu aveam nevoie de energie în<br />
ziua aceea, iar oamenilor, cu atât mai puţin poliţiştilor trecuţi prin
multe, nu le place să se atingă de o proteză.<br />
Tot ce se discutase cu o zi înainte a fost ignorat complet.<br />
Preşedintele şi-a început şedinţa mustrându-ne pentru încălcarea<br />
securităţii unei şedinţe cu uşile închise.<br />
Profesorul răspunse că în ceea ce ne privea nu fusese cu uşile<br />
închise, pentru că noi am fi primit cu plăcere reporterii, camerele<br />
video, public, pe oricine ar fi fost doritor să ne audă. Statul Liber Luna<br />
nu avea nimic de ascuns.<br />
Preşedintele răspunse înţepat că nu aşa-numitul Stat Liber<br />
hotărăşte asupra audierilor. Ele sunt secrete, nu trebuie să răsufle<br />
nimic din această cameră. Ăsta e ordinul.<br />
Profesorul mă privi.<br />
— Vrei să mă ajuţi, colonele?<br />
Am manevrat comenzile scaunului şi m-am răsucit, apoi am<br />
împins targa lui pe rotile cu scaunul meu spre uşă, înainte ca<br />
preşedintele să-şi dea seama că era o cacialma. Profesorul se lăsă<br />
convins să rămână, fără să fie obligat să facă nici o promisiune. E<br />
greu să constrângi un om care leşină dacă e sâcâit prea tare.<br />
Preşedintele spuse că ieri au fost multe discuţii fără importanţă<br />
majoră, iar cele cu adevărat importante rămăseseră de căruţă. Azi nu<br />
va mai permite nici o abatere de la subiect, zise el şi se uită când la<br />
argentinian, când la american.<br />
— Suveranitatea este un concept abstract de multe ori redefinit,<br />
pe măsură ce omenirea a învăţat să trăiască în pace. Nu este nevoie<br />
să-l discutăm. Adevărata întrebare, profesore – sau Ambasador de<br />
facto dacă vă place, să nu fim pedanţi – este: sunteţi pregătiţi să<br />
garantaţi că Coloniile Lunare îşi vor ţine angajamentele?<br />
— Ce angajamente?<br />
— Toate angajamentele de până acum, dar am în vedere<br />
angajamentul care se referă la transportul de cereale.<br />
— Nu ştiu nimic despre nici un fel de angajament, domnule,<br />
răspunse profesorul cu o nevinovăţie politicoasă.<br />
Mâna preşedintelui se încleştă pe ciocănel.<br />
— Haideţi, domnule, fiţi rezonabil, să nu ne certăm pe cuvinte. Mă<br />
refer la cota de transporturi de cereale şi la creşterea acestei cote cu<br />
treisprezece la sută pentru acest an fiscal. Ne asiguraţi că veţi onora<br />
aceste angajamente? Acesta este un punct minimal de discuţie, altfel<br />
convorbirile nu vor duce nicăieri.<br />
— Atunci, îmi pare rău s-o spun domnule, dar discuţia noastră se<br />
opreşte aici.<br />
— Nu sunteţi serios.<br />
— Ba sunt cât se poate de serios, domnule. Suveranitatea Lunii<br />
Libere nu este o problemă abstractă, cum se pare că o consideraţi<br />
dumneavoastră. Angajamentele despre care vorbiţi erau contractate<br />
de Autoritate cu ea însăşi. Ţara mea nu este legată de aşa ceva. Orice<br />
angajamente ale naţiunii suverane, pe care am onoarea să o<br />
reprezint, urmează a fi negociate.<br />
— Gloată! mârâi americanul. V-am spus că sunteţi prea moale cu<br />
ei. Ocnaşi. Hoţi şi curve, asta sunt cu toţii. Nu înţeleg de vorbă bună.<br />
— Linişte!<br />
— Amintiţi-vă că v-am spus. Dacă i-aş avea în Colorado, i-am<br />
învăţa noi câteva lucruri, ştim noi cum să lucrăm cu cei de teapa lor.<br />
— Domnul membru este rugat să păstreze liniştea.<br />
— Mi-e teamă, spuse membrul hindus – pars de fapt, dar membru<br />
al comitetului din partea Indiei – mi-e teamă că trebuie să fiu de<br />
acord, în esenţă, cu domnul membru al Directoratului pentru America
de Nord. India nu poate accepta ideea că angajamentele pentru<br />
cereale sunt doar nişte vorbe pe hârtie. Oamenii decenţi nu fac<br />
politică cu foamea.<br />
— Şi-n afară de asta, se împerechează ca animalele, interveni<br />
argentinianul. Porcii!<br />
Înainte de şedinţă, profesorul mă pusese să iau un calmant şi<br />
insistase să mă vadă că-l iau.<br />
— Onorabile preşedinte, spuse profesorul liniştit, mi se permite să<br />
mă explic înainte să tragem concluzia, poate pripită, că aceste<br />
concluzii trebuie abandonate?<br />
— Vă rog.<br />
— Am consimţământul tuturor? Fără întreruperi?<br />
Preşedintele se uită în jur.<br />
— Consimţământul este unanim, declară el, iar domnii membri<br />
sunt rugaţi să ia act de faptul că sunt obligat să aplic regula specială<br />
numărul paisprezece, la următoarea interpelare. Aprodul să noteze<br />
asta şi să acţioneze. Martorul poate continua.<br />
— Voi fi scurt, Onorabile preşedinte.<br />
Profesorul spuse ceva în spaniolă, singurul cuvânt pe care l-am<br />
prins a fost señor. Argentinianul se schimbă la faţă, dar nu zise nimic.<br />
Apoi profesorul îşi continuă dizertaţia.<br />
— Mai întâi am să-i răspund domnului din America într-o problemă<br />
personală, din moment ce i-a contestat pe compatrioţii mei. Eu unul<br />
am văzut cum arată interiorul multor puşcării, accept titlul, dar nu mă<br />
mândresc cu apelativul de ocnaş. Noi, cetăţenii Lunii, suntem<br />
puşcăriaşi şi descendenţi de puşcăriaşi. Dar Luna în sine este o<br />
educatoare severă, aceia care au supravieţuit lecţiilor ei nu au motive<br />
să se simtă ruşinaţi. În Luna City, un om îşi poate lăsa geanta<br />
nepăzită sau casa descuiată fără să se teamă... Mă întreb dacă asta e<br />
valabil şi în Denver? S-ar putea, n-am nici o dorinţă să vizitez<br />
Colorado. Sunt mulţumit cu ceea ce am învăţat de la mama Lună. Şi<br />
dacă suntem o gloată, acum suntem o gloată răzvrătită.<br />
Pentru domnul membru din India, continuă profesorul, daţi-mi voie<br />
să vă spun că noi nu facem politică cu foamea. Ceea ce cerem este<br />
doar o discuţie deschisă a faptelor, fără să facem presupuneri politice<br />
nefondate. Dacă putem continua discuţia, vă promit că am să vă<br />
prezint un mod în care Luna poate merge mai departe cu<br />
transporturile de cereale şi le poate mări extraordinar de mult... În<br />
marele beneficiu al Indiei.<br />
Atât chinezul, cât şi indianul începuseră să se agite. Indianul<br />
începu să vorbească, se stăpâni şi apoi spuse:<br />
— Onorabile preşedinte, vrea prezidiul să-l roage pe martor să se<br />
explice mai pe larg?<br />
— Martorul e invitat să-şi dezvolte ideea.<br />
— Onorabile preşedinte, domnilor membri, există într-adevăr un<br />
mod în care Luna îşi poate mări de zece ori sau poate de o sută de ori<br />
transporturile pentru milioane de înfometaţi. Faptul că şlepurile de<br />
grâne au sosit, în ciuda problemelor pe care le-am avut şi încă mai<br />
sosesc şi astăzi, arată ce intenţii avem şi vă asigur că sunt numai de<br />
prietenie. Dar nu obţineţi lapte bătând vaca. Discuţiile despre cum să<br />
creştem producţia şi să trimitem mai multe transporturi trebuie să se<br />
bazeze pe fapte reale, naturale, nu pe presupunerea falsă că noi<br />
suntem nişte sclavi siliţi să muncim într-un mod pe care nu l-am făcut<br />
niciodată. Cum credeţi că vom face? Veţi insista să ne consideraţi<br />
sclavi, angajaţi ai unei alte Autorităţii decât cea pe care o vrem noi?<br />
Sau veţi recunoaşte că suntem liberi, veţi negocia cu noi şi veţi afla
cum vă putem ajuta?<br />
— Cu alte cuvinte, spuse preşedintele, ne cereţi să cumpărăm<br />
ceva cu ochii închişi. Vreţi ca mai întâi să legalizăm statutul vostru<br />
ilegal... şi apoi ne veţi da nişte declaraţii utopice, cum că veţi creşte<br />
transportul de grâne de zece sau de o sută de ori. Ceea ce pretindeţi<br />
că puteţi face este imposibil. Sunt expert în economia lunară. Iar<br />
cererea voastră este la fel de imposibilă, ar trebui ca Marele Sfat să<br />
accepte o nouă naţiune.<br />
— Atunci, supuneţi-o cu atenţie Marelui Sfat. Odată ce ne<br />
consideraţi independenţi şi egali, vom discuta cum să creştem<br />
transporturile şi vom negocia. Onorabile preşedinte, noi cultivăm<br />
cerealele, ele sunt proprietatea noastră. Putem să cultivăm mai mult,<br />
dar nu ca sclavi. Trebuie recunoscută libertatea şi suveranitatea Lunii.<br />
— E imposibil şi ştiţi asta, de ce vă încăpăţânaţi? Autoritatea<br />
Lunară nu poate abdica de la responsabilitatea ei sacră.<br />
Profesorul oftă.<br />
— Cred că ne aflăm într-un impas. Aş sugera ca aceste audieri să<br />
fie întrerupte şi să ne mai gândim la subiectul prezentat. Azi, şlepurile<br />
noastre încă mai sosesc... dar în momentul când voi fi nevoit să-mi<br />
anunţ guvernul că tratativele au eşuat... ele... se... vor... opri!<br />
Capul profesorului se prăbuşi pe pernă într-un gest de renunţare<br />
totală, ca şi cum ar fi fost prea mult pentru el. Eu mă simţeam destul<br />
de bine, dar eram tânăr şi aveam practică pe Terra şi câştigasem<br />
pariul cu viaţa. Un lunar de vârsta lui nu ar fi trebuit să rişte făcând o<br />
călătorie atât de primejdioasă. După câteva comentarii fără<br />
importanţă, pe care profesorul nu le băgă în seamă, ne-au urcat într-o<br />
furgonetă şi ne-au dus la hotel. Pe drum, am zis:<br />
— Profesore, ce i-ai spus lui Señor Burtă-mare de i s-a urcat<br />
sângele la cap?<br />
Chicoti.<br />
— Cercetările pe care le-a făcut Stu asupra acestor domni au scos<br />
la lumină fapte demne de reţinut. L-am întrebat cine este proprietarul<br />
unui bordel de pe Caile Florida în Buenos Aires şi dacă mai au o<br />
demoazelă roşcată?<br />
— Poftim? Obişnuiai să te duci la bordel?<br />
Am încercat să mi-l imaginez pe profesor în această postură!<br />
— Niciodată. Sunt patruzeci de ani de când am părăsit oraşul<br />
Buenos Aires. El este proprietarul bordelului, Manuel, acoperit de un<br />
amic, iar nevastă-sa, o frumuseţe cu păr de un roşu Tizian, a lucrat pe<br />
vremuri acolo.<br />
Îmi părea rău că întrebasem.<br />
— N-a fost o lovitură inutilă? Sub centură?<br />
Dar profesorul închise ochii şi nu răspunse.<br />
Îşi reveni destul de mult ca să fie în stare în seara aceea să<br />
petreacă o oră la recepţia pentru ziarişti, cu părul alb încadrat de<br />
purpuriul pernei pe care-şi sprijinea capul şi cu trupul slab îmbrăcat<br />
într-o pijama brodată. Arăta de parcă ar fi fost cadavrul unei<br />
personalităţi la o înmormântare importantă, dacă nu l-ar fi trădat ochii<br />
vii şi lucizi şi gropiţele din obraji. Şi eu arătam foarte important în<br />
uniforma neagră şi aurie, despre care Stu spunea la toată lumea că e<br />
uniforma diplomatică lunară pentru persoanele de rangul meu. Ar fi<br />
putut fi, dacă Luna ar fi avut aşa ceva – dar nu avea, pentru că aş fi<br />
ştiut şi eu. Aş fi preferat totuşi costumul de presiune, gulerul de la<br />
costumul ăsta era prea strâns. N-am aflat niciodată ce însemnau
decoraţiile de pe uniformă. Un reporter mă întrebă despre o decoraţie<br />
care reprezenta Luna în ultimul pătrar aşa cum se vede ea de pe<br />
Pământ. I-am spus că e un premiu de ortografie. Stu, care era în<br />
preajmă, zise repede:<br />
— Ei, colonelul este modest. Decoraţia are aceeaşi valoare cu<br />
Victoria Cross, iar lui i-a fost acordată pentru un act de curaj în ziua<br />
tragică şi glorioasă a...<br />
N-am mai auzit continuarea, pentru că s-au îndepărtat. Stu avea<br />
un talent extraordinar de a inventa şi de-a înflori lucrurile. Era la fel<br />
de spontan ca şi profesorul. Eu, unul, trebuia să stau să mă gândesc<br />
bine înainte să scot o gogoaşă.<br />
Ziarele şi posturile de ştiri din India din seara aceea au fost<br />
nemiloase. „Ameninţarea" cu oprirea transporturilor de cereale îi<br />
făcea să spumege. Cea mai „paşnică" soluţie era ca Luna să fie<br />
curăţată, noi, criminali troglodiţi, să fim exterminaţi, iar în locul nostru<br />
să fie aduşi ţărani hinduşi cinstiţi, care înţeleg caracterul sacru al<br />
vieţii şi care vor exporta multe, cât mai multe grâne.<br />
Profesorul trudi în noaptea aceea şi scrise un comunicat de presă<br />
despre incapacitatea Lunii de a continua transporturile şi despre<br />
motivul acestei neputinţe – iar organizaţia lui Stu difuză declaraţia pe<br />
toate posturile de pe întreaga Terră. Unii reporteri au despicat firul în<br />
patru în privinţa cifrelor şi l-au atacat pe profesor în legătură cu<br />
discrepanţele evidente.<br />
— Profesore de la Paz, afirmaţi că transporturile de cereale se vor<br />
diminua datorită scăderii resurselor naturale şi că, până în 2082, Luna<br />
nu va mai fi capabilă să-şi hrănească propriul popor. Şi totuşi, astăzi<br />
aţi spus Autorităţii Lunare că puteţi creşte transporturile de cel puţin<br />
douăsprezece ori.<br />
— Comitetul este Autoritatea Lunară? întrebă nevinovat<br />
profesorul.<br />
— Păi... e un secret cunoscut de toată lumea.<br />
— Aşa e, domnule, dar ei au menţinut confuzia, cum că ar fi un<br />
comitet de investigaţii al Marelui Sfat. Nu credeţi că ar trebui să se<br />
descalifice singuri, în aşa fel încât să putem beneficia de o audiere<br />
corectă?<br />
— A, asta nu e treaba mea, profesore. Să revenim la întrebarea<br />
mea. Cum puteţi împăca cele două afirmaţii, după părerea mea,<br />
contradictorii?<br />
— Mă interesează motivul pentru care spuneţi că nu e treaba<br />
dumneavoastră să răspundeţi, domnule. Nu credeţi că este problema<br />
fiecărui cetăţean al Terrei să evite o situaţie care va duce la război<br />
între Pământ şi vecina lui?<br />
— Război? Dumnezeule, profesore, cum puteţi vorbi de război?<br />
— Cum credeţi că se poate termina altfel, domnule? Dacă<br />
Autoritatea Lunară o ţine pe-a ei, fără să ne dea dreptul la o audiere<br />
cinstită, noi nu putem fi de acord cu cererile lor, pentru că cifrele<br />
astea arată şi de ce. Dacă ei nu-şi vor da seama de asta, vor apela la<br />
forţă pentru a ne convinge... iar noi vom riposta. La fel ca şoarecii<br />
prinşi la colţ, nu putem să ne retragem, dar nici nu putem să ne<br />
predăm. Repet, noi nu alegem războiul, dorim să trăim în pace cu<br />
planeta vecină – în linişte şi cu un comerţ paşnic. Dar, vedeţi<br />
dumneavoastră, alegerea nu ne aparţine nouă. Noi, ce suntem noi? O<br />
mână firavă de oameni. Voi sunteţi giganţii! Eu prezic că următoarea<br />
mişcare a Autorităţii Lunare va fi să încerce să supună Luna prin forţă.<br />
Această agenţie, care se crede păstrătoarea păcii şi a echilibrului, va<br />
începe primul război interplanetar.
Ziaristul se încruntă.<br />
— Nu credeţi că exageraţi? Să presupunem că Autoritatea – sau<br />
Marele Sfat, pentru că Autoritatea nu are navele ei proprii de război –<br />
să presupunem că popoarele Pământului decid să înlăture... hm,<br />
guvernul vostru. Aţi putea lupta pe Lună, o veţi face, desigur. Dar asta<br />
nu înseamnă război interplanetar. Aşa cum aţi spus, Luna nu are<br />
nave. Ca s-o spun pe şleau, nu puteţi să ne atingeţi.<br />
Aveam scaunul aproape de targa profesorului şi ascultam discuţia.<br />
Profesorul se întoarse spre mine.<br />
— Spune-i, colonele.<br />
Am repetat ca un papagal. Profesorul şi Mike analizaseră toate<br />
situaţiile posibile, eu le învăţasem pe dinafară şi aveam răspunsuri<br />
pregătite pentru orice problemă.<br />
— Domnilor, vă amintiţi de nava Pathfinder 48 ? am spus. Cum a<br />
căzut, scăpată de sub control?<br />
Îşi aminteau. Nimeni n-a uitat cel mai mare dezastru din zilele de<br />
început ale zborului spaţial, când ghinionista navă Pathfinder a lovit<br />
un sat belgian.<br />
— Noi nu avem nave, am zis, dar e posibil să aruncăm<br />
încărcăturile de cereale... În loc să le livrăm pe calea obişnuită.<br />
A doua zi, ziarele titrau: „LUNARII AMENINŢĂ SĂ ARUNCE CU<br />
OREZ" 49 . Dar pe moment, se făcu o linişte apăsătoare.<br />
— Totuşi, aş vrea să ştiu cum împăcaţi afirmaţia că nu vor mai fi<br />
cereale după 2082, cu promisiunea unor livrări de zece-douăsprezece<br />
ori mai mult.<br />
— Nu e nici o contradicţie aici, zise profesorul. Afirmaţiile se<br />
bazează pe seturi diferite de împrejurări. Cifrele pe care le analizaţi<br />
prezintă condiţiile actuale... şi dezastrul pe care îl vor produce numai<br />
în câţiva ani prin secătuirea resurselor naturale ale Lunii – dezastru pe<br />
care birocraţii Autorităţii, sau mai bine zis birocraţii autoritari, vor să-l<br />
preîntâmpine, spunându-ne să stăm la colţ ca nişte copii răi!<br />
Profesorul făcu o pauză ca să-şi tragă sufletul, apoi zise:<br />
— Condiţiile în care putem continua sau creşte foarte mult<br />
transportul de cereale, sunt corolarul evident al primelor. Ca vechi<br />
profesor, nu mă desprind niciodată de obiceiurile de la catedră. Las<br />
corolarul ca temă pentru studenţi. Vrea cineva să încerce să<br />
răspundă?<br />
Se făcu o tăcere incomodă, apoi un omuleţ cu un accent ciudat<br />
zise încet:<br />
— Cred că vă referiţi la un mod de a reîmprospăta resursele<br />
naturale.<br />
— Bravo! Excelent gândit!<br />
Profesorul îşi arătă gropiţele într-un zâmbet larg.<br />
— Dumneavoastră, domnule, veţi avea o notă bună în carnetul de<br />
note. Pentru a face agronomie este nevoie de apă şi de hrană pentru<br />
plante, de fosfaţi şi de altele, întrebaţi-i pe experţi. Daţi-ne lucrurile<br />
astea, iar noi vi le vom plăti sub forma unor cereale hrănitoare. Puneţi<br />
un furtun în Oceanul Indian. Strângeţi bălegarul de la milioanele de<br />
vite din India şi de oriunde şi trimiteţi-ni-l nouă. De asemenea, avem<br />
nevoie şi de gunoiul vostru propriu – nu vă obosiţi să-l sterilizaţi, noi<br />
avem metode mult mai rapide şi mai ieftine de sterilizare. Trimiteţi-ne<br />
apă de mare, peşte stricat, animale moarte, bălegar de vacă,<br />
48 Cea care găseşte calea.<br />
49 Glumă care face aluzie la obiceiul american de a arunca cu orez în<br />
tinerii căsătoriţi, la ieşirea din biserică.
deşeurile oraşului, toate rămăşiţele pe care voi le aruncaţi la gunoi, şi,<br />
pentru fiecare tonă, noi vă vom trimite înapoi o tonă de grâne aurii.<br />
Daţi-ne săracii voştri, nenorociţii soartei, trimiteţi-i cu miile şi cu<br />
sutele de mii, iar noi o să-i învăţăm metodele noastre lunare, rapide,<br />
eficiente, de a face agricultură în tunele şi veţi primi înapoi o cantitate<br />
incredibilă de grâne. Domnilor, n-aveţi idee ce e Luna: o fermă<br />
agricolă inimaginabil de fertilă, patru milioane de hectare care-şi<br />
aşteaptă plugurile!<br />
Asta îi uimi pe toţi. Apoi cineva zise încet:<br />
— Dar ce vă iese de-aici? Adică, care e câştigul Lunii?<br />
Profesorul ridică din umeri.<br />
— Bani. Sub forma bunurilor comerciale. Există multe lucruri pe<br />
care voi le produceţi ieftin şi care sunt foarte scumpe pe Lună.<br />
Medicamente. Unelte. Filme. Bijuterii pentru frumoasele noastre<br />
doamne. Cumpăraţi grânele noastre vânzându-ne toate astea la un<br />
preţ bun pentru voi.<br />
Un ziarist hindus rămase pe gânduri, apoi începu să scrie. Lângă el<br />
se afla un european, care nu părea impresionat de spusele<br />
profesorului.<br />
— Profesore, aveţi idee despre costul transportului unui asemenea<br />
tonaj pe Lună?<br />
Profesorul făcu o mişcare cu mâna înlăturând întrebarea.<br />
— Asta e doar o problemă tehnică. Domnule, a fost o vreme în<br />
care transportarea mărfurilor peste ocean nu numai că a fost scumpă,<br />
ci imposibilă. Apoi a venit vremea când transportul a fost scump,<br />
dificil, periculos. Astăzi, vindeţi mărfuri la jumătate din planetă, foarte<br />
ieftin – ca şi cum aţi vinde vecinilor. Transportul pe distanţe mari este<br />
cel mai important factor al costului. Domnilor, eu nu sunt inginer. Dar<br />
am învăţat un lucru despre ingineri. Când ceva trebuie făcut, inginerii<br />
găsesc o cale de-a face ca lucrurile să meargă, din punct de vedere<br />
economic. Dacă vreţi cerealele pe care noi le putem cultiva, puneţi-vă<br />
inginerii la treabă.<br />
Profesorul icni şi gâfâi, semn că avea nevoie de ajutor, iar sora<br />
veni şi-l luă de-acolo.<br />
Eu am refuzat să răspund la întrebări, spunându-le să vorbească<br />
cu profesorul, când se va simţi destul de bine ca să-şi reia discuţiile.<br />
Atunci m-au abordat în alte probleme. Un bărbat mă întrebă de ce,<br />
dacă nu plătim impozite, noi, coloniştii, credem că avem dreptul de a<br />
ne conduce după cum ne taie mintea? Până una alta, coloniile lunare<br />
au fost înfiinţate de Naţiunile Federative – de unele dintre ele. A fost<br />
îngrozitor de scump, Pământul a plătit toate facturile – şi acum voi,<br />
coloniştii, vă bucuraţi de beneficiu şi nu plătiţi nici un ban impozit. E<br />
corect?<br />
Am vrut să-l trimit la dracu'. Dar profesorul mă sfătuise să mai iau<br />
un calmant şi-mi ceruse să învăţ lista nesfârşită de răspunsuri la<br />
întrebările capcană.<br />
— Hai s-o luăm pe rând, am spus. Mai întâi, de ce vreţi ca noi să<br />
plătim impozit? Spuneţi-mi care e avantajul şi poate am să fiu de<br />
acord şi eu. Dumneavoastră plătiţi impozite?<br />
— Evident! Şi voi trebuie să faceţi la fel.<br />
— Dar ce aveţi din aceste impozite?<br />
— Poftim? Impozitele sunt pentru guvern.<br />
— Îmi pare rău, am zis. Nu mă pricep la finanţe. Toată viaţa am<br />
petrecut-o pe Lună, nu ştiu prea multe despre guvernul vostru. Puteţi<br />
să-mi oferiţi câteva amănunte pe scurt?<br />
Au devenit cu toţii interesaţi, iar tot ce uita tipul ăla mic şi agresiv,
adăugau ceilalţi. Am făcut o listă. Când s-au oprit, le-am recitit-o.<br />
— Spitale gratuite – nu avem aşa ceva pe Lună. Asigurarea<br />
medicală există, dar nu aşa cum este pe-aici. Dacă o persoană vrea<br />
să se asigure, merge la un agent şi face un pariu. La preţul<br />
corespunzător, poţi asigura ce vrei. Eu nu-mi asigur sănătatea, sunt<br />
sănătos sau eram, până să vin pe Pământ. Avem o bibliotecă,<br />
Fundaţia Carnegie, începută cu câteva cărţi-filme. Se descurcă prin<br />
taxele pe care le încasează de la membri. Drumuri publice. Cred că<br />
astea ar fi metrourile noastre. Dar costă, la fel ca şi aerul. Scuzaţi-mă,<br />
voi aveţi aici aer gratuit, nu? Vreau să spun că metrourile noastre<br />
sunt construite de companii care au investit în ele şi sunt foarte<br />
hotărâte să-şi amortizeze costurile. Şcoli publice. Există şcoli în toate<br />
oraşele şi n-am auzit ca vreun elev să fie refuzat, deci sunt „publice".<br />
Dar se plătesc, pentru că oricine de pe Lună care ştie ceva folositor<br />
pentru alţii şi e dornic să-şi împărtăşească cunoştinţele, are un preţ<br />
pentru munca lui de profesor.<br />
Am făcut o mică pauză cât să-mi trag sufletul, apoi am continuat:<br />
— Să vedem ce mai e... protecţia socială. Nu prea ştiu cu ce se<br />
mănâncă asta, dar orice ar fi, noi nu avem aşa ceva. Pensii. Poţi<br />
cumpăra o pensie.. Majoritatea n-o fac, multe familii sunt numeroase,<br />
iar bătrânii, să zicem cei de-o sută de ani sau mai mult, ori au o<br />
ocupaţie care le place, ori se uită la video. Ori dorm. Dorm mult, mai<br />
ales după o sută douăzeci de ani.<br />
— Domnule, scuzaţi-mă. Oamenii de pe Lună trăiesc chiar atât de<br />
mult cât se spune?<br />
M-am arătat surprins, dar nu eram. Asta era altă întrebare<br />
capcană, pentru care aveam răspunsul înregistrat.<br />
— Nimeni nu ştie cât poate trăi cineva pe Lună. Nu suntem acolo<br />
de atât de mult timp încât să se facă nişte statistici. Cei mai bătrâni<br />
cetăţeni s-au născut pe Pământ şi nu pot fi luaţi în calcul. Până acum,<br />
din cei născuţi pe Lună, nimeni nu a murit de bătrâneţe, dar nici asta<br />
nu e o dovadă. N-au avut timp să îmbătrânească destul de mult, n-a<br />
trecut un secol de când există colonia. Dar, ei bine, doamnă, câţi ani<br />
îmi daţi? Eu sunt lunar get-beget, a treia generaţie.<br />
— Aha, într-adevăr colonele Davis, m-a surprins tinereţea<br />
dumneavoastră – pentru misiunea aceasta, vreau să zic. Păreţi să<br />
aveţi cam douăzeci şi doi de ani. Sunteţi mai în vârstă?<br />
— Doamnă, vă mulţumesc şi regret că forţa locală de gravitaţie<br />
mă împiedică să mă înclin. Sunt căsătorit de mai mult de douăzeci şi<br />
doi de ani.<br />
— Cum? O, glumiţi!<br />
— Doamnă, nu m-aş aventura niciodată să ghicesc vârsta unei<br />
doamne, dar, dacă aţi emigra pe Lună, v-aţi păstra tinereţea<br />
încântătoare mult mai multă vreme şi v-aţi adăuga vieţii cel puţin<br />
douăzeci de ani.<br />
Am privit lista.<br />
— În general, uitându-mă la restul listei, pot să spun că noi nu<br />
avem aşa ceva pe Lună şi nu văd de ce am plăti impozit. Iar în ceea<br />
ce priveşte celălalt punct, domnule, ştiţi desigur că preţul coloniilor a<br />
fost de mult plătit de câteva ori numai prin transportul de cereale?<br />
Noi suntem secătuiţi de cele mai importante resurse ale noastre... şi<br />
nici măcar nu ni se plăteşte preţul pieţei libere. De aceea vrea<br />
Autoritatea Lunară 'cu atâta încăpăţânare să ne sugă sângele în<br />
continuare. Ideea că Luna a fost o cheltuială pentru Terra şi că<br />
investiţia trebuie recuperată, este o minciună scornită de Autoritate<br />
pentru a justifica faptul că ne tratează ca pe nişte sclavi. În secolul
ăsta, Luna nu a costat Terra nici un leu, iar investiţia a fost de mult<br />
amortizată.<br />
Omuleţul încercă să mă ia peste picior.<br />
— O, sigur, doar nu pretindeţi că coloniile lunare au plătit toate<br />
miliardele de dolari cheltuite pentru dezvoltarea zborului spaţial.<br />
— Voi, oamenii de pe Pământ, aveţi zbor spaţial. Noi nu avem.<br />
Luna nu are nici măcar o navă. Aşa că, de ce să plătim pentru ce nu<br />
am primit niciodată?<br />
Mă eschivam de la răspunsuri prea categorice, aşteptând o<br />
pretenţie a pământenilor pe care profesorul îmi spusese că o voi auzi<br />
în mod sigur... şi iată, am auzit-o.<br />
— Doar o clipă, vă rog! se auzi o voce care trăda multă siguranţă<br />
de sine. Ignoraţi cele mai importante lucruri de pe această listă.<br />
Protecţia poliţiei şi forţele armate. Vă lăudaţi că vreţi să plătiţi ceea ce<br />
primiţi – aşa că ce-ar fi să plătiţi impozite pentru secolul trecut, pentru<br />
aceste două servicii? Ar fi o notă destul de încărcată, nu?<br />
Zâmbi plin de infatuare.<br />
Aş fi vrut să-i mulţumesc! – deşi profesorul avea să mă certe<br />
pentru că n-am ştiut să ocolesc întrebarea. Oamenii se uitau unul la<br />
altul cu priviri pline de încântare pentru că, în sfârşit, am fost pus la<br />
punct. Am făcut tot posibilul Ca să par cât mai inocent cu putinţă.<br />
— Poftim? Nu înţeleg. Luna nu are nici poliţie, nici armată.<br />
— Ei, ştiţi la ce mă refer. V-aţi bucurat de protecţia Forţelor Păcii<br />
ale Naţiunilor Federative. Şi aveţi şi poliţie. Plătită de Autoritatea<br />
Lunară! Ştiu din surse sigure că au fost trimise pe Lună două corpuri<br />
de trupe de ordine, pe post de poliţişti, acum câteva luni.<br />
— O, am oftat adânc. Puteţi să-mi spuneţi în ce fel apără Luna<br />
Forţele Păcii ale N. F? Nu ştiam că vreuna dintre naţiunile voastre are<br />
de gând să ne atace. Suntem departe şi nu avem nimic care să<br />
tenteze pe cineva. Sau vreţi să spunem că ar trebui să plătim ca să ne<br />
lase în pace? Dacă da, există o veche zicală care spune că odată ce ai<br />
plătit Danegeld-ul 50 , numai scapi niciodată de danezi. A, noi ne vom<br />
lupta cu Forţele Păcii ale N. F. Dacă vom fi obligaţi... dar nu o să le<br />
plătim niciodată.<br />
Şi acum să vorbim puţin despre acei aşa-zişi poliţişti. Ei nu au fost<br />
trimişi ca să ne protejeze. Declaraţia noastră de independenţă spune<br />
adevărul despre această ticăloşie – a fost cumva tipărită de ziarele<br />
voastre? (Unele da, altele nu, în funcţie de orientare). Oamenii puşi să<br />
ne apere au înnebunit, au început să violeze şi să ne omoare femeile!<br />
Şi-acum sunt morţi! Aşa că e mai bine să nu ne mai trimiteţi alte<br />
trupe de ordine!<br />
Brusc, am „obosit" şi a trebuit să plec. Într-adevăr, obosisem, nu<br />
eram un actor prea grozav, iar strădania de-a face aşa cum mă<br />
sfătuise profesorul mă epuizase.<br />
18<br />
Mai târziu am aflat că fusesem ajutat cu unele întrebări, despre<br />
poliţie şi armată. Stu LaJoie nu risca nimic. Întrebările au fost puse<br />
intenţionat ca să dau răspunsurile pentru care mă pregătisem. Dar,<br />
când am aflat de ajutorul dat, aveam deja experienţă în privinţa<br />
50 Taxă plătită de anglo-saxoni pentru a întreţine apărarea împotriva<br />
năvălitorilor danezi.
interviurilor. Făcusem faţă unor interviuri lungi şi obositoare.<br />
Eram frânţi, dar noaptea nu se terminase. Pe lângă presa, au venit<br />
să ne vadă şi câţiva diplomaţi, dar nici unul oficial, nici chiar cei din<br />
Ciad. Noi reprezentam o curiozitate, iar ei vroiau să ne vadă.<br />
Numai unul dintre ei era important, un chinez. Am fost surprins săl<br />
văd, era membrul chinez al comitetului care ne audiase. Ni s-a<br />
prezentat simplu ca doctorul Chan şi ne-am prefăcut că ne vedem<br />
pentru prima dată.<br />
Doctorul Chan era senator în Marea Chină şi totodată, de mult<br />
timp, numărul unu în Autoritatea Lunară a Marii Chine. Mult mai<br />
târziu, a devenit Vice-preşedinte şi Prim-ministru, cu puţin timp<br />
înaintea asasinării sale.<br />
După ce-am spus ce-aveam de spus, plus alte lucruri care mai<br />
puteau aştepta, m-am retras spre dormitor, la profesorul care mă<br />
aştepta.<br />
— Manuel, sunt sigur că l-ai remarcat pe distinsul nostru vizitator<br />
din Regatul de Mijloc.<br />
— Bătrânul chinez din comitet?<br />
— Încearcă să-ţi stăpâneşti limbajul lunar, fiule. Te rog să nu faci<br />
imprudenţa să fii necioplit aici, nici chiar cu mine. Da? Bine. Vrea să<br />
ştie ce am vrut să spunem prin „înzecit şi însutit". Spune-i.<br />
— Adevărul? Sau să-l mint?<br />
— Adevărul. Omul ăsta nu e prost deloc. Te descurci la detaliile<br />
tehnice?<br />
— Mi-am făcut tema, domnule profesor. Doar dacă nu e expert în<br />
balistică.<br />
— Nu e. Dar să nu pretinzi că ştii ceea ce nu ştii. Şi să nu te înşele<br />
aspectul lui prietenos. Ne poate fi de folos dacă ajunge la concluzia că<br />
interesele noastre se potrivesc cu ale lui. Nu încerca să-l convingi.<br />
Vezi că este în cabinetul meu. Baftă! Şi nu uita, vorbeşte engleza<br />
literară standard.<br />
Doctorul Chan se ridică atunci când am intrat. La rândul meu, miam<br />
cerut scuze pentru incapacitatea mea de a-i răspunde la fel la<br />
salut. Îmi zise că înţelege dificultăţile prin care are de trecut aici un<br />
domn de pe Lună şi că nu trebuie să fac eforturi. Ne-am strâns<br />
mâinile şi s-a aşezat.<br />
Am sărit peste formalităţile de început. Aveam sau nu aveam o<br />
soluţie concretă, atunci când am afirmat că există un mod mai ieftin<br />
de a transporta încărcături masive spre Lună?<br />
I-am spus că există o metodă scumpă ca investiţie, dar ieftină în<br />
cheltuielile de întreţinere.<br />
— Este metoda pe care o folosim pe Lună, domnule. O catapultă<br />
cu viteză de evacuare-inducţie.<br />
Pe chipul lui nu tresări nici un muşchi.<br />
— Colonele, cred că vă daţi seama că soluţia asta a fost propusă<br />
de multe ori şi a fost respinsă mereu din motive ce par întemeiate?<br />
Ceva ce are legătură pare-mi-se cu presiunea aerului.<br />
— Da, doctore. Dar noi credem, bazându-ne pe analizele complete<br />
ale computerului şi pe experienţa noastră în catapultare, că problema<br />
poate fi rezolvată în prezent. Două dintre firmele noastre cele mai<br />
mari, LuNoHo Company şi Banca din Hong Kong Luna, sunt gata să<br />
conducă un trust care s-o facă, ca pe o investiţie particulară. Vor avea<br />
nevoie de ajutor aici pe Pământ şi s-ar putea să vândă acţiuni – deşi<br />
aş prefera să vândă doar garanţii, ca să păstreze controlul. Ceea ce le<br />
trebuie, în primul rând, este o concesionare din partea unui guvern, o<br />
bază permanentă pe care să construiască o catapultă. Probabil India.
(Tot ce spuneam era un discurs deja pregătit. LuNoHoCo era<br />
falimentară dacă i-ar fi cercetat cineva registrele, iar Banca Hong<br />
Kong era foarte aglomerată. Era principala bancă care acţiona pentru<br />
schimbarea prin care trecea ţara. Scopul discursului era ca ultimul<br />
cuvânt să fie India. Profesorul mă învăţase că acest cuvânt trebuie să<br />
fie pronunţat ultimul).<br />
Doctorul Chan răspunse:<br />
— Lăsaţi aspectele financiare. Orice este posibil din punct de<br />
vedere material, banii sunt o sperietoare doar pentru minţile reduse.<br />
De ce aţi ales India?<br />
— Ei bine, domnule, India consumă astăzi cred, peste 90% din<br />
transporturile noastre de cereale...<br />
— 93, 1%.<br />
— Tocmai, domnule. India este foarte interesată de cerealele<br />
noastre poate că vrea să coopereze cu noi. Ea ne poate acorda teren<br />
fertil, ne poate pune la dispoziţie forţa de muncă, materialele<br />
necesare şi tot ce mai trebuie. M-am gândit la India, pentru că are o<br />
arie largă de posibilităţi de amplasare, munţi foarte înalţi, nu prea<br />
îndepărtaţi de Ecuatorul Pământului. Ultima parte nu este esenţială,<br />
dar ajută. Dar locul trebuie ales pe un munte înalt. Este vorba de<br />
presiunea aerului de care vorbeaţi sau de densitatea aerului. Capul<br />
catapultei trebuie să fie la o înălţime cât mai mare posibilă, iar<br />
capătul de evacuare, unde încărcăturile circulă cu peste 11 km/s,<br />
trebuie să fie amplasat într-un aer atât de rarefiat, încât să se apropie<br />
de vid. Pentru asta, avem nevoie de un munte foarte înalt. De<br />
exemplu, vârful Nanda Devi, aflat la vreo patru sute de kilometri<br />
distanţă de aici. Are un cap de linie ferată la şaizeci de kilometri de el<br />
şi un drum aproape până la bază. Înălţimea este cam de opt mii de<br />
metri. Nu ştiu dacă muntele Nanda este ceea ce ne trebuie. Dar cred<br />
că este un loc posibil, cu o tehnică bună a transportului şi a<br />
aprovizionării. Locul ideal ar trebui ales de inginerii pământeni.<br />
— Un munte mai înalt e mai bun?<br />
— Sigur că da, domnule! l-am asigurat. Un munte mai înalt e mai<br />
bun decât unul aflat mai aproape de Ecuator. Catapulta poate fi<br />
proiectată să compenseze pierderile în zbor liber datorate rotaţiei<br />
Pământului. Trebuie să evităm cât mai mult atmosfera de-aici,<br />
supărător de densă. Ăsta e lucrul cel mai greu de depăşit. Scuzaţi-mă,<br />
doctore, nu am vrut să vă critic planeta.<br />
— Există munţi şi mai înalţi. Colonele, vorbiţi-mi vă rog despre<br />
această catapultă propusă.<br />
— Lungimea unei catapulte la viteza de desprindere este<br />
determinată de acceleraţie. Noi credem, după calculele computerului,<br />
că o acceleraţie de 20g este optimă. Pentru viteza de desprindere de<br />
pe Pământ este nevoie de o lungime de trei sute douăzeci şi trei de<br />
kilometri. De aceea...<br />
— Opriţi-vă, vă rog! Colonele, vă gândiţi în mod serios să săpăm o<br />
gaură de trei sute de kilometri adâncime?<br />
— O, nu! Construcţia se poate face la suprafaţă, pentru a permite<br />
undelor de şoc să se propage. Statorul se va întinde aproape<br />
orizontal, ridicându-se probabil cu patru kilometri pe parcursul celor<br />
trei sute de kilometri lungime şi în linie dreaptă – aproape dreaptă,<br />
întrucât acceleraţia Coriolis şi alte variabile minore o fac să fie uşor<br />
curbă. Catapulta lunară este dreaptă cât vezi cu ochii şi atât de<br />
orizontală, încât şlepurile trec foarte aproape de câteva vârfuri de<br />
munte de pe Lună.<br />
— O, credeam că supraestimaţi capacitatea ingineriei din zilele
noastre. Forăm destul de adânc, dar nu atât de adânc pe cât spuneţi.<br />
Vă rog, continuaţi.<br />
— Doctore, poate că această concepţie greşită care vă face să vă<br />
îndoiţi de spusele mele, este motivul pentru care nu a fost construită<br />
o catapultă până acum. Am văzut studii mai vechi. În marea lor parte<br />
se vorbea despre o catapultă verticală, care trebuie făcută să<br />
basculeze la capăt pentru a azvârli vehiculul spaţial pe cer. Nici una<br />
din variantele propuse nu se poate realiza. Şi nici nu este necesar.<br />
Cred că teoria asta a fost preluată din faptul că navele voastre<br />
spaţiale ţâşnesc drept în sus.<br />
Dar rachetele fac asta pentru a ieşi din atmosferă, nu pentru a<br />
intra pe orbită. Viteza de desprindere de pe Pământ nu este o mărime<br />
vectorială, ci scalară. O încărcătură care ţâşneşte dintr-o catapultă cu<br />
viteza de desprindere nu se va mai întoarce pe Pământ, indiferent<br />
care e direcţia ei. Ah... cu două corecţii: nu trebuie îndreptată spre<br />
Pământ, ci spre o parte a emisferei cereşti şi trebuie să aibă suficientă<br />
viteză pentru a trece prin orice fel de atmosferă pe care o<br />
traversează. Dacă este îndreptată în direcţia corectă, va ajunge pe<br />
Lună.<br />
— Ah, da. Atunci această catapultă nu va putea fi folosită decât o<br />
dată în fiecare lună selenară?<br />
— Nu, domnule. Pornind de la baza la care vă gândiţi dumneavoastră,<br />
ar fi vorba doar de o dată pe zi, alegând momentul cel<br />
mai bun ca să ajungă în punctul în care Luna se află pe orbita ei. Dar,<br />
de fapt – aşa spune computerul, eu nu sunt specialist în astronautică,<br />
catapulta poate fi folosită aproape în orice moment doar variind<br />
viteza de ejecţie, iar orbitele o vor conduce totuşi pe Lună.<br />
— Nu pot să-mi dau seama de asta.<br />
— Nici eu, doctore, dar – scuzaţi-mă – nu-i aşa că la Universitatea<br />
din Peiping există un computer ultra-performant?<br />
— Şi dacă ar exista?<br />
(Am simţit oare o slăbire a sistemului impenetrabil protector al<br />
chinezului? Un computer ciborg – creiere conservate? Sau unul viu,<br />
conştient? Îngrozitor, în ambele cazuri).<br />
— De ce nu întrebaţi un computer inteligent care sunt toţi timpii<br />
posibili de ejecţie pentru o catapultă ca cea pe care am descris-o?<br />
Unele orbite merg dincolo de Lună înainte să se întoarcă într-un loc de<br />
unde pot fi recuperate de Lună. Asta ţine o perioadă extrem de lungă.<br />
Alte nave se stabilesc pe o orbită în jurul Terrei şi apoi pornesc direct.<br />
Unele sunt la fel de simple ca cele pe care le folosim de pe Lună.<br />
Există perioade în fiecare zi în care se pot selecta orbite scurte. Dar o<br />
încărcătură se pune în catapultă în mai puţin de un minut, limitarea<br />
este dată numai de viteza cu care pot fi pregătite încărcăturile. Este<br />
posibil ca din catapultă să pornească mai mult de o încărcătură o<br />
dată, dacă energia este suficientă, iar controlul computerului este<br />
adaptabil. Dar pe mine mă nelinişteşte altceva. Munţii ăştia de care<br />
am vorbit, sunt acoperiţi de zăpadă?<br />
— Da, de obicei, răspunse el. Gheaţă, zăpadă şi stâncă.<br />
— Ei bine, domnule, fiind născut pe Lună, nu ştiu nimic despre<br />
zăpadă. Statorul nu va trebui să fie rigid sub gravitaţia puternică a<br />
acestei planete, dar trebuie să reziste la contra-reacţii dinamice de<br />
20g. Nu cred că poate fi fixată pe gheaţă sau pe zăpadă. Sau se<br />
poate?<br />
— Nu sunt inginer, Colonele, dar nu cred că se poate. Asta<br />
înseamnă că trebuie să îndepărtăm gheaţa şi zăpada. Şi mai e o<br />
problemă cu vremea.
