STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE „CAROL I” 

STABILITATE ŞI SECURITATE 

REGIONALĂ 

SESIUNE ANUALĂ DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE 

CU PARTICIPARE INTERNAŢIONALĂ 

- 09-10 APRILIE 2009, BUCUREŞTI - 

SECŢIUNEA 1: SECURITATE ŞI APĂRARE 

Vol. 2 

Modul 3 - „Criză – conflictualitate - efecte” 

Modul 4 - „Mutaţii geostrategice” 

Coordonator 

dr. Constantin MOŞTOFLEI 

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE „CAROL I” 

BUCUREŞTI, 2009

Moderatori: 

CS I dr. Nicolae DOLGHIN 

Gl. bg. prof. univ. dr. Visarion NEAGOE 

CS III dr. Alexandra SARCINSCHI 

Gl. bg. (r.) prof. univ. dr. Constantin-Gheorghe BALABAN 

Comitet ştiinţific: 

CS I dr. Grigore ALEXANDRESCU 

CS I dr. Nicolae DOLGHIN 

Secretar ştiinţific: 

CS Vasile POPA 

Coperta:Elena PLEŞANU 

COPYRIGHT: Sunt autorizate orice reproduceri, fără perceperea taxelor 

aferente, cu condiţia precizării sursei 

• Responsabilitatea privind conţinutul revine în totalitate autorilor. 

ISBN 978-973-663-718-6 (general) 

ISBN 978-973-663-721-6 (vol. 2) 

2

CUPRINS 

MODULUL III ‐ „CRIZĂ – CONFLICTUALITATE ‐ EFECTE” 

PARTICIPAREA FORȚEI DE JANDARMERIE ÎN MISIUNI MULTINAȚIONALE 

DR. COSTICĂ SILION..............................................................................................................................9 

REFLECTAREA SECURITĂȚII UMANE ASUPRA POLITICILOR DE SECURITATE 

DR. MIHAI NEAG ................................................................................................................................17 

SIMETRIE ŞI ASIMETRIE ÎN CONFLICTELE MILITARE CONTEMPORANE 

ION IOFCIU........................................................................................................................................24 

RĂZBOAIELE ENERGETICE ALE SECOLULUI XXI 

DR. ANDRIY VOLOŞIN .........................................................................................................................32 

EFECTELE CRIZEI FINANCIARE ACTUALE ASUPRA SECURITĂȚII NAȚIONALE 

MARIN‐CLAUDIU BIBIRIȚĂ .................................................................................................................42 

CONFLICTUL ISRAEL‐PALESTINA ‐ DE LA ACȚIUNI TERORISTE LA RĂZBOI 

TEODOR POPA....................................................................................................................................48 

MODELUL ECONOMIC AL TERORII: FINANȚAREA ORGANIZAȚIILOR TERORISTE 

GEORGE PAUL ALBU........................................................................................................................... 57 

PRODUSUL DE INTELLIGENCE – COLECTARE, ANALIZĂ, DECIZIE 

IONEL CLAUDIU PASĂRE.....................................................................................................................66 

PRINCIPALELE TENDINȚE DE EVOLUȚIE ALE FENOMENULUI TERORIST LA ÎNCEPUTUL 

SECOLULUI AL XXI‐LEA 

PAUL TUDORACHE 

RADU ADRIAN MANDACHE ...............................................................................................................72 

IMPLICAȚIILE NOII REVOLUȚII ÎN AFACERILE MILITARE ÎN ARMATĂ 

PAUL TUDORACHE 

RADU ADRIAN MANDACHE ...............................................................................................................84 

CRIZE ŞI CONFLICTE ÎN INTERIORUL RELIGIEI ISLAMICE 

ISABELA ANCUȚ .................................................................................................................................96 

RECRUDESCENȚA FENOMENULUI TERORIST – CAUZE ŞI FACTORI DE INFLUENȚĂ 

CE DETERMINĂ GENERAREA ŞI DEZVOLTAREA FENOMENULUI 

ILIE PENTILESCU ..............................................................................................................................102 

INDICELE DE RISC PENTRU ȚĂRILE DIN REGIUNEA ASIA‐PACIFIC – AMENINȚĂRI SIMETRICE 

ŞI ASIMETRICE – 

MARINA MUSCAN ............................................................................................................................112 

IMPLICAȚII STRATEGICE ALE RĂZBOIULUI DIN FÂŞIA GAZA 

CRISTINA MARIA BANCIU ................................................................................................................120 

„BOMBA METEO” ‐ IPOTEZE ŞI EXPLICAȚII 

MIRCEA‐JAN STOEAN .......................................................................................................................123 

TENDINȚE ŞI PREVIZIUNI PRIVIND TERORISMUL 

LAURENȚIU‐LIVIU DUMITRU ............................................................................................................147 

ROLUL UNIUNII EUROPENE ÎN RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA TERORISMULUI 

LAURENȚIU‐LIVIU DUMITRU ............................................................................................................151 

RELAȚIILE UNIUNII EUROPENE CU STATELE ASIATICE, INCLUSIV JAPONIA 

DR. CĂTĂLIN ANDRUŞ 

DIANA TACHE ...................................................................................................................................166 

RELAȚIILE UNIUNII EUROPENE CU STATELE DIN CAUCAZUL DE SUD 

DR. CĂTĂLIN ANDRUŞ ......................................................................................................................173 

3

RISCURI ASIMETRICE LA ADRESA SECURITĂȚII 

GEORGIANA CSERI............................................................................................................................180 

SCENARII ÎN ELABORAREA STUDIILOR DE SECURITATE 

ALEXANDRU TATU............................................................................................................................186 

IMPACTUL GLOBALIZĂRII ASUPRA SECURITĂȚII NAȚIONALE A ROMÂNIEI 

ALEXANDRU TATU............................................................................................................................195 

STABILITATEA REGIONALĂ ŞI CONFLICTELE ÎNGHEȚATE. PROCESUL DE NEGOCIERE 

ÎN DOSARUL TRANSNISTREAN 

ROXANA TUDORANCEA...................................................................................................................204 

CONFLICTUL RUSO‐GEORGIAN – IMPLICAȚII MILITARE ŞI DE INTELLIGENCE 

CRISTIAN NIȚĂ..................................................................................................................................214 

MODULUL IV ‐ „MUTAȚII GEOSTRATEGICE” 

BIOCARBURANȚII – ENERGIE ALTERNATIVĂ SAU AMENINȚARE A SECURITĂȚII 

CRISTINA TEODORESCU...................................................................................................................229 

REPARTIȚIA GEOGRAFICĂ A RESURSELOR ENERGETICE ALTERNATIVE ÎN ZONA MĂRII 

NEGRE ŞI IMPACTUL SĂU ASUPRA SECURITĂȚII REGIONALE 

CRISTINA TEODORESCU...................................................................................................................237 

POSIBILE EVOLUȚII ÎN DOMENIUL OPERAȚIILOR NATO 

DR. MIHAI NEAG 

LUCIAN ISPAS ...................................................................................................................................245 

RISCURI ŞI VULNERABILITĂȚI LA ADRESA SECURITĂȚII UMANE ÎN CONTEXTUL 

CRIZEI ECONOMICO‐FINANCIARE 

LUCIAN ISPAS ...................................................................................................................................254 

SUVERANITATE VERSUS CONFLICT ÎN POLITICA EUROPEANĂ DE VECINĂTATE CU GEORGIA 

CIPRIAN POPESCU ............................................................................................................................265 

ACTUALITATEA AMENINȚĂRII IRANULUI LA ADRESA SISTEMULUI INTERNAȚIONAL 

DE SECURITATE 

CIPRIAN IGNAT ............................................................................................................................... 280 

INFLUENȚA MEDIULUI INTERNAȚIONAL ASUPRA CONFIGURĂRII NOILOR TIPURI DE 

RĂZBOI. EFECTE PENTRU STATELE „NOII EUROPE” 

ALFRED VASILESCU..........................................................................................................................288 

AGRESIUNEA INFORMAȚIONALĂ – ARMĂ A CONFLICTELOR MODERNE 

IOAN MAMAISCHE ...........................................................................................................................299 

11 SEPTEMBRIE ‐ DE LA CAUZE LA EFECTE 

INA RALUCA TOMESCU ....................................................................................................................309 

IMPACTUL DE SECURITATE AL NOULUI DIALOG UNIUNEA EUROPEANĂ‐RUSIA 

DR. CONSTANTIN‐GHEORGHE BALABAN .........................................................................................316 

FENOMENUL GLOBALIZĂRII ÎN DOMENIUL MILITAR – CÂT DE LUNG E DRUMUL 

ŞI UNDE AM AJUNS? 

DR. GHEORGHE NICOLAESCU...........................................................................................................321 

IMPORTANȚA EVENIMENTELOR STRATEGICE ÎN DINAMICA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE 

IONEL GOIAN....................................................................................................................................327 

NOUA STRUCTURĂ DE PUTERE A LUMII 

ANTONEL LUNGU .............................................................................................................................338 

RĂZBOIUL ŞI GEOPOLITICA LUMII ÎN SECOLUL XXI 

DUMITRU PANĂ ............................................................................................................................... 352 

4

CONSIDERAȚII PRIVIND INFLUENȚA CRIZEI FINANCIARE ASUPRA DEZVOLTĂRII ECONOMICE 

ŞI SECURITĂȚII MONDIALE 

NICUŞOR MOLDOVAN 

AMELIA‐MARIANA MOLDOVAN.......................................................................................................360 

PROVOCĂRI ŞI POSIBILE SOLUȚII PENTRU ADMINISTRAȚIA AMERICANĂ 

DR. MIHAI ŞERBAN...........................................................................................................................373 

BALANȚA PUTERII ÎN EUROPA – SECOLELE XVI‐XX 

DR. MIHAI VELEA..............................................................................................................................378 

ELEMENTELE DE VALOARE STRATEGICĂ A COMPLEXULUI FLUVIO‐MARITIM EUROPEAN 

MAREA NORDULUI‐RIN‐MAIN‐ DUNĂRE‐MAREA NEAGRĂ 

IULIAN LĂZĂRESCU.......................................................................................................................... 395 

POLITIZAREA RELIGIEI ISLAMICE 

ISABELA ANCUȚ................................................................................................................................402 

O ANALIZĂ A PRINCIPALELOR SISTEME PENTRU TRANSPORTUL RESURSELOR ENERGETICE 

DR. MIHAI ŞERBAN...........................................................................................................................415 

INDEX DE AUTORI............................................................................................................ 422 

5

6

CRIZĂ – 

CONFLICTUALITATE - 

EFECTE 

7

8

PARTICIPAREA FORŢEI DE JANDARMERIE 

ÎN MISIUNI MULTINAŢIONALE 

Dr. Costică SILION * 

It is beneficial to study national security from the perspective of globalization and 

integration, because the structure offers a strategy of answers which, from causes of generalized 

crisis, can reduce uncertainty. Since there is a determination of global and regional security, with 

the opening dynamic of states outwards and increase international cooperation and working 

together in the field, multiple efforts of the international community is required directed towards 

peace, security and stability of regions around the world. At the beginning of the millennium, the 

world has entered a new phase of its evolution, marked by confrontation and coexistence of positive 

trends in other major generating risks, threats and dangers. Old world order based on a bipolar 

logic - characterized by rivalry and mutual annihilation capacity of blocks of countries - has 

disappeared, and the transition postbipolar has been completed, while construction of germs of a 

new global security architecture plays an increasingly important concern within the international 

community. 

Este benefică studierea securităţii naţionale din perspectiva globalizării şi integrării, pentru 

că oferă posibilitatea structurării unei strategii de răspuns, care, pornind de la cauzele crizei 

generalizate, să reducă insecuritatea statelor. Întrucât există o determinare globală şi regională a 

securităţii naţionale, concomitent cu procesul de deschidere dinamică a statelor spre exterior şi de 

sporire a conlucrării şi cooperării internaţionale în domeniu, eforturile multiple ale comunităţii 

internaţionale se cer îndreptate spre pacea, securitatea şi stabilitatea regiunilor şi ale lumii. La 

început de mileniu, lumea a intrat într-o nouă fază a evoluţiei sale, marcată de coexistenţa şi 

confruntarea unor tendinţe pozitive majore cu altele care generează riscuri, ameninţări şi pericole. 

Vechea ordine mondială, bazată pe o logică bipolară – caracterizată de rivalitate şi capacitatea de 

anihilare reciprocă a unor blocuri de state – a dispărut, iar tranziţia postbipolară s-a încheiat, în 

timp ce germenii construcţiei unei noi arhitecturi globale de securitate ocupă un loc tot mai 

important în cadrul preocupării comunităţii internaţionale. 

Noile relaţii ale vieţii internaţionale şi interne, derivate din mutaţiile structurale 

ale mediului politic, militar, economic, cultural, social şi ecologic, situaţiile create în 

plan strategic care au avut loc la nivel mondial, continental, regional şi naţional 

solicită măsuri imediate de cunoaştere a ameninţărilor, tensiunilor şi crizelor care pot 

afecta securitatea. Este evidentă menţinerea unor riscuri la adresa securităţii statelor 

datorate unui complex de factori şi, în special, reactivării unor focare de conflicte, a 

unor factori de risc de tip nemilitar şi neconvenţional, dar care au un potenţial mare de 

pericol pentru securitatea locală, regională şi globală. 

Odată cu începutul secolului XXI, prevenirea conflictelor şi asigurarea păcii 

mondiale au fost şi continuă să rămână priorităţile forumurilor Organizaţiei Naţiunilor 

Unite, ale Grupului G-8, ale Uniunii Europene sau ale Organizaţiei pentru Securitate 

şi Cooperare în Europa (OSCE). În contextul actual este tot mai evident faptul că 

interesele şi obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare 

internaţională, care să se manifeste nu numai în situaţii limită, precum cele create în 

* General, conf. univ. dr. – Inspectoratul General al Jandarmeriei Române; Inspectorul 

General al Jandarmeriei Române 

9

urma atacurilor teroriste, ci şi în modul de desfăşurare curentă a relaţiilor economice, 

sociale şi financiare. 

Statutul de membru al NATO, prezenţa Jandarmeriei Române pe scena 

actorilor internaţionali în asigurarea securităţii, acceptarea acesteia în rândul Forţei de 

Jandarmerie Europene, oferă României o nouă poziţie în cadrul concertului european, 

consolidată prin potenţialul său politic, economic şi militar. 

1. Locul şi rolul jandarmeriei române în cadrul forţelor de ordine publică 

ale Uniunii Europene 

Arhitectura europeană de securitate de astăzi se prefigurează a fi alcătuită dintro 

reţea de instituţii ce se completează şi se sprijină reciproc prin ONU, OSCE, UE şi 

NATO. Aceasta deoarece menţinerea stabilităţii şi echilibrului internaţional prin 

promovarea păcii este o aspiraţie legitimă a umanităţii, existând voinţa internaţională 

de a salvgarda pacea în lume. 

Fără îndoială, Politica Europeană de Securitate şi Apărare a cunoscut în ultimii 

ani o evoluţie rapidă, favorizată de emergenţa unui consens politic cu privire la 

necesitatea conturării unei dimensiuni proprii de securitate şi apărare la nivelul 

Uniunii Europene. Lansată cu prilejul Consiliului European de la Helsinki (decembrie 

1999), Politica Europeană de Securitate şi Apărare a reuşit să se impună într-un 

interval relativ limitat de timp ca una dintre dimensiunile importante ale Uniunii şi, în 

egală măsură, ca fiind una dintre cele mai dinamice politici ale Uniunii Europene. 

Adoptarea Strategiei de Securitate a Uniunii Europene (decembrie 2003), lansarea 

unui număr impresionant de operaţii militare şi civile sub egida sa (care acoperă, 

practic, o arie geografică extinsă la trei continente – Asia, Europa, Africa) sunt repere 

importante ale unui demers consolidat al Uniunii Europene în asumarea unui rol mult 

mai pronunţat în gestionarea actualului mediu de securitate. 

În ţara noastră participarea efectivelor Ministerului Administraţiei şi Internelor 

în operaţiunile internaţionale este reglementată de prevederile Constituţiei, de legile 

de organizare şi funcţionare şi de ordinele interne. 

La solicitarea ONU, din anul 2002, Jandarmeria Română, a participat la 

acţiunile internaţionale de menţinere a păcii în provincia Kosovo, fiind apreciată de 

reprezentanţii comunităţii locale şi ai instituţiilor internaţionale. 

Şase contingente de jandarmi români au dus la îndeplinire misiuni de 

menţinere a păcii în Kosovo, în perioada 2002-2008. 

Începând din data de 9 decembrie 2008 responsabilităţile UNMIK (United 

Nation Mission in Kosovo) din Kosovo au fost preluate de către oficiali ai noii 

misiuni conduse de Uniunea Europeană – EULEX. 

Reprezentantul Special al UE în Kosovo a declarat faptul că misiunea judiciară 

şi de poliţie a UE va avea nevoie în continuare de sprijinul KFOR pentru a institui 

controlul. Misiunea EULEX în Kosovo se subordonează autorităţilor de la Bruxelles 

şi este diferită faţă de predecesoarea sa, scopul fiind reprezentat de sprijinirea, 

consilierea şi monitorizarea instituţiilor kosovare. 

Forţa de Jandarmerie Europeană a fost constituită începând cu data de 17 

septembrie 2004 prin voinţa comună a cinci state membre ale Uniunii Europene, 

respectiv Spania, Franţa, Italia, Olanda şi Portugalia. Acestea dispun de forţe de 

10

poliţie cu statut militar capabile să execute misiuni de securitate publică şi de poliţie 

judiciară având ca obiective: 

‣ să contribuie la dezvoltarea Politicii Europene de Securitate şi de Apărare prin 

misiuni de substituire şi/sau întărire a forţelor locale de poliţie, inclusiv misiuni 

complete de poliţie judiciară; 

‣ să contribuie prin punerea la dispoziţia Uniunii Europene a unei forţe 

operaţionale în scopul de a conduce toate misiunile de poliţie în timpul 

operaţiilor de gestionare a crizelor (misiuni de tip Petersberg), cu o atenţie 

deosebită acordată misiunilor de substituire; 

‣ să asigure o structură multinaţională pentru operaţiunile Uniunii Europene; 

‣ să participe în domeniul gestionării civile a crizelor, la iniţiativele 

organizaţiilor internaţionale. 

În conformitate cu mandatul fiecărei operaţii, Forţa de Jandarmerie Europeană 

intervine pe un spectru larg de misiuni: 

‣ menţinere şi restabilire a ordinii publice; 

‣ monitorizarea şi consilierea poliţiei locale, inclusiv în activitatea judiciară; 

‣ controlului de trafic ilicit, poliţie de frontieră şi cercetare generală; 

‣ investigaţie judiciară, acoperind sfera depistării de acte de delicvenţă, 

urmărirea infractorilor şi transferul lor sub autorităţile judiciare competente; 

‣ protecţia populaţiei şi a bunurilor; 

‣ pregătirea la standarde internaţionale a ofiţerilor de poliţie; 

‣ pregătirea instructorilor, în special în cadrul programelor de cooperare. 

Organismul politic care ia hotărârile generale de natură politică, elaborează 

directivele şi stabileşte liniile de orientare este Comitetul Interministerial de Rang 

Înalt (CIMIN). 

Alcătuit din reprezentanţii ministerelor responsabile din fiecare ţară, asigură 

coordonarea politico-militară, numeşte comandantul FJE, îi transmite directivele şi îi 

stabileşte condiţiile de întrebuinţare a forţei. 

Forţa de Jandarmerie Europeană are la dispoziţie un Stat Major Multinaţional, 

permanent, suplu şi proiectabil în orice situaţie, constituit dintr-un nucleu 

multinaţional care va putea să fie întărit, în funcţie de cerinţele situaţiei şi cu acordul 

statelor participante. 

Dispunând de cadrul intern necesar (un memorandum al CSAT) România a 

solicitat preşedinţiei portugheze în exerciţiu a CIMIN, obţinerea statutului de membru 

al Forţei de Jandarmerie Europene, confirmându-se, în cadrul Reuniunii din 

Portugalia, că României îi va fi atribuit oficial statutul de Membru al Forţei de 

Jandarmerie Europene. Acest fapt s-a concretizat în decembrie 2008, când România a 

devenit membru cu drepturi depline. 

Jandarmeria Română a participat astfel în calitate de Forţă membră la Exerciţiul 

FJE de stat major EGEX 08, care s-a desfăşurat în perioada septembrie-decembrie 

2008 în Italia şi Portugalia. 

Forţa de Jandarmerie Europeană poate fi desfăşurată, numai la cerere, în 

misiuni care se desfăşoară sub egida sau mandatul organizaţiilor internaţionale ca 

Uniunea Europeană, ONU, OSCE, NATO sau o coaliţie ad-hoc, ori în mod 

independent cu acordul statelor membre. 

11

2. Conţinutul acţiunilor specifice executate de jandarmerie în misiunile 

internaţionale 

Participantă activă la eforturile Comunităţii Internaţionale de gestionare şi 

rezolvare a situaţiilor de criză, România dovedeşte că prin implicare şi sprijin 

comunitar, este un real factor de stabilitate şi securitate. 

Participarea Jandarmeriei la misiunile multinaţionale, bazată pe vasta 

experienţă obţinută şi pe referinţele câştigate prin profesionalism, sporeşte prestigiul 

internaţional al statului român şi îi permite să menţină în priză directă un important 

segment militar, extrem de valoros în economia de forţe la nivel european. 

Operaţiile în sprijinul păcii „sunt acţiuni militare care se desfăşoară în sprijinul 

eforturilor diplomatice, în scopul stabilizării şi menţinerii păcii şi soluţionării politice 

pe termen lung a conflictelor". Acestea acoperă o gamă largă de activităţi, creează şi 

susţin condiţiile necesare pentru ca pacea să prospere. 

Operaţiile în sprijinul păcii (Peace Support Operations - PSO) conţin trei tipuri 

distincte de activităţi: suportul diplomaţiei (construcţia păcii, realizarea păcii şi 

diplomaţia preventivă), menţinerea păcii şi impunerea păcii. 

Caracteristicile acestor operaţii sunt reprezentate de existenţa unui obiectiv 

politic clar şi a unui mandat precis, de acordul guvernului sau al părţilor beligerante 

pentru desfăşurarea operaţiei, de imparţialitatea forţelor participante, de sprijinirea 

procesului politic sau a reglementării paşnice a diferendului. 

Un factor important în PSO îl reprezintă mediul în care se desfăşoară acţiunile. 

Ca şi în război, comandanţii adoptă acele planuri şi întreprind acele acţiuni, care vin 

în sprijinul realizării obiectivelor politice. Prin aplicabilitatea lor asupra întregii game 

de operaţiuni militare, două aspecte sunt importante şi anume: în primul rând, 

personalul militar de la toate nivele trebuie să înţeleagă obiectivele operaţiei şi 

impactul potenţial asupra acestora al unor acţiuni militare neadecvate. În al doilea 

rând, comandanţii trebuie să aibă permanent în vedere schimbările care pot apărea în 

ceea ce priveşte obiectivele, situaţia sau forţele ce ar putea necesita modificarea 

operaţiilor militare. 

Pe timpul desfăşurării operaţiilor de menţinere a păcii, acordurile de încetare a 

focului pot fi încălcate, unele fracţiuni pot opera în afara autorităţii structurilor de 

conducere ale părţilor implicate sau pot apărea noi entităţi politice, care nu au luat 

parte la încheierea acordului de pace iniţial. De aceea, forţa de pace trebuie să fie 

capabilă să facă faţă nivelului de ameninţare din zona sa de acţiune. Comandanţii 

trebuie să fie pregătiţi pentru tranziţia la o operaţie de impunere a păcii sau pentru 

extracţie, dacă o autoritate competentă decide că misiunea nu mai este realizabilă. 

Un alt factor îl reprezintă complexitatea care poate deriva din dificultatea de a 

identifica părţile în conflict, absenţa unor elemente de bază în domeniul legislativ, 

distrugerea sau inexistenţa infrastructurii teritoriale, fragilitatea acordurilor de încetare 

a focului, distrugerea mediului înconjurător, pericolul izbucnirii unor epidemii şi 

migraţia populaţiei locale. 

Părţile în conflict, se pot constitui într-un factor determinant, deoarece acestea 

pot sau nu să aibă armate regulate sau grupuri organizate, cu o structură militară bine 

definită. Operaţiile se pot desfăşura în cadrul unui stat în funcţiune sau a unui stat în 

12

dezintegrare în care elementele turbulente, paramilitare, grupurile de indivizi 

înarmate, ale crimei organizate sau alte grupări ostile pot afecta obiectivele iniţiale ale 

operaţiilor. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că deciziile liderilor 

recunoscuţi pot să nu reuşească în realizarea coeziunii beligeranţilor. 

Importantă pentru comandanţii de la toate nivelele este o înţelegere comună 

dorită a situaţiei finale şi a condiţiilor care vor determina succesul. Determinările 

reuşitei trebuie să ţină seama de faptul că reglementarea situaţiei şi nu victoria 

reprezintă unitatea de măsură a succesului în operaţiile de pace. Reglementarea 

situaţiei nu se obţine doar prin operaţii militare, ci printr-o combinaţie de acţiuni ce 

pot cuprinde toate elementele puterii statului şi diverşi factori internaţionali. 

