Varianta PDF - Viaţa Românească

NICOLAE PRELIPCEANU 

POEZIa. MOD DE întrEbuInțarE 

editorial 

De când cu versul lui Hölderlin, multă lume se întreabă „la ce bun poezia 

în vremuri”, grele, de restriște etc., cuvinte pe care le găsește 

fiecare, așa cum a găsit și ana blandiana în conferința sa de la bCu, 

din ziua de 9 martie a.c. Poeta s-a întrebat la ce bun poezia în vremuri de restriște 

și și-a/ne-a răspuns că poezia e, totuși, necesară în asemenea vremuri, pentru a ne 

păstra spiritul drept, neinfluențat de accidentele istoriei. Sigur, ilustra conferențiară 

a spus-o cu alte cuvinte, iar dl profesor Sorin alexandrescu, inițiatorul seriei de 

conferințe puse sub un generic optimist, „Cultura bate criza”, a continuat, în felul 

său, demonstrația, neuitând „modelul ana blandiana”. In plus, ana blandiana a 

mai accentuat despre rezistența prin cultură că e necesară și azi. 

în jurul Parisului, în zilele de 2 și 3 martie, au avut loc trei lecturi ale unor poeți 

români, Ioan Es Pop, Dinu Flămând, Gabriel Chifu, roxana Sicoe-tirea și subsemnatul, 

în organizarea unei instituții foarte răspândite în spațiul francofon, La 

Maison de la Poésie, de data asta cea din Guyancourt - Saint-Quentin-en-Yvelines. 

trei episoade dintr-o bienală a poeziei, cu tema Poètes du monde, patronată de 

directorul Casei poeziei de la Guyancourt, dl Jacques Fournier. Lecturi la Muzeul 

de la Port-royal, unde mai stăruie urme ale abației de altădată lângă frumoasa 

clădire a muzeului, care păstrează memoria lui Pascal. Cu noi, Christian roux, 

romancier, de data asta interpret la pian și saxofon. Și public puțin, normal, la 

capătul lumii și la câteva ore după căderea nopții. a doua zi la prânz, iată-ne mai 

în mijlocul lumii, în auditorium de la bibliothèque universitaire de l’université de 

Versailles Saint-Quentin-en-Yvelines Guyancourt. Public ceva mai numeros, 

studenți ai dnei roxana bauduin (pe numele de poetă româncă roxana Sicoetilea), 

co-organizatoare, împreună cu ICr Paris, a evenimentului (ca să mă exprim 

în spiritul vremii), mulți mai dinspre est, care au ascultat placizi cele debitate de 

noi și vă asigur că nu erau texte de aruncat la coșul de gunoi, mă refer, firește, la 

cele citite de colegii mei. Dl Jacques Fournier, neobosit, a îndeplinit și de data asta 

funcția publicului interesat, care întreabă, noi i-am răspuns cam ca la Musée 

national de Port-royal des Champs Magny-les-Hameaux, despre relația culturii 

române cu cea franceză, rostul poeziei și interesul față de ea. 

risc să par un defetist, dar nu-mi pot reprima impresia că pe măsură ce poezia

2 

VIAÞA ROMÂNEASCÃ 

este mai puțin prezentă în conștiința oamenilor, ea se bucură de celebrări tot mai 

insistente din partea profesioniștilor și a celor, puțini, care nu acceptă să o uite. 

Semănăm tot mai mult, citind din poezia noastră sau a altora, cu acei oameni-carte 

din teribilul roman al lui ray bradbury, numai că nu am ajuns încă în faza izolării 

totale, deși nici departe nu suntem. Sau cu primii creștini (ar mai fi, deci, o 

speranță?). Și știți care e tristețea în această lume? aceea că mai toate SF-urile 

marilor autori se dovedesc în cele din urmă a nu fi decât prevestiri, vezi Fahrenheit 

451, vezi Minunata lume nouă a lui Huxley, vezi, încă înaintea lor, romanele lui 

Jules Verne… 

a treia lectură din seria franceză pe care am început să o relatez s-a desfășurat 

chiar la Paris, într-o sală a primăriei arondismentului doi, în preajma bursei (!). 

tiens, tiens! Près de la bourse! Cu vreo oră înainte, în holul primăriei se deschisese 

o expoziție de fotografii, cu șampanie la sfârșit, unde lumea se înghesuia. 

Fotografiile le plăceau, ele evocau ba una ba alta. Când să urce, însă, la etaj, unde 

era sala destinată poeziei, lumea s-a rărit substanțial, au rămas numai cei interesați, 

poate altfel, unii români, vreo trei-patru, alții francezi. M-aș fi întristat dacă n-aș fi 

știut de mult pe ce lume trăiesc și că astfel se îndeplinește un ritual la care aderă 

tot mai puțini, dar care este ținut în viață tocmai de aceea. 

Câteva zile după asta, pe prima pagină a lui Le Figaro, o relatare a deschiderii 

“Primăverii poeților”, în stația subterană auber, cu actori de prima mână. Ministrul 

prezent, nu cel al culturii, ci o doamnă care patronează ministerul de l’Outre Mer, 

Marie-Luce Penchard, a citat, spre deliciul reporteriței, care știa, spre deosebire de 

cei de la noi, că nu e cazul, Zazie dans le metro, în sprijinul poeziei, declarând că 

aceasta apropie oamenii. treizeci de actori, care stăteau cuminți în public, au 

ridicat tot atâtea umbrele albe și au citit câte un poem. Doi actori, spune reporterița, 

au masacrat Le bateau ivre al lui rimbaud. „Ce se întâmplă aici?” ar fi întrebat un 

trecător tânăr, iar altul, cu urechile înfundate de instalații ultramoderne, ar fi trecut 

nepăsător. Dacă-mi pare rău pentru ceva este că nu am fost acolo, neștiind dinainte, 

doar aveam timp, că aș putea s-o văd/aud pe Juliette binoche, această actriță minunată, 

recitând, spune reporterița de la Le Figaro, inspirată, un text de un poet arab 

din secolul al XIII-lea. relatarea se încheie scurt, cu vorbele unui domn în vârstă, 

care crede că e interesant, dar nu trebuie să rămâi prea mult la așa ceva. 

bănuiesc cum ar fi fost dacă scenele acestea s-ar fi petrecut în vreuna dintre 

puținele stații ale metroului din bucurești, unde, de altfel, teatrul Masca a dat 

multe spectacole, stranii pentru pasagerii întâmplători. Diferențele ar fi fost 

minime. Poate puțină violență în plus, din partea unor golani mai determinați decât 

cei din stația pariziană, vecină, totuși, cu Opera Garnier, deci cam în centrul burghez. 

(nu numai de aceea mă simt acasă la Paris.) Speranța care rămâne e în cei 

vreo sută de gură cască din stația de lângă operă și în alții ca ei. 

Dar poate că nu poezia e de vină de ce i se întâmplă, ci noi, cei care nu-i găsim 

modul de întrebuințare, altul decât cel de până acum.

ION POP 

un POEt, un CrItIC, un PrIEtEn 

aniversări 

Surpriză: Gheorghe Grigurcu împlineşte 75 de ani! S-ar zice că sunt mulţi, 

că e o vârstă a „senectuţii”, „a treia”, dar pentru mine poetul, criticul, 

prietenul de demult au rămas cam aceiaşi, într-un raport de constantă 

fidelitate faţă de sine în primul rând, care califică un caracter şi o tărie de spirit nu 

tocmai comune. Vreau să spun că n-am simţit oscilaţii însemnate în modul lui de a 

fi, omeneşte, şi în cel de a scrie, că l-am simţit mereu egal cu sine în consistenţa 

ideilor, în profunzimea descifrării scrisului altora, în propriul stil. Şi mi-a rămas 

aproape, prin ani, aplecându-se cu înţelegere şi generozitate şi asupra unor pagini 

de ale mele. 

Când l-am cunoscut, adică pe vremea când eu purtam chipiu de licean în anii 

studenţiei sale clujene, mi s-a impus deja prin opţiunile sale poetice în primul rând, 

căci am descoperit, şi mai ales mi-a descoperit, un număr de poeţi pe care am avut 

timp apoi să-i „verific” ca făcând parte din raftul esenţial al literaturii române şi 

europene – de la arghezi şi blaga, la Voiculescu ori adrian Maniu, arătaţi şi împrumutaţi 

mie în eleganta colecţie de la Fundaţiile regale, ori la Esenin şi alţi autori 

pe care îi frecventa. Ştiam că se afla şi în cercul de admiratori tineri din jurul autorului 

Marii treceri, şi nu era puţin lucru pentru un june aflat abia la începutul uceniciei 

literare. tot prin el am aflat de o întâlnire de la Filologie cu Ion agârbiceanu, 

la care am participat topit de emoţie... am văzut la el prima oară şi un volum de 

a.E. baconsky, încă redactor şef al revistei Steaua, cred că era Cântece de zi şi 

noapte, adică unul din epoca scrisului său conformist, – mi-a arătat atunci şi o dedicaţie 

scrisă cam „de sus”, ce va fi lăsat urme în sensibilitatea dedicatarului, căci 

peste ani nu s-a mai putut apropia cu seninătate de poezia lui. în ce mă priveşte, 

am aflat în felul acesta despre revista clujeană de mare prestigiu în acel moment, 

unde am putut citi mereu pagini revelatoare, sub semnături precum cele ale lui 

arghezi, blaga, bacovia, Călinescu, adrian Maniu, Vianu, unde scria şi tânărul critic, 

devenit prieten mai mare. Publicaţie în care am debutat şi eu, stângaci încă la 

cei optsprezece ani ai mei încă neîmpliniţi, în mai 1959... Era prezent acolo, cu 

state mai vechi, şi tânărul Gheorghe Grigurcu. 

I-am urmărit aşadar, de la început, şi pe critic şi pe poet, cu cel mai mare interes. 

am admirat întotdeauna în glosele sale critice dedicate cu precădere tot poe-

4 


ziei şi criticii – lucru ce-mi pare foarte firesc, de vreme ce, scriind, la rândul meu, 

şi una şi alta, urmez cam aceleaşi căi paralele. Mai ataşat, totuşi, fenomenului poetic 

şi critic curent, confratele meu mai mare a simţit mai puţin tentaţia, cumva „academică”, 

a studiului monografic, exersându-se în spaţiul cu mult mai liber al foiletonului, 

iar aici nu cred să aibă mulţi concurenţi redutabili, poate pe nicolae 

Manolescu ori Eugen Simion. Producţia lui în acest „teritoriu critic” – cum suna şi 

o carte a sa de pe la începuturi – este imensă, cred că mai niciunul dintre titlurile 

poetice ce meritau un popas reflexiv n-a rămas necomentat. Cu generozitate, cu har 

expresiv, cu o plastică a formulărilor nu o dată memorabilă. Mi-a plăcut şi îmi 

place la criticul de poezie empatia lui faţă de text, înclinaţia spre o identificare 

cumpănită cu pagina scrisă. De aici, un impresionism superior, cu decantări punctuale 

de mare fineţe, ca tot atâtea popasuri după ce efortul convocării citatelor definitorii 

a atins pragul zisului „salt calitativ”. Căci cititorului pasionat de obiectul 

său îi place să întârzie în texte, multiplicând mostrele aduse în sprijinul concluziilor 

şi judecăţilor de etapă sau de final al lecturii. E, aici, şi voluptatea poetului care 

este el însuşi, de a se întâlni şi reîntâlni cu versurile altora, de a le întoarce pe toate 

feţele şi cântări... imponderabilele. Exemplul călinescian a mobilizat în mare 

măsură acest fel de a scrie, cu ştiuta „tehnică a citatului” şi cu transformarea, întrun 

anume sens al „criticii creatoare”, a discursului comentator într-un concurent al 

textului comentat. nu prin redundanţă şi pastişă stilistică, ci dimpotrivă, prin capacitatea 

de a asigura o culoare proprie a frazei interpretante, care face ca textul din 

ecou să poată fi citit adesea şi „în sine”, pentru frumuseţea limbajului şi a structurării 

ideilor. Căci, dincolo de „structurile probabile” intuite în scrisul altora, cititorul 

specializat al poeziei îşi traduce mereu intuiţiile şi judecăţile în formulări inspirate, 

adesea memorabile. 

nu ne întâlnim, desigur, şi e firesc să fie aşa, în toate judecăţile asupra unor 

autori. Eu, unul, mă încăpăţânez să cred că un a. E. baconsky nu merită tratamentul 

minimalizant la care e supus de critic, după cum nu sunt tentat să accept că despre 

un Marin Sorescu e de vorbit chiar cu atâtea rezerve; iar nichita Stănescu îmi 

pare a fi, oricâte slăbiciuni ori frivolităţi i s-ar găsi, un mare poet, cel mai mare, de 

fapt, din a doua jumătate a secolului XX românesc. Dar asemenea puncte de vedere 

ţin de un gust anume, foarte personal, şi se încheagă la intersecţii complexe de 

circumstanţe şi stări de spirit. Le condiţionează într-un fel şi o exigenţă privind 

etica, nu doar a scrisului ci şi a autorului, exprimată mereu maximalist şi neconcesiv, 

până la punctul în care păcatele făcute publice al omului, ca impietând asupra 

calităţii estetice a operei, riscă să afecteze, uneori, şi judecata, detaşată în principiu, 

asupra ei. însă Gheorghe Grigurcu e o fire pasională, care pune multe energii 

sufleteşti în cercetările sale şi ia paralel probe din solul producător şi din recoltele 

de la suprafaţă. unele dintre intervenţiile sale publice, scrise mereu cu nerv polemic 

şi cu expresive aţâţări verbale, au putut trezi reacţii de adversitate, părând 

excesive în intransigenţa lor morală: s-au adunat prea multe ambiguităţi şi compromisuri 

ale breslei scriitoriceşti sub dictatura comunistă, pentru ca ele să treacă,

ANIVERSăRI 5 

totuşi, neînregistrate şi neamendate, fie şi cu întârzierile şi cu blocajele puse în 

calea dezvăluirii lor de moştenitorii sistemului. 

Prezenţa foarte vie, decenii de-a rândul, a cronicarului literar şi a eseistului, 

remarcabilă şi remarcată, întărită şi de implicările polemice ale orei, aproape ubicuă, 

pe de altă parte, – căci avem de-a face cu un autor de o spectaculoasă productivitate 

– a împins-o într-o anume penumbră pe cea a poetului. E o foarte mare 

nedreptate, încă nereparată, cred, fiindcă Gheorghe Grigurcu – trebuie spus cu 

toată vocea – este unul dintre poeţii de prim plan din spaţiul românesc actual. nu 

sunt o afirmaţie şi o apreciere de conjunctură, cred că ştiu ce spun, fiind unul dintre 

cititorii atenţi şi consecvenţi în timp ai versurilor sale. Poetul are o operă consistentă 

şi de o evidentă originalitate, în care lirismul real apare mereu decantat, filtrat 

de straturi purificatoare ale expresiei. titlul volumului său de debut din 1968, 

care e şi al unei mari antologii a operei, de maturitate, este Un trandafir învaţă 

matematica – şi el spune mult despre natura acestei poezii supusă rigorilor intelectuale, 

unei discipline a reflecţiei ce supraveghează dispoziţia afectivă, dar e departe 

de o înăbuşi. un subiect retras în micile citadele de cuvinte contemplă cu un soi 

de detaşare surdinizat-elegiacă o lume despre care ştie că nu va putea fi decât procentual 

şi a sa, un univers de singurătăţi şi de retrageri protectoare. Complexa şi 

rafinata artă combinatorie (căci Grigurcu este unul dintre cei mai exersaţi „operatori 

ai limbajului” din poezia noastră contemporană) apare ca un soi de compensaţie, 

permiţând bucurii ale întâlnirilor insolite dintre cuvânt şi obiecte, o solidaritate, 

fie şi precară, dintre scris şi trăit. E şi aici ceva din valéryana „sărbătoare a intelectului”, 

din jocul „reglat” al textului, e şi o cotă de manierism, în sensul tipologic 

al cuvântului, care face ca fraza să fie supusă unor caligrafieri cu peniţă subţire, 

în ecuaţii insolite, uimitoare, nestrăine nici de hazardul, controlat totuşi aici, al 

suprarealiştilor. Gândul şi starea lirică aproximate/deviate prin cuvânt fac ca plăcerea 

lecturii să se distribuie astfel între emoţia intelectualizată, înviorată de sugestia 

unor tandre contacte cu lumea senzaţiei, cu obiecte şi făpturi menţinute în 

vibraţie şi palpit sagvin, şi cea a privirii de spectator la performanţa asociativă, la 

meandrele şi modulaţiile barochizante ale sintaxei, ale unei gramatici a poeziei 

aduse în stare de graţie expresivă. am mai citat cândva o Ars poetica ce spune foarte 

mult despre această vecinătate cumva oximoronică de stări şi scrisuri: „nimic la 

voia întâmplării, totul construit / cu o rigoare care strigă sălbatică, / cu o dezordine 

care tace / resignată, civilizată”... „amarul târg” în care poetul trăieşte de ani 

buni, ca şi răsfrângerile unei lumi mai largi, mai curând cenuşiu-bacoviene decât 

promiţătoare de exultanţe vitale, şi-a lăsat tot mai profund amprenta asupra acestui 

discurs, în care frustrările fundamentale ale unei existenţe silite să se consume în 

tensiunile şi reveriile propriei solitudini găseau, ceva mai devreme, paliative, precare 

compensaţii. însă Gheorghe Grigurcu-poetul îşi continuă, încrezător, în fond, 

în steaua lui de veghe, drumul de-acum cu făgaşe adânci şi lesne de identificat ca 

fiind ale sale. trebuie să vină şi ziua unei mai generoase şi mai apăsat exprimate 

recunoaşteri.

GHEORGHE GRIGURCU: 

interviu 

„LăuntrIC, nu Intru în tIParuL VîrStEI MELE aCtuaLE” 

Stimate domnule Gheorghe Grigurcu, în dorinţa de a realiza acest interviu 

aniversar cu dumneavoastră, am încercat să-mi reîmprospătez cât de cât 

memoria, răscolind mai cu seamă excelenta carte de convorbiri pe care 

v-a consacrat-o recent Dora Pavel: O provocare adresată destinului. Cartea, de 

aproape 250 de pagini, este – trebuie să recunosc – un seducător vademecum, 

documentar autobiografic al devenirii dumneavoastră interioare şi nu numai, 

ingenios montat din cadre scripturale care mai de care mai pregnant-memorabile, 

închipuind pe parcurs, din întrebare în întrebare, portretul unei mari conştiinţe a 

scrisului, complet articulat, surprins în mişcare, parcă întreg, fără rest. Sensul discursului, 

„regizat” de Dora Pavel şi „jucat” de protagonist cu nedisimulată 

voluptate a spectacolului de „gîndiri şi de imagini”, pare – dacă am observat bine 

– marcat ascensional, ca să nu spun vorba mare, apoteotic: secvenţele finale sondează 

la minuţie raportul cu divinitatea sau, prin simpatie ori ricoşeu, problematica 

geniului. N-are rost să insist, colegul meu Ion Zubaşcu a scris un comentariu 

aplicat la respectiva carte. Fapt e că după „epuizanta” Dora Pavel, îmi va fi greu 

să vă adresez o întrebare cu adevărat „nouă”. Consimţind la această fatalitate, vă 

rog să acceptaţi, pentru început, cuminţenia unei întrebări, iată, inevitabile: ce mai 

faceţi, cum vă simţiţi la 75 de ani, domnule Grigurcu? 

aş minţi, stimate domnule Marian Drăghici, dacă v-aş răspunde că mă simt 

strălucit, aş jigni Providenţa dacă m-aş plînge excesiv. Lăsînd la o parte faptul că 

îndrăznesc a mă socoti, atît cît aş putea fi „reprezentativ” pe eşichierul literelor, în 

primul rînd poet, îmi amintesc de-o remarcă a lui nicolae Manolescu, care spunea, 

mi se pare că la aniversarea lui Matei Călinescu, că puţini critici români au atins 

vîrsta de 75 de ani. aşadar, să fiu mulţumit pentru moment de împrejurarea că pot 

citi şi scrie, că pot face preumblări zilnice cu cîinii mei. Vă mărturisesc pe deasupra 

că, lăuntric, nu intru în tiparul vîrstei în chestiune. Mă uit în oglindă şi mi se 

pare că sunt grimat în vederea unui spectacol, ceea ce mă amuză. în fiinţa mea, trăiesc 

concomitent şi adesea se frămîntă, căutînd o ieşire în afară, copilul, adolescentul, 

tînărul care am fost odinioară, cărora le datorez actuala mea configuraţie morală. 

nemaiînregistrîndu-se ca atare în catalogul obiectiv al existenţei, numitele ipostaze 

au devenit ficţiuni tutelare, ocrotitoare în pofida ordinii cronologice. au pres-

INtERVIu 7 

tigiul, aura iradiantă a unor eroi romaneşti, cu specificarea că se cuprind într-un 

roman pe care îl pot citi doar eu. în ultimii ani, în tot mai puţinele ceasuri „libere” 

pe care le mai am, de regulă cele insomniace, mă asaltează amintirile, acoperindumi 

întreg ecranul minţii. încerc să fac o deosebire între memorie şi amintire. Pe 

cînd memoria e un act administrativ, dacă vreţi un inventar sau un proces-verbal, 

amintirea e o ficţiune, o metaforă a trecutului. Implicînd selecţia, stilizarea, transfigurarea, 

e asemănătoare unui fapt estetic. Memoria ţine de contingent, amintirea 

de absolut. Mă pomenesc captivul amintirilor, ca şi cum ele ar încerca să mă încredinţeze 

că dispun de-o continuitate a eului, de-o organicitate imună la ravagiile 

timpului, simplă convenţie acesta, rezultat al laturii fizice a fiinţării noastre. Sunt 

gardat de propriile-mi figuri succesive, pe un drum care nu peste foarte multă 

vreme va avea neîndoielnic un capăt. Oare neantul ce mi se va deschide în faţă îmi 

va cere acest chip multiplu şi totodată unitar cu care încerc, iată, a supravieţui? 

adică ultima rezistenţă, ultimul resort al identităţii! Ori, Doamne, e un locaş al 

tuturor posibilităţilor, un miraculos depozit de virtualităţi, ca-n Mallarmé sau în 

vechea gîndire chineză? Cum se zice: vom trăi şi vom vedea… 

À propos de „captivul amintirilor”... S-au petrecut în astă iarnă exact 105 ani 

de cînd, la Iaşi, G. Ibrăileanu îşi lăsa în antreul camerei de lucru a lui C. Stere 

băţul de cireş noduros cu care se ferea de cîini şi de lunecuş şi năvălea peste prietenul 

său mai înstărit, spre a-l îndemna, a cîta oară, cu stăruinţa febrilă a unui 

mistic răsăritean, ba să se lase ales primar al urbei bahluiene, ba să facă o revistă 

de cultură. Cum ştim, C. Stere primar de Iaşi nu s-a ales, Àpublicaţie, în martie 

1906, a fondat, sub denumirea Viaţa românească. Banii, logistica, or fi venit dinspre 

C. Stere, dar prestigiul excepţional, dăinuitor pînă astăzi, revista şi l-a tras de 

la truditul Critic... 

Se ştie prea bine că v-aţi format la Cluj, în raza lui Lucian Blaga, a revistei 

Steaua, în paginile căreia aţi şi debutat. Momentul este evocat cu căldură de profesorul 

Ion Pop în articolul alăturat. Vă amintiţi cum era Viaţa românească şi în 

ce împrejurări aţi descoperit-o, la începuturile dumneavoastră literare? 

Să recunosc mai întîi că Viaţa Românească din anii ’50, ori de la începutul anilor 

’60, nu m-a prea interesat. Cîteva numere ale revistei ce mi-au căzut în mînă 

erau, în pofida înfăţişării lor „serioase” de carte, anoste, înţesate de rumeguşul lozincard 

al epocii. în schimb, ca student la universitatea din Cluj, am avut prilejul de-a 

citi o serie de numere ale Vieţii Româneşti interbelice. am urmărit în ele mai cu 

seamă polemicile lui G. Ibrăileanu, care, deşi oponent al lui E. Lovinescu şi al cenaclului 

său, mi-a cîştigat simpatia pentru vibraţia scriiturii denotînd o bună conştiinţă, 

o dăruire dincolo de jocul, şi acesta suficient de ingenios, al argumentelor de pe 

poziţia adesea contrară „autonomiei esteticului”. Simpatie ce a devenit admiraţie, 

după ce am cunoscut Privind viaţa şi Adela. Ibrăileanu a murit chiar în anul naşterii 

mele, ca şi C. Stere, care, după cum am auzit în familie, ar fi fost rudă prin alian-

8 


ţă cu o mătuşă a mea. în anul de pomină pentru mine, 1954, cînd m-am înscris la 

Şcoala de literatură, de unde m-am văzut izgonit peste numai un trimestru ca „element 

duşmănos”, am încercat enorma bucurie de a-i asculta conferenţiind pe G. 

Călinescu despre Cehov, sub cupola academiei, şi pe M. ralea despre anatole 

France, în sala fostei Fundaţii Carol I. în ochii adolescentului venit de la capătul 

ţării, cei doi se oglindeau aidoma unor semizei. Marcaţi de-o bătrîneţe incipientă ca 

de eternitate… L-am cunoscut şi pe longevivul D. I. Suchianu, care, în copilărie, a 

stat pe genunchii lui I. L. Caragiale. Văd că aţi binevoit a-l aminti pe blaga. nu e în 

zadar. într-una din numeroasele convorbiri pe care le-am avut cu marele om, a venit 

vorba şi de revistele noastre importante dintre cele două războaie. Spre surprinderea 

mea, blaga n-a pus pe locul întîi, aşa cum mă aşteptam, Revista Fundaţiilor 

Regale, în opinia sa „eclectică”, „de tip magazin”, ci Gândirea şi Viaţa 

Românească, pentru că aveau „un program”, „un profil aparte”. După ani destui, mam 

apropiat de Viaţa Românească, revenită pe făgaşul cel bun, pe cînd se afla sub 

directoratul lui Ioanichie Olteanu, membru al Cercului literar de la Sibiu, care mă 

cunoştea încă de la Oradea, cînd, elev în ultima clasă de liceu, participasem la o 

„şezătoare literară” de la bibliotecă, urmată de o întîlnire la restaurant cu scriitorii 

ce ne-au onorat urbea. Intelect ager, cu un simţ fin al valorii, natură echilibrată întrun 

mediu nescutit de tensiuni, Ioanichie Olteanu purta cu eleganţă o melancolie a 

poetului refulat. am devenit redactor al Vieţii Româneşti, îndată după evenimentele 

din decembrie, la propunerea lui Petre Got, cînd director al publicaţiei ajunsese strălucitorul 

Petru Creţia. Lua sfîrşit astfel un lung răstimp de restrişte, cînd, din pricini 

politice, n-am putut beneficia de un serviciu şi nici de dreptul de a părăsi amarul 

tîrg. regret că, neizbutind a căpăta o locuinţă în Capitală, n-am putut avea la redacţie 

decît o prezenţă sporadică. Conducerea revistei a avut bunătatea de a-mi tolera, 

în aceste condiţii, prestaţia de cele mai multe ori exclusiv scriptică. 

Spre folosul revistei, desigur. Căci sunteţi, domnule Grigurcu, fără dubiu, criticul 

literar cel mai important legat de Viaţa românească după căderea comunismului, 

colaborator dar şi redactor, perioadă în care programul fondatorilor, clasicizat 

de stînga, s-a dat complet peste cap,redirecţionat într-o direcţie de dreapta 

„naturală”, perfect vizibilă - cred. Schimbarea s-a făcut sub presiunea istoriei, 

cum se spune, şi era inevitabilă după o revoluţie anticomunistă, cu redactori ca 

Petru Creţia, Cezar Baltag, Ileana Mălăncioiu, Gheorghe Grigurcu, Vasile Andru, 

Liviu Ioan Stoiciu, Caius Traian Dragomir, Nicolae Prelipceanu. Din perspectiva 

dumneavoastră, o atare convertire poate fi considerată ca „trădătoare” a cauzei 

iniţiale? S-ar răsuci, adică, C. Stere şi G. Ibrăileanu în mormînt citind azi, acolo 

unde sunt, revista lor? Întrebarea se adresează criticului, dar şi directorului de 

acolada care sunteţi… 

Da, e o întrebare interesantă. nu cred că C. Stere şi G. Ibrăileanu „s-ar răsuci în 

mormînt”, deoarece actuala faţă a publicaţiei lor se arată mai apropiată de ceea ce

INtERVIu 9 

era aceasta iniţial, decît faza sa „realist socialistă”. Importantă a fost – nu-i aşa? – 

apertura spre normalitate care s-a înfăptuit, chiar dacă nu la modul optim, după 

„liberalizarea” din 1965. „Stînga” vechilor socialişti ne apare azi idilică, revolută, 

cu neputinţă de resuscitat în prezentul nostru echivoc, apăsător, de „tranziţie” mereu 

tergiversată. Semnificativ, formaţia lui Sergiu Cunescu s-a văzut înghiţită fără 

menajamente de PSD, după tipicul sacrificării Partidului Social-Democrat al lui 

Constantin titel-Petrescu. Infestată de comunism, ideea însăşi de stînga, nu pare, 

pentru moment, a avea un viitor. Comunismul a avut grijă a o compromite. aşa 

încît, dreapta readuce la viaţă acele valori ale societăţii pe care le respecta în cea mai 

mare parte şi stînga antebelică. O orientare ilustrată de personalităţi precum C. 

Dobrogeanu-Gherea, Paul bujor, C. Stere, G. Ibrăileanu, care s-ar cutremura să afle 

că, în pretinsul lor siaj, s-au aşezat proletcultiştii, condeierii aserviţi unei propagande 

primitive. Era nevoie de o apăsare energică pe un taler al balanţei, pentru ca 

lucrurile să se îndrepte. Contradicţia ce apare în diagrama istorică a Vieţii Româneşti 

nu este, prin urmare, între stînga şi dreapta, ci între cenzură şi ideologizarea forţată, 

pe de-o parte şi exprimarea liberă, statutul democratic, pe de alta. redacţia venerabilei 

reviste a avut într-adevăr şansa de-a beneficia în ultimele două decenii de cîţiva 

autori nu doar înzestraţi, ci şi posedînd o dignitate a spiritului, uneori chiar de o 

dispoziţie polemică în apărarea crezului lor. Situarea acestora la polul dreptei e, în 

primul rînd, un semn al „politicii corecte” sub raport intelectual. 

Aş vrea să vă întreb cum apreciaţi literatura tinerilor şi rostul lor, ca scriitori, 

în societatea actuală? Încurajaţi angajarea în cariera scrisului, ca „destin sever” 

total implicat? 

Literatura tinerilor? E în principiu promiţătoare, conţinînd acel mister al noutăţii 

care urmează, în cazurile fericite, „cu destin”, a se developa. Precum la multe 

concursuri, la startul fiecărei noi serii de poeţi se întîmplă să fie o oarecare îmbulzeală, 

pentru ca, pe parcurs şi mai ales la final, să se aleagă doar cîteva nume. La 

ceasul actual întîlnim mulţi poeţi de 20 sau 30 de ani, circumstanţă ce mă opreşte 

(deşi unii mi-au plăcut mult) să dau nume. n-am o perspectivă mulţumitoare a 

manifestării lor şi mi-e teamă să nu greşesc. Profit, totuşi, de ocazie pentru a-mi 

exprima din nou surprinderea faţă de un fenomen extins în rîndul junilor literaţi: o 

decuplare faţă de trecut, faţă de predecesori. O surprindere „bătrînească”, o puteţi 

lua la rigoare şi aşa, deşi, cunoscînd la viaţa mea vreo cinci generaţii, aş înclina să 

vorbesc mai curînd de o mutaţie de conştiinţă. noi eram cu totul altfel. Eu unul 

nutream o adevărată evlavie faţă de scriitorii mai în vîrstă, îi căutam cu febrilitate, 

nu doar pe cei mai „mari”, ci şi pe alţii pe care-i ştiam din cărţile lui E. Lovinescu, 

G. Călinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, interzise în anii 

mei de liceu şi facultate şi chiar după aceea. Pe cînd azi, ce vedem? tinerii se izolează 

într-un soi de rezervaţie generaţionistă, etanşă. nu ne adresează cuvîntul şi 

au aerul că puţin le pasă de al nostru. De parcă fiecare ar vorbi o limbă pe care n-

10 


o înţelege celălalt…nu e o iluzie, căci şi alţi literaţi de leatul meu mi-au confirmat 

cu jenă impresia. Să fie cumva o reacţie iritată pentru că li se pare tinerilor confraţi 

că inovaţiile „s-au fumat” şi lor nu le-ar rămîne modalităţi suficiente de afirmare? 

Ori pentru că preiau o anume asperitate a comportării, un egotism frust din mediile 

ariviste şi interlope, ca un brand al „succesului”? Ori pentru că ambiţia uscată 

pe care o nutresc are o alonjă atît de mare, încît nu se mai sinchiseşte de contextul 

autohton, poate în genere de contextul epocii, ţintind direct o proiectare în absolut? 

Există şi excepţii, dar, din păcate, asemenea întrebări planează asupra multora dintre 

condeierii tineri pe care-i urmăresc, nu doar cu interes, ci şi, uneori, cu strîngere 

de inimă. Oricum, le urez tuturor o frumoasă realizare literară şi omenească. 

În cartea sa, Dora Pavel vă întreabă la un moment dat, după o preparare atentă, 

plină de tact, în stilu-i curat imprevizibil, ba direct-la-ţintă, ba tandru-învăluitor: 

„Aveţi o operă impresionantă, domnule Grigurcu. Cele peste 50 de volume de 

versuri, aforisme, eseuri, studii literare (adevărate istorii literare) v-au legitimat 

de mult ca pe un veritabil „critic de direcţie”, cum aţi fost numit, grefat pe un spirit 

vertical, justiţiar. Dacă aţi fi invitat să intraţi în Academia Română, credeţi că 

acolo, în acel for, v-aţi mai manifesta la fel de intransigent? Şi credeţi că aţi reuşi, 

din acel rang, să vă faceţi auzit, să schimbaţi ceva în ierarhiile culturii române?”. 

Au trecut trei ani, dar întrebarea rămîne valabilă. Deşi, în gustul meu, să nu se 

supere Dora Pavel, aş renunţa de bună voie la ultima interogaţie ca pur utopică, 

adică întrecînd, în context autohton, puterile unei personalităţi singulare. Fie insul 

cît de înstelat pe frunte, schimbarea – ne-am mai înţelepţit şi noi un pic – nu de un 

singur ins depinde, oricît de excepţional înzestrat ar fi insul acela, ci de sistem. Iar 

sistemul… Vă menţineţi răspunsul din 2008, trist, nuanţat-dezabuzat, invocînd 

cuminte „această etapă crepusculară”? 

„Etapa crepusculară” în care m-am pomenit e un dat obiectiv. repet, poate cu naivitate, 

că n-am cu toate acestea simţămîntul de-a mă fi schimbat mult odată cu scurgerea 

ultimelor decenii, exceptînd desigur aspectul somatic. urmez a-mi exprima 

anumite opinii asupra vieţii literare în curs, chiar dacă unele din ele au produs contrarietăţi. 

nu m-am gîndit, dar un autor mai tînăr mi-a atras atenţia că aş fi azi cronicarul 

literar cu cel mai îndelungat stagiu de activitate din ţară. în sfîrşit! Să ajung 

ditamai academician şi să schimb „ierarhiile culturii române”? Vorbe mari pe care 

prefer să le ocolesc pentru a reaminti că „ierarhiile” cu pricina nu sunt imuabile. Se 

schimbă oarecum de la sine, precum priveliştea, pe bolta cerească, a norilor. Factori 

previzibili sau imprevizibili, obscuri sau aflaţi la vedere dau cîte un bobîrnac falselor 

glorii şi scot la iveală nume revelatoare. unele dintre propoziţiile mele critice au 

fost luate în seamă, altora poate le va veni rîndul mai tîrziu. La un moment dat, n. 

Manolescu, cel atît de norocos împlîntat în prezent, susţinea că n-ar trebui să ne 

punem nădejdea în posteritate, deoarece aceasta va avea propriile-i probleme. aş zice 

şi da şi nu! Mai ales nu! Dacă posteritatea ar fi fost oarbă şi surdă la durata care a

INtERVIu 11 

făcut-o posibilă, nu s-ar mai vorbi nici de bach, nici de Hölderlin, nici de rimbaud, 

nici de Van Gogh. Şi noi, românii, ne-am mai aminti oare de budai-Deleanu sau de 

Macedonski? nimeni n-ar putea prognoza cu seriozitate ce vor spune urmaşii noştri. 

Să ne mărginim, prin urmare, dacă slujim critica, la satisfacţia pe care ne-o poate produce 

stabilirea unor valori care se întîmplă sub pana noastră. refuzînd să jur pe 

geniul lui nichita Stănescu şi să subscriu la elogiul exacerbat adus unor şaizecişti, mă 

bucur că am scris între primii, în tonalitatea meritată, despre poeţi precum Leonid 

Dimov, M. Ivănescu, Emil brumaru, Constantin abăluţă, Miron Kiropol, Daniel 

turcea şi, nu în ultimul rînd, Florin Mugur, pe care „fruntaşii” comentariului şaizecist 

i-au tratat (uneori îi mai tratează) cu mare rezervă. 

Cum spuneţi, şi aici am vrut să ajungem, printre şaizeciştii pe care i-aţi apreciat 

şi comentat se numără şi Florin Mugur, poetul „Dansului cu cartea”, de la a cărui 

dispariţie s-au împlinit douăzeci de ani în februarie. În paranteză fie spus, am încercat 

cu trei-patru ani în urmă, dintr-un soi de revoltă la tăcerea fioroasă, compactă, 

neagră în cerul gurii, ce învăluie o atare valoroasă poezie, necunoscută de generaţiile 

mai crude, să alcătuiesc aşa, de dragul poetului şi-a poeziei lui, o culegere 

reprezentativă. Îi fusesem cumva apropiat, prin poezie şi boala soţiilor, îndelung 

umilitoare, incurabilă, necruţătoare. Când a luat Premiul revistei tomis pentru Firea 

lucrurilor, în vara lui 1989 – eu luam acolo premiul pentru debut –, Mugur spunea, 

şi se vedea pe el, că nu mai ieşise din Bucureşti de şapte ani. Era proaspăt rămas 

văduv, dacă se poate spune aşa, tremura întruna, surîdea ca epuizat, nu-şi găsea 

defel locul – condiţie pe care aveam s-o încerc, iertată fie-mi această mărturisire, tot 

după şapte ani de agonie a jumătăţii conjugale.La moartea lui aşa cum a fost, pe 

nepusă masă, ce era să fac, am scris dintr-o suflare un text poematic vag tînguitor 

publicat în Contrapunct, cu titlul a mers pe pămînt ca pe apă. Pentru cine nu-l 

cunoaşte, aşa călca Florin Mugur, şontîc-şontîc, pe pămînt ca pe apă. O sechelă a 

poliomielitei... Bun, şi intenţia antologatoare, telefonic exprimată, s-a izbit de refuzul 

categoric al lui Petru Romoşan, deţinătorul copyright-ului:„Mai întîi fac eu o 

antologie, şi pe urmă”…Foarte bine, am răsuflat în barbă a uşurare, numai s-o 

facă… Trecut-au anii – şi nimic. Buna mea credinţă aştepta ca moştenitorul drepturilor 

poetului (editor foarte bun, nimic de zis) să vină cu o carte-Mugur acum în 

februarie, la comemorarea a două decenii de la plecarea poetului –, şi tot nimic. Mă 

rog, poate n-am auzit eu, deocamdată, de noua carte-Mugur scoasă de discretul 

Romoşan!... Închid paranteza, rugîndu-vă să evocaţi, pentru cititorul de azi, persoana 

şi poezia celui ce s-a prăpădit în urmă cu două decenii... 

regret mult că se întîmplă ceea ce se întîmplă cu Petru romoşan. nu sunteţi 

singurul care se plînge de nepăsarea acestui poet faţă de predecesorul său, despre 

ale cărui începuturi acesta îmi vorbea cu mare căldură, întrucît o decepţie analogă 

mi-a comunicat-o şi nicolae tzone, care şi el voia să-l retipărească pe cel dispărut 

prematur, în împrejurări se pare nu tocmai elucidate (sinucidere?), acum exact

12 

două decenii. Poate că, la apariţia prezentelor rînduri, dl. romoşan se va explica…Mă 

simt încă tulburat gîndindu-mă la Florin Mugur. a fost unul dintre acele 

personaje ale vieţii mele de amintirea cărora te apropii cu sfială, ca de un fluture 

ce palpită, din teama de-a nu-i leza fragilitatea aripilor. Suferind în copilărie de 

poliomielită, Mugur păstra stigmatul fizic al bolii şi presupun că şi cel psihic. Pe 

de-o parte, făcea figura unui „domn” veritabil, din vremi apuse, ceremonios şi totodată 

nespus de delicat, incapabil de cea mai măruntă vulgaritate, cu maniere alese 

ce nu păreau învăţate, ci topite în sîngele său, native. Pe de altă parte, era devorat 

de pasiunea literaturii. avea aerul a trăi într-o ardenţă continuă, într-o tortură 

voluptuoasă a cuvîntului scris-citit-comentat, aidoma unui jucător la ruletă, a unui 

alcoolic. Se desluşea în comportarea lui Mugur o impacienţă, o precipitare, ca şi 

cum ar fi vrut a înghesui cît mai multă trăire în cadrele paginii sau ale conversaţiei 

sale, a le ticsi cu semnele unui neastîmpăr candid-dureros. în ciuda fizicului său 

tremurător la propriu, nu l-am surprins niciodată nici obosit, nici dezamăgit. am 

avut prilejul de a-l cunoaşte încă în zilele trecerii mele meteorice prin „fabrica de 

poeţi”, cînd mă provoca la „extemporale” lirice. Doi-trei-patru inşi, aşezaţi unul 

lîngă altul, aşterneam o poezie pe temă dată, în cîteva minute. De regulă, Mugur 

excela printr-o scînteietoare spontaneitate. L-am revăzut după o pauză îndelungată, 

cînd devenisem redactor al revistei Familia, iar el ajunsese redactor la Editura 

Cartea românească. ne-am împrietenit. în nici o situaţie, Mugur nu-şi dezminţea 

gentileţea, atenţia generoasă faţă de Celălalt, fineţea vibratilă în faţa textului, care, 

dacă tu îi erai autorul, te făcea să-l simţi părtaş la eventuala reuşită a acestuia. 

Făptura sa degaja o bunătate caligrafică. n-am cunoscut un cititor mai calificat de 

poezie decît Mugur. Cît priveşte propria sa creaţie, ce ar fi trebuit să-l plaseze pe 

unul dintre primele locuri ale topului şaizecist, ea a rămas într-o nemeritată penumbră. 

Explicaţia nu e greu de găsit. Producţia poetică a lui Mugur distona de cele ale 

şaizeciştilor aflaţi atunci pe vîrful valului, n-avea nimic comun nici cu expresionismul 

colţuros, nici cu fantazarea strident abstractizantă, nici cu glumiţele pe bandă 

rulantă ce se aflau la maximă cinste. Stihurile sale, ca şi comentariile, excepţionale, 

închinate barzilor contemporani, îşi aşteaptă, răbdătoare, momentul fast. Daţimi 

voie să depun acum pe memoria dragului Florin Mugur o floare de hîrtie sub 

forma uneia dintre poeziile ce mi le-a inspirat, cînd soţia sa a încetat din viaţă: 

„Ca o corabie Ea se scufundă-n carnea ta 

cu-ntreaga-i povară blînd promisă 

cu tot ce-a fost fiindcă e şi tot ce va fi 

un aprig ţipăt al dorinţei preschimbat 

cu-ncetul într-un tril de ciocîrlie 

în ţesătura mătăsoasă cu iz stătut a tăcerii 

cu care chipul şi-l atingea în fiecare dimineaţă 

cum să-i răspunzi? cum să aperi 

VIAÞA ROMÂNEASCÃ

excesul de gingăşie împotriva lui însuşi? 

(e ca un fluviu pulsînd într-un ou 

e ca priveliştea tăriei în bulbul unei flori) 

la capătul nervilor tăi 

ca-n vîrful copacilor iarna e numai zăpadă 

iar cîinele mîrîie şi se urcă-n pat 

spre-a mirosi întunericul cum o pată de sînge veşnic 

liber mai mult ca oricînd cauţi febril o ieşire 

tavanul scîrţîie cum roata unui puţ 

ţurţurii lunii se dezgheaţă la geam 

acum în plină zi de vară 

neruşinaţi picură pe pavajul străzii bibescu Vodă 

INtERVIu 13 

nu, nu e o certitudine ci o spaimă 

ce-mbracă certitudinea cuviincios ca degetul unei mănuşi 

şi-ţi faci o cafea în liniştea neclintită-a bucătăriei 

ca o agonie teatrală a lucrurilor fără sfîrşit 

şi cu gesturi ecleziastice iei o pastilă contra misterului” (Clipa de cumpănă). 

„...întunericul, o pată de sânge veşnic”! Da, extraordinar poem! La Festivalul 

de la Sighet, în urmă cu aproape doi ani, ascultîndu-vă rostind asemenea 7-8 

poeme, sau mai multe, am avut şocul descoperirii unui mare poet, impresie mărturisită 

atunci, la faţa locului. Impresia mi-este confirmată de fiecare dată, sau 

aproape de fiecare dată, când vă citesc. Căci vă citesc, când vă citesc, în reviste 

sau în volume, cu vocea de la Sighet a poetului Grigurcu. O voce, pare-mi-se, accidentat-copilină, 

dramatic-proaspătă, cu nazale uneori la limita stridenţei, a unuia 

care tocmai s-a oprit dintr-o mare criză de tăcut plâns interior şi comunică, înainte 

de-a se prăbuşi iar în plânsul acela, un mesaj „la pielea găinii”, frisonant, 

poate salutar, în regim de urgenţă, speciei sale periclitate. Vocea, tonul ei, coagulează 

paginile într-o emisie continuă, leagă fragmentele/insuliţe poematice într-un 

fabulos arhipelag liric marca Grigurcu. O asemenea marcă există, da, nu e secret 

pentru nimeni. Dificultatea la receptare este a cartografierii şi reconfigurării 

acestui domeniu în toată evanescenţa hotarelor lui, a unei viziuni, cum să zic, dilatant-cosmogonice. 

Cine se rezumă, în degustarea acestei lirici, la poemul-fragment, 

ba chiar la volumul-fragment, scapă din vedere, cred, taman esenţialul: 

anvergura respiraţiei, ansamblul şi proporţiile ciclopice ale şantierului poeziei lui 

Gheorghe Grigurcu. Este ca şi cum, nimerind în laboratoarele NASA şi privind fix, 

eventual cu uimire, câteva eşantioane selenare prelevate de Armstrong & comp în 

1969, ai pretinde că în fapt tu contempli, transfigurat, Luna. Nu contempli Luna, 

doar te uiţi la nişte “pietroaie”, la nişte roci îmbucătăţite, stranii, interesante,

14 

care, vai!, păstrează doar o imaginară relaţie cu magia Lunii. Fiindcă Luna, 

adevărata, reala Lună, este sus, pe cer – şi, culmea!, intactă… 

Sunt emoţionat. restul e tăcere… 


Totuşi, nu înainte de o ultimă întrebare, ca finalul să vă aparţină, cum e şi 

cazul. Convingerea dumneavoastră –, citită printre rînduri în cartea Dorei Pavel, 

ca de altfel în tot ceea ce scrieţi, că un om, şi cu atât mai mult un poet, nu poate fi 

întreg, adică normal, decît în interiorul relaţiei comunicante cu Dumnezeu – mi se 

pare neapărat de semnalat. Să mărturiseşti public, cum aţi făcut în cartea pomenită, 

că te rogi de cîteva ori pe zi, mi se pare un act de smerenie şi bravură, de 

libertate interioară, admirabil. În ce măsură şi în ce chip mai este poetul (poezia) 

instrument (cale) de manifestare a sacrului în lume? 

trăim într-o epocă de secularizare progresivă, care nu promite nimic bun. înlăturată 

fiind religia, e înghesuită-n corzi morala, fapt ce deschide cale largă anomaliilor, 

aberaţiilor, culminînd cu crimele în masă care au purtat cu cinism ecusonul raţiunii, 

începînd cu revoluţia franceză şi mergînd pînă la cea bolşevică. Credinţa, cîtă mai 

e, cată a se retrage în intimitate. Din acest unghi, socotesc că ne putem referi mai convenabil 

la relaţia dintre sacru şi creaţia poetică. O relaţie sinuoasă, cîteodată inaparentă, 

pierdută sub straturi de imagistică ce par a o nesocoti. Dacă făptura omenească 

îl are ca arhetip suprem pe Dumnezeu, aşadar unul, unicitatea absolută, poetul 

tinde, în plăsmuirea sa, a realiza, la rîndu-i, un unicat. unicatul estetic conţine un 

sîmbure transcendent, reflex al unicatului divin. Gînditorii moderni care s-au străduit 

a analiza sentimentul religios au relevat natura puternic individualizată a acestuia. 

Credem fiecare într-un fel propriu, aşa cum scriem, ne străduim să scriem într-un fel 

distinctiv. Şi să mai ţinem seama neapărat de materia sufletească similară a credinţei 

şi a artei care este emoţia. Esenţă a ambelor domenii, emoţia se vede tot mai subestimată, 

suspectată, relegată într-un spaţiu inferior al fiinţei noastre, faţă de care raţiunea 

îşi arogă o supremaţie discreţionară. S-a dezvoltat o tehnică a raţiunii adesea abuzivă, 

care invadează spaţiul disciplinelor umaniste, semnalată de Cioran, ca şi de n. 

Steinhardt şi al. Paleologu. Filosofia, precum şi interpretarea operelor literare, suferă 

nu o dată sub povara unei conceptualizări sofisticate, deviante. Să mai demonstrăm 

că în ochii individului pragmatic, materialist, mercantil al prezentului emoţia 

face, de asemenea, o figură de Cenuşăreasă? Dar viaţa noastră interioară tinde spre 

întoarcerea la natura sa adevărată, reacţionînd împotriva mistificării, a fărîmiţării, a 

rătăcirii fie şi cu alură savantă. Iată un motiv temeinic pentru ca prezenţa pietăţii să 

ne apropie de poezie şi prezenţa poeziei să ne apropie de fiorul sacru. 

Vă mulţumesc, domnule Grigurcu. La mulţi ani! 

7 martie 2011 

a pus întrebările MarIan DrăGHICI

DESPrE IMPOStură 

ancheta VR 

1. Oare suntem în stare să depistăm impostura în viaţa de toate zilele? Şi dacă 

da, care sunt semnele indubitabile după care o faceţi? 

2. Există un punct de inflexiune, de unde competenţa se declină în impostură? 

3. Sunt profesii mai expuse imposturii, în care aceasta să fie mai greu de depistat 

şi altele, unde ea se vede mai clar? 

4. Dar artele, literatura y compris? Dar rescrierea autobiografiilor după căderea 

comunismului, în aşa fel încât persoane fără atitudine să apară drept mari 

opozanţi? Asta cum vă pare? 

5.Credeţi că eternitatea tolerează vreun caz de impostură şi îl perpetuează sau 

ea este infailibilă în a o depista? 

LIVIU ANtONEsEI 

EHEI, IMPOStura nOaStră CEa DE tOatE ZILELE! 

1. – 2. un îndepărtat, aproape antic, gînditor liberal francez avea o vorbă: „Ştiu 

că nu valorez mare lucru în absolut, dar cîştig foarte mult prin comparaţie”. Ei, 

bine, în absolut, cu excepţia sfinţilor, geniilor şi eroilor, cu toţii sîntem nişte impostori 

fără pereche. Prin comparaţie, de bună seamă că nivelele de impostură pot 

varia foarte mult. Pe de altă parte, cum condiţia de sfînt, geniu sau erou nu se verifică 

decît a posteriori, care-va-să-zică, postum, cel mai adesea ne comportăm toată 

viaţa ca şi cum nu am fi nişte impostori, după care toată moartea trebuie să pună 

lucrurile în ordine! După cum cred, impostura pare a se stabili în şi prin relaţia dintre 

„a fi” şi „a părea”, dintre „être” şi „paraître”, cum ar spune francezul. Mai explicit, 

senzaţia mea este că dacă omul este mai obsedat de „a părea” decît de „a fi”, 

dacă eforturile sale se îndreaptă obstinat spre „imagine”, în dauna „substanţei”, 

şansele de a accede la un nivel de impostură mai mare sînt şi ele mai ridicate. Prin 

urmare, cred că în acest punct are loc glisarea, dintre competenţa, fie şi relativă, 

cum sînt cam toate cele omeneşti, şi impostură. Mai cred că drumul nu este neapă-

16 


rat fără întoarcere – există evenimente în viaţă care te tulbură, chiar te zdruncină, 

te obligă să-ţi pui întrebări în legătură cu tine, cu viaţa ta de pînă atunci, care te pot 

ajuta să-l găseşti pe „a fi” în spatele nenumăratelor măşti ale lui „a părea”. 

3. – 4. De bună seamă că, în profesiile „pozitive”, locul pentru dezlănţuirea 

imposturii este destul de redus. un medic zboară din branşă dacă nu cu primul, 

măcar cu al doilea malpraxis. un arhitect e aruncat cu prima casă ce cade proprietarului 

în cap, dar nu şi cu prima oribilitate concepută pe post de modernitate de 

ultimă oră. un cizmar impostor dispare de pe piaţă cu cea dintîi pereche de papuci 

defecţi – e drept, dacă se recalifică politruc, va căpăta un cîmp imens de manifestare 

a imposturii! Şi nu e doar cazul lui Ceauşescu, din păcate. Democratura mai 

întîi, apoi democraţia asta de tranziţie, ne-au reconvertit puzderie de activişti, securişti, 

ingineri ai falimentatei industrii socialiste etc. în bravi politicieni democraţi! 

Din nefericire, cum artele şi literatura nu pot fi evaluate nici cu metrul, nici cu kilogramul, 

ci în funcţie de puzderie de „inefabile”, locul lăsat liber imposturii e ca şi 

nesfîrşit. în timpul vieţii, mulţi artişti revoluţionari nu au un statut foarte clar precizat, 

fiind etichetaţi ba genii, ba impostori, ba amîndouă în acelaşi timp! 

Posteritatea, poate nu cea imediată, mai aşează lucrurile în firescul lor. 

rescrierea biografiilor? Da, mi se pare un caz tipic, un caz-şcoală de impostură. 

Şi foarte răspîndit în epocile tulburi, de după marile răsturnări sociale şi politice. 

E amuzant să vezi cum un preşedinte care s-a definit el însuşi drept comunist 

în campania electorală din 2004 ajunge campionul anticomunismului şi-l condamnă 

public. bun, ar fi putut fi vorba şi despre o răsturnare interioară, desigur, însă 

faptul că respectiva condamnare a rămas în aer, nefiind urmată de aplicarea celor 

18 măsuri de decomunizare anunţate cu acel prilej, mă face să constat, ,,că e vorba 

de o impostură.” Cum tot impostură este şi în cazul anti-comuniştilor de ziua a şaptea 

şi de a douăzecişicincea oră, deci de după helicopterizarea lui Ceauşescu, adunaţi 

sub pulpana dumisale. trecutul anti-comunist al unora s-a măsurat în sinecuri, 

burse, călătorii aprobate în străinătate. al altora, după un stagiu de propagandă 

comunistă aici, a apărut abia după ce au pus între ei şi fenomen o distanţă de cîteva 

mii de kilometri de uscat, ba chiar şi un Ocean. După care, sub pulpana cu pricina, 

au încercat să monopolizeze anti-comunismul, de parcă acesta ar fi tot un fel 

de comunism, cumva cu semn schimbat! Păi, dacă nici asta nu e impostură în viaţa 

publică, ce naiba mai este? Şi à propos de sporirea „fără număr, fără număr” a anticomuniştilor 

după helicopterizarea cu pricina – pe 22 decembrie 1989, mergeam 

cu tereza şi Dan Petrescu, cu Luca Piţu şi alţi cîţiva amici spre radio Iaşi, care 

urma să fie redeschis – fusese oprit în ianuarie 1985. acolo, puzderie de lume, de 

la muncitori la foşti activişti, ba chiar şi ceva turnători, după bănuielile noastre, 

unele confirmate ulterior. Văzînd atîţia anticomunişti laolaltă, cu umor, tereza a 

constatat: „Iată, băieţi, puţini am fost, mulţi am rămas”! Măcar de-ar fi fost aşa…

5. Cum n-am trăit încă eternitatea, nu pot să-mi dau seama dacă ea este eficientă. 

Ceea ce constat este că posteritatea, cel puţin cea imediată şi chiar cea pe termen 

mediu şi lung, nu repune neapărat lucrurile pe făgaşul normal. Manualele şcolare 

încă îi mai vehiculează pe Vlahuţă ori Hogaş drept mari scriitori, ceea ce este 

o exagerare incredibilă. Ca şi cum l-ai putea pune pe Vlahuţă alături de Eminescu, 

cînd e greu să-l pui alături de Minulescu sau Coşbuc. Sau ca şi cum l-ai putea 

măcar compara pe Hogaş cu Creangă! Poţi găsi zeci, poate sute de cazuri de 

„impostură” menţinută cu deceniile, dacă nu cu secolele în cultura noastră. Dar 

avem şi cazul, foarte recent, al lui Păunescu. La moartea sa, televiziunile, ba chiar 

şi unii inşi pe care îi puteai bănui că au ceva în cap, au vrut să ni-l vîndă drept un 

al doilea Eminescu! Şi asta deşi poetul Păunescu era „mort” încă de la începutul 

anilor şaptezeci, de la Fîntîna somnambulă. în noiembrie trecut, a murit un histrion, 

un propagandist şi un profitor al tuturor regimurilor, care purta întîmplător 

acelaşi nume! 

în viaţa asta relativ lungă, am mai constatat ceva. Impostorii nu sînt defel preocupaţi 

de propria lor impostură, nu-şi pun întrebări legate de aceasta, nu au tulburări 

provocate de eventualitatea că viaţa lor ar fi putut merge în zadar. Doar cei care 

au făcut, fac ceva cu oarecare sens şi de oarece valoare îşi pun asemenea întrebări, 

pot fi tulburaţi de eventualitatea imposturii. Dacă aş spune că am asemenea angoase, 

s-ar putea înţelege că mă socotesc un non-impostor. Or, eu habar nu am dacă nu 

sînt exact pe dos! 

AL. CIstELECAN 

ANChEtA VR 17 

IMPOStura E EtErnă, nu ŞI IMPOStOrII 

Pe cît mi-aduc aminte, parcă există o lege a lui Murphy care ne aşează pe toţi, 

dacă nu direct sub semnul imposturii, măcar în perspectiva sau proiectul ei. ba 

încă, face din impostură (de fapt, din incompetenţă, dar e totuna), capătul eforturilor 

de autodepăşire. E, probabil, punînd-o acolo, cel mai pozitiv mod, de a valorifica 

impostura şi de a o face să rezulte din strădanie, altminteri, de apreciat. Poate 

că-i numai unul, dintre paradoxurile cinice ale celebrului cod de legi, deşi s-ar prea 

putea să nu fie deloc paradox gratuit, să fie chiar o regulă de ascensiune care-l atinge 

pe tot omul cu oarece ambiţii. Şi ce om n-are, cît de cît, ambiţii – profesionale, 

sociale? Dacă legislatorii ăia cinici şi glumeţi aveau dreptate, înseamnă că mergem 

toţi, fatal, spre impostură. E posibil ca drumul unora spre acest ţel să fie mai lung 

şi să nu-l poată ajunge, dar astea ar fi pure excepţii, chiar dacă multe. regula e să

18 


ajungi repede, în locul în care nu te mai pricepi. Impostura ar fi, aşadar, ţelul spre 

care mergem neabătut, vrem-nu vrem. ne putem irita, dar numai ca în faţa oricărei 

fatalităţi. 

Strict după bunul simţ, impostura se vede mai uşor, acolo unde criteriile profesiunii 

sînt mai riguroase, mai legate, iar încălcarea lor e, de îndată, evidentă. Ea nu 

prea e vizibilă unde „profesiunea” n-are criterii ferme, acolo unde, de fapt, vorbim 

de competenţă profesională, oarecum la modul abuziv, de nu de-a dreptul la figurat. 

un medic, bunăoară, îşi vădeşte numaidecît impostura/incompetenţa; dar unui 

politician, în schimb, e posibil să nu-i ajungă viaţa, pentru a şi-o „demonstra”. 

Oriunde criteriile „profesionale” sînt fluide, impostura poate fi discutabilă, oricît 

de eminentă. 

bine-ar fi ca ea să survină deodată, cu nişte semne lizibile de identificare. Dar, 

asta ar fi fatal pentru impostură, căci odată recunoscută, ea nu s-ar mai putea realiza, 

nu s-ar mai putea produce (decît dacă am admite-o, dacă am închide ochii; dar 

atunci nu ea ar fi de vină). Obişnuit, ea e recunoscută, după ce s-a manifestat, după 

ce s-a concretizat, după ce şi-a făcut opera. nu există impostură în virtualitate, ci 

doar în actualitate. realizăm impostura întotdeauna prea tîrziu. Ea lucrează ca şi 

dragostea: o realizăm după ce s-a produs, nu anticipat. Fireşte că de aceea se şi 

poate răspîndi aşa de uşor. Şi tot ca şi iubirii, nu mai ai ce-i face. a o demasca e 

justiţiar, e nobil, dar şi gratuit. 

în literatură e, oarecum, ca şi-n politică. nu există criterii casante, linii abrupte 

de despărţire a vocaţiei de impostură. ba chiar, dimpotrivă, există o zonă întinsă în 

care cele două sînt indiscernabile. Iar asta e chiar zona profitabilă şi favorabilă a 

imposturii. un scriitor lipsit de orice urmă de talent sau abilitate nici măcar nu e un 

impostor; e doar o victimă a propriilor iluzii. Impostura presupune aici oarece 

amestec, indiferent că el vine pe cale de mimetism, sau pe cale spontană. Ea lucrează 

în gramaje variabile şi interpretabile. Dacă ar fi să sancţionăm fără milă această 

zonă literară delicată, ar fi să facem masacru prea mare. Oricum, sociologii literari 

spun că puţine cărţi trec anul în care apar, aşa că există, totuşi, cineva care o 

sancţionează. Poate că nici posteritatea nu se prinde imediat la cazurile de impostură, 

dar pînă la urmă tot se prinde. Fireşte că ei îi vine mai uşor, întrucît are timp 

să discearnă şi să aştepte ca lucrurile să se aşeze. nu m-aş irita prea tare de impostura 

în artă; dacă există o critică funcţională, ea nu poate face prea mult rău şi nici 

viaţă lungă nu poate avea. Ea e eternă în prezent, ca fenomen etern al actualităţii, 

nu e eternă în sine. Cum ar veni, impostura e eternă, nu şi impostorii. 

nu m-aş irita nici de rescrierea biografiilor, de eroizarea lor. Se ştie că memoria 

eufemizează (uneori dramatizînd) şi eroizează. Iar dacă nu putem fi eroii propriei 

noastre biografii, măcar să fim eroii propriei autobiografii (dacă-mi permiteţi 

acest pleonasm). E o soluţie psihologică, nu neapărat o soluţie de artă.

GHEORGHE GRIGURCU 

ANChEtA VR 19 

IMPOStura La PutErEa SCrIItOruLuI rOMân 

Viciu general uman, impostura ia avînt în epocile instabile, dezechilibrate, tulburi, 

în care identităţile personale ca şi cele de grup pot fi mai lesne contrafăcute. 

astfel comunismul a devenit un Paradis pentru impostori. Crezul ideologic mimat 

ca şi acceptarea servituţilor propagandistice au deschis calea carierelor mănoase ale 

unor autori tineri şi le-au îngăduit unora vîrstnici a se compromite contra unor avantaje 

materiale şi de mediatizare. Mihai beniuc, Maria banuş, nina Cassian, Mihu 

Dragomir, Dan Deşliu, aurel baranga, Ion Vitner, Ov. S. Crohmălniceanu şi atîţia 

alţii s-au văzut cot la cot cu Mihail Sadoveanu, G. Călinescu, Camil Petrescu, ulterior 

arghezi. Cu inima strînsă suntem nevoiţi a-i trece pe cei din urmă la rubrica 

imposturii, căci nimic din scrisul lor anterior nu prognoza, nu justifica o apropiere 

de doctrina comunistă şi de punerea ei în operă. Ceea ce nu înseamnă cîtuşi de puţin, 

aşa cum pretind unii interlocutori ai noştri, certaţi rău cu bunul simţ, că nu-i socotim 

mari scriitori, coloane de susţinere ale literaturii noastre din interbelic, răstimp 

în care, din norocire, se aşează cea mai mare parte a creaţiei lor. Cineva ne-ar putea 

obiecta: de ce ne permitem să vorbim de impostura scriitorilor proregim, de după 23 

august 1944? n-ar putea fi la mijloc o convingere autentică, un entuziasm sincer, un 

idealism dezinteresat? Extrem de puţin probabil, ca să nu zicem imposibil. Chiar 

dacă am pune la socoteală simpatiile de stînga anterioare ale unora dintre ei, puţini, 

cum ne-am putea închipui că, în anii ’50, aceştia ar fi celebrat, în afara mistificării 

lozincarde şi a unor aranjamente de existenţă foarte profitabile, „progresul”, „viaţa 

fericită”, „eliberarea”, „construcţia”, „viitorul luminos” chipurile asigurate de o cîrmuire 

ilegitimă, abuzivă la culme? Chiar mai săraci cu duhul să fi fost, cum ar fi 

putut să nu vadă mizeria, minciuna, ideologizarea forţată, teroarea din jur? 

Explicaţia unui comerţ cu conştiinţele este, din păcate, de neînlăturat. La început, 

preţul plătit de autorităţi pentru „colaborare” era atractiv. ulterior, s-a tot diminuat, 

aşa încît acestea mizau mai mult pe reflexul condiţionat al supuşeniei, id est pe 

lichelismul cohortei de condeieri dispuşi a aşterne omagiile proceauşiste, fie şi întro 

atmosferă de relativ dispreţ pentru prestaţia lor. Fără însă ca exponenţii de frunte 

ai valului secund de oportunişti, afirmat în „epoca de aur”, gen Eugen barbu sau 

adrian Păunescu, să nu se căpătuiască zdravăn. au existat şi „realist-socialişti” 

păguboşi precum G. Călinescu, intrat, în ciuda strădaniilor sale de ataşament la 

„linia” partidului, într-un con al suspiciunilor şi hărţuielilor. Petru Dumitriu, care, la 

un moment dat, „a ales libertatea”, descinzînd de pe culmile succesului literar şi 

pecuniar de la bucureşti, n-a mai izbutit, aşa cum nădăjduia, să se impună ca un cap 

de afiş în Occident. avem motive a crede că o seamă de scriitori care nu s-au dat în

20 


lături de la encomii numeroase şi insistente depuse la picioarele regimului comunist 

s-au alăturat diasporei cu voia, dacă nu chiar la îndemnul acestuia. numele a doitrei 

critici ne stau pe buze, unul dintr-o generaţie mai vîrstnică… 

a fost oare impostura adeziunii la comunism compactă, continuă pe întreaga 

durată a acestuia? nu tocmai. Cîteva vedete ale literaturii oficializate au poftit să 

figureze şi-n topul unei „opoziţii”, atunci cînd cursul normalizării, chiar şi puternic 

contracarat de politrucii culturali, nu mai putea fi oprit. Deşi fără a-şi asuma riscuri, 

avînd grijă de a-şi păstra privilegiile dobîndite. De fapt, pentru a rămîne sub reflectoare 

şi pe mai departe. îi avem în vedere, întîi de toate, pe Eugen Jebeleanu, pe Geo 

bogza şi, într-o oarecare măsură, pe Marin Preda. La autorul Moromeţilor prevala 

însă în aşa grad ambiţia unei „puteri” personale în cadrul breslei, încît acesta nici nu 

şi-a îngăduit o mai accentuată desprindere de anvelopa mentală a „măreţei învăţături” 

comuniste, pledînd, pînă-n ultimul moment, pentru o literatură „revoluţionară”. 

numitul trio a întruchipat o foarte comodă „rezistenţă de cafenea”, desfăşurată între 

restaurantul uniunii Scriitorilor, Capşa, şi athenee Palace, deloc deranjantă pentru 

„foruri”, ba avem impresia că dimpotrivă, întrucît oferea avantajul unei aparente 

„democratizări”. un caz burlesc îl înfăţişează Ov. S. Crohmălniceanu. Campion al 

slujirii partidului, denigrator al valorilor, cerber la porţile cetăţii ideologice ameninţate 

de „otrava” influenţelor burgheze, pînă-n preziua „liberalizării” din jurul anului 

1965, s-a strecurat în noua formaţie, prima oară cu texte de-o scurtime penitentă, apărute 

în România literară, apoi, prinzînd curaj, printr-un discurs ce contrazicea total 

aserţiunile sale anterioare. Fără nici o remuşcare, fără nici o scuză. însă revenind cu 

promptitudine la matca „angajamentului” partinic, atunci cînd i se solicita aşa ceva, 

bunăoară pentru a-l osîndi pe nicolae breban, după defecţiunea politică a romancierului. 

Oscilînd între contrarii, ca un oportunist paradigmatic. 

Se poate pune întrebarea, dacă toţi cei care au semnat pactul cu Diavolul i-au rămas 

fideli pentru totdeauna. ne luăm îngăduinţa de a sugera cîteva excepţii. Dan Deşliu, 

care şi-a dat din timp demisia din partid, aducînd în mediile intelectuale o voce sonoră 

a protestului împotriva despotismului ceauşist, asumîndu-şi în felul acesta riscuri cu 

mult mai mari decît cele ale ultraprudenţilor „rezistenţi de cafenea”. La fel, a.E. 

baconsky, cel al ultimei etape, intransigent în estetismul său redobîndit, străin de orice 

concesie făcută celor cărora în juneţe n-a şovăit a le cînta în strună. De asemenea S. 

Damian, stabilit în Germania cu ani buni înainte de căderea dictaturii, întreţinînd relaţii 

cordiale cu I. negoiţescu şi cu alţi reprezentanţi ai diasporei noastre, vădind o desăvîrşită 

bună credinţă în comentariile pe care le-a putut publica în ţară îndată după 

decembrie, într-o conjunctură în care destui „anticomunişti” au ajuns să tune şi să fulgere, 

sub pulpana iliesciană, împotriva firavei opoziţii din jurul partidelor istorice. 

Dar aceste lucruri aparţin deja trecutului. în ce fel ne-am putea raporta la impostura 

confraţilor noştri în actualitate? Ce aspecte a luat o asemenea impostură în anii 

„tranziţiei”, pesemne încă neîncheiate, de la „democratură” la democraţie? 

reprezentînd eşalonul doi al partidului unic care s-a debarasat de eşalonul întîi, dar 

nu şi de năravurile totalitare, puterea instaurată la finele lui 1989 a ţinut a-şi înjghe-

ANChEtA VR 21 

ba la repezeală o curte din rîndul intelighenţiei. act nu doar de vanitate, ci şi izvorînd 

din dorinţa evidentă de-a avea o faţă mai îmbietoare în opinia publică, inclusiv 

în cea de peste hotare. un ecuson cultural la reverul postcomuniştilor încă 

nedezmeticiţi de comunism „dădea bine”, nu-i aşa? De unde a răsărit o echipă de 

personalităţi care posedau, ori cărora li se putea încropi acum o reputaţie de „disidenţi”: 

augustin buzura, Mihai botez, Paul Everac, Marin Sorescu, andrei Pleşu, 

aurel Dragoş Munteanu, nicolae breban, răzvan theodorescu. Fără zăbavă aceştia 

s-au văzut învestiţi cu înalte demnităţi de miniştri, diplomaţi, şefi de însemnate 

instituţii de cultură etc. acum, una din două: ori era vorba de opozanţi autentici 

ai comunismului, ce s-ar fi cuvenit a proba o disciplină a consecvenţei, şi atunci ne 

întrebăm cum de au marşat la învoiala cu „emanaţii” nu ai revoluţiei, ci ai structurii 

răsturnate, ori aveam a face cu oportunişti, cu inşi care au jucat pe mai multe 

cărţi şi înainte de cotitura din 1989. a treia explicaţie ne temem că nu încape. Ori 

impostori înainte de prăbuşirea „geniului Carpaţilor”, ori impostori după! 

aservindu-se guvernării Iliescu, ei s-au contrapus automat celor ce-şi exprimau 

dezamăgirea şi revolta faţă de deturnarea revoluţiei populare, adică veritabililor 

anticomunişti. acceptînd postura de exponenţi ai FSn şi PDSr, intrau în rolul 

similar deţinut de intelectualii ce s-au afiliat conducerii comuniste, după ocuparea 

ţării de către armata sovietică. Istoria se repetă, chiar dacă în formule părelnic mai 

blînde. Pe eşichierul vieţii politice, favoriţii comunismului „liberalizat” se situau 

faţă în faţă cu numele lăsate, din motive uşor de înţeles, pe dinafară: Monica 

Lovinescu, Virgil Ierunca, Ion negoiţescu, Paul Goma, Dorin tudoran, bujor 

nedelcovici, dintre cei ce se aflau în exil (şi s-a procedat de aşa manieră încît ei să 

rămînă înstrăinaţi), Doina Cornea, ana blandiana, romulus rusan, Gabriel 

andreescu, Ileana Mălăncioiu, dintre cei trăitori în ţară. 

tentaţia curţii de intelighenţi n-a dispărut nici ulterior. Guvernarea băsescu a 

ilustrat-o, bucurîndu-se de sprijinul aşa-zişilor „elitişti”, unul dintre ei înzestrat cu 

foarte importante dregătorii şi-n momentul Iliescu, ba chiar şi-n momentul 

Constantinescu, atraşi, se vede, de flacăra puterii în curs, gata a-şi suspenda spiritul 

critic, a-şi înghiţi mai mult decît fireştile disocieri faţă de aceasta, disocieri care, 

fie şi cu naivitate vorbind, erau de aşteptat din partea lor. E foarte greu de crezut în 

spontana admiraţie a distinşilor cărturari şi scriitori în cauză faţă de o figură precum 

cea a preşedintelui de azi, nu doar de o şcolire precară dar şi contaminată de 

un comportament de tip activist, cu trăsături doar uşor remaniate, întrupînd un 

autoritarism de mahala. La fel de greu de crezut e că „elitiştii” ar putea face abstracţie 

de descendenţa formaţiunii de guvernămînt, de care ne bucurăm în prezent, 

din trupul FSn, acesta trup din trupul ex-partidului unic. La fel de greu de crezut 

e că probăsescienii iau în serios inversarea – da, pur şi simplu inversarea! – orientării 

PDL, care, de la stînga sa organică, a virat peste noapte spre… dreapta. nu 

s-a oprit, măcar din decenţă, în centru! împrejurări din care se vede că arcanele 

imposturii la puterea scriitorului român sunt destule şi că e foarte probabil să ne 

mai vedem puşi în situaţia, nu tocmai agreabilă, de a mai reveni asupra lor.

22 

DORIN tUDORAN 



1. Suntem, cum să nu fim? Mai ales când este vorba de alţii. Când suntem noi 

înşine atinşi de puseuri de impostură, lucrurile sunt mai complicate. nici 

“aparatura” cea mai modernă nu ne ajută prea tare. Credem absolut tot ce ne pune 

într-o lumină bună, favorabilă şi ne îndoim, câteodată chiar vehement, când suntem 

prinşi cu imposturica…mică. 

Surprinderea celorlalţi “în flagrant de impostură” este oarecum mai uşoară. Dar 

şi ea este complicată tot de propria noastră duplicitate, ca să nu-i zic impostură. 

Depistăm două plagiaturi grosolane. Pe unul îl înfierăm energic, fiindcă aparţine 

unui ne-amic. Despre altul vorbim în surdină – oricum nu public – , între amici, 

fiindcă plagiatorul este un amic al nostru. 

2. Da. Există din ce în ce mai puţini “renascentişti” printre noi, oameni pricepuţi 

dacă nu chiar la toate, oricum la foarte multe. Cu toate acestea, numărul a-toateştiutorilor 

creşte exponenţial în fiecare zi. De la crainicul de televiziune care citeşte 

ca un papagal informaţii scrise de alţii şi habar nu are ce citeşte, dar zâmbeşte plin 

de sine, la parlamentarii prezenţi mai mult pe ecranul televizoarelor, decât în sălile 

de lucru ale instituţiei ce îi plăteşte. 

Faceţi un sondaj şi întrebaţi parlamentarii români care este diferenţa între o 

federaţie şi o confederaţie sau ce implică o republică prezidenţială în raport cu una 

parlamentară şi veţi fi sideraţi de răspunsurile pe care le veţi primi. 

Critica literară a devenit şi ea o meserie pe care o poate face oricine: dai un 

search/o căutare pe Internet. Găseşti sute de pagini despre un autor sau o carte. 

înveţi câteva fraze pe dinafară şi, după o vreme, nu doar cei cărora te adresezi, dar 

chiar tu însuţi începi să fii convins că ai şi citit cartea respectivă, autorul respectiv. 

Iată varianta păguboasă a „folklorului electronic”. 

3. Gazetăria şi politica au devenit două profesii dintre cele mai expuse imposturii. 

De aceea, dacă nu ştii foarte bine cu ce se ocupă unul sau altul, poţi lua un gazetar 

drept politician şi un politician drept gazetar. De altfel, nu ştiu dacă aţi observat, 

suntem chiar o ţară unicat: eu, unul, nu cunosc prea multe altele în care oamenii 

politici – mai cu seamă membri ai echipelor de guvernare, înalţi demnitari de stat 

etc. – să semneze rubrici permanente la gazetă. aş spune că un chirurg are o viaţă 

mai scurtă, ca impostor, decât impostorii din alte domenii. Sau aşa ar fi de dorit…

4. acel “De gustibus….” spune multe. uneori impostura “artistului” este ajutată 

de impostura “cunoscătorului”. asemenea tandemuri pot perpetua impostura pe 

termen lung. Găştile, coteriile, grupurile de interese joacă şi ele un rol determinant 

în cât de lungă poate fi viaţa imposturii artistice… 

rescrierea trecutului, mai ales în forma memoriilor, autobiografiilor, jurnalelor 

contrafăcute constituie o industrie înspăimântătoare. Daţi-mi un singur exemplu de 

Memorii, Jurnal, autobiografie post-decembristă care să înceapă cu: “am fost un 

fricos, un laş, uneori m-am pretat şi la câte-o turnătorie. regret, dar ăsta am fost.” 

Doar bietul tudor Postelnicu (“Am fost un dobitoc…”, parcă) a încercat genul cu 

degetul, dar el nu era scriitor... 

5. Depinde ce înţelegem prin eternitate. Cu ani în urmă, citeam uimit că printre 

savanţii unui anume domeniu ,“o eternitate” înseamnă fix “un miliard de ani”. 

Deci, două eternităţi = două miliarde de ani. 

nu mă pot pronunţa în legătură cu infailibilitatea eternităţii, când este vorba de 

depistarea şi deconspirarea imposturii. Să presupunem însă că Eternitatea este 

chiar Dumnezeu. asta înseamnă că, într-o bună zi, ne va spune cine este impostorul 

care se ascunde sub numele de Shakespeare. 

Vor exista atunci doar două probleme. Prima – dacă în momentul deconspirării 

divine vom mai şti ce înseamnă aia “Shakespeare”. a doua – dacă voi apuca 

momentul acela divin, pe mine unul nu mă va tulbura prea mult aflarea adevărului, 

fiindcă eu voi rămâne un mare fan al impostorului Shakespeare. 

Se cuvine să închei cu o urare adusă acestui gen de impostură: “La mai mulţi 

Shakespeare înainte!” 

ION VIANU 

ANChEtA VR 23 


Marile prietene ale imposturii, în viaţa curentă, sunt incultura şi sugestibilitatea. 

Marele ei duşman este simţul critic, calitatea complexă care provine dintr-o temeinică 

metodă de gândire, din refuzul de-a accepta adevărurile primite, din dominarea 

fricii de-a fi zdrobit de un interlocutor aflat pe o poziţie socialmente superioară, 

sau cocoţat pe un soclu. Cu cât o societate este mai puţin liberă, cu cât incultura 

este mai profund ancorată cu atât ea este mai dominată de impostură. Fiindcă 

impostura este forma cea mai elementară a voinţei de putere, este atitudinea morală 

prin care bruta încearcă să domine pe omul de rând. Dacă nu ar exista dispreţul

24 


pentru celălalt, nu ar exista nici impostura. nu ar exista această formă vulgară de 

megalomanie care calcă în picioare pe cel aflat în căutarea adevărului, măcar al 

unui început de certitudine în haosul moral al societăţilor de ieri şi de azi. nu vom 

putea niciodată elimina impostura, atâta vreme cât vor exista raporturi de forţă 

între oameni. Orice veleitate de-a convinge un individ sau un popor începe, în 

modul cel mai natural, cu afirmaţii „tari”, cu anularea simţului critic. numai în 

faţa rezistenţei, opuse de individ sau de public, unor afirmaţii incontrolate sau 

incontrolabile afirmaţiile încep să se rafineze, intrăm pe planul argumentaţiei şi 

acceptăm logica, ştiinţa. numai când societatea face un loc mai mare culturii, minimizează 

frica, instaurează cu forţă decalogică regulile dialogice, numai atunci 

impostura, adică forma cea mai elementară, mai primitivă, mai veche a voinţei de 

putere începe să scadă ca forţă. 