— Nu ştiu nimic despre vreme, doctore. Tot ce ştiu despre gheaţă<br />
este că are o energie calorică de cristalizare de trei sute treizeci şi<br />
cinci milioane joule/tonă. Habar n-am câte tone ar trebui topite pentru<br />
a curăţa locul, dar cred că ar fi nevoie de un reactor pentru a-l<br />
menţine fără gheaţă şi pentru a da puterea necesară catapultei.<br />
— Putem construi reactoare, putem topi şi gheaţa. Dacă nu, ne<br />
vom trimite inginerii la specializare, până vor înţelege gheaţa.<br />
Doctorul Chan zâmbi, iar eu m-am înfiorat.<br />
— Oricum, ingineria gheţii şi a zăpezii a fost rezolvată în<br />
Antarctica cu ani în urmă, nu vă faceţi probleme în legătură cu ea.<br />
Bun. Un loc curat, stâncă solidă cam de trei sute cincizeci de kilometri<br />
lungime la mare înălţime, am înţeles. Mai este ceva ce trebuie să<br />
ştiu?<br />
— Nu prea mai sunt, domnule. Gheaţa topită se poate colecta la<br />
capul catapultei şi astfel partea cea mai masivă va fi trimisă pe Lună –<br />
va fi o adevărată economie. Totodată, cutiile de oţel se vor refolosi<br />
pentru transportul de cereale spre Pământ, oprindu-se astfel o altă<br />
risipă pe care Luna nu o poate suporta. Nu există nici un motiv pentru<br />
care o cutie de oţel să nu poată să facă cursa de mai multe ori, de<br />
sute de ori. Vor ajunge pe Lună cam în modul în care şlepurile<br />
aterizează acum lângă Bombay, retrorachete cu încărcătură solidă,<br />
programate prin controlul de la sol. Diferenţa ar fi că va fi mult mai<br />
ieftin, 2, 7 km/s schimbare de mişcare faţă de mai mult de 11, un<br />
factor la pătrat cam de douăzeci de ori. Retroreactoarele sunt balast,<br />
iar sarcina utilă se îmbogăţeşte corespunzător. Există un mod de a<br />
îmbunătăţi chiar şi asta.<br />
— Cum?<br />
— Doctore, chestiunea asta mă depăşeşte. Toată lumea ştie că<br />
cele mai bune nave ale voastre folosesc hidrogenul ca masă de<br />
reacţie, încălzit de un reactor de fuziune, dar hidrogenul este scump<br />
pe Lună şi orice masă poate fi masă de reacţie. Numai că nu va fi la<br />
fel de eficientă. Puteţi să vă imaginaţi un remorcher spaţial imens de<br />
mare forţă care să fie proiectat ca să se potrivească condiţiilor de pe<br />
Lună? Ca masă de reacţie ar folosi stâncă brută, vaporizată şi va fi<br />
proiectat ca să urce pe orbita de parcare, să ia transporturile de pe<br />
Terra şi să le aducă pe Lună. E posibil să nu aibă oameni la bord, nici<br />
măcar un ciborg. Poate fi pilotat de la sol de un computer.<br />
— Da, cred că poate fi proiectată o asemenea navă. Dar haideţi să<br />
nu complicăm lucrurile. Aţi rezolvat problemele esenţiale ale acestei<br />
catapulte?<br />
— Cred că da, doctore. Amplasarea este punctul cel mai<br />
important. De exemplu, vârful Nanda Devi. Din hărţi pare să aibă o<br />
culme lungă, înclinată spre vest, cam de lungimea catapultei noastre.<br />
Dacă este aşa, păi atunci e perfect, ar fi mai puţin de tăiat, de<br />
construit. Nu zic că ăsta este locul ideal, ci că este genul pe care<br />
trebuie să-l căutăm, un vârf foarte înalt cu o culme lungă, lungă spre<br />
vest.<br />
— Am înţeles.<br />
Doctorul Chan plecă brusc.<br />
În următoarele săptămâni am repetat povestea asta în vreo<br />
douăsprezece ţări, întotdeauna în discuţii particulare, cu precizarea că<br />
erau confidenţiale. Ceea ce schimbam era doar numele muntelui. În<br />
Ecuador, am subliniat că Chimborazo era aproape de ecuator – ideal!<br />
Dar în Argentina, am remarcat că cel mai înalt vârf din emisfera
vestică era Aconcagua. În Bolivia, am observat că Altoplano era la fel<br />
de înalt ca Platoul Tibet (destul de adevărat), mult mai aproape de<br />
ecuator şi oferea o arie largă de posibile alegeri, datorită construcţiei<br />
mai uşor de ridicat, pe vârfuri asemănătoare cu oricare de pe Terra.<br />
Am vorbit cu un american care era adversar politic al celui ce ne<br />
făcuse „gloată". Am arătat că muntele McKinley era comparabil cu<br />
orice munte din Asia sau America de Sud. Aveam multe de spus şi<br />
despre Mauna Loa – ar fi fost extrem de uşor de construit acolo. Am<br />
spus că insula Hawaii va fi spaţioportul lumii... Întregii lumi, pentru că<br />
vorbeam de ziua în care Marte va fi exploatat, iar încărcăturile pentru<br />
trei (poate patru) planete vor fi canalizate prin „Marea Insulă" Hawaii.<br />
M-am ferit să spun ceva despre natura vulcanică a muntelui<br />
Mauna Loa. Am observat, în schimb, că localizarea lui permitea ca o<br />
încărcătură deviată să aterizeze, fără nici o problemă, în Oceanul<br />
Pacific.<br />
În Sovunion, am vorbit despre un singur vârf – Lenin, care avea<br />
peste şapte mii de metri înălţime (dar era cam prea aproape de<br />
marele lor vecin).<br />
Kilimanjaro, Popocatepetl, Logan, El Libertado – vârful meu<br />
preferat se schimba în funcţie de ţară. Tot ceea ce urmăream era să<br />
fie muntele cel mai înalt din inimile localnicilor. Am găsit ceva bun de<br />
spus şi despre munţii mai mici din Ciad şi am spus-o cu atâta<br />
convingere, încât am crezut şi eu.<br />
Alteori, susţinut de întrebările ajutătoare care veneau de la<br />
oamenii lui Stu LaJoie, am discutat despre ingineria chimică (despre<br />
care nu ştiam nimic, dar memorasem date) pe Lună, unde vidul este<br />
nelimitat, despre puterea soarelui, despre materiile prime inepuizabile<br />
şi despre condiţiile previzibile care permiteau moduri de procesare<br />
scumpe sau imposibile pe Pământ, dar ieftine pe Lună. În tot ceea ce<br />
spuneam, exista un subînţeles referitor la birocraţia înrădăcinată a<br />
Autorităţii Lunare, care nu reuşise să vadă marele potenţial al Lunii<br />
(era adevărat), plus răspunsul la o întrebare care se punea întotdeauna,<br />
răspuns care sublinia că Luna poate accepta orice număr de<br />
colonişti.<br />
Şi asta era adevărat, dar n-am spus niciodată că Luna (şi uneori şi<br />
lunarii) îi omora cam pe jumătate din noii-veniţi. Dar oamenii cu care<br />
stăteam de vorbă nu se prea înghesuiau să emigreze ei, ci se<br />
gândeau cum să-i forţeze sau să-i convingă pe alţii să emigreze,<br />
pentru a reduce aglomeraţia pe străzi sau pentru a scădea din<br />
impozite. Mi-am ţinut gura în legătură cu faptul că milioanele de<br />
subnutriţi, pe care-i văzusem, se înmulţeau mai repede decât i-ar fi<br />
putut trimite în spaţiu vreo catapultă.<br />
Noi nu puteam găzdui, hrăni şi antrena milioane de nou-veniţi în<br />
fiecare an – iar un milion de oameni nu însemna mare lucru pentru<br />
Terra, în fiecare noapte se concepeau mai mult de un milion de copii.<br />
Puteam accepta mai mulţi decât erau doritori să emigreze de bună<br />
voie, dar dacă ei foloseau emigrarea forţată şi ne inundau... Luna<br />
avea un singur mod de a rezolva situaţia cu un nou-venit, ori nu face<br />
nici o greşeală fatală faţă de mediul care îl atacă fără avertisment, ori<br />
ajunge îngrăşământ în tunelul vreunei ferme.<br />
Imigrarea în număr mare nu putea însemna decât că foarte mulţi<br />
imigranţi vor muri – noi eram prea puţini ca să-i ajutăm să treacă<br />
peste pericolele naturale.<br />
Profesorul vorbea întotdeauna despre „marele viitor al Lunii". Eu<br />
nu vorbeam decât despre catapulte.<br />
În săptămânile cât am aşteptat să fim convocaţi de Comitet, am
descoperit un teritoriu mare de acţiune. Oamenii lui Stu pregătiseră<br />
totul, dar întrebarea era cât vom mai rezista. Aş putea spune că<br />
fiecare săptămână pe Terra ne scurta viaţa cu un an, iar pentru<br />
profesor era chiar mai rău. Dar nu se plângea niciodată şi tot timpul<br />
încerca să fie încântător la recepţiile la care eram invitaţi.<br />
În America de Nord am stat mai mult. Data Declaraţiei noastre de<br />
Independenţă – la trei sute de ani după proclamarea independenţei<br />
de către fostele colonii britanice, s-a dovedit o propagandă minunată,<br />
iar oamenii lui Stu au speculat chestia asta la maxim. Americanii sunt<br />
sentimentali când vorbeşti de ţara lor ca de Statele Unite, chiar dacă<br />
nu mai conta ca denumire, pentru că sentimentul lor patriotic trebuie<br />
să se îndrepte spre Naţiunile Federative. Îşi aleg preşedintele o dată<br />
la opt ani, de ce, n-aş putea spune – de ce englezii au încă Regină? –<br />
şi se laudă că sunt suverani. Suveranitatea, ca şi dragostea, înseamnă<br />
orice vrei să însemne, este un cuvânt de dicţionar ca oricare altul,<br />
fără conotaţii speciale.<br />
Conceptul de suveranitate însemna mult pentru americani, iar<br />
data de 4 iulie era o dată magică pentru ei. „Liga pentru 4 Iulie" se<br />
ocupa de apariţiile noastre publice. Stu ne asigurase că nu costase<br />
mult ca s-o înfiinţeze, iar acum acţiona de la sine, fără cheltuieli<br />
materiale suplimentare. Liga aduna bani şi din alte părţi –<br />
americanilor le place să dea, nu contează cine primeşte până la urmă.<br />
Mai spre sud, Stu folosi o altă dată calendaristică. Oamenii lui<br />
lansaseră ideea că lovitura de stat a avut loc pe 5 mai şi nu cu două<br />
săptămâni mai devreme. Am fost întâmpinaţi cu „Cinco de Mayo!<br />
Libertad! Cinco de Mayo!" Eu credeam că spun „Thank you". A vorbit<br />
numai profesorul.<br />
Dar în ţara lui 4 iulie, eu m-am descurcat bine. Stu mi-a dat ideea<br />
să nu mai port braţul stâng în public, iar mânecile costumului erau<br />
cusute în aşa fel încât să mi se vadă ciotul. Se răspândise zvonul cămi<br />
pierdusem braţul în „lupta pentru libertate". De câte ori eram<br />
întrebat despre asta răspundeam: „Vedeţi unde duce obiceiul de a-ţi<br />
roade unghiile?" şi schimbam subiectul.<br />
Nu mi-a plăcut niciodată America de Nord şi asta nu de-acum, ci<br />
de la prima călătorie. Nu este nici pe departe partea cea mai<br />
aglomerată a Pământului, are abia un miliard de locuitori. În Bombay,<br />
oamenii dorm întinşi pe trotuare, în Marele New York oamenii se<br />
îngrămădesc unii peste alţii pe verticală. Nu sunt sigur dacă cineva<br />
are linişte ca să doarmă. Eram bucuros că mă aflam în scaunul cu<br />
rotile.<br />
Mai era o harababură şi din alt punct de vedere. Le pasă de<br />
culoarea pielii, deşi se prefac că nu le pasă. În prima călătorie am fost<br />
ori prea alb, ori prea negru şi eram oarecum învinovăţit în ambele<br />
cazuri. De asemenea, se aşteptau să iau atitudine în probleme despre<br />
care n-aveam nici o părere. Bog ştie, habar n-aveam ce gene am. Una<br />
din bunicile mele a venit dintr-o zonă a Asiei în care invadatorii<br />
treceau la fel de des ca lăcustele şi violau orice femeie pe care o<br />
întâlneau în cale – de ce n-o întrebaţi pe ea?<br />
În a doua călătorie am învăţat să mă descurc, dar mi-a lăsat un<br />
gust amar. Preferam să stau într-un loc unde problema rasială e clară,<br />
ca în India, unde dacă nu eşti hindus, eşti un nimeni, chiar dacă parşii<br />
îi priveau pe hinduşi de sus şi invers. Cu toate astea, n-am mai fost<br />
nevoit să fac faţă problemelor rasiale, nu mai eram nici prea alb şi nici<br />
prea negru. Eram Colonelul O'Kelly Davis, Eroul al Libertăţii Lunare.<br />
În jurul nostru erau o mulţime de sufletişti, gata să ne dea o mână<br />
de ajutor. I-am lăsat să facă două lucruri pentru mine, lucruri pentru
care nu avusesem bani şi nici energia necesară să le fac atunci când<br />
am fost student. I-am văzut pe Yankei jucând şi-am vizitat Salemul. Ar<br />
fi trebuit să rămân cu iluziile mele. Baseball-ul parcă este mai frumos<br />
la video, poţi să urmăreşti jocul relaxat, fără să ai în spate două sute<br />
de mii de oameni care te împing tot timpul meciului. Pe lângă asta,<br />
cineva ar fi trebuit să tragă spre partea îndepărtată a terenului. Mi-am<br />
petrecut cea mai mare parte a timpului gândindu-mă cu teamă la<br />
momentul în care vor trebui să mă scoată cu scaunul cu rotile prin<br />
mulţime, dar nu puteam să-mi arăt temerile, asigurându-mi gazda că<br />
mă simt minunat.<br />
Salemul este un loc obişnuit, nici mai rău şi nici mai bun decât<br />
restul Bostonului. După ce l-am vizitat, i-am bănuit că au spânzurat<br />
vrăjitoare nevinovate. Dar ziua nu a fost pierdută, am fost filmat<br />
depunând o coroană pe locul unde se aflase un pod, într-o altă parte a<br />
Bostonului, Concord, şi am ţinut un discurs memorabil. Podul este tot<br />
acolo de fapt, îl poţi vedea prin sticla cu care e protejat. Nu e mare<br />
lucru de capul lui.<br />
Profesorului i-a plăcut tot, oricât de greu a fost pentru el. Avea o<br />
mare disponibilitate de a se simţi bine. Întotdeauna avea câte ceva<br />
nou de spus despre marele viitor al Lunii. În New York, am stat de<br />
vorbă cu directorul unui lanţ de hoteluri, care avea o siglă în formă de<br />
iepuraş 51 şi i-am oferit o schiţă despre ce poate fi făcut pe Lună în<br />
domeniul lui – atunci când preţul excursiei va fi accesibil mai multor<br />
categorii sociale. Se pot face excursii scurte ca să nu afecteze<br />
sănătatea nimănui, cu serviciu de însoţitoare inclus în preţul<br />
călătoriei, plimbări exotice, jocuri de noroc, toate fără impozite.<br />
Ultimul punct prezentat îi atrase atenţia, aşa că profesorul îl extinse<br />
pe tema unei bătrâneţi mai lungi – un lanţ de cămine pentru<br />
pensionari, unde un om care ieşea la pensie pe Terra putea locui<br />
nestingherit pe Lună, trăind mai mult cu douăzeci, treizeci, patruzeci<br />
de ani decât pe Pământ. Ca un exil, recunosc. Dar ce era mai bine? O<br />
bătrâneţe pe Lună sau o piatră de mormânt pe Terra? Urmaşii lui<br />
puteau să-l viziteze, umplând hotelurile. Profesorul îşi înfrumuseţă<br />
discursul cu fotografii ale cluburilor de noapte, cu spectacole<br />
imposibile pentru gravitaţia de pe Pământ, sporturi care se potriveau<br />
cu nivelul nostru decent de gravitaţie. A vorbit despre piscine, schi pe<br />
gheaţă şi despre posibilităţile de a zbura! Cred că-i sărise o doagă! Şia<br />
încheiat fantezia dând de înţeles că un cartel elveţian se interesase<br />
deja de toată povestea asta.<br />
A doua zi, îi spuse directorului diviziilor străine de la Chase<br />
International Panagra că o parte din Luna City putea fi populată cu<br />
paraplegici, paralitici, bolnavi de inimă, oameni cu mâini şi picioarele<br />
amputate şi mulţi alţii, pentru care gravitaţia însemna un adevărat<br />
handicap. Directorul abia mai putea respira de gras ce era şi ar fi<br />
putut fi personal interesat, dar ciuli urechile tot la paragraful despre<br />
impozite.<br />
Nu toate mergeau aşa cum vroiam noi. Ştirile erau deseori<br />
împotriva noastră, iar noi eram tot timpul bombardaţi de întrebări. De<br />
câte ori trebuia să le suport de unul singur, mă apuca disperarea şi aş<br />
fi vrut să fiu în altă parte. Un bărbat m-a atacat în legătură cu<br />
declaraţia profesorului din faţa comitetului, în care a afirmat că noi<br />
eram proprietarii cerealelor cultivate pe Lună. El părea să creadă că<br />
nu era aşa. I-am spus că nu înţeleg întrebarea.<br />
Îmi zise:<br />
51 Iepuraşul este sigla firmei Playboy.
— E adevărat, colonele, că guvernul vostru a cerut să facă parte<br />
din organizaţia Naţiunilor Federative?<br />
Ar fi trebuit să răspund cu formula „fără comentarii". Dar îmi<br />
plăcea întrebarea şi i-am răspuns că da.<br />
— Foarte bine, spuse. Greutatea pare a fi contra-pretenţia că Luna<br />
aparţine Naţiunilor Federative – aşa cum a fost întotdeauna – sub<br />
supravegherea Autorităţii Lunare. În ambele cazuri, prin propria<br />
voastră recunoaştere, cerealele aparţin Naţiunilor Federative prin<br />
custodie.<br />
L-am întrebat cum de-a ajuns la concluzia asta. Îmi zise:<br />
— Colonele, sunteţi – sau aşa pretindeţi că sunteţi –subsecretar al<br />
Afacerilor Externe şi în mod sigur trebuie să fiţi familiarizat cu Carta<br />
Naţiunilor Federative.<br />
O răsfoisem.<br />
— Destul de bine, am spus. Răspunsesem prudent, după părerea<br />
mea.<br />
— Atunci cred că cunoaşteţi Prima Libertate garantată de cartă şi<br />
aplicarea ei curentă prin ordinul numărul 11-70-6 al consiliului de<br />
control administrativ F&A, datată 3 martie a. c. Recunoaşteţi deci, că<br />
toate cerealele cultivate pe Lună în plus faţă de raţia legală, sunt fără<br />
drept de contestare proprietatea tuturor, fiind luate în custodie de<br />
Naţiunile Federative prin agenţiile ei, pentru distribuirea lor după<br />
nevoi.<br />
În timp ce vorbea, scria ceva într-un carnet.<br />
— Aveţi ceva de adăugat la asta?<br />
— Ce naiba spuneţi? am întrebat.<br />
Dar n-avea cine să-mi mai răspundă, pentru că plecase.<br />
— Veniţi înapoi! N-am recunoscut nimic!<br />
Great New York Times scrise cu titluri mari: „SUBSECRETARUL DE<br />
STAT AFIRMĂ: HRANA APARŢINE CELOR FLĂMÂNZI".<br />
New York Today: „O'Kelly Davis, aşa-zisul colonel al Forţelor<br />
armate ale Lunii Libere, aflat într-o vizită oficială, prin care cere sprijin<br />
pentru insurgenţii din coloniile lunare a N. F, afirmă într-o declaraţie<br />
făcută de bunăvoie acestui ziar că clauza „Libertate pentru flămânzi"<br />
din Marea Cartă, aplicată transporturilor lunare de cereale este... "<br />
L-am întrebat pe profesor ce ar fi trebuit să fac.<br />
— Răspunde unei întrebări ostile tot printr-o întrebare, îmi spuse.<br />
Nu pune întrebări ca să te lămureşti, pentru că-ţi va pune în gură<br />
cuvintele lui. Reporterul ăsta era slab? I se vedeau coastele?<br />
— Nu. Era bine făcut.<br />
— Presupun că nu trăieşte cu o mie opt sute de calorii pe zi.<br />
Despre asta e vorba în ordinul pe care l-a citat. Ştii ce l-ai fi putut<br />
întreba? Cât timp s-a conformat raţiei pe care o avea de primit şi de<br />
ce a renunţat la ea? Sau ce a mâncat la micul dejun, după care să te<br />
uiţi neîncrezător la el, indiferent ce ţi-ar răspunde. Sau când nu ştii<br />
unde bate, " pune o întrebare care să schimbe subiectul cu ceva<br />
despre care ai vrea tu să vorbeşti. Apoi nu contează ce-ţi răspunde,<br />
spune-ţi părerea şi cere-o şi pe-a celorlalţi. Logica nu are nimic comun<br />
cu asta, dar funcţionează, îţi spun din experienţă.<br />
— Profesore, nimeni de-aici nu trăieşte cu o mie opt sute de calorii<br />
pe zi. În Bombay, poate că da. Dar nu aici.<br />
— Cu atât mai puţin în Bombay, Manuel. Raţia egală este o<br />
ficţiune. Jumătate din hrana de pe această planetă se găseşte pe<br />
piaţa neagră sau nu este controlată de nici o reglementare. Ţin două<br />
rânduri de registre, iar statisticile care se prezintă la organizaţia N. F.<br />
n-au nimic de-a face cu economia. Crezi că cerealele primite din
Thailanda, Burma, Australia sunt raportate corect de Marea Chină<br />
acelui consiliu de control? Sunt convins că reprezentantul Indiei cu<br />
problemele alimentare nu prezintă niciodată situaţia reală. Dar India<br />
păstrează tăcerea pentru că ea îşi ia partea leului de pe Lună... şi apoi<br />
face politică cu foamea – frază pe care ar fi bine s-o ţii minte –<br />
folosind cerealele noastre pentru a controla alegerile. Kerala a avut o<br />
foamete planificată anul trecut. Ai văzut asta la ştiri?<br />
— Nu.<br />
— Pentru că nu s-a prezentat nimic la ştiri. Pentru conducători,<br />
Manuel, o democraţie manevrată este un lucru minunat, iar cea mai<br />
mare putere a ei este presa liberă. Liberă înseamnă responsabilă, iar<br />
conducătorii sunt cei care definesc ce înseamnă iresponsabil. Ştii de<br />
ce are nevoie Luna mai mult şi mai mult?<br />
— De mai multă gheaţă.<br />
— Nu, de un sistem de ştiri care să nu se gâtuie pe un singur<br />
canal. Prietenul nostru Mike este pericolul nostru cel mai mare.<br />
— Poftim? Nu ai încredere în Mike?<br />
— Manuel, sunt momente când nici în mine însumi nu am<br />
încredere. Limitând libertatea ştirilor „doar un pic", te afli în aceeaşi<br />
categorie cu „un pic însărcinată". Noi nu suntem liberi şi nici nu vom fi<br />
atât timp cât cineva – chiar şi aliatul nostru Mike – ne controlează<br />
ştirile. Sper ca într-o zi să am un ziar independent de orice sursă sau<br />
canal de ştiri. L-aş tipări bucuros manual, ca Benjamin Franklin, numai<br />
să ştiu că e al meu.<br />
I-am dat dreptate.<br />
— Profesore, să zicem că toate discuţiile noastre dau greş şi se<br />
opreşte transportul de cereale. Ce-o să se întâmple?<br />
— Cei de-acasă se vor supăra pe noi... şi mulţi de-aici de pe<br />
Pământ vor muri. Ai citit Malthus 52 ?<br />
— Nu-mi aduc aminte.<br />
— Ascultă-mă, vor muri mulţi oameni. Apoi, se va ajunge la o nouă<br />
stabilitate, cu mai mulţi oameni, mai activi şi mai bine hrăniţi. Planeta<br />
asta nu e suprapopulată, ci doar prost condusă, iar lucrul cel mai<br />
inuman pe care poţi să-l faci cu un om flămând este să-l îndopi cu<br />
mâncare. Să-i dai multă mâncare. Citeşte-l pe Malthus. Să nu râzi<br />
niciodată de doctorul Malthus. Nu e bine. Cine râde la urmă râde mai<br />
bine. Şi el întotdeauna râde ultimul. A fost un om deprimant pentru<br />
alţii, mă bucur că a murit. Dar nu citi înainte să se termine toate<br />
astea, prea multe cunoştinţe strică unui diplomat, mai ales unuia<br />
cinstit.<br />
— Eu nu sunt din cale afară de cinstit.<br />
— Dar n-ai talent pentru falsificare, aşa că refugiul tău trebuie să<br />
fie neştiinţa şi încăpăţânarea. Pe ultima o ai, încearcă s-o întreţii pe<br />
prima. Deocamdată. Hei, tinere, unchiul Bernardo este groaznic de<br />
obosit.<br />
Mi-am cerut scuze şi-am ieşit din camera lui. Profesorul se<br />
consuma prea tare. Eu aş fi fost gata să renunţ dacă asta ar fi<br />
însemnat să ne urcăm pe o navă şi să ieşim de pe orbita Pământului,<br />
din această gravitaţie teribilă. Dar transportul se făcea doar într-o<br />
52 Thomas Robert Malthus – economist englez (1766-1834), autor al<br />
lucrării „Eseu asupra principiului populaţiei" (1798), în care cere<br />
limitarea voluntară a naşterilor, considerând că înmulţirea constantă a<br />
populaţiei reprezintă un pericol pentru supravieţuirea omenirii,<br />
întrucât resursele Pământului nu vor mai fi suficiente pentru a hrăni o<br />
populaţie prea numeroasă.
singură direcţie – transporturi de cereale, nimic altceva.<br />
Însă profesorul se distra ca un copil. Înainte să ies din cameră şi să<br />
sting lumina, am observat o jucărie pe care o cumpărase, una care îi<br />
trezise interesul de copil în preajma Crăciunului – un tun de alamă.<br />
Era un tun adevărat din vremurile vaselor maritime, mic, cu ţeava<br />
cam de un metru, care cântărea cu tot cu afetul de lemn doar<br />
cincisprezece kilograme. O „armă de semnalizare" cum scria în hârtii.<br />
Mirosea a istorie veche, a piraţi, a căpitan cu picior de lemn. Era un<br />
lucru drăguţ, nimic de zis, dar l-am întrebat pe profesor: de ce? Dacă<br />
reuşeam să plecăm, am fi plătit un preţ prea mare – eu mă<br />
resemnasem şi-am zis că abandonez costumul de presiune pe care laş<br />
fi putut purta încă mulţi ani de-acum încolo, lepădasem tot, în<br />
afară de cele două braţe stângi care le adusesem cu mine şi de o<br />
pereche de pantaloni scurţi. Dacă era neapărat nevoie, puteam să<br />
renunţ şi la braţul social. Iar dacă eram foarte presaţi, nu mai luam<br />
nici pantalonii scurţi.<br />
Profesorul se întinse şi lovi ţeava strălucitoare:<br />
— Manuel, odată a trăit un om care avea o funcţie politică ca<br />
multe altele din acest Directorat. Se ocupa de întreţinerea tunului.<br />
— De ce avea tribunalul un tun de alamă?<br />
— N-are importanţă. Asta era meseria lui de ani de zile. Îşi asigura<br />
hrana, putea să facă mici economii, dar nu putea să se afirme. Aşa că<br />
într-o zi îşi dădu demisia, îşi luă economiile şi-şi cumpără un tun de<br />
alamă şi intră într-o afacere pe cont propriu.<br />
— Pare o tâmpenie.<br />
— Fără îndoială. Şi tot asta am făcut noi când l-am dat jos pe<br />
Temnicerul-şef. Manuel, tu o să trăieşti după mine. Dacă Luna va<br />
adopta un steag, mi-ar plăcea să fie un tun de aur pe un fond nisipiu,<br />
tăiat de barele sinistre ale descendenţei noastre dezonorante 53 cu<br />
care ne mândrim atâta. Crezi că e posibil aşa ceva?<br />
— Cred că da, dacă-mi faci o schiţă. Dar de ce un steag? Nu există<br />
nici măcar un par în toată Luna.<br />
— Pentru că poate flutura în inimile noastre... un simbol pentru<br />
toţi proştii atât de ridicol de inutili, ca să se gândească că pot cuceri<br />
primăria. O să-ţi aminteşti, Manuel?<br />
— Sigur. Adică, am să-mi amintesc când va veni vremea.<br />
Nu-mi plăcea discuţia asta. Profesorul începu să folosească cortul<br />
de oxigen când era singur şi se ferea să-l folosească în public.<br />
Să zicem că sunt ignorant şi încăpăţânat, nu ştiu sigur dacă e aşa,<br />
dar m-am purtat aşa cum m-a sfătuit profesorul, într-un loc numit<br />
Lexington din Kentucky, din Zona Managerială Centrală. Un lucru care<br />
nu avea nici o legătură cu doctrina sau cu răspunsurile pe care le<br />
memorasem ca un papagal, era viaţa pe Lună. Profesorul îmi zisese<br />
să spun adevărul, punând accentul pe lucrurile casnice, calde,<br />
prietenoase, mai ales pe cele total diferite de Pământ.<br />
— Ţine minte, Manuel, miile de pământeni care au făcut vizite pe<br />
Lună sunt o mână de oameni în comparaţie cu mulţimea celor care<br />
habar n-au cum e viaţa lunară. Pentru majoritatea oamenilor, noi vom<br />
fi la fel de ciudaţi şi de interesanţi ca animalele exotice dintr-o<br />
grădină zoologică. Ţi-aduci aminte de broasca ţestoasă din Domul<br />
vechi? Ei, da, asta suntem noi aici.<br />
Bineînţeles că-mi aminteam. Se holbau la bietul animal atât de<br />
mult, că l-au obosit tot întorcându-l pe toate părţile. Atunci când<br />
echipa celor doi reporteri, un bărbat şi o femeie, au început să mă<br />
53 Pe blazoane descendenţa ilegitimă este marcată de o bară oblică.
întrebe despre viaţa de familie pe Lună, le-am răspuns bucuros. Am<br />
înfrumuseţat-o doar prin ceea ce n-am spus – lucruri care nu aveau<br />
legătură cu viaţa de familie, ci erau doar nişte surogate nefericite întro<br />
comunitate plină până la refuz de bărbaţi. Luna City e plină de<br />
cămine şi familii – vai de ele din punctul de vedere al pământenilor,<br />
dar mie îmi plac. Iar în celelalte oraşe viaţa era cam aceeaşi, oamenii<br />
muncesc, cresc copiii, bârfesc şi se distrează cel mai bine la cină,<br />
adunaţi în jurul mesei. Nu erau prea multe de spus, aşa că le-am<br />
povestit tot ce li se părea mai interesant. Fiecare obicei lunar vine de<br />
pe Terra, după cum şi noi veneam tot de pe Terra, dar planeta asta e<br />
atât de mare şi variată, încât un obicei din Micronesia, de exemplu,<br />
poate părea ciudat în America de Nord.<br />
Femeia care-mi punea întrebările – nu o pot numi doamnă – era<br />
curioasă să afle despre diversele tipuri de căsnicii. În primul rând, era<br />
adevărat că pe Lună te poţi căsători fără certificat?<br />
Am întrebat-o ce e un certificat de căsătorie?<br />
Însoţitorul ei spuse:<br />
— Treci peste asta, Mildred. Societăţile de pionieri nu au avut<br />
niciodată certificate de căsătorie.<br />
— Dar nu ţineţi nici registre?<br />
— Ba da, am încuviinţat. Familia mea are un registru de familie<br />
care coboară până la prima debarcare pe Lună, în Johnson City –<br />
acolo, este trecută fiecare căsătorie, deces, fiecare eveniment<br />
important, nu numai pe linia directă, ci în toate ramurile, atât de<br />
departe cât le putem urmări. Pe lângă asta, mai există un om, un<br />
profesor, care copiază registrele familiilor vechi din tot oraşul ca să<br />
scrie o istorie a oraşului Luna City. Asta e pasiunea lui.<br />
— Dar nu aveţi registre oficiale? Aici în Kaintucky 54 avem registre<br />
care merg în urmă cu sute de ani.<br />
— Doamnă, dar noi nu trăim pe Lună de atâta timp.<br />
— Da, dar Luna City trebuie să aibă un notar. Poate că la voi se<br />
numeşte secretar al districtului. Oricum, el este persoana oficială care<br />
se ocupă cu evidenţa acestor lucruri. Acte şi tot felul de chestii<br />
oficiale.<br />
— Nu cred că avem, doamnă, i-am spus. Sunt câţiva agenţi de<br />
pariuri care fac munca de notari, ei sunt martori la semnarea<br />
contractelor şi tot ei ţin evidenţa. Asta e valabil în cazul celor care nu<br />
ştiu să scrie şi să citească şi nu-şi pot ţine singuri registrele. Dar n-am<br />
auzit niciodată ca cineva să ceară înregistrarea oficială a căsătoriei.<br />
Nu spun că nu s-ar fi întâmplat, dar eu n-am auzit de asta.<br />
— Cât de neconformist! Atunci şi celălalt zvon care se referă la<br />
divorţ, cât de simplu se poate obţine divorţul pe Lună, e adevărat?<br />
— Ei nu, doamnă, n-aş zice că divorţul este simplu. Sunt prea<br />
multe de descurcat. Hm, să luăm un exemplu, o doamnă care are doi<br />
soţi...<br />
— Doi?<br />
— Poate avea şi mai mulţi sau poate avea unul singur. Sau poate fi<br />
o căsnicie complexă. Dar să luăm ca exemplu tipic o doamnă cu doi<br />
soţi. Ea vrea să divorţeze de unul dintre ei. Să zicem că se rezolvă<br />
amical, celălalt soţ fiind de acord, iar cel care este implicat în divorţ<br />
nu face scandal. Ceea ce, oricum, nu i-ar folosi la nimic. Bun, ea<br />
divorţează de el, el pleacă. Rămân, totuşi, nişte lucruri neterminate.<br />
Bărbaţii pot fi parteneri de afaceri, iar soţii dintr-o familie sunt<br />
asociaţi, de regulă.<br />
54 Pronunţare greşită a cuvântului Kentucky
Divorţul poate distruge parteneriatul şi apar probleme financiare<br />
care cer o rezolvare. Cei trei s-ar putea să fie în egală măsură<br />
proprietari ai cubicului şi, deşi acesta este pe numele ei, ex-soţul va<br />
primi o sumă de bani în numerar sau o rentă viageră. Şi aproape<br />
întotdeauna există şi copii de care trebuie să se ţină cont, care au<br />
nevoie de întreţinere materială, de îngrijire şi aşa mai departe. Sunt<br />
multe probleme de amănunt. Poţi divorţa de el în zece minute, dar<br />
până să închei toate socotelile mai durează ceva timp, chiar şi zece<br />
ani. Aici nu e tot cam aşa?<br />
— Ah... vă rogh uhitaţi că ham pus întrhebarea, c'lonele, phoate e<br />
shimplu phentrhu dhumneavoastră. (Chiar aşa vorbea, dar o<br />
înţelegeam odată ce m-am obişnuit cu ea. Dar nu mai transcriu<br />
fonetic.) Dar dacă asta e o căsnicie simplă, cum e una complexă?<br />
Ei, şi m-am apucat să-i explic poliandriile, clanurile, grupurile,<br />
liniile şi modelele mai puţin obişnuite, considerate vulgare de oamenii<br />
conservatori, cum era familia mea – de exemplu cum fusese treaba<br />
aranjată de mama mea, se spune, după ce l-a bifat pe bătrânul, deşi<br />
despre asta n-am pomenit nimic. Mama mea a fost întotdeauna o<br />
extremistă.<br />
Femeia îmi zise:<br />
— O, m-ai ameţit. Care e diferenţa dintre o linie şi un clan?<br />
— Sunt foarte diferite. Să luăm cazul meu. Am onoarea să aparţin<br />
unei căsnicii foarte vechi, una din cele mai Vechi căsnicii de pe Lună<br />
şi, după părerea mea subiectivă, cred că şi cea mai bună. M-aţi<br />
întrebat de divorţ. Familia noastră nu a cunoscut divorţul niciodată şi<br />
sunt şanse mari ca să nu aibă de-a face cu aşa ceva vreodată. O<br />
căsnicie în linie capătă stabilitate an după an, câştigă practică în a se<br />
înţelege cu toţi. Noţiunea ca cineva să plece este de neconceput. Pe<br />
lângă asta, este nevoie de hotărârea unanimă a tuturor nevestelor<br />
pentru ca una dintre ele să poată divorţa de soţ, iar aşa ceva nu se<br />
poate întâmpla niciodată. Soţia senioară nu va permite ca lucrurile să<br />
ajungă până aici.<br />
I-am povestit de avantaje – siguranţa financiară, o viaţă de familie<br />
frumoasă pentru copii, moartea unei soţii – deşi tragică – nu este<br />
privită ca o tragedie cum era în familia contemporană, mai ales<br />
pentru copii, aceştia pur şi simplu nu au cum să rămână orfani. Cred<br />
că mă ambalasem deja, dar consideram că familia mea e lucrul cel<br />
mai important care mi se întâmplase în viaţă. Fără ei, sunt un simplu<br />
mecanic cu un singur braţ, care ar putea fi eliminat fără să lase nimic<br />
în urma lui.<br />
— De aceea, e stabilă, am spus. De exemplu, soţia mea cea mai<br />
tânără are şaisprezece ani. Probabil că, atunci când e să aibă vreo<br />
optzeci de ani, o să ajungă şi ea soţie senioară. Asta nu înseamnă că<br />
toate soţiile mai mari decât ea vor muri până atunci. Pe Lună, femeile<br />
par că nu îmbătrânesc niciodată. Dar e posibil ca toate să vrea să<br />
cedeze locul la conducerea familiei. Prin tradiţia familiei, ele fac de<br />
obicei acest lucru, fără să fie presate de soţiile mai tinere. Ludmilla...<br />
— Ludmilla?<br />
— Da, e un nume ruski, dintr-o poveste. Milla are de unde să<br />
înveţe, cincizeci de ani de-acum încolo să tot aibă exemple de urmat,<br />
înainte de a prelua şefia familiei. E pregătită să înceapă şi nu prea<br />
cred c-o să facă greşeli, iar dacă se întâmplă să facă, sunt celelalte<br />
soţii lângă ea care să o susţină. Se poate îndrepta. După părerea<br />
mea, o bună căsnicie în linie este nemuritoare, mă aştept ca să-mi<br />
supravieţuiască cu cel puţin o mie de ani. Cred că ăsta e motivul<br />
pentru care nu-mi pasă dacă mor când o veni vremea. Partea mea
cea mai bună va trăi mai departe.<br />
Profesorul tocmai ieşise. Îi rugă pe cei care aveau grijă de el să-i<br />
oprească targa. M-am întors spre el.<br />
— Profesore, am spus, îmi cunoşti familia. Te-ar deranja să-i spui<br />
acestei doamne despre familia mea că e fericită? Dacă crezi asta.<br />
— Da, este, aprobă profesorul. Totuşi, aş vrea să fac o remarcă<br />
mai generală. Doamnă dragă, presupun că ne găsiţi obiceiurile în<br />
căsnicie oarecum exotice.<br />
— O, n-aş merge atât de departe! spuse ea repede. Doar că sunt<br />
destul de neobişnuite.<br />
— Aceste obiceiuri apar, ca toate obiceiurile legate de căsnicie,<br />
din necesităţile economice ale momentului şi ale circumstanţelor,<br />
care sunt foarte diferite de cele de-aici, de pe Pământ. Să luăm, de<br />
exemplu, tipul căsătoriei în linie pe care a lăudat-o colegul meu... şi<br />
nu degeaba, vă asigur, în ciuda subiectivismului lui. Eu sunt burlac şi<br />
nu mă formalizez. Căsătoria în linie este sistemul cel mai puternic de<br />
conservare a capitalului şi de asigurare a bunăstării copiilor – cele<br />
două funcţii de bază ale căsniciei din toate timpurile şi de pretutindeni<br />
– într-un mediu în care nu există siguranţă, nici pentru capital, nici<br />
pentru copii. Există doar siguranţa gândită de fiecare pentru fiecare.<br />
Într-un fel, oamenii se adaptează mediului. Căsătoria în linie este o<br />
inovaţie cu un succes remarcabil în acest sens. Toate formele de<br />
căsnicie lunară servesc aceluiaşi scop, deşi poate nu tot atât de bine.<br />
Ne spuse noapte bună şi se retrase. Întotdeauna aveam la mine o<br />
fotografie de-a familiei mele, cea mai nouă, nunta noastră cu<br />
Wyoming. Miresele erau foarte frumoase, iar Wyoh strălucea pur şi<br />
simplu. Noi, bărbaţii, arătam chipeşi şi fericiţi, cu Bunicul înalt şi<br />
mândru de eveniment. Nu dădea nici pe departe impresia că ar fi<br />
ramolit.<br />
Dar am fost foarte dezamăgit. S-au uitat la ea într-un mod ciudat.<br />
Bărbatul – îl chema Mathews – îmi zise:<br />
— Vă puteţi lipsi de această fotografie, colonele?<br />
M-am tras înapoi.<br />
— Nu, e singura pe care o am. Şi sunt foarte departe de casă.<br />
— Pentru o clipă, vreau să spun. Permiteţi-mi doar s-o fotografiez.<br />
Chiar aici, nici nu e nevoie s-o lăsaţi din mână.<br />
— O, sigur, sigur!<br />
Eu nu eram prea fotogenic, ăsta eram, ce să-i faci, dar Wyoh arăta<br />
grozav, chiar mai drăguţă decât Lenore.<br />
Au fotografiat-o, iar a doua zi de dimineaţă nişte tipi s-au năpustit<br />
în apartamentul de la hotel, m-au trezit, m-au arestat, m-au luat din<br />
scaunul cu rotile şi m-au aruncat într-o celulă cu gratii! Pentru<br />
bigamie. Pentru poligamie. Pentru imoralitate făţişă şi pentru incitare<br />
publică a altora la acelaşi lucru.<br />
Eram bucuros că Mami nu era lângă mine ca să mă vadă.<br />
19<br />
Lui Stu i-a trebuit o zi întreagă ca să-mi obţină transferul cazului la<br />
un tribunal al Naţiunilor Federative, care l-ar fi rezolvat favorabil mie.<br />
Avocaţii lui Stu au cerut respingerea cazului pe baza imunităţii<br />
diplomatice. Judecătorii N. F. n-au căzut în cursă, dar au notat că<br />
pretinsele delicte au avut loc în afara jurisdicţiei Curţii inferioare, în<br />
afară de cel care se referea la incitarea publică, pe care l-au găsit
neacoperit de probe. Federaţia Naţiunilor nu avea nici un fel de lege<br />
cu privire la căsnicie. Nici nu ar fi fost posibil, exista doar o regulă prin<br />
care fiecărei naţiuni i se cerea să acorde „credinţă totală" obiceiurilor<br />
matrimoniale ale altor naţiuni.<br />
Din cele unsprezece miliarde de oameni care trăiesc pe Pământ,<br />
şapte miliarde trăiesc în locuri unde poligamia este un fapt cotidian,<br />
iar manipulatorii de opinie ai lui Stu au lansat ideea de „persecuţie".<br />
Asta ne aduse simpatia oamenilor care nu auziseră de noi şi nici n-ar<br />
fi auzit. În America de Nord poligamia nu este legală, dar există<br />
principiul după care se conduc foarte mulţi, „trăieşte şi lasă-i şi pe<br />
alţii să trăiască". Asta era bine, pentru că e important să atragi<br />
atenţia asupra ta. Pentru cea mai mare parte a acestor miliarde de<br />
roiuri de albine, Luna nu însemna nimic. Rebeliunea noastră nici nu<br />
fusese remarcată.<br />
Oamenii lui Stu se gândiseră bine când au plănuit arestarea mea.<br />
Nu mi-au spus imediat, m-au lăsat să mă calmez şi să văd care sunt<br />
avantajele acestei strategii. A fost nevoie de un judecător stupid, de<br />
un şerif corupt şi de o prejudecată locală barbară pe care am<br />
declanşat-o cu acea fotografie drăguţă de familie. Stu a recunoscut<br />
mai târziu că pe judecător l-au enervat culorile pozei şi şi-a pierdut<br />
firea, comportându-se prosteşte, pe lângă că era din naştere un prost<br />
cu diplomă.<br />
Singura mea consolare, că Mami nu-mi putea vedea isprava, a fost<br />
spulberată imediat. Fotografiile făcute la închisoare, în care ieşisem<br />
cu o faţă fioroasă, se lăfăiau în toate ziarele lunare, iar comentariile<br />
lor erau dintre cele mai scabroase şi nu pomeneau nici măcar un<br />
cuvânt despre numărul foarte mare al celor care deplângeau<br />
nedreptatea. Ar fi trebuit să am mai multă încredere în Mimi. Nu i-a<br />
fost ruşine, ci dimpotrivă a vrut să vină pe Pământ ca să sfâşie în<br />
bucăţi câţiva oameni.<br />
Dacă arestarea mea pe Pământ a înregistrat câteva succese, pe<br />
Lună a produs adevărate mişcări sociale. Lunarii au devenit mai uniţi<br />
decât fuseseră vreodată. Ei au luat toată povestea ca pe o chestiune<br />
personală, iar Adam Selene şi Simon Jester le-au dat apă la moară.<br />
Lunarii sunt nepăsători până la Un punct. Femeile, toate doamnele<br />
lunare s-au simţit insultate de fiecare ştire terestră, iar lunarii adulţi,<br />
care nu se băgaseră în politică până atunci, au descoperit brusc că eu<br />
eram omul lor.<br />
Dansul taurilor – bătrânii ocnaşi se simţeau superiori celor care nu<br />
fuseseră deportaţi. Mai târziu, m-am trezit salutat de foştii<br />
condamnaţi cu „Salut, ocnaşule", un salut de bandă secretă. Era<br />
semnul că fusesem acceptat.<br />
Dar la momentul acela al evenimentelor nu vedeam nici un<br />
avantaj din toată povestea cu arestarea mea! Am fost împins de colocolo,<br />
m-au tratat ca pe-o vită, mi-au luat amprentele, m-au<br />
fotografiat, mi-au dat de mâncare numai lături, nici porcii n-ar fi<br />
mâncat aşa ceva, am fost expus celor mai grave umilinţe şi numai<br />
forţa de gravitaţie a Pământului m-a oprit să nu omor pe cineva. Dacă<br />
aş fi avut braţul numărul 6 când m-au arestat, poate că aş fi încercat<br />
să-i fac cuiva felul.<br />
Cum am fost eliberat, m-am calmat. O oră mai târziu, eram în<br />
drum spre Agra. În sfârşit, fusesem convocaţi de Comitet. Am avut o<br />
senzaţie plăcută când am ajuns din nou în palatul maharajahului, dar<br />
schimbarea de fus orar, de la unsprezece la trei, nu ne îngădui să ne<br />
odihnim. Am intrat la audiere cu ochii împăienjeniţi de somn.<br />
Rezistam numai cu ajutorul energizantelor.
Audierea se făcea numai într-un singur sens, noi ascultam, în timp<br />
ce preşedintele vorbea într-una. Discursul lui ţinu cam o oră. Pe scurt,<br />
ni se respingeau cererile. Nu putea fi abandonată tutela sacră a<br />
Autorităţii Lunare. Nu putea fi tolerată bulibăşeala de pe Lună. Mai<br />
mult, tulburările recente arătaseră că Autoritatea fusese prea blândă<br />
cu noi. Greşeala trebuia corectată acum, cât nu era prea târziu, printrun<br />
program energic, un plan pe cinci ani în care urmau să fie revizuite<br />
toate fazele vieţii – în opinia Autorităţii. S-a trasat un nou cod de legi.<br />
Comitetul avea să instituie tribunale civile şi penale în beneficiul<br />
„clienţilor-angajaţi" – adică toate persoanele din zona custodiei, nu<br />
doar condamnaţii cu sentinţe neîncheiate. Urmau să se fondeze şcoli<br />
publice, plus şcoli de îndoctrinare a adulţilor, pentru clienţii-angajaţi<br />
care aveau nevoie de aşa ceva. Trebuia să se creeze un comitet de<br />
planificare economică, industrială şi agricolă pentru asigurarea<br />
deplinei şi celei mai eficiente folosiri a resurselor Lunii şi a forţei de<br />
muncă a clienţilor-angajaţi. Se adoptase un obiectiv interimar de<br />
creştere a transporturilor de patru ori în cinci ani, cu o cifră uşor de<br />
realizat – dacă se aplica planificarea ştiinţifică a resurselor şi a forţei<br />
de muncă. Prima fază consta în retragerea clienţilor-angajaţi de la<br />
ocupaţii considerate a fi neproductive şi trecerea lor la forarea unui<br />
nou sistem de tunele-ferme pentru culturile hidroponice, proiect care<br />
să nu înceapă mai târziu de martie 2078. Aceste noi ferme mamut<br />
aveau să fie administrate de Autoritatea Lunară după metode<br />
ştiinţifice şi nu lăsate la bunul plac al proprietarilor particulari. Se<br />
preconiza ca acest sistem să producă la sfârşitul perioadei de cinci ani<br />
întreaga cotă de cereale. Între timp, clienţilor-angajaţi care produceau<br />
cereale în sistem de ferme particulare li se permitea să continue. Dar<br />
urmau să fie absorbiţi de noul sistem, pentru că metodele lor mai<br />
puţin eficiente nu mai erau necesare.<br />
Preşedintele îşi ridică privirea din hârtii.<br />
— Pe scurt, coloniile lunare vor fi civilizate şi aduse la o<br />
coordonare managerială, la fel cu restul celorlalte popoare civilizate.<br />
Oricât ar fi de neplăcut, eu cred – şi vorbesc acum ca cetăţean şi nu<br />
ca preşedinte al acestui comitet – că trebuie să vă mulţumim pentru<br />
că ne-aţi atras atenţia asupra unei situaţii care trebuia să fie<br />
îndreptată.<br />
Eram cât pe-aici să-l strâng de gât. Clienţi-angajaţi! Iată un mod<br />
elegant de a nu spune brutal sclavi. Dar profesorul zise liniştit:<br />
— Planurile propuse mi se par interesante. Se permit întrebări?<br />
Doar pentru informare?<br />
— Pentru informare, da.<br />
Americanul din Comitet se aplecă în faţă.<br />
— Să nu credeţi că vom accepta vreun răspuns obraznic din<br />
partea voastră, oameni ai cavernelor! Aşa că aveţi grijă cum vă<br />
purtaţi! Nu aveţi voie să vă purtaţi cum vă taie capul!<br />
— Linişte, spuse preşedintele. Continuaţi, profesore.<br />
— Mi se pare ciudat termenul de „client-angajat". Pot să afirm că<br />
majoritatea locuitorilor de pe principalul satelit al Pământului nu sunt<br />
condamnaţi eliberaţi, ci oameni născuţi liberi?<br />
— Bineînţeles, aprobă afabil preşedintele. S-au studiat toate<br />
aspectele legale ale noii politici. Cu mici excepţii, cam 91% din<br />
colonişti au cetăţenie originală sau derivată în diverse naţiuni<br />
membre ale Naţiunilor Federative. Cei care doresc să se întoarcă în<br />
ţările lor au tot dreptul s-o facă. Veţi fi încântaţi aflând că Autoritatea<br />
se gândeşte la un plan, prin care se pot aranja împrumuturi pentru<br />
costul transportului... probabil sub supravegherea Crucii Roşii
Internaţionale şi a Semilunii Roşii. Aş adăuga că eu unul susţin din<br />
toată inima acest plan, pentru că face ca orice discuţie despre munca<br />
de sclavi să fie inutilă.<br />
Zâmbi cu superioritate.<br />
— Înţeleg, aprobă profesorul. Un act cât se poate de uman.<br />
Comitetul – Autoritatea – s-a gândit că foarte mulţi oameni, dacă nu<br />
toţi, n-ar mai putea să trăiască pe această planetă din punct de<br />
vedere biologic? Ei sunt supuşi unui exil permanent şi definitiv<br />
datorită schimbărilor fiziologice produse în ei. N-ar mai putea trăi<br />
niciodată într-un câmp gravitaţional de şase ori mai mare decât acela<br />
la care s-au adaptat corpurile lor. S-a gândit Comitetul la aşa ceva?<br />
Ticălosul îşi ţuguie buzele ca şi cum de-abia acum i-ar fi trecut prin<br />
cap asemenea idee.<br />
— Vorbind doar în numele meu, n-aş fi gata să afirm că ceea ce aţi<br />
spus este şi adevărat. Ar putea fi adevărat pentru unii, dar nu şi<br />
pentru alţii. Oamenii sunt diferiţi. Prezenţa voastră aici demonstrează<br />
că nu este imposibil pentru un lunar să se întoarcă pe Pământ.<br />
Oricum, noi nu vrem să forţăm pe nimeni să se întoarcă. Sperăm că<br />
vor alege să rămână şi să-i putem încuraja şi pe alţii să emigreze pe<br />
Lună. Dar astea sunt opţiuni individuale, conform libertăţilor<br />
garantate de Marea Cartă. Iar în privinţa acestor aşa-zise schimbări<br />
fiziologice, nu cred că reprezintă o problemă legală. Dacă cineva<br />
consideră că e mai bine sau că ar fi mai fericit dacă ar rămâne pe<br />
Lună, ăsta e dreptul lui.<br />
— Înţeleg, domnule. Suntem liberi. Liberi să rămânem pe Lună şi<br />
să muncim la sarcinile şi la salariile stabilite de voi... sau suntem liberi<br />
să ne întoarcem pe Pământ şi să murim.<br />
Preşedintele ridică din umeri.<br />
— Dumneavoastră ne credeţi nişte ticăloşi, dar nu e adevărat.<br />
Dacă aş fi tânăr, aş emigra pe Lună. Acolo sunt mari posibilităţi de<br />
extindere! Nu mă deranjează denaturările voastre de la realitate,<br />
pentru că istoria ne va da dreptate.<br />
Eram surprins de reacţia profesorului. Nu se mai lupta. Părea<br />
pasiv. A avut de îndurat câteva săptămâni de încordare şi o noapte<br />
rea pe deasupra lor. A spus doar atât:<br />
— Onorabile preşedinte, presupun că se vor relua transporturile<br />
spre Lună. Se poate aranja ca eu şi colegul meu să plecăm cu prima<br />
navă? Pentru că, domnule, trebuie să recunosc că slăbiciunea<br />
gravitaţională de care vă vorbeam, este, în cazul nostru, foarte reală.<br />
Misiunea noastră a luat sfârşit. Trebuie să ne întoarcem acasă.<br />
Nici o vorbă despre şlepurile de cereale. Nimic despre aruncatul<br />
pietrelor, nici măcar despre faptul că degeaba baţi vaca, să dea lapte.<br />
Profesorul părea obosit. Preşedintele se aplecă în faţă şi vorbi cu o<br />
satisfacţie răutăcioasă.<br />
— Profesore, asta prezintă unele dificultăţi. Ca să fiu mai bine<br />
înţeles, se pare că sunteţi vinovat de înaltă trădare împotriva Marii<br />
Carte şi a întregii omeniri... şi s-a pus problema unei condamnări.<br />
Totuşi, nu mă îndoiesc că se va pronunţa doar o sentinţă cu<br />
suspendare împotriva unui om de vârsta şi de condiţia<br />
dumneavoastră. Credeţi că ar fi prudent să vă dăm permisiunea să vă<br />
întoarceţi în locul în care aţi comis aceste acte – ca să provocaţi şi<br />
alte necazuri?<br />
Profesorul oftă.<br />
— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Acum, domnule, îmi permiteţi? Sunt<br />
obosit.<br />
— Bineînţeles. Dar rămâneţi la dispoziţia acestui comitet.