Prima etapă a PSO este etapa de aşteptare care este iniţiată, când forul 

decizional competent decide necesitatea implicării acestei organizaţii, înaintea 

notificării oficiale a unei situaţii de conflict. 

Etapa de atenţionare începe când este aprobată rezoluţia de constituire a 

misiunii de pace şi de începere a operaţiei respective. 

Etapa de creştere începe odată cu aprobarea bugetului, a resurselor financiare 

destinate. Pe timpul acestei etape se finalizează planificarea logistică, iar ţările 

contribuitoare cu trupe execută propriile recunoaşteri în zona de operaţii. 

Această etapă implică desfăşurarea următoarelor activităţi: stabilirea 

programului după care se vor desfăşura forţele şi mijloacele (contingentele naţionale), 

determinarea perioadei în care ţările participante îşi vor asigura din resurse proprii 

toate necesităţile de ordin logistic, asigurarea capacităţii necesare de transport, 

încheierea unor contracte pe plan local şi internaţional, în vederea asigurării tuturor 

materialelor necesare desfăşurării operaţiei. Pe timpul etapei de creştere se iau măsuri 

de pregătire a unităţilor participante atât din punct de vedere al capacităţii de luptă, cât 

şi al suportului logistic. Se va avea în vedere faptul că de regulă, PSO se desfăşoară în 

zone a căror infrastructură este redusă ori distrusă ca urmare a acţiunilor de luptă 

anterioare şi de aceea de la început trebuie dislocată o forţă de geniu pentru asigurarea 

libertăţii de mişcare. 

Etapa de desfăşurare începe cu deplasarea contingentelor naţionale şi a 

comenzii în zona de operaţii. La ajungere, se execută o inspecţie a tuturor mijloacelor 

tehnice deplasate. 

Etapa de susţinere presupune ca iniţial, operaţiile de amploare să se bazeze pe 

logistica proprie, urmând ca, gradual, să se treacă la logistica asigurată din surse 

zonale sau internaţionale. 

Etapa de redesfăşurare va fi finalizată înainte de încheierea mandatului şi 

cuprinde trei momente distincte: redesfăşurarea şi retragerea stocurilor, inspecţia 

materialelor, echipamentelor, mijloacelor de transport, armamentului şi tehnicii, 

planificarea şi executarea transporturilor. 

Desfăşurarea forţelor în teatrul de operaţii are loc numai după semnarea 

acordului de pace între forţele beligerante şi se execută în două etape, prin 

desfăşurarea detaşamentului precursor, urmat de forţele principale. La ajungerea 

forţelor principale în teatru, are loc Transferul de Autoritate, care se execută prin 

transferarea controlului operaţional contingentului naţional pus la dispoziţia forţei 

către comandantul acestuia. Transferul de autoritate se materializează într-un 

13

document, în care se precizează relaţiile de comandă între comandantul forţei 

multinaţionale şi contingentele naţionale. În principiu, comandantul forţei 

multinaţionale are controlul operaţional asupra forţelor contingentelor naţionale. 

Procesul de planificare descrie metodele folosite de statele majore în 

conducerea planificării, care transformă o directivă strategică în planuri şi obiective 

de nivel operaţional. Procedurile planificării nu-şi propun să fie un set rigid de reguli, 

ci din contră servesc ca un ghid pentru pregătirea planurilor operaţionale şi ceea ce 

este mai important, asigură că nici un aspect al problemei de rezolvat nu a fost scăpat. 

Procesul de planificare conţine procese şi proceduri referitoare la misiune, 

scopul final dorit şi criterii de succes, centrul de greutate, unitatea de comandă, 

unitatea de efort, flexibilitate, asigurarea condiţiilor pentru ca procesul planificării să 

constituie baza pentru subordonaţi. Aceste puncte ale procesului de planificare trebuie 

obligatoriu parcurse şi analizate în cadrul procesului de planificare de către statele 

majore,indiferent de mărimea forţei la care se execută planificarea. 

În procesul de planificare se urmăresc următoarele obiective: standardizarea 

acestuia, asigurarea unui control politic şi strategic efectiv pe timpul elaborării 

planurilor, permiterea transformării obiectivelor politico-strategice în obiective 

militare la nivel operaţional, înlesnirea posibilităţilor comandantului de a coordona 

procesul de planificare spre nivelul dorit, dezvoltarea gândirii creatoare a statului 

major, permiterea evaluării procesului de planificare. 

În scopul pregătirii şi desfăşurării de operaţii militare, este necesar să se 

întocmească planuri operaţionale, ce includ toţi factorii relevanţi referitori la 

desfăşurarea eficientă şi cu succes a operaţiei. 

Necesitatea întocmirii de planuri operaţionale există la toate nivelele structurii 

militare de comandă. Nivelurile de comandă la care sunt întocmite planuri pentru o 

anumită operaţie vor fi relativ dependente de situaţie sau misiune. Pentru a se asigura 

întocmirea la timp, eficientă, standardizată şi coerentă a planurilor operaţionale la 

toate nivelurile de comandă, este necesară constituirea unui sistem de planificare 

operaţională aplicabil la toate categoriile de planificare. 

Pentru a îndeplini întregul spectru al sarcinilor şi misiunilor există două 

categorii de planificare operaţională: planificarea avansată (anticipată) şi planificarea 

răspunsului în situaţii de criză. Planificarea avansată se desfăşoară în scopul pregătirii 

forţei pentru a răspunde în mod organizat şi în timp scurt unor viitoare măsuri de 

securitate. Aceasta include două tipuri de planuri: planul pentru situaţii de urgenţă şi 

planul permanent de apărare. 

Scopul final, strategic, al planificării avansate este acela de a pune organismul 

militar în postura de a putea reacţiona în timp scurt, în mod organizat şi cu maximă 

eficacitate la o posibilă viitoare ameninţare. 

Operaţiile de menţinere a păcii implică operaţii militare desfăşurate cu 

consimţământul părţilor aflate în conflict şi sunt destinate să monitorizeze şi să 

faciliteze implementarea unui acord de armistiţiu existent şi să sprijine eforturile 

diplomatice în scopul ajungerii la o înţelegere politică pe termen lung. Acţiunile 

desfăşurate în acest tip de operaţii includ observarea şi monitorizarea acordului de 

armistiţiu şi de încetare a focului, precum şi supravegherea aplicării acestora. 

14

Operaţiile de menţinere a păcii presupun executarea de către forţele militare şi 

organizaţiile civile participante a unor misiuni de observare, interpunere şi asistenţă 

de tranziţie. Operaţiile de pace au caracter întrunit. 

Forţele terestre reprezintă componenta de bază a forţei de menţinere a păcii şi 

au capacitatea „să realizeze prezenţa, extinderea, continuitatea şi dominaţia în teren, 

să susţină în orice moment toată gama de acţiuni militare, necesare îndeplinirii 

scopului propus". Pentru a ataca coeziunea şi voinţa de luptă a adversarilor 

(beligeranţilor), componenta terestră aplică trei modalităţi acţionale în desfăşurarea 

operaţiilor: descoperirea, fixarea şi lovirea. 

Descoperirea presupune localizarea, identificarea şi evaluarea adversarilor sau 

beligeranţilor. 

Fixarea constă în angajarea adversarilor sau beligeranţilor şi interzicerea 

realizării scopurilor acestora, asigurând în acelaşi timp pentru trupele proprii condiţii 

necesare trecerii la neutralizarea acestora. 

Lovirea presupune folosirea nemijlocită a capacităţii tuturor forţelor şi 

mijloacelor, în vederea îndeplinirii misiunilor şi realizării scopurilor operaţiei. 

Principala caracteristică a acestor forţe trebuie să fie compatibilitatea şi 

interoperabilitatea operaţională cu structurile partenere. Marile unităţi şi unităţile din 

cadrul componentei terestre a operaţiei desfăşoară misiuni cu specific militar şi cu 

specific non-militar. Misiunile cu specific militar pot fi: separarea forţelor, 

supravegherea respectării şi aplicării înţelegerilor, supravegherea retragerilor, 

stabilirea zonei de interzicere a armamentului şi tehnicii militare, patrularea în zona 

aflată în dispută, depistarea depozitării sau transportului ilegal de armament, stabilirea 

culoarelor de circulaţie de-a lungul zonelor de încetare a focului, dislocarea 

preventivă a forţelor, observarea, monitorizarea şi supervizarea zonelor de separaţie şi 

a acţiunilor forţelor aflate în conflict, stabilirea de zone sigure, garantarea sau 

interzicerea libertăţii de mişcare, demobilizarea forţelor aflate în conflict, asistenţa 

militară, impunerea de sancţiuni, evacuarea necombatanţilor, protecţia obiectivelor 

vitale în zona de responsabilitate, protecţia şi supravegherea taberelor de refugiaţi. 

Separarea forţelor este forma tipică a operaţiilor de menţinere a păcii, care 

implică poziţionarea forţelor de pace între părţile aflate în conflict cu asentimentul 

acestora. Separarea forţelor prin interpunere conduce de la o suprafaţă de separare, la 

crearea unei zone tampon. 

Supravegherea respectării şi aplicării înţelegerilor se realizează când acordul de 

încetare a focului între beligeranţi a fost realizat. Un astfel de acord va implica crearea 

de zone tampon, înţelegeri asupra dispozitivului de dispunere a forţelor părţilor, 

restricţii de valoare a forţelor, restricţii cantitative ale armamentului şi tehnicii, 

monitorizarea înţelegerii de încetare a focului între părţi. 

Misiunile cu specific non-militar la care pot participa marile unităţi şi unităţile 

din cadrul forţelor terestre sunt de factură umanitară, astfel: servicii medicale, 

aprovizionare cu apă, alimente şi alte materiale a refugiaţilor sau a celor blocaţi, 

izolaţi şi aflaţi sub ameninţarea forţelor înarmate, facilitarea restabilirii activităţilor 

normale în teritoriile unde au avut loc conflicte. 

Algoritmul general de acţiune al forţelor terestre este următorul: separarea 

părţilor în conflict şi crearea zonei tampon şi de limitare a armamentelor, împiedicarea 

15

conflictului armat dintre părţi, menţinerea legii şi ordinii şi operaţii de ajutor 

umanitar. Pentru îndeplinirea acestui algoritm de acţiune în condiţiile particulare 

concrete ale zonei, forţele terestre vor folosi ca procedee de acţiune observarea, 

patrularea, controlul traficului (deplasării), controlul materialelor, paza locurilor 

vulnerabile (zonelor tensionate), evidenţierea prezenţei forţei în zonă, controlul zonei 

ocupate, legătura între forţele în conflict, negocieri, activităţi umanitare şi economice, 

escorta convoaielor, escorta personalităţilor. 

Bibliografie: 

[1]. Constituţia României 2003. 

[2]. Legea 550 din 29.11.2004 privind Organizarea şi Funcţionarea 

Jandarmeriei Române, publicată în Monitorul Oficial. Partea I nr. 1175 

din 13.12.2004. 

[3]. Legea nr. 42 din 15 martie 2004 privind participarea forţelor 

armate la misiuni în afara teritoriului stalului român, publicată in 

Monitorul Oficial, Partea I nr. 242 din 18 martie 2004. 

[4]. Carta Albă a Securităţii şi Apărării Naţionale, Bucureşti, 2004. 

[5]. AURESCU, Bogdan, Noua suveranitate, Bucureşti, 2003. 

[6]. Universitatea Naţională de Apărare, Centrul de studii strategice de apărare şi 

securitate - Aspecte teoretice privind Gestionarea situaţiilor de criză. 

[7]. Politica Europeană de securitate şi apărare, Institutul European din 

România, Editura Master print Offset, 2005. 

[8]. Actualităţi şi perspective în politica europeană de securitate şi apărare, 

Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, 2006. 

[9]. Doctrina pentru operaţiile întrunite multinaţionale. Bucureşti, 2001. 

[10]. Andreescu Anghel, Riscuri şi ameninţări neconvenţionale la adresa 

securităţii naţionale, Editura M.A.I., 2000. 

[11]. Carp Gheorghe, Terorismul internaţional, Rolul M.A.I. în prevenirea şi 

combaterea acestui flagel, Editura M.A.I., Bucureşti, 2005. 

[12]. Constantin Onişor, SORIN Frunzăverde – Arta strategică a securităţii şi 

integrării europene; Editura A ’92, Bucureşti, 2002. 

[13]. Edward A.Kolodziej, Securitatea şi Relaţiile Internaţionale, Editura Polirom, 

Bucureşti, 2007. 

[14]. Ferguson, Niall, Think Again Power, Foreign Policy, January/February 2003 

[15]. Dunleavy, Patrik, Teoriile statului, Bucureşti, 2002. 

[16]. KISSINGER, Henry, Diplomaţia, Bucureşti 1998. 

[17]. BRODI, E.W., Managing Communication Processes; From Planning to Crisis 

Response. Praeger, New York, 1991. 

[18]. PAUCHANT, Thierry C., Transforming the Crisis-Prone Organizations. San 

Francisco, California, Jossey-Boss, 1992 . 

[19]. GRIFFITH, M., Relaţii internaţionale, Ziua, Bucureşti 2003. 

[20]. FUKUYAMA, F., Construcţia statelor. Ordinea mondială în secolul XXI, 

Antet, Bucureşti, 2004. 

[21]. BRZEZINSKI, Z., Marea tablă de şah, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 

1999. 

16

REFLECTAREA SECURITĂŢII UMANE 

ASUPRA POLITICILOR DE SECURITATE 

٭ Dr. Mihai NEAG 

Descoperirea scopului precum şi a profunzimii insecurităţii umane în lume impun obţinerea 

unor date care să conducă spre înţelegerea cauzelor care determină această stare. Securitatea 

umană beneficiază de o tot mai mare atenţie la nivel global şi de o abordare diferită în cadrul 

organizaţiilor internaţionale. Cercetarea în domeniu rămâne o provocare majoră pentru evaluarea 

impactului politicilor de securitate asupra securităţii umane. 

Defining the purpose and penetrating the depth of human insecurity in the world, impose 

data gathering for the identification of its origins. Human security benefits from ever-growing 

attention at global level and different approaches within international organizations. The research 

in this field stands for a major challenge in terms of evaluating the impact of security policies on 

human security. 

Complexitatea provocărilor la adresa securităţii indică o nevoie crescută de 

modificare, redimensionare şi redirecţionare a politicii de securitate/apărare, a 

statelor, atât ca entităţi cât şi în cadrul organizaţiilor internaţionale de securitate 

(NATO, UE, OSCE, ONU). Evoluţia evenimentelor politice şi militare din arealul de 

interes, impune reanalizarea politicii de apărare, care trebuie proiectată în vederea 

promovării intereselor şi obiectivelor politico-militare naţionale, concomitent cu 

asigurarea celor internaţionale. Scopul tradiţional al securităţii naţionale este apărarea 

statului împotriva ameninţărilor externe. În corelaţie cu acesta, securitatea umană se 

concentrează pe protecţia indivizilor. 

Securitatea umană este un concept relativ nou, folosit pentru a descrie 

ameninţările asupra fiinţei umane. Securitatea umană şi cea naţională se susţin 

reciproc deşi nu totdeauna siguranţa statului implică în mod automat, siguranţa 

oamenilor. Protejarea cetăţenilor împotriva oricărei ameninţări din exterior poate fi o 

condiţie necesară pentru securitatea indivizilor, dar în mod sigur nu este una 

suficientă. Securitatea individului ,,…este mai mult decât absenţa riscurilor şi 

ameninţărilor la adresa integrităţii fizice sau psihice a unei persoane sau a alteia. 

Aceasta este o stare în care pericolele şi condiţiile care pot provoca atingere unei 

fiinţe umane sunt controlate în aşa fel încât individul este apărat sub toate 

aspectele.” 1 De aceea, se poate aprecia că securitatea umană este o resursă 

indispensabilă a vieţii cotidiene ce permite individului şi comunităţii să-şi înfăptuiască 

nestingherit aspiraţiile şi idealurile. 

Eficienţa sectorului de securitate naţională se cuantifică, în valoare reală, în 

securitate umană. Dezvoltarea umanităţii nu poate fi realizată fără asigurarea 

securităţii umane. Securitatea umană implică de obicei o condiţie în care oamenii îşi 

Bălcescu”, Locotenent٭ colonel conferenţiar universitar, Academia Forţelor Terestre „Nicolae 

Sibiu 

1 Gl. bg. dr. Traian PIGUI, Securitatea economică şi securitatea umană globală, în Colocviu 

Strategic nr. 10 [XXII], august 2004. 

17

pot exercita opţiunile în siguranţă şi libertate, fără teamă că oportunităţile de care se 

bucură astăzi vor fi pierdute sau retrase mâine. ,,Securitatea înseamnă că beneficiile 

pe care le-au atins oamenii în extinderea oportunităţilor lor şi perfecţionarea 

capabilităţilor sunt protejate de aranjamentele curente sociale, economice, politice. 

Securitatea se bazează pe o acceptare socială largă – bazată pe instituţii durabile – a 

drepturilor şi obligaţiunilor oamenilor” 2 . 

Securitatea umană s-a aflat întotdeauna în atenţia opiniei internaţionale 

începând cu declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948): „Orice om are 

dreptul la viaţă, la libertate, şi la securitate personală”( Art.3) ; „Orice persoană, în 

calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitatea socială; ea este 

îndreptată ca prin efortul naţional şi colaborare internaţională, ţinându-se seama de 

organizarea şi resursele fiecărei ţări, să obţină realizarea drepturilor economice, 

sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a 

personalităţii sale” (Art. 22) 3 . Deşi există dovezi ale utilizării sintagmei de securitate 

umană încă de la începutul anilor ’90, Raportul Dezvoltării Umane din 1994 (UNDP, 

1994), a fost textul cu care a început utilizarea sa la scară largă de către guverne, 

oficialităţi ale Naţiunilor Unite, ONG-uri şi teoreticieni din domeniu. Acest document 

a introdus multe dintre asocierile care se află la baza percepţiei conceptului de 

securitate umană de către noi : opoziţia faţă de securitatea statului, argumentul că 

securitatea umană este indivizibilă (şi prin urmare cei bogaţi de pe planetă nu au doar 

un interes moral, ci şi unul practic în ceea ce priveşte securitatea celor săraci), şi 

reântoarcerea la formula clasică a lui Roosevelt - libertatea de a nu suferi, eliberarea 

de teamă/sărăcie – pentru a fixa cele două elemente de bază ale securităţii umane şi 

dezvoltarea umană în aceste condiţii. Raportul din 1994 nu oferă doar o definiţie a 

securităţii umane, ci enumeră 7 elemente ale acesteia : securitatea economică, 

securitatea alimentară, securitatea medicală, securitatea mediului, securitatea 

personală, securitatea comunităţii şi securitatea politică. 

Astfel, securitatea umană nu este numai o stare, ci şi un proces complex în care 

se dezvoltă condiţiile demnităţii umane. Ca stare, securitatea umană poate fi definită 

ca ansamblul condiţiilor sociale, economice, psihosociale, politice, culturale, militare 

şi de mediu care permit existenţa şi dezvoltarea persoanelor, în sensul că nu pun în 

pericol integritatea corporală şi psihică a acestora, precum şi a bunurilor şi 

proprietăţilor lor, permiţând, totodată, afirmarea lor sub toate aspectele şi pe toate 

planurile. De fapt, ameninţările sunt cele care aduc atingere securităţii umane. Astfel, 

orice gamă de ameninţări vechi sau noi, de la epidemii şi catastrofe naturale până la 

schimbări climatice şi la şocurile economice, apasă asupra securităţii umane. De 

aceea, se impune acţiunea concertată a tuturor actorilor statali şi nonstatali cu 

responsabilităţi legale şi/sau asumate în domeniul securităţii persoanelor pentru a 

asigura protecţia fiinţelor umane împotriva oricărui tip de ameninţare, dar mai ales a 

violenţei. 

2 V. Babiuc, Securitatea României o perspectivă europeană. StrategiiXXI. Viitorologie. 

Geopolitică. Strategii operaţionale. Bucureşti, 1997, p. 86. 

3 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, 1948, 10 decembrie. 

18

Securitatea umană plasează omul în centrul preocupărilor sale, ea cuprinzând 

ansamblul următor: dimensiunea politică (violarea drepturilor omului şi a principiilor 

democratice); dimensiunea individuală (conflicte, sărăcie, crime legate de droguri, 

violenţă asupra femeilor şi copiilor, terorism); dimensiunea alimentară (în termeni de 

disponibilitate cantitativă şi calitativă a hranei); dimensiunea sanitară (boli, epidemii, 

boli respiratorii rezultate din poluarea aerului); dimensiunea economică (şomaj, 

insecuritatea muncii, inegalitatea veniturilor şi a resurselor, sărăcie şi absenţa 

locuinţei). Securitatea umană dă o dimensiune suplimentară dezvoltării umane şi 

întăreşte drepturile omului. Ea contribuie la securitatea statelor, pentru că se 

concentrează asupra persoanelor şi ia în calcul riscurile ce nu sunt considerate ca atare 

de către state. Totodată, contribuie la dezvoltarea umană, prin creşterea echităţii 

sociale şi a diminuării factorilor de insecuritate. De aceea, organizaţiile internaţionale, 

regionale, statele lumii, organizaţii ale societăţii civile regionale şi internaţionale sunt 

preocupate şi acţionează în direcţia ameliorării securităţii persoanelor. Aceasta din 

urmă, în principal, se referă la: protecţia persoanelor în situaţii de conflict; protecţia şi 

abilitarea persoanelor în mişcare; protecţia şi abilitarea persoanelor ieşite din 

conflicte; protecţia economică – asigurarea unui venit minim necesar fiecărui individ 

precum şi crearea premiselor necesare dezvoltării economice; protecţie sanitară - 

servicii de sănătate de bază pentru toţi; cunoştinţă, competenţă şi valori pentru 

securitatea umană. 

a) Protecţia persoanelor în situaţii de confict. Civilii şi necombatanţii sunt 

principalele victime, iar câteodată ţintele conflictelor violente deşi în majoritatea 

statelor, de cele mai multe ori, mult mai mulţi oameni sunt omorâţi sau răniţi datorită 

violenţei criminale decât în urma războaielor. Cadrul juridic şi mecanismele menite 

să protejeze civilii în timpul conflictelor au o importanţă deosebită în aceste situaţii. 

În acelaşi timp, e necesar a fi găsite mijloacele adecvate de a impune respectarea lor 

de către toţi actorii statali şi nonstatali implicaţi întrun conflict sau altul. Înainte de 

toate, aceasta cere punerea în operă a strategiilor integrate ce leagă aspectele politice, 

militare, umanitare şi sociale în acelaşi cadru. În acest sens, Comisia pentru Securitate 

a ONU a propus plasarea în mod oficial a securităţii umane pe agenda problemelor de 

securitate la nivel internaţional, regional şi cu diverşii actori naţionali. Respectul 

drepturilor fundamentale ale omului, mai ales accesul la cetăţenie, şi observarea 

strictă a dreptului umanitar în situaţiile de conflict sunt două aspecte esenţiale pentru 

securitatea persoanelor. De asemenea, este important să se ia măsuri adecvate 

împotriva autorilor violărilor masive ale drepturilor omului. Aceste eforturi, fondate 

pe dreptul internaţional şi instituţiile abilitate prin lege, trebuie să fi e completate prin 

iniţiative ce emană de la comunităţile vizate şi îşi propun să promoveze coexistenţa şi 

reconcilierea. În acelaşi timp, este urgent să se reglementeze cât mai temeinic 

modalităţile de acordare a ajutorului umanitar în situaţii de conflict armat, astfel încât 

să se răspundă eficace nevoilor persoanelor afectate. Totodată, sunt esenţiale pentru 

securitatea umană: dezarmarea, lupta împotriva criminalităţii organizate, îndeosebi a 

traficului de persoane, a drogurilor, în contextul globalizării şi al integrării regionale. 

b) Protecţia şi abilitarea persoanelor în mişcare. Pentru foarte multe persoane, 

a emigra reprezintă o şansă de a-şi ameliora condiţiile de viaţă. Pentru alţii, a emigra 

este singurul mijloc de a-şi asigura securitatea. Acesta este cazul persoanelor care sunt 

19

obligate să fugă întrucât viaţa şi bunurile lor sunt ameninţate de război, de conflictele 

sau violările masive ale drepturilor omului în ţara de origine. De asemenea, există cei 

care sunt forţaţi să-şi părăsească casa pentru a scăpa de sărăcia extremă, o sărăcire 

cronică sau o criză neaşteptată. Astăzi, nu există un cadru juridic internaţional 

acceptat de toate statele şi de către ceilalţi actori nonstatali interesaţi pentru a regla 

migraţiile şi a proteja migranţii. Anual, milioane de oameni migrează atât în interiorul 

propriei ţări, cât şi în afara acestora, fie în ţările vecine, fie în state mai îndepărtate, 

dar dezvoltate economic. 

c) Protecţia şi abilitarea persoanelor ieşite din conflicte. Acordurile de pace şi 

de încetare a focului pot însemna sfârşitul luptelor, dar nu implică în mod necesar 

pacea şi securitatea umană. Responsabilitatea de a proteja persoanele în conflicte 

trebuie completată prin cea de reconstrucţie. Pentru a asigura securitatea, trebuie 

demobilizate elementele înarmate şi întărită poliţia civilă, asigurarea nevoilor 

esenţiale ale persoanelor deplasate, conducerea procesului reconstrucţiei şi 

dezvoltării, promovarea coexistenţei şi reconcilierii, crearea condiţiilor specifice unei 

bune guvernări. Combinarea armonioasă a acestor elemente pretinde o structură 

unificată ce integrează politicul, militarul, dezvoltarea şi umanitarismul, care este 

viabil şi funcţional, în condiţiile existente. Expertizele epidemiologice din ţările 

afectate de război sunt responsabile de asigurarea informaţiilor pentru agenţiile 

umanitare al căror interes primar sunt consecinţele războiului în domeniul sănătăţii şi 

nu cauzele. Metodologiile experizei standard ale sănătăţii populaţiei bazate pe 

eşantioane de populaţie alese aleatoriu sunt folosite pentru stabilirea rata deceselor 

cauzate de cauzele variate. Rata deceselor în timpul sau după conflict sunt apoi 

comparate cu rata deceselor pre-conflict pentru a determina excesul ratei deceselor 

indus de război. 

d)Protecţia economică. Reforma pieţelor şi întărirea instituţiilor sociale de 

ajutorare a persoanelor în nevoie sunt esenţiale în eradicarea sărăciei care continuă să 

facă ravagii. Existenţa acordurilor comerciale echitabile şi o creştere economică de 

care profită şi cei mai săraci sunt esenţiale. Securitatea umană nu se preocupă doar de 

mizeria extremă. De asemenea, ea se impune a fi văzută prin efectele crizei 

economice bruşte şi efectele dezastruoase ale catastrofelor naturale. Pierderea şi 

riscurile la care se expun în crize oamenii, îndeosebi cei săraci, cheamă la stabilirea de 

măsuri sociale destinate să acopere nevoile esenţiale, asigurând, astfel, un minimum 

social ce permite populaţiei afectate de criză sau de sărăcie cronică să-şi apere 

integritatea şi demnitatea. Trei pătrimi din populaţia mondială nu beneficiază de nicio 

protecţie socială şi nici de un loc de muncă stabil. Eforturile ce vizează stabilirea 

unor condiţii de viaţă rezonabile şi accesul la o muncă remunerată trebuie 

intensificate, la nivel naţional, regional şi internaţional. Deasemenea, o justă 

distribuţie a resurselor este esenţială pentru securitatea condiţiilor de viaţă, ea poate 

permite eliberarea capacităţilor persoanelor care devin actorii propriei lor dezvoltări. 