Expresia L‘état c‘est moi , eu sunt statul, prin care se definea absolutismul 

monarhic era contrariul imposturii. Era constatarea unei stări de fapt, o expresie a 

unui termen la care parveniseră societăţile medievale. Societăţile totalitare ale 

secolului al douăzeci şi unulea se bazează însă pe impostură. Fundamentală este 

proclamarea puterii populare, imprimarea în mentalitatea colectivă a convingerii că 

dictatura, omul providenţial, reprezintă mai bine interesele „poporului” decât 

mecanismul democratic. ridicarea acestui pseudo-adevăr la rangul de dogmă se 

însoţeşte de instaurarea fricii ca mecanism fundamental al mecanicii sociale. în 

acest caz, legea o fac tot atât afirmaţia peremptorie cât şi frica, frica fizică, frica de 

pierderea libertăţii şi a vieţii. 

Dar dacă impostura politică este brutală mintal şi primejdioasă pentru integritatea 

corporală, ea este şi fragilă. în lumea totalitară, simpla afirmare a libertăţii unui 

ins, oricât de slab ar fi el, oricât de dezarmat în faţa puternicului aparat de represiune, 

apare ca o inadmisibilă deviere şi chiar ca o primejdie insuportabilă. 

Disidenţa, în societăţile totalitare, nu este mai mult decât atât. într-adevăr, cel mai 

benign „nu”, care nici nu ar fi remarcat într-o societate democratică capătă, în 

lumile totalitare, un ecou care nu încetează să răsune. Şi dacă violenţa obosește, 

impostura începe să aibă zile grele. Este ilustrarea cea mai evidentă a proverbului 

buturuga mică răstoarnă carul mare . Cu mult mai rezistentă va fi impostura, care 

ia naştere şi se dezvoltă într-o societate relativ liberă. în fapt, ea trebuie să-şi ia o 

serie de precauţii, să-şi combine ţesătura de ficţiune, cu zone sau petece verificabile. 

aşa se preface impostura brută în sofism. 

însă impostura nu apare numai în contextul politic. Este mult mai răspândită. în 

general, ea se dezvoltă atunci când un individ se bucură de prestigiu. Cu atât mai 

influentă este impostura, cu cât se bucură profesia pe care o exercită, sau pretinde 

că o exercită impostorul, de un prestigiu mai mare. Prin urmare, nu numai politicianul 

şi liderul maselor vor deveni cu uşurinţă impostori, ci şi medicul, profesorul, 

preotul. Impostura se hrăneşte din nevoia de certitudine a omului. Iar nevoia 

de certitudine este cu atât mai mare, cu cât facem parte dintr-o lume mai haotică.

ANChEtA VR 25 

Şi cu asta vin la impostura contemporană. Eşecul ideologiilor, (superioritatea raselor, 

dictatura proletariatului...) ne aruncă azi în braţele unor caracatiţe cu braţe 

mai slabe, dar mai numeroase. nevoia de-a crede, aspiraţia către o formă de mântuire 

(nu neapărat cerească), face să rodească „ştiinţa” în forme din ce în ce mai 

baroce şi mai aberante. Este secolul esoterismelor de doi bani, al naturopaţilor care 

n-au păşit niciodată într-o margine de pădure, al religiilor inspirate de extratereştri, 

al scientologilor înfometaţi de bani şi de putere, şi al câtor alţii. Informaţia mediilor 

este atotputernică şi refractează prin unde (ele însele în căutarea sacro-sanctei 

„audienţe”), persuasiunea, exploatând credulitatea. 

Macrototalitarismul secolului douăzeci s-a dizolvat în mini-totalitarismul unor 

culte particulare. După ce ideologia înlocuise superstiţia, aceasta din urmă a fost 

înlocuită cu pseudoştiinţa. 

O întrebare a dvs. se referă la relaţia dintre artă şi impostură. nu există, după 

părerea mea, posibilitatea de-a livra o operă de artă reuşită, care să fie în acelaşi 

timp o impostură. arta (exemplul cel mai evident este arta literară) conţine în ea 

tot atât adevăr câtă frumuseţe conţine. arta tezistă, arta care înşeală pe spectator 

sau pe cititor, vrând să insinueze convingeri sau ideologii acolo unde este presupusă 

să aducă frumuseţe sau satisfacţie, se demască cu uşurinţă. Dar cultura artistică 

este şi ea expresia culturii în genere. Marile erori de gust se comit din incultură. Şi 

vor fi din ce în ce mai multe, într-o vreme în care învățământul umanist este într-o 

criză generală, mondială. numai aşa se poate întâmpla la ce asistăm azi, anume ca 

publicul să aibă mari dificultăţi în a lua drept mare poet un versificator, ceea ce 

este ca şi cum nu ai putea deosebi meseria de zugrav de cea de pictor. Prin urmare, 

coherenţa, originalitatea, bunul gust, toate proprietăţile intrinseci operei de artă 

elimină, prin definiţie, impostura. reciproc, locul unde se refugiază buna credinţă, 

onestitatea, cultul binelui este domeniul marii arte. Marea artă are proprietatea 

miraculoasă de-a salva chiar pe creator de propriile lui rătăciri. Eminescu este 

ultraconservator, reacţionar câteodată. Dar sensibilitatea rănită îi este congenitală, 

unită fiind indisolubil cu geniu-i al cărui izvor stă în aceast rană profundă. îl iertăm, 

îl adorăm. 

Dacă ne referim acum la folosirea literaturii ca o pledoarie pro domo sua, nu 

avem de spus ceva prea diferit de afirmaţiile de mai sus. Ceea ce este fals într-o 

povestire autobiografică se demască de la sine. Este lipsit de coherenţă, emfatic, 

narcisic. Legile autobiografiei şi ale romanului coincid în mare parte. Imaginaţia 

creatoare este arma cea mai puternică prin care adevărul îşi face drum în lume. Ea 

se deosebeşte clar de confabulaţie. nu trebuie confundate minciuna şi mitul. Ele îşi 

sunt chiar contrarii. 

Sunt categoric de părere că impostura nu rezistă la proba timpului. întemeietorii 

marilor religii au putut fi consideraţi la vremea lor impostori, nevropaţi, epileptici 

etc. Sunt uitaţi azi mii de fondatori de secte, dar marii inspiraţi nu. Ceea ce a 

putut să treacă, odată, drept pură exaltare, nebunie, a suferit o selecţie. umanitatea 

selectează arhetipurile. tot ce corespunde unei aspiraţii profunde, autentice a fiin-

26 


ţei umane se regăseşte în religiile care au reuşit. Chiar un ateu perfect ca S. Freud 

se crede îndreptăţit să afirme că religiile sunt depozitul natural al unor aspiraţii 

umane legitime (în Moise şi monoteismul ). 

Imposturile sunt trecătoare, dar impostura este eternă. atâta timp cât omul va fi 

dominat de voinţa de putere, el va începe să-şi exercite dominaţia prin impostură, 

şi numai după aceea va recurge la forme mai subtile, de persuasiune sau de violenţă. 

nu este de sperat că progresele ştiinţei şi ale raţionalităţii vor reduce impostura. 

Cât timp omul va fi om, va exista imponderabilul, ireductibilul la raţiune. în 

acest interstiţiu pasional se va insinua impostura. Omul este prin definiţie dezorientat, 

are nevoie să creadă. are nevoie de soluţii noi într-o lume veche. Este inevitabil 

să se strecoare falsificarea adevărului în această căutare plină de anxietate. 

Omul este sugestionabil. Chiar omul evoluat. în acelaşi timp, rezultă nevoia de-a 

rezista la minciună, la semi-adevăruri, la prejudecăţi. numai că dezvăluirea brutală 

a adevărului, reducţionismul, nu sunt armele cele mai bune în demascarea 

imposturii. nu trebuie înlocuită minciuna cu jignirea. Drumul omului cuminte spre 

limpezirea conştiinţelor este încetinit, presărat de obstacole. Orice pedagogie este, 

prin definiţie, lentă. Ea trebuie să ţină seama, nu numai de raţiune, ci şi de 

tendințele inconștiente. raţiunea şi emoţiile, ideile şi fantasmele au nevoie de 

nutriri diferite. în ce mă priveşte, cred că ideologiile, oricare ar fi ele, joacă un rol 

falsificator. Singură arta, toate genurile artistice, spun adevărul despre om (şi omul 

este în mijlocul lucrurilor). Cu o singură condiţie, pentru artă, să răspundă exigenţelor 

pe care chiar ea şi le formulează, de calitate artistică. Oricât de sceptic aş fi‚ 

Divina Comedie spune mai mult despre om decât un tratat de psihologie. 

Va reuşi epoca următoare să reabiliteze cultura artistică? – nu ştim. Cu toate 

acestea, de răspunsul la întrebare depinde viitorul nostru. Dacă arta rămâne doar 

divertisment, dacă se aşează ea însăşi, în mod oportunist, ca o activitate secundară, 

dacă degenerează în roman de aeroport, ne vom lipsi de un instrument puternic, 

singurul demn de încredere, în slujba falsificărilor. Drumul pe care se găseşte 

azi omenirea pare să fie acesta. Dar trebuie să recunoaştem că suntem incapabili să 

prevedem, chiar pe termen scurt (nici măcar meteorologia nu este o ştiinţă exactă). 

Istoria, istoria minţii omeneşti de asemeni, este imprevizibilă. recent am citit că în 

Statele unite o profesoară de la universitatea Harvard, de origine chineză, reabilitează 

confucianismul în educaţie, adică severitatea, accentul pus pe marea cultură. 

Poate că lumea de azi are o nevoie să se salveze mai mare decât avem tendinţa să 

apreciem.

GEORGE BANU 

MOARTEA COPILULUI 

Sau SEnSurILE unuI MOtIV tEatraL 

Un motiv şi arhitectura dezvoltării sale 

scena și textele 

Moartea copilului e un motiv recurent. revenind mereu, el sfârşeşte 

prin a se constitui în centru radiant, în „temă cu variaţiuni”, ca să folosesc 

un termen muzical. El se organizează în jurul unui personaj, 

copilul definit întotdeauna prin vârstă, fără identitate şi fără biografie, copilul sortit 

morţii, prin crimă sau accident. El este fie legat, prin legături de sânge, de o 

celulă familială, fie implicat, fără să vrea, în planul politic. Moartea copilului, dincolo 

de tot ce înseamnă ea ca tulburare morală, ca doliu personal, cristalizează un 

raport cu lumea, dezvăluie strategii de putere, concentrează temerile unei epoci. 

Motivaţiile prezenţei acestui motiv diferă în funcţie de momentul istoric şi de 

locul acordat copilului într-o societate dată, dar, în ciuda diversităţii autorilor, pe 

durata unei secvenţe temporale mai mult sau mai puţin lungi, câteva constante se 

observă. astfel se explică de ce „moartea copilului” poate avea uneori sensul de 

simptom difuz, revelator secret al zeitgeist-ului, spiritul timpului, cu tot ce implică 

el ca teamă şi relaţie cu valorile specifice unei epoci. în „moartea copilului” se lasă 

citită relaţia pe care o întreţine o societate cu posibila sa regenerare şi cu perspectivele 

sale de viitor. 

Pruncucidere şi crimă politică 

Ca de obicei, totul se află la început. Prima mamă care îşi ucide copilul este 

Medeea. Gest ultim, gest al excesului, al lipsei de măsură şi al derutei supreme. 

Pruncuciderea comisă de Medeea, emblematică şi reluată de nenumărate ori, distruge 

orice perspectivă de viitor, este actul care izolează şi interzice orice viaţă 

ulterioară. Pruncuciderea conduce la sihăstria unui personaj fără viitor. Medeea, 

care rupsese legăturile cu trecutul, prin asasinatul comis se vede în situaţia de a i 

se interzice viitorul, fiind pentru totdeauna ţintuită în prezentul actului său. 

Pruncuciderea este la origine înfăptuită de o femeie, iar femeile sunt, de-a lungul 

timpului, cele care o comit cel mai adesea, cele care sfârşesc prin a ucide copilul

28 

în numele unei sancţiuni sau al unei panici, mereu în afara oricăror norme. 

tot antichitatea oferă şi celălalt model, de data asta politic. Şi asta plecând de 

la dezbaterea creată în jurul soartei lui astyanax, aflat în centrul Troienelor lui 

Seneca : deşi Hecuba şi, în jurul ei, toate femeile, tinere şi mai puţin tinere, cer 

îndurare pentru fiul lui Hector, ulise nu se va lăsa înduplecat şi, în ciuda promisiunilor 

sale, îl va sacrifica. raţiunea politică este cea care i-o impune şi pe care o va 

invoca pentru a-şi motiva surditatea faţă de rugăminţile care se înalţă tragic din 

corul femeilor înecate de plâns ! Copilul, prin originea lui şi prin pulsiunea revanşardă 

de care, devenind adult, poate dispune, îi nelinişteşte pe tirani şi pe uzurpatori. 

Pentru a pereniza puterea ilicit dobândită, ei nu ezită, la capătul unui război 

sau al unei conspiraţii, să-l ucidă pe moştenitorul legitim, strategie unanimă care 

începe cu grecii şi se termină cu Stalin. astyanax rămâne o figură emblematică 

pentru toţi aceşti copii asasinaţi, al căror destin a fost evocat deopotrivă de 

Shakespeare şi de racine, care, şi ei, le-au sesizat mizele politice. Se crede că astfel 

se poate întrerupe filiaţia şi asigura perenitatea puterii. Odată copilul ucis, nu 

mai poate interveni nicio contestaţie, nu ne putem teme de nicio răzbunare. 

Securizarea stăpânului printr-o crimă preventivă ! De data asta e vorba de o afacere 

bărbătească. Dacă taţii nu ucid, deţinătorii masculini ai puterii n-au nicio ezitare. 

Crima pleacă de la o strategie prevăzătoare. Logicii distructive a Medeei, 

femeia trădată, îi corespunde logica prospectivă a politicienilor. La Medeea, pruncuciderea 

este o sancţiune, la ei, este o măsură de protecţie. 

O nelinişte generalizată 


Există un copil la Shakespeare, unul singur a cărui moarte scapă acestei logici 

binare evocate mai sus şi care anunţă viitoare morţi. E vorba de Mamilius din 

Poveste de iarnă, a cărui dispariţie misterioasă, străină de orice voluntarism, feminin 

sau masculin, se înrudeşte cu moartea secretă şi lipsită de vreun sens explicit 

a copiilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea, al căror trist precursor este. Copii nu 

ucişi, ci loviţi de un tragic cotidian secret şi imprevizibil. 

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, moartea copilului 

n-are nimic fortuit, ea revine constant şi devine un adevărat simptom. Motivul 

„copilului mort” circulă obsesiv de la o operă la alta. îl regăsim la Ibsen în Micul 

Eyolf sau Brandt, la Maeterlinck în Interior sau Moartea lui Tintagiles, la Cehov în 

Pescăruşul sau Livada de vişini, iar, mai târziu, chiar la Pirandello în Să-i îmbrăcăm 

pe cei goi. Motivele acestor decese diferă, dar ele par mereu să nu fie determinate de 

voinţa oamenilor : boli, mai mult sau mai puţin diagnosticate, accidente, înecuri, 

căderi... neprevăzutul tragic intervine de fiecare dată pentru a dezorganiza vieţi, a 

rupe alianţe, oficiale sau nu, într-un cuvânt pentru a deruta fiinţele care suportă şocul 

acestei dispariţii a copilului. Ele comportă consecinţe extreme, deoarece protagoniştii 

trebuie de fiecare dată nu numai să suporte prăbuşirea planurilor de viaţă, ci şi să 

trăiască sentimentul ruperii legăturii organice primordiale, legătura parentală. Şi ast-

SCEna ȘI tEXtELE 29 

fel, mortalitatea infantilă, curentă în epocă, mortalitate reală, este integrată – trebuie 

să insistăm – în mod simbolic în textele timpului. Ceea ce ne surprinde este că această 

mutaţie semnificativă – de la starea reală la tratarea simbolică – intervine la un 

moment istoric foarte precis. Secolele precedente cunoscuseră şi ele o mortalitate 

infantilă ridicată – Montaigne, extrem de prolific, nu îşi mai aducea aminte de numărul 

copiilor pe care i-a pierdut. Iar exemplele sunt nenumărate. Compozitorii, ca să 

rămânem în sfera artistică, sunt şi ei îndoliaţi de dispariţia copiilor lor, fără a mai 

vorbi de oamenii de rând. Şi totuşi, abia de la finele secolului al XIX-lea datele concrete 

legate de mortalitatea infantilă sunt convertite în motiv dramatic recurent. 

această conversie capătă sens prin unicitatea sa. Observăm mai întâi o schimbare de 

mentalitate – copilul este valorizat ! – dar şi o accentuare a doliului care apasă de 

acum înainte familiile burgheze, familii care nu mai cultivă aceeaşi fecunditate ca 

poporul de rând sau aristocraţia odinioară. Moartea copilului capătă de acum caracter 

diferit, mult mai dramatic. 

Motivul morţii copilului din secolul al XIX-lea e precedat de varianta sa melodramatică, 

în care regăsim cel mai adesea crima, premeditată sau accidentală, cu 

toate consecinţele pe care le antrenează la nivel familial. în melodramă, „regatul” 

din Shakespeare sau racine este asimilat unei proprietăţi sau unui castel pe care 

un intrigant vrea să pună mâna, o moştenire pe care doreşte să şi-o însuşească, 

diverse bunuri de care îi deposedează pe succesorii legitimi. apriori, puţin contează 

natura mediocră a motivaţiilor, instrumentalizarea crimei ţine de mecanismul 

deja evocat, propriu tragediilor politice. Diferenţa constă în faptul că, în melodramă, 

prin însăşi natura genului, intervine o răsturnare de ultim moment în care aflăm 

că crima n-a fost comisă – ciudată apropiere de soarta lui Oedip sau, mai târziu, a 

Perditei din Poveste de iarnă ! – şi care face posibilă reparaţia finală. Dacă actul 

crimei pare a fi efectuat într-un prim timp, el se dovedeşte în cele din urmă o înşelăciune 

a cărei denunţare finală atrage pedeapsa „monstruoşilor” vinovaţi. Variantă 

sentimentală a unui exces asasin care, altundeva, începând cu Medeea şi terminând 

cu Richard al III-lea, a dus la o concluzie tragică pe care, printr-o mişcare bruscă 

şi neaşteptată, melodrama o neagă sentimental. Pruncuciderea nu este aici decât o 

încercare mereu ratată ce permite melodramei, graţie acestei ultime surprize, să 

scape de tragic, să-i pedepsească pe vinovaţi şi să reinstaureze ordinea legitimă. 

„Moartea copilului” este un subterfugiu de construcţie dramatică. 

Chestiunea nu se rezumă doar la teatru. „Moartea copilului” are rezonanţă şi în 

sfera muzicii. Compozitorul ceh Smetana va scrie un celebru Trio pentru pian, violoncel 

şi vioară în memoria copilului său dispărut. un alt compozitor ceh, Dvořak, 

va dedica la rândul său un oratoriu, Stabat mater, defunctei sale fiice, moarte odată 

cu soţia compozitorului. Debussy are şi el o fiică moartă de tânără, căreia îi va dedica 

o operă. Saint-Saens a avut şi el doi copii al căror deces va avea impact asupra 

operei sale. Dar exemplul cel mai celebru rămâne faimosul ciclu al lui Mahler,

30 

Kindertotenlieder. L-a scris în amintirea micuţului său frate, a cărui dispariţie l-a 

afectat profund. alma Mahler îi va reproşa de a fi compus această operă, dat fiind 

că aveau un copil împreună, care mai apoi se va îmbolnăvi şi va muri, ca şi cum 

Mahler ar fi presimţit ceea ce urma să se întâmple. alma Mahler va mai avea o fiică, 

pe Marion, care va muri şi ea şi căreia alban berg îi va dedica celebrul său Concert 

pentru vioară. Copilul mort produce o experienţă tragică. Şi compozitorii o transfigurează 

în felul lor, mai abstract decât în teatru. 

în pictură, unde în general copilul apare ca imagine a fericirii şi a bucuriei de a 

trăi, „moartea copilului” intervine ceva mai târziu şi trimite cel mai adesea la calamităţile 

provocate de război. Pentru a-l invoca, se pictează sau se arată copii asasinaţi... 

tablourile în care apar copii morţi sunt de o violenţă insuportabilă şi se 

constituie într-un adevărat strigăt care dezvăluie, condamnă, acuză rănile războiului. 

Dar „moartea copilului”, datorită chiar violenţei pe care o comportă reprezentarea 

sa plastică, va face o carieră mult mai puţin importantă : acolo unde cuvintele 

evocă, sunetele sugerează, imaginile arată. Şi imaginile sunt insuportabile! 

La cumpăna dintre secolul al XIX-lea şi secolul al XX-lea, „moartea copilului” 

trezeşte spaimele reziduale pe care societatea credea că le poate tempera, chiar 

învinge graţie manifestărilor progresului atât de lăudat. Orgoliul acestui optimism 

raţionalist e sancţionat tragic de hazardul accidentului, care provoacă moartea 

copilului şi întrerupe brutal ciclul generaţiilor. acolo unde moare copilul nu mai 

există siguranţă în ceea ce priveşte succesiunea şi supravieţuirea familiilor. 

Progresul îşi pierde astfel virtuţile liniştitoare, iar perspectiva imobilităţii începe să 

mijească : accidentul morţii se sustrage viziunii securizante legate de performanţele 

tehnicii şi de încrederea pe care ele le generează. ameninţarea stagnării şi secarea 

fecundităţii le perturbă pe toate aceste fiinţe care şi-au pierdut copilul. 

Progresul şi certitudinile sale sunt destabilizate, perspectiva înnoirii e întreruptă : 

moartea copilului, aceasta-i alerta ! 

Revenirea Medeei 


în a doua parte a secolului al XX-lea, scriitorii, bărbaţi şi femei deopotrivă, au 

purces la revenirea Medeei. această revenire se explică prin hotărârile ce se cer 

luate în faţa dezastrului, dar se constituie de asemenea într-un exemplu afişat de 

emancipare a femeii care contestă puterea bărbaţilor. Pe de o parte, pruncuciderea 

originară implică discursul privind orice refuz de iertare – în secolul al XX-lea, al 

totalitarismelor, această chestiune reapare neîncetat ! –, iar, pe de altă parte, ea permite 

femeii să dobândească o identitate. această hotărâre extremă o plasează pe 

Medeea alături de figura Gorgonei, figura cea mai temută de greci, figură care 

inspiră o spaimă absolută şi-l zdrobeşte pe cel care o priveşte drept în ochi. Medeea 

supravieţuieşte suportând efectele gestului tragic suprem. acesta e paradoxul 

implicat de gestul său. în faţa dezastrului nupţial, Medeea refuză să i se facă milă 

de Jason şi declară război total tuturor celor care au contribuit la nefericirea ei.

Pentru ca nimeni să nu scape neatins ! Ca în acest spectacol rar cu piesa lui Heiner 

Müler, care este Medeea-Material, în regia lui anatolii Vassiliev. aici, mama care 

şi-a ucis copilul şi-a pierdut atât deprinderea de a vorbi cât şi condiţia sa de femeie, 

sfârşind prin a pierde tot... un autor german şi un regizor rus ştiau împreună mai 

bine ca oricine până unde poate merge distrugerea fiinţei ; propria lor viaţă le-a arătat 

în ce măsură totalitarismele sunt capabile să ducă la negarea omului. 

Cum să uităm că această revenire a Medeei a început la operă, că o femeie, 

Maria Callas, a fost cea care a impus-o, iar Pasolini a confirmat-o? La Callas, 

Medeea îşi îmbracă hainele mitice, în vreme ce în versiunile teatrale mai recente 

ea este acoperită doar de zdrenţele urii de sine şi de strigătul de revoltă care îi 

înăbuşă glasul. niciun spectacol modern nu se poate naşte azi decât din indispensabila 

lor confruntare. Ştim asta de la Dostoievski şi ai săi Fraţii Karamazov... 

nimic nu poate explica sau ierta moartea copiilor ! Doar în cazul Medeei ? 

aceasta-i întrebarea. 

Viitorul blocat 

SCEna ȘI tEXtELE 31 

Observăm în ultima vreme că „moartea copilului” revine, dar într-un mod diferit. 

această resurgenţă, întâmplare care merită să fie semnalată, chiar interpretată, 

a apărut asemenea celei de odinioară, la cumpăna dintre două secole, de data asta 

între secolul al XX-lea şi secolul al XXI-lea. tranziţia produce din nou efecte neaşteptate 

şi semnificative. La bond în Piese de război sau Scaunul , la Copi în Turnul 

de la Défense, ca şi la Sarah Kane în Distruşi, iar mai recent la Joël Pommerat în 

Neguţătorii, motivul revine, dar, radicalizat, deoarece se trece în mod radical de la 

„moartea copilului” la „uciderea copilului”. Ceea ce la precursorii recenţi se producea 

sub impactul bolii sau al accidentului rezultă acum dintr-o pruncucidere asumată. 

are astfel loc deplasarea de la „hazardul tragic” la „gestul tragic” deliberat 

şi voluntar. De data asta nu destinul, ci chiar mama este cea care ucide... uciderea 

copilului e înfăptuită întotdeauna de mâna femeilor! Femei-mame, dar femei singure, 

care luptă cu o dificultate de a trăi exacerbată, insurmontabilă: pentru a se 

apăra, ele se comportă asemeni Medeei, sub semnul căreia are loc gestul extrem. 

Medei moderne... Şi astfel motivul uciderii copilului trimite iarăşi, dar altfel, la tragedie. 

asasinarea copilului se produce în diverse feluri, prin înjunghiere, prin sufocare... 

dar întotdeauna din cauza aceleiaşi tulburări profunde. rătăcire fără ajutor, 

durere fără răspuns ! acest exces de suferinţă o împinge la pruncucidere pe mama 

care nu mai găseşte nicio ieşire din oroarea lumii. Dezarmată, în cădere liberă, lipsită 

de orice perspectivă, ea comite actul ucigaş. De data asta nu e vorba de a prevesti 

prin moartea copilului o viitoare stingere a speciei, o negare a raţiunii securizante, 

ci şi mai grav, e vorba de o moarte a copilului decisă, dorită, asumată.... 

aceasta explică şi dorinţa frecventă de a împiedica venirea pe lume a copilului 

nedorit : motivul avortului e recurent. îl regăsim în Lucru acasă al lui Kroetz, în

32 


piesele lui Michel Deutsch şi la mulţi alţii. teama de a nu putea asuma copilul în 

lumea de azi duce la uciderea sa în germene ! apoi, când totuşi se naşte, copilul e 

în pericol şi e deseori ucis ! Mamele, mamele mereu, nu sunt sterile, au dat viaţă, 

dar întrucât viaţa a sfârşit prin a le deveni insuportabilă, n-are niciun sens să mai 

continue. roditoare fiind, ele decid să facă lumea neroditoare ! Fără nicio protecţie 

din partea comunităţii, fără siguranţă sau orizont, ele se adâncesc în singurătatea 

crimei. Crima nu vizează, ca în cazul Medeei, un partener care şi-a încălcat promisiunile, 

nu e vorba de niciun Jason aici... crima se adresează lumii care a abandonat 

femeia şi a aruncat-o în impas. uciderea propriului copil – actul unei fiinţe 

fără soluţie şi totodată actul libertăţii absolute ! El conduce la acest hybris care este 

pruncuciderea. Lipsă de măsură imposibil de depăşit. O ştim de la Dostoievski şi 

ai săi Fraţi Karamazov... nimic nu poate explica sau ierta moartea copiilor ! 

bond, Sarah Kane, Pommerat... uciderea copilului se difuzează ca o dâră de 

pudră. Ea dovedeşte implicit o agresiune deliberată faţă de viaţa însăşi, în numele 

unei înfrângeri care atrage după sine dorinţa de a o sacrifica. în faţa neantului 

negru, opac, mamele refuză să-şi lase copilul ca pe o victimă supusă aneantizarii. 

având în vedere această lipsă de perspectivă, această negaţie tragică, ele procedează 

la fel ca preotesele templelor care ucid „dorinţa de a trăi”, doar că pentru ele, în 

logica lor, „a omorî înseamnă şi a salva”. De aceea mamele preferă pruncuciderea 

în locul sinuciderii. Şi astfel, prin actul cel mai violent pe care şi-l poate produce 

sieşi, femeia se îngroapă în durere. Se distruge... moartă vie ! tânăra ucigaşă se 

cufundă în tăcere şi în moarte. Fără nicio protecţie din partea comunităţii, fără siguranţă 

şi fără orizont, mamele se izolează în singurătatea crimei. S-au atins limitele 

tragicului. 

tranziţia dintre secolul al XIX-lea şi finalul secolului al XX-lea este aşadar 

tranziţia care duce de la „accidentul tragic” la „actul tragic”. Dincolo de o criză 

familială, el atestă teama de viitor. teama asumată şi deliberată, iraţională şi disperată. 

Prima care o încarnează este Medeea, dar urmaşele sale actuale constituie 

astăzi o cohortă tragică. Ele sunt mărturia unei tulburări mintale mai mult decât 

familiale, a unei înfrângeri totale căreia pruncuciderea îi apare ca un răspuns. 

răspunsul femeii asasine! Să nu vă mai rămână ţipenie de om când viaţa şi-a pierdut 

raţiunea de a fi ! no future. 

„uciderea copilului” şi „moartea copilului” – două etape ale aceleiaşi curse spre 

dezastru. Ipostaze ale vieţii întrerupte, refuzate sau interzise, altfel spus ale unei 

inaptitudini ontologice de a asigura regenerarea. Sub efectul hazardului sau al actului 

deliberat, este vorba, de fiecare dată, de stagnare. Două variante ale aceleiaşi 

inaptitudini de a produce...noul e soarta lumilor unde copiii mor sau sunt ucişi! 

GEOrGE banu 

În româneşte de LIANA LăPăDATU

OVIDIU IVANCU 

exerciţii de luciditate 

POEZIa întrE GuStuL PubLIC ŞI EStEtICă 

De câtva timp poezia a coborât pe stadioane. Sau, mai degrabă, în arenă 

se află nu poezia însăşi, ci ruda ei ceva mai puţin evoluată intelectualiceşte, 

versificaţia. Fenomenul pare a se fi produs cu o lentoare care nea 

scăpat tuturor. Zi de zi, secundă de secundă, poezia românească a parcurs drumul 

dinspre Poetica lui aristotel sau scrierile lui Maiorescu înspre arenele cu gladiatori. 

Când a început să se petreacă asta? Poate că tendinţa s-a manifestat pe la jumătatea 

secolului XIX, când s-a făcut simţită confuzia între poezie şi poezia utilitaristă. 

atunci, însă, metastaza a fost oprită de o generaţie de critici şi poeţi care s-a 

întors către estetică, culminând, desigur, cu Eminescu. Ceva mai bine de un secol 

mai târziu, cancerul a recidivat. El s-a numit proletcultism. numai că de data 

aceasta, niciun doctor priceput nu a fost pe aproape pentru a opri înaintarea unei 

tumori aparent benigne. Momentul de cotitură a fost marcat odată cu instaurarea 

deplină a unei confuzii regretabile: emoţia a substituit criterii estetice, catharsisul 

aristotelian, subtil, aproape metafizic, greu de înţeles şi digerat, a lăsat locul declamaţiei, 

metafora revelatoare a lui blaga a fost înlocuită de cea plasticizantă, de limbajul 

explicit, mobilizator. Şi, de parcă nu era şi aşa de ajuns, a dispărut rigoarea şi 

severitatea canonului. Poezia a încetat să fie sinteză a „condiţiunii materiale” şi 

„condiţiunii ideale”, devenind un prozaic demers de a răscoli sentimentalisme şi 

de a reitera clişee. 

aşadar, fenomenul poetic e astăzi la noi supus unei duble presiuni (a se citi, 

într-o versiune mai puţin eufemistică, „imposturi”). Pe de o parte, cazul adrian 

Păunescu ne arată că textul în sine e judecat în funcţie de facilitatea rimei şi minimalismul 

înflăcărat al ideilor, pe de altă parte poezia tânără românească e imposibil 

de clasificat şi calificat din cauza evidentei grafomanii postrevoluţionare şi a 

lipsei unei critici de sinteză. încearcă ceva Dan C. Mihăilescu în cele trei volume 

ale Literaturii române în postceauşism, însă demersul e insuficient şi focusat pe 

eseistică şi proză. Zilnic, apar în diverse colţuri ale ţării volume de versuri, uneori 

în tiraje ridicole gen 50-100 de exemplare, periodic se publică în reviste literare 

cronici de întâmpinare, aproape în exclusivitate favorabile. ne-am întors cumva pe 

la 1840, când Kogălniceanu remarca profunda fărâmiţare a literaturii naţionale şi 

lipsa regretabilă de criterii (Kogălniceanu însuşi făcea, de altfel, câteva confuzii

34 


regretabile în celebrul său manifest din Dacia Literară). Ca argument, vă propun 

un exerciţiu simplu: încercaţi să urmăriţi destinele poetice ale celor premiaţi în ultimii 

ani de edituri prestigioase gen Cartea românească sau de reviste literare de 

prestigiu. Cu puţine excepţii, numele celor laureaţi (vorbesc de generaţia tânără) 

sunt departe de a confirma. atât fenomenul Păunescu, cât şi debusolantul peisaj 

poetic contemporan sugerează un singur lucru: o lipsă de instrumente în analiza 

poeziei. Sau, mai bine spus, un soi de amatorism generat de ideea, în integralitate 

falsă, că poezia e lovită de subiectivitate într-o asemenea măsură încât despre orice 

poet se poate afirma orice, oricărui text putându-i-se lipi etichete dintre cele mai 

variate, începând cu deja supralicitata „genialitate”. 

Stilistica e căzută în desuetudine, fiind adesea privită în opoziţie cu modernitatea, 

rigoarea analizei e la rândul ei catalogată drept fanfaronadă de salon. 

Scabrosul, escatologicul şi câteva raportări la realitatea imediată (în stil optzecist) 

îşi fac loc în textele unora ca Dan Sociu, Stoian G. bogdan, Mihai Vakulovski sau 

alexandru Vakulovski cu aerul infatuat că ele ar reprezenta noutăţi absolute pentru 

poezia românească iar patetismul şi invocaţia de largă respiraţie din textele lui 

adrian Păunescu ne sunt şi ele prezentate ca fiind invenţii de ultimă oră. Că în 

cazul primilor e vorba de un filon venit pe direcţia bacovia-arghezi-brumaru iar 

în cazul celui din urmă de o prelungire anacronică a romantismului românesc de 

secol XIX gen bolintineanu, nu pare a mai interesa pe nimeni. Se cuvine amintit, 

ca relevant studiu de caz, şi pseudo-curentul literar denumit de Marius Ianuş „fracturism”. 

El e, oarecum, inedit, având un manifest teoretic (confuz), dar nebeneficiind 

de texte consistente care să-l susţină. apărut, după mărturia autorilor (Marius 

Ianuş şi Dumitru Crudu) „în noaptea de 10 spre 11 septembrie 98 (când am fost 

bătuţi pe stradă)”, acest curent literar are un singur avantaj major. E primul care 

poate fi datat cu precizie… a apărut, deci, fix în noaptea de 10 spre 11 septembrie 

1998 (e adevărat că nu cunoaştem cu precizie ora). în rest, textul-manifest e de un 

umor involuntar irezistibil. „Fracturismul are mai multe niveluri: socio-cultural, 

psihologic, estetic şi, în consecinţă, curentul nostru este reflectarea literară a unei 

realităţi noi. în plan politic este reprezentat prin anarhism” sau „Fracturismul desfide 

(sic!) şoarecii de bibliotecă şi poeţii premianţi, cât şi o poezie scrisă pe diplomele 

de absolvire a facultăţii”. aici, se ignoră şi limba română prin eludarea corelaţiei 

necesare la nivelul frazei între „atât” şi „cât”. Şi în fine, un ultim citat pe care 

personal îl prefer pentru doza lui de aroganţă şi ignoranţă: „Fracturismul, după ce 

a descoperit fisurile realităţii şi existenţei, vrea să instituie o legătură extrem de 

strânsă, o coeziune între felul cum trăieşti şi poezia pe care o scrii”. Superb!!! După 

ce, aşadar, într-o singură noapte cei doi au descoperit „fisurile existenţei”, s-au şi 

hotărât să reinstituie o confuzie de care generaţii întregi de critici literari, nu numai 

români, se străduiseră să scape. După ce aristotel vorbise de autonomia artei, după 

ce, la noi, Maiorescu insistase pe necesitatea separării autorului de textul său, după 

ce ni se puseseră tuturor la dispoziţie noţiunile de eu liric sau eu empiric tocmai 

pentru a face distincţiile necesare, vine fracturismul şi, cu o nonşalanţă de invidiat,

ESEu 35 

ne întoarce la un soi de critică literară de factură lombroziană. adică, ne spune 

fracturismul, un criteriu de evaluare a textului literar ar fi acela al concordanţei 

între „cum trăieşti şi poezia pe care o scrii”. După acest criteriu, Glossa lui 

Eminescu e invalidată. Păi nu spune acolo poetul „tu rămâi la toate rece”? în realitate, 

însă, implicându-se politic, Eminescu a creat o fisură intre ceea ce afirmă şi 

ceea ce face. Concluzia e una singură: când lipseşte instrumentarul teoretic, orice 

poate fi afirmat. 

Pentru a valida sau a invalida un poem, avem nevoie de o analiză pe trei paliere. 

Dacă, în final, textul analizat se plasează în grila superioară a tuturor celor trei 

paliere de analiză, ne aflăm în prezenţa unei poezii veritabile, dacă nu, în funcţie 

de profunzimea şi dimensiunea eşecului, ne găsim în faţa unei simple versificaţii 

sau a unui poem mediocru. ne interesează, deci: 1. textul ca text, 2. textul ca mesaj 

şi 3. contextul. Voi folosi ca exemplificare două poeme: Scrisoare (Lucian blaga) 

şi Rugă pentru părinţi (adrian Păunescu). 

1. Pe acest palier fundamentale sunt prospeţimea vocabularului, folosirea 

coerentă a sintaxei, sonoritatea internă a cuvintelor, tropii, capacitatea de a selecta 

dintr-un bazin sinonimic vast lexeme suficient de puternice pentru a reda substanţa 

poetică şi, nu în ultimul rând, cantitatea de cuvinte care, pierzându-şi sensul propriu, 

dobândesc unul figurat, literar, poetic. „Sunt mai bătrân decât tine, mamă,/ ci 

tot aşa cum mă ştii: adus puţin din umeri/ şi plecat peste întrebările lumii” (Lucian 

blaga). Observăm aici uluitoarea alternanţă a unui plan fizic, terestru, sugerat de 

lexeme precum „mamă” şi „bătrân” cu unul metafizic (vizualizaţi doar scena eului 

liric aplecat peste… „întrebările lumii”). Până la conjuncţia „şi” totul se desfăşoară 

în plan orizontal iar după aceasta întregul text capătă înălţime („întrebările 

lumii”) prin doar un verb la participiu, o prepoziţie şi două substantive, unul în acuzativ, 

altul în genitiv. O înălţare de factură oximoronică, de vreme ce, paradoxal, e 

sugerată de verbul „plecat”. Mijloace stilistice minime, forţă maximă de sugestie. 

De cealaltă parte, avem textul păunescian: „Enigmatici şi cuminţi/terminându-şi 

rostul lor/Lângă noi se sting şi mor/Dragii noştri, dragi părinţi/ Cheamă-i Doamne, 

înapoi/Că şi-aşa au dus-o prost/ Şi fă-i tineri cum au fost/ Fă-i mai tineri decât noi”. 

Ceea ce deranjează aici este neinspirata, aproape cacofonica alegere a adverbului 

„prost” şi repetarea unui imperativ urmat de pronume, „fă-i”. De altfel, alternanţa 

de vocative şi imperative conferă textului structura unui lamento patetic. Cu excepţia 

adjectivului „enigmatici”, toate celelalte lexeme sunt racolate din proximitatea 

unei cotidianităţi seci, prozaice. 

2. Mesajul poetic încorporează ideea poetică. Interesează aici puterea de sugestie 

şi putem considera un defect al textului mesajul explicit, frust, dez-ambiguizat. 

blaga apelează la intertextualitate. Cocoşul care cântă de trei ori („dar cocoşi au 

cântat de trei ori în noapte”), naşterea privită ca o expulzare „în lumină” (aici avem 

nevoie și de sistemul filosofic şi estetic blagian dezvoltat în trilogiile sale), sugerarea 

mitului lui Icar şi Dedal, a unei aspiraţii înăbuşite („trupul meu cade la picioarele 

tale/ greu ca o pasăre moartă”) sunt tot atâtea exemple ale unei idei poetice care

36 


nu se lasă uşor descoperită, ce solicită deopotrivă efort intelectual şi sensibilitate. La 

Păunescu, toate cele 38 de versuri sunt subsumate unui singur sentiment primar: 

acela al durerii faţă de pierderea fizică a părinţilor. în vreme ce la blaga, emoţia e 

puternică prin plasarea eului liric în mijlocul ei („nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis 

în lumină.”) la Păunescu eul liric face salturi derutante, e uneori exterior, contemplativ, 

integrat unui cor de bocitoare („Ia priviţi-i cum se duc/ Ia priviţi-i cum se 

sting”). 

3. Contextul literar presupune familiarizarea cercetătorului cu istoria literară. 

Cu alte cuvinte, se cuvine să descoperim dacă anumite mijloace stilistice sunt în 

acord cu ceea ce tacitus numea „saeculum”(„zeitgeist” la Herder, „spiritul veacului” 

la Eugen Lovinescu) sau dacă ele sunt ecouri ale unor epoci trecute, reverberaţii 

târzii ale unui mod de a scrie depăşit. tehnica refrenului, metrica ce supune 

textul la încorsetări ideatice, invocaţia, legătura cu socialul (părinţii care au dus-o 

„prost”), tonul minor-elegiac, uşoara tentă mesianică, patetismul pe linia Goga- 

Coşbuc, toate regăsibile în textul păunescian nu sugerează nicidecum un poem de 

secol XX. La blaga, însă, ritmul interior, intertextualitatea, planul metafizic, ideea 

de cunoaştere („numai ca să umblu printre lucruri”), frecvenţa oximoronului, reactivarea 

binomului filozofic adevăr-frumos, refuzul verdictelor şi sentinţelor morale 

sau moralizatoare, toate sunt apanaje ale poeziei moderne. 

Concluzia e aproape axiomatică, ea ţine de domeniul evidenţei odată ce se 

impune la finalul unei analize pe aceste trei paliere. Important este, atunci când discutăm 

despre poezie, să începem cu analiza şi, în măsura în care este posibil, să 

avem ca finalitate verdictul. Când, însă, considerăm drept criterii estetice exclusive 

emoţia colectivă, eventual cantitatea de lacrimi generată de recitarea textului 

sau forţa acestuia de a şoca, de a trezi instincte din zona lubricului (aşa cum face 

de multe ori poezia tânără românească), evident că poeţi gen adrian Păunescu 

devin geniali, poeţi gen Marius Ianuş sau Stoian G. bogdan devin profund originali, 

în vreme ce nume precum Eminescu, bacovia, arghezi, blaga, nichita sau 

brumaru par a sugera o zonă a minoratului, a unei lirici expirate.

MIHAI ZAMfIR 

VaSILE aLECSanDrI 

(1818 – 1890) 

clasici revizitați 

tradiţia şcolară îl consideră pe alecsandri drept cel mai reprezentativ 

scriitor paşoptist, iar opera lui – sinteză a paşoptismului. Caracterizarea 

este doar parţial exactă. Dacă, în tinereţe, el a putut trece drept un paşoptist 

tipic (nu doar pentru Moldova, ci şi pentru Muntenia), în a doua jumătate a vieţii 

traseul literar al autorului s-a modificat sensibil. trăind pînă spre sfîrşitul secolului, 

alecsandri a ţinut pasul cu secolul şi a depăşit considerabil paşoptismul iniţial. 

nici una dintre marile voci paşoptiste nu a avut un traseu similar: Heliade, 

alexandrescu, bolintineanu, negruzzi ori bolliac au rămas pur paşoptişti, indiferent 

cîţi ani au mai trăit după 1859, an la care mişcarea se sfîrşeşte în chip natural. 

alecsandri, în schimb, a început exact atunci o nouă viaţă literară. 

biografia sa este paralelă celei a lui Kogălniceanu ori Ion Ghica – studii în străinătate, 

la Paris, dar fără ambiţii ştiinţifice, pregătire şi participare la revoluţia de 

la 1848, protagonist în epoca unirii, personalitate politică şi culturală de prim rang 

în românia de după unire; spre deosebire însă de toţi paşoptiştii, el a practicat literatura 

de la debut şi pînă la sfîrşit, făcîndu-şi din literatură îndeletnicirea principală. 

Suficient de bogat pentru a şi-o putea permite, a vrut să se impună – şi a reuşit 

– mai ales ca scriitor, în defavoarea omului politic, a diplomatului ori a îndrumătorului 

cultural. La fel de precoce ca şi Kogălniceanu, descoperă literele la vîrsta 

de 20 de ani şi, spre deosebire de acesta, nu le mai părăseşte niciodată. 

Poezia lui alecsandri a fost preţuită în mod covîrşitor, atît în timpul vieţii, cît şi 

în deceniile imediat următoare: în conştiinţa publică, el a rămas „poetul”, „bardul 

de la Mirceşti”. Lectura contemporană a operei schimbă însă accentele, favorizînd 

alte zone; poate că deceniile următoare îl vor privilegia pe alecsandri-epistolierul, 

pînă acum ignorat, iar corespondenţa lui va ajunge cea mai preţioasă mărturie lăsată 

de autor – aşa cum sunt toate şansele să se întîmple cu bălcescu ori 

Kogălniceanu. Deocamdată să vedem ce rămîne din imensa operă alecsandriană, 

cîndva înălţată la ceruri, astăzi citită doar din obligaţie. Există însă şi obligaţii plăcute. 

1. Poezia nu ridică, la prima vedere, mistere insondabile: este cea a unui improvizator 

continuu, talentat, incapabil să reflecteze prea mult la ceea ce scrie.

38 


Definind modul în care şi-a compus primele poezii de succes, poetul însuşi va 

spune mai tîrziu: „Atunci scrisei sau mai bine zis improvizai cele mai bune poezii 

ale mele: Baba Cloanţa, Strunga, Doina…”. Citatul merită să fie reţinut. nu numai 

în cazul acestor doine, ci şi în cazul tuturor poeziilor reuşite, alecsandri ar fi trebuit 

să utilizeze verbul a improviza. Poeţii s-au încadrat dintotdeauna în două scheme 

de creaţie opuse: cea a perfecţionării continue de variante iniţiale şi cea a 

improvizaţiei, a redactării dintr-o dată a variantei definitive. L. Gáldi numea cele 

două structuri „beethoveniană” şi „mozartiană”. nu trebuie să ne întrebăm căreia 

dintre ele îi aparţine improvizatorul alecsandri. nimic nu e mai puţin eminescianbeethovenian 

decît regimul creativ al lui alecsandri. Opoziţia lui cu Eminescu 

întruchipează cele două prototipuri ale poeziei româneşti din secolul al XIX-lea şi 

dintotdeauna. 

Improvizaţia – de la cea mai inspirată la cea mai fadă – îi străbate versurile. 

Primul său ciclu erotic, Lăcrămioare, nu reprezintă decît jurnalul în versuri al iubirii 

poetului pentru Elena negri (întîmplată între 1845-1847), jurnal atît de exact, 

încît etapele iubirii pot fi urmărite poezie cu poezie. alecsandri dădea imediat 

impresiilor sale o formă versificată, parcă de frică să nu le uite. toate etapele biografiei, 

plecările din ţară ori revenirile, evenimentele istorice (revoluţia, înfrîngerea 

ei, exilul, unirea, domnia lui Cuza) s-au bucurat de celebrări poetice compuse 

în febra clipei. Dacă mai adăugăm zecile de improvizaţii pe albume, cu adresă precisă, 

intuim fondul ultim al acestui versificator extrem de volubil, volatil şi superficial. 

Chiar Pastelurile stau sub semnul aceleiaşi improvizaţii triumfătoare: toamna 

tîrzie a anului 1867, greaua iarnă 1867-1868, venirea primăverii şi apoi a verii 

lui 1868 vor fi consemnate pe viu, strict cronologic, prin celebrele Serile la 

Mirceşti, Sfîrşit de toamnă, Iarna, Gerul, Sania, Miezul iernei, La gura sobei, 

Viscolul, Sfîrşitul iernei, Oaspeţii primăverii, Cucoarele, Noaptea, Dimineaţa, 

Tunetul, Floriile, Paştele, Plugurile, Sămănătorii, Rodica. toate aceste consemnări 

poetico-meteorologice sunt cuprinse între noiembrie 1867 şi aprilie 1868. 

ultimul volum publicat de poet aduce o ultimă apologie a evenimentului curent: în 

Ostaşii noştri putem urmări campania militară de la 1877-1878, începînd cu zvonurile 

privind războiul şi pînă la întoarcerea în ţară a luptătorilor de la Griviţa. 

Veritabil jurnal poetic de front! 

Paşoptismul convenţional şi mediocru este, în poezia tînărului alecsandri, 

extrem de întins. Dacă poezia romantică din Muntenia, patronată de Heliade, s-a 

deschis sub auspiciile versului lamartinian, primele versuri scrise de alecsandri 

descind direct şi afişat din Lamartine. acest paşoptism de factură muntenească 

durează la poetul moldovean pînă spre epoca Pastelurilor. trei sferturi din ciclurile 

Lăcrămioare, Suvenire şi Mărgăritărele ar fi putut fi scrise de oricare poet din 

şcoala lui Heliade. „Sus, în taină dulce, pe-a nopţei senin/ Ca un vas de aur luna 

plutea lin.// Eram pe-un cal aprig care-ntrecea vîntul;/ Negrele lui coame atingeau 

pămîntul.// Ne duceam în cale precum visul duce,/ Ca genii de spaimă, ca două 

năluce.// Zburam noi pe lume precum gîndul zboară/ Cînd iubirea dulce inima-

CLaSICI rEVIZItațI 39 

mpresoară” (Visul). 

De cine să fie aceste versuri foarte aproape de parodie? De bolintineanu, am fi 

tentaţi să răspundem, de un bolintineanu aflat într-o zi proastă. nici gînd! Versurile 

provin din lungul poem Visul, ce deschide volumul Suvenire, şi ele au fost scrise la 

1843. în zeci de exemple, încă nu foarte „veselul alecsandri” pare ecou minor al 

lui bolintineanu, poet pentru care făcuse o adevărată fixaţie din moment ce îl considera 

„cel mai poet dintre poeţii Valahiei”. Vis de poet, din volumul 

Mărgăritărele, pare un bolintineanu parodiindu-l pe bolintineanu: „Ea era frumoasă, 

dulce-ncîntătoare/ Ca o floare vie căzută din soare;// Lumea-namorată şi 

de doruri plină/ O slăvea în taină ca pe o regină”. 

Imaginile lui bolintineanu şi lexicul acestuia îl urmăresc pe alecsandri constant; 

poeziile Bosforul ori Cîntecul Margaritei descind direct din Florile 

Bosforului, fără cea mai mică amendare a lui bolintineanu. 

Dar parcă numai bolintineanu! Pe malul mărei provine direct din Grigore 

alexandrescu şi chiar Heliade, obiectul glumelor lui alecsandri, lasă urme vizibile 

în poezia autorului moldovean. Ce să mai spunem despre zecile de improvizaţii, 

facile chiar pentru vremea în care au fost compuse şi căzute rapid în auto-parodie. 

Caducităţile întregii poezii paşoptiste defilează în strofele din Frumoasa copiliţă 

(domnişoarei Z. Filipescu), pînă la cele închinate domnişoarelor Maria Docan, 

a. Jora, Florescu, rosetti, natalia Ghica şi altor nume de rezonanţe aristocratice. 

Să fi vrut oare alecsandri să ironizeze, subtil, boierimea română? ar fi prea frumos 

să fie adevărat. 

Poetul descoperă un filon interesant doar atunci cînd are revelaţia poeziei populare, 

pe la începutul anilor ’40; culegînd primele mostre folclorice, lui alecsandri 

îi vine ideea de a compune poezie în stil popular. Ideea s-a dovedit extraordinară. 

Simţind că versul de sorginte lamartiniană cădea încet în desuetudine, devenind tot 

mai previzibil, poetul se gîndeşte că o soluţie ar fi opţiunea pentru forma diametral 

opusă – şi aceasta nu putea fi decît poezia populară. 

Frapat de noutatea şi mai ales de naturaleţea unui asemenea discurs poetic, 

alecsandri s-a decis să-l adopte imediat: dar sub ce formă? aici ne întîmpină cea 

de a doua mişcare inspirată a poetului; el a imaginat o variantă cu totul personală 

de folclorizare, prin care poezia „originală” să pară folclorică, iar cea propriu-zis 

populară, culeasă pe teren de el însuşi, să fie supusă unei corijări, care să o apropie, 

estetic, de rigorile poeziei culte. aşa apar Doinele (publicate în 1853 într-un 

volum de poezii originale), paralel cu poeziile populare, culese însă după propriul 

sistem. 

Originalitatea lui alecsandri constă în structurarea unei poezii aflate la jumătatea 

distanţei dintre folclor şi poemul cult; iau naştere versuri culte cu aparenţe 

populare atît de acuzate, încît un neprevenit le-ar putea considera folclor propriuzis. 

Paralel, întîlnim (în culegerea sa de poezii populare) texte ce se proclamă 

autentice, dar care sunt substanţial „îndreptate” de poetul însuşi cu atîta abilitate, 

încît acelaşi neprevenit le poate considera indubitabil folclorice.

40 


Doinele, prim ciclu autonom publicat de alecsandri, cuprinde unele dintre cele 

mai inspirate poezii ale autorului: Doina, Baba-Cloanţa, Sora şi hoţul, Strunga, 

Cîntic haiducesc etc. Poezia ce deschide ciclul a rămas emblematică: „Doină, doiniţă!/ 

De-aş avea o puiculiţă/ Cu flori galbine-n cosiţă,/ Cu flori roşii pe guriţă!// 

De-aş avea o mîndrulică/ Cu-ochişori de porumbică/ Şi cu suflet de voinică!// Deaş 

avea o bălăioară/ Naltă, veselă, uşoară,/ Ca un pui de căprioară!”(Doina). 

învelişul folcloric păstrează cu grijă iluzia: octosilabul trohaic tipic, monorima 

dominantă, simplitatea căutată a termenilor (este evitat orice neologism, oricare 

cuvînt din afara ariei semantice a satului); dar ansamblul este prea coerent pentru 

a nu fi rezultatul unei selecţii deliberate. Mai ales la capitolul figurativ, poetul se 

arată extrem de scrupulos: nici urmă din metaforele, personificările şi comparaţiile 

lamartiniene, nici un epitet noţional; rarele metafore (cu flori galbine-n cosiţă) 

provin din arsenalul imagistic popular. 

însă faptul că avem a face cu o poezie fals-populară iese la iveală, pentru că 

anumite procedee folclorice apar cu frecvenţă exagerată. Dacă diminutivarea descinde 

din folclor, cele 8 diminutive în doar 9 versuri marchează contribuţia brevetată 

a lui alecsandri. în această poezie, distanţarea intimă a poetului faţă de obiectul 

admiraţiei sale a ajuns perceptibilă; poezia se transformă într-un fel de sinteză 

a principalelor tipuri de doine existente. în Baba-Cloanţa, legenda populară devine 

pretext ludic pentru o farsă tragi-comică, în timp ce întîmplările din Sora şi 

hoţul ori Andrii-Popa sunt relatate cu un surîs complice, foarte departe de angajarea 

totală, proprie baladei autentice. 

autorul însuşi şi-a dat seama de noutatea frapantă a apelului la o poezie simplă 

şi naturală, dar şi de imposibilitatea ca această inovaţie să fie speculată la nesfîrşit. 

După şocul estetic provocat de Doine, alecsandri n-a mai cultivat maniera populară 

decît sporadic: nu ţinea să ajungă un fel de bard popular, atunci cînd aspiraţiile 

sale vizau mari înălţimi! a continuat să apeleze la folclor doar atunci cînd ritmul 

săltăreţ şi limbajul frust trebuiau să impună un adevăr general (vezi însufleţita 

Horă a Unirii); mai tîrziu, în Legende, apelul la folclor va viza un strat poetic 

adînc, aflat dincolo de versificaţie şi de terminologie. 

Cu o intuiţie plină de subtilitate, alecsandri reţine de la început din poezia 

populară mai ales melodia, muzicalitatea interioară, bazată nu doar pe versificaţie, 

ci şi pe un întreg complex lexico-figurativ. Sensibilitatea lui la folclor a fost multiplă. 

Prin talent mimetic, bazat pe o ureche muzicală neobişnuită, poetul – atras de 

folclorul italian, spaniol, ba chiar şi turcesc-arab – a scris poezii al căror unic merit 

constă în sugerarea unei vagi atmosfere orientale, hispanice ori italiene (Barcarola 

veneţiană, Canţoneta napolitană, Seguidilă, El R’ba). alecsandri trata folclorul 

străin cu aceeaşi nonşalanţă ca şi pe cel românesc. 

a compus poezii culte la limita folclorului şi a intervenit, pe nevăzute, în textul 

popular cules. aşa au luat naştere variate capodopere, în fruntea cărora se află 

Mioriţa. E greu de spus în care dintre cele două variante a fost alecsandri mai 

inspirat – probabil că în transformarea, după gust propriu, a poeziei populare.


Scriitorul evoluează însă odată cu secolul şi abandonează paşoptismul. Pragul 

anilor 1867-1868, cînd se apropia de 50 de ani, aflîndu-se vizibil „la jumătatea drumului”, 

semnifică schimbarea gravă a registrului poetic. acum, îşi găseşte o voce 

proprie, distinctă de aceea a colegilor de generaţie. biografia poetului acompaniază 

schimbarea. El renunţă complet la activismul politic, începe să dispreţuiască 

poezia „uşoară”, aspiră la monumentalitate, se clasicizează, se însoară. retras din 

viaţa publică, nu mai doreşte decît mandarinat cultural. avînturile vag revoluţionare 

ale paşoptismului vor fi abandonate în favoarea Junimii, grupare de care se ataşază 

spontan şi căreia îi va rămînea fidel pînă la sfîrşitul vieţii. Din paşoptist ajunge 

„convorbirist”. După ce publicase, după revoluţie, în Revista română a lui 

Odobescu (1861-1862) şi în propria sa revistă, România literară (1852), începe să 

publice la Convorbiri literare, la revista cea mai autoritară şi mai „serioasă” din 

ţară. Convins că ajunsese „numărul unu” al literaturii române, face tot ce-i stă în 

putinţă pentru a-şi consolida acest renume. 

noua fază debutează cu poeziile scrise una după alta în iarna-primăvara 1867- 

1868, Pastelurile. Cu Floriile şi Paştele, ne aflăm în primăvara anului 1868. 

Concertul în luncă datează din aceeaşi perioadă. I se vor mai adăuga unele tablouri 

de vară, compuse în anul următor, 1869, dar anotimpurile esenţiale fuseseră deja 

surprinse. 

La nivel formal, trecerea spre o nouă etapă e spectaculoasă. Pastelurile devin 

formă distinctă: dincolo de obligativitatea temei, existentă şi pînă atunci, poetul 

român introduce o variantă de poezie aproape fixă compusă din patru strofe. 

Strofele se constituie pe un principiu de simetrie binară, pînă atunci inexistent în 

poezia românească: strofe compuse mereu din 4 sau din 2 fraze; comparaţii avînd 

comparantul format mereu din 2 termeni, dintr-un nume însoţit de adjectiv: „Din 

văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,/ Lungi troiene călătoare adunate-n 

cer grămadă;/ Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,/ Răspîndind fiori 

de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.// Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge 

iar!/ Cu o zale argintie se îmbracă mîndra ţară;/ Soarele rotund şi palid se prevede 

printre nori/ Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.// Tot e alb pe cîmp, pe 

dealuri, împregiur, în depărtare./ Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare,/ 

Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,/ Se văd satele pierdute sub clăbucii 

albi de fum.// Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare/ Străluceşte şi dizmiardă 

oceanul de ninsoare./ Iat-o sanie uşoară care trece peste văi…/ În văzduh 

voios răsună clinchete de zurgălăi” (Iarna). 

un balans sintactic şi prozodic perpetuu, o obsesie a cifrei pare constituie structura 

profundă a pastelului; el denotă căutarea obstinată a echilibrului, cel puţin aparent. 

Clasicizarea din această fază a evoluţiei lui alecsandri înseamnă însă şi altceva 

decît echilibru afişat. Din Pasteluri a dispărut orice aluzie personală indiscretă, 

ca şi etalarea intimităţii, atît de frecventă pînă acum. Persoana I singular nu mai 

apare decît excepţional, fără emfază. Impersonalizarea textului se accentuează prin 

explorarea unor realităţi eterne care transcend clipa prezentă. aluziile mitologice

42 


survin la alecsandri doar începînd cu Pastelurile (femeia visată din Serile la 

Mirceşti este „acea Venus cînd a ieşit din unde”, iar La gura sobei schiţează o 

mitologie românească de inspiraţie homerică). trans-temporalitatea se înscrie cel 

mai clar în natură. Dintr-un colţ al luncii Siretului, de la Mirceşti, poetul contemplă 

natura universală şi veşnică. Poeziile sale descriu Iarna, Primăvara, Vara, 

Păsările, Rîul etc. ca entităţi indiferente la timp şi la loc. Dincolo de natura particularizantă 

a Moldovei, surprindem mecanica imuabilă a universului şi reacţia 

omului în faţa ei. 

tendinţa se accentuează în Legende, punctul maxim de evoluţie a poeziei lui 

alecsandri în noua ei fază. Stilistic, Legendele continuă Pastelurile, ducînd însă la 

limită anumite procedee descoperite aici. Şi Legendele sunt scrise într-un interval 

de timp relativ redus – între februarie 1872, cînd alecsandri citeşte la Junimea poemul 

Dumbrava Roşie, prima legendă din serie, şi începutul anului 1875; pentru un 

ciclu de dimensiuni epopeice, ritmul este mai degrabă alert. Vocaţia binară a versului 

se fortifică la nivel sintactic, de data aceasta cu o amploare verbală copleşitoare, 

imensă în raport cu forma strictă a Pastelurilor. 

în Legende şi Legende nouă, contemplăm o întreprindere de proporţii hugoliene, 

un fel de istorie fragmentară a Moldovei, plasată în decor legendar. au existat, 

în paşoptismul românesc, două direcţii poetice opuse, concurente pe parcursul 

deceniilor, cea lamartiniană şi cea hugoliană. Dacă lirismul romantic s-a născut la 

noi sub semn lamartinian, direcţia minoritară hugoliană a existat şi ea dintotdeauna, 

cultivînd o poezie socială, ironică, epică. Ea izbucneşte puternic abia în a doua 

jumătate a secolului, odată cu Junimea şi cu alecsandri, pentru a nu mai vorbi de 

Eminescu, cel din poemele epice de tinereţe. Pe alecsandri, La légende des siècles 

l-a condus spre legendele locale, după cum dramele istorice în versuri ale aceluiaşi 

Hugo i-au sugerat dramaturgia istorică din anii bătrîneţii. 

Instalat într-un fel de „clasicitate romantică”, autorul Legendelor preia limbajul 

Pastelurilor pentru a construi ample tablouri. rezultatul va fi dintre cele mai interesante, 

cu toate că legendele rămîn extrem de inegale între ele. Poemele compuse 

pe tema istoriei naţionale (Dumbrava Roşie şi Dan, Căpitan de plai) ori inspirate 

de istoria otomană (Murad Gazi Sultanul, Garda saraiului) sunt, de departe, cele 

mai slabe. Fastidioase şi de un dramatism factice, tablouri epice ample – grandioase 

în intenţie –, ele nu posedă vreo forţă internă care să le pună în mişcare, iar sutele 

de versuri din care se compun descriu la nesfîrşit ori rostogolesc nume proprii, 

în manieră evident hugoliană. Cînd vrea cu tot dinadinsul să ajungă Victor Hugo, 

alecsandri rămîne doar alecsandri. Eroii lui „de epopee” (Ştefan cel Mare, Dan) 

sunt figuri de mucava, extrem de convenţionale. 

reuşitele ultimei perioade de creaţie se plasează în zona legendarului popular 

şi a peisajului fantastic, adică acolo unde Legendele continuă spiritul Pastelurilor. 

Cînd poetul întoarce spatele istoriei pentru a regăsi eternitatea naturii, poezia se 

animă. nu istoria Moldovei i se potriveşte lui alecsandri, ci istoria universului, 

adică succesiunea anotimpurilor, legendele antropomorfice, natura în veşnică


schimbare (Legenda Ciocîrliei, Legenda Lăcrămioarei, Răzbunarea lui Statu- 

Palmă, Toamna ţesătoare etc.). 

Se întîmplă ceva benefic şi surprinzător cu stilul lui alecsandri din ultimii săi 

ani. Fără să fie vorba de vreo influenţă – imposibil de presupus, din raţiuni strict 

materiale – poeticitatea sa se apropie pe nesimţite de cea eminesciană din marile 

poeme epice postume, care vor ajunge la cunoştinţa publicului doar multe decenii 

mai tîrziu. acelaşi romantism fantastic, somnoros, aceeaşi cadenţă calmă a versului 

amplu, destinat să descrie un univers tot mai detaşat de recognoscibil, tot mai 

depărtat de lunca Siretului. Dacă adăugăm încărcătura lor legendară, ultimele versuri 

ale lui alecsandri sună ca fragmente încă nefinisate din Povestea magului 

călător în stele ori din Memento mori. De exemplu, Legenda Ciocîrliei este, ca 

tramă narativă, prefigurarea evidentă a Luceafărului, aflată încă la forma intermediară 

din Fata în grădina de aur. în aproximativ aceiaşi ani, fără să ştie unul de 

altul, doi poeţi moldoveni – unul aflat în expansiune genială, celălalt la apusul operei 

– dădeau romantismului crepuscular şi profund, romantism deja stins în Europa, 

o întruchipare verbală nouă şi asemănătoare. „Prin valuri spumegoase ce-n giurui 

se alină/ Cîntînd o melodie simfonică, malină,/ Ajunge Lia grabnic la insula dorită/ 

A cărei iarbă vie cu raze-i altoită./ Ea intră în palatul acel de feerie/ Cu iniman 

bătaie de dulce bucurie/ Dorind ca să-ntîlnească, temînd de-a întîlni/ Pe-acel 

care-au vrăjit-o aicea de-a veni.” (Legenda Ciocîrliei). 

înainte de a se fi întrupat în Dacia de basm din Memento mori, raiul cu semn 

romantic se ivea sub pana lui alecsandri în Legenda Lăcrămioarei. „În rai nici o 

minune plăcută nu lipsea,/ Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea,// Căci albele 

potire în veci tot înflorite/ Scoteau din a lor sînuri arome nesfîrşite.// Lumina era 

moale şi-ndemnătoare şopţii./ Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopţii.// Prin 

arbori cîntau pasări, prin aer zburau îngeri,/ Şi nu găseau răsunet în el a lumii 

plîngeri;// Căci era scris pe ceruri, pe frunze şi pe unde:/ „Nici umbra de durere 

aice nu pătrunde”. 

în imensitatea de versuri conformiste ale lui alecsandri, versurile de mai sus 

răsună ca o presimţire a marii poezii, trăită cu surprindere de însuşi autorul lor. 

2. Proza a fost considerată, pînă nu demult, partea cea mai rezistentă a operei 

prolificului autor; îndeosebi criticii care i-au detestat vehement poezia găseau în 

proză un fel de generoasă consolare. Examinată fără reacţii humorale, proza în 

cauză nu reprezintă însă o zonă superioară celei poetice. numai că spiritul ei nu e 

nici pe departe cel al poeziei omonime. Pe cît de elaborată şi uneori de artificială 

e poezia, pe atît de spontană şi naturală pare proza: sunt două entităţi complementare 

şi îţi vine greu să crezi că au fost compuse de acelaşi autor. 

Ca tematică, ca atitudine stilistică şi ca gen (prin excelenţă memorialistic), 

proza lui alecsandri se încadrează natural celei paşoptiste moldovene. Preocupată 

de surprinderea trăsăturilor perioadei de tranziţie de la fanariotism la europenizare, 

ea creionează o umanitate variată, pitorească, la fel ca proza prietenilor săi moldoveni, 

fără a etala însă ironia muşcătoare a lui Kogălniceanu şi nici adînca melan-

44 


colie a lui russo; cel mai mult seamănă cu proza lui C. negruzzi, deşi a lui 

alecsandri este mai variată şi mai spontană. Iaşul, capitala plină de contraste a unei 

ţări ce se trezea din somnul oriental, apare descris de toţi prozatorii momentului: 

imaginea oferită de alecsandri (Iaşii în 1844) este apropiată de realitate, fără ca 

blînda ironie care survine din cînd în cînd să altereze liniile desenului. 

Scriind mult şi fără mare alegere, alecsandri ne-a lăsat o cantitate considerabilă 

de proză. Dacă nuvela de debut, Buchetiera de Florenţa (1840), nu are nici o 

valoare şi dacă o mare parte a portretelor de contemporani ori studiile literare şi 

folclorice nu privesc direct literatura, există un grup de proze datînd din prima 

jumătate a vieţii autorului care rămîn pînă astăzi interesante. Exact ca la poezie, 

găsim şi la proză un prag cronologic bine marcat, situat tot în jurul anului 1870. 

Pînă la acea dată, prozatorul alecsandri scrisese nuvele de mici dimensiuni, schiţe 

pe teme contemporane, portrete (Borsec, Balta-Albă, Iaşii în 1844, Un salon în 

Iaşi, Istoria unui galbîn şi a unei parale). O singură zonă, prin excelenţă memorialistică, 

pare aproape exclusiv apanajul autorului nostru – însemnările de călătorie 

cu valoare literară. Voiajor insaţiabil, globe-trotter de vocaţie, alecsandri s-a simţit 

obligat să-şi consemneze în scris observaţiile de pe parcursul drumului. 

Odată cu intrarea poetului în cercul Junimii, paşoptismul va fi abandonat şi în 

proză. urmează o largă suită de rememorări, evocînd personaje cunoscute cîndva, 

amintiri din episoade cruciale ale vieţii (revoluţia şi unirea), suvenire din copilărie 

şi tinereţe. aproape lună de lună Convorbirile publică memorialistică de 

alecsandri sub diferite forme. în plus, scriitorul îi invită şi pe alţi contemporani din 

generaţia sa să-i urmeze exemplul. Curînd alecsandri se transformă într-un fel de 

„programator de memorii”, de păstrător – prin el şi prin alţii – al memoriei istorice 

şi culturale ca instituţie în sine. Datorită lui o bună parte a paginilor din 

Convorbiri se metamorfozează într-un fel de arhivă contemporană. Scriitorul se 

simţea dator să-şi exercite „regalitatea” şi sub această formă, oferind posterităţii o 

imagine convenabilă despre trecut, imagine la care el, alecsandri, să poată subscrie. 

Stilistic vorbind, ceea ce frapează la alecsandri este neglijenţa programată, 

intenţia autorului de a sugera că el doar improvizează, că nu construieşte după 

vreun plan, ci se lasă purtat de inspiraţia momentană. Şi-a concentrat eforturile 

explorării acestui filon literar, identificat încă din extrema tinereţe: 

„Iarna au venit aducîndu-ne cu ea plăcerile strălucite ale balurilor, primblările 

în sănii, conţertele încîntătoare, petrecerile teatrului, şi mai ales priveliştea drăgălaşă 

a focului în sobe. Eu care, slavă Domnului, sunt încă departe de a fi în 

numărul celor ce jălesc primăvara vieţii, găsesc o mare mulţămire a mă pune 

seara în faţa sobii şi a privi giocul fantastic a focului. Îmi place să reînviez în 

închipuire icoanele depărtate ce s-au şters odată cu trecerea zilelor şi să le înfăţişăz 

ca o panoramă dinaintea ochilor mei. Franţia, Italia, Germania ş.c.l. mi se 

arată atunci cu tot farmecul de care le împodobesc puterea suvenirelor. Cîte planuri 

de fericire, cîte casteluri de Spania rîdic în ceasul acela! Mă prifac îndată


într-un arhitect atît de măiestru, că mă mir eu însumi de frumuseţile operilor mele. 

Dar vroiam să vorbesc de Borsec, şi văd că m-am adîncit în idei filozofice asupra 

omului. Aşa sunt gîndurile ce se nasc în faţa focului, noaptea, cînd toată lumea 

odihneşte” (Borsec). 

Se găsesc în aceste prime rînduri ale primei bucăţi reuşite scrise de alecsandri 

şi oferite revistei Propăşirea (1844) toate calităţile şi defectele prozei autorului: 

cursivitatea sintaxei, obsesia de a nu plictisi cititorul, limba evoluată şi nuanţată, 

trecerea cu graţie de la o temă la alta; dar tot aici întîlnim narcisismul incurabil al 

naraţiunii la persoana I singular, pretenţia de a face „filozofie” acolo unde nu se 

produc decît locuri comune. abordarea de la egal la egal a cititorului în stil jovial 

cucereşte însă simpatia acestuia. 

în grupul primelor proze, Istoria unui galbîn şi a unei parale (1844) se detaşează 

ca valoare. Subiectul nu-i aparţine autorului, care adaptează cu această ocazie o 

nuvelă străină, dar „moldovenizarea” ei se realizează deja cu mînă de maestru: 

impresionanta galerie de personaje cuprinde toată societatea vremii, de la robii 

ţigani la marea boierime, trecînd prin ţărani, boiernaşi, negustori, militari, escroci. 

Modelul îndepărtat – o celebră nuvelă a lui Francisco Manuel de Melo din secolul 

al XVII-lea. Scrierea marelui prozator baroc portughez a fost tradusă imediat în 

spaniolă şi s-a răspîndit în întreaga Europă, creînd modelul naraţiunii picareşti ce 

are drept eroi monede vorbitoare. Dacă pretextul literar al nuvelei nu e inventat de 

alecsandri, în schimb virtutea literară principală a Istoriei unui galbîn – şi anume 

arta perfecţionată a dialogului – poartă semnătura distinctă a autorului român. Cele 

mai reuşite bucăţi în proză scrise de autor în tinereţe rămîn naraţiunile dramatizate, 

unde dialogul acoperă uneori întreaga suprafaţă a textului (aşa cum se întîmplă 

şi cu Un salon din Iaşi). 

însemnările de călătorie sunt, la alecsandri, mai interesante decît ale oricărui alt 

paşoptist. ahtiat după deplasarea în spaţiu, incapabil, literalmente, să stea locului, 

şi-a teoretizat pornirile încă din prima tinereţe. 

„(…) eu nu înţeleg călătoriile ca cei mai mulţi, adică: de a să face robul unui 

plan şi, în urmare, de a alerga ţintă pe linie dreaptă pînă la ţelul propus, fără a să 

abate din cale şi fără a îndrăzni a ieşi din rolul de maşină drumeaţă. Numesc voiaj 

acela singur care, liber de orice înrîurire străină, urmează numai capriţiilor vremelnice 

a închipuirei şi care ia fiinţă fără pregătire, precum şi fără scop hotărît. 

Adevăratul călător e acela care, cînd se porneşte la un drum, îşi propune să meargă 

unde l-a duce fantazia lui”(Iaşii în 1844). 

trei decenii şi jumătate mai tîrziu, călătorind – în condiţii infinit mai comode – 

pentru a cine ştie cîta oară de la Paris la Londra („zece ore sunt astăzi de ajuns spre 

a te transporta din capitala Franţiei… în capitala Engliterei”, spunea, în 1878, 

rememorîndu-şi misiunile diplomatice), el observă pe vaporul ce traversa Canalul 

Mînecii o figură pitorească de englez, „un John Bull scurt, gros, roş la faţă ca o 

rodie, roş la păr ca un morcov şi care venea tocmai de la Hong Cong în plimbare”. 

aproape bătrînul alecsandri, ce străbătuse în lung şi în lat lumea pe atunci

46 


accesibilă, nu-şi poate reţine cu această ocazie năduful: „O plimbare de trei luni de 

la China prin India! Fericit roşcovan!”(Misia mea la Londra). Pasionatul de călătorie 

uita instantaneu zecile de mii de kilometri pe care le parcursese pînă atunci şi 

îl invidia pe un om despre care credea că voiajase mai mult decît el. 

în cele mai bune proze pe această temă (O primblare la munţi, 1844 şi Călătorie 

în Africa, 1853), există, fără îndoială, o latură documentară ce poate reţine atenţia 

– bunăoară revelaţia folclorului, descoperirea munţilor Moldovei cu aceeaşi uimire 

cu care ar fi descoperit o ţară străină; apoi lumea Mediteranei, cu infinitele ei 

curiozităţi pitoreşti, ideea de a fi primul român explorator al africii etc. însă nu peisagistica, 

oricît de colorată şi de nuanţată (ca şi în poezie, alecsandri e cel mai sensibil 

la culoare şi la lumină), oferă originalitatea ultimă a scrierilor, ci propria postură 

de călător a scriitorului. Parcurgînd Europa şi africa, alecsandri îşi execută un 

involuntar autoportret; din notaţiile sale, aflăm mai mult decît ar fi dorit să ne mărturisească. 

anxios care se ignoră, el caută locurile cele mai stranii, doreşte să ajungă 

acolo unde nimeni n-a ajuns, alege traseele în funcţie de ecouri livreşti sau de 

poveşti auzite (asta se întîmplă mai ales în Călătorie în Africa). Voiajorul 

alecsandri e croit din altă stofă decît cea dunăreană. E cel mai puţin autohton dintre 

călătorii paşoptişti, nu are ambiţii pedagogice şi nici nu călătoreşte cu patria 

depărtată în suflet, cum făceau comilitonii săi. 

nu întîmplător se întovărăşeşte cu un englez extravagant, întîlnit din întîmplare 

la biarritz, şi îşi găseşte în el companionul ideal: alecsandri se ataşase deja 

instinctiv habitudinilor de voiaj englezeşti. Petrecînd săptămîni alături de angel, 

poetul moldovean adoptă treptat un aer extrem de british: nu mai e Vasile din 

Mirceşti, e un lord englez în căutare de inedit, speriat de fantoma spleen-ului, interesat 

de „sălbatici” şi convins intim că este infinit superior tuturor băştinaşilor carei 

ies în cale. 

însemnările sale se resimt intens de această psihologie a aristocratului. 

redactate aparent neglijent, ele caută întîmplarea bizară, le bon mot şi jocurile de 

cuvinte; sunt scrise de un european abstract. Dezordinea îl animă şi îl amuză, de 

aceea reproduce poezii publicate prin volume sau istorii care n-au nici o legătură 

cu călătoria (O intrigă la bal-masché, Toader şi Mărinda, Muntele de foc). Priveşte 

totul de la o înălţime pe care nici măcar n-o realizează, iar aerul ingenuu de superioritate 

nu-l părăseşte nici o clipă. Pretutindeni se consideră purtător al unei civilizaţii 

europene care, atunci, nu exista în românia decît în stadiu de proiect. 

în a doua parte a vieţii, specializat în memorii, aerul british al lui alecsandri nu 

numai că nu dispare, ci se accentuează. Faţă de toţi contemporanii săi iluştri (D. 

ralet, C. negruzzi, alecu russo, anton Pann), adoptă un ton protector, chiar şi 

atunci cînd personajul în cauză are o veritabilă statură de erou, la care poetul moldovean 

n-ar fi putut aspira niciodată (cum e cazul lui bălcescu). O face, ca întotdeauna, 

fără să-şi dea seama şi plin de bunăvoinţă 

De cîteva ori, literatura a contaminat însă rememorarea. nuvela Dridri, prefigurare 

moldavă a Damei cu camelii, scrisă într-o tonalitate mult mai destinsă şi fără


tragism, interesează astăzi nu prin episoadele ei franceze, ci prin cele descriind 

înfrîngerea mişcării de la 1848 din Moldova. Mărgărita, mărturisire autobiografică 

directă, rezistă lecturii doar în paginile iniţiale, care surprind aura indicibilă a 

întoarcerii în ţară după o lungă absenţă, fericirea regăsirii atmosferei locale, concomitent 

cu naşterea unei iubiri. în fine, luînd Scrisorile lui Ion Ghica drept punct 

de emulaţie, alecsandri încearcă să dea o replică prietenului său, devenit între timp 

un extraordinar prozator. Departe griva de iepure! Scrisorile semnate alecsandri nu 

sunt nici pe departe la nivelul ilustrului său corespondent. Vecinătatea „prinţului” 

n-a trecut însă fără urmări: parcă influenţat de superba proză a acestuia, textul lui 

alecsandri din Vasile Porojan ori din Introducere rezonează, fără voie, la cel al lui 

Ghica. bineînţeles că alecsandri nu-şi dă seama şi îl tratează pe Ghica de la egal 

la egal: „Hai să vorbim între noi, boierii, despre trecut şi despre cîte am făcut noi 

pentru ţară”, pare a-i spune el lui Ghica, prin aproape fiecare pagină din corespondenţă. 