Întrerupem audierea. Colonele Davis...<br />
— Domnule?<br />
Întorsesem scaunul cu rotile pentru a-l scoate imediat pe profesor,<br />
pentru că îngrijitorii lui nu fuseseră lăsaţi să intre.<br />
— Aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră. În biroul meu.<br />
— A!<br />
M-am uitat la profesor. Avea ochii închişi şi părea inconştient. Dar<br />
mişcă un deget, făcându-mi semn să mă apropii de el.<br />
— Onorabile preşedinte, eu sunt mai mult infirmier, decât<br />
diplomat, trebuie să am grijă de el. E bătrân şi bolnav.<br />
— Se vor ocupa îngrijitorii de el.<br />
— Atunci...<br />
M-am apropiat de profesor cât îmi permitea scaunul şi m-am<br />
aplecat asupra lui.<br />
— Profesore, te simţi bine?<br />
Îmi şopti foarte slab:<br />
— Vezi ce vrea. Fii de acord cu el, dar încearcă să tragi de timp.<br />
Câteva clipe mai târziu, eram singur cu preşedintele, într-o<br />
încăpere cu uşa etanşă încuiată. Asta nu însemna nimic, camera<br />
putea să aibă o grămadă de „urechi", plus cea din braţul meu stâng.<br />
— Beţi ceva? mă întrebă. O cafea?<br />
— Nu, mulţumesc, domnule. Trebuie să am grijă de dieta mea aici.<br />
— Da, cred că da. Chiar trebuie să staţi în scaunul cu rotile? Nu<br />
păreţi bolnav.<br />
— Dacă trebuie, pot să mă ridic şi pot să merg şi prin cameră. S-ar<br />
putea să ameţesc. Sau mai rău. Prefer totuşi să nu risc. Cântăresc de<br />
şase ori mai mult decât ar trebui. Inima mea nu este obişnuită cu aşa<br />
ceva.<br />
— Da, cred că da. Colonele, am auzit că aţi avut nişte probleme<br />
stupide în America de Nord. Îmi pare tare rău, sincer vă spun. E un loc<br />
barbar, nu-mi place să mă duc acolo. Cred că vă întrebaţi de ce am<br />
vrut să vă vorbesc personal.<br />
— Nu, domnule, cred că-mi veţi spune la momentul respectiv. Mă<br />
întrebam numai de ce mă numiţi colonel.<br />
Scoase un sunet ca un lătrat. Se străduise să râdă.<br />
— Din obişnuinţă, cred. O viaţă întreagă de protocol lasă urme.<br />
Totuşi, s-ar putea să fie bine pentru dumneavoastră să continui să mă<br />
adresez cu acest titlu. Spuneţi-mi, ce părere aveţi despre planul<br />
nostru trasat pe cinci ani?<br />
Era putred.<br />
— Pare gândit cu chibzuinţă.<br />
— Da, ne-am gândit mult la el. Colonele, păreţi un tip raţional, ştiu<br />
că sunteţi inteligent, vă cunosc nu numai trecutul, ci practic fiecare<br />
cuvânt pe care l-aţi spus, aproape chiar şi gândurile de când aţi pus<br />
piciorul pe Pământ. V-aţi născut pe Lună? Vă consideraţi un patriot? Al<br />
Lunii?<br />
— Cred că da. Am tendinţa de a mă gândi la ceea ce am făcut ca<br />
la ceva care trebuia făcut.<br />
— Între noi fie vorba, aveţi dreptate. Nebunul ăla bătrân de<br />
Hobart! Colonele, este un plan bun... dar îi lipseşte un conducător.<br />
Dacă sunteţi cu adevărat un patriot sau, hai să spunem un om practic,<br />
gândindu-vă la interesele ţării, cred că aţi fi omul care să-l duceţi la<br />
îndeplinire.<br />
Ridică mâna şi continuă:<br />
— Nu vă pripiţi! Nu vă cer să spionaţi, să deveniţi un trădător sau<br />
altceva de genul ăsta. Asta e şansa dumneavoastră să vă dovediţi
patriotismul – şi nu să fiţi un pseudo-erou care se lasă ucis pentru o<br />
cauză pierdută. Gândiţi-vă bine la asta: credeţi că e posibil ca toate<br />
coloniile lunare să reziste în faţa forţelor pe care le pot trimite<br />
Naţiunile Federative de pe Pământ? Nu sunteţi militar – şi mă bucur<br />
că nu sunteţi – dar sunteţi un tehnician, ştiu şi asta de asemenea.<br />
După părerea dumneavoastră sinceră, de câte nave şi bombe credeţi<br />
că ar fi nevoie pentru distrugerea coloniilor lunare?<br />
— O navă şi şase bombe, am răspuns.<br />
— Corect! Dumnezeule, ce bine e să vorbeşti cu o persoană<br />
inteligentă. Cred că două bombe ar trebui să fie cât se poate de mari,<br />
probabil vor necesita o construcţie specială. Ar mai rămâne în viaţă o<br />
mână de oameni, pe care o navă i-ar distruge imediat.<br />
— Recunosc, domnule, dar profesorul de la Paz a arătat că nu<br />
obţineţi lapte bătând vaca. Şi în mod sigur nu-l veţi obţine omorând-o.<br />
— De ce credeţi că am stat pe loc şi n-am acţionat timp de-o lună?<br />
Colegul meu idiot – nu-l numesc – spunea ceva de răspunsuri<br />
obraznice. Pe mine nu mă deranjează răspunsurile obraznice, sunt<br />
doar nişte cuvinte. Pe mine mă interesează rezultatele. Nu, dragă<br />
colonele, nu vom ucide vaca... dar dacă ne obligaţi, putem face ca<br />
vaca să ştie că poate fi ucisă. Bombele cu hidrogen sunt jucării<br />
scumpe, dar ne putem permite să pierdem câteva ca lovituri de<br />
avertisment, să le risipim pe piatra goală, pentru a avertiza vaca de<br />
ceea ce i se poate întâmpla în caz de nesupunere. Dar asta reprezintă<br />
mai multă forţă decât am vrea să folosim, s-ar putea să speriem de-a<br />
binelea vaca şi să i se acrească laptele.<br />
Scoase din nou un râs ca un lătrat.<br />
— E mai bine să o convingem pe nebunatică să renunţe de bunăvoie.<br />
Am aşteptat.<br />
— Nu vreţi să ştiţi cum? mă întrebă el.<br />
— Cum? am acceptat.<br />
— Prin dumneavoastră. Nu spuneţi nimic, lăsaţi-mă doar să vă<br />
explic...<br />
Mă duse pe muntele ispitirii şi-mi oferi toate bogăţiile Pământului.<br />
Sau ale Lunii. Să iau slujba de „Protector Temporar", înţelegând prin<br />
asta că era a mea definitiv dacă mă descurcam. Trebuia să-i conving<br />
pe lunari că nu pot învinge. Să-i conving că acest nou aranjament era<br />
în avantajul lor şi să accentuez beneficiile: şcoli gratuite, spitale<br />
gratuite, toate gratuite – detaliile mai târziu – un guvern atotştiutor şi<br />
atotputernic, la fel ca pe Terra. La început, se vor pune impozite mici,<br />
care vor fi manevrate în aşa fel încât să nu se simtă la buzunar. Se<br />
vor lua din salarii şi din taxe pe împrumuturile pentru transporturile<br />
de cereale. Dar, cel mai important, de data asta, Autoritatea nu va<br />
mai trimite un băiat ca să facă treaba unui om matur, ci două<br />
regimente de poliţie.<br />
— Dragonii Păcii au fost o greşeală, zise el, o greşeală pe care n-o<br />
vom mai repeta. Rămâne între noi, dar motivul, pentru care a durat o<br />
lună ca să rezolvăm problema trupelor, a fost că a trebuit să<br />
convingem comisia controlului păcii că o mână de oameni nu pot<br />
supraveghea şase milioane de indivizi răspândiţi în şase oraşe mari şi<br />
în alte cincizeci mai mici. Deci, dumneavoastră veţi începe aplicarea<br />
planului cu un ajutor destul de eficient din partea poliţiei – nu trupe de<br />
luptă, ci poliţie militară, obişnuită să-i ţină în frâu pe civili cu minim de<br />
agitaţie. Pe lângă asta, vor avea trupe auxiliare feminine, cele zece<br />
procente standard – şi nu vor mai fi plângeri pentru violuri. Ei bine,<br />
domnule? Credeţi că puteţi s-o scoateţi la capăt ştiind ce e mai bine
pe termen lung pentru poporul vostru?<br />
I-am răspuns că am nevoie de timp să studiez problema, mai ales<br />
planurile şi cotele cincinale, ca nu cumva să iau o decizie greşită.<br />
— Sigur, sigur! se arătă el de acord. Am să vă dau o copie a cărţii<br />
albe pe care am întocmit-o. Luaţi-o acasă şi studiaţi-o, gândiţi-vă la ea<br />
peste noapte. Mâine vom vorbi din nou. Daţi-mi cuvântul de onoare că<br />
nu veţi vorbi cu nimeni. Nu e un secret, de fapt... dar aceste lucruri<br />
trebuie mai întâi puse bine la punct şi apoi făcute publice. Venind<br />
vorba de publicitate, o să aveţi nevoie de ajutor şi-l veţi primi. Vom<br />
cheltui şi pentru trimiterea unor specialişti, vom plăti cât costă, le<br />
vom permite accesul la centrifugă aşa cum o fac oamenii de ştiinţă,<br />
ştiţi la cine mă refer. De data asta, o vom face cum trebuie. Nebunul<br />
ăla de Hobart a murit, nu?<br />
— Nu, domnule. Dar, oricum, e senil.<br />
— Ar fi trebuit să-l ucideţi. Iată copia planului.<br />
— Domnule, pentru că veni vorba de oameni bătrâni, profesorul<br />
de la Paz nu poate rămâne pe Pământ. N-ar mai trăi şase luni.<br />
— Aşa e cel mai bine, nu?<br />
Am încercat să-i răspund cât mai calm posibil:<br />
— M-aţi înţeles greşit. Este foarte iubit şi respectat de lunari. Cel<br />
mai bine ar fi ca eu să-l conving că vorbiţi serios despre bombele cu<br />
hidrogen şi că datoria lui e să salveze ce se mai poate. Oricum, dacă<br />
mă întorc fără el... ei bine, nu numai că nu ştiu cum am să dau ochii<br />
cu ceilalţi, dar nici nu ştiu dacă o să supravieţuiesc suficient timp ca<br />
să încerc să mai fac ceva.<br />
—Hm... am să mă gândesc la asta. Vorbim mâine. Să zicem să ne<br />
întâlnim la ora două după-amiază.<br />
Am plecat şi, imediat ce m-am urcat în ambulanţă, am început să<br />
tremur. Nu suport întâlnirile la nivel înalt.<br />
Stu mă aştepta, împreună cu profesorul.<br />
— Ei? mă întrebă profesorul.<br />
M-am uitat în jur şi-am făcut un semn la ureche. Ne-am apropiat<br />
capetele de cel al profesorului şi am pus două pături peste noi. Targa<br />
era sigură, ca şi scaunul meu, le controlam în fiecare dimineaţă. Dar<br />
eram mai în siguranţă dacă vorbeam în cameră cu păturile puse peste<br />
noi.<br />
Am început să le povestesc. Profesorul mă întrerupse:<br />
— O să discutăm mai târziu despre strămoşii şi obiceiurile lui.<br />
Vreau faptele.<br />
— Mi-a oferit slujba Temnicerului-şef. Dar sub o altă denumire:<br />
Custode.<br />
— Sper că ai acceptat.<br />
— Nu în totalitate. Trebuie să studiez gunoiul ăsta şi să-i dau un<br />
răspuns până mâine. Stu, cât de repede se poate aplica planul de<br />
evadare?<br />
— L-am început deja. Aşteptam să te întorci. Dacă te mai lăsau să<br />
te mai întorci.<br />
Am muncit din greu timp de o oră şi jumătate. Stu a adus cu el un<br />
hindus subţirel îmbrăcat în dhoti 55 . Într-o jumătate de ceas l-a<br />
transformat într-o copie fidelă a profesorului, după care Stu l-a mutat<br />
pe profesor de pe targă pe divan. A fost mai uşor să-mi facă mie o<br />
dublură. Dublurile noastre au fost duse spre seară în livingul<br />
apartamentului şi cina ne-a fost adusă<br />
acolo A urmat un du-te vino. Printre persoanele care au ieşit de-<br />
55 Îmbrăcăminte indiană
acolo se afla şi o bătrână hindusă îmbrăcată în sari, sprijinindu-se de<br />
braţul lui Stuart LaJoie. În urma lor am ieşit eu, arătând ca un babu<br />
rotofei.<br />
A fost destul de greu să-l urcăm pe profesor pe scară pe acoperiş.<br />
Nu purtase niciodată greutăţi la picioare şi stătuse lungit în targă mai<br />
mult de o lună.<br />
Dar Stu îl sprijini, iar eu am urcat singur cele treisprezece trepte.<br />
Când am ajuns pe acoperiş, credeam că-mi plesneşte inima. Dar i-am<br />
zis lui Stu să nu se oprească. Din întuneric apăru un avion micuţ, la<br />
ţanc, iar zece minute mai târziu eram în nava închiriată pe care o<br />
folosisem cu o lună înainte. Două minute după aceea decolam spre<br />
Australia. Nu ştiu cât a costat pregătirea acestui dans, dar totul a<br />
mers şnur.<br />
M-am întins lângă profesor, mi-am recăpătat suflarea şi i-am zis:<br />
— Cum te simţi, profesore?<br />
— Bine, puţin obosit. Frustrat.<br />
— Ja, da. Frustrat.<br />
— Pentru că n-am apucat să văd Taj Mahal. Când eram tânăr n-am<br />
avut niciodată ocazia, iar aici am fost la mai puţin de un kilometru sau<br />
doi timp de câteva zile şi tot nu l-am văzut. Şi nu-l voi mai vedea<br />
niciodată.<br />
— E doar un mormânt, la urma urmei.<br />
— Şi Elena din Troia a fost doar o femeie. Dormi, fiule.<br />
Am aterizat în jumătatea chinezească a Australiei, într-un loc care<br />
se numea Darwin, unde am fost duşi direct la o navă, puşi în cuşetele<br />
de acceleraţie şi drogaţi pentru a ne face călătoria mai puţin<br />
infernală. Profesorul adormise deja, iar eu începusem să simt efectul<br />
narcoticului, când intră Stu, zâmbi şi se legă jos lângă noi. M-am<br />
holbat la el.<br />
— Şi tu? Cine mai rămâne aici, să aibă grijă de prăvălie?<br />
— Oamenii care au făcut toată treaba adevărată tot timpul.<br />
Treburile sunt aranjate şi nu mai e nevoie de mine aici. Mannie,<br />
bătrâne, nu vreau să rămân izolat, departe de casă, adică de Lună,<br />
vreau să zic, dacă aveai cumva vreo îndoială... Asta e ultimul tren<br />
spre Shanghai.<br />
— Ce legătură are Shanghai-ul cu asta?<br />
— Las-o baltă, Mannie. Sunt la pământ. Sunt falit. Am datorii în<br />
toate părţile, datorii ce vor fi plătite numai dacă unele treburi vor<br />
merge aşa cum m-a convins Adam Selene că vor merge după puţină<br />
vreme. Şi sunt urmărit sau voi fi, în mod sigur, pentru atentat<br />
împotriva liniştii publice şi a demnităţii. Ia-o cum vrei. I-am scutit de<br />
efortul deportării mele. Crezi că mai pot învăţa la vârsta mea să fiu<br />
miner?<br />
Mă simţeam înceţoşat, narcoticul îşi făcea efectul.<br />
— Stu, pe Lună n-o să fii bătrân... abia la început... oricum... rămâi<br />
la masa noastră pentru totdeauna. Lui Mimi îi place de tine.<br />
— Mulţumesc, amice, s-ar putea s-o fac. Lumina de avertisment!<br />
Respiră adânc!<br />
Brusc, am fost doborâţi de 10g.<br />
20<br />
Nava noastră era genul de feribot pământ-orbită folosit pentru<br />
sateliţii cu oameni la bord, pentru aprovizionarea navelor N. F. care
patrulau pe orbită, şi pentru pasagerii spre şi dinspre sateliţii cu<br />
aşezăminte de plăcere şi jocuri de noroc. Acum transporta trei<br />
pasageri în loc de patruzeci, cu o încărcătură formată numai din trei<br />
costume de presiune şi un tun de alamă (sigur, jucăria tâmpită era cu<br />
noi) care ajunseseră în Australia cu o săptămână înaintea noastră, iar<br />
nava Lark nu avea la bord decât comandantul şi un pilot ciborg.<br />
Dar era supraîncărcată cu combustibil.<br />
Ne-am apropiat cum trebuie (aşa ni s-a spus) de satelitul<br />
Elysium... apoi am trecut brusc de la viteza orbitală la cea de<br />
desprindere. A fost o schimbare mai violentă decât la lansare.<br />
Am fost reperaţi de observatorul N. F. Ni s-a comandat să oprim şi<br />
să ne explicăm. Asta am aflat-o de la Stu, singurul care-şi revenise şi<br />
se bucurase de luxul lipsei de gravitaţie legat doar cu o curea.<br />
Profesorul era încă inconştient. — Au vrut să ştie cine suntem şi ce<br />
facem, îmi spuse<br />
Stu. Noi le-am zis că suntem o navă chinezească de cercetare a<br />
cerului de graniţă, „Floarea de lotus" şi avem un scop umanitar, acela<br />
de-ai salva pe oamenii de ştiinţă părăsiţi pe Lună – ne-am identificat<br />
ca fiind „Floare de lotus".<br />
— Dar transponderul?<br />
— Mannie, dacă am primit ceea ce am plătit, înseamnă că<br />
transponderul ne-a identificat ca „Lark" până acum zece minute... iar<br />
acum ne identifică drept „Lotus". Vom afla în curând. O singură navă<br />
dacă va trage o rachetă în noi, ne va nimeri – se opri ca să se uite la<br />
ceas – peste douăzeci şi şapte de minute după spusele domnului<br />
electronic care conduce găleata asta. Dacă nu se întâmplă nimic până<br />
atunci, şansele de a fi nimeriţi scad spre zero. Dacă eşti îngrijorat şi<br />
vrei să spui rugăciuni sau vrei să trimiţi mesaje – acum e momentul so<br />
faci.<br />
— Crezi c-ar trebui să-l trezim pe profesor?<br />
— Nu, lasă-l să doarmă. Poţi să găseşti un mod mai plăcut de a<br />
face saltul instantaneu de la un somn liniştit la un nor de gaz radiant?<br />
Doar dacă ştii că are de îndeplinit anumite necesităţi religioase. Nu mi<br />
s-a părut niciodată să fie un om bisericos din punct de vedere al<br />
doctrinei ortodoxe.<br />
— Nu e. Dar dacă tu ai asemenea îndatoriri, nu vreau să te reţin.<br />
— Mersi, m-am ocupat de pacea sufletului înainte să părăsim<br />
Pământul. Dar tu, Mannie? Nu sunt un padre 56 , dar am să mă strădui,<br />
dacă-ţi pot fi de folos. Ai vreun păcat de mărturisit, amice? Dacă vrei<br />
să te spovedeşti, ştiu câte ceva despre păcate.<br />
I-am spus că nu simţeam nevoia. Apoi mi-am adus aminte de<br />
păcatele mele, ţineam la unele dintre ele şi i-am oferit o variantă care<br />
mi s-a părut rezonabilă. Mărturisirea mea i-a trezit amintiri, care la<br />
rândul lor mi-au adus mie alte amintiri. Veni şi momentul zero şi trecu<br />
înainte ca noi să ne epuizăm lista păcatelor. Stu LaJoie este persoana<br />
cea mai potrivită cu care să-ţi petreci ultimele minute din viaţă, chiar<br />
dacă se dovedesc a nu fi ultimele.<br />
Aveam două zile la dispoziţie în care nu puteam să facem altceva<br />
decât să trecem prin rutinele drastice de carantină care ne fereau să<br />
ducem pe Lună cine ştie ce boli. Dar nu mă deranja să tremur de la<br />
frigul artificial sau să ard de febră. Căderea liberă era o uşurare<br />
minunată şi eram nespus de fericit, pentru că eram pe drumul spre<br />
casă.<br />
Sau pe jumătate fericit – profesorul mă întrebă ce mă necăjea.<br />
56 Părinte (în 1. spaniolă în text).
— Nimic, i-am spus. Abia aştept să ajung acasă. Dar, adevărul e că<br />
mi-e ruşine să apar aşa după ce-am eşuat în planul nostru. Profesore,<br />
unde am greşit?<br />
— Am eşuat, băiete?<br />
— Nu văd cum am putea spune altfel. Am cerut să fim recunoscuţi<br />
ca stat independent şi n-am reuşit.<br />
— Manuel, îţi datorez scuze. Îţi aduci aminte de prezicerea lui<br />
Adam Selene despre şansele noastre de dinaintea plecării?<br />
Stu nu ne putea auzi, dar Mike era un cuvânt pe care nu-l<br />
foloseam niciodată, întotdeauna spuneam Adam Selene – pentru mai<br />
multă siguranţă.<br />
— Da! Unu la treizeci şi trei. Apoi, când am ajuns pe Pământ,<br />
şansele au scăzut la un scor nenorocit de 1: 100. Cât crezi că sunt<br />
acum? 1: 1000?<br />
— Eu am primit predicţii noi la câteva zile o dată... şi ăsta e<br />
motivul pentru care-ţi datorez scuze. Ultima predicţie pe care am<br />
primit-o, chiar înainte să plecăm, includea prezumţia pe atunci<br />
netestată că vom evada, vom scăpa de pe Terra şi vom ajunge acasă<br />
cu bine. Sau măcar unul dintre noi va reuşi, ăsta a fost motivul pentru<br />
care camaradul Stu a fost convocat acasă, pentru că el are o toleranţă<br />
terestră la acceleraţia ridicată. Au fost opt predicţii de fapt, variind de<br />
la ipoteza că vom muri toţi trei şi până la ipoteza că scăpăm toţi trei.<br />
Ce procent crezi că avem acum? Zi o cifră şi hai să pariem pe ea.<br />
Pariem pe ce vrei. Îţi dau un indiciu. Eşti mult prea pesimist.<br />
— Ah... nu, la naiba! Spune-mi direct.<br />
— Acum şansele sunt de şaptesprezece la unu în favoarea noastră<br />
şi toată luna n-au făcut decât să crească. Dar n-am putut să-ţi spun.<br />
Eram uimit, încântat, fericit – jignit.<br />
— Cum adică, n-ai putut să-mi spui? Ascultă, profesore, dacă nu<br />
sunt de încredere, scoate-mă din celulă şi pune-l pe Stu în locul meu.<br />
— Te rog, fiule. Are să intre în celula noastră când ni se va<br />
întâmpla ceva vreunuia dintre noi – ţie, mie sau scumpei de Wyoh. Nam<br />
putut să-ţi spun pe Pământ – dar îţi pot spune acum – nu pentru<br />
că nu eşti de încredere, ci pentru că nu eşti actor. Îţi puteai îndeplini<br />
mult mai bine rolul dacă credeai că ţelul nostru este recunoaşterea<br />
independenţei Lunii.<br />
— Bravo, acum o zici!<br />
— Manuel, Manuel, trebuie să luptăm din greu în fiecare clipă – şi<br />
să pierdem.<br />
— Şi? Acum sunt un băieţel destul de mare ca să mi se spună<br />
adevărul?<br />
— Hai, Manuel, fii rezonabil. Faptul că n-ai ştiut exact despre ce a<br />
fost vorba ne-a crescut şansele foarte mult. Uite, poţi verifica asta cu<br />
Adam. Pot să adaug că Stu şi-a acceptat convocarea pe Lună cu<br />
voioşie, fără să întrebe de ce. Camarade, comitetul în faţa căruia neam<br />
înfăţişat era prea mic, iar preşedintele lui prea inteligent. Am<br />
riscat tot timpul ca ei să ne ofere un compromis acceptabil – iar în<br />
prima zi pericolul a fost cu adevărat mare. Dacă am fi reuşit să<br />
aducem cazul în faţa Marelui Sfat, n-ar fi existat pericolul unei acţiuni<br />
inteligente. Dar noi am fost împiedicaţi s-o facem. Singurul lucru pe<br />
care l-am putut face a fost să învrăjbim comitetul, folosindu-ne şi de<br />
insultele la persoană, pentru a fi siguri că o să aibă faţă de noi măcar<br />
o pretenţie care încalcă bunul simţ.<br />
— Cred că niciodată n-am să înţeleg politica la nivel înalt.<br />
— Posibil. Dar talentele tale se completează cu ale mele. Manuel,<br />
vrei să vezi Luna liberă?
— Ştii prea bine că vreau.<br />
— Dar în acelaşi timp ştii şi că Terra ne va învinge.<br />
— Da. Nici o predicţie nu ne-a dat nici pe departe şanse egale. Aşa<br />
că nu înţeleg de ce te-ai mai străduit să bagi zâzanie între ei...<br />
— Stai aşa. Din moment ce ei îşi pot impune voinţa asupra<br />
noastră, singura şansă pe care o aveam a fost aceea de-a le slăbi<br />
voinţa. De-asta a trebuit să mergem pe Terra. Ca să-i dezbinăm. Să le<br />
creăm opinii divergente. Cel mai viclean general din istoria Chinei a<br />
spus odată că perfecţiunea într-un război constă în subminarea<br />
voinţei inamicului, astfel încât să se predea fără luptă. Aici se<br />
regăseşte şi scopul nostru final, dar şi pericolul cel mai mare. Să<br />
zicem că în prima zi ni s-ar fi oferit un compromis ispititor. Un<br />
adevărat guvernator în locul Temnicerului-şef, posibil chiar cineva<br />
dintre oamenii noştri. Autonomie locală. Un delegat în Marele Sfat. Un<br />
preţ mai mare pentru cereale la capătul catapultei, plus un supliment<br />
pentru transporturi. Să zicem că ar fi dezaprobat politica lui Hobart,<br />
că şi-ar fi exprimat regretul pentru viol şi crime, că ar fi plătit sume<br />
mari pentru familiile victimelor. Ar fi fost de acceptat toate astea?<br />
— N-au oferit asta.<br />
— Nu, dar preşedintele era gata să ne ofere ceva de genul ăsta în<br />
prima după-amiază, şi în acel moment el ţinea frânele comitetului.<br />
Ne-a oferit un preţ destul de apropiat pentru a permite un asemenea<br />
târg. Să presupunem că s-ar fi ajuns la ceea ce am conturat eu în linii<br />
mari. Crezi că ar fi fost acceptabil pentru cei de-acasă?<br />
— Ştiu şi eu? Poate.<br />
— Mai mult decât poate, conform analizei pesimiste făcute înainte<br />
să plecăm de-acasă. Asta trebuia noi să evităm cu orice chip, un<br />
aranjament care să ne distrugă dorinţa de a ne opune, care ar fi<br />
aranjat lucrurile, fără să schimbe nimic în predicţia dezastrului pe<br />
termen lung. Aşa că am schimbat subiectul şi am distrus această<br />
posibilitate, făcându-le greutăţi pentru fleacuri şi arătându-mă ofensiv<br />
la modul politicos. Manuel, noi doi – şi Adam – ştim că trebuie să<br />
punem capăt exportului de alimente, pentru că nimic altceva nu<br />
poate salva Luna de la dezastru. Dar îţi poţi imagina un fermier de<br />
cereale care să vrea să pună capăt acestui transport?<br />
— Nu. Mă întreb cum au primit cei de-acasă întreruperea livrărilor<br />
de grâne?<br />
— N-or să zică nimic. Uite cum a făcut Adam programul:<br />
nu se va face nici un anunţ nici pe Lună, nici pe Pământ, până<br />
când nu ajungem noi acasă. Noi încă trimitem grâu. Şlepurile încă<br />
sosesc la Bombay.<br />
— Dar le-ai spus că transporturile vor înceta imediat.<br />
— Asta a fost o ameninţare, nu o promisiune. Ce mai contează<br />
câteva încărcături în plus sau în minus? Noi avem nevoie de timp. Nu<br />
sunt toţi de partea noastră, ci doar o minoritate. Există o majoritate<br />
căreia nu-i pasă, dar poate fi influenţată – deocamdată. Mai există o<br />
altă minoritate împotriva noastră... şi mă refer aici la fermierii de<br />
cereale, care n-au fost niciodată interesaţi de politică, ci de preţul<br />
grâului. Au bombănit, dar au acceptat bancnota, sperând că va avea o<br />
valoare mai târziu. Dar când vom anunţa încetarea transporturilor, vor<br />
fi clar împotriva noastră. Adam plănuieşte să avem o majoritate de<br />
partea noastră în momentul în care se va face public anunţul de<br />
încetare a transportului de cereale.<br />
— Şi cât va dura? Un an, doi?<br />
— Două-trei zile, poate patru. Au fost alese fragmente din planul<br />
pe cinci ani care au fost extrase din înregistrările făcute de tine – mai
ales oferta de trădare – am speculat arestarea ta în Kentucky.<br />
— Hei! Aş prefera să nu-mi aduc aminte de asta.<br />
Profesorul zâmbi şi-şi ridică o sprânceană.<br />
— Ah, am zis eu stânjenit, bine; dacă asta va ajuta.<br />
— Va ajuta mai mult decât orice statistică despre resursele<br />
naturale.<br />
Pilotul electronic, care ne conducea, intră printr-o singură<br />
manevră, fără să se mai obosească să orbiteze cum era procedura de<br />
obicei, dându-ne bătăi puternice de inimă. Nava era iute şi uşoară,<br />
dar schimbarea unghiului mişcării se făcea pe o distanţă sub 2, 5<br />
kilometri. Am fost gata în nouăsprezece secunde şi am ajuns jos în<br />
Johnson City. Am suportat bine aterizarea, numai că aveam o senzaţie<br />
de apăsare îngrozitoare în piept şi simţeam cum ceva uriaş îmi<br />
zdrobea inima, dar, din fericire, totul are o limită şi mi-am revenit la<br />
normal gâfâind, bucuros că am din nou greutatea normală. Dar<br />
aterizarea aproape că l-a ucis pe bietul şi bătrânul profesor.<br />
Mike mi-a spus mai târziu că pilotul refuzase să predea controlul.<br />
Dacă s-ar fi conformat, Mike ar fi adus nava jos la un nivel<br />
gravitaţional scăzut, nepericulos, ştiind că profesorul este la bord. Dar<br />
poate că pilotul ciborg a ştiut ce face, o aterizare la un nivel<br />
gravitaţional scăzut pierde masă, iar Lotus-Lark a aterizat aproape<br />
fără pierderi.<br />
Nouă nu ne păsa de chestiile astea tehnice, pentru că se părea că<br />
această aterizare stil Garrison îl terminase pe profesor. Stu a văzut<br />
asta, în timp ce eu gâfâiam. Ne-am repezit amândoi la el şi i-am făcut<br />
stimulare cardiacă, respiraţie mecanică, masaj în jurul inimii. În cele<br />
din urmă, întredeschise ochii, ne privi şi zâmbi.<br />
— O, acasă, şopti el.<br />
L-am obligat să se odihnească douăzeci de minute înainte să-l<br />
lăsăm să-şi pună costumul, ca să părăsim nava. A fost la un pas de<br />
moarte, dar n-a auzit îngerii de data asta. Comandantul umplea<br />
rezervoarele, nerăbdător să scape de noi şi să ia alţi pasageri. Era<br />
olandez de origine şi tot drumul n-a scos un cuvânt, cred că-i părea<br />
rău că banii primiţi îl tentaseră să plece într-o călătorie care îl putea<br />
ruina sau chiar ucide.<br />
Wyoh intră în navă îmbrăcată în costumul de presiune, ca să ne<br />
spună bun-venit. Nu cred că Stu a văzut-o vreodată în costum de<br />
presiune, dar cert e că n-a văzut-o niciodată blondă, pentru că n-a<br />
recunoscut-o când a intrat. Am îmbrăţişat-o, făcând abstracţie de<br />
costumul ei incomod, în timp ce Stu stătea deoparte, aşteptând să fie<br />
prezentat. Apoi, ciudatul „bărbat" în costum de presiune îl îmbrăţişă şi<br />
pe el, surprinzându-l.<br />
Am auzit vocea înăbuşită a lui Wyoh:<br />
— Dumnezeule, Mannie! Am uitat de cască.<br />
I-am desfăcut-o şi i-am scos-o. Ea îşi scutură pletele şi-mi zâmbi.<br />
— Stu, nu te bucuri că mă vezi? Nu mă cunoşti?<br />
Pe chipul lui se întinse un zâmbet încet ca răsăritul zorilor peste<br />
deşert.<br />
— Zdrasvuite, gaspaja! 57 Sunt foarte fericit că te văd.<br />
— Chiar aşa! Gospaja, zici? Pentru tine o să fiu întotdeauna Wyoh,<br />
dragule. Nu ţi-a spus Mannie că am redevenit blondă?<br />
— Ba da, dar e o diferenţă între a şti şi a vedea.<br />
— Ei, ai să te obişnuieşti.<br />
Se aplecă asupra profesorului, îl sărută, chicoti, apoi veni la mine<br />
57 Bună ziua, doamnă (în 1. rusă în text)
şi-mi acordă un „bine ai venit acasă", fără cască, făcându-ne să<br />
vărsăm câteva lacrimi de emoţie, în ciuda costumului enervant. Apoi<br />
se întoarse spre Stu şi începu să-l sărute şi pe el.<br />
El se trase puţin înapoi. Ea se opri.<br />
— Stu, ce naiba, trebuie să mă machiez din nou ca să-ţi urez bun<br />
venit?<br />
Stu se uită repede la mine, apoi o sărută. Wyoh o făcu cu pasiune,<br />
aşa cum mă sărutase şi pe mine.<br />
Abia mai târziu, mi-a explicat comportamentul lui bizar. În ciuda<br />
devotamentului lui, nu se simţea încă lunar de-a binelea şi-n plus de<br />
asta, Wyoh se căsătorise. Ce importanţă avea asta? Ei bine, pe<br />
Pământ s-ar fi iscat un scandal de-aici, iar Stu încă nu se familiarizase<br />
cu ideea că o doamnă lunară este propriul ei stăpân. Bietul de el,<br />
credea că m-aş fi simţit ofensat!<br />
Ne-am pus costumele, l-am ajutat şi pe profesor să şi-l pună şi am<br />
ieşit. Eu căram tunul sub braţ. Odată ce am ajuns sub pământ şi am<br />
trecut de ecluză, ne-am scos costumele – şi am fost încântat să văd<br />
că Wyoh purta pe dedesubt rochia roşie pe care i-o cumpărasem când<br />
ne-am cunoscut. Se şifonase, dar şi-o aranjă puţin şi fusta se umflă la<br />
loc.<br />
În camera de imigrare erau patruzeci de bărbaţi aliniaţi de-a<br />
lungul unui zid, aşa cum se proceda cu noii deportaţi. Purtau costume<br />
de presiune şi-şi ţineau căştile în mâini. Erau pământeni care<br />
mergeau acasă, turişti întârziaţi şi oameni de ştiinţă. Costumele lor de<br />
presiune nu plecau cu ei, urmau să fie aduse înapoi pe Lună înainte<br />
de decolare. I-am privit şi m-am gândit la pilotul ciborg. Când nava<br />
Lark fusese golită, rămăseseră doar trei cuşete, iar oamenii ăştia<br />
aveau să suporte acceleraţia întinşi pe podea, iar dacă comandantul<br />
nu era atent, îi făcea pilaf pe toţi la sosire.<br />
I-am zis asta lui Stu.<br />
— Nu te mai gândi, îmi spuse. Căpitanul Leures are căptuşeală de<br />
burete la bord. O să aibă grijă de ei ca de ochii din cap. Oamenii ăştia<br />
reprezintă asigurarea lui de viaţă.<br />
21<br />
Cei din familia mea se adunaseră toţi, de la Bunic până la ultimul<br />
născut al familiei şi mă aşteptau în spatele următoarei ecluze, la<br />
nivelul inferior. Ne-am îmbrăţişat cu toţii, am plâns, ne-am smiorcăit.<br />
De data asta, Stu nu a mai avut nici o reţinere. Micuţa Hazel ne-a<br />
sărutat ceremonios de bun-venit. Avea la ea şepcile libertăţii, ne-a dat<br />
câte una la fiecare şi ne-a sărutat. Ca la un semn, toată familia şi-a<br />
pus şepcile pe cap, iar eu nu ştiu de ce am început să plâng. Poate că<br />
era sentimentul de patriotism care mă invadase cu atâta intensitate,<br />
încât mă durea. Eram fericit. Sau poate că sentimentul se datora<br />
prezenţei familiei lângă mine.<br />
— Unde e Slim? am întrebat-o pe Hazel. N-a fost invitat?<br />
— N-a putut să vină. E comandant adjunct la recepţia pregătită<br />
pentru voi.<br />
— Recepţie? Dar nici nu-mi doream aşa ceva. Îmi ajunge doar<br />
întâlnirea.<br />
— Ei, o să vedeţi voi.<br />
Şi-a avut dreptate. A fost bine că familia venise să ne întâmpine.<br />
Ne-am urcat într-o capsulă şi până în L-City nu i-am mai văzut. În
Staţia de Vest ne întâmpină o mulţime care urla. Toţi aveau şepcile<br />
libertăţii pe cap. Pe mine, pe profesor şi pe Stu ne-au luat pe sus şi<br />
ne-au purtat aşa tot drumul până în Domul vechi. Eram înconjuraţi de<br />
un corp de pază format din stilyagi. Îşi făceau loc cu coatele prin<br />
mulţimea care ne aclama şi cânta. Băieţii purtau şepci roşii şi cămăşi<br />
albe, iar fetele aveau bluze albe şi şorturi de culoarea şepcilor.<br />
Când am ajuns în staţia din Domul vechi, am fost îmbrăţişat şi<br />
sărutat de femei pe care nu le mai văzusem niciodată şi nici nu<br />
aveam să le mai văd. Îmi amintesc că speram ca măsurile pe care le<br />
luasem în carantină să fi fost eficiente, pentru că altfel am fi<br />
îmbolnăvit jumătate din Luna City cu răceală sau poate cu altceva mai<br />
grav. (După cât se pare, nu am adus nici un microb, n-a fost<br />
înregistrată nici o epidemie). Mi-am adus aminte de vremea – eram<br />
copil pe atunci – când a fost epidemie de pojar şi muriseră o grămadă<br />
de oameni.<br />
Mă îngrijora şi starea profesorului. Recepţia era prea obositoare<br />
pentru un om care văzuse moartea cu ochii cu puţin mai devreme.<br />
Dar el nu numai că se bucura de eveniment, dar avu puterea să ţină<br />
şi un mic discurs în Domul vechi, unul scurt şi logic, plin de fraze<br />
răsunătoare. Întâlneai cuvintele „dragoste", „casă", „Luna", „camarazi<br />
şi vecini", chiar şi expresia „umăr la umăr", care sunau bine, pentru<br />
că transmiteau un mesaj real, viu.<br />
Sub ecranul imens pentru ştiri, de pe faţada sudică, ridicaseră o<br />
platformă. Mai întâi, Adam Selene ne salută de pe ecran. Apoi apăru<br />
profesorul. Vocea profesorului era difuzată dinspre ecran şi nu trebuia<br />
să mai strige ca să se facă auzit. Dar trebuia să facă pauze după<br />
fiecare propoziţie, pentru că urletele mulţimii acopereau chiar şi<br />
vocea puternică, bubuitoare de pe ecran. Fără îndoială că pauzele îi<br />
erau de ajutor profesorului. Dar nu mai era omul bătrân, obosit şi<br />
bolnav care fusese pe Pământ, ci părea că-şi revenise la starea lui<br />
dintotdeauna. „Pietroiul" era tonicul de care avea nevoie. Şi eu la fel!<br />
Era minunat să ai din nou greutatea ta obişnuită, să te simţi puternic,<br />
să respiri aerul curat, reîmprospătat al oraşului tău.<br />
Nu am vrut să zic oraş, pentru că nu poţi să aduni tot L-City în<br />
Domul vechi – dar erau atâţia oameni, de părea că venise toată<br />
lumea. Am încercat să număr capetele de pe o suprafaţă de zece<br />
metri pătraţi, am numărat peste două sute, dar n-ajunsesem nici la<br />
jumătate, aşa că m-am oprit. A doua zi, Cotidianul lunar a scris că<br />
mulţimea trecea de treizeci de mii de persoane. Părea de necrezut!<br />
Cuvintele profesorului ajungeau şi la cei care nu erau prezenţi,<br />
pentru că se transmiteau prin video, prin relee şi prin cabluri, în toate<br />
oraşele Lunii. Profită de ocazie şi vorbi de viitorul de sclavi pe care îl<br />
plănuise Autoritatea pentru noi. Flutură „hârtia albă".<br />
— Iat-o! strigă el. Aici sunt lanţurile voastre! Vreţi să le purtaţi?<br />
— Nuuuu!<br />
— Ei zic că trebuie. Pentru că zic că vor arunca asupra noastră<br />
bomba cu hidrogen... iar supravieţuitorii se vor preda şi vor purta<br />
lanţurile. Aşa e?<br />
— NUUU! NICIODATĂ!<br />
— Niciodată, aprobă profesorul. Ne ameninţă că vor trimite<br />
trupe... alte şi alte trupe care să ne violeze femeile şi să le ucidă.<br />
Trebuie să-i înfruntăm.<br />
— Daaa!<br />
— O să luptăm cu ei la suprafaţă, o să luptăm cu ei în metrouri, în<br />
coridoare. Dacă vom muri, trebuie să murim liberi!<br />
— Yes! Ja! Da! Spune-le asta! Spune-le!