Măsuri de protecţie socială adecvate pot permite dezvoltarea unui minimum economic 

şi social. Statele, cu susţinerea sistemului internaţional, ar trebui să stabilească sisteme 

de alarmă şi de prevenire pentru catastrofele naturale, crizele economice şi financiare 

şi să dezvolte planuri vizând asigurarea unui minimum economic şi social. 

20

e) Protecţie sanitară-servicii de sănătate de bază pentru toţi. În ciuda 

progreselor medicinei, milioane de persoane, au murit de boli incurabile, impactul 

distrugerilor şi conflictelor asupra sănătăţii este dramatic. Serviciile de sănătate 

constituie un bun public care trebuie susţinut şi întărit. Este esenţial să se întreprindă o 

acţiune de mobilizare şi de investiţie la nivel social, pentru a permite accesul la 

informaţie, pentru a asigura îngrijirile de sănătate primară şi pentru a limita 

consecinţele unei evaentuale crize izbucnite. Accesul la medicamentele esenţiale, care 

pot salva vieţi, un sistem echitabil ce reglementează proprietatea intelectuală care să 

ţinâ cont de imperativele economice şi de nevoile urgente ale populaţiilor vizate, sunt 

câteva obiective care trebuie să se regăsească în politcile de securitate ale tuturor 

statelor. Comunitatea internaţională trebuie, totodată, să încurajeze crearea unui 

parteneriat mondial pentru sănătate, care ar putea include mai ales un sistem global de 

observare şi de control al bolilor transmisibile. 

f) Cunoştinţe, competenţă şi valori pentru securitatea umană. Învăţământul de 

bază, informaţia ce dă acces la cunoaştere, la competenţe cu caracter vital şi respectul 

diversităţii sunt noţiuni speciale importante în optica securităţii umane. ONU insistă 

asupra necesităţii de a asigura educaţia primară pentru toţi. Şcolile nu trebuie să fie 

locuri de insecuritate, ci, dimpotrivă, să protejeze studenţii de violenţă, inclusiv de 

violenţa sexuală. Educaţia trebuie să încurajeze respectul pentru diversitate în 

amenajarea conţinutului studiului şi metodelor de învăţare. De asemenea, educaţia 

trebuie să se extindă la cei care deţin forţa publică pentru a le inocula respectul legii şi 

al drepturilor omului. Mass-media are un rol esenţial de jucat în difuzarea informaţiei, 

ca şi în facilitarea exercitării drepturilor şi responsabilităţilor publicului, în general 

prin favorizarea dezbaterii publice. 

Conceptul de securitate umană implică o schimbare fundamentală de viziune în 

raport cu analiza tradiţională a securităţii în relaţiile internaţionale care are statul drept 

subiect exclusiv, primordial. În anumite formulări, nevoile umane sunt prevalente în 

raport cu cele ale statelor. Lloyd Axworthy, fost ministru de externe canadian, 

propunea următoarea descriere: „Securitatea umană include securitatea împotriva 

privaţiunilor economice, o calitate acceptabilă a vieţii şi garantarea drepturilor 

fundamentale ale omului.” 4 Din această perspectivă asupra securităţii umane, Canada 

împreună cu Norvegia şi alte state a creat o reţea pentru promovarea securităţii 

umane. Referitor la instrumentele de gestionare, Canada şi reţeaua de securitate 

umană preferă soft power – persuasiune, promovarea de norme, instituţii, strategii de 

dezvoltare, încurajarea cooperării între state, organizaţii internaţionale, organizaţii 

neguvernamentale sub forma unei coaliţii, dar nu exclude coerciţia, folosirea forţei şi 

a sancţiunilor. Declaraţia de la Lysoen din Norvegia, la 20 mai 1999, a identificat mai 

multe domenii care ar trebui gestionate prin aplicarea conceptului de securitate 

umană: minele antipersonal, armele mici, implicarea copiilor în conflicte armate, 

statutul Curţii penale internaţionale, exploatarea copiilor, siguranţa personalului 

umanitar, prevenirea conflictelor, crima organizată internaţională, resurse pentru 

dezvoltare. Un document definitoriu canadian definea securitatea umană ca pe o 

4 Lloyd Axworthy, .Canada and Human Security: the need for leadership., International Journal, 

LII 2, Spring 1997, p. 184. 

21

,,eliberare de ameninţări universale la adresa drepturilor oamenilor, a siguranţei lor 

sau chiar a vieţilor acestora’’ şi strategiile de bază pentru consolidarea securităţii 

umane au fost identificate ca ,,norme legale de consolidare şi creere a capacităţii de a 

le îndeplini’’(DFAIT, 1999) 5 . 

O altă adoptare a conceptului de securitate umană a fost facută de Japonia. În 

decembrie 1998, Primul Ministru Keizo Obuchi a iniţiat un ,,dialog intelectual” 

ASEAN despre securitatea umană şi a anunţat sprijinul Japoniei pentru un Fond al 

Naţiunilor Unite pentru Securitate Umană ( UN Trust Fund for Human Security ). În 

discursul său, Obuchi (1998) a menţionat ca fiind ameninţări curente : încălzirea 

globală, crima transfrontalieră, refugiaţii, violarea drpturilor omului, SIDA, 

terorismul, folosirea soldaţilor copii. Japonia a jucat indirect un rol important în 

dezvoltarea şi răspândirea ulterioară a conceptului de securitate umană, finanţând 

Comisia pentru Securitate Umana ( Commission on Human Security ). Iniţiativa 

Japoniei a dat naştere unei Unităţi de Securiate Umană ( Human Security Unit ) şi 

unui Consiliu Consultativ pentru Securitate Umană ( Advisory Board on Human 

Security) la Biroul Naţiunilor Unite pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare ( 

UN’s Office for the Coordination of Humanitarian Affairs ) 6 . 

În 2004, Suhrke, unul dintre primii entuziaşti ai conceptului canadian, a descris 

securitatea umană ca fiind o ,,initiative blocată” care ar mai putea atrage atenţia în 

cercurile academice, dar care îşi pierduse farmecul pentru decidenţii politici 7 . În 

acelaşi timp considera securitatea umană ca bază/punct de plecare pentru politicile 

externe ale Uniunii Europene. În acest sens trebuie menţionată iniţiativa preşedenţiei 

finlandeze de a coordona un proiect de cercetare în acest sens (iulie-decembrie 2006) 

pentru a combina initiaţivele corelate (,,network initiatives”) ale Japoniei/Naţiunilor 

Unite şi ale Canadei şi Norvegiei, formând un grup internaţional de ,,prieteni ai 

securităţii umane” (Takasu, 2006). Atenţia cercetărilor s-a concentrat şi asupra 

,,suveranităţii ca şi responsabilitate”, folosită în toate tipurile de politici şi mai puţin 

asupra dreptului de a interveni şi desfăşura trupe. În ultimii ani, în parte datorită 

creşterii interesului media, au apărut semne că această problemă este luată mai în 

serios, în Europa existând un efort susţinut pentru creearea şi armonizarea legislaţiei 

în vederea combaterii organizaţiilor criminale care conduc marile reţele de trafic. 

Recunoaşterea necesităţii de a combate traficul este de asemenea în creştere şi în 

restul lumii. 

Securitatea Umană necesită o varietate de instrumente complexe in abordarea 

ameninţărilor. Multe ţări consideră că dezvoltarea, diplomaţia şi apărarea sunt cele 

mai importante trei elemente ale securităţii. Probleme trasnfrontaliere precum 

încălzirea globală, bolile, terorismul, proliferarea armelor de distrugere, necesită 

parteneriate între guverne şi societatea civilă din întreaga lume care să colaboreze 

pentru o mai bună gestionare în domeniile dezvoltare, diplomaţie şi apărare. 

5 Marlies Glasius, Human Security from Paradigm Shift to Operationalization: Job Description for 

a Human Security Worker, Government Department, London School of Economics and Political 

Science, UK,2007, p.266. 

6 www.humansecurityreport.info 

7 See Suhrke, Security Dialogue vol. 39, no. 1, February 2008, 

http://www.ase.md/~osa/publ/ro/pubro27.html 

22

Conceptul de Securitate Umană este deasemenea legat de conceptele prevenirea 

conflictelor şi menţinerea păcii. Aceşti termeni reflectă dezvoltarea unor seturi noi de 

programe destinate pentru a preveni, a reduce, a trasnforma şi de a ajuta oamenii de a- 

şi revenii din traumele violenţelor. Ei tratează cauzele economice, politice, de mediu, 

de instabilitate socială printr-o gamă largă de programe, cum ar fi crearea locurilor de 

muncă, reconciliere între grupurile de conflict, democratizarea proceselor de luarea 

deciziilor, susţinerea dezvoltării ecologice şi dezvoltarea strategiilor necesare 

rezolvării conflictelor. 

23

SIMETRIE ŞI ASIMETRIE 

ÎN CONFLICTELE MILITARE CONTEMPORANE 

Ion IOFCIU * 

In the dawn of a new millennium, military science is opening up a new, different chapter 

regarding military conflicts. Almost every international and NATO documents consider it not just a 

probability anymore, because of the uncontrolled growth of regional conflicts, crysis outbreaks and 

terrorist activities. The concept of war implies a new dimension of symmetrical or asymmetrical 

confrontations. 

Saïda Bédar (sociologist, researcher at CIRPES – Centre Intredisciplinaire de Recherche 

sur la Paix et d'Etudes Stratégiques – Paris, and consultant at the Department of Stratgic Affairs – 

France) has developed both a profound analysis on these dimensions and an applied theory. 

The very expensive modern war cannot last as long anymore, so we have developed new 

concepts and definitions. 

La confluenţa dintre mileniile 2 si 3, ştiinta militară deschide un capitol nou şi diferit în ceea 

ce priveşte conflictele militare. În aproape toate documentele internaţionale şi în cele ale NATO, 

războiul tradiţional nu mai este considerat ca fiind o probabilitate, şi asta datorită dezvoltării 

intempensive şi necontrolate a conflictelor regionale, a focarelor de criză, precum şi a acţiunilor 

violente de tip terorist. Noţiunea de război presupune o nouă dimensiune, în cadrul confruntărilor 

simetrice, non-simetrice sau asimetrice. 

Saida Bedar (sociolog, cercetător la CIRPES-Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociale 

Paris - şi consultant la Departamentul de Afaceri Strategice, Franţa) are o analiză foarte 

aprofundată asupra acestor noi dimensiuni şi vine cu o teorie aplicată. Războiul modern din zilele 

noastre este foarte costisitor, nu mai poate fi de durată şi ca atare avem noţiuni şi definiţii noi. 

"Un nou capitol de istorie internaţională se deschide, dar paginile sale sînt încă albe" 

(Courrier international) 

Saïda Bédar 1 consideră că strategia militară pune în relief trei niveluri de 

confruntare: 

1. Confruntarea simetrică 

2. Confruntarea non-simetrica (disproportionata) 

3. Confruntarea asimetrică 

1. Confruntarea simetrică constă în acţiunea a două entităţi armate 

asemănătoare (dar nu identice) ca organizare, fizionomie, doctrină şi mod de acţiune. 

Acest tip de confruntare a fost specific epocilor anterioare, îndeosebi epocii moderne 

şi celei contemporane. Este o confruntare specifică perioadei aşezate a civilizaţiei 

umane, când entităţile statale sunt constituite, iar războiul se duce între forţe faţă în 

faţă, care, în principiu, se cunosc. Surprinderea se realizează mai ales prin informaţie 

şi prin originalitatea strategiilor operaţionale. De asemenea, primul şi cel de al doilea 

* Economist , doctorand în Ştiinţe Militare şi Informaţii, RA - APPS 

1 Saïda Bédar, L'asymétrie comme paradigme central de la stratégie américaine, Le Débat 

Stratégique Nº56, mai, 2001. 

24

ăzboi mondial, cu toate marile surprinderi strategice realizate în teatre – folosirea 

rachetelor V-1 şi V-2 de către armata germană, introducerea în bătălie, de către 

sovietici, în pregătirea de foc, a aruncătorului de proiectile reactive „Katiuşa“, 

atacurile nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki, ca şi majoritatea războaielor 

frontaliere, sunt războaie bazate pe confruntarea simetrică. Întreaga perioadă a 

Războiului Rece se caracterizează printr-o simetrie a politicilor şi strategiilor de 

descurajare nucleară reciprocă. 

2. Confruntarea non-simetrică sau disproporţionată este o confruntare între 

forţe disproporţionate şi deosebite între ele, atât ca organizare, înzestrare, tehnologie, 

cât şi ca potenţial, doctrină şi mod de întrebuinţare. Ea a fost specifică războaielor 

coloniale şi a reapărut după Războiul Rece, ca forme de impunere, prin forţă, a voinţei 

asupra unor entităţi dictatoriale, antidemocratice, generatoare de tensiuni, crize, 

conflicte şi terorism. Războiul din 1991 şi cel din 2003 dintre coaliţia internaţională, 

condusă de SUA, şi armata condusă de Saddam Hussein, ca şi intervenţia în 

Afghanistan şi bombardarea Iugoslaviei,invazia rusa din Georgia, reprezintă expresia 

cea mai concludentă tipică a acestui tip de confruntare. Ea se anunţa a fi specifică 

epocii de gestionare a procesului de globalizare, urmărindu-se descurajarea războiului 

frontalier, gestionarea crizelor şi conflictelor, prevenirea confruntărilor violente şi asigurarea 

punerii în operă a parteneriatelor strategice în vederea reconstrucţiei ordinii 

mondiale, accesului la resurse şi rezolvarea marilor probleme ale noilor falii ivite 

după încetarea Războiului Rece şi spargerea bipolarităţii. 

În ceea ce priveste războiul ruso-georgian izbucnit în chiar ziua deschiderii 

Olimpiadei de la Beijing, a fost în mod clar, o acţiune premeditată. Rusia este puterea 

mondială care tot avertizează că precedentul Kosovo va prilejui alte conflicte generate 

de invocarea principiului independenţei pe criterii etnice, în detrimentul ordinii 

relative asigurate de echilibrul pe care doar statele unitare de dimensiuni mai mari l-ar 

putea asigura, chiar dacă ele conţin minorităţi compacte geografic. 

Pe de altă parte, tot Rusia are interesul să scape de prooccidentalul Mihail 

Saakasvili înainte de a găzdui Olimpiada de Iarnă din 2014 de la Soci (oraş situat la 

doar căţiva kilometri de graniţă cu Georgia, sau mai bine spus, cu enclava separatistă 

Abhazia). 

Republica rebelă Osetia de Sud funcţionează la limita subzistenţei, 60% din 

bugetul lor fiind asigurat de Moscova iar restul venind din taxa de drum aplicată de 

rebeli pe drumul ce leagă Rusia de Georgia. Dacă privim la Transnistria, fenomenul 

este similar. Aşadar, republica rebelă, numai independentă nu este, ca să nu mai 

discutăm de legitimitate sau de viabilitate economică. Componenţa mixtă a zonei 

complică destul de mult situaţia. Totuşi, frontierele naturale ale Georgiei, căsătoriile 

mixte şi istoria comună sunt argumente pentru o eventuală autonomie lărgită a 

provinciei, în graniţele Georgiei. 

3. Confruntarea asimetrică (atacul terorist din 11 septembrie, de la New 

York) este o realitate accentuată a epocii moderne, a vulnerabilităţilor şi ameninţărilor 

care sunt un produs al decalajelor tehnologice uriaşe, a stării de haos generată de 

bătălia pentru resurse şi pentru reconfigurarea centrelor de putere. Asimetria este dată, 

25

în viziunea americană, pe de o parte, de o axă a răului, din care fac parte ţări care 

adăpostesc terorismul, care exploatează vulnerabilităţile societăţilor moderne şi 

ameninţă cu proliferarea armelor de distrugere în masă, care nu prezintă garanţii, în 

sensul că pot controla violenţa, care se opun procesului de democratizare a lumii şi de 

constituire a unei noi ordini mondiale şi, pe de altă parte, de existenţa unui eşalon al 

ţărilor înalt tehnologizate, care au responsabilităţi (sau îşi asumă responsabilităţi) în 

ceea ce priveşte gestionarea crizelor şi menţinerea unui mediu de securitate care să 

prevină confruntărilor armate majore. În timp ce non-simetria înseamnă, în principiu, 

disproporţie, asimetria înseamnă exploatare reciprocă a efectelor disproporţionalităţii, 

a vulnerabilităţilor şi slăbiciunilor şi proliferarea violenţei, nesiguranţei şi 

instabilităţii. Asimetria este un produs al stării de haos şi o generatoare a efectului 

stărilor de haos. 

Această viziune are în vedere numeroasele acţiuni inventive la nivel tactic ce 

pot avea efecte strategice (războiul fulger). Acţiunile tactice, exploatarea oportună şi 

inteligentă a mediului geofizic şi social (strategia şi tactica retragerii şi cele ale 

pământului pârjolit folosite în Evul Mediu de domnitorii români şi, în epoca modernă, 

teoretizate de generalul Kutuzov, opuse celor ale masificării folosite de otomani şi de 

Napoleon), evitarea luptei mai ales prin ameninţarea armelor de distrugere în masă 

(descurajarea nucleară) au funcţii non-simetrice şi asimetrice. 

La nivel politic, asimetria se prezintă, în viziunea lui Bédar, ca depăşind sfera 

militară şi înglobând ideologia, dimensiunea etnică şi culturală şi materializată în 

războaiele de eliberare naţională, în cele de gherilă şi în toate conflictele de joasă 

intensitate caracterizate îndeosebi de sindromul războiului ce nu poate fi câştigat. 

Israelul în lupta contra-insurgentă utilizează mijloace asimetrice de genul: 

unităţi de eliminare a lunetiştilor palestinieni, sau de asasinare a liderilor reţelelor 

palestiniene de rezistenţă. Implantarea aşezărilor evreieşti în teritoriile ocupate 

sunt, de asemenea, mijloace asimetrice (cu încălcarea acordurilor) servind de 

poziţii fortificate pentru forţele armate israeliene. 

Războiul modern este foarte costisitor şi, de aceea, el nu poate fi o confruntare 

armată de durată. Indiferent de forma în care s-ar manifesta, războiul cere totdeauna 

beligeranţilor un grad de angajare ridicat, adesea greu de suportat. 

Concepţia potrivit căreia forţele care atacă folosesc o strategie a acţiunilor 

rapide, iar cele care se apără preferă temporizarea acţiunilor şi lungirea războiului nu 

mai este de actualitate. În general, beligeranţii preferă să realizeze rapid scopurile şi 

obiectivele pe care şi le propun prin acţiunea militară, să se aşeze la masa negocierilor 

în condiţii avantajoase şi să consume cât mai puţine resurse. 

Singurele războaie de durată sunt cele civile, în care se înfruntă, pentru putere, 

forţe aproximativ egale şi simetrice sau războaiele de frontieră, specifice în unele ţări 

din Africa. 

Dar şi în cadrul acestora sau în unele operaţii din lunga lor desfăşurare, se 

practică acţiunile rapide cu obiective limitate. 

Inclusiv războiul declanşat de Hitler a fost, în prima parte, un război rapid 

(blitzkrieg), atât prin concepţia generală, cât şi prin modul concret în care s-au 

desfăşurat acţiunile Wermacht-ului împotriva Poloniei, Belgiei, Olandei şi Franţei şi 

26

chiar în primele operaţii împotriva Uniunii Sovietice. Avem deci de a face cu 

noţiunile de: 

- război rapid sau război fulger; 

- operaţie de tip rapid; 

- acţiune de luptă de tip rapid. 

Războiul rapid se declanşează în urma unei decizii politice adecvate şi 

urmăreşte fie crearea unui fapt împlinit, prin realizarea surprinderii strategice, fie 

nimicirea în scurt timp a forţelor adverse sau punerea lor în imposibilitatea de a 

reacţiona. Un astfel de război se duce, totdeauna, în superioritate tehnologică, de 

armate cu structuri elastice, moderne, cu mijloace de luptă foarte perfecţionate, 

performante, pregătite din timp în sistemul strategiei acţiunilor rapide. Este un război 

ofensiv, si el presupune: 

- supremaţie informaţională; 

- high-tech; 

- realizarea surprinderii strategice sau tactice; 

- coordonarea precisă a loviturilor din aer cu cele ale forţelor terestre, ale 

forţelor navale şi ale forţelor speciale; 

- operaţii şi acţiuni de luptă de tip rapid; 

Scenariul unui astfel de război ar putea fi următorul: 

- realizarea rapidă a supremaţiei informaţionale; 

- dezinformare; 

- lovitură radioelectronică totală şi complexă; 

- lovitură aeriană complexă; 

- operaţii aeroterestre şi aeronavale rapide şi surprinzătoare. 

Numai Statele Unite ale Americii sunt în măsură, azi, să ducă un astfel de 

război de tip rapid, oriunde şi oricând. Însă războaie de acest gen au mai existat şi 

înainte. 

Este vorba de războiul de 6 zile din 1967 dintre Israel, pe de o parte, şi Egipt şi 

Iordania, pe de altă parte, dus, mai ales, în superioritate strategică, doctrinar, prin 

acţiunile rapide ale aviaţiei, care a atacat prin surprindere, dimineaţa, la o oră când 

adversarul nu se aştepta şi era preocupat de rugăciune, şi prin cele ale blindatelor care 

au realizat pătrunderi adânci, pe direcţii, în genul celor făcute de diviziile blindate 

germane, în al doilea război mondial, în campaniile din Polonia şi din Franţa. 

Dar prima capodoperă a războiului de tip rapid o reprezintă, fără îndoială, 

acţiunile forţei antiirakiene în Golful Persic din ianuarie 1991. Este un nou tip de 

război, necunoscut până la acea dată în istoria omenirii. S-a obiectat că, de fapt, tot 

războiul n-a fost decât un spectacol, Irakul nefiind în măsură să riposteze unei 

asemenea forţe tehnologice. Ceea ce s-a petrecut în campania din martie-aprilie 2003 

nu este decât o continuare a strategiei acţiunilor rapide din războiul anterior, de data 

aceasta punându-se în operă un concept nou, cel al Războiului bazat pe Reţea. 

Dar tocmai aceasta este filosofia războiului de tip rapid. Elementul lui central şi 

definitoriu constă în zădărnicirea reacţiei. Atunci când un astfel de obiectiv nu se 

poate realiza, războiul devine de durată. Atacul Irakului asupra Iranului este iarăşi un 

exemplu edificator. Irakul şi-a propus un război de tip rapid, încercând, ca şi Israelul 

în 1967, să-i surprindă pe iranieni cu o lovitură aeriană masivă şi puternică. 

27

Acţiunea n-a reuşit. În primul rând, pentru că n-a fost bine pregătită şi, în al 

doilea rând, pentru că nu s-a asigurat complexitatea şi completitudinea unei asemenea 

lovituri, Irakul fiind lipsit de tehnologiile ultramoderne pe care le presupune războiul 

rapid şi de conceptul strategic necesar. 