Există un domeniu al prozei alecsandriene unde poetul scapă de orice constrîngeri: 

este corespondenţa lui privată, extrem de întinsă, desfăşurată pe mai bine de 

o jumătate de secol. aici alecsandri este – pentru o singură dată în opera lui – doar 

el însuşi. avea vocaţia, fortificată printr-un continuu exerciţiu, a scrierii de epistole; 

aproape toată viaţa a scris zilnic una sau mai multe. De unde un mirific spectacol 

al lumii traversate de scriitor, poate singurele lui pagini care se citesc şi astăzi 

cu real interes. 

Doar aici, în miile de scrisori trimise în cele patru vînturi, alecsandri şi-a putut 

valorifica talentul de a surprinde esenţialul situaţiei printr-o singură scenă, printrun 

singur portret. boierul răzbate şi aici, dar fără ostentaţie: bunul gust, delicateţea 

în raporturile umane, căutarea eleganţei şi a măsurii în formulare ne întîmpină 

peste tot. Surprindem şi o indiferenţă bine mascată faţă de oamenii şi de lumea din 

jur, reducerea naturală a întregului univers la dimensiunile persoanei epistolierului. 

Limba îi servea lui alecsandri în ocurenţă ca o mănuşă, de aceea a folosit-o 

intens, compunîndu-şi în ea un „stil epistolar”. au rămas de la alecsandri chiar şi 

cîteva scrisori în engleză, surprinzătoare prin corectitudine lingvistică: se întreţinea 

deci natural şi în această limbă, pe lîngă franceza, vorbită şi scrisă ca şi româna. 

Pentru cercetătorul dornic să vadă cum arăta viaţa romantică din românia, privită 

de un romantic lucid şi fără iluzii, corespondenţa lui alecsandri rămîne sursă indispensabilă. 

în ea, omul ni se dezvăluie mai pregnant decît în poezie, teatru ori proză 

artistică. Şi-a ţesut principala scriere a vieţii de-a lungul a peste 50 de ani, spontan, 

migălos şi, mai ales, fără intenţie. 

Stilistica spontaneităţii şi a naturaleţei, divagarea cu artă – iată sursa originalităţii 

lui alecsandri. După ce proza românească şi-a construit însă toate registrele 

posibile, această trăsătură – extrem de preţioasă în contextul epocii – nu mai pare 

la fel de interesantă. Perspectiva de civilizaţie din care scriitorul român a examinat 

lumea descrisă în proză devine însă pasionantă, pe măsura trecerii anilor. Există 

ceva ciudat în personalitatea lui alecsandri: paşoptist pur-sînge, împărtăşind idea-

48 


lurile şi eforturile generaţiei sale, el s-a situat de timpuriu pe o poziţie care nu mai 

aparţinea moldoveanului de la 1840, ci europeanului etern. încă din tinereţe scriitorul 

s-a văzut pe el însuşi sub forma unui „străin”, a unui étranger din Franţa secolului 

al XVIII-lea, ce parcurge Principatele ca un excursionist curios şi observă cu 

acuitate ceea ce localnicii nu observau. Călătorul înnăscut alecsandri a rămas tot 

un călător şi în propria sa ţară: 

„(…) ne întoarserăm la mal teferi, voioşi şi gata de a merge la balul ce se da 

în satul Balta-Albă. Acel bal, care era menit a-mi răsturna toate ideile mele asupra 

stării sălbatice a Valahiei, mă aduse într-o încîntare neaşteptată! Peste două 

sute de persoane adunate într-o sală mare ce purta numele de Cazinou alcătuia o 

soţietate cu totul evropinească, atît prin toaletele lor plăcute, cît şi prin a lor 

maniere civilizate. Cînd făcui cunoştinţă cu cîteva dame românce tinere şi frumoase 

şi cînd le auzii pe toate vorbind limba franţeză întocmai ca nişte pariziane, credeţi-mă 

că mă socotii în palatul încîntat al unui vrăjitor. Şi cînd se sfîrşi balul şi 

cînd ieşii din sală şi mă găsii iarăşi într-un cîmp pustiu, nu mă putui opri de a zice 

cu cea mai adîncă încredinţare: În adevăr, Valahia este o ţară plină de minuni! una 

din ţările care sunt descrise în Halima”(Balta-Albă). 

3. Teatrul a reprezentat vocaţia primordială a lui alecsandri. Poezia lui datează 

iremediabil în cea mai mare parte a ei; proza, încîntător-autobiografică, n-a fost 

luată foarte în serios nici măcar de autorul însuşi, care începea bucăţi de proză şi 

se plictisea să le mai continue; teatrul, însă, concentrează geniul cu care scriitorul 

nostru fusese înzestrat, geniu surprinzător, de mare precocitate şi perfect spontan. 

alecsandri este primul nostru dramaturg adevărat, ivit ex nihilo, fără să fi avut nici 

un precursor. talentul care să se dispenseze de înaintaşi a fost dintotdeauna un 

talent excepţional. 

Dramaturgul a scris enorm. timp de aproape o jumătate de secol, între 

Farmazonul din Hîrlău (1840) şi ultima variantă a dramei istorice Ovidiu (1886), 

a compus vreo 50 de piese de teatru, în diferite specii şi de diferite dimensiuni – 

comedii, monologuri, basme dramatizate, drame, drame istorice. Cantitatea se 

dovedeşte semnificativă; dacă poetul a versificat constant dar capricios, sub impulsul 

inspiraţiei, iar prozatorul a consemnat mai mult întîmplări din propria-i viaţă, 

dramaturgul a văzut în teatru un oficiu permanent, o meserie. a scris conştiincios 

piese de teatru, fie că inspiraţia îl vizita sau nu, parcă sub impulsul slujirii unei 

obligaţii asumate în secret. Instinctul său histrionic nu i-a dat niciodată pace. 

Precocitatea acestei vocaţii surprinde pînă astăzi. Şi-a dat seama de la vîrsta de 

20 de ani, după ce a luat contact cu teatrul parizian, spre ce trebuie să se îndrepte 

– spre teatrul comic – şi şi-a construit rapid o formulă proprie. Chiar şi Farmazonul 

din Hîrlău, debutul de la 1840, ne arată deja o surprinzătoare artă a dialogului; 

capodopera avea să se ivească peste numai cîţiva ani. Iorgu de la Sadagura, primul 

mare succes al noului comediograf de doar 25 de ani, demonstra stăpînirea suverană 

a schimbului de replici şi prefigura un „model alecsandri” al comediei româneşti. 

un an mai tîrziu, apărea cea dintîi capodoperă a teatrului comic de la noi,


Iaşii în carnaval (1845). Drumul se afla de acum trasat. toate marile comedii ulterioare 

refac modelul Iaşilor în carnaval, piesă prin care dramaturgul demonstra că 

se afla în deplinătatea mijloacelor sale înainte de a fi împlinit 30 de ani. 

Comparînd domeniile ilustrate de dramaturg, constatăm, poate cu surprindere, 

că el a atins marea realizare doar în comedii. apterul poet şi doar agreabilul prozator 

are, în comedie, zboruri înalte. Este unicul domeniu al operei unde bogăţia şi 

varietatea limbii folosite atinge cote neaşteptate. acest limbaj suculent şi inspirat, 

oglindă perfectă a românei vorbite la jumătatea secolului al XIX-lea, va fi utilizat 

pentru a da viaţă la zeci de personaje, cuprinzînd toată societatea secolului romantic. 

Citind comediile lui alecsandri, aflăm nu doar cum vorbeau atunci românii, ci 

şi cum trăiau, cum se comportau, în ce grupuri sociale erau împărţiţi. nici un alt 

romantic român, indiferent în care gen sau specie, nu a realizat o panoramă de asemenea 

dimensiuni a ţării noastre. 

în producţia dramatică a lui alecsandri există acelaşi prag cronologic din poezie 

sau proză. El se plasează tot pe la 1866-1867, după scrierea pieselor Concina, 

Millo director ori Arvinte şi Pepelea. Dramaturgul păşeşte apoi într-o altă fază a 

existenţei, ca junimist şi convorbirist, abandonînd din păcate teatrul comic. Ca 

probă supremă de „seriozitate”, va cultiva de acum încolo drama, pentru care nu 

avea reală vocaţie, fie sub forma dramei pe teme contemporane (Boieri şi ciocoi, 

1874), fie sub aceea a dramei istorice (Despot Vodă, 1879, Fîntîna Blanduziei, 

Ovidiu). Sînziana şi Pepelea, un basm dramatizat, nu mai are nimic comun cu 

marile comedii. în dramaturgia sa, abandonarea teatrului comic în favoarea dramei 

a însemnat o opţiune interesantă, dar riscată. 

După exerciţiul reprezentat de Iorgu de la Sadagura, prim succes al lui 

alecsandri, Iaşii în carnaval ne arată un alecsandri care şi-a găsit formula proprie: 

aceasta revine, repetitiv-triumfătoare, în aproape toate comediile. Ca şi în teatrul 

renaşterii, schema personajelor rămîne aceeaşi: cocheta între două vîrste, pilon 

central al acţiunii (la început se numeşte tarsiţa, ajunge apoi Zamfira, pentru a 

atinge apogeul în Chiriţa); soţul ei, boierul ruginit (tache Lunătescu, primă figurare 

a lui bîrzoi ot bîrzoieni); o tînără fată, în contrast frapant cu protagonista; în 

fine, tînărul bonjurist, alter-ego al autorului, eternul Leonil-Leonaş, maestrul intrigii. 

înconjurat de cîteva personaje adiacente, uneori mici capodopere caracterologice, 

precum în piesele cu Chiriţa, careul personajelor de bază reapare în majoritatea 

comediilor, fără să se schimbe, fără să plictisească. Dramaturgul a scris aceeaşi 

piesă, la nesfîrşit, amuzîndu-se copios cu reluarea cuplurilor deja familiare publicului, 

modificînd de fiecare dată intriga, fără a modifica însă şi personajele ori relaţia 

lor. Indiferent de valoarea literară, atît Piatra din casă (1847), cît şi Drumul de 

fier, scrisă după aproape 20 de ani, reiau acelaşi model al Chiriţelor. 

Conştient sau inconştient, dramaturgul cobora astfel cu secole în urmă, la originile 

comediei europene. De ce s-a încăpăţînat alecsandri să rescrie aceeaşi comedie, 

de ce şi-a botezat alter-ego-ul cu mereu acelaşi nume, contînd pe complicitatea 

nedezminţită a publicului? Şi-a dat, probabil, seama că sensul artei sale comi-

50 


ce rezidă în cu totul altă zonă decît în varietatea întîmplărilor, în răsturnări de evenimente 

sau în personaje inedite: genialitatea comediografului alecsandri se 

bazează pe savoarea replicilor, pe uluitoarea bogăţie verbală, pe utilizarea, cu talent 

de prestidigitator, a diferitelor registre stilistice proprii limbii române. n-a inventat 

personaje noi, a inventat doar replici memorabile. 

De altfel, nici urmă de imprevizibil în comediile lui: publicul ştia sau bănuia din 

capul locului intriga şi finalul, final pe cît de fericit, pe atît de aşteptat. Sub acest 

aspect, comediile lui alecsandri sunt „proverbe” mussetiene, întîmplări cu tîlc 

familiare publicului, cărora autorul doar le dă formă dramatică. unele piese pleacă 

de la formule populare sau pun riguros în scenă o zicătoare (precum Arvinte şi 

Pepelea). De asemenea, caracterul verosimil sau nu al întîmplărilor din piesă pare 

să fi fost ultima preocupare a lui alecsandri: scenele de iubire, de înfruntare, 

demascările şi împăcările se rezolvă aproape magic, prin intonarea cîtorva cuplete 

cîntate. trama epică a comediei este, în ochii autorului, mai degrabă o convenţie şi 

cade pe plan secund. Important rămîne schimbul de replici, deseori spumos ca o 

şampanie, ca şi atmosfera tipică, pe care autorul se pricepe să le construiască. 

Prestigios în regim verbal, alecsandri ne dezvăluie o limbă română a epocii de 

tranziţie de toată splendoarea. 

„CHIRIŢA (scoţînd capul şi primind omătul în obraz): Ce este? Ce-aţi păţit? 

Carnacsî! că era să mă chiorască! Cine azvîrle cu bulgări? Ce te-o apucat, mă 

rog, coţofano, de cîrîi ca cioara-n par? Ie sama la lucruri bine şi taci din plisc…Şi 

tu, mojicule, ce stai în capră ca un degerat şi nu zici surugiilor să meargă? Vai, 

bată-vă crucea mangosiţilor, c-o să-mi faceţi zile fripte. 

SLUJITORUL: Cucoană, cum îi numele dumitale? 

CHIRIŢA: Cum mi l-o dat nînaşul… Lipseşti d-acole!” (Chiriţa în Iaşi). 

Intrînd în lumea comediei sale, trebuie să laşi la poartă prejudecăţile realismului, 

ale similitudinii cu lumea din jur. Doar aşa se explică opţiunea lui alecsandri 

pentru cea mai „irealistă” dintre formele comice, pentru semi-operetă. Dacă am elimina, 

din comediile alecsandriene, versurile şi muzica, textul ne-ar curge printre 

degete. astăzi, pentru muzica pieselor, trebuie să solicităm memoria de spectacol 

şi imaginaţia, dar cupletele în versuri continuă să fie punctele nodale ale acţiunii. 

un personaj mai degrabă anodin şi şters, nicu Pîlciu din Piatra din casă, se salvează 

prin cuplete, după cum impozanta Chiriţă îşi dezvăluie caracterul de la prima 

apariţie pe scenă, reprodusă mai sus şi continuată în versuri: 

„Oricare jivină/ De amor suspină!/ Gîscîşoara gîgîieşte,/ Răţişoara măcăieşte,/ 

Stăncuşoara cîrîieşte,/ Harmasarul nechezeşte,/ Motănaşul miorlăieşte,/ 

Cucoşul codcodăceşte…/ Şi eu plin de jale,/ Îţi rostesc matale:/ Duducuţă dragă,/ 

S-o trecut de şagă” (Piatra din casă); „Lipseşti mojice!/ Lipseşti de-aice,/ Că-ţi 

sar în păr/ Şi te bat măr…/ Auzi dîrzie! blăstămăţie!/ Obrăznicie şi mojicie!/ În 

catastifuri el să mă scrie;/ Să-mi facă mie catagrafie,/ Parc-aş fi marfă de băcălie,/ 

Braşovenie sau lipscănie!” (Chiriţa în Iaşi). 

Culegerea versurilor din comediile lui alecsandri, cuplet după cuplet în ordi-


nea pieselor, ne-ar oferi o probă de inspiraţie şi de bogăţie verbală care îi face concurenţă 

lui anton Pann şi este uneori mai convingătoare decît volumele de versuri. 

în cele mai bune replici, autorul reuşeşte să menţină o înaltă temperatură comică, 

remarcabilă mai ales prin petulanţa dialogului. Contaminate de muzică şi de 

poezia cupletelor, replicile dobîndesc o muzicalitate aeriană, un soi de melodie pe 

care personajele şi-o transmit unele altora. nucleul ireductibil al talentului comic 

alecsandrian este indiscernabil cantitativ, misterios, precum al tuturor marilor dramaturgi. 

Specifică lui alecsandri este imaginaţia verbală dezlănţuită, pe care nici 

poezia, nici proza lui nu ne lăsaseră să o bănuim. replicile în registre diferite ale 

limbii se întretaie în fiecare scenă, oferind un peisaj multicolor fără egal. 

autorul rămîne imbatabil şi în utilizarea cu efect comic a limbilor străine. în 

Piatra din casă, doctorul Franţ rosteşte replici în germană, în româno-germană, 

pentru a fi apoi maimuţărit de ceilalţi. în Iaşii în carnaval, un turc, personaj anonim, 

figură de carnaval, apare în scenă doar pentru a demonstra cît haz au cuvintele 

româneşti combinate cu cele turceşti; în aceeaşi piesă, arhaicul paznic strigă pe 

ruseşte Raita!, sergenţii răspund în cor, în aceeaşi limbă, Niboisa!, pentru ca păzitorul 

vechii ordini, Comisarul Săbiuţă, cînd îi atacă pe presupuşii „revoltanţi”, să 

strige pe turceşte Iuruş! Două acte ale Chiriţei în provincie îşi extrag o bună parte 

a efectelor comice din stîlcirea românească a limbii franceze şi din replicile unui 

memorabil francez, Monsiu Şarlă. Iar cînd limbajul franţuzit bonjurist întîlneşte 

arhaitatea, efectele vor fi garantate, ca în scena culminantă din Chiriţa în Iaşi: 

„PUNGESCU: Dar, siarmantă demoazelă,/ Anima-mi de columbelă/ În etern te 

va iubi. 

CALIPSIŢA: Chel bonior. 

PUNGESCU: Aud? 

CALIPSIŢA: Mersi. 

BONDICI: Şi eu, tij, o, duducuţă,/ Să fiu bufnă, să fiu cuţă,/ Dacă nu te voi 

slăvi… 

ARISTIŢA: Pur tujur, tujur, mersi. 

CHIRIŢA (ieşind din odaia ei şi văzînd scena de mai sus, vine răpide şi întinde 

mînile deasupra lui Bondici şi a lui Pungescu): Amin! Vă blagoslovesc! Şi la capul 

altor fete! Luaţi-vă… însuraţi-vă… cununaţi-vă… împărecheaţi-vă…ca hulubaşii…şi 

ca cărăbuşii… Eu vă dau blagoslovenia mea… acum şi purure în vecii vecilor… 

(în parte) Of, slavă ţie, Doamne, că m-am cotorosit”. 

în deceniul 1850-1860, perioada maximei înfloriri a talentului său comic, autorul 

conştient de virtuţile prea-plinului său lingvistic a abordat specia monologului 

pitoresc. aşa-numitele „cînticele comice” reprezintă turul de forţă al legării unui 

personaj aproape abstract de o anumită formă de limbaj. acest personaj execută o 

confesiune în faţa publicului, dezvăluindu-şi personalitatea prin cîteva fraze. unele 

„cînticele” ating marea artă: Mama Angheluşa doftoroaia reprezintă o colecţie de 

false remedii care, aplicate, ar duce fiecare la uciderea bolnavului. Expuse pe nerăsuflate, 

în cîteva pagini, ele creează o mostră de comic uriaş, uneori lugubru. Iar

52 


Clevetici, cealaltă mică performanţă lingvistică, personifică discursul politic găunos, 

întors direct spre absurd, înainte ca I.L. Caragiale să fi făcut acelaşi lucru. 

naivitatea primordială a marelui comediograf alecsandri răzbate nu doar din 

indiferenţa lui suverană faţă de verosimil, ci şi din modul decomplexat în care el 

tratează însăşi convenţia teatrală. Dramaturgul plasează unele scene de comedie în 

decoruri foarte puţin conforme cu tradiţia teatrală canonică. actul secund din Iaşii 

în carnaval se petrece într-o noapte de iarnă, în centrul Iaşului; prima scenă din 

Chiriţa în Iaşi ne înfăţişează tot o seară de iarnă în capitala Moldovei, pe uliţa 

Păcurari. un oraş legendar e sugerat prin cîteva cuvinte: 

„Teatrul reprezintă partea uliţii mari despre Trii-Erarhi. Uliţa este pustie şi 

întunecoasă. La ridicarea cortinei un orologiu depărtat bate şapte ore şi, după ce 

încetează, culucciul strigă Raita!” (Iaşii în carnaval, act.II); „Teatrul reprezintă 

uliţa Păcurari plină de omăt; în stînga, în fund, se vede bariera închisă. La ridicarea 

cortinei, se aud chiote şi pocnete surugieşti. Începe a însera şi a ninge” 

(Chiriţa în Iaşi, act.I). Cîteva didascalii compun rapid o atmosferă, fără de care 

piesa şi-ar pierde sensul. 

Libertatea plină de naturaleţe cu care alecsandri tratează convenţia teatrală poate 

fi urmărită şi pe alte planuri. aşa-numita autoreferenţialitate, exaltată de proza contemporană 

şi absentă în teatrul romantic, îşi face o unică şi ciudată apariţie tocmai 

la autorul nostru. în actul II, scena VII din Chiriţa în Iaşi, Chiriţa se întoarce revoltată 

de la teatru, unde se reprezentase chiar piesa Chiriţa în Iaşi! – piesă, în ochii 

spectatorilor, încă neterminată şi despre care nimeni nu ştie cum se va termina. în 

casa văduvei afin, adică acolo de unde plecase, personajul Chiriţa continuă cu toată 

seriozitatea să ia parte la acţiune. „Lumea întreagă e o comedie”, spusese de mai 

multe ori alecsandri, şi el exemplifică adevărul făcînd-o pe Chiriţa să circule între 

două realităţi, pentru ea la fel de „secunde”. Suprapunerea dintre lume şi teatru pare 

o idee bine fixată în conştiinţa scriitorului, el însuşi om de teatru complet. După ce 

fusese actor într-o piesă a sa (Nunta ţărănească, încercare dramatică de tinereţe), 

alecsandri şi-a distribuit măiestria histrionică în cele mai variate circumstanţe ale 

existenţei: salonard strălucit, revoluţionar la 1848, cu tot ceea ce a însemnat asta ca 

spectacol, ministru, diplomat, personaj de prim-plan la curtea regelui Carol I, în 

fine, ambasador – iată tot atîtea episoade în care interpretarea de diferite roluri trebuie 

să fi fost esenţială. Cînd iubita lui, Elena negri, suferea, aproape muribundă, la 

Palermo în 1847, alecsandri n-a scris poezie disperată: pentru a o îmbărbăta – şi 

pentru a-şi da lui însuşi curaj – compune, în cîteva zile, comedia Piatra din casă, 

aflată, prin temă şi personaje, la mii de leghe distanţă de tragedia pe care amîndoi o 

trăiau. Ca să imagineze comedie, alecsandri a găsit oricînd resurse. 

Că avea teatrul în sînge – faptul pare astăzi evident. Doar un astfel de autor a 

putut da naştere personajelor tarsiţa, tache Lunătescu, cuplul bondici şi Pungescu, 

bîrzoi, dar mai ales Chiriţa. nume inventat, inexistent în patronimica noastră, 

Chiriţa intră viguros în scenă răspunzînd arţăgos paznicului de la bariera Iaşilor, 

transformîndu-se apoi într-un personaj dintre cele mai complexe: femeie coaptă, în


căutare de aventuri, dar posedînd şi un acut simţ al familiei; ridicolă prin comportamentul 

imediat, dar dorind cu ardoare modernizarea; autodidactă în franceză şi 

apreciind cu sinceritate învăţătura; călătoare la Paris ca să vadă lumea, se urcă în 

balonul dirijabil, dînd dovadă de mare curaj; îşi acceptă, înţeleaptă şi energică, 

înfrîngerile. Pe scurt, un personaj care s-a impus în teatrul românesc încă de la 

prima lui apariţie şi nu l-a mai părăsit pînă astăzi. Caragiale, unicul concurent al lui 

alecsandri pe teren comic, n-a îndrăznit să compună o replică a Chiriţei, deşi 

imitaţii de mîna a doua şi a treia ale acestui personaj vor popula comedia românească 

pînă în epoca interbelică. Proverbială în cultura noastră prin stil de comportament 

şi replici comice, Chiriţa este cea dintîi mare reuşită a teatrului românesc. 

în legătură cu comediile lui alecsandri, să observăm că mult discutata problemă 

a originalităţii lor nu poate fi pusă în termeni obişnuiţi: cu excepţia cîtorva prelucrări 

declarate, adică a unor amuzante rescrieri (Ginerile lui Hagi-Petcu este localizarea 

celebrei Le gendre de Monsieur Poirier a lui Émile augier), comediile alecsandriene 

pun complet în umbră obscura sursă de la care pleacă. Situaţie simetrică 

celei a lui Molière: nimeni nu mai ştie astăzi mare lucru despre uitatele piese spaniole 

ori italiene care au sugerat marile comedii moliereşti. în cel mai bun caz, evocăm 

aceste piese doar ca punct de plecare pentru Avarul sau Burghezul gentilom. La 

fel stau lucrurile cu alecsandri. Piesele bulevardiere cu care şi-a făcut el educaţia 

teatrală erau compuneri efemere, apariţii pasagere pe scenele pariziene din epoca 

restauraţiei, scrise de autori ce nu mai pot fi astăzi găsiţi nici în cele mai generoase 

istorii ale teatrului francez. Iar comediograful român a avut geniul adaptării temei 

date la realitatea locală: acest fapt cufundă de două ori în uitare modestul punct de 

plecare francez. Originalitatea lui alecsandri nu constă în intrigă sau în desfăşurare 

dramatică (adică în elemente preluate din alte piese), ci în atmosfera sută la sută 

moldavă, în strălucirea replicilor, în individualizarea lingvistică a personajelor. 

acest genial autor de comedii, care trăia teatrul prin toţi porii, prelua subiectele 

străine cu absolută nonşalanţă; imediat ce trecea la adaptarea unei anumite piese 

în româneşte, el uita cu toată sinceritatea de unde a pornit, convins intim că asta nu 

mai avea nici un fel de importanţă. 

abandonînd comedia în favoarea dramei, alecsandri a cîştigat pariul doar pe 

jumătate. De fapt, l-a pierdut. Devenind junimist, convorbirist şi primă figură a 

literaturii române, s-a simţit obligat să-şi cîştige o nouă onorabilitate şi în domeniul 

teatrului. Din păcate, Boieri şi ciocoi e o dramă tezistă, lipsită de inspiraţie şi 

jenant de caricaturală; iar Sînziana şi Pepelea, piesă prolixă şi fadă, administrează 

lecţii de morală şi de politică în aproape fiecare scenă. Mai reuşite vor fi dramele 

istorice în versuri. Dar aici tocmai în performanţa tehnică remarcabilă (compunerea 

în versuri a unor lungi acte stufoase) rezidă şi principalul handicap: autor dramatic 

care a mizat instinctiv pe spontaneitate, alecsandri se crispează atunci cînd 

îşi obligă personajele să vorbească în versuri. Modelul hugolian, strivitor ca autoritate, 

îl făcuse pe poetul român să rateze pe jumătate legendele istorice în versuri; 

îl va duce spre un rezultat asemănător şi în dramă.

54 


aparţinînd ultimei faze a versului alecsandrian, Despot-Vodă seamănă din multe 

puncte de vedere cu legendele. Există în această piesă cîteva monologuri inspirate; 

ele aduc suflul meditativ din cele mai bune legende, în aceeaşi rostogolire gravă de 

adevăruri morale, de reflecţii asupra vieţii. Găsim şi aici fragmente de meditaţie cu 

iz eminescian, care se revendică din zona sumbră şi sceptică a romantismului. La 

1879, anul apariţiei lui Despot-Vodă, Eminescu şi alecsandri semnau finalul romantismului 

european, Eminescu împrumutîndu-i, subreptice, dramaturgului aflat pe 

culmea vieţii ceva din poemul dramatic Mureşan: „Sunt trist ca clătinarea de arbori 

desfrunziţi/ Cînd suflă vîntul iernii pe codrii înnegriţi/ Şi-mi par că-s o ruină pe care 

buhna ţipă,/ Şi timpul odihneşte bătrîna lui aripă…/ Destin, destin năprasnic, în 

pumnul tău deschis/ Mi-ai arătat corona dincolo de-un abis./ Eu, orb, dorind lumina, 

eu, mic, rîvnind mărimea,/ Făr-a vedea abisul, văzui numai nălţimea./ Ce-am 

fost cînd, dintre oameni ieşind, am rupt eu rîndul?/ Culegător de umbră cu mîna şi 

cu gîndul.” (Despot-Vodă, actul V, scena 4). 

Cea mai reuşită dintre cele trei drame rămîne Fîntîna Blanduziei, şi nu întîmplător: 

e singura în care romanticitatea gravă şi sumbră se estompează, pentru a lăsa loc 

imaginii unei antichităţi calme şi împăcate, scăldate într-o lumină ireală; este exact 

imaginea despre roma antică pe care ani la rînd şi-o tot făuriseră romanticii. 

Obsedat nu atît de îmbătrînire, cît de pericolul dezactualizării artei sale, eroul principal 

al piesei, Horaţiu-alecsandri, afişează un stoicism de nuanţă mai degrabă surîzătoare. 

resemnat în ceea ce priveşte destinul său individual, bătrînului poet nu-i 

mai rămîne decît consolarea că opera îi va supravieţui şi că, în înfruntarea dintre 

iubirea terestră şi poezie, eroul va fi obligat de împrejurări s-o aleagă pe aceasta din 

urmă: „Fîntînă Blanduzie! vei deveni tu încă/ Celebră-ntre izvoare cînd voi cînta 

stejarul/ Ce-nfige rădăcina-i adînc în alba stîncă/ Din care ieşi vioaie şi dulce ca 

nectarul!/ Fîntîna mea iubită… […]/ Dar cine are parte de-al ei duios amor?…/ 

Poetul ce nu moare, sau omul muritor?/ Poetu-n veci e tînăr cînd omu-mbătrîneşte,/ 

Şi geniul, nu fruntea, încîntă şi răpeşte.”(Fîntîna Blanduziei, actul I, scena 4). 

Ovidiu este o piesă nesemnificativă, pentru că fericitul echilibru din Fîntîna 

Blanduziei nu va mai fi atins. Dar suntem deja în 1886! Sursele poeziei seacă la 

alecsandri în acelaşi moment cu inspiraţia dramatică. Finalul apoteotic, pe care 

alecsandri l-a căutat atît în poezie, cît şi în teatru, va fi ratat pe scenă: autorul de 

comedii rămăsese undeva departe în urmă. 

Spre deosebire de majoritatea romanticilor noştri, care par închişi într-un secol 

revolut, creatorul Chiriţei răzbate pînă la noi prin cîteva trăsături neaşteptate: 

comediograf de geniu, coautor al unor balade intrate în subconştientul cultural 

românesc (Mioriţa, Meşterul Manole şi alte cîteva), epistolier nesfîrşit şi neobosit, 

vorbindu-ne ca nimeni altul despre veacul al XIX-lea. această ultimă trăsătură, ce 

ţine mai degrabă de stilul existenţei decît de literatură, face şi ea parte cu drepturi 

egale din istoria culturii. Ca prezenţă semnificativă în viaţa ţării sale şi a secolului 

– alecsandri n-a fost egalat, la noi, de nimeni. 

MIHaI ZaMFIr

ION BOGDAN LEftER 

SCrIErI Cu MaI MuLţI autOrI 

viaţa literaturii 

Colectivismul auctorial: din vremurile folclorice şi pînă-n zilele noastre 

Literatura cu autor colectiv nu e o noutate, ba chiar am putea spune că… 

dimpotrivă: de-acolo s-a pornit, în epocile folclorice, cînd toată producţia 

aşa-zis „literară” (de fapt performată, cîntată, descîntată ş.a.m.d.) era 

orală, colectivă, anonimă. în antichitate şi apoi în Evul mediu s-au parcurs treptele 

către „individualizarea” autorului, cu încă numeroase cazuri de colaborare, de 

preluare a subiectelor sau a textelor. Sînt perioadele din care ne-au rămas opere, 

uneori şi capodopere cu autori necunoscuţi sau incerţi, ceea ce a lăsat posterităţii 

loc pentru dispute şi argumentaţii ale experţilor, înclinaţi – bunăoară – să „mute” 

din cînd în cînd cutare piesă din contul lui Shakespeare în cel al lui Marlowe sau 

invers. Incertitudinile de acest fel sînt uneori consecinţele neglijenţei din vremuri 

de instituţionalizare precară a culturii, cînd producţia curentă nu era înregistrată şi 

catalogată, dar în multe alte cazuri e vorba şi despre importanţa încă scăzută a 

paternităţii creative. Mult timp, talentul a trecut drept vocaţie artizanală, drept 

„meşteşug”, artele nefiind percepute ca expresie a individualităţii, ci a colectivităţii 

sau a divinităţii. Constituirea conceptului de autor aşa cum îl ştim de un secoldouă-trei 

încoace a fost lentă. un simptom: abia modernitatea face din furtul de 

operă o infracţiune, definind plagiatul şi legiferînd penalizarea lui; înainte, preluările 

erau frecvente, transferurile de motive, teme, subiecte – monedă curentă. 

nu înseamnă că în perioadele recente auctoriatul colectiv dispare complet. are 

– însă – cu totul alt statut: nu mai derivă din „anonimatul” creaţiei, ci devine o decizie 

conştientă, cu motivaţii precise, fie că e vorba despre asumarea unor afinităţi, 

fie că participanţii îşi propun experimente sau jocuri creative. Scrierea împreună, 

prin alternanţă marcată ca atare sau în ansambluri cu contribuţii indiscernabile, e 

acum, pentru moderni şi pentru postmoderni, o formulă demonstrativă, o soluţie de 

compoziţie, un gest asumat. 

tipologie sumară: volume colective cu contribuţii juxtapuse, tip „antologie de 

grup” – colegială, amicală, de cenaclu, „generaţionistă” şi în alte posibile feluri; 

poeme cu versuri sau secvenţe scrise succesiv de către semnatari (caz extrem: 

„cadavrele delicioase” ale avangardiştilor, care adăugau fiecare cîte un rînd, fără să

56 


le ştie pe cele de dinainte); romane cu subiect dezvoltat din aproape în aproape de 

către autorii participanţi; volume cu autori fictivi sub ale căror nume se ascund 

echipele adevăraţilor producători; cărţi în dialog, şi anume nu de interviuri, deci 

reprezentative doar pentru cel/cea/cei/cele care răspund la tirul întrebărilor, ci cu 

autori care discută pe picior de egalitate, participînd solidar la mesaj; şi aşa mai 

departe. 

Cazuri foarte rare: ale autorilor care nu compun decît împreună. tandem de 

notorietate internaţională: Ilf şi Petrov. Echivalenţi cinematografici: fraţii italieni 

taviani sau fraţii americani Cohen, celebri în ultimele decenii. 

Exemple româneşti. Un caz „preistoric”. 

Cîteva experimente moderne şi neomoderniste 

Săracă la începuturi, cu un start mult întîrziat, literatura română nu posedă nici 

în vremurile mai apropiate de noi un bilanţ bogat în materie de experimentalism în 

general, de jocuri colective în special. totuşi, un inventar se poate face. 

în preistoria domeniului, printre călugări plagiatori avant la lettre şi interpolatori 

ingenui, găsim şi cazuri elocvente de continuare a unor scrieri de către alţi 

autori. Cel mai cunoscut: Letopiseţul Ţării Moldovei, luat de la începuturi, „de la 

rîm”, de către Grigore ureche, depănat atît cît l-au ţinut curelele, punct din care 

sarcina a fost preluată de Miron Costin, pentru ca abia Ion neculce să aducă la zi 

cronica. Le-a lipsit – evident – conştiinţa literară, căci nu scriau ficţiune, făceau 

istoriografie; dar tot atît de evidentă este şi lipsa de orgoliu auctorial a lui Costin şi 

a lui neculce, cărora li s-a părut firesc să ducă mai departe firul poveştii înaintaşului. 

Cîteva exemple în modernitate: Caleidoscopul lui A. Mirea (1908) şi celelalte 

texte, originale şi traduceri (din franceză), ale lui Şt.O. Iosif şi Dimitrie anghel, a. 

Mirea fiind pseudonimul tandemului; experimentul pe care G. Călinescu a încercat 

să-l provoace, invitînd mai mulţi prozatori din epocă să participe la scrierea unui 

roman colectiv (proiect eşuat); mici combinaţii avangardiste, precum „pictopoezia” 

– bi-artistică – a lui Ilarie Voronca şi a lui Victor brauner (fără alte exemple 

reputate). 

După al doilea război mondial, sub comunism şi pînă la postmoderni, atmosfera 

rigidă a regimului politic şi apetitul ludic scăzut al neomodernilor noştri explică 

raritatea jocurilor literare de acest fel. Greu de găsit exemple. în perioada stalinistă, 

cînd devenise un autor interzis, Vasile Voiculescu a continuat poemele cu formă 

fixă ale lui Shakespeare în Ultimele sonete închipuite ale lui… (publicate postum). 

Gest cu aparenţă postmodernă, risipită de cuminţenia clasicizantă a versurilor. 

Convergenţă intenţionată a abstracţionismelor lirice şi vizuale în Epica magna 

(1978) şi Operele imperfecte (1979), cu poeme de nichita Stănescu şi desene de 

Sorin Dumitrescu.

Jocurile postmodernilor 

VIața LItEraturII 57 

în schimb, postmodernii, ludici prin excelenţă, vor trece cu mult mai mult chef 

la fapte şi vor furniza exemple mult mai numeroase de experimentalism colectivist, 

şi înainte, şi după căderea regimului comunist. „Precursorii” se apropiaseră şi ei de 

formulă. Poezia şi desenul stau alături în volumul Amintiri (1973), compus din 

două secţiuni cu versuri semnate de Leonid Dimov şi M. Ivănescu şi dintr-o a treia 

cu desene de Florin Pucă. Prozatorii „Şcolii de la tîrgovişte” n-au scris efectiv 

împreună, dar s-au influenţat reciproc pînă la cvasi-coincidenţa manierelor din 

anumite texte. ne putem gîndi şi la situaţii precum cea în care Mircea Horia 

Simionescu şi Costache Olăreanu scriu în paralel Ocolul 

Bucureştiului/Bucureştilor în 15 ore (vezi textele incluse de MHS în Ulise şi 

umbra, respectiv de C. Olăreanu în Fals manual de petrecere a călătoriei, ambele 

apărute în 1982), gest care-l reia omagial şi totodată parodic pe cel al lui Geo 

bogza din O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil (1938). alt caz relevant în 

context, anticipator al dezlănţuirilor intertextuale din anii 1980 şi pînă azi: finalurile 

pe care Eugen bălan, radu albala, alexandru George (şi Ion Lotreanu?...) 

le-au propus pentru proza lui Matei Caragiale, Sub pecetea tainei (bălan – într-un 

text publicat în 1970 dar care poate fi mai vechi, eventual chiar de dinainte de război, 

cînd autorul îşi începuse cariera literară, apoi întreruptă, reluată tîrziu, la 

senectute). 

După 1980 – avalanşă. O încercare de sistematizare: 

■ Volume colective mai mult ori mai puţin evident programatice: culegerile de 

poeme a două grupuri de membri ai Cenaclului de Luni, Aer cu diamante cu 

Mircea Cărtărescu, traian t. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan şi Cinci cu 

romulus bucur, bogdan Ghiu, Mariana Marin, alexandru Muşina şi autorul acestui 

inventar (ambele culegeri – apărute în 1982); Desant ’83 cu Mircea nedelciu şi 

toată pleiada prozatorilor Cenaclului Junimea (versiunea nouă, mult-postmaioresciană); 

Pauză de respiraţie, tot poezie, cu „Grupul de la braşov” compus din 

andrei bodiu, Caius Dobrescu, Simona Popescu şi Marius Oprea (1991); volumul 

de Ficţiuni (1992) al cenaclului omonim de imediat după 1989, poezie şi proză de 

Ion Manolescu, Fevronia novac, Vlad Pavlovici, alexandru Pleşcan, ara Şeptilici, 

andrei Zlătescu; din nou ambele genuri în cele două culegeri ale Cenaclului Litere 

al Filologiei bucureştene de la mijlocul şi din partea a doua a anilor 1990, Tablou 

de familie (1995), cu t. O. bobe, Svetlana Cârstean, Sorin Gherguţ, Mihai Ignat, 

Cezar Paul-bădescu, răzvan rădulescu, şi Ferestre 98 (1998), cu Iulian băicuş, 

Marius Ianuş, Doina Ioanid, angelo Mitchievici, Victor nichifor, Cecilia 

Ştefănescu, Ioana Vlaşin; Manualul de literatură (2004) al „seriei” anterioare de 

poeţi, cu Daniel bănulescu, Mihai Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, 

nicolae ţone, Floarea ţuţuianu şi Lucian Vasilescu. 

■ romane colective. Poate cel mai complex proiect de acest fel, Autobuzul de 

însurăţei, citit timp de cîţiva ani în Cenaclul Junimea, acompaniat de încurajările

58 


energice ale mentorului Ovid S. Crohmălniceanu, a rămas inedit. Practic încheiat 

înainte de 1989, greu publicabil atunci, manuscrisul pare să se fi rătăcit ulterior, 

fără să fi ieşit pînă astăzi la iveală. autori: nicolae Iliescu, George Cuşnarencu, 

Mircea nedelciu, Gheorghe Crăciun, Cristian teodorescu, Hanibal Stănciulescu, 

Valentin Petculescu, sussemnatul, poate şi alţii. George Cuşnarencu şi-a inclus 

capitolul într-o carte proprie. în ce mă priveşte, am publicat eşantioane din postfaţa 

romanului în Contrapunct, în 1990. alte exemple: Brazde peste haturi, parodia 

de roman proletcultist a eseiştilor ieşeni Luca Piţu, Dan Petrescu, George Pruteanu 

şi Sorin antohi (proiect neîncheiat; după lectura unor fragmente în cadrul unei reuniuni 

generaţioniste din 1982, la buzău, Securitatea a pornit o anchetă asupra autorilor); 

cunoscutul Femeia în roşu al trioului Mircea nedelciu-adriana babeţi- 

Mircea Mihăieş, capodoperă a prozei româneşti postmoderne, încheiată puţin 

înainte de finalul comunismului, publicată puţin după, la finele lui 1990; Ghici cine 

trage în tine? de Max torpedo, pseudonim ales de braşovenii alexandru Muşina, 

andrei bodiu şi Caius Dobrescu pentru parodia lor de roman „miliţist” (1992). 

■ Poezie în tandem: Comentarius perpetuus de M. Ivănescu şi rodica braga 

(1986); Mahalaua de azi pe mîine de traian t. Coşovei şi Dan Mircea Cipariu 

(2000), acelaşi ttC fiind perseverent în asocierea cu autori mai tineri, dovadă şi 

Pisica neagră, pisica moartă, semnată împreună cu bogdan O. Popescu (2001); 

Submarinul iertat, cu poeme de andrei Codrescu şi ruxandra Cesereanu (2007); 

ş.a. 

■ Proză în tandem: mai întîi, proiectul de carte în doi al lui Gheorghe Crăciun 

şi al lui bedros Horasangian, de la mijlocul anilor ’80, nerealizat (în romanul Sala 

de aşteptare al celui de-al doilea, apărut în 1987, e inclus un text scris de cel dintîi 

în perspectiva plănuitei cărţi comune); apoi colaborarea constantă din ultimele 

două decenii dintre Viorel Marineasa şi Daniel Vighi, care, în paralel cu literatura 

lor aşa-zicînd „pe cont propriu”, au compus împreună volumele de proză documentară 

Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, monografie de istorie contemporană 

(1994) şi Deportarea în Bărăgan. Destine-documente-reportaje (în 

colaborare şi cu Valentin Sămânţă, 1996), împart de multă vreme o pagină în revista 

timişoreană Orizont şi, din 2006, rubrica Stereo-dictando din Latitudini, din care 

va rezulta curînd un volum în doi, anunţat cu titlul – fireşte! – dual Plînsul bătrînului 

tenor dramatic sovietic/Memorator pentru tanchişti; un fantasy în tandem e 

Războiul fluturilor semnat de criticul Paul Cernat şi aproape-necunoscutul poet 

basarabean andrei ungureanu (2005); tot în zona speciilor „de consum”, dar în 

registru parodic, s-a înregistrat isprava cea mai recentă a lui traian t. Coşovei, 

care, convertit la proză, a produs un roman science fiction, Motocicliştii spaţiali, în 

tandem cu Ioana Mănescu (2008). 

■ tot în tandem, dar „ambi-gen”: Basmul Prinţesei Repede-Repede (o poveste 

pentru adulţi) de Emil brumaru şi Veronica D. niculescu (2009), jumătate poezie 

(brumaru), jumătate proză (niculescu). 

■ Volume colective de eseuri: tetralogia În căutarea comunismului pierdut

VIața LItEraturII 59 

(2001), Explorări în comunismul românesc I şi II (2004 şi 2005) şi O lume dispărută 

(2004), proiect de reconstituire culturală şi existenţială a comunismului tîrziu, 

prin analize literare şi culturale şi prin memorialistică, avîndu-l ca promotor pe Ion 

Manolescu (prozator în înainte-inventariatul Ficţiuni), ceilalţi semnatari fiind 

angelo Mitchievici, Paul Cernat şi Ioan Stanomir; cvartetul a devenit trio după 

retragerea lui Manolescu, cei rămaşi semnînd încă un volum, III, de Explorări… 

(2008). 

■ Eseistică în dialog: Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară ocupată 

de Dan Petrescu-Liviu Cangeopol, volum scris alternativ la maşină (dactilo) la 

finele anilor ’80 şi publicat în 1990, după căderea regimului comunist; Vorbind. 

Dialog în trei, iniţiativă a lui Ovidiu Pecican, care i-a provocat pe congenerul 

Laszlo alexandru şi pe mai-vîrstnicul Gheorghe Grigurcu la repetate conversaţii 

radiofonice, transcrise apoi (publicate în 2004). 

■ „Colectivisme” studenţeşti: multe valuri a stîrnit romanul colectiv Rubik, 

scris de aproape 30 de autori-studenţi şi prieteni, români şi cîţiva străini, sub coordonarea 

Simonei Popescu; mai puţin remarcat – proiectul similar al romaniţei 

Constantinescu (ambele autoare predau la Literele bucureştene), Paupera (fabula 

rasa) (2006), rezultat al unui seminar de scriere creativă, cu contribuţia a 10 studenţi; 

eseizanto-sociologico-narative sînt volumele iniţiate de ruxandra Cesereanu 

cu studenţi de la universitatea clujeană „babeş-bolyai”, Fărîme, cioburi, aşchii 

dintr-o Curte a Miracolelor (2004), A doua Curte a Miracolelor (acelaşi an), 

Anunţuri mortuare în Re major (2008); din nou la bucureşti, proiectul consacrat 

corespondenţei sentimentale Erotographos 50+1. Scrisoarea de iubire, dragoste, 

amor, sub coordonarea antoanetei tănăsescu, cu contribuţiile a 51 de autori, 

marea majoritate studenţi, plus cîţiva consacraţi. 

■ Combinaţii de text şi imagine: Images & Texts/Images et textes cu proze de 

Mircea nedelciu şi Gheorghe Crăciun şi cicluri de fotografii realizate de pictorul 

Ion Dumitriu, volum iniţiat de Crăciun (2000; nedelciu şi Dumitriu se stinseseră 

din viaţă); Isprăvile lui Degeţel şi ale altora ca el, poem de Şerban Foarţă însoţit 

de ilustraţiile experimentale ale lui romelo Pervolovici urmate de replicile în versuri 

ale lui Foarţă urmate de alte comentarii-prin-ilustraţii ale lui Pervolovici, totul 

explicat de mine în postfaţă (2007; volumul nedelciu-Crăciun-Dumitriu l-am 

prefaţat). 

■ Către noi „suporturi”: Complexul Europa, roman colectiv pe care-şi propun 

să-l compună adrian Schiop, Vera Ion, Dan Sociu, Mitoş Micleuşanu şi răzvan 

Exarhu. Capitolele succesive sînt „postate” pe un „blog”, astfel încît cititorii să le 

poată parcurge şi comenta in progress, făcînd şi sugestii de continuare. Vasăzică, 

„suportul” e Internetul. autorii s-au mai exersat în poezie (Vera Ion, Sociu, 

Micleuşanu), în proză (aceiaşi, plus Schiop) şi în jurnalistică (Schiop şi Exarhu). 

în afară de apartenenţa generică la noul „nou val” al anilor 1990-2000, cei cinci 

iniţiatori nu par să formeze un grup bazat pe afinităţi. rămîne de văzut către ce va 

conduce tentativa lor.

60 


În epoca Internetului: co-autoratul „virtual” 

apropo de „suport”: co-autoratul a devenit o banalitate în epoca Internetului, 

care facilitează intervenţia de la distanţă, „postarea” de mesaje pe site-uri, inserţia 

pe „blog”-urile altora etc. etc. etc. Mai mult decît atît, computerul şi Internetul 

funcţionează pe un model structural ramificat, diferit de cel liniar al scrierii tradiţionale, 

pe hîrtie. Drept urmare, au apărut experimente de tip „hypertextual”, proze 

cu „noduri de reţea” din care cititorul decide pe care dintre fire continuă lectura, 

„coborînd” pe o ramură sau pe alta, „compunîndu-şi” astfel „propria” operă din 

„materia primă” care-i este pusă la dispoziţie. De mult clamată, „colaborarea” dintre 

autori şi cititori devine astfel monedă curentă, ultimul avînd decizia asupra 

structurii textelor parcurse efectiv. avem cel puţin doi specialişti autohtoni ai acestei 

zone, veritabili erudiţi ai domeniului: Ion Manolescu, autor al volumelor 

Noţiuni pentru studiul textualităţii virtuale (2002) şi Videologia. O teorie tehnoculturală 

a imaginii globale (2003), şi Dragoş avădanei, care a cercetat Literatura 

hipertextuală. Către o poetică a interactivităţii creatoare (2005). De notat că prin 

experimentele „hiperliterare” au devenit realitate utopiile manieriştilor de altădată 

ori cea a lui raymond Queneau din O sută de mii de miliarde de poeme (1961), 

cartea gîndită ca permutare opţională a celor 140 de versuri din care sînt alcătuite 

cele 10 sonete de pornire. 

în textul meu s-a strecurat o mică greşeală: am scris despre experimentele 

„hipertextuale” că „au devenit realitate”. De fapt, destinul ironic a decis ca totul să 

se producă în aşa-numita „realitate virtuală”... 

P.s. O mică erată la articolul Pe cine, cum, cînd „canonizăm”? apărut în Viaţa 

Românească nr. 3-4/2009, p. 74-75, în care debutul paragrafului al treilea trebuie 

citit astfel: „Cine dintre «cei vechi» mai e citit, cine nu prea? Selecţia publicului nu 

e nici întîmplătoare, nici foarte subiectivă”. 

IOn bOGDan LEFtEr

D. ŢEPENEAG 

CătrE ŞI DE La IOn POP 

literatura română în scrisori 

Îl cunoşteam pe Ion Pop încă din anii 70. Ne-am cunoscut însă mai bine, 

după 1989, când a fost numit director al Centrului cultural din Paris. E un 

om calm, cumpănit, cu o mare stăpânire de sine. Am admirat întotdeauna 

discreţia lui: rareori l-am auzit bârfind pe cineva; iar în scrisori – niciodată. Aş 

putea spune că în această privinţă era chiar opusul meu. Mai ales în scrisori. 

Printre alte isprăvi culturale ale profesorului clujean se cuvine menţionată 

coordonarea primului Dicţionar de opere din literatura română. Pe vremea aceea, 

eram obsedat de reintegrarea mea în literatura română; ceea ce explică reacţia 

mea cam disproporţionată în legătură cu omiterea din Dicţionar a volumului de 

nuvele aşteptare apărut în 1971 şi retras după foarte scurt timp din librării. 

Dragă Ion Pop, 17 sept.1999 

Dintr-un articol din « românia literară » am aflat că sub coordonarea ta se 

redactează primul dicţionar de opere din literatura română. a apărut deja volumul 

a-D… alex Ştefănescu e aşa cum e şi pe deasupra mândru de subiectivitatea lui, 

nu e de mirare că din articol n-am înţeles mare lucru. Ştiu că ai să treci prin Paris, 

nu-mi aduci şi mie un exemplar? Sau dacă e prea mult să-ţi cer asta, trimite atunci 

un exemplar la soacră-mea, la adresa: 

Smărăndiţa Ionescu 

Str. alexandru Constantinescu (fostă Câmpina) n° 27 / bucureşti – 71326 

Dar trimite-l înainte de 1 oct. să-l poată lua fiul meu când vine la bucureşti. 

altfel ce faci? te felicit din toată inima pentru iniţiativa ta. Zaciu a scos şi cel 

de-al treilea volum. Primele două le are alain Paruit. ar trebui să fac într-un fel să 

mi le procur şi eu. uite, acum trebuie să prezint un grupaj de poezie pentru revista 

«Europe» şi trebuie să mă duc la Centrul cultural unde sper să-l găsesc pe Zaciu. 

Poate găsesc şi dicţionarul tău. 

Salutări amicale Ilenei. 

te îmbrăţişez cu prietenie, ţepe

62 


Nu mai ştiu exact dacă textul de mai jos i l-am trimis doar lui Ion Pop sau l-am 

publicat şi într-o revistă. Enervarea mea e evidentă şi nu cred că mai trebuie să-i 

explic motivele. 

în atenţia d-lui Ion Pop, coordonatorul Dicţionarului analitic de opere literare 

româneşti: 

una din jignirile cele mai stupide de care am avut parte în viaţă a fost aceea 

murmurată printre rânduri de prozatorul alexandru Vlad în introducerea articolului 

pe care mi-l consacră în «Vatra» (n°4/1994) : « întrebări cu/fără sens» (vezi 

articolul alăturat). E, orice s-ar spune, destul de ciudat ca eu, locuitor al Parisului 

(din cunoscute pricini politice), să trebuiască să vă semnalez cărţile mele apărute 

în românia, ba chiar, culmea! – să fiu nevoit să fac dovada existenţei lor. 

S-ar putea ca Aşteptare să nu fi avut impactul pe care l-a avut (după borbely, 

vezi articolul său din dicţionar) romanul Cireşarii, deşi nu e sigur, căci toate nuvelele 

din volum au fost publicate mai întâi în reviste şi au fost citite şi comentate mai 

înainte ca eu să fi căzut în dizgraţia regimului comunist. Şi îţi mai atrag atenţia că 

volumul acesta e menţionat deja în lexiconul maghiar şi în dicţionarul de opere 

olandez. 

încerc să nu mă enervez. Să mă gândesc la altceva, la alţii. Şi atunci constat că 

volumul lui Sorin titel, Dejunul pe iarbă, lipseşte din dicţionar. O proză mai 

interesantă decât aceea din Lunga călătorie a prizonierului: experiment antetextualist 

bazat pe dubla viteză narativă care ar merita să fie predat în şcoli. 

Dragă Ion Pop, tu chiar crezi că poezia lui Danilov e mai valoroasă decât proza 

lui titel? Sau că toate romanele lui Ivasiuc merită o analiză? 

Sunt pur şi simplu perplex. nu ştiu cum să zic: mi-e milă şi de voi, mi-e milă şi 

de mine! 

Dragă Ion Pop, 6 oct.1999 

recunosc că m-am enervat când am văzut că în Dicţionarul (tău !) nu e 

menţionată nici o carte de-a mea. Ca să mă liniştesc am aplicat o terapie simplă : 

am spus ce-aveam pe suflet… 

acum că sunt mai uşurat şi mai calm, mă gândesc că tot efortul meu epistolar 

şi poştal nici nu avea cum să servească la altceva decât la potolirea orgoliului de 

autor. Şi tot acum îmi vine ideea simplă că în definitiv totul s-ar putea repara, dacă 

DICţIOnaruL va lua în considerare volumul ce urmează să apară la Ed. all din 

bucureşti, la începutul anului viitor. E un volum de cca. 500 de pagini şi conţine 

(aproape) toate textele scurte (schiţe, nuvele, povestiri, fragmente) scrise de mine 

în româneşte (am mai scris câteva şi în franceză). Ce crezi ? Poate că un volum de 

500 de pagini o să te impresioneze… Se va chema EXErCIţII DE aŞtEPtarE,

LItEratura rOMână în SCrISOrI 63 

dar pot, dacă vrei, să-i schimb şi titlul, să-i pun un titlu care să înceapă cu o literă 

dinspre coada alfabetului, să ai în felul ăsta timp să-ţi convingi măcar unul din 

colaboratori să scrie despre mine. 

Ironia n-o să salveze românia şi nici pe mine… 

aşa că închei cu această umilă propunere de-a salva măcar DICţIOnaruL, 

care va fi acuzat că e incomplet, că privilegiază generaţia 80, poezia şi autorii care 

umblă cu săru-mâna pe lângă coordonator. 

te salut cu prietenie, ţepe 

Dragă prietene, 10 oct. 99 

am primit, desigur, şi nu fără o anumită surprindere, cu emoţiile adiacente, 

suita mesajelor tale mâhnite, legate de marele Dicţionar de opere. M-am întristat 

şi eu un pic văzând că ai putut crede că vei lipsi dintre scriitorii şi operele selectate. 

Se află deja printre ele Hotel Europa (articol scris de Ion Vartic) în vol.II, E-L, care 

va apărea până la sfârşitul anului, şi vor urma Nunţile necesare, Pont des Arts şi 

Zadarnică e arta fugii. nu e tocmai puţin, mi se pare, şi nici nereprezentativ. Sunt 

de acord însă că s-ar fi cuvenit să se scrie şi despre Aşteptare sau poate despre 

altele – dar cântarul farmaceutic mai greşeşte şi el. Consideră absenţa asta o 

scăpare (neplăcută, desigur) şi gândeşte-te că vor fi – sperăm – şi alte ediţii, mai 

complete. au fost remarcate, în recenzii, şi alte uitări, şi vor mai fi, fără îndoială. 

Prin urmare, te rog să nu interpretezi micul marele gol din vol. I al lucrării ca 

pe un gest neamical şi de neglijenţă vinovată. nu s-ar fi potrivit cu nimic din ceea 

ce înseamnă scrisul tău pentru literatura română şi Dumitru ţepeneag pentru coordonatorul 

dificilei întreprinderi de sinteză. îţi mulţumesc însă pentru referinţele 

bibliografice, utile şi în viitor. 

am regretat că nu ne-am putut vedea la Paris, la seara Călinescu. apoi am plecat 

spre Sens (colocviu Frénaud). 

Cu speranţa că m-ai înţeles exact – şi cu aceeaşi prietenie, Ion Pop 

Câtă răbdare aveam ! Să pun de-o parte şi cel mai mic articolaş care apărea 

despre cărţile mele, să le selectez cu grijă şi să le trimit criticilor şi redactorilor 

de revistă. N-a fost deloc uşor. Dar trebuia să compensez într-un fel (să 

răscumpăr ?) absenţa mea din ţară. 

Dragă ţepe, 28 oct. 1999 

Ce să mai zic? am primit şi Exercices d’attente şi alte plicuri cu foarte utile 

referinţe critice, am citit şi dialogurile dintre ego şi alter-ego, cu haz de necaz, din 

România literară… Credeam că ai primit mesajul meu întrucâtva lămuritor,

64 


cuprinzând şi regretul pentru scăparea Aşteptării din vol. I al Dicţionarului, plus 

menţionarea titlurilor viitoare….Din păcate nu mai pot adăuga acum decât 

promisiunea că într-o addenda a seriei de vreo 4 volume vor fi recuperate 

omisiunile semnalate deja şi ale altor cărţi sau care, inevitabil, se vor mai produce. 

Ele nu sunt, poţi fi convins, rezultatul relei voinţe sau al lipsei de preţuire. în orice 

caz, în ce te priveşte, te mai asigur o dată că n-am avut nici o intenţie 

neprietenească – ar fi fost în contradicţie cu admiraţia şi afecţiunea sinceră pe care 

o am de atâţia ani faţă de tine. S-a întâmplat aşadar să ne scape un text sau altul, 

chiar dacă am discutat de fiecare dată cu colegii chestiunile selecţiei. am mai şi 

greşit, vom mai greşi, dar am dori desigur să fie cât mai puţin şi mai rar. 

în acest moment volumul II (E-L) e pe punctul de-a intra la tipar. Din ţepeneag 

conţine Hotel Europa, vom avea în celelalte Pont des Arts, Nunţile… şi Zadarnică 

e arta fugii. Cum Exerciţiile de aşteptare vor apărea – îmi spui – anul viitor, nu mai 

avem cum să le integrăm din păcate acum. Sper că vei înţelege totuşi şi scuza, cât 

se poate, imperfecţiunile selecţiei, în ce te priveşte. Şi te rog, a câta oară, să fii 

convins de buna mea (a noastră) credinţă şi, nu mai puţin, de fidela mea prietenie. 

Cu bine, Ion Pop 

17 dec.99 

Dragă ţepe, 

Constat cu încântare că se rotunjeşte, cu fiecare zi ce trece, o bibliografie ca şi 

completă despre cărţile tale. articolele viitoare din Dicţionarul de opere o vor fructifica, 

desigur, cu cel mai mare folos – şi îţi mulţumesc, deloc convenţional, pentru 

toate cele trimise. Mărturisesc că mi-a făcut o plăcere aparte să văd că tratezi cu un 

înţelept umor episodul pitoresc al «disputei» enciclopedice pe care am declanşat-o 

fără să vreau. Deocamdată, tocmai a ieşit volumul doi, în bună ţinută tipografică şi 

– sper – intelectuală în care se află, la locul literei sale majuscule şi Hotel Europa. 

Vor urma, cum ţi-am mai spus, alte titluri şi acea addenda recuperatoare. 

anul ’99 se încheie aşadar cu unele roade, nu mai uşor de obţinut decât cele din 

agricultura română în faza prelungită a tranziţiei. Pentru mine, va fi şi un final, 

mult dorit, de carieră administrativă, căci în 18 ian. 2000 vor fi noi alegeri de decan 

la Facultate, iar eu m-am decis să nu mai accept nici un fel de funcţie, la nici un 

nivel al «conducerii» academice. Sper aşadar că mă pot reapuca de mai tăcuta şi 

mai calma meserie de şoarece de bibliotecă, pentru a mai citi şi scrie, cât mai e 

vreme – şi nu mai e prea multă… acum sunt cam obosit, am multe restanţe de tot 

soiul. Imediat după anul nou, voi pleca pentru nişte conferinţe la napoli şi roma, 

– momente de respiraţie. 

Pentru impresionanta cifră de 2000 sub care intrăm în curând, îţi doresc ţie şi 

întregii familii, din partea noastră a tuturor, Sărbători frumoase şi un an nou 

fericit. 

Cu toată dragostea, Ion Pop

Paris, 14 ian. 2000 

Dragă Ion, 

îţi trimit niscai epistole care vor putea folosi, cred eu, şi pentru alţi autori făcând 

sau nu parte din grupul oniric: Dimov, Mazilescu, turcea, Horia Stamatu. Mai am 

scrisori şi de la marii noştri grafomani Eliade şi Cioran, dar mai întâi trebuie să le 

fotocopiez. bineînţeles, toate sunt scrisori publicate, fie în România literară, fie în 

Caiete critice sau Viaţa Românească. 

articolul despre blecher ţi-l trimit ca eventuală indicaţie bibliografică. 

îmi pare bine că te-ai hotărît să te eliberezi de obligaţiile administrative care îţi 

devorau timpul. Exemplul tragic al lui Papahagi cred că a contat oarecum în 

această hotărâre. ai dreptate, ne mai rămâne puţin timp ( mie şi mai puţin!) şi 

trebuie să profităm de el. te rog să nu eziţi , dacă ai nevoie de una sau mai multe 

cărţi apărute pe meleagurile pariziene. ţi le trimit imediat. Şi ca să nu-ţi faci nu 

ştiu ce scrupule, tu ai să-mi trimiţi volumele din dicţionarul de opere. 

Salutări Ilenei şi copiilor. al tău cu prietenie, ţepe 

27 februarie 2000 

Dragă ţepe, 

LItEratura rOMână în SCrISOrI 65 

Se înţelege că am primit şi plicul cu documente trimis de curând – şi îţi 

mulţumesc. Viitoarele articole din dicţionar vor putea profita din plin. Cum ţi-am 

mai scris, volumul II e pe piaţă iar în el se află şi articolul semnat de Ion Vartic despre 

Hotel Europa, pe care îl vei vedea – de nu l-ai văzut încă – în jur de 11 martie, 

când sper să ajung la Paris, în drum spre nantes, unde sunt invitat la universitate, 

pentru o conferinţă (în 17 III). 

Observă că între 11 şi 17 sunt câteva zile (seri) în care mi-ar cădea bine să 

regăsesc ceva din Paris, dacă tot fac drumul ăsta cam lung. Drept care te întreb, fără 

prea multe figuri de stil, dacă ai putea suporta ideea să stau (numai nopţile) în 

cunoscuta odaie de la etajul tău boem de pe rue du bac. Mi-ai face un uriaş serviciu 

– dacă treaba asta nu te deranjează prea tare. Dacă nu e posibil, voi căuta altă 

soluţie. Merg cu îndrăzneala până acolo încât te rog mult să-mi dai un semn 

telefonic seara după ora 20, după ce primeşti aceste rânduri, ca să-mi pot programa 

călătoria în funcţie de răspunsul tău. trag nădejde că vei înţelege şi scuza cutezanţa 

mea. Dacă nu poţi – voi înţelege şi eu că… nu poţi. 

îţi mulţumesc anticipat pentru bunăvoinţă şi aştept oricum să ne vedem şi 

auzim. Până atunci, numai gânduri bune, cu drag, Ion

ELIsABEtA LăsCONI 

a brODa PE CatIFEa, a SCana Până La OS 

Porţi spre teritoriul interzis 

cărți paralele 

rareori doi autori contemporani se întâlnesc prin intermediul cărţilor 

urmând căi diferite, dar care îi îndreaptă spre acelaşi loc. Şi mai rar, dar 

mult mai interesant este fenomenul respectiv, când implică autori pe 

care, în afara ţintei profunde a scrisului, totul îi desparte şi îi face aproape incompatibili, 

aşa cum se întâmplă cu aurora Liiceanu şi Ferdinand von Schirach: profesie 

şi orizont cultural diferit, mize ale scrisului şi sursele la care recurg, achiziţii 

culturale şi modul de a le interpreta şi apropria. 

aurora Liiceanu se bucură de succes remarcabil, cărţile publicate în ultimii doi 

ani ating deja tiraje de invidiat, lansările probează că are un public larg, şi mai ales 

de foarte bună calitate, iar explicaţiile unei asemenea receptări continuă să intrige. 

Dar, dincolo de tot ce observasem până acum (dublă deschidere spre cazuri analizate 

cu detaşare şi spre drame ale celor apropiaţi, lecturi profund personalizate şi 

experienţe scrutate cu atenţie, mai ales un talent uluitor de povestaşă), am descoperit 

şi altceva. 

Dar acest „altceva” s-a desprins dintr-o intertextualitate cel puţin bizară. în spaţiul 

de cultură germană, un autor a provocat recent atât interesul cititorilor, cât şi 

respectul criticii prin Premiul Kleist, decernat în 2010 pentru volumul debutului. 

Ferdinand von Schirach este autorul, iar cartea, Crime (Verbrechen, 2009; publicată 

la noi în 2010, traducere de Gabriella Eftimie, Ed. Pandora M), se compune din 

11 povestiri, inspirate de cazuri autentice pe care le-a cunoscut direct, în calitate de 

avocat şi consilier al apărării. a urmat în 2010 a doua carte de povestiri, Schuld, 

nominalizată deja pentru premiile anului 2011. 

Specializarea aurorei Liiceanu este psihologia: cercetător senior la Institutul de 

Filosofie şi Psihologie „Constantin rădulescu-Motru” din cadrul academiei 

române, cu doctorat în psihologie şi experienţă de predare la universităţi din 

românia, Canada şi Franţa. autorul german Ferdinand von Schirach, născut în 

1964 la München, şi-a făcut studiile de drept la bonn şi la Köln, din 1994 s-a stabilit 

la berlin, lucrând ca avocat specializat în drept penal. 

nu ştiu dacă aurora Liiceanu are un supranume în lumea profesională, poate

„Psihologul cel discret”, însă Ferdinand von Schirach trece drept „avocatul celebrităţilor”: 

a apărat pe spionul norbert Juretzko, care făcea parte din bnD 

(Serviciul Secret Federal), dar în alt caz, a depus plângere împotriva bnD, l-a 

reprezentat pe Günter Schabowski în procesul biroului politic şi a pledat pentru 

familia actorului Klaus Kinski, acuzând serviciul de protecţie al datelor de la 

berlin că a aprobat publicarea fişelor sale medicale. 

nu ştiu dacă La taifas şi celelalte cărţi ale aurorei Liiceanu au intrat deja în 

bibliografia studenţilor de la facultăţile de psihologie, presupun că da, dar în mod 

sigur, la facultăţile de drept din spaţiul universitar de limbă germană, povestirile lui 

Ferdinand von Schirach sunt recomandate studenţilor, semn interesant pentru un 

dublu transfer: nu doar ficţiunea are nevoie de hrana oferită de real, ci şi realitatea 

îşi hrăneşte ordinea şi legea din ficţiune. 

ambele cărţi, La taifas de aurora Liiceanu şi Crime de Ferdinand von Schirach 

pornesc din experienţa profesională, dublată de interes acut faţă de firea umană, de 

meandrele din interior ce ordonează, ca forţe magnetice subterane, traseele existenţiale. 

Fiecare pacient al psihologului şi fiecare caz al avocatului sunt filtrate de privirea 

plină de curiozitate ce sesizează rapid punctele sensibile şi zonele nevralgice. 

Venind pe căi diferite, cu personalităţi distincte, cu muncă elaborată şi eficientă, 

pe lungi durate ori pe termen scurt, psiholog şi avocat deschid portiţe spre teritoriul 

interzis, cel al inconştientului personal, atât de bine apărat de fiecare, nu doar 

de ceilalţi, ci chiar faţă de sine însuşi. Şi totodată scrutează în adâncime întâmplările 

decisive din viaţa personajelor, până se conturează apăsat liniile destinului. în 

aproape toate naraţiunile celor doi autori superpersonajul care face jocurile este 

destinul. Camuflat perfect, nu aflat la vedere, ca în tragedia greacă. 

Două, trei şi mai multe instincte 

CărțI ParaLELE 67 

Şi aurora Liiceanu şi Ferdinand von Schirach ştiu că acolo, în pivniţa inconştientului, 

zac instincte ce au fost zăvorâte. Chiar când lasă urme în comportamentul 

ce iese din normal, ele tot nu pot fi depistate uşor, îmblânzite sau anihilate, ca 

nişte sălbăticiuni primejdioase. 

Pentru cititor, experienţa este fascinantă şi plină de suspans, respectivele cazuri 

descrise au de fiecare dată rezonanţă în viaţa proprie sau a celor din jur, fiindcă 

relevă sensul unor episoade ori fapte rămase obscure. 

Instinctul erotic, cel de autoconservare, complexe şi fantasme, câte un sindrom 

neaşteptat se disting în poveştile de psiholog care nu doarme niciodată: prieteni, 

apropiaţi ori simpli cunoscuţi sunt observaţi şi investigaţi cu aceeaşi insistenţă ca 

pacienţii, dezvăluind sensul unor reacţii, motivaţia alegerilor surprinzătoare, posibile 

cauze ale unor fapte şi feluri de a fi. 

în cazurile devenite povestiri la Ferdinand von Schirach domină instinctul thanatic: 

hăul ce absoarbe, din întunericul lui rareori eroii pot fi recuperaţi ori salvaţi.

68 


trecutul fiecăruia dintre clienţii apăraţi acţionează şi reacţionează, conştiinţele 

acestora par să se afle mereu într-un echilibru fragil, dificil de păstrat ca să le asigure 

supravieţuirea. Lumea, semenii şi evenimentele ce se prind în malaxorul lor 

explică bună parte din spaime şi agresivitate. 

Câteva povestiri intră în rezonanţe fascinante. Iată povestirea ce deschide volumul 

lui Ferdinand von Schirach, Fähner: medicul generalist din rothweil îşi ucide 

soţia, scorpia cu care a rămas căsătorit decenii lungi, o viaţă de om. Simetric, personajul 

feminin fără nume din textul Mai bine mort decât cu alta al aurorei 

Liiceanu trăieşte o dragoste ce rezistă unor încercări crunte de infidelitate, se prelungeşte 

chiar şi după moartea bărbatului în forme variate – cult al celui mort şi 

grijă pentru familia fiului său din altă căsătorie. 

Ce l-a determinat pe Fähner să îndure atâtea ironii şi răutăţi, să suporte asemenea 

teroare un timp atât de lung? Legământul făcut la căsătorie, pe care se simte 

dator să-l respecte, conform cu educaţia sa. aceeaşi consecvenţă izvorâtă din nevoia 

de dragoste o are femeia prezentată de aurora Liiceanu, iar locul unde s-au 

petrecut cele două întâmplări esenţiale din viaţa ei a fost plaja: acolo a intrat în cortul 

unui necunoscut pentru o partidă sălbatică de sex, acolo bărbatul care a cucerito 

definitiv i-a mărturisit că o iubeşte. 

uneori, o povestire conţine mai multe nuclee care, dezvoltate, ar duce la o 

amplă şi solidă nuvelă psihologică ori microroman. Două naraţiuni au o asemenea 

densitate: Violoncelul (din Crime) şi Psihologul neputincios: comunicarea imposibilă 

(din La taifas) se apropie de cazuri clinice pentru psihanaliză, într-atât de limpede 

acţionează complexele clasice în destinele personajelor. 

Povestirea Violoncelul cuprinde o tragedie – moartea mamei, cu urmări incomensurabile, 

drama unui bărbat care nu-şi mai găseşte echilibrul, succesiunea de 

iubite reuşeşte doar să umple timpul şi să satisfacă orgoliul, drama copiilor, fiică şi 

fiu, tot mai înstrăinaţi de un tată odios. tackler îi pretinde fiului aceeaşi natură 

puternică şi agresivă, respectă talentul fiicei fără să o înţeleagă, le oferă o sumă 

consistentă când cei doi pleacă de acasă. Viaţa celor trei se sfârşeşte însă ca în tragedia 

greacă. 

Psihologul neputincios: comunicarea imposibilă probează efectele situaţiei 

inverse, aici dezechilibrul îl provoacă o mamă extrem de puternică de care fiul nu 

se poate desprinde în niciun fel, nici devenit matur. tentativele unor relaţii constante 

ori a căsătoriei eşuează pe rând, complexul oedipian funcţionează cu atâta intensitate 

şi forţă încât pune un văl pe ochii tânărului, nici măcar discuţia cu psihologul 

şi întrebările sale pertinente nu reuşesc să-l smulgă ori să-i destrame vălul. 

Majoritatea cazurilor penale din povestirile autorului german au ca temă şi 

subiect crima şi instinctul criminal, deci apropierea de psihiatrie, nu doar de psihologie, 

este inevitabilă. Iar întrebarea tulburătoare din subterana epicii vizează graniţa 

ce separă normalitatea de patologie, dificil de fixat chiar şi de către specialişti. 

Cele mai interesante povestiri sunt cele ce asociază instinctul erotic şi cel canibalic 

(Dragoste) şi cazul clinic de schizofrenie (Verde).

Amănuntul decisiv (sau alt nume pentru destin) 


Cele două volume atât de diferite stau mărturie pentru fluxul trecerii oamenilor 

dintr-o ţară în alta, dintr-o lume în alta, puşi în mişcare de marele mecanism al istoriei, 

de ambiţii ale unor regimuri şi guverne, de şanse ori neşanse personale. 

Destinul se manifestă în cele mai neaşteptate feluri, răstoarnă tot în existenţa indivizilor, 

astfel de mesaj freamătă ca pânza freatică în profunzimea celor două cărţi, 

multe texte şi povestiri se pot citi şi ca naraţiuni ale destinului. 

un amănunt din viaţa personală schimbă tot în traseul unui om. aurora Liiceanu 

face o demonstraţie uluitoare prin povestea unui inel cu safir. O femeie rămâne 

văduvă cu puţin timp înainte de pensionare, duce o existenţă liniştită, iar monotonia 

o întrerupe o excursie la Paris unde o găzduieşte un cuplu de prieteni tineri. Şi 

acolo vede în vitrina unui bijutier un inel ca al ei, curioasă întreabă de preţ şi înţelege 

că este deosebit şi că ar obţine bani buni pe inelul ei. Prietenii o sfătuiesc să 

vândă inelul ca să poată călători în ţara Sfântă unde îşi dorise atâta să ajungă. Ea 

ezită să se despartă de inel, dar apoi decide să-l vândă. 

astfel, călătoreşte la Ierusalim, iar la hotel este rugată să accepte o cameră cu 

glasvand, şi când începe un monolog povestind pentru soţul ei dispărut aventura în 

care a pornit, aude o voce de bărbat vorbindu-i în româneşte de dincolo de glasvand. 

Iar bărbatul insistă să se vadă şi să ia masa împreună, este evreu plecat din 

ţară de mulţi ani, îi place să vorbească româneşte. amândoi se află pentru puţin 

timp acolo, cinează împreună seară de seară, se simt bine unul în prezenţa celuilalt. 

bărbatul stabilit în Mexic şi venit aici pentru afaceri o cere de nevastă, iar ea 

acceptă. Inelul de safir vândut a desprins-o de tot trecutul ei şi i-a schimbat locul, 

rostul, viaţa. 

Povestirea Fericirea din volumul Crime se derulează într-un şir de răsturnări de 

situaţii, demne de o comedie neagră. un client al unei prostituate face infarct şi 

moare, iar ea şi prietenul ei acţionează în perfect contratimp: Irina este disperată că 

poliţia o va expulza; Kalle este convins că Irina l-a omorât, tranşează cadavrul şi îl 

îngroapă în parc. Cei doi ajung în arestul poliţiei şi fiecare se străduieşte să-l apere 

pe celălalt. Finalul fericit este precedat de episodul macabru al dezgropării cadavrului 

pentru autopsia care elucidează felul morţii şi îi disculpă pe cei doi nevinovaţi. 

Cea mai interesantă apropiere contrastantă între cele două volume o realizează 

două texte extraordinare despre exil, Fidanakis şi Etiopianul. Fidanakis, grecul 

refugiat în românia, nici nu-şi desface bagajele, convins că situaţia de provizorat 

se va încheia foarte repede, însă ea durează întreaga viaţă. Etiopianul are un scenariu 

invers: un om nu-şi află rostul cel bun decât departe de casă, în Etiopia, într-o 

comunitate modestă, în care potenţialul de energie şi iniţiativă iese la lumină şi îl 

determină să acţioneze în folosul celorlalţi, iar apoi să-şi întemeieze o familie. 

ţara proprie constrânge sau rejectează, locul străin eliberează de poveri şi autocenzură 

şi duce la alte alegeri. Eroul din Etiopianul pare Jean Valjean al timpului

70 

nostru: Michalka este copil abandonat şi înfiat, repetent apoi în şcoală, sortit delincvenţei. 

un furt de la casa de economii îl determină să plece din ţară, ajunge în 

Etiopia şi aici începe marea aventură care-i schimbă viaţa şi face din el cu totul alt 

om, pe care trecutul îl ajunge din urmă când nu se aşteaptă: chemat în ţară pentru 

hoţia mai veche, pare sortit să repete greşeala făcută altădată, ajungând la tribunal. 

Patetismul nu lipseşte din cele două naraţiuni, previzibil la români şi greci, dar mai 

greu de crezut pentru firea sobră şi reţinută a nemţilor. Când prietenul său sosit din 

Etiopia ca să depună mărturie prezintă filmuleţul cu tot ce a realizat Michalka pentru 

a face din satul sărac o aşezare prosperă, judecătorii au ochii în lacrimi. Iar când este 

eliberat, judecătorii civili fac chetă să-i cumpere biletul de avion ca să se reîntoarcă 

acolo unde îi era locul. 

subtilitate şi concizie 


broderia narativă a aurorei Liiceanu, de mare fineţe la fiecare text, este pusă în 

lumină de unul sau mai multe motto-uri ce orientează şi captează cititorii, în combinaţii 

insolite, de la Paul Valéry la Henry Miller, de la thomas Mann la Iris 

Murdoch, de la G. Călinescu la andrei Pleşu, fără a exclude bogăţia de proverbe 

româneşti străvechi („Dragostea scurtă este cu suspin lung”) sau reflecţiile proaspete 

ale unei ţărănci: „Că mă întreb: cine organizează roşia să fie roşie şi ardeiul să 

fie iute?” 

titlurile de capitole sunt simple şi clare (timpul; noi şi alţii; Şi diferiţi, şi asemănători; 

Destin şi cine-mi face viaţa) demonstrând claritate şi rigoare în organizarea 

textelor, ce pendulează aleatoriu între naraţiune şi eseu. în schimb, subcapitolele 

au titluri delicioase. Câteva exemple – „ah, psihicul meu! ah, chimia mea!”; 

„O femeie normală: graba lui la pat, graba ei la altar” sunt suficiente ca să probeze 

că funcţionează ca magneţi în captarea cititorilor. 

Subtilitatea se vede în câteva notaţii ce probează ochi de prozator. în textul despre 

femeia dornică de iubire, se strecoară detalii interesante: ceşti negre, funerare, 

numite parastase, covorul persan roşu ca aşternut pentru amor pasional. în alt text, 

apare „sindromul Karin” şi se asociază cu „banana verde”: o tânără are o relaţie 

amoroasă cu un bărbat mai mare ca ea şi ezită să se căsătorească pentru că „el era 

în vârf, iar ea încă urca”. Poate că este şi cel mai bun exemplu pentru felul în care 

fuzionează inventivitatea psihologului şi spiritul ficţional al preaînzestratei autoare. 