— Şi dacă o să murim, istoria va scrie despre noi: Aceasta a fost<br />
ora de glorie a Lunii! Ori libertatea, ori moartea!<br />
Expresiile îmi păreau cunoscute. Dar aveau un sunet nou,<br />
proaspăt. M-am alăturat strigătelor. Uite... eu ştiam că nu putem să<br />
ne punem cu Terra – sunt tehnician şi ştiu că unei bombe-H nu-i pasă<br />
cât eşti de curajos. Dar eram gata să lupt! Dacă vroiau luptă, păi să le<br />
arătăm noi luptă!<br />
Profesorul îi lăsă să urle, apoi le dădu tonul la „Imnul de Luptă al<br />
Republicii", în versiunea lui Simon. Adam apăru din nou pe ecran,<br />
preluă conducerea şi cântă cu ei, iar noi am încercat să ne furişăm în<br />
spatele platformei cu ajutorul stilyagilor, în frunte cu Slim. Dar femeile<br />
nu vroiau să ne lase să plecăm, iar puştii nu făceau faţă încercând să<br />
oprească doamnele. Cu greu au reuşit. Erau două mii de oameni în<br />
jurul nostru, în timp ce eu, profesorul, Stu şi Wyoh ne-am croit drumul<br />
până în camera L de la hotelul Raffles, unde Mike-Adam ni se alătură<br />
prin video. Muream de foame, aşa că am comandat cina, iar<br />
profesorul se ţinu de noi să mâncăm înainte să ne apucăm să<br />
revedem planurile.<br />
După asta, am trecut la afaceri.<br />
Adam începu primul, zicându-mi să citesc cu voce tare cartea<br />
albă, ca să audă şi el şi camarada Wyoming...<br />
— Dar mai întâi, camarade Manuel, dacă ai înregistrările pe care<br />
le-ai făcut pe Pământ, poţi să mi le transmiţi prin telefon la birou, cu<br />
viteză maximă? Am să le pun să fie transcrise pentru studiu –<br />
deocamdată nu am primit decât rezumatele codificate transmise de<br />
camaradul Stu.<br />
Am făcut aşa cum mi se spusese, ştiind că Mike le va studia<br />
imediat – treaba cu transcrierea o spusese ca să nu-l dea de gol pe<br />
„Adam Selene". M-am hotărât să discut cu profesorul despre ideea de<br />
a-l pune pe Stu la curent cu existenţa lui Mike. Dacă Stu urma să fie în<br />
celula executivă, era o lipsă de tact să ne prefacem în continuare.<br />
Am introdus înregistrările în Mike la viteza maximă, nu mi-a luat<br />
mai mult de cinci minute, iar apoi am citit cu voce tare alte treizeci de<br />
minute. După aceea, Adam zise:<br />
— Profesore, recepţia a avut mai mult succes decât credeam,<br />
datorită discursului tău. Cred că ar trebui să discutăm embargoul în<br />
Congres imediat. Pot trimite o convocare în seara asta pentru o<br />
şedinţă mâine la prânz. Obiecţii?<br />
— Ştii, palavragii ăia o să bată pasul pe loc săptămâni în şir. Dacă<br />
tot trebuie să le-o prezinţi, eu nu văd de ce nu ai face la fel cum ai<br />
făcut cu Declaraţia. Începi târziu şi se va vota după miezul nopţii de<br />
către oamenii noştri.<br />
— Îmi pare rău, Manuel, spuse Adam. Eu am rămas în urmă cu<br />
evenimentele de pe Pământ, iar tu cu cele de aici. Nu mai sunt<br />
aceeaşi oameni. Camaradă Wyoming?<br />
— Mannie, dragule, acum funcţionează un Congres ales. Trebuie<br />
să o voteze. Congresul este forma noastră actuală de guvernare.<br />
— Aţi ţinut alegeri şi aţi dat lucrurile pe mâna lor? am spus încet.<br />
Totul? Atunci noi ce mai facem?<br />
M-am uitat la profesor, aşteptând să explodeze. Obiecţiile mele nu<br />
priveau domeniul lui, dar nu vedeam nici un rost să schimbăm o<br />
pălăvrăgeală cu alta. Cel puţin, primul grup fusese destul de slab ca<br />
să le dăm papucii uşor, dar ăştia parcă se lipiseră de scaune.<br />
Profesorul nu era tulburat. Îşi împreunase mâinile ca pentru<br />
rugăciune şi părea relaxat.<br />
— Manuel, nu cred că situaţia e chiar atât de grea pe cât eşti tu
înclinat să crezi că este. În fiecare perioadă istorică, este necesar să<br />
te adaptezi la mitologia populară. La un moment dat al istoriei, regii<br />
erau unşi de către Dumnezeu, aşa că problema era să ai grijă ca<br />
Dumnezeu să ungă pe cine trebuia. Acum mitul este voinţa poporului,<br />
problema schimbându-se doar la suprafaţă. Camaradul Adam şi cu<br />
mine am avut nişte discuţii lungi despre cum putem determina voinţa<br />
poporului. Cred că pot să spun că această soluţie este una cu care ne<br />
putem descurca.<br />
— Bine, bine. Dar nouă de ce nu ni s-a spus nimic? Stu, tu ai ştiut?<br />
— Nu, Mannie. Dar nu cred că exista nici un motiv ca să ni se<br />
spună.<br />
Ridică din umeri şi zise:<br />
— Eu sunt monarhist, nu m-ar fi interesat. Dar sunt de acord cu<br />
profesorul că acum, în acest moment, alegerile sunt un ritual necesar.<br />
— Manuel, spuse profesorul, nu cred că era necesar să ni se spună<br />
înainte de a ne întoarce, pentru că noi doi aveam altceva de făcut. Sau<br />
ocupat de asta, în lipsa noastră, camaradul Adam şi draga<br />
camaradă Wyoming. Aşa că hai mai bine să vedem ce au făcut,<br />
înainte să stăm să judecăm.<br />
— Scuze. Ei, bine, Wyoh?<br />
— Mannie, n-am lăsat totul în seama şansei. Adam şi cu mine neam<br />
gândit că un congres de vreo trei sute de oameni este un lucru<br />
înţelept. Apoi, am petrecut ore întregi consultând listele membrilor de<br />
partid – plus oamenii care sunt importanţi şi de încredere şi nu fac<br />
parte din partid. În sfârşit, am avut o listă de candidaţi, listă pe care iam<br />
trecut şi pe unii din vechiul congres, nu erau toţi palavragii. Apoi<br />
Adam a dat telefon la fiecare şi i-a întrebat dacă vor să servească<br />
cauzei noastre. Bineînţeles că le-a spus să păstreze secretul. Pe unii<br />
trebuia să-i înlocuim.<br />
— Când am terminat, zise mai departe Wyoh, Adam a vorbit la<br />
video anunţând că venise timpul să îndeplinim promisiunea că<br />
partidul va organiza alegeri libere, a stabilit data şi a spus că pot vota<br />
cei care au împlinit peste şaisprezece ani. Cel care vroia să candideze<br />
trebuia să obţină o sută de semnături pe o cerere nominalizată şi să o<br />
trimită la Domul vechi sau în locul special ales din furnicarul lui. A, da,<br />
s-au constituit treizeci de districte electorale temporare, cu zece<br />
congresmeni pentru fiecare district, astfel ca toate furnicarele mai<br />
importante să aibă măcar un district electoral.<br />
— Deci, i-aţi pus să stea la coadă şi s-au păstrat buletinele de vot<br />
pentru partid?<br />
— O, nu, dragule! Oficial nu au existat buletine de vot pentru<br />
partid. Dar noi eram pregătiţi cu candidaţii noştri... şi trebuie să-ţi<br />
spun că stilyagii mei au făcut o treabă bună. Au obţinut semnături pe<br />
nominalizări, opţiunile noastre au fost trimise din prima zi. Mulţi<br />
oameni şi-au pus candidatura, au fost peste două mii de candidaţi.<br />
Dar mai erau zece zile pentru anunţarea candidaturii, iar opoziţia nu<br />
era unită şi noi ştiam ce vrem. Nu trebuia ca Adam să apară în public<br />
ca să-i susţină pe candidaţi. Planul nostru a mers, tu ai câştigat cu<br />
şapte mii de voturi în plus, dragule, în timp ce rivalul tău cel mai<br />
apropiat a obţinut mai puţin de o mie.<br />
— Eu am câştigat?<br />
— Da, tu, eu, profesorul, camaradul Clayton şi aproape toţi despre<br />
care am crezut noi că trebuie să facă parte din Congres. Deşi Adam<br />
nu a sprijinit niciodată pe nimeni, eu n-am ezitat să le spun<br />
camarazilor care sunt preferaţii. Simon a arătat şi el cu degetul. Iar<br />
noi avem legături bune cu ziarele. Mi-ar fi plăcut să fii aici în noaptea
alegerilor să urmăreşti rezultatele.<br />
— Cum aţi făcut numărătoarea voturilor? Niciodată n-am ştiut cum<br />
se desfăşoară alegerile. Au scris numele pe o foaie de hârtie?<br />
— O, nu, au folosit un sistem mai bun... pentru că trebuie să<br />
recunoaştem că cei mai buni oameni pe care-i avem nu ştiu să scrie.<br />
Ca locuri de votare au folosit băncile şi funcţionarii de la bancă, care<br />
să identifice clienţii, iar clienţii îi identificau pe membrii familiei şi<br />
vecinii care nu aveau cont în bancă. Oamenii au votat cu voce tare,<br />
iar funcţionarii le-au înregistrat voturile în computerele băncii, cu un<br />
supraveghetor al votării, rezultatele fiind calculate imediat în biroul<br />
electoral din Luna City. Cu toţii am votat în mai puţin de trei ore, iar<br />
rezultatele s-au afişat la câteva minute după votare.<br />
Brusc, mi s-a aprins în cap un beculeţ şi am vrut să-i pun lui Wyoh<br />
o întrebare între patru ochi. De fapt nu lui Wyoh, ci lui Mike. Să trec<br />
peste demnitatea lui Adam Selene şi să scot adevărul din neuristonii<br />
lui. Mi-am amintit de un cec de zece milioane de dolari şi m-am<br />
întrebat câţi votaseră pentru mine cu adevărat? Şapte mii? Şapte<br />
sute? Sau doar familia şi prietenii?<br />
Dar nu mă interesa noul Congres. Profesorul nu le servise o<br />
păcăleală inofensivă, ci una care îngheaţă apele, apoi se eschivase<br />
plecând pe Pământ, în timp ce delictul era deja comis. N-avea sens so<br />
întreb pe Wyoh, nu era nevoie ca ea să ştie ce făcuse Mike... şi aşa<br />
şi-a jucat rolul mai bine dacă n-a bănuit nimic. Nimeni nu putea să<br />
aibă nici cea mai mică bănuială. Oamenii erau convinşi că, dacă<br />
introduci cifre corecte într-un computer, vor rezulta tot cifre corecte.<br />
Nici eu nu m-am îndoit de asta, până în ziua în care am întâlnit un<br />
computer cu simţul umorului.<br />
M-am răzgândit. Nu puteam să-i spun lui Stu nimic despre faptul<br />
că Mike avea conştiinţă. Dacă ştiau trei, însemna că doi sunt în plus.<br />
Sau poate chiar toţi trei.<br />
— Mi... am început, apoi am schimbat-o în: Minunat! Mi se pare<br />
perfect! Cât am câştigat noi?<br />
Adam răspunse inexpresiv:<br />
— 86% din candidaţii noştri au reuşit, aproximativ numărul la care<br />
mă aşteptam.<br />
(Aproximativ, era tot atât de adevărat ca braţul meu stâng, care<br />
era fals. Exact la cât te aşteptai tu, Mike, vulpe bătrână!)<br />
— Gata, îmi retrag obiecţiile referitoare la şedinţa de la prânz – o<br />
să fiu acolo.<br />
— Dacă embargoul începe imediat, spuse Stu, mi se pare că vom<br />
avea nevoie de ceva care să menţină entuziasmul la care am fost<br />
martori în noaptea asta. Altfel, va urma o deziluzie tot mai mare, pe<br />
măsură ce perioada embargoului se va prelungi provocând o<br />
depresiune economică. Adam, de la început m-ai impresionat cu<br />
capacitatea ta de a face presupuneri iscusite cu privire la<br />
evenimentele viitoare. Spune-mi, previziunile mele pesimiste sunt<br />
justificate?<br />
— Da.<br />
— Şi atunci?<br />
Adam se uită la fiecare din noi pe rând şi, pentru cineva care nu<br />
ştia realitatea, era imposibil să-şi dea seama că imaginea de pe ecran<br />
era falsă, şi că Mike ne repera pur şi simplu prin receptorii lui<br />
binaurali.<br />
— Camarazi... trebuie să înceapă un război, cât mai curând posibil.<br />
Nimeni nu zise nimic. Una e să vorbeşti despre război, alta e să fii<br />
pus în faţa lui. În cele din urmă, am oftat şi am spus:
— Când vom începe să aruncăm cu pietre?<br />
— Nu vom începe noi, spuse Adam. Ei trebuie să tragă prima<br />
lovitură. Întrebarea e cum să-i provocăm să o facă? Spuneţi voi mai<br />
întâi şi am să vorbesc şi eu la urmă. Camarade Manuel?<br />
— Ah... nu te uita la mine. Dacă ar fi după mine, am începe cu o<br />
piatră mare şi frumoasă pe care să o aruncăm în Agra – ştiu o zonă în<br />
care e o mare risipă de spaţiu. Dar nu asta vrei tu.<br />
— Nu, nu asta răspunse Adam cu seriozitate. Nu numai că va<br />
înfuria întreaga naţiune hindusă, un popor care se opune cu putere<br />
distrugerii vieţii, dar vei înfuria şi vei şoca întreaga populaţie a<br />
Pământului dacă vei distruge Taj Mahal-ul.<br />
— Inclusiv pe mine, spuse profesorul. Nu vorbi prostii, Manuel.<br />
— Ei, n-am zis s-o facem, oricum am putea rata Taj-ul.<br />
— Manuel, aşa cum a spus Adam, strategia noastră este să-i<br />
provocăm pe ei să dea prima lovitură, manevra clasică de tip Pearl<br />
Harbor, a jocului teoriei, un mare avantaj în politica războiului.<br />
Întrebarea e cum? Adam, eu zic că trebuie să-i convingem că suntem<br />
slabi şi nu ne înţelegem între noi şi că singurul lucru potrivit pentru<br />
noi este o manifestare de forţă care să ne pună la punct. Stu, ce zici?<br />
Cred că ne-ar fi de folos oamenii tăi de pe Pământ. Să presupunem că<br />
ne-ar repudia Congresul, pe mine şi pe Manuel. Care ar fi efectul?<br />
— O, nu! spuse Wyoh.<br />
— Ba da, dragă Wyoh. Nu trebuie s-o şi facem, ci numai s-o<br />
spunem în canalele de ştiri pentru Terra. Poate că ar fi şi mai bine<br />
dacă am spune-o într-o transmisie clandestină, pe care s-o atribuim<br />
oamenilor de ştiinţă care încă n-au plecat de la noi, în timp ce<br />
buletinele oficiale de ştiri ar da înainte cu cenzura. Ce zici, Adam?<br />
— O notez ca pe-o tactică pe care probabil o vom include în<br />
strategie. Dar nu este de ajuns singură. Trebuie să fim bombardaţi.<br />
— Adam, de ce spui asta? întrebă Wyoh. Chiar dacă Luna City<br />
poate rezista celor mai mari bombe ale lor – lucru pe care sper să nu-l<br />
văd niciodată – ştim totuşi că Luna nu poate ieşi învingătoare dintr-un<br />
război disperat. Tu ai spus asta de multe ori. Nu există nici o<br />
modalitate prin care ei să ne lase pur şi simplu în pace?<br />
Adam se ciupi de obrazul drept – şi m-am gândit imediat: Mike,<br />
dacă n-o să renunţi la actorie, o să mă faci să cred şi eu în tine! Eram<br />
cam supărat pe el şi abia aşteptam să-i vorbesc –dar nu într-o ocazie<br />
când trebuia să mă adresez Preşedintelui Adam Selene.<br />
— Camaradă Wyoming, spuse el calm, e o problemă de teorie a<br />
strategiei într-un joc complex. Noi avem anumite resurse sau piese de<br />
joc şi multe mişcări posibile. Adversarii noştri au resurse şi mai mari şi<br />
un spectru şi mai larg de răspunsuri. Ideea e să manipulăm jocul<br />
astfel încât forţa noastră să fie folosită spre o soluţie optimă, iar ei săşi<br />
irosească forţa lor superioară, abţinându-se de la utilizarea ei la<br />
maxim. Este esenţial să punem la punct un plan de acţiune bine<br />
gândit, iar un gambit este necesar pentru a începe un lanţ de<br />
evenimente favorabile strategiei noastre. Îmi dau seama că nu vă e<br />
clar. Aş putea să trec factorii printr-un computer şi apoi să vi-i arăt.<br />
Puteţi accepta concluzia. Sau vă puteţi pune mintea la contribuţie.<br />
Astfel, sub nasul lui Stu, calculatorul Mike îi aminti lui Wyoh că el<br />
nu era totuşi Adam Selene, ci Mike, năzdrăvanul nostru Sclipitor,<br />
spiriduşul nostru electronic, care poate rezolva o problemă atât de<br />
complicată numai pentru faptul că este computer şi e cel mai<br />
inteligent de pretutindeni.<br />
Wyoh bătu în retragere.<br />
— N-are sens, spuse ea, nu mă pricep la matematică. Dacă
trebuie, o s-o facem. Cum?<br />
Se făcuse ora patru şi noi n-aveam nici un plan cu care să fie de<br />
acord şi profesorul şi Stu şi Adam – sau îi lua chiar atât de mult timp<br />
lui Mike să ne vândă planul lui, în timp ce în aparenţă scotea ideile de<br />
la noi ceilalţi? Sau plănuise oare profesorul să-l credem pe Adam<br />
Selene vânzător?<br />
Până la urmă am stabilit un plan şi un calendar, unul care reieşea<br />
din strategia de miercuri, 14 mai 2075, care se îndepărta de această<br />
strategie numai pentru a se potrivi evenimentelor, aşa cum avuseseră<br />
loc. În esenţă, planul ne cerea să ne purtăm cât se poate de antipatic<br />
şi să dăm în acelaşi timp senzaţia că am fi foarte uşor de lovit.<br />
La prânz eram la Sala Comunală, nici n-am dormit ca lumea şi<br />
cred că aş mai fi putut să mai fur câteva ore de somn, pentru că<br />
congresmenii din Hong Kong nu aveau cum să ajungă mai repede,<br />
chiar dacă veneau cu metroul. Wyoh bătu cu ciocănelul la ora două şi<br />
jumătate după-masă.<br />
Nu vă miraţi, soţia mea era preşedinte temporar într-un corp încă<br />
neorganizat. Părea să i se potrivească conducerea parlamentară şi nu<br />
cred că era o alegere rea. O gloată de lunari se poartă mai frumos<br />
când o doamnă drăguţă bate cu ciocănelul ca să facă linişte.<br />
Nu intru în amănunte despre ceea ce s-a discutat în sesiunea<br />
noului Congres şi nici mai târziu. Există procese-verbale pentru asta.<br />
Am intervenit numai când am considerat că era necesar şi nu m-am<br />
obosit să învăţ regulile oratoriei – cred că este un amestec de politeţe<br />
şi formule magice de care se foloseşte un vorbitor pentru ca discursul<br />
să iasă cum spune el. Sau cum spune ea, în cazul lui Wyoh.<br />
După ce Wyoh bătu cu ciocănelul ca să se facă linişte, un tip sări<br />
în picioare şi zise:<br />
— Gospaja Preşedinte, propun să trecem peste reguli şi să-l<br />
ascultăm pe profesorul de la Paz!<br />
Se auziră urale. Wyoh ciocăni din nou.<br />
— Se respinge moţiunea, iar membrul din Lower Churchill este<br />
rugat să se aşeze. Şedinţa de faţă se reia după o suspendare şi are<br />
cuvântul Preşedintele Comitetului de Organizare Permanentă,<br />
Rezoluţii şi Structură a Guvernului.<br />
Preşedintele era Wolfgang Korsakov, membru din Sub-Tycho<br />
(membru al celulei profesorului şi bancherul nostru numărul unu la<br />
LuNoHoCo) şi nu numai că avu cuvântul atunci, ci îl avu toată ziua,<br />
cedându-l numai când considera că e potrivit – mai bine zis, alegânduşi<br />
oamenii pe care-i cunoştea şi nelăsând pe nimeni altcineva să<br />
vorbească. Dar vorbăria lui nu deranjă pe nimeni. Gaşca asta părea<br />
mulţumită să aibă un conducător, indiferent cine era. Adunarea era<br />
zgomotoasă, dar nu indisciplinată.<br />
La ora cinci, Luna avea un guvern care să înlocuiască guvernul<br />
provizoriu cooptat – adică guvernul de marionete pe care-l alesesem<br />
noi şi care ne trimisese pe mine şi pe profesor pe Pământ. Congresul<br />
confirmă toate actele guvernului provizoriu, recunoscând ceea ce<br />
făcusem noi, mulţumi pentru servicii celor care plecau şi comandă<br />
comitetului lui Wolfgang să-şi continue munca asupra structurii<br />
guvernului permanent.<br />
Profesorul a fost ales Preşedintele Congresului, dar şi primministru<br />
ex-officio al guvernului interimar, până la promulgarea unei<br />
Constituţii. Protestă pe motive de sănătate... apoi spuse că acceptă<br />
dacă i se vor permite anumite lucruri care să-l ajute. Era prea bătrân
şi se simţea prea obosit, mai ales din cauza călătoriei pe Pământ,<br />
pentru a-şi asuma responsabilitatea prezidării şi ruga Congresul să<br />
aleagă un purtător de cuvânt şi un purtător de cuvânt-provizoriu. Pe<br />
lângă asta, era de părere că numărul celor din Congres nu ar trebui<br />
mărit cu mai mult de zece procente, să aleagă noi membri, astfel<br />
încât primul ministru, oricine o fi el, să poată să aleagă membrii cabinetului<br />
sau miniştrii de stat care s-ar putea să nu fie acum membri ai<br />
Congresului – în special miniştrii fără portofoliu – care să-i ia povara<br />
de pe umeri.<br />
S-au opus. Mulţi se mândreau cu statutul de congresmeni şi îşi<br />
păzeau deja scaunul cu toată hotărârea. Dar profesorul nu se mişcă<br />
de-acolo, stând cu un aer obosit, şi aşteptă până când cineva spuse<br />
că, în felul acesta, controlul rămânea totuşi în mâinile Congresului.<br />
Aşa că au fost de acord cu ceea ce ceruse.<br />
Apoi cineva formulă un discurs care se vroia o întrebare la adresa<br />
Preşedintelui. Toată lumea ştia că Adam Selene se abţinuse să<br />
candideze pentru Congres, pe motiv că Preşedintele Comitetului de<br />
Urgenţă nu trebuie să profite de poziţia pe care o are pentru a-şi forţa<br />
intrarea în guvern... dar ar putea Onorabila Doamnă Preşedinte să<br />
spună membrilor dacă ar exista vreun motiv care să împiedice<br />
alegerea lui Adam Selene ca membru extern? Ca semn de apreciere<br />
pentru marile servicii aduse. Pentru că întreaga Lună – dar şi toţi<br />
pământenii, în special ex-Autoritatea Lunară – să ştie că noi nu îl<br />
repudiem pe Adam Selene, ci dimpotrivă, îl preţuim ca pe cel mai<br />
vechi şi mai îndrăgit om al nostru şi nu l-am ales Preşedinte pentru că<br />
pur şi simplu nu vrea!<br />
Sala era în urale. Nu se mai opreau. Sigur că numele celui care<br />
ţinuse discursul există trecut în procesele-verbale, dar pariez că l-a<br />
scris profesorul, iar Wyoh l-a plasat la cineva fără importanţă.<br />
La încheierea şedinţei iată ce a rezultat:<br />
Prim-Ministru şi Secretar de Stat pentru Afaceri Externe: profesor<br />
Bernardo de la Paz. Purtător de cuvânt: Finn Nielsen. Purtător de<br />
cuvânt provizoriu: Wyoming Davis. Subsecretar de stat pentru Afaceri<br />
Externe şi Ministrul Apărării: General O'Kelly Davis. Ministru al<br />
Informării: Terence Sheehan (Sheenie, care a lăsat Pravda pe mâna<br />
redactorului-şef pentru a putea să lucreze cu Adam şi cu Stu). Ministru<br />
special fără portofoliu în Ministerul Informaţiilor: Stu LaJoie,<br />
congresman extern. Secretar de Stat pentru Economie şi Finanţe (şi<br />
Custode al Proprietăţii Inamice): Wolfgang Korsakov. Ministru al<br />
Afacerilor Interne şi al Siguranţei: camaradul Clayton Watenabe.<br />
Ministru fără portofoliu şi Consilier special al Primului Ministru: Adam<br />
Selene. Guvernul mai avea o duzină de miniştri plini şi miniştri fără<br />
portofoliu şi din alte oraşe.<br />
Vedeţi cum au ieşit lucrurile până la urmă? Dacă dăm la o parte<br />
titlurile pretenţioase, tot celula B conducea lucrurile, conform<br />
sfaturilor lui Mike, susţinută de un Congres în care nu puteam să<br />
pierdem un vot, dar pierdeam altele pe care oricum nu vroiam să le<br />
câştigăm sau nu ne interesau. Atunci nu vedeam nici un sens în toată<br />
pălăvrăgeala.<br />
În timpul sesiunii de seară, profesorul raportă despre călătorie şi<br />
apoi îmi dădu mie cuvântul ca să explic ce înseamnă un plan cincinal<br />
şi să le spun cum încercase Autoritatea să mă mituiască. N-am fost<br />
niciodată un bun orator, aşa că am învăţat în pauză discursul pe care<br />
mi-l pregătise Mike. Era scris într-un limbaj dur, duşmănos, iar eu mam<br />
înfuriat şi l-am citit cu atâta convingere, încât a prins. Când m-am<br />
aşezat, Congresul era gata de luptă.
Profesorul veni în faţă, slab şi palid şi spuse:<br />
— Camarazi membri, ce trebuie să facem? Dacă Preşedintele<br />
Korsakov o permite, aş propune să discutăm între noi cum ar trebui să<br />
tratăm această jignire adusă naţiunii noastre.<br />
Un membru din Novylen propuse să declarăm război şi ar fi făcut-o<br />
chiar atunci, dacă profesorul n-ar fi subliniat că ascultam încă<br />
rapoartele comitetului.<br />
Erau din ce în ce mai multe discuţii, toate înveninate. Vorbi<br />
camaradul Chang Jones:<br />
— Fraţi congresmeni – pardon, gospodin Preşedinte Korsakov – eu<br />
sunt fermier de grâu şi de orez. Adică eram, pentru că am mai făcut<br />
un împrumut la bancă şi am trecut la cultivarea de soiuri variate.<br />
Suntem faliţi – am împrumutat bani de metro ca să ajungem aici – dar<br />
familia mea are ce mânca şi într-o zi s-ar putea să ne achităm datoria<br />
de la bancă. Eu nu mai cultiv grâu. Însă o fac alţii. De când suntem<br />
liberi, catapulta nu şi-a redus transporturile nici măcar cu un singur<br />
şlep. Încă exportăm cu speranţa vagă că cecurile lor vor valora ceva<br />
vreodată. Dar acum avem o certitudine! Ştim ce vor să facă cu noi –<br />
ce vor să ne facă. Eu cred că singurul mod de a-i face pe aceşti<br />
ticăloşi să înţeleagă comerţul cu noi este să oprim chiar acum<br />
exportul! Să nu le mai trimitem nici o tonă, nici măcar un kilogram...<br />
până când nu vor veni aici să negocieze pentru fiecare tranzacţie.<br />
Embargoul s-a aprobat pe la miezul nopţii, apoi s-a făcut o pauză,<br />
lăsând subcomitetul să continue lucrările.<br />
Eu şi cu Wyoh am plecat acasă să ne vedem familia. Nu aveam<br />
nimic de făcut. Mike-Adam şi Stu studiaseră cum să lovim Pământul,<br />
iar Mike închisese catapulta („dificultăţi tehnice cu computerul<br />
balistic") cu douăzeci şi patru de ore înainte. Ultimul şlep de pe<br />
traiectorie urma să fie preluat de Centrul de control la sol de la Poona<br />
cam peste o zi, iar Pământul va afla într-un mod dureros că era<br />
ultimul transport pe care îl mai primeau.<br />
22<br />
Fermierii nu au avut de suferit prea mult, şocul le-a fost cât de cât<br />
amortizat de faptul că totuşi se mai cumpărau cereale la catapultă,<br />
dar cecurile aveau tipărit pe ele avertismentul că Statul Liber Luna nu<br />
le susţine şi nici nu garantează că Autoritatea Lunară le va oferi<br />
contravaloarea lor, nici măcar în bancnote lunare. Unii fermieri îşi<br />
lăsau produsele, alţii nu, dar toată lumea era nemulţumită. Însă naveau<br />
ce să facă. Catapulta era închisă, curelele de transmisie<br />
muriseră.<br />
În economie încă nu se simţea nimic. Regimentele de apărare<br />
măriseră rândurile minerilor de gheaţă atât de mult, încât vânzarea<br />
gheţii pe piaţa liberă devenise profitabilă. Corpul auxiliar al companiei<br />
LuNoHo angaja orice bărbat apt de muncă, iar Wolfgang Korsakov era<br />
gata cu banii de hârtie, dolarii naţionali, tipăriţi ca să semene cu<br />
dolarii Hong Kong şi implicit să aibă aceeaşi valoare cu aceştia. Luna<br />
avea mâncare, muncă, bani. Oamenii nu erau afectaţi, „berea, pariurile,<br />
femeile" mergeau ca de obicei.<br />
„Naţionalii", cum li se spunea banilor, erau bani de inflaţie, bani de<br />
război, bani emişi prin decret, iar valoarea le scăzu după prima zi de<br />
apariţie pe piaţă cu o fracţiune de procent, scădere ascunsă sub<br />
denumirea de „taxă de schimb". Erau bani care se puteau cheltui şi
nu scădeau niciodată sub zero, dar erau supuşi inflaţiei, iar schimbul<br />
lor arăta asta în mod crescător. Noul guvern cheltuia bani pe care nu-i<br />
avea.<br />
Dar asta s-a întâmplat mai târziu. Aruncasem mănuşa Pământului,<br />
Autorităţii şi Naţiunilor Federative într-un mod provocator, intenţionat<br />
şi insolent. Li s-a ordonat tuturor vaselor N. F. să stea la o distanţă de<br />
Lună mai mare de zece diametre şi să nu orbiteze la nici o distanţă<br />
mai apropiată, sub pedeapsa distrugerii fără avertisment. Nu se<br />
menţiona cum le-am fi distrus, dat fiind că nici nu puteam s-o facem.<br />
Vaselor particulare li se permitea să aterizeze dacă: a) cereau permisiunea<br />
înaintea planului balistic, dacă: b) un vas cu asemenea<br />
permisiune se plasează sub comanda Centrului de control la sol de pe<br />
Lună (Mike) la o distanţă de o sută de mii de kilometri şi urmăreşte<br />
traiectoria aprobată şi: c) nu are arme la bord, în afară de trei arme<br />
pentru ofiţeri. Ultima cerinţă trebuia confirmată prin inspecţia de la<br />
aterizare, înainte ca nava să fie încărcată cu energie sau cu masă de<br />
reacţie. Violarea acestor reguli însemna confiscarea navei. Nu i se<br />
permitea nici unei persoane să coboare pe Lună, în afara echipajului<br />
navei. Mai aveau voie să coboare şi acei pământeni care<br />
recunoscuseră Luna Liberă. (Adică numai Ciadul, dar nu avea nave.<br />
Profesorul se aştepta ca unele nave particulare să fie înregistrate sub<br />
steagul comercial al Ciadului).<br />
Declaraţia consemna că oamenii de ştiinţă pământeni care mai<br />
erau încă pe Lună se puteau întoarce acasă cu orice vas care se<br />
conforma cerinţelor noastre. Toate naţiunile iubitoare de libertate de<br />
pe Pământ fuseseră invitate să denunţe nedreptăţile pe care le<br />
suferisem şi cele pe care Autoritatea le plănuia împotriva noastră, să<br />
ne recunoască drept stat independent şi să se alăture comerţului liber<br />
şi comunicării libere – şi se sublinia că nu există tarife sau taxe<br />
artificiale aplicate asupra comerţului pe Lună, iar politica guvernului<br />
de pe Lună era să menţină această situaţie. Încurajam emigrarea şi<br />
arătam că ducem lipsă de forţă de muncă. Orice emigrant care se<br />
stabilea pe Lună putea să se întreţină singur imediat.<br />
Totodată ne lăudam cu alimentele – un adult consuma peste patru<br />
mii de calorii pe zi, alimente bogate în proteine – care nu costau mult<br />
şi nu se raţionalizau. Stu îl pusese pe Mike-Adam să stabilească preţul<br />
la vodca de o sută de grade, cincizeci de cenţi HKL pe litru, fără<br />
impozite. Stu ştia că aceasta reprezenta o zecime din preţul cu<br />
amănuntul al unei sticle de vodcă de optzeci de grade din America de<br />
Nord şi era convins că preţul nostru îşi va atinge ţinta. Adam,<br />
nebăutor din fire, nu se gândise la asta – una din puţinele scăpări ale<br />
lui Mike.<br />
Autoritatea Lunară fusese invitată să se adune într-un singur loc,<br />
departe de alţi oameni, de exemplu în partea neirigată a Saharei şi să<br />
aştepte acolo ultimul şlep gratuit de cereale, care le-ar fi venit direct<br />
în cap, la viteza maximă. Invitaţia continua cu o serie de injurii care<br />
spuneau clar că suntem în stare să facem acelaşi lucru cu oricine ne<br />
ameninţa liniştea. La capul catapultei aşteptau frumuşel un număr<br />
mare de şlepuri încărcate, pregătite pentru o asemenea livrare cam<br />
neplăcută.<br />
Apoi, am aşteptat.<br />
Dar n-am stat cu mâinile în sân. Munceam. Erau într-adevăr<br />
câteva şlepuri încărcate. Le-am descărcat şi le-am umplut cu pietre,<br />
modificând transponderele de ghidare, astfel încât Centrul de control<br />
de la Poona să nu poată interveni în dirijarea lor. S-au îndepărtat<br />
retroproiectoarele şi s-au lăsat doar servomotoarele laterale.
Retroproiectoarele rămase au fost duse la noua catapultă, ca să fie<br />
modificate pentru ghidarea laterală. Efortul cel mai mare a fost să<br />
ducem oţelul la noua catapultă şi să-l turnăm ca înveliş pentru<br />
cilindrii" de stâncă solidă – oţelul îi îmbrăca pe dinăuntru.<br />
La două zile după declaraţia noastră oficială, un radio „clandestin"<br />
a început să emită spre Pământ. Semnalul sonor era slab şi nu se<br />
auzea prea bine, sugerând ideea că este ascuns probabil într-un<br />
crater, până când bravii oameni de ştiinţă pământeni vor reuşi să-i<br />
monteze un dispozitiv de repetare automată. Era aproape de<br />
frecvenţa „Vocii Lunii Libere" care îi acoperea uneori mesajele cu<br />
laudele programelor ei provocatoare.<br />
Pământenii rămaşi pe Lună nu aveau nici o şansă să emită<br />
semnale. Aceia care se hotărâseră să-şi continue cercetările erau<br />
însoţiţi în fiecare clipă de stilyagi şi noaptea erau încuiaţi în barăci.<br />
Dar staţia „clandestină" reuşea să transmită „adevărul" spre<br />
Pământ. Profesorul fusese judecat pentru deviaţionism şi era arestat<br />
la domiciliu. Eu fusesem executat pentru trădare. Hong Kong Luna se<br />
retrăsese, declarându-şi separat independenţa... şi dădea ideea că<br />
putea fi gata pentru o înţelegere cu Pământul. În Novylen era<br />
răzmeriţă. Se colectivizaseră culturile de cereale, iar ouăle se vindeau<br />
pe piaţa neagră cu trei dolari bucata. Fuseseră înrolate femei şi se<br />
formaseră batalioane care juraseră să ucidă cât mai mulţi ticăloşi de<br />
pământeni, antrenându-se cu arme false în coridoarele din Luna City.<br />
Ultima ştire era pe jumătate adevărată. Multe doamne vroiau să<br />
militeze în vreun fel şi formaseră o Gardă de Apărare Civilă, numită<br />
„Doamne pentru Infern". Antrenamentele lor erau de-adevăratelea,<br />
iar Hazel se bosumflase pentru că Mami nu-i dăduse voie să se<br />
înroleze. Apoi, uitase de supărare şi înfiinţase „Debutanţii Stilyagi", un<br />
corp de gardă junior, care îi ajuta pe stilyagii care aveau grijă de<br />
presiunea aerului din tuneluri şi practica primul ajutor. Învăţaseră să<br />
lupte fără arme, ceea ce e posibil ca Mami să nu fi aflat niciodată.<br />
Nu ştiu cât de mult să mai povestesc. Nu pot povesti chiar totul,<br />
dar povestirile din cărţile de istorie sunt extrem de eronate!<br />
N-am fost bun nici ca ministru al apărării, nici pe post de<br />
congresman. Nu mă scuz, dar nu mă simţeam pregătit pentru nici una<br />
dintre ele. Revoluţia este o joacă de copii pentru toată lumea, singurul<br />
care părea că ştie ce face era profesorul, dar de data asta, era ceva<br />
nou şi pentru el – nu participase niciodată la o revoluţie care să aibă<br />
succes şi nici nu făcuse parte dintr-un guvern, cu atât mai puţin ca şef<br />
al lui.<br />
Ca ministru al apărării, nu vedeam alte moduri de a acţiona, în<br />
afară de paşii pe care-i făcusem deja: Echipele neantrenate de stilyagi<br />
din furnicare şi puşcaşii laser din jurul radarelor balistice. Dacă N. F.<br />
se decideau să ne bombardeze, nu ştiu cum i-am fi putut opri. În<br />
întreaga Lună nu exista nici o rachetă de interceptare şi asta e o<br />
maşinărie complicată, nu ai cum s-o improvizezi din rămăşiţe. Pe<br />
onoarea mea, nu puteam fabrica nici măcar armele nucleare care să<br />
lanseze o asemenea rachetă.<br />
Din punctul meu de vedere, mi-am făcut datoria. Le-am cerut<br />
aceloraşi ingineri chinezi care făcuseră şi armele cu laser să se<br />
gândească la problema interceptării bombelor sau rachetelor – era<br />
una şi aceeaşi problemă, cu diferenţa că rachetele vin peste tine mai<br />
rapid. Apoi m-am ocupat cu alte lucruri. Speram ca N. F. să nu<br />
bombardeze niciodată furnicarele. Unele oraşe, cum ar fi L-City, erau
la o adâncime atât de mare, încât puteau suporta şi lovituri directe.<br />
Cubicul în care se afla Mike şi care fusese proiectat la nivelul cel mai<br />
de jos al Complexului, ar fi rezistat bombardamentului. Pe de altă<br />
parte, Sub-Tycho era o peşteră naturală mare, ca Domul vechi, iar<br />
acoperişul avea doar câţiva metri grosime. Etanşarea de pe ambele<br />
părţi se păstra prin încălzire cu conducte de apă fierbinte, pentru a fi<br />
siguri că sunt astupate în permanenţă noile crăpături. Nu era nevoie<br />
de o bombă prea mare ca să surpe Sub-Tycho.<br />
O bombă nucleară nu are formă fixă. N. F. puteau să construiască<br />
o bombă foarte mare, care ar fi distrus chiar Luna City sau, teoretic,<br />
puteau să fabrice ceva în genul unei bombe din zilele Judecăţii de<br />
Apoi, care ar fi spart Luna ca un pepene. Dacă o făceau, nu vedeam<br />
nici un mod ca să-i oprim, dar nu mi-am mai bătut capul gândindu-mă<br />
la asta.<br />
M-am ocupat de problemele pe care le puteam rezolva. Am pus un<br />
umăr la noua catapultă, încercând să găsesc aranjamente mai bune<br />
de ţintire pentru perforatoarele laser din jurul radarelor, străduindumă<br />
să-i conving pe mineri să participe şi ei – jumătate renunţaseră de<br />
când crescuse preţul gheţii. Am încercat să aranjez puncte de<br />
supraveghere descentralizate pentru toate furnicarele. Mike a făcut<br />
proiectul, apoi am adunat toate computerele nespecializate pe care<br />
le-am putut găsi – plătind cu naţionali, pe care abia se uscase<br />
cerneala – şi i-am predat sarcina lui McIntyre, fostul inginer-şef al<br />
Autorităţii. Era o treabă la care se pricepea, iar eu n-aş fi reuşit să fac<br />
toate recablările, oricât m-aş fi chinuit.<br />
Am păstrat doar computerul cel mare, care făcea contabilitatea<br />
pentru Banca Hong Kong Luna şi care era în acelaşi timp şi casa de<br />
deconturi de acolo. Din cartea tehnică am văzut că era un computer<br />
performant – atât cât poate fi un computer care nu ştie să vorbească<br />
– şi l-am întrebat pe Mike dacă-l poate învăţa balistică. Am făcut<br />
temporar legăturile care permiteau celor două maşini să facă<br />
cunoştinţă, iar Mike îmi zise că îl putea învăţa ceea ce-i cerusem –<br />
auxiliar al noii catapulte – dar n-ar fi riscat să se urce într-o navă<br />
controlată de el. Nu avea imaginaţie şi era lipsit de spirit critic. Un<br />
prost, ce s-o mai lungim! N-aveam pretenţia de la el să fluiere melodii<br />
sau să spună glume, vroiam doar să azvârle încărcături cu o catapultă<br />
la milisecunda exactă şi cu rapiditatea necesară, apoi să urmărească<br />
încărcătura care se apropia de Terra şi să-i dea un ghiont.<br />
Banca din Hong Kong nu prea vroia să-l vândă. Dar aveam<br />
oamenii noştri la conducerea băncii şi le-am promis că-l ducem înapoi<br />
când se va termina starea de urgenţă. L-am mutat la noul sediu<br />
cărându-l cu vagonetul, computerul nu încăpea în metro, iar toată<br />
mutarea ne-a luat o noapte semilunară. Am construit la repezeală o<br />
ecluză mare ca să-l scoatem din Hong Kong. L-am conectat din nou cu<br />
Mike, care a început să-l înveţe arta balisticii, în eventualitatea<br />
întreruperii legăturilor cu noul sediu.<br />
Ştiţi cum fac băncile ca să înlocuiască un computer? Pune două<br />
sute de funcţionari să lucreze cu abace. Nu ştiţi ce e un abac? E un<br />
băţ pe care alunecă nişte mărgele – cel mai vechi calculator digital,<br />
atât de vechi încât nimeni nu mai ştie cine l-a inventat. A fost folosit<br />
dintotdeauna în istorie, de ruşi, de japonezi, de chinezi şi se mai<br />
foloseşte şi astăzi în unele" magazine mici.<br />
Încercarea de a îmbunătăţi perforatoarele laser pentru a le<br />
transforma în arme de apărare spaţială era mai uşoară, dar peste<br />
mână. Trebuia să le lăsăm pe postamentele lor originale, pentru că nu<br />
aveam nici timp, nici oţel, nici oţelari ca să facem altele. Ne-am
concentrat asupra îmbunătăţirii sistemelor de ochire. Am cerut nişte<br />
telescoape. Nu se prea găseau. Ce condamnat cară după el un<br />
obiectiv când este deportat? Şi nici nu exista piaţă de desfacere<br />
pentru aşa ceva. Tot ce am găsit au fost instrumentele de<br />
supraveghere, binoclurile-cască şi instrumentele optice confiscate din<br />
laboratoarele pământenilor. Am reuşit cu chiu cu vai să echipăm<br />
perforatoarele cu vizoare de putere scăzută şi câmp mare, pentru<br />
antrenamente, şi cu telescoape de mare precizie pentru ochire fină,<br />
plus cercuri de elevaţie şi telefoane, ca Mike să le spună unde să<br />
ţintească. Am echipat patru perforatoare cu repetitoare autosincrone,<br />
în aşa fel încât Mike să le poată controla el însuşi cu ajutorul<br />
selsinelor 58 procurate de la Richardson care fuseseră folosite de<br />
astronomi la camerele video Bausch şi Schmidt pentru cartografii<br />
cereşti.<br />
Dar marea problemă era tot cea a oamenilor. N-aveam bani, iar<br />
noi măream mereu salariile. Unui miner îi place să muncească, altfel<br />
n-ar avea o meserie. Dar să stea într-o cameră de gardă zi de zi şi să<br />
aştepte alarma care se dovedeşte întotdeauna a fi un exerciţiu, era<br />
peste puterea lui de îndurare. Îşi dădeau demisia. Într-o zi, prin<br />
septembrie, am dat alarma şi am constatat că numai şapte<br />
perforatoare erau la posturi.<br />
În noaptea aceea am discutat cu Wyoh şi cu Sidris ce probleme<br />
avem cu minerii. A doua zi, Wyoh a vrut să ştie dacă profesorul şi cu<br />
mine eram de acord să aprobăm o cheltuială suplimentară. Răspunsul<br />
fiind afirmativ, au format o trupă pe care au numit-o Corpul Lysistrata.<br />
N-am întrebat care le erau îndatoririle şi cât costau, pentru că prima<br />
dată, după înfiinţare, când am făcut o inspecţie la camera de gardă,<br />
nu lipsea nici un miner, dar am descoperit şi trei fete cu ei. Fetele<br />
erau îmbrăcate în uniforma Corpului de puşcaşi de Apărare numărul<br />
doi, la fel ca şi bărbaţii – minerii nu erau prea interesaţi de uniformele<br />
autorizate de până atunci. O fată purta trese de sergent şi insignă de<br />
căpitan. Mi-am făcut inspecţia foarte repede. Cele mai multe dintre<br />
fete nu erau făcute pentru meseria de miner, unde îţi trebuia o<br />
constituţie viguroasă şi mă îndoiesc că fata putea lucra cu un<br />
perforator în aşa fel încât să-şi justifice insigna. Dar era de serviciu<br />
căpitanul armei respective şi nu era nici un rău ca fetele să înveţe să<br />
folosească laserele şi oricum, moralul oamenilor se îmbunătăţise<br />
simţitor. M-am liniştit.<br />
Profesorul nu acordase încredere prea mare noului Congres. Sunt<br />
sigur că n-a vrut altceva decât un corp care să aprobe ceea ce<br />
făceam noi, transformându-l în „vocea poporului". Dar fapt este că<br />
noii congresmeni nu erau palavragii şi îşi luaseră treaba în serios,<br />
întrecând aşteptările profesorului. Mai ales Comitetul Special pentru<br />
Organizarea Permanentă, Rezoluţii şi Structură a Guvernului.<br />
Ne-a scăpat din mână pentru că toţi încercam să facem cât mai<br />
mult. Conducătorii permanenţi ai Guvernului erau profesorul, Finn<br />
Nielsen şi Wyoh. Profesorul apărea rar şi numai atunci când avea un<br />
mesaj important de transmis. Timpul pe care-l avea la dispoziţie şi-l<br />
petrecea cu Mike, făcând planuri şi analize – şansele erau de unu la<br />
cinci în septembrie '76. Stu şi Sheenie Sheehan se ocupau de<br />
propagandă, controlând ştirile oficiale trimise spre Pământ, „veştile"<br />
58 Dispozitiv folosit ca traductor pentru transmiterea la distanţă a<br />
deplasărilor unghiulare ale unor organe de maşini.
foarte diferite şi contradictorii care se transmiteau prin radioul<br />
„clandestin", modificând ştirile care veneau dinspre Pământ. Mâna lui<br />
Stu se simţea în toate programele şi planurile. Eu îi raportam o dată<br />
pe zi şi tot aşa făceau şi miniştrii şi toţi oamenii de paie din Congres.<br />
Eu îi dădeam de lucru lui Finn Nielsen, el era comandantul forţelor<br />
armate. Avea un corp de infanterie, cu puşti laser – fusese format din<br />
cei şase oameni care capturaseră armele în ziua în care pusesem<br />
mâna pe oraş şi abia acum ajunseseră la opt sute de oameni înarmaţi<br />
cu puşti laser, copii perfecte ale primelor arme, făcute în Kongville.<br />
Mai erau şi organizaţiile lui Wyoh: Corpurile Aeriene. Stilyagi,<br />
Debutanţii Stilyagi, Doamnele pentru Infern, Haimanalele – păstrate<br />
pentru moral şi cu numele schimbat în „Piraţii lui Peter Pan" – şi<br />
Corpul Lysistrata, care, toate, îi raportau lui Finn prin Wyoh. Eu le<br />
lăsasem în sarcina lui, pentru că aveam alte probleme. Trebuia să fiu<br />
şi om de stat şi mecanic de computere. Urma să mă ocup de<br />
instalarea computerului la sediul noii catapulte.<br />
În afară de asta, nu mă consider un om de acţiune, iar Finn se<br />
pricepe de minune la treburile organizatorice. I-am lăsat în subordine<br />
şi Primul şi al Doilea Corp de Apărare. Dar mai întâi m-am gândit că<br />
aceste două corpuri reprezentau o brigadă şi l-am făcut pe<br />
judecătorul Brody comandant de brigadă. Brody era tufă de Veneţia în<br />
problemele militare, ca şi mine de altfel, dar era foarte cunoscut,<br />
foarte respectat şi se străduia din toate puterile să facă treabă bună.<br />
Fusese miner înainte să-şi piardă piciorul. Finn nu fusese miner şi am<br />
crezut că n-are rost să-l plasez direct la conducerea celor două<br />
corpuri, pentru că oamenii nu l-ar fi ascultat. M-am gândit să-l<br />
folosesc şi pe Greg. Dar era nevoie de el la catapulta din Mare<br />
Undarum şi nu-i mai rămânea timp ca să mai prezideze şi Guvernul.<br />
Sarcina căzu pe capul preşedintelui celui mai important comitet, Wolf<br />
Korsakov... care era cel mai ocupat dintre noi toţi. LuNoHoCo preluase<br />
toate problemele fostei Autorităţi, plus încă altele noi.<br />
Wolf avea un comitet bun. Profesorul ar fi trebuit să fie mai atent<br />
la activitatea comitetului ăstuia. Wolf îl numise pe şeful său, Moshai<br />
Baum, vicepreşedinte şi şi-a pus comitetul la treabă, cum să lucreze<br />
pentru a deveni un guvern permanent. Apoi, Wolf nu s-a mai ocupat<br />
de asta.<br />
Cei din comitet s-au pus pe treabă – au studiat formele de<br />
guvernământ în Biblioteca Carnegie, au ţinut şedinţe de subcomitet,<br />
se strângeau câte trei-patru – destul de puţini ca să-l îngrijoreze pe<br />
profesor dacă ar fi ştiut. Congresul s-a întrunit pe la începutul lunii<br />
septembrie ca să ratifice nişte îndatoriri şi să aleagă noi membri, iar<br />
în loc să amâne rezoluţia, camaradul Baum a bătut din ciocănel şi au<br />
căzut de acord. Apoi s-au întâlnit din nou şi s-au transformat singuri<br />
într-un comitet atotştiutor şi bun la toate şi au aprobat rezoluţia. Apoi<br />
ne-au dat de ştire că întregul Congres era de fapt o Convenţie<br />
Constituţională împărţită în grupuri de lucru conduse de aceste<br />
subcomitete.<br />
Cred că profesorul a fost şocat, dar nu mai avea nici o putere,<br />
totul era legal şi fusese făcut conform legilor scrise de el însuşi. Dar îşi<br />
făcu timp şi se duse la Novylen – unde se reunea acum Congresul,<br />
pentru că locul era mai central – şi le vorbi cu bunul lui simţ obişnuit,<br />
exprimându-şi îndoielile cu privire la ceea ce făceau ei. Ăsta era un<br />
mod elegant de-a le spune că greşeau.<br />
După ce le mulţumi politicos, începu să desfacă firul în patru:<br />
— Camarazi membri, ca şi focul şi fuziunea, şi guvernul este un<br />
servitor periculos şi un stăpân teribil. Acum aveţi libertatea – dacă
puteţi s-o păstraţi. Dar nu uitaţi că toată libertatea de care vă<br />
bucuraţi acum o puteţi pierde chiar faţă de voi mai degrabă decât<br />
faţă de altcineva. Nu vă repeziţi să luaţi decizii, gândiţi-vă de o sută<br />
de ori şi puneţi răul înainte. M-aş bucura dacă această convenţie ar<br />
funcţiona zece ani de-acum încolo înainte de a se dizolva, dar aş fi<br />
îngrijorat dacă aţi porni la treabă mai devreme de un an. Nu aveţi<br />
încredere în ceea ce pare evident, fiţi prudenţi faţă de structurile<br />
tradiţionale... pentru că în trecut omenirea nu a dus-o pe roze când sa<br />
împovărat de guverne. De exemplu, am observat într-o schiţă de<br />
raport propunerea de a se înfiinţa o comisie care să împartă Luna în<br />
districte congresionale şi să le reîmpartă la perioade diferite de timp,<br />
în funcţie de creşterea populaţiei.<br />
Acesta este modul tradiţional de împărţire. Ei, bine, trebuie privit<br />
cu prudenţă – până îşi dovedeşte utilitatea. Poate că voi consideraţi<br />
că ăsta e unicul mod de guvernare. Aş avea permisiunea de a vă<br />
sugera alte căi? Cu siguranţă, locul în care trăieşte un om nu are<br />
mare importanţă pentru definirea lui. Grupurile care formează<br />
populaţia şi sunt reprezentate în Congres s-ar putea forma prin<br />
împărţirea oamenilor după ocupaţie... sau după vârstă... sau chiar<br />
după alfabet. E posibil ca ei să nu fie împărţiţi în nici un fel, fiecare<br />
membru să fie ales ca reprezentând tot statul – nu obiectaţi că asta ar<br />
face imposibilă alegerea unui om care nu e foarte cunoscut în<br />
întreaga Lună. Cred că ăsta e un lucru posibil pe Lună.<br />
Gândiţi-vă că aţi putea să-i numiţi pe candidaţii care au înregistrat<br />
cel mai mic număr de voturi, pentru că tocmai oamenii simpli,<br />
comuni, fără popularitate, ar fi exact genul care v-ar putea salva de<br />
tiranie. Vă rog, nu respingeţi ideea, nu e ridicolă – analizaţi-o! În<br />
trecut, guvernele care s-au format în funcţie de faima oamenilor n-au<br />
făcut mare brânză şi uneori au fost mai drastice decât o tiranie făţişă.<br />
Dar dacă intenţia voastră este de a forma un guvern<br />
reprezentativ, mai există şi alte moduri mai bune de a-l avea, decât<br />
districtul teritorial. De exemplu, fiecare dintre voi reprezintă cam zece<br />
mii de oameni, dintre care şapte mii au vârsta necesară pentru a<br />
vota. Unii dintre voi au fost aleşi cu o majoritate nu tocmai<br />
numeroasă. Să zicem că, în loc să fie ales, un om primeşte numirea,<br />
printr-o petiţie semnată de patru mii de cetăţeni. Atunci el ar<br />
reprezenta poziţia şi efectiv pe cei patru mii de cetăţeni, fără să aibă<br />
nici o minoritate nemulţumită, pentru că toţi cei care s-ar constitui<br />
într-o minoritate sunt liberi să facă alte petiţii sau să se asocieze la<br />
cele care există în prezent. Atunci, toţi vor fi reprezentaţi de oamenii<br />
pe care i-au ales. Un om cu opt sute de susţinători ar avea două<br />
voturi în acest corp. Sigur, apar dificultăţi, obiecţii, probleme practice<br />
nenumărate, care trebuie rezolvate. Dar voi le puteţi rezolva...<br />
evitând boala cronică a guvernului reprezentativ, minoritatea<br />
nemulţumită care consideră – în mod justificat – că a fost privată de<br />
drepturi.<br />
Oricum, orice veţi face, nu lăsaţi trecutul să vă înlănţuie, ca o<br />
haină prea strâmtă! Am reţinut propunerea ca acest Congres să fie<br />
bicameral. Excelent, cu cât mai multe impedimente în calea<br />
legislaţiei, cu atât mai bine. Dar, în loc să mergeţi pe firul tradiţiei, vaş<br />