Şi astfel, acest război s-a transformat în unul de durată, de uzură, care a ţinut 

opt ani, fără a duce la vreun rezultat. Pierderile Irakului, în acest război, spre exemplu, 

au fost de un milion de morţi şi peste două milioane de răniţi. 

-Operaţia rapidă se caracterizează, în primul rând, prin capacitate de proiecţie 

a forţei şi de sustenabilitate în teatru, printr-o mare independenţă, ceea ce reclamă, pe 

de o parte, acţiuni complexe, interarme, şi, pe de alta, o strictă coordonare a tuturor 

forţelor participante. Toate operaţiile se doresc a fi de tip rapid. Acest lucru nu este 

însă posibil. O operaţie de acest tip conţine, de fapt, elementele unui război, întrucât, 

adesea, ea reprezintă punctul culminant al conflictului şi vizează crearea faptului 

împlinit. 

-Acţiunea de luptă de tip rapid poate fi o componentă a operaţiei de tip rapid 

sau un moment al unei operaţii obişnuite. Astfel de acţiuni sunt frecvente în teatru şi 

foarte diversificate. 

Ideea “războiului paralel” a apărut din înţelegerea “inamicului” ca un “sistem” 

sau “organism”, care este în acelaşi timp mai mult şi mai puţin complicat decât 

sistemul popor-stat-forţe armate descris de Clausewitz. Statul inamic are, cel puţin din 

punct de vedere teoretic, cinci componente organice esenţiale, dispuse concentric, 

astfel: forţele militare regulate şi cele mobilizate în situaţie de criză sau război, masa 

mare a populaţiei civile care nu este direct combatantă, infrastructura de transport 

prin care se asigură tot ceea ce este esenţial pentru naţiune, fundamentele organice 

esenţiale ale respectivei societăţi situate la centru, conducerea sau mecanismul puterii 

care controlează întregul sistem. 

Tocmai de aceea, susţinătorii acestei idei se referă la aceste orbite sau inele 

concentrice ca fiind “cele cinci inele”. Ca într-un joc de cuburi magice aceste inele 

sunt la rândul lor compuse din cinci componente, pentru că e de la sine înţeles că, spre 

exemplu, forţele armate, dispuse de noi pe inelul exterior, au de asemenea o masă 

mare de oameni, o infrastructură specifică şi un conducător sau un sistem de comandă 

şi control. În această clasificare, întregul sistem şi fiecare inel în parte are propriile 

centre de gravitate/puncte nodale. Conducerea, mecanismul de control, este un centru 

de gravitate atât al fiecărui inel cât şi al sistemului întreg. Teoretic, succesul se 

realizează lovind simultan punctele nodale/centrele de greutate ale fiecărui inel în 

parte, precum şi ale sistemului în întregul său. 

Prin contrast, războiul clasic “în serie”, este sau a fost un tip de război care a 

angajat fiecare inel al sistemului succesiv, lovind fiecare obiectiv “la rândul lui”, în 

serie, dinspre periferie către centru. 

Războiul paralel a devenit posibil prin dezvoltarea fără precedent a aviaţiei, 

sistemelor de lovire de mare precizie şi a armelor netradiţionale, întrucât acesta 

utilizează aviaţia şi mijloacele de lovire la mare distanţă pentru a putea distrugerea 

obiectivele inamicului, care nu reprezintă un obiectiv în sine, ci reprezintă mijlocul 

prin care se atinge scopul final, respectiv acela ca prin distrugerea sau avarierea 

acestor ţinte să se obţină un efect strategic care duce la pierderea de către inamic a 

28

capacităţii sistemelor sale organice, esenţiale, de conducere sau de ducere a acţiunilor 

militare. Când aceste atacuri paralele se realizează concomitent, succesul operaţiei 

este maxim. Acest tip de acţiuni poartă cu ele şi un mesaj clar transmis inamicului, în 

special sistemului de conducere al acestuia, care trebuie neapărat înţeles. 

Distrugerea sau paralizarea sistemelor militare sau capacităţii de luptă a 

inamicului este obiectivul propus în cadrul unor astfel de lovituri şi se urmăreşte cu 

prioritate reducerea capacităţii de ripostă a inamicului până la un aşa numit nivel în 

care acesta este în stare de şoc. De asemenea, astfel de acţiuni simultane asupra 

centrelor de gravitate va reduce la minim posibilitatea inamicului de a-şi reface 

capacitatea în timp oportun pentru că ele nu vor avea numai un caracter de 

simultaneitate, dar şi o viteză de execuţie foarte mare, iar la nevoie – lucru puţin 

probabil – pot fi reluate. 

Războiul paralel constă, deci, în lovirea simultană a centrelor de gravitate ale 

inamicului dispuse pe toate palierele sale organizatorice şi acţionale în scopul blocării 

capabilităţilor sale de reacţie şi obţinerea scopului propus într-un timp scurt şi cu 

pierderi minime. Pentru definirea spaţiului în care vor evolua forţele şi mijloacele de 

care se va dispune în viitor, următorii factori au o importanţă deosebită: spaţiul global 

(adică întreaga planetă) pentru care sunt elaborate concepţii strategice şi unde vor fi 

amplasate forţele şi mijloacele ce formează diferitele eşaloane ale unor dispozitive 

acţionale; spaţiul unor zone de pe glob, inclusiv cele situate la mari depărtări între ele, 

unde se menţin sau se promovează şi prin forţa armelor interese politice, economice, 

spirituale etc.; pentru aceasta trebuie să existe mijloace adecvate de luptă armată 

(aeriene, navale, rachete, forţe de intervenţie rapidă ); spaţiul de interes strategic este 

de regulă, o zonă sau o regiune terestră şi maritimă din vecinătatea teritoriului 

naţional; spaţiul naţional este definit cu claritate în reglementările juridice 

internaţionale, strategia de securitate adoptată şi în măsurile întreprinse la nivelul 

sistemului naţional de apărare. 

Acum, când lumea trece din era industrială în cea informaţională, multe din 

cunoştinţele despre război au început să fie depăşite. Aceasta nu înseamnă că va exista 

un vid. Pe plan mondial sunt centre de putere, evident în statele de tipul SUA, Rusia, 

China şi alianţe unde se studiază reconceptualizarea conflictului militar al viitorului. 

În acest sens, sintagme precum “situaţie fluidă”, “doctrină fluidă”, “acţiuni de luptă 

fluide”, “câmp sau spaţiu de luptă fluid”, sunt din ce în ce mai prezente în literatura de 

specialitate. 

Spaţiul de luptă implică acea capacitate de a vizualiza zona luptei, bătăliilor sau 

operaţiunilor şi modul în care forţele acţionează indiferent dacă este vorba despre 

misiuni de luptă sau de ajutor umanitar. Dimensiunea, forma şi densitatea spaţiului de 

luptă al unei mari unităţi (unităţi) sunt variabile şi influenţate de misiune, inamic, 

teren, trupe proprii şi forţe disponibile în timp ale ambilor adversari. Extinderea 

viitorului spaţiu de luptă comun va consta din mulţimi de spaţii de luptă funcţionale, 

cu categorii de forţe speciale aflate în ele care se intersectează şi se suprapun. Această 

construcţie conceptuală şi reală a spaţiului de luptă va oferi viitorilor comandanţi o 

viziune coerentă a unui spaţiu de luptă complet integrat, de dimensiuni maxime şi va 

permite o interceptare simultană a ţintelor printr-o mai mare varietate de sisteme de 

luptă integrate. 

29

Sintagma de “spaţiu de luptă fluid” trebuie abordată, în special, la schimbările 

deosebite care vor apărea în fizionomia războiului, prin introducerea tehnologiilor 

stealth, digitalizarea câmpului de luptă, noi sisteme şi platforme de arme inteligente, 

senzori perfecţionaţi, sisteme C4I ş.a. Reducerea efectivelor armatelor şi a bugetelor 

militare, restructurările, reorganizările, redotările cu tehnică de vârf, profesionalizarea 

(aproape completă), apariţia unor noi riscuri şi ameninţări, creşterea ponderii 

operaţiilor altele decât războiul vor duce la schimbarea concepţiei de desfăşurare a 

acţiunilor de luptă, la adoptarea de noi strategii (întrunite, multinaţionale) şi la o altfel 

de pregătire a forţelor armate, în timp de pace, de criză şi de război. 

În spaţiul de luptă fluid, dispozitivele trupelor nu mai pot fi rigide, lineare sau 

circulare, ci asimetrice (nelineare). Lupta lineară, statică pe poziţii, este considerată 

depăşită şi este categoric evitată. Câmpul de luptă modern nu mai acceptă linearitatea 

clasică, uniformitatea, cu fâşii, aliniamente, raioane, adâncimi, linii etc. 

Lupta are loc într-un spaţiu multidimensional în care se desfăşoară acţiuni 

asimetrice, caracterizate de mobilitate, dispersabilitate, descentralizare, 

manevrabilitate, flexibilitate şi folosirea unei largi game de acţiuni terestre, navale, 

aeriene, spaţiale, informaţionale, psihologice şi speciale, duse simultan la toate cele 

trei niveluri (strategic, operativ şi tactic), continuu şi într-un ritm alert, în scopul 

lovirii decisive a centrelor de gravitate şi a punctelor decisive ale inamicului şi al 

înfrângerii lui psihice şi fizice. 

Digitalizarea câmpului de luptă, modularea şi simularea acţiunilor, câştigarea 

războiului informaţional şi psihologic, sunt deziderate ale marilor puteri, cu 

repercusiuni deosebite asupra fizionomiei luptei şi a instruirii eficiente a armatelor (în 

timp de pace). Prin urmare, în sensul cel mai larg, spaţiul de luptă fluid este definit de 

mobilitatea deosebită, viteza extraordinară a acţiunilor militare, încă din momentul 

angajării luptei, eficienţa, manevra, anticiparea evenimentelor dominarea câmpului de 

luptă şi a inamicului. 

Fluiditate mai înseamnă acţiuni simultane în 2-3 medii (prin operaţii întrunite, 

multinaţionale şi/sau independente), ritm înalt al ducerii acţiunilor de luptă, informaţii 

veridice obţinute în timp real, decizii transmise foarte rapid, mijloace de lovire 

precise şi de eficienţă maximă, precum şi trecerea rapidă de la un sistem de acţiuni la 

altul, de pe o direcţie pe alta dintr-un mediu în altul. În acelaşi timp, fluiditatea 

înseamnă sistem al acţiunilor rapide, combinare a acţiunilor de război psihologic, 

informaţional cu cele care ţin de fluenţa loviturilor din cosmos, din aer, de pe mare şi 

de pe uscat, astfel încât să se realizeze o perfectă complementaritate la nivel tactic şi 

strategic. 

Războaiele din Golf poate fi luat ca un exemplu de război integrat într-o situaţie 

disproporţionată, adică într-o situaţie în care reacţia inamicului este cu totul 

neglijabilă. Acţiunile de luptă, după operaţia “Desert Storm” au căpătat un grad foarte 

mare de descentralizare, independenţă, coordonare şi eficienţă. Ele depind însă enorm 

de sistemul informaţional, de gradul înalt de tehnicitate al mijloacelor la dispoziţie, de 

existenţa armelor integrate cu mare putere de lovire, de posibilitatea lovirii simultane, 

rapide pe toată adâncimea teatrului de acţiuni militare. Spaţiul de luptă fluid se 

prezintă ca o suprafaţă de teren determinată de posibilităţile maxime ale marilor 

unităţi/unităţilor, de a descoperi şi angaja inamicul simultan la toate cele trei niveluri 

30

ale artei militare (tactic, operativ, strategic), în minimum două medii simultan, în 

scopul lovirii decisive a centrelor de gravitate/punctelor decisive ale acestuia şi al 

înfrângerii lui psihice. Ceea ce s-a petrecut în Golf, ca şi în spaţiul iugoslav se cheamă 

un război disproporţionat. 

Natura viitoarelor războaie este greu de prezis, însă se manifestă tot mai 

pregnant două tendinţe importante : 

Atunci cand totalitatea statelor lumii se înarmează cu armamente şi 

echipamente tot mai sofisticate, ceea ce deschide posibilitatea izbucnirii unor conflicte 

sau războaie între forţe şi mijloace bine pregătite, constituind varianta razboaielor 

simetrice. 

2. Confruntarea forţelor regulate cu forţe neregulate, puse sub comanda unor 

centre de putere economică, religioasă, etnică ideologică etc., constituind varianta 

unor războaie asimetrice. 

Asadar ne putem astepta intr-un viitor apropiat, la o perioadă de instabilitate 

primejdioasă în viaţa internaţională, care poate atinge un nivel extrem. 

Bibliografie: 

[1]. MUREŞAN, Mircea, TOMA, Gheorghe, Provocările începutului de mileniu, 

Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2003. 

[2]. PAUL, Vasile, General, Războiul secolului al XXI-lea, Editura Militară, 1998. 

[3]. SICHITIU, Ioan, Elemente de strategie, Editura Cartea Românească, 1936. 

[4]. TOMESCU, Mircea, Ştiinţa militară şi doctrina militară, 1937. 

[5]. GOROZEA, Traian, Tendinţe, orientări, controverse în strategiile militare 

contemporane, Editura Militară, Bucureşti, 1991. 

[6]. FRUNZETI,Teodor, Tipuri de războaie în epoca contemporană, Editura 

A.I.S.M., Bucureşti, 1996 

[7]. MARIN, Gheorghe, general, Manevra strategică, Editura Militară, Bucureşti, 

1982. 

[8]. Concepte ale strategiilor militare contemporane, Editura Militară, Bucureşti, 

1988. 

[9]. Centrul de Studii Strategice de Securitate, Strategia integrală, Bucureşti, 2003. 

[10]. ŞUŢA, Ion, general, Conducerea trupelor în războiul de apărare, Editura 

Militară, Bucureşti, 1978. 

[11]. SCHIPOR, Războiul din Golf, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 

[12]. VĂDUVA, Gheorghe, general de brigadă (r) dr., Strategia acţiunilor rapide, 

Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2002. 

31

RĂZBOAIELE ENERGETICE ALE SECOLULUI XXI 

Dr. Andriy VOLOŞIN * 

Absolut neimportant, în prezent, în care parte curge petrolul. Important este cine decide în 

ce direcţie să se scurgă. În geopolitică, un fapt determinant, este maxima: ''intenţiile nu spun nimic, 

posibilităţile sunt totul”. Oswald Spengler 

Cererea în creştere, de resurse energetic, a exacerbat concurenţa pe piaţa 

globală a energiei, ducând la o stare de război între principalii participanţi. Fiecare se 

străduieşte cel mai mult să-şi asigure propriul viitor energetic prin impunerea 

propriilor reguli de joc, prin folosirea propriilor avantaje în concurenţă, prin controlul 

dacă nu este posibil în întregime, atunci cel puţin a unei părţi din piaţa mondială de 

energie. 

Conform prognozelor, cererea de energie primară va creşte în anii 2008 – 2030 

cu 55%. Rata medie anuală de creştere este de 1,8 %. Cererea va ajunge la 17,7 

miliarde tone de petrol, în comparaţie cu 11,4 miliarde tone în 2007. Şi, în acest 

secol, combustibilii fosili rămân principala sursă de energie primară. Petrolul şi gazul 

îşi vor menţine rolul de principal tip combustibil. 

În ţările în curs de dezvoltare, a căror economie şi populaţie înregistrează un 

ritm accelerat de creştere, vor solicita o creştere de 74% din consumul mondial de 

energie primară. În China şi India – 45% din această creştere, în ţările OCDE – a 

cincea parte, ţările cu economie de tranziţie – restul de 6%. 

În general, ţările în curs de dezvoltare vor asigura 47% din creşterea cererii 

mondiale în 2015 şi mai mult de jumatate – în 2030, comparativ cu 41% cererea de 

azi 1 . 

Transferul temei resurselor energetice în aria noii strategii a războiului 

energetic permite întelegerea multor şi numeroaselor explicaţii dificile, la prima 

vedere, legitime: de ce traseele conductelor de petrol şi gaze trec pe acolo, unde, 

aparent (din punct de vedere economic), ele nu ar trebui să treacă; de ce “deodată” 

încep să se dezvolte depozite, situate în “zone nerentabile economic”, şi lasă fără 

atenţie altele, mai de perspectivă (din punct de vedere al costului de producţie)? Care 

este relaţia dintre potenţialul resurselor energetice ale unei ţări şi statutul său 

geopolitic în lumea modernă? 

Natura actualei confruntări energetice nu poate fi privită numai în termeni 

economici, rupând-o de concurenţa globală interstatală şi de geopolitică. În oceanul 

statisticii internaţionale de consum de energie se ascund tendinţele cele mai profunde 

ale antagonismului internaţional. 

* Director adjunct la Institutul de cercetări economice internaţionale L’viv, expert al 

Institutului naţional de cercetări strategice, Ucraina 

1 Олеарник П. Растущие аппетиты молодых гигантов (Oleiarnyk P. The growing appetite of 

young giants), http://www.rsppenergy.ru/main/content.asp?art_id=3999. 

32

Pe parcursul ultimului deceniu s-a schimbat în mod semnificativ compoziţia de 

jucători şi de corelare a forţelor în piaţa globală a resurselor energetice. Dacă încă din 

secolul trecut această piaţă rămânea în mare măsura bipolară 2 , acum situaţia este 

diferită radical şi se poate vorbi de o puternică tendinţă multipolară. 

Majoritatea analiştilor consideră că motivele care au determinat o 

schimbare radicală a situaţiei sunt: 

Primul, Rusia are astăzi destulă putere şi mijloacele necesare de a-şi construi 

propria politică energetică, internă şi externă, pe baza intereselor sale proprii de 

securitate, care prin definiţie nu pot coincide cu ceea ce îi satisface pe concurenţi. 

Astăzi Rusia este arhitectul noului model de complex energetic euroasiatic. Faptul că 

acest model poate fi realizat în cel mai scurt timp, nu mai reprezintă o îndoială pentru 

nimeni. Pentru acestă realizare, Rusia nu are nevoie numai de materiale şi resurse 

tehnologice, mai important - de voinţă politică şi politici de continuitate. 

In al doilea rând, Europa unită de astăzi intru-totul demonstrează intenţia sa de 

a demisiona din “serviciile” SUA asigurându-şi (Europa) securitatea energetică. La 

Bruxelles se înţelege că a consolida securitatea energetică este prima condiţie 

necesară pentru statutul geopolitic dominant al UE. În acest sens este dificil a nu fi de 

acord cu opinia unor experţi, că Europa este “fundamental interesată în interacţiunea 

directă cu regiunile Orientului Mijlociu şi de implementarea în acestea a propriei, 

independentă de SUA, de extracţie a resurselor, dezvoltare a zăcămintelor 

euroasiatice şi de transport a resurselor, pe cele mai sigure rute de transport din 

punctul ei de vedere. Ca urmare a recentei diversificări a surselor energetice, Europa 

poate face acel salt energetic, nu în ultimul rând strategic şi geopolitic, spre care ea 

tinde ca nou potenţial subiect, să obţină o libertate mai largă în implementarea 

propriilor strategii geopolitice“ 3 . 

În al treilea rând, şi Rusia, şi Uniunea Europeană sunt ca niciodată înainte unite 

de dorinţa comună de a asigura mecanismul transnaţional al exploatării resurselor 

energetice în întreg continentul Eurasia. Iar SUA, ceea ce este de la sine înţeles şi 

raţional din punctual lor de vedere, dimpotrivă sunt interesate de menţinerea status 

quo-ului. 

În al patrulea rând, China şi India sunt giganţii mondiali ai economiei şi ai 

pieţelor energetice internaţionale, în curs de formare. Dezvoltarea energetică în China 

şi India a dus la transformarea sistemului energetic global, ca urmare a dimensiunii 

mari a acestor ţări şi a rolului lor în creştere în comerţul international cu combustibili 

fosili. În acelaşi timp, ambele ţări sunt din ce în ce mai vulnerabile la schimbările din 

lumea pieţele de energie. Ritmul de creştere economică impresionantă din China şi 

India, în ultimii ani, au întrecut creşterile economiilor altor ţări importante. 

Dezvoltarea economică rapidă a dus la o creştere bruscă în nevoile lor de energie, 

care sunt condiţionate de importurile de resurse energetice. 

În al cincilea rând, în sectorul estic îndepărtat al pieţei energetice euroasiatice 

volumul cererii consumatorilor este pe deplin compatibil cu nevoile de consum ale 

2 Основними покупцями енергоресурсів є США та країни ЕС. 

3 Дугин А. Метафизика и геополитика // Наша власть: дела и лица. 10 (45). Октябрь 2004. 

(Dugin A. Metaphysics and geopolitics / / Our power: business and individuals. 10 (45). October 

2004.) 

33

UE. În primul rând este vorba de ţări precum Japonia şi Coreea de Sud. În mod 

evident, perspectivele energetice ale acestor ţări nu se pot fi realiza fără participarea 

Rusiei. 

Tacticile razboiului energetic cu privire la particularitatile regionale 

1) Asia Centrală 

SUA şi Occidentul sunt extrem de interesaţi de activitatea companiilor ruse de 

gaze naturale şi petrol în Asia Centrală. O atitudine deosebit de negativă au 

demonstrat americanii la iniţiativa Rusiei, cu privire la înfiinţarea Organizaţiei de 

Cooperare Shanghai, analog unui OPEC al gazului. Rusia nu este prima care susţine 

această idee. Acum câţiva ani, Moscova a făcut deja o propunere Kazahstanului, 

Uzbekistanului, Turkmenistanului şi Azerbaidjanului pentru a crea ceva similar. Dar 

acum, se pare, ideea poate găsi contururi reale, la fel ca în cazul OCS din care fac 

parte cele mai mari ţări - exportatorii şi importatorii de combustibil albastru. În afară 

de Rusia, Kazahstan şi Turkmenistan sunt deja implicate activ pentru a construi o 

conductă de gaze spre China. Este de aşteptat ca, în a doua jumătate a acestui an, 

China şi Rusia să înceapă realizarea proiectului comun – construirea sistemului de 

transport de gaze ”Altai”. Acest sistem va face legătura între zăcămintele de la 

Yamalo-Nenetz si regiunea autonomă Syntzyan-Uygursc din China. Sistemul ''Altai'' 

profitabil pentru Rusia, deoarece include în exploatare o diversificare a exportului 

naţional de gaz şi reduce dependenţa ei de ţările de tranzit, care la începutul anului 

2009 au încercat de a pune în aplicare propriile planuri de şantaj prin gaz. 

Unul din principalii rivali ai Rusiei pe piaţa de petrol şi gaze din Asia centrală 

este Kazahstan. Prin ocolirea repetată a Kazahstanului, Occidentul a reuşit să capteze 

dorinţa acesti republici de a avea cât mai multe trasee alternative de transport pentru 

resursele sale enegetice, uneori neluând în considerare chiar strânsul parteneriat 

strategic dintre Astana şi Rusia. Faptul că, Kazahstanul a început să colaboreze din ce 

în ce mai active cu China în această direcţie, şi de asemenea faptul că a semnat 

acordul privind participarea sa la proiectul Baku-Tbilisi-Geihan a adus noi speranţe 

UE şi SUA, care au început să conştientizeze din ce în ce mai limpede importanţa 

energetică a Kaahstanului. 

Americanii au sugerat insistent guvernului acestei ţări nevoia de a continua 

propria politică energetică. Şi în această privinţă sunt gata să ajute Astana, în sensul 

declaraţiei cu privire la parteneriatul energetic, care a fost semnată de către SUA şi 

Kazahstan în decembrie 2001. Dacă pentru SUA, în prezent, în regiune, Kazahstanul 

este cel mai mare obiect de interes, atunci pentru UE un astfel de obiect este 

Turkmenistanul, care este chiar, mai puţin loial Rusiei decât Kazahstanul. Ideea 

construcţiei unei magistrale transcaspice aparţine nu UE, ci SUA, care a propus-o cu 

mai mult de 10 ani în urmă. Dar atunci proiectul a fost subminat de conducerea 

Turkmenistanului şi Azerbaidjanului. Dacă totul ar fi mers conform planului, atunci 

construcţia magistralei transcaspice ar fi fost finalizată în 2010. 

2) Regiunea caspică 

Regiunea caspică este considerată adesea ca fiind a doua ca importanţă după 

zona Golfului. Volumele producţiei de petrol pot fi comparate cu cantităţile de petrol 

34

extras în ţări precum Irak şi Kuweit. Zonele limitrofe Mării Caspice şi fundul caspic 

sunt bogate în hidrocarburi. 

În prezent. există mai mult de douăzeci de exploatări de petrol şi gaze şi au fost 

identificate alte trei sute potenţiale. Prognozele rezervelor de petrol, potrivit unor 

rapoarte, este de aproximativ 26 miliarde de tone, echivalentul a aproape 10% din 

rezervele mondiale (250-300 de miliarde de tone). La fel de impresionante sunt şi 

volumele prevăzute la rezervele de gaze naturale - de la 8 la 12 trilioane de metri 

cubi. Companiile ruseşti (cu capital european) au o pondere de peste 10% la petrol şi 

de aproximativ 8% la gaz. Cele mai multe exploatări şi dezvoltări de câmpuri 

petroliere, de asemenea şi cele mai mari proiecte petroliere realizate în prezent în 

regiune (nu fără participarea firmelor americane), se află în Azerbaidjan şi Kazahstan. 