însă Ferdinand von Schirach scanează cazurile pe care le prezintă. Stilul său 

aminteşte de comportamentismul vizibil la Ernst Hemingway şi la Dashiell 

Hammet. Deşi inserţiile persoanei întâi ar tenta spre o abordare subiectivă, ea este 

evitată deliberat: privirea nu este cea personală, ci a camerei video sau a scanerului 

culegând imagine cu imagine, suficient de repede ca să dea iluzia fluidităţii, 

suficient de lent ca să se distingă toate detaliile semnificative. 

una dintre cele mai reuşite povestiri, Ariciul, are ca miez replica fiului de sclav,


personaj al lui arhiloh, care o considera motto-ul lui: „Vulpea ştie multe, ariciul un 

singur lucrul”. Este povestea unui tânăr supradotat intelectual, dintr-o familie arabă 

formată din bărbaţi delincvenţi, dar el câştigă bani din tranzacţii la bursă, nu din 

trafic de droguri, îşi salvează fratele de închisoare, cunoscând foarte bine legile şi 

manevrând impecabil juriul şi pe judecător. alte povestiri au drept emblemă un 

obiect, aşa cum se întâmplă în Ceaşca de ceai a lui Tanata. 

Şi iată şi efectul de rezonanţă între volume: ambii autori aleg pasaje din Scott 

Fitzgerald. La aurora Liiceanu, motto-ul ales este primul far luminând tema timpului: 

„timpul este un hoţ, / bucurie şi mâhnire / atârnă pe o frunză / Ce se îngălbeneşte.”. 

La Ferdinand von Schirach, citatul cu funcţie de emblemă încheie 

povestirea Violoncelul – „Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de 

curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.” şi este cheia ce întoarce lanţul 

tragic la prima verigă, plasată în depărtarea anilor. 

aurora Liiceanu şi Ferdinand von Schirach ilustrează farmecul apropierii şi al 

diferenţei între două literaturi contemporane, între două mari zone în care se aventurează 

ficţiunea – cea a psihologiei şi a justiţiei, între două minţi creative şi imaginative, 

între două stiluri, unul feminin şi altul masculin, între două scriituri: o broderie 

pe catifea cu ape ce ameţesc irezistibil şi scanare până la os dătătoare de frison. 

ELISabEta LăSCOnI

NICOLAE MAREŞ 

raPOartE DIPLOMatICE DE La VICHY 

SEMnatE DE EuGEn IOnESCu 

restituiri 

Misionarismul cultural maghiar în 1943 la Vichy şi la Paris 

Pe măsură ce ostilităţile pe toate fronturile s-au înteţit, în 1943-1944, nevoia 

de propagandă a sporit şi ea pe întreg teritoriul francez, mai ales că infiltrarea 

propagandistică maghiară, care ne interesa în mod direct, a crescut 

la proporţii nebănuite. aceste aspecte îi vor fi sesizate ministrului Mihai antonescu, 

dar şi subsecretarului de stat al Propagandei, prof. alexandru Marcu, de consilierul 

de presă, şeful direct al lui Eugen Ionescu, Ion Dragu, în vara anului 1943. 

Funcţionar cu state vechi în Ministerul afacerilor Străine, care a coordonat din funcţia 

de director general direcţia presei în anii ’30, consilierul român sesiza faptul că 

atât organele oficiale franceze, cât şi „prieteni credincioşi din Franţa” i-au atras 

atenţia „asupra proporţiilor şi formei pe care oficialitatea maghiară înţelege să le dea 

de-acum propagandei lor în Franţa”. (arhiva MaE, raport confidenţial, 1111 din 11 

iulie 1943, aMaE, dosar 43, Franţa-românia, pp. 140-142). rezulta, indubitabil, 

că budapesta dorea să pună pe prim plan nu activitatea propagandistică obişnuită, 

prin presă, ci mergea de-acum pe „misionarismul cultural”. aflăm şi în ce consta 

acesta. budapesta marşa pe alţi vectori de influenţă mai credibili în sferele intelectuale 

mai înalte din Franţa. ungaria urmărea, în primul rând, să asigure un schimb 

masiv de profesori universitari, scriitori, artişti, clerici, reprezentanţi ai diferitelor 

sectoare ale vieţii culturale, cu scopul de a facilita strângerea colaborării maghiarofranceze, 

pe cale spirituală, în vederea unor „acţiuni politice”, în viitorul apropiat 

şi îndepărtat. toate aceste măsuri trebuiau realizate printr-un program deja elaborat 

la budapesta, constând în organizarea de: conferinţe, şezători, reprezentaţii teatrale, 

concerte, proiecţii de filme etc., întocmite fiind deja listele de personalităţi ce trebuiau 

implicate direct. Se realizau, scria Ion Dragu, „stăruitoare îmbieri ungare pentru 

manifestări spirituale franceze în ungaria, perindându-se de câteva săptămâni 

prin Vichy şi Paris în chipul cel mai stăruitor şi mai promiţător.” 

Putem spune că era meritul incontestabil al francezilor că au avertizat partea 

română, prin diplomaţii româniei la Vichy, „înainte ca ele (măsurile maghiare) să 

devină realităţi dăunătoare intereselor noastre”. Mâhnirea consilierului diplomatic 

român consta în aceea că, în ciuda numeroasele rapoarte trimise bucureştilor, reac-

EStItuIrI 73 

ţia pozitivă a autorităţilor româneşti se lăsa încă aşteptată. Ion Dragu nu ezită să 

menţioneze că „ofensiva de acum a ungariei” ar fi avut mai puţină importanţă şi 

ar fi găsit mai puţină receptivitate, dacă propunerile făcute de el anul trecut (menţionând 

numărul rapoartelor trimise în această direcţie – şi în care şi Eugen Ionescu 

se implicase), privitoare la trimiterea de profesori, de preferinţă ardeleni, şi preoţi 

greco-catolici, ca misionari în Franţa, ar fi constituit în ţară „obiectul nu numai al 

unei primiri bine intenţionate ci al unei imediate înfăptuiri”. Diplomaţii români 

făcuseră forurilor de resort propuneri adecvate, care ar fi putut anticipa expansiunea 

maghiară, dar fără rezultate concrete. Se afirma, corect, că: „ungurii ajunşi mai 

târziu ca noi la evidenţa acestei forme de propagandă necesară azi în Franţa au înţeles 

şi au izbutit s-o realizeze înaintea noastră”. 

Pentru contractarea „luminilor noi” maghiare 

Ion Dragu, ca şi Eugen Ionescu, au reluat din nou chestiunea numirii unui titular 

la lectoratul de limbă şi literatură română la Lyon, unde nu mai funcţiona 

nimeni de mai bine de trei ani, şi unde universitarul român ar fi trebuit să vină să 

îşi ia postul în primire, putând să depăşească instalarea celui maghiar, făcută cu 

surle şi trâmbiţe, în persoana unui Constantin rona, la înscăunarea căruia a participat 

însuşi rectorul universităţii lyoneze, profesorul Gau, care a subliniat la prezentarea 

maghiarului cuvinte despre: „lumina nouă ce se aprinde la universitatea 

lyoneză”. 

nu întâmplător, aşadar, la 2 decembrie 1943, Eugen Ionescu, secretar principal 

cultural (în nomenclatorul de azi l-am putea identifica cu secretar II), adresează un 

raport cu privire la situaţia lectorului român, E. tănase.(Ibidem, raport 1417 din 

3 decembrie 1943 ff. 554-545). 

De remarcat că, în mai 1943, Eugen Ionescu avusese iniţiativa de a proiecta, 

împreună cu rectorul universităţii din Montpellier, cu decanul facultăţii de litere şi 

cu profesorul alphonse Dupront, realizarea unor conferinţe despre românia, la 

facultatea de litere, şi – mai exact – la lectoratul de limbă română, pentru anul universitar 

1943-1944. în ciuda intervenţiilor făcute de oficiul diplomatic, Ministerul 

Educaţiei naţionale de la bucureşti întârzia numirea lectorului român, E. tănase. 

Preconizând întârzierile cu care diplomatul român se obişnuise deja, acesta a programat 

organizarea „Săptămânii româneşti” spre sfârşitul lunii martie 1944, sperând 

ca situaţia lectorului „să fie aranjată” până atunci. 

Dovada că Eugen Ionescu intrase destul de adânc în jocul şi labirinturile birocraţiei 

de pe Dâmboviţa, ajungând să se convingă din plin de inerţia, tipic balcanică, 

a bucureştilor, a ţinut să sublinieze în referat: Întrucât una din conferinţe ar 

privi folclorul românesc, ar fi necesar să primim în termenul cel mai scurt pentru 

ca conferenţiarul – cacofonie scuzabilă, am zice, n.M. – să aibă timp să se prepare: 

discuri de muzică românească poporană, din cele înregistrate de dl. Brăiloiu, 

precum şi un cât mai abundent material folkloric muzical şi poetic, şi o documentaţie 

suficiente pentru a fi cercetate de dl. Pitandre, de la Facultatea din

74 


Montpellier, specialist în folklor, care ne cere să-i procurăm acest material în timp 

util”. răspunsul Ministerului Propagandei la adresa respectivă nu l-am găsit în 

arhivele Ministerului afacerilor Străine, instituţia care realiza curieratul cu misiunea 

din Vichy. nici din partea diplomatului că ar fi primit-o. 

Un raport politic privind colaborarea franco-germană 

revenind la contextul din vara anului 1943, menţionăm că Eugen Ionescu l-a 

contactat pe Paul rives, deputat de stânga, director al ziarului l’Effort, partizan al 

colaborării franco-germane, de la care a obţinut o seamă de informaţii privind 

raporturile franco-germane în problema „colaborării” dintre Franţa şi Germania, 

inclusiv pe plan diplomatic. Cu alte cuvinte, la un nivel demn de luat în seamă, 

Eugen Ionescu încearcă să surprindă nu numai dimensiunea culturală a manifestărilor 

din Franţa, ci şi pe cea politică, aspecte care, în plin război, interesau în mod 

deosebit bucureştii. 

Ca un veritabil diplomat politic, Eugen Ionescu surprinde la interlocutor convingerea 

acestuia că raporturile franco-germane trec prin „dificultăţi sporite şi de 

faptul că armata germană suferă înfrângeri pe câmpurile de luptă, iar diplomaţia 

germană nu mai înregistrează succese”. „Pentru ca ideea de colaborare să se învioreze 

– ar fi menţionat deputatul francez – ar fi neapărată nevoie de o victorie a 

armatei germane pe unul din câmpurile de luptă”. 

rives a mai subliniat, în discuţia cu diplomatul român, că – deşi „situaţia 

Germaniei pare precară, ea (Germania) este departe de a fi pierdut partida”; mai 

mult, reichul ar mai avea de jucat „o mare carte diplomatică”. nu excludem ca 

părerea francezului să fi întâlnit minţi care să dea credibilitate, la bucureşti, afirmaţiilor 

respective. 

Convins că nu toată lumea din Palatul Sturdza ar fi putut da crezare relatărilor 

din raportul său, în ultimă instanţă a afirmaţiilor făcute de deputatul Paul rives, 

Eugen Ionescu menţionează că interlocutorul se află în cele mai bune relaţii cu cercurile 

germane de la Vichy şi Paris; surprinde şi concluzia lui rives, că dacă francezii 

nu sunt uniţi, atunci „Germanii sunt şi mai puţin uniţi”. Şi lipsa lor de unitate 

se manifestă nu numai în interiorul Germaniei, ci şi în acţiunea lor politică exterioară, 

unde diferitele direcţii şi curente din interior se manifestă în sensuri contrarii: 

lipsa de unitate, de orientare clară şi precisă în atitudinea germanilor faţă de 

Franţa, a constituit motivul principal al nereuşitei „colaborări”. 

Sunt elemente de mare gravitate, dacă ne gândim la stadiul colaborării existente 

la nivel înalt militar între românia şi Germania, a întâlnirilor Hitler-antonescu 

sau ale lui antonescu cu comandanţii militari germani de pe frontul sovietic pentru 

a întrevedea eventualele concluzii cu ample nuanţe militare şi politice pe care 

puteau să le tragă decidenţii din informarea respectivă. 

în plus, bucureştii aveau să afle unul dintre gândurile insolite al lui rives, acela 

că „poporul francez care are tendinţe anti-burgheze, anti-capitaliste etc., a devenit 

şi devine din ce în ce mai anti-german. Francezii au ales astfel între a rămâne

EStItuIrI 75 

comunişti (deoarece naţional-socialismul nu a organizat „revoluţia”) sau democraţi 

ori anglofili (pentru că, cel puţin, democraţia garantează libertăţile individuale şi 

un trai lesnicios, pe care războiul şi, mai ales, ocupaţia germană l-au suprimat)”. 

(op. cit. f. 443). 

Pentru propagarea celor mai de seamă şi autentice 

valori româneşti în presa din sudul franţei 

Pregătirea unui număr special al revistei Pyrénées, consacrat în întregime culturii 

româneşti, a constituit nu numai o preocupare importantă a diplomatului, ci şi 

un travaliu susţinut, soldat cu o corespondenţă intensă cu centrala Ministerului 

afacerilor Străine şi cu Ministerul Propagandei. Cele două instituţii au fost ţinute 

la curent cu fiecare dintre intenţiile sale şi ale părţii franceze, cu paşii întreprinşi şi 

stadiul de pregătire a materialelor. Eugen Ionescu a găsit oportun să transmită la 11 

noiembrie 1943 referatul 1365 (Ibidem, dosar 43, ff. 488-489), în care raportează 

cu privire la conţinutul şi stadiul redactării contribuţiilor, în fapt informând pe larg 

Palatul Sturdza despre stadiul în care se afla numărul respectiv din Pyrénées. Din 

informare rezultă că Ionescu ar fi adunat materialul francez şi dispunea de el pentru 

redactarea primei părţi, şi anume: un articol de prezentare a româniei, semnat 

de profesorul E. de Martonne; un articol privind istoria româniei, aparţinând profesorului 

Paul Henry; un articol despre poezia românească, semnat de profesorul 

Mario roques; iar despre spiritualitatea românească (între Occident şi Orient), dispunea 

de articolul profesorului a. Dupront. 

Mai înţelegem că Eugen Ionescu se baza, totodată, pe o seamă de materiale pregătite 

şi traduse de el, respectiv, pe: a) un eseu de Lucian blaga (discursul de recepţie 

la academia română); b) un eseu de Camil Petrescu („despre sufletul naţional”) 

din „teze şi antiteze”; c) un fragment din „Metafizica” – semnat de nae Ionescu 

(privitor la spiritualitatea ortodoxă şi răsăriteană). Eugen Ionescu preciza că pe cel 

din urmă l-a tradus împreună cu dl. a. Dupront. Scriitorul diplomat a găsit de cuviinţă 

să explice de ce a hotărât să includă cele trei contribuţii menţionate mai sus, şi 

pe care avea să le includă în capitolul: „Les Roumains définis par eux-mêmes”. 

aflăm, astfel, că pentru scriitorul Eugen Ionescu – concluzie rezultată, probabil, şi 

în discuţiile avute cu profesorii francezi – avea drept temei faptul că: „cultura 

românească este o cultură care e încă în căutarea de sine şi în plin efort de limpezire”, 

încât nu crede că: „trei atitudini diferite – care, de altfel, au şi unele puncte 

de contact – ar exprima o dezorientare ci, dimpotrivă, seriozitatea unui efort intelectual 

de auto-cunoaştere şi o dezbatere vie, plurală”. am spune, chiar frumoasă, 

în plin război, această manifestare de pluralism, care peste ani va lipsi în românia 

atâtea decenii. Eugen Ionescu mai menţiona că a surprins prin cele trei contribuţii 

punctul de vedere „european” – universalist; raţionalist (Camil Petrescu); punctul 

de vedere mistic-ortodox (nae Ionescu) şi cel mistic ne-ortodox (Lucian blaga). 

Eugen Ionescu a mai informat bucureştii cu privire la portofoliul de texte (am 

spune modest) de care mai dispunea pentru a ilustra eseistica în economia numă

76 


rului preconizat: 

Poeme ale unor poeţi contemporani – unele traduse de el şi altele primite de la 

Direcţia de Studii (probabil din Ministerul Propagandei); 

O nuvelă de Pavel Dan din volumul Urcan Bătrânul în traducerea Gabriellei 

Cabrini şi Eugen Ionescu; 

nuvela lui brătescu Voineşti, Călătorului îi şade bine cu drumul, primită de la 

Direcţia de Studii, în traducerea lui augier. 

Mai avea în portofoliul de materiale personale cât şi în documentarul misiunii 

o traducere a Mioriţei în transpunerea lui ange Pechmeja, francez care a locuit în 

românia pe la 1860; a precizat că traducerea a fost semnalată de prof. Popovici, 

de la Facultatea de litere din Sibiu, în revista Studii literare, nr. 1; dispunea de 

unele Bocete, în traducerea lui Lassaigne. Ionescu relevă faptul că Mioriţa şi 

Bocetele, împreună cu alte texte populare, au fost deja citite de el, la radio- 

Marseille, în prima dintre emisiunile literare, care a avut loc la 21 iulie (1943), şi 

pe care personal a organizat-o. 

Se vede că documentarul era destul de sărac de vreme ce mai avea numai „mici 

cronici de mai puţină importanţă, un articol (probabil al său) şi diferite note ale 

subsemnatului”. nu ştim câţi diplomaţi culturali din lume au azi, inclusiv la Paris, 

un portofoliu mai bogat şi nici dacă au preocupări de a scoate numere consacrate 

culturii româneşti. Mă gândesc şi la preocupările Institutelor Culturale din străinătate. 

Eugen Ionescu surprinde cu amărăciune că, în ciuda unor cereri oficiale şi 

rugăminţi personale, n-a primit din ţară, din partea personalităţilor solicitate, materialele 

dorite, sau că a primit altele decât cele indicate de el şi de revistă. „Planul 

sumarului, de altfel, a suferit nenumărate modificări tocmai din cauza neparvenirii 

materialului. am încercat a suplini nesosirea lui, traducând din câţiva din autorii 

întâmplători aflaţi la biblioteca Serviciului nostru şi doriţi de noi; adunând din 

reviste româneşti material care să se cam potrivească cu sumarul proiectat”, etc. 

Subliniind că dl. Ferran, directorul revistei, şi-a exprimat dorinţa ca numărul 

special închinat culturii româneşti (număr dublu) să înceapă a se tipări totuşi, după 

o „punere la punct rapidă” a materialului, „noi am dori ca numărul să apară aşa 

cum fusese conceput; cu colaborări româneşti de marcă şi putând constitui o icoană 

fidelă a spiritului românesc”. 

„Deoarece însă dificultăţile nu par a se limpezi, vom căuta să terminăm această 

lucrare cu materialul pe care îl avem – şi care nu ne satisface – şi dând numărului 

special un caracter mai mult „literar”. ne-ar trebui însă măcar unele articole 

româneşti, privind afinităţile spirituale franco-române”. (op. cit. p. 491). 

folosirea undelor herziene în propagarea culturii româneşti 

referatul ilustrează din plin implicarea personală a diplomatului-scriitor în propagarea 

culturii româneşti în Franţa, în ciuda mijloacelor destul de precare. 

rezultă, totodată, efortul propriu depus pentru a asigura textelor propuse calitatea

EStItuIrI 77 

pe care o cerea publicul ţintă. Se remarcă, în acelaşi timp, buna colaborare cu intelectuali 

francezi de marcă, printre care prof. Morand. 

în plus, implicarea diplomatului scriitor la emisiunile literare de la radio- 

Marseille se constituie într-un pionierat demn de a fi salutat pentru perioada respectivă. 

nu cunoaştem o asemenea implicare din partea altor diplomaţi români din 

acei ani. n-am găsit o asemenea implicare nici chiar la aron Cotruş, care a avut, 

pe timp de pace, toate porţile deschise la Varşovia sau, ulterior, la Madrid. La fel, 

credem că Mircea Eliade, care avea deschise larg porţile Palatului lui Salazar, să fi 

bântuit şi pe la posturile de radio, la Lisabona sau la Londra. 

Subliniem că, la sfârşitul anului 1943, urmare a strădaniilor lui Eugen Ionescu, la 

redacţia Cahiers du Sud a apărut grupajul de traduceri din t. arghezi, despre care nu 

ştim să fi fost consemnate de biografii autorului Florilor de mucigai. acestea au fost 

înserate în numărul datat noiembrie (apărut în decembrie) şi traduse de Edouard 

Valla (afară de primul, Fătălăul/ „l’androgyne” ) – tradus de Eugen Ionescu personal. 

aceste poeme făceau parte din culegerea pregătită – şi se doreau a constitui „primele 

realizări dintr-o serie proiectată din autori români (op. cit. f. 38). Eugen Ionescu 

a mai informat centrala Ministerului afacerilor Străine despre apariţia în hebdomadarul 

Demain a nuvelei Sborul de la cuib (L’abandon du Nid) de Pavel Dan. 

traducerea era semnată de Gabrielle Cabrini şi de Eugen Ionescu. Diplomatul are 

grijă să trimită în ţară cinci exemplare din lucrare. 

O serie editorială proiectată cuprinzând autori români 

La începutul anului 1944, revine printr-un referat (Ibidem, op.cit, raport 1464 

din 22 ianuarie 1944, ff. 37-38), în care menţiona că „din cauza crizei actuale de 

hârtie din Franţa, nuvela românească nu apare în condiţiile cele mai satisfăcătoare: 

prezentarea scriitorului – care trebuia să aibă şaptezeci de linii a fost redusă numai 

la douăsprezece linii – iar nuvela nu poate fi publicată decât în două părţi succesive, 

cu „urmare”, ca un roman foileton. Speră totuşi ca asemenea neajunsuri să fie 

înlăturate la apariţia în volum a nuvelelor lui Pavel Dan, care erau traduse şi pregătite 

pentru editare. Dar, Editura Fundaţiilor nu se învrednicise să asigure editorului 

de la Marsilia copyrightul pe care diplomatul îl solicitase în corespondenţa 

anterioară. totodată, Eugen Ionescu solicită din ţară un stoc de hârtie care ar uşura 

şi grăbi editarea traducerilor. Sunt inedite elementele pe care diplomatul le comunică 

factorilor români; Ionescu avea să sublinieze stadiul în care se aflau alte 

lucrări în atenţie, respectiv: „culegerea de poeme traduse din T. Arghezi (care) 

aşteaptă, la rându-i, autorizaţia autorului, solicitată în ultimele noastre rapoarte, 

tot pe numele editorului Jean Vigneau, din Marseille”. 

Diplomaţia economică în atenţia lui Eugen Ionescu 

aşa cum se întâmplă în misiunile diplomatice cu un personal mai numeros, de 

activitatea politică se ocupă cu precădere şeful misiunii, în cazul nostru ministrul 

plenipotenţiar, D. Hiott, împreună cu consilierii cu rang mai înalt. De domeniul

78 


economic se ocupau specialişti în materie. 

Secretarul principal cultural, titulatura sub care îşi semna rapoartele Eugen 

Ionescu, adresează totuşi, la 2 februarie 1944, una dintre cele mai insolite lucrări 

din scurta sa activitate diplomatică. aceasta se referă la proiectul de constituire a 

unui Comitet pentru strângerea relaţiilor economice şi culturale franco-române, cu 

sediul la Marsilia. (Ibidem, raport ff. 53-56). 

Este îndeobşte cunoscut că lumea presei oferă totdeauna diplomaţilor posibilităţi 

de a lărgi sfera contactelor, inclusiv în domeniul economic. O asemenea oportunitate 

îi asigură diplomatului român primul redactor al ziarelor marsilieze 

Marseille-Matin şi Marseille-Soir, M. Massot, care îi facilitează lui Eugen Ionescu 

o întrevedere cu un mare industriaş francez din sudul Franţei. Diplomatul român 

reuşeşte, aşadar, să îl cunoască pe un oarecare arthur richardson, pe care îl lega 

de englezi doar numele şi un străbunic, cum remarca Ionescu. richardson, care 

crease pe teritoriul francez (la Marsilia şi la Paris) două Camere de Comerţ, una 

franco-spaniolă şi alta franco-portugheză, îi propune diplomatului român crearea 

unei Camere similare: franco-române, al cărei preşedinte dorea să fie. 

rolul Camerei – lumea se afla în plin război! – se axa în jurul publicării unui 

Buletin informativ economic şi comercial, cât şi pe stabilirea de contacte şi legături 

dintre diferite industrii şi Case de comerţ din cele două ţări; de asemenea, urma să 

faciliteze desfăşurarea de schimburi comerciale, organizarea de excursii, schimburi 

de conferenţiari etc. Camera urma să devină „un centru informativ capabil să lămurească 

pe oricine asupra posibilităţilor de schimburi comerciale şi a resurselor, industriilor, 

firmelor româneşti”. Iniţiatorul intenţiona să pregătească astfel terenul pentru 

activităţi viitoare, conştient că majoritatea proiectelor urmau să fie puse în pagină 

după sfârşitul războiului. Practic, se propunea crearea cadrului unor acţiuni viitoare. 

Eugen Ionescu s-a dovedit receptiv la ideea sugerată de richardson şi a informat 

atât pe şefii ierarhici superiori: Dragu şi Hiott, dar va comunica cele de mai 

sus şi Centralei Ministerului afacerilor Străine, menţionând: „intenţia richardson- 

Massot era ca toate aceste Camere de Comerţ (franco-spaniolă, franco-portugheză, 

franco-română), să se constituie, cu timpul, într-o vastă cameră de comerţ a ţărilor 

latine şi mediteraneene, al cărei „secretar cultural” urma a fi Henri Massot, (adăugându-se, 

mai târziu, o cameră italienească, alta grecească), menită în limitele 

posibilităţilor ei, a ajuta la concretizarea unei uniuni a naţiunilor secundare; evident, 

nu aceste modeste Camere de Comerţ ar fi în măsură să realizeze „independenţa 

economică a naţiunilor secundare” – dar, desigur, ar putea constitui unul dintre 

numeroasele organisme ale acestei uniuni Latine al cărei rost Franţa, care devine 

prima dintre naţiunile de rangul al doilea şi căreia i-ar reveni, într-un fel, „căpetenia” 

acestei uniuni pe toate planurile – îl simte din ce în ce mai necesar” (cf. op. 

cit f. 54). Interlocutorii din Marsilia ai diplomatului român considerau că asemenea 

iniţiativă n-ar fi izolată sau arbitrară, iar la sfârşitul războiului tot mai multe se 

vor contura cu o şi mai mare precizie. 

Ideea richardson-Massot se bucurase de mare receptivitate în Portugalia, unde

EStItuIrI 79 

Salazar acceptase să fie preşedinte de onoare, iar Camera spaniolă, creată imediat 

după încheierea luptelor civile din Spania, s-a constituit într-unul dintre rarele centre 

active de legătură franco-spaniole având ca preşedinte de onoare o personalitate 

din lumea economică. în fruntea Camerei de Comerţ franco-române, fondatorii 

acesteia îl vedeau pe ministrul româniei, şeful misiunii române în Franţa; iniţiatorii 

proiectului voiau să-l solicite în acest sens. 

Vom constata însă că reacţia conducerii oficiului diplomatic român în Franţa a 

fost destul de rezervată, iar prudenţa pe care aceasta a dovedit-o puţin justificată. 

Motivaţia – din perspectiva deceniilor trecute – ni se pare mult prea „diplomatică”, 

aproape inexplicabilă, dovadă că reflexul economic al diplomaţilor de carieră se 

dovedea a fi destul de atrofiat, în comparaţie cu al tânărului literat, Eugen Ionescu. 

Dacă ne gândim cum a funcţionat abordarea respectivă la diplomaţi de primă mărime 

precum: titulescu, Pella sau Gafencu, îl vedem pe Eugen Ionescu mergând pe 

linia celor din urmă. reacţia respectivă o surprinde în raport Eugen Ionescu cu deosebită 

claritate, am spune cu simţ de răspundere. „aducând această iniţiativă la cunoştinţa 

şefului serviciului nostru de presă din Vichy şi apoi, împreună cu dl. consilier 

I. Dragu, – domnului Ministru D. Hiott, hotărârea superiorilor mei a fost că întemeierea 

unei Camere de Comerţ franco-române în momentele actuale nu este tocmai 

potrivită, neoferind – din cauza provizoratului stărilor lumii în război – o garanţie de 

stabilitate pentru viitor. Pe de altă parte, orice iniţiativă românească actuală este, din 

aceleaşi motive, prematură, aşa încât soluţia la care s-a oprit dl. consilier I. Dragu şi 

acceptată de dl. ministru D. Hiott este, pe de o parte, ca această iniţiativă să aibă un 

caracter mult mai restrâns (să se creeze un simplu şi restrâns „comitet franco-român, 

la Marseille, pentru strângerea relaţiilor economice şi culturale dintre Franţa şi 

românia, a cărei misiune prezentă să constea în publicarea lunară a unui buletininformativ 

cu a cărei conducere şi redactare să fie însărcinat dl. Henri Massot) – şi, 

pe de altă parte, autoritatea românească să nu apară în vreun fel în împlinirea acestei 

iniţiative – al cărei rol, modest deocamdată, se va putea amplifica mai târziu când va 

fi posibilă şi crearea Camerei de Comerţ franco-română, cu mai multă certitudine de 

stabilitate şi activitate”. resorturile acestei prudenţe exagerate se pare că au fost însuşite 

de Ministerul afacerilor Străine, de vreme ce nu a existat nici un răspuns la 

raportul semnat de Eugen Ionescu. Până la urmă s-a ajuns la „unele precizări” transmise 

direct iniţiatorilor proiectului, intrând în joc şi consilierul I. Dragu, pentru a se 

crea „Comitetul de iniţiativă pentru strângerea relaţiilor economice şi culturale”, 

care, prezidat de dl. a. richardson, având pe dl. Henri Massot secretar, se va constitui 

zilele acestea şi va cuprinde numai personalităţi franceze (sic!). 

buletinul urmează să apară lunar, într-o mie de exemplare, cu informaţii economice 

şi culturale, – puse la dispoziţia redactorilor lui, de serviciul nostru de presă. 

Existenţa unui birou este necesară; un loc unde cei interesaţi să poată cere lămuriri, 

informaţii etc. Pentru a nu se face cheltuieli suplimentare şi, pe de altă parte, 

pentru a nu se da o amploare disproporţionată şi inutilă, astăzi, acestei iniţiative – 

biroul va fi în localul Camerei de Comerţ franco-spaniole sau al celei franco-por

80 


tugheze.toate cheltuielile buletinului (redacţie, hârtie, colaborare, expediţie), ale 

secretariatului, telefonului etc., se vor ridica, după proiectul de deviz ce ne-a fost 

înmânat la 7.500 fr. francezi lunar”. 

Faptul că Eugen Ionescu nu a manifestat alergie la această temă, care în mod 

clar exceda atribuţiile sale de zi cu zi (fişa postului, am spune azi), fiind în afara 

preocupărilor sale pe linie culturală şi de presă, respectiv de tipărire a buletinului 

economic, ne dovedeşte manifestarea curajoasă şi corectă a tânărului diplomat, 

intuiţia că relaţiile dintre două ţări trebuie să aibă drept fundament raporturile economice. 

Despre Academia de humanism din franţa 

La 3 februarie 1944, Eugen Ionescu redactează un referat succint, rezultat al 

unei convorbiri avută cu Jean rivain, preşedintele „academiei de humanism” despre 

obiectivele acestei instituţii internaţionale din care făceau parte personalităţi de 

seamă ale naţiunilor lumii. Credem că nu întâmplător, ci, dimpotrivă, din încrederea 

pe care i-a produs-o interlocutorul, acesta i-a solicitat diplomatului român să îi 

prezinte nume de români care să fie cooptaţi ca membri ai acestei instituţii. Se vede 

că discuţia a fost mai aplicată cu privire la nume concrete şi activitatea ştiinţifică 

desfăşurată de unele personalităţi culturale româneşti în vogă în acea perioadă, de 

vreme ce Jean rivain a reţinut, deocamdată, numele profesorilor: I. Petrovici, G. 

brătianu şi tudor Vianu. Eugen Ionescu solicita organelor de resort româneşti să 

facă şi alte propuneri. 

Diplomatul român, scriitorul, urmărea modul în care se prefigura mişcarea intelectuală 

postbelică trimiţând la bucureşti numărul 9 al Cahiers de l’Unité 

Française – în fapt buletinul mişcării franceze ce îşi propunea să contribuie la 

„organizarea intelectuală şi politică a Europei de mâine şi la formarea tinerelor 

cadre viitoare, – într-un spirit humanist, naţionalist, universal şi autoritar: un autoritarism 

însă întemeiat pe primatul intelectualităţii – într-un sens platonician – propunându-şi 

o luptă pentru restabilirea ordinii morale a ierarhiei conducerii lumii, 

în fruntea căreia nu poate sta decât „intelectualul” şi nu „politicul” sau „demagogul”. 

în încheierea referatului, Eugen Ionescu anunţa că va întocmi în curând un 

raport cu privire la rostul mişcării respective şi a semnificaţiilor acesteia. Se pare 

că n-a mai apucat să întocmească raportul respectiv, activitatea sa diplomatică la 

Vichy încetând în aprilie-mai 1944. 

atrage atenţia că în nr. 9 al publicaţiei respective, tipărit cu aprobarea „şefului 

statului”, difuzat în cercuri restrânse şi care nu se află în vânzare se află înserate 

numele noilor membri români (propuşi de secretarul principal cultural – Eugen 

Ionescu) şi care se aflau la paginile VIII şi IX. 

Un referat diplomatic pe teme istorice 

La 23 februarie 1944, secretarul principal cultural de la Vichy, Eugen Ionescu, 

a redactat şi expediat instituţiilor centrale din ţară „Referatul de înaintarea a trei

EStItuIrI 81 

exemplare din lucrarea D-lui Paul Henry despre Napoleon al III-lea et les peuples, 

şi în care se vorbeşte şi despre Unirea Ţărilor Româneşti”. (aMaE, dosar 

ff.101-103). 

autorul francez, fost director al bibliotecii Franceze la bucureşti timp de 13 ani 

în perioada interbelică, căruia Eugen Ionescu, încă de la începuturile sale diplomatice 

la Vichy, i-a făcut medalionul remarcabil despre care am amintit, a devenit un 

apropiat sincer al diplomatului român. Paul Henry funcţiona în perioada respectivă 

ca profesor de istorie la Facultatea de Litere din Clermont-Ferrand, sub auspiciile 

căreia lucrarea a văzut lumina tiparului. Potrivit voinţei autorului cărţii, un 

exemplar din lucrare, cu dedicaţia sa, era destinat academiei române, altul prof. 

George brătianu, tot cu dedicaţia autorului, iar al treilea – fără dedicaţie – era destinat 

fie bibliotecii Facultăţii de Litere, fie bibliotecii Fundaţiei regele Carol I, fie 

unuia dintre Institutele de Istorie, fie Direcţiei de Studii şi Documentare din 

Ministerul Propagandei naţionale. Eugen Ionescu face precizarea că autorul nu 

poate trimite mai multe exemplare, deoarece din lipsă de hârtie lucrarea a fost tipărită 

numai în 300 de exemplare. 

Scriitorul-diplomat n-a făcut oficiul de curier, ori de intermediar sau de poştă 

diplomatică, cum deseori s-a întâmplat printre ataşaţii de presă şi culturali; se mai 

întâmplă şi azi. Eugen Ionescu a citit lucrarea, se vede, cu atenţie, şi îi face o succintă 

prezentare, am spune o analiză pertinentă, la obiect, despre care nu ştim să 

se fi făcut referiri până în prezent în publicistica românească sau de către istoricii 

români. recenzentul, nimeni altul decât Eugen Ionescu, aminteşte încă de la început 

că lucrarea: Napoleon al III-lea et les peuples, tratează politica externă a celui 

de-al II-lea Imperiu, „întemeiată cu excepţia unor şovăeli – pe principiul naţionalităţilor 

de către napoleon al III-lea. relevă, de asemenea, faptul că Paul Henry 

aminteşte de ţările româneşti în lucrarea sa de nenumărate ori, menţionând că 

problema unirii Principatelor a constituit una dintre marile preocupări ale lui 

napoleon al III-lea. în viziunea istoricului francez, împăratul Franţei din a doua 

jumătate a secolului al XIX-lea a fost un românofil constant şi „creator al 

româniei” – cum îl numeşte autorul”. 

Eugen Ionescu surprinde la Paul Henry şi explicaţia acestei atitudini favorabile 

din partea lui napoleon al III-lea; motivul principal fiind acela că la vremea respectivă 

au existat interese politice franceze, cum ar fi acela de a se opune expansiunii 

ruseşti, dar şi de a crea în Principatele Dunărene un stat puternic care să ajute 

la apărarea turciei, „apărându-se astfel şi poziţia Franţei în Mediterana Orientală 

şi, pe de altă parte, printr-o sinceră aderare la principiul naţionalităţilor şi al libertăţii 

popoarelor, atitudinea filo-românească a lui napoleon al III-lea fiind sprijinită 

şi de opinia publică franceză informată şi pregătită de activitatea „de propagandă” 

a fraţilor brătianu, C.a. rosetti, n. bălcescu, care au ştiut să-şi creeze în 

Franţa prietenii profunde şi o stare de spirit pro-românească”. 

am adăuga, pe baza cercetărilor noastre mai recente, că un rol important în 

informarea Parisului l-a jucat Consulatul francez la bucureşti, unde funcţiona, ca

82 


secretar pe lângă consulul Poujdee, trimisul prinţului polonez, adam Czartoryski, 

Ludwik Gradowicz, polonezii fiind puternic antrenaţi în contracararea politicii 

ruseşti în Principate. Manuscrisele rapoartelor agentului Palatului Lambert, păstrate 

în arhivele din Cracovia, demonstrează cu aplomb implicarea respectivă. 

Eugen Ionescu mai reţine din lucrarea lui Paul Henry faptul că „după războiul 

Crimeii, în ciuda opoziţiei austriei şi a turciei, – cât şi împotriva unei oarecari 

ostilităţi a Prusiei, care nu vede cu ochi buni întărirea Franţei în Mediterana orientală, 

– „la France se met en devoir de créer la roumanie” (p.43) şi graţie sprijinului 

imperial se poate realiza unirea Principatelor în 1859, – când turcia este pusă 

în faţa faptului îndeplinit („créer c’est le mot, Moldaves et Valaques n’ayant jamais 

été réunis sauf quelques mois en 1601”.) (p.44). 

Diplomatul român reţine, totodată, şi faptul că: „favorabil unirii Principatelor 

româneşti, în virtutea principiului naţionalităţilor, napoleon al III-lea nu a favorizat 

şi independenţa popoarelor din peninsula balcanică, – deoarece, în 1855-56 şi 

mai târziu, napoleon al III-lea era aliatul turcilor, ceea ce a făcut ca românii „să 

fie singurii dintre ortodocşi care se rugau pentru victoria puterilor occidentale, – în 

timp ce ceilalţi se rugau pentru victoria armatelor ruseşti”. 

Comentariul lui Eugen Ionescu, legat de modul în care autorul francez a tratat 

aspectul respectiv este considerat a fi interesant, deoarece „a desprins românia din 

complexul statelor dunărene” – pentru a o situa în geografia spirituală a ţărilor 

occidentale – a avut un mare impact. Istorici români şi străini se vor pronunţa în 

această direcţie cu argumente credibile mult mai târziu. Eugen Ionescu mai subliniază 

că, în viziunea lui Paul Henry, napoleon al III-lea a rămas şi după 1859 un 

sprijinitor al ţărilor româneşti, împotriva întregii Europe, deoarece împăratul 

francez a sprijinit urcarea pe tronul Principatelor unite a domnitorului Carol I, 

„unul din cei mai buni suverani ai Europei secolului al XIX-lea”. aminteşte că 

urmaşul lui Cuza a rămas în conştiinţa posterităţii drept „fondator al româniei” – 

declarat fiind salvator al unităţii româneşti. 

Găsim şi unele paralele care se fac între lucrarea lui Paul Henry şi a celei semnate 

de prof. G. brătianu intitulată: Napoleon III et les nationalités, care ar fi 

remarcat fidelitatea şi recunoştinţa româniei faţă de Franţa. 

Concluzia îmbrăţişată atât de autor cât şi de recenzent, în contextul dat, este că: 

„Franţa nu a avut niciodată motive să regrete că „a creiat românia”, – crearea 

româniei constituind cel mai „strălucit succes” al politicii imperiale” – bineînţeles 

franceze. am spune o analiză atentă, subtilă, făcută la rece, de un prieten al Franţei, 

Eugen Ionescu. 

Ultimul raport 

redactat şi expediat de Eugen Ionescu de la Vichy este datat la 3 aprilie 1944, 

în preajma bombardamentelor aliate asupra bucureştilor. abordează o chestiune 

stringentă pentru activitatea lui pe care o mai semnalaseră, aceea a asigurării hârtiei 

necesare pentru tipărirea traducerilor din literatura română.

EStItuIrI 83 

Eugen Ionescu informează că se află finalizat volumul de nuvele din creaţia 

transilvăneanului Pavel Dan, predat editurii Jean Vigneau din Marsilia. Mai menţionează 

că lucrarea are aprobarea primei cenzuri de la Paris, urmând ca în săptămâna 

în care se intrase să se înfăptuiască şi formalităţile propriu-zise. 

în plus, aflăm că volumul de poezii traduse din arghezi, „cu învoirea autorului”, 

ar fi şi el aproape gata, afară de unele mici modificări pe care tocmai i le aducea, 

acestea fiind cerute de autor. Erau traduse, de asemenea, şi poemele din blaga, 

din care unele apăruseră (probabil în presa literară). 

Lipsa de hârtie care se semnala în Franţa putea să facă imposibilă apariţia acestor 

lucrări. Eugen Ionescu arăta că vitrinele librăriilor sunt pline cu literatură finlandeză, 

estoniană etc., personal citise romanele acestor literaturi moderne cât şi 

unele poeme; exprimă convingerea că „ele nu depăşesc niciuna în valoare producţiile 

literare româneşti”. (cf. op. cit p. 136). 

Eugen Ionescu mai semnalează că proza maghiară, mai ales, a fost editată din 

iniţiativa oficiilor lor de propagandă, „patronate de Legaţii, iar hârtia adusă din 

ţările respective sau obţinută pe piaţa liberă sau prin intervenţia Legaţiilor pe lângă 

autorităţile franceze de resort”. 

Diplomatul mai sublinia că editorii nu au hârtie decât în cantităţi limitate; până 

şi Gallimard, cea mai mare editură din Franţa, cu care se discutase în vederea 

publicării unui roman românesc, nu dispunea de hârtia necesară. „ungurii au fost 

cei care au asigurat hârtia necesară pentru apariţia unei cărţi maghiare”. 

Pentru a se asigura nevoia stringentă de hârtie, Eugen Ionescu sugerează ca 

aceasta să fie trimisă din ţară sau procurată pe „piaţa liberă” la preţuri ridicate. 

Estimează că pentru apariţia primelor lucrări menţionate ar fi nevoie de aprobarea 

sumei de 50.000 de franci. Două fraze meşteşugite de un veritabil scriitor semnalează, 

ca pentru birocraţi, că „nu descoperim nimica atunci când afirmăm că arta 

singură exprimă sufletul adânc şi permanent al unui neam şi a unei culturi. 

Serviciile pe care o literatură bine tradusă le poate aduce sunt incalculabile chiar 

dacă nu toată lumea poate înţelege aceasta de la început”. 

Descurajează o eventuală idee, aceea ca lucrările respective să fie tipărite în 

ţară, chiar dacă operaţia ar fi făcută în favoarea vreunei case editoriale franceze. 

„Cititorul francez vrea să vadă o „carte franceză”, o carte de factură străină îl îndepărtează.” 

Şi când ne gândim că, după război, cartea în limbi străine a fost tipărită 

mai mult la bucureşti. Cât de mult ne-a lipsit îndemnul sau sfatul de bun simţ 

ionescian! 

Eugen Ionescu îşi încheie ultimul raport cu sublinierea că „traducerea din 

Mihail Sadoveanu (Hanul Ancuţei) şi din I.L. Caragiale (Scrisoarea pierdută), 

iscălite de Domnii auger şi bernard, nu se găsesc în vitrinele niciunei librării din 

niciun oraş francez. Ele au fost tipărite pe numele editorului Didier, din toulouse”. 

nu putem spune decât că Eugen Ionescu se dovedea, prin solicitările şi recomandările 

sale, un om potrivit la locul potrivit. 

nICOLaE MarEȘ

proză de ALEXANDRU sINCU 

O PărErE ŞI CîtEVa DIntrE întEMEIErILE EI 

„Have you heard of one Humpty Dumpty?” 

Persse O’reilly 

„După traversarea Podului breslelor, drumul spre Cazinou urmează un timp 

Calea Lombarzilor, o înşiruire banală de blocuri noi printre care totuşi se mai 

ascund şi astăzi cîteva dintre atelierele şi prăvăliile pline de farmec ale fostului 

cartier meşteşugăresc, distrus în mare parte în cursul ultimului război. Înainte de 

a continua, călătorul pios şi mai puţin grăbit se poate reculege în incinta vechiului 

cimitir sefard, a cărui linişte sacră e apărată de un zid înalt de piatră năpădită 

de iederă. Doar cîteva zeci de metri mai departe, în dreptul bornei miliare, 

însemn al căii de piatră construite de romani, pe unde ocolea cîndva caleaşca 

princiară, începe acum o şosea modernă. Ea însoţeşte vremelnic valea săpată de 

fluviu, se înalţă pieptiş sau se încolăceşte ca să învingă pantele prea abrupte, pînă 

cînd se înclină domol în apropierea siluetelor svelte ale bastioanelor Castelului. 

Acolo bate neîncetat inima ţinutului nostru. 

La stingerea tragică a dinastiei, nobila reşedinţă s-a transformat într-un Muzeu 

de istorie, oglindă a gloriei acestui ţinut. Jefuit în perioada insurecţiei armate de 

majoritatea operelor de artă şi de multe alte vestigii, ruinat de luptele fratricide 

pentru preluarea puterii, Castelul avea să devină la puţin timp după refacere un 

strălucit Cazinou. Îmbogăţit cu nenumărate donaţii, Muzeul şi-a găsit şi el un loc 

potrivit, e drept că ceva mai modest, în Pavilionul de vînătoare. Noua faimă a locului 

o sporeşte pe cea moştenită, se răsfrînge asupra binefăcătoarelor izvoare sulfuroase 

şi este purtată pretutindeni în lume.” 

Cînd aduce vorba despre Christof Knobb, iar asta se petrece adesea, domnul 

Gusta beck nu uită să citească acest fragment desprins dintr-o broşură tipărită pe 

pagini filigranate cu flamura încoronată pe câmp azuriu spintecat cu aur, blazonul 

Casei princiare. Comandată de Consiliul municipal pentru orientarea turiştilor, eleganta 

publicaţie a provocat la apariţie discuţii aprige privitoare atît la text, cît şi la 

subvenţia alocată editării. Ele au fost purtate pînă şi printre jucăriile de la Cîinele 

fidel, în ciuda eforturilor patronului de a păstra locul pentru altfel de dispute. 

Desigur, astfel de incidente, de multă vreme uitate, sînt fără legătură cu scurta 

trecere printre noi a fostului inspector adjunct. nimeni n-a pretins vreodată contrariul. 

Domnul Gusta beck evocă doar un exemplar al acelei tipărituri, nu conţinutul 

ei. acolo găsise, mai bine zis zărise, amănuntul necesar desluşirii unui eveniment 

hotărîtor în cariera lui Christof Knobb. totodată, broşura e un bun pretext al stabi-

PrOZă 85 

lirii uneia dintre acele coincidenţe care îi îngăduie să ordoneze evenimentele pe 

gustul lui. 

Lectura fragmentului citat e continuată de repetarea rituală a calculării timpului 

scurs în seara acelei zile de vineri 20 noiembrie, după ieşirea lui Christof Knobb 

din magazin pînă la risipirea publicului şi plecarea interpreţilor balului, exact douăzeci 

şi două de minute. însuşi domnul Gusta beck privise ceasul, îngrijorat de 

graba manifestată de doi amici invitaţi de el să rămînă un timp după închidere. 

Discuţia dintre Christof Knobb şi alex benedict durase mai puţin, doar optsprezece 

minute. Precizarea s-a făcut datorită cronometrării unei înregistrări făcute de 

flautist. 

alte socoteli, întemeiate pe probe de netăgăduit, îngăduie să se afirme că în 

seara aceea, chiar în clipa cînd domnul Gusta beck aşeza trei ceşcuţe cu cafea 

fumegîndă pe măsuţa de şah, maşina lui Christof Knobb ajunsese la aşa-zisa bornă 

miliară romană, un bolovan impresionant, e drept, însă fără vreo legătură cu roma. 

în jurul măsuţei erau aşezaţi cei doi amici ai magazinului de jucării. Pentru întemeierea 

unei tradiţii şi a ceremoniilor care o consacră nu era nevoie de mai mult de 

trei obiecte oarecari, de doi martori şi de o coincidenţă privind o persoană remarcabilă. 

Fără îndoială că şi de un Magister ludi. 

După siluetele lor generoase, potrivite cu fălcuţele de viezure acoperite pudic 

de favoriţi impozanţi, după ochii mici şi apropiaţi, de un albastru spălăcit, înecat în 

apele ochelarilor cu rame groase de baga peste care cad sprîncene stufoase şi zbîrlite, 

după pleşuviile ascunse cu discreţie de peruci bine croite, una castanie, pieptănată 

spre dreapta, alta ceva mai roşcovană, dar nu prea mult, cu părul tras spre 

stînga, însă amîndouă aplecate sub un unghi cu deschidere aproximativ egală, pînă 

şi după surîsul zgîrcit, întotdeauna cu gura închisă, cu buzele strînse, nu i s-ar fi 

părut nimănui nefiresc să fie fraţi buni, dacă nu chiar gemeni. Domnul Gusta beck 

îl asigură pe curios că cei doi nu sînt nici pe departe înrudiţi. 

Poposiseră la noi de tineri. Se încrustaseră în viaţa oraşului nostru cu atîta pricepere 

discretă şi simpatică încît nici măcar vreun neaoş fudul de naşterea lui nu 

i-ar fi tratat vreodată de venetici. De unde veneau, n-au dat socoteală. nici nu s-a 

aflat. Poate că plecaseră din acelaşi loc, fără să fi avut însă habar unul de altul. nici 

n-a încercat careva să le pună asemenea întrebări, în afară de vreun funcţionar la 

stabilirea actelor. 

Se întîlniseră în jurul mesei de bridge pe cînd n-ar fi pretins, nici unul, nici celălalt, 

decît cel mult la rangul modest de valeţi. asta se petrecuse pe cînd bîntuia 

gripa de-acum vreo treizeci de ani. Partenerii lor căzuseră la pat. Ei veneau să 

anunţe că rămăseseră fără pereche. De voie, de nevoie, au făcut echipă. De atunci 

n-au mai fost văzuţi decît împreună, la aceeaşi masă, dimineaţa la Amadeus, la 

prînz la tot atît de simandicosul Magazin, iar seara pe unde se întîmplă, la bridge 

ori la poker. 

Vorbesc puţin, ori într-un glas, ori se completează, mai niciodată despre ei şi 

atunci numai cînd nu sînt în stare să ocolească discuţia. Şi-au păstrat cu orgoliu un

86 


accent străin, însă cu neputinţă de recunoscut. Dar acela a fost şlefuit pînă cînd a 

căpătat luciu aristocratic. întotdeauna puşi la patru ace, sînt ţepeni pe cît pot să fie 

cei rotunjori. încă înainte să-şi fi cîştigat oarece faimă în jurul meselor de joc, cineva 

îi numise Craii de la răsărit. Par însă mai la ei acasă printre ceţurile londoneze 

decît oriunde în altă parte. nimic mai firesc decît să li se spună Humpty şi Dumpty. 

Cum nimeni nu i-a văzut vreodată pierzînd ţinuta sobră şi lipsită de expresie a cartoforului 

de profesie, nu se poate şti că rîd decît dacă li se văd favoriţii cum se 

mişcă în sus şi-n jos cînd se găseşte cineva să-i numească, după cum se nimereşte, 

ba pe unul Humpty, ba pe celălalt Dumpty. Iar ei sînt atît de binecrescuţi încît se 

potriveşte de fiecare dată. 

adesea, cînd vine vorba despre ei printre vizitatorii mai asidui ai magazinului 

La câinele fidel, unuia i se spune Crai de tobă, celălalt, parcă ceva mai rotofei, e 

numit Crai de ghindă. Domnul Gusta beck zice că aceluia i s-ar fi dat acest nume 

mai mult din respect pentru o simetrie rareori împinsă pînă la perfecţie, chiar şi în 

cazul acelui atît de izbutit simulacru de duplicat. Zîmbeşte cu gura pînă la urechi 

şi se uită pe deasupra ochelarilor la cel cu care vorbeşte. nu l-a întrebat încă nimeni 

ce-ar vrea să spună cu asta. S-ar putea oare să n-aibă el un răspuns? 

După ce au sorbit cafeaua, cei doi falşi gemeni au fost poftiţi să participe la 

ceremonia învîrtirii zaţului, urmată de întoarcerea ceşcuţelor şi de aşezarea lor cu 

fundul în sus pe farfurioare. De multă vreme cunoscători ai obiceiului, au strîmbat 

uşurel din nas, dar s-au supus. însă au şi început să dea semne de nelinişte încă 

înainte să se fi trecut la etapa următoare a jocului. Pentru seara aceea, au explicat 

ei, fusese organizat un turneu de bridge la Cuibul vîrstei de aur, un club al pensionarilor 

instalat într-o fostă berărie din Cartierul de nord, aproape de Sala sporturilor. 

Ca să aibă răgaz să-şi salute vechiul amic, ba să şi schimbe cîteva impresii, cu 

atît mai mult cu cît nu mai avuseseră de mult prilejul să se vadă nici în treacăt, plecaseră 

de-acasă înainte de ora la care începea serata dansantă despre care ei încă 

nu aflaseră. n-aveau aşadar timp să se întindă la vorbă, cum obişnuiau cu vreme în 

urmă. Erau numai cumva curioşi să-ncerce la repezeală varianta unui vechi joc de 

strategie de curînd informatizat, despre care li se vorbise în termeni elogioşi. 

Gîfîind în contratimp, cu vocile acordate armonic sau, dimpotrivă, formînd un 

canon prin reluarea cuvintelor celuilalt, explicîndu-le, determinîndu-le, nuanţîndu-le, 

supralicitînd un motiv minor, trecînd elegant şi în chip neaşteptat la o motivaţie 

majoră, ţinuseră să observe că pînă şi publicaţiile de specialitate, renumite 

prin ponderea formulării judecăţilor critice, apreciau originalitatea şi abundenţa 

găselniţelor unui joc pe care ei îl ştiau în versiunea tradiţională, lipsită de imaginaţie 

şi dominată de noroc într-o măsură inacceptabilă pentru o întrecere care nici nu 

pretindea altceva decît puţină atenţie. Venite de unde veneau, acele opinii favorabile 

îi intrigaseră. ţinuta, au explicat ei, cîtă e, e de păstrat. Dacă nu, ce rămîne? 

Fără întrebări şi fără comentarii, domnul Gusta beck le-a pus jocul la îndemînă. 

După un răgaz de tatonare, amicii au declarat cu vagi deosebiri de apreciere, 

însă cu ezitări identice, fără să se abată prea mult de la unison, că nu găseau mai

PrOZă 87 

nimic de reproşat. Curios. O consolă elegantă, maniabilitate convenabilă… Şansa 

fusese bine cumpănită de strategie şi amărăciunea cafelei de zahăr. Caimacul era 

gros, cremos, ca de obicei. nu lipsea nici ochişorul negru, clipind şmechereşte spre 

toarta ceşcuţei, la griffe du maître, nu? Cafea ca la mama-acasă, nu pişvasărul ăla 

de filtru servit într-un degetar la zincul barului de la colţul străzii lor. 

Modest, domnul Gusta beck a primit laudele cu capul întors spre tejghea, ca şi 

cum i-ar fi atras atenţia lui King Kong să nu ia în seamă acele aprecieri. Să nu i se 

suie la cap! Ca să schimbe vorba, a trecut la începutul unei peripeţii petrecute chiar 

la el, aici, în prăvălie. nu i-ar fi dat nici el crezare dacă i s-ar fi povestit. Dar fusese 

el însuşi în cauză. în cauză, însă nu de faţă, ci alături, adică mai degrabă în apropierea 

acţiunii decît chiar în miezul ei. Deşi nu era el om să creadă în minuni, nu-l 

lăsa inima nici să treacă peste acea întîmplare greu de explicat şi, pînă la vreun verdict, 

dacă ar fi fost să vină vreodată vreunul, nici să nu-i scormonească rostul pe 

măsura puţinelor lui puteri, indiferent la sărăcia materială a mizei. 

Cufundaţi în noul joc de altădată, oaspeţii renunţaseră de cîtva timp să scoată 

capul la suprafaţă. bolboroseala mulţumirii lor fusese mai mult ca sigur o manevră 

care să permită obţinerea unui material suficient pentru sprijinirea contrariului primelor 

afirmaţii. Dar răsturnarea atitudinii lor întîrzia oarecum inexplicabil. Din 

cînd în cînd, aruncau o privire grăbită la ceas, de cîteva ori şi la gazdă, însă parcă 

lipsiţi de convingere, fără să-şi dea prea mare osteneală să arate că ar asculta ce li 

se spune. 

Oarecum nepăsător, domnul Gusta beck a trecut la descîlcirea firelor sucălite 

ale întîmplării care-i adusese un plus de inventar. Şi nu unul oarecare. De astă dată 

era mai puţin dornic de aplauze, nici ele cu totul lipsite de rost, de bună seamă, cît 

de întocmirea unei versiuni veridice, inteligibile şi interesante pe cît se poate. întîi 

a prezentat împrejurările în linii mari. a ocolit puzderie de amănunte. a adăugat că 

unele dintre ele s-ar desluşi doar dacă i s-ar acorda vreme suficientă să relateze pe 

de-a-ntregul desfăşurarea acelor fapte banale, adică o apariţie şi o dispariţie, însă, 

crede el, purtătoare de semnificaţii neobişnuite. ar fi avut şi prilejul să prezinte o 

persoană remarcabilă, despre care mai vorbise. 

Circumstanţele nu păreau să fi fost cu adevărat favorabile unei prea extinse 

expuneri a celor două evenimente conexe, însă contrarii. necazul era că, fără să fie 

considerate sub toate cusăturile, ci numai evocate în treacăt, relatarea lor n-avea 

cum să fie socotită altfel decît o colecţie de baliverne ieşite dintr-o îngrijorătoare 

sărăcie a fanteziei, în ciuda unui număr important de garanţii privind caracterul 

veridic al mărturiei sale. nu e mai puţin adevărat că oricine, pînă şi el însuşi, ar fi 

avut îndoieli. Orice i s-ar fi reproşat povestirii sau povestitorului, orice s-ar fi crezut 

despre el, ori s-ar fi bănuit, ori presupus, ori închipuit, oricît de exagerate ar fi 

părut toate acelea, este indiscutabil că ceva ciudat avusese loc la el în prăvălie. 

Ceva care începea să i se pară pînă şi lui cu neputinţă. Deşi se înfăptuise. Şi nu 

visase, nu! Iată că se făcea o săptămînă în cap. Vinerea trecută se-ntîmplase! Patru 

zile după acel hocus-pocus al clientului care vine cu marfă dar n-o aduce cu el şi o

88 


lasă în urma lui după ce dispare fără să fi ieşit ca toată lumea, a venit un poliţist 

fără să spună ce caută şi a pus o mulţime de întrebări despre ce s-a vîndut, cui s-a 

vîndut, cînd s-a vîndut...reprezentantul puterii s-a arătat neîncrezător în vorbele 

lui. Le socotise o înşiruire de aiureli. Ei, n-o fi spus-o el chiar aşa! Mă rog, avea 

dreptate în felul lui. Dar ce căuta!? Cine-l chemase? Cel puţin să fi spus ce pofteşte! 

Da’ de unde! O întrebare pusese, făcută bucăţele şi presărată cu insinuări. El 

răspunsese cu solicitudine. Şi nu doar la aceea, ci şi la unele dintre cele care ar fi 

fost de pus în cazul în care poliţistul acela nu se arăta atît de îngîmfat. însă reprezentantul 

puterii nici să stea s-asculte n-avea răbdare! 

Domnul Gusta beck socotea totuşi binevenită vizita poliţiei, dacă nu şi a poliţistului 

care n-a găsit nimic demn de interes în afară de cele pe care, cine ştie cum, 

le-o fi cunoscut dinainte. avusese pesemne chef să-i fie confirmate. bine, dar acelea 

erau doar fleacuri! Pe scurt, dacă intrase în prăvălie cutare persoană, alta decît 

cea cu pricina, dacă luase cutare lucru…atîta doar că lucrul acela nu fusese luat, 

ci ieşise plus de inventar. Plus, nu lipsă! Iar persoana care cumpărase unul, o doamnă 

care adusese pe vremuri cu păpuşa barbie, plecase din prăvălie cu bunul plătit. 

asta e sigur! altcineva îl sporise. Cine? Cum? El n-are de gînd să rămînă indiferent 

la împuţinarea necontrolată a cîinilor cu ochi de chihlimbar, dar nici la înmulţirea 

lor inexplicabilă. însăşi emblema familiei era în joc. Pentru că tocmai un cîine 

ca acela găsise el în plus. Doar că nu s-ar fi gîndit niciodată să se adreseze autorităţii 

pentru atîta lucru. n-ar fi făcut-o nici măcar dacă i se fura ceva şi l-ar fi văzut 

pe hoţ. El era responsabil, el să se descurce, el să răspundă. Cine ştie cum aflase 

poliţia! nu era treaba lui să întrebe, deşi...Iar dacă a vorbit mai mult decît fusese 

întrebat, acum regreta că nu şi-a ţinut gura. n-o făcuse din interes, ci doar să dea 

mîna de ajutor care i se ceruse. Dacă nu se-nşelase cumva crezînd că putea el să 

ajute… 

nu, n-avea de ce să insiste şi nici să zică de rău de poliţie. Cel care se ocupase 

la început de ancheta aceea, ce-o fi fost de fapt ea să fie, fusese înlocuit. asta n-a 

făcut decît să-l mulţumească. Din toate punctele de vedere. De aceea se simţea 

dator să le specifice fără excepţie. 

– în orice caz, n-a mai venit să mă piseze cu tot felul de prostii şi să se dea mare 

ca celălalt. treaba dumnealor ce căutau, dacă nu cumva încă mai caută. Să caute! 

a ridicat domnul Gusta beck glasul. în acea afacere, el era interesat numai de soarta 

cîinelui care însoţeşte prăvălia lui de cînd, dintr-un automat meşterit pentru uz 

personal, a devenit în urma cîtorva transformări succesive un semn al reuşitei familiale. 

aplecaţi peste jocul lor, Craii nu prea ascultau nici cu jumătate de ureche, cum 

s-ar fi zis că făcuseră pînă atunci. ţinînd seamă de obiceiurile domnului Gusta 

beck, n-ar fi fost prima oară că li se istorisea cum devenise ghiozdan căţeluşul cu 

ochi de chihlimbar, un gogoloi cu coadă stufoasă şi cu urechi clăpăuge, care mai 

mult scheunase ori mîrîise decît lătrase. Iar asta o făcuse biata jucărie o singură 

dată, însă una prea mult. Şi nu chiar ca un cîine. Se crede că fusese un soi de scrîş-

PrOZă 89 

net ori un scîrţîit ca al unei balamale ruginite. Din acea pricină, fusese condamnat 

la o prezenţă tăcută. Dar i s-a oferit o posteritate prosperă. 

O dată încheiată acea mult prea scurtă introducere în istoria magazinului de 

jucării, domnul Gusta beck a trecut la descrierea poliţistului care luase locul celui 

dintîi. însă a lăsat deoparte sau a uitat să vorbească despre ciudata întîmplare petrecută 

în urmă cu o săptămînă, probabil pentru că nici al doilea trimis al puterii, de 

altfel om simpatic şi prevenitor, nu arătase un prea mare interes faţă de soarta cîinelui 

găsit pe podeaua prăvăliei. nu fusese însă nici la fel de indiferent ca celălalt, 

dacă nu la toată tărăşenia, cel puţin faţă de un al doilea obiect părăsit la plecarea 

muşteriului devenit distribuitor ilicit, anume un şal alb de mătase încolăcit la gîtul 

cîinelui de pripas cu nimic deosebit de toţi ceilalţi de pe rafturi. 

Chiar dacă nu-i dăduseră importanţă, nu se putea să nu-l fi zărit şi ei pe acest al 

doilea poliţist printre cei prezenţi în seara aceea. Era domnul care plecase curînd 

după începutul spectacolului. Cel cu pardesiul lung şi cam lăbărţat, de modă veche. 

acela gri, cu carouri. Eh, ar mai fi zăbovit el. numai că venise încă de pe la ora 

prînzului. Şi bolnav… 

– Mai avea şi altele de făcut, ce poţi să ştii! O fi fost vreo tărăşenie ceva mai 

încurcată decît ce se petrecuse atunci la mine în prăvălie. Cum o fi, cum nu, el pare 

un om interesat nu numai de fapte, ci şi de ciudăţeniile fiecăruia în parte. Sînt unele 

peste care mulţi de profesia lui trec de multe ori cu uşurinţă fără să ia aminte că 

oricine se află la intersecţia propriilor sale obişnuinţe, ca un păianjen la pîndă în 

centrul plasei fatale pentru gîngania care nu-i acordă importanţa cuvenită. 

La acele vorbe, Craii au scos capul la suprafaţă ca să se intereseze de un joc al 

cărui eşichier era conceput ca o plasă de păianjen. E de crezut că domnul Gusta 

beck nu auzise ce i s-a cerut, pentru că a trecut la incidentul care întrerupsese 

reprezentaţia cu baletul Coppelia. nici întîmplarea aceea nu era istorisită atunci 

pentru prima oară. Poate că şi cei doi oaspeţi din seara aceea erau mai mult sau mai 

puţin la curent cu asta. Poate că nu. nu dăduseră semne nici de una, nici de alta. 

Cîţiva dintre prietenii mai apropiaţi ai domnului Gusta beck continuă şi astăzi 

să susţină că povestirea baletului întrerupt capătă un ritm alert şi este încă şi mai 

palpitantă pe măsură ce se repetă. Marea noutate din acea seară consta în faptul că 

poliţistul, persoana care părăsise magazinul în plin balet, fusese una şi aceeaşi persoană 

cu autorul celebrei opriri a spectacolului de balet din sala Academiei de 

muzică din Capitală, domnul Christof Knobb în carne şi oase. Ceva mai mult decît 

o coincidenţă! 

O dată produs efectul surprizei, de altfel reţinut, uşor de înţeles la persoane care 

ştiu să-şi stăpînească emoţiile nu numai în jurul meselor de joc, privirile oaspeţilor 

fuseseră adică ridicate spre vorbitor, însă ca şi cum n-ar fi auzit ei prea bine, rămînea 

doar să mai fie explicat cum se făcuse că un detectiv, se pare că nu chiar fitecine, 

ajunsese în oraşul nostru, renumit, nu-i vorbă, însă năpădit primăvara şi toamna 

de ploaie, vara de ţînţari, iarna de zăpadă şi tot anul de gloata turiştilor. Vreo 

sancţiune administrativă îl va fi aruncat val-vîrtej la naiba’n praznic! numai că,

90 


pentru domnul Gusta beck, explicaţia prezenţei lui Christof Knobb printre noi era 

că îşi alesese el însuşi exilul. asta voia să spună că eroarea privitoare la identitatea 

unui diplomat străin, cu foarte serioase consecinţe politice, cum se scrisese în vreo 

două ziare, ar fi fost doar o scamatorie, un hocus-pocus, fum pentru camuflarea 

unor înalte interese. abracadabra ! 

Era inutil să se insiste asupra acelor preliminarii cu explicaţii, cu supoziţii şi cu 

justificări întemeiate mai puţin pe fapte, cît pe gîndire, chiar bine cumpănită. toate 

erau limpezi. ar fi fost suficiente! Ca să fie însă acceptate, lumea are nevoie de 

martori, de dovezi, de probe. Or, broşura aceea albastră, în care sînt exaltate clipele 

gloriei apuse cu care se mîndreşte acum provincia noastră după ce se fălise atîta 

vreme cu unele potrivnice lor, fusese văzută de domnul Gusta beck în mîinile 

inspectorului adjunct. trăsese cu ochiul, o recunoaşte ! Era ferfeniţă, paginile 

mototolite, chiar rupte. Cel mai mărunt loc liber, pe margini, în jurul fotografiilor, 

printre rînduri, fusese înţesat cu nume şi cu numere de telefon, mîzgălite alandala. 

Or, o însemnare zărită de el acolo, ceva mai îngrijită decît celelalte, făcută cu creion 

roşu, cu litere şi cifre îngroşate, era anterioară sosirii poliţistului în oraşul nostru. 

Fusese făcută cu două zile înaintea tontoroiului diplomatic integrat, mai mult 

ori mai puţin reuşit, baletului Coppelia. notat, datat. Păi, nu era oare el îndreptăţit 

astfel să considere asta o probă irefutabilă? 

toţi ceilalţi asemenea lui, spectatori la acel scandal coregrafic, rămăseseră convinşi 

că nu fusese decît o boacănă, ori rezultatul unui mănunchi de coincidenţe 

nefericite. Sprijinită însă de acea însemnare a detectivului, concluzia domnului 

Gusta beck era că incidentul produs de o aşa-zisă confuzie de persoane fusese de 

fapt o scenetă regizată cu ceva pricepere, deşi cam fără stil, şi adăugată nu chiar la 

întîmplare baletului. Consecinţa, e drept că oarecum pripită, ar fi fost că transferul 

poliţistului la noi nu era o relegare, ci o recompensă care răspundea dorinţelor probabile 

ale unui om sastisit de reprezentaţiile asemănătoare jocului de umbre, cînd 

una fac mîinile, alta se arată pe perete. Pentru că, fără o compensaţie, nu e uşor de 

găsit cineva care să îmbrace de bunăvoie blana ţapului ispăşitor, să iasă în luminile 

rampei, unde e de aşteptat cu ostilitate, cu urlete de nemulţumire, urmate, la 

căderea cortinei, de valul de critici publicate pe prima pagină a ziarelor şi pe mai 

micul sau pe mai marele ecran. îndeosebi dacă cel care se sacrifică astfel e lipsit 

de privilegiul actorului, care îşi poate schimba pe scenă starea civilă şi înfăţişarea, 

pentru că păstrează pe afiş numele înscris în acte sau, dacă acela ar fi un pseudonim, 

el se află pe buzele tuturor. Cum s-ar zice, este şi nu este. astfel, în loc să fie 

pedepsit pentru uzurpare de identitate, e întîmpinat şi părăsit cu ropote de aplauze. 

Spunînd el astea, încă şi altele, cu bogate comparaţii, cu ocolişuri prin lumea 

jocurilor şi a jucăriilor de altădată, cele mai multe asortate cu vorbe de duh, adesea 

de-ale altora, unii numiţi, alţii trecuţi cu vederea, domnul Gusta beck păstrase un 

aer grav. arăta mistuit de gînduri. unul dintre ele fu cunoscut, însă abia după ce, 

în ciuda protestelor sale, cei doi parteneri de bridge şi de viaţă se ridicaseră să 

plece. Concursul de la Cercul speranţelor prea tîrzii, cum îi spuneau ei acelui club

PrOZă 91 

al pensionarilor, era mai mult o demonstraţie. însă, oricum, riscau să nu mai 

găsească vreun taxi. Cu toată văicăreala domnului Gusta beck, au izbutit să ajungă 

la uşa magazinului. au fost însă opriţi de zăngăneala furioasă a lui rigoletto, 

venit în ajutorul negustorului de jucării. După un ultim reproş sentimental, au catadicsit 

să se înapoieze la măsuţa de şah. De îndată ce se reaşezaseră, au fost rugaţi 

să ia în consideraţie evidenţa după care împlinirea unui vis de tihnă în provincie 

n-ar fi fost suficientă ca să explice trecerea unui bun detectiv, sau doar a unui funcţionar 

priceput, de la importanta poziţie de inspector principal, dacă nu cumva de 

la una şi mai înaltă, la cea de simplu adjunct, situaţie relativ umilă şi mult prea 

puţin retribuită, fie şi în urma raportării fireşti la salariul mizerabil al unui funcţionar 

de poliţie. 

tot căutînd chichiţele unor fapte despre care, după cum avea să obişnuiască să 

spună la începutul mai fiecărei istorisiri despre Christof Knobb, nu îndrăznea să 

spere că-i va fi vreodată îngăduit să le afle, oricum, nu în întregime şi cu înţelesurile 

lor cu tot, domnul Gusta beck a ridicat o obiecţie la propriile sale afirmaţii. 

Incertitudinea îl cuprinsese, recunoaşte el, încă din cursul după-amiezii, la auzul 

cîtorva vorbe scăpate printre tăcerile inspectorului adjunct, ca un şir de zaruri potrivite, 

după ce de la începutul jocului n-au căzut decît pe de lături. Din vorbele acelea 

reieşea o ciudată lipsă de gust pentru muzică. nici pentru joc n-ar fi avut dumnealui 

o mare pasiune. însă de vorbit, nu vorbise parcă decît doar despre şah. 

asemenea dezinteres faţă de divertismentele unanim apreciate ale oraşului nostru 

nu avea cum să nu constituie un argument greu de respins împotriva considerentului 

după care însuşi Christof Knobb şi-ar fi cerut mutarea aici, în ciuda acelei 

argumentări solide, întemeiate pe o însemnare olografă. nici proba aceea, fără 

vorbă, autentică, nu era lipsită de echivoc. Şi nici măcar disponibilă n-avea de unde 

să fie. Cu toate că… 

în sfîrşit, după ce a luat la bani mărunţi contradicţia, domnul Gusta beck a 

adăugat că, de fapt, n-o adusese în discuţie ca să defoseze un as cînd i-au fost serviţi 

trei şi are cîştigul asigurat. Voia doar să risipească nedumeririle şi scepticismul 

firesc al raţiunii. Pentru că nu şi-ar fi închipuit niciodată că l-ar fi suspectat de fabulaţii 

pe el tocmai nişte buni amici. Doar se stimau reciproc! Şi nici n-avea ceva de 

cîştigat din asta, iar ei o ştiau cît se poate de bine. Sigur, un cîştig material, a insistat 

el. Era totuşi prudent să fie luate în consideraţie şi asemenea situaţii. Memoria 

prea selectivă sau imaginaţia nestrunită sînt înşelătoare, joacă feste. asta i se poate 

întîmpla pînă şi celui care nu face altceva decît să stea să privească şi s-asculte. 

Doar nu renunţă mai nimeni la libertăţile oferite de fantezie doar pentru că primeşte 

să fie spectator şi să se joace cu joaca altuia pe care o mai şi plăteşte. însă înălţarea 

de obstacole în calea înţelegerii, crede el, oferă un plus de interes dezvăluirii 

tîrzii a soluţiei. 

Fără să lase jocul, Humpty şi Dumpty erau aşezaţi dinaintea unui alt rînd de 

cafele. Caimacul părea să fie la fel de gros, băutura tot aromată, fierbinte şi dulceag-amăruie. 

însă nu prea tare de astă dată. După două-trei ceşti, li se făcuse

92 


teamă că n-or să mai poată dormi. Mai băuseră ei una în drum. Fără s-o pună la 

socoteală şi pe cea de-acasă. Şi-apoi, chiar tineri nu mai erau nici ei. însă dacă tot 

rămăseseră la palavre, un întăritor la ora plimbării de seară nu pica rău. La cină 

renunţaseră ei de ani de zile. Chestie de siluetă, de circulaţie, de colesterol. De-ale 

vîrstei! 

Zîmbetul discret care însoţise observaţia domnului Gusta beck la propria lui 

interpretare anunţa că avea încă ceva de spus şi de propus. a început mărturisind 

ceea ce aflaseră toţi amicii lui, anume că de la o vreme se interesa de istoriile poliţiste, 

tocmai el care nu prea citea ziare. nu filmele ori romanele, fantezii departe 

de adevăr, pe cît faptele propriu-zise îl preocupau. Le trata însă ca pe nişte jocuri. 

asta i se trăgea de la un băieţandru care-i intrase cîndva în prăvălie să caute un icosaedru. 

adică un zar cu douăzeci de feţe, o modestă întruchipare a întîmplării, 

explicase acela, care nu văzuse astfel de zar, însă ştia ce înseamnă şi la ce serveşte. 

Cu ajutorul lui, un Magister ludi împarte obligaţii şi acordă şanse de supravieţuire 

celor care rătăcesc şi se străduie să-şi facă datoria virtuală învingînd capcane 

presărate la tot pasul de rostogolirile aceluiaşi zar. 

Cînd au auzit despre ce era vorba, Humpty şi Dumpty s-au arătat gata să renunţe 

la moftul electronic de care se lăsaseră preocupaţi aproape o oră, însă fără mari 

satisfacţii.totuşi au fost sfătuiţi să nu se grăbească să treacă la altceva. trebuia, 

înainte de toate, să fie schiţată desfăşurarea jocului cu intriga dezvăluită în decorul 

Cazinoului. Era însă de prisos o exagerată acurateţe a descrierii drumului spre 

Castel, a sălilor Cazinoului ori a culoarelor dintre ele. Domnul Gusta beck nu mai 

trecuse pe-acolo de mult timp, recunoaşte. Iar pe atunci fusese interesat de tehnica 

tipurilor felurite de joc şi de spectacolul emoţiilor. restul îl uitase. a început, aşadar, 

cu atribuirea unui punctaj ordonat în douăzeci de paliere şi în tot atîtea stadii, 

după căderile zarului icosaedru. a schiţat rolurile canonice, pe unele dintre cele 

secundare şi chiar cîteva opţionale. a distribuit puncte de inteligenţă, de intuiţie, de 

spirit critic, de rezistenţă morală şi fizică. resursele materiale le-a hotărît după 

poziţiile ocupate de feluritele roluri în sînul administraţiei, al Sindicatului crimei, 

al Cazinoului şi al băncii. a adăugat riscurile asumate de fiecare. ajuns însă la 

definirea alegerilor posibile ale acţiunilor unui crupier de cazinou cu psihic şubred 

ca un castel de cărţi, cei doi amici şi-au băgat nasul în ceşcuţele de cafea, dar favoriţii 

i-au trădat. îşi dăduseră desigur seama că modelul fusese celebrul scandal din 

primăvară al ruletei aranjate. Să nu fi înţeles ar fi fost de mirare. 

Dezamăgit de faptul că fusese remarcată slăbiciunea invenţiei şi nu originalitatea 

proiectului, domnul Gusta beck a explicat că aluzia la afacerea aceea fusese 

doar pretextul unei intrigi care să-i îngăduie conceperea unei competiţii unde poziţiile 

cheie ar fi ocupate de un poliţist în solda Statului la rivalitate cu detectivul particular. 

Opoziţia asta începuse să-l frămînte încă de pe cînd ziarele afirmau că prezenţa 

poliţiei printre mesele Cazinoului speriase marele public. Oraşul n-a întîrziat 

să îşi afirme dezaprobarea, iar asta nu doar prin bodeguţele modeste de la periferie, 

nici numai în separeurile cafenelei Amadeus ori prin foaierele Operei, ci chiar

PrOZă 93 

la Parlamentul regional. articole otrăvite apăruseră şi în revistele străine. Time îşi 

făcuse coperta cu o ruletă înconjurată de marionete cu sfori trase de un personaj în 

uniformă. Panorama titrase „C’era una volta un Casino”. Veniturile Cazinoului, 

deci ale oraşului, scăzuseră. nu s-a revenit la afluenţa obişnuită decît într-un tîrziu, 

la o vreme după dispariţia intruşilor. 

Cu toate că oaspeţii nici nu pretinseseră ceva şi nici nu se mai hlizeau, domnul 

Gusta beck le-a mărturisit în vreme ce continua prezentarea proiectului că, de fapt, 

el habar n-avea de felul cum arăta tipicul unei anchete de poliţie. înapoiaţi la eroii 

virtuali care ar fi trebuit să salveze un joc banal, ei îşi înclinau perucile aprobator 

în ritmul cuvintelor. 

– La drept vorbind, nici n-ar fi nevoie de asemenea amănunte, a insistat el. 