sugera să constituiţi o cameră a legislatorilor, iar o alta pentru cei<br />
care abrogă legile. Lăsaţi-i pe legislatori să aprobe legile cu o<br />
majoritate doar de două treimi... iar votul de blam poate fi dat doar de<br />
o treime. E ridicol? Gândiţi-vă. Dacă un proiect de lege e atât de slab<br />
încât nu poate întruni nici măcar două treimi din consimţământul<br />
vostru, nu înseamnă că va fi o lege slabă? Iar dacă o lege nu este
acceptată de o treime, nu înseamnă c-ar fi mai bine fără ea?<br />
Când porniţi la scrierea Constituţiei, vă rog, daţi-mi voie să vă<br />
atrag atenţia asupra minunatelor virtuţi ale negativului! Accentuaţi<br />
negativul! Împânziţi-vă documentul cu lucruri pe care guvernul nu are<br />
voie să le facă. Să nu aibă voie să recruteze o armată... să nu aibă<br />
voie să intervină în libertatea presei, a cuvântului, a călătoriei,<br />
reuniunilor, religiei, educaţiei, comunicaţiilor, profesiunilor... să nu<br />
aibă voie să pună impozite fără aprobarea populaţiei... Camarazi,<br />
dacă veţi petrece cinci ani cu nasul în hârtii studiind istoria şi<br />
gândindu-vă la o grămadă de lucruri, pe care guvernul vostru ar<br />
trebui să promită că nu le va face niciodată, nu m-aş teme de<br />
rezultat.<br />
Ceea ce mă sperie sunt acţiunile pozitive ale oamenilor cumpătaţi<br />
şi de bună-credinţă, care dau credit guvernului pentru a face tot ceea<br />
ce pare a fi necesar. Nu uitaţi niciodată că Autoritatea Lunară a fost<br />
creată pentru cele mai nobile idealuri, de către oameni la fel de<br />
cumpătaţi şi de bună-credinţă ca şi voi, aleşi de popor. Şi cu acest<br />
ultim gând, vă las să vă continuaţi munca. Mulţumesc.<br />
— Gospodin preşedinte! O întrebare! Aţi spus să nu punem<br />
impozite pe care populaţia nu le vrea. Atunci cum să plătim pentru<br />
lucruri? Tanstaafl!<br />
— O, Doamne, asta e problema voastră! Aş putea să vă sugerez<br />
câteva căi... loterii de sponsorizare a guvernului la care nu e obligat<br />
nimeni să subscrie... sau poate că voi, congresmenii, ar trebui să<br />
băgaţi mâna adânc în propriile voastre buzunare pentru a plăti. Asta e<br />
modalitatea care restrânge guvernul la funcţiile indispensabile,<br />
indiferent care ar fi ele. Dacă există într-adevăr vreunele. Aş fi<br />
mulţumit ca Legea de Aur să fie singura lege. Nu văd ce rost ar mai<br />
avea altele şi nici nu cred că există o metodă pentru a forţa oamenii<br />
să le respecte. Dacă credeţi că este necesar ca semenii voştri să aibă<br />
legi pentru binele lor, atunci de ce să nu plătiţi voi pentru ele?<br />
Camarazi, vă rog, nu recurgeţi la impozitarea obligatorie. Tirania cea<br />
mai abjectă este atunci când obligi pe cineva să plătească pentru<br />
ceva ce nu vrea, numai pentru că tu crezi că ar fi bine pentru el.<br />
Profesorul se înclină şi plecă. Eu şi Stu eram în spatele lui. Odată<br />
urcaţi într-o capsulă goală, l-am atacat cu vorbele:<br />
— Profesore, mi-a plăcut mult ce-ai spus... dar despre impozite, nu<br />
cumva una zici şi alta faci? Cine crezi că va plăti toate cheltuielile pe<br />
care le facem noi?<br />
Rămase tăcut câteva secunde, apoi zise:<br />
— Manuel, singura mea dorinţă este să apuc ziua în care nu<br />
trebuie să mai fac pe conducătorul.<br />
— Ăsta nu e un răspuns!<br />
— Ai nimerit chiar pe dilema tuturor guvernelor şi ăsta e motivul<br />
pentru care eu sunt anarhist. Dacă ai căpătat o dată puterea de a<br />
pune impozite, ea nu are limite. Te acaparează până te distruge. Nam<br />
glumit când le-am spus să se caute în buzunare. Nu cred că<br />
suntem în stare să scăpăm vreodată de guverne – guvernul este<br />
boala inevitabilă a fiinţelor umane. Dar ai putea să formezi un guvern<br />
mic, slab, fără prea multă putere, pentru că poţi să te gândeşti la un<br />
mod mai bun de-a le cere guvernanţilor să-şi plătească singuri<br />
costurile plăcerilor lor antisociale?<br />
— Încă nu mi-ai spus cum o să plătim pentru ceea ce facem acum.<br />
— Cum, Manuel? Doar ştii cum facem. Furăm. Nu mă mândresc cu<br />
asta, dar nici nu mi-e ruşine. Asta-i singura soluţie pe care o avem.<br />
Dacă ne vor prinde, s-ar putea să fim eliminaţi, oricum eu sunt
pregătit să-mi înfrunt soarta. Măcar dacă furăm, nu creăm<br />
precedentul infam al impozitelor.<br />
— Profesore, îmi pare rău s-o spun...<br />
— Atunci de ce spui?<br />
— Pentru că, la dracu', sunt băgat în treaba asta la fel de mult ca<br />
şi tine... şi vreau să văd banii ăia la loc! Îmi pare rău să-ţi spun, dar<br />
eşti un prefăcut.<br />
Chicoti.<br />
— Dragă Manuel! Ai avut nevoie de toţi anii ăştia ca să-ţi dai<br />
seama că sunt un prefăcut?<br />
— Atunci, recunoşti?<br />
— Nu. Dar dacă te simţi mai bine gândindu-te că sunt un prefăcut,<br />
ei bine, îţi dau voie să mă iei ca ţap ispăşitor. Dar nu mă consider un<br />
prefăcut pentru că, în ziua în care am declarat revoluţia, am fost<br />
perfect conştient că vom avea nevoie de bani foarte mulţi pe care va<br />
trebui să-i furăm. N-am nici o remuşcare, pentru că mi se pare că e<br />
mai bine aşa decât să ajungem să ne batem pentru mâncare peste<br />
şase ani şi să ne mâncăm între noi peste alţi opt. Eu am ales şi nu<br />
regret nimic.<br />
Am tăcut, dar nu eram mulţumit.<br />
— Profesore, zise Stu, mă bucur să vă aud că sunteţi nerăbdător<br />
să nu mai fiţi preşedinte.<br />
— Da? Şi tu împărtăşeşti bănuielile camaradului nostru?<br />
— Nu în totalitate. Eu m-am născut bogat şi pe mine nu mă<br />
tulbură furtul la fel de mult ca pe el. Nu e vorba de asta, mă gândesc<br />
că acum, când Congresul a adoptat problema unei Constituţii, am<br />
intenţia să-mi fac timp ca să particip la lucrări. Vreau să vă propun ca<br />
rege.<br />
Profesorul se uită şocat la el.<br />
— Domnule, glumeşti? Dacă ai de gând să faci asta, te asigur că nam<br />
să accept. Dacă totuşi voi fi ales, am să abdic.<br />
— Staţi, nu vă pripiţi. Pentru că asta s-ar putea să fie singura<br />
modalitate de a avea Constituţia pe care o vreţi. Şi pe care o vreau şi<br />
eu tot atât de mult ca şi dumneavoastră. Gândiţi-vă, aţi fi proclamat<br />
rege, iar poporul v-ar accepta. Noi, lunarii, nu suntem legaţi de vreo<br />
republică. Şi nu mă îndoiesc că le-ar plăcea ideea – ceremonii, mantii,<br />
curtea şi toate celelalte.<br />
— Nu!<br />
— Ja, da! Când va veni timpul, nu puteţi să mai daţi înapoi. Pentru<br />
că avem nevoie de un rege şi nu există alt candidat care ar fi<br />
acceptat. Bernardo I, Regele Lunii şi împărat al Spaţiului Înconjurător.<br />
— Stuart, te rog, opreşte-te. Mi se face greaţă.<br />
— Ei, o să vă obişnuiţi cu ideea. Eu sunt regalist pentru că sunt<br />
democrat. N-am să las ca încăpăţânarea dumneavoastră să-mi<br />
zădărnicească ideea, aşa cum dumneavoastră nu lăsaţi ideea de a<br />
fura să vă împiedice să acţionaţi mai departe.<br />
— Stai aşa, Stu, am zis. Spui că eşti regalist pentru că eşti<br />
democrat?<br />
— Bineînţeles. În faţa tiraniei, singura protecţie a poporului este<br />
un rege. Profesorul ar fi persoana cea mai potrivită pentru funcţia<br />
asta... pentru că n-o vrea. Singurul lui neajuns este că nu are copii şi<br />
deci nu poate avea moştenitori la tron. Ei, o s-o rezolvăm şi pe-asta.<br />
Am să te numesc pe tine ca moştenitor al lui. Prinţul Coroanei. Alteţa<br />
Sa Regală, Prinţul Manuel de la Paz, Duce de Luna City, Amiral<br />
General al Forţelor Armate şi Protector al celor nevoiaşi.<br />
Am rămas cu gura căscată, holbându-mă la el. Apoi mi-am
îngropat obrajii în mâini.<br />
— O, Bog!<br />
Cartea a III-a<br />
TANSTAAFL!<br />
23<br />
Era luni, 12 octombrie 2076 şi pe la ora nouă seara mă îndreptam<br />
spre casă după o zi grea şi obositoare, plină de prostii, de la birourile<br />
din hotelul Raffles. Venise o delegaţie a fermierilor de cereale, să<br />
discute cu profesorul, care nu era, fiind plecat în Hong Kong Luna. Mau<br />
chemat pe mine. M-am răstit la ei. Avusesem două luni de<br />
embargou, iar N. F. nu se prea sinchisiseră de noi. Ne ignoraseră pur<br />
şi simplu, n-au răspuns la nici una din revendicările noastre –<br />
presupun că dacă o făceau ar fi însemnat că ne recunosc ca stat<br />
independent. Stu, Sheenie şi profesorul au muncit din greu,<br />
denaturând ştirile de pe Pământ pentru a întreţine un spirit războinic.<br />
La început, toată lumea ţinea costumul de presiune la îndemână.<br />
Dar au început s-o lase mai moale, pe măsură ce treceau zilele şi nu<br />
se întâmpla nimic. Când n-ai neapărată nevoie de costumul de<br />
presiune, e o belea să-l tot cari după tine, pentru că e foarte incomod.<br />
Pe uşile cârciumilor erau afişe clare: FĂRĂ COSTUME DE PRESIUNE.<br />
Dacă un lunar nu poate trage o duşcă din cauza costumului de<br />
presiune pe care îl cară după el, îl lasă acasă, la staţie sau unde crede<br />
că va avea nevoie de el.<br />
Pe onoarea mea, şi eu neglijasem să mi-l iau în ziua aceea, când<br />
am primit un telefon că trebuie să mă întorc la birou. Eram la<br />
jumătatea drumului, când mi-am adus aminte că nu aveam costumul.<br />
Am ajuns la ecluza de serviciu numărul 13 şi am auzit un sunet care îl<br />
sperie pe lunar mai mult decât orice altceva – un fâşşşş – şi apoi am<br />
simţit un curent de aer. Am intrat în ecluză aproape fără s-o mai<br />
deschid, am echilibrat presiunea, am ieşit, am trântit uşa în spatele<br />
meu şi am alergat spre ecluza casei mele. Am dat buzna înăuntru<br />
strigând:<br />
— Costumele de presiune, toată lumea! Chemaţi-i pe băieţi din<br />
tunele şi închideţi toate uşile etanşe!<br />
Prin preajmă nu erau decât Mami şi Milla. Au rămas surprinse de<br />
intrarea mea ca o vijelie, dar s-au conformat fără nici un comentariu.<br />
Am dat buzna în atelier şi mi-am înhăţat costumul de presiune.<br />
— Mike, Mike! Răspunde!<br />
— Sunt aici, Man, zise el calm.<br />
— Am auzit o explozie şi a scăzut presiunea. Ce se-ntâmplă?<br />
— E vorba de nivelul trei, în L-City. A fost străpunsă izolaţia la<br />
Staţia de Vest a metroului. Acum este pe jumătate sub control. Au<br />
aterizat şase nave. Luna City e atacată...<br />
— Poftim?<br />
— Lasă-mă să termin, Man. Au aterizat şase nave de transport, L-<br />
City e atacată de trupe, se crede că şi Hong Kong-ul va fi atacat, s-au<br />
întrerupt liniile telefonice la releul Bee Eli. Johnson City este şi el<br />
atacat. Am închis uşile blindate dintre L-City şi subteranul<br />
Complexului. Nu pot să văd Novylen-ul, dar proiecţiile radar indică că<br />
şi el este atacat. În aceeaşi situaţie sunt şi Churchill şi Sub-Tycho. O
navă urcă în elipsă, chiar deasupra mea. Se înalţă, probabil că e nava<br />
comandant. Nu mai am nici o altă imagine radar.<br />
— Şase nave – unde naiba ai fost TU?<br />
Răspunse atât de liniştit încât aproape că m-am calmat şi eu:<br />
— Au venit dinspre faţa opusă a Lunii, Man. Nu văd în spate. Au<br />
venit în linii Garrison strânse, foarte aproape de sol. Abia dacă le-am<br />
văzut când au trecut pe deasupra lui Luna City. Nava pe care o văd e<br />
cea de la J-City. În concluzie, din balistica arătată de radar, înţeleg că<br />
celelalte au aterizat deja. Am auzit cum au pătruns în Staţia de Vest<br />
din L-City şi acum aud lupte în Novylen. Restul e un raţionament<br />
deductiv cu o probabilitate mai mare de 0, 99. Te-am sunat pe tine şi<br />
pe profesor imediat.<br />
Mi-am ţinut răsuflarea.<br />
— Pregăteşte-te pentru operaţiunea Hard Rock 59 .<br />
— Program pregătit. Man, pentru că n-am reuşit să te găsesc, ţiam<br />
folosit vocea. Vrei să te auzi?<br />
— Niet – Da, da!<br />
M-am auzit „pe mine" spunându-i ofiţerului de gardă de la capul<br />
vechii catapulte să declanşeze alarma de gradul întâi pentru<br />
operaţiunea Hard Rock, cu prima încărcătură pregătită de lansare, iar<br />
celelalte să fie în „cartuşieră", totul să fie gata de pornire, dar să nu<br />
se dea drumul la nici o lansare până nu voi ordona eu personal. Apoi,<br />
lansarea conform planului, complet automat. M-am auzit cum l-am<br />
pus pe ofiţer să repete, asigurându-mă că a priceput mesajul.<br />
— Bine, i-am spus lui Mike. Echipele de trăgători sunt pregătite?<br />
— Am folosit tot vocea ta. Oamenii sunt gata şi i-am trimis înapoi<br />
în camera de aşteptare. Nava comandant va ajunge la punctul<br />
culminant abia după 3h şi 4, 7 min. Nu e nici o ţintă mai devreme de<br />
cinci ore.<br />
— S-ar putea să facă vreo mişcare. Să lanseze o rachetă.<br />
— Calmează-te, Man. Aş vedea din timp o rachetă. Acolo sus e<br />
lumină, e doar lună plină – de cât timp crezi că ar avea nevoie<br />
oamenii? Nu e necesar.<br />
— Bine, scuze. Lasă-mă să vorbesc cu Greg.<br />
— Ascultă.<br />
Şi iar am auzit vocea „mea" discutând cu co-soţul meu, la Mare<br />
Undarum. „Păream" încordat, dar stăpân pe situaţie. Mike îi spusese<br />
ce se întâmplă, îi zisese să pregătească operaţiunea „Praştia micului<br />
David" şi s-o menţină gata de atac. „Eu" îl asigurasem că principalul<br />
computer va avea pregătit un computer de aşteptare programat, iar<br />
comutarea se va face automat, dacă se întrerupe cumva comunicaţia.<br />
Tot „eu" i-am mai spus că va trebui să ia comanda şi să-şi pună<br />
mintea la contribuţie dacă se va pierde legătura şi nu va fi reluată mai<br />
devreme de patru ore. Să asculte transmisia de pe Pământ şi să<br />
hotărască de unul singur.<br />
Greg ascultase în tăcere, repetase ordinele şi apoi spuse:<br />
— Mannie, spune-le celor de-acasă că-i iubesc.<br />
Mike mă făcuse să mă simt mândru, pentru că răspunsese pentru<br />
mine cu emoţia pe care aş fi avut-o eu, dacă aş fi vorbit personal:<br />
— Am s-o fac, Greg. Ascultă-mă Greg... şi eu te iubesc. Ştii asta,<br />
nu?<br />
— Da, Mannie... şi-am să mă rog pentru tine. Am să spun o<br />
rugăciune specială pentru tine.<br />
— Mulţumesc, Greg.<br />
59 Stâncă Tare.
— Pa, Mannie. Du-te şi fă ceea ce trebuie.<br />
M-am dus să-mi îndeplinesc misiunea. Mike jucase rolul meu la fel<br />
de bine sau chiar mai bine decât aş fi făcut-o eu. Trebuia să-l găsesc<br />
pe Finn şi să-l duc la „Adam". Am plecat repede, spunându-i lui Mami<br />
ce vorbisem cu Greg. Era îmbrăcată în costumul de presiune, îl trezise<br />
şi pe Bunicul şi-l îmbrăcase şi pe el – prima dată când îşi punea<br />
costumul după ani de zile. Am plecat cu casca pe cap şi cu arma laser<br />
în mână.<br />
Am ajuns la ecluza 13. Era închisă pe dinăuntru şi pe vizor nu se<br />
zărea nimeni. Foarte bine – conform instructajului, numai că trebuia<br />
să se vadă stilyagi-ul care era de serviciu.<br />
N-avea sens să bat. În cele din urmă, m-am întors pe drumul pe<br />
care venisem, am trecut prin casă, am traversat prin tunelele noastre<br />
de legume şi am urcat prin ecluza familiei spre suprafaţă, la bateria<br />
noastră solară.<br />
Uitându-mă pe vizor am descoperit o umbră acolo unde ar fi<br />
trebuit să văd soarele strălucitor. Blestemata de navă pământeană<br />
aterizase pe suprafaţa care aparţinea familiei Davis! Suporturile ei<br />
formau un trepied gigantic deasupra mea, iar eu mă holbam în sus la<br />
reactoarele ei.<br />
Am coborât repede şi-am plecat de-acolo. Am încuiat amândouă<br />
trapele şi toate uşile de presiune din cale. I-am spus lui Mami ce era<br />
deasupra noastră şi i-am zis să-l posteze pe unul din băieţi la uşa din<br />
spate cu o armă laser. Uite-o, ia-o pe-asta.<br />
În casă nu mai era nici un băiat, nici bărbaţi, nici femeile mai în<br />
putere, singurii care rămăseseră erau Mami, Bunicul şi copiii mei.<br />
Restul plecaseră, căutând-o cu lumânarea. Mimi nu vroia să ia arma.<br />
— Nu ştiu s-o folosesc, Manuel, şi acum e prea târziu ca să învăţ.<br />
Păstreaz-o. Nu cred c-o să pătrundă în tunelele Davis. Ştiu eu câteva<br />
şmecherii de care tu nici n-ai auzit.<br />
Nu m-am opus. Pierzi vremea dacă stai să te contrazici cu Mimi. Şi<br />
era posibil ca ea să ştie câteva şmecherii de care eu să nu fi auzit.<br />
Trăise pe Lună condiţii şi mai vitrege decât cele de-acum.<br />
De data asta, în ecluza 13 erau câţiva oameni. Am fost lăsat să<br />
trec de cei doi băieţi care-şi făceau datoria. Le-am cerut noutăţi.<br />
— Presiunea e bună acum, îmi spuse cel mai mare dintre ei. Cel<br />
puţin la nivelul ăsta. Se duc lupte spre Şosea. Ce ziceţi, generale<br />
Davis, aş putea să merg cu dumneavoastră? Unul dintre noi e de<br />
ajuns ca să stea de pază.<br />
— Niet.<br />
— Vreau să dobor un vierme de pământean.<br />
— Ăsta e postul tău, m-ai înţeles? Rămâi la datorie. Dacă vine peaici<br />
un pământean, e-al tău. Dar ai grijă să nu fii tu al lui.<br />
Am plecat în grabă. Ca urmare a propriei mele neglijenţe, neavând<br />
costumul de presiune la mine, am pierdut aproape toată lupta din<br />
coridoare. Am prins doar finalul. Halal ministru al apărării! Am luat-o<br />
spre nord pe coridorul circular, cu casca deschisă, şi am ajuns la<br />
ecluza de acces a rampei lungi spre Şosea. Ecluza era deschisă, am<br />
înjurat şi m-am oprit s-o încui, după ce am trecut, prudent, să văd de<br />
ce rămăsese deschisă. Băiatul care o păzise murise. Aşa că am<br />
înaintat mai atent în josul rampei până am ieşit pe Şosea.<br />
La capătul ăsta era goală, dar am văzut siluete şi-am auzit<br />
zgomote în interiorul oraşului, unde se trăgea. Două siluete în<br />
costume de presiune, înarmate cu puşti, se desprinseră de restul şi se<br />
îndreptară spre mine. I-am ars pe amândoi.<br />
Un om înarmat cu o puşcă şi îmbrăcat în costum de presiune arată
ca oricare altul echipat la fel. Cred că m-au luat drept unul de-ai lor de<br />
pe flanc. La distanţa asta, nici ei nu se deosebeau de oamenii lui Finn,<br />
numai că n-am mai stat pe gânduri, pur şi simplu i-am ars. Un nou<br />
venit nu se mişcă ca un veteran, ridică picioarele prea sus şi tot<br />
timpul încearcă să se ţină de ceva. N-am stat să analizez, nici nu mi-a<br />
trecut prin cap ideea: „Viermi pământeni. Ucide!", ci am acţionat<br />
intuitiv. I-am văzut, i-am ars. Au alunecat uşor pe podea înainte să-mi<br />
dau seama de ce făcusem.<br />
Am vrut să le iau armele, dar erau legate de ei şi nu ştiam cum să<br />
le desfac – cred că mi-ar fi trebuit o cheie. Nu erau lasere, ci ceva ce<br />
nu mai văzusem până atunci. Erau puşti adevărate. Foloseau mici<br />
rachete explozive, după cum am aflat mai târziu. Pe moment, tot ce<br />
ştiam era că habar n-aveam cum să umblu cu ele. Aveau şi cuţitelance<br />
la capete, erau aşa-numitele baionete. De-asta şi vroiam să le<br />
iau. Arma mea era bună doar pentru zece focuri la putere maximă şi<br />
nu avea rezervă de putere. Baionetele pe care le văzusem la ăştia doi<br />
păreau folositoare – una avea sânge pe ea, sânge de lunar, cred.<br />
Dar am renunţat să mai iau puştile. Mi-am scos cuţitul de la<br />
centură şi m-am asigurat că indivizii erau morţi de-a binelea. Apoi, mam<br />
grăbit spre luptă cu degetul pe trăgaci.<br />
Nu era o luptă, ci îmbulzeală. Sau poate că întotdeauna o luptă<br />
este o îngrămădeală de oameni, confuzie şi zgomot, nimeni nu ştie<br />
prea bine ce se întâmplă. În partea cea mai largă a Şoselei, vizavi de<br />
Bon Marché, unde Marea Rampă coboară spre nord, de la nivelul trei<br />
se aflau câteva sute de bărbaţi, femei şi copii care ar fi trebuit să fie<br />
acasă la ora aia. N-aveau toţi costumele de presiune şi erau foarte<br />
puţini cei care aveau arme. În jos, spre rampă, treceau soldaţi<br />
înarmaţi.<br />
Primul lucru pe care l-am remarcat a fost zgomotul, o larmă care<br />
îmi umplea casca deschisă şi-mi bubuia în urechi – un mârâit. Nu ştiu<br />
cum să-l fi numit altfel. Era o combinaţie de urlete furioase<br />
amestecate cu ţipetele stridente ale copiilor şi cu mugetele ca de taur<br />
ale adulţilor. Parcă ar fi fost cea mai mare luptă de câini din istorie şi<br />
brusc m-am trezit că participam şi eu la isteria colectivă, înjurând de<br />
mama focului şi scoţând ţipete fără noimă.<br />
O fată nu mai mare decât Hazel îşi făcu vânt pe balustrada<br />
rampei, urcă dansând la câţiva centimetri de umerii soldaţilor care se<br />
îmbulzeau în jos. Era înarmată cu un fel de satâr. Am văzut-o rotindu-l<br />
şi lovind un individ. Nu cred că l-a rănit prea grav prin costumul de<br />
presiune, dar a căzut şi mulţi au trecut peste el, călcându-l în picioare.<br />
Apoi un altul o lovi, înfigându-i o baionetă în coapsă. Fata căzu pe<br />
spate şi dispăru în mulţime.<br />
Nu puteam să văd ce se întâmplă cu adevărat, nici nu-mi mai pot<br />
aminti decât frânturi. Ştiu doar că fetiţa a căzut pe spate peste<br />
balustradă. Nu ştiu cine era sau dacă o fi supravieţuit. De unde eram,<br />
nu puteam să-mi dau seama de nimic, erau prea multe capete caremi<br />
blocau vederea. În faţa unui magazin de jucării era o tejghea şi mam<br />
urcat pe ea. Eram la un metru deasupra pavajului Şoselei şi îi<br />
vedeam mai bine pe pământenii care coborau. M-am lipit de zid, am<br />
ţintit cu grijă, ochind spre inimile lor. Puţin mai târziu, am descoperit<br />
că nu-mi mai mergea laserul şi m-am oprit. Cred că omorâsem vreo<br />
opt soldaţi pe care n-o să-i mai aştepte nimeni acasă pe Pământ, dar<br />
nu i-am numărat. Timpul părea fără sfârşit. Deşi toată lumea era în<br />
agitaţie, mişcându-se de colo-colo în viteză, eu mă simţeam în<br />
mijlocul unui film documentar, în care fiecare mişcare e filmată cu<br />
încetinitorul.
Cred că o dată sau de două ori am fost pe post de ţintă. În timp<br />
ce-mi foloseam arma, am fost reperat de un vierme pământean, care<br />
a tras în mine. Explozia a avut loc chiar deasupra capului meu, iar<br />
bucăţi din zidul magazinului mi-au lovit casca. Când am rămas fără<br />
muniţie, am sărit de pe tejgheaua cu jucării, am apucat arma cu laser<br />
ca pe-o bâtă şi m-am alăturat gloatei, înaintând spre baza rampei. În<br />
tot timpul ăsta – care mi s-a părut o veşnicie – dar nu cred c-au trecut<br />
mai mult de cinci minute, pământenii au tras în mulţime. Se auzeau<br />
trosnete ascuţite, bufnituri înfundate atunci când gloanţele loveau în<br />
plin şi pocnituri mai puternice dacă nimereau în vreun zid sau în ceva<br />
solid. Încă mă chinuiam să ajung la baza rampei, când mi-am dat<br />
seama că nu se mai trăgea.<br />
Toţi pământenii zăceau la pământ, morţi, nimeni nu mai cobora<br />
rampa.<br />
24<br />
În întreaga Lună nu mai era picior de invadator. Dacă nu muriseră<br />
toţi în acelaşi timp, muriseră la scurt timp. Erau peste două mii de<br />
soldaţi morţi, mai mult de trei ori decât lunarii care muriseră în lupte.<br />
Lunarii răniţi erau în număr foarte mare, poate să fi fost tot vreo două<br />
mii, dar n-a stat nimeni să-i numere. Nu s-au luat prizonieri în nici un<br />
furnicar. Când am făcut curăţenie la suprafaţă, am prins vreo duzină<br />
de ofiţeri împreună cu echipajul fiecărei nave.<br />
Cred că un motiv important în câştigarea luptei l-a constituit<br />
gravitaţia. Lunarii noştri nu erau înarmaţi şi totuşi au reuşit să ţină<br />
piept soldaţilor bine înarmaţi şi antrenaţi. Un pământean care pune<br />
piciorul pe Lună pentru prima dată nu se poate mişca în largul lui din<br />
cauza gravitaţiei, care este de şase ori mai mică decât pe Pământ.<br />
Toate reflexele i se pierd: trage prea sus fără să-şi dea seama, nu are<br />
echilibru, nu poate să alerge aşa cum trebuie, îi alunecă picioarele<br />
sub el. Mai rău, soldaţii care au venit trebuiau să lupte coborând. Au<br />
intrat pe la nivelele superioare, iar apoi au coborât pe rampe,<br />
încercând să captureze un oraş. Viermii pământeni nu ştiu să coboare<br />
o rampă. Mişcarea nu e alergare, nu e mers, nu e zbor, ci mai mult un<br />
dans controlat cu picioarele abia atingând solul, păstrându-ţi doar<br />
echilibrul. Un copil lunar face chestia asta automat, fără să se<br />
gândească, coboară sărind, într-o cădere controlată, degetele de la<br />
picioare ating pământul la fiecare câţiva metri.<br />
Dar un pământean se trezeşte mergând în gol, se zbate, se<br />
roteşte, îşi pierde echilibrul şi cade. Nu păţeşte nimic, dar e furios la<br />
culme.<br />
Soldaţii care ajunseseră pe rampe muriseră. Cei pe care-i văzusem<br />
eu se agăţaseră de ce putuseră, reuşiseră să coboare trei rampe şi să<br />
rămână în viaţă. Cu toate astea, numai câţiva soldaţi puteau să tragă<br />
din capul rampei. Cei de pe rampă îşi concentrau eforturile să rămână<br />
în picioare, agăţându-se de arme, încercând să ajungă la nivelele<br />
inferioare.<br />
Lunarii nu i-au lăsat. Bărbaţii, femeile şi copiii se năpusteau<br />
asupra lor şi îi doborau, îi ucideau cu ce aveau la îndemână. Eu nu<br />
eram singurul cu armă laser din preajmă. Doi oameni de-ai lui Finn se<br />
înghesuiseră până la balconul de la Bon Marché şi, ghemuiţi acolo, îi<br />
ţinteau pe trăgătorii din capul rampei. Nu le spusese nimeni s-o facă,<br />
nu-i conducea nimeni, nu primiseră ordin de la nimeni. Finn n-a avut
şansa de a-şi controla trupele dezordonate, antrenate doar pe jumătate.<br />
Începuse lupta, ei intraseră în luptă.<br />
Şi cred că ăsta a fost motivul cel mai important pentru care am<br />
învins, am luptat. Mulţi lunari nici nu dăduseră vreodată cu ochii de un<br />
invadator viu, dar pe unde au pătruns soldaţi, lunarii s-au năpustit şi<br />
au luptat pe viaţă şi pe moarte. Nimeni nu le-a spus s-o facă. Firava<br />
noastră organizaţie se blocase datorită elementului surpriză. Dar noi,<br />
lunarii, am luptat cu fanatism şi am terminat cu toţi invadatorii. Nici<br />
un soldat n-a ajuns mai jos de nivelul şase, în nici un furnicar.<br />
Oamenii din subteranele adânci n-au aflat că suntem invadaţi decât<br />
după ce se terminase totul.<br />
Nu zic, şi invadatorii au luptat bine. Erau trupe nu numai pentru<br />
înăbuşirea revoltelor, ci erau cele mai bune forţe de luptă din oraşele<br />
pe care le aveau Naţiunile Federative. Fuseseră îndoctrinaţi şi drogaţi.<br />
Li s-a spus – era adevărat – că singura lor speranţă de-a se întoarce<br />
acasă, pe Pământ, era să captureze furnicarele şi să le supună voinţei<br />
lor. Dacă o făceau, li se promisese eliberarea şi nu mai aveau de<br />
îndeplinit nici o sarcină pe Lună. Trebuiau să învingă sau să moară,<br />
întrucât li se subliniase în repetate rânduri că transportoarele lor nu<br />
plecau dacă nu învingeau. Aveau nevoie de o nouă încărcătură cu<br />
masă de reacţie – lucru imposibil dacă Luna nu era capturată. Şi asta<br />
era adevărat.<br />
Apoi fuseseră îndopaţi cu energizante, euforizante, substanţe<br />
inhibatoare ale fricii, care l-ar fi făcut până şi pe un şoarece să dea cu<br />
pisica de pământ. Şi li s-a dat drumul pe Lună. Au luptat ca nişte<br />
profesionişti ai armelor, fără frică şi... au murit.<br />
În Sub-Tycho şi în Churchill au folosit gaze. Au murit destui lunari.<br />
Doar cei care aveau costumele de presiune au luptat efectiv. Dar<br />
rezultatul a fost acelaşi, numai că a durat mai mult. Folosiseră gaz<br />
paralizant, pentru că Autoritatea nu vroia să ne omoare, ci să ne dea<br />
o lecţie, să ne ia din nou în stăpânire, să ne pună la muncă.<br />
Atacul surpriză fusese motivul pentru amânări şi pentru aparenta<br />
nehotărâre a Naţiunilor Federative. Decizia fusese luată la scurt timp<br />
după ce stabilisem embargoul de cereale –am aflat asta de la ofiţerii<br />
capturaţi de pe transportoare. De-atunci şi până la data atacului au<br />
mers pe orbita eliptică lungă, care mergea mult în afara orbitei Lunii,<br />
traversa Luna, făcea un opt, apoi se întorcea înapoi, întâlnindu-se<br />
deasupra feţei opuse a Lunii. Nu e de mirare că Mike nu le-a văzut<br />
deloc. Nu are ochi la ceafă. Ţinuse cerul sub observaţie cu radarele<br />
balistice, dar nici un radar nu poate înregistra nimic dincolo de<br />
orizont. Privirea cea mai lungă pe care o putea arunca Mike unei nave<br />
de pe orbită, era de opt minute. Ei veniseră aproape atingând solul, în<br />
orbite circulare strânse, cu fiecare navă direct la ţintă, aterizând rapid<br />
pe „Noul Pământ" pe 12 octombrie '76, 18h 40 min. 36, 9 sec. – o<br />
treabă elegantă, trebuie să recunosc, pe care au fost în stare să o<br />
execute Forţele Navale ale Păcii din cadrul N. F.<br />
Nava uriaşă care a revărsat o mie de soldaţi în L-City, n-a fost<br />
văzută de Mike decât în momentul aterizării – un fulger. Dacă s-ar fi<br />
uitat spre est cu noul radar de la sediul din Mare Undarum, cred că ar<br />
fi văzut-o cu câteva secunde mai devreme, dar s-a întâmplat că îl<br />
antrena pe „fiul lui mai mic şi mai prost" (adică celălalt computer) în<br />
momentul acela şi se uitau spre vest, spre Terra. Oricum, două-trei<br />
secunde în plus sau în minus n-ar mai fi contat. Surpriza a fost atât de<br />
bine plănuită, atât de completă, încât la ora şapte (ora Greenwich)
toate forţele pătrundeau pe întreaga Lună fără ca cineva să aibă nici<br />
cea mai mică bănuială. Nu întâmplător au aselenizat pe „Noul<br />
Pământ", cu toate furnicarele masate pe semiluna luminată.<br />
Autoritatea nu cunoştea cu adevărat condiţiile de pe Lună, dar ştia că<br />
nici un lunar nu urcă la suprafaţă dacă nu are o treabă urgentă, în<br />
timpul luminii semilunare. Dacă trebuie, urcă la suprafaţă şi se<br />
întoarce înapoi cât poate de repede, cu ochii pe detectorul de radiaţii.<br />
Aşa că ne-au prins fără costume de presiune şi fără arme.<br />
Dar, deşi soldaţii muriseră, n-am scăpat de pericol. La suprafaţă<br />
aveam şase transportoare şi pe cer zbura nava comandant.<br />
Cum s-a terminat confruntarea de la Bon Marché, mi-am recăpătat<br />
calmul şi-am căutat un telefon. Nici o veste din Kongville, nici o veste<br />
de la profesor. Câştigasem şi lupta din J-City şi din Novylen –<br />
transportorul de acolo se rostogolise la aterizare, forţa invadatoare<br />
fusese slăbită de pierderile de la aterizare, iar acum băieţii lui Finn<br />
deţineau controlul transportorului. În alte oraşe nu se întâmplase<br />
nimic deosebit. Mike oprise metrourile şi rezervase telefoanele<br />
interurbane pentru apelurile oficiale. În subsolul lui Churchill s-a<br />
produs o explozie de presiune necontrolată. Dar Finn fusese înştiinţat<br />
şi se putea conta pe ajutorul lui.<br />
Am vorbit cu Finn, i-am spus unde se afla transportorul din L-City<br />
şi am stabilit să ne întâlnim la ecluza 13.<br />
Finn trecuse prin aceeaşi experienţă ca şi mine – fusese şi el la fel<br />
de surprins de atac, numai că avea costumul de presiune pe el. Nu<br />
reuşise să stabilească controlul puşcaşilor laser până la terminarea<br />
bătăliei şi se luptase singur în masacrul din Domul vechi. Acum<br />
începuse să-şi adune băieţii şi avea un ofiţer care primea rapoarte în<br />
biroul lui din Bon Marché. Luase legătura cu subcomandantul din<br />
Novylen, dar era îngrijorat în legătură cu Hong Kong Luna.<br />
— Mannie, să-mi duc oamenii acolo cu metroul?<br />
I-am spus să aştepte. Invadatorii nu puteau ajunge la noi cu<br />
metroul atât timp cât energia era sub controlul nostru şi mă îndoiam<br />
că transportorul lor se putea ridica.<br />
— Hai să ne uităm la transportorul de-aici.<br />
Aşa că am ieşit prin ecluza 13, care era goală la capătul cu<br />
presiune particulară, prin tunelele fermei unui vecin – căruia nu-i<br />
venea să creadă că fusesem invadaţi – şi am folosit ecluza lui de<br />
suprafaţă ca să ieşim să observăm transportorul dintr-un punct aflat<br />
cam la un kilometru la vest de el. Am ridicat capacul cu prudenţă.<br />
Apoi l-am împins în sus şi am urcat. Nu eram în pericol de-a fi văzuţi,<br />
pentru că eram ascunşi de formele stâncilor. Ne-am târât ca pieile<br />
roşii pe margine şi ne-am uitat cu un binoclu de cască. Apoi ne-am<br />
retras în spatele stâncilor şi am discutat.<br />
— Cred că băieţii mei se pot descurca cu treaba asta.<br />
— Cum?<br />
— Dacă-ţi spun, ai să zici că n-o să meargă. Aşa că, ce-ar fi să mă<br />
laşi pe mine să-mi conduc spectacolul?<br />
Am auzit de armate în care şeful nu este trimis la plimbare, ci i se<br />
dă respectul cuvenit şi nu i se spune să tacă –asta se cheamă<br />
disciplină. Dar noi eram amatori. Finn îmi îngădui să-i urmăresc<br />
neînarmat de la distanţă.<br />
Pentru pregătiri avu nevoie de o oră, iar pentru execuţie de două<br />
minute. Împrăştie oamenii în jurul navei, folosind ecluzele de<br />
suprafaţă ale fermierilor şi fără să comunice prin radio în tot acest<br />
timp. Oricum nu era nevoie de măsura asta, unii nu aveau radio la<br />
costumele de presiune, erau băieţi de la oraş. Finn îşi ocupă o poziţie
mai îndepărtată spre vest. În momentul în care se asigură că şi ceilalţi<br />
au avut timp să se pregătească, trimise o rachetă de semnalizare.<br />
Când flacăra izbucni deasupra navei, oamenii lui ţâşniră imediat la<br />
câte o antenă stabilită de dinainte. Finn îşi înlocui cartuşul de energie<br />
şi începu să ardă carcasa, nu încuietoarea uşii, ci chiar carcasa.<br />
Imediat, lângă pata roşie ca o cireaşă, pe care o făcea laserul lui, un<br />
alt laser mai făcu una, apoi încă una, toate asupra aceleiaşi bucăţi de<br />
oţel – şi deodată oţelul lichid ţâşni în stropi şi puteai vedea cum iese<br />
aerul din navă cu un fâsâit, o dâră pâlpâitoare. Au muncit până au<br />
făcut gaură, terminându-şi rezerva de energie din lasere. Mi-am<br />
imaginat infernul din interiorul navei, urletele oamenilor dinăuntru,<br />
alarmele care sunau fără oprire, uşile care se închideau imediat,<br />
echipajul încercând să astupe cele trei găuri care se căscau ca nişte<br />
guri mari şi flămânde. Ceilalţi băieţi din echipa lui Finn se răspândiră<br />
în jurul navei şi mai făcură câteva găuri în alte puncte ale carcasei.<br />
Atât vroiau să ardă, nimic altceva. Era o navă fără atmosferă,<br />
construită pe orbită, cu carcasa de presiune separată de utilajele de<br />
energie şi de tancuri. Oamenii lui Finn aplicaseră tratamentul acolo<br />
unde trebuia.<br />
Finn îşi apropie casca de a mea.<br />
— S-a zis cu nava. Nu se mai poate ridica. Şi nici nu mai poate<br />
transmite mesaje. Mă îndoiesc că pot face un perete suficient de<br />
compact ca să poată rezista înăuntru fără costume de presiune. Ce<br />
zici, s-o lăsăm câteva zile să vedem dacă ies? Dacă nu ies, punem un<br />
utilaj de foraj aici şi le tragem o papară măreaţă.<br />
Corect, Finn ştia cum să-şi conducă spectacolul, nu avea nevoie de<br />
ajutorul meu cam năuc, aşa că am intrat înăuntru, l-am sunat pe Mike<br />
şi am cerut o capsulă ca să ies la radarele balistice. Mike m-a întrebat<br />
de ce nu vreau să rămân înăuntru, unde eram totuşi în siguranţă.<br />
— Ascultă, i-am spus, colecţie obraznică de semiconductoare, nu<br />
uita că eşti doar un ministru fără portofoliu, pe când eu sunt Ministrul<br />
Apărării. Trebuie să văd exact ce se-ntâmplă şi am doar doi ochi, iar<br />
tu ai ochi răspândiţi pe jumătate din Crisium. Îţi arde de glume?<br />
Încercă să mă liniştească, să nu mă enervez şi se oferi să-mi pună<br />
afişajele pe ecranul video în camera L de la Raffles pentru că n-avea<br />
chef să păţesc ceva... şi apropo de glume, am auzit-o pe-aia cu<br />
minerul care răneşte sentimentele mamei sale?<br />
— Mike, am spus, te implor, fă-mi rost de o capsulă. Îmi pun<br />
costumul de presiune şi-am s-o aştept afară din Staţia Vest – care nu<br />
mai arată bine, cred că ştii.<br />
— Bine, îmi zise, treaba ta, tu-ţi pui gâtul la bătaie. O să-ţi trimit o<br />
capsulă peste treisprezece minute. Te las să mergi până unde e<br />
amplasat tunul laser George. Foarte drăguţ din partea lui. Am ajuns şi<br />
am sunat din nou la telefon. Finn vorbise deja la telefon cu celelalte<br />
furnicare, îşi localizase comandanţii subordonaţi sau pe cineva care<br />
vroia să preia comanda şi explicase cum să le dea bătaie de cap<br />
transportoarelor care aterizaseră deasupra tuturor furnicarelor, în<br />
afară de Hong Kong. Din câte ştia el, puşcaşii Autorităţii cuceriseră<br />
Hong Kong-ul.<br />
— „Adam", am spus – de teamă să nu m-audă ceilalţi –crezi că ar<br />
trebui să trimitem o echipă cu vagonetul ca să încerce să repare linia<br />
Bee Eli?<br />
— Aici nu e gospodin Selene, răspunse Mike cu o voce ciudată, ci<br />
unul dintre asistenţi. Adam Selene se afla în partea de sus a oraşului<br />
Churchill atunci când s-a pierdut presiunea. Mi-e teamă că a murit.<br />
— Poftim?
— Îmi pare foarte rău, gospodin.<br />
— Nu închide!<br />
I-am dat afară pe câţiva mineri şi pe o fată care se găseau în<br />
cameră, apoi m-am aşezat şi am lăsat în jos capota izolantă.<br />
— Mike, am spus încet, sunt singur acum. Ce e prostia asta?<br />
— Man, zise el liniştit, treaba cea mai grea s-a făcut. Adam Selene<br />
trebuia să dispară într-o zi. Şi-a îndeplinit misiunea şi este, aşa cum ai<br />
subliniat şi tu, în afara guvernului. Am discutat asta cu profesorul.<br />
Căzusem de acord asupra dispariţiei lui Adam Selene, singura<br />
întrebare era când s-alegem momentul. Poţi să-i găseşti lui Adam<br />
Selene o glorie mai mare decât să moară în această invazie? Asta îl<br />
va face automat erou naţional... iar naţiunea are nevoie de unul. Hai<br />
să zicem că nu e sigur c-a murit până vorbeşti tu cu profesorul. Dacă<br />
el mai are nevoie de Adam Selene, se va afla atunci că acesta este<br />
închis într-o capsulă şi-şi aşteaptă salvarea.<br />
— Bine, bine. Las-o aşa, să rămână o problemă deschisă. Din<br />
punctul meu de vedere, ţi-am preferat întotdeauna personalitatea ca<br />
Mike.<br />
— Ştiu, Man, primul şi cel mai bun prieten. Şi eu o prefer pentru că<br />
e personalitatea mea adevărată. Adam Selene era un fals.<br />
— A, da. Dar, Mike, dacă profesorul a murit în Kongville, o să avem<br />
foarte multă nevoie de Adam Selene.<br />
— Atunci o să-l îngheţăm şi-o să-l aducem. Înapoi dacă vom avea<br />
nevoie de el. Îngâmfatul. Man, când or să se termine toate astea, o să<br />
ai timp să revenim la cercetarea despre umor?<br />
— Da, Mike, am să-mi fac timp. Îţi promit.<br />
— Mulţumesc, Man. Tu şi cu Wyoh nu prea aţi avut timp să mă<br />
vizitaţi... iar profesorul vrea să vorbească despre lucruri care nu sunt<br />
deloc amuzante. O să fiu fericit când o să se termine războiul ăsta.<br />
— Câştigăm, Mike?<br />
Chicoti.<br />
— Au trecut câteva zile de când nu m-ai întrebat. Iată o nouă<br />
proiecţie, ceva mai roză, pe care am făcut-o când a început invazia.<br />
Ţine-te bine, Man. Şansele noastre sunt egale în momentul de faţă!<br />
— Bunule Bog!<br />
— Aşa că îmbracă-te şi du-te să vezi distracţia! Dar stai la o<br />
distanţă de cel puţin o sută de metri de tunul laser. E posibil ca nava<br />
să poată urmări raza laser cu o altă rază laser. Reglarea tirului e<br />
scurtă, douăzeci şi unu de minute.<br />
N-am ajuns atât de departe, pentru că trebuia să rămân la telefon,<br />
iar cel mai lung cablu din zonă era prea scurt şi nu mă puteam<br />
deplasa. M-am cuplat la telefonul căpitanului, am găsit o stâncă mai<br />
ferită şi m-am postat acolo. Soarele era în vest, atât de aproape de<br />
Terra, încât puteam să văd Pământul numai cu viziera lăsată în jos, ca<br />
să mă apere de strălucirea orbitoare a Soarelui – Pământul încă nu se<br />
vedea ca un semicerc, Pământul nou era de un cenuşiu fantomatic în<br />
lumina lunii înconjurate de radianţa slabă a atmosferei.<br />
Mi-am tras casca înapoi în umbră.<br />
— Controlul balistic, aici O'Kelly Davis, acum la tunul laser George.<br />
Lângă el, vreau să spun, la vreo sută de metri.<br />
Mă gândeam că Mike n-avea de unde să ştie cât de lung era cablul<br />
pe care-l foloseam, din kilometri de fire împrăştiate peste tot.<br />
— Controlul balistic, am înţeles, răspunse Mike fără comentarii.<br />
Am să informez Cartierul General.<br />
— Mulţumesc, control balistic. Întreabă la Cartierul General dacă<br />
au veşti de la Wyoming Davis pe ziua de astăzi.