Experţii estimează că, în 2012, pe primul loc la producţia de petrol va fi Kazahstan – 

circa 55%, locul doi va fi ocupat de Azerbaidjan cu 32%, Federaţia Rusă şi 

Turkmenistan în total aproximativ 13% 4 . 

SUA intenţionează să se consolideze temeinic în zona caspică şi în special în 

Kazahstan. Se presupune că în următorii 10 de ani, volumul de investiţii americane în 

sfera de producţie, transport şi prelucrare a petrolului kazah va fi de 190 de miliarde 

dolari. Uşor mai mică, dar nu mai puţin impresionantă este de aşteptat o perfuzie de 

dolari în industria petrolieră din Azerbaidjan. 

Partea americană face eforturi considerabile pentru a aduce petrol şi gaze prin 

conducte de tranzit, în vecinătatea Rusiei, ocolind teritoriul rus. Această poziţie este 

un element al strategiei geoenergetice euroasiatice a SUA, pentru a minimiza 

influenţa rusă în zona caspică şi îndepărtarea Rusiei de rezervele de petrol şi gaze. Pe 

plan mondial, ca urmare a unei astfel de strategii sunt uşor de explicat cauzele 

bolnăvicioase ale Washington-ului vis-à-vis de proiectul celor patru capitale, 

Moscova, Aşgabat, Astana şi Taşchent privind realizarea unui coridor caspic de 

petrol şi gaze spre Europa de vest care va tranzita teritoriul Rusiei. 

Problemele Iranului şi Irakului din dorinţa de a proteja resursele de petrol şi 

gaze din Orientul Mijlociu este motivul penetrării a multor tipuri de agenţi de 

influenţă – de la organizaţii caritabile la alianţe politico-militare şi organizaţii ale 

ţărilor care nu au declarat aceasta regiune zonă a propriilor interese naţionale. În 

conformitate cu "Independent Military Review", în regiunea caspică cu excepţia 

SUA, Marea Britanie şi Turcia, state ca Germania, China, Arabia Saudită, Emiratele 

Arabe Unite şi Japonia au devenit vizibil prezente. Notabil este faptul ca în prezent 

campaniile internaţionale controlează aproximativ 27% din rezervele de petrol şi 

aproape 40% din cele de gaze, dar nu intenţionează să se oprească aici 5 . 

În programul “Garda caspică”, SUA intenţionează să investească 135 mil. 

dolari pentru dezvoltarea Forţelor Navale Militare ale Azerbaidjanului şi 

Kazahstanului. “Esenţa acestui program – observau mai departe experţii ‘Independent 

Military Review’ – este de a crea un sistem integrat de control al regimului din aer, 

4 Oil-and-gas resources of the Caspian region //US Energy Information Administration, 2006; US 

Western Geophysical. 

5 Цыганок А.Д. Прикаспийский регион вчера и сегодня // Независимое военное обозрение. 

18 мая 2007. (Tsyganok AD Caspian Sea region yesterday and today / / Independent Military 

Review. May 18, 2007.) 

35

pe apă şi la frontierele terestre din Azerbaidjan şi Kazahstan, şi de răspuns rapid în 

caz de urgenţă, inclusiv la ameninţările teroriste de atac asupra instalaţiilor petroliere. 

De fapt SUA, înfiinţează în mod activ în jurul Iranului, teritorii de rezistenţă 

proamericane cu infrastructura militară 6 . 

3) Balcanii 

Peste ţările peninsulei balcanice trece cel mai scurt drum de la Europa la 

resursele din sud-vestul Asiei şi Orientul Mijlociu, prin urmare aici este cea mai mare 

densitate regională de conducte transnaţionale pe unitatea de suprafaţă din întregul 

continent Eurasia. Acest lucru explică în mare măsură conflictualitatea modernă din 

Balcani. 

Evidenţiem principalele conducte strategice de petrol transnaţionale, ce 

traversează peninsula: 

- iniţiat şi construit cu participarea activă a Germaniei, una care a început din 

portul Constanţa (Romania) şi mai departe urmând Bucureşti, linia Dunării la Belgrad 

şi Budapesta, apoi spre Austria şi Germania; 

- fosta conductă sovietică “Prietenia”, prin care se transporta petrolul către 

fostele ţări socialiste ale Europei Centrale; astăzi deja prin susţinerea UE, a crescut 

lungimea de conducte în vest până la oraşul italian Trieste; 

- magistrala de la Marea Neagră din portul Burgas (Bulgaria) prin Skopje 

(Macedonia) la portul adriatic Durres (Albania), mai departe prin strâmtoarea Otranto 

la porturile Bari şi Brindisi (Italia), de unde petrolul prin mare alimentează ţările din 

vestul şi nordul Europei; astăzi, acestă magistrală pentru Europa, din punct de vedere 

strategic are cea mai mare importantă; 

- conducta petrolieră, care e o ramură anterioară magistralei din oraşul Tetovo 

(nordul Macedoniei), apoi trece prin Kosovo, la Belgrad, Zagreb până la Ljubljana; 

UE a elaborat deja un proiect orientat spre această linie în direcţiile Germaniei, 

Franţei, Belgiei şi Olandei (această magistrală este în prezent a doua ca importanţă 

pentru aprovizionarea energetică a Europei. 

Coridorul energetic al Balcanilor rămâne o sursă de conflict geopolitic pe 

teritoriul actual al Europei. Şi este destul de evident, că “aici se pot ghici bazele 

alianţelor ‘vechii’ şi ‘noii’ Europe cu Washingtonul şi politica Occidentului în 

relaţiile cu Rusia” 7 . 

SUA, legând de gâtul Europei autonomia Kosovo a încercat să-şi creeze o 

bază, de unde se poate bloca comerţul maritim în Marea Mediterană, şi să efectueze 

operaţiuni de menţinere a păcii în ţările mediteraneene, dar să şi obţină un punct 

puternic de acţiune în Europa unită. 

6 In the plans of Washington - was the inclusion in the medium term in such areas and Abkhazia, 

although the unrecognized republic of geographically does not belong to the Caspian region, but the 

geopolitical space is not always the same as geographical. 

7 Андреев П. Коридоры смерти (P. Andreev Corridors of death) (http://www.novopol.ru/phorumlist6-theme997.html). 

36

4) Nord 

Arctica de asemenea devine o scenă a războiului energetic, astfel că, ţări rivale 

o includ în cursa pentru controlul asupra resurselor Polului nord şi a celor care sunt 

ascunse în ocean. Conform unor date, obţinute ca rezultat al cercetării oamenilor de 

ştiinţă din diferite ţări, numai în adâncimea platoului continental arctic sunt 

concentrate cel puţin 113 miliarde tone hidrocarburi combustibili – petrol şi gaze 

naturale. Pentru comparaţie: una din cele mai bogate ţări în resurse – Arabia Saudită 

– are aproximativ 43 miliarde tone de astfel de resurse, Rusia – 51 miliarde (în 

principal din gaz), Iran – 33 miliarde tone. Totalul din subsolul ţărilor lidere care au 

rezerve de hidrocarburi, nu este mai mare de 160 de miliarde de tone. Totuşi, este 

greu de estimat dimensiunea resurselor Arcticii. 

Pentru dreptul de a considera Arctica propriul teritoriu îşi exprimă pretenţiile 

Rusia, SUA, Canada, Danemarca şi Norvegia. Disputa dintre ei s-a exacerbat după ce 

la sfârşitul lunii iulie 2007, când expediţia rusească de ştiinţă şi cercetare ce a fost 

trimisă din Murmansk la Polul Nord a dovedit că acele creste subacvatice 

Lomonosov şi Mendeleev, care se întind în direcţia Groenlandei, în sens geologic 

este o extindere a platformei siberiene. 

Canada şi Danemarca, de asemenea, au trimis o expediţie de cercetare în 

Arctica, încercând să dovedească cum că acea creastă Lomonosov, pe care o pretinde 

Rusia, se leagă de insula canadiană Ellesmere şi de Groenlanda controlată de 

Danemarca. 

Canada aşteaptă să conecteze la teritoriul ei 310 mii mile pătrate de teritoriu 

marin arctic cu rezerve de hidrocarburi şi alte minerale. Danemarca pretinde 62 mii 

mile pătrate. Norvegia de asemenea a efectuat un studiu sonar şi speră să obţină 96 

mii mile pătrate din Arctica şi şi-a rezervat dreptul de a extinde acest domeniu, mai 

târziu. 

În Oceanul Arctic, Rusia, în afara zonei sale economice de două sute de mile, 

poate pretinde 1,2 milioane km 2 platou continental, unde potenţialelel rezerve de 

hidrocarburi, după unele estimări ar fi în jur de 10 miliarde tone combustibili. 

Dar problema este că, în conformitate cu convenţia ONU privind dreptul 

marin, limita zonei economice a unui stat se defineşte ca fiind până la două sute mile. 

Extinderea zonei este posibilă numai în cazul, dacă platoul naţional continental trece 

după limita zonei celor două sute de mile. Deci, în bătălia pentru resursele energetice 

ale Arcticii în toate ţările ar trebui să fie mai puternice, dovezi fundamentate ştiinţific, 

că platoul din Oceanul Arctic este o extensie a platformelor lor continentale. 

“Cleştele gazului” pentru Europa 

Rusia este în căutarea unor parteneri speciali în Europa pentru organizarea de 

mari centre pentru furnizarea gazelor naturale, aşa-numitele hub-uri de gaze. Ca aliaţi 

tactici în războiul gazului din teatrul european au fost aleşi Germania (proiect North 

stream) şi Italia (proiect South Stream). În sens figurat, Rusia prinde Europa în 

“cleştele gazului”, ce se formează din aceste două proiecte. Astăzi în SUA acest 

“cleşte al gazului” este considerat ca instrument rusesc de monopolizare a 

aprovizionării cu resurse energetice a Europei. 

37

SUA şi Polonia au acuzat Germania de o politică egoistă şi că nu ţine seama de 

solidaritatea europeană. Prin poziţia lor şi-au exprimat consimţământul Suedia, 

Lituania şi Estonia (ce-i drept, ultimele au pretenţiile lor la proiectul North Stream). 

Construcţia gazoductului ruso-german, cu ocolirea Poloniei, a fost comparată la 

Varşovia nici mai mult nici mai puţin cu Pactul Ribbentrop-Molotov. Ca o opoziţie la 

alianţa ruso-germană a gazului, Polonia a avansat cu o idee foarte agresivă de formare 

a unui ‘NATO energetic’. 

Rusia înţelege că, pentru umplerea conductelor nord şi sud este necesară o 

sursă importantă de materii prime. În acest sens, geopolitica Moscovei se îndreaptă 

spre fostele republici sovietice - Turkmenistan, Kazahstan, Uzbekistan, Azerbaidjan. 

Cu toate acestea, există evoluţii şi în ţări mai îndepărtate. În special în Iran, unde 

partea rusă va dezvolta zăcământul Pars de Sud - unul dintre cele mai mari din lume, 

pe care SUA şi ţările UE l-au avut în vedere pentru proiectul Nabucco. Conducta de 

gaz Nabucco, care trebuie să treacă prin Georgia şi Turcia spre Europa Centrală, - 

este cel mai economic mod de transport al gazelor naturale din Azerbaidjan în 

Europa, decât proiectul concurent al Gazpromului ‘South Stream’. Cu toate acestea, 

alianţa Rusiei cu Iranul pune o cruce posibilităţii de realizare a proiectului Nabucco. 

În plus – din nou – nu fără efort din partea rusă – la proiect a intrat oficial compania 

franceză Gaz de France. În acest moment, poziţia sa competitivă, în raport cu “South 

Stream” ce se realizează de Rusia în colaborare cu Italia, Bulgaria, Ungaria şi Serbia 

devine remarcabil mai slabă 8 . Astfel în Rusia a apărut reală posibilitatea de a se 

consolida în Balcani. 

Astfel, cooptând Iranul la interesele sale economice şi neoferind posibilitatea 

concurenţilor din Europa şi SUA să se dezvolte acolo, trebuie luat în calcul şi faptul 

că regimul iranian este imprevizibil şi că el dezvoltă un program nuclear cu caracter 

militar. De aceea, actualmente, Rusia riscă foarte mult să obţină un vecin greu de 

controlat şi cu armament serios. Aceasta va destabiliza toată situaţia în Orientul 

Mijlociu şi nu numai acolo. Adică Rusia merge la un risc geopolitic imens. 

Perspective euro-asiatice ale pieţei resurselor energetice 

Sectorul european al pieţei energetice Eurasia va rămâne pentru Rusia, unul 

dintre cele mai importante în următorii 20-25 de ani. În prezent, Rusia are un dialog 

energetic profitabil cu UE şi cu alte ţări ale Europei. 

Actualul proces de liberalizare a pieţei europene de gaz nu poate să nu 

influenţeze exportul de gaz rusesc în UE. Sub ameninţare este sistemul tradiţional al 

contractelor bilaterale şi sistemul “take and pay”. Se manifestă o tendinţă de reducere 

a pieţei sectorului de gaze cu stabilirea tradiţională a preţurilor în baza contractelor pe 

termen lung, şi de creştere a comerţului spot cu formarea preţurilor la bursă. După 

cum menţionează majoritatea analiştilor ruşi, crearea noilor condiţii pentru 

concurenţa furnizorilor de gaze sunt direcţionate către a obliga producătorii ruşi de a 

8 Support governments of transit countries does not guarantee the timely construction of 'Southern 

stream'. 'Gazprom' repeating the mistakes it has made in establishing the Northern ' flow '. For the 

construction of the pipeline will require the consent of Ukraine and Romania. But to ban it either 

Romania or the Ukraine may not be - they can only delay the start of construction. 

38

face concesii substanţiale şi pot determina o scădere a exporturilor ruseşti de produse 

petroliere. 

În condiţiile liberalizării pieţei de gaze naturale în Europa şi, ţinând seama de 

perspectivele de a forma un singur spaţiu de energie, volumul exporturile de petrol şi 

de furnizare de gaze din Rusia către Europa poate să ajngă în 2010 la 140-150 de 

milioane de tone de petrol şi de 200-210 de miliarde de metri cubi de gaz. 

Un alt motiv pentru o posibilă reducere pe termen mediu, a exporturilor de 

petrol rusesc spre Europa este: calitatea de nivel scăzut a produselor petroliere, 

costuri mari de tranzit, şi de asemenea o scădere a volunului exportului resurselor 

energetice datorită creşterii cererii interne. Până în 2020, volumul livrărilor externe 

de produse petroliere poate să scadă la 50 milioane tone faţă de 85 milioane tone în 

2007. 

Cererea, ce creşte în timp, de gaze ale economiilor naţionale ale ţărilor din 

Asia- Pacific, ar putea evolua promiţător în politicile de diversificare a rutelor de 

aprovizionare cu gaze în direcţia sectorului asiatico – Pacific a pieţei euroasiatice a 

resurselor energetice. 

Dacă pe termen scurt – un an jumătate sau doi – SUA depăşesc recesiunea 

economică, atunci în acest caz se poate aştepta la creşterea nevoilor de resurse 

energetice. America de Nord poate deveni pentru Rusia o piaţă stabilă de desfacere de 

petrol şi gaz lichefiat. 

China, Japonia, Coreea, India sunt cele mai promiţătoare pieţe de gaze 

naturale, petrol, tehnologie şi de producţie ciclică a combustibilului nuclear din Asia 

de Sud şi Pacific, sectoare ale pieţei energetice Eurasia. Se anticipează că, până în 

2020, numai o fracţiune din sectorul Asia-Pacific a exporturilor ruseşti de petrol ar 

putea creşte de la actual de 3% la 30% şi de gaze naturale - până la 15%. 

Referitor la sectorul Orientului Apropiat a pieţei euroasiatice a resurselor 

energetice şi a pieţelor externe, în relaţia cu ea (piaţa euroasiatică), din Africa de 

Nord şi America Latină, în condiţiile în care mişcarea pe scena politică şi socialeconomică 

a mai multor state ne permite să ne aşteptăm la creşteri ale importurilor de 

echipament pentru Teka şi la creşterea cererii de servicii tehnologice către companiile 

energetice ruseşti. 

Tehnologia expansiunii geoenergetice 

Având în vedere creşterea nevoilor ţărilor dezvoltate de resurse energetice şi 

încercările de a obţine independenţă energetică, în momentul actual strategia 

concurenţei în oricare parte din piaţa internaţională a resurselor energetice se 

realizează în următoarele direcţii cheie: 

- controlul resurselor energetice; 

- accesul pieţelor; 

- controlul rutelor de transport; 

- dominarea concurenţei. 

Pentru a atinge acest obiectiv se folosesc metode tradiţionale (exportul 

corupţie, metode opace de a face afaceri, transferuri financiare în umbră) şi noi – de 

bifurcare - metode de inducere a luptei în concurenţă care se bazează pe filosofia de 

instabilitate şi haos. 

39

Tehnologia acţiunii concurenţilor pentru promovarea proiectelor lor pe piaţa 

energiei arată aproximativ după cum urmează. La început se culeg informaţii, se face 

un studiu de personal, se organizează grupul de lobby şi canalele, apoi se face o 

propunere de proiect cu sprijin diplomatic. Se organizează un sistem de afaceri, în 

funcţie de interesele individuale ale persoanelor responsabile pentru adoptarea 

deciziilor necesare. O reţea de societăţi mixte - companii, ca structuri intermediare. 

Se deschide nivelul politic, se realizează o masivă susţinere informaţională (posesia 

unor informaţii, în special pentru participantii la procesul de negociere, permite o 

gestionare mai eficientă a situaţiei) acoperire politică şi vizibilitate a proiectului în 

funcţie de interesele naţionale. Pentru realizarea schemei se foloseste un ‘pachet dur’ 

standard: presing politic, corupţia, şantajul, criminalitate în proporţiile cerute, sub 

patronajul serviciilor speciale. 

Trăsătură distinctivă a tehnologiei moderne este accesul la un nivel 

guvernamental ridicat, care aprobă responsabil deciziile politice şi economice, cu 

schemele lor de sugestie ce ţin cont de interesele lor, prin anume “propuneri, care nu 

poate refuza”. Canalele oficiale şi neoficiale, organizate ca formale şi informale, 

întâlniri de afaceri, convorbiri telefonice cu personalităţi politice şi publice în scopul 

de a anula sau a adopta deciziile necesare pentru succesul proiectului de luare a 

deciziilor şi acţiuni viitoare. Cele mai bune rezultate, această tehnologie o dă în 

spaţiul ex-sovietic, deoarece corupţia totală specifică practice tuturor ţărilor acestui 

areal afectează elitele politice indiferent de culoarea lor în special pe cele care ajung 

la putere sau urmează să vină la putere. 

Pentru realizarea proiectelor pe termen lung se creează un sistem politic 

diversificat de asigurare a intereselor, cu scopul de a minimaliza posibilele pierderi în 

cazul schimbării regimuli politic sau a grupurilor care ajung laa putere. 

În 999 de cazuri din 1000 de firme de intermediari care apar în tranzacţiile de 

energie, acestea sunt mai mult decât simpli agenţi intermediari. Firmele intermediare 

reprezintă mecanisme ale diferitelor interese, mecanisme ale împărţirii profiturilor la 

negru, mecanisme ale finanţării ascunse ale diferitelor partide politice, fonduri sau 

politicieni.Acest lucru a fost deosebit de clar evidenţiat în timpul recentului conflict 

al gazelor dintre Rusia şi Ucraina. 

Conducerea activelor naţionale energetice se realizează cu ajutorul atragerii 

juridice sau cooptarea de active paralele din sectorul de servicii, aşa zişii clasteri de 

sector prin acordarea acestora de credite subvenţionate în scopul de a realiza un 

mecanism de faliment iar acoperirea creditului se face în baza activelor din ramurile 

de servicii. 

Astfel, în ultimii ani în lume a crescut îngrijorător tendinţa de păstrare stabilă şi 

în totalitate de către ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare a resurselor 

energetice, aceste stând la baza independenţei şi bunăstării economice. Din păcate 

aceste războaie energetice pacifiste, se transformă de cele mai multe ori în conflicte 

militare reale. De acolo a apărut tendinţa de creere a propriilor zone de influenţă atât 

din partea ţărilor furnizoare cât şi din partea ţărilor consumatoare. Această tendinţă 

nu a putut fi rezolvată nici de încercările de a trece la surse alternative de energie, 

deoarece tehnologii eficiente în acest domeniu la un moment actual nu există, iar în 

viitorul apropiat e greu de crezut că vor apărea. Plecând de aici, societatea 

40

internaţională trebuie să dezvolte urgent şi neapărat noi reguli ale jocului pe piaţa 

energetică, destinate tuturor jucătorilor care asigură evitarea metodelor de forţă atât 

politică cât şi militare pentru rezolvarea problemelor energetice. 

41

EFECTELE CRIZEI FINANCIARE ACTUALE 

ASUPRA SECURITĂŢII NAŢIONALE 

Marin-Claudiu BIBIRIŢĂ * 

The current international financial crisis, which seems to be the most difficult one since the 

Great Recession in 1930, has brought the entire world financial system to the brink of disaster and it 

is held on with great difficulties. 

This crisis, called the suprime crisis, has been determined by the rapid dropping of cashdeposits 

on the global credit market and banking system, cauzed by the failure of the companies 

which invested in subprime mortages (especislly of high-risk). 

It can seriously affect the national security because of the economic component which is 

directly involved in guaranteing a secure national envirnment. A wrong tackling of the economic 

matters and of the measures adopted by the governors in order to prevent the crisis can incalculably 

bear on the national security. 

Political stability and decision-making factors’cohesion in taking immediate action for 

limiting the effects of the financial crisis have a crucial importance for the national security of 

Romania. 

Apariţia şi evoluţia crizei financiare 

Termenul de criză financiară defineşte situaţia în care instituţii sau bunuri 

financiare îşi pierd brusc o parte semnificativă din valoarea lor. 

Criza financiară internaţională actuală, care pare să fie cea mai mare de la 

Marea Recesiune din 1930, nu se limitează doar la o anumită companie sau la un 

anumit segment al sistemului financiar, ci a adus întregul sistem financiar mondial în 

pragul dezastrului şi este ţinută sub control cu mari dificultăţi. Acest fapt va avea 

consecinţe pe termen lung, nefiind vorba doar de un fapt izolat, ci de sfârşitul unei 

epoci. „Ideea unei pieţe atotputernice fără intervenţii politice este o nebunie… epoca 

autoreglementării s-a terminat. S-a sfârşit şi cu laissez-faire-ul”, a declarat Nicolas 

Sarkozy, preşedintele Franţei 1 . 

Această criză, numită criza subprime, este o criză financiară determinată de 

scăderea bruscă a lichidităţilor pe pieţele globale de credit şi în sistemele bancare, 

cauzată de eşecul companiilor care au investit în ipotecile subprime (cu grad ridicat de 

risc). 

Realitatea prezentă, caracterizată iniţial prin turbulenţe financiare devenite, 

ulterior, o adevărată criză financiară internaţională, ne arată că responsabilii 

momentului cu politica monetară, sunt aceiaşi care ar fi putut interveni înainte ca 

fenomenul să ia amploare. 

Aprecierile calitative de ordin general privind cauzele actualei crize financiare 

nu pot fi disociate de conduita unor politici macroeconomice cu efecte globale 2 . În 

acest context nu putem face abstracţie de modul în care a fost condusă politica 

* Colonel, doctorand, Ministerul Apărării Naţionale 

1 EU Observer.com, 26 septembrie 2008. 

2 Fred Burton and Scott Stewart. Workplace violence: myths and mitigation – Stratfor. 

42

monetară americană. Anvergura efectelor politicii monetare americane nu trebuie 

apreciată doar prin caracterul pur al economiei de piaţă, ci şi prin rolul internaţional al 

dolarului american ca mijloc de plată, monedă de rezervă şi refugiu investiţional. Ca 

urmare, politica băncii centrale americane (FED) a depăşit demult interesul american, 

iar deciziile FED ‘emoţionează’ prin aşteptările pe care le creează. 

În perioada 2003-2007, economiile spaţiului occidental au cunoscut o perioadă 

de creştere economică, inflaţie scăzută şi acces la resurse financiare relativ ieftine care 

au încurajat creşterea cererii de resurse financiare şi a investiţiilor directe la nivel 

global, în special în cazul statelor cu economii emergente. Pe de altă parte, modelele 

de dezvoltare economică care au fundamentat rolul organismelor economice 

internaţionale în relaţia cu anumite state 3 (în special a celor considerate cu economii 

emergente dar şi a statelor sărace sau în curs de dezvoltare) s-au dovedit a fi depăşite 

de iniţiativele de afirmare politico-economică a unor actori cu ambiţii regionale sau 

globale. Aceştia din urmă au utilizat parteneriate bilaterale şi mecanisme de sprijin 

reciproc prin care au diminuat rolul unor organizaţii financiare internaţionale precum 

Fondul Monetar Internaţional sau Banca Mondială 4 . 