Pasiunea şi credinţa reuşitei se completează de minune. totuşi nu-i greu de bănuit 

că liber-profesionistul îşi ţine gura cînd îl aranjează şi că, deşi n-o fi el chiar un 

cavaler fără teamă şi fără pată pe conştiinţă, e gata să se aplece peste bordul lunecos 

al legii ca să-i întindă o mînă de ajutor celui ajuns cu ştreangul de gît, jucătorului 

încolţit între datorii şi datorie ori starletei pradă şantajiştilor peste care dă în 

urcuşul anevoios pe panta reuşitei. Deşi pe celălalt tocmai l-am cunoscut în persoană, 

la acesta mi-e destul să mă gîndesc şi îl şi văd cum stă şi îşi fumează pipa… 

După o tăcere, cei doi şi-au părăsit vechiul joc întinerit de electronică. aşteptau 

urmarea ori se mirau. Cu ochii în gol, domnul Gusta beck părea nehotărît. a recunoscut 

că îşi imagina piesele unui puzzle şi nu se hotăra s-o aleagă pe prima. în 

locul lui a hotărît icosaedrul, iar el s-a apucat să descrie ferestrele acoperite parţial 

de jaluzele care transformă o încăpere într-un sandviş de felii de lumină şi de 

penumbră printre care se leagănă vălătuci de fum. în prag, o blondă se străduie să 

repare dezastrul produs de lacrimi. Cînd îşi ridică privirea din oglinjoara pudrierei, 

vrea să afle ce şanse are să scape de urmările atîtor imprudenţe. Şi nu doar ale ei... 

I se răspunde însă doar cu un zîmbet cumva încurajator. Fata nu închide uşa fără să 

se întoarcă pentru o ultimă implorare zadarnică. 

rămas singur, detectivul se pregăteşte şi el să plece. numără banii din plicul de 

pe colţul mesei, scutură pipa în scrumiera plină de chiştoace cu urme de ruj, verifică 

pistolul scos din sertarul mesei, îl strecoară în tocul ascuns de pulpana hainei, 

închide uşa agenţiei şi coboară scara printre mirosuri rîncede. 

Se făcuse însă mult prea tîrziu. în ciuda curiozităţii, venise vremea de plecare. 

aşezaţi dedesubtul lui rigoletto, ai cărui clopoţei sunaseră trist la deschiderea uşii, 

înainte să fi ieşit, Humpty şi Dumpty au aflat că jocul putea să continue încă de a 

doua zi, de la ora micului dejun. Dacă nu, ca de obicei, seara, după închidere. I-ar 

aştepta aceleaşi gingirlii, îmbălsămate mai mult sau mai puţin, după chef. Pînă 

atunci ar fi fost vreme să se completeze grupul participanţilor, astfel încît partida 

abia începută să capete caracterul trepidant al unui serial poliţist. 

Continuînd să mulţumească pentru agreabila invitaţie, pentru jocuri şi, nu mai 

puţin, pentru cafea, cei doi au coborît pe rînd treapta de la intrarea magazinului. 

Din prag, domnul Gusta beck i-a sfătuit să se uite atent pe unde calcă. trotuarul

94 


era plin de băltoace şi s-ar fi putut chiar să îngheţe dacă înceta ploaia. aşa că să îşi 

ridice gulerele impermeabilelor pînă cînd or să găsească vreun taxi. El le urează 

să aibă norocul ăsta cît mai curînd, altfel o să trebuie să treacă podul pe jos. Gripa 

sezonieră e an de an tot mai agresivă. Inspectorul adjunct despre care vorbiseră se 

însănătoşea cu greu după un guturai straşnic. nici o îngrijorare însă, îi mergea mai 

bine, în ciuda strănutului şi a ochilor lăcrămoşi. Cînd cei doi vor binevoi să revină, 

poliţistul o să fie în plină formă, gata să intre în focul acţiunii. Desigur, nu el în 

persoană, ci zarul icosaedru sau altul, aruncat în numele lui. în seara aia, inspectorul 

adjunct Christof Knobb putea să fi făcut un viraj la stînga, spre Cazinou, încă 

de pe cînd ei se aşezaseră să soarbă primele cafele. acum s-ar fi învîrtit în jurul 

ruletei ori ar fi fost aşezat la masa de black-jack, pe urmele cine ştie cărui suspect. 

Iar dacă ar fi stat ploaia, putea să contemple silueta de decor hollywoodian a 

Muzeului de istorie. 

nu chiar în întregime, au ripostat cei doi într-un glas. apoi şi-au manifestat pe 

rînd nemulţumirile, fără să îşi stăpînească pufnetele de rîs. unul se mira că aripa 

dreaptă a Pavilionului de vînătoare, cea dinspre fluviu, era în continuare acoperită 

de schelărie, cu toate că lucrările n-ar fi trebuit să depăşească sfîrşitul verii. Celălalt 

a explicat că nu alta fusese promisiunea electorală a noului primar. Din nou 

împreună, au dat asigurări că altfel nici măcar n-ar fi fost ales. Doar că pe ei, politica… 

tot mai rece, vîntul părea să gonească în curînd ploaia şi vestea zăpezi timpurii. 

băltoacele din faţa magazinului aveau să se acopere de o pojghiţă de gheaţă. 

Sub lampadar, obosiţi, resemnaţi, sprijiniţi umăr în umăr, Humpty şi Dumpty scrutau 

strada după vreun taxi rătăcit prin cartierul ăsta pustiu. Era totuşi greu de presupus 

că Fordul lui Christof Knobb ar fi virat în seara aceea spre şoseaua care duce 

la Cazinou. 

(Fragment din romanul La cîinele fidel) 

aLEXanDru SInCu

proză de GHEORGHE sCHWARtZ 

GEnEZa truPEI buFOnuLuI VraCI 

„Nimeni nu trebuie să fie sluga altuia. 

De poate, pentru sine singur să rămână.” 

(Paracelsus) 

Ce este alchimia? „Alchimia nu e altceva decât scopul, intenţia şi strădania 

subtilă de a transmuta natura metalelor, din una în alta” a scris 

Philippus theophrastus aureolus bombastus von Hohenheim, zis 

Paracelsus. Care mai povesteşte şi următoarea întâmplare: într-una dintre nenumăratele 

sale călătorii, paşii l-au dus departe la miazăzi, unde a fost luat prizonier de 

către tătari. Până să apuce aceia să-i facă şi cel mai mic rău, Paracelsus l-a văzut 

pe unul dintre cei ce l-au luat prins că refuza să se dea jos de pe cal, chiar şi pentru 

somn. tovarăşii aceluia i-au povestit râzând că bietul om avea dureri atât de 

groaznice când punea piciorul pe pământ, încât refuza de multă vreme să mai 

coboare de pe cal, că pe cal dormea, sprijinindu-se de câte un trunchi de copac, şi 

că, în felul acesta, s-au prăbuşit de istoveală deja trei animale sub el. Paracelsus 

l-a uns cu o alifie şi tătarul bolnav n-a mai avut nevoie să rămână tot timpul suspendat, 

ba a fost în stare să şi alerge pe picioarele lui, fără să-l mai doară nimic. 

Vindecarea aceea atât de spectaculoasă a stârnit atâtea vorbe, încât tătarii l-au dus 

pe vraci la stăpânul lor. 

Hanul avea o vorbă: omului simplu nu-i trebuie decât o femeie care să-l facă să 

uite de toate gândurile şi de mâncarea necesară traiului, însă, pentru ca un suveran 

să trăiască fericit are nevoie de patru sfetnici iscusiţi: un medic menit să-i îngrijească 

sănătatea trupului, un măscărici în stare să-i păstreze buna dispoziţie, un bucătar 

care să-i dea mâncare cât să se bucure de ea şi un general care să-i asigure siguranţa 

şi gloria. De aceea, hanul acela nici nu avea alţi miniştri decât un medic, un 

maestru bucătar, un strateg militar şi un bufon – şi toţi aceştia aveau puteri depline 

în ţara sa, încât poporul li se adresa în genunchi. Dar pe cât erau aceşti demnitari 

de puternici, pe atât le era de nesigur locul, de greşeau ori de se ivea cineva mai 

priceput decât ei. O vreme, cât hanul nu s-a putut vindeca de durerea de a-şi fi pierdut 

fiul şi moştenitorul, au fost daţi călăului doi măscărici, iar alţi trei au scăpat 

numai după ce au fost biciuiţi şi alungaţi în huiduielile mulţimii: aceia s-au făcut 

vinovaţi că nu au reuşit să-i schimbe starea de spirit stăpânului. Şi doi miniştri 

bucătari au sfârşit pe mâna gâdelui, fiindcă l-au lăcomit cu prea multă mâncare 

delicioasă, până ce stăpânului i s-a făcut rău. atunci când tătarii i l-au adus pe 

Paracelsus şi după ce acesta şi-a dovedit, în faţa întregii curţi, priceperea în a-i

96 


lecui pe suferinzi, hanul l-a îndepărtat pe ministrul medic şi l-a aşezat în loc pe doctorul 

venit din Europa. Paracelsus a vrut să refuze marea onoare şi putere care i sa 

oferit, însă s-a văzut pus în faţa unei asemenea uimiri cum n-a existat vreodată la 

curtea tătarului: un medic atât de înzestrat nu poate fi decât o fiinţă ieşită din 

comun – cum să refuzi o asemenea uriaşă cinste, atâta putere şi atâta bogăţie ce 

veneau împreună cu marea funcţie, dar, mai ales, cum să-l refuzi pe însuşi hanul? 

Păi, aşa ceva era de neimaginat şi toată lumea a rămas încântată de arta actoricească 

a doctorului, pentru că, de bună seamă, Paracelsus nu făcea decât să se manifeste, 

asemenea bufonului. Şi au fost atât de încântaţi de străin cu toţii, încât, după ce 

au râs îndelung cu mâinile pe burtă, hanul chiar s-a gândit să comaseze două dintre 

cele patru dregătorii şi să-l facă pe Paracelsus nu numai ministru peste trupuri, 

ci şi mai marele vindecării sufletelor. Iar străinul acela extraordinar şi-a mai dezvăluit 

în faţa tătarilor şi o altă calitate capabilă să uimească pe oricine: străinul ştia 

să scoată pilitură de fier din vitriol! Şi, nici mai mult şi nici mai puţin, pierdea nopţi 

întregi străduindu-se să transforme şi acea pulbere de fier în… aur! 

Străinul era un vrăjitor bun – el a insistat ca predecesorul său în ale medicinii 

să nu păţească nimic şi să-i rămână un fel de asistent, iar ministrul măscărici să-şi 

păstreze şi el postul. Da, deocamdată străinul era un vrăjitor bun. Deocamdată!... 

Dar o asemenea fiinţă putea oricând să schimbe nu numai alaunul în plumb, însă – 

ferească sfântul! – să te transforme şi pe tine în cine ştie ce plantă sau în cine ştie 

ce animal. De asemenea forţe, pe care nu le poţi controla, cel mai bine este să te 

eliberezi. Dar cum? Cine ar fi putut să-i garanteze hanului că sabia cea mai ascuţită 

şi cea mai grea nu s-ar frânge de trupul vrăjitorului? Despre care, iscoadele au 

aflat că se unge în fiecare seară cu o alifie misterioasă şi straniu mirositoare? Şi în 

cine ar fi putut avea hanul atâta încredere încât să născocească împreună un plan 

eficient? Până să se ia o hotărâre aşa de importantă, toţi tătarii s-au purtat cu 

Paracelsus de parcă ar fi mângâiat un şarpe ce li s-a strecurat pe sub haină. Iar 

Paracelsus însuşi s-a întreţinut ore întregi cu te miri ce oameni de nimic: cerşetori, 

negustori, dresori de animale. Până ce, într-o bună zi, a dispărut. Hanul n-a trimis 

oşteni după el să-l prindă pentru că nici n-a vrut să-l îndârjească şi nici nu era convins 

că există pe lume muritori care să-l poată reţine cu forţa. 

Paracelsus n-a fugit singur, ci i-a luat cu el şi pe foştii miniştrii ai trupului şi ai 

spiritului. Şi pe ministrul maestru bucătar. 

Cine n-a auzit de trupa bufonului Vraci, trupa care la mijlocul veacului al şaisprezecelea 

era mai celebră decât orice instituţie tradiţională sau numai vremelnică 

a Europei? Scribii ne-au lăsat mai multe mărturii despre ea decât despre faptele 

marilor seniori, iar bogaţii şi săracii veneau de pretutindeni s-o vadă. 

Prin anul 1540, măscăriciul cu ochi migdalaţi dădea spectacole prin târgurile 

germane. alături de el, un adolescent uimea lumea cu măiestria apariţiilor sale: el 

nu-i făcea pe oameni numai să râdă, dar îi şi uimea cu nişte trucuri nemaiîntâlnite. 

Puţin mai târziu, tătarul a murit cu zile, după ce i-a căzut o bârnă pe cap, iar tânărul 

a devenit piesa de rezistenţă a trupei. Lumea sosea de la mai multe zile depăr-

PrOZă 97 

tare, să-i vadă pe el şi pe oamenii lui păşind prin aer, folosind apa în loc de ciocan 

şi, mai ales, pentru a râde pe săturate. 

adolescentul a fost fiul mai mare al unui personaj controversat, stăpânul hanului 

„Diavolul argintiu” din Hanovra. acela, un bărbat venit cu mulţi ani în urmă din 

sud, de peste alpi, a reuşit, fără a avea nici o funcţie oficială, să controleze destinele 

întregului ţinut. bogat – foarte bogat, după cum se şoptea – şi zgârcit, capabil 

să-ţi ia gâtul pentru câţiva gologani şi gata, în acelaşi timp, de mari acte de caritate, 

intangibil din pricina unei armate întregi de lefegii gata să ucidă la comandă, 

însă, în primul rând, fiindcă avea doi draci, unul uriaş în faţa hanului şi altul, mai 

mic, supraveghind cele ce se petreceau în interior, tată de sânge al unei familii 

numeroase şi tată adoptiv pentru toţi cei ce locuiau în casele sale, bătrânul, după 

cum i se spunea, şi al Optzecilea, după cronologia scribului, hangiul – perceput 

drept mult mai mult decât un simplu hangiu – şi-a trimis băiatul mai mare să-i facă 

rost de nişte leacuri orientale pentru sine, pentru ai săi şi pentru toţi cei ce locuiau 

sub acelaşi acoperiş cu el. în Hanovra izbucnise o epidemie a unei boli necunoscute 

până atunci: oamenii îşi pierdeau de pe o zi pe alta puterile, cădeau neputincioşi 

la pat, nu mai puteau mânca, nu mai puteau elimina ceea ce se mai găsea în ei, trupul 

nu-i mai asculta de fel, nu-şi mai puteau mişca nici membrele şi nici organele 

interne şi sfârşeau asemenea unui copac tăiat căzut pe pământ. unul dintre pruncii 

săi a murit aşa, la fel ca şi mai mulţi argaţi, precum şi oameni din oraş şi din târgurile 

învecinate. rudele priveau neputincioase cum cei dragi lor li se stingeau sub 

ochi, iar medicii şi vracii s-au dovedit şi ei lipsiţi de iscusinţă în a-i ajuta pe nenorociţi 

şi pe cei ce-i jeleau, asistându-le moartea. 

băiatul cel mai mare al bătrânului, al Optzeci şi unulea, după cum îl vom 

pomeni mai departe, n-a trebuit să plece până în ţările de peste munţi şi mări, întrucât 

tocmai atunci a apărut, însoţită de mult zgomot, o trupă de saltimbanci formată 

din oameni cu pielea galbenă, cu ochii oblici şi cu pomeţii obrajilor ieşiţi mult 

în afară. acei străini arătau chiar aşa cum au fost descrişi băştinaşii din India, 

China şi Mongolia de către cei ce au călătorit până în ţinuturile lor, dar şi de către 

supravieţuitorii măcelurilor cauzate de oamenii galbeni, atunci când se revărsau, 

asemenea mării înfuriate, peste fruntariile Europei. aşa că, deşi paşnică, dormind 

o bună parte din timp, trupa aceea nu putea să nu-i înfioare pe aceia ce veneau s-o 

vadă, chiar dacă, în mod conştient, privitorii nu făceau legătura între aceşti artişti 

şi groaznicele hoarde ce pustiiau tot ce le ieşea în cale: hotare, palate, colibe, animale 

şi oameni. Dar, pe lângă extraordinara atracţie a producţiilor lor, mai era ceva 

ce l-a făcut pe flăcău să se oprească la oamenii aceia: faptul că erau însoţiţi chiar 

şi de un medic oriental 1 care îşi oferea serviciile pe lângă trupa de artişti. Şi, întradevăr, 

vraciul acela – privit de către noii săi pacienţi mai degrabă ca un vrăjitor – 

ştia despre boala ce a lovit ţinuturile Hanovrei şi i-a vândut tânărului leacurile 

potrivite (alifii ciudat colorate, ceaiuri puternic mirositoare şi sâmburi micuţi pen- 

1. Fostul „ministru al trupului” adus de Paracelsus pe „vechiul continent”.

98 


tru înghiţit cu apă sau cu vin). al Optzeci şi unulea le-a cumpărat pe toate, dar nu 

s-a întors cu ele acasă, ci le-a trimis cu un servitor ivit ca din întâmplare la bâlci. 

Iar tânărul a rămas cu artiştii. După o vreme, acelaşi servitor i s-a înfăţişat iarăşi, 

i-a povestit că leacurile şi-au îndeplinit de minune menirea, că nu a mai murit 

nimeni de boala aceea misterioasă 2 şi că stăpânul mai doreşte leacuri şi pentru alte 

beteşuguri – banii nu contează, oricât ar costa. (bătrânul nu cumpăra medicamente 

doar pentru sine şi ai săi: el voia să se asigure că oricine cu care venea în contact 

nu suferea de vreo maladie ce l-ar putea îmbolnăvi pe el şi pe ai lui. astfel că 

s-a îngrijit întotdeauna de multă lume, de parcă s-ar fi îngrijit de propriul său trup, 

la care descoperea mereu şi mereu noi semne de alarmă. nu, stăpânul nu era supărat 

pe fiul său cel mare că nu s-a mai întors acasă, ba găsea că e chiar mai bine ca 

moştenitorul să-şi dea examenul cu viaţa, fără a mai fi cocoloşit de faima misteriosului 

său părinte.) 

aşa că, fără a-şi mai face griji, al Optzeci şi unulea a rămas alături de trupa 

orientală, care, pe parcurs, n-a mai fost atât de orientală, asiaticilor alipindu-li-se şi 

alţi oameni, majoritatea cu pielea albă. Grupul a devenit tot mai celebru, iar repertoriul 

i s-a îmbogăţit neîncetat: pe lângă giumbuşlucurile măscăricilor – unde strălucea 

fostul „ministru bufon al spiritului” de pe lângă hanul mongol –‚ au mai apărut 

şi animale ciudate, o pereche de girafe, un elefant, câteva cămile şi un cârd de 

maimuţe făcând deliciul tuturor gură-cască, mai ales copiilor care nu se mai săturau 

să le admire agitaţia şi strâmbăturile. 

Printre oamenii cu pielea mai mult sau mai puţin albă, a sosit şi un evreu care 

ştia să spună şarade pe care nimeni, în afară de el, nu le putea dezlega, deşi se dovedeau 

extrem de simple după ce le dezvăluia soluţia. Şi mai ştia evreul acela şi un 

fapt uimitor: să umble prin văzduh sau să se plimbe pe tavan cu capul în jos. 

un alt nou venit putea să facă un şuvoi lichid atât de puternic încât, turnând apă 

dintr-o găleată obişnuită peste un cui, îl împlânta într-un lemn de esenţă tare, de 

parcă l-ar fi lovit cu ciocanul cel mai greu. nu lipseau, desigur, nici femeia cu 

barbă (de fapt, două femei), o fată cu capul mai mare decât trupul, doi băieţi care 

fuseseră abandonaţi de mici într-un codru şi care se purtau asemenea fiarelor printre 

care au crescut. 

Şi se afla acolo, cu o mitră de hârtie colorată pe cap, şi Coriolan, un bolnav mintal 

care se credea papa de la roma, spre hazul celor de faţă. Mai erau, apoi, actorii 

aciuiţi pe lângă scamatori, dresori, măscărici şi acrobaţi; actorii au descoperit că 

pot câştiga mai mult public dacă fac parte dintr-un spectacol variat, unde lumea 

vine pentru a vedea ceva, dar este obligată, aşteptând rândul numărului preferat, să 

asiste şi la celelalte prezentări. Plus că membrii trupei se simţeau mai în siguranţă 

fiind atât de mulţi. Cu timpul, ceata pestriţă a ajuns cea mai numeroasă dintre toate 

grupurile de nomazi care au colindat în vremurile acelea drumurile continentului. 

Pe lângă actori şi circari, şi alături de ei, au mai venit câţiva călugări, mai mulţi cer- 

2. Care nici n-a mai revenit vreodată în Europa, după ce a fost descrisă în a.D. 1540 de mai mulţi 

oameni învăţaţi.

PrOZă 99 

şetori, precum şi Golo. 

După ce fostul ministru al spiritului s-a prăpădit într-un accident, adolescentul 

din Hanovra s-a impus drept şeful grupului. El părea întruchiparea imaginii fizice 

a învăţăturii lăsate de Paracelsus la curtea hanului: „în toate cele create de 

Dumnezeu există ecoul spiritului Său – mai mult în fiinţe, dar destul şi în obiecte. 

Spiritul viu se materializează neîncetat în imaginile prin care simţurile noastre îl 

pot recepţiona. uneori, în funcţie de cantitatea de suflet, spiritul se întrupează în 

oameni, alteori în animale sau în plante, de multe ori în obiecte (despre care atât de 

greşit se spune că sunt lipsite de viaţă. în realitate, şi ele îşi au conţinutul lor viu, 

altfel nu s-ar putea oferi simţurilor noastre.) Când transformi alaunul în fier, nu faci 

decât să redai înfăţişării plăsmuirea care conţine atât suflet ca şi pilitura de fier. Şi 

când vei obţine aur din piatră, nu vei face decât să modifici cantitatea de spirit aflată 

discret în minereurile rocii în cantitatea de spirit corespunzătoare aurului. Care 

nu este nici el altceva decât o plăsmuire metalică permisă văzului, pipăitului, auzului, 

gustului şi mirosului omului, întrupând esenţa superioară, numită spirit, duhul 

emanat de creaţia Domnului. în fond, doar spiritul există, restul nu e decât plăsmuire. 

Iar spiritului nu-i place plăsmuirea mohorâtă. De aceea, el nu se relevă celor 

sănătoşi decât în culorile vesele, iar celor bolnavi în culorile triste. Culorile vesele 

sunt creatoare, cele triste distructive. Iată motivul pentru care este atât de important 

să te ocupi în egală măsură de spirit şi de trup. De spirit se îngrijesc cei ce izbutesc 

să transmită culorile vesele, de trup cei ce se străduiesc să le elimine pe cele 

triste.” 

al optzeci şi unulea îndemna oamenii, să aducă la reprezentaţiile trupei bolnavii 

din casele lor şi mulţi dintre suferinzi se simţeau mai bine, după o zi lungă în care 

au asistat la giumbuşlucurile bufonilor, la scamatoriile iluzioniştilor, la dresurile animalelor 

nemaivăzute, la omul care păşea prin aer şi la ciudăţeniile fiinţelor monstruoase 

expuse la vedere. Şi-l puteau întâlni acolo şi pe Golo. reţeta aceasta, pe 

lângă succesul comercial, a adus şi beneficii sufleteşti: bolnavii nu se mai văitau 

într-una, erau distraşi de la dureri de cele ce li se arătau, iar însoţitorii lor aveau o 

justificare creştinească pentru banii şi timpul cheltuit – au avut grijă, ba chiar s-au 

jertfit în folosul rudelor mai puţin norocoase. într-o vale ca un fund de găleată de 

lângă Hamburg, trupa Celui de al Optzeci şi unulea a zăbovit mai mult ca de obicei 

şi faima i-a crescut atât de mult încât, dintr-o însemnare din anul 1542, aflăm că 

a adunat uneori şi peste douăzeci de mii de suflete. Fiul hangiului din Hanovra a 

intenţionat chiar să fondeze o aşezare pe locul acela, astfel încât lumea să ştie oricând 

unde să vină pentru a-şi distra sufletul şi pentru a-l vindeca 3. Era un argument 

puternic acela de a fi găsiţi cu uşurinţă de oricine oricând, însă nici al Optzeci şi 

unulea şi nici oamenii săi nu erau făcuţi să se aşeze şi să rămână într-un singur loc, 

aşa că tabăra din valea ferită de lângă Hamburg n-a durat mai mult un an. 

3. „Căci, dacă se vindecă sufletul, se vindecă şi trupul. trupul este sănătos în funcţie de cât spirit 

luminos se află în el.”

100 


– nu este adevărat că-i folositor să rămânem toată vremea aici, a spus într-o zi 

al Optzeci şi unulea. Oamenii din locurile din jur au fost să ne vadă, dar pentru cei 

ce se află mai departe este şi complicat, şi scump, şi periculos să străbată distanţe 

mari ca să vină la noi. Cei mai mulţi nici măcar nu ştiu că existăm şi, chiar dacă 

ştiu, zvonurile oricum nu au puterea de a-i mobiliza la fel ca şi când ne-am duce 

noi spre ei. 

însă zvonurile au fost, totuşi, suficient de puternice pentru a aşterne în drumul 

trupei 4 un covor de speranţe. 

înainte de a reda cele mai semnificative întâmplări prin care a trecut trupa, despre 

care ne-a rămas o bibliografie bogată, scribului i se pare necesar, pentru o mai 

bună înţelegere, să-i delimiteze pe actorii principali. 

După întâmplarea nefericită care i-a cauzat moartea ministrului sufletului, şeful 

necontestat al grupului n-a devenit fostul ministru al trupului, ci foarte tânărul al 

Optzeci şi unulea, adolescentul sosit doar cu câteva luni în urmă din hanul 

„Diavolul argintiu”, spre a procura leacuri pentru o molimă răspândită la Hanovra, 

molimă care transforma în doar câteva zile oameni perfect sănătoşi în obiecte 

încremenite în nemişcare şi moarte. băiatul a rămas cu trupa şi s-a dovedit extrem 

de dotat pentru a învăţa şi pentru a aplica ceea ce însuşea atât de repede. băiatul a 

rămas cu trupa şi s-a dovedit extrem de dotat chiar şi pentru a-şi depăşi maeştrii. 

El s-a dovedit cel mai mare saltimbanc medic al tuturor vremurilor, mai ales că în 

Europa nimeni înainte de el şi nimeni după el n-a mai acceptat să fie considerat în 

acelaşi timp şi bufon şi doctor. nici un învăţat nu se manifestă intenţionat ca un 

clovn, iar al Optzeci şi unulea a fost, pe lângă măscărici, şi alchimist şi astrolog. 

Ceea ce-i lipsea era morga 5. 

Dintre vechii membri ai trupei, dintre cei veniţi odată cu Paracelsus în Europa, 

un scamator apt de cele mai incredibile minuni era Kundar, fierarul. Kundar a fost 

descris de către scribi că ar fi reuşit să potcovească un cal înfigându-i cuiele în 

copită doar lăsând să cadă peste ele un şuvoi de apă dintr-o găleată. în acelaşi mod 

era în stare să taie copaci sau să îndoaie un drug de fier. turnată de el, apa devenea 

solidă şi tare ca piatra, ca şi capul unui baros. alături de Kundar erau şi ceilalţi 

circari, atleţi, gimnaşti, clovni şi scamatori. Singurele numere pe care al Optzeci 

şi unulea le evita de fiecare dată erau cele ale unui grup de băieţi şi fete care se 

căţărau pe stâlpi şi pe frânghii până la înălţimi ameţitoare şi acolo îşi arătau măiestria. 

al Optzeci şi unulea a leşinat de două ori privindu-i, după care nu i-a mai 

urmărit niciodată. 

împreună cu Kundar, a sosit şi Hashem. Fost asistent al „ministrului sufletului”, 

Hashem a lucrat şi cu unul dintre predecesorii ultimului „ministru al trupului”. El 

a fost cel ce i-a vândut Celui de al Optzeci şi unulea, leacurile pentru boala apăru- 

4. „trupa” o să numească pe mai departe scribul grupul acela aşa de numeros şi aşa de eterogen, 

care a născut atâta emulaţie în timpul său. 

5. Poate fiindcă era autodidact; perioada de învăţătură petrecută în casa părintească în preajma lui 

Felix thomasus putând fi mai degrabă asimilată şcolii primare, decât unor studii înalte.

PrOZă 101 

tă la Hanovra şi tot el a fost şi cel care a devenit modelul tânărului, în simbioza dintre 

măscărici şi medic. Hashem a ajuns atât de renumit încât în faţa cortului său se 

formau întotdeauna cozi interminabile de bolnavi şi de însoţitori ai acestora. încă 

înainte de a apuca să folosească leacurile primite, deja ieşind de la Hashem, oamenii 

aveau altă căutătură în ochi şi, chiar dacă unii nu se mai vindecau niciodată, privirea 

întunecată îi părăsea pentru totdeauna. 

Când au trecut prin ţinuturile baltice, li s-a alăturat ţipor. roşcat, cu perciuni 

cârlionţaţi şi purtând cu mândrie portul impus evreilor, ţipor uimea publicul prin 

aceea că păşea prin aer, putând chiar sta pe un scaun, adâncit în lectură, iar scaunul 

să fie aşezat pe tavan, eventual făcându-l pe evreu să stea cu capul în jos 6. 

un alt personaj din trupă a fost roby. roby era un grăsan între două vârste, 

pistruiat şi aparent extrem de molâu. numai că tocmai fiinţa aceea greoaie era 

capabilă să şterpelească orice şi de la oricine, chiar dacă respectiva victimă era prevenită, 

în prealabil, de pericolul pe care îl reprezenta roby. 

actorii au adus cu ei o viziune diferită despre lume: când au sosit, păreau 

încrâncenaţi chiar şi când jucau roluri comice. Guy era francez şi reprezenta vedeta 

trupei, fiind frumos, cu ochii negri visători şi cu tenul alb ca laptele 7. El juca 

rolurile feminine. în piese şi în afara lor. După ce s-au integrat trupei Celui de al 

Optzeci şi unulea, şi repertoriul actorilor s-a schimbat, şi încrâncenarea le-a dispărut. 

Doar melancolia le-a rămas, iar melancolia au ştiut să o transmită şi spectatorilor. 

Care se amuzau, dar mai şi comentau îndelung tâlcul pieselor. 

însă trupa nu era formată doar din artişti. în valea în formă de fund de găleată de 

lângă Hamburg au apărut şi infirmii, şi cerşetorii, şi nenumăraţi alţi zdrenţăroşi 

proscrişi ai sorţii. Printre ei, şi un bărbat cu o cicatrice urâtă pe faţă: el pretindea că 

ar fi fost nobil italian şi, mai mult din insinuări, lăsa să se înţeleagă că a trebuit să 

fugă, după ce conjuraţia la care a participat ar fi dat greş şi membrii ei executaţi. El 

ar fi reuşit să se refugieze la timp, dar nu mai avea nici un mijloc de trai şi de muncit 

asemenea slugilor, nici nu era învăţat şi nici nu dorea s-o facă. Cu toate că reieşea 

din spusele lui că este căutat şi în continuare şi condamnat – pe nedrept – chiar 

şi de Inchiziţie, el nu se arăta foarte preocupat să-şi ascundă urmele şi toată lumea i 

se adresa cu apelativul „conte”, iar el îşi purta la vedere, cu mândrie, chiar cu aroganţă, 

stema pe platoşa de metal a cămăşii sale de zale. Poate chiar să fi fost conte… 

Şi s-au mai ivit şi călugări în vale. îi puteai întâlni acolo înfăşuraţi în rase de 

toate culorile: albe, negre, maronii. Călugării ţineau slujbe, vorbeau toată ziua cu 

adunătura aceea atât de eterogenă, alinau suferinţe, încercau să-i aducă pe calea cea 

dreaptă pe greşiţi, vindeau cruciuliţe, lumânări şi indulgenţe. Printre monahi era şi 

părintele theophil. 

un arab, Muhammad, readucea în trupă vremurile „convivenciei”, perioada din 

istoria Spaniei când, se spune, creştinii, arabii şi maurii au trăit alături şi în bună 

6. Scribul îşi imaginează scenele cu ţipor asemenea unor poveşti pictate de Chagall. 

7. Dar cine să-i fi văzut vreodată adevăratul ten şi nu pielea acoperită tot timpul cu pomezi.

102 


convieţuire. Se vorbea că Muhammad s-ar fi născut în Sierra nevada, acolo unde 

străbunii săi ar fi fugit de persecuţiile lui torquemada, de „poliţia şuncilor” 8 şi de 

toate umilinţele care au curs în trombă după 1492 9. (bunicul său patern ar fi fost 

imortalizat de către Felipe Vigarny printre personajele gravurilor din catedrala din 

Granada. Cum ciocnirile din munţi au continuat timp de generaţii, Muhammad a 

părăsit Sierra nevada, dar nu şi-a găsit liniştea până ce n-a dat de trupă.) Deoarece 

tot de atunci a început şi prigoana împotriva evreilor, odată cu plecarea lui Columb 

în prima sa expediţie, în Spania s-a terminat definitiv la convivencia. nu şi printre 

oamenii trupei. Dar personajele cele mai exotice, mai exotice chiar decât tătarii cu 

ochii migdalaţi, erau trei negri. Doi au venit din africa, al treilea a fost adus sclav 

din ţinuturile noi. Doi erau vânjoşi şi buni de muncă şi făceau munca rechiziţionerilor, 

cărând din loc în loc decoruri, butaforie, cuşti şi orice obiecte necesare reprezentaţiilor, 

al treilea, Ham, era mărunţel şi bolnav, tuşea mereu şi era întreţinut de 

semenii lui sănătoşi. nu se mai ştie din ce pricină, lumea îi striga Sem, Yafet şi 

Ham. Pe lângă atâţia bărbaţi, trebuiau să fie, desigur, şi femei. Şi, într-adevăr, au 

fost. Pe de o parte, au venit şi numeroase soţii, mame, fiice şi surori cu bolnavii pe 

care îi aduceau în speranţa minunii vindecării, pe de altă parte, au sosit şi numeroase 

femei ele însele betege. Şi au fost şi alte femei acolo, vivandierele trupei. 

Şi a fost şi Golo. 

Valea în formă de fund de găleată de lângă Hamburg s-a transformat într-un fel 

de buric al pământului: acolo s-au adunat oameni din toată Europa, de la Ocean şi 

până în stepele ruseşti, însă şi personaje cu pielea galbenă din asia şi inşi cu pielea 

neagră din africa şi chiar şi indivizi din noile ţări de peste mări. unii călugări 

mai prăpăstioşi au găsit, că locul acela a devenit chiar primejdios, prea semănând 

cu turnul babilonului, cetatea pe bună dreptate blestemată drept sfidarea 

Domnului. Şi, într-adevăr, aşezarea a început să fie cunoscută drept noul babilon. 

De aceea, valea în formă de fund de găleată de lângă Hamburg a ajuns un fel de 

oraş în toată puterea cuvântului. Şi nu un oraş mic. aşa cum a mai menţionat scribul, 

s-au strâns acolo, după aprecierea contemporanilor, vreo douăzeci de mii de 

suflete, dintre care ceva mai mult de jumătate au rămas un an, iar restul se succedau 

zilnic – cei veniţi să vadă, să se vindece şi să se distreze. Ori pentru toate astea 

la un loc. a! Şi să doarmă: în trupă se dormea o bună parte din timp, era vorba despre 

un „somn contagios”, cum a fost menţionat în unele surse. Oricum, un somn 

ciudat: oamenii visau, iar în vise nu mai erau ei, ci sufletul lor intra în alte trupuri. 

Când se trezeau, aveau nostalgia vieţilor din care abia au gustat 10. 

8. Poliţie înfiinţată după 1492 cu scopul de a verifica dacă arabii şi evreii convertiţi şi-au părăsit 

cu adevărat vechea religie. Printre altele, această instituţie era atentă dacă „noii creştini” sunt dispuşi 

să consume carne de porc – de unde instituţia aceea era numită în popor „poliţia şuncilor”. 

9. 2 august 1492 n-a fost doar data când a ridicat Cristofor Columb ancora pentru prima sa 

călătorie spre vest, 2 august 1492 a fost şi sfârşitul unei ere şi începutul alteia. 

10. Se pune întrebarea dacă întreaga trupă de somnoroşi n-a fost supusă unui tratament cu 

stupefiante, ipoteză logică, însă în legătură cu care scribul nu a întâlnit nici cea mai mică aluzie, nici 

cea mai mică dovadă concretă.

PrOZă 103 

Chiar şi topografia locului a prins înfăţişarea unei aşezări stabile. în centrul văii, 

erau corturile membrilor trupei, cortul uriaş pentru reprezentaţii şi tribuna actorilor. 

Puţin mai încolo, călugării au ridicat o biserică, unde îi primeau toată ziua pe credincioşi. 

în jurul bisericii, s-a ivit o piaţă în care ţăranii din împrejurimi au găsit un prilej 

excepţional de a-şi vinde produsele. La fel ca şi meşteşugarii, care şi-au instalat şi ei 

tarabele lor. (Se spune că anii aceia au fost anii cei mai prolifici pentru dezvoltarea 

întregii regiuni şi că multe dintre marile clădiri din cetăţile Hansei au fost, nu întâmplător, 

atunci înălţate.) 

Şi, pentru că nici chiar leacurile minunate aduse din Orient nu reuşeau să vindece 

toate bolile, mai ales că, de pretutindeni, veneau întinşi în căruţe, căraţi pe tărgi 

sau abia târându-se, sprijiniţi de rude şi prieteni miloşi, persoane grav atinse de suferinţe 

cumplite, uneori murind înainte de a ajunge în faţa lui Hashem sau a Celui de 

al Optzeci şi unulea, pentru că nici chiar leacurile minunate aduse din Orient nu reuşeau 

să vindece toate bolile, s-a dovedit necesar şi un cimitir. De grija morţilor s-a 

ocupat părintele theophil. 

Valea, în formă de fund de găleată de lângă Hamburg, a devenit un oraş, un oraş 

mai special, fără construcţii de piatră, fără monumente, dar găzduind douăzeci de 

mii de oameni 11, devenind debuşeu pentru orice produse, locul unde se venea continuu, 

atât de pe mare, cât şi de pe uscat. 

Când a plecat trupa, valea a rămas asemenea unui coşmar, unde urmele n-au 

apucat să fie încă îngropate de intemperii şi unde doar câţiva infirmi se mai zbăteau 

în pace, înainte de a muri. nici însuşi babilonul biblic nu putea să fi oferit o 

privelişte mai cumplită, decât ceea ce a lăsat în urmă trupa sosită să se aşeze un an 

acolo. Şi impresia era cu atât mai dezagreabilă, cu cât Măscăriciul Vraci a reuşit 

să-i facă pe cei ce au venit la el să nu mai fie nici trişti şi nici fără de speranţă. Şi 

cei ce s-au vindecat şi cei ce nu s-au vindecat. 

împreună cu acele ruine umane, au rămas şi câţiva călugări, spre a zidi o 

mănăstire, iar bisericuţa simplă din vremea cât a stat acolo trupa, ar fi trebuit să 

devină centrul lăcaşului şi să cinstească hramul Sfântului anton Cel Făcător de 

Minuni, „Sfântul tuturor”. 

(Fragment din romanul CEI O Sută – DIaVOLuL arGIntIu) 

GHEOrGHE SCHWartZ 

11. Pentru cititorul din secolul al XXI-lea, trebuie amintit că o populaţie de 20.000 de oameni 

se găsea rar chiar şi în oraşele tradiţionale. De pildă, la vremea aceea, Hanovra natală a Celui de al 

Optzeci şi unulea nu număra încă nici 10.000 de suflete.

proză de LIVIU ULEIA 

ZabuLuS 

Sau 

DEMOnuL EtErnEI MânCărIMI 

Eu fac parte dintr-un popor care probabil îl pomeneşte cel mai des pe 

dracu. De obicei, evocarea acestuia însoţeşte eşecuri, tragedii şi sentimente 

contradictorii. Sau, dimpotrivă, succese extraordinare, supradotări, 

situaţii comice groteşti şi revelaţii. E ceva foarte răspândit în lume. E ceva ce 

marchează omul cu fierul înroşit, ca pe o vită. încă din copilărie, când apare baubau. 

arsura e resimţită toată viaţa, prin percepţii „demonice” care se pot întinde de 

la registrul banal şi cotidian până la cel foarte grav şi patologic. în neputinţa sau 

indiferenţa lor de a se studia, oamenii se înscriu voluntar în avangarda acestei obsesii 

primitive. 

Eu nu-l voi pomeni pe dracu. Voi păstra denumirea „demon” din respect pentru 

originea sa greco-romană, presupunând spirit şi suflu vital. Dar trebuie să clarific 

existenţa reală a „demonilor” (e ultima dată când folosesc ghilimelele, bănuind că 

m-am făcut înţeles şi ele vor fi de acum încolo subînţelese), reabilitându-i pe aceştia 

istoric şi psihologic. Pentru o viaţă interioară mai senină a urmaşilor noştri. în 

plus, voi răzbuna proasta educaţie a atâtor generaţii apăsate de spaime seculare şi 

munţi de ignoranţă. Şi astfel privind spre viitor, mă voi veseli! 

în primul rând, viziunile demonice sunt un fel de ultimă speranţă a vieţii noastre 

de zi cu zi. adică, în afara speranţelor legate de lumea cealaltă, de rai, de reîncarnare, 

de alte vieţi sau, dimpotrivă, de absenţa acestora. ar fi, deci, cazul să învăţăm 

să nu ne mai temem de bau-bau, ci să-i înţelegem limbajul. Să lăsăm simpatia 

faţă de acest protector să ne cuprindă. Vom obţine astfel o simpatie reciprocă! 

Scriitorul rus Dovlatov spunea, îndreptăţit: s-au scris atâtea cărţi despre neajunsurile 

consumării alcoolului, dar niciuna despre beneficii! Subscriu acestei fine 

observaţii revoltate. Şi adaug: acelaşi tip de nedreptate este valabil şi în cazul 

demonilor. nu este deloc întâmplător că aceste două ingrediente ale existenţei 

noastre se întâlnesc adeseori. Ca specialist în ambele domenii, da-ţi-mi voie să 

repar şi această inechitate. 

Mă voi exprima limpede, în limbaj citadin, printr-o metaforă uşoară: 

Viziunile demonice sunt roşul semaforului în traficul existenţial. În noaptea 

conştiinţei, ele sunt şi oglinzile retrovizoare şi farurile milenare ale omului. Sunt 

1

PrOZă 105 

claxoanele care alungă somnolenţa în trafic indusă de confuzia noastră. Fără existenţa 

lor în întuneric, tulburătoare şi fierbinte, traficul existenţial ar cădea pradă 

haosului total. Mai ales în această lume prin care fiinţa omenească se dă mulţumită 

cu maşina pe unde vrea ea şi urmează cele mai haotice trasee pietonale. 

Reprezentările noastre pentru haos – demonii – sunt ultimul strigăt şi ultimul avertisment 

când nu mai există nici un reper. 

totuşi, de cele mai multe ori, ignorăm demonii-oglinzile-noastre-profunde 

peste care aruncăm repede vălul prăfuit. Preferăm să îi considerăm oaspeţi nepoftiţi, 

iluzorii şi coşmareşti. Mare prostie! E ca şi cum ne-am profana strămoşii. 

Drama e că oamenii par a se întrece în a uita adevăratul rost al traficului existenţial: 

cel al căutării de sine. al găsirii şi, totodată, al regăsirii de sine. acesta e singurul 

motiv clar pentru care se poate spune că oamenii primesc permis de viaţă, 

excluzând reproducerea. Căutarea de sine este singura lor datorie neonorată îndeobşte, 

pentru că în rest şi un microb ordinar are rostul lui exact pe lume. 

Cu alte cuvinte, bacteria, spre deosebire de om, ştie care e treaba ei. Ea nu are 

nevoie de călăuze. Dar noi avem nevoie, iar demonii sunt cei mai vechi şi mai 

autentici ghizi ai noştri, indicându-ne neobosiţi hăţişuri şi prăpăstii. 

în prezent, oamenii rezumă demonii la tradiţia superstiţiei, la cinematografie 

sau literatură pentru toaletă şi alte vulgarizări destinate idioţilor şi menite să consume 

bani. Din cauza faptului că demonii reprezintă măreţia şi misterul părţii întunecate 

a vieţii, conştiinţa noastră îndeobşte mică şi uzată nu îi percepe corect sau 

îi respinge cu teamă. Deşi trăiesc într-o armonie desăvârşită cu natura – care se 

bucură în egală măsură de lumină şi de întuneric –, fiinţa umană le e tot mai ostilă, 

din cauza ignoranţei sale milenare. 

Orice moment important din viaţa unui om este însoţit de un demon. Oriunde 

apare un dram de tensiune, de necunoscut, iată şi demonul. în viziune sacră, legendară, 

orice clipă dată este importantă. Concluzia care vine de la sine este că ne 

plimbăm sau alergăm sau putrezim în viaţă ţinând întotdeauna de mână un demon. 

Depinde numai de fiecare dintre noi să apucăm fără teamă mâna călăuzitoare, oricât 

de puternică i-ar fi strânsoarea. 

recunoaşterea legăturilor de simpatie dintre tine şi demoni este doar primul pas 

dintr-o călătorie în care vei fi răsplătit regeşte, cu podoabele unui suflet împăcat. 

De la teama de a te trezi lipsit de scutul obişnuinţei şi al familiarului (dacă, să presupunem 

întemeiat, societatea nu te-ar mai considera util), până la cea de a te 

schimba monstruos şi definitiv (ca atunci când simţi că înnebuneşti de-a binelea), 

toate temerile pot fi alungate prin ascultarea vocii protectoare a demonului. Cei ce 

nu învaţă să asculte se prăbuşesc. Dar nu, după cum se crede prosteşte, într-o lume 

demonică. Ci în propriul iad, despre care demonii i-au avertizat. 

Flacăra slab pâlpâitoare a existenţei tale pluteşte pe învolburatul râu subteran 

fără vârstă, pe o scândurică, pe sub semne străvechi afumate, care veghează de pe 

pereţii peşterii. nu te sfii să le priveşti, să le citeşti şi să le înţelegi, ca pe călăuze 

autoritare, dar sigure.

106 


Imaginea demonului, schimbătoare, dar nu înşelătoare, pentru că îl oglindeşte 

pe fiecare dintre noi în chip particular, are un sâmbure nepieritor şi neschimbător: 

lipsa de stare. Ceea ce fiinţa umană vrea să transmită când spune: „nu mai am 

StarE!”. Sau, vorbind la persoana a treia: „nu mai avea StarE”. Ori la persoana 

a doua: „Vezi, dacă n-ai avut StarE!”. acest miez luminos este cheia ultimă a 

înţelegerii demonice. Odată găsită, ea îţi va aduce şi pacea. O voi numi Zabulus, 

după numele său latin din care provine şi conceptul popular de „diavol” văzut ca 

furnizor de spaimă şi nelinişte. tot ce e ciudat şi neprevăzut vine, după o lungă tradiţie, 

de la demoni. De la „necuratul”, creat, perpetuat, osândit şi invocat la sânul 

unei întregi tradiţii de superstiţii şi grave neînţelegeri. 

Dar adevăratul Zabulus (diavolul mâncărimii sau demonul neliniştii neînţelese) 

înseamnă cu totul altceva! El există ca manifestare a unei nepieritoare scântei elementare 

ce luminează pretutindeni: nevoia mistuitoare şi neclară de mişcare şi de 

transformare: 

MânCǍrIMEa COSMICǍ! Demonul omniprezent al furnicăturii. De la tălpile 

noastre, până la astre! Zabulus... Cine nu a simţit vreodată irezistibila şi tainica 

furnicătură din palme sau picioare? nu există nici o explicaţie medicală pentru 

ea, cum nu s-a găsit nici un motiv pentru marea agitaţie stelară. 

Este greu de conceput ca un om lucid sau măcar frământat să nu se fi gândit la 

următorul paradox: cum se face că, pe o rază de o sută de kilometri pătraţi, destinul 

te împinge sistematic într-un punct anume, indiferent încotro te-ai abate? 

Zabulus avertizează asupra acestui impuls prin apariţii tragice, grave sau ironice, 

batjocoritoare. Dar tu preferi să îl ignori, să alungi viziunile şi să continui să priveşti 

catastrofal în jos, atent la drum. Zabulus aşteaptă doar să îl priveşti netulburat 

– ca pe un tablou într-o expoziţie – şi să îi recunoşti existenţa. Să îţi înţelegi frământările 

subterane şi misterioase. astfel el se transformă din piază-rea în călăuză. 

Zabulus apare ca nume scris la începutul Evului Mediu (cum îl găsim, bunăoară, 

la Firmianus Lactantius, în secolul al şaselea); dar înţelesurile sale sunt vechi 

de când lumea. El este simbolul confuz al catastrofei personale. Zabulus e întruchiparea 

necunoscutului magnetic şi tensiunea acestei atracţii. El există în întregul 

univers, ca potenţialitate. Este totodată şi latenţa: de la inevitabilul ciocnirii a două 

particule până la catastrofalele întâlniri între oameni. Iar omul care îl înţelege pe 

Zabulus devine senin în faţa catastrofalului. 

Spre adeverirea şi întărirea celor spuse mai sus, am ales un destin şi povestea 

apusului său. Destinul aparţine unui bărbat prin nimic ieşit din comun, ca mulţi alţi 

oameni: liniştit, împlinit şi, întâmplător, de succes, după standardele de astăzi. un 

intelectual, profesor universitar. (ar fi putut fi orice altceva, dar îl prefer pe acest 

fiu carierist de ţărani; el are apucături burgheze şi ambiţii aristocratice şi e foarte 

potrivit pentru ilustrarea unui traseu demonic complet; putea fi şi femeie, însă mie, 

2

PrOZă 107 

ca bărbat, mi-e mai uşor să scriu despre el şi aşa mi se pare mai cinstit, oricât de 

ciudat ar suna această observaţie într-un tratat demonic, fie el şi mic). 

nu e lipsit, însă, de importanţă să spun aici că, uneori, în clipele sale de uitare 

şi reverie, intelectualul acesta se imaginează zugrav sau zidar. Pe deasupra, a studiat 

şi a învăţat o mare parte din tainele zugrăvelii şi ale zidăriei. Şi, rareori, în mod 

foarte discret, chiar contractează mici lucrări la negru, pe care le execută singur, 

având grijă să nu afle nimeni din cercul său de intelectuali. Cochetează şi cu masoneria. 

Şi îi place să interpreteze melodii săltăreţe la banjo. altfel, el se bucură de o 

existenţă limpede şi bine aşezată. Câteva seisme nesemnificative abia au tulburat 

destinul acestui bărbat până acum, de-a lungul unei vieţi de cincizeci de ani. O 

carieră universitară cuminte, cărţi publicate în ţară şi străinătate, confort social, 

politic şi, pe deasupra, un constant, dar discret apetit satisfăcut pentru femei, mici 

aventuri, călătorii exotice. Pace interioară. Este strâns legat de soţia sa prin pasionale 

amintiri de tinereţe. Copii nu au, dar mulţi studenţi – mai cu seamă studente, 

datorită profilului disciplinei pe care o predă – îl privesc ca pe un părinte spiritual. 

Ceea ce uneori îl face să se vadă ca un mic Ludovic Soare, bruneţel şi minion, 

înconjurat de nimfe absorbite... 

toate acestea sunt atribute ce pot întregi portretul unui intelectual realizat, de 

talie mijlocie. Echilibrul afectiv şi exerciţiul mental îl feresc de orice excese. 

Erudiţia îl apără de tenebre şi superstiţie. E o conştiinţă luminată. 

...Şi totuşi, într-o zi cu nimic ieşită din rândul celorlalte, începe să fie torturat 

de apariţiile lui Zabulus! în capul lui, porneşte huruind un carusel de figuri şi locuri 

necunoscute, tot mai ameţitor, mai mare şi mai zgomotos. Vede măşti înspăimântătoare 

şi degete arătătoare de căpcăun. îl ameninţă sau vor să-i indice ceva? 

Cu o săptămână în urmă începuse să lucreze la un eseu despre demonologia 

evului mediu. bine documentat, uşor ironic, eseul său se apropia de final ca o bărcuţă 

veselă şi săltăreaţă de mal, pe marea calmă. Şi tot ca pe mare, din senin, izbucneşte 

coşmarul său demonic, absolut imprevizibil şi total năucitor: 

Zabulus!... întâi îl torturase doar caruselul mascat, dar după câteva nopţi începe 

să-l viseze pe Zabulus însuşi! Zabulusul lui personal e o siluetă cenuşiu-albăstrie 

îndepărtată, un fel de umbră de nor în formă de palton ce-l atrage irezistibil, 

lungindu-se până la orizont. Peste cartiere întregi, peste ani, peste călătoriile sale 

pe care le credea uitate şi peste vagi amintiri din copilărie. Ca şi cum ar fi fost 

mereu acolo. umbra aceasta lunguiaţă kilometrică se sfârşeşte cu o căpăţână 

minusculă, semănând cu cea a lui Elvis Presley descărnat. aşa, ca după două-trei 

săptămâni de putrefacţie. acest cap înlocuieşte de obicei Soarele sau Luna. Ori, 

mai bine spus, le acoperă, le eclipsează. în visele sale, universitarul urmează acest 

nor ca un ţigan bezmetic, despletit şi nebărbierit, cu hainele neschimbate şi nespălate, 

bătut de vânt, plouat şi ars de soare, ştiind că trebuie să ajungă la căpăţână dar 

nereuşind niciodată. 

universitarul nu obişnuieşte să bea, nu poate fi vorba de delirium tremens. De 

schizofrenie, nici pomeneală. Poate un pic de viaţă dublă. Să fie acolo sămânţa

108 


acestui dezastru? în chipurile şi umbrele întâlnite de el ca zugrav în afara legii? în 

pasiunea sa pentru banjo? Sau să fie cadavrul acela de lăutar pe care îl descoperise 

cu ani în urmă, săpând o temelie în grădina unei amante de la marginea 

bucureştiului? nu poate răspunde, se simte depăşit, copleşit. în plus, nu numai că 

ajunge să-l întâlnească pe Zabulus în fiecare noapte, lungindu-se orizontal peste 

amintirile lui, dar numele acestuia îi bâzâie în permanenţă în cap. Când întâlnise 

prima dată acest nume, în timpul documentării sale medievale, a râs. îl găsise caraghios... 

universitarul decide să se resemneze şi să se obişnuiască să-l accepte pe 

Zabulus în visele sale. însă mângâierea acestui compromis nu durează prea mult. 

într-o după-amiază petrecută ca multe altele, la o cafea, în cofetăria universităţii, 

înmărmureşte sub privirile stupefiate ale studenţilor care îl însoţeau: dintr-o prăjitură, 

o specialitate numită „negresă”, ieşea ca un fum silueta cenuşiu-albăstrie a lui 

Zabulus. Cert, nu-i stinsese nimeni o ţigaretă în farfurioară! Prăjiturica îşi pierde 

brusc gustul. bâlbâie scuze, iese zdruncinat, aproape alergând. Dragi studenţi, scuzaţi 

ce? anii de autosatisfacere petrecuţi în biblioteci nu-i mai sunt de niciun folos 

în faţa acestei barbare invazii a lui Zabulus în viaţa sa atât de bine armonizată. 

Chiar din acea după-amiază începe să bea, dar este mult mai rău, poate tocmai 

pentru că nu e băutor. Oare beţivii cum rezistă cu deceniile monstruoaselor lor 

halucinaţii?, se întreabă universitarul, îngrozit, dar oarecum admirativ. apoi 

încearcă, străduindu-se să rămână lucid, să-şi explice: Ori, oare ei, alcoolicii, nu 

reprezintă nici un interes pentru Zabulus? Şi sunt poate vizitaţi doar de nişte pseudo-demoni, 

bieţi imitatori ai acestui adevărat zeu al coşmarului. Se simte privilegiat, 

dar pentru puţin timp... Dacă e mai bolnav decât beţivanii şi în mintea sa fermentează 

o dependenţă mai periculoasă şi cu totul aparte, cum ar fi, spre exemplu, 

orgoliul intelectual maladiv, ajuns la punctul critic? acest orgoliu deşteptător de 

demoni superiori târându-l umilitor în terciul imaginaţiei sale bogate de intelectual? 

Prin noroaiele inimaginabile ale fiinţei superioare? târându-l pe el, 

universitarul, în timp ce, la măsuţa soioasă de lemn de brad, beţivul ordinar îşi 

soarbe senin vinişorul, surâzând anticipat coşmarurilor sale neglijabile, mărunte?... 

Şi tot gândindu-se la liniştea statuară, chiar monumentală, a beţivului patriarhal, 

universitarul înţelege dintr-odată tot ceea ce i se întâmplă. E invitat pur şi simplu 

la drum! 

Zabulus nu a intrat în visele sale pentru a-l tortura, ci pentru a-i propune o călătorie. 

De aceea, umbra lui Zabulus se întinde până la orizont. Călătoria îi va aduce 

universitarului toate răspunsurile pentru starea sa de nelinişte plină de confuzie. 

trebuie să-şi găsească la rândul lui liniştea – acceptând beţia sentimentelor – oricât 

de ciudată, de maladivă sau ameţitoare ar fi calea către ea. 

universitarul pătrunde în câteva secunde dincolo de umbra lui Zabulus. trebuie 

să caute începând chiar cu străduţele cartierului peste care Zabulus se întinde. Ce 

să caute? Orice! Să se lase în voia mâncărimii bolnăvicioase din tălpi. Să nu se mai 

opună apărându-şi modul securizat de viaţă şi criteriile atât de bine stabilite, ba

chiar să fugă de ele, deocamdată haotic. 

Da, înţelege acum universitarul, Elvis trebuie reînviat. Chipul lui mutilat şi 

îngheţat cere să i se dea viaţă şi vrea o voce să reînceapă să cânte. Iar silueta lui 

Zabulus îşi doreşte şi ea să danseze dând un sens viselor demonice. 

Demonul reprezintă o cheie ce pare înroşită. Dar cheia doar străluceşte prin 

intensitatea trăirii, călduţă în aşteptarea mâinii care să se încleşteze pe ea, căutând 

o uşă. refuzând această cheie, universitarul s-ar fi aruncat în iadul sentimentelor 

sale contradictorii şi sterile. Iată de ce sunt demonii buni! 

Iar Zabulus este primul între ei, ca şi mâncărimea pe care o întrupează. 

Paradoxal, mâncărimea este, ca la bujie, scânteia pornirii motorului păcii interioare. 

Vasăzică, se poate spune că cel ce îşi înfruntă cu adevărat demonii se împrieteneşte 

cu ei. 

3 

PrOZă 109 

Odată cu Zabulus, în visele Universitarului au început să apară trei personaje, 

trei oameni tineri. Aceştia revin de câte ori Universitarul trece prin momente de 

criză şi par a fi cheia eliberării sale. Ei sunt mereu siguri pe ei şi vorbesc într-un 

decor relaxant de grădină interioară, cu mobilier alb şi vegetaţie îngrijită. Numai 

că Universitarul nu înţelege ce vor să-i comunice. 

UNU şi DOI sunt două femei încrezătoare, arătoase şi dornice de afirmare, iar 

TREI, un bărbat autoritar şi sportiv cu veleităţi de intelectual. Primul vis a urmat 

imediat primei întâlnirii a Universitarului cu Zabulus: 

unu: Hai, vino, aşează-te aici, la măsuţă... Vezi, exact ca la cofetărie. 

DOI: Şi nu ne mai amestecăm cu toate mulţimile vulgare şi groteşti... 

unu: Mai ales după scena de azi. aşa de tare m-am enervat... 

DOI: nu mai ai loc de toţi prăpădiţii... 

unu: Lua-i-ar dracu pe toţi! 

DOI: am zis că nu mai vorbim aşa... Deşi eu tot nu înţeleg de ce. 

unu: nu e bine. E o chestie religioasă. E ca şi cum l-ai invoca. 

DOI: în fond nu te rogi la el, da’ mă rog. 

unu: Eu m-aş ruga, dacă i-ar lua pe toţi nesimţiţii! 

DOI: nici nu mi-ai spus ce necazuri ai... amoroase? 

unu: nu... Intelectuale. am picat la un test. Era ultimul! 

DOI: Ce test? 

unu: De testologie. 

DOI: Pardon?! 

unu: E o disciplină care se ocupă de ştiinţa testelor. 

DOI: Şi, bineînţeles, există şi o disciplină care se ocupă de toate disciplinele! 

unu: Desigur, are mai multe nume... 

DOI: nu-mi spune, te rog, mi-a ajuns testologia!

110 


trEI: V-am auzit când intram... 

DOI: Ca o pisică. Sigur ne-ai ascultat! 

trEI: nu, jur!... Despre ce test vorbeaţi? 

DOI: Despre testologie... Dacă fiecare disciplină va fi obiectul unei alte discipline, 

viaţa noastră, dragii mei este pe punctul de a deveni un iad! 

trEI: n-ai decât să le ignori. Şi eu trebuia să merg ieri la un test. nu m-am dus, 

l-am ignorat. nu se poate spune că l-am picat, pentru că pur şi simplu nu mă interesează. 

unu: La care? Că ca al meu... 

trEI: La testicologie! Dacă vă puteţi imagina?! 

DOI: au găsit câte un nume pentru orice. 

unu: Cred că nu există ceva, oricât de monstruos şi de ciudat, să-ţi treacă prin 

cap şi ei să nu-i fi dat un nume! 

DOI: Sau invers. 

unu: aici nu te mai înţeleg. 

trEI: E foarte simplu: nu există nume inventat care să nu-şi găsească până la 

urmă o asemănare cu realitatea! ba chiar să devină o realitate, oricât de monstruoasă 

şi de ciudată, pe care să o reprezinte. Ca ... „robocop”! Cine credea acum cincizeci 

de ani că o să avem roboţi ucigaşi? 

DOI: nici nu avem! nu poţi să compari maşinăriile noastre amărâte cu 

„robocop”... Şi „robocop” nu e un monstru! 

unu: Oricum, pentru mine sună foarte ciudat! Şi cine şi-ar pierde timpul ca să 

inventeze nume ciudate pentru ceva ce nu există? 

DOI: Mare lucru!... artiştii... Scriitorii... 

unu: Să-i ia dracu! 

(din volumul Îndrumător despre demoni, în curs de apariţie) 

LIVIu uLEIa

poem de PEtRU ILIEșU 

3. DESPrE EPIDErMă ŞI EXPanSIunEa PrOGrESuLuI 

Pe un fundal cu imense peisaje care se scurg încet 

plutind deasupra norilor 

despre doamna de la bucătărie în halatul ei de siena arsă 

într-o secvenţă târând în chicinetă cablul televizorului de serviciu 

- un stol de diavoli mici şi roşii în jurul minţii ei 

exaltate 

- o mâncărime după urechea dreaptă unde stă ascuns mucul stins de ţigară 

- o voce perversă care nu mai tace 

în timp ce mâna amestecă mecanic într-o searbădă zi 

- o voce care zgîndăre un posibil searbăd orgasm 

- o searbădă secundă de posibil adevăr între uşa de la bucătărie şi coridorul 

inundat de aburii malefici ai dorinţei de a fugi 

de a lăsa dracului apartamentul şi pântecul păros 

şi unic al bărbatului de cartier 

miresmele sale de ţigară şi adieri ale beţiei de noapte 

şi mâna lui întinsă fără prea multă hotărâre 

şi vocea sa uşor toropită 

şi rău prevenitoare 

şi căutătura exploziv resemnată închisă în degetele strânse în pumn şi pumnul 

scufundat adânc în faţă 

De a lăsa dracului rama ferestrei şi a pleca în zbor peste etaje 

în suflul misteroid al ultimelor telenovele 

spre asfaltul care nu o va primi 

- O rejectare – un salt mortal invers spre paradisul domestic 

unde urmează o noua serie de apariţii – vieţile anterioare 

Karma unor voaluri de mireasă niciodată împlinită 

Karma unor serii lungi de ofiţeri de stare civilă care scriu aceeaşi poezie a 

veşnicei reîntoarceri cu faţa spre „întotdeauna” 

uşile înclinate oblic şi cuprul alungit al clădirilor spre un cartier 

cu blocuri în cascadă fluturând în viitor ca nişte rufe puse la uscat 

seara pe sfârşite 

când oraşul se pregăteşte să primească 

şpanurile de argint ale turelor de noapte 

şi alergătura vaporoasă spre mult aşteptata tură de noapte

112 


pauza ei scurtă inhalată de ţigară în strălucirea feerică a neonului 

care veghează 

mişcările sigure 

concentrate 

care strâng acelaşi şurub aducător de PrOFIt 

24 de ore comprimate în rapsodia ritmică 

tenace 

însufleţita neodihnă a pieţii care aşteaptă 

miliarde de insecte umane spre a le prăji în wok-ul miraculos 

ce recliclează energia lumii 

şi dă sens existenţei 

Dar unde amintirea nostalgică a vremii Marilor Defilări când 

un pahar de suc costa 1 cent şi privirea alerga după baloanele multicolore 

se lipea de carele alegorice şi le însoţea până la dispariţia bulevardului 

în zarea cartierelor muncitoreşti 

ea era îmbrăcată cu o rochie subţire cu buline albastre 

purta în mână o crenguţă cu flori de hârtie creponată şi aerul mirosea dulceag 

a parfum ieftin şi 

vată pe băţ 

a explozii de muzică de fanfară şi a paşi care călcau 

asfaltul mergând spre răsărit 

Vremea când aerul purta 

în memorie trezitul în cumpăna nopţii spre ziuă 

năuceala blândă a somnului care adia încă şi ferestrele unde lumina gălbuie a 

lămpii întâlnea cea dintâi rază adevărată 

era vremea cafelei care bolborosea în ibric aşteptând înfrigurată întâlnirea cu 

primele ţigări fără filtru 

a gâlgâitului sufocat din ţevile de apă rece ca gheaţa 

a margarinei pe o rămăşiţă din raţia de pâine 

a holurilor de bloc dospitoare şi a alergatului după un tramvai 

uruind spre cartierul industrial 

- becurile sale palide şi intermitente 

o galerie de feţe palide şi intermitente 

trecute printr-o baie de mercur 

- ilustratele cu feţe zâmbitoare printre franjurile Cortinei de Fier 

o cutie cu relicve (franjuri mătăsoase din Cortina de Fier) 

care despart înăuntrul celei de ieri 

de înăuntrul celei de astăzi 

care se deschid şi se închid peste aceeaşi scenă repetată cu actori diferiţi 

o scenă care se muta din sală în scenă

şi invers 

tot mai rapid 

tot mai subtil 

POEZIE 113 

Dar unde dorul ei de vremurile în care serialul începea atât de antrenant 

personajele arătau seducător de bine şi gura lor deschisă elibera nori rozalii 

de fluturi, 

se putea plânge în voie 

sirena şuiera dimineaţa 

tramvaiele aveau taxator 

şi duminica era toată o plimbare pe sub flamurile roşii 

prin textul eroic (undele scurte cu John Lennon, exprimarea liberă, iubirea şi 

extinderea conştiinţei) 

sindicatele aranjau concedii unde se putea privi lumina roşie izvorând 

din depărtările Mării negre 

spre gurile raiului şi patria generoasele intenţii care pavau viitorul 

- lecţia adevăratului călcat pe apă 

şi monumentul eroului cu picioarele acoperite de flori 

procesiunile de sfinţire şi zilele de sărbătoare de apoi 

- sărbătorile sfinţilor cei făcători de minuni cu oasele lor roase 

de meseriile de intermediari între duh şi priorităţile istoriei 

- o împărtăşanie la care au muncit generaţii şi genealogii de ţepuitori 

perfecţionaţi în meseriile lor de familie, 

ambalatori de vânt şi „planuri ale Domnului cu omenirea” 

purtători de insigne şi schimbători de steaguri 

despre care doamna din bucătărie află în fiecare apăsare de buton a telecomenzii 

aceleaşi guri mereu mai cărnoase umplând un ecran ce invadează din toate 

colţurile – un ecran 

pe care d-na din bucătărie este citită de miliarde de unde radioactive – 

- scheletul ei năpădit de minusculi diavoli roşii 

- umbrele mate şi aura prinsă în pionezele discursurilor politice 

- spectrele emigranţilor bântuind visul sepia al „Europei unite” 

puse sub o lentilă de microscop 

- vederea leucocitele de sucţiune care au umplut viscerele noilor miliardari 

din Est: 

o lege inversă a vaselor comunicante 

o lege apărată de altă lege care este apărată de altă lege şi care 

este apărată de altă lege 

în logica faptului că cineva trebuie să câştige 

– O lecţie a istoriei 

în logica faptului că cineva trebuie să-i dea de lucru doamnei din bucătărie

114 


şi cineva trebuie să câştige meciul purtând flamura doamnei din bucătărie 

– un fetiş al 

lungilor procesiuni care ating picioarele ei din care picură sânge 

o aşchie preţioasă smulsă din viaţa ei din care picură sânge 

si cântecele monotone pline de veneraţie 

şi clipurile postate pe Facebook care descarcă oamenii zilei 

ediţiile de seară gratuite care năvălesc în somn 

- o ultimă şansă de a înţelege şi o unica şansă de a înţelege 

ideea că noi suntem mai buni decât ceilalţi 

că iadul este un fel de ceilalţi scăpaţi de sub control 

- O proprietate ce încă nu a fost cumpărată şi care nu înseamnă PrOGrESuL 

că iadul este doar o incursiune cu raze infraroşii în percepţia noastră despre 

panorama contemporană 

- magaziile cu piese de recuzită 

reflectoare ciobite 

pălăria mişunând de iepuri albi ai Domnului Special 

- un spaţiu infinit de oameni care dansează şi cântă previziunea Placebo despre 

Our bitter End 

ceea ce am ştiut în sinea noastră dintotdeauna 

– O viziune realist-pesimistă despre care Senatul spune că îmbolnăveşte 

momentul şi stinge soarele 

despre care votul în parlament va fi mereu negativ 

despre care preşedintele crede că e nevoie de un cosmic referendum, 

despre care trupele de elită ale bisericii cred că este o blasfemie 

despre care muncitorii de pe benzile de asamblare s-au şi înţeles cu 

Dumnezeii lor personali 

despre care mercenarii eroi din afganistan au vagi bănueli: 

o criză anunţată a fabricilor de armament 

o criză de patriotism a muncitorilor credincioşi eşuaţi în şomaj 

o imensă sală de aşteptare pentru familii ocrotitoare ale locului de muncă, 

ameninţătoarea dispariţie a unor coduri ocupaţionale 

cu pensii speciale: 

infiltrările uzurpatoare în ecosistem 

sfârşitul tandru al discursurilor patriotice şi al Ministerelor de apărare, 

anemia teroristă şi dispariţia conceptelor eroice, 

dispariţia ideii de rău şi a victimelor colaterale, 

dispariţia paradelor cu generali de elită Salvatori 

... şi apariţia plictisului şi a blazării, 

... monotoniile previzibile 

şi sfârşitul gloriosului 

Făcător de Istorie 

Sfîrşitul amintirii

poeme de ARCADIE sUCEVEANU 

PânZa DE PăIanJEn 

Păianjenul din ungher acum e bătrân 

zi şi noapte îl simt cum mă veghează 

ca din afara realităţii 

Coboară din tavan până deasupra mesei 

îmi spionează tremurul pixului pe hârtie 

şi-mi ascultă ticăitul venei de la tâmplă 

priveşte în mine adânc, până în punctul în care 

începe să se întrevadă 

spiritul 

bannng! se aude un dangăt mătăsos 

ca de clopot scufundat 

şi-mi simt fiinţa, ca un albuş de ou, 

suptă-n afară printr-un pai subţire de sticlă 

uşor-uşor, gravitaţia trupului meu se lasă învinsă 

de magnetismul pânzelor sale 

Ca pe nişte musculiţe aurifere 

îmi devorează secundele 

cu delicate manevre îmi împleteşte 

în ţesătura sa palmele, 

sângele şi măruntaiele 

îmi absoarbe gândurile şi memoria 

încorporează tot ce vine în atingere cu mine 

cuvintele ploaia de-afară scaunul bucăţile de ziar 

frazele din nietzsche 

până când fiinţa mea începe să se topească 

în circumferinţele sale de fum, ce tot cresc 

şi cresc, ies din casă, se extind la cer 

se amestecă uşor cu văzduhul 

şi norii

116 

înCă O nOaPtE Cu HaMLEt 

Obsesie a tinereţii, Hamlet, 

interogativule Hamlet, tristule Hamlet! 

te-am tot cerut mereu de la Shakespeare: 

mai dă-mi-l şi mie puţin pe Hamlet 

în seara asta trebuie să răspund la o întrebare 

şi nu am putere nici curaj şi nici gură 

ah, întrebarea ta cea pururea tânără 

numai prin ea ne putem dobândi libertatea! 

aveai capul lui Smoktunovski, 

lui Vîsoţki, lui Caramitru 

sminteala ta avea părul tuns scurt, 

ca şi mine, 

gura-ţi era plină 

de viscol 

O, sufletul meu era scândura scenei 

pe care pasul tău se oprea apăsat. 


Odată tinereţea trecută, credeam 

că mă voi despărţi de tine, palide prinţ, 

dar întrebările mele îţi urmează umile 

augusta-ţi întrebare, ca nişte discipoli… 

Iată, e miez de noapte acum. O lună agonică 

mă priveşte din turn. Stau la frontiera 

dintre viaţă şi moarte 

şi te invoc, te invoc, te invoc, până când 

teatrul din mine se luminează: oho, cine e 

tânărul singuratic, 

prinţul în mantie cernită, ce iese acum 

din ceaţa creierului meu? (în ochii săi 

ard nuferi sau rochia 

albă-a Ofeliei?) 

De-alături, de pe noptieră, 

îmbujorat, craniul lui Yorick îl salută reverenţios:

„bine-ai venit, milord, 

tocmai ne pregăteam să-ncepeam stagiunea 

de primăvară…” 

nOuL ICOnar 

Lui Vasile Leviţchi, 

in aeternum 

De câteva zile, apare printre discipoli 

umbra Profesorului 

Caii Hurmuzăcheştilor nechează-n lucarne 

ay, în absenţa solului, plantele-acestea 

ar putea slobozi rădăcini 

în paharul cu apă! 

O lumină prevestitoare se aprinde pe ziduri 

poeţii tineri duc în pumni lumini de cenaclu 

uimiţi, negustorii din pieţe descoperă 

chipul lui Franz Josef şi chipul lui Carol I 

bătute adânc pe monede 

„înşelător e somnul Leviathanului, păgubos 

e vinul de Ghetsimani” – 

vorbirea lui se înscrie în părţi de vorbire 

pe pereţii şcolii din sat 

se-ncrustează armonios în lemnul catedrei 

Se bucură zeii bătrâni 

de sub pietre îşi dezgroapă inima 

iconarii 

Pe nesimţite sabia dintre noi se înmoaie 

arginţii din palmele sicofanţilor se topesc 

şi se scurg printre degete în pământ 

ay, ay, caii Hurmuzăcheştilor 

beau amurg pe cupole! 

O lună cu ciucuri verzi şi cu ciuf 

POEZIE 117

118 

stă înfiptă în dealul ţeţinei. 

Domnul Profesor o spintecă 

surâzător cu un cuţit roşu de diamant 

şi, din burta ei, scoate 

luna „cea sfântă şi clară” 

DuMnEZEu a PIErDut CHEIţa 

DE La PrInCIPII 


O, nimic nu mai e în sine 

totul e în afară 

cuvintele au fost smulse din sensuri 

greierii au fost traşi de firul cântecului 

din pământ 

Dumneavoastră ce mai faceţi, domnule Kant? 

dar dumneavoastră, domnule Heidegger? 

mai ţineţi la plăcutul obicei de a priza 

odată cu tutunul din pipă 

mici silogisme? 

Iată, tocmai când eram pe punctul 

de a mă lăsa convins de sublimele voastre-adevăruri, 

din critica raţiunii pure iese gândacul de bucătărie 

din fiinţa mea, fleosc! cade îngerul pe ziar 

ca o bucată de carne 

nimic nu mai poate fi la fel acum 

un vânt rău a risipit devenirea întru fiinţă 

melcul acestei lumi nu, nu mai vrea să reintre 

în sine 

între trezie şi somn 

între rugăciune şi erezie 

ţin în palmă sufletul meu descompus 

şi nici dumneavoastră, domnule Kant, 

şi nici dumneavoastră, domnule Heidegger, 

nu mă mai puteţi ajuta 

să-l adun la loc, ca bănuţul în ou, 

să-l remontez ca pe un şurubaş 

în maşinărie

poeme de IULIAN CARAGEA 

*** 

(pe plaje la marmara) 

ai iubit tu o idee de 

bărbat 

prin carnea căruia 

se vede 

luciul blând al 

săbiei 

prin surâsul căruia 

tăria de caracter 

a cerului 

ai iubit tu o idee 

de femeie 

prin sânii căreia 

mici acvarii exotice 

şi iar 

unduioase 

şoldurile 

ţărm netezim 

limpezim 

*** 

[sic] culege-ne oasele 

puhav viermănoasele 

atâta zăpadă 

zidită sub pădure 

ar trebui 

să mă îngrijoreze 

atâta tinereţe

120 

pe care n-o mai am 

o ce cuviinţă 

să-ţi ştergi faţa cu un steag 

sub crâmpeiele nopţii 

de plâns să-ţi ştergi faţa 

*** 

pâlcuri de umbră 

poposite în marginea 

satului 

la orice final de 

mandat aşteaptă ele 

acolo 

al lui stalin al lui 

nico 

la vizita prin mahala 

a cometei 

familiari cu oroarea 

purcedem 

din 

colibele noastre cu acope 

rişe pleoştit ca pălăria 

unuia dostoievski 

şedem cu curul pe 

butuci 

afară la taină 

tăcem ca nişte clopoţele 

pline cu 

praf 

umbrele aşteaptă ele nu 

se grăbesc nu 

intră în vorbă 

la marginea în 

slugărnicia exasperată 

a uliţei 

la orice final de 

VIAÞA ROMÂNEASCÃ

mandat şi 

sicriul nostru îşi 

freacă mâinile 

cu pâine şi sare primim 

noi moartea 

*** 

sunt eu aici, dar picioarele 

mele sunt vaste 

sunt eu, ca o zăpadă în 

nori, 

ca o lumină a 

nărilor tale. 

o, tu câine al muntelui 

aşteptând 

la ieşirea din peşteră 

întoarcerea umanităţii 

sunt eu aici, ca 

pe vremea când vorbeam 

despre 

umerii mării 

primăvară 

norii chiar/ s-au aşezat pe câmpie. 

Vin munţii. 

nu mai e nimic de făcut. 

De atâta senin 

mi-a crescut 

uriaş destinul. 

POEZIE 121

G. PIENEsCU 

note din lăuntru 

DESPrE “rEFICţIOnaLIZarEa” nuVELEI JANDARMUL, 

DE IOn aGârbICEanu 

recitind de curând remarcabilul studiu al regretatului Marian Papahagi, 

Despre “reficţionalizare” la Ion Agârbiceanu 1, m-a ajuns din urmă gândul, 

iscat în 1982, că nu ar fi întrutotul zadarnic să le anexez amândurora, 

şi articolului şi “reficţionalizării”, câteva informaţii intime despre datele şi circumstanţele 

realizării celor două lucrări, informaţii şi date exacte, pe care atât 

Marian Papahagi, cât şi Mircea Zaciu, nelucrând pe text împreună cu Ion 

agârbiceanu, nu le deţineau. Subtiscălitul, fiind nu numai redactor-responsabil al 

cărţilor lui Ion agârbiceanu, ci şi redactor-colaborator al scriitorului 2, îmi permit 

să transcriu din memorie, cu supravegheată fidelitate, câteva din amintirile travaliului 

nostru împărecheat şi desfăşurat cu o sinceră afecţiune inspirată. 

nuvela Jandarmul, subintitulată de Ion agârbiceanu “roman”, ca şi celelalte 

patru nuvele cuprinse în aceeaşi mapă (Faraonii, Popa Man, Stana, Păscălierul), 

trimisă Editurii de Stat Pentru Literatură şi artă (E.S.P.L.a.) înainte de 16 octombrie 

1953 3, a fost repartizată de conducerea editurii, conform normelor curente pe 

atunci, pentru că Ion agârbiceanu era un scriitor în viaţă, deci contemporan, 

1. în Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu. Mărturii – Comentarii – arhivă. O carte gândită şi 

alcătuită de Mircea Zaciu. Cluj-napoca, Editura Dacia, 1982, pp. 283-290. 