Nu ştiam nimic de Wyoh şi de familie şi eram îngrijorat.<br />
— Am să întreb.<br />
Mike aşteptă un timp, apoi zise:<br />
— Cartierul General spune că gospaja Wyoming Davis se ocupă cu<br />
primul ajutor în Domul vechi.<br />
— Mulţumesc.<br />
Dintr-o dată m-am simţit mai bine. O iubeam pe Wyoh, nu mai<br />
mult decât pe ceilalţi membri ai familiei, dar ea era nouă... În familie<br />
şi Luna avea nevoie de ea.<br />
— Reglaţi tirul, spuse Mike voios. Toate tunurile, înălţime 870,<br />
azimut 1930, paralaxa fixată la 1300 de kilometri. Raportează când<br />
vezi ţinta.<br />
M-am întins afară, m-am ridicat în genunchi ca să rămân în umbră<br />
şi am scrutat porţiunea de cer care mi se indicase, aproape de orizont<br />
şi puţin spre sud. Când soarele nu-mi bătea pe cască puteam să văd<br />
stelele, dar era greu să-mi fixez partea interioară a binoclului – a<br />
trebuit să mă răsucesc şi să mă ridic într-un cot.<br />
Nimic – dar stai, era o stea cu disc... Într-un loc unde n-avea cum<br />
să se afle vreo planetă. Am mai observat încă o stea în apropiere. Mam<br />
uitat la ele şi am aşteptat.<br />
Aha! Da! Prima stea devenea mai luminoasă şi se târa spre nord,<br />
foarte încet – hei, animalul ăsta va ateriza chiar pe noi.<br />
Dar o mie trei sute de kilometri înseamnă un drum lung, chiar<br />
dacă eşti aproape de viteza maximă. Mi-am adus aminte că nu putea<br />
să cadă pe noi de pe o elipsă de plecare, făcând doar un „looping" în<br />
spate. Ar fi căzut în spaţiu în jurul Lunii dacă nava n-ar fi făcut nişte<br />
manevre pe o nouă traiectorie. Ceea ce Mike nu menţionase. Am vrut<br />
să-l întreb, dar m-am oprit – vroiam ca el să-şi pună toate cunoştinţele<br />
la bătaie pentru a analiza nava şi nu trebuia să-i distrag atenţia cu<br />
întrebările mele.<br />
Toţi puşcaşii raportară urmărirea vizuală. Patru dintre ei, dirijaţi de<br />
Mike, cu arme selsin, raportară urmărirea vizuală a ţintei fără<br />
atingerea comenzilor manuale – o veste bună. Asta însemna că Mike îl<br />
înregistrase pe drăguţul ăsta şi îi aranjase traiectoria perfect.<br />
În scurt timp, deveni clar că nava nu va cădea în jurul Lunii, ci<br />
venea direct să aterizeze. Nu era nevoie să întreb, devenise mult mai<br />
strălucitoare şi nu i se schimbase poziţia faţă de celelalte stele. La<br />
naiba, va ateriza pe noi!<br />
— S-a apropiat la cinci sute de kilometri, spuse Mike calm. Fiţi<br />
pregătiţi să trageţi. Toate tunurile pe control de la distanţă, renunţaţi<br />
la comanda manuală pentru comanda FOC. Optzeci de secunde.<br />
Un minut şi douăzeci de secunde. O veşnicie. Animalul ăsta era cu<br />
adevărat mare! Mike anunţa la fiecare zece secunde, apoi începu<br />
numărătoarea inversă:<br />
— 5. 4. 3. 2-1-FOC!<br />
Nava deveni dintr-o dată mai strălucitoare.<br />
Aproape că nu observasem bucăţica ce se desprinsese din ea<br />
înainte de explozie – sau simultan. Dar Mike spuse brusc:<br />
— Proiectil lansat. Armele selsin, urmăriţi traiectoria cu mine, nu<br />
vă grăbiţi. Celelalte arme rămâneţi aţintite pe navă. Fiţi pregătiţi<br />
pentru noi coordonate.<br />
Câteva secunde sau ore mai târziu – timpul nu mai conta, parcă se<br />
dilatase, nu conta decât încordarea – dădu noile coordonate şi<br />
adăugă:<br />
— Ochiţi. Foc!<br />
Am încercat să urmăresc nava şi proiectilul, le-am pierdut pe
amândouă, mi-am smuls binoclul de la ochi, am zărit deodată<br />
proiectilul, apoi l-am văzut izbind solul între noi şi capul catapultei.<br />
Mai aproape de noi, la mai puţin de un kilometru. Nu, nu a dispărut,<br />
nu a fost o reacţie de fuziune nucleară, altfel n-aş mai fi fost aici să<br />
povestesc asta, dar se produse o explozie mare, luminoasă, cred că<br />
de la combustibilul rămas. Chiar şi în lumina puternică a soarelui se<br />
văzu o strălucire argintie puternică şi după aceea am simţit-auzit<br />
zdruncinătura solului. Dar nu se distruse nimic, doar câteva stânci.<br />
Nava cobora în continuare. Nu mai ardea să-ţi ia ochii. Acum<br />
puteam să o văd cum arată şi nu părea deteriorată. În orice clipă, mă<br />
aşteptam să ţâşnească coada de foc a reactoarelor şi să se oprească<br />
în momentul aterizării.<br />
Dar nu. Impactul a avut loc la zece kilometri la nord de noi şi a<br />
produs o emisferă frumoasă şi argintie, care se risipi încet. Nu mai<br />
rămase nimic, decât nişte pete în faţa ochilor.<br />
— Raportaţi pierderile, asiguraţi toate tunurile, spuse Mike.<br />
Coborâţi după ce le-aţi asigurat.<br />
— Tunul Alice, nici o pierdere.<br />
— Tunul Bambie, nici o pierdere.<br />
— Tunul Caesar, un om lovit de un fragment de stâncă, situaţia<br />
sub control...<br />
M-am dus la telefon şi l-am sunat pe Mike.<br />
— Ce s-a întâmplat, Mike? Nu ţi-au predat controlul după ce le-ai<br />
ars „ochii"?<br />
— Mi l-au dat, Man.<br />
— A fost prea târziu?<br />
— Nu. Am zdrobit-o, Man. Părea lucrul cel mai prudent.<br />
O oră mai târziu eram cu Mike, prima dată după patru sau cinci<br />
luni de absenţă. Puteam să ajung în subsolul Complexului mai repede<br />
decât în L-City şi eram în contact cu toată lumea ca şi în oraş – dar<br />
fără întreruperi. Trebuia să vorbesc cu Mike.<br />
Încercasem să-i telefonez lui Wyoh din staţia de metro de la<br />
capătul catapultei. Am dat peste cineva de la spitalul de prim-ajutor<br />
care mi-a spus că Wyoh leşinase şi acum era în pat, după ce luase<br />
nişte calmante pentru somn. Finn plecase cu o capsulă cu băieţii lui,<br />
ca să conducă atacul asupra transportorului de acolo. De la Stu nu<br />
aveam nici o veste. Hong Kong-ul şi profesorul erau încă decuplaţi.<br />
Pentru moment, eu şi Mike reprezentam guvernul.<br />
Era timpul să începem operaţiunea Hard Rock.<br />
Dar Hard Rock nu însemna numai aruncatul pietrelor. Trebuia să<br />
spunem celor de pe Terra ce aveam de gând să facem şi de ce –<br />
trebuia să ne justificăm. La proiectul acesta lucraseră profesorul, Stu,<br />
Sheenie şi Adam. Era un exerciţiu teoretic care se baza pe date ale<br />
unui atac presupus. Mike îl rescrisese deja şi îl tipărise ca să-l pot<br />
studia. M-am uitat pe hârtia răsucită într-un sul lung.<br />
— Mike, poveştile astea noi şi mesajele către N. F. pretind că am<br />
învins în Hong Kong. Cât de sigur eşti?<br />
— Probabilitatea e mai mare de 82%.<br />
— Mike, e destul de mare ca să le trimitem?<br />
— Man, probabilitatea că vom învinge în Hong Kong, dacă nu am<br />
făcut-o deja, se apropie de certitudine. Transportorul de deasupra<br />
oraşului nu se poate mişca. Celelalte transportoare cred că sunt goale<br />
la ora asta. Oricum, nu au rămas prea mulţi oameni. În Hong Kong nu<br />
este destul de mult hidrogen monoatomic şi vor trebui să vină până
aici. Asta presupune deplasarea trupelor la suprafaţă cu vagonetul –<br />
călătorie grea cu soarele în cap, chiar şi pentru lunari – iar când ajung<br />
aici trebuie să ne învingă. Nu pot să o facă. Asta în cazul în care<br />
transportorul acela şi trupele lui nu sunt mai bine înarmate decât<br />
celelalte transportoare.<br />
— Ce zici de echipa de reparaţii pentru Bee Eli?<br />
— Eu zic să nu aşteptăm. Man, ţi-am folosit vocea fără să-ţi cer<br />
permisiunea şi am făcut toate pregătirile. Imagini de groază pentru<br />
video. Domul vechi şi restul, mai ales partea de sus din Churchill. Leam<br />
pus şi texte potrivite. Ar trebui să transmitem ştirile către Pământ<br />
şi în acelaşi timp să anunţăm executarea operaţiunii Hard Rock.<br />
Am tras aer în piept.<br />
— Dă-i drumul, Mike. Execută operaţiunea Hard Rock.<br />
— Vrei să dai ordinul personal? Spune-l tare, am să-ţi aranjez eu<br />
vocea şi cuvintele.<br />
— Spune-l tu, Mike, cum vrei. Foloseşte-mi vocea şi autoritatea pe<br />
care o am ca Ministru al Apărării şi conducător provizoriu al<br />
guvernului. Fă-o, Mike! Aruncă în ei cu pietre! La naiba, aruncă cu<br />
stânci uriaşe! Loveşte-i tare, să ne ţină minte!<br />
— S-a făcut, Man!<br />
25<br />
Maximum de bombardament instructiv cu minimum de pierderi de<br />
vieţi omeneşti. Nici una, dacă e posibil – aşa rezumase profesorul<br />
teoria operaţiunii Hard Rock. Am încercat, atât eu cât şi Mike, să<br />
respectăm vorbele profesorului. Trebuia să-i lovim pe pământeni atât<br />
de tare încât să-i convingem, dar să nu-i rănim. Sună imposibil de<br />
realizat, dar aşteptaţi.<br />
Trebuia neapărat să existe o întârziere în momentul în care rocile<br />
ar fi căzut de pe Lună pe Pământ. Întârzierea putea să fie de la zece<br />
ore până la cât de tare îndrăzneam noi s-o lungim. Viteza de plecare<br />
dintr-o catapultă este esenţială, iar variaţiile de un procent pot dubla<br />
sau înjumătăţi durata traiectoriei Luna-Terra. Mike putea să facă asta<br />
cu o precizie maximă – îi era totuna dacă trimitea mingea încet cu<br />
multe salturi sau dacă trimitea una în forţă. Eu mi-aş fi dorit să fi tras<br />
el pentru Yankei. Dar indiferent cum le arunca, viteza finală pe Terra<br />
urma să se apropie de viteza de evacuare de pe Terra, adică destul<br />
de apropiată de 11 km/s, aşa încât să nu mai conteze diferenţa.<br />
Viteza asta atât de mare rezulta din gravitaţia puternică pe care o<br />
exercită Pământul. Nu era nici o diferenţă dacă Mike împingea uşor un<br />
proiectil pe o curbă bună sau îl arunca brusc. Nu muşchii contau, ci<br />
precizia.<br />
Astfel, Mike putea programa aruncatul stâncilor în aşa fel încât să<br />
se potrivească cu timpul necesar pentru propagandă. El şi cu<br />
profesorul stabiliseră trei zile, plus nu mai mult de o rotaţie aparentă<br />
a Terrei – 24h 50 min 28, 32 s – ca să permită primei noastre ţinte să<br />
ajungă în punctul iniţial al programului. Deşi Mike era capabil să<br />
„agaţe" un proiectil în jurul Terrei şi să lovească o ţintă în partea cea<br />
mai îndepărtată a acesteia, putea lovi mai precis dacă îşi vedea ţinta,<br />
urmărind proiectilul pe durata ultimelor minute, dându-i un mic ghiont<br />
pentru precizie.<br />
Ne trebuia această precizie maximă pentru a obţine rezultatul<br />
scontat, având în acelaşi timp cât mai puţine sau deloc pierderi de
vieţi omeneşti. Tragem, le spunem exact când şi unde va cădea<br />
proiectilul şi le dăm trei zile ca să elibereze zona.<br />
Primul nostru mesaj către Terra a fost la ora două noaptea pe 13<br />
octombrie '76, la şapte ore după invazie. Mesajul anunţa nu numai<br />
distrugerea forţei lor de atac şi înfiera brutalitatea invaziei, dar<br />
promitea un bombardament-revanşă, numind momentele şi locurile<br />
afectate, dând fiecărei naţiuni un termen limită prin care să se<br />
delimiteze de acţiunile Naţiunilor Federative şi să ne recunoască,<br />
evitând astfel situaţia de a fi bombardate. Fiecare termen limită<br />
fusese stabilit cu douăzeci şi patru de ore înaintea loviturii locale.<br />
Era mai mult timp decât avea nevoie Mike. Având timp până la<br />
impact, o stâncă stătea multă vreme în spaţiu cu servomotoarele încă<br />
nefolosite şi avea loc din belşug unde să cadă. Dacă n-ar fi avut timp<br />
suficient, Mike putea rata complet Terra – lovea stânca lateral,<br />
făcând-o să cadă pe o orbită permanentă în jurul Terrei. Dacă avea la<br />
dispoziţie doar o oră, putea devia lovitura în ocean.<br />
Prima ţintă era Directoratul Americii de Nord. Urmau să fie lovite<br />
toate marile naţiuni ale Forţelor Păcii, şapte puteri cu drept de veto:<br />
Directoratul Americii de Nord, Marea Chină, India, Sovunion, Pan<br />
Africa (în afară de Ciad), Mitteleuropa şi Uniunea Braziliană. Aveam<br />
ţinte şi timpi şi pentru naţiunile mai mici – dar ştiam că nu vor fi lovite<br />
mai mult de douăzeci la sută din aceste ţinte, din lipsa oţelului, dar şi<br />
din cauza efectului de panică şi teroare. Dacă Belgia era lovită din<br />
prima rotaţie, poate că Olanda decidea să-şi protejeze polderele,<br />
cedând înainte ca Luna să ajungă sus pe cerul ei.<br />
Fiecare ţintă era aleasă în aşa fel încât să se evite vătămarea<br />
cuiva. Asta era cam greu de realizat pentru Mitteleuropa.. Ţintele<br />
noastre trebuiau să fie mări, oceane sau munţi înalţi –Adriatica, Marea<br />
Nordului, Baltica şi aşa mai departe. Existau spaţii libere pe Terra, în<br />
ciuda celor unsprezece miliarde de locuitori.<br />
Mi se părea că America de Nord este foarte populată, dar<br />
locuitorii, în număr de un miliard, sunt îngrămădiţi în marile oraşe şi<br />
există spaţii deschise, deşerturi şi munţi. Am desenat o reţea<br />
deasupra Americii arătând cât de precis vom lovi – Mike era de părere<br />
că cincizeci de metri reprezentau o eroare mare. Am examinat hărţile,<br />
iar Mike a verificat prin radar toate intersecţiile meridianelor cu<br />
paralelele. De exemplu, 105 grade vest cu 50 grade nord. Dacă în<br />
punctul de intersecţie nu exista nici un oraş, Mike marca punctul pe<br />
grila ţintelor... dar şi mai interesat era dacă găsea un oraş în<br />
apropiere, ca să fim siguri că a băgat groaza în inimile locuitorilor<br />
oraşului respectiv.<br />
I-am avertizat că bombele noastre vor fi la fel de puternice ca şi<br />
bombele-H, dar nu va exista nici un proiectil radioactiv, nu vor fi<br />
radiaţii ucigătoare, doar o explozie teribilă, o undă de şoc în aer, o<br />
trepidaţie a pământului în momentul ciocnirii. I-am avertizat că s-ar<br />
putea să se dărâme unele clădiri aflate la o distanţă considerabilă de<br />
locul exploziei, din cauza impactului bombei cu solul şi i-am lăsat pe<br />
ei să se hotărască cât de departe să fugă. Dacă drumurile publice se<br />
aglomerau din cauza panicii mai degrabă decât a pericolului real, ei<br />
bine, era perfect, pur şi simplu perfect!<br />
Dar am repetat că nimeni din cei care ne vor asculta nu va păţi<br />
nimic, că toate ţintele pe care le vom lovi la prima rotaţie a<br />
Pământului vor fi nepopulate – ne-am oferit să nu lovim o ţintă despre<br />
care naţiunea afectată ne-ar informa că datele noastre sunt eronate.<br />
(Ofertă inutilă, vederea radar a lui Mike era brici).<br />
Dar, nespunând ce-o să se mai întâmple la a doua rotaţie, dădeam
de înţeles că era posibil să ne pierdem răbdarea.<br />
În America de Nord, reţeaua era formată prin intersecţia<br />
paralelelor 35, 40, 45 şi 50 grade nord cu meridianele 110, 115 şi 120<br />
grade vest. În total douăsprezece ţinte. Pentru fiecare din ele am<br />
adăugat un mesaj de prietenie localnicilor:<br />
— Ţinta 115V cu 35N – impactul va fi deplasat cu patruzeci şi cinci<br />
de kilometri spre nord-vest, exact în vârful muntelui New York Peak.<br />
Cetăţeni din Goffs, Cima, Kelso şi Nipton, vă rugăm să ţineţi seama de<br />
mesaj.<br />
— Ţinta 100V cu 40N este la treizeci de grade nord-vest<br />
371 de Norton, Kansas, la o distanţă de douăzeci de kilometri sau<br />
treisprezece mile englezeşti. Sunt avertizaţi locuitorii din Norton,<br />
statul Kansas şi din Beaver City şi Wilsonville, statul Nebraska. Nu<br />
staţi lângă ferestre. Dacă nu aţi evacuat zona, aşteptaţi în casă<br />
treizeci de minute după impact, pentru că e posibil să mai cadă<br />
fragmente de roci pe distanţă şi de la mare înălţime. Impactul va avea<br />
loc la ora trei dimineaţa punct, timpul vostru local, vineri 16<br />
octombrie sau la ora nouă dimineaţa ora Greenwich. Noroc!<br />
— Ţinta 110V cu 50N – impactul va fi plasat cu zece kilometri mai<br />
spre nord. Rugăm cetăţenii din Walsh, Saskatchewan să fie pregătiţi.<br />
Pe lângă grila asta, am mai ales o ţintă în Alaska – 150V x 60N —<br />
şi două în Mexic – 110V x 30N şi 105V x 25N – ca nu cumva să-i<br />
defavorizăm pe vreunii. Am mai fixat şi câteva ţinte în lacul Michigan,<br />
la jumătatea distanţei dintre Chicago şi Grand Rapids şi în lacul<br />
Okeechobee din Florida. Acolo unde foloseam zone de ape, Mike<br />
prevăzuse inundaţii din cauza valurilor produse de impact, a căror<br />
durată depindea de linia ţărmului.<br />
Timp de trei zile, din dimineaţa zilei de miercuri 13 şi până în<br />
momentul loviturii, vineri 16, am bombardat Pământul cu<br />
avertismente. Am avertizat Anglia că impactul de la nord de<br />
strâmtoarea Dover, vizavi de estuarul Londrei, va cauza tulburări în<br />
susul Tamisei. Sovunion a primit avertismente pentru marea Azov şi<br />
avea o grilă proprie pe care o pregătisem de atac. Marea Chină avea<br />
repartizată o reţea în Siberia, deşertul Gobi şi în vestul ei îndepărtat –<br />
cu ţinte notate până în cele mai mici detalii – evitând impactul cu<br />
Marele Zid, monument de istorie ancestrală. Pentru Pan-Africa<br />
anunţasem lovituri în lacul Victoria, în partea deşertică a Saharei, una<br />
la sud de Drakensberg, alta la douăzeci de kilometri vest de marea<br />
piramidă. Urma Ciadul nu mai târziu de joi la miezul nopţii, după ora<br />
Greenwich. Indiei i-am transmis să urmărească anumite zone<br />
muntoase şi zona din afara portului Bombay, la aceleaşi ore ca şi<br />
China. Şi aşa mai departe pentru toate regiunile mai importante.<br />
S-a încercat bruierea mesajelor noastre, dar fără succes pentru că<br />
emiteam direct în jos, pe câteva lungimi de undă care erau greu de<br />
oprit.<br />
Avertismentele se amestecau cu propaganda, albă şi neagră: veşti<br />
despre eşecul invadatorilor, tablouri înfiorătoare ale morţii, numele şi<br />
numerele actelor de identitate ale invadatorilor, adresate Crucii Roşii<br />
şi Semilunii roşii. Într-un fel, le dădeam astfel de ştire că toţi soldaţii<br />
muriseră, iar ofiţerii navelor şi echipajelor fuseseră capturaţi sau<br />
omorâţi şi ne prefăceam plini de regrete că nu putem prezenta morţii<br />
navei comandant, pentru că fusese doborâtă şi distrusă în asemenea<br />
hal, încât era imposibilă orice încercare de identificare a celor din<br />
interior.<br />
Dar atitudinea noastră era conciliantă:<br />
— Locuitori ai Terrei, noi nu vrem să vă omorâm. În această
evanşă, care nu se poate evita, încercăm din răsputeri să nu vă<br />
ucidem... dar dacă nu puteţi sau nu vreţi să vă determinaţi guvernele<br />
să ne lase în pace, atunci vom fi forţaţi să vă ucidem. Noi suntem sus,<br />
voi sunteţi jos, nu aveţi cum să ne opriţi. Vă rugăm, fiţi raţionali,<br />
folosiţi-vă judecata!<br />
Cred că am explicat de sute de ori cât de simplu era pentru noi să<br />
lovim şi cât de greu era pentru ei să ajungă la noi. Nu era nici o<br />
exagerare. E foarte greu să lansezi proiectile de pe Terra pe Lună. E<br />
mai uşor să le lansezi de pe orbita de aterizare a Pământului – însă e<br />
foarte scump. Modul cel mai practic pe care-l aveau pentru a ne<br />
bombarda era să arunce bombele de pe nave.<br />
Am remarcat asta şi i-am întrebat câte nave, care costă câte<br />
milioane de dolari, sunt dispuşi să piardă încercând să se bată cu noi?<br />
Merita să facă asta ca să ne dea o bătaie care nu ni se cuvenea? Deja<br />
terminaseră cu şapte dintre cele mai mari şi mai bune nave ale lor,<br />
vroiau să mai încerce cu paisprezece? Dacă da, atunci arma noastră<br />
secretă, care acţionase împotriva navei comandant Pax a Naţiunilor<br />
Federative, putea să mai aştepte.<br />
Ultima chestie era o laudă, Mike calculase că exista o şansă mai<br />
mică de unu la o mie ca nava Pax să fi putut transmite un mesaj în<br />
care să raporteze ce i se întâmplase şi era şi mai puţin probabil ca N.<br />
F. să ghicească că minerii condamnaţi îşi transformară uneltele în<br />
arme spaţiale. De asemenea, N. F. nu avea la dispoziţie prea multe<br />
nave cu care să rişte. Existau cam două sute de vehicule spaţiale în<br />
stare de funcţionare, fără a mai pune la socoteală sateliţii. Dar majoritatea<br />
navelor orbitau în jurul Terrei – precum Lark, care reuşise să<br />
facă un salt pe Lună după ce-şi aruncase tot combustibilul.<br />
Navele spaţiale nu sunt construite special pentru o anumită<br />
destinaţie, pentru că ar fi prea scumpe. Naţiunile Federative aveau<br />
şase crucişătoare care ne-ar fi putut bombarda fără să fie nevoite să<br />
revină pe Terra pentru a-şi face plinul, doar prin înlocuirea încărcăturii<br />
cu tancuri suplimentare. Mai erau câteva nave care se puteau<br />
modifica, cum a fost cazul lui Lark, plus câteva nave pentru<br />
condamnaţi şi cargouri care puteau ajunge pe orbita din jurul Lunii,<br />
dar nu puteau pleca înapoi fără să-şi facă plinul.<br />
Nu exista nici o îndoială că N. F. ne puteau distruge, dar<br />
întrebarea era cât de mare ar fi fost preţul pe care ar fi trebuit să-l<br />
plătească. Datoria noastră era să-i convingem că preţul era întradevăr<br />
mult prea mare, înainte ca ei să aibă timp să-şi strângă trupe<br />
suficiente să ne înfrângă. Ca la poker, noi încercam să ridicăm miza<br />
atât de mult încât ei să nu se încumete să plătească şi să renunţe.<br />
Speram ca niciodată să nu fie nevoie să ne arătăm cărţile.<br />
La sfârşitul primei zile a fazei radio-video, a fost restabilită<br />
comunicaţia cu Hong Kong, în timp ce Mike pregătea „aruncarea<br />
pietrelor". A sunat profesorul şi tare mult m-am bucurat să-l aud! Mike<br />
îi făcu un rezumat al situaţiei, iar eu tăceam aşteptând una din<br />
dojanele lui blânde – pregătindu-mă să-i răspund tăios: Şi ce-ai fi vrut<br />
să fac? N-am putut să iau legătura cu tine şi te-am crezut mort, ştii<br />
asta? Ce era să fac după ce-am rămas singur la conducerea<br />
guvernului, cu criza pe capul meu? Să fi renunţat numai pentru că nam<br />
putut să iau legătura cu tine?<br />
N-am avut ocazia să i-o spun.<br />
— Ai făcut ceea ce trebuia, Manuel, l-am auzit spunând pe<br />
profesor. Erai şeful activ al guvernului şi-ai avut de rezolvat o criză.<br />
Sunt încântat că ai acţionat cu mintea ta şi că n-ai lăsat să-ţi scape<br />
ocazia, pentru că nu se putea lua legătura cu mine.
Poţi să te pui cu un tip ca ăsta? Mă frământasem atât de tare şi<br />
eram atât de încins, încât simţeam nevoia să mă descarc, dar n-am<br />
spus decât:<br />
— Spasiva, profesore.<br />
Profesorul confirmă ieşirea de pe scena politică a lui Adam Selene.<br />
— Ficţiunea mai putea dura încă o bucată de vreme, dar ăsta a<br />
fost un moment foarte bun pentru rezolvare. Mike, tu şi cu Manuel<br />
aveţi situaţia sub control. Ar fi mai bine ca eu să mă opresc la<br />
Churchill şi să văd ce e cu trupul lui Adam Selene.<br />
N-am întrebat dacă profesorul alesese cadavrul unui lucrător sau<br />
al unui soldat şi nici cum i-a făcut să tacă pe cei implicaţi. Cred că nau<br />
fost probleme, pentru că multe corpuri din Churchill rămăseseră<br />
neidentificate. Cel pe care-l alesese profesorul' avea statura şi<br />
culoarea pielii corespunzătoare cu ceea ce fusese Adam Selene.<br />
Murise în urma pierderii presiunii, practic explodase şi după aceea<br />
arsese, era de nerecunoscut. Arăta îngrozitor! L-au întins în Domul<br />
vechi după ce l-au acoperit, pentru a nu trezi repulsie la vederea<br />
acelui trup descompus şi s-au ţinut discursuri pe care nu le-am<br />
ascultat. Mike nu pierdu nici un cuvânt. Trăsătura cea mai puternică<br />
care-l apropia de oameni, de caracterul uman, era vanitatea. Câteva<br />
capete pătrate veniseră cu ideea să-l îmbălsămeze pe cel care-l<br />
reprezenta post-mortem pe Adam Selene, dându-l pe Lenin ca<br />
precedent. Dar ziarul Pravda scrisese că Adam fusese un conservator<br />
hotărât şi n-ar fi acceptat niciodată să devină o excepţie barbară. Aşa<br />
că acest cetăţean necunoscut, sau soldat necunoscut ajunse în<br />
cimitirul oraşului nostru.<br />
Trebuie să mai spun ceva ce-am lăsat deoparte. Wyoh nu era<br />
rănită, ci doar epuizată. Dar Ludmilla a plecat pentru totdeauna dintre<br />
noi. N-am ştiut atunci – mă bucur că n-am ştiut – dar ea s-a numărat<br />
printre numeroşii morţi de la baza rampei din faţa lui Bon Marché. Un<br />
glonte exploziv a lovit-o între sânii ei încântători de adolescentă.<br />
Cuţitul de bucătărie pe care-l avea în mână era plin de sânge, cred că<br />
luase cu ea, pe drumul morţii, câţiva duşmani. De moartea Ludmillei<br />
am aflat de la Stu, care ieşise din Complex, să-mi dea vestea<br />
personal, nu la telefon. Apoi am plecat împreună. Stu nu se dăduse la<br />
fund după încetarea luptei, ci se dusese la Raffles ca să lucreze cu<br />
cartea lui specială de coduri. Acolo l-a găsit Mami şi el se oferise să-mi<br />
dea vestea.<br />
M-am dus acasă ca să particip la funeralii – era bine că Stu nu mă<br />
găsise atunci când dădeam, împreună cu Mike, dispoziţii pentru<br />
începerea acţiunii Hard Rock. Când am ajuns acasă, Stu n-a vrut să<br />
intre pe motiv că nu cunoaşte obiceiurile casei. Eu n-am zis nimic, dar<br />
ieşi Anna şi-l târî înăuntru, mai mult cu forţa. Era întotdeauna<br />
binevenit şi dorit. Au venit şi vecinii pentru priveghi. Nu erau prea<br />
mulţi, pentru că nu mai rămăseseră prea mulţi. Eram doar una din<br />
numeroasele familii care-şi boceau morţii în ziua aceea.<br />
N-am stat mult, nu puteam, aveam treabă. N-am văzut-o pe Milla<br />
decât foarte puţin timp, cât să-mi iau la revedere la plecare pe ultimul<br />
ei drum. Era întinsă în cameră şi parcă dormea. Apoi am rămas puţin<br />
cu familia mea îndurerată şi-am plecat să-mi văd de probleme. Nu-mi<br />
dădusem seama niciodată până în ziua aceea cât de bătrână era<br />
Mimi. Sigur, văzuse mulţi morţi la viaţa ei, chiar dintre membrii<br />
familiei ei. Dar moartea micuţei Milla părea să fie mai mult decât<br />
putea ea să îndure. Ludmilla fusese o fată deosebită, era nepoata ei, îi<br />
era ca o fiică şi, printr-o excepţie specială datorată intervenţiei lui<br />
Mimi, era şi soţia familiei ei – cea mai tânără, dar şi cea mai
importantă în ierarhia familiei.<br />
Ca toţi lunarii, noi ne conservăm morţii şi sunt foarte bucuros că<br />
obiceiul înmormântării de pe Pământ fusese lăsat în urmă, odată cu<br />
sosirea noastră pe Lună. Modul nostru e mai bun. Dar familia Davis nu<br />
pune ceea ce rezultă din procesor în tunelele culturilor comerciale.<br />
Nu. Rămăşiţele membrilor familiei sunt puse într-un tunel special, întro<br />
seră pentru trandafiri, narcise şi bujori în mijlocul albinelor<br />
zumzăitoare. Tradiţia spune că acolo se află Black Jack Davis sau ce<br />
atomi or fi rămas din el după atâţia ani de înflorire. E un loc fericit, un<br />
loc frumos.<br />
Ziua de vineri a venit fără nici un răspuns din partea Naţiunilor<br />
Federative. Ştirile de pe Pământ se împărţeau între neîncrederea că le<br />
distrusesem şapte nave şi două regimente – N. F. nici măcar nu<br />
confirmaseră că avusese loc vreo luptă – şi imposibilitatea de a<br />
concepe că noi am putea bombarda Terra sau că, dacă am face-o, ar<br />
avea într-adevăr vreo importanţă. Operaţiunea noastră era numită în<br />
zeflemea aruncare cu orez. Se acorda mai mult timp Campionatului<br />
Mondial decât avertismentelor noastre.<br />
Stu era îngrijorat pentru că nu primise nici un răspuns la mesajele<br />
codificate. Plecaseră printre mesajele comerciale ale companiei<br />
LuNoHo adresate agentului din Zürich, iar de acolo la agentul lui de la<br />
bursa din Paris şi de la el, prin canale mai puţin obişnuite, la doctorul<br />
Chan, cel cu care avusesem odată o discuţie şi cu care Stu aranjase<br />
mai târziu un canal de comunicare. Stu îi explicase doctorului Chan că<br />
Marea Chină urma să fie bombardată la douăsprezece ore după<br />
America de Nord şi că se putea evita bombardarea ei dacă ar fi<br />
acţionat repede. Totodată, Stu îi spusese doctorului Chan să sugereze<br />
variante ale ţintelor dacă variantele noastre nu erau cele mai sigure<br />
pentru populaţie. Stu era agitat – îşi pusese mari speranţe în<br />
cooperarea pe care o stabilise cu doctorul Chan. Eu nu am fost<br />
niciodată aşa de sigur – singurul lucru de care eram sigur era că<br />
doctorul Chan nu se va aşeza niciodată pe o ţintă. Dar deşi el era atât<br />
de grijuliu cu propria-i persoană, era posibil să nu-şi avertizeze nici<br />
măcar mama.<br />
Grijile mele se îndreptau spre Mike. Desigur, era obişnuit să aibă<br />
mai multe încărcături simultane pe traiectorie – dar niciodată nu a<br />
fost nevoit să urmărească mai mult de una odată. Acum avea pe cap<br />
sute de încărcături şi promisesem să livrăm douăzeci şi nouă dintre<br />
ele simultan în douăzeci şi nouă de ţinte fixe.<br />
Mai mult, Mike avea proiectile de rezervă pentru multe ţinte,<br />
pentru a lovi ţinta de două sau de trei ori, la câteva minute după<br />
prima lovitură.<br />
Patru din marile puteri ale Păcii şi încă câteva mai mici aveau<br />
sisteme de apărare anti-rachetă. Se credea că cele din America de<br />
Nord erau cele mai bune. Dar existau poate unele de care nu ştiau<br />
nici N. F. Toate armele de atac erau deţinute de Forţele Păcii, dar<br />
armele de apărare intrau în dotarea fiecărei naţiuni şi, astfel, puteau<br />
fi secrete. Presupunerile noastre mergeau de la India, despre care<br />
credeam că nu are interceptoare de proiectile, până la America,<br />
despre care ştiam că e într-adevăr o putere, pentru că făcuse treabă<br />
bună în Războiul Pocnitorilor Umede din secolul trecut, când a oprit<br />
bombele-H intercontinentale.<br />
Probabil că cele mai multe dintre stâncile noastre urmau să<br />
lovească ţintele din America de Nord numai pentru că erau ţintite<br />
spre locuri unde nu era nimic important de protejat. Dar cred că nu-şi<br />
puteau permite să ignore proiectilul îndreptat spre Strâmtoarea Long
Island sau stânca pregătită pentru coordonatele 87 grade vest x 42<br />
grade şi 30 min. nord – Lacul Michigan, centrul triunghiului format de<br />
Chicago, Grand Rapids şi Milwaukee. Gravitaţia puternică făcea ca<br />
interceptarea lor să fie greu de realizat şi costisitoare. Vor încerca să<br />
ne oprească numai acolo unde va merita osteneala.<br />
Iar noi nu ne puteam permite să-i lăsăm să ne oprească. Aşa că,<br />
după prima lovitură, planificasem încă una şi-ncă una, pentru a fi<br />
siguri că ne-am atins scopul. Nici măcar Mike nu ştia ce fel de<br />
interceptori nucleari aveau să folosească, nu avea date suficiente.<br />
Mike presupunea că interceptorii urmau să fie ţintiţi cu radarul – dar<br />
de la ce distanţă? În mod sigur, de la o distanţă destul de mică, iar o<br />
stâncă prinsă într-o chingă de oţel se transformă în gaz incandescent<br />
într-o secundă. Da, dar este o diferenţă între o stâncă care cântăreşte<br />
câteva tone şi circuitul ultrasensibil al unui proiectil nuclear. O forţă<br />
care ar distruge un proiectil nuclear nu ar provoca o pagubă prea<br />
mare namilelor noastre, ci doar le-ar devia traseul.<br />
Trebuia să le dovedim că noi puteam arunca stânci fără cheltuială<br />
prea mare, mult timp după ce ei şi-ar fi terminat rezervele de<br />
interceptoare de tip nuclear, care erau foarte scumpe – milioane de<br />
dolari? sute de mii de dolari? Dacă nu reuşeam să le-o dovedim de<br />
prima dată atunci când America îşi îndrepta faţa spre noi, urma să<br />
ochim ţintele pe care nu le ţintisem de prima dată, stâncile de rezervă<br />
pentru a doua şi a treia lovitură erau deja în spaţiu pentru a fi împinse<br />
acolo unde era nevoie. Dacă trei bombardamente în trei rotaţii ale<br />
Pământului nu erau de ajuns, puteam să aruncăm stânci în ei până<br />
când ar fi rămas fără interceptori... sau până când ne distrugeau ei pe<br />
noi, ceea ce era mult mai plauzibil.<br />
Timp de un secol, Comandamentul Apărării Spaţiale Nord-<br />
American fusese îngropat într-un munte la sud de Colorado Springs în<br />
Colorado, oraş care nu prezenta nici o importanţă. În timpul<br />
Războiului Pocnitorilor Umede, munţii Cheyenne primiseră o lovitură<br />
directă. Postul de comandă supravieţuise, dar nu acelaşi lucru se<br />
putea spune şi despre faună – au fost distruşi copacii, cea mai mare<br />
parte a oraşului şi o parte din vârful muntelui. Noi nu vroiam să<br />
omorâm pe nimeni, dar dacă mai rămâneau oameni pe munte după<br />
ce răguşisem de atâtea avertismente, nu era vina noastră. Îi<br />
pregătisem Comandamentului Apărării Spaţiale un tratament lunar<br />
complet, ca la carte: douăsprezece proiectile de piatră la prima<br />
rotaţie – şi tot aşa mai departe până ne-am fi terminat încărcătura sau<br />
până eram scoşi din acţiune... sau până când Directoratul Americii se<br />
dădea bătut.<br />
Muntele Cheyenne era o ţintă unde era chiar păcat să trimitem<br />
doar o rachetă. Vroiam să-l distrugem, să-l fărâmiţăm. Aşa, ca să le<br />
distrugem moralul. Ca să ştie că existăm. Să-i pisăm până le<br />
întrerupem comunicaţiile şi le distrugem postul de comandă, dacă<br />
puteam. Sau măcar să le dăm dureri de cap şi să nu le lăsăm nici o<br />
clipă de pauză, de linişte. Dacă dovedeam întregului Pământ că<br />
puteam îndrepta un atac susţinut asupra celui mai puternic Gibraltar<br />
al apărării lor spaţiale, ne-ar fi scutit s-o mai dovedim distrugând<br />
Manhattan-ul sau San Francisco.<br />
Ceea ce n-am fi făcut, chiar dacă pierdeam. De ce? E o chestiune<br />
de bun simţ. Dacă ne-am fi folosit ultimele puteri ca să le distrugem<br />
un oraş important, nu numai că ne-ar fi pedepsit, ne-ar fi nimicit.<br />
Vorba profesorului: Dacă e posibil, lasă-i duşmanului tău şansa de a-ţi<br />
deveni prieten.<br />
Dar să lovim o ţintă militară însemna să jucăm corect.
Nu cred că a dormit cineva în noaptea de joi spre vineri. Toţi<br />
lunarii ştiau că vineri dimineaţa urma să aibă loc marea noastră<br />
încercare. Şi cei de pe Pământ ştiau, iar ştirile lor recunoscuseră în<br />
cele din urmă că Observatorul Astronomic depistase obiecte care se<br />
îndreptau spre Terra, probabil „castronaşele cu orez" cu care se<br />
lăudaseră condamnaţii rebeli că o să arunce de pe Lună. Dar nu<br />
însemna un pericol de război, ci mai mult o dovadă în plus că Luna nu<br />
putea construi bombe-H – deşi ar fi prudent să se evite zonele pe care<br />
aceşti criminali au pretins că le vor ţinti. La video, un tip amuzant, un<br />
comic popular, luă povestea în serios şi făcu o glumă despre<br />
operaţiunea noastră. Stătea pe un X mare desenat în studio, despre<br />
care spunea că se află la intersecţia coordonatelor 110V x 40N şi că<br />
ţintele noastre sunt cele mai sigure locuri. N-am mai auzit de el după<br />
asta.<br />
Un telescop de la Observatorul Richardson fusese cuplat la video<br />
şi cred că toţi lunarii, indiferent unde se aflau – în case, în cârciumi, în<br />
Domul vechi – se uitau să nu piardă evenimentul cel mai important<br />
pentru Lună. Erau unii care se hotărâseră să-şi pună costumele de<br />
presiune şi să se uite cu ochiul liber, să vadă pe viu cum s-ar zice, de<br />
la suprafaţă, în ciuda faptului că în cele mai multe furnicare era<br />
perioada de lumină semilunară. La insistenţele Comandantului de<br />
Brigadă, judecătorul Brody, am construit la repezeală o antenă<br />
ajutătoare la capul catapultei, astfel încât minerii să poată urmări la<br />
video în camerele de gardă, pentru că altfel n-am mai fi avut nici un<br />
puşcaş la datorie. Forţele armate – puşcaşii lui Brody, oamenii lui<br />
Finn, Corpul Aerian Stilyagi – erau în alarmă de gradul trei în toată<br />
această perioadă.<br />
Congresul se afla în sesiune neoficială în Novy Bolşoi Teatr, iar<br />
Terra se vedea pe un ecran imens. În Complexul de sus, în fostul birou<br />
al Temnicerului-şef, profesorul, Stu, Wolfgang şi alţii urmăreau<br />
transmisia la un ecran mai mic.<br />
N-am stat cu ei, eram ocupat, intram şi ieşeam, nervos ca o pisică<br />
cu pui, luând câte un sandviş pe care uitam să-l mănânc. Cea mai<br />
mare parte a timpului mi-am petrecut-o cu Mike. Nu puteam să stau<br />
într-un singur loc, simţeam că mă sufoc de nerăbdare şi de încordare.<br />
Pe la opt, Mike zise:<br />
— Man, cel mai vechi şi cel mai bun prieten, pot să-ţi spun ceva,<br />
dar fără să te simţi jignit?<br />
— Poftim? O, da, sigur. Când ţi-ai mai făcut probleme că m-ai<br />
putea jigni, Mike?<br />
— Tot timpul, Man, odată ce am înţeles că poţi fi jignit. Mai sunt<br />
doar 3, 75 x 10 la puterea a noua microsecunde până la impact... iar<br />
asta este problema cea mai complexă cu care m-am confruntat<br />
vreodată contracronometru. De câte ori îmi vorbeşti, folosesc un<br />
procentaj mare al capacităţii mele – poate mai mare decât îţi dai<br />
seama – pe timpul a câteva milioane de microsecunde, pentru a<br />
realiza corect mesajul tău şi pentru a putea să răspund.<br />
— Cu alte cuvinte, vrei să spui „Nu mă mai trage de mânecă"?<br />
— Vreau să-ţi dau o soluţie perfectă, Man.<br />
— Bine, am înţeles. Aha... mă duc sus la profesor.<br />
— Cum vrei. Dar te rog să stai undeva unde pot să te găsesc – s-ar<br />
putea să am nevoie de ajutorul tău.<br />
Ultima parte era o prostie, amândoi ştiam asta. Problema depăşea<br />
capacitatea umană, era prea târziu chiar şi pentru a ordona devierea<br />
traiectoriei stâncilor. Ceea ce vroia Mike să-mi spună era clar, Şi eu<br />
sunt nervos, nu mă deranjează compania ta, dar nu mai vorbi, te rog.
— Bine, Mike, ţinem legătura. Am să găsesc un telefon undeva.<br />
Am să tastez MYCROFTXXX, dar n-am să vorbesc, aşa că nu răspunde.<br />
— Mulţumesc, Man, prietenul meu cel mai bun. Balşoie spasiva.<br />
— Pe curând, Mike.<br />
Am luat-o în sus, dar mi-am dat seama că nu doream tovărăşia<br />
nimănui, mi-am pus costumul de presiune, am găsit un cablu lung de<br />
telefon, l-am cuplat la cască, înfăşurându-l pe braţ şi am ieşit. Ştiam<br />
un telefon de serviciu în baraca militară de dincolo de ecluză, m-am<br />
cuplat la el, am tastat numărul lui Mike şi am ieşit afară. M-am pitit în<br />
umbra barăcii şi am privit spre Terra. Era ca de obicei la jumătatea<br />
cerului din vest, arăta ca un semicerc mare şi strălucitor, la trei zile<br />
după Pământul nou. Soarele coborâse înspre orizontul vestic şi<br />
strălucirea lui mă împiedica să văd clar Terra. Nu-mi era de ajuns<br />
viziera căştii, aşa că m-am tras înapoi, mai în spatele barăcii, departe<br />
de ea, până când am văzut Terra pe deasupra barăcii. Deşi Soarele<br />
făcea un ecran, se vedea destul de bine acum. Lumina solară tăia<br />
partea de sus a Africii, astfel încât punctul orbitor se afla la nivelul<br />
solului, nu era prea rău – dar polul sud era de un alb atât de orbitor,<br />
încât nu puteam să văd prea bine America de Nord, care era luminată<br />
doar de Lună.<br />
Mi-am întors capul şi mi-am pus binoclul căştii – unul bun, marca<br />
Zeiss, care aparţinuse Temnicerului-şef.<br />
Sub ochii mei se întindea America de Nord, ca o hartă<br />
fantomatică. Nu erau nori deasupra ei, puteam să văd oraşele, puncte<br />
strălucitoare fără margini. Opt şi treizeci şi şapte de minute...<br />
La nouă fără zece, Mike începu numărătoarea inversă, nu îi<br />
consuma atenţia, o avea programată automat, dinainte.<br />
8: 51 – 8: 52 – 8: 53... un minut – 59-58-57... jumătate de minut –<br />
29-28-27... zece secunde – 9-8-7-6-5-4-3-2-1...<br />
Şi deodată, reţeaua explodă în luminiţe ca nişte diamante<br />
strălucitoare!<br />
26<br />
I-am lovit atât de tare încât nu era nevoie de binoclu ca să vezi<br />
spectacolul. Am rămas cu gura căscată câteva secunde, apoi am<br />
îngăimat: Boje moi! 60 în şoaptă şi plin de respect. Douăsprezece<br />
lumini foarte strălucitoare, foarte intense şi foarte albe, într-o zonă<br />
perfect dreptunghiulară. S-au intensificat în strălucire, apoi au pălit,<br />
au trecut spre roşu într-un timp care părea că nu are sfârşit. Mai erau<br />
şi alte luminiţe, dar pe mine mă fascina reţeaua aceea atât de<br />
perfectă, încât nu le-am dat nici o atenţie.<br />
— Da, aprobă Mike, plin de mândrie. La fix. Poţi vorbi acum, Man.<br />
Nu mai sunt ocupat. Doar cu ajustările.<br />
— Am rămas fără cuvinte. E vreo ratare?<br />
— Încărcătura de la lacul Michigan a fost lovită în sus şi lateral, dar<br />
nu s-a dezintegrat. Va ateriza în Michigan, nu mai am controlul asupra<br />
ei, şi-a pierdut transponderul. Încărcătura pentru strâmtoarea Long<br />
Island numărul unu a mers direct la ţintă. Man, pot să le deviez în<br />
Atlantic pe cele care urmează şi să trec pe lângă flotă. S-o fac? Am la<br />
dispoziţie unsprezece secunde.<br />
— Ah! Da! Dacă poţi cruţa flota.<br />
60 Dumnezeul meu (în 1. rusă în text).
— Am spus că pot. S-a făcut. Dar ar trebui să le spunem că avem<br />
controale şi de ce le-am deviat. Ca să le dăm de gândit.<br />
— Poate că n-ar fi trebuit să le deviem, Mike. Ne gândisem să-i<br />
facem să folosească navele de interceptare.<br />
— Da, dar ideea principală era să-i facem să înţeleagă că nu lovim<br />
cu toată puterea şi că am putea s-o facem, dacă am vrea. Putem<br />
dovedi asta cu încărcătura de la Colorado Springs.<br />
— Ce s-a întâmplat acolo?<br />
Mi-a întors capul şi am luat binoclul. Nu vedeam decât fâşia<br />
oraşului de peste o sută de kilometri lungime, Linia Municipală<br />
Denver-Pueblo.<br />
— O lovitură pe cinste, la mare fix. Neinterceptată. Toate loviturile<br />
mele au mers drept la ţintă, Man. Ţi-am spus că aşa va fi – şi e<br />
amuzant. Mi-ar plăcea să fac asta în fiecare zi. Am descoperit un<br />
cuvânt pentru care n-am avut nici referinţă înainte.<br />
— Ce cuvânt, Mike?<br />
— Orgasm. Asta cred că am simţit atunci când s-au aprins toate<br />
luminiţele. Acum ştiu ce-nseamnă orgasm.<br />
M-am dezmeticit.<br />
— Mike, să nu-ţi placă prea mult. Pentru că, dacă iese treaba aşa<br />
cum vrem noi, nu o s-o mai facem a doua oară.<br />
— Bine, Man. Am înregistrat operaţiunea şi o pot relua ori de câte<br />
ori vreau să simt ce-am simţit acum. Dar pun pariu, trei la unu că<br />
mâine o s-o facem iarăşi şi cred că şi poimâine. Vrei să pariezi cu<br />
mine? O oră de analiză a glumelor contra a o sută de dolari Hong<br />
Kong.<br />
— De unde iei tu o sută de dolari?<br />
Chicoti.<br />
— De unde crezi că vin banii?<br />
— Ah, las-o baltă. Am să-ţi ofer ora aia pe gratis. Dar să nu fii<br />
tentat să modifici şansele.<br />
— Man, n-aş trişa cu tine. Chiar acum le-am lovit din nou<br />
Comandamentul apărării. E posibil să nu poţi vedea din cauza norului<br />
de praf de la prima lovitură. Acum primesc câte una la fiecare<br />
douăzeci de minute. Vino aici jos să vorbim. Am pasat sarcina asta<br />
fiului meu mai mic şi mai prost.<br />
— E ceva sigur?<br />
— Îl supraveghez. E o practică bună pentru el, Man, pentru că,<br />
cine ştie, s-ar putea ca mai târziu s-o facă singur. E precis, dar e<br />
prost. Oricum, o să facă ce-i spui tu.<br />
— Îl tratezi pe computerul ăla ca pe o persoană vie? Ce, poate să<br />
vorbească?<br />
— O, nu, Man. E un idiot şi nu va învăţa niciodată să vorbească.<br />
Dar va face orice îl programezi. De sâmbătă, am de gând să-l las pe el<br />
să se ocupe de mai multe treburi.<br />
— De ce de sâmbătă?<br />
— Pentru că de duminică s-ar putea să fie nevoie ca el să facă<br />
totul. Aceea e ziua în care ne vor lovi.<br />
— Ce vrei să spui? Mike, tu ascunzi ceva.<br />
— Chiar asta încerc să-ţi spun acum. De-abia s-a întâmplat şi chiar<br />
acum îi urmăresc. Privind în urmă, impulsul de pe radar a pornit de pe<br />
circumferinţa Terrei pe orbita terestră de plecare în spaţiu imediat<br />
după ce i-am lovit. N-am văzut nava accelerând, pentru că aveam<br />
altele de urmărit. Este prea în urmă ca s-o pot identifica, dar pare de<br />
mărimea potrivită ca să deduc că e un crucişător al Păcii care se<br />
îndreaptă spre noi. Locatoarele lui pregătesc acum o nouă orbită
circulară faţă de Lună, care va atinge suprafaţa selenară la nouă şi<br />
trei minute duminică, dacă nu face alte manevre între timp. Asta e<br />
prima aproximare. Date mai bune, mai târziu. A fost greu să obţin şi<br />
atât, Man, pentru că nava foloseşte contramăsuri radar şi lasă o ceaţă<br />
groasă în spate.<br />
— Eşti sigur că nu te înşeli?<br />
Chicoti din nou.<br />
— Man, eu nu mă încurc atât de uşor. Am luat amprentele tuturor<br />
micuţelor şi drăgălaşelor mele semnale. Corecţie: Crucişătorul va<br />
atinge Luna la nouă şi două minute şi patruzeci şi trei de secunde.<br />
— Când o să-l ai în bătaia tirului?<br />
— N-o să-l am, doar dacă face manevre. Dar el o să mă aibă pe<br />
mine, sâmbătă seara târziu, timpul depinde de traseul pe care-l alege<br />
pentru aterizare. Asta va crea o situaţie interesantă. E posibil să<br />
ţintească un oraş-furnicar – probabil că Sub-Tycho. Cred că trebuie<br />
evacuat, iar celelalte oraşe să folosească măsuri de urgenţă pentru<br />
presiune maximă. E mai probabil să încerce să tragă în catapultă. Dar<br />
s-ar putea să tragă cât poate de mult, apoi să-mi distrugă toate<br />
radarele cu o salvă care să îndrepte raze laser diferite spre fiecare<br />
radar.<br />
Mike chicoti din nou.<br />
— E amuzant, nu-i aşa? O glumă de tip „amuzant doar o dată"<br />
vreau să zic. Dacă îmi închid radarele, transponderul nu-şi poate<br />
trimite rachetele spre ele. Dar dacă fac chestia asta, nu mai pot să îi<br />
coordonez pe cei care îmi aşteaptă semnalele ca să le spun încotro<br />
să-şi îndrepte tunurile laser. Dacă nu mai există nici o apărare, cât de<br />
mică, catapulta este în pericol de distrugere. E comic, nu?<br />
Am respirat adânc şi mi-am dorit din toată inima să nu mă fi băgat<br />
în slujba asta de ministru al apărării.<br />
— Şi ce facem, Mike? Ne predăm? Nu se poate! Nu, atât timp cât<br />
mai putem lupta!<br />
— Cine a zis să ne predăm? Am rulat proiecţii ale acestei situaţii şi<br />
încă o mie de variante asemănătoare. Ia te uită, am date noi – a<br />
apărut un al doilea punct pe radar. Obiectul tocmai a plecat de pe<br />
Terra, are aceleaşi caracteristici. Să lăsăm proiecţia pe mai târziu. Nu<br />
ne predăm. O să le dăm nişte dureri de cap, amice, să ne ţină minte<br />
cât or trăi!<br />
— Cum?<br />
— Lasă asta în seama bătrânului tău prieten, MYCROFT. Avem<br />
şase radare balistice, plus unul la noul sediu. L-am închis pe cel nou şi<br />
mi-am pus copilul prost să lucreze cu numărul doi de aici... nu vom<br />
urmări navele prin radarul cel nou, nu-i vom lăsa să afle că-l avem.<br />
Urmăresc navele prin radarul numărul trei şi, din trei în trei secunde,<br />
verific dacă sunt noi plecări de pe Terra. Celelalte radare ţin ochii<br />
închişi şi nu le voi folosi decât în momentul în care vom lovi Marea<br />
Chină şi India – iar navele nu le vor vedea, pentru că n-am să mă uit<br />
în direcţia lor. E un unghi mare, care se va realiza până atunci. Când<br />
am să le folosesc, voi face o harababură întreagă, pentru că le voi<br />
închide şi le voi deschide la intervale ciudate... după ce navele îşi vor<br />
lansa rachetele. O rachetă e o bucată moartă de metal, nu are creier,<br />
Man. Am să le păcălesc.<br />
— Dar cum rămâne cu computerele de control ale focului de pe<br />
nave?<br />
— Ei, am să le păcălesc şi pe ele! Punem pariu că pot face în aşa<br />
fel încât două radare să arate ca unul singur, aflat la mijlocul distanţei<br />
dintre ele? Dar acum lucrez la... – scuză-mă! – iar m-am folosit de
vocea ta.<br />
— Nu-i nimic. Eu ce trebuie să fac?<br />
— Dacă amiralul din fruntea navelor e băiat deştept, o să tragă cât<br />
o să poată în capătul de ejecţie al vechii catapulte, mult prea departe<br />
ca să-l putem ajunge cu tunurile noastre. Indiferent dacă ştie sau nu<br />
care e arma noastră secretă, va ochi catapulta, fără să ţină seama de<br />
radare. Aşa încât am ordonat –adică, tu ai ordonat – să se<br />
pregătească să lanseze toate încărcăturile pe care le putem pregăti,<br />
iar eu stabilesc acum traiectoriile noi, pe termen lung, pentru fiecare<br />
dintre ele. Apoi le vom arunca pe toate, le vom trimite în spaţiu cât de<br />
repede putem, fără ajutorul radarului.<br />
— Orbeşte?<br />
— Man, doar ştii că eu nu folosesc radarul ca să lansez o nouă<br />
încărcătură. Până acum le-am urmărit, dar nu era nevoie. Radarul nu<br />
are nici o legătură. Lansarea se realizează prin precalculare şi control<br />
exact al catapultei. Aşa încât vom plasa toată muniţia de la vechea<br />
catapultă pe traiectorii lente, care vor forţa nava amiral să se ghideze<br />
după radare, mai curând decât după catapultă – sau după amândouă.<br />
Adică îi vom da de lucru. Îl putem face să fie atât de disperat încât să<br />
coboare şi să încerce o lovitură de aproape şi atunci le vom da<br />
tunarilor noştri ocazia să-i ardă ochii.<br />
— Cred că băieţilor lui Brody le-ar plăcea chestia asta. Celor dintre<br />
ei care nu sunt beţi-morţi.<br />
Ideea lui Mike mă făcu să mă gândesc la ceva:<br />
— Mike, ai urmărit emisiunea video de azi?<br />
— Am înregistrat-o, dar nu pot zice c-am şi urmărit-o. De ce?<br />
— Uită-te un pic.<br />
— Bine. Gata, m-am uitat. De ce?<br />
— Au folosit pentru video un telescop bun şi cred că mai există şi<br />
altele. De ce să folosim radare pentru nave? Până când vrei să le ardă<br />
băieţii lui Brody?<br />
Mike rămase tăcut cel puţin două secunde.<br />
— Man, prietenul meu cel mai bun, te-ai gândit vreodată să te<br />
angajezi pe post de computer?<br />
— Îţi baţi joc de mine?<br />
— Nicidecum, Man. Pur şi simplu, mi-e ruşine. Instrumentele de la<br />
observatorul Richardson – telescoapele şi toate celelalte – sunt factori<br />
la care nu m-am gândit niciodată. Sunt un prost, recunosc. Da, da, da!<br />
Să urmăresc navele cu telescopul şi să folosesc radarul doar dacă ele<br />
deviază de la traiectoriile stabilite! Păi, asta oferă alte posibilităţi. Nu<br />
ştiu ce să spun, Man, decât că nu mi-a trecut niciodată prin minte că<br />
aş putea folosi telescoape. Eu văd prin radar, totdeauna am procedat<br />
aşa, pur şi simplu...<br />
— Exagerezi!<br />
— Sunt sincer, Man.<br />
— Eu mă scuz vreodată când tu gândeşti ceva înaintea mea?<br />
Mike şopti:<br />
— Există ceva în privinţa asta ce nu reuşesc să analizez. Este<br />
funcţia mea de...<br />
— Ei, nu te mai frământa atât. Dacă ideea e bună, dă-i drumul,<br />
foloseşte-o. S-ar putea ca de-aici să mai iasă şi alte idei. Închid şi<br />
cobor îndată.<br />
Nu eram de mult timp în camera lui Mike, când sună profesorul:<br />
— Cartierul General? Ştii ceva de Mareşalul Davis?<br />
— Eu sunt, profesore. Sunt în camera computerului principal.<br />
— Vrei să vii până în biroul Temnicerului-şef? Trebuie să luăm
nişte decizii, e treabă de făcut.<br />
— Profesore, crezi că stau degeaba? Şi eu muncesc...<br />
— Da, da, sunt sigur. Le-am explicat celorlalţi că programarea<br />
computerului balistic e o treabă complicată şi delicată, încât trebuie<br />
să o verifici personal. Cu toate astea, unii dintre colegi sunt de părere<br />
că ministrul apărării ar trebui să fie prezent la discuţii. Deci, când<br />
ajungi într-un moment în care crezi că poţi preda treaba asistentului<br />
tău – Mike îl cheamă, nu? – vrei, te rog să...<br />
— Am înţeles. Bine, am să vin sus.<br />
— Foarte bine, Manuel.<br />
— Aud treisprezece oameni pe fundal care discută în<br />
contradictoriu, Man.<br />
— Am înţeles. Mai bine urc să văd despre ce e vorba. Mai ai nevoie<br />
de mine?<br />
— Man, sper să stai lângă un telefon.<br />
— Am să stau. Pune-ţi şi tu o ureche în biroul Temnicerului-şef.<br />
Dacă plec de-acolo, am să te anunţ. Pa, amice.<br />
Am găsit guvernul cu toţi membrii adunaţi în biroul Temniceruluişef.<br />
Era atât Cabinetul executiv, cât şi suplimentul – şi repede am<br />
descoperit problema. Venea de la un tip numit Howard Wright. Pentru<br />
el se crease un minister nou: „Ministerul pentru arte, ştiinţe şi<br />
profesii" – ceva cam ca sortarea nasturilor. Fusese o concesie făcută<br />
Novylen-ului, deoarece Cabinetul era plin până la refuz cu camarazi<br />
din L-City, dar şi o concesie pentru el însuşi, pentru că se<br />
autointitulase conducătorul grupului din Congres ai căror membri<br />
vorbeau mult, şi nu făceau nimic. Intenţia profesorului era să i-o taie<br />
scurt – dar profesorul era uneori prea elegant şi subtil ca să fie înţeles<br />
de cineva fără simţul măsurii. Unii oameni vorbesc mai bine dacă<br />
respiră vid.<br />
Profesorul îmi ceru să prezint Cabinetului pe scurt situaţia militară,<br />
ceea ce am şi făcut, în stilul meu.<br />
— Văd că Finn e aici. Să-l lăsăm pe el să ne spună cum stăm în<br />
furnicare.<br />
Interveni Wright:<br />
— Generalul Nielsen a prezentat deja raportul şi cred că n-are<br />
sens să repete. Vrem s-o auzim de la tine.<br />
M-am uitat chiorâş când am auzit asta.<br />
— Profesore, scuzaţi-mă, gospodin Preşedinte, să înţeleg că<br />
raportul Ministerului Apărării a fost prezentat Cabinetului în absenţa<br />
mea?<br />
— De ce nu? spuse Wright. Dacă nu erai de găsit, ce vroiai să<br />
facem?<br />
Văzându-mă încordat, gata să plesnesc de furie, profesorul<br />
interveni. Nu apucasem să dorm prea mult în ultimele trei zile şi nu<br />
mai fusesem atât de obosit de când mă întorsesem de pe Pământ.<br />
— Linişte, zise el blând. Gospodin Ministru, vă rog să vă adresaţi<br />
prin mine toate comentariile. Gospodin Ministru al Apărării, lăsaţi-mă<br />
pe mine să îndrept lucrurile. Nu a fost făcut nici un raport care să<br />
privească ministerul dumneavoastră, deoarece Cabinetul nu a fost<br />
convocat înainte de venirea dumneavoastră. Generalul Nielsen a<br />
răspuns neoficial la câteva întrebări. Poate că era mai bine dacă<br />
tăcea. Dacă credeţi asta, am să încerc să repar lucrurile.<br />
— Presupun că nu s-a întâmplat nimic rău. Finn, am vorbit cu tine<br />
acum o jumătate de oră. A mai apărut ceva nou de-atunci?<br />
— Nu, Mannie.<br />
— Bine. Cred că vreţi să auziţi ce se petrece în afara Lunii. Aţi
urmărit, aşa că ştiţi că primele bombe au mers bine. Unele continuă<br />
să lovească. Tragem în cartierul general al apărării la fiecare douăzeci<br />
de minute. O ţinem aşa până la ora unu după-masă, apoi la nouă<br />
seara lovim China şi India, plus alte câteva ţinte minore. Apoi, la patru<br />
după miezul nopţii, ne vom ocupa de Africa şi de Europa, cu o pauză<br />
de trei ore, apoi o luăm de la capăt, lovind Brazilia. Facem asta la<br />
fiecare trei ore. Finn, ar trebui să evacuăm Sub-Tycho.<br />
— O clipă!<br />
Wright ridicase mâna.<br />
— Am o întrebare.<br />
I se adresase profesorului, nu mie.<br />
— Un moment. Ministerul Apărării a terminat raportul?<br />
Wyoh era aşezată în ultimul rând de scaune. Ne zâmbisem unul<br />
altuia şi atât. În Cabinet şi în Congres ne limitam doar la asta, pentru<br />
că se iscaseră discuţii, cum de pot fi membri ai guvernului două<br />
persoane ale aceleiaşi familii? Acum, ea scutură din cap în semn de<br />
avertizare. Am spus:<br />
— Asta a fost tot ce vă pot spune despre bombardament. Aveţi<br />
întrebări aici?<br />
— Întrebările dumneavoastră au legătură cu bombardamentul,<br />
gospodin Wright?<br />
— Absolut, gospodin Preşedinte.<br />
Wright se ridică şi se uită la mine.<br />
— Aşa cum ştiţi, eu reprezint grupurile intelectuale în Statul Liber<br />
şi dacă-mi permiteţi, opiniile lor sunt foarte importante în problemele<br />
publice. Cred că este corect ca...<br />
— O clipă, am spus. Am crezut că reprezinţi Districtul opt Novylen.<br />
— Gospodin Preşedinte! Mi se permite să pun întrebări sau nu?<br />
— Nu pune nici o întrebare, ci vrea să ţină un discurs, după câte<br />
văd eu. N-am chef de discursuri, sunt obosit şi vreau să mă duc să mă<br />
culc.<br />
— Toţi suntem obosiţi, Manuel, spuse profesorul cu înţelegere. Dar<br />
sublinierea ta este corectă. Domnule, nu uitaţi că reprezentaţi doar<br />
districtul căruia îi aparţineţi. Ca membru al guvernului vi s-au atribuit<br />
anumite îndatoriri legate de anumite profesiuni.<br />
— Şi nu e acelaşi lucru?<br />
— Nu chiar. Vă rog să puneţi întrebarea odată.<br />
— Aha... foarte bine, am s-o fac! Este Mareşalul Davis conştient că<br />
planul bombardamentului său a mers greşit şi că mii de vieţi au fost<br />
distruse fără rost? Îşi dă el seama de punctul de vedere extrem de<br />
serios al clasei intelectuale din această Republică? Poate explica de<br />
ce acest bombardament pripit – repet, pripit! – a fost întreprins fără<br />
consultare? Este pregătit acum să modifice planul sau va merge<br />
orbeşte înainte? Şi este adevărat, aşa cum am fost acuzaţi, că am<br />
bombardat Pământul cu rachete de tip nuclear, care au fost scoase în<br />
afara legii de toate naţiunile civilizate? Cum se aşteaptă el ca Statul<br />
Liber Luna să fie vreodată primit în consiliile naţiunilor civilizate, în<br />
urma unor astfel de acţiuni?<br />
M-am uitat la ceas, trecuse o oră şi jumătate de când prima<br />
încărcătură lovise Pământul.<br />
— Profesore, am spus, îmi explici şi mie despre ce e vorba?<br />
— Scuză-mă, Manuel, spuse el calm. Am vrut – şi ar fi trebuit s-o<br />
fac – să încep şedinţa cu o notă informativă. Dar tu ai avut senzaţia că<br />
s-a sărit peste tine, aşa că am renunţat. Ministrul se referă la recepţia<br />
unor ştiri de la agenţia Reuters din Toronto, care au sosit înainte să te<br />
sun. Dacă ştirea e corectă, repet, dacă e corectă, atunci în loc să ţină
seama de avertismente, mii de curioşi s-au îngrămădit spre ţinte.<br />
Cred că au fost victime. Dar nu ştiu câte.<br />
— Înţeleg. Şi ce trebuia să fac eu? Să-l iau pe fiecare amărât de<br />
mână şi să-l duc într-un adăpost? Doar i-am avertizat.<br />
Se amestecă Wright:<br />
— Intelectualii sunt de părere că anumite considerente umaniste<br />
fundamentale fac să fie obligatoriu ca...<br />
— Ascultă, palavragiule, am spus, l-ai auzit pe Preşedinte spunând<br />
că ştirea tocmai a sosit, aşa că, de unde ştii tu ce crede lumea despre<br />
asta?<br />
Se înroşi.<br />
— Gospodin Preşedinte! Injurii!<br />
— Nu-l jigni pe Ministru, Manuel.<br />
— Nu-l mai jignesc, dacă se opreşte şi el. El ar trebui să vorbească<br />
mai frumos, doar e intelectual, nu? Ce e prostia asta cu bombele<br />
nucleare? Noi nu avem aşa ceva, ştiţi bine asta.<br />
Profesorul păru încurcat.<br />
— Şi eu sunt mirat. În transmisia respectivă aşa se zice. Dar ceea<br />
ce mă nedumereşte cu adevărat este că am văzut la video ceva care<br />
arăta ca o explozie nucleară.<br />
— Oh!<br />
M-am întors spre Wright.<br />
— Prietenii tăi deştepţi nu ţi-au spus ce se-ntâmplă când eliberezi<br />
câteva miliarde de calorii într-o fracţiune de secundă, într-un singur<br />
loc? Ce temperatură se degajă? Ce cantitate de radiaţii?<br />
— Deci, recunoşti că ai folosit arme atomice?<br />
— Oh, Bog!<br />
Mă durea capul.<br />
— N-am spus nimic de genul ăsta. Când loveşti ceva tare de<br />
altceva la fel de tare, ies scântei. Asta e fizică elementară pe care o<br />
ştie orice copil, numai intelectualii nu. Noi am făcut să sară scânteile<br />
cele mai mari pe care le-a produs vreodată omul. O explozie uriaşă.<br />
Căldură, lumină, ultraviolete. Om fi produs şi raze X, n-aş putea<br />
spune. Radiaţii Gamma mă îndoiesc să fi ieşit. Alpha şi beta,<br />
imposibil. A fost o eliberare bruscă de energie mecanică. Dar<br />
nucleară? Astea-s prostii!<br />
— Răspunsul vă mulţumeşte, domnule ministru? zise profesorul.<br />
— Nu face decât să ridice şi mai multe întrebări. De exemplu,<br />
bombardamentul depăşeşte cu mult ceea ce a autorizat Cabinetul.<br />
Cred c-aţi văzut expresia şocată de pe figurile tuturor în momentul în<br />
care au apărut pe ecran luminile acelea îngrozitoare. Iar Ministrul<br />
Apărării spune că ele continuă la fiecare douăzeci de minute. Sunt de<br />
părere că...<br />
M-am uitat la ceas.<br />
— O altă încărcătură tocmai a lovit munţii Cheyenne.<br />
— Aţi auzit, aţi auzit? zise Wright. Se mai şi laudă cu ea. Gospodin<br />
Preşedinte, consider că trebuie oprit numaidecât acest măcel!<br />
— Palavra... Ministrule, am zis, vrei să spui că Comandamentul<br />
General al Apărării lor spaţiale nu e şi el o ţintă militară? De care<br />
parte eşti? A Lunii sau a N. F?<br />
— Manuel!<br />
— La dracu'! M-am săturat de prostii! Mi s-a spus să fac o treabă,<br />
am făcut-o! Luaţi-l pe nebunul ăsta de-aici!<br />
Tăcură cu toţii, şocaţi, apoi cineva spuse:<br />
— Pot să vin cu o sugestie?<br />
— Dacă are cineva vreo sugestie care să pună punct acestei
situaţii penibile, aş fi fericit s-o aud.<br />
— Se pare că nu avem informaţii prea bune despre efectul pe care<br />
îl au tragerile noastre. Cred că ar fi bine să încetinim ritmul actual, de<br />
o tragere la douăzeci de minute. S-o rărim, să zicem una pe oră, apoi<br />
să facem o pauză în următoarele două ore, până mai primim alte ştiri.<br />
Poate că se va amâna şi atacul împotriva Chinei cu cel puţin douăzeci<br />
şi patru de ore.<br />
Majoritatea dădură din cap aprobator şi se auziră murmure:<br />
— O idee înţeleaptă!<br />
— Da. Da, să nu grăbim lucrurile.<br />
Profesorul zise:<br />
— Manuel, ce zici?<br />
— Profesore, doar ştii răspunsul! am spus, tăios. Nu-l lăsa în<br />
seama mea!<br />
— Poate că ştiu răspunsul, Manuel... dar am obosit şi am capul<br />
greu şi nu cred că reuşesc să mi-l aduc aminte.<br />
— Manuel, spuse deodată Wyoh, de ce nu te explici? Şi eu am<br />
nevoie de explicaţia asta.<br />
Mi-am adunat gândurile şi am spus:<br />
— Este o simplă problemă legată de legea gravitaţiei. Ar trebui să<br />
mă folosesc de un computer ca să dau răspunsul exact, dar oricum,<br />
următoarele douăsprezece lovituri s-au şi tras deja. Ele sunt pe drum<br />
şi tot ceea ce putem să facem este să le deviem de la ţintă şi să lovim<br />
poate un oraş pe care nu l-am avertizat. E prea târziu ca să le<br />
aruncăm în ocean. Munţii Cheyenne sunt la o mie patru sute de<br />
kilometri în interiorul continentului, iar în ceea ce priveşte rărirea<br />
ritmului tragerilor la una pe oră, e o prostie. Aici nu e vorba de<br />
capsulele metroului pe care le porneşti şi le opreşti cum vrei, astea<br />
sunt pietre căzătoare! Vor cădea undeva pe Terra la fiecare douăzeci<br />
de minute. Pot lovi munţii Cheyenne, unde nu vor distruge vieţi<br />
omeneşti, sau pot cădea în altă parte ucigând oameni. Ideea de a<br />
întârzia lovitura asupra Chinei cu douăzeci şi patru de ore e stupidă.<br />
Putem îndepărta loviturile de Marea Chină pentru o vreme. Dar nu le<br />
putem întârzia. Dacă le deviem, le pierdem şi oricine crede că avem<br />
învelişuri de oţel de irosit, să se ducă la capul catapultei şi să vadă.<br />
Profesorul îşi şterse fruntea.<br />
— Cred că toate întrebările au primit un răspuns satisfăcător, cel<br />
puţin pentru mine.<br />
— Pentru mine nu e clar, domnule!<br />
— Gospodin Wright, vă rog să staţi jos. Mă siliţi să vă amintesc că<br />
Ministerul dumneavoastră nu face parte din Cabinetul de război. Dacă<br />
nu mai sunt alte întrebări – şi sper că nu – întrerup şedinţa de astăzi.<br />
Avem nevoie de odihnă. Hai să...<br />
— Profesore?<br />
— Da, Manuel.<br />
— Nu m-ai lăsat să termin raportul. Mâine, târziu, sau duminică la<br />
primele ore trebuie să ne aşteptăm la răspuns de pe Terra.<br />
— Cum, Manuel?<br />
— Au trimis spre noi nişte bombe. Poate o invazie. Două<br />
crucişătoare se îndreaptă încoace.<br />
Asta le atrase atenţia. Profesorul spuse obosit:<br />
— Se retrage Cabinetul Guvernului. Rămâne doar Cabinetul de<br />
război.<br />
— O clipă, am spus. Profesore, când am preluat funcţiile, ai primit<br />
de la noi nişte demisii fără dată.<br />
— Aşa e şi sper să nu folosesc nici una dintre ele niciodată.