Implicaţii de securitate la nivel mondial şi european 

Mediul de securitate internaţional a fost caracterizat de evoluţii neliniare, cu 

soluţii pe termen scurt, care au erodat credibilitatea politică a principalilor actori 

implicaţi (în special SUA) şi au evidenţiat lipsa unei viziuni strategice aplicate la 

nevoile reale de dezvoltare economică şi de asigurare a securităţii la nivel mondial. În 

aceste condiţii, se constată o accelerare a proceselor de difuzie a puterii la nivelul 

sistemului de relaţii internaţionale şi o asimetrie între puterea şi capacitatea de 

influenţă a principalului actor global - SUA. 

În condiţiile în care unii specialişti compară evenimentele de pe pieţele 

internaţionale cu un “9/11 financiar”, efectele acestora par să favorizeze Federaţia 

Rusă, care, deşi nu este imună la criza financiară, este în schimb mult mai bine 

pregătită decât multe alte state să depăşească perioada dificilă 5 . Sub “acoperirea” 

crizei financiare şi în condiţiile preocupărilor curente ale S.U.A. (Irak, Afganistan, 

criza financiară), şansele ca Federaţia Rusă să-şi extindă influenţa în această perioadă 

sunt ridicate. 

Dacă în vremuri de recesiune oamenii renunţă mai întâi la bunurile de lux, 

aceştia nu pot însă renunţa, decât foarte greu, la elemente situate mai aproape de baza 

piramidei lui Maslow, precum produsele energetice necesare încălzirii locuinţelor etc. 

Astfel, resursele energetice proprii poziţionează Moscova foarte favorabil, din punct 

3 Haiduc Simona, Instabilitatea nu este pacoste pentru toate companiile, Financiarul 

http://www.financiarul.com/articol_18163/instabilitatea-nu-este-pacoste-pentru-toatecompaniile.html 

4 Pisani-Ferry Jean interviu de Speteanu Ioana - Financiarul - Lobby la nivel înalt pentru FMI 

http://www.financiarul.com/articol_17847/lobby -la -nivel -înalt -pentru- fmi.html 

5 Rusia a adoptat o strategie de dezvoltare a pieţelor financiare 

http://www.tmctv.ro/articol_55371/rusia_a_adoptat_o_strategie_de_dezvoltare_a_pieţelor_financiar 

e.htm 

43

de vedere al veniturilor certe pe care un stat le poate obţine, comparativ cu alte state 

dezvoltate ale lumii, chiar şi în vremuri de criză economică. 

Se poate aprecia că Moscova îşi va manifesta supremaţia în domeniul resurselor 

energetice în Europa, având şansa de a acţiona după bunul plac în perioada de 

criză/recesiune. Rusia va folosi capitalurile de care dispune pentru ‘a ajuta’ financiar, 

iar ulterior a subordona, statele afectate de criza financiară şi îşi va accentua acţiunile 

de divizare a aliaţilor europeni ai S.U.A. 

“Actuala criză financiară ar putea încheia statutul de lider economic mondial al 

S.U.A.”, a afirmat într-un interviu ministrul german de finanţe Peer Steinbrueck, în 

data de 25.09.2008. 

Implicaţii asupra securităţii naţionale 

Securitatea naţională reprezintă condiţia fundamentală a existenţei naţiunii şi 

statului român şi un obiectiv fundamental al guvernării, având ca domeniu de referinţă 

valorile, interesele şi obiectivele naţionale. „Securitatea naţională este un drept 

imprescriptibil, care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează 

pe ordinea constituţională şi se înfăptuieşte în contextul construcţiei europene, al 

cooperării euroatlantice şi evoluţiilor globale” 6 . 

Conceptul de securitate naţională a evoluat şi s-a modificat ca urmare a 

fenomenelor transnaţionale care caracterizează etapa actuală şi a pluralităţii originii şi 

naturii noilor riscuri şi ameninţări. În prezent, securitatea se identifică cu protecţia a 

tot ceea ce afectează bazele însele ale statului român şi ale organizaţiilor la care a 

aderat. 

Politica de securitate a României, în condiţiile în care ţara noastră are dublă 

calitate de membru al Alianţei Nord-Atlantice şi al Uniunii Europene, se înscrie în 

politica de securitate a comunităţii euroatlantice şi are la bază un ansamblu unitar de 

principii, direcţii de acţiune şi modalităţi de realizare a obiectivelor strategice 

menţionate în Strategia de securitate naţională a României, în vederea promovării 

intereselor naţionale. 

În contextul în care Strategia de Securitate a României subliniază faptul că, 

împreună cu prevederile Constituţiei, „se aşează la temelia eforturilor vizând 

construcţia securităţii şi prosperităţii poporului român valori precum: democraţia, 

libertatea, egalitatea şi supremaţia legii; respectul pentru demnitatea omului, pentru 

drepturile şi libertăţile sale fundamentale; identitatea naţională şi responsabilitatea 

civică; pluralismul politic; proprietatea garantată şi economia de piaţă; solidaritatea cu 

naţiunile democratice; pacea şi cooperarea internaţională; dialogul şi comunicarea 

dintre civilizaţii” 7 , se poate trage concluzia că toate aceste elemente sunt intercorelate 

şi trebuie oferite şi garantate de către Statul Român. 

Este dificil de apreciat atât durata şi amploarea efectelor prezentei crize 

financiare, cât şi implicaţiile pe care aceasta le va avea asupra securităţii naţionale. 

Putem însă, prin interpretarea posibilelor efecte ale crizei financiare, laolaltă cu 

6 Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2007. 

7 Idem. 

44

interpretarea elementelor ce stau la baza conceptului de securitate naţională, să 

presupunem care ar putea fi efectele asupra securităţii naţionale a României. 

O economie stabilă nu poate exista fără securitate şi, de asemenea, nici 

securitatea nu poate fi stabilă fără o economie sănătoasă. În contextul actual al 

globalizării economice, acest fenomen „influenţează mediul de securitate 

contemporan, atât în ceea ce priveşte geneza noilor riscuri şi ameninţări, cât şi a 

apariţiei diferitelor oportunităţi” 8 , aşa cum este menţionat în Strategia de Securitate a 

României. În acest mediu, niciun stat nu se poate izola sau declara neutru şi nici nu 

este la adăpost dacă rămâne în afara proceselor globale. Securitatea internaţională 

tinde tot mai mult să-şi manifeste caracterul indivizibil, iar comunitatea internaţională 

este tot mai conştientă de răspunderile ce îi revin. Observăm că, în această situaţie a 

globalizării economice, garanţia unei securităţi eficiente reiese fără îndoială din faptul 

că securitatea naţională este strâns legată de economia globală. 

Astfel, fiind în faţa unei crize financiare (cu potenţial de a deveni economică) la 

nivel mondial şi interpretând prevederile Strategiei de Securitate a României, putem 

afirma că această criză financiară poate ameninţa securitatea naţională a Statului 

Român. 

Este evident că pentru a păstra nivelul securităţii naţionale la cele mai înalte 

standarde şi deziderate, Statul Român nu trebuie să se gândească numai la latura 

economică, dar şi la componentele sociale, de apărare, educaţie etc. Toate aceste 

domenii însă pot fi afectate cu uşurinţă de disfuncţionalităţi înregistrate pe latura 

economică. Întrucât problemele economice sunt generatoare de probleme sociale, 

probleme cu consecinţe grave ce pot afecta stabilitatea statului, acestea trebuie 

îndepărtate si menţinute, dacă este cazul, sub controlul său, până la dispariţia lor. 

Lipsa productivităţii, lipsa locurilor de muncă, lipsa cererii de bunuri sunt toate 

elemente care, deşi sunt de natură economică, afectează în mod evident componenta 

socială şi, împreună, afectează securitatea naţională. 

Nu trebuie neglijat nici faptul că, pentru asigurarea securităţii naţionale, Statul 

Român are nevoie de sume de bani necesare funcţionării sistemului de securitate pe 

toate componentele şi palierele lui. Aceste sume necesare bunei funcţionări a 

sistemului de securitate sunt generate de la Bugetul de Stat. În cazul în care nivelul 

sumelor încasate scade datorită unor disfuncţionalităţi ale sistemului economic, este 

evident că şi sumele repartizate pentru funcţionarea sistemului de securitate se vor 

diminua corespunzător. 

De asemenea, o modificare a configuraţiei leadership-ului mondial, urmare a 

acestei crize financiare, poate determina o reorientare a priorităţilor în domeniul 

securităţii a aliaţilor României. Astfel de schimbări ar putea necesita ajustarea 

poziţionării ţării noastre pe scena relaţiilor internaţionale 9 şi, implicit, a politicilor din 

domeniul securităţii şi apărării. 

8 Idem. 

9 The economist print edition 18 Sep 2008 GLOBALISATION A bigger world 

http://www.economist.com/specialreports/displayStory.cfm?story_ id=12080751 

45

Concluzii 

Criza financiară poate afecta grav securitatea naţională, întrucât, aşa cum am 

arătat anterior, componenta economică este direct implicată în asigurarea unui mediu 

naţional securizat. 

O primă modalitate pentru evitarea transformării crizei financiare într-una 

economică, cu implicaţii incalculabile pentru securitatea naţională, este stabilitatea 

politică. Stabilitatea politică şi coerenţa factorilor de decizie în adoptarea măsurilor 

imediate pentru limitarea efectelor crizei financiare sunt de o importanţă crucială 

pentru securitatea naţională. Numai un element politic stabil şi coerent, care să adopte 

măsuri raţionale şi eficiente la nivel economic, poate să contribuie în mod real şi 

definitoriu la asigurarea securităţii naţionale. 

O altă componentă esenţială, în depăşirea fără probleme a perioadei imediat 

următoare, o reprezintă atitudinea adoptată de mass media faţă de criza financiară şi 

potenţialele ei efecte. O abordare greşită a problematicilor cu caracter economic pe 

care România le va avea de înfruntat în viitorul apropiat, precum şi a măsurilor 

adoptate de guvernanţi în vederea înlăturării acestora, poate avea efecte majore asupra 

securităţii naţionale. De aceea, pentru depăşirea perioadei de criză şi evitarea panicii, 

este recomandată prezentarea obiectivă a evenimentelor. 

Nu în ultimă instanţă, pentru asigurarea stabilităţii securităţii naţionale, statul va 

trebui sa adopte măsuri care ar putea fi interpretate ca intervenţioniste la nivelul 

economiei de piaţă. Însă aceste intervenţii sunt imperios necesare pentru o bună 

funcţionare a sistemului. În acest sens, pe lângă obligaţiile asumate faţă de NATO 

şi UE, statul va trebui să ia măsuri concrete de înlăturare a efectelor crizei 

financiare. Aceste măsuri se pot referi la extragerea, transportul si gestionarea 

resurselor strategice, îmbunătăţirea infrastructurii, producţia de alimente şi alte 

produse necesare acoperirii nevoilor de bază ale populaţiei, intervenţii în sistemul 

bancar şi al asigurărilor sociale şi de sănătate, producţia de armament. 

Este, de asemenea, cunoscut faptul că, în perioadele de criză, populaţia, în 

dorinţa de recalificare profesională şi în speranţa păstrării sau obţinerii unui nou loc 

de muncă, se va îndrepta din nou către şcoală. Din aceste considerente, statul are 

responsabilitatea de a asigura accesul persoanelor dornice de perfecţionare la 

programele de învăţământ oferite de sistemul de învăţământ naţional. 

Statul Român va trebui sa adopte măsuri clare şi eficiente pentru a înlătura 

nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, precum şi pentru a reduce starea de 

sărăcie cronică şi discrepanţa dintre clasele sociale. 

În scopul minimizării efectelor negative ale crizei financiare şi ale potenţialei 

crize economice, clasa politică, cu sprijinul susţinut al societăţii civile, va trebui să 

adopte toate măsurile necesare şi utile, chiar dacă acestea pot avea caracter 

radical/intervenţionist. A ţine sub control acest fenomen implică satisfacerea atât a 

nevoilor de echilibru social, cât şi a celor de securitate a naţiunii. 

46

Bibliografie: 

[1] EU Observer.com, 26 septembrie 2008 

[2] BURTON Fred and Scott STEWART. Workplace violence: myths and mitigation 

– Stratfor. 

[3] Haiduc Simona, Instabilitatea nu este pacoste pentru toate companiile 

Financiarul, http://www.financiarul.com/articol_18163/instabilitatea-nu-estepacoste-pentru-toate-companiile.html 

[4] Pisani-Ferry Jean interviu de Speteanu Ioana - Financiarul - Lobby la nivel înalt 

pentru FMI http://www.financiarul.com/articol_17847/lobby -la -nivel -înalt - 

pentru- fmi.html 

[5] Rusia a adoptat o strategie de dezvoltare a pieţelor financiare 

http://www.tmctv.ro/articol_55371/rusia_a_adoptat_o_strategie_de_dezvoltare_ 

a_pieţelor_financiare.html 

[6] Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti 2007 

[7] The economist print edition 18 Sep 2008 GLOBALISATION A bigger world 

http://www.economist.com/specialreports/displayStory.cfm?story_ id=12080751 

47

CONFLICTUL ISRAEL-PALESTINA - 

DE LA ACŢIUNI TERORISTE LA RĂZBOI 

Teodor POPA * 

După decenii de conflicte, Orientul Mijlociu este din nou pe un butoi de pulbere cu fitilul 

aprins. Astfel, la sfârşitul anului 2008 am asistat la o escaladare a violenţelor armate, de nivel 

regional în care Israelul a pregătit şi desfăşurat o adevărată ofensivă împotriva unei organizaţii 

cunoscută ca teroristă, despre care a afirmat că l-a atacat. 

Am asistat de fapt la o campanie de pedepsire a unei organizaţii teroriste sau la un război 

împotriva unui agresor statal ? 

Am fost martorii unui conflict local încă necicatrizat sau a unei campanii contrateroriste? 

Cât de mare este dimensiunea internaţională a acestui conflict local ? 

After decades of conflict, the Middle-East is once again a powder keg with a short lit fuse. 

Namely, at the end of 2008, we witnessed an escalation of armed violence on a regional scale when 

Israel prepared and mounted an offensive against an organization already known as terrorist, which 

was denounced as the initial aggressor. 

Have we actually witnessed a punishment campaign against a terrorist organization or a 

war instance against a state aggressor? 

Have we been witnesses of a local conflict still left unhealed or was it a counterterrorist 

campaign? 

How far does the international dimension of this regional conflict extend? 

1. Scurt istoric al regiunii 

"Nu există o naţiune arabă palestiniană ... Palestina este numele dat de romani 

lui Eretz Yisrael cu scopul expres de a înfuria evreii ... De ce ar trebui să folosim 

numele duşmănos făcut să ne umilească? Britanicii au ales să numească ţinutul pe 

care l-au mandatat Palestina, iar arabii l-au luat ca aşa-zis nume arhaic al naţiunii lor, 

deşi nu au putut nici măcar să-l pronunţe corect schimbându-l în Falastin, o entitate 

fictivă". 1 

Între anii 3000 si 1100 i.Hr.. civilizaţia canaaniană ocupa ceea ce astăzi este 

Israel, malul vestic al Mediteranei, Liban şi o parte din Siria şi Iordania. Cei ce au 

rămas pe dealurile din Ierusalim după ce romanii i-au eliminat pe evrei (în secolul al 

II-lea) erau fermieri si cultivatori de vită de vie, păgâni si convertiţi la creştinism, 

descendenţi ai arabilor, persanilor, saritenilor, grecilor si vechilor triburi canaaniene 

Fluctuaţiile istoriei au condus la o moştenire cu probleme care îi dezbină şi în 

zilele noastre pe palestinieni şi israelieni. Iudeea, patria antică a evreilor, a fost 

cucerită de romani şi redenumită Palestina. După ceva vreme Palestina a fost cucerită 

şi colonizată de arabi de această dată, aceştia având la dispoziţie nu mai puţin de un 

mileniu pentru a influenţa cultura şi civilizaţia regiunii timp de o mie de ani. Mişcarea 

sionistă ce a urmat a avut ca mandat principal revenirea evreilor în Israel, neţinând 

cont de populaţia arabă stabilită aici. A urmat Declaraţia de la Balfour din 1917 al 

cărei prim obiectiv a fost libera colonizare a Palestinei. Marea Britanie a fost 

* Doctorand, Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Alba 

1 Golda Meir, prim-ministru, Jerusalem Post, 25 noiembrie 1995. 

48

însărcinată de asemenea cu construirea unui stat pentru poporul israelian în Palestina 

însă se impune să amintim că această iniţiativă s-s lovit de rezistenţa arabă, având loc 

un lung şir de conflicte sângeroase. Conflictele au degenerat, astfel că Marea Britanie 

a fost nevoită ca până în anul 1937 să transforme Palestina într-o bază militară care 

număra aproape 20000 de soldaţi. 2 

O nouă pagină de istorie s-a scris începând cu anul 1940 când Marea Britanie, 

pentru a câştiga simpatia arabilor, a interzis accesul imigranţilor în Palestina, aceasta 

concomitent cu persecuţia Germaniei hitleriste asupra evreilor. Dacă în anul 1939 în 

Europa existau aproximativ 9,5 milioane de evrei, ca urmare a exterminării 

sistematice (Conferinţa de la Wannesee), în anul 1945 mai existau doar 2,75 milioane. 

3 Războiul a determinat o oarecare linişte în Palestina, dar închiderea frontierelor 

pentru imigranţii evrei a deschis o nouă ,,rană” care avea să transforme totul într-o 

dramă. În anul 1945, la sfârşitul Holocaustului, poporul evreu, animat de dorinţa de 

recucerire a ţării, avea să poarte lupte sângeroase. 

Istoria îşi continuă cursul sinuos şi după îndelungi şi inconsecvente politici, la 

29 noiembrie 1947, Naţiunile Unite decretează partajarea Palestinei în două state, unul 

evreiesc şi unul arab, din momentul expirării mandatului britanic, în 15 mai 1948 

(rezoluţia 181). Lumea arabă respinge această decizie. 

La istorica dată de 14 mai 1948, se proclamă statul Israel, împotriva căruia 

armatele arabe intră în război. La sfârşitul conflictului, în 13 ianuarie 1949, mai mult 

de 400 de sate arabe au fost rase de pe faţa pământului iar 700 de mii de palestinieni 

se refugiază în Cisiordania, în Gaza şi în ţările arabe vecine. 

2. Războaiele arabo-israeliene 

Statele arabe au refuzat să recunoască Israelul sau să încheie pace cu acesta. Au 

izbucnit războaie în 1956, 1967, 1973 şi 1982, plus numeroase raiduri şi contralovituri 

israeliene. Fiecare parte crede în versiuni diferite ale aceleiaşi istorii. Fiecare parte 

consideră că celălalt este în întregime vinovat pentru conflict, şi aşteaptă scuze. 

Campania din Sinai 29 octombrie – 6 noiembrie 1956. Între anii 1950-1956, 

egiptenii au boicotat Israelul şi au interzis circulaţia maritimă în proximitatea 

Canalului de Suez şi a Golfului Eilat. Toate guvernele arabe susţineau un război de 

hărţuială împotriva noului stat creeat. Aceste acţiuni aveau capul de pod în Peninsula 

Sinai şi în regiunea Gaza. În seara de 29 octombrie, armata israeliană a pornit atacul 

împotriva ameninţării egiptene şi numai în şase zile, armatele egiptene au fost învinse. 

Obiectivul izraelian fusese atins însă celelalte guverne arabe, stupefiate de succesul 

Israelului şi-au declarat voinţa de a distruge statul izraelian prin lupte de hărţuială, 

atacuri teroriste, sinucigaşe, blocade etc. 

Războiul de şase zile (5 – 11 iunie 1967). Anul 1966 a fost marcat de o 

accentuare a tensiunii la frontiera cu Siria. Pe fondul violării spaţiului aerian israelian, 

la 7 aprilie 1967, de către 6 avioane siriene conflictul s-a agravat şi mai mult. După 

blocada egipteană de la Strâmtoarea Tiran, israelienii au ripostat, în condiţiile în care 

ţara eraîncercuită. Au urmar lovituri fulgel, pe toate fronturile şi războiul a luat sfârşit, 

2 Andre Chouraqui - Statul Israel, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p.26. 

3 Andre Chouraqui - Statul Israel, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p.26. 

49

distrugerile provocate de israelieni fiind năucitoare. Deşi acest război a ceeat 

beatitudine unora şi resentimente altora, acestea au avut darul de a agrava şi mai mult 

situaţia. 

Războiul de Iom Kipur (pocăinţă) din 6-25 octombrie 1973. Acesta a fost 

declarat ca un război de poziţii pe Canalul Suez şi pe cursul Iordanului, pe fondul 

atacurilor teroriste Palestiniene în interiorul statului Israel. La 6 octombrie 1973, zi de 

sărbătoare a pocăinţei, Egiptul a atacat Israelul. De menţiont că în luptă au fost 

aruncate şi trupe siriene, irakiene, iordaniene şi marocane, astfel că în numai trei zile, 

statul izraelian practic era ameninţat cu inexistenţa statală. Israelienii, din nou, îşi 

revin miraculos şi au respins atacurile apropiindu-se ameninţător de Cairo şi Damasc. 

De remarcat că în pofida unei rezoluţii a Naţiunilor Unite lupta nu a încetat, ba 

chiar mai mult, în timp ce URSS alimenta cu arme şi muniţii lumea arabă, USA făcea 

acelaşi lucru pentru Israel. ONU, conştientizând gravitatea extremă a ceea ce se 

întâmpla, a adoptat o nouă rezoluţie, aceasta fiind respectată de această dată, ea 

conducând şi la semnarea acordului ce pregătea Conferinţa de Pace din Orientul 

Mijlociu. 

Războiul din Liban. Pacea nu a durat mult şi Israelul a fost din noi ameninţat, 

de data aceasta dinspre nord, de către Liban. La 5 iunie 1982 Israelul declanşează 

,,Operaţiunea de pace din Galileea” care a durat până în septembrie 1982. 

Intifada (războiul pietrelor). A fost declanşată în data de 8 decembrie 1987 în 

teritoriile disputate între Israel şi OEP, atentatele comise afectând atât Tel Avivul cât 

şi Ierusalimul. În luna noiembrie 1988, OEP a recunoscut Rezoluţia ONU 242 şi a 

proclamat crearea unui stat Palestinian care recunoştea Israelul. 

Politica de apărare a Israelului s-a schimbat oarecum ulterior, dovada fiind că 

pe timpul primei crize din Irak a preferat să fie apărat de către USA. 

3. Actualitatea conflictului arabo-israelian – politică, teroare şi apă 

Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei a dat de înţeles în 1988, odată cu 

înfiinţarea ei de către arabii palestinieni, că ar putea accepta soluţia celor două state 

diferite. Cu toate că Acordurile de la Oslo, din 1993, ar fi trebuit să conducă la o stingere 

paşnică a conflictului, ocupaţia israeliană precum şi violenţele palestinienilor au 

degenerat la sfârşitul anului 2000. Palestinienii continuă lupta pentru formarea unui 

stat în Cisiordania şi Gaza însă israelienii se opun pentru motivul că acesta ar funcţiona 

ca locaţie pentru grupările teroriste, mai ales în contextul actual. Palestinienii au 

obţinut promisiunea ONU şi a preşedintelui SUA privind formarea statului. Planul de 

pace “Road Map” are ca obiectiv înfiinţarea unui stat palestinian. Acordurile de la 

Oslo şi “Road Map” sunt contestate de grupuri palestiniene extremiste ca Hamas şi de 

extremiştii sionişti. 

Abordând problematica existenţei acestei grupări de impune să amintim câte 

ceva din activitatea acesteia şi datorită faptului că momentan ea joacă un rol foarte 

important în zonă. 

Hamas (HARAKAT AL-MUQAWAMA AL-ISLAMIYYA) reprezintă 

acronimul arab de la Mişcarea de Rezistenţă Islamică. În cadrul Hamas se poate sesiza 

influenţa organizatorică şi ideologică a organizaţiei Fraţii Musulmani, înfiinţată în 

50

1920 în Egipt, care şi-a întărit activitatea în ani 60 – 70 în lumea arabă – în special în 

Iordania şi Egipt. 

Mişcarea Hamas a fost înregistrată legal în Israel, în 1978, de către şeicul 

Ahmed Yassin, liderul spiritual al acesteia, sub forma unei asociaţii islamice denumite 

Al-Mujamma Al Islami. Organizaţia a câştigat o mulţime de suporteri şi simpatizanţi 

prin intermediul propagandei religioase şi a muncii sociale. O mare parte a succesului 

înregistrat de Hamas se datorează influenţei câştigate în Fâşia Gaza. Hamas este 

considerată de specialiştii în informaţii o organizaţie extremistă islamică. A jucat un 

rol important în acte subversive violente şi operaţiuni teroriste extreme atât împotriva 

Israelului, cât şi împotriva arabilor. În perioada iniţială a fost condusă de persoane 

identificate ca aparţinând organizaţiei Fraţii Musulmani, din teritorii. 

În timpul Intifadei, Hamas a exploatat momentul pentru dezvoltarea activităţii 

în Cisiordania, în scopul de a deveni organizaţia fundamentalistă islamică dominantă. 

Îşi defineşte obiectivul prioritar ca fiind Jihadul pentru eliberarea Palestinei şi 

înfiinţarea unui stat islamic palestinian ,,de la Marea Mediterană până la râul Iordan”. 