2. O precizare necesară: redactorul responsabil de carte primea – conform normelor editoriale din 

1952 –‚ din partea conducerii redacţionale a Editurii de Stat Pentru Literatură şi artă (E.S.P.L.a.), 

sarcina de a “rezolva” un aşa-zis “manuscris”, de fapt un top de pagini dactilografiate, depus la 

editură de autor sau expediat prin poştă. “rezolvarea” începea cu “lectura întâi”, urmată de un referat, 

fie de admitere în general a manuscrisului, fie de respingere. respingerea era urmată de înapoierea 

“manuscrisului” celui care îl trimisese, pe când admiterea în general a textului era urmată fie de 

un alt referat , “de îndrumare”, fie de un referat de acceptare, urmat la rândul lui de contractarea 

“manuscrisului”, contractare urmată, după consultarea referenţilor externi şi după ce transformarea 

“manuscrisului” în carte era indubitabilă, de acordarea unui eventual aconto pecuniar, pe baza unui 

alt referat de acceptare definitivă. Spre deosebire de redactorul-responsabil de carte, în E.S.P.L.a. 

mai exista şi un alt tip de redactor, redactorul colaborator al autorului. acest redactor trebuia să aibă, 

bineînţeles, capacitatea de a colabora cu autorul, şi trebuia să fie admis de autor în calitatea de redactor-colaborator, 

adică de participant la desăvârşirea unui “manuscris” sau a textului unei ediţii de 

opere alese ale scriitorilor clasici români 

3. Ed. cit., p.105.

nOtE DIn Lăuntru 123 

redacţiei de Literatură Contemporană. aceste precizări sînt necesare pentru a elimina 

din istoria ediţiei Faraonii (1961) şi deci şi a nuvelei Jandarmul afirmaţiile 

confuze ale lui Mircea Zaciu din Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu 4. în 

redacţia de Literatură Contemporană “manuscrisele” celor cinci nuvele au zăcut, 

în sensul propriu şi etimologic al cuvântului despre lucruri, până la începutul anului 

1957. atunci, la întrebarea domnului Mihai Şora pusă membrilor redacţiei de 

clasici români (Valorificarea Moştenirii Literare – V.M.L.), din care făceam parte, 

“Cine vrea să rezolve un manuscris al părintelui agârbiceanu, care zace de patru 

ani în redacţia de Literatură Contemporană”, m-am oferit să-l “rezolv” eu. nu 

pentru că-mi plăcea literatura părintelui agârbiceanu, ci tocmai pentru că, dimpotrivă, 

nu-mi plăcea. Dar şi fiindcă eram cam ponosit după o lungă perioadă de 

degradări (şi pe treptele ierarhiei, şi pe cele ale salarizării, din cauza proastei origini 

sociale), şi pentru că vroiam să-mi recâştig astfel şi independenţa profesională, 

de mai multe ori pierdută 5. Dar voiam să-l şi cunosc pe acest preot-scriitor, care-mi 

răpise multe ceasuri preţioase de lectură cu citirea numeroaselor lui cărţi şi 

cărţulii cu evidente tendinţe sămănătoriste şi moralnice religioase, scrise cu multe 

fraze stângace, într-un stil greoi, considerat de unii comentatori actuali drept o calitate 

artistică, cărţi şi cărţulii tipărite în mare parte pe hârtie de calitate inferioară, 

cu multe cacofonii, greşeli de tipar şi gramaticale ce dovedeau o scrisoare grăbită, 

nerecitită pentru a o cizela şi a o corecta înainte de a o trimite zeţarului. 

în aceeaşi zi în care “manuscrisul” mi-a fost pus în braţe, am şi început să-l 

citesc metodic, cu note înscrise pe fișe de lectură. La finele lunii martie am terminat 

prima citire organizată şi eram autorul a peste 300 de fișe şi a unui substanţial 

referat-sinteză conţinând propuneri concrete: eliminarea nuvelei Stana, inferioară 

celorlalte patru, eliminarea părţii a doua a nuvelei Jandarmul, parazitară (lupta 

unui mărginaş sibian cu evreii din satul nuvelei, Vârtopi), care de altfel nu ar fi primit 

viza de publicare a cenzurii, precum şi sugestii de modificare a unor fraze stângace, 

de ardelenizare a vorbirii personajelor, care la pagina 5 se exprimau în grai 

regional, iar la pagina 10 vorbeau unul cu altul în limba literară, şi corectarea multor 

greşeli gramaticale. Presupunând că observaţiile critice din referatul-sinteză şi 

de pe fișe îl vor indispune pe scriitor, am pregătit, cu ajutorul fostului meu coleg 

de studii universitare Dan bugeanu – fie-i ţărâna uşoară! –, salariat al bibliotecii 

academiei române, proiectul unei ediţii de “opere alese”, cu fişe bibliografice, 

deci temeinic, menit să-l convingă pe Ion agârbiceanu că vizita mea era însoţită şi 

de gânduri bune, stimulate îndeosebi de citirea nuvelelor Faraonii, Popa Man şi 

Păscălierul (citez nuvelele din mapa trimisă de Ion agârbiceanu) care aveau vioiciunea 

editării neîntârziate. 

4. Ed. cit., p.105. 

5. am lucrat subt mai multe pseudonime de redactor responsabil de carte, printre care şi subt 

acela de Pompiliu Marcea, subt care am pregătit o ediţie a poeziilor lui G. Coşbuc, tipărită pe 

“hârtie velină biblia de 35gr. m²”, ca să nu mai pomenesc de ediţiile în colecţiile “biblioteca pentru 

toţi” şi “biblioteca ţăranului muncitor”.

124 


nu voi repeta impresiile primei mele întâlniri cu părintele Ion agârbiceanu, 

tipărite o dată, pare-mi-se că în postfaţa unei antologii apărute subt egida editurii 

bucureştene “Cartea românească”. Dar voi adăuga acelor însemnări câteva note 

inedite, memorabile. 

ajuns la Cluj în aprilie sau mai 1957, am tras, în drumul spre biblioteca universitară, 

unde urma să mă întâlnesc, conform unei înţelegeri telefonice, cu Doamna 

Maria Magdalena agârbiceanu, fiica scriitorului, la primul hotel ce mi-a ieşit în 

drum, Hotelul „Partizanul”. Se mai purta pe-atunci partizanlâcul, cum s-a purtat o 

vreme, mai de curând, disidenţiarlâcul. După ce am anunţat-o pe fiica scriitorului că 

am sosit şi după ce am stabilit ora întâlnirii noastre la bibliotecă, m-am îndreptat spre 

sediul revistei Steaua, unde-i cunoşteam pe majoritatea redactorilor, colaboratori ai 

Esplei. în drum am văzut o păreche de tineri frumoşi ca nealţii. Intrând în redacţie, 

tocmai le mărturiseam celor prezenţi încântarea mea de a-i fi văzut pe cei doi tineri 

frumoşi, când amândoi au deschis uşa. atunci şi aşa i-am cunoscut pe ana blandiana 

şi romulus rusan. Spunându-le celor din jur că urmează să mă întâlnesc la 

biblioteca universitară cu Doamna Maria Magdalena (uca) agârbiceanu, cineva mia 

zis că am venit la Cluj într-o zi norocoasă, de vreme ce, după ce i-am cunoscut pe 

ana blandiana şi romulus rusan, urma s-o întâlnesc pe cea mai fermecătoare femeie 

clujeană. ajungând la ora stabilită la întâlnire am constatat că, într-adevăr, Doamna 

uca agârbiceanu era o femeie încântătoare. Dar din păcate ea nu şi-a pierdut timpul 

stând de vorbă cu mine, ci m-a rugat s-o scuz câteva minute până când îmi va face, 

telefonic, introducerea în casa şi în timpul părintelui său. Şi m-a întrebat dacă până 

când îmi va aduce răspunsul nu aş vrea să schimb câteva cuvinte cu ... Lucian blaga. 

Se putea să nu vreau să schimb câteva cuvinte cu Poetul Lucian blaga? întradevăr, 

sosisem la Cluj într-o zi norocoasă! Prezentându-mă Poetului, ne-a lăsat pe 

amândoi singuri la un colţ de masă de lectură. Eu m-am străduit, în cele câteva 

cuvinte ale încercării mele de-a ieşi din tăcerea emoţiei, să-i sugerez Poetului că 

ştiam din citite cu cine vorbesc, că venisem la Cluj cu intenţia de-a înlesni publicarea 

nuvelelor trimise de părintele agârbiceanu editurii şi că literatura română 

modernă nu-mi era străină. Lucian blaga m-a ascultat cu bunăvoinţă surâzătoare 

şi, dorind, poate că tot din bunăvoinţă, să mă încurajeze în colaborarea cu Ion 

agârbiceanu, mi-a spus că voi lucra lesne cu el, pentru că scrie uşor. reproduc 

aproximativ cuvintele lui: „Noi, când ne rămânea câte un colţ de pagină din revistă 

fără text, îl rugam pe părintele Agârbiceanu să ne ajute, şi el ne ajuta cu dragă 

inimă. Dacă-i ceream un articolaş de unsprezece rânduri, el se aşeza la un colţ de 

masă, cam cum stăm noi acum, şi ne scria exact unsprezece rânduri.” Mi s-a părut 

atunci şi mi se pare şi acum că din cuvintele lui Lucian blaga adia o uşoară mireasmă 

de ironie. Dar totodată cuvintele lui, care-mi aduceau aminte de o declaraţie 

similară a lui Octavian C. tăslăuanu, mi-au justificat, în parte, multe deficienţe ale 

cărţilor şi cărticelelor publicate de Ion agârbiceanu şi m-au şi îngrijorat, pentru că 

în referatul-sinteză şi pe fişele de lectură îi propuneam scriitorului efectuarea unor 

modificări (rescrieri de aliniate, “stilizări” etc.). Dar, după cum se va citi mai


departe, norocul (să-i zic aşa) m-a ajutat şi ne-a ajutat pe amândoi, autor şi redactor-colaborator, 

să trecem, pare-se cu succes, peste necazurile scrierii cu uşurătate. 

în noiembrie 1957, pe o vreme haìnă, am revenit la Cluj, purtând în servietă 

nuvelele Faraonii, Jandarmul, Popa Man şi Păscălierul, pe care le buchisisem 

redacţional toată vara, extrăgându-mi multe note critice de lectură. revenisem pentru 

a stabili cu Ion agârbiceanu formele lor definitive. După ce, în cursul primei 

şedinţe matinale, am definitivat, nu fără dificultăţi, textul nuvelei Faraonii, începând 

după-amiaza, m-am întors în camera mea de la “Partizanul”. Vremea fiind 

haìnă, după cum spusei, şi neavând în casa cui mă duce ca să bem împreună sticla 

de Murfatlar pe care o cumpărasem, am scos din servietă nuvela Jandarmul, căreia, 

încă din timpul buchiselii văratice, îi cunoşteam destul de bine posibilele “variante”, 

am pus în stânga ei sticla de vin desfundată (orice călător singuratic trebuie 

să aibă asupra lui, printre alte unelte, şi un tirbuşon “de campanie”), un pahar şi am 

început să rebuchisesc textul, dar mai pe îndelete decât în timpul verii. noua rebuchisire, 

tomnatică şi murfatlarică, a avut ab initio mai multe scopuri, pe care 

mi-am propus să le realizez în două etape. în prima, desfăşurată în camera de la 

hotelul “Partizanul”, m-am hotărât să elimin toate greşelile de tipar din ediţia de 

bază, ca de exemplu (1941): urmă/urma (p.36) 6, partă/partea, (p. 38), 

desfriguri/de friguri (p. 38), mroartă/moartă (p. 38), “Cararina se gândea: a invăţat 

de la tata/Catarina se gândea: “A învăţat de la tata” (p. 46), şi iar se gândi [...] 

se gândi [...]: nu putea fi şi o umbră/şi iar se gândi [...]: “Nu putea fi o umbră” 

(p. 51), singur/singură (p. 84); apoi să elimin cacofoniile, ca de exemplu: “Aşa sa 

întâlnit întâia oară Veronica cu omul cel întunecat” (p. 14), “munca câmpului 

era în toi” (p. 24), “Să o întâlnească pe duşmancă. Căţeaua” (p. 29) etc., etc. 

a doua zi dimineaţă, în a doua etapă, în timpul şedinţei de lucru cu părintele 

agârbiceanu, am făcut împreună mai multe modificări, dintre care Marian 

Papahagi menţionează ca mai importante, “înlocuirea frecventă a imperfectului 

indicativ al relatării auctoriale a intervenţiilor personajelor, cu perfectul simplu” şi 

observă că s-a recurs la “perfectul narativ” care “temperează sondajul în realitate 

prin emergenţa mai decisă a concretului ficţiunii”, precum şi “trecerea unor propoziţii 

aparţinând, în prima variantă (1941), vocii auctoriale, interferenţelor naratorului 

omniscient sau stilului indirect în general pe tema personajelor”. 

nu repet exemplele pe care le dă el (op. cit., p.284). Dar în acelaşi excelent 

articol Marian Papahagi nu observă trecerea, în urma “reficţionalizării’ a numeroase 

verbe de la perfectul simplu indicativ, inadecvat suitei epice, la mai mult ca perfectul 

indicativ, adecvat evoluţiei povestirii, ca de exemplu: “trecuseră de atunci 

alţi cincisprezece ani”, în loc de: “trecură de atunci alţi cincisprezece ani” (p. 7); 

“Se vede că sosise în puterea nopţii”, în loc de: “Se vede că sosi în puterea nopţii” 

(p. 8); “Bărbatul încă nu sosise de la plug”, în loc de: “Bărbatul încă nu sosi 

de la plug” (p. 12); “Îi duse la gară acelaşi cufăr cu care venise în martie”, în loc 

6. toate paginile indicate în acest articol corespund coloncifrului paginilor din ediţia întâi (1941).

126 


de: “Îi duse la gară acelaşi cufăr cu care veni în martie” (p. 25) etc., etc. 7 

în aceeaşi dimineaţă şi-n a doua zi dimineaţă şi după prânz – prânz în timpul căruia 

am savurat, ca oaspete al membrilor clujeni ai familiei Ion agârbiceanu, o surprinzătoare 

supă cu laşte (surprinzătoare pentru că redactorul bucureştean poftit la masă 

nu ştia ce sînt “laştele”, până când nu le-a văzut, ca tăiţei pătraţi, în supa din farfuria 

părintelui agârbiceanu), − redactorul-colaborator şi scriitorul au reînceput să lucreze 

pe paginile nuvelei Jandarmul, copiate dactilografic după ediţia din 1941, ajutaţi de 

cafele şi de rom cubanez. Mai întâi ne-am străduit să eliminăm câteva alineate, pasaje 

şi fraze ce împiedicau, ici şi colo, desfăşurarea vieţii personajelor din ficţiune şi 

evoluţia eposului nuvelei, alineate, pasaje şi fraze, pe care nu le pot cita ca exemple, 

pentru că ar ocupa şapte-opt pagini din spaţiul dăruit de revistă acestui articol, dar 

cititorul curios le poate găsi confruntând textul nuvelei din ediţia Ion agârbiceanu, 

Opere (vol. 6, bucureşti, Editura Minerva, 1971) cu textul primei ediţii (1941), pp.: 

9, 11, 34, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 52, 53, 54, 59, 61-62, 70 etc., etc. Paralel am făcut 

împreună şi câteva adăugiri şi modificări de fraze stângace sau de conglomerate de 

fraze greoaie, ca de exemplu: “Era mijlocul lui mai şi primăvara umplea lumea de 

mireasma tare a vieţii. Prin ea, Dumitru Bogdan, fostul jandarm, trecea ca un semn 

greu şi negru de întrebare pentru întreg satul. Dar mai ales pentru femei şi fetele de 

măritat. Bărbaţii şi feciorii începură să-şi închidă inima faţă de el. În izolarea şi 

muţenia lui ei începură să vadă mândrie. Cum? Parcă-i mare lucru că a fost jandarm? 

Câţi sărăntoci nu se fac jandarmi când isprăvesc armata?” 

acest conglomerat de fraze fără ritm şi fără accent, l-am concentrat cu părintele 

agârbiceanu în patru fraze scurte, cu accent literar: “Dumitru Bogdan sosise în 

Vârtopi pe la finele lui martie. Acum era mijlocul lui mai, şi adeseori duminica nu 

mai lucra, ci luându-și un băţ pe care îl adusese din străinătate, ieşea la câmp 

să-şi vadă semănăturile. Umbla tot cu pasul lui rar şi măsurat, de jandarm, cu trupul 

drept, cu grumazul încordat. Şi umbra lui trecea prin lumina plină de mireasma 

tare a vieţii ca un greu semn de întrebare pentru întreg satul.” 

asemenea “literaturizări” (folosesc termenul utilizat de Marian Papahagi) a mai 

făcut scriitorul secondat de redactorul cărţilor sale şi într-alte locuri. De exemplu, 

fraza: “Părea că se ridică un văl după care viaţa se întrezărea cu mult mai grea şi 

mai plină de nenorociri” (p. 23), a fost literaturizată astfel: “Parcă i se pusese un 

văl pe ochi, prin care viaţa se întrezărea mai grea şi mai plină de nenorociri decât 

crezuse el.”. alte literaturizări reies ca urmare a suprimării unor fragmente (vezi 

pp. 26, 45, 53, etc.). 

nu notez, ca să nu înmulţesc peste măsură paginile acestui articol corectările 

greşelilor de tipar şi ale greşelilor gramaticale (vezi pp. :9, 10, 14, 16, 19, 20, 35, 

39, 40, 42, 52, 63, 84, 86, 89, etc., etc.) făcute împreună cu părintele Ion 

agârbiceanu într-a doua zi şi în zilele următoare de până la sfârşitul săptămânii 

7. Cei ce vor pregăti ediţia academică a operelor lui Ion agârbiceanu vor descoperi, desigur, şi 

vor înscrie toate modificările similare celor citate. Eu pun punct aici exemplelor, pentru că spaţiul 

acordat cu generozitate de revistă nu îmi permite înscrierea altora.


dedicate definitivării textului nuvelei Jandarmul. 

Ediţia academică a scrierilor părintelui agârbiceanu va demonstra, sper, prin 

evidenţierea modificărilor efectuate în textul tipărit în 1941, că autorul şi redactorul 

lui colaborator şi-au făcut datoria faţă de cititor. Deşi, recitind Jandarmul acum, 

înainte de încheierea articolului, mi se pare că am fi putut face împreună câteva 

prefaceri. Când voi trece şi eu Dincolo, voi lua cu mine ultimele însemnări, şi dacă 

mă voi întâlni cu Ion agârbiceanu, voi încerca să-i fur câtva netimp din vecii 

Veşniciei şi să-i propun îndreptarea celor ce mi se pare că ar mai fi fost de îndreptat. 

Dacă vom găsi pe-acolo hârtie şi creioane... 

G. PIEnESCu

LIVIU fRANGA 

MODErnItatEa ŞI aCtuaLItatEa antICHItăţII, 

însemnări retrospective pentru stimularea reflecţiei (VI) 

3. Filologia clasică şi naşterea modernităţii 

note clasice 

Privite foarte de sus, din perspectiva generală a evoluţiei societăţii, 

instituţiilor şi mentalităţilor europene, cu particularităţi zonale (răsăritul 

şi sudul Europei faţă de vestul şi nordul ei), respectiv cu particularităţi 

naţional-locale extrem de specifice, secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea au semnificat 

o manifestă ruptură, faţă de o ruptură deja existentă şi pe care am scos-o în 

evidenţă până acum – aceea a vârstei renaşterii, ca apogeu şi, totodată, încheiere 

definitivă a Evului de Mijloc. Mai întâi veacul al XVIII-lea, simbolic supranumit 

al Luminilor, apoi cel de-al XIX-lea, revoluţionar prin excelenţă de la un capăt al 

său (eliberarea Greciei, 1821), până la celălalt (Comuna din Paris, La Commune, 

1871), au operat rupturi succesive: al XVIII-lea a spus adio întârziatului Ev Mediu, 

iar al XIX-lea s-a desprins, mental şi psihic, de precedentul, contestându-i violent 

mai ales structurile instituţionale, pe care le-a vrut înlocuite radical, şi nu adaptate 

sau transformate. aşa s-a născut, în liniile cele mai mari ale interpretării istoricofenomenale, 

modernitatea, printr-o dublă mişcare de raportare la trecut, adică la 

Istorie: pe calea iluminării teoretice, urmate – sau, ca în cazul Franţei, însoţite – de 

apelul la acţiune, în vederea înlocuirii prin eliminare a ceea ce se vedea deja vechi 

şi perimat. 

Ce s-a întâmplat cu filologia clasică sau cu filologia în general, în aceste aprig 

de contestatare şi, cum apreciam, violente veacuri care au marcat naşterea – nu ezit 

să o numesc grea – a modernităţii? 

Spre deosebire de celelalte epoci de dinainte, aceste două sute de ani (desigur, 

în mare, fără detalii cronologice fastidioase) au fost dominate de o singură şcoală 

filologică, aceea care a impus un veritabil respect al opiniei publice faţă de această 

ştiinţă şi, pentru prima oară, a adus în discuţie propria contribuţie, esenţială cum 

vom vedea, la dezvoltarea învăţământului şi a educaţiei prin / în şcoală: este vorba 

de filologia clasică din Germania. 

Epoca germană a filologiei clasice începe să se afirme pe la mijlocul şi, mai 

ales, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin activitatea celui mai prestigios 

filolog clasic german de până atunci, Christian Gottlob Heyne (1739-1812),

nOtE CLaSICE 129 

profesor la universitatea Georgia-augusta din Göttingen (Georg-August- 

Universität Göttingen), la vremea aceea cea mai renumită din întreg spaţiul 

german. 1 La această faimoasă universitate au fost studenţi, colaboratori sau 

audienţi Johann Gottfried Herder (în 1772), Wilhelm von Humboldt (1788-1789), 

Friedrich Schlegel (1790-1791). Erudiţia lui Heyne era vastă, permiţându-i să aibă 

o viziune complexă asupra întregii antichităţi şi asupra fiecărui domeniu 

constitutiv al ştiinţei antichităţii. autorul celei dintâi istorii a filologiei clasice – nu 

întâmplător, tot un german, ulrich von Wilamowitz-Moellendorf –, istorie a cărei 

primă ediţie apare în anul 19212, îl va numi pe Heyne praeceptor Germaniae, 

„educatorul Germaniei”: a fost, într-adevăr, după mărturiile contemporanilor săi, 

un erudit excepţional, dublat de un istoric reputat al antichităţii clasice, calităţi de 

marcă la care Heyne a adăugat-o şi pe aceea de bun organizator al învăţământului 

universitar şi de evenimente culturale. 3 în aprilie 1777, la vârsta de 18 ani, se 

înscrie la aceeaşi universitate din Göttingen cel care avea să ducă mai departe 

tradiţia umanist-filologică germană şi să-i confere strălucire cu adevărat 

europeană: Friedrich August Wolf (1759-1824). Deşi ar fi putut alege să devină, 

conform nomenclatorului german de specializări de atunci, un studiosus 

philosophiae, un studiosus theologiae sau un studiosus medicinae, Wolf optează 

pentru a deveni studiosus philologiae şi se înscrie ca atare în registrul matricol al 

universităţii Georgia-augusta4. astfel, în jurul anului 1780 va începe activitatea 

de înaltă erudiţie critică a savantului german care a dat, practic în toată Europa 

modernă, un veritabil impuls creator studiilor de filologie clasică. Graţie vizunii, 

novator originale, a lui Friedrich august Wolf, întreaga ştiinţă a filologiei clasice, 

devenită, prin contribuţiile excepţionale ale savantului german, o „ştiinţă a 

antichităţii” (Altertumswissenschaft), este scoasă de sub tutela teologiei şi a 

dreptului şi dobândeşte statutul unei ştiinţe sistematice autonome, cu finalităţi proprii, 

nesubordonate nici unei alte discipline. 

Prin savantul de la finele veacului Luminilor şi începutul erei plenare a 

modernităţii europene, filologia clasică şi-a perfecţionat şi desăvârşit direcţiile de 

cercetare deschise de revoluţia culturală umanist-renascentistă şi continuate de 

epocile / etapele ulterioare. Erudiţia mitologico-istorică, pusă la punct până în cele 

mai mici detalii, critica de text desfăşurată sistematic, mult mai metodic şi riguros, 

lăsând foarte puţin sau deloc spaţiu pentru fantezii conjecturale, studiul istorico- 

1. Giovanni Leghissa, Incorporare l’antico. Filologia classica e invenzione della modernità. 

Milano-udinese, Mimesis Filosofie Edizioni, 2007, p. 27. Datorăm în primul rând acestui remarcabil 

exeget italian contemporan, principalele informații reunite în paginile următoare ale studiului nostru. 

2. Id., ibid., p. 28; a se vedea și varianta italiană a volumului, ulrich Wilamowitz-Moellendorf, 

Storia della filologia classica (trad. it.). torino, Einaudi, 1967, p. 94. 

3. a fost, începând cu anul 1763, director al „seminarului filologic” (seminarium philologicum), 

înființat de profesorul și poetul Johann Matthias Gessner în 1737, precum și un reputat profesor de 

elocință și de poezie. Detalii apud Giovanni Leghissa, op. cit., pp. 28-29. 

4. Giovanni Leghissa, ibid., p. 25.

130 


gramatical al limbilor clasice, pe baze raţional-ştiinţifice şi cu o metodologie plină 

de acurateţe în investigaţie şi în demonstraţie – toate aceste calităţi de prim ordin, 

regăsite în mod strălucit în opera lui Wolf, au împins departe performanţele şi 

reputaţia şcolii germane de filologie clasică (Klassische Philologie). Meritul 

maxim revine, însă, întemeietorului modernităţii ei, profesorul de la universităţile 

din Halle şi berlin, Friedrich august Wolf. 5 El a reuşit să facă din filologia clasică 

instrumentul de eliberare cel mai eficace a personalităţii intelectuale, a individului 

de sub tutela dogmatismului şi, totodată, nu mai puţin, instrumentul formativ cel 

mai important în construcţia instituţională a viitorului cetăţean, aşadar, un veritabil 

model pedagogic. 6 Din acest ultim punct de vedere – esenţial în discuţia noastră 

despre contribuţia formativ-culturală a filologiei clasice, cu precădere la vârsta 

modernităţii şi ulterior, până în prezenta actualitate –, opera majoră a lui Wolf 

rămâne cea publicată în anul 1807 şi intitulată Darstellung der 

Altertumswissenschaft nach Begriff, Umfang, Zweck und Wert, „Expunerea ştiinţei 

antichităţii în funcţie de sensul, extensiunea, scopul şi valoarea ei”. 7 Prin acest 

program de cercetare pe care Wolf îl propune făcând prezentarea filologiei clasice, 

o ştiinţă seculară în Europa postantică îşi stabileşte definitiv locul, în vasta 

enciclopedie a cunoaşterii ştiinţifice, într-un sistem al ştiinţelor despre om. Lumea 

antică devine, într-o atare viziune, o oglindă a conştiinţei moderne care se 

confruntă contrastiv cu ea, se regăseşte şi, în acelaşi timp, se distanţează de ea. Ca 

alteritate, lumea antichităţii clasice – în spaţiul german, mai ales a celei greceşti – 

posedă dimensiuni spirituale capabile să întreţină şi să susţină dialogul 

modernităţii cu vechimea. 

Wolf şi contemporanii săi, mai vârstnici sau mai tineri, precum Herder, 

Schlegel, Wieland, Schiller, Goethe sau Humboldt, prin activitatea lor culturală şi 

ştiinţifică, direct sau indirect, au transformat, astfel, filologia clasică dintr-o ramură 

a ştiinţei (filologice, în speţă) într-o temelie a formării personalităţii umane 

(Bildung) 8, într-un fundament al educaţiei prin instrucţie. Filologia clasică, în 

calitate de „ştiinţă (totală) a antichităţii”, are, în concepţia lui Fr. a. Wolf, menirea 

de a oferi cunoaşterea integrală a umanităţii omului pornind tocmai de la originile 

ei şi circumscriind acestor origini spaţiul matricial euroasiatic. Savantul german 

identifică filologia clasică, în calitate de ştiinţă generală şi totală a antichităţii, cu 

fundamentul educaţiei umaniste, educaţie pe care el o numeşte prin sintagma 

5. toate datele necesare, inclusiv sub raport bibliografic, schițării unui portret complex al acestui 

savant de viziune și anvergură renascentistă se află în capitolul inițial, al monografiei lui Leghissa (I. 

Friedrich August Wolf e la fondazione della scienza dell’antichità, pp. 25-47). 

6. Giovanni Leghissa, ibid., p. 25. 

7. reeditare germană la Weinheim, VCH Verlag, 1986 (cu o postfață de Johannes Irmscher); 

Giovanni Leghissa, op cit., p. 26, n. 4. 

8. Id., ibid., pp. 33, 35-47: intră în discuție și alte opere fundamentale ale lui Wolf, cum au fost 

Prolegomena ad Homerum (Halle, 1795) și Encyclopädie der Philologie (Encyclopaedia 

Philologica), note de curs reunite în volum și publicate postum de către discipolii săi, în frunte cu S. 

M. Stockmann, la Leipzig, în anul 1831.

studia humanitatis. această educaţie umanistă, pusă deci în slujba omului şi a 

formării lui – ideal afirmat pentru prima oară de savanţii umanismului renascentist, 

în succesiunea cărora se aşează Wolf (pe care am putea să-l numim „ultimul 

renascentist” sau „renascentistul modernităţii”) –, cuprindea, în programul 

educaţional preconizat de Wolf, studiul istoriei, al dreptului, al filosofiei şi logicii, 

al matematicii şi fizicii (termenul ultim se referea, etimologic, la ştiinţele naturii, 

nu doar la fizica propriu-zisă). La temelia acestor studia humanitatis Wolf nu 

aşeza, însă, altceva decât die Altertumswissenschaft, „ştiinţa antichităţii” (clasice, 

greco-romane). 

Este locul să ne întrebăm, desigur, de ce. analizând demersul savantului 

german, vom putea evita explicaţii tautologice, false, de tipul raţionamentului circular: 

de vreme ce era filolog clasic, nu putea pleda ca fundament al cunoaşterii şi 

educaţiei prin instrucţie şcolară decât pentru filologia clasică. 

Pentru a da răspunsul corect privind cauzele şi argumentele pentru care la baza 

educaţiei umaniste se află şi trebuie să se afle, în viziunea modernă wolfiană, 

ştiinţa antichităţii, este necesar şi se impune să pornim de la conţinutul însuşi al 

ştiinţei în cauză. 

Folosind termenul compus Altertumswissenschaft, redat exact în celelalte limbi 

moderne prin sintagma „ştiinţa antichităţii”, savantul german de la debutul 

veacului al XIX-lea urmărea să înlocuiască, în plan terminologic, concepte mai 

laxe, mai puţin delimitate obiectual, mai imprecise, precum humaniora studia (de 

sorginte renascentistă), les belles lettres sau classical learning. 9 Pentru Wolf – şi, 

după el, pentru întreaga şcoală germană modernă de filologie clasică, de-a lungul 

secolului al XIX-lea şi ulterior –, ştiinţa antichităţii avea ca obiect întregul 

complex sau ansamblu de cunoştinţe capabile să ne informeze şi să ne facă să 

înţelegem viaţa instituţional-politică, istoria evenimenţială, viaţa economicosocială 

şi, mai presus de toate, cultura spirituală şi cultura materială a Lumii Vechi, 

greco-romane. Ceea ce echivala, în ultima privinţă, cu accesul cunoaşterii la 

limbile greacă şi latină în evoluţia lor spaţio-temporală, la artele, ştiinţele şi practicile 

lor tehnologice, la modul de viaţă grecesc şi la cel roman (din aceeaşi 

perspectivă geo-istorică), la religia, la mentalităţile, tradiţiile şi modul lor de a 

gândi, nu în ultimul rând la ansamblul monumentelor scrise (inclusiv arheologic 

evidenţiate). în plus, perspectiva cronologică în interiorul căreia Wolf plasa viaţa 

antichităţii era extrem de vastă, maximal cuprinzătoare, întrucât el pornea din 

epoca arhaică, a primului milenar precristic (odată cu instaurarea Olimpiadelor în 

epoca istorică) şi considera definitiv încheiată antichitatea, prin cucerirea 

Constantinopolelui de către turci. 10 atribuind Orientului rolul istoric de magistru 

cultural şi, totodată, de prolog al veritabilei explozii valorice, reprezentate exclusiv 

de antichitatea clasică, Wolf centra ştiinţa acestei antichităţi pe două mari zone 

culturale: 1) operele „materiale”, cu suport concret: este vorba de cele artistice şi 

9. Giovanni Leghissa, op. cit., p. 38. 

10. Id., ibid., pp. 38-39. 

nOtE CLaSICE 131

132 


cele tehnice, pe de o parte; 2) operele fără suport material, dar înregistrate în scris, 

conservate şi transmise sau reconstituibile indirect: textele literare, în sensul cel 

mai larg al ultimului termen, şi anume toate textele transmise pe calea scrisului, cu 

sau fără finalitate estetică. 

rezumând, în viziunea şcolii germane, pentru prima oară în cultura 

modernităţii – preponderent europene –, cunoaşterea, deci ştiinţa globală a 

antichităţii, depăşea cu mult graniţele, fixate din renaştere, ale filologiei. întemeindu-se 

pe ea, Wolf repunea în discuţie limitele ştiinţei antichităţii, lărgindu-le 

spre o cunoaştere globalizantă, la fundamentul căreia se afla, însă, filologia. în 

plus, demersul acesteia apare formulat în termeni care au rămas, practic, aceiaşi 

până astăzi. astfel, pentru Wolf, ca şi pentru filologul contemporan, munca 

filologică adevărată şi specifică se articulează pe trei direcţii, respectiv discipline: 

a) gramatica; b) hermeneutica; c) critica de text. acestea alcătuiesc, aşa cum s-a 

spus 11, instrumentul (triplu), în termeni vechi greceşti, organon, al întregii ştiinţe a 

filologiei ca fundament al ştiinţei antichităţii. 12 textul scris deţinea primatul absolut, 

în calitate de cale – cea mai sigură, dar şi cea mai complexă! – de acces în 

Lumea Veche şi Clasică. 13 Prin textul scris, mai mult decât prin orice altceva, se 

putea atinge scopul fundamental al științei antichităţii, şi anume transformarea 

lumii clasice într-o proprietate a spiritului modern, altfel spus aproprierea acelei 

lumi. 14 Or, numai cunoaşterea, aprofundată şi nuanţată, a limbilor greacă veche şi 

latină, inclusiv – dacă nu cumva, mai ales – din perspectiva evoluţiei lor sub specie 

historica, făcea posibilă, ca o condiţie obligatorie, sine qua non, respectiva 

apropriere, prin urmare realizarea ţelului, prim şi ultim, al ştiinţei antichităţii. 

Demersul filologiei clasice, ca triplu organon cognitiv-informaţional al ştiinţei 

antichităţii, deţinea, în viziunea wolfiană mai evident decât la oricare dintre 

ceilalţi savanţi ai şcolii germane, o dimensiune formativă 15 subiacentă. Prin intermediul 

instrumentului filologic, ştiinţa antichităţii se punea în slujba formării unui 

model, presupus ideal, dar concretizabil în realitatea istorică a societăţii moderne 

(în primul rând, germane), de individ- cetăţean devotat statului şi naţiunii din care 

făcea parte. Cunoaşterea, mediată de textele scrise, a lumii greceşti în mirabilele ei 

faţete şi configuraţii geo-istorice, precum şi a lumii romane, prima globalizantă din 

lungul şir al metamorfozelor umanităţii – am spune, până în pragul celei mai 

directe contemporaneităţi –, deţine esenţiale virtuţi formativ-educaţionale, întrucât 

o atare cunoaştere ne permite să proiectăm, oricând, într-un viitor permanent 

deschis, un model de umanitate sau o suită de modele, dar nu ca pe o realitate 

utopică sau ca pe o aspiraţie de ordin filosofic, ci ca un ideal peren, tangibil, de 

vreme ce a cunoscut o multiplă existenţă istorică, documentar atestată. Ştiinţa 

11. Id., ibid., p. 39. 

12. Pentru detalii și precizări, a se vedea Giovanni Leghissa, op. cit., pp. 39-40. 

13. Id., ibid., p. 41. 

14. Id., ibid., pp. 38, 46. 

15. O „natură pedagogică”, în termenii lui Leghissa, ibid., p. 43.

nOtE CLaSICE 133 

antichităţii, filologic întemeiată – la care se adăugau discipline conexe şi auxiliare, 

precum cultura literară, istoria, arheologia şi epigrafia, economia, geografia, 

mitologia, religia, mentalităţile, etnografia, artele plastice, muzica şi dansul, 

arhitectura antichităţii clasice –, devenea o veritabilă oglindă în care lumea nouă 

(în sensul de lumea modernă, trezită, odată cu mersul rapid al secolelor, din letargia 

reveriilor pioase şi din angoasa existenţială a Evului de Mijloc) îşi regăsea propriul 

chip sub care, fără să ştie, vieţuise cândva. îşi regăsea, de fapt, armonia şi 

frumuseţea pierdute, părea definitiv, odată cu dubitaţia modern carteziană (dubito 

/.../ ergo sum), regăsea unitatea şi echilibrul staturii umane dincolo de orice ruptură 

şi fragmentarism pulverizant al conştiinţei. alteritatea (în speţă, clasicismul antic, 

greco-roman) se revela ca parte a identităţii moderne, naţionale şi europene, care 

îşi descoperea reflexele în alteritatea antichităţii. 16 

Şcoala germană de filologie clasică a propulsat, graţie activităţii infatigabile și 

magistrale – inclusiv în sens etimologic – a lui Friedrich august Wolf, o sumă de 

personalităţi marcante, care au continuat să confere ştiinţei antichităţii prestigiul 

profesional de înaltă şi complexă specializare, pe ambele filiere, greacă şi latină, 

prin variata reunire a competenţelor într-o disciplină-sinteză. Lui Wolf i s-au 

alăturat, astfel, treptat, de-a lungul secolului al XIX-lea şi mai departe, savanţi 

clasicişti – în primul rând filologi şi istorici, dar şi specialişti în cultura antichităţii 

–, precum: Gottfried Herrmann (1772-1848), august boeckh (1785-1867), 

Immanuel becker (1785-1871), Franz bopp (1791-1867) – întemeietorul indoeuropenisticii 

moderne –, Friedrich ritschl (1806-1876), profesorul lui nietzsche, 

theodor Mommsen (1817-1903), primul şi singurul, până acum, filolog clasic laureat 

al Premiului nobel, Wilhelm teuffel (1820-1900), ulrich Wilamowitz- 

Moellendorf (1848-1931), Ernst robert Curtius (1886-1956). Desigur lista 

menţiunilor de mai sus este mai mult decât sumară, iar atenţia noastră s-a oprit doar 

asupra câtorva dintre numele cele mai reprezentative pentru continuarea tradiţiei 

şcolii germane aflate în descendenţa proiectului wolfian. 

în chip de c o n c l u z i i ale acestei incursiuni, vom nota următoarele 

observaţii: 

1. Până aproape de începutul secolului al XX-lea, filologia clasică – 

indiferent de coloratura particulară căpătată prin apartenenţa unui cercetător sau 

altul la una dintre şcolile naţionale existente – s-a identificat, pur şi simplu, cu 

16. Detalii prețioase privitoare la valoarea de model asumată de cultura antică clasică, în raport 

cu cea modernă, la poziția de mediator a filologului clasic între cele două culturi, la acțiunea de înnoire 

spirituală întreprinsă de practicarea științei antichității prin aducerea trecutului în prezent, precum 

și la funcția de educator al modernității, preluată de filologul clasic ca o autentică misiune, ca un fel 

de „apostolat”, întâlnim la același Giovanni Leghissa, op. cit., pp. 45-47.

134 


Filologia prin excelenţă. După constituirea filologiei clasice, la întretăierea 

secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, au început să apară şi s-au individualizat, treptat, 

diverse alte „filologii”, centrate pe culturile naţionale aflate în plină căutare a 

identităţii lor, proces care a reprezentat una dintre trăsăturile fundamentale ale 

afirmării modernităţii, în primul rând europene: filologia romanică, filologia 

germanică, filologia slavă, filologia orientală (indo-europeană sau nu) ş.a.m.d. 

Filologiile, pe care suntem cu totul îndreptăţiţi să le numim naţionale, au preluat 

metodologia şi demersul critic practicate în cadrul filologiei clasice, a cărei 

abordare globală a constituit, fără nici o îndoială, cel mai prestigios model. 

2. întreaga cultură şi civilizaţie modernă, europeană şi transeuropeană, şi-a 

tras sevele vieţii intelectual-spirituale din cultura clasică, în primul rând din uriaşul 

tezaur al gândirii greco-latine. în acest domeniu socio-uman foarte vast – de la 

filosofie, logică, etică, drept, teoria politică, teoria şi practica istoriei, cultură şi 

practică literară, până la matematici, fizică, ştiinţele aplicate ale naturii, ştiinţele 

tehnice, medicină, instituţii şi practică administrativă, arte – grecii şi romanii, al 

căror destin istoric s-a contopit sub cupola unei singure formaţiuni statale încă din 

secolele II-I precristice, au fost şi rămân, fără nici un dubiu, maeştrii Europei şi ai 

lumii moderne. nu există zonă a culturii modernităţii, inclusiv a celei materiale, 

tehnico-aplicative, care să nu aibă, de cele mai multe ori direct, rădăcini profunde 

în antichitatea clasică. 

LIVIu FranGa

GRAŢIELA BENGA 

DIaLOG PrIn rICOŞEu 

cronica literară 

Mă întreb dacă adam Michnik s-a aşteptat ca un cuvânt al său să 

provoace în presa românească, pe forumuri sau pe bloguri, reacţii de 

o asemenea amploare, viraje ridicole spre zona relei-credinţe şi a 

militantismului politic. Se ştie că un dialog polemic există atâta timp cât e situat 

între limitele argumentelor şi ale decenţei. Fertilitatea lui e dincolo de orice 

îndoială, cu condiţia ca schimbul de idei să fie autentic. însă situarea pe poziţii de 

putere discreţionară, în care (pseudo)argumentele se smulg din armura 

convingerilor profitabile, a răstălmăcirilor şi a antipatiilor ireversibile, dizolvă 

dialogul într-o retorică agresivă, exterminatoare. Spectaculoasă, ce e drept – dar 

numai dacă mărginim spectaculozitatea la o truculenţă rudimentară. Or, o parte a 

discuţiilor de după întâlnirea cu Herta Müller şi, mai apoi, cu adam Michnik a 

arătat, o dată în plus, jubilaţia retoricii resentimentare în faţa ideii. 

Printre numele des invocate a fost cel al lui Gabriel Liiceanu. Dar nu despre 

rolul lui în aceste dezbateri am de gând să scriu acum, ci despre nişte pagini care 

ar fi trebuit să trezească ele însele mai multe discuţii. nu încerc să deturnez atenţia 

celui care urmăreşte „dialogul public”. îi propun să iasă puţin din peisajul baroc al 

reacţiilor inflamate şi să încerce, pur şi simplu, un alt tip de dialog. 

a fost, în 2003, Uşa interzisă. De acolo a început explorarea deschisă a sinelui, 

acolo s-a mărturisit destrămarea sistemului de iluzii. Gabriel Liiceanu nu mai era 

(doar) filosoful care scria despre tragic şi limită – era un om cu nefericirile, iubirile, 

lehamitea, vulnerabilitatea, regretele şi remuşcările lui. Iar ecorşeul confesiv nu 

s-a oprit în Uşa interzisă : a renunţat la formula jurnalului în favoarea epistolei, în 

Scrisori către fiul meu (2008). Citisem Scrisorile, la vremea apariţiei lor, cu destulă 

precauţie. Mi se părea că ascund un pariu riscant, ameninţat de pericolul unor 

redundanţe pâsloase. După câteva pagini, a devenit limpede că epistolele nu numai 

că duc mai departe o confesiune, nu numai că recuperează un spaţiu afectiv şi 

reflectă un mecanism de gândire, ci (mai ales) confirmă un scriitor. 

Scriitor se arată a fi Gabriel Liiceanu şi în Întâlnire cu un necunoscut (Humanitas, 

2010), carte în care revine la notaţiile flexibile, de o mare mobilitate, cu treceri rapide 

de la o temă la alta, fără o pregătire prealabilă, de parcă rândurile se ivesc natural din 

neprevăzutul vieţii. Cartea e mai mult decât un jurnal : este, în egală măsură, un

136 


spectacol al concentrării şi zbaterii, al seninătăţii şi dezamăgirii. Cu o febrilitate calmă 

sau cu fervoare senină, se montează reflecţii şi evocări, amintiri şi interpretări, detalii 

onirice şi formulări aforistice. rousseau susţinea că pentru a te cunoaşte bine trebuie 

mai întâi să-l fi cunoscut bine pe un altul decât pe tine însuţi. Dimpotrivă, Gabriel 

Liiceanu se află într-un continuu efort de scrutare a lumii prin plonjarea în necunoscutul 

din el. Plecând de la metoda augustiniană a jurnalului ca regressus animae, ca 

întoarcere în cavernele sufletului şi memoriei, autorul Întâlnirii cu un necunoscut 

asimilează jurnalul cu o formă de supravieţuire şi cunoaştere (prin comentariu); pe 

plan secund, provoacă întâlnirea şi metamorfoza celuilalt (prin actul împărtăşirii). 

De la Sfântul augustin încoace, sufletul omenesc a rămas tot imposibil de 

cuprins. Gabriel Liiceanu nu-şi face iluzii. Va exista întotdeauna un conţinut 

surprinzător, un profil neintuit, tulburător. Dar întredeschiderea Uşii interzise, prin 

care sondarea lumii lăsase locul confruntării cu sine, a arătat cum confesiunea 

diaristică poate scoate la iveală un eu comun, bine ascuns de crusta diferenţierilor 

de tot felul. a arătat cum poate forţa o întâlnire cu celălalt. De fapt, o regăsire. 

Scormonitul în propria interioritate îi poate ajuta pe alţii – oricât de puţini. E 

îndeajuns pentru ca uşa abia mişcată să fie mai apoi larg deschisă, prilejuind o 

întâlnire : „Jurnalul meu este până la urmă despre «omul lăuntric», dar nu unul care 

se laudă că l-a găsit pe Dumnezeu, ci unul care-şi caută în el propria urmă. nu ştiu 

exact nici ce caut şi nici ce voi găsi. Dar s-ar putea ca, vorbindu-le celorlalţi despre 

lăuntrul meu, să le stârnesc curiozitatea să se uite înlăuntrul lor. ne vom întâlni 

astfel în mod paradoxal în ceea ce e doar al fiecăruia dintre noi. Ei vor afla de la 

mine cine sunt ei, după ce eu voi fi încercat să aflu de la mine cine sunt eu.” (p. 94) 

un egoism capabil să producă descoperiri (întâlniri) esenţiale stă la rădăcina acestui 

demers, paradox care, de altfel, desparte pagina literară de confesiunea 

autoreferenţială, eşuată în marginea senzaţionalului autobiografic. 

întrebarea cine sunt eu? poate fi pusă pe tonuri diferite şi suportă abordări 

radical deosebite. La extreme, răpunsurile dezlănţuie exhibări vulgare sau 

amplifică dublarea şi deformarea imaginii. I s-a reproşat lui Gabriel Liiceanu frivolitatea 

unor subiecte, care ar eroda imaginea lui publică. Ori pericolul asmuţit de 

recunoaşterea slăbiciunilor. încă din Uşa interzisă, dar mai ales în Scrisori..., s-a 

denunţat clivajul imaginii individuale : între imaginea oficială (ceremonioasă, 

convenţională, rigidă) şi cea privată (subterană) punţile fuseseră ridicate. Spaţiul 

public a ajuns un loc al neadevărului, o scenă animată de portrete false. Or, autorul 

Întâlnirii... insistă să arate că adevărul îşi poate găsi loc şi pe acest teritoriu, în 

condiţiile asumării integrale a umanului. Că se poate trăi şi altfel, în condiţiile unui 

control raţional care să nu fie menit doar imaginii din spaţiul public, ci existenţei 

în întregul ei. întrebarea cine sunt eu? nu e, aşadar, un filtru cabotin, ci o 

interogaţie justă, care ar trebui să ne însoţească pretutindeni. 

De la această întrebare pornesc, de altfel, toate pârghiile tematice ale cărţii. Pe 

scurt, Întâlnire cu un necunoscut reliefează o patrie mică şi o patrie mare, 

problematizează moartea şi transcendenţa, pune în discuţie binele şi comerţul cu

CrOnICa LItErară 137 

răsplăţi, cugetă asupra scrisului, iubirii, singurătăţii, muzicii. Dacă patria mare e un 

ţesut necrozat sub dictatură, cu frustrări, umilinţe şi un cult pentru impostură, patria 

mică e un mod de a te salva dintr-o lume străină, un soi de rezervaţie supusă 

ameninţărilor, dar însufleţită de câţiva prieteni, de noica, de alexandru Dragomir, de 

Petru Creţia. De Monica şi Virgil. De alţii ca ei, necunoscuţi. însă şi de sufletele celor 

plecaţi. Patria mică e un spaţiu construit pentru a se opune lumii reale, în care comunismul 

a activat „tot ceea ce în mod normal (adică într-o lume neaşezată pe 

protocolul urii) e băgat la fund, ascuns şi care doar dacă e zgândărit cu metodă e făcut 

să urce la suprafață şi să dea pe-afară. totul, în societăţile umane, e un joc între 

latenţe şi condiţii. Or, comunismul, ca nicio altă societate şi pe termen lung, a oferit 

condiţiile ideale (s.a.) de care au nevoie oamenii ca să scoată la lumină monstrul ce 

stă la pândă în ei.” (p. 65) un alt soi de pândă se leagă de moarte, idee ce revine cu 

obstinaţie în paginile Întâlnirii…. De la raportul dintre greutatea anilor şi legea 

lărgirii lumii la felurile convenabile de a ieşi din viaţă, de la măreţia extincţiei la 

moartea ca simplu ecarisaj, reflecţiile dau glas lucidităţii grave („Omul e o fiinţă care 

consumă timp [s.a.], aşa cum spui despre o maşină că merge cu benzină. rezervorul 

timpului meu [s.a.] ajunge la fund.” – p.54) sau seninătăţii responsabile („Fiecare zi 

pe care o trăiesc e o porţie în plus, un supliment la prânzul încheiat de mult al vieţii 

mele.” – p.117). Cât despre problematica binelui, singura care îi asigură acestuia o 

continuitate este rentabilitatea lui – ideea că binele făcut se va întoarce asupra celui 

care l-a făcut. Omul se dovedeşte prea alterat pentru a face bine de dragul binelui. De 

aceea, mesajul cristic rămâne utopic, oricât de adevărat ar fi. 

adevărată şi inepuizabilă se arată a fi întâlnirea cu eul profund, cu necunoscutul 

care apare adesea în mod cu totul neaşteptat. autoscopia eului (activ, 

melancolic, violent, timid, şovăielnic, ludic, înspăimântat, tandru, sceptic, arogant) 

îndepărtează măştile convenţionale şi expune intimitatea vulnerabilă a celui care 

nu poate scăpa de senzaţia provizoratului. De sentimentul neîmplinirii existenţiale 

şi de ispita interpretării sinelui. „Cred că nu există în mine niciun atom de gest sau 

de trăire care să nu devină în clipa următoare victima eului meu hermeneutic (s.a.). 

numesc «eul meu hermeneutic» instanţa din mine care o pândeşte fără încetare şi 

o comentează pe cea care încearcă pur şi simplu să trăiască. Cât de mult şi-ar dori 

aceasta din urmă să nu mai fie luată în seamă! Din pricina acestui voyeur afurisit 

care nu ne slăbeşte din ochi, care asistă clipă de clipă fără să obosească la 

spectacolul care suntem, ajungem noi să ne simţim atât de prost cu noi înşine.” 

(p.33) Fragmentarea şi recompunerea eului se face în trepte, după o geometrie 

variabilă care descoperă nu numai grafia lucidităţii, ci şi starea. în funcţie de stare 

se schimbă tonalitatea însemnărilor – când glacială, când fremătând de patos, 

corozivă, cinică, dezinvoltă, plină de umor sau atinsă de lirism. Spaţiul acela 

indefinibil dintre eul care priveşte (interpretează) şi eul privit (interpretat) este 

chiar spaţiul generos al literaturii, cu mlădierea lui tensionată, cu mişcările lui 

imprevizibile. Scrisul însuşi poate începe stângaci, cu convingerea că eşecul nu are 

cum să fie evitat sau, dimpotrivă, poate prelungi o stare de graţie. în acest caz,

138 


scrisul „…se erotiza, se contamina de acel nod de fericire care iradia din străfundul 

fiinţei mele. Dacă puteam sta la masa de lucru câte douăsprezece ore pe zi, asta se 

datora unui transfer erotic, unei trăiri analogice. Viaţa mea se încărca şi se descărca 

tot timpul ca o uriaşă baterie construită după principiul plăcerii.” (p.81) însă starea 

de graţie transfigurează doar pentru o vreme existenţa. reziduurile unei lumi 

amputate etic şi estetic se infiltrează fără încetare, se înşurubează în realitate ca un 

păcat originar şi îşi aruncă pretutindeni sporii. 

Întâlnire cu un necunoscut încearcă să ajungă la adevărul subminat de iluzii şi 

de timp (adevărul eului profund şi adevărul lumii), fiind, totodată, rezonanţa unui 

ecou al memoriei – memoria experienţei individuale şi colective. „Să ajungi să te 

simţi singur cu ceea ce ai trăit. Consider că, trăind «în anii aceia», am cunoscut 

iadul, chiar dacă n-am făcut parte dintre aceia puşi direct la fiert în cazane. Dar 

aburii iadului, sulful şi putoarea lui le ştiu prea bine, priveliştea acestei văi a 

plângerii şi memoria ei le am bine în mine, aşa cum eu însumi sunt propriul meu 

destin frânt vreme de câteva decenii. Şi ca mine au fost milioane. Dar parcă toţi, la 

comandă, au făcut un pas înapoi şi m-au lăsat singur cu iadul meu şi cu amintirile 

lui. De ce tac toţi când vine vorba de «anii aceia»?” (p.35-36) însemnarea se 

sfârşeşte aici. nu include o rezoluţie, ci lasă liberă evoluţia gândului şi a 

răspunsurilor posibile. La fel ca alte pagini ale Întâlnirii..., zguduie inerţia în care 

s-a adăpostit lumea. împrospătează o întrebare şi redimensionează o idee. 

Probabil că memoria experienţei alături de Constantin noica i-a sporit autorului 

delicateţea cu care mânuieşte cuvintele. Cu o eleganţă stilistică inconfundabilă şi cu 

apetit pentru formulările memorabile, Gabriel Liiceanu scrie la fel de firesc despre 

mahalaua istoriei şi despre salvarea prin istoria care venea de departe – descoperită 

printr-o revărsare culturală peste lume. Despre cum se asigură continuitatea unei lumi 

bine aşezate sau despre visul în care dă un recital de pian. nicăieri altundeva nu a mai 

probat Gabriel Liiceanu o asemenea sensibilitate onirică, filtrată îndeajuns pentru a 

stârni imaginaţia interpretativă a cititorului. Şi nicăieri altundeva nu a dat autorul o 

mai mare atenţie aforismului, căutând să exprime lucrurile ultime în cuvinte simple 

şi puţine. Mărturisesc că prefer enunţurile mai ample în locul reflecţiilor prea 

concentrate, pentru că pecetea stilistică a autorului (firescul înalt al expresiei sale) se 

dezvăluie mai ales prin explorările epice ale ideii, prin transferul elasticităţii gândirii 

în fluiditatea sintaxei. Gabriel Liiceanu e impregnat de cuvinte ca de o bucurie 

metafizică, în care se scufundă cu ochii închişi. E o îmbăiere în esenţe tari, rafinat 

alese şi voluptuos drămuite. Portrete memorabile, decupaje cotidiene şi lecturi 

însoţesc dialogul neîntrerupt cu eul profund, cu necunoscutul din vizuină. Problema 

este adâncimea la care ajunge autoscrutarea, dacă exigenţa faţă de sine o poate sau 

nu trece de artileria subiectivităţii sau de ochiurile dese ale plasei de iluzii. 

De la redefinirea exigenţei ar trebui început orice dialog cu necunoscutul din 

noi. acesta e, de altminteri, dialogul esenţial – înaintea stabilirii oricărui alt tip de 

discuţie. în funcţie de exigenţa confruntării cu sine, dialogul cu celălalt ar putea 

izbuti, prin ricoşeu, să (re)devină fertil.

EMANUELA ILIE 

DIn nOu, PE PRAG 

nu demult, cu ocazia apariţiei Craterului Platon (Edit. Vinea, 2008), recunoşteam 

că Liviu Ioan Stoiciu mi se pare una dintre cele mai autentice voci ale generaţiei 

sale, la a cărei poetică oricum s-a afiliat, s-ar putea spune, precum fiul rătăcitor 

la regulile modelului patern. Mi-au plăcut însă întotdeauna linia tăioasă a scriiturii 

sale, incongruenţa studiată, relieful ei striat, în care se reproduc perfect efluviile şi 

asperităţile unei interiorităţi în care se agită patimi dintre cele mai puternice, decise 

în plus să se exhibe în elanuri zgomotoase, dar substanţiale. O dovadă în acest sens 

cititorul putea găsi inclusiv în scriitura confesivă densă, grea de sensuri, intitulată 

Cartea zădărniciei. Convorbiri de sfârşit cu Al. Deşliu & „Inspiraţii” de început 

(Edit. Pallas, 2008). O carte-document, care conţine ineditele convorbiri cu regretatul 

al. Deşliu, primele „inspiraţii” lirice sau epice ale lui LIS, dar şi pagini diaristice 

tulburătoare despre adolescentul şi tânărul revoltat, din a căror înşiruire începe să 

prindă contur proiectul de re-construcţie şi validare explicită a unei personalităţi 

fără îndoială fascinante. în totul, o întreagă lume interioară, cu maniile, ticurile sale 

diurne, dar şi reverberaţiile ei cele mai profunde, un întreg spectacol al tinereţii, cu 

întreaga ei complexitate şi forţă fascinatorie, excelent captate în carte. 

întregi, mărcile distinctive ale scriiturii practicate de Liviu Ioan Stoiciu în ambele 

tipuri de volume (prozaismul căutat, tonalitatea oral-colocvială a discursului, 

expresia dură, „bolovănoasă” ori tăioasă, prin care se dă contur ferm unei confesiuni 

discontinue, fragmentate în formă şi dinamitarde ca intenţie) trec, iată, în noua carte 

de poeme a acestui autor ce nu oboseşte niciodată să îşi mărturisească exasperarea 

de a trăi. titlul ei, Pe prag (Vale – Deal) (Edit. Cartea românească, 2010), nu 

amână de altfel să anunţe marea certitudine a instanţei auctoriale, ultrajul existenţial, 

în două structuri lexicale ce sugerează, pe de o parte, tensiunea perpetuă a situării 

la limită („pe prag”), pe de altă parte, cunoscuta glisare între polii opuşi ai fiindului, 

agonie şi extaz, cădere şi înălţare („Vale – Deal”). nouă este în special atribuirea 

simptomatologiei acestei vechi maladii existenţiale a autorului unei serii semnificative 

de alteri care îi preiau şi îi potenţează crispările şi angoasele, adică suferinţa 

cruntă, ce îl macină ca un neoplasm depistat de timpuriu, dar imposibil de extirpat. 

Dedublarea este la rândul ei percepută ca o pierdere dureroasă: „Constat în fiecare 

zi că rămân cu mult în/ urma mea, mai exact în urma/ a ceea ce e nedefinit în 

mine, rămas pe prag, un/ suflet străin, feminin, probabil, care/ e plin de iubire – desprins 

cum o fi, în timp, cu/ duioase rânduieli primordiale, inexplicabile. Prevestind/

140 


revărsarea”. revărsarea – masculină?! – presupune tocmai un accentuat gol interior, 

exploatat poetic prin mijloacele cunoscute: plictisul generalizat, de sine şi de exterioritate 

(„nu/ mai am nici un interes/ faţă de mine însumi, m-am plictisit, nu mă 

mai pot/ surprinde prin nimic, e la mijloc și o uzură/ naturală, căreia ar trebui să i se 

pună capăt. Mă uit/ deja la mine ca la un altul: ce mai vreau,/ totuşi?”), certitudinea 

„că e la/ sfârşitul începuturilor”, tentaţia suicidului eliberator („ar trebui să pun/ 

punct. nu mă hotărăsc, însă. în/ fiecare zi îmi închei socotelile, îmi cad în 

genunchi,/ mă rog să mai rezist, să nu mor cu zile şi/ aud aceeaşi placă: «Ia o dată/ 

tăciunele acela şi să mergem! Ia tăciunele din foc/ şi hai să ne ducem!»”). altfel 

spus, o întreagă serie de variaţiuni pe tema minusului existenţial, a cruzimii lipsei 

de speranţă: „am pierdut partida”, conchide laconic vocea poetică sincopată a celui 

care nu mai poate aştepta nici măcar o revelaţie mântuitoare. 

aceiaşi demoni ca întotdeauna posedă, s-ar părea, instanţa auctorială ce proiectează, 

fără să dea prea multe semne de oboseală, aceeaşi construcţie a derivei existenţiale 

marca LIS. acolo unde, ca întotdeauna, „ e frig şi unde eu stabilesc/ regulile, 

suişurile/ şi coborâşurile”, este percepută însă nevoia unei schimbări. Şi dacă 

atmosfera şi tonalitatea discursivă nu pot fi nicicum modificate, soluţia pentru care 

optează acest reprezentant perfect lucid al liricii golului ontologic este alteritatea 

textuală. Străinul repudiat din sine capătă chip şi o identitate nominală neobişnuită, 

în strânsă legătură cu sinuozităţile continue din graficul existenţial al originalului: 

Vale – Deal. acesta pare un fel de cavaler al neantului lăuntric, purtat cu fală 

drept marcă înnobilatoare („E poftit şi el, Vale – Deal, cavaler/ din evul mediu, singuratic, 

plin de căinţă, privind// în continuare în gol, de acum” – Semn rău), un 

rătăcitor „pripăşit printre nouri, ieşit în evidenţă cu/ un câine viu pus drept/ guler – 

lătrând împreună la lună”, un inocent corupt nu atât de certitudinea absolută a răului 

generalizat, cât de aceeaşi tentaţie a suicidului care ar putea să îi dizolve răul 

propriu („Săracul, Vale – Deal. noaptea,/ pe lună, încă mai lucrează în genunchi. 

îşi dă/ maţele afară. Ştiind/ dedesubturile cărnurilor şi patimilor, durerilor şi/ plăcerilor. 

îi e permanent greaţă…/ Că ea vrea să mă prăpădească! Jos! îşi întinde 

capul/ pe şina căii ferate, întors cu/ picioarele pe pământ. Şi acum, ce-o vrea 

Dumnezeu./ are// parte de o nouă dedublare” – De vină e doar electricitatea). 

Fireşte că şi restul avatarilor – cadavrul descoperit în propria bibliotecă, devenit 

subiect de dispută conjugală ce ia finalmente înfăţişarea unui scenariu de film noir 

(Într-o lume ca asta), hoţul păcălit, cu porniri filosofarde, împărtăşite Pereţilor, 

perfect indiferenţi faţă de marea sa descoperire, „bătrâneţea e mai rea ca moartea” 

(Ce a vrut, n-a putut) ş.a. – au aceeaşi soartă. La fel ca şi figurile feminizate ale 

deriziunii, ale căderii indistincte (Făcătoarea de minuni sau partenera, adesea ridiculizată, 

a bizarelor ritualuri erotice din primul ciclu al cărţii, Iubirea care vine din 

viitor), ele nu fac altceva decât să îi amplifice drama. 

Orice tentativă de amânare, orice înscenare cu finalitate soteriologică, orice 

ritual de exorcizare prin mijloace alchimice (a se vedea seria de texte în care se apelează 

la diferite „amestecuri chimice” suspecte, gen A băut mercur încălzit) este prin

urmare ineficientă. Multiplicarea, jocul în fond cinic cu măştile se încheie la fel cum 

a început, într-o notă pe jumătate cinică, pe jumătate disperată: „vor mai găsi din 

mine fragmente. Poate. Fragmente/ incluse în fragmente de la/ o moară de mână din 

secolul al III-lea după Hristos./ Să zicem. Când o fi. Până ce/ mă voi risipi cu totul, 

sărut mâinile: să nu mai ai/ timp să citeşti nici/ măcar o scrisoare… încotro? în 

direcţie opusă: «trenul rapid din direcţia Iaşi are o întârziere de 15/ minute», ce mai 

faci, Vale – Deal? bine:/ îţi priveam, curios, cizmele! Până să ridic ochii. (…) îţi 

poţi imagina? nu mă/ mai simt bine singur, dragă, numai/ cu mine însumi: va trebui 

să dispar, «vorbeşti/ singur», asta e ideea, de ce nu te/ îndrăgosteşti şi tu de cineva? 

De cine. De ce nu pleci/ în străinătate? nu înţelegi, lasă. La revedere./ O locomotivă 

electrică ţiuie, apropiată. ah, intrigantă ce eşti: mult timp// am rămas cu un 

nod în gât. Miroase/ în continuare a moarte/ a mea în aer – miroase a frumuseţe”. 

O frumuseţe stranie emană şi acest gen de versuri abrupte, scrâşnite, suferinde, 

mirosind, ce-i drept, din ce în ce mai pregnant a moarte. O certitudine este, totuşi, 

îmbucurătoare. Dacă eul existenţial al lui LIS a intrat de mult în colaps, orgoliosul 

său eu poetic este încă departe de a-şi fi trăit zbaterile ultime… 

MARCEL LUCACIU 


aMIntIrI EPOPEICE 

anii ’80 aveau farmecul lor, parcă mai intens cultural, indiferent de izul politic. 

Junii poeţi scriau fulminante Poeme de amor, Totul era altfel, iar în Aerul cu diamante, 

printre Faruri, vitrine, fotografii, undeva, prin cartierele bucureştiului se 

putea zări O motocicletă parcată sub stele. începea implozia optzecistă… 

Mircea Cărtărescu are încă Nostalgia acelor vremuri şi lucrul acesta se poate 

uşor observa, în fiecare dintre cărţile sale de proză, inclusiv în recentul volum intitulat 

– seducător, pentru majoritatea cititorilor – Frumoasele străine (Editura 

Humanitas, bucureşti, 2010). Hâtru de felul său precum clasicul Creangă din care 

citează adesea, autorul mărturiseşte, într-o nostimă şi succintă prefaţă, că se adresează 

celor înzestraţi cu simţul umorului, rugându-i – cordial – „pe compatrioţii 

solemni din fire să-şi folosească timpul liber într-un mod mai adecvat.” într-adevăr, 

cele trei povestiri (publicate mai întâi ca foiletoane, în revista Şapte seri) provoacă, 

deseori, zâmbete şi râsete fie pline de optimism, fie dulci-amărui. Prezente 

în aproape fiecare pagină, confesiunea frustă, ironia şi autoironia conferă naraţiunii 

un ton şăgalnic, incitând la o lectură susţinută graţie acuităţii simţurilor şi generozităţii 

unei perspective cinematografice.

142 


în povestirea Antrax, o scrisoare din Danemarca, primită pe adresa redacţiei unei 

reviste culturale bucureştene, se constituie nu doar într-o mare surpriză pentru narator 

(căci, „mai departe de Hamlet nu cunoşteam nici un danez pe lume”), ci şi într-un atac 

de panică (bizarul plic avea inscripţionate cuvintele “why don’t you sneeze?”). „De ce 

nu strănuţi?” era o întrebare nu tocmai obişnuită în vremea aceea, după sângeroasele 

atentate din 11 septembrie 2001, după ucigătoarele plicuri cu antrax răspîndite de terorişti, 

în america, dar şi în alte ţări. Şi astfel, scriitorul e bântuit de gânduri negre, 

imaginându-şi necrologurile din diferitele publicaţii, ba chiar şi propria-i înmormântare: 

„ Cum eram în conflict cu uniunea Scriitorilor, nici măcar n-aveau să mă expună 

în vreun loc mai acătării. Oricum, nu voiam sicriu bogat, covoare şi flamuri, aici 

eram de acord cu Eminescu. Mai bine o-mpletitură de nuiele şi câţiva luceferi, 

acolo…” Precum arpentorul K. din Castelul lui Kafka, nefericitul destinatar e purtat 

de la o secţie la alta pentru a afla secretul scrisorii şi, la un moment dat, se rătăceşte 

prin labirinturile Poliţiei Capitalei, fiind salvat de maiorul Ghilduş (un fel de ipostază 

contemporană a lui Pristanda). în fine, după cîteva zile de înfrigurată aşteptare, misterul 

este elucidat: nici vorbă de antrax. Plicul conţinea, printre altele, un şerveţel roşu 

cu portretul Giocondei, xeroxuri foarte proaste ale unor articole din ziare, un CV în 

limba engleză, un post-it albastru, o revoluţionară (şi agramată) scrisoare de protest a 

unui artist în toată puterea cuvântului: „Eu, Olaf Jensen, unul dintre cei mai mari artişti 

scat în viaţă, dacă nu cel mai mare, am suferit de curând un afront nemaipomenit, 

dovadă vie a decadenţei civilizaţiei vestice, a prăbuşirii tuturor valorilor, de mult prezise 

de marele nietzsche ” etc., etc., etc. Deşănţata şi sordida tiradă avea, însă, o ţintă 

fixă; în schimbul unei bancnote de o sută de euro, artistul „învins de sistem, dar nu şi 

înfrânt” se oferea să realizeze un portret după o fotografie ce urma să-i fie trimisă 

împreună cu modica sumă. Savuroasă prin viziunea ei caricaturală, prin satira când 

amabilă, când acidă la adresa birocraţiei şi a pseudoartei, o astfel de proză pune în 

valoare, cel puţin, unul dintre meritele lui Cărtărescu şi anume acela de a transfigura 

faptul divers într-o adevărată epopee. 

Piesa de rezistenţă a noului volum este, neîndoielnic, ampla, eterogena şi complexa 

povestire Frumoasele străine (sau Cum am fost un autor de duzină). trebuie precizat, 

de la bun început, că sintagma „autor de duzină” nu are nimic în comun cu aşa-zisele 

veleităţi literare ale scriitorului Mircea Cărtărescu, după cum nici frumoasele nu sunt 

nici ele obişnuitele proiecţii rubiconde sau minione din De ce iubim femeile: „în fiecare 

an, francezii (…) închid ochii şi rotesc globul pământesc ţintind cu un ac un loc la 

întâmplare şi sperând că au nimerit pe uscat. aleg astfel în fiecare an câte-o ţară şi invită 

o duzină de inşi de-acolo, mai poeţi, mai prozatori, pe care să-i plimbe prin toată 

Franţa, arătându-i publicului doritor de senzaţii tari. această cunună poartă numele de 

belles Étrangères, frumoasele străine.” blajine ori sarcastice, rebele sau tandre, cele 

câteva zeci de pagini transcriu „epopeea scriitorimii române pe meleaguri hexagonale”, 

contopind memorialul de călătorie, jurnalul, amintirile într-un plăcut amalgam cu 

digresiuni imprevizibile ale căror teme sunt, de cele mai multe ori, controversata lume 

literară şi fascinaţia lecturilor publice: „Lumea literară a fost întotdeauna la fel şi va


rămâne la fel întotdeauna. De obicei, teatrele sunt exemple clasice de cuiburi de vipere, 

dar actorii, oricât s-ar bârfi şi invidia unii pe alţii, n-o pot face în public. Scriitorii au 

însă ziarele şi revistele la dispoziţie (…). regula principală care domină toată această 

acumulare de uri, adversităţi, poliţe plătite şi dispreţ ar putea suna cam aşa: în lumea 

literară ţi se iartă până la urmă aproape orice: lipsa de talent, ticăloşia, ipocrizia, laşitatea. 

Ele sunt socotite păcate omeneşti şi sunt privite cu toleranţă. Ceea ce nu ţi se iartă 

niciodată, cu nici un preţ, este succesul.” Cât despre lecturile publice, desfăşurate pe 

tărâm italian, la „Ospiciul penitenciar de maximă securitate din Castel Goffredo” ori pe 

tărâm francez, la bordeaux şi Castelnaudary (capitala celebrului cassoulet), acestea 

sunt însoţite de gesturi melodramatice, dezvăluie snobismul majorităţii auditorilor şi 

alunecă, uneori, în grotesc: „Poezia se strigă, se cântă, se râde, se plânge, se despoaie, 

se tăvăleşte, se tace, cam în genul neuitatului Chirikure Chirikure, poetul african. Vă 

daţi seama ce figură jalnică am făcut printre comedienii şi tragedienii poeziei. 

bineînţeles, m-am străduit şi eu să fiu, cât de cât, la înălţime, am spus o poezie mai 

agresivă şi mi-am imaginat că mă chinuie teribil o durere de ceafă”. Frumuseţea povestirii 

constă în sinceritatea pătimaşă, în permanenta şi subtila transgresare a planurilor 

narative, astfel încât amintirile nu vizează exclusiv periplul parizian. Memoria proustiană 

reînvie, de pildă, prietenia celor care se consideraseră, alături de naratorul martor şi 

personaj, „un fel de avatar al beatles-ilor” (traian Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan), 

respirând cu frenezie Aerul cu diamante şi însufleţind atmosfera Cenaclului de Luni : 

„Când unul dintre noi intra în sala de cenaclu de la Preoteasa se făcea linişte. La lectura 

noastră se rîdea cu lacrimi şi se aplauda la scenă deschisă.” 

ultima povestire (Bacoviană) aparţine tinereţii exuberante şi reconfirmă vechile 

obsesii: apartamentul din Colentina („unde nu era nici un singur unghi drept”), 

tramvaiul 21 sau faimoasa maşină de scris „Erika”. Singurătatea şi monotonia vieţii 

îl determină pe tânărul poet să răspundă invitaţiei de a susţine o lectură publică, 

la Casa de Cultură din bacău, unde „comitetul artistic” pregătise un „program-surpriză” 

ce avea să se transforme, până la urmă, într-un coşmar veritabil. După călătoria 

infernală cu trenul, „comitetul” îl duce, de la gară, direct, pe scenă, pentru a-l 

prezenta numerosului public („…trei fete şi patru băieţi”), iar lectura ţine „exact 

cinci minute”, pentru că femeia de serviciu (o „hoaşcă anticulturală”) cere evacuarea 

sălii. Seara continuă, în aceeaşi notă sinistră. Mândri de reuşita lor, autorii locali 

îl îmbarcă pe famelicul poet într-un „arO străvechi”, plimbându-l toată noaptea, pe 

la Mărăşeşti, Moineşti şi tescani. aici, în zorii zilei, are loc marele festin: „ciuperci 

goale, fierte”. aşadar, o altă proză jovială, scrisă într-un registru parodic şi burlesc. 

învăluită de reverii duioase şi ironii nuanţate, Frumoasele necunoscute poartă 

inconfundabila pecete cărtăresciană şi va rămâne, dincolo de trecerea anilor, o 

carte remarcabilă prin naturaleţea şi lejeritatea scrisului, prin umorul ei tonifiant, 

prin harul narativ al unui scriitor cu vocaţie ce aparţine unei generaţii şi unei istorii 

literare indisolubile.

CONstANtIN PRICOP 

rItMurILE narațIunII 

în cronica la precedentul roman al lui radu Mareş făcusem cîteva observaţii 

în legătura cu promoţia 70 a prozatorilor români – apartenenţa la această 

promoţie determinînd anumite trăsături ale scrisului său. nu voi relua aici 

observaţiile generale, dar va trebui să preiau ceea ce este de confirmat, de completat 

sau de exclus în cazul de faţă. Evident, un scriitor cu o poetică bine constituită, 

cu un profil ferm nu-şi schimbă trăsăturile de la un volum la altul. în cele două 

romane – Ecluza şi Cînd ne vom întoarce – este vorba de lumi diferite. în primul e 

identificabilă perioada comunistă; în cel de al doilea naratorul se opreşte la intervalul 

tulbure 1930 -1941, deci înainte de cel de-al doilea război mondial. în acel 

moment bucovina, locul acţiunii, făcea parte administrativ din teritoriul româniei. 

Din roman aflăm povestea lui Gavril M., fiu de ţărani, orfan de tată (tatăl murise 

după o dramatică agonie la care copilul asistă – scena imprimîndu-i-se în memorie 

pentru totdeauna, ca un cumplit coşmar). băiatul este crescut de o mamă severă, 

fără avere, cu alte două fete în grijă… Soluţia pentru băiat nu putea fi decît şcoala. 

Studii au fost făcute la Cernăuţi, în condiţii de extremă sărăcie (drumurile pînă la 

şcoală, la început şi la sfîrşit de an şcolar făcute pe jos, mergînd o zi şi o noapte, 

desculţ, purtîndu-şi bocancii în traistă, pentru a nu-i… uza… – încălţările fiind 

puse în picioare la intrarea în oraş). tînărul absolvent al şcolii agricole devine, la 

sfîrşitul studiilor, funcţionar la Soroca. Profesorul Volcinschi, personaj decisiv în 

destinul lui Gavril M., îl cheamă la Cernăuţi, pentru a demara un proiect nou: 

grădina botanică. Profesorul este cel care îl recomandă şi pentru ocuparea postului 

vacant de administrator la o fermă – situată undeva la graniţa cu Polonia. Satul, cu 

totul izolat, se află în centrul desfăşurării acţiunii. Gavril M. devine administratorul 

fermei, izolată, la rîndul ei, de sat. După primul război mondial întreprinderea 

agricolă rămăsese în paragină, ruşii, în retragere, îi incendiaseră sediul – un vechi 

conac boieresc. tînărul administrator pune lucrurile în funcţiune, se îndrăgosteşte 

de foarte tînăra învăţătoare din sat, o ia de nevastă. La scurt timp după căsătorie 

tînărul agronom este ucis la fermă în timpul arestării unui călugăr (pseudo-călugăr) 

cu afinităţi legionare, ca urmare a unei confuzii. tînăra soţie, Katria este şi ea 

împuşcată, detaliile privind modul în care se petrec lucrurile devin şi mai confuze, 

mai inutile, lipsite de sens. Vorbind despre legionari s-ar putea crede că romanul 

are o încărcătură ideologică. totuşi problema legionară, care apare şi revine fără a 

ajunge totuşi vreodată în prim planul naraţiunii. Mai consistentă este problema 

relaţiilor dintre culturile alăturate, prin capriciul istoriei în acest spaţiu. Și în 

romanul anterior autorul observa relaţiile dintre familiile ungureşti şi cele


româneşti. aici este pusă în contrast riguroasa formaţie a celor din fostul imperiu 

austriac, chiar a românilor crescuţi în această rigoare şi laxismul, din toate punctele 

de vedere, al românilor veniţi din principate. 

Şi în Cînd ne vom întoarce apare o anumită descriere obiectivistă, parcă fără 

participare. O constantă a promoţiei pentru care noul roman francez s-a bucurat de 

un anumit prestigiu. în aproape 500 de pagini este dilatat un segment de viaţă lipsit, 

altfel, de amplitudine. Experienţa presupune procedee literare specifice. Spre 

deosebire de scrierea „cinematografică”, aici vizualul este depăşit prin prezentarea 

altor ipostaze ale realităţii: culori, mirosuri, gesturile mărunte, „invizibile”. 

„Cîmpia semănînd tot mai mult cu o apă verzuie şi care se topeşte în depărtări” 

(p.10.) Cîteodată imaginile sînt derulate cu o rapiditate extraordinară pentru a surprinde 

procesele lente, cu un impact puternic asupra cititorului. Mica biserică 

ruinată din curtea fermei e degradată implacabil inclusiv de „vegetaţia năvalnică cu 

agresivitatea ei insidioasă”, care „o mînca încet, milimetric, la fel ca ploaia şi 

îngheţurile din miezul iernii”. Descrierea nunţii Parascuţei (sora cea mare a lui 

Gavril M. (p. 290 – 301) e realizată, dimpotrivă, cu o lentoare subliniată; fiecare 

mişcare, fiecare rostire, scena, în întregul ei se dizolvă pînă la a nu mai fi înţelese... 

Gesturile parcă nu mai au coerenţă, cuvintele nu mai au sens, îşi pierd din 

substanţă, totul devine neclar, nefiresc. în pofida unei anumite lucidităţi în înregistrarea 

faptelor, ele nu puteau fi redate decît fragmentar, cu viteză redusă faţă de 

reacţia înregistrată în mod normal, de unde senzaţia de îndepărtare, de 

neparticipare la eveniment... Scena ieşirii la dans a lui Gavril, de pildă: „îşi amintea 

cu precizie asta. țipătul ascuţit al trompetei şi arşiţa care loveşte în creştet de cum 

ai ieşit din umbră. Succesiunea mişcărilor. Privirile în aşteptare care s-au întors în 

direcţia lui. Propria intenţie, cea care-l urnise din loc, întrezărită fulgurant încă o 

dată, într-o ţîşnire, se şterse brusc, fiind aproape imposibil s-o mai reconstituie.” (p. 

298.) 