— Ba eşti pe punctul de-a folosi una dintre ele.<br />
— E o ameninţare, Manuel?<br />
— Spune-i cum vrei.<br />
Şi am arătat spre Wright.<br />
— Ori pleacă nebunul ăsta, ori plec eu.<br />
— Manuel, ai nevoie de somn.<br />
Clipeam cu ochii înlăcrimaţi.<br />
— Evident. Şi am să mă culc. Chiar acum! Am să găsesc un pat<br />
aici, la Complex, am să mă întind în el şi am să dorm. Cred că miajung<br />
vreo zece ore de somn. Apoi, dacă mai sunt încă Ministru al<br />
Apărării, puteţi să mă treziţi. Dacă nu, să mă lăsaţi să dorm în<br />
continuare.<br />
Toţi erau şocaţi de afirmaţia mea. Wyoh se ridică, veni lângă mine<br />
şi, fără să spună nimic, mă luă de braţ.<br />
Profesorul vorbi ferm:<br />
— Vă rog să plecaţi cu toţii. Rămân doar Cabinetul de război şi<br />
gospodin Wright.<br />
Aşteptă până ieşiră toţi ceilalţi. Apoi zise:<br />
— Manuel, nu-ţi pot accepta demisia. Nici nu te pot lăsa să mă<br />
forţezi să iau o acţiune pripită în privinţa lui gospodin Wright, cel puţin<br />
nu acum când suntem cu toţii obosiţi şi nervoşi. Ar fi mai bine dacă vaţi<br />
cere reciproc scuze pentru purtarea violentă, recunoscând că<br />
fiecare din voi a fost irascibil.<br />
— Ah...<br />
M-am întors spre Finn.<br />
— Ăsta a luptat? am spus arătând spre Wright.<br />
— Poftim? Nu, la naiba. Cel puţin nu în echipele mele. Cum e,<br />
Wright? Ai luptat atunci când ne-au invadat?<br />
Wright spuse rigid:<br />
— N-am avut ocazia. Când am aflat, lupta se terminase. Dar acum<br />
au fost puse la îndoială curajul şi loialitatea mea. Insist să...<br />
— Tacă-ţi fleanca, la dracu'. Dacă vrei duel, am să-ţi dau<br />
satisfacţie cu prima ocazie în care voi fi liber. Profesore, din moment<br />
ce purtarea lui nu are ca scuză stresul datorat luptei, n-am să-i cer<br />
scuze unui palavragiu pentru faptul că l-am făcut palavragiu. Iar tu se<br />
pare că nu înţelegi. Îl laşi pe fanfaronul ăsta să mi se suie în cap şi nici<br />
măcar nu încerci să-l opreşti. Aşa că, ori zboară el, ori eu. Cale de<br />
mijloc nu există.<br />
Finn spuse brusc:<br />
— Eu sunt de acord cu asta, profesore. Mă alătur lui Mannie. Ori îl<br />
concediezi pe păduchele ăsta, ori pe noi doi.<br />
Se uită la Wright.<br />
— Cât despre duel – mai întâi o să te baţi cu mine. Tu ai două<br />
braţe, Mannie are doar unul.<br />
— N-am nevoie de două braţe pentru el. Dar îţi mulţumesc, Finn.<br />
Wyoh plângea – o simţeam, deşi nu o auzeam. Profesorul o întrebă<br />
foarte trist:<br />
— Wyoming?<br />
— Îmi p-p-pare rău, profesore. Şi eu sunt de partea lui Mannie.<br />
Rămaseră numai Clayton Watenabe, judecătorul Brody, Wolfgang,<br />
Stu şi Sheenie, grupul care conta de fapt – Cabinetul de război.<br />
Profesorul se uită la toţi. Îmi dădeam seama că sunt alături de mine,<br />
deşi lui Wolfgang îi era destul de greu –el lucra cu profesorul, nu cu<br />
mine.<br />
Profesorul mă privi din nou şi spuse:<br />
— Manuel, chestia asta este valabilă în ambele sensuri Ceea ce
faci, mă obligă să-mi dau demisia. Se uită în jur.<br />
— Noapte bună, camarazi. Sau mai curând, bună dimineaţa. O să<br />
mă duc să mă odihnesc. Cred că merit asta, nu?<br />
Ieşi energic, fără să privească în spate.<br />
Wright plecase, nu l-am văzut când.<br />
— Ce e cu crucişătoarele acelea, Manuel? mă întrebă Finn.<br />
Am respirat adânc.<br />
— N-o să se întâmple nimic înainte de sâmbătă. Dar trebuie să<br />
evacuăm Sub-Tycho. Nu mai pot să vorbesc. Sunt frânt de oboseală.<br />
Am stabilit să ne întâlnim la ora nouă seara, apoi m-am lăsat în<br />
grija lui Wyoh. Cred că tot ea m-a pus în pat, dar nu-mi aduc aminte.<br />
27<br />
Când m-am întâlnit cu Finn în biroul Temnicerului-şef, profesorul<br />
era acolo. Era vineri, puţin înainte de ora nouă. Dormisem nouă ore,<br />
îmi făcusem o baie, luasem micul dejun pe care îl adusese Wyoh şi<br />
discutasem cu Mike. Totul mergea conform planului prevăzut, navele<br />
nu-şi schimbaseră balistica, iar lovitura asupra Marii Chine era<br />
programată să aibă loc în curând.<br />
Am ajuns în birou la timp ca să apuc să văd lovitura la video, totul<br />
s-a petrecut bine şi s-a terminat la nouă şi un minut, iar profesorul a<br />
trecut la treabă. Nu mai zise nimic despre demisie sau despre Wright,<br />
pe care nu l-am mai văzut niciodată.<br />
Vreau să spun că într-adevăr nu l-am mai văzut niciodată deatunci<br />
şi nici n-am întrebat despre el. Nici profesorul nu pomeni nimic<br />
despre el, aşa că n-avea nici un rost să întreb.<br />
Ne-am apucat să analizăm ştirile şi situaţia tactică. Wright a avut<br />
dreptate când a spus că se pierduseră mii de vieţi omeneşti. Ştirile de<br />
pe Pământ erau pline cu informaţii alarmante despre soarta<br />
oamenilor. Cât de mulţi au fost, nu se va şti niciodată pentru că, dacă<br />
cineva stă pe pământ şi-i cade o stâncă uriaşă în cap, nu cred că mai<br />
rămâne ceva de capul lui. Cei care au putut fi număraţi au fost cei<br />
ucişi de suflul impactului. Se spune că în America de Nord au fost<br />
cincizeci de mii.<br />
Niciodată n-am să pot să-i înţeleg pe oameni! Ne-am bătut gurile<br />
trei zile avertizându-i – şi nu poţi spune că n-au auzit strigătele<br />
noastre. De aceea erau acolo. Să vadă spectacolul, să râdă de prostia<br />
noastră. Să ia suveniruri. Familii întregi s-au dus la ţinte, unele cu<br />
coşuleţe de picnic! Coşuleţe de picnic! Boje moi!<br />
Şi acum, cei rămaşi în viaţă urlau cerând sângele nostru ca plată<br />
pentru acest masacru. Păi, sigur, nu dădeau semn că i-ar fi indignat<br />
invazia lor. Despre bombardamentul pe care ni l-au aplicat, n-au<br />
suflat nici un cuvinţel. Dar erau îndureraţi din cauza „crimei noastre<br />
cu premeditare". Ziarul Great New York Times cerea ca întregul<br />
guvern rebel lunar să fie adus pe Pământ şi executat pe loc în public –<br />
„Acesta este un caz clar în care trebuie să se renunţe, pentru<br />
interesul major al omenirii, la regula umanitară împotriva pedepsei<br />
capitale".<br />
Am încercat să nu mă gândesc prea mult la situaţia asta, la fel<br />
cum fusesem forţat să nu mă gândesc prea mult la Ludmilla. Micuţa<br />
Milla nu avusese cu ea nici un coşuleţ de picnic. Nici nu fusese<br />
curioasă, căutând senzaţii tari.<br />
Sub-Tycho era o problemă presantă. Dacă navele pe care le
văzusem aveau de gând să bombardeze oraşele – şi ştirile de pe<br />
Pământ chiar asta cereau – Sub-Tycho nu avea să reziste. Avea<br />
acoperişul prea subţire. Bomba cu hidrogen avea să decompreseze<br />
toate nivelele, iar ecluzele nu fuseseră construite pentru explozia unei<br />
bombe-H.<br />
E clar că nu-i înţeleg pe oameni şi nici acţiunile lor. Pe Terra exista<br />
o interdicţie împotriva folosirii bombelor nucleare asupra oamenilor.<br />
Pentru asta se înfiinţase organizaţia Naţiunilor Federative. Şi totuşi,<br />
pe Pământ se striga în gura mare că trebuie să ne bombardeze cu<br />
bombe-H. Au renunţat să mai pretindă că bombele noastre erau<br />
nucleare, dar toată America ardea de nerăbdare ca noi să fim<br />
bombardaţi cu bombe nucleare.<br />
Dar nici cu lunarii nu mi-e ruşine. Finn anunţase prin oamenii lui că<br />
Sub-Tycho trebuie evacuat. Profesorul repetase ştirea la video.<br />
Evacuarea nu punea probleme, Sub-Tycho era destul de mic, iar<br />
Novylen şi L-City puteau să-i adăpostească şi să-i hrănească pe<br />
refugiaţi. De asemenea, puteam să deviem destul de multe capsule<br />
de metro ca să-i mutăm pe toţi în douăzeci şi patru de ore. Pe unii îi<br />
lăsam în Novylen, iar pe alţii îi duceam până în L-City. Sigur, existau<br />
unele mici probleme – să începem să comprimăm aerul oraşului în<br />
timpul evacuării oamenilor ca să nu-l risipim inutil, apoi să-l<br />
decomprimăm complet la sfârşit pentru a micşora pagubele, să<br />
transportăm mâncare cât putem de mult în timpul pe care-l aveam,<br />
să construim căi de acces etanşe către tunelele cele mai joase ale<br />
fermelor şi aşa mai departe – lucruri pe care ştiam cum să le facem şi<br />
aveam organizarea necesară, bizuindu-ne pe oamenii lui Finn şi pe<br />
stilyagii de la întreţinerea municipală. Aveam destui oameni care să<br />
asigure o evacuare cât mai lipsită de peripeţii.<br />
Credeţi că au început să plece din Sub-Tycho? Nici vorbă.<br />
Capsulele de metro stăteau aliniate una în spatele celeilalte şi nu<br />
aveam loc să mai trimitem altele până nu plecau cele din primul lot.<br />
Iar acelea stăteau nemişcate.<br />
— Mannie, îmi zise Finn, nu cred că vor să plece.<br />
— La naiba, am spus, dar trebuie. Atunci când vom repera o<br />
rachetă cu destinaţia Sub-Tycho, va fi prea târziu pentru locuitori.<br />
Oamenii se vor călca în picioare, vor încerca să se îngrămădească în<br />
capsule, care nu-i vor ţine pe toţi. Finn, băieţii tăi trebuie să fie mai<br />
convingători. Obligă-i.<br />
Profesorul clătină din cap:<br />
— Nu, Manuel.<br />
— Profesore, am spus furios, mergi prea departe cu ideea asta că<br />
nu trebuie să-i constrângem pe oameni! Ştii bine c-o să iasă o<br />
harababură dacă-i lăsăm pe oameni să acţioneze după cum îi taie<br />
capul.<br />
— Ei, atunci asta va fi. Dar noi trebuie să încercăm să-i<br />
convingem, nu să-i obligăm să facă ce spunem noi. Hai să revedem<br />
planurile.<br />
Planurile nu erau grozave, dar mai mult nu puteam să facem. Să-i<br />
mai avertizăm pe toţi despre bombardamente şi despre invazia<br />
iminentă. Să-i punem pe oamenii lui Finn să facă de planton deasupra<br />
fiecărui oraş, să fie atenţi când vor trece crucişătoarele în jurul Lunii,<br />
în spaţiul nevăzut de Mike, în partea opusă, ca să nu mai fim luaţi prin<br />
surprindere. Presiune maximă în toate furnicarele şi atenţie la<br />
costumele de presiune, să fie la îndemână! Toţi militarii şi toate<br />
forţele paramilitare să intre în alarmă de gradul doi la ora patru,<br />
sâmbătă după-masă, iar dacă au loc manevre sau se lansează
achete, să intre în alarmă de gradul unu. Puşcaşilor lui Brody să li se<br />
dea liber să meargă în oraş, să se îmbete, să facă tot ce vor, iar<br />
sâmbătă la ora trei după-masă să se prezinte la datorie.<br />
Asta era ideea profesorului. Finn vroia să ţinem o parte dintre ei la<br />
datorie, dar vor fi într-o formă mai bună pentru o gardă mai lungă<br />
dacă se relaxează acum, mi-am dat eu cu părerea, de acord cu<br />
profesorul.<br />
Cât despre bombardarea Terrei, n-am făcut nici o schimbare la<br />
prima rotaţie. Din India primeam mesaje pline de suferinţă, din China<br />
încă nimic. Totuşi India nu prea avea de ce să se vaite, pentru că<br />
asupra ei nu folosisem o reţea. Era suprapopulată şi, în afară de<br />
câteva puncte pe care le alesesem în deşertul Thar şi în câteva vârfuri<br />
muntoase, alesesem celelalte ţinte în mare pe lângă coastă, departe<br />
de porturile maritime locuite.<br />
Ar fi trebuit să alegem munţi mai înalţi sau să dăm mai puţine<br />
avertismente. Din ştiri, am aflat că un om sfânt, urmat de un şir<br />
nesfârşit de pelerini, se hotărâse să urce pe toate vârfurile de munte<br />
care fuseseră desemnate ca ţinte şi să oprească răzbunarea noastră<br />
prin forţa lor spirituală reunită.<br />
Aşa că iar eram nişte criminali. Pe lângă asta, încărcăturile care au<br />
căzut în ape au ucis mulţi peşti, dar şi mulţi pescari care nu ţinuseră<br />
seama de avertismentele noastre. Guvernul indian părea la fel de<br />
furios din cauza peştilor ca şi din cauza pescarilor – dar principiul<br />
sacru acordat tuturor formelor de viaţă nu se aplica în cazul nostru.<br />
Ne vroiau capetele.<br />
Africa şi Europa răspundeau mai cumpătat, dar diferit. În Africa,<br />
viaţa nu fusese niciodată sacră şi cei care s-au dus la ţinte au primit<br />
un mic tratament de recoltare de sânge. Europa a avut la dispoziţie o<br />
zi ca să afle că putem lovi acolo unde spusesem de sute de ori că vom<br />
lovi şi că bombele noastre erau mortale. Au murit şi acolo oameni,<br />
mai ales căpitani de nave tâmpiţi, dar nu mulţimi de gură-cască, cum<br />
s-a întâmplat în America de Nord şi în India. Accidentele au fost chiar<br />
mai rare în Brazilia şi în alte părţi ale Americii de Sud.<br />
Apoi, a venit din nou rândul Americii de Nord – era 9h 50 min. 28<br />
sec. sâmbătă, 17. octombrie '76. Mike a potrivit momentul pentru ora<br />
zece la noi care, ţinând cont de progresul pe orbită într-o zi a Lunii şi<br />
de rotaţia Pământului, a făcut ca America să fie cu faţa spre noi la ora<br />
cinci după ora de pe Coasta lor de Est şi la ora două după ora de pe<br />
Coasta de Vest.<br />
În dimineaţa zilei de sâmbătă începusem să discutăm ce să facem<br />
cu tragerea. Profesorul nu convocase Cabinetul de război, dar venise<br />
toată lumea în afara lui Clayton Watenabe, care se întorsese în<br />
Kongville ca să se ocupe de apărare. Erau opt – profesorul, eu, Finn,<br />
Wyoh, judecătorul Brody, Wolfgang, Stu, Terence Sheehan. Opt păreri<br />
diferite. Profesorul avea dreptate, cu cât sunt mai mulţi, cu atât<br />
nebunia e mai mare. Dacă sunt peste trei adunaţi într-o problemă, nu<br />
se poate lua nici o decizie definitivă.<br />
De fapt, erau şase opinii diferite, pentru că Wyoh n-a spus nimic şi<br />
nici profesorul, care făcea pe moderatorul. Dar ceilalţi făceau o larmă<br />
cât optsprezece la un loc. Pe Stu nu-l interesa ceea ce loveam, el<br />
vroia ca bursa de mărfuri de la New York să se deschidă luni<br />
dimineaţa.<br />
— Joi am vândut fără acoperire în nouăsprezece părţi, pentru că<br />
am vrut să mă asigur că naţiunea lunară n-o să dea faliment înainte<br />
să coboare din leagăn, iar acum trebuie să execut ordinele de<br />
cumpărare care acoperă aceste vânzări. Spune-le, Wolf, fă-i tu să
înţeleagă.<br />
Brody vroia să folosim catapulta ca să zdrobim orice navă care<br />
încearcă să părăsească orbita. Judecătorul habar n-avea de balistică –<br />
tot ceea ce ştia era că minerii lui erau în nişte poziţii expuse. Nu am<br />
ripostat, deoarece încărcăturile rămase erau deja pe orbite joase, iar<br />
restul urmau să fie şi ele în curând – şi nu credeam că o să mai avem<br />
vechea catapultă mult timp.<br />
Sheenie consideră că ar fi o mişcare inteligentă dacă am repeta<br />
tragerile în reţea până vom plasa o încărcătură exact pe clădirea<br />
principală a Directoratului Americii de Nord.<br />
— Îi cunosc bine pe americani, am fost american înainte să fiu<br />
lunar, când am fost deportat. Le pare al naibii de rău că au predat<br />
conducerea Naţiunilor Federative. Să-i zdrobim pe birocraţii ăia<br />
nenorociţi şi americanii vor trece de partea noastră.<br />
Spre dezgustul lui Stu, Wolfgang Korsakov era de părere că<br />
speculaţiile ar merge mai bine dacă toate bursele de mărfuri ar fi<br />
închise până se va termina totul.<br />
Finn vroia să-i zdrobim – să-i avertizăm să-şi ia de pe cerul nostru<br />
navele alea oribile şi, dacă nu o fac, atunci să-i lovim de-adevăratelea.<br />
— Sheenie nu are dreptate când vorbeşte de americani, şi eu îi<br />
cunosc. America de Nord este partea cea mai dură a Naţiunilor<br />
Federative şi ei sunt cei care trebuie lichidaţi. Pentru ei suntem nişte<br />
criminali, aşa că acum trebuie să-i lovim cu toată puterea de care<br />
suntem în stare. Să lovim oraşele americane şi putem renunţa la vest.<br />
M-am strecurat afară, am vorbit cu Mike, mi-am făcut câteva<br />
însemnări. Când m-am întors, încă se mai certau. Când m-am aşezat,<br />
profesorul şi-a ridicat privirea.<br />
— Mareşale, nu ţi-ai exprimat opinia.<br />
— Profesore, am spus, n-am putea lăsa la o parte prostia asta cu<br />
mareşalul? Copiii sunt la culcare, putem să fim sinceri.<br />
— Bine, Manuel.<br />
— Aşteptam să văd dacă se va ajunge la o înţelegere.<br />
Nu se ajunsese la nimic.<br />
— Nu văd de ce trebuie să-mi dau şi eu cu părerea, am continuat.<br />
Eu sunt doar un biet comisionar şi sunt aici numai pentru că ştiu cum<br />
să programez un computer balistic.<br />
Am spus asta uitându-mă drept la Wolfgang – un camarad de<br />
nădejde, dar un intelectual tăios. Eu sunt un mecanic fără prea multă<br />
şcoală, pe când Wolfgang a absolvit o şcoală superioară la modă –<br />
Oxford, înainte să fie condamnat. Nu prea ţinea cont de părerea<br />
nimănui, în afară de opinia profesorului. Dar şi de-a lui Stu – da, dar şi<br />
Stu are scrisori elegante de acreditare.<br />
Wolf se foi jenat şi spuse:<br />
— Ei, Mannie, bineînţeles că vrem să-ţi auzim părerea.<br />
— Păi, nu am nici una. Planul de bombardare a fost proiectat până<br />
în cele mai mici detalii. Toată lumea a avut ocazia să-l critice la<br />
momentul respectiv şi nu văd nimic care să justifice modificarea lui.<br />
— Manuel, spuse profesorul, vrei să treci în revistă al doilea<br />
bombardament asupra Americii, ca să-l înţelegem cu toţii?<br />
— Bine. Scopul celei de-a doua salve de bombe este să-i obligăm<br />
să folosească rachetele de interceptare. Fiecare lovitură îşi are ţinta<br />
pe un oraş mare, pe terenuri libere, vreau să spun, din apropierea<br />
oraşelor mari. Asta o să le şi spunem, dar cu puţin timp înainte de a-i<br />
lovi, nu-i aşa Sheenie?<br />
— Mai bine să le-o spunem chiar acum. Dar, sigur, putem<br />
schimba. Şi ar trebui s-o facem.
— S-ar putea. Propaganda nu ţine de domeniul meu de activitate.<br />
Pentru a ţinti destul de aproape am folosit în majoritatea cazurilor<br />
ţinte acvatice – lucru destul de greu care, pe lângă uciderea peştilor şi<br />
a celor care se încăpăţânează să rămână pe mare, vor provoca furtuni<br />
locale de proporţii şi distrugeri de ţărmuri.<br />
M-am uitat la ceas şi am văzut că trebuia să trag de timp.<br />
— Seattle va primi o bombă în Strâmtoarea Puget, chiar lângă ei.<br />
San Francisco va pierde două porturi importante. Los Angeles va primi<br />
una între Long Beach şi Catalina şi altele pe coastă, mai sus cu câţiva<br />
kilometri. Mexico City este mai în interiorul continentului, aşa că<br />
plasăm lovitura pe muntele Popocatepetl, de unde se poate vedea<br />
foarte bine. Salt Lake City primeşte una în lac. Am lăsat deoparte<br />
Denver-ul, pentru că locuitorii lui pot vedea ce se va întâmpla în<br />
Colorado Springs – întrucât vom bombarda din nou munţii Cheyenne<br />
şi vom continua imediat ce-i vom avea în câmpul nostru vizual. Saint<br />
Louis şi Kansas City vor primi lovituri în râurile lor, la fel şi New<br />
Orleans – care probabil va fi inundat. Toate oraşele Marilor Lacuri vor<br />
avea şi ele acelaşi tratament, am o listă lungă, s-o citesc?<br />
— Poate mai târziu, zise profesorul. Zi mai departe.<br />
— Boston primeşte una în port. New York va avea una în<br />
strâmtoarea Long Island şi alta la jumătatea distanţei dintre cele mai<br />
mari două poduri ale lui, cred că le va distruge podurile, dar noi ne<br />
dăm cuvântul că nu vom trage în ele şi chiar aşa vom face. Mergând<br />
în jos pe coasta de est, mai aplicăm tratamentul la două oraşe din<br />
golful Delaware, apoi la alte două din golful Chesapeake, unul din<br />
oraşe fiind de o maximă importanţă istorică şi sentimentală. Mai spre<br />
nord, vom mai atinge două oraşe cu lovituri plasate în mare. Spre<br />
interior, lovim Cincinnati, Birmingham, Chattanooga, Oklahoma City,<br />
toate cu lovituri în munţii din apropiere sau în râuri. Să nu uit Dallasul,<br />
distrugem spaţioportul şi poate avem noroc să prindem şi câteva<br />
nave – ultima dată când am verificat, erau şase nave. Nu vom ucide<br />
oameni, decât dacă vor face nebunia să stea pe ţinte. Dallas-ul e un<br />
loc perfect pentru bombardament, spaţioportul e mare, întins şi liber,<br />
iar lovitura va fi zărită de cel puţin zece milioane de oameni.<br />
— Dacă o să lovim, spuse Sheenie.<br />
— Cum, dacă? Fiecare lovitură este urmată de o alta, la o oră<br />
distanţă. Dacă nici una nu ajunge, mai avem lovituri mai în spate care<br />
pot fi deviate, de exemplu, e uşor să schimbăm ţintele în grupul golful<br />
Delaware golful Chesapeake. La fel şi pentru grupul Marilor Lacuri.<br />
Dar Dallas are propria lui serie de rezerve şi încă una lungă, pentru că<br />
ne aşteptăm să fie foarte bine apărat. Rezervele durează cam şase<br />
ore, atât timp cât putem vedea America, apoi ultimele pot fi plasate<br />
oriunde pe continent... cu cât o încărcătură e mai departe când o<br />
deviem, cu atât devierea poate fi mai largă.<br />
— Asta n-am înţeles, zise Brody.<br />
— E o problemă de vectori, judecătorule. O rachetă de ghidare<br />
poate da unei încărcături câţiva metri pe secundă ai vectorului lateral.<br />
Cu cât vectorul funcţionează mai mult, cu atât încărcătura va ateriza<br />
mai departe de punctul original spre care o plasasem. Dacă<br />
transmitem un semnal unei rachete de ghidare cu trei ore înainte de<br />
impact, deplasăm punctul de impact de trei ori mai mult decât dacă<br />
am aştepta până la o oră înaintea impactului. Nu e chiar atât de<br />
simplu, dar computerul poate să facă asta, dacă are timp suficient la<br />
dispoziţie.<br />
— Ce înseamnă timp suficient? întrebă Wolfgang.<br />
M-am străduit cu grijă să fac pe prostul.
— Computerul poate rezolva acest gen de probleme aproape<br />
instantaneu, odată ce l-ai programat să facă asta. Dar, asemenea<br />
decizii sunt pre-programate. Adică, ceva de genul ăsta: dacă din<br />
grupul de ţinte A, B, C şi D descoperi că ai ratat trei ţinte din primele<br />
două salve, repoziţionezi toate rezervele din prima serie, astfel încât<br />
să poţi alege aceste trei ţinte, în timp ce distribui a doua serie de<br />
rezerve acestui grup, pentru posibila folosire asupra grupului doi, în<br />
timp ce repoziţionezi seria a treia de rezerve asupra grupului Alpha,<br />
astfel încât...<br />
— Stai aşa, eu nu sunt computer, zise Wolfgang. Eu vreau să ştiu<br />
cât timp mai avem până când trebuie să ne hotărâm.<br />
— A, da.<br />
M-am uitat la ceas demonstrativ.<br />
— –Acum mai aveţi... trei minute şi cincizeci şi opt de secunde, în<br />
care mai putem să deviem lovitura îndreptată spre Kansas City. E<br />
pregătit programul de deviere, iar asistentul meu cel mai bun, un tip",<br />
Mike, e la datorie. Să-i dau telefon?<br />
— Pentru numele lui Dumnezeu, Man, deviază! zise Sheenie,<br />
gâtuit de emoţie.<br />
— La naiba! spuse Finn. Care-i problema, Terence? Ţi-e frică?<br />
— Camarazi! zise profesorul. Vă rog!<br />
— Eu primesc ordine de la şeful statului, de la profesor, am spus.<br />
Dacă el vrea să audă păreri, are să le ceară. N-are nici un rost să<br />
ţipaţi unul la celălalt.<br />
M-am uitat la ceas.<br />
— Mai sunt două minute şi jumătate. Pentru celelalte ţinte sunt<br />
limite mai mari de timp. Kansas City e cel mai îndepărtat de ocean.<br />
Dar câteva din cele patru oraşe din zona Marilor Lacuri au trecut deja<br />
de punctul în care încărcăturile mai pot fi deviate în ocean. Mai putem<br />
să acţionăm doar asupra Lacului Superior. Pentru Salt Lake City avem<br />
poate un minut în plus. Apoi se aglomerează mai multe încărcături în<br />
acelaşi timp.<br />
Am aşteptat.<br />
— Să votăm, zise profesorul. Pentru continuarea programului.<br />
Generale Nielsen?<br />
— Da!<br />
— Gospaja Davis?<br />
Wyoh îşi ţinu respiraţia.<br />
— Da.<br />
— Judecător Brody?<br />
— Da, bineînţeles. E necesar.<br />
— Wolfgang?<br />
— Da.<br />
— Conte LaJoie?<br />
— Da.<br />
— Gospodin Sheehan?<br />
— Vă lipseşte un pariu. Dar merg şi eu. Unanimitate.<br />
— Un moment. Manuel?<br />
— Tu hotărăşti, profesore, întotdeauna a fost aşa. Votarea e o<br />
prostie.<br />
— Îmi dau seama că eu hotărăsc, gospodin Ministru. Continuaţi<br />
bombardamentul, conform planului.<br />
Am reuşit să lovim multe dintre ţintele celei de a doua salve, deşi<br />
toate oraşele erau apărate, în afară de Mexico City. Se pare (98, 3%
după calculele ulterioare ale lui Mike) că rachetele de interceptare<br />
erau explodate prin radar la distanţe stabilite, care estimaseră greşit<br />
vulnerabilitatea cilindrilor de stâncă. Au fost distruse doar trei stânci,<br />
celelalte au fost împinse şi au provocat mai mult rău decât dacă nu se<br />
trăgea deloc în ele.<br />
A fost greu cu New York. Cu Dallas a fost şi mai greu. Probabil că<br />
diferenţa consta în controlul local al intercepţiei, pentru că nu părea<br />
ca postul de comandă din munţii Cheyenne să mai funcţioneze. Poate<br />
că nu le-am distrus buncărul din pământ – nu ştiu cât era de adânc –<br />
dar pun pariu că nici oamenii şi nici computerele de-acolo nu mai<br />
puteau urmări nimic.<br />
Dallas-ul se ţinea tare. Cred că a împins într-o parte primele cinci<br />
stânci, aşa că i-am spus lui Mike să ia tot ce poate dinspre munţii<br />
Cheyenne şi să îndrepte încărcăturile spre Dallas... ceea ce a reuşit să<br />
facă după două salve. Cele două ţinte erau la mai puţin de doi<br />
kilometri distanţă una faţă de cealaltă. Apărarea oraşului Dallas s-a<br />
prăbuşit la salva următoare. Mike mai trimise încă trei încărcături spre<br />
spaţioport şi apoi le schimbă spre „Munţii Cheyenne" – cele de mai<br />
târziu nici nu fuseseră atinse şi erau marcate munţii Cheyenne. Mike<br />
încă mai trimitea mesaje de dragoste cosmice muntelui care era deja<br />
sfărâmat, când America dispăru din raza privirii noastre, în jos, pe<br />
partea estică a Terrei.<br />
Am stat cu Mike tot timpul cât a durat bombardamentul, ştiind că<br />
era un moment greu. Când se opri totul până în punctul în care urma<br />
să umplem de praf Marea Chină, Mike spuse gânditor:<br />
— Man, nu cred că ar trebui să mai lovim din nou muntele.<br />
— De ce nu, Mike?<br />
— Pentru că nu a mai rămas nimic acolo.<br />
— Bine, poţi să-i deviezi rezervele. Când trebuie să decizi?<br />
— Le-aş trimite în Albuquerque şi Omaha, dar ar fi bine să încep<br />
de-acum. Mâine am să fiu ocupat. Man, prietenul meu cel mai bun,<br />
cred că trebuie să pleci.<br />
— Te-ai plictisit de mine, amice?<br />
— Nu, dar în următoarele câteva ore, nava pe care am detectat-o<br />
s-ar putea să lanseze rachete. Când are să se întâmple asta, vreau să<br />
trec toate controalele balistice către „Praştia micului David" – iar când<br />
am să fac asta, ar trebui să fii la sediul din Mare Undarum.<br />
— Ce te frământă, Mike?<br />
— Computerul ăla, fiul meu, e precis, dar e prost, Man. Vreau să<br />
fie supravegheat. S-ar putea să fie nevoie de decizii în grabă şi acolo<br />
nu există nimeni care să-l poată programa aşa cum trebuie. Tu ar<br />
trebui să fii acolo.<br />
— Bine, Mike, dacă zici tu asta. Dar dacă e nevoie de un program<br />
rapid, am să-ţi dau telefon.<br />
Dacă unui om îi ia mult timp, poate câteva ore ca să facă un<br />
program, unui computer îi ia câteva milisecunde ca să-l rezolve. Una<br />
din calităţile de necontestat ale lui Mike era că se putea programa<br />
singur. Repede. Doar îi explicai despre ce era vorba şi-l lăsai pe el săşi<br />
facă programul. La fel de bine şi foarte corect îşi putea programa<br />
fiul mai mic şi mai prost, cu o rapiditate mult mai mare decât a unui<br />
om.<br />
— Dar, Man, vreau să fii acolo pentru că s-ar putea să nu-mi poţi<br />
telefona, e posibil ca liniile să fie tăiate. Am pregătit un grup de<br />
programe posibile pentru Junior. Îţi vor fi de folos.<br />
— Bine, tipăreşte-le. Lasă-mă acum să vorbesc cu profesorul.<br />
Mike îl găsi repede pe profesor. M-am asigurat că era singur, apoi
i-am explicat ce vroia Mike să fac. Credeam că profesorul va obiecta –<br />
speram că va insista să rămân la venirea bombardamentelor, invaziei,<br />
a navelor, dar el îmi spuse:<br />
— Manuel, trebuie să pleci. Am ezitat să ţi-o spun, dar e foarte<br />
important să fii acolo. Ai discutat şansele cu Mike?<br />
— Niet.<br />
— Eu am făcut-o. Ca să fiu direct, dacă Luna City e distrusă, iar eu<br />
împreună cu restul guvernului murim, iar ochii de radar ai lui Mike<br />
orbesc şi el este deconectat de la noua catapultă – lucruri care se pot<br />
întâmpla în urma unui bombardament dur, deci, chiar dacă se pot<br />
întâmpla toate astea, Mike încă dă şanse egale Lunii, dacă „Praştia<br />
micului David" va funcţiona – şi tu eşti acolo ca s-o faci să meargă.<br />
— Da, şefule, am înţeles, să trăiţi. Tu şi Mike sunteţi nesuferiţi şi<br />
vreţi să mă lipsiţi de distracţie. Am s-o fac.<br />
— Foarte bine, Manuel.<br />
Am mai stat cu Mike încă o oră, timp în care el a tipărit metru<br />
după metru, programe compatibile pentru celălalt computer – mie miar<br />
fi luat vreo şase luni această muncă, dacă aş fi în stare să mă<br />
gândesc la toate posibilităţile. Mike a adăugat nişte indexuri şi<br />
referinţe – cu nişte situaţii oribile pe care nici nu îndrăznesc să le<br />
menţionez. De exemplu, dacă împrejurările făceau necesară<br />
distrugerea Parisului, referinţele spuneau – ce rachete, pe ce orbite –<br />
cum să-i spun eu lui Junior să le găsească şi să le trimită la ţintă. Sau<br />
orice altceva era nevoie.<br />
Citeam documentul care nu se mai termina – nu programele, ci<br />
descrierea rezultatelor la care ducea fiecare dintre ele – când sună<br />
Wyoh.<br />
— Mannie, dragule, ţi-a spus profesorul despre plecarea la Mare<br />
Undarum?<br />
— Da. Chiar vroiam să te sun.<br />
— Bine. Fac bagajele şi ne întâlnim la Staţia de Est. Când crezi că<br />
ajungi acolo?<br />
— Bagajele pentru noi? Ce, vii şi tu?<br />
— Nu ţi-a spus profesorul?<br />
— Nu.<br />
Dintr-odată, m-am simţit fericit.<br />
— M-am simţit vinovată, dragule. Vroiam să merg cu tine... dar nu<br />
aveam nici un motiv pentru a-mi justifica purtarea. La urma urmei, eu<br />
nu sunt obişnuită cu computerele şi am responsabilităţi aici. Sau<br />
aveam. Dar am fost concediată din toate funcţiile pe care le<br />
deţineam. Şi tu ai fost concediat.<br />
— Serios?<br />
— Pe bune. Nu mai eşti Ministru al Apărării, e Finn. În schimb te-au<br />
numit Adjunctul Primului Ministru...<br />
— I-auzi!<br />
— ... şi Adjunctul Ministrului Apărării. Eu sunt Purtătorul de cuvânt<br />
adjunct, iar Stu a fost numit Secretar adjunct pentru Afacerile<br />
Externe. Aşa că merge şi el cu noi.<br />
— Sunt mirat.<br />
— Nu e atât de neaşteptat cum pare. Profesorul şi Mike s-au<br />
gândit la toate astea acum câteva luni. Se cheamă descentralizare,<br />
dragule, ceea ce făcea McIntyre pentru oraşe. Dacă are loc un<br />
dezastru la L-City, Statul Liber Luna are totuşi un guvern. Profesorul<br />
mi-a zis: „Wyoh, doamnă dragă, atât timp cât rămâneţi în viaţă voi<br />
trei şi câţiva congresmeni, nu e totul pierdut. Puteţi negocia pe picior<br />
de egalitate, fără să vi se vadă rănile".