A câştigat încrederea palestinienilor prin participarea la violenţe de stradă şi asasinate, 

întărindu-şi astfel potenţialul şi rolul în cadrul Intifadei. Din cauza activităţii 

subversive teroriste, Hamas a fost scos în afara legii în septembrie 1989. 

După războiul din Golf, Hamas a devenit organizaţia cu cea mai mare activitate 

teroristă în Teritorii şi în interiorul Israelului. Astăzi, este a doua grupare importantă 

din Fatah şi câteodată este privită ca o ameninţare la adresa hegemoniei 

naţionalismului laic. În prezent este cel mai puternic grup care se opune procesului de 

pace în zonă. Un exemplu, îl constituie utilizarea de terorişti sinucigaşi, cu misiunea 

de a acţiona asupra ţintelor civile din Israel. 

Numărul mare de refugiaţi, privaţiunile socio-economice ale populaţiei din 

taberele de refugiaţi şi statutul relativ scăzut al elementelor naţionaliste până aproape 

de zilele noastre au făcut ca Hamas să-şi răspândească influenţa asupra refugiaţilor. 

Vehicularea ideii că eliberarea tuturor palestinienilor este mai importantă în Gaza, 

alături de factorii sociali, au consolidat influenţa islamică în rândul populaţiei 

palestiniene. Un alt factor care a ajutat la popularitatea fenomenului islamic a fost 

acela că mişcarea naţionalistă palestiniană şi O.E.P., au mutat centrul puterii politice 

din Palestina, prin consolidarea unei conduceri externe, pe cheltuiala celor din 

interiorul teritoriilor. În opoziţie cu aceştia, compania islamică şi structura sa de 

conducere s-au dezvoltat în întregime în interiorul Palestinei şi astfel au putut servi 

mai bine interesele palestinienilor. 

Infrastructura islamică din teritorii a activat separat, dar în paralel cu instituţiile 

naţionaliste construite de O.E.P. în anii 1980. Hamas a reuşit să formeze un sistem 

social care să constituie o alternativă structurii politico-sociale oferite de O.E.P. 

Prestigiul organizaţiei se baza atât pe capacităţile ideologice, cât şi pe cele practice, ca 

o mişcare a cărei contribuţie la viaţa cotidiană nu a fost mai puţin importantă decât 

cea din cadrul mişcării de luptă împotriva Israelului şi împotriva ocupaţiei. O 

schimbare importantă din cadrul organizaţiei a fost tranziţia de la pasivitatea faţă de 

regimul israelian la activităţi militare şi violente de amploare, în special în interiorul 

Fâşiei Gaza şi în exteriorul acesteia. Mişcarea şi-a schimbat denumirea de Rezistenţă 

Islamică – Hamas şi şi-a dezvăluit caracterul palestinian şi patriotismul. A susţinut că 

51

nu este numai o forţă paralelă, ci şi o alternativă la controlul aproape total al O.E.P. şi 

fracţiunilor sale asupra palestinienilor din Teritorii. 

În august 1988, Hamas şi-a publicat Declaraţia Islamică, ,,Crezul său 

ideologic”, care prezenta politica sa la toate nivelurile de luptă, atât împotriva 

Israelului, cât şi împotriva mişcării naţionaliste a O.E.P. Acestă declaraţie reprezenta 

o provocare la adresa O.E.P. şi a opiniei acesteia, conform căreia este singurul 

reprezentant legitim al poporului palestinian. 

Hamas şi-a crescut influenţa prin propagandă în rândul celor care frecventează 

moscheile. În acelaşi timp, liderii Hamas au lucrat şi la înfiinţarea mai multor structuri 

proprii organizaţiei. 

Aparatul militar al Hamas a fost denumit ,,Mujahidin”. La început, conducerea 

nu a încercat să atragă efective mari de activişti în cadrul organizaţiei, scopul fiind de 

a stabili instrumentele de activitate prin care s-ar putea conta pe un număr redus de 

activişti la centru. Dar o nouă generaţie de lideri de stradă a apărut din cadrul 

sistemului structural complex construit de către Fraţii Musulmani, în decursul anilor. 

Această generaţie, obedientă şi plină de fervoare religioasă, a devenit călăuzitoare 

luptei islamice. 

La începutul anului 1991, Zaccaria Walid Akel, şeful sectorului terorist al 

Hamas, a înfiinţat primele batalioane teroriste. În faza iniţială, acestea răpeau şi 

executau oameni suspectaţi că ar colabora cu Israelul. Asasinarea rezidentului Kafar 

Daron,Doron Shorshan, în decembrie 1991 a constituit primul asasinat comis asupra 

unui cetăţean israelian, executat de un asemenea detaşament şi a marcat schimbarea 

modului de operare Hamas. 

Ideologia de bază a Hamas a fost fundamentată în principal de curentul Fraţilor 

Musulmani. În Declaraţia Islamică publicată de către Hamas în august 1988, 

organizaţia se autodefineşte ca fiind ,,ramura palestiniană a Fraţilor Musulmani”, 

Oricum, se poate aprecia că există o anumită diferenţă între priorităţile Hamas faţă de 

cele ale Fraţilor Musulmani în Teritorii, în principal referitor la Intifada şi în special în 

privinţa Jihadului. Fraţii Musulmani înţeleg Jihadul ca o datorie generală şi ca pe un 

principiu şi susţine că Islamul va fi realizat în primul rând în lumea musulmană şi 

apoi, prin violenţă, împotriva Israelului. Hamas a subliniat că Jihadul este singurul 

mijloc în rezolvarea problemei palestiniene. 

Hamas defineşte tranziţia la etapa Jihadului ,,pentru eliberarea Palestinei” ca pe 

o datorie religioasă a fiecărui musulman. În acelaşi timp, respinge orice aranjament 

politic care ar putea antrena renunţarea la o parte din Palestina, care semnifică 

predarea unei părţi din Islam. Aceste poziţii sunt reflectate în Declaraţie şi în 

activităţile organizaţiei. 

Scopul principal al Hamas este înfiinţarea unui stat islamic în întreaga 

Palestină. Mijlocul de realizare al acestui scop îl reprezintă lupta armată şi, în ultimă 

fază, Jihadul la care să participe nu numai musulmanii din Palestina, ci şi întreaga 

lume islamică. 

În decursul violenţelor de stradă, care au legătură cu Intifada, Hamas a implicat 

o structură terorist-militară compusă din două grupuri: 

52

Luptătorii palestinieni sfinţi – reprezintă o structură militară destinată atacurilor 

teroriste, în special împotriva ţintelor israeliene. Înainte de izbucnirea Intifadei, 

structura s-a implicat în pregătirea infrastructurii acestor activităţi. 

Baza înfiinţării Al-Majahadoun Al-Falestinioun a fost pusă în 1982 de către 

şeicul Ahmed Yassin împreună cu mai mulţi operativi ai Al-Mujamà. Aceasta 

presupunea obţinerea de arme şi pregătire cadrului de luptă împotriva rivalilor 

palestinieni şi, mai târziu, împotriva Israelului. Această activitate a fost descoperită în 

1984 şi Yassin a fost condamnat la 13 ani închisoare, dar la scurt timp, a fost eliberat 

în cadrul schimbului de prizonieri de la Jibril, în mai 1985. După eliberare Yassin şi-a 

orientat activitatea spre înfiinţarea unui aparat militar. Iniţial, s-a acordat o atenţie 

deosebită luptei împotriva ,,ereticilor” şi colaboratorilor, în conformitate cu opinia 

Fraţilor Musulmani că Jihadul ar trebui să izbucnească numai după eliberarea rivalilor 

din interior. În acelaşi timp, s-a pregătit şi o infrastructură militară, inclusiv scoaterea 

de arme pentru război împotriva Israelului. Imediat după izbucnirea Intifadei, au fost 

recrutaţi membri care să participe la Jihadul militar. Activitatea acestui grup includea 

atacuri teroriste obişnuite şi s-a manifestat numai la începutul Intifadei. 

Secţiunea de securitate (Jahaz Amn) a fost înfinţată la începutul anului 1986, de 

şeicul Yassin şi alţi doi asociaţi ai săi care au activat în Al-Majama. Rolul secţiunii 

era acela de a supraveghea activitatea colaboratorilor suspecţi şi a altor persoane care 

acţionau într-o canieră contrară principiilor Islamului. Între 1986 – 1987, la 

recomandarea celor doi şefi ai Secţiunii, Yassin a hotărât înfinţarea detaşamentelor de 

acţiune – Majd, însărcinate cu asasinarea ereticilor şi a colaboratorilor. Yassin i-a 

convins pe lideri că trebuie să-i asasineze pe tuţi cei declaraţi colaboratori în urma 

interogatoriilor, şi să întărească această instrucţiune printr-o directivă religioasă. Acest 

mod de acţiune a continuat până în momentul izbucnirii Intifadei, când în cadrul 

Hamas s-au efectuat schimbări importante, care au condus la acţiuni militare 

organizate împotriva ţintelor israeliene. Unităţile Majd au devenit parte integrantă în 

reţeaua Al-Mujahidoun. 

Dintre acţiunile cele mai importante amintim: 

• atacuri sinucigaşe cu bombă în Netanya în aprilie şi mai 2001 – 8 victime; 

• atac sinucigaş cu bombă în discoteca Delfinariu din Tel Aviv în iunie 2001 –21 

de victime; 

• atac cu bombă într-un restaurant din Haifa – 15 victime. 

• atacuri asupra unei cafenele din Ierusalim, unei săli de conferinţe din Tel Aviv 

şi unei cafenea universitare, în martie-iulie 2002 – total 35 de victime. 

• atacuri cu bombă la Hotelul Parc din Netanya în martie 2002 şi exteriorul unui 

mall în mai 2002 – total de 34 morţi; 

• atac sinucigaş cu bombă în august 2003 asupra unui autobuz ce revenea de la 

locurile sfinte din Israel – 20 de victime; 

• atac sinucigaş cu bombe în portul izraelian Ashdod – 10 victime; 

• atac sinucigaş cu bombă asupra unei staţii de autobuz din Bersheba în august 

2005– 10 victime; 

• uciderea a doi soldaţi Israelieni şi răpirea unui al treilea în iunie 2006. 

53

Aparatul militar al Hamas a parcurs o serie de schimbări în timpul Intifadei, ca 

rezultat al măsurilor preventive şi al poziţiei forţelor israeliene. 

Hamas se bucură de un puternic supot financiar care este principalul motiv de 

creştere al puterii sale. Acesta constă de la organismele neoficiale saudite şi de la 

statele din Golf. Fondurile sunt distribuite diferitelor grupuri şi asociaţii care se 

identifică cu mişcarea şi de la acestea spre membrii din teritoriu. 

Ideologia mişcării acordă o atenţie deosebită activităţiilor de caritate(zekathcare 

este şi un principiu al islamului). 

Reţeaua asociaţiilor de caritate reprezintă un paravan al activităţiilor specifice 

acoperite, inclusiv al legăturilor cu liderii din străinătate, transferurilor de fonduri 

către membrii din teren şi identificarea potenţialilor recruţi. 

Este puţin probabil ca Hamas să reprezinte o ameninţare semnificativă în afara 

graniţelor, sau să deţină capabilităţi pentru a planifica şi desfăşura astfel de activităţi. 

În sensul celor mai sus arătate facem menţiunea că statele membre ale UE, în 

special cele declarate duşmani de moarte ale islamului, constituie cele mai prolifice 

terenuri de desfăşurare a activităţilor arătate care pot constitui şi nuclee sau puncte de 

plecare, iniţiere a unor atacuri. 

O activitate de importanţă o presupune propaganda activităţilor. În acest scop 

Hamas utilizează atât mijloacele electronice de comunicaţie cât şi mijloace 

tradiţionale pentru dobândirea sprijinului şi in scop propagandistic. 

Serviciile de informaţii israeliene au reuşit să intercepteze unele comunicaţii şi 

să demaşte celule Hamas înainte ca acestea să-şi pună în aplicare activităţile. Datorită 

vulnerabilităţii acestor mijloace Hamas a început să utilizeze curieri pentru 

transmiterea banilor şi ordinelor în West Bank şi Fâşia Gaza. Atât Hamas cât şi 

brigăzile Izz al-Din al-Qassam menţin şi operează proprile lor site-uri de internet. 

După această prezentare, revenind, arătăm că în prezent există aproape 4 

milioane de refugiaţi palestinieni, cea mai mare parte locuind în condiţii improprii în 

tabere de refugiaţi supraaglomerate în Cisiordania şi Gaza, în Iordania, Siria, Liban şi 

Irak. Palestinienii cer ca aceşti refugiaţi să aibă dreptul de a se întoarce în casele lor 

din Israel, în virtutea Rezoluţiei nr. 194 a Adunării Generale a ONU. În contrapartidă, 

Israelienii afirmă că un număr aproape egal de evrei au părăsit teritoriile arabe venind 

în Israel în 1948 şi se opun întoarcerii refugiaţilor, cel mai probabil pentru a împiedica 

formarea unei majorităţi arabă în Palestina, care, pe cale de consecinţă ar periclita 

Israelul ca şi stat evreu. 

Se cuvine să supunem atenţiei o altă mare latură a conflictualităţii, chiar dacă ea 

nu se declară frontal – apa. Regiunea se confruntă cu lipsa apei. Prin eforturile 

Serviciului Naţional de Alimentare cu Apă al Israelului s-a făcut posibilă pomparea 

apei din Marea Galileei, care se transportă în zonele din centrul şi sudul Israelului, 

precum şi în teritoriile palestiniene. Pânzele freatice din care se pompează apa ce 

alimentează centrul Israelului sunt cele din Cisiordania. Râul Iordan curge într-o 

regiune care ar trebui să facă parte din Palestina. Ambele părţi au nevoie de apă 

pentru supravieţuire şi dezvoltare ceea ce determină, desigur, voinţa de a nu ceda. 

Revenind la problema palestiniană, Ariel Sharon a vizitat în anul 2000 Muntele 

Templului (Haram as Sharif), unde se găseşte şi moscheea Al-Aqsa, dar refuzând să 

intre în vreo moschee moschee a stârnit proteste violente, înăbuşite de forţele armate 

54

israeliene. Violenţa a determinat crearea unei rezistenţe generalizat, numită „intifadă“, 

în reprezentarea a jumătate din palestinieni însemnând distruge Israelul. Din 28 

septembrie 2000, palestinienii au ucis peste o mie de israelieni în atentate teroriste şi 

sinucigaşe iar israelienii au omorât peste 3.500 de palestinieni, aceste represalii 

sporind şi mai mult resentimentele palestinienilor. 

Odată cu moartea lui Yasser Arafat, a început o nouă eră în istoria Palestinei şi 

a relaţiilor israeliano-palestiniene. Mahmoud Abbas preşedintele ales al Autorităţii 

Palestiniene a promis să pună capăt terorismului şi că va negocia o pace bazată pe 

retragerea completă a Israelului din Cisiordania şi Gaza, o capitală palestiniană la 

Ierusalim şi „întoarcerea refugiaţilor palestinieni.“ 

Alegerile din ianuarie 2006 a desemnat organizaţia Hamas ca şi câştigătoare 

confortabilă a majorităţii locurilor în Consiliul Legislativ Palestinian, formând astfel 

guvernul. Hamas a refuzat să recunoască dreptul la existenţă al Israelului sau să 

încheie pace cu acesta. 

Chiar dacă majoritatea palestinienilor vor ca mişcarea radicală Hamas să 

recunoască Israelul şi să negocieze un acord de pace însă liderii Hamas afirmă că nu 

vor recunoaşte dreptul Israelului la existenţă ca stat evreu şi că nu vor încheia niciodată 

pace cu Israelul. 

În iunie 2007, pe fondul anarhiei în creştere în Gaza, militanţii Hamas au atacat 

obiectivele Fatah/Autorităţii Palestiniene din Gaza, inclusiv unităţi militare, instituţii 

publice şi spitale, alungând Fatah din Fâşia Gaza. Mahmoud Abbas a dizolvat 

guvernul de uniune şi a anunţat că va forma un alt guvern cu sediul în Cisiordania. 

Aici, militanţii Fatah au arestat oficiali şi luptători Hamas. Din iunie 2007 există două 

guverne separate în Cisiordania şi Gaza, ceea ce pune procesul de pace sub semnul 

întrebării. 4 

În ceea ce priveşte accesul palestinienilor din Gaza spre exterior, acesta este 

semnificativ restricţionat. Acordurile de la Oslo stipulau realizarea unei rute de trecere 

sigură dinspre Gaza spre Cisiordania. Israelul a promis o soluţie pentru trecerea sigură 

a frontierei. În Cisiordania, numeroase puncte de control restricţionează circulaţia 

palestinienilor 

La vremea respectivă, premierul israelian Ariel Sharon a promis încă o dată că 

avanposturile vor fi evacuate. Până în toamna anului 2007 însă nu se înregistraseră 

progrese semnificative. 

Sfârşitul anului 2008, după relativ scurte tatonări, ne-a adus un nou conflict 

regional, conflict deschis ca urmare a revendicării de către Organizaţia 

fundamentalistă "Jihadul Islamic" a unui atac, motivat de faptul că acesta ar fi un 

răspuns la atacul israelian din Jenin, unde trei militanţi palestinieni au fost ucişi. 

În data de 27 decembrie 2008 Israelul porneşte ofensiva armată, după regulile 

unui război simetric, împotriva organizaţiei Hamas, aceasta ripostând în condiţiile 

unui conflict asimetric. 

Conflictul a produs multe victime şi distrugeri, însă la numai zece zile, Israelul 

mai deschide un front, spre nord, datorită ameninţării grupării şiite libaneze 

Hezbollah, la frontiera israelo-libaneză. Pretextul a fost ofensiva militară israeliană 

4 Cadran politic – Revistă lunară de analiză şi informare politică, ianuarie 2009. 

55

declanşată la 27 decembrie împotriva Hamas în Fâşia Gaza pentru a deschide "un al 

doilea front". 

Anul 2009 a adus un fragil echilibru în spaţiul de securitate din orientul 

mijlociu. Dacă ne raportăm la vechimea conflictului în zonă, de cauzele generatoare, 

ne întrebăm pe bună dreptate cât va rezista? 

Vom asista în continuare la o ripostă a unui stat pentru a-şi păstra însăşi 

existenţa, a unui stat care se vrea format, sau la o luptă contrateroristă ? 

Când şi mai cu seamă cât de mare va fi dimensiunea internaţională a 

următorului conflict local ? 

Bibliografie: 

[1]. ANDREESCU, Anghel, dr., NICOLAE, Radu dr., Organizaţii teroriste, 

Editura Artprint, Bucureşti, 2008. 

[2]. DELCEA, Cristian, Psihologia teroristului, Editura Diversitas, Braşov, 2006. 

[3]. BOTOŞ, Ilie, conf.univ.dr.– note de curs. 

[4]. CHOURAQUI, Andre, Statul Israel, Editura Corint, Bucureşti, 2001. 

[5]. Cadran politic – Revistă lunară de analiză şi informare politică, ianuarie 2009. 

56

MODELUL ECONOMIC AL TERORII: 

FINANŢAREA ORGANIZAŢIILOR TERORISTE 

George Paul ALBU * 

To operate effectively, terrorist organizations need ready access to money and ways of 

moving it quickly and surreptitiously around the world. Tracking and disrupting financial channels 

is therefore critical in the global war against terrorism. Terrorism financing is widely acknowledged 

to be an essential component of terrorist activity and for this reason, especially after 9/11, 

combating the financing of terrorism was deemed to merit its own specialization. Different 

international organizations appointed several specialized bodies to develop special 

recommendations that have since been considered the standards in the fight against terrorist 

financing. 

Finanţarea terorismului este acceptată la scară largă drept una dintre 

componentele esenţiale ale activităţii teroriste. În consecinţă, în special după atacurile 

produse în anul 2001 asupra World Trade Center, combaterii finanţării terorismului i- 

a fost acordată atenţia necesară, devenind un capitol separat şi specializat al luptei 

împotriva flagelului secolului XXI. 

Pentru a face posibil transferul de fonduri prin reţeaua monetară internaţională 

în mod eficient şi rapid, organizaţiile teroriste îşi disimulează în mod inteligent sursele 

financiare şi provenienţa acestora. Tehnici sofisticate, unele dintre ele împrumutate de 

la cartelurile internaţionale de droguri, sunt utilizate pentru “spălarea” banilor şi fără a 

minimaliza importanţa unora dintre ele, menţionăm doar folosirea tranzacţiilor 

financiare internaţionale, a reţelelor bancare, chiar preluarea controlului direct sau 

indirect asupra unor instituţii financiare ori accesarea paradisurilor fiscale. De îndată 

ce banii au fost introduşi în reţelele financiare legale şi le-a fost ascunsă originea 

ilicită, teroriştii pot utiliza o largă paletă de metode pentru transferarea sau dispersarea 

fondurilor către celulele membre: transferuri electronice, mesageria electronică, cecuri 

de călătorie şi chiar metodele informale de transfer pentru sumele cash, incluzând aici 

reţelele hawala, un sistem bancar paralel vechi de secole, întâlnit în special în ţările 

musulmane, care operează pe baza încrederii reciproce, cu întocmirea unui minimum 

sau chiar fără întocmirea de înscrisuri justificative. 

Atacul terorist – o “investiţie” profitabilă – care sunt costurile şi 

consecinţele financiare ale acestora 

Materialele necesare pentru organizarea unui atac terorist sunt relativ uşor de 

procurat, costurile directe fiind mici în raport cu pagubele care pot fi provocate. 

În conformitate cu estimarile cuprinse în Raportul de monitorizare al Naţiunilor 

Unite privind Al-Qaida şi talibanii, publicat în august 2004 şi care au fost preluate 

ulterior în documentul intitulat Finanţarea acţiunilor teroriste, întocmit de Financial 

Action Task Force, atentatul din Bali din octombrie 2002 a avut un cost estimat la 

* Subcomisar de poliţie în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. 

57

50.000 dolari, atacul asupra vasului de război american USS Cole a costat 

aproximativ 10.000 dolari, atacurile de la Istambul din noiembrie 2003 au costat 

40.000 dolari, în timp ce atacul din august 2003, petrecut la Hotelul Marriott din 

Jakarta - Indonezia a costat in jur de 30.000 dolari. Cu privire la cele mai recente 

atentate, se estimează că atacul din gara Atocha din Madrid ar fi costat 10.000 dolari 

în timp ce potrivit estimărilor din raportul oficial întocmit de autoritţăile britanice, 

costul atacului din metroul londonez săvârşit în iulie 2005 nu ar fi depăşit suma de 

8000 lire sterline. De asemenea, International Institute for Strategic Studies din Marea 

Britanie a estimat că atacurile de la 11 Septembrie au costat mai puţin de 500.000 

dolari 

In vederea implementării strategiilor antiteroriste în general şi combaterii în 

mod eficient a finanţării acţiunilor teroriste în special, este necesară o analiză 

aprofundată atât a modului în care organizaţiile îşi procură fondurile financiare, le 

transferă şi ulterior le utilizează în scopul realizării ţelurilor proprii, cât şi a 

necesităţilor financiare ale acestora, întrucât sunt semnificative nu doar costurile 

asociate cu producerea unor atacuri sau agresiuni ci şi aşa numitele costuri 

organizaţionale referitoare la susţinerea şi dezvoltarea unei organizaţii. 

Astfel, potrivit raportului FATF privind finanţarea terorismului menţionat 

anterior, sunt necesare fonduri importante pentru promovarea unei ideologii, pentru 

plata membrilor operativi şi a familiilor lor, acoperirea costurilor de comunicare cu 

celelalte celule ale reţelei ori mituirea funcţionarilor. Antrenarea noilor membri ai 

organizaţiei, atât în ceea ce priveşte îndoctrinarea ideologică dar şi sub aspectul 

ţndemânării practice reprezintă o investiţie costisitoare, mai ales dacă implică 

procurarea unor documente false de identitate sau călătoria în altă ţară. 

De asemenea, sunt necesare activităţi propagandistice sau caritabile, pentru 

câştigarea legitimităţii din partea unor categorii sociale sau chiar din partea unei 

populaţii. În acest sens, reţelele teroriste au legături cu activităţi caritabile derulate în 

zone subdezvoltate, sărace ale lumii sau în zone cu risc ridicat care le pot asigura 

ulterior o bază de recrutare a unor viitori membri [Kohlmann, 2006], în timp ce 

organizaţii ca Al-Qaida apelează la manipularea opiniei publice prin eliberarea unor 

înregistrări video, un puternic instrument propagandistic, cu impact mediatic deosebit 

[Weimann, 2004]. 

Aceste necesităţi financiare diverse arată că deşi atacurile teroriste pot produce 

pagube deosebite cu un cost financiar redus, reţelele teroriste trebuie să menţină o 

anumită infrastructură, chiar şi rudimentară, care să le permită promovarea în timp a 

scopurilor propuse. Astfel, în conformitate cu cele prezentate de Comisia naţională 

privind atacurile teroriste asupra Statelor Unite, organizaţia Al-Qaida ar fi cheltuit 

anterior anului 2001 suma de 30 milioane de dolari anual pentru finanţarea unor 

operaţiuni, menţinerea nivelului de pregătire a structurii militarizate a acesteia şi 

susţinerea financiară a altor organizaţii [National Commission on Terrorist Attacks 

Upon the United States, 2004]. 