Personajele joacă un rol special în acest roman. Din primul capitol apar două 

centre ale naraţiunii. Moş Onofrei, contabilul fermei, care „nu ieşea din muţenia 

lui, dacă nu era întrebat (...). Cu acea subtilă viclenie a bătrînilor, dedusă dintr-o 

lungă experimentare a eşecurilor, înţelegea să tragă un profit şi pentru sine, căci 

tăcerea poate fi şi odihnă şi voluptate.” (p. 67.) Este un personaj care ştie multe, 

realizînd în felul acesta conexiuni între personaje; dar realizează şi legătura între 

planuri ale acţiunii, între trecut şi viitor. în centrul atenţiei se află, desigur, 

personajul în jurul căruia se construieşte romanul, Gavril M. Dar „punctul de 

vedere” aparţine altui personaj, pentru început foarte discret, Octavian Vorobchievici, 

şeful de gară. Vorobchievici este cel care coagulează actele de comunicare 

izolate unele de altele şi le dă un sens comun: „Mă numesc Vorobchievici Octavian 

şi cele povestite pînă aici îmi aparţin. unele fapte le-am cunoscut nemijlocit, altele 

mi-au fost relatate de dragii mei Ecaterina şi Gavril M.” (p. 417.) Iată o rezolvare 

inedită a instanţei narative, devoalată spre sfîrşitul romanului... tot în rîndul 

căutărilor în ce priveşte tehnica naraţiunii trebuie plasat şi rolul important jucat de

146 


un personaj... absent – Wagner, fostul administrator al fermei, dispărut. 

Grupul personajelor defineşte structura lumii rurale tradiţionale, construită 

după repere binecunoscute. Șeful de gară, Vorobchievici Octavian, naratorul, cel 

care îşi dezvăluie identitatea abia spre sfîrşitul romanului (p. 417.); radu Opaiţ, 

directorul şcolii din sat; preotul – neculăiţă Posteucă; primarul Hojbotă Gheorghe. 

aceştia alcătuiesc, alături de dispărutul Wagner, grupul celor care jucau, 

săptămînal, tarot. Dincolo de lumea acestora se află alte personaje, includerea sau 

excluderea din grupul jucătorilor de cărţi fiind şi o includere sau excludere socială. 

în afara cercului este, de pildă, poliţistul detaşat din Dobrogea: mic, negru, 

descinzînd în gara din sat cu nevastă şi cu două coşuri de papură cum nu se mai 

văzuseră pînă atunci în bucovina. nici numele său nu era obişnuit: Gogu, Popescu 

Gogu. Mai apare evreul, proprietarul magazinului şi crîşmei din sat. 

autorul scoate în evidenţă relaţiile de acceptare sau de respingere a străinilor. 

Cei din sat nu sînt asimilabili cu cei de la fermă. Lumea celor de la fermă este una 

pestriţă. Din ea face parte o moşiereasă rusoaică, cu origine şi trecut incert, 

adăpostită la fermă după primul război mondial şi izbucnirea revoluţiei bolşevice. 

Moşiereasa nu era trecută în actele contabile, spunea Moş Onofrei. nici asociatul 

fostului administrator Wagner, şi el neamţ, Herr Franz nu era trecut în acele acte. 

rămas schilod în război, nevăzător, Herr Franz creşte porumbei, după ce eşuase cu 

crescătoria de viermi de mătase. țiganca tina avea la fermă rolul de a face 

curăţenie, mîncare, de a scoate dinţii sudiţilor cu două degete, de a face ceaiuri 

pentru somn, vrăji de împăcare sau de aducere a ploii. alături de personajele 

individuale, bine conturate prin acţiunile întreprinse, se insinuează un personaj 

colectiv numit de autor, după numele capului acelei familii, Petrică Suditu, sudiţii. 

Sudiţii sînt o familie numeroasă, mai mulţi bărbaţi, femei şi copiii lor, niciodată nu 

le este precizat numărul, poate şi din cauza administraţiei româneşti… dezlînate, 

care nu-şi mai dă interes, aşa cum făcuseră înainte germanii în timpul 

administraţiei lor, să ţină o evidenţă strictă a populaţiei. Sudiţii – ca personaj 

colectiv – par a avea rolul de personaj de contrast, menit să adîncească distincţia 

dintre românii din bucovina, educaţi în spiritul ordinii şi rigorii nemţeşti şi românii 

de dincolo de graniţa imperiului, de pe Lunca Siretului. Sudiţii erau nişte oameni 

şterşi, murdari, care trebuiau învăţaţi să se obişnuiască cu săpunul şi apa; erau 

împinşi de la spate să-şi spele hainele şi să fie controlaţi periodic de rîie şi păduchi. 

în rest, umili, supuşi. 

într-o lume în degradare, oamenii nu sînt interesaţi de ceea ce va veni, de copii, 

de generaţiile viitoare. Modul în care este tratată aici maternitatea şi copiii trebuie 

subliniat. respingerea viitorului îi prilejuieşte romancierului descrieri pline de 

virtuozitate. O imagine puternică este aceea a femeii gravide, soţia şefului de gară, 

aflată la slujba de duminică, la biserică: „... trăgea din cînd în cînd cu ochii la ea, 

masa de carne devenită uriaşă, aproape sferică şi monumentală, la pelicula lucioasă 

de transpiraţie ca şi cum ar fi fost suflată în sticlă...” (p. 152.) în afara copiilor surorilor 

lui Gavril M., mici, mucoşi, permanent pe sub mese, în roman mai apar două


imagini complementare: un copil de-al sudiţilor, fără dinţi, curgîndu-i în 

permanenţă balele din gură, ignorat şi tratat ca nonfiinţă, cu obiceiul de a spinteca 

păsările de la balta satului. Sătenii îl prindeau deseori şi îl băteau, poliţistul Gogu 

Popescu l-a bătut pînă i-a rupt dinţii atunci cînd l-a prins prin sat – sudiţiilor nu le 

era îngăduită prezenţa în sat decît o dată pe săptămînă, şi atunci cu ştirea şefului de 

post. Singurul care îl acceptă ca pe o fiinţă, relaţie ce îl umanizează şi îl prezintă şi 

în ochii propriei familii normal, este „călugăraşul” Iliuţă din Calafindeşti. Celălalt 

copil, Oleguţ, băiatul şefului de gară, cu o „privire încărcată de ură” (p. 157.) este 

maltratat de propriul tată: „... îl înşfăcă de ceafă ca pe o pisică şi îl ridică pentru 

a-i controla fundul slăbuţ, cu minuscule punctişoare roşii...” 

în capitolele III şi IV autorul ne introduce într-o altă lume – închisă, guvernată 

de reguli stricte, gesturi repetitive, executate cu aceeaşi rigoare, unde pînă şi 

iubirea celor apropiaţi se învaţă ca o lecţie de gramatică, lumea familiei Katriei. 

între cele trei comunităţi (lumea satului, cea de la fermă şi familia Katriei) relaţiile 

sînt extrem de fragile, susţinute nu de comunicarea directă, ci de o comunicare la 

nivel nonverbal, de „o economie aspră a gesturilor” (p. 158), în care rîsul poate 

însemna şi „un ţipăt înăbuşit” (p. 137), iar fericirea este percepută şi trăită ca 

„necomunicare” (p. 166.). Comunicarea se transformă, în acest registru, într-o 

suferinţă: „dorinţă nebunească, dureroasă, irezistibilă (ca o naştere) de a-ţi 

deschide sufletul şi a spune despre tine absolut tot, poate chiar şi lucruri pe care 

nici n-ai fi îndrăznit...” (p. 219.) relația dintre Gavril și moș Onofrei se bazează pe 

o comunicare formală. între ei apar registrele fermei, consultate şi de unul şi de 

celălalt. Moș Onofrei nu vorbește decît dacă este întrebat; Gavril, la rîndul lui este 

formal în comunicare, singurele elemente neformalizate și care îi dezvăluie 

emoțiile sînt reacțiile psihofizice: tremuratul ușor al mîinilor și, în unele 

împrejurări, roșitul pînă în albul ochilor. Comunicarea verbală, neformalizată, e 

redată indirect: un act ce a avut loc la un moment neprecizat (discuțiile dintre 

Gavril și „călugărașul” Iliuță din Calafindești) este reactualizat de Gavril în 

discuțiile la același nivel cu Katria. 

Descrierile „comportamentiste” pun în evidenţă talentul special al autorului. 

Două momente, diferite ca perspectivă, pot exemplifica tehnica de redare și 

suplețea structurală a naraţiunii. Sînt relatări privitoare la moarte: un moment 

inițiatic este moartea tatălui (pp. 173 - 182). Este moartea care se învață: se repetă 

niște gesturi simple, cuvinte ritualice imprimă pe retină imagini de neșters care la 

fiecare reactualizare redevin dureroase. Imaginea tatălui e redusă la: „o labă goală 

și un sfert de gleznă, de asemenea goală, un călcîi ca de ceară, întărit de mersul 

desculț, firele grosolane ale tendoanelor reliefate sub piele (....) așa se face că, 

dintr-o dată, se găsi chiar lîngă degetul ieșit în cale, putînd să-l atingă cu nasul, 

dacă se apleca un picuț, sau cu limba. Viermișorul pe care el îl vedea de la cîteva 

degete distanță își găsise loc de ieșire, ca de sub o streașină neagră, opacă, de sub 

unghie și el asistă nemișcat, tăcut, cu ochii larg deschiși de curiozitate, la toate 

astea.” (p. 175) al doilea moment devine moartea intempestivă, nebănuită,

148 


percepută de cei rămași ca ofensă (moartea Schneideriței p. 340.). 

Modul în care apar personajele şi scenele este determinant pentru fixarea 

ritmurilor naraţiunii. într-un prim capitol, de pildă, este păstrat ritmul neregulat al 

respirației rurale după perioadele prelungi de secetă și de așteptare sau de 

rugăciune sau de practici magice menite să aducă ploaia… Iar scriitura produce o 

inversare: seceta are capacitatea de a dilata timpul pînă la disperare, iar ploaia are 

efect constrictor. 

radu Mareş, Cînd ne vom întoarce, Editura Limes, Cluj-napoca, 2010

RODICA GRIGORE 

cronica traducerilor 

GraHaM SWIFt. IStOrIE ŞI LItEratură – 

Sau IStOrIa Ca LItEratură 

Hayden White afirma în cunoscutul său studiu, Metahistory, că acele 

aspecte pe care istoricul modern le consideră evenimente ale trecutului, 

îi apar, unui istoric postmodern, drept elemente ale unui mare text al 

prezentului, câtă vreme postmodernismul a impus, treptat, imaginea unui istoric 

privit, în primul rând, ca scriitor, capabil să plaseze orice eveniment al trecutului 

în contextul mai larg al unei cronici, înţeleasă, însă, mai cu seamă ca o naraţiune 

având o ipoteză, o concluzie, precum şi o linie de desfăşurare a acţiunilor bine definită. 

nuanţându-şi punctul de vedere, acelaşi Hayden White va susţine, ulterior, că 

istoria însăşi trebuie privită din perspectiva momentelor (evenimentelor) care o 

compun şi care ar avea o accentuată structură simbolică, putând configura, astfel, 

metafore extinse, de aceeaşi factură cu acelea pe care le întâlnim în literatură, luând 

naştere, în acest fel, „dominanta metaistorică” ce poate fi identificată, practic, în 

orice discurs istoric. Postmodernismul, însă, consideră atât ficţiunea, cât şi istoria, 

drept discursuri, având sisteme de semnificaţii care utilizează strategii retorice şi 

sau narative. Fără îndoială, discursul istoric mizează încă foarte mult pe cronologie 

şi pe legăturile de cauzalitate, menite a reprezenta cât mai adecvat realitatea şi 

a o explica integral, numai că realitatea însăşi, aşa cum au demonstrat perfect naraţiunile 

postmoderne, nu este – şi nici nu rămâne vreodată – aceeaşi, putând fi construită, 

reconstruită sau deconstruită în funcţie de imperativele estetice dominante. 

Publicat în anul 1983 şi impunându-l rapid pe autorul său drept una dintre vocile 

cele mai pregnante ale prozei britanice din perioada respectivă, romanul 

Pământul apelor (Waterland, excelent tradus în limba română de Cristina Poenaru 

şi Maria-Sabina Draga, ambele nefiind la prima întâlnire cu scriitura nu o dată dificilă 

a unui autor de o factură atât de aparte) al lui Graham Swift textualizează multe 

dintre aspectele noii teorii a reprezentării postmoderne, punând în discuţie, deopotrivă, 

numeroase probleme de care au fost preocupaţi în cea mai mare măsură teoreticienii 

fenomenului istoric şi literar al ultimelor decenii. Fiind, dacă ar trebui să 

rezumăm totul la câteva rânduri, povestea profesorului de istorie tom Crick, care 

mai are foarte puţin până când va putea să iasă la pensie, dar care află, pe de o 

parte, că e pe punctul de a fi concediat (deoarece direcţiunea şcolii unde preda deci-

150 


sese să facă economie la fondul de salarii, considerându-l, în plus, demodat, din 

cauza perspectivei asupra istoriei pe care le-o insufla elevilor săi), iar pe de altă 

parte că soţia sa a răpit un copilaş dintr-un supermarket, Pământul apelor se dezvăluie, 

dincolo de subiectul în sine, drept o profundă – şi, nu o dată, amară – meditaţie 

atât asupra destinului fiinţei umane într-o lume în care ştiinţele umaniste sunt 

în declin, cât şi asupra raporturilor extrem de complicate care se stabilesc, în contextul 

noilor realităţi de după cel de-al Doilea război Mondial, între istorie, adevăr 

şi omul menit a le evalua dintr-o nouă perspectivă. Combinând discursul literar cu 

fragmente ce ţin de naraţiunea istorică, romanul acesta meditează, prin intermediul 

încercărilor lui tom Crick de a înţelege ce a mers prost şi ce nu a funcţionat în propria 

sa viaţă, asupra actului însuşi al povestirii, transformând, practic, discursul 

istoric într-o formulă perfect adecvată relatării metaficţional-istoriografice pe care 

autorul însuşi o alege drept formulă dominantă a cărţii sale. 

De fapt, dincolo de subiectul ca atare, Pământul apelor se constituie într-o neaşteptată 

autobiografie ficţională a lui tom Crick, Graham Swift reuşind, prin intermediul 

acestei strategii, să spună mult – şi multe – despre soarta şi, desigur, posibilitatea 

existenţei speciei (literare) însăşi a autobiografiei la finele secolului XX. Prin 

urmare, fără să confunde vreo clipă istoria personală a personajelor sale cu marea 

istorie, scriitorul le împleteşte, însă, la tot pasul, căci tom Crick va relata nu doar 

propria sa istorie de familie, ci, deopotrivă, istoria regiunii mlaştinilor şi a oamenilor 

care, de-a lungul vremii, au trăit acolo. Şi va face asta întrebându-se, la tot pasul, 

ce îi determină pe oameni să spună poveşti, să istorisească – şi în ce măsură ceea ce, 

în anumite momente, spunem despre noi înșine ne caracterizează cu adevărat sau 

reflectă întru totul adevărul faptelor petrecute. Dar Graham Swift deţine marea artă 

de a spune toate aceste lucruri indirect, căci, la un prim plan al semnificaţiilor, 

Pământul apelor pare un soi de roman poliţist, menit să descopere resorturile ascunse 

ale faptei necugetate a lui Mary, soţia lui tom, cea care ia acasă un copil dintr-un 

supermarket şi va ajunge, finalmente, într-o clinică de boli psihice din acest motiv. 

De aici, practic, rememorarea pe care o face tom întregii sale vieţi şi lungii existenţe 

a două familii care au marcat regiunea mlaştinilor, atkinson şi Crick. Sensul profund 

al demersului său este, însă, de a pune în discuţie raportul dintre adevăr şi ficţiune 

şi, pornind de aici ajungem, ca cititori, la sensurile profunde ale demersului lui 

Graham Swift însuşi, şi anume de a se raporta, ca autor, la câţiva dintre marii săi 

predecesori literari, Dickens, cu Marile speranţe şi Faulkner, cu Absalom, Absalom, 

ca să ne limităm, pentru moment, la aceste exemple. Căci, pentru a-şi spune povestea, 

tom Crick meditează asupra capacităţii istorisirilor oamenilor – ori chiar a istoriei 

– de a spune totul şi de a mijloci, astfel, înţelegerea deplină a faptelor din trecut. 

în plus, prin modul în care predă la şcoală, devine evident că el consideră că 

istoria însăşi nu e altceva decât o poveste, Povestea esenţială, probabil, menită a 

spune copiilor ce învăţături trebuie să tragă din întâmplările din trecut şi ce greşeli 

să nu repete niciodată. însă elevii nu par a înţelege pe de-a-ntregul mesajul profesorului, 

de aici rezistenţa lor faţă de ceea ce le spune Crick, cel mai clar exemplu de

CrOnICa traDuCErILOr 151 

atitudine refractară fiind cel al lui Price, cel ce se face mesagerul tuturor colegilor 

săi, doritori doar să trăiască într-un „aici şi acum”, fără prea multe ori mari legături 

cu trecutul, câtă vreme preocuparea esenţială (și exclusivă!) a adolescenţilor este 

viitorul... în fond, Price atacă însăşi istoriografia, considerând falsă aserţiunea profesorului 

său, conform căreia fiecare întâmplare ar avea o explicaţie logică. Iar în 

încercarea sa de a-i face pe elevi să-l înţeleagă cu adevărat, dar să înţeleagă şi resorturile 

profunde ale istoriei, Crick îşi va spune, în faţa lor, propria istorie, reconstruind, 

deci, chiar istoria faţă de care copiii păreau a fi atât de refractari. Dar Crick 

se construieşte, prin intermediul demersului povestirii, şi pe el însuşi, ajungând 

să-şi înţeleagă abia acum până la capăt existenţa şi trecutul. Căci, dacă a existat şi 

pentru el şi pentru iubita sa Mary, o epocă în care totul era doar iubire şi fericire – 

ei trăind, pe atunci, într-o lume de-a dreptul anistorică – imediat după descoperirea 

cadavrului unui tovarăş de joacă, Freddie Parr, totul se schimbă, iar cei doi îndrăgostiţi 

vor cădea, ei înşişi, în timp, în istorie şi, mai cu seamă, în mreaja propriilor 

spaime – şi vor fi siliţi să dea piept şi cu consecinţele faptelor lor, avortul la care 

Mary e silită să recurgă şi tot ce va decurge de aici maturizându-i, practic, peste 

noapte, alungându-i din paradis şi, deopotrivă, înstrăinându-i unul de altul şi, nu în 

ultimul rând, pe fiecare de sine însuşi. 

Iar dacă înainte de petrecerea acestor evenimente tom nu se gândise niciodată 

cu adevărat la propriul trecut, de acum înainte va fi silit s-o facă, dar, în egală măsură, 

să şi mediteze asupra nevoii de a povesti, înţeleasă drept una dintre puţinele 

modalităţi de scăpare de sub tirania timpului şi, desigur, a istoriei. tocmai de aceea, 

proiectul autobiografic al lui tom este centrat asupra acelor aspecte care au mers 

prost în viaţa sa, asupra celor care nu au funcţionat cum trebuie în trecut şi care au 

făcut ca prezentul să fie aşa cum este. Fără îndoială, secretele întunecate din trecutul 

propriei familii au rolul lor, la fel ca şi acelea din trecutul familiei lui Mary, la 

fel şi ereditatea încărcată ce determină faptele cumplite ale lui Dick, fratele mai 

mare al lui tom – rod al unei relaţii incestuoase a mamei lor – dar şi sinuciderea 

finală a acestuia. toate acestea irump deodată în lumea de basm care dominase, 

până atunci, în ţinutul Mlaştinilor şi distrug fericirea şi liniştea ce înconjurau existenţa 

tinerilor şi necugetaţilor tom şi Mary. Fără îndoială, avem de-a face, aici, şi 

cu un excelent mod de abordare a naturii, privită şi înţeleasă, în Waterland, întotdeauna 

prin raportare – însă o raportare care ştie şi poate să ia şi necesara distanţă 

– la imaginea neoclasică a spaţiului natural, influenţată întotdeauna de ordinea divină, 

dar şi la cea romantică, gata mereu să răspundă stărilor sufleteşti ale protagoniştilor, 

fără să fie uitată, însă, nici imaginea universului natural victorian care, oricât 

ar fi putut să pară de ostil uneori, se dovedea întotdeauna ușor de şlefuit de voinţa 

umană. Fără îndoială, importanţa elementului natural, întotdeauna pus în relaţie cu 

întâmplările ce marchează viaţa personajelor dar şi cu evenimentele istorice majore, 

nu este străină de tradiţia literaturii engleze, dacă ar fi să ne gândim, acum, doar 

la strategiile utilizate de Wordsworth, în Tintern Abbey. Căci şi în Pământul apelor, 

tom Crick se raportează la trecutul fericit şi la vârsta de aur a inocenţei, cu deose-

152 


birea, esenţială, că el nu reuşeşte să găsească alinarea mult dorită în viziunea romantică 

a unui Paradis de origine miltoniană, ci trebuie să dea piept cu prezentul şi cu 

toate provocările dureroase ale acestuia. Dar, ca într-o ultimă încercare de a se apăra 

de acest brutal atac al prezentului, tom recurge la singura soluţie salvatoare pe care 

o poate descoperi – şi anume la recursul la mecanismele povestirii, capabilă să-l sustragă, 

fie şi temporar, tiraniei timpului şi nefericirii. numai că – şi aici e de găsit una 

dintre intuiţiile cele mai subtile ale lui Graham Swift, care îl individualizează în 

contextul prozei postmoderne – tom Crick înţelege că materialul povestirilor 

umane nu poate fi, în atât de tulburatul secol XX, la fel de uşor transformat cum se 

dovedise a fi universul natural pentru romantici sau chiar pentru victorieni. astfel 

încât, chiar dacă fiinţa umană este, după definiţia pe care chiar Crick o dă, la un 

moment dat, „un animal povestitor”, totuşi, acest lucru nu-l ajută să reuşească să 

eludeze nici curgerea istoriei şi nici confruntarea dură cu adevărul realităţii sale personale. 

Căci situaţia în care familia Crick se va găsi după ce Mary răpeşte copilul 

din magazinul universal se va dovedi mult mai greu de îndurat ori de rezolvat decât 

toate adevărurile Marii Istorii la un loc. Prin urmare, după ce îşi petrecuse toată 

viaţa studiind diverse teorii ale istoriei – pentru uzul didactic – tom Crick va ajunge 

să înţeleagă că toate sunt insuficiente atunci când e vorba de înţelegerea adecvată 

– şi, mai ales, completă – a fundamentelor propriei sale vieţi de familie. 

Pe de altă parte, Swift sugerează la tot pasul că ordinea cronologică şi legăturile 

de cauzalitate, elementele distinctive ale discursului istoric modern, sunt de 

natură a falsifica grav adevărul autobiografic. Venind, fireşte, pe urmele lui 

tennyson şi ale poemului acestuia, In Memoriam, tom Crick îşi spune povestea 

vieţii fără să ţină seama de cronologie, încercând ca, prin acest demers, să-şi explice 

aderarea la o serie de convingeri şi la un anumit mod de viaţă. Iar dacă, de pildă, 

Jane Eyre, din romanul lui Charlotte brontë, sau Pip din Marile speranţe de 

Dickens îşi povesteau viaţa după ce toate lucrurile esenţiale li se întâmplaseră deja, 

Crick povesteşte tocmai în timpul crizei majore care-i marchează anii senectuţii, 

căci tom, la fel ca întreaga sa generaţie – iar la nivel global, la fel ca întreaga umanitate 

contemporană – trăieşte, e silit să trăiască, într-o perpetuă stare de criză, fără 

să aibă timp să mai aştepte ca lucrurile să se îmbunătăţească, iar el să poată avea o 

perspectivă mai senină asupra evenimentelor relatate. Prin urmare, chiar dacă 

reprezintă, la nivel metatextual, o replică în cheie postmodernă pe care Graham 

Swift o dă unor opere clasice ale literaturii engleze, de la Jane Eyre la Marile speranţe 

şi de la Tintern Abbey la In Memoriam, Pământul apelor reuşeşte să aibă, de 

la început şi până la sfârşit, o individualitate remarcabilă şi să propună soluţii ce 

funcţionează excelent, atât la nivel narativ, cât şi la nivelul mai larg, al semnificaţiilor. 

însă raportarea la predecesori este clară, câtă vreme romanul începe cu un 

epigraf preluat chiar din Marile speranţe: „a noastră era ţara mlaştinilor...”, iar 

sentimentul de vinovăţie şi convingerea predestinării domină prima parte a cărţii. 

La fel, ascensiunea socială a protagonistului, dar şi suferinţele provocate diverselor 

personaje de iubirile împărtăşite sau, dimpotrivă, neîmpărtăşite, care ne duc cu

CrOnICa traDuCErILOr 153 

gândul la mereu posibile comparaţii între Sarah atkinson şi Miss Havisham, de 

pildă, căci similitudinile nu se limitează, în romanul lui Swift, doar la personajele 

de prim rang, ci se extind şi la nivelul celor episodice sau aparent neînsemnate. 

în plus, dacă romanul modern era dominat de preocupări epistemologice, cel postmodern 

se dovedeşte centrat pe acelea ontologice. Căci, dacă, de pildă, un roman precum 

Absalom, Absalom, de Faulkner urma logica povestirii poliţiste, bine condusă de 

autor până la deznodământ, dominantă fiind dorința protagoniştilor de a interpreta în 

mod coerent lumea în mijlocul căreia trăiau, în Pământul apelor toate personajele 

meditează permanent asupra destinului uman şi asupra condiţiei umane într-o epocă 

marcată de conflagraţii mondiale şi, la nivel personal, de cele mai incredibile secrete, 

cu reverberaţii la nivelul vieţii celor care îi vor urma. Dicursul ficţional pare a 

încerca să rezolve, de la început şi până la sfârşit, o enigmă pe care, practic, el însuşi 

o creează – şi, chiar mai important, o păstrează până în finalul cărţii. Iar ţinutul mlaştinilor, 

a cărui atmosferă domină romanul, se dovedeşte a fi o replică în cheie postmodernă 

a miticului ţinut faulknerian Yoknapatawpha: adică, nu doar un spaţiu bine 

definit din punct de vedere geografic, ci mai degrabă o forţă activă, capabilă să influenţeze 

în cea mai mare măsură existenţa locuitorilor care, ca sub un blestem, sunt, 

practic, incapabili să părăsească această zonă, oricâte avantaje ar putea avea ori găsi 

departe de ea... astfel că, ceea ce păruse a fi, la început, o riguroasă examinare a 

mecanismelor profunde ale eului se transformă, aproape pe nesimţite, în evaluare, pe 

deplin conştientă, a modalităţilor în care istoria – din nou, desigur, Marea Istorie – 

influenţează viaţa umană şi dă un curs adesea sinuos până şi celor mai (aparent!) previzibile 

manifestări umane. Iar din marele mecanism al istoriei nu există cale de ieşire 

şi nici vreo şansă de scăpare, căci, dacă iniţial povestirile lui Crick păruseră a mai 

salva ceva sau, cel puţin, a mai aduce alinare celor marcaţi de povara unui trecut cum 

e cel al familiei sale, finalul romanului va demonstra că acel „aici şi acum” al istoriei 

prezente de care tom se teme atât de mult nu poate fi controlat – şi cu atât mai 

puţin determinat – de înţelepciunea istoriei trecutului şi nici de aspiraţia umană spre 

mai bine sau, mai exact spus, în cazul lui, spre liniştea pe care atât de mult o doreşte. 

Să fie, acesta, „sfârşitul istoriei”, în sensul în care Francis Fukuyama a utilizat, 

mai târziu, sintagma? aparent da, căci nu puţini critici literari britanici n-au ezitat să 

interpreteze romanul lui Graham Swift exclusiv după acest model teoretic. Dar care, 

la o analiză atentă, se dovedeşte inaplicabil în cazul Pământului apelor, câtă vreme 

Swift face o serie de aluzii la noţiunea creştină de sfârşit al istoriei, însă tocmai cu 

scopul de a o submina. Povestea lui tom Crick, la fel ca şi viaţa acestuia, rezistă unei 

asemenea analize, căci istoria sa – şi istoria povestirilor sale – sugerează, dincolo de 

orice îndoială, că în secolul XX nu mai e loc pentru marile texte anterioare dar şi că 

(mai ales!) istoria omenirii nu se îndreaptă spre sfârşit – decât, poate, în măsura în 

care sfârşitul fiecărei epoci istorice a însemnat şi sfârşitul lumii... 

rODICa GrIGOrE 

Graham Swift, Pământul apelor. 

traducere de Cristina Poenaru şi Maria-Sabina Draga, Editura Polirom, 2009

NICOLEtA DABIJA 

naE IOnESCu, DIn nOu, SubIECtuL MânIEI 

cronica ideilor 

nu despre cartea lui Liviu bordaş, Apaşul metafizic şi paznicii filosofiei 

(Humanitas, 2010), mi-am propus să scriu câteva reflecţii, deşi îi recunosc 

locul între exegezele despre nae Ionescu, unul care aştepta de 

câtva timp să fie ocupat. Pentru că atunci când aleg un volum refuz să fac înainte 

lectura recenziilor deja apărute – să nu fiu influenţată, să am perspectiva cea mai 

bună, directă, a interpretului rămas singur cu textul –, iar întâmplarea (sau curiozitatea?) 

a făcut să-mi încalc principiul, m-am răzgândit. Şi m-am convins că am procedat 

corect, după ce am parcurs textele otrăvite, pătimaşe, pe de o parte, şi pe cele 

binevoitoare, recunoscătoare, pe de alta. nu mi-am putut reţine gândul că două 

sunt atitudinile de care are parte frecvent filosoful nae Ionescu, adoraţie sau ură 

din toată fiinţa. nu voiam să cad în nici una dintre ele. 

Mi l-am închipuit pe Profesor, cum, de unde este acum, stă şi priveşte spre 

lumea apologeţilor şi detractorilor lui şi zâmbeşte satisfăcut. apoi, ca un regizor 

strălucit, pe scena teatrului personal, îşi mânuieşte chiar singur păpuşile, doar ca 

piesa să continue. acest personaj „demonic”, despre care Petre ţuţea mărturisea că 

„scuipa inteligenţă”, poate chiar se joacă cu noi, e pus pe şotii cu mânioşii şi adoratorii 

lui, conştient fiind că numai aşa va rămâne viu, aşa, ţinând departe de noi 

indiferenţa. 

Şi oricum, nu la indiferenţă trebuie să ajungă interpreţii lui. Dar ar fi cred binevenită 

o atitudine hermeneutică potrivită, tolerarea dreptului la opinie al celorlalţi 

sau scrutarea cu obiectivitate, nu cu ură înainte de orice, a subiectului discuţiei. 

întrebări de genul, cum un specialist de talia lui Liviu bordaş (un specialist serios, 

dar care totuşi, pentru îndrăzneala aceasta este acuzat, repetat, că a avut nevoie de 

sprijinul scris al cuplului Liiceanu-Pleşu. Să-mi fie iertat, dar chiar nu înţeleg o astfel 

de gândire!) s-a putut ocupa de un personaj atât de controversat, cum poate să 

facă bordaş o asemenea boroboaţă (de parcă o minte ar fi programată să se ocupe 

de anumite teme, în vreme ce tot restul îi este interzis), cum îşi permite să vină cu 

o carte după atâţia ani de când cazul nae Ionescu a fost „clasat” (de Marta Petreu, 

adică, care, nu ştiu de ce, a început să semene cu o instanţă juridică pentru unii), şi 

încă altele, nu-şi au rostul. a făcut ce trebuia făcut, ce a simţit el că trebuie făcut 

(de când se cere justificare pentru alegerea unei teme sau apariţia unei cărţi, oare?),

CrOnICa IDEILOr 155 

un studiu bine documentat, coerent, cu argumente solide şi clar expuse, care pot fi 

reluate şi verificate de oricine. Sau cine ştie, poate tot o inteligenţă puţin demonică 

l-a provocat să o scrie acum, la atâta vreme de la scandalul cu plagiatul, aşa, 

doar ca să încerce sângele mânioşilor, să observe dacă mai atinge gradul de fierbere! 

Lăsând deoparte simţul ludic, nae Ionescu nu este un „caz clasat”, şi cred că 

dovada cea mai elocventă se concretizează în polemicile proaspete şi clocotitoare 

în ură, îndreptate asupra lui şi asupra celor ce-i iau partea. Constat, dimpotrivă, că 

e un personaj de o vitalitate impresionantă, încă deosebit de actual. Căci un „caz 

clasat” nu mai stârnea reacţii. Să ne gândim că Liviu bordaş ar fi scris o carte despre 

rădulescu-Motru, un exemplu, oare câţi ar fi avut măcar curiozitatea să o deschidă? 

ar fi trecut neobservată, mă tem. nu doresc să repet argumentele pro şi contra 

legate de plagiatul controversatului Profesor. au făcut-o deja prea mulţi. Sunt 

însă unele reflecţii, cumva prealabile, în orice caz, pe care nici un interpret nu ar 

trebui să le sară, ori să se prefacă că nu există, pe care ţin să le reamintesc. 

în primul rând, mi se pare o chestiune de bun-simţ să nu acuzi de plagiat un om 

care nu a scris. în al doilea rând, valoarea lui nae Ionescu, dacă luăm în seamă 

mărturiile celor care au asistat la cursurile lui, nu rezultă în principal din ideile, fie 

ele şi ale altora, pe care le prezenta, ci mai curând din logica strălucită a discursului 

său, din construcţia filosofică care lua fiinţă acolo, sub ochii studenţilor, din 

forţa gândirii lui în continuă prefacere. în al treilea rând, când o generaţie de vârf 

a culturii române a fost în majoritate formată şi fascinată de Profesor, a încerca 

să-l scuturi pe nae Ionescu de orice urmă de originalitate şi autenticitate înseamnă 

deopotrivă a suspecta cel puţin de falsă înţelegere, percepţie greşită, pe Cioran, 

Eliade, noica, Şora, Vulcănescu, Sebastian, băncilă şi alţii. 

în plus, dacă nu ai vreme, răbdare ori dispoziţie să verifici personal documentele 

luate în calcul în tot acest scandal, mie mi se pare, până la urmă, că ai şanse să 

te situezi mai aproape de adevăr dându-i crezare unui martor direct, cum e filosoful 

Mihai Şora, căruia acuzaţiile de plagiat adresate lui nae Ionescu i se par 

„naive” şi „totalmente fără obiect”, decât profesoarei de filosofie Marta Petreu, 

care nu prea are „organ”, în termenul lui noica, pentru filosofie, dar are sigur pentru 

scandal. Căci joacă puternic, ţinteşte sus… Iar dacă nu apelezi la „martori”, dar 

eşti cât de cât antrenat în gândirea logică, observi uşor că autoarea încearcă în 

multe locuri, cu forţa, să facă din nişte presupuneri adevăruri, prin trunchiere de 

idei, prin omiterea unor fragmente, prin concluzii pripite, toate dintr-o rigiditate 

mentală care o înghesuie într-o singură perspectivă, în care e însă musai să aibă 

dreptate. Şi e problema dumneaei cum îşi face publicitate, cum îşi află succesul, 

mai grav mi se pare că execuţiile sunt luate ca atare, „condamnările” sunt considerate 

definitive, iar „dosarelor judecate” li se refuză aproape dreptul de a fi redeschise. 

am încercat să fac o succintă contabilitate asupra filosofiei româneşti şi a filosofilor 

români. rezultatul e aproape „ruşinos”, prin raportare la cultura greacă, la

156 


cea germană sau chiar franceză (nu dau nume pentru că n-aş vrea să nedreptăţesc 

prin uitarea involuntară a cuiva). Poate este din vina limbii, ne-filosofice, cum s-a 

mai spus. Sunt totuşi câţiva gânditori care au practicat cu pasiune şi responsabilitate 

studiul filosofic, încercând să depăşească acest „neajuns”. Dar nu sunt valorificaţi. 

ba dimpotrivă, celor mai mulţi li s-a şi pus în cârcă câte o vină, politică în 

majoritatea cazurilor, dar suficientă ca să afecteze, să se extindă peste tot ce au 

creat. Mă feresc de false înţelegeri, nu absolv pe nimeni de vină, dar firesc ar fi să 

fie ţinută şi acuzaţia în frâu, să fie lăsată deoparte opera dacă, pe bună dreptate, nu 

s-a murdărit de nu ştiu care compromis al autorului ei. 

revenind la „cazul nae Ionescu”, dacă este politic vinovat, dacă poate fi pus 

sub semnul întrebării chiar în ce priveşte originea unor idei, pe care, accentuez, 

le-a folosit în forma orală a cursurilor sale, nu înseamnă că nu a rămas nimic din 

nae Ionescu, că logica lui impecabilă nu mai are valoare, construcţia spectaculoasă 

de idei metafizice s-a ruinat, rolul său în formarea unei generaţii uluitoare a culturii 

române s-a dizolvat… nae Ionescu să moară, să dispară din memoria tuturor! 

nu, nae Ionescu există, e un exponent al filosofiei româneşti, deloc de neglijat, 

indiferent cât de mult incomodează şi va mai incomoda. Mă întreb doar, când va 

veni vremea să se potolească scandalul, furiile să se retragă şi să redevenim limpezi 

la minte, pentru a-i da lui nae Ionescu (ca şi altor filosofi români) rolul pe care 

îl merită, pe care şi l-a cucerit pe drept. Poate n-ar fi rău să învăţăm să valorificăm 

locul unor autori în cultura română, şi să renunţăm aşadar la a construi casele aruncând 

cărămizile în capul celor ce urmează să le locuiască! Până atunci, fiecare exeget 

are datoria să verifice şi să decidă singur, fără cârje, ce e de condamnat şi unde 

e cazul să pună oprelişte atitudinii pătimaşe. Dacă este să pariem precum Pascal, 

pe câştig sau pe pierdere…

PAUL AREtZU 

traDIţIE ŞI MIStICă în POEZIE 

cartea de religie 

nichifor Crainic a fost o figură proeminentă în viaţa culturală din perioada 

interbelică. Este cel mai important promotor al direcţiei tradiţionalist-ortodoxiste. 

S-a afirmat ca poet, eseist, memorialist, teolog şi jurnalist. 

a debutat cu volumul de versuri Şesuri natale (1916), influenţat de programul 

sămănătorist, scriind însă o poezie sensibilă, personalizată stilistic. în volumele 

ulterioare, va fi atras de imaginea armonioasă a lumii, de frumuseţile naturale, de 

dialogul cu transcendenţa, de aspectul evlavios al existenţei, fără a-i lipsi accentele 

dramatice, meditaţiile metafizice, dar nici tema erotică ori patriotică, simpatia 

pentru viaţa rurală, întoarcerea la origini, la simplitatea biblică. în eseurile sale, 

apărând valorile credinţei ortodoxe, polemizează cu perturbatorii şi denigratorii 

acestora, raţionaliştii ateişti, evoluţioniştii, materialiştii. termenii paradigmei gândiriste 

sunt definiţi ca necesari continuităţii şi expresivităţii culturii: specificul 

naţional, tradiţia, ortodoxismul. Ca scriitor creştin, practicând o poezie, în principal, 

de inspiraţie religioasă, nichifor Crainic s-a ocupat, în mod sistematic în 

Nostalgia Paradisului, dar şi în eseuri diverse, de tezele unei estetici ortodoxiste, 

mistice. 

Cunoscut pentru sârguinţa sa în recuperarea unor nume pe nedrept uitate 

(Eufrosin Poteca, Ion Petrovici, Mircea Florian, Petru P. Ionescu, Mihai uţă), tânărul 

filosof adrian Michiduţă a publicat în ultima vreme şi două volume conţinând 

texte ale lui nichifor Crainic, risipite prin publicaţii interbelice, Teologie şi filosofie. 

Publicistică (1922-1944) şi Poezia noastră religioasă. 

Cel din urmă, Poezia noastră religioasă (Editura Episcopiei Giurgiului, 

Giurgiu, 2010, ediţie critică, text stabilit, cuvânt înainte, note şi comentarii de Dr. 

adrian Michiduţă, studiu introductiv de Ştefan Cârstoiu) este format din două capitole, 

primul conţinând şapte studii dedicate poeziei religioase, selectate din revista 

Gândirea, iar al doilea reunind nouă aprecieri critice, referitoare la opera scriitorului, 

având aceeaşi sursă. Editorul ne avertizează că eseurile lui Crainic au făcut 

parte iniţial din cursurile susţinute la Facultatea de teologie de la Chişinău şi la 

universitatea din bucureşti. Ca studiu introductiv, este reprodus un text al lui Ştefan 

Cârstoiu, Poezie şi religie în opera poetică a lui Nichifor Crainic, publicat în 

1940, în Gândirea. acesta remarcă evoluţia poeziei lui Crainic, de la filosofia isto-

158 


rică din Şesuri natale, la filosofia creştină de mai târziu. Caracteristicile liricii sale 

nu ating nivelul fervorii mistice, păstrând „o linişte calmă şi senină, o credinţă 

luminoasă şi gravă, firească şi odihnitoare”. Poetul defineşte ortodoxismul ca 

dimensiune etnică, dar şi ca trăsătură profund omenească. Lumea satului este locul 

în care sacrul se manifestă în mod firesc, prin spiritul sărbătorilor, prin tradiţii, prin 

modul cum sunt percepute marile evenimente ale existenţei. având în vedere sensibilitatea 

sa analitică, dar şi formaţia teologică, era firească aplecarea teoretică a 

lui nichifor Crainic asupra domeniului său de creaţie, pe care l-a structurat ca 

direcţie literară. 

Primul text, Lirica noastră religioasă, este o reacţie la constatarea dezinteresului 

pentru literatura cu caracter religios, atât din partea criticilor literari, cât şi din 

cea a presei eclesiastice, ba, chiar, din partea bisericii. O atitudine polemică este 

evidentă, scriitorul plângându-se şi de lipsa oricărui suport pentru revista 

Gândirea. Este contrariat şi pentru că socoteşte că sufletul poetic românesc este 

religios: „Eul liric e aproape tot una cu eul religios prin îndoitul sentiment al independenţii 

faţă de lume şi al dependenţii şi asemănării cu misterul ei creator, cu 

Dumnezeu” (p. 26). Se consideră axiomatic faptul că sufletul naţiei noastre e fundamental 

religios. întoarcerea literaturii spre sursa religioasă este un semn neîndoielnic 

de autohtonizare a culturii. 

al doilea text, Poezia noastră religioasă, este un eseu foarte elegant, pe care 

l-a susţinut mai întâi la universitatea din Zagreb, iar apoi l-a publicat în Gândirea. 

autorul face, pentru auditorul croat, o foarte corectă evaluare a istoriei liricii româneşti. 

Legătura afectivă cu pământul patriei, cu strămoşii, cu Dumnezeu reprezintă 

condiţia suficientă pentru menţinerea vie a predispoziţiei pentru lirism. Sunt 

evocaţi poeţi care răspund prin fondul operei lor celor trei caracteristici, Mihai 

Eminescu, George Coşbuc, Lucian blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu. 

Spectacolul pe care îl oferă diversitatea naturii este capabil să sensibilizeze sufletul 

oricărui poet, apropiindu-l de bunătatea şi mărinimia Creatorului. Cu atât mai 

mult, Dumnezeu este găsit în adâncul sufletului. Mijlocul de apropiere de 

Dumnezeu este rugăciunea, asumată liric şi de poeţi. Poezia religioasă caută atingerea 

cu divinul. Pentru români, religiozitatea constituie o trăsătură etnică. autorul 

plasează în context european valorile autohtone: „Structura intimă a culturii europene 

e, astfel, alcătuită din înţelepciunea omenească a antichităţii şi din înţelepciunea 

divină a bisericii. una ne leagă de pământ, cealaltă ne leagă de veşnicie. Când 

astăzi afirmăm că ducem lupta pentru apărarea culturii europene, înţelegem că apărăm 

clasicismul sau umanismul împotriva barbariei, că apărăm creştinismul împotriva 

ateismului şi că apărăm libertatea geniului de a crea mai departe valori spirituale 

sub inspiraţia acestor două puteri. Dispariţia vreuneia din ele ar însemna sărăcirea 

culturii europene şi distrugerea fundamentelor ei spirituale.” (p. 43). 

Discursul are o limpezime plină de har, o fluenţă elocventă. Limba este deosebit de 

frumoasă, spiritualizată. Dezideratul exprimat la sfârşitul conferinţei de la 

universitatea de la Zagreb este însufleţitor: „pământ naţional pentru fiecare popor

CartEa DE rELIGIE 159 

şi cer creştin pentru toţi laolaltă” (p. 44). 

textul care urmează, George Coşbuc, poetul rasei noastre, porneşte de la teza 

că „veacul nostru e veacul naţionalismului”, având ca scop „problema regenerării”: 

„Ideea de regenerare, aşa cum o concepe noul naţionalism, întemeiat pe etnicitate, 

are deci în vedere pe omul integral, în armonioasa plinătate a puterilor sale fizice 

şi morale” (p. 46). Etnicul îşi manifestă nobleţea prin cultură: „Dintre toate plăsmuirile 

omului, poezia şi artele în genere constituie jocul cel mai spontan şi mai 

direct ţâşnit din focarul etnic” (p. 47). George Coşbuc reprezintă cel mai fidel spiritualitatea 

poporului român, modul în care preschimbă jalea în bucurie. El îşi anihilează 

eul poetic, dând cea mai autentică imagine etnică din cultura noastră. Fără 

îndoială, criteriile de evaluare ale lui nichifor Crainic sunt altele decât cele estetice, 

diferenţiindu-se total de gândirea maioresciană. Metoda sa se bazează pe o serie 

de echivalări care pornesc de la faptul că religiosul este frumos, că frumosul este 

etic, că eticul se desăvârşeşte etnic. Principiile par a fi cele platoniene, legând binele 

de frumos. autorul face elogiul dragostei instinctuale, cea lăsată de Dumnezeu 

în vederea asigurării procreaţiei. Ideile lui Coşbuc, pline de castitate, jucăuşe, îi 

plasează pe tineri în imuabilitatea datinilor. alte virtuţi elogiate de poet sunt eroismul, 

demnitatea: „Coşbuc cântă moartea care conţine sâmburul unei fecundităţi 

morale” (p. 62). tot lui George Coşbuc îi este dedicat şi studiul următor, Poetul 

eroismului, relevându-se sentimentul monarhic-eroic, trecut adesea în registru de 

basm. 

în V. Voiculescu, poet al spiritului se remarcă insistenţa cu care este pomenit, în 

operele acestuia, sufletul: „E vorba de un om capabil să facă poezie din orice 

aspect al vieţii, lăsându-se îmbătat de toate voluptăţile ei, dar având mereu conştiinţa 

dualităţii structurii noastre interne şi a duplicităţii etice. Dacă între carne şi 

suflet există un antagonism fără leac, poetul preamăreşte carnea cu o pasiune tot 

aşa de arzătoare cum a preamărit sufletul.” (p. 83). Imposibilitatea oamenilor de 

a-L înţelege şi cuprinde pe Dumnezeu îl face pe poet să-l numească singurul fruct 

oprit din această lume. Vorbind despre mistica poeziei lui Vasile Voiculescu, 

nichifor Crainic face o scurtă şi condensată prezentare teologică a contemplaţiei 

extatice. 

articolul Heinrich Seuse, misticul şi poetul se ocupă de contradicţia paradoxală 

ce apare între năzuinţa poeţilor religioşi de a exprima inefabilitatea spirituală a 

lui Dumnezeu prin mijloacele materiale ale imaginilor, simbolurilor, parabolelor. 

Conchide însă că „Forma sensibilă e un simbol al viziunii suprasensibile. […] 

acelaşi adevăr e exprimat în învăţătura bisericii despre sfintele taine în care, sub 

forme văzute, se comunică puterile nevăzute ale harului divin. Lupta pentru expresie, 

care constituie marele şi deliciosul chin al creaţiei artistice, e lupta pentru a 

zămisli simboluri materiale cât mai transparente pentru a reflecta în ele spiritul 

revelat într-o viziune inspirată. Ea e comună misticei şi artei.” (p. 100). Lucrarea 

artistului rămâne, în bună măsură, exterioară, pe când cea a misticului se află în 

interior, în suflet, avându-L ca model pe Iisus Hristos. Există însă cazuri de sim-

160 


bioză, în care misticul este şi poet: „Pentru misticul poet, Dumnezeu e în acelaşi 

timp frumosul absolut şi adevărul absolut” (p. 101). Seuse experimentează starea 

de extaz, ascetismul său dus la extrem favorizându-i o irupţie de viziuni. 

Observaţiile teologice despre mistici şi vizionari sunt de mare fineţe. De altfel, 

nichifor Crainic a fost preocupat de teologia mistică, şi în special de Meister 

Eckhart. 

ultimul text, Rainer Maria Rilke, poet religios, afirmă despre marele scriitor: 

„rilke e un căutător de Dumnezeu, cum i s-a zis de mult, sau chiar un «făcător de 

Dumnezeu», cum i s-a zis uneori cu ironie” (p. 120). Călătoria în rusia şi, apoi, în 

Italia, îl transformă spiritual, rezultatul fiind Ceaslovul şi cartea de proză Povestiri 

despre bunul Dumnezeu, amândouă de factură religioasă. Crainic face observaţii 

foarte potrivite în legătură cu schimbările pe care le suferă poetul austriac. în simplitatea 

vieţii ortodoxe din rusia şi în rafinamentul cultural din Italia este deopotrivă 

prezent Dumnezeu. rilke, însă, are contiguităţi de fond cu mistica germană, 

găsindu-L pe Dumnezeu în sinea sa, în starea de extaz (un fel de orbire mintală), 

un Dumnezeu imanent lumii, născut din sufletul omului: „Poetul îşi arogă o deconcertantă 

paternitate faţă de Dumnezeu” (p. 134). 

Pandantul acestei antologii tematice este un florilegiu de texte dedicate ortodoxiei 

şi lui nichifor Crainic, de Horia niţulescu, Lucian blaga, al. busuioceanu, 

Ovidiu Papadima, D. Caracostea, tudor Vianu, Pan. M. Vizirescu, Gh. Vrabie, 

Dumitru Isac, publicate de-a lungul timpului, în revista Gândirea. Ele sunt la fel de 

interesante şi de elocvente ca şi cele titulare. Menirea lor este să întregească imaginea 

doctrinei gândiriste. Sunt frumoase pentru că propun o altă dimensiune a existenţei 

care, din păcate, astăzi, s-a pierdut, o formă profundă şi bogată de spiritualitate. 

textele adunate în acest volum de adrian Michiduţă configurează, într-un mod 

impresionant prin supleţea şi plasticitatea ideilor, o estetică a literaturii creştine. 

Doctrina gândiristă a atras nume dintre cele mai importante ale literaturii interbelice, 

fiind stopată cu violenţă, după al doilea război mondial, de invazia comunistă. 

Dacă direcţia modernistă a fost resuscitată prin neomoderniştii generaţiei şaizeciste, 

ar fi fost interesantă o regrupare şi un reviriment şi al tradiţionalismului, cu 

înclinaţii spre religios. Poezia, în vremuri normale, are o vocaţie tolerantă definitorie 

şi un evantai de forme nelimitat.

fLORIN tOMA 

zicere 

arta la domiciliu 

un GOSPODar DE năLuCI: MIrCIa DuMItrESCu 

Face parte, fără nicio îndoială, din galeria vieţuitoarelor cu karmă năzuroasă, 

aparent mici la stat, însă uriaşe la statura gândirii iuţi, este posesor 

fidel al unei strângeri de mână foarte puternice, un vânos cu fibră palpitând, 

chiar şi acum, la aproape şapte decenii de vieţuire, altminteri, băiat pornit din 

sudul special al lui Zaharia Stancu, adică teritoriul acela pre-magic de până la graniţa 

dincolo de care se lăfăie în kieful său levantin imaginarul Isarlîk, cu scrâşniri 

premonitorii, cu umor bine strunit, tras de ham serios de ironic şi hazliu de grav, 

cu un dinamism – fizic şi meta-fizic – aiuritor, se mişcă mult şi harnic, pare un elf 

infatigabil imposibil de prins cu acul în clasificări Antipatice, cu replici tăioase ca 

nişte lovituri fulgerătoare – nu-i place ca studenţii să-l alinte Mircică, deşi prenumele 

său aparte, Mircia, parcă îmbie la asta sau Bătrâne, mie ce mi-e-n guşă, şi-n 

căpuşă! – cu delimitări foarte precise între alb şi negru, între bine şi rău, între femei 

şi paranghelie, între muncă şi taifas (dar niciodată, energic – aşa cum o să descoperim 

mai departe – între gravura în lemn şi metal, între presă şi strunjire, între peisaj 

şi sculptură, între creion şi acuarelă sau între ilustraţie de carte şi desen!). 

Visează mult şi temeinic. nu face niciun rabat de la realismul oniric pe care l-a 

împărtăşit, pe vremuri, la o fereastră de vodcă cu nichita (cum denumea Poetul 

măsura şirului de sticle aşezate pe pervaz!). acum, doar administrează nălucile, cu 

ştiinţă şi cu entuziasm calm. Le sortează. Le denumeşte. Le fixează. Şi apoi, le dă 

spre folosinţă utilizatorilor de reverii, timid, cu gând numai să guste din ele. atât 

doar că ei n-au măsură. Ei nu ciugulesc, nu legumesc, ci le înfulecă de-a dreptul. 

Ei se înfruptă din ele nesăţioşi, cu o lăcomie sălbatică. Ei hăpăie pur şi simplu visele 

ieşite din mâinile, mintea şi viaţa lui Mircia Dumitrescu. 

facere 

Sfârşit de iarnă incomodă, enervantă şi sâcâitoare ca o criză de sciatică. 

Singurul contrabalans: confortul vorbei tihnite cu artistul. Se intră la domiciliul lui 

de lucru printr-un pasaj de istorie. Fostele acareturi şi anexe ale Casei

162 

Marghiloman, întemeiată la 1873 (azi, ambasada Franţei). biblioteca Ion Creangă, 

instituţie de un alb imaculat, ad usum delphini, de pe strada Christian tell. un corp 

din „marele povestitor” reprezintă atelierul. De suprafaţă, pentru că, pe lângă acesta, 

mai are încă două incinte, în subsolul clădirii centrale: secţiunea prese-gravură 

şi cealaltă, sculptură-depozit-patrimoniu-artist. 

Intrăm. E cald, cafeaua bolboroseşte plăcut pe reşou. artistul, într-o ţinută uşor 

galantă, cămaşă de culoare iute-muştar-Dijon şi, ceremonios, ochelarii pe vârful 

nasului, popeşte. Eu scotocesc. Mai întâi, biblioteca (aleg la întâmplare: 1000 

Nudes, Atlas de Arheologie, Ornamenta Ecclesiae, ediţia Manuscriselor Eminescu, 

Metamorfozele Goticului, Oglinda Lumii – O nouă istorie a Artei, A Concert of 

Angels...), apoi, fotografia-tablou de când a jucat el în film, în 1958 (da, da! era 

elev la Neculce, când a fost distribuit în Prima melodie – regia andrei blaier şi 

Sinişa Ivetici, după schiţa Muzicuţa cu schimbător, a lui nicuţă tănase), pe alt raft, 

patru ceasloave uriaşe, unul peste altul, iar alături, pe perete, câteva foto-portretestudii 

cu chipul lui Eminescu, pe vârste. Lângă bibliotecă, un corp-soldat numai cu 

CD-uri (muzică, mor după muzică!), apoi, masa-planşetă-birou de lucru, pe care 

stă neterminată o lucrare de gravură în lemn. In statu nascendi, cum spun savanţii. 

trag cu ochiul discret, aşa cum te uiţi hoţeşte peste umărul pictorului, la ultima 

lucrare de pe şevalet. Corpul unei balerine ce dansează, învârtejită în creneluri de 

dantele. Curiozitatea îmi măreşte puterea dioptriilor şi remarc în detaliu, până şi 

ultima scrijelitură ce decupează în lemnul negru degetele de la piciorul femeii, care 

cred că măsoară fiecare aproape un milimetru. Lungi, osoase, uscate. brusc însă, 

descopăr unealta artistului. Până atunci, nu fusesem atent şi n-o observasem (şi 

Marx parcă se văita de treaba asta: că nu vedea pădurea, din cauza copacilor!). Un 

sfredel de dinţi, dragule! O freză de stomatolog. uluitor. Şi atunci, las deoparte şi 

pădurea, şi copacii, şi mă pun să constat melancolic cum un instrument prin excelenţă 

al chinului nu mai „produce” durere, ci artă. bonomă. tot o materie sensibilă, 

ca şi smalţul dinţilor. îi spun. râde: Asta e, bătrâne, gravura este îndemânarea 

de a şti să tai! arunc spre el vorbele ce-mi vin în minte, nu-mai-ştiu-ale-cui: dolore 

e una gran gioia che addolcisce il male. Şi adaugă, ca la curs: Să ştii că-i o chestie 

grea, n-aş vrea să se supere pictorii. Dar aici trebuie să te lupţi cu iluzia, fiindcă 

totul se întoarce. Îţi dai seama, stânga devine dreapta, iar dreapta vine în locul 

stângii. Asta face gravura: pune două probleme de actualitate. Dă de gândit, ca la 

jocul de şah. Şi dă de lucru mâinii, arta de a şti să tai! 

toarcere 


Eu i-am iubit mereu pe poeţi. Nu ştiu de ce, probabil vine de la dragostea mea 

pentru litere, dar am fost prieten cu scriitorii, mai ales cu cei respectuoşi cu 

boema, oamenii serioşi. De la Nichita, Mazilescu, Ahoe sau Stelaru, până la Suciu 

şi Augustin sau...De ce carte? De unde acest sacrosanct respect pentru carte? Care 

i-a indus pasiunea pentru ilustraţie şi în care se simte confortabil şi legitim, ca un

clasic, alături de marea generaţie a meşteşugului: Done Stan, I. State, benedict 

Gănescu, Vasile Socoliuc. Tot de la cuvânt, bătrâne, tot de acolo! a ilustrat cu salahorie, 

cu sufletul şi cu mintea opera a sumedenie de autori şi cărţi, de la Sahia, 

Dante, Epopeea lui Ghilgameş şi Cavalerii Mesei Rotunde, până la Ovidiu, 

Dostoievski, Panait Istrati şi Perpessicius. Şi alţii. Mulţi alţii. În momentul acela, 

nu mai e nici stilul tău, nici al autorului, este pur şi simplu o simbioză, o difuzie 

cerească. Pe care, după atâta trudă, am constatat că n-o poţi obţine decât dacă te 

prăbuşeşti în operă. Asta e condiţia. are însă o mare supărare. După ediţiile bibliofile 

ale prietenilor mei, poeţii, aş mai scoate şi alte cărţi cu grafica mea, dar totul 

e zadarnic, azi. Poezia nu mai seduce, editorii nu mai au bani, iar tirajele sunt din 

ce în ce mai mici. Frustrări? Da: Îmi arde mâna să fac „o Ana Karenina”, dar 

n-am cum s-o public. Cine mai editează „Ana Karenina”? Apoi, am gata de multă 

vreme gravurile la Creangă. Dar se mai publică astăzi Ion Creangă? Satisfacţii în 

direcţia asta? Da, una uriaşă: Am avut privilegiul de a ilustra colecţia de manuscrise 

Eminescu, editată recent de Academia Română, când am lucrat cu savanţi, 

Simion, Creţia...Ştii cât de tare mă mândresc cu asta, bătrâne?! Dar ceasloavele? 

Se întinde peste masă şi le scoate pe primele două, de deasupra. Grele. încărcate 

de sensuri. Fabuloase. un fabulos cu parfum de Ev Mediu. îmbrăcate în piele 

scumpă. Hârtie groasă, de mână, plămădită în moara unui meşter ungur celebru, 

Vincze László din Szentendre. Care-l iubeşte pe Mircică şi adoră arta lui. Foile, în 

legătură manuală, conţin sute de acuarele. numai şi numai acuarele. E un fel de 

jurnal de schiţe, de viziuni. Le-am strâns să nu se piardă. Gospodărie. Da, mai ales 

că, nu ştiu dacă ştii, dar eu chiar cu acuarelă am intrat la Arte Plastice. Acuarela 

îmi place, sunt dibaci cu ea, iar ea mă răsplăteşte. Îmi dă odihnă. 

trecere 

arta La DOMICILIu 163 

Dar cu sculptura? Ce ţi-a căşunat pe lemn? Mi-am dat seama la un moment dat 

că gravura nu se mai vede. Mă nemulţumea. Şi atunci, am mărit dimensiunile planşetelor 

şi cioplitura a devenit sculptură. O gravură în lemn tridimensională. 

Forme concave care se văd convexe, o iluzie optică. De când datează boala asta? 

Din 1973, de când Frunzetti spunea că nu ştie de unde să mă ia şi unde să mă plaseze 

cu sculptura. Precum, îi spun, seria Pisicilor sătule, care se şipurează cu burţile 

pline printre şipcile gardului Epocii de aur. Ca nişte perfecte sarcasme ghiftuite. 

Da, aluzive, dar nu şocante, am avut grijă să păstrez retorica grotesco-ironică, 

aceea coborâtoare din Daumier sau Bosch, precum am făcut în tabloul acela cu 

masa de nuntă pe care farfuriile erau goale. Sau capul fantastic al poetului Eugen 

Suciu, genial de sinonim cu modelul. Din păcate, a crăpat. Trebuie să-l refac. 

îi atrag atenţia că e confortabil să fii demiurg. El mă scutură şi îmi spune că 

peste tot în opera sa întâlneşti mitul bucuriei de a trăi, ce rafinează o axiomă fundamentală 

pentru el: cum că, fără un suport existenţial inteligent, viaţa nu-şi merită 

definiţia. Dar cu moartea, pe unde scoatem cămaşa, cămaşa morţii? Bătrâne, nu

164 

i văd bine deloc pe morţi, nu pot avea imaginea statică, imobilă, a extincţiei. 

Suport greu secvenţele de genul ăsta. îi mestec dumicatul retoric: îl întreb nu ca pe 

un bătrân, ci ca pe un înţelept. îngrijitor al vieţii. Sigur, mă gândesc şi eu la subiectul 

ăsta, deşi faptul că nu-mi dau seama că mă îndrept spre capătul drumului îmi 

dă un soi de confort. Însă am o perspectivă asupra morţii mai degrabă literară, 

decât una existenţială. Oricum, caut să blochez mental tot ceea ce priveşte ideea 

de capăt. Până atunci, sunt senin, liniştit şi mă îngrijesc strict de ziua de mâine. În 

rest, am credinţa că mi-am făcut, în viaţa asta, datoria. Cât de cât. Asta e! Mai 

mult n-am putut. Cu Dumnezeu cum stai, te-ai pus bine? Bine. Cu toate că nu pot 

să spun că am o relaţie strânsă cu El, mărturisesc că-mi este bine când ştiu că e 

acolo. 

ducere 


Ies. Mă conduce până la poartă. ne îmbrăţişăm. E frig. Măresc pasul. în dreptul 

bisericii amzei, îmi aduc aminte de spusele Sfântului Marcu ascetul: Dacă eşti 

iubitor de învăţătură, fă-te iubitor şi de osteneală. Căci simpla cunoştinţă îngâmfă 

pe om. 

apoi, lângă blocul lui nichita, este rândul Poetului la povaţă, care-i spune prietenului, 

în Decalogul pentru Mircea, aşa de misterios: Să-ţi faci chip din trilul ciocârliei! 

Cum ar veni, cred, chiar dacă-ţi pare zadarnic, să roboteşti frumos toată 

viaţa! Şi, dacă se poate, şi dincolo de ea... 

aşadar, la încheiere, judecata simplă e că, fără netrufia de a fi fost mereu în 

trudă – atribut pe care-l dovedesc puţini artişti din rândul celor înzestraţi cu har – 

Mircia Dumitrescu sunt convins că ar fi rămas doar un nume contabilizat într-o 

rubrică. n-ar fi fost, ca acum, idolul tematic (şi totematic!) al unui timp.

AUGUstIN IOAN 

O (IM)POSIbILă ErMInIE 

cartea de arhitectură 

Mihaela Palade este unul dintre puţinii specialişti ai istoriei arhitecturii 

şi artei religioase ortodoxe de la noi şi, în plus (sau în minus?), printre 

mult prea puţinii pe care îi avem, cu dublă specializare: arhitectură 

şi teologie. Este păcat că domnia sa, care, pentru scurtă vreme, a colaborat şi la 

masterul de antropologia spaţiului sacru al universităţii de arhitectură „Ion 

Mincu”, nu a fost tentată să se manifeste şi drept autor de obiect, sau cel puţin drept 

critic al acelor obiecte ridicate în contemporaneitate. Ea s-a limitat la ipostaza cărturărească, 

într-o vreme când s-au construit mii de biserici ortodoxe, majoritatea 

dintre ele în chip aproape monstruos, fie şi dacă le testăm după chiar regulile enumerate 

în cartea de faţă. 

Cu toate acestea, în completarea lucrării d-sale de doctorat, ne-a oferit – la 

Editura Sofia – în 2004, O posibilă erminie arhitecturală – alcătuirea bisericilor 

din spaţiul ortodox. în ce priveşte pictura, există mai multe erminii, adică manuale 

canonice de tocmire a frescelor şi mozaicurilor ce împodobesc orice lăcaş de cult 

(neo)bizantin. în arhitectură, un asemenea manual lipseşte, în ciuda părerilor preconcepute 

cu privire la canoanele arhitecturii celei vechi, bizantine sau mai noi, din 

teritoriile ortodoxe. Era o carte mult aşteptată de către cei, vai! puţini interesaţi de 

subiect şi, în multe privinţe, premiera este de nivel internaţional, ceea ce este şi 

spre lauda autoarei, dar şi spre hula celor care nu au catadicsit să găsească tema 

interesantă. Sunt deja mai mult de şase ani de când s-a publicat volumul şi aceasta 

rămâne, încă, prima şi singura luare la cunoştinţă critică a volumului, cel puţin 

în ceea ce priveşte spaţiul public laic. 

Cele ce urmează sunt nu atât o recenzie la cartea propriu-zisă, cât, mai degrabă, 

o seamă de idei pe care le sugerează apariţia respectivei cărţi, de o stimabilă 

calitate intelectuală. Care este nu un manual de proiectare pentru autorii viitoarelor 

lăcaşuri de cult (ortodox), ci o redistribuţie a materialului unei istorii a arhitecturii 

bizantine şi post-bizantine (de felul celei, clasice, a lui Cyril Mango, de pildă), 

după criterii tipologice şi formale. Cu alte cuvinte, autoarea nu face un analog al 

Erminiei picturale, traduse şi la noi, şi nici un A Pattern Language (precum 

Cristopher alexander), conţinător de algoritmi de proiectare de tipul „dacă a, 

atunci cu necesitate b”. Cuvântul din titlu, care diluează ambiţia proiectului, suge-

166 


rează că mai există şi alte posibile erminii de scris, poate chiar una propriu-zisă, 

care să fie, aşadar, de folos acelor arhitecţi puşi pe calea proiectării de biserici ortodoxe. 

Descrierea alcătuirii bisericii este şi ea ambiguă, trecându-se cu viteză şi 

relativ nesistematic de la teologie la simbolistică şi, de acolo, la analiză formală a 

planurilor posibile (care nu sunt, la rigoare, decât proiecţia, adică reducerea unor 

tipuri spaţiale, abia ele interesante). Pentru ca, în a doua jumătate, să întâlnim salturi 

ameţitoare între feluritele nivele de investigaţie formală şi noi comentarii teologice 

şi chiar comentarii referitoare la tema, mult mai amplă şi, în bună măsură, 

trans-teologică, a locurilor şi spaţiilor sacre, reunite sub titlul – prea puţin academic, 

totuşi – Doamne, bine ne este nouă a fi aici, fără ghilimele şi fără citarea celebrei 

surse. 

în puţinătatea de surse autohtone, bibliografia nu le cuprinde nici măcar pe 

acestea; autoarea îmi face onoarea de a cita în introducere o primă istorie a arhitecturii 

de cult ortodox din românia în secolul al XX-lea, dar cartea care o cuprinde 

nu mai apare la bibliografie 1 . nu apar nici alte câteva studii sau articole interesante, 

publicate, ce-i drept, ici şi colo, prin periodice sau în cărţi cu tiraje modeste de, 

bunăoară, theodor baconsky, Sanda Voiculescu sau Smaranda bica 2 , iar bibliografia, 

în ansamblul ei, pare outdated, dacă este să judecăm după neincluderea câtorva 

mari colecţii de studii de artă şi arhitectură bizantină, precum Variorum de la 

ashgate Publishing. 

ar mai fi de întrebat a mirare de ce expediază autoarea drept „neserioasă” ipoteza 

influenţei gotice asupra bisericilor nord-moldoveneşti, fără însă a se osteni să 

prezinte argumentele care să trimită în ridicol respectiva ipoteză, singura de altfel 

serioasă emisă până acum, dacă nu o înlocuim, cum s-a mai făcut, cu „miracolul” 

moldovenesc scoborât de-a dreptul din pura „metafizică” a geniului naţional. Or, 

mai totul – de la ancadramentele bisericilor lui Ştefan cel Mare, la secţiunea ascuţită 

şi elansată sau la contraforţii aproape „butanţi” – sugerează o firească influenţă 

a goticul mittel-european, ajuns pe filieră poloneză în Moldova. Există teorii cu 

damf naţionalist similar care refuză arhitecturii de lemn a bisericilor transilvane o 

atare influenţă gotică. Or, ce anume din grandoarea acestor biserici s-ar pierde dacă 

am accepta teoria influenţelor? Şi de ce este ruşinoasă o teorie care deschide arhitectura 

circulaţiei modelelor (şi, am zice azi, modelor) la scară europeană, chiar 

dacă mai târziu decât focarul lor de iradiere primă? arhitectura de cult (aproape 

1. După cum, de altfel, nu apar nici celelalte în care fac vorbire despre temă, cum ar fi Fiinţa şi 

spaţiul (aLL, 1992) sau Symbols and Language in Sacred Christian Architecture (Edwin Mellen 

Press, nY, 1996), ambele în coautorat cu radu Drăgan; Spaţiul sacru (Dacia, 2001, ediţia americană 

CtOS, Etna, Ca, 2002); Visul lui Ezechiel (anastasia, 1996), Arhitectura sacră 

contemporană/Sacred Architecture Today (nOI Media Print, 2002) şi, în fine, Concursuri pentru 

catedrala patriarhală ortodoxă 1999-2002 (nOI Media Print, 2003). Poate că, la o nouă şi necesară 

ediţie revizuită şi adăugită, autoarea le va include şi pe cele apărute între timp. 

2. aceasta din urmă, autoarea a două cărţi pe tema arhitecturii religioase: Cer-Cupolă în colecţia 

Spaţii Imaginate a Editurii Paideia şi, recent, a unei broşuri-culegere de lăcaşuri de cult, altele decât 

cele ortodoxe, din secolul XX, la o obscură editură timişoreană.

CartEa DE arHItECtură 167 

indiferent de denominaţie) de pe ceea ce reprezintă azi teritoriul româniei este, 

fatalmente, o arhitectură ridicată de un număr impresionant de meşteri străini şi, 

din motive extrem de complexe, expusă polenizării încrucişate a felurite stiluri, 

zone de iradiere politico-religioasă şi, deci, culturală şi arhitecturală. 

Cu siguranţă, arhitecţii bine vor face să aibă această carte în biblioteca lor, mai 

cu seamă aceia dintre ei care au o sensibilitate (sau un interes profesional) aparte 

pentru subiect. Mă tem însă că, dincolo de utilitatea indiscutabilă a cărţii, o erminie 

arhitecturală pentru bisericile care de acum înainte se vor construi, abia de 

acum înainte se va şi scrie fireşte, menţionând cum se cuvine (şi) contribuţia doamnei 

Palade. Mai trebuie spus că au mai apărut câteva titluri, între timp, precum 

Cuvinte de folos pentru cei ce fac biserici (Ioan, biciuşcă, nancu, Ed.uauIM 

bucureşti, 2007) sau Retrofuturism: Spaţiul sacru astăzi (Ioan, Ed.Paideia, 

bucureşti, 2010), fără ca vreuna să fie însă, în fapt, un manual de proiectare, aşa 

cum se cere a fi o erminie. Cât mai avem de aşteptat? Mă gândesc că, poate, autoarea 

însăşi va reveni asupra propriului proiect, actualizându-l şi transformându-l din 

fragmentul de teză doctorală, care a fost, în îndreptarul care ar trebui să fie.

CăLIN stăNCULEsCU 

cronica filmului 

SCrIItOrII ŞI FILMuL în uLtIMuL CInCInaL DEJISt 

1961 – 1965 

în 1961, îşi face debutul în dialogul cu a şaptea artă scriitorul Mihnea 

Gheorghiu, anglist prin vocaţie, excelent cunoscător şi al literaturii americane. 

un debut amânat, cum vom vedea, care are drept obiect ecranizarea 

romanului Europolis de Jean bart. Melodrama cu pretenţii de frescă socială are o 

distribuţie impresionantă. Scenaristul trebuia să debuteze cu cinci ani mai devreme, 

când contractase cu cinematografia ecranizarea poemului, 1953, şi a piesei, 

1956, dedicate lui tudor Vladimirescu. Filmul va fi prezent pe ecrane de abia în 

1962, iar din 1965 va fi cenzurat cu peste 800 de metri de peliculă, aproape 40 de 

minute, în urma morţii lui Dej, eliminându-se secvenţele în care era prezentă Lica 

Gheorghiu. 

Horia Lovinescu revine cu Poveste sentimentală, regia Iulian Mihu. Construcţia 

scenariului pleacă de la un proiect de Miron niculescu şi se dezvoltă concomitent 

cu piesa de teatru Febre. Pe generic apare şi consilierul artistic sovietic L.M. 

Jejelenko. Omul de lângă tine, regia Horea Popescu, regizorul de teatru aflat la 

debut în cinematografie, are ca scenarist pe Paul Everac, care-şi prelucrează un 

fragment din propria piesă, Ochiul albastru. 

Și dramaturgul alexandru Mirodan îşi ecranizează propria piesă, Celebrul 702, 

în filmul regizat de Mihai Iacob, cu radu beligan în rolul titular. Satira antiamericană 

era transpusă fără prea mari virtuţi cinematografice de pe scena teatrului. 

Dimos rendis şi Ioan Grigorescu colaborează la scenariul filmului Străzile au 

amintiri, titlu de lucru Transfuzia. Schematic şi convenţional, autor al unei proze 

de mare popularitate pentru cei care nu cunoşteau valorile literaturii autentice, 

Marea bătălie de la Iazu mic, Octav Pancu-Iaşi propune scenariul Vară romantică, 

regia Sinişa Ivetici. Falsul istoric, absurdul situaţiilor în care sunt puse personajele, 

minciuna propagandistică converg ineluctabil într-un film penibil. 

Francisc Munteanu scrie şi regizează un scheci propagandistic pentru finalizarea 

colectivizării, Lada cu zestre, inspirat fiind de o proză conjuncturală a 

scriitorului timişorean Mircea Șerbănescu. 

1962 este anul superproducţiei Tudor , amintită în rândurile anterioare, „ primul 

film istoric românesc pe ecran lat”. bugetat generos, de patru ori mai mult ca un

CrOnICa FILMuLuI 169 

film obişnuit, filmul regizat de Lucian bratu, cu Emanoil Petruţ în rolul principal, 

a cucerit Premiul special al juriului şi medalia Crucea Sudului la Festivalul de la 

buenos aires, Statueta de argint la Festivalul de la Cork, Marele Premiu, Premiul 

de interpretare – Emanoil Petruţ şi Lica Gheorghiu, Premiul pentru muzică – 

Gheorghe Dumitrescu la Festivalul naţional al filmului de la Mamaia, 1964. 

neobositul cineast-scriitor Francisc Munteanu mai pune o cărămidă la epopeea 

comunismului cu Cerul n-are gratii, ecranizare a nuvelei Tierra di Siena. 

O coproducţie ambiţioasă este Codin, regia Henri Colpi, scenariul Yves 

Jamiaque, Dumitru Carabăţ şi Henri Colpi după romanul omonim de Panait Istrati. 

Cu un buget sub media filmelor româneşti, Codin a obţinut Premiul pentru scenariu 

şi Premiul Comisiei Superioare tehnice franceze pentru calitatea fotografiei şi 

imaginii color la festivalul de la Cannes, 1963. Imaginea a fost semnată de Marcel 

Weiss şi Ștefan Horvath. nicolae țic şi radu Cosaşu colaborează cu regizorul 

documentarist Gabriel barta la scenariul filmului Cinci oameni la drum, coregizor 

Mihai bucur. b. t. rîpeanu consemnează declaraţia lui radu Cosaşu, care afirmă 

că a fost „unul dintre cele mai proaste filme româneşti care au trecut pe ecranele şi 

minţile noastre”. Francisc Munteanu este coscenarist alături de Petre Sălcudeanu la 

filmul Partea ta de vină, regia Mircea Mureşan, scenariul literar are titlul 

Purgatoriul. 

ar mai fi de amintit din producţia acestui an filmul Lupeni 29, regia Mircea 

Drăgan, la al cărui scenariu au trudit nicolae țic, Eugen Mandric şi regizorul, 

operă de mare rezonanţă propagandistică, în care sunt evocate evenimentele tragice 

legate de grevele minerilor, dar şi cu falsificarea grosolană a realităţilor istorice. 

Prezenţa în film a fiicei lui Gheorghiu-Dej va văduvi la proiecţiile după 1965 

opera lui Drăgan de circa 40 de minute în care artista de ocazie, Lica, apărea în 

postura unei văduve de miner. Filmul a primit Diploma scriitorilor din urSS pentru 

„cel mai bun scenariu” la Festivalul de la Moscova, 1963. 

în 1963, Victor Iliu, un regizor onorabil, şcolit la Moscova, care a dat o frumoasă 

ecranizare inspirată de Ioan Slavici La „Moara cu noroc”, îşi încheie cariera cu 

un scenariu semnat de V. Em. Galan, Comoara din Vadul vechi, scriitorul fiind 

inspirat de propria nuvelă La răzeşi. V. Em. Galan, colaborator la agerpres, ziarist 

la Scînteia, deconspirat drept colaborator al Securităţii, evocă perioada de foamete 

din Moldova postbelică. aici îşi face debutul ca regizor secund Lucian Pintilie 

şi tot aici debutează în film actorul Ion Caramitru. titus Popovici îşi ecranizează al 

doilea roman, Străinul, regia Mihai Iacob. Interpretul rolului principal, Ștefan 

Iordache, primeşte un premiu la Festivalul de la Karlovy Vary, iar Irina Petrescu 

primeşte premiul de interpretare la Festivalul naţional de la Mamaia, 1964, regizorul 

fiind recompensat, tot aici, cu premiul special al juriului. un scriitor care se va 

afirma ulterior cu romane poliţiste de duzină, Ștefan berciu, debutează ca scenarist 

la Afacerea Splaiul, film documentar produs de Studioul Sahia, regia Virgil 

Calotescu şi Paul Orza. Subiectul evocă jaful de la Fabrica de încălţăminte 

Dâmboviţa. alecu Ivan Ghilia îşi ecranizează proza Urâtele devenită Dragoste

170 


lungă de o seară, regia Horea Popescu, o dramă psihologică feministă, mai puţin 

abordată în iureşul ideologic al timpului. Francisc Munteanu, regizor şi scenarist, 

propune un film cu tentă erotică şi concluzii socialist moralizatoare în La vârsta 

dragostei, Menţiune de excelenţă la al treilea Festival al filmului pentru tineret de 

la Cannes, 1963. Dimos rendis scrie scenariul la Casa neterminată, film semnat 

de andrei blaier, în care debutează Valeria Seciu. Mai puţin minat de ideologia la 

modă filmul respiră o prospeţime „condamnabilă” în epocă. D.r.Popescu propune 

o comedie din mediul rural oltenesc, Un surâs în plină vară, regia Geo Saizescu, 

ecranizare a nuvelei Pădurea. regizorul, debutant în lungmetrajul de ficţiune, obţine 

cu acest titlu Premiul pentru debut regizoral al revistei Cinema. Filmul a mai 

fost premiat pentru scenariu şi pentru rolul principal masculin susţinut de Sebastian 

Papaiani cu prilejul Festivalului naţional de film de la Mamaia, 1964. Ion Luca 

Caragiale este ecranizat de Haralambie boroş cu Politică şi delicatese, adaptare 

după proza Icre moiu, după cum, în 1964, Jean Georgescu, regie şi scenariu, ecranizează 

7 schiţe în Mofturi 1900, şi anume O conferinţă, Diplomaţie, Amici, O 

lacună, Bubico, C.F.R., Situaţiune. tot Jean Georgescu semnează filmul de montaj 

Lanterna cu amintiri, în care se regăsesc secvenţe din Mitrea Cocor, Independenţa 

României, Manasse, Trenul fantomă, Răsună valea etc. Fănuş neagu şi Vintilă 

Ornaru semnează scenariul filmului Lumină de iulie, regia Gheorghe naghi, dramă 

din universul ceapist desfăşurată sub lozinca „comuniştii nu ies la pensie”. 