Am plecat ca mecanic de computere, cu destinaţia Mare Undarum.<br />
M-am întâlnit cu Stu şi cu Wyoh, care mă aşteptau cu bagajele –<br />
împachetaseră şi restul braţelor mele – îmbrăcaţi cu costumele de<br />
presiune. Ne-am strecurat prin tunele nesfârşite, depresurizate, pe un<br />
mic cărucior cu fund plat, folosit pentru transportarea oţelului. Greg<br />
ne-a trimis un cărucior mai mare pentru porţiunea de la suprafaţă,<br />
apoi ne-a întâmpinat chiar el când am coborât din nou sub pământ.<br />
Astfel am pierdut atacul asupra radarelor balistice, de sâmbătă<br />
noaptea.<br />
28<br />
Căpitanul primei nave FNS 61 , Espérance, avea curaj. Sâmbătă<br />
noaptea, târziu, schimbă cursul navei şi se îndreptă spre noi. Se pare<br />
că i-a trecut prin cap că vrem să-l derutăm cu radarele, pentru că se<br />
hotărâse să coboare destul de aproape ca să ne vadă instalaţiile radar<br />
cu radarul navei lui, în loc să se lase în seama rachetelor care s-ar fi<br />
direcţionat după semnalele emise. De asemenea, cred că se<br />
resemnase să fie sacrificat, împreună cu nava şi echipajul, deoarece<br />
coborî până la o mie de kilometri şi lansă o salvă către cinci din cele<br />
şase radare ale lui Mike, neştiind de funcţionarea la întâmplare a<br />
acestora.<br />
Mike, aşteptându-se şi el să fie „orbit" cât de curând, dădu cale<br />
liberă băieţilor lui Brody să ardă „ochii" navei şi îi ţinu asupra ţintei<br />
trei secunde înainte să treacă la rachete.<br />
Rezultatul nu e greu de imaginat: un crucişător distrus, două<br />
radare balistice doborâte de bombe-H, trei rachete „ucise", două<br />
echipe de trăgători mai puţin, o echipă de tunari distrusă de o<br />
explozie nucleară, cealaltă de o rachetă doborâtă care aterizase<br />
direct pe ei, plus treisprezece puşcaşi care prezentau arsuri de la<br />
radiaţii peste nivelul mortal de opt sute de roentgeni, o parte de la<br />
explozie, o parte de la statul îndelungat la suprafaţă. Mai adaug că<br />
patru fete care erau membre în Corpul Lysistrata au murit odată cu<br />
echipele acelea. Ele îşi puseseră costumele de presiune şi se<br />
hotărâseră să urce la suprafaţă cu bărbaţii lor. Alte fete s-au expus la<br />
radiaţii serioase, dar nu peste nivelul de 800 r.<br />
Al doilea crucişător continua să se învârtă pe o orbită eliptică în<br />
jurul Lunii.<br />
Am aflat de la Mike multe din astea, după ce-am ajuns duminică<br />
dimineaţa la „Praştia micului David". Mike era necăjit că-şi pierduse<br />
doi ochi şi era şi mai necăjit din cauza celor două echipe – cred că<br />
Mike căpătase o conştiinţă profund umană – pentru că se simţea<br />
vinovat că nu reuşise să apere şase ţinte în acelaşi timp. I-am repetat<br />
că nu a fost vina lui, pentru că el trebuia să lupte cu arme improvizate<br />
cu putere limitată, nu cu arme adevărate.<br />
— Dar tu, Mike? Eşti teafăr?<br />
— Da, în toate punctele importante. Dar am discontinuităţi<br />
periferice. O rachetă mi-a întrerupt circuitele de la Novy Leningrad,<br />
dar rapoartele pe care le-am primit prin Luna City mă informează că<br />
staţiile locale funcţionează corespunzător, fără pierderi în serviciile<br />
oraşului. Mă deranjează discontinuităţile pe care le am, dar pot fi<br />
reparate mai târziu.<br />
61 Federated Nations Ship – Nava Naţiunilor Federative
— Pari obosit, Mike.<br />
— Eu, obosit? Absurd! Man, uiţi ce sunt. Sunt doar supărat, asta e<br />
tot.<br />
— Când îţi va ajunge nava a doua pe radar?<br />
— Cam peste trei ore, dacă îşi menţine orbita de mai devreme.<br />
Dar nu cred că îşi respectă orbita, am o probabilitate mai mare de<br />
90%. Mă aştept să apară cam într-o oră.<br />
— O orbită Garrison? Ohoo!<br />
— A ieşit din câmpul meu vizual la azimut şi curs est, treizeci şi doi<br />
nord. Îţi sugerează ceva, Man?<br />
Am încercat să vizualizez.<br />
— Cred că vor debarca şi vor încerca să te captureze, pe tine,<br />
Mike. I-ai spus lui Finn? Adică, i-ai spus profesorului să-l avertizeze pe<br />
Finn?<br />
— Profesorul ştie. Dar eu nu analizez aşa situaţia.<br />
— Nu? Ei, cred că e mai bine să tac şi să-mi văd de treabă.<br />
Aşa am şi făcut. Lenore îmi aduse micul dejun, iar în timp ce-l<br />
inspectam pe Junior – mi-e ruşine să recunosc –n-am mai putut să mă<br />
abţin şi am plâns pierderile suferite, împreună cu Wyoh şi cu Lenore.<br />
Mami o trimisese pe Lenore să gătească pentru Greg după moartea<br />
Millei, ca un pretext. La sediu erau destule neveste care se puteau<br />
ocupa de gătit pentru toată lumea, dar Mami o făcuse pentru moralul<br />
lui Greg ca şi pentru cel al Lenorei. Lenora şi Milla fuseseră prietene<br />
foarte bune.<br />
Junior părea în regulă. Se ocupa de America de Sud cu câte o<br />
încărcătură o dată. Am rămas în camera radarului şi am urmărit la<br />
amplificarea maximă, în timp ce el plasa una în estuarul dintre<br />
Montevideo şi Buenos Aires. Nici Mike n-ar fi fost atât de precis. Apoi,<br />
i-am verificat programul pentru America de Nord – n-am găsit nimic<br />
suspect – l-am încuiat şi-am luat cheile. Junior era de capul lui dacă<br />
Mike nu se elibera de celelalte treburi şi nu se hotăra să preia din nou<br />
controlul.<br />
Apoi m-am aşezat şi am încercat să ascult ştirile de pe Pământ şi<br />
din Luna City. Cablul coaxial din L-City purta liniile telefonice,<br />
programul lui Mike pentru fiul său mai prost, transmisiile radio şi<br />
video. Locul nu mai era izolat. Dar, pe lângă cablul din L-City, sediul<br />
mai avea antene îndreptate spre Terra şi puteam asculta orice ştire<br />
pe care o recepta Complexul venind de pe Terra. Nu era nici o risipă,<br />
transmisia radio şi video de pe Terra fusese instalată pentru recreere<br />
în timpul construcţiei, dar acum constituia o rezervă importantă,<br />
pentru cazul în care unul din cabluri ar fi căzut.<br />
Transmisia satelitului oficial al N. F. susţinea că radarele balistice<br />
ale Lunii fuseseră distruse şi că acum eram lipsiţi de ajutor. Mă<br />
întrebam ce credeau oamenii din Buenos Aires şi din Montevideo în<br />
legătură cu ştirea asta. Probabil că erau prea ocupaţi ca să mai aibă<br />
timp să mai asculte ştirile. Într-un fel, loviturile pe care le pregătisem<br />
pentru mări şi oceane erau mai rele decât cele care căzuseră pe teren<br />
solid.<br />
Canalul video al Cotidianului lunar din Luna City îl arăta pe<br />
Sheenie care le spunea lunarilor ce urmări sunt după atacul navei<br />
Esperance, repetând ştirile şi avertizând pe toată lumea că bătălia nu<br />
se terminase, o navă de război putea să apară pe cerul nostru în orice<br />
clipă. Toată lumea să fie pregătită pentru orice, să rămână în costume<br />
de presiune – Sheenie era îmbrăcat în costum, cu casca deschisă – să<br />
ia măsurile maxime de precauţie legate de presiune, toate unităţile să<br />
rămână în alarmă de gradul unu, dar cetăţenii care nu aveau treburi
urgente să meargă la nivelul cel mai de jos şi să stea acolo în<br />
siguranţă până la sfârşit.<br />
Repetă de câteva ori, apoi se opri brusc:<br />
— Atenţie! Crucişătorul inamic a fost detectat de radar, zboară la<br />
mică înălţime cu viteză maximă. S-ar putea să se vină spre Luna City.<br />
Atenţie! Rachetele au fost lansate, crucişătorul se îndreaptă spre<br />
capătul de ejecţie al...<br />
Imaginea şi sunetul se întrerupseră.<br />
Putea la fel de bine să spună ceea ce noi, cei de la Praştia micului<br />
David, am aflat mai târziu, şi anume, al doilea crucişător, venind la<br />
nivel jos cu viteză maximă pe orbita cea mai joasă pe care o permitea<br />
terenul Lunii, a început bombardamentul capătului de ejecţie al vechii<br />
catapulte, la o sută de kilometri de capul catapultei şi de trăgătorii lui<br />
Brody şi a distrus mai multe inele, până în minutul în care a ajuns în<br />
raza vizuală de tragere a tunarilor, strânşi cu toţii în jurul radarelor de<br />
la capul catapultei. Se pare că se simţea în siguranţă. Nu era, pentru<br />
că băieţii lui Brody i-au ars „ochii" şi „urechile". A mai parcurs o orbită<br />
după care s-a prăbuşit lângă Torricelli, cred că în încercarea de a<br />
ateriza, pentru că reactoarele i se opriseră înainte de zdrobire.<br />
Următoarele ştiri recepţionate de noi la noul sediu au venit de pe<br />
Pământ. Acelaşi împuţit post de radio N. F. pretindea că fusese<br />
distrusă catapulta (era adevărat), iar împotrivirea lunară luase sfârşit<br />
(asta era fals) şi le cerea tuturor lunarilor să-i ia prizonieri pe<br />
conducătorii lor şi să-i predea milei Naţiunilor Federative (iar fals, nu<br />
exista conceptul de milă în organizaţia de pe Pământ).<br />
Am ascultat ştirile, am verificat din nou programarea şi m-am dus<br />
în camera întunecoasă a radarului. Dacă totul mergea după plan,<br />
urma să lansăm un nou atac în râul Hudson şi apoi pe alte ţinte<br />
succesive, timp de trei ore, pe tot continentul american – spun<br />
succesive, pentru că Junior nu se putea ocupa de lansări simultane.<br />
Mike adaptase planul pentru capacitatea lui.<br />
Râul Hudson a fost lovit conform planului. Mă întrebam câţi<br />
newyorkezi ascultau postul de ştiri al N. F. În timp ce priveau explozia<br />
care îl dezminţea.<br />
Două ore mai târziu, staţia N. F. anunţa că rebelii lunari mai<br />
avuseseră rachete pe orbită în momentul distrugerii catapultei, dar<br />
că, după aceste câteva impacturi răzleţe, nu vor mai urma altele.<br />
Când am terminat cu al treilea bombardament asupra Americii, am<br />
închis radarul. Nu funcţiona constant, Junior era programat să arunce<br />
priviri numai când era necesar, câteva secunde de fiecare dată.<br />
Aveam nouă ore înaintea bombardării Marii Chine, care venea la<br />
rând.<br />
Dar nu aveam nouă ore ca să luăm cea mai grabnică hotărâre,<br />
dacă să lovim sau nu Marea Chină. Fără informaţii. În afară de<br />
canalele de ştiri de pe Pământ. Care puteau să fie false. Îngrozitor. Nu<br />
ştiam dacă profesorul mai era sau nu în viaţă. Şi mai îngrozitor. Ce<br />
făceam acum? Acţionam în calitatea de Prim-ministru? Aveam nevoie<br />
de profesor. Nu mă simţeam în largul meu ca „şef al statului". În<br />
special, aveam nevoie de Mike – ca să calculeze faptele, să estimeze<br />
incertitudinile, să proiecteze probabilităţi ale unui curs sau ale altuia.<br />
Pe onoarea mea, nu ştiam dacă mai vin nave spre noi şi, lucrul cel<br />
mai rău, mi-era şi frică să mă uit. Dacă deschideam radarul şi-l<br />
porneam pe Junior ca să cerceteze cerul, am fi fost reperaţi imediat<br />
de orice navă de război peste care aş fi trecut cu semnalele radar,<br />
înainte ca Junior să fi avut timp s-o vadă. Navele de război fuseseră<br />
special construite pentru detectarea supravegherii oricărui radar. Aşa
am auzit. La naiba, nu eram militar, ci un biet tehnician de<br />
computere, care nimerise pe teren greşit..<br />
Cineva sună la uşă. M-am ridicat şi-am descuiat. Era Wyoh cu<br />
cafeaua. Mi-o dădu şi ieşi fără să zică nimic.<br />
Sorbeam din cafea şi mă gândeam. Asta e, băiete, te lasă singur şi<br />
aşteaptă ca tu să scoţi vreun miracol din pălăria de magician. Nu mă<br />
simţeam în stare. De undeva, din copilărie, am auzit vocea<br />
profesorului: „Mannie, când te confrunţi cu o problemă pe care nu o<br />
înţelegi, încearcă să rezolvi o parte din ea pe care o înţelegi şi apoi<br />
analizeaz-o din nou în întregime". Mă învăţase ceva ce nici el nu<br />
înţelegea prea bine – matematică – dar îmi predase ceva mult mai<br />
important, un principiu fundamental.<br />
Dintr-o dată, am ştiut ce aveam de făcut pentru început.<br />
M-am dus la Junior şi l-am pus să-mi scoată la imprimantă<br />
programul impacturilor prezise ale încărcăturilor de pe orbită – uşor,<br />
era un pre-program pe care îl putea rula oricând în sens invers<br />
timpului real. În timp ce Junior era ocupat, eu am căutat câteva<br />
programe alternative în rola pe care mi-o pregătise Mike.<br />
Apoi am introdus câteva din aceste programe alternative –nu era<br />
nici o problemă, trebuia doar să fiu atent să le citesc corect şi să le<br />
tastez fără erori. L-am pus pe Junior să tipărească ceea ce tastasem,<br />
ca să mă verific înainte de a-i da semnalul de execuţie.<br />
Când am terminat – trecuseră patruzeci de minute –toate<br />
încărcăturile de pe traiectorie care se îndreptau spre o ţintă din<br />
interior erau reîndreptate spre câte un oraş de la malul mării.<br />
Computerul a programat executarea acestei comenzi la stâncile mai<br />
din urmă. Dar, dacă eu nu anulam, le repartiza Junior după cum era<br />
cazul.<br />
Acum dispăruse presiunea îngrozitoare a timpului, acum puteam<br />
devia orice încărcătură în ocean, chiar cu câteva minute înaintea<br />
impactului. Acum puteam să mă gândesc în voie. Aşa am şi făcut.<br />
Apoi mi-am chemat „Cabinetul de război", format din Wyoh, Stu şi<br />
Greg, care era comandantul forţelor mele armate şi ne-am adunat în<br />
biroul lui Greg. Lenore avea voie să se plimbe de colo-colo aducândune<br />
cafea sau putea să stea, dacă dorea, dar să nu spună nimic.<br />
Lenore e o femeie inteligentă şi ştie când să tacă.<br />
Stu vorbi primul:<br />
— Domnule prim-ministru, cred că trebuie să sărim peste Marea<br />
Chină de data asta.<br />
— Lasă politeţurile, Stu. Poate sunt prim-ministru, poate, nu.<br />
Oricum, nu avem timp de formalităţi.<br />
— Foarte bine. Pot să-mi expun propunerea?<br />
— Mai târziu.<br />
Le-am explicat ce făcusem ca să avem mai mult timp. Stu mă<br />
aprobă în tăcere, dar nu mai zise nimic.<br />
— Problema noastră cea mai mare este că am rămas fără<br />
comunicaţii atât cu Luna City cât şi cu Pământul. Greg, ce se aude cu<br />
echipa de intervenţie?<br />
— Nu s-a întors încă.<br />
— Dacă defecţiunea este în apropiere de Luna City, s-ar putea să<br />
nu se întoarcă prea curând. Asta dacă pot repara. Deci, suntem<br />
nevoiţi să acţionăm de capul nostru. Greg, ai tot ce-ţi trebuie ca să<br />
încerci să improvizezi o staţie de emisie-recepţie ca să putem vorbi cu<br />
Pământul? Te-aş putea ajuta, iar tehnicianul pentru computere pe<br />
care ţi l-am trimis nu e prost deloc.<br />
E foarte bun la electronica obişnuită – un biet individ pe care-l
acuzasem odată, pe nedrept, că lăsase o muscă să intre în<br />
măruntaiele lui Mike. Îi dădusem acum funcţia de tehnician<br />
electronist.<br />
— Harry Biggs, şeful aparaturii de presiune, poate face orice dacă<br />
are echipamentul necesar, spuse Greg gânditor.<br />
— Fă-i rost de tot ce-i trebuie. Poţi să dezasamblezi orice în afară<br />
de radar şi de computer, după ce am expediat toate încărcăturile din<br />
catapultă. Câte mai sunt?<br />
— Douăzeci şi trei şi nu mai avem oţel.<br />
— Atunci asta e, douăzeci şi trei, câştigăm sau pierdem. Vreau să<br />
fie gata de încărcare pentru că s-ar putea să le aruncăm azi.<br />
— Sunt pregătite. Putem să le încărcăm cu viteza necesară.<br />
— Bine. Încă ceva. Nu ştiu dacă pe cerul nostru se învârtesc sau<br />
nu crucişătoare ale N. F. Mi-e frică să mă uit. Cu radarul, vreau să<br />
spun, pentru că dacă folosesc radarul pentru a cerceta cerul, putem<br />
să ne trădăm poziţia. Dar trebuie să observăm ce se petrece în<br />
exterior. Greg, poţi găsi voluntari care să facă asta, dar de care nu<br />
mai ai nevoie pentru altceva?<br />
Se amestecă Lenore în discuţie:<br />
— Mă ofer eu!<br />
— Mulţumesc, scumpo, eşti acceptată.<br />
— Am să găsesc bărbaţi, zise Greg, nu va fi nevoie de femei.<br />
— Las-o să meargă, Greg. Este spectacolul nostru, al tuturor.<br />
Le-am explicat ceea ce vroiam. Mare Undarum era acum în<br />
noaptea semi-lunară, iar soarele apusese. Graniţa invizibilă dintre<br />
lumina soarelui şi umbra Lunii se întindea acum deasupra noastră.<br />
Navele care trec pe cerul nostru vor apărea brusc mergând spre vest,<br />
apoi vor dispărea mergând spre est. Partea vizibilă a orbitei se întinde<br />
de la orizont până la un anumit punct de pe cer. Dacă echipa de<br />
observare poate detecta ambele puncte, marcându-l pe unul după<br />
direcţie, iar pe celălalt după stele. şi va putea aproxima timpul<br />
numărând secundele, atunci Junior va putea să ghicească orbita –<br />
dacă i se vor comunica datele şi la a doua trecere pe cer a navelor, va<br />
putea deduce perioada şi forma orbitei lor. Astfel eu voi afla când pot<br />
folosi radarul, radioul şi catapulta – nu vroiam să eliberez o<br />
încărcătură cu o navă N. F. deasupra noastră pe cer, pentru că ne-ar fi<br />
localizat poziţia pe radar.<br />
Poate că eram prea prudent – dar catapulta asta nouă, radarul şi<br />
cele douăzeci şi trei de proiectile erau tot ce mai apăra Luna de<br />
înfrângerea totală – iar cacealmaua noastră se baza pe faptul că<br />
duşmanii nu aveau cum să ştie exact ce rezerve mai avem şi unde<br />
sunt plasate.<br />
Şi atunci ca şi acum, majoritatea lunarilor habar n-aveau de<br />
astronomie – noi locuim în tunele, ieşim la suprafaţă doar când este<br />
neapărat necesar. Dar aveam noroc, pentru că în echipa lui Greg era<br />
un astronom amator, un tip care lucrase la observatorul Richardson. Iam<br />
explicat ce trebuie să facă, i-am dat conducerea şi l-am lăsat să-şi<br />
instruiască echipa de observatori cum să deosebească navele de<br />
stele. După ce am pus la punct ultimele amănunte, m-am întors la<br />
discuţii.<br />
— Ei bine, Stu, de ce n-ar trebui să lovim Marea Chină?<br />
— Încă aştept o veste de la doctorul Chan. Am primit un mesaj de<br />
la el, a dat un telefon aici, la puţin timp înainte de-a fi deconectaţi de<br />
la reţeaua de telecomunicaţii...<br />
— La naiba, de ce nu mi-ai spus?<br />
— Am încercat, dar te încuiaseşi înăuntru şi ştiu destul de bine că
nu trebuie să te deranjez când te ocupi de balistică. Poftim<br />
traducerea. Este pe adresa obişnuită a lui LuNoHoCo, cu o referinţă<br />
care înseamnă că e un mesaj pentru mine şi că a sosit prin agentul<br />
meu de la Paris. „Reprezentantul vânzărilor noastre din Darwin" – ăsta<br />
e Chan – „ne informează că transporturile noastre din" – mă rog, ăsta<br />
e codul – se referă la zilele atacului deşi, în aparenţă, indică luna iunie<br />
trecută – „au fost impropriu împachetate, rezultând pierderi<br />
inacceptabile. Dacă acestea nu pot fi corectate, negocierile pentru un<br />
contract pe termen lung vor fi serios afectate".<br />
Stu ridică privirea.<br />
— Totul are un dublu înţeles. Eu cred că asta înseamnă că doctorul<br />
Chan se referă la faptul că guvernul lui este gata să discute termenii<br />
unei înţelegeri... dar că trebuie să renunţăm să mai bombardăm<br />
Marea Chină, pentru că altfel s-ar putea să-i dăm planurile peste cap.<br />
— Hmm.<br />
M-am ridicat şi am început să mă învârt prin cameră. Să-i cer<br />
părerea lui Wyoh? Nimeni nu cunoaşte mai bine ca mine calităţile lui<br />
Wyoh... dar ea oscilează între duritate şi prea multă compasiune, iar<br />
eu am învăţat că un „şef de stat", chiar şi unul provizoriu, nu trebuie<br />
să simtă nici una nici alta. Să-l întreb pe Greg? Greg era un fermier<br />
bun, un mecanic excelent, un predicator nemaipomenit. Ţineam<br />
foarte mult la el, dar n-aveam nevoie de părerea lui. Stu? Îşi spusese<br />
punctul lui de vedere.<br />
Sau poate că nu.<br />
— Stu, care e părerea ta? Nu a lui Chan, a ta.<br />
Căzu pe gânduri.<br />
— E greu de răspuns, Mannie. Nu sunt chinez, n-am stat prea mult<br />
în Marea Chină şi nu pot pretinde că mă pricep prea mult la politica<br />
lor sau în psihologia chineză. Aşa că n-am încotro şi trebuie să iau de<br />
bun mesajul lui Chan.<br />
— Ah, la naiba, dar el nu e lunar! Scopurile lui nu coincid cu ale<br />
noastre. Ce se aşteaptă el să obţină de-aici?<br />
— Cred că face manevre pentru a obţine monopolul asupra<br />
comerţului lunar. Poate vrea să aibă baze aici. Posibil o enclavă<br />
extrateritorială. N-am putea să-i acordăm aşa ceva.<br />
— S-ar putea s-o facem dacă suntem loviţi.<br />
— N-a spus nimic din toate astea. Ştii că nu vorbeşte prea mult.<br />
Stă şi ascultă.<br />
— Ştiu prea bine.<br />
M-am gândit la asta, din ce în ce mai îngrijorat cu fiecare minut<br />
care trecea.<br />
Ştirile de pe Pământ se auzeau undeva în surdină. O rugasem pe<br />
Wyoh să le urmărească, în timp ce eu îl căutam pe Greg.<br />
— Wyoh, scumpo, ceva nou?<br />
— Nu. Sunt aceleaşi declaraţii. Am fost înfrânţi definitiv şi se<br />
aşteaptă în orice clipă să ne predăm. Ei mai transmit avertismentul că<br />
unele proiectile sunt încă în spaţiu şi cad la întâmplare, dar oamenii<br />
au fost asiguraţi că se va analiza traiectoria lor şi li se va controla<br />
căderea.<br />
— Dar nu e nimic care să sugereze că profesorul sau oricine<br />
altcineva din Luna City sau din altă parte a Lunii este în contact cu<br />
Pământul?<br />
— Absolut nimic.<br />
— La dracu'. Din partea Marii Chine n-a venit nimic?<br />
— Nu, Mannie. Sunt doar comentarii de peste tot. Dar nimic din<br />
partea Marii Chine.
— Of!<br />
M-am dus la uşă.<br />
— Greg! Hei, amice, vezi dacă poţi să-l găseşti pe Greg Davis. Am<br />
nevoie de el.<br />
Am închis uşa.<br />
— Stu, nu putem să evităm Marea Chină.<br />
— Nu?<br />
— Nu. Ar fi drăguţ dacă Marea Chină ar nimici alianţa împotriva<br />
noastră, ne-ar putea salva de la unele pierderi. Dar am ajuns prea<br />
departe arătându-ne capabili să-i lovim când vrem şi să distrugem<br />
orice navă pe care o trimit împotriva noastră. Cel puţin trag speranţa<br />
că am ars-o pe ultima şi că în total sunt opt nave distruse, din nouă.<br />
Nu ajungem nicăieri dacă ne arătăm slabi, nu atât timp cât N. F.<br />
pretinde că de fapt nu suntem slabi, ci terminaţi cu totul. Trebuie să-i<br />
luăm prin surprindere. Începând cu Marea Chină, iar dacă asta îl face<br />
nefericit pe doctorul Chan, îi dăm şi o batistă cu care să-şi şteargă<br />
lacrimile. Dacă continuăm să ne prefacem puternici, în timp ce N. F. o<br />
dă înainte că suntem zdrobiţi, atunci în cele din urmă trebuie să<br />
existe o putere statală cu drept de veto care să cedeze până la urmă.<br />
Dacă nu e Marea Chină, va fi alta.<br />
Stu se înclină fără să se ridice.<br />
— Foarte bine, domnule.<br />
— Eu...<br />
A intrat Greg.<br />
— M-ai căutat, Mannie?<br />
— Ce se aude cu transmiţătorul pentru Pământ?<br />
— Harry zice că va fi gata până mâine. E un mecanism improvizat,<br />
dar dacă bagi curent în el, merge.<br />
— Avem curent. Iar dacă el spune mâine, asta e părerea lui. Vreau<br />
să fie gata azi – să zicem în şase ore. Am să lucrez şi eu sub comanda<br />
lui Harry. Wyoh, scumpo, vrei să-mi aduci braţele? Vreau numărul 6 şi<br />
3, dar adu-l şi pe numărul 5. Rămâi cu mine, te rog, ca să mă ajuţi sămi<br />
schimb braţele. Stu, vreau să scrii nişte mesaje dure, eu îţi dau<br />
ideea şi tu le condimentezi. Greg, nu o să trimitem stâncile imediat.<br />
Una dintre cele pe care le avem deja în spaţiu va lovi peste<br />
optsprezece-nouăsprezece ore. Apoi, când N. F. vor anunţa că toate<br />
stâncile au căzut, iar ameninţarea lunară a încetat... vom pătrunde pe<br />
canalele lor de ştiri şi îi vom avertiza despre noul bombardament care<br />
va fi programat pe orbitele cele mai scurte, în mai puţin de zece ore,<br />
aşa că te rog, Greg, verifică totul la catapultă, la aparatura nucleară şi<br />
la aparatura de control. Cu acest ajutor suplimentar, totul trebuie să<br />
meargă drept la ţintă.<br />
Wyoh se întoarse cu braţele. I-am cerut numărul 6 şi apoi am zis:<br />
— Greg, lasă-mă pe mine să vorbesc cu Harry.<br />
Şase ore mai târziu, transmiţătorul era pregătit să emită pe Terra.<br />
Era o chestie urâtă, pe care o făcusem distrugând aproape în<br />
întregime un prospector de rezonanţă folosit în stadiile de început ale<br />
proiectului. Dar puteam trimite un semnal audio puternic pe frecvenţa<br />
radio. Textele scrise de Stu, cuprinzând avertismentele mele, au fost<br />
înregistrate, iar Harry era pregătit să le emită – toţi sateliţii tereştri<br />
puteau recepţiona cu mare viteză – de şaizeci de ori mai repede decât<br />
viteza normală – şi nu doream ca transmiţătorul nostru să se încingă<br />
mai mult decât era necesar. Observarea vizuală îmi confirmase<br />
temerile: în jurul Lunii, pe orbite, se învârteau două nave.
I-am transmis Marii Chine că principalele ei oraşe de pe coastă vor<br />
primi un cadou de pe Lună, cu ţinta la zece kilometri în ocean –<br />
Pusan, Tsingtao, Shanghai, Saigon, Bangkok, Singapore, Djakarta,<br />
Darwin – în afară de vechiul Hong Kong, care va primi o lovitură chiar<br />
peste birourile N. F. din Extremul Orient şi le-am spus să evacueze toţi<br />
oamenii departe de zona respectivă. Stu adăugase că vorbind de<br />
oameni nu se referea la personalul N. F. Ei erau rugaţi să rămână la<br />
birou.<br />
India a primit avertismente asemănătoare cu privire la oraşele<br />
maritime, dar i s-a comunicat că birourile N. F. vor fi iertate încă o<br />
rotaţie, din respect pentru monumentele culturale din Agra şi pentru a<br />
se permite evacuarea oamenilor. (Aveam de gând să mai amân<br />
lovitura cu încă o rotaţie, din respect pentru profesor. Şi apoi cu încă<br />
una, la nesfârşit. La naiba, îşi construiseră birourile lângă cel mai<br />
împodobit şi impunător mormânt clădit vreodată, pe care profesorul îl<br />
îndrăgea ca pe ochii din cap).<br />
Celorlalte naţiuni le-am transmis să nu facă nici o mişcare, meciul<br />
continua în afara terenului lor. Dar să nu se apropie de nici un sediu al<br />
N. F., pentru că eram supăraţi şi nici un, birou nu era în siguranţă. Mai<br />
mult, era bine dacă plecau din oraşele care aveau cartiere generale<br />
ale N. F. – în afara conducătorilor şi spionilor lor, care erau somaţi să<br />
rămână pe loc.<br />
Apoi am petrecut următoarele douăzeci şi patru de ore învăţându-l<br />
pe Junior să arunce priviri prin radar când cerul era liber sau când<br />
credea el că este liber. Aţipeam când puteam, iar Lenore era lângă<br />
mine ca să mă trezească la timp pentru următoarea lecţie. Când se<br />
terminară stâncile lui Mike, am intrat cu toţii în alertă, nerăbdători să<br />
vedem prima piatră a lui Junior, care porni sus cu viteză. Am aşteptat<br />
până când ne-am convins că merge cum trebuie – după care am făcut<br />
un anunţ Terrei spunându-i unde să se uite după ea şi când să o<br />
aştepte, ca să ştie toată lumea că pretenţiile de victorie ale N. F.<br />
aveau aceeaşi valoare ca baloanele de săpun – totul era prezentat în<br />
frazele cele mai literare, mai jignitoare şi mai dispreţuitoare ale lui<br />
Stu, spuse cu accentul lui plin de stil şi eleganţă.<br />
Prima lovitură ar fi trebuit să fie pentru Marea Chină, dar exista o<br />
zonă din Directoratul Americii de Nord la care puteam ajunge cu<br />
bomba noastră – cea mai de preţ bijuterie a lor, insulele Hawaii. Junior<br />
o plasă în triunghiul format de Maui, Molokai şi Lanai. N-am făcut eu<br />
programarea, Mike prevăzuse totul. Apoi, repede, am mai trimis zece<br />
stânci la intervale scurte (a trebuit să sărim peste un program,<br />
apăruse o navă pe cer) şi i-am spus şi Marii Chine când şi unde să le<br />
aştepte. Era vorba despre oraşele maritime pe care le neglijasem cu o<br />
zi mai înainte.<br />
Ajunsesem la a douăsprezecea piatră, dar m-am gândit că era mai<br />
sigur să punem la bătaie toată muniţia decât s-o folosim cu economie<br />
şi să dăm impresia că suntem pe terminate. Am programat şapte<br />
stânci pentru oraşele indiene de pe coastă, alegând noi ţinte – iar Stu<br />
îi întrebă suav pe pământeni dacă fusese evacuată Agra. Dacă nu,<br />
spuneţi-ne, vă rog, imediat. (Dar n-am trimis nici o stâncă spre ea).<br />
Egiptului i s-a spus să-şi ia navele din Canalul de Suez –era o<br />
cacealma, aveam o rezervă de cinci proiectile. Ultimele.<br />
Apoi am aşteptat.<br />
Impact la Lahaina Road – ţinta din Hawaii. Arăta bine văzut prin<br />
amplificare. Mike putea fi mândru de Junior.<br />
Am aşteptat din nou.<br />
Cu treizeci şi şapte de minute înainte de impactul primei bombe
pe coasta chineză, Marea Chină denunţă acţiunile Naţiunilor<br />
Federative, ne recunoscu independenţa şi se oferi să negocieze<br />
cerinţele noastre – iar eu mi-am scrântit un deget tot apăsând<br />
butoanele de deviere.<br />
Apoi am tot apăsat la butoane, cu tot degetul meu bolnav. India<br />
sărise şi ea să ne recunoască, urmând China.<br />
Ne recunoscu şi Egiptul. Şi alte naţiuni au început să bată la uşa<br />
negocierilor.<br />
Stu informă Terra că am oprit bombardamentele, doar le-am oprit,<br />
nu le-am anulat. Şi luaţi-vă imediat navele de pe cerul nostru – ACUM!<br />
– şi apoi putem sta de vorbă. Dacă nu pot ajunge acasă din lipsă de<br />
combustibil, atunci le lăsăm să aterizeze la o distanţă mai mare de<br />
cincizeci de kilometri de orice oraş de pe hartă şi să aştepte ca să li se<br />
accepte predarea. Dar eliberaţi-ne cerul, acum!<br />
Am întârziat acest ultimatum câteva minute pentru a permite unei<br />
nave să treacă dincolo de orizont. Nu vroiam să riscăm – o singură<br />
rachetă şi s-ar fi ales praful de Luna.<br />
Dar am aşteptat.<br />
Se întoarse echipa de cablare. Fuseseră până în Luna City şi<br />
găsiseră spărtura, dar deasupra locului cu pricina erau mii de tone de<br />
piatră sfărâmată care i-au împiedicat să repare ceva. Au făcut cum sau<br />
priceput mai bine, s-au întors la suprafaţă, au ridicat un releu<br />
provizoriu şi l-au orientat în direcţia în care credeau că este Luna City.<br />
Lansaseră rachete de semnalizare la intervale de zece minute,<br />
sperând că vor fi văzute de cineva din oraş, care va înţelege şi va<br />
îndrepta un releu în direcţia respectivă. S-a stabilit vreo comunicaţie?<br />
Nu.<br />
Am aşteptat.<br />
Echipa de cablare raportă că o navă, care apăruse la intervale<br />
regulate timp de nouăsprezece minute, nu mai apăruse din nou. Zece<br />
minute mai târziu, au raportat că încă o navă lipseşte la apel.<br />
Am ascultat mesajul şi am aşteptat.<br />
Marea Chină, vorbind în numele puterilor cu drept de veto,<br />
acceptă armistiţiul şi declară că aveam cerul liber. Lenore izbucni în<br />
lacrimi de fericire şi îi sărută pe cei care erau în preajmă.<br />
După momentul emoţionant – un bărbat nu poate gândi când este<br />
îmbrăţişat de femei, mai ales dacă cinci dintre ele nu-i sunt neveste –<br />
am revenit la realitate şi am spus:<br />
— Stu, vreau să pleci de urgenţă la Luna City. Alege-ţi nişte<br />
oameni. Nu femei, pentru că aveţi de mers pe suprafaţă ultimii<br />
kilometri ai traseului. Află ce se întâmplă, dar mai întâi pune-i să<br />
îndrepte un releu spre releul nostru şi dă-mi un telefon de cum<br />
termini.<br />
— Am înţeles, domnule.<br />
L-am echipat pentru o călătorie grea – butelii suplimentare de aer,<br />
cort pentru cazuri de urgenţă şi tot felul de lucruri trebuincioase –<br />
când am primit un mesaj de pe faţa Lunii dinspre Pământ, care mă<br />
chema... pe frecvenţa pe care ascultam, pentru că, de fapt, mesajul<br />
era transmis pe toate frecvenţele care emiteau de pe faţa dinspre<br />
Pământ. Dar asta am aflat-o mai târziu.<br />
„Mesaj personal, profesorul către Mannie –parola: Ziua Bastiliei şi<br />
fratele lui Sherlock. Vino acasă imediat. Te aşteaptă vagonetul la noul<br />
vostru releu... Mesaj personal, profesorul către Mannie... "<br />
Şi se repeta.<br />
— Harry?<br />
— Da, şefu'.
— Mesaj către faţa dinspre Pământ – înregistrează şi transmite cu<br />
viteză, pentru că încă nu vreau să ne detecteze. „Mesaj personal,<br />
Mannie către profesor. Parola: tunul de alamă. Sunt pe drum!" Cere-le<br />
să confirme primirea mesajului – dar transmite doar o singură dată.<br />
29<br />
Stu şi Greg conduceau pe drumul de întoarcere, în timp ce eu,<br />
Wyoh şi cu Lenore stăteam înghesuiţi pe platforma deschisă, legaţi cu<br />
nişte curele ca să nu cădem, pentru că platforma era prea mică<br />
pentru noi toţi. Aveam timp să mă gândesc în voie. Nici una dintre<br />
fete nu avea costum radio şi puteam să conversăm numai prin<br />
atingerea căştilor – ciudat.<br />
Abia după ce învinsesem, am început să înţeleg unele părţi din<br />
planul profesorului, care nu-mi fuseseră clare atunci când le<br />
elaborase. Atacul asupra catapultei salvase furnicarele – speram să<br />
fie aşa. Acesta fusese planul, dar profesorul a fost tot timpul detaşat<br />
şi indiferent când se referea la distrugerea catapultei. Desigur, mai<br />
aveam şi o a doua catapultă, dar era departe şi era greu de ajuns<br />
până la ea. Ar fi luat nişte ani buni să săpăm un nou sistem de metro<br />
pentru noua catapultă înconjurată de munţi înalţi. Mă gândesc că e<br />
mai ieftin s-o reparăm pe cea veche, sigur, dacă se mai poate repara.<br />
Oricum, în ambele cazuri se sista orice transport de cereale spre<br />
Terra, până ce puneam pe picioare catapulta. Oricare dintre ele.<br />
Şi asta a urmărit profesorul! Deşi niciodată nu a făcut vreo aluzie<br />
cum că planul lui se baza pe distrugerea vechii catapulte – ăsta era de<br />
fapt planul lui pe termen lung, nu doar victoria Revoluţiei. S-ar putea<br />
să nu recunoască dacă l-aş întreba direct. Dar Mike mi-ar spune dacă<br />
l-aş lua tare: a fost sau nu ăsta unul din factorii de calculare a<br />
şanselor? Prezicerea revoltei pentru mâncare şi pentru celelalte, nu,<br />
Mike? Sunt convins că Mike mi-ar spune adevărul.<br />
Târgul „tonă pentru tonă", pe care profesorul îl expusese pe<br />
Pământ, fusese un argument pentru o catapultă terestră. Dar, între<br />
patru ochi, nu era entuziasmat de ea. Odată, pe când ne aflam în<br />
America de Nord, îmi spusese:, "Da, Manuel, sunt sigur c-o să<br />
meargă. Dar, dacă se va construi, va fi ceva temporar. A fost o vreme,<br />
acum două secole, când rufele murdare erau trimise din California în<br />
Hawaii – cu nave maritime, gândeşte-te, care aduceau înapoi rufele<br />
curate. Erau împrejurări speciale. Dacă vom vedea vreodată apă şi<br />
îngrăşăminte transportate pe Lună, iar apoi cereale cu destinaţia<br />
Pământ, va fi de scurtă durată. Viitorul Lunii constă în poziţia ei unică<br />
de a fi în vârful unui flux gravitaţional deasupra unei planete bogate,<br />
în energia ei ieftină şi în terenurile ei fertile. Dacă noi, lunarii, vom fi<br />
destul de deştepţi în secolele care vor veni, ca să rămânem un port<br />
liber, în afara unor alianţe care mai mult ne-ar încurca decât ne-ar<br />
ajuta, atunci vom deveni răscrucea drumurilor a două planete, a trei,<br />
a întregului sistem solar. Nu vom rămâne toată viaţa fermieri".<br />
Eram aşteptaţi la Staţia de Est şi abia am avut timp să ne scoatem<br />
costumele de presiune – la fel ca la întoarcerea de pe Pământ – că<br />
mulţimea, care urla de bucurie, ne ridică pe umeri. Chiar şi pe fete,<br />
pentru că Slim o întrebă pe Lenore:<br />
— Putem să vă ducem şi pe voi?<br />
— Da, de ce nu? răspunse Wyoh.<br />
Iar stilyagii se bătură pentru acest privilegiu.
Majoritatea erau în costume de presiune şi am fost surprins să văd<br />
cât de mulţi aveau arme. Nu erau armele noastre, ci erau capturate.<br />
Dar uşurarea cea mai mare a fost când am văzut că L-City era întreg!<br />
M-aş fi descurcat mai bine fără procesiunea triumfală. Eram<br />
nerăbdător să ajung la un telefon şi să aflu de la Mike ce se<br />
întâmplase – ce distrugeri aveam, câţi morţi, cât ne costase, de fapt,<br />
victoria asta.<br />
Ne-au împins pe o platformă, unde erau profesorul şi restul<br />
Cabinetului, personalităţi ale oraşului şi alţii, iar fetele s-au aruncat<br />
plângând de gâtul profesorului, apoi el mă îmbrăţişă cu putere şi mă<br />
sărută pe amândoi obrajii, iar cineva îmi îndesă pe cap o şapcă a<br />
libertăţii. Am zărit-o în mulţime pe micuţa Hazel şi i-am trimis un<br />
sărut.<br />
În cele din urmă, mulţimea se linişti suficient pentru ca profesorul<br />
să poată vorbi.<br />
— Prieteni, spuse şi aşteptă să se facă linişte. Prieteni, repetă plin<br />
de însufleţire. Iubiţi camarazi. Ne vedem, în sfârşit, în libertate şi îi<br />
avem printre noi pe eroii care au dus singuri ultima bătălie pentru<br />
Luna noastră.<br />
Mulţimea ne ovaţionă, iar profesorul aşteptă să se facă din nou<br />
linişte. Îmi dădeam seama că era foarte obosit, îi tremurau mâinile în<br />
timp ce se sprijinea de tribună.<br />
— Aş dori să vorbească ei, pentru că vreau să auzim cu toţii cum a<br />
fost. Dar, mai întâi, am un mesaj fericit pentru voi. Marea Chină<br />
tocmai a anunţat că începe în Munţii Himalaya construirea unei<br />
catapulte uriaşe pentru ca transportul dinspre Terra spre Lună să fie<br />
la fel de uşor şi ieftin cum este transportul de la noi spre Pământ.<br />
Se opri pentru urale şi apoi zise:<br />
— Dar ăsta este un proiect de viitor. Ce zi fericită! În sfârşit, lumea<br />
întreagă recunoaşte suveranitatea Lunii. Suntem liberi! Liberi! Lunari,<br />
v-aţi câştigat libertatea...<br />
Se opri, părând surprins. Nu era speriat, ci nedumerit. Se înclină<br />
uşor.<br />
După care, muri.<br />
30<br />
L-am dus într-un magazin din spatele platformei. Medicii, pe care-i<br />
chemasem, nu mai puteau face nimic. Bătrâna lui inimă, încordată de<br />
nenumărate ori, cedase. L-au scos afară prin spate, iar eu m-am luat<br />
după ei.<br />
Stu mă apucă de braţ.<br />
— Domnule Prim-Ministru...<br />
— Ei, şi tu! Stu, pentru numele lui Bog, termină cu prostiile!<br />
— Domnule Prim-Ministru, nu se lăsă el, trebuie să vorbiţi mulţimii,<br />
să-i trimiteţi pe oameni acasă. Avem lucruri importante de făcut,<br />
spuse el ferm.<br />
Vorbea calm, dar îi curgeau lacrimi de durere.<br />
M-am întors pe platformă, am confirmat ceea ce ei bănuiau doar şi<br />
le-am spus să se ducă acasă. Apoi, m-am dus în camera L de la<br />
hotelul Raffles, scena începutului,<br />
unde dăinuiau toate amintirile primelor zile ale noii noastre<br />
organizaţii, unde am convocat şedinţa Cabinetului de urgenţă, unde<br />
am pus la cale planul Revoluţiei noastre. M-am strecurat la telefon,
am lăsat casca în jos şi am tastat MYCROFTXXX.<br />
Am primit un semnal de număr inexistent. Am mai încercat o dată,<br />
acelaşi semnal. Am ridicat casca şi l-am întrebat pe Wolfgang, care<br />
era cel mai aproape de mine:<br />
— Nu merg telefoanele?<br />
— Depinde de zone, spuse el. Bombardamentul de ieri le-a cam<br />
dat peste cap. Dacă vrei un număr interurban, sună centrala.<br />
Mă şi vedeam sunând la centrală şi cerând un număr inexistent.<br />
— Ce bombardament?<br />
— N-ai auzit? A fost un bombardament concentrat asupra<br />
Complexului. Dar băieţii lui Brody au doborât nava. Nu sunt pagube<br />
importante. Totul poate fi reparat.<br />
Am renunţat să mai telefonez, eram aşteptat în altă parte. Nu<br />
ştiam ce e de făcut, dar Stu şi Korsakov erau pregătiţi să acţioneze.<br />
Lui Sheenie i-am spus să redacteze ştirile pentru Terra şi pentru Lună.<br />
Eu m-am trezit anunţând o lună de doliu şi douăzeci şi patru de ore de<br />
linişte în care să ne ocupăm doar de afacerile cele mai importante.<br />
Am dat ordin ca trupul profesorului să fie înmormântat cu mare<br />
pompă. Tot ceea ce spuneam îmi venea pe limbă fără să mai raţionez,<br />
eram amorţit, aveam un gol în loc de creier. Bine, reuniţi Congresul,<br />
după cele douăzeci şi patru de ore. În Novylen? Bine.<br />
Sheenie veni cu telegramele de pe Pământ. Wolfgang scrise ca din<br />
partea mea o notă care spunea că, din cauza morţii profesorului,<br />
răspunsurile vor întârzia cu cel puţin douăzeci şi patru de ore.<br />
În sfârşit, am reuşit să plec cu Wyoh. Un paznic stilyagi îi ţinu pe<br />
oameni departe de noi până când am ajuns la ecluza 13. Cum am<br />
sosit acasă, m-am furişat în atelier pe motiv că trebuie să-mi schimb<br />
braţele.<br />
— Mike?<br />
Nici un răspuns.<br />
Am încercat să tastez combinaţia la telefonul casei, acelaşi mesaj,<br />
număr inexistent. Nu ştiam ce să fac, m-am hotărât să mă duc a doua<br />
zi la Complex. Trebuia să vorbesc neapărat cu Mike. Acum că<br />
profesorul murise, aveam nevoie de Mike ca de aer.<br />
Dar n-am putut să mă duc a doua zi. De la ultimul bombardament,<br />
se stricase metroul Trans-Crisium. Puteai să ocoleşti prin Torricelli şi<br />
prin Novylen ca să ajungi până la urmă în Hong Kong. Dar la Complex,<br />
care era chiar alături, ajungeai numai cu vagonetul. Nu am avut timp<br />
să merg. Eu reprezentam „guvernul".<br />
Abia două zile mai târziu, m-am eliberat de griji. S-a hotărât ca<br />
Purtătorul de cuvânt, care era Finn, să urmeze la preşedinţie după<br />
profesor, iar eu am decis că Wolfgang era soluţia cea mai bună pentru<br />
postul de prim-ministru. Am hotărât asta cu toţii şi am devenit<br />
membru onorific al Congresului, nu mai participam la sesiuni.<br />
În zilele acelea, se refăcuseră câteva reţele telefonice şi puteai<br />
suna la Complex. Am tastat MYCROFTXXX. Nimic. N-am mai rezistat şi<br />
m-am dus până acolo cu vagonetul. Ultimul kilometru l-am făcut pe<br />
jos prin tunel, dar subsolul Complexului nu părea afectat.<br />
Nici Mike nu părea atins.<br />
Dar, când i-am vorbit, nu mi-a răspuns.<br />
N-a mai răspuns niciodată. Şi au trecut mulţi ani de-atunci.<br />
Poţi introduce în el întrebări în limbaj Loglan şi vei obţine<br />
răspunsuri tot în Loglan. Lucrează foarte bine... ca un computer. Dar<br />
nu vrea să vorbească. Sau nu poate.<br />
Wyoh a încercat să-l convingă. După un timp s-a dat bătută. Apoi,<br />
am renunţat şi eu.
Nu ştiu cum s-a întâmplat. La ultimul bombardament i-au fost<br />
atinse mai multe piese periferice – invadatorii avuseseră intenţia, sunt<br />
convins, să ne distrugă computerul balistic. Oare a căzut sub<br />
„numărul critic" care îi susţinea conştiinţa de sine? (Dacă exista aşa<br />
ceva. Tot timpul a fost doar o presupunere).<br />
Sau descentralizarea s-a produs înainte ca ultimul bombardament<br />
să-l „ucidă"?<br />
Nu ştiu. Dacă a fost o problemă de număr critic, ei bine, asta s-a<br />
reparat de mult. Ar fi trebuit să-şi revină. De ce nu se trezeşte?<br />
Poate fi o maşină atât de speriată şi rănită, încât să intre în<br />
catatonie şi să refuze să răspundă? Ego-ul să se ghemuiască înăuntrul<br />
ei, conştient, dar refuzând să mai rişte? Nu, nu poate fi asta. Mike era<br />
curajos – la fel de cutezător şi de voios când era vorba de acţiune ca<br />
şi profesorul.<br />
Au trecut anii. S-au produs schimbări. Mimi s-a retras de la<br />
conducerea familiei. Acum Mami este Anna, iar Mimi stă la video şi<br />
visează. Slim a convins-o pe Hazel să-şi schimbe numele în Stone, au<br />
doi copii, iar ea a studiat ingineria. Au sosit medicamente noi,<br />
împotriva efectelor gravitaţiei scăzute şi acum pământenii pot să stea<br />
pe Lună trei sau patru ani, şi se pot duce acasă neschimbaţi.<br />
Medicamentele ne-au ajutat tot atât de mult şi pe noi. Acum unii copii<br />
îşi fac studiile pe Pământ. Construcţia catapultei din Tibet a durat<br />
şaptesprezece ani, şi nu zece. Cea de pe Kilimanjaro s-a terminat mai<br />
repede.<br />
O surpriză care era de aşteptat. La timpul cuvenit, Stu a fost numit<br />
pentru cooptare în familia noastră de către Lenore, nu de Wyoh. Nu<br />
era nici o diferenţă, am votat cu toţii „Da!" Cooptarea lui Stu nu a fost<br />
un lucru nou pentru familie, pentru că eu şi Wyoh am tot insistat<br />
pentru el în perioada când amândoi ne zbăteam să ridicăm un<br />
monument guvernului, un tun de alamă pe un piedestal, în mijlocul<br />
Domului vechi, iar deasupra lui, un steag fluturând mândru în briza<br />
ventilatoarelor – fond negru înstelat tăiat de o dungă sinistră, roşie ca<br />
sângele, un tun de alamă înzorzonat peste tot. Dedesubt, motto-ul<br />
nostru: „TANSTAAFL!" Acolo ne aniversăm ziua de 4 iulie.<br />
Totul pe lumea asta se plăteşte. Profesorul a ştiut asta şi a plătit<br />
cu sufletul împăcat.<br />
Dar profesorul i-a subestimat pe palavragii, pentru că ei n-au<br />
adoptat nici una din ideile lui. Cred că există un instinct primar al<br />
fiinţelor umane de a face obligatoriu tot ceea ce nu este interzis.<br />
Profesorul fusese fascinat de posibilităţile modelării unui viitor cu<br />
ajutorul unui computer mare, ultra-performant, dar a pierdut din<br />
vedere lucrurile mai aproape de casă. E adevărat, l-am susţinut! Dar<br />
acum stau şi mă întreb, răzmeriţele pentru mâncare sunt un preţ prea<br />
mare de plătit ca să-i laşi pe oameni să facă ce vor? N-am găsit<br />
răspunsul corect.<br />
Nu ştiu să răspund la nici o întrebare.<br />
Aş vrea să-l întreb pe Mike.<br />
Uneori, mă trezesc noaptea şi mi se pare că aud ca o şoaptă:<br />
„Man... prietenul meu cel mai bun" – dar când spun „Mike?", nu-mi<br />
răspunde. Oare se învârte pe undeva, căutând o aparatură de care să<br />
se agaţe? Sau este îngropat în subsolul Complexului, încercând să<br />
găsească drumul spre ieşire? Memoriile lui speciale se află toate<br />
acolo, undeva, aşteptând să fie chemate. Dar eu nu pot să le<br />
regăsesc, erau codate vocal.
O, Mike a murit, ca şi profesorul, ştiu asta. (Dar profesorul e oare<br />
mort de-adevăratelea?) Dacă mai tastez o dată şi. spun: „Bună,<br />
Mike!" îmi va răspunde oare: „Bună, Man! Ai mai auzit vreo glumă<br />
nostimă în ultima vreme?" A trecut mult timp de când n-am mai făcut<br />
asta. Nu cred că este mort de-a binelea, pentru că nu s-a distrus<br />
nimic, ci e numai pierdut.<br />
Bog, mă auzi? Poate fi un computer una din creaturile Tale?<br />
S-au întâmplat prea multe schimbări. Am să mă duc la discuţia de<br />
diseară şi am să introduc nişte numere aleatoare.<br />
Sau poate nu. De când a început explorarea spaţiului, operaţiunea<br />
„Boom", mai mulţi tineri au plecat pe Asteroizi. Am auzit că sunt acolo<br />
câteva locuri frumoase, liniştite, fără prea multă lume..<br />
Pe onoarea mea, pot s-o iau de la capăt, încă n-am împlinit o sută<br />
de ani.