Cartierul veseliei, regia Manole Marcus, îl are drept scenarist pe Ioan Grigorescu, 

ce evocă mediul proletar din anii ’30, cu componenta propagandistică procomunistă 

în cheie melo. Gheorghe Horvat, regizor, şi Constantin Mitru, scenarist, revin la 

opera lui Mihail Sadoveanu cu scurtmetrajul Intâlnire cu Lizuca. Francisc 

Munteanu, regie şi scenariu, propune o mai acceptabilă dramă de război cu La 

patru paşi de infinit, recompensată cu Premiul special al juriului Crucea Sudului 

pentru mesajul umanist şi realizare artistică la Mar del Plata în 1965. Vasile 

rebreanu scrie Merii sălbatici pentru regizorul alecu Croitoru, dramă rurală pentru 

un debutant în regie. Constantin Mitru şi alexandru Struţeanu, scenarişti, şi 

Mircea Drăgan, regizor, semnează o ecranizare fastuoasă după Neamul 

Șoimăreştilor de Mihail Sadoveanu, unde aventurile anulează filozofia istoriei conţinută 

în opera originară. Filmul acumulează recorduri – zile de filmare – 259, 

metraj negativ – 38.756 metri, buget – 13.300.000 de lei, spectatori – peste 13 

milioane până în 2002. Filmul a primit în 1964, la al 4-lea Congres unIatEC de 

la Milano, Premiul de excelenţă pentru calitatea imaginii şi ingeniozitatea mişcărilor 

de aparat. autorii imaginii au fost aurel Ionescu şi George Cornea 

Cezar Petrescu este ecranizat de Marius teodorescu, autor al scenariului alături 

de beno Meirovici, cu Calea Victoriei sau Cheia visurilor. Ion băieşu semnează 

drama contemporană Camera albă, regia Virgil Calotescu. titlul de lucru este 

Cinci minute de gândire. 

regizorul Ion Popescu-Gopo atacă universul lui Ion Creangă propunând o 

viziune proprie a unui basm celebru, De-aş fi ...Harap-Alb. Filmul este retras din

CrOnICa FILMuLuI 171 

difuzare după ce prezenţa actriţei Lica Gheorghiu este considerată inoportună de 

cenzura ceauşistă. rămâne unul dintre cele mai importante filme cu actori semnate 

de maestrul animaţiei, Gopo. Filmul a obţinut premii la unIatEC Milano, 

1964, pentru calitatea imaginii color şi a prelucrării de laborator, premiul special al 

juriului, premiul pentru scenografie, Ion Oroveanu, la Festivalul naţional al filmului 

de la Mamaia, 1965 şi premiul pentru originalitatea regiei la Festivalul internaţional 

de la Moscova, 1965. Prima ecranizare din opera lui G. M. Zamfirescu este 

Domnişoara Nastasia, care inspiră filmul Dincolo de barieră, regia Francisc 

Munteanu. Mircea Zaciu şi Vasile rebreanu colaborează la scenariul comediei 

Gaudeamus Igitur, semnată de Gheorghe Vitanidis. Filmul, cu mai puţine intruziuni 

şi locuri comune propagandistice, evocă universul Clujului studenţesc, fapt 

pentru care a fost şi recompensat cu onorante premii la festivalurile de la teheran, 

Gijon şi Gotwaldow. 

O ecranizare-reper pentru întreaga istorie a filmului românesc este Pădurea 

spânzuraţilor, regia Liviu Ciulei, scenariul titus Popovici, din nefericire ultima 

manifestare a regizorului în domeniul lungmetrajului de ficţiune. Premiul de regie 

de la Festivalul de la Cannes, Premiul de excelenţă pentru calitatea imaginii şi pentru 

ingeniozitatea mişcărilor de aparat la Congresul unIatEC de la Milano, 1964, 

autorul imaginii – Ovidiu Gologan, Marele Premiu „Pelicanul alb”, Premiul pentru 

imagine, Premiul pentru interpretare feminină – ana Szeles şi Premiul pentru 

muzică – theodor Grigoriu la Festivalul naţional al filmului de la Mamaia, 1965, 

sunt doar câteva dintre distincţiile capodoperei lui Ciulei, comparată cu Cărările 

gloriei de S. Kubrick sau Pe frontul de vest nimic nou de L. Milestone. 

tudor arghezi este ecranizat cu patru schiţe coregrafice, regia Mirel Ilieşu, cu 

titlul Ritmuri potrivite, Premiul orhideea de argint la Festivalul de la nevi, 1964. 

Producţie a Studioului Sahia, filmul îi avea ca interpreţi pe cei mai cunoscuţi balerini 

ai momentului – Ileana Iliescu, George Cotovelea, alexa Dumitrache , Petre 

Ciortea, Magdalena Popa, Irinel Liciu, Sergiu Ștefanski, Gabriel Popescu. alecu 

Ivan Ghilia recidivează ca scenarist cu adaptarea propriului roman, Ieşirea din 

Apocalips, sub titlul Sărutul, regia Lucian bratu. tudor Muşatescu colaborează cu 

regizorul Paul Călinescu la ecranizarea piesei Titanic Vals, film onest, cu o impresionantă 

distribuţie din care nu lipsesc Ion Finteşteanu, Grigore Vasiliu-birlic, 

Coca andronescu, Mihai Fotino, Constantin rauţchi, Ștefan Mihăilescu-brăila, 

tamara buciuceanu, Ion Lucian, Dinu Ianculescu, Gheorghe trestian etc. 

în primul său lungmetraj de ficţiune, regizoarea Elisabeta bostan propune 

Amintiri din copilărie de Ion Creangă, unde Ștefan Ciubotăraşu susţine un rol dificil 

dar dus strălucit la împlinire, fapt recompensat şi de premiile obţinute la festivalurile 

internaţionale de la Gijon şi Los angeles. anterior regizoarea oferise 

publicului scurtmetrajul Pupăza din tei, cu acelaşi interpret, Ion bocancea, în rolul 

lui nică. tot un scurtmetraj este şi Întâlnire cu Lizuca, regia Ștefan Horvat, scenariul 

fiind semnat de Constantin Mitru, după Dumbrava minunată de Mihail 

Sadoveanu. Eugen barbu îşi ecranizează propriul roman Șoseaua Nordului în fil-

172 


mul Procesul alb, regia Iulian Mihu, cu nelipsita „actriţă” Lica Gheorghiu. 

regizoarea anastasia anghel realizează o schiţă lirică, Oraşul care iubeşte, după 

scenariul lui Gheorghe tomozei. Petre Sălcudeanu semnează adaptarea romanului 

Răscoala în filmul omonim semnat de Mircea Mureşan, film laureat cu premiul 

Opera Prima la Festivalul de la Cannes în 1966, deşi regizorul se afla la a treia 

operă cinematografică. La festivalul naţional al filmului de la Mamaia în 1966 acelaşi 

film cucereşte premiile pentru regie, interpretare masculină – Ilarion Ciobanu 

şi muzică – tiberiu Olah. nicolae Ștefănescu şi alexandru andriţoiu semnează 

scenariul filmului poliţist Șah la rege, regia Haralambie boroş. 

Si aceşti cinci ani din ultima perioadă de domnie a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej 

se vădesc a fi tentanţi pentru mulţi scriitori, unii devenind scenarişti de meserie, ca 

Petre Sălcudeanu, titus Popovici, Ioan Grigorescu sau scriitori-cineaşti ca Francisc 

Munteanu. De prima etapă a dictaturii ceauşiste ne vom ocupa în numărul viitor al 

revistei.

NICOLAE PRELIPCEANU 

La StuDEnţI 

spectator 

M-am dus întotdeauna cu mare plăcere să văd spectacolele jucate de 

studenţii de la facultatea de teatru, pentru că, nu o dată, am descoperit 

acolo talente care pe urmă s-au afirmat pe scenele profesioniste. 

Dar, de fapt, pentru că numai acolo puteam să văd un teatru genuin şi o dăruire 

totală, aşa cum, mai târziu, aceleaşi persoane nu mai reuşeau niciodată. în ultimii 

ani, de când a dispărut studioul Casandra, spectacolele studenţilor de la unatC se 

desfăşurau în câte-o sală nu tocmai potrivită, dar amenajată pentru aşa ceva, iar 

spectatorii lor erau rudele şi prietenii, câţiva ziariști şi profesionişti, chemaţi tot de 

dl Valeriu Grama, la fel de dăruit lor ca şi atunci când funcţiona dincolo, în centrul 

vechi. De data asta, iată că studenţii au o sală nouă, o construcţie aflată în curtea 

universităţii, unde să-şi poată prezenta spectacolele. E drept, tot în faţa unui 

public restrâns,. Mult mai restrâns decât la Casandra. 

într-o duminică din februarie am văzut în noua sală de la unatC un spectacol 

pe textele lui Caragiale, intitulat Mofturi la Union, cu masteranzii de la arta actorului, 

clasa lui Gelu Colceag. Scenariul îi aparţinea tot lui Gelu Colceag, acompaniat 

de Liviu Dorneanu. unionul devine un spaţiu în care sunt strânse, cum se poate 

uşor bănui, mai multe momente caragialiene, cu personajele lor, unele sunt forţate 

să intre în acest spaţiu, totuşi, nu întotdeauna şi cu toate potrivit, dar convenţia e 

convenţie şi se poate accepta, dacă există bunăvoinţă. 

25 de masteranzi în arta actorului joacă în Mofturi la Union şi o spun de la început, 

mulţi destul de lipsiţi de vlagă. Pentru că, dacă strigăte se aud şi când trebuie 

şi când nu trebuie, ele nu suplinesc ceea ce de fapt ar trebui să se vadă şi să se simtă 

acolo, şi anume pătrunderea pe dinăuntru a lumii lui Caragiale. aici, din păcate, 

mulţi dintre aspiranţii la titlul de actor rămân corigenţi, cel puţin în ochii mei. Dea 

Domnul să mă înşel. Puţini dintre cei care întruchipează 25 de personaje caragialiene 

vin chiar din lumea aceea. Printre ei, Sergiu Fleşner, în I.D. Ionescu, dar şi în 

amicul trădător din schiţa Amici, Sânziana tarţa, în domnişoara Fanelly, o creaţie, 

ca să zic aşa, colaterală lumii respective, Corneliu ulici în Lache, Cristina Florea 

în Veturia, Liviu romanescu în poetul. Clipe de graţie mai trăiesc şi alţii, dar ele 

se duc ca clipele, vorba amicului lui Caragiale, Eminescu, scuturând aripele. Dacă 

aş fi avut răbdarea şi acribia să analizez scenă cu scenă, personaj cu personaj, ceea

174 


ce nu-mi stă-n fire, ar fi trebuit să observ multe exagerări, multe strigăte în locul 

nuanţelor, multe gesturi fără acoperire, o sumă de simptome care dovedesc înţelegerea 

superficială a unei lumi care are, totuşi, consistenţa ei. 

Poate că fragmentarismul acesta al viziunii îi împiedică pe unii să-şi dezvolte 

vreun rol mai de compoziţie, în care ar fi fost mai în largul lor, poate că, dacă li 

s-ar fi propus roluri de mai largă respiraţie, lucrurile ar fi stat altfel şi chiar unii care 

nu s-au ilustrat aici ar fi putut să-şi demonstreze calităţi ce, astfel, rămân ascunse. 

Să fi fost generaţiile trecute mai bune? Pentru că anii trecuţi am văzut acolo, în 

roluri din Molière de pildă sau din piese mai noi, actori cu abilităţi admirabile, e 

drept, desfăşurate pe parcursul unui spectacol întreg. aici, ceea ce li s-a cerut a fost 

prea greu, să treacă de la un rol la altul fără tranziţie, ceea ce nici pe plan social nu 

se poate, darmite individual, dar, poate, li s-a părut uşor: e, acolo, un fel de revistă, 

muzicală din când în când, o bagatelă. Or, tocmai bagatela asta i-a prins pe mulţi 

pe picior greşit. Mai cu muzica, mai cu french-cancanul, spectacolul poate să te 

prindă şi pe tine, spectator. Mai greu e în scenele statice, unde am sesizat multe 

note false, multe personaje care ziceau că sunt una şi erau alta. Mici găselniţe cum 

e aceea cu conflictul bulgar, în care joacă şi un student din bulgaria, cu accentul 

aferent, nu salvează decât parţial acest spectacol în care substanţa se rarefiază până 

spre dispariţie. 

Iată şi lunga distribuţie a unui spectacol scurt: Letiţia Vlădescu (Pianista Dodo), 

alex Ion (tache), Sergiu Fleşner (I.D.Ionescu şi Mache), Silviu Debu (Mitică), 

radu Crăciun (Stasache), Sânziana tarţa (Domnişoara Fanelly), Denisa nicolae 

(Mimi), Ioana Mărcoiu (Fifi), Sabrina Iaşchievici (Gigi), Ioana ancea (Lili), 

Georgiana Dumbravă (tanţa), Eduard Cârlan (Sache), anca Dumitra (Măndica), 

Ştefana Manta (tincuţa), Mihai Costache (nenea Iancu), ana Călin (Miţa), Felix 

Dumitrescu (Pache), Valentin Paraschivescu (Mandache), Sabina brânduşe 

(aglăiţa), Corneliu ulici (Lache), David Zory (nae), Cristina Florea (Veturia), 

Liviu romanescu (Poetul), andrei roşu (Ghiţă Calup), Mihajlo Milenkoski 

(Chelnerul). Cine ştie, poate altfel distribuiţi, în vreun alt spectacol, îşi vor putea 

da întreaga măsură a talentului.

IN MEMORIAM 

Eugenia tudor Anton uniunea 

Scriitorilor din românia şi asociația 

Scriitorilor bucureşti anunţă cu profundă 

tristeţe încetarea din viaţă a scriitoarei 

Eugenia tudor anton. Scriitoarea sa 

născut la 22 noiembrie 1930 la brăila, 

a fost critic şi istoric literar, o reputată 

editoare şi prozatoare. Eugenia tudor 

anton a absolvit facultatea de Filologie 

la universitatea bucureşti în 1953. 

Până la pensionare, în 1985, a fost 

redactor şi şefa secţiei de critică la 

revista Viaţa Românească. 

a debutat la aceeaşi revistă în anul 

1953, a mai colaborat la 

Contemporanul , România literară, 

Luceafărul, Cronica. Prima carte, 

Pretexte critice, îi apare în anul 1973. a 

publicat romane precum Caruselul, 

Preţul singurătăţii – premiul uSr, 

Vara vrăjmaşă. Ca istoric literar a 

îngrijit ediţia de scrieri ale Hortensiei 

Papadat-bengescu. a fost preocupată 

de ipostaze ale prozei, pe marginea 

operei lui G. Ibrăileanu, Zaharia Stancu, 

Marin Preda, Geo bogza, Fănuş neagu, 

D.r. Popescu. un interes constant l-a 

manifestat pentru literatura feminină: 

Cella Serghi, Georgeta Cancicov. a 

realizat şi traduceri, între care – 

Anotimpul jocurilor de Szinnyei Julia. 

Prin dispariţia Eugeniei tudor anton, 

literatura noastră suferă o grea pierdere. 

Ion Hobana. uniunea Scriitorilor 

din românia și asociaţia Scriitorilor 

din bucureşti anunţă cu profundă tristeţe 

încetarea din viaţă a cunoscutului 

scriitor Ion Hobana (1931-2011). a fost 

scriitor, ziarist, editor, secretar al 

miscellanea 

uniunii Scriitorilor. în ultimii ani a 

condus secţia de literatură pentru copii 

şi tineret a asociaţiei Scriitorilor din 

bucureşti, fiind şi membru în Consiliul 

uSr. a publicat cinci volume de versuri 

pentru copii şi un roman, Sfârşitul 

vacanţei, înainte de a se dedica, cu precădere, 

literaturii SF. Prozele şi studiile 

lui au apărut în peste douăzeci de ţări. 

având un vechi şi constant interes pentru 

viaţa şi opera lui Jules Verne, a tradus 

opt Călătorii extraordinare, a 

publicat zeci de articole şi studii, a realizat 

numeroase emisiuni de radio şi 

televiziune consacrate marelui scriitor. 

Cunoscut cercetător al fenomenului 

OZn, preşedinte al asociaţiei pentru 

studiul fenomenelor aerospaţiale 

neidentificate (aSFan – românia), 

Ion Hobana a publicat multe lucrări de 

gen. Ion Hobana a fost membru în 

uniunea Scriitorilor din românia, 

Societé Européenne de Culture, Centre 

International Jules Verne, H.G. Wells 

Society, associazione Internazionale 

per gli Studi sulle utopie. 

Pentru întreaga sa activitate pe tărâmul 

creaţiei, exegezei şi promovării 

SF-ului, i s-au decernat Marele Premiu 

al Ministerului Culturii şi artei din 

Polonia (1973), Premiul Special 

“aripile de aur ale fanteziei” (1980) şi 

Premiul World SF (brighton, 1984). 

La sfârşitul anului 2009, când se afla 

în plin lucru la o nouă carte, Ion 

Hobana a fost diagnosticat cu o boală 

necruţătoare, cu şanse de viaţă între 6 şi 

9 luni. a reuşit să reziste şi să dea gata 

pentru tipar, în noiembrie, ultima sa 

lucrare antumă, Peste o sută şi o mie de 

ani. O istorie a literaturii franceze de

176 

imaginaţie ştiinţifică de la origini până 

la 1900 (Editura academiei). a avut 

satisfacţia de a o vedea apărută, ba chiar 

a trimis câteva exemplare cu autograf 

prietenilor apropiaţi, apoi, imediat după 

ce a sărbătorit, pe 25 ianuarie, împlinirea 

a 80 de ani, starea sa s-a înrăutăţit 

brusc. a plecat dintre noi marţi 22 

februarie 2011, seara, la spitalul Colţea 

din Capitală. Prin dispariţia lui Ion 

Hobana, literatura română, lumea literară 

românească şi mişcarea literară SF 

suferă o grea, ireparabilă pierdere. 

Dumnezeu să-l odihnească ! 

Romanele anului 2010 la Control. 

Criticul şi profesorul Ion bogdan Lefter 

are pasiunea nu neapărat a cafenelei, ci 

mai degrabă a şuetei cu public în jurul 

unei căni cu ceai, pe marginea unui 

subiect din literatura contemporană. Şi 

unde? în măruntaiele unui club numit 

atât de inspirat Control, aflat în 

Pasagiul Victoria. rectificăm: nu 

numai din literatură, ci şi din arta românească, 

în general, de la pictură, arhitectură 

şi sculptură, la teatru, scenografie 

şi artă decorativă. 

una dintre ediţiile lunii martie ale 

acestei industrioase iniţiative, numită 

Cafe-neaua critică, a avut ca temă 

proza anului 2010; mai exact, romanele 

apărute anul trecut şi impactul lor asupra 

criticii şi cititorilor. La această, nu 

dezbatere, ci politicoasă zbatere întru 

epuizarea subiectului, au fost invitaţi 

patru autori a patru romane situate, consideră 

amfitrionul, într-un top al preferinţelor 

sale indiscutabile: Constantin 

abăluţă, cu volumul Întâmplări imaginare 

pe străzile Bucureştiului, vol. I (a- 

L), Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010, 


Constantin Stan, cu romanul Gde 

Buharest, Editura Charmides, 2010, 

Florin toma, autor al romanului Oraşul 

jumătăţilor de înger, Cartea 

românească, 2010 şi Daniela Zeca, 

autoarea romanului Demonii vântului, 

Polirom, 2010. Şi, nu în ultimul rând, 

alături de ei, a fost invitat, probabil ca 

întărire la operaţiunea de atac şi interpelări 

a gazdei, tânărul critic literar 

Cosmin Ciotloş, de la România literară. 

întâlnirea n-a avut nici pe departe 

aspectul unei conflagraţii (ci dimpotrivă, 

mai rar s-a putut vedea o aşa de amicală 

complicitate între scriitori şi criticii 

lor!) şi s-a centrat în jurul a două axe 

(axiologice, normal!), de mare interes 

în actualitate. Mai întâi, e vorba de 

bătălia pentru titlul de Cea mai bună 

carte a Anului 2010, având în vedere că 

monolitul e fisurat şi părerile sunt 

împărţite: a fost un an, zic unii, al prozei, 

alţii susţin că al poeziei. apoi, alegerea 

invitaţilor a părut a fi extrem de 

potrivită, întrucât cei patru sunt autorii 

a patru romane singulare, mai mult 

decât originale, dificil de înseriat într-o 

paradigmă de apreciere comodă şi că, 

tocmai de aceea, prezenţa lor în orice 

clasament este necesară (consideră 

amândoi criticii). 

Ion bogdan Lefter crede că aceste 

40 de romane – ce figurează, după opinia 

sa (Lista lui Lefter), în topul preferinţelor, 

nu numai ale lui, dar şi ale opiniei 

publice culturale şi căreia i se pot 

lesne adăuga alte volume meritorii – 

reprezintă un argument peremptoriu că 

anul 2010 se înscrie în istoria literaturii 

drept un an cu o producţie literară deloc 

de neluat în seamă. Iar, pentru a susţine

polifonia valorică exprimată, a considerat 

că alegerea celor patru romane nu 

este un act recuperatoriu, şi nici de 

temeritate. E o necesitate minimă de a 

argumenta bogăţia unei producţii originale. 

Pe de altă parte, criticul rămâne 

prudent şi consideră că nu se poate 

hazarda în a susţine preeminenţa valorică 

a prozei faţă de poezie. E un echilibru 

care, întâi de toate, cinsteşte o literatură 

şi mai puţin o competiţie – am 

adăuga noi. La rândul său, Cosmin 

Ciotloş – încercând o cât de succintă 

analiză, pe rând, a celor patru romane – 

crede că toţi cei patru autori recurg la o 

ambivalenţă ingenioasă, fiecare roman 

prezentând câte o bifurcaţie semantică 

şi, totodată, a stilului (el recunoscând că 

este preocupat cu precădere de performanţa 

stilistică). adică, exemplificând, 

Demonii vântului poate fi atât o evadare 

într-un spaţiu exotic, cât şi o parabolă 

a căutării de sine, Întâmplările... 

reprezintă nu numai un compendiu 

epic, de genul deschis la noi de M.H. 

Simionescu, dar şi, în egală măsură, 

imageria unui topos în proiecţie, Oraşul 

jumătăţilor de înger poate fi perceput 

atât ca o distopie (fără nicio legătură 

însă cu istoria – adăugăm noi!), cât şi ca 

o anulare, prin ironie şi sarcasm, a propriilor 

precepte de profunzime ale autorului, 

în vreme ce Gde Buharest deţine 

nu numai o textură atinsă pe alocuri de 

parfumul stilului rus, de altfel, autorul 

mărturiseşte această intenţie, dar şi o 

dinamică spectaculoasă a epicului (de 

fapt, zicem noi, extensia spiritului de 

gazetar aflat veşnic în căutarea verismului!). 

Sigur, în luările lor de cuvânt, prozatorii 

aflaţi la Control n-au avut ce face 

MISCEllANEA 177 

şi au fost de acord cu cei doi critici (de 

aceea, vorbeam, mai sus, de complicitate!), 

aducând, fiecare, în sprijinul său 

detalii de laborator sau testimoniale de 

intenţie. Dar, fiindcă discuţia tindea să 

alunece pe un făgaş riscant de consistent 

(realitate vs. ficţiune), care, dintrodată 

crea premisele îmbelşugate ale 

unor pertractări fără un sfârşit prea 

apropiat, Constantin Stan a fracturat cu 

dibăcie trendul, mutând discuţia în epicentrul 

unui credo exprimat la modul 

cel mai hotărât. El a solicitat, cu eleganţă, 

fireşte, deschiderea unui front 

comun de rezistenţă nu numai în contra 

numeroşilor procurori literari, împinşi 

de la spate nu întotdeauna de exigenţele 

adevărului şi ale valorii, ci de pulsiuni 

critice cu intenţia de marginalizare. 

Politicilor de marketare exagerată a 

unor cărţi-pivot, insistent impuse 

acceptului public, prozatorul crede că le 

trebuie opusă suma consideraţiilor unei 

singure instanţe libere de orice constrângeri: 

cititorul. 

(F.T.) 

ARtA revine după 10 ani. atât i-a 

trebuit unei publicaţii de tradiţie pentru 

cultura românească să(-şi) revină: un 

deceniu (2001-2011). înfiinţată în 

1954, în zorii comunismului românesc, 

ca un gest de aparentă deschidere a 

regimului faţă de arta plastică şi reprezentanţii 

ei (care, oricum, era o categorie 

socio-profesională cu destule elemente 

cosmopolite având numeroase 

devieri de la linia partidului, dar noroc 

cu alţii, harnici, vigilenţi şi pururi căuzaşi!), 

revista arta a devenit spaţiul 

mirabil în care a germinat, decenii de-a 

rândul, sămânţa valorii artelor din

178 

românia. Cu o consistenţă sincopată 

(în funcţie de toanele satrapilor culturali 

de la Consiliului Culturii şi 

Educaţiei Socialiste!), ajungând uneori 

să aibă doar câteva pagini, publicaţia 

s-a transformat, în timpul celei mai 

grele suferinţe a ideii de libertate, într-o 

baricadă a rezistenţei în faţa absurdului. 

Deci, cu o existenţă constantă între 

1954 şi 1989, ea a continuat să apară şi 

după revoluţie, însă până în 1993. apoi, 

şapte ani de tăcere, de recluziune, de 

exil, de indiferenţă. Sau poate de reflecţie. 

Pentru ca, vreme de doar un an, 

între 2000 şi 2001, speranţa să renască 

prin apariţia câtorva numere. După 

care, din nou, moarte subită. Guvernul 

de atunci, chiar dacă avea în fruntea sa 

un prim-ministru care se fălea peste tot 

că este un gourmet al artelor şi un iubitor 

al Frumosului, avea cu totul alte 

griji decât aceea de a sprijini continuitatea 

apariţiei unei publicaţii aproape 

legendare. 

Iată însă că revista arta a învins 

din nou boala. a renăscut la începutul 

acestui an, când a reapărut, sub auspiciile 

Fundaţiei Löwendal şi prin subvenţionare 

de la guvern, într-un nou 

format şi într-o formulă editorială şi 

grafică performantă, adusă la zi. acest 

prim număr este o sinteză a anului 

2010, o versiune concentrată, dar atractivă 

şi verosimilă a tot ceea ce s-a 

întâmplat mai inedit şi mai valoros în 

spaţiul artelor vizuale, anul trecut. 

Sumarul conţine rubrici incitante, atrăgătoare: 

de la bienalele internaţionale 

organizate în românia, expoziţiile de 

grup din ţară şi străinătate sau mari proiecte 

de cercetare vizuală interdisciplinară, 

până la programe editoriale legate 


de cartea românească sau cronici despre 

artiştii care au avut expoziţii personale 

marcante în 2010: Horia bernea, Ion 

Grigorescu, rudolf bone, Irina botea, 

Mircea Cantor, Călin Dan, Dan 

Perjovschi, Cristian Paraschiv, teodor 

Graur, anca Mureşan, Miklos Onucsan, 

Gili Mocanu, roman tolici, aurel 

Vlad, Francisc Chiuariu şi alţii. 

Ca program de intenţie, arta îşi 

propune să ofere o imagine de ansamblu 

asupra scenei vizuale româneşti, 

atât în ceea ce priveşte noile media 

(foto, video, instalaţie, multimedia), cât 

şi tehnicile tradiţionale (pictură, sculptură, 

grafică, arte decorative), în strânsă 

corelaţie cu noi forme de experiment 

vizual din alte domenii, precum filmul, 

sociologia, dansul, teatrul, scenografia, 

antropologia, arhitectura şi urbanismul. 

Sunt privilegiate toate proiectele interşi 

trans-disciplinare, prin ele obţinânduse 

o înţelegere nouă a vizualului ca un 

domeniu de vârf al cercetării noii sensibilităţi 

a epocii noastre, marcate de 

urbanism, mass-media, comunicare, 

tehnoştiinţe şi globalism. 

Conceptul grafic şi producţia au fost 

realizate de igloo media, o editură recunoscută 

pe piaţa de profil, pentru calitatea 

produselor sale (printre care, şi 

revista igloo), este editată de uniunea 

artiştilor Plastici din românia, în limbile 

română şi engleză şi îi are ca director 

pe Petru Lucaci, redactor-şef – 

Magda Cârneci, Corina Duma – graphic 

design şi pe andreea amzoiu, ca 

secretar de redacţie. Viaţa Românească 

îi urează revistei arta viaţă, de astă 

dată, cât mai lungă. 

(F.T.)

Elveţia în două clipe. Clipa 1: 

Cum arăta un sat în 1896. Este o chestiune 

rezolvată, într-o expoziţie de 60 

de fotografii sepia, de dimensiuni 

45/30, expuse în Sala Irina Nicolau, de 

Muzeul ţăranului român (chiar sub 

acest generic: Viaţa unui sat elveţian la 

1896) şi care aduce în atenţia publicului 

instantanee din Elveţia rurară de la sfârşitul 

secolului al XIX-lea. Ele evidenţiază 

aspecte inedite din aşezări tradiţionale, 

între care se disting interioarele 

locuinţelor din cantonul Fribourg, adică 

Montbovon (districtul Gruyère – unde 

se face brânza aceea faimoasă, iar, ca o 

curiozitate, aflaţi ce am citit într-o prezentare 

oficială: că locuitorii de acolo 

au avut răbdarea şi hărnicia de a construi 

în satul lor, de-a lungul a 500 de 

ani, nu mai puţin de 2 catedrale şi 3 

biserici!), apoi, din Stanz, ca şi elementele 

renascentismului târziu ce figurează 

pe Casa Chalamala (legenda lui 

Girard Chalamala – figură istorică a 

regiunii Gruyère, bufonul en titre al 

curţii regelui Peter IV în secolul al XIVlea 

– este la fel de crocantă ca şi caşcavalul 

din partea locului!). acestora li se 

alătură imagini ale aşezărilor temporare 

din zona alpină, ale bisericilor săteşti, 

dar şi ale fermelor de prelucrare a laptelui, 

ocupaţie omniprezentă în satele din 

Elveţia. După aceea, cele 60 de fotografii 

înfăţişează unele activităţi specifice 

din mediul rural, reprezentând industriile 

casnice elveţiene: ţesutul – în 

Valais, prelucrarea firelor de borangic – 

în Gersau, olăritul – în Heimberg, precum 

şi atmosfera generală a locurilor, 

prin imaginile surprinse cu săteni 

îmbrăcaţi de lucru sau în haine de sărbătoare, 

remarcabile prin eleganţa lor, 


precum cele din St. Gallois sau 

Lucerna. Expoziţia este realizată 

împreună cu ambasada Elveţiei la 

bucureşti, fotografiile aparţin cercetătorului 

etnolog radu Octavian Maier şi 

se constituie ca preludiul altor proiecte 

comune ale Mţr cu instituţii din 

Elveţia. Dintre care, fără îndoială, cel 

mai important va fi expoziţia L’air du 

temps, ce se va deschide la bucureşti, în 

luna septembrie, în colaborare cu 

Muzeul de Etnografie din Geneva. 

Clipa 2: Ceasul cu răspândire 

orientală. Conform unei ştiri apărute la 

începutul acestui an, arheologii chinezi 

au făcut o descoperire uluitoare, atunci 

când au săpat într-un mormânt ce datează 

din timpul dinastiei Ming (1368- 

1644). Ei au scos la lumina zilei un ceas 

de mici dimensiuni, cu brăţară, ce se 

purta la mână. Ceasul era oprit la ora 

10.06 (nu se ştie dacă dimineaţă sau 

seara, adăugăm noi!!) şi, lucru foarte 

curios, avea inscripţia SWISS pe spate. 

Dacă ţinem cont de două lucruri, mai 

întâi că, înainte de 1575, obiectul nu 

putea să existe, întrucât acela a fost anul 

celui dintâi ceas executat în Elveţia, şi, 

apoi, dacă ştim cu precizie că ceasul de 

mână a fost fabricat pe scară industrială 

în perioada Primului război Mondial, 

dar a fost purtat pentru prima oară de 

către blaise Pascal, atunci bănuiţi întrebarea 

cea mai obsedantă pe care şi-au 

pus-o arheologii chinezi. Cum...a ajuns 

un ceas de mână, marca SWISS, într-un 

mormânt din perioada dinastiei Ming? 

nici până astăzi ei n-au putut răspunde 

la această chestiune, din care cauză, 

misteriosul ceas continuă să provoace 

nenumărate controverse. 

(F.T.)

180 

Nicolae stoie: Poeziile criticilor 

mei (alba Iulia, Ed. Gens Latina, 

2011). recitind parte dintre poeziile lui 

nicolae Stoie, de care mă leagă o surprinzătoare 

şi constantă prietenie (nu 

ştiu s-o fi meritat, chiar dacă s-a întîmplat 

şi să îl recenzez favorabil), îmi vin 

în minte gînduri… prozastice. nu că 

autorul Harphei nopţii ar avea ceva de 

împărţit cu “noroiul greu al prozii”, ca 

să rămînem în registrul eminescian pe 

care parafraza din titlul volumului o 

indică. nici pentru că eboşa aureliei 

Stoie Mărginean (p.70) mă trimite cu 

gîndul la balzac, adică la un “scriitor cu 

oase tari ’’. Ci pentru că am în faţă o 

carte-bilanţ, o carte-referat, o (implicită) 

spovedanie publică acoperind spaţiul 

liric al ultimilor 50 de ani. “Sînt eu 

însumi materia cărţii mele”, pare a 

spune împreună cu Montaigne autorul. 

Poznaş şi acidulat cum – în ciuda 

aparenţelor – îl cunosc, nicolae Stoie 

îşi ia toate măsurile de precauţie, cu o 

autoironie care, cel puţin în cazul lui, e 

semnul unei inteligenţe scripturale 

aparte. în fond, responsabilitatea poemelor 

antologate nu revine antologatorului, 

ci criticilor care l-au recenzat dea 

lungul vremii; şi fiindcă în cazul dat 

(cu două excepţii) au făcut-o favorabil, 

descurce-se ! Infernul criticilor literari 

posedă, se spune, toate comodităţile şi 

desfătările, atîta doar că respectivii sînt 

osîndiţi, vorba lui Lautréamont, pour 

tout le reste de leur éternité, la lectura 

propriilor producţii. Eu mi-o asum pe-a 

mea, găzduită mai an de Viaţa 

Românească, neuitînd însă vreo clipă 

vorba altui bun prieten, profesor la 

Politehnica braşoveană, care atunci 

cînd se simte excedat, le urează 


studenţilor să aibă parte şi nevoie de 

roboţii pe care îi proiectează ei înşişi. 

Dacă exceptăm Pastelurile de la Ocna 

Sibiului, solilocviul liric al lui nicolae 

Stoie subîntinde 8 volume de versuri, 

debutînd cu excepţionalul poem Sisif 

din Veacul de aur (Dacia, 1984) şi 

încheindu-se, înaintea secţiunii critice, 

cu Iepurele din acelaşi Veac de aur. în 

partea finală, amplul interviu luat de 

Maria Vaida, pare-mi-se deja publicat 

în revistă, oferă imaginea fidelă şi 

totuşi fugară a unui „vulcanic bine 

temperat” de exigenţa procustiană a 

propriei opţiuni lirice. „cîteva din 

observaţiile sale din / certitudinile 

(puţine la număr) şi îndoielile / sale 

cîteva dintre întrebările sale / referitoare 

la rostul său şi al lumii / mai pot fi 

citite primăvara”. n-am făcut decît să 

citez din Manuscrisul al 4-lea, concomitent 

ars poetica şi modus vivendi al 

autorului. Ce-a fost de scris, s-a scris 

deja. Ce rămîne de citit, măcar de s-ar 

citi cu atenţie şi fără parti pris. nicolae 

Stoie se înşeală : în realitate nu dă 

“semne de bătrîneţe’’, în ciuda “schimbării 

prefixului’’. Dovada ? antologia 

de faţă. Perfectibilă, sînt convins. 

Pentru că o aşteptăm, cu optimism, pe 

cea de la 100 de ani. Ars longa. 

VIRGIL BORCAN 

studii mazziniene în România. 

născut în 1926, fost student al lui 

Gheorghe brătianu, trecut prin încarcerările 

comuniste, Ştefan Delureanu este 

astăzi un supravieţuitor. a reuşit să aibă 

în ultimele decenii o activitate istoriografică 

cu totul remarcabilă, atât în ţară 

cât mai ales în străinătate, cu deosebire 

în Italia, unde a publicat o serie de stu-

dii dedicate mişcării risorgimentale şi 

unificării Europei. a crezut şi crede cu 

sinceritate, ca şi mulţi alţii, că unitatea 

europeană ar fi putut fi o soluţie la problemele 

Europei de răsărit şi ale continentului 

în ansamblul său. Dacă a fost 

sau nu prea optimist, rămâne de văzut. 

Oricum, ceea ce a scris despre revoluţionarii 

italieni şi legăturile lor cu cei 

români rezistă şi merită să apară şi în 

limba sa maternă, pentru publicul 

românesc. 

Volumul intitulat Mazzini şi românii 

în Risorgimento a apărut la Editura 

Paideia în anul 2006, fiind urmat de un 

alt volum consacrat lui Garibaldi şi, 

foarte recent, de Italia şi România spre 

unitatea naţională. Un secol de istorie 

paralelă (1820 – 1920). Sunt culegeri 

de studii bazate pe căutări în arhive 

străine – mai ales italieneşti şi austriece 

–, precum şi româneşti, cercetări în care 

se vede plăcerea de a scotoci şi de a 

regăsi, de a reciti cu ochi critic. In buna 

tradiţie a altor istorici italienişti din trecut 

– alexandru Marcu, D. bodin ş.a. – 

dl Ştefan Delureanu a studiat în 

arhivele de la torino şi la Muzeul 

risorgimento-ului de la roma. Cea mai 

des citată arhivă din carte este însă cea 

a poliţiei austriece care supraveghea cu 

multă atenţie mişcările revoluţionare 

din Italia, din pricini uşor de înţeles. 

Deşi dl Ştefan Delureanu nu a lucrat 

în cadrul vreunei instituţii istoriografice 

– ceea ce e oarecum de mirare pentru 

un intelectual de vocaţia sa –, nu a descurajat 

în faţa piedicilor politice de 

dinainte de Decembrie 1989, urmânduşi 

constant preocupările. Studiile din 

volumul mazzinian au apărut în parte în 

Italia, în parte la noi. unul dintre meri- 


tele sale majore îl constituie faptul că 

autorul a citit numeroasele volume de 

scrieri ale marelui revoluţionar – în italieneşte 

–, căutând în ele referinţe la 

români. In bibliografia subiectului intră 

atât alexandru Marcu, cu cartea sa 

Conspiraţii şi conspiratori în epoca 

renaşterii politice a României 1848 – 

1877, publicată în 1930 şi reeditată în 

2000, la Cartea românească, cât şi, 

desigur, Cornelia bodea şi alţi istorici 

contemporani. O asemenea privire 

întinsă şi de aproape asupra 

conexiunilor dintre mişcarea 

risorgimentală şi paşoptiştii români 

reprezintă o certă contribuţie pe care 

autorul a înţeles-o ca o expresie a reintrării 

românilor – cu capul sus - în 

Europa. 

Ideile lui Giuseppe Mazzini legate 

de libertate şi de principiul naţionalităţilor, 

conţinute în De l’initiative 

révolutionnaire en Europe şi în Foi et 

Avenir, au fost adoptate în scrierile sale 

de către nicolae bălcescu, atât în 

Filosofie soţială cât şi în Românii supt 

Mihai Voievod Viteazul (Introducere şi 

Cartea I). Mazzini nu este menţionat în 

mod explicit, dar ideile se aflau în 

atmosfera timpului (cap. Mazzini şi 

Bălcescu în lectură paralelă, pp.231- 

232), iar recunoaşterea acestei influenţe 

nu mi se pare de natură să diminueze pe 

marele istoric, şi-aşa supus unui tăvălug 

post-decembrist. Este influenţa unei 

personalităţi asupra alteia o culpă ? 

uneori e mărturisită, alteori nu, poate fi 

ea întotdeauna menţionată ? Dar poate 

fi de asemenea mereu trecută sub tăcere 

? Discuţia asupra acestei spinoase şi 

foarte des întâlnite probleme ar trebui 

circumstanţiată, situată în contextul res-

182 

pectiv pentru a putea fi înţeleasă şi 

apreciată cât mai corect. 

nu ar fi fost rău ca volumul să 

înceapă cu o notă introductivă în care să 

se precizeze unde şi când au mai fost 

publicate studiile. astfel, în Italia au 

apărut anterior Românii în scrierile 

politice şi programele de acţiune ale lui 

Mazzini, Pătrunderea şi consistenţa 

ideilor mazzinene printre români înainte 

de 1848, Aderarea românilor la 

Comitetul Democrat European şi 

cooperarea lor cu mişcarea mazziniană 

în anii exilului (1848 – 1857) şi Italia şi 

Europa centro-orientală în proiectele 

de acţiune mazziniano-garibaldiene 

(1859 – 1866). Văd acum pentru întâia 

oară lumina tiparului Mazzini, revoluţia 

europeană şi democraţii români în 

viziunea adversarului, Europa unită a 

lui Mazzini, Mazzini şi Bălcescu în lectură 

paralelă, România Jună între asociaţie 

şi emblemă. 

Inedite sunt şi epistolele din anexa 

documentară – aflate la Museo Centrale 

del Risorgimento de la roma, ca şi la 

biblioteca academiei române –, 

excepţie făcând articolul lui Dumitru 

brătianu despre revoluţionarul italian, 

apărut prima dată în 1872, la moartea 

acestuia, şi din nou peste două decenii, 

cu prilejul decesului autorului. 

Scrisorile datează toate de după revoluţia 

de la 1848 şi se referă la participarea 

românilor la Comitetul Central 

Democrat European. 

într-o anumită măsură, cartea readuce 

în actualitate spiritul lui alexandru 

Marcu la care se îmbinau lucrările de 

italienistică cu cele de istorie modernă. 

Studiul conspiraţiilor / carbonarilor din 

epoca risorgimentală reaminteşte şi de 


evenimentele relativ recente din istoria 

românească care a înregistrat trecerea 

de la un regim la altul. Cel mai citat 

istoric e profesorul italian Salvo 

Mastellone, autorul multor lucrări despre 

Mazzini, care nu demult a ţinut o 

conferinţă şi la Institutul Italian din 

bucureşti. 

românii apar în proiectele revoluţionare 

şi republicane mazziniene după 

1850. “rolul distribuit Principatelor în 

programul mazzinian e subaltern până 

la revoluţia europeană a anilor 1848 – 

1849. El este perceput într-un raport de 

dependenţă de opţiunile ungariei, planetă 

în jurul căreia ar trebui să graviteze 

ca sateliţi politici împreună cu teritorii 

slave meridionale. unele referiri la 

transilvania interesează un potenţial 

aport al ei la încercuirea austriei sau 

progresele înregistrate în cultura literară 

şi politică” (p.13). nu doar 

revoluţionarii parizieni, dar în mare 

măsură şi cei italieni, în frunte cu 

Mazzini, personalitate emblematică a 

epocii, au dat curaj şi pildă fraţilor lor 

de la Dunăre. 

Chiar dacă suferă uneori de preţiozităţi 

şi repetiţii, discursul care abordează 

istoria politică încearcă să nu rămână 

cantonat în ea. Ca formă, studiile mazziniene 

ale dlui Ştefan Delureanu te 

impregnează cu folos de farmecul desuetudinii, 

ceea ce poate că nu-i tocmai 

contraindicat într-o epocă a vitezei 

ameţitoare. 

MIHAI SORIN RăDULESCU

Breviar editorial 

Ego Scriptor (lecturi autocritice, 

confidenţe, dialoguri), de Ilie 

Constantin, colecţia Eseuri, Editura 

Limes, 2010, 180 pagini. în cu totul alt 

fel decât îşi priveşte Livius Ciocârlie 

cărţile, senectutea şi vremea dinainte, 

Ilie Constantin se întoarce asupra celor 

scrise şi publicate vreme de 4 decenii. 

Secţiunile volumului sunt următoarele: 

„Lecturi autocritice”, „Câteva reviste şi 

un exil”, „Fragmente de dialoguri” (cu 

Florin Mugur, adrian Păunescu, al. 

Cistelecan, alexandru Călinescu, Gellu 

Dorian, Marian Drăghici, Marin Mincu, 

Ioana revnic), precum şi „în chip de 

postfaţă” (extrase dintr-un studiu de 

alexandru Condeescu). 

Plecarea intelectualilor din românia 

comunistă presupunea implicit asumarea 

unei perioade de colaps profesional, 

publicistic şi de orice alt fel, cu prea 

puţine excepţii. în cazul lui Ilie 

Constantin, parcursul existenţial româno-francez 

este halucinant şi include şi 

8 ani ca paznic într-un parking subteran 

parizian (1974-82). După care, mărturiseşte 

scriitorul, i-au fost editate în noua 

patrie, cea de împrumut, 3 culegeri de 

versuri. Şi continuă astfel în Ego 

Scriptor: „Emil Cioran mă mustra într-o 

scrisoare: „ar fi trebuit să încercaţi a 

face să apară o parte din poemele dumneavoastră 

în reviste, singura manieră 

de a te impune în această ţară refractară 

la poezie”. aşa îi apărea lui Franţa; dar 

atunci, îţi vine să strigi, de ce le-a dat 

Dumnezeu acestor refractari la poezie 

atâţia poeţi neasemuiţi? Mă liniştea 

întrucâtva gândul că destui din acei 

neasemuiţi (baudelaire, rimbaud, 


Mallarmé şi alţii) îşi editaseră poemele 

tot ,,în regia autorului”. (...) Visul meu 

de a mă întoarce (absolut utopic, fiindcă 

era uchronic până la 22 decembrie 

1989) devenea realizabil. Condiţiile 

materiale, la prima vedere înlesnite, 

împreună cu un serios blocaj psihic, miau 

permis abia în 1992 să petrec trei 

săptămâni în lumea de unde plecasem”. 

O ţară în care prietenii de odinioară, 

nichita şi Matei Călinescu, nu mai sunt, 

dar „re-încetăţenirea” a adus cu sine 

recunoaşterea. De fapt, încă o nouă – 

proaspătă – recunoaştere. 

Capela excomunicaţilor. Povestiri 

ultimative, de adrian buzdugan, 

Editura Humanitas, 2010, 230 pagini – 

volum câştigător al Concursului de 

Debut Literar uniCredit, ediţia a III-a, 

2010. „După ce am citit Capela excomunicaţilor, 

am avut o clipă de panică: 

nu cumva sunt texte ale vreunui maestru 

străin de care eu n-am auzit încă?!” 

– sunt cuvintele lui nicolae Prelipceanu; 

„Stranii distopii, teorii şi conspiraţii 

istorice şi Sci-Fi (lozofice), alternând 

tehnologia cu livrescul în cheie 

absurd-fantastică, totul scris alert şi 

dens, cu ingeniozitate imaginativă şi 

bogăţie lexicală” – sunt cuvintele prin 

care, la rândul lui, Marius Chivu îşi 

începe prezentarea de pe coperta a IV-a. 

în perspectiva unui ipotetic 2012, ar 

fi, iată, încă o carte la îndemână de luat 

dincolo de acest prag (interior au ba), în 

caz că vor supravieţui cărţile, cuvintele 

existente sau inventate ad-hoc: „Şi la 

noi a fost scrisă în vremuri străvechi 

Cataclisma sau Cartea despre ziua în 

care s-a schimbat polul mag netic, ce a 

generat cultul zborului şi ritualul hadaş-

184 

căi – hadaşca, o unealtă sacrificială 

făcută din os de bleazăr, dur ca stânca. 

La îndemnurile lui repetate, am căutat 

un exemp lar în peştera bătrânilor şi 

i-am tradus câteva extrase la întâmplare: 

„Masculii plesneau din ciocuri: 

– înşfac hadaşca în zbor şi urc pân’ 

la nor!... Drept răspuns, femelele îşi 

umflau penele: 

– Iui, iui, iui! Hadaşca mea, du-mă 

lâng-o stea!” (...) 

am râs împreună. El de fragmente şi 

eu de el. 

în miezul zilei ne întrerupem orice 

activitate şi ne aşezăm pe pietrele 

rotunde. ne concentrăm şi ne unim 

energia cu cea a atiliei întru păstrarea 

armoniei şi a feri cirii, a împlinirii noilor 

sarcini şi proiecte. 

Odată, nici nu terminaserăm bine 

polarizarea şi echi librarea energhiilor, 

că se şi realizase devierea lanţului muntos 

Engran, cum îşi doriseră câţiva dintre 

noi, pentru a lăsa fluviul ulpt să ude 

şi să fertilizeze câmpiile joase din 

naudalessa. 

După ce am văzut mai multe reproduceri 

superbe după Michelangelo, un 

celebru artist renascentist, specializat în 

zugrăvirea caselor speciale, l-am întrebat 

dacă nu cumva arta a influenţat religia 

lor într-un mod negativ. a apro piat 

religia de mulţimea năroadă, dar, în 

acelaşi timp, a şi vulgarizat-o. 

Mi-a spus că suntem o adunătură de 

liber-cugetători fanatici! O hazna pestilenţială! 

Dacă ar fi pipă, papă sau popă, 

ne-ar excomunica pe loc, ar porni o cruciadă 

(o implantare de cruci, cred!) şi ar 

distruge această citadelă sau capelă a 

excomunicaţilor!...” 


Zicudul, de andrei Zanca, Editura 

Grinta, Cluj-napoca, 2010, 180 pagini. 

Despre europenitatea poeziei lui andrei 

Zanca, Gheorghe Crăciun se exprima în 

termeni tranşanţi: „Zanca e un metafizician 

al biografiei şi un fascinat al indeterminărilor 

limbajului, prin care europenitatea 

noastră transilvană dobândeşte 

un chip liric numai al ei”. Zicudul 

este definit ca „omul de zi cu zi, ascunzând 

în el nebănuitele resurse ale trăirii, 

mai mult decât oricare altul.” Dar, în 

acelaşi timp, nu doar cotidianul îl defineşte, 

ci şi limitările morţii: „DEFInItIV, 

ca o mână de pământ/ peste capacul 

unui sicriu// urcă-n zori/ din adânc/ 

un glas.// nu e luat în seamă, suferinţa/ 

agăţându-se mereu de o durere/ ca înecatul 

de bârnă.// experimentul nu este 

un loc anume:// nu eu mă mistui în 

timp./ timpul se năruie în mine.// şi 

totuşi, dacă odinioară/ am rostit cu un 

surâs/ amar – singur// azi, atât de singur,/ 

încât doar cu dumnezeu mai râd”. 

Matei Vişniec. Mirajul cuvintelor 

calde, de Daniela Magiaru, Editura 

Institutul Cultural român, 2010, 200 

pagini. Daniela Magiaru, critic de teatru, 

consideră că Matei Vişniec „practică 

o scriitură captivantă, aparent excentrică, 

învăluitoare, ale cărei mecanisme 

se cer dezvăluite. Demersul de faţă îşi 

are originea în contextualizările oferite 

de „etichetele” exegetice puse în circulaţie 

în ultimii ani. am încer cat, fireşte, 

să trec dincolo de ele, considerând că 

orice etichetare limitează înţelegerea. 

(...) Piesele nu oferă soluţii, ci imprimă 

o atmosferă nelinişti toare — un bun 

pretext pentru a ne pune întrebări incomode, 

întrebări pe care am dori să le

evităm. Discursul se (de/re)construieşte 

pe măsură ce textul înaintează, iar 

supoziţiile noastre, ale cititorilor, înlocuiesc 

premisele de plecare care ne sunt 

total răsturnate. Comicul şi grotescul 

sunt nelipsite, mai ales că sunt presărate 

cu ironie, burlesc, sarcasm şi cinism, 

precum şi cu o doză importantă de gravitate”. 

Exegezei Danielei Magiaru i se alătură, 

la final, două interviuri (publicate 

în 2007 şi 2009), în care regăsim acele 

nelinişti ale autorului, care nu încetează 

nici după ce au fost puse în pagină ori 

montate ca piese de teatru pe scenele 

lumii: „poate omul să trăiască fără un 

proiect utopic? Pe de o parte omul este 

pus în această situaţie existenţială bizară: 

omul se sufocă dacă nu visează, şi 

atunci când îşi pune în aplicare visele, 

provoacă oroare. Cum să ieşi din această 

dilemă existenţială? Omul nu poate 

trăi fără utopii, iar atunci când le pune 

în practică provoacă moartea, durerea, 

distrugerea, dezastrul. E o problemă 

filosofică esenţială pentru următoarele 

decenii (...) Piesa mea Istoria comunismului 

povestită pentru bolnavii mintali 

propune o dezbatere în jurul utopiei, în 

care încerc să explic că, iată, omul are 

nevoie de o clarificare ideologică, dar 

în acelaşi timp metafizică. Cum să iasă 

din dilema utopiei şi din raportul pervers 

dintre utopie şi practică?” 

Alexandru Duţu. Lumea dinăuntru 

şi lumea dinafară (articole, interviuri, 

note de lectură), ediţie îngrijită, introducere, 

note şi indice de Laurenţiu 

Vlad, Editura universităţii din 

bucureşti, 2009, 356 pagini. O lectură a 

vieţii, lecturilor şi scrierilor prof. 


alexandru Duţu (1928-1999), cel care a 

fost, în anii ’50 ai veacului trecut, la 

Mănăstirea antim, un apropiat al lui 

Sandu tudor şi al mitropolitului tit 

Simedrea. 

Profesor de talie europeană, 

alexandru Duţu a ţinut, imediat după 

revoluţie, primul curs de Istorie a mentalităţilor 

într-o instituţie de învăţământ 

superior din românia şi s-a implicat, cu 

o onestitate cvasi-singulară, ce nu 

excludea eleganţa, în cele mai fierbinţi 

dezbateri ale ultimelor două decenii. 

Gabriel andreescu ataca „laşitatea” 

celor care au trecut prin comunism. 

alexandru Duţu îi răspundea, precizând 

dintru început, cu simplitate, că nu a 

fost un erou – în altă parte îşi recunoştea 

laşitatea de a nu se fi opus dărâmării 

bisericilor (există şi un revers al 

medaliei: pe la începutul anilor ‘90 ai 

veacului trecut, într-un articol publicat 

în România liberă, critica indolenţa 

edililor Capitalei care putea avea drept 

consecinţă distrugerea bisericii 

Creţulescu, ceea ce ar fi echivalat, în 

opinia sa, cu un atentat la adresa 

memoriei culturale naţionale; intervenţia 

de atunci a avut ecou, iar responsabilii 

au luat măsurile necesare). 

apoi a istorisit câteva fragmente din 

biografia sa intelectuală, stăruind asupra 

obstacolelor pe care regimul comunist 

i le-a ridicat atunci când era vorba 

să participe la vreo manifestare ştiinţifică 

internaţională, deşi studiile şi 

intervenţiile sale erau apreciate de 

comunitatea academică respectivă. 

Mărturisea mai departe că la prima ieşire 

în Occident, prin 1967, a redactat un 

raport în care arăta ce atitudine va lua 

dacă se vor ridica anumite probleme

186 

delicate pentru regimul comunist; la 

întoarcere a mai semnat un altul ce-i 

desemna pe admiratorii „catedralelor 

socialismului”. 

Câtă moralitate, cât compromis s-ar 

găsi în astfel de istorii mărturisite, îi era 

greu să spună; credea însă cu tărie că 

trebuie să-i înveţe pe cei tineri ce înţelesese 

din „experienţa tragică” a comunismului, 

să-i deprindă cu „respectul 

faţă de opinia celuilalt şi curajul civic”, 

pe care nu-l avusese întotdeauna (vezi 

„naţionalişti şi europenism”, p. 17, în 

revista „arc – Litere, arte & meşteşuguri”). 

Poate că trebuia să le vorbească 

despre modelele de demnitate şi morală, 

pe care le cunoscuse el însuşi la 

antim (era convins de importanţa unei 

asemenea restituiri pentru societatea 

românească a anilor ‘90 ai veacului trecut). 

De asemenea, credea că poate să-i 

înveţe să fie, aşa cum spunea I.D. 

Sârbu, români „cu limba de predare 

europeană”, adică să cunoască rosturile 

tradiţiei autohtone, înainte de a studia 

pe cele de import, dar să nu le ignore pe 

cele din urmă, ca să poată „ieşi din provincialismul 

în care ne-au aruncat ideologii 

comunismului”. Era maniera sa de 

a-şi răscumpăra compromisul, precum 

şi încercarea de a ieşi din propriul exil 

interior. 

Scrisori din mica mea latinitate, de 

Liviu Franga, Editura Muzeul naţional 

al Literaturii române, 2010, 470 

pagini. autorul vizează, cu farmec şi 

erudiţie, nu doar o întoarcere în timp, 

spre antichitatea greco-latină. ambiţia 

este aceea de a crea o punte spre lumea 

de astăzi: „Latinitatea face legătura 


continuă între orizontul istorico-antropologic 

al Lumii Vechi şi Modernitatea 

predispusă permanent la crize de ştergere 

a Istoriei, dacă nu, cel puţin, de 

negare, poate chiar de anulare a ei. Vă 

propun aici un exerciţiu, epistolar, de 

reconstituire a acestei, acum, imaginare 

ţări – pentru mine, de suflet –, însă cândva 

cât se poate de reală, de materială şi 

palpabilă, pe temeliile din piatră şi spirit 

ale căreia s-a ridicat succesiunea lumilor 

noi.” 

Cartea este prefaţată de Lidia Vianu, 

iar anca-Cristina Dan semnează, de la 

Paris, textul – dens şi la 

obiect – „Gânduri despre clasicism în 

post-modernitate”, inclus la începutul 

acestui volum. Liviu Franga, deţinător al 

Premiului Petru Creţia pentru filologie 

clasică decernat de Muzeul naţional al 

Literaturii române în 2009, ne îndreptăţeşte 

să credem în cuvintele lui Jakob 

burckhardt citate de autor înainte de 

Preambulul la un „Proiect pentru o istorie 

a poeziei latine”: „Privesc în urmă 

pentru a salva cultura timpurilor trecute, 

privesc înainte pentru a reprezenta senin 

şi stăruitor spiritul”. 

Ororile şi farmecul detenţiei. O convorbire 

cu Traian Călin Uba, de 

Constantin Ionaşcu, colecţia Istorie 

orală, Fundaţia academia Civică, 2010, 

250 pagini. un titlu straniu pentru 

supliciile din puşcăriile comuniste. 

Mărturiile sunt grupate în patru capitole: 

„Viaţa era aspră, dar frumoasă”, 

„Politică pe viaţă şi pe moarte”, „trăiau 

cei care nu-şi pierdeau credinţa”, 

„alături de Corneliu Coposu”. La finalul 

cărţii regăsim fotografii (inclusiv de 

la manifestaţiile din 28-29 ianuarie

1990 sau din 14 noiembrie 1995, de la 

înmormântarea lui Corneliu Coposu), 

precum şi, în fascimil, 4 fişe matricole 

penale (cu tot cu amprente digitale). 

Fişele erau nominale şi au aparţinut 

autorului, lui alexandru Popp, Vasile 

Hodorog şi lui Corneliu Coposu. 

Pentru cei care nu au trăit – sau nu 

au citit cu maximă empatie scrieri despre 

detenţia din deceniile roşii – este de 

neimaginat cum se putea glumi pe 

seama celor 47-48 de kg („dacă naveam 

pielea, pierdeam oasele”) sau 

cum a sparge piatră ori a descărca 

vagoane erau vizate – paradoxal – ca 

fiind munci ceva mai uşoare („unii 

cădeau cu roaba. alţii stăteau, nu 

puteau să care... n-aveau ce să le facă. 

Doar că nu le dădea mâncare îndeajuns... 

După o vreme i-au trecut la alte 

munci, mai uşoare: spart piatră, descărcat 

vagoane... De ce erau mai uşoare? 

aveai piatra, ciocanul şi dă-i! Iar când 

descărcai vagoane, ridicai obloanele şi 

conţinutul curgea. Dădeai cu lopata ca 

să faci loc să curgă... Ce rămânea, descărcai. 

Pe când la roabă trebuia să sapi, 

să încarci, să descarci, să împingi roaba 

la deal, să faci echili bristică... Mai ales, 

cum spuneam, dacă aveai de cărat 

nămol...”). 

Cum se fabrică o emoţie, de alex 

Ştefănescu, colecţia Ediţii definitive, 

Editura Ideea Europeană, 2010, 140 

pagini. 

alex Ştefănescu reia, după un sfert 

de secol de la publicarea volumului 

Dialog în bibliotecă (Editura 

Eminescu, 1984), cartografierea drumului 

în două sensuri între autor şi citi- 


tor, sabotând/ocolind, cu farmec, umor 

şi ingeniozitate – era să scriu ingenuitate! 

–, regulile receptării (pe stoc) ale 

unui text literar. „nimeni, nici autorii 

de manuale şcolare, nu explică eventualilor 

cititori de azi cum anume să se 

apropie de un text literar sau din ce 

unghi să-l privească. toate studiile sunt 

pentru iniţiaţi. toate sar peste etapa iniţierii. 

Se fac consideraţii savante despre 

universul unei opere literare, despre sistemul 

ei de simboluri, despre apartenenţa 

la un curent literar sau la altul, dar 

nu se explică deloc cum anume funcţionează 

mecanismul de producere a emoţiei 

estetice. (...) Limba literaturii tinde 

să devină o limbă moartă, ca greaca 

veche sau latina. în prezent, nu numai 

că nu se mai citeşte literatură, dar 

aproape nimeni nu mai înţelege literatura”, 

spune autorul. 

Petru Poantă descoperă notele definitorii 

ale demersului prin care alex 

Ştefănescu urmăreşte să înlăture opacitatea 

unor cărţi care – potenţate prin 

receptarea cuvenită – ar străluci fără 

cosmetizări savante: „Limbajul este 

dezabstractizat, fără a-şi pierde însă 

competenţa şi precizia conceptuală; 

expresia critică, mereu dezinvoltă şi de 

multe ori memorabilă, are o anumită 

materialitate fragedă, fiind astfel uşor 

de receptat; plăcerea lecturii şi a scrisului, 

aproape palpabilă, devine contaminantă 

şi îmbie la reverii hedoniste; în 

sfârşit, discursul e împănat de comparaţii 

sugestive şi cu atât mai şocante, cu 

cât nu se produc în spaţiul livrescului, 

ci al experienţei comune, conţinând şi o 

infuzie de umor graţios care întreţine 

comuniunea afectivă cu cititorul.”

188 

: până mereu, de Gabriel Daliş, 

Editura Charmides, 2010, 104 pagini. 

Când cartea se scrie – ori se imaginează 

a fi scrisă – prin autor, nu de către 

autor, sursa este undeva (evident) 

ascunsă, ocultată, iar către cititori răzbat 

doar spusele acesteia, având ca 

marcă acele semne de punctuaţie pe 

care Gabriel Daliş le-a pus, spre luareaminte, 

chiar în titlul acestui volum. 

Precum şi – fără excepţie – ca indicator 

al începutului oricărui poem. Şi vorbim 

aici atât de poeme inedite (mai noi, probabil), 

cât şi de cele din varii ani, în 

ordine inversă faţă de cronologia apariţiilor 

volumelor: Copacul fără urmaş 

(2005), Chip Împreună (1999), Întoarcerea 

acasă (1998), Semnale de sâmbătă 

(1998). 

Volumul cel mai recent, cel din 

2005, cu grupajul „cabluri”, pare a avea 

destul de mult de-a face cu „marşul 

luminoşilor” al lui adrian urmanov 

(idem refuzul, clar şi răspicat, plasat de 

Gabriel Daliş la începutul cărţii – 

„apropie-te, vezi, nu sunt din carne”) 

sau cu reţeaua lui andrei Peniuc. Şi aici 

semnele de punctuaţie se suprapun, 

după cum urmează: „: sunt memoria 

unui demult dispărut,/ deşi mă simt fără 

corp/ devin atât de amplu încât uit de 

mine.// să mai cred în frumuseţea care 

nu întristează?// spune să mor copil,/ cu 

ochii şi oasele cutreierate./ primul tremur 

apără,/ prima îmbrăţişare stinge.” 

EUGENIA ŢARăLUNGă 


revista revistelor 

rOMânIa LItErară 9 /2011. 

Săptămânal, din 4 martie. nicolae 

Manolescu, exemplar, semnează un 

editorial intitulat „un dosar de 

Securitate şi învăţăturile lui” pe seama 

documentelor „Din dosarul de 

Securitate al lui Ioan Groşan”, partea I, 

publicate începând cu acest număr de 

România literară: la aflarea ştirii că 

Ioan Groşan a turnat, «consternarea din 

prima clipă a făcut repede loc unei atitudini 

binevoitoare faţă de Groşan, 

deplâns ca o victimă. Ideea era că un 

mare scriitor nu merită un asemenea 

tratament. „Înţelegerea” aceasta, 

nearătată altora mai înainte, le-ar face 

cinste apărătorilor lui Groşan, dacă nu 

s-ar fi opus datele din dosar... Citind 

dosarul primit de la CNSAS, mi-am dat 

seama că Groşan ne-a indus în eroare 

şi că lucrurile stăteau în realitate mult 

mai rău. În loc să-şi asume răspunderea 

colaborării cu Securitatea, a mizat 

pe o eventuală, deşi improbabilă, menţinere 

a noastră în ignoranţă. Nu ca 

să-l pedepsim publicăm dosarul, ci 

pentru a spulbera orice urmă din încrederea 

pe care, naivii de noi, i-am arătat-o... 

vinovăţia lui e indubitabilă... 

Securitatea l-a recrutat pe Groşan de 

două ori (prima oară a semnat angajamentul 

de rigoare). O dată în 1974, a 

doua oară în 1989. Nume de cod au fost 

Radu Greceanu, respectiv Gavrilă»... 

n. Manolescu insistă: „Scos din evidenţă, 

prima oară, în 1978, Ioan 

Groşan n-a stat degeaba în cei patru 

ani, producând note informative pe 

bandă rulantă, ce e drept, neplătite, iar 

a doua oară, ţineţi-vă bine!, în 1989,

luna neprecizată, interval în care a fost 

expediat în Germania şi în Franţa ca să 

culeagă informaţii despre emigraţie. 

S-a întors la timp, cât să apuce să i le 

comunice comanditarului, înainte de a 

începe revoluţia. Ceea ce atrage dureros 

atenţia în aceste note informative 

este conştiinciozitatea cu care sunt 

redactate, nefiind omise amănunte, pe 

cât de derizorii, pe atât de compromiţătoare 

pentru cei la care se referă”... Pe 

aceeaşi pagină, Gabriel Chifu, director 

adjunct: „românii la anul 2011 ca şi la 

anul 1935?”, citând din Mircea Eliade 

(„Proverbul va ajunge stăpânul nostru; 

şi aşa după cum, cu sau fără dreptate, se 

spune despre bulgari că sunt proşti, despre 

polonezi că sunt îngâmfaţi şi despre 

spanioli că sunt grozavi în dragoste – 

tot aşa se va spune şi despre români că 

sunt hoţi”), se întreabă: „Totuşi: care 

sunt vectorii românităţii noastre, care 

sunt resursele noastre regeneratoare şi 

de triumf în istorie? Şi prin ce valori 

fundamentale ne putem câştiga un loc 

onorabil în lume?”. Mai contează? 

Dacă din 1935 până azi s-a spus despre 

români că sunt hoţi şi „eternitatea 

româniei” n-a fost tulburată... Mircea 

Mihăieş: „Când dadaiştii joacă şah” 

(„avangarda artistică – chiar şi în 

absenţa unor valori estetice, fie şi de 

nivel onorabil – se dovedeşte adeseori 

a fi braţul înarmat al avangardei revoluţionare”). 

La mijlocul revistei, interviu 

cu „prof. univ. dr. doc. tatiana 

Slama-Cazacu”, intitulat „O viaţă mai 

puţin cunoscută” („Mi-am luat două 

licenţe: în 1942 Filologie Modernă – 

Italiană, Istoria artei, Engleză... şi, în 

1943, Filozofie Psihologie, Pedagogie, 

Estetică”): «Toţi provenim din „ceva”, 


şi nu atât din „gene”, cât din ce ni se dă 

(desigur, şi din ce selectăm, reţinem)». 

FaMILIa 1 / 2011. Gheorghe 

Grigurcu, la rubrica sa: «Augustin 

Buzura face parte din falanga ex-disidenţilor 

(Mihai Botez, Andrei Pleşu, 

Virgil Tănase etc.) pe care regimul conservator, 

instaurat pe urmele răsturnării 

din decembrie, i-a folosit cu schepsis, 

cam în felul în care oficialitatea 

comunistă s-a slujit de propagandiştii 

săi „rafinaţi”, în epoca dejistă G. 

Călinescu, M. Ralea, Petru Dumitriu, 

iar în epoca ceauşistă Alexandru 

Ivasiuc, Virgil Cândea, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, 

Alexandru Balaci, Dan 

Hăulică (ultimul recent laureat al premiului 

României Mari, aşa, ca să nu se 

uite un anumit gen de merite!). Istoria 

se repetă. Era şi este nevoie de „specialişti”, 

de „feţe subţiri”, de „pene fine” 

care să dea lustru imposturii, s-o facă, 

pe cât cu putinţă, mai atractivă – şi de 

unde să fie procuraţi atari disponibili 

dacă nu din zona „luminoasă” pe care 

au reprezentat-o până la un punct, cu 

ale cărei însemne trec fraudulos în 

umbra pe care speră a o orna cu ele?» 

în următoarele pagini ale Familei, al. 

Cistelecan îi face un „portret în cărbune” 

lui Gh. Grigurcu: «Poet în primul 

rând (cel puţin cronologic), Gheorghe 

Grigurcu s-a dedicat, ca exeget, exclusiv 

criticii de poezie şi criticii „criticii”. 

Abia după 1990 a adăugat acestor 

linii de interes şi devoţiune o componentă 

civică, intervenind tranşant în 

dezbaterile actualităţii postcomuniste 

şi întreţinând, pe baza unui moralism 

acut, un spirit polemic rezolut, cu intervenţii 

bătăioase şi radicale în toate

190 

punctele dezbaterilor, culturale şi nu 

doar (reevaluarea critică a literaturii, 

colaboraţionismul, rezistenţa prin cultură, 

est-etica, lustraţia etc.)». Marius 

Miheţ: „anul literar 2010. Mai mult 

decât ne-am fi aşteptat...?”. Proză 

Daniel Vighi. Poeme aurel Pantea, Ştefan 

Manasia. rubrici al. Vlad, Vasile 

Dan, alex Ştefănescu. 

COnVOrbIrI LItErarE 1 / 

2011. redactorul-şef Cassian Maria 

Spiridon merge pe mâna publicistului 

Mihai Eminescu, să atragă atenţia că nu 

s-a schimbat mai nimic în bine în 

românia „profundă” (în „Eminescu şi 

politica guvernului”): „Actualitatea 

observaţiilor publicistului de la timpul 

nu sunt un merit al poetului, ci o tristă 

dovadă a neîmplinirii noastre”. O fi 

ceva ciclic să conştientizăm neschimbarea. 

Se potrivesc vremurile din secolul 

al XIX-lea cu cele de azi chiar într-atât? 

«Până şi pe plan extern este aproape 

identică celei în care am trecut în zilele 

din urmă cu privire la atitudinea glacială 

în ce priveşte admiterea noastră în 

spaţiul Schengen: „La Paris, unde a 

mers mai întâi, trimisul român a fost 

întâmpinat cu mare răceală; n-a putut 

avea întrevedere diplomatică în regulă 

şi a trebuit astfel să se mulţumească cu 

o simplă întâlnire cu un impiegat superior 

de la Externele franceze. Acesta se 

zice că ar fi făcut d-lui Brătianu o critică 

foarte aspră asupra politicii noastre 

exterioare”»... Suntem în 1880. toate 

comparaţiile rezistă, ce a fost atunci, e 

repetat azi: şi corupţia, şi „Să trăiţi 

bine!”, şi antiparlamentarismul şi compromiterea 

opoziţiei, şi îndatorarea ţării 

sau „discordia în naţiune”. Per total, 


scrie Eminescu: „De-ar veni asupra 

noastră numai ceea ce-i scris prin fatalitate 

n-ar fi nimic; am sta sau am 

cădea cu credinţa în suflet şi din cenuşa 

noastră ar răsări viitorul. Dar nici 

asta nu ne e dat, căci fatalitatea e între 

noi înşine, e în acei oameni care au 

izbutit a constitui din gunoaiele societăţii 

române un partid politic şi o putere 

în stat, care au izbutit a băga veninul 

discordiei în naţiune tocmai în momentul 

în care ea ar avea mai multă nevoie 

de trezvie şi de unire, de claritate în 

conducere şi de caractere nestrămutate”. 

în alte pagini: Virgil nemoianu 

(„Filozofia culturii în epoca contemporană”), 

Irina Mavrodin („Literatură şi 

funcţie cognitivă”), basarab nicolescu 

(„întrebări esenţiale despre univers”), 

n. Stroescu Stînişoară („Este chiar totul 

de vânzare?”), al. Zub („regim politic 

şi constituţionalism în dezbatere”), 

Mircea a. Diaconu („Despre noroc, cu 

I.L. Caragiale”), Daniel Cristea Enache 

(„revizuiri”), nicolae Oprea 

(„Simbolul lupului peste veacuri”). 

GânD rOMânESC 2 / 2011. 

revistă lunară, format carte, apare de 

cinci ani la alba Iulia, director general 

Virgil Şerbu Cisteianu, director Mircea 

Popa, redactor-şef Gligor Haşa. 

Interviu cu andrei Codrescu (ajuns la 

65 de ani, retras la o cabană în munţi, în 

Sua, unde sculptează în lemn). 

„Trăiesc la ţară, fiindcă pot în fine sămi 

permit libertatea aerului proaspăt şi 

hoinăria pe care am râvnit-o toată 

viaţa... Bătrânii, din nefericire, sunt în 

majoritate nişte prizonieri ai azilurilor 

din oraşe, exploataţi de doctori şi prea 

abrutizaţi de muncă încât să mai apre-

cieze frumosul... Eu mă consider scriitor 

plămădit de părţi româneşti, americane, 

franceze, spaniole, engleze: un 

scriitor nu aparţine unei literaturi, o 

literatură aparţine scriitorului. Ce mă 

consideră criticii e treaba lor. Tinerii 

mă citesc pentru că le place ceea ce 

găsesc în cărţile mele, nu pentru că-s 

român sau patagonez. Digitalismul şi 

textualismul sunt căi noi de înţelegere a 

lumii... La Alba Iulia mi-am petrecut, în 

copilărie, verile la bunica şi unchiul 

meu. Am învăţat să sucesc gâtul unei 

găini de la bunica şi şah de la unchiul. 

Verişoara mea mi-a arătat „chestia” ei 

la nouă ani şi eu i-am arătat-o pe a 

mea: niciuna nu avea păr”... Mircea 

Popa despre Dumitru Micu: «Lucrând 

din 1956 la Universitatea din Bucureşti 

şi predând cursuri de literatură română 

mai mult de cincizeci de ani, D. Micu sa 

aflat încă din epoca proletcultismului 

în plin proces de trăire pe viu a fenomenului 

literar, în care a fost implicat în 

mod direct, fie ca redactor la 

„Scânteia”, fie ca profesor la Şcoala de 

literatură... El însuşi a fost, într-o oarecare 

măsură, alături de Ov. S. 

Crohmălnicenu, Ion Vitner sau Paul 

Georgescu, un „îndrumător” al vieţii 

literare contemporane şi poziţia şi 

punctul de vedere exprimat de el au 

cântărit greu în confruntările de idei 

ale vremii» – dar s-a uitat. apoi, Paul 

Goma – fragmente de Jurnal 2008. 

Interviu cu Ion Cristofor. 

arGEŞ 2 / 2011. Magda ursache 

despre Vasile andru: «Om sporit, adică 

îmbunătăţit, îmbogăţit, cum o dovedesc 

atât romanele, cât şi exerciţiile sale 

eseistice, Vasile Andru trece silenţios, 


surâzând (Surâd, deci exist, Ed. 

Paralela 45, 2010, colecţia Sapientia) 

de la icoană la masa de scris, de la 

rugăciunea inimii la „respiraţia inimii” 

– scrisul. Mi-l închipui în două 

ipostaze: rugându-se miezonoptic şi 

scriind, ca un alt fel de rugăciune, 

dimineaţa devreme. Ştie că Dumnezeu e 

şi-n viaţă, e şi-n moarte, oriunde: pe 

malul Sucevei sau pe ţărmul 

Pacificului, la tropice, ca şi în Muşeniţa 

(altă pronunţie pentru Muceniţa) 

Siretului, de unde se trage. Rezistă la 

ispita planetei, a locului numit, în 

maori, AOTEAROA (Noua Zeelandă), 

melodios ca o femeie. Acolo şi-a dorit 

„rămânere definitivă”. N-a rămas: „ca 

scriitor, lucrez în voie şi coerent numai 

la Bucureşti”, cum (se) mărturiseşte, 

calm, cald, cititorilor săi. S-a întors 

maiştiutor, în strada Căpitan 

Anghelache, bloc M-25: „Sunt un episod 

(românesc) din dorul materiei de a 

se povesti pe sine». în altă pagină, Luca 

Piţu: „ţinându-i hangu lui Vasile 

andru”. Semnează în acest număr Şerban 

Foarţă, nicolae Oprea, Dumitru 

ungureanu, Mihail Vakulovski, Gh. 

Izbăşescu, aurel Sibiceanu, Dumitru 

augustin Doman, Mircea bârsilă, 

Marin Ioniţă, Leo butnaru, Ştefan Ion 

Ghilimescu, Ştefan Cazimir, Mariana 

Şenilă-Vasiliu. 

DILEMatECa 2 / 2011. Gabriela 

adameşteanu răspunde întrebării 

Laviniei bălulescu: „în ce fel v-a afectat 

cariera, viaţa, toată discuţia cu dosarul 

de la CnSaS cum că aţi fi fost sursă 

a DIE?”: „ – Nu m-a afectat şi nici cei 

care mă cunosc nu s-au îndoit de mine. 

Nu am fost colaborator al Securităţii şi

192 

nu se va găsi niciodată vreo delaţiune 

semnată de mine. Nu numai că nu am 

făcut vreodată aşa ceva, dar nici cu ofiţerul 

de Securitate care a încercat să 

mă racoleze nu am stat de vorbă decât 

ca să refuz... La începutul acestui an 

am primit decizia CNSAS că nu am fost 

colaborator al Securităţii, că nu s-a 

găsit nimic ca să probeze că aş fi fost 

sursă DIE. Zvonul încă a mai continuat, 

o vreme, fără probe, prin titrări 

incorecte în presă, prin insinuări pe 

bloguri, pentru că există o tendinţă permanentă 

de a arunca cu noroi în personalităţile 

culturale”. La „dosarul revistei”: 

„Ce gust au cărţile”, de alexandru 

Ofrim. La „Povestiri pe temă dată – 

aventura vieţii mele”: radu Cosaşu cu 

„Pariscidul”. 

LItErE 1 / 2011. tudor Cristea, 

redactorul-şef: «Că în România se dau, 

de 21 de ani, ordonanţe şi legi anapoda 

şi că unele dintre ele multă lume nu ţine 

cont, a devenit ceva obişnuit. Deşi fenomenul 

creează confuzie, încurcături şi 

harababură. Dar nici harababura nu 

mai miră pe nimeni. Una dintre cele 

mai vechi decizii care nu se respectă 

este cea a Academiei Române privind 

scrierea cu â în interiorul cuvintelor. 

Este inutil să mai discutăm (in)justeţea 

unei atari norme, să ironizăm contextul 

care a determinat-o ori iluziile pe care 

le-au făcut votanţii ridicând mâna într-o 

„deplină unanimitate”, cu gândul 

că din acel moment europenii îşi vor da 

seama că noi „de la Râm ne tragem”. 

Dar toate astea, coroborate cu haosul 

nostru cotidian, au determinat românii 

să scrie cum îi taie capul». Semnează şi 

în acest număr tripleta al. George („un 


singur drum spre adevăr”, drum discutabil) 

– Mircea Horia Simionescu 

(„Cum a căzut patul şi alte întâmplări 

licenţioase”) – barbu Cioculescu 

(„Paula, pianul, pendula”). apoi, Mihai 

Cimpoi, Dumitru ungureanu, Liviu 

Grăsoiu. 

nOrD LItErar 1 / 2011. Daniela 

Sitar-tăut, „Vocaţia trădării: de la 

hiclenie la delaţiune” – glosează pe 

marginea unei Istorii a trădării la 

români, o carte de 800 de pagini semnată 

de Mircea bălan: «informaţiile din 

cele două volume acreditează ideea că 

neamul nostru ar fi un mercenar al trădărilor, 

că pâra, disimularea, perfidia 

constituie nu numai tare genetice, ci şi 

altoiuri succesive, datorate contaminării 

şi încrucişării cu popoarele cu care 

am venit în contact. Involuntară sau 

premeditată, generată de un temperament 

coleric sau doar plăcere a denigrării, 

a săpării celuilalt, camuflată de 

mantia bunelor intenţii, necesitate a 

salvării la un moment dat, ea nu poate 

fi abstrasă eticului. Mai mult, aceasta 

poate fi percepută ca o maladie incurabilă, 

prima trădare antrenând-o pe 

următoarea, într-un lanţ infinitival ce 

nu mai poate fi sistat. Trădătorul e „un 

mutilat sufleteşte” şi încearcă să-şi 

motiveze, pueril şi fantast, demersul 

denigrator, fără a avea vreun sentiment 

de culpă». Poeme de Vasile Igna. 

LIVIU IOAN STOICIU

Varianta PDF - Viaţa Românească

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?