58

Surse financiare utilizate de organizaţiile teroriste 

Principalele surse financiare ale organizaţiilor teroriste pot fi înscrise în două 

mari categorii, în funcţie de originea acestora: venituri obţinute din surse legale de 

finanţare şi venituri obţinute din surse ilegale ori din săvârşirea de activităţi criminale. 

Veniturile obţinute din surse legale reprezintă sume considerabile provenite din 

derularea unor afaceri legale, inclusiv activităţi de autofinanţare prin acţiuni lucrative, 

economii sau contribuţii sociale. Aici este inclus şi fenomenul denumit black washing, 

care reprezintă direcţionarea banilor proveniţi din surse legale, contribuţii 

guvernamentale, acţiuni caritabile, către scopuri legate de radicalism şi terorism. 

O atenţie deosebită a fost acordată contribuţiilor financiare către organizaţii 

teroriste realizate de imigranţii de aceeaşi naţionalitate, rezidenţi ai unor state terţe. 

Bune exemple în acest sens sunt acţiunile Armatei Republicane Irlandeze de colectare 

de fonduri pe teritoriul Statelor Unite sau iniţiativa Organizaţiei pentru Eliberarea 

Palestinei, care a impus o taxă de 5 procente din venitul tuturor palestinienilor care 

locuiau în străinătate. De asemenea, în anii ’90 imigranţii albanezi din Germania şi 

Elvetia au donat 3 procente din veniturile lor pentru susţinerea Armatei de eliberare a 

Kosovo (UCK). Contribuţiile imigranţilor nu trebuie să fie obligatoriu sub forma 

bănească, elocvent fiind exemplul albanezilor din America. Aceştia au donat UCK, în 

timpul conflictului din Kosovo echipament de vedere pe timp de noapte, veste 

antiglonţ şi staţii radio, care fuseseră cumpărate printr-un catalog online [Napoleoni, 

2004]. 

Contribuţiile personale joacă un rol important în finanţarea activităţilor 

teroriste. În aprilie 2002, poliţia bosniacă a descoperit în timpul unei percheziţii un 

document intitulat Golden Chain Link care conţinea o listă cu 20 persoane care au 

susţinut financiar Al-Qaida [Solomon, 2003]. 

O altă sursă relevantă de finanţare a terorismului este reprezentată de 

organizaţiile caritabile, metoda utilizată prima dată de americanii de origine irlandeză 

care au înfiinţat astfel de structuri pentru susţinerea văduvelor şi orfanilor din Irlanda 

de Nord în timp ce în realitate banii erau utilizaţi pentru susţinerea IRA. Situaţii 

similare au fost întalnite în Bosnia şi Cecenia unde organizaţiile caritabile sunt 

conduse de lideri islamişti sau simpatizanţi ai grupurilor radicale islamiste, unele 

dintre ele evoluând de la simpla sponsorizare a mujahedinilor la acordarea de asistenţă 

directă şi chiar adapostirea temporară a membrilor grupărilor teroriste. 

Veniturile obţinute din surse ilegale ori din săvarşirea de activităţi criminale 

reprezintă un domeniu intens studiat în ultimul timp atât de specialiştii în materie cât 

şi de mijloacele mass-media, datorită importanţei lor în raport cu activitatea 

organizaţiilor teroriste, a potenţialului financiar cât şi a impactului avut în rândul 

publicului larg, motiv pentru care nu vom insista foarte mult asupra acestui aspect. 

Există nenumarate posibilităţi în acest domeniu, din studierea diferitelor surse 

de informare rezultând că nu lipsite de importanţă sunt sursele financiare variind de la 

mica criminalitate până la răpiri sau omoruri, de la fraudele săvârşite prin utilizarea 

cardurilor bancare până la piraterie, două dintre acestea fiind cele mai elocvente. 

Răpirea urmată de cererea unei sume importante de bani drept răscumpărare 

este o modalitate des folosită de către terorişti, banii primiţi în schimbul eliberării 

59

ostaticilor devenind astfel o sursă de venit. Un exemplu în acest sens este răpirea în 

anul 1991 a unui grup de geologi japonezi de către Mişcarea Islamică din Uzbekistan 

(IMU). Potrivit unor surse diplomatice, Guvernul Japoniei ar fi plătit în secret o sumă 

între 2 şi 6 milioane de dolari pentru eliberarea acestora [Rashid, 2002]. 

Contrabanda este considerată cea mai importantă sursă de venit a organizaţiilor 

teroriste. Bunurile traficate pot fi tutun, alcool, petrol, aur sau diamante, electronice, 

armament sau droguri, cel mai bun exemplu în acest domeniu fiind situaţia de la 

graniţa dintre Afganistan şi Pakistan. Potrivit unui studiu al Organizaţiei Naţiunilor 

Unite dat publicităţii în anul 1999, formaţiunile talibane au beneficiat de venituri din 

acest gen de activităţi estimate la aproximativ 36 milioane de dolari [Pearl, 2002]. 

Pentru cunoaşterea circuitului complet al resurselor financiare de care 

beneficiază organizaţiile teroriste, specialiştii în domeniu au studiat şi modalitaţile de 

transfer utilizate. Astfel, s-a concluzionat că teroriştii transferă bani sau alte valori 

prin orice soluţie posibilă, utilizând sistemele financiare bancare legale, transportul 

sumelor cash prin intermediul curierilor, precum şi transferul fondurilor prin sistemul 

de comerţ internaţional, prin achiziţia temporară de bunuri. 

Studiile de caz efectuate au demonstrat că descoperirea situaţiilor în care 

obţinerea, transferarea şi utilizarea fondurilor se realizează în scopuri teroriste este 

mult mai dificilă atunci când organizaţiile implicate recurg la reţelele informale de 

sprijin, care nu operează ca parte a unei structuri organizate, cu funcţiuni, roluri, 

sarcini şi responsabilităţi bine definite. 

Un exemplu în acest sens este utilizarea de către organizaţiile teroriste a 

reţelelor hawala. 

Hawala este un sistem alternativ de transmitere a banilor, fără implicarea 

instituţiilor financiare, care a apărut pentru prima dată în China şi pe subcontinentul 

indian, fiind menţionat în textele de jurisprudenţă islamică încă din secolul al VIII lea 

şi chiar mai devreme. 

Întâlnit în prezent în special în ţările musulmane, intregul mecanism funcţionează 

doar pe baza încrederii dintre părţi. De altfel, însuşi termenul hawala, în limba arabă, 

are sensul de "încredere". Serviciile reţelei sunt atractive pentru rapiditatea lor, dar 

mai ales pentru discreţia tranzacţiilor, care se fac în lipsa oricăror documente. Mai 

mult, sistemul hawala face posibil transferul fondurilor fără a stabili provenienţa lor 

sau identitatea plătitorului. 

Începând cu anul 2001, hawala a apărut frecvent în atenţia mass-mediei, adesea, în 

posibilă legătură cu activităţile teroriste, existând informaţii că prin acest sistem au 

fost transferate sume utilizate ulterior pentru săvârşirea unor atentate teroriste. 

Faptul că grupările extremiste folosesc aceste căi de transfer în vederea finanţării 

propriilor acţiuni, ar putea fi interpretat ca o consecinţă a creşterii eficienţei măsurilor 

adoptate în sistemul financiar oficial, mai ales, în privinţa combaterii spălării banilor 

[Caunic, 2007]. 

60

Armata Republicană Irlandeză (IRA) şi Euskadi Ta Askatasuna (ETA) – 

pionierat în finanţarea terorismului 

Până recent, finanţarea terorismului a fost un subiect mai puţin abordat, iar 

după Septembrie 2001 atenţia a fost focalizată în special asupra organizaţiei Al-Qaida 

şi a paşilor ce ar trebui urmaţi pentru a bloca sursele de finanţare ale acesteia. 

Cu toate astea, fenomenul nu este nou şi atât Armata Republicana Irlandeză cât 

şi Euskadi Ta Askatasuna au fost considerate pionieri în finanţarea terorismului, 

Marea Britanie şi Spania având o experienţă de peste trei decenii în această direcţie. 

În anii ’70, majoritatea organizaţiilor teroriste printre care şi cele menţionate 

mai sus îşi finanţau acţiunile prin metode considerate astăzi rudimentare, respectiv 

prin săvârşirea de acţiuni criminale, jafuri, tâlhării, răpiri, santaj sau înfiinţarea unor 

cluburi ilegale. IRA a primit o importantă susţinere financiară din partea imigranţilor 

irlandezi din America şi chiar din partea conducătorului libian Moammar Gadaffi 

[Moloney, 2002] în timp ce organizaţia spaniolă, deşi a beneficiat de o sustinere 

redusă din partea propriei etnii localizate în sudul Franţei, şi-a finanţat acţiunile prin 

impunerea unei “taxe revoluţionare”, care a fost plătită în toată regiunea bască. 

Această taxă se aplica tuturor afacerilor majore derulate în regiune şi a fost impusă 

prin utilizarea forţei, uneori chiari prin răpiri şi crime [Vasco, 2006]. 

Intrucât cele două organizaţii teroriste sunt de factură etno-nationalistă şi îşi 

propun să reprezinte o populaţie distinctă şi permanentă, experţii în domeniu 

consideră că de-a lungul timpului acestea au renunţat la finanţarea propriilor activităţi 

prin astfel de metode (răpiri urmate de solicitări de recompense, tâlhării), datorită 

impactului lor asupra percepţiei populaţiei şi implicit a popularităţii, a riscului de a 

pierde legitimitatea naţionalistă a organizaţiei, a hazardului inerent acestor acţiuni şi 

chiar a costurilor ulterioare de intreţinere a familiilor membrilor ucişi în timpul 

atacurilor sau a celor arestaţi [Jonsson, Cornell, 2007]. 

Un indiciu privind importanţa finanţării acţiunilor teroriste este crearea unor 

unităţi în cadrul organizaţiilor, cu responsabilităţi numai în domeniul economic. 

Armata Republicană Irlandeză, de exemplu, a căutat să recruteze persoane având 

cunoştinţe financiare extinse, constituind încă din anul 1981 un department specializat 

condus de un director financiar asistat de câţiva colaboratori [Horgan, Taylor, 1999]. 

Ulterior, atât IRA cât şi ETA au cautat să îşi asigure surse diversificate de 

finanţare, generatoare de venituri semnificative dar cu un grad redus de risc, pentru a 

nu se mai confrunta cu situaţii de pierdere a legitimităţii organizaţiei datorită afectării 

imaginii publice. Astfel, pentru a evita dependenţa de sursele aleatorii de finanţare 

externă, organizaţiile menţionate s-au implicat mai mult în săvârşirea unor infracţiuni 

de natură financiară, cum ar fi contrabanda cu petrol, infracţiuni privitoare la regimul 

fiscal sau spălarea de bani. Se considera că IRA a dobândit controlul asupra unor 

afaceri în Dublin şi Derry, estimându-se câştiguri de aproximativ 20 milioane de 

dolari din activităţi ilegale şi cel puţin 10 milioane de dolari din activităţi legale. Unii 

analişti apreciază că o parte din aceşti bani sunt utilizaţi pentru sporirea influenţei 

politice a Shin Fenn, aripa politică a organizaţiei [Jonson, Cornell, 2007]. 

In Spania, ETA a căutat o formulă de finanţare care să producă mai puţine 

resentimente din partea populaţiei decât răpirile, tâlhăriile sau “taxa revoluţionară”. 

61

După ce în anul 1992 o serie importantă de lideri ai organizaţiei au fost arestaţi, ETA 

a început să îşi dezvolte o reţea complexă de organizaţii, asociaţii culturale şi activităţi 

legale, asociate cu aripa politică Herri Batasuna. În conformitate cu rezultatele 

anchetei iniţiate după ce Herri Batasuna a fost acţionată în judecată sub acuzaţia că ar 

fi susţinut acţiunile teroriste ale ETA, organizaţia primea aproximativ 50 procente din 

bugetul său anual din subvenţii. Mai mult, în perioada 1993 – 2002 statul spaniol şi 

Uniunea Europeană au acordat aceste subvenţii cu intenţia de a încuraja viaţa 

culturală şi de a intensifica utilizarea dialectului basc în regiune (Busea, 2006). Statul 

spaniol a devenit astfel pentru un deceniu, fără să dorească acest lucru, finanţatorul 

celui mai mare inamic al său, până când activităţile financiare ale Herri Batasuna au 

fost dovedite şi partidul a fost interzis [El Correo, 2006]. 

În ceea ce priveşte modalităţile de limitare a surselor de finanţare ale celor două 

organizaţii teroriste, Spania şi Marea Britanie au demonstrat că măsurile de 

contracarare în acest domeniu nu trebuie abordate în mod singular. Astfel, în paralel 

cu ajustarea reglementărilor financiare, s-a urmărit pe căi diplomatice şi limitarea 

ajutorului financiar primit de la imigranţii de aceeaşi naţionalitate aflaţi în alte ţări, 

drept consecinţă putând fi menţionate blocarea de către Statele Unite a colectării de 

fonduri pentru IRA de către imigranţii irlandezi, o situaţie similară petrecându-se în 

sudul Franţei cu minoritarii spanioli [New York Times, 2004]. 

În al doilea rând, în ciuda existenţei unei reţele financiare extinse prin care să 

fie eludate barierele legislative, atât IRA cât şi ETA s-au dovedit vulnerabile la atacuri 

precise bazate pe culegerea anterioară de informaţii, menite să anihileze sursele de 

finanţare. În 1987 Marea Britanie a reuşit să pună capăt susţinerii financiare a 

organizaţiei financiare de către Libia prin infiltrarea a doi informatori care au 

deconspirat un transport major de arme livrat de la Tripoli. În mod similar, 

modificarea legislaţiei care guverna activitatea partidelor politice în Spania a condus 

la scoaterea în afara legii a grupării politice Herri Batasuna, limitând în mod 

semnificativ capacitatile operative ale ETA de la acel moment. Nici una dintre aceste 

măsuri nu a depins în primul rând de tehnicile “războiului” financiar, ci mai mult de 

măsuri informative şi de o poziţie politică corespunzatoare [Moloney, 2002]. 

În al treilea rând, potrivit specialiştilor în domeniu se estimează că organizaţiile 

care se bazează pe finanţatori externi depind în oarecare măsură de aprobarea acestora 

pentru derularea unor activităţi operaţionale, atât IRA cât şi ETA pierzând susţinători 

importanţi în urma unor acţiuni greşit îndreptate, care au contribuit la scăderea 

popularităţii lor. Un exemplu relativ recent în acest sens este dat de dificultăţile 

întâmpinate de Al-Qaida în urma atacurilor repetate din Riad din noiembrie 2003 şi 

aprilie 2004, a atacului de la Istambul din noiembrie 2003 în urma căruia au murit în 

mod predominant cetăţeni musulmani sau a atacurilor îndreptate asupra unor grupuri 

căre celebrau căsătorii, în Iordania [Council of Foreign Relations, 2004]. 

În ultimul rând, trebuie menţionat că problemele privind finanţarea acţiunilor 

teroriste au născut conflicte în cadrul organizaţiilor, în special dacă anumite persoane 

au fost suspectate de însuşirea sau utilizarea greşită a fondurilor. Astfel, promovarea 

acestui gen de conflicte în interiorul organizaţiilor poate ajuta prin subminarea unităţii 

şi coeziunii în cadrul grupărilor teroriste. 

62

Grupul de acţiune financiară în domeniul spălării banilor şi finanţării 

terorismului (FINANCIAL ACTION TASK FORCE - FATF) 

FATF este o structură inter-guvernamentală specializată, creată în scopul de a 

elabora standarde internaţionale şi de a dezvolta şi promova strategii de combatere a 

spălării banilor şi a finanţării terorismului, la nivel naţional şi internaţional. A fost 

creată în iulie 1989 cu ocazia Summit-ului G-7 de la Paris, având iniţial mandatul de a 

evalua şi dezvolta metode de combatere a spălării banilor. În octombrie 2001, La 

Plenara Extraordinara privind finanţarea terorismului, care a avut loc la Washington, 

FATF şi-a extins mandatul, încorporând şi eforturile de combatere a finanţării 

terorismului. 

FATF este un organism internaţional independent, al cărui Secretariat este 

găzduit de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică şi numără în 

prezent 34 de membri dintre care două organizaţii internaţionale regionale: Comisia 

Europeană şi Consiliul de Cooperare al Golfului. Pentru îndeplinira scopurilor proprii, 

organizaţia cooperarează cu organismele regionale de tipul FATF, precum şi cu 

organizaţiile internaţionale, cum sunt ONU, Grupul Egmont, G-20 şi instituţiile 

financiare internaţionale, care sprijină şi contribuie la eforturile internaţionale 

împotriva spălării banilor şi a finantarii terorismului. 

De la crearea sa, FATF a elaborat un număr de 40 recomandări referitoare la 

obiectul iniţial de activitate şi un număr de 9 recomandări în aria combaterii finanţării 

terorismului, cu dorinţa exprimată ca acestea să devină standarde internaţionale de 

referinţă şi care ulterior au avut un impact major în cadrul eforturilor globale în 

domeniu. 

Organizaţia şi-a canalizat activitatea pe trei activităţi principale: elaborarea de 

standarde, asigurarea respectării acestor standarde şi identificarea ameninţărilor şi 

trendurilor pe domeniile de activitate. Pentru viitor, statele fondatoare îşi propun ca 

FATF să îşi continue activitatea şi să răspundă noilor ameninţări cum ar fi 

vulnerabilitatea noilor tehnologii utilizate în sistemul financiar internaţional, mandatul 

acesteia expirând în anul 2012. 

Cele nouă recomandări privind combaterea finanţării terorismului, care 

coroborate cu recomandarile privind combaterea spălării banilor stabilesc cadrul de 

bază pentru prevenirea, detectarea şi reprimarea finanţării terorismului şi a actelor de 

terorism sunt: 

• Ratificarea şi implementarea instrumentelor juridice în domeniu emise de 

Organizaţia Naţiunilor Unite; 

• Incriminarea finanţării terorismului şi a actelor de spălare a banilor asociate cu 

acesta; 

• Indisponibilizarea şi confiscarea activelor aparţinând organizaţiilor teroriste; 

• Raportarea tranzacţiilor suspecte asociate cu terorismul; 

• Imbunatăţirea cooperării internaţionale în domeniu prin elaborarea de tratate 

internaţionale sau acorduri; 

63

• Impunerea de cerinţe privind combaterea spălării banilor asupra sistemelor 

alternative de transmitere/transfer a fondurilor; 

• Întărirea măsurilor de identificare a clienţilor în cazul transferurilor electronice 

internaţionale şi interne; 

• Asigurarea condiţiilor pentru evitarea utilizării unor entităţi, în special a 

organizaţiilor non-profit, în scopul finanţării terorismului; 

• Imbunatăţirea măsurilor de prevenire, detectare şi combatere a transferurilor 

prin curierat a fondurilor financiare asociate cu fenomenul terorist. 

Concluzii 

Ameninţarea globală a fenomenului terorist marchează acest început de 

mileniu, iar paşi curajoşi şi hotărâţi sunt necesari pentru combaterea acestuia. Nu 

trebuie uitat însă faptul că în ciuda dorinţei covârşitoare de a preveni şi combate 

terorismul şi sursele acestuia de finanţare, societatea europeană şi prosperitatea ei 

economică sunt indisolubil legate de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. 

Modul de operare adoptat de grupurile islamice radicale, caracterizate prin o 

structură decentralizată, bazată pe un buget minimal, auto-finanţare şi utilizarea cu 

precădere a sistemelor alternative de transmitere a mijloacelor băneşti demonstrează 

că simpla înăsprire a regulilor financiare nu va fi suficientă pentru combaterea acestui 

fenomen, fiind necesare măsuri mai ample, la nivel diplomatic şi de cooperare 

internaţională pe multiple domenii. 

Cu toate acestea, aşa cum mentionează Lorena Napoleoni, specialist în terorism 

în cadrul Universităţii din Roma, deşi anihilarea modalităţilor de finanţare a 

fenomenului terorist nu va fi glonţul de argint care să aducă eradicarea acestui 

fenomen, va reuşi cel puţin să îl încetinească. 

Bibliografie: 

[1]. ANDREESCU, A.; Albu, G., Bosnia şi Herţegovina intre fundamentalismul 

islamic si terorism, în, “Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice Strategii XXI – 

Securitate si Apărare în Uniunea Europeană”, Ministerul Apărării, 

Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 17 – 18 aprilie. 

[2]. ANDREESCU, A.; Radu, N., The voice of terror between “ISLAMIC LOW” 

and “CIVILIZATION CONSCIOUSNESS“ în „Romanian Military 

Thinking”, aprilie - mai, vol. 2, 2007. 

[3]. KOHLMANN, Evan F., The role of Islamic charities in international 

terrorist recruitment and financing, 2006, DIIS Working paper no.2006/7, 

Danish Institute for International Studies, Copenhagen. 

[4]. WEIMANN, Gabriel, How Modern Terrorism Uses the Internet, 2004, 

United States Institute of Peace, www.terror.net 

[5]. National Commission on Terrorist Attacks upon the United States, 

Monograph on Terrorist Financing, 2004, Staff Report to the Commission, 

Washington DC. 

[6]. NAPOLEONI, Loretta, The New Economy of Terror: How Terrorism is 

Financed, Forum on Crime and Society. 

64

[7]. RASHID, Ahmed, They are only sleeping: why militant islamists in Central 

Asia are not going to go away, New Yorker, 2002. 

[8]. PEARL, Daniel, STECKLOW, Steve, Taliban banned TV but collected 

profits on smuggled Sonys, 2002, Wall Street Journal. 

[9]. SOLOMON, John, Bosnia raid yields Al-Qaeda donor list, Miami Herald, 

2003 

[10]. MOLONEY, Ed, A Secret History of the IRA, 2002, London, Norton Books. 

[11]. VASCO, Diario, Dos Millones al ano del ’impuesto, 2006. 

[12]. HORGAN, J, Taylor, M, Playing the green card – Financing the 

Provisional IRA, Terrorism and olitical Violence, 1999. 

[13]. BUSEA, Mikel, Consecuencias Economicas del Terrorismo Nacionalista en 

el Pais Vasco, 2006, Documento de Trabajo, Instituto de Analisis Industrial 

y Financiero, Universidad Complutense de Madrid. 

[14]. El Correo, Garzon ordena detener a otros, dos presuntos intermediarios de 

la red de extorsion de ETA, 2006. 

[15]. New York Times, Bombings in Spain are seen as signs of Basque group’s 

decline, not strength, 2004. 

[16]. United Kingdom Home Office, Report of the Official Account of the 

Bombings in London on 7 th of July 2005, 2006, London. 

[17]. United Nations, First Report of the UN Monitoring Team pursuant to 

Resolution 1526 Report on Al-Qaeda and the Taliban, 2004, United Nations, 

New York. 

[18]. International Institute for Strategic Studies, Financing Islamist Terrorism: 

Closing the Net, 2003. 

[19]. CAUNIC, Irina, Retele invizibile de transfer al fondurilor – hawala, 2007, 

www.financiarul.ro/2007/06/07/ 

65

PRODUSUL DE INTELLIGENCE – 

COLECTARE, ANALIZĂ, DECIZIE 

Ionel Claudiu PASĂRE * 

Any information service military is concerned about how the state interests that it serves are 

threatened. In a globalization era, in more areas around the world we witnessing a paradigm 

change in the power of a state, which no longer takes into account - as much as before - by military 

force states. This makes the beneficiaries of "intelligence" to become increasingly interested in a 

wide range of non-military issues. If in the past an event produced long away distance from the 

naţional territory shall be deemed not affect the interests of the state and therefore not of 

importance for policy makers, today, when the main threats are transnaţional (organized crime, 

terrorism, the spread of technologies that enable the manufacture weapons of mass destruction), 

should be a completely different approach. 

From the counter-intelligence activity point of view, military information represents a news 

story or a message on the facts and events of military and military-political to be understood, used 

by governing bodies and sent to executive authorities to facilitate the achievement of objectives. 

Production of information aimed at permanent understanding of mission and assuming briefings 

and meetings (to conduct the act of driving), and assure the elaboration of documents. 

The product of the information is represented by any means, from an official report to a brief 

conversation, through an analyst of information data transmit processed data to decision-makers or 

military commanders who need and can use them. 

Informaţia este cunoaşterea evenimentelor, tendinţelor şi persoanelor care pot 

afecta ţara, instituţia sau serviciul în cauză. Activitatea de informaţii presupune mai 

mult decât simpla descriere. Ea elaborează un produs “care rezultă din colectarea, 

relaţionarea, evaluarea, analiza, integrarea şi interpretarea tuturor informaţiilor 

adunate”. 

Informaţia brută este echivalentul unui material neevaluat şi neexploatat, care 

este de interes pentru un serviciu de informaţii. Aceasta poate fi prezentată prin 

fotografii, filme, texte, mesaje sonore sau video. După prelucrare, aceste date pot 

deveni relevante pentru serviciul respective, dobândind relevanţă. 

Informaţia de bază este un material de referinţă, care priveşte structurile 

politice şi militare, economia, geografia, resursele, capacităţile sau vulnerabilităţile 

unei ţări sau ale unei organizaţii. 

Informaţia clasificată reprezintă informaţia oficială care a primit caracterul de 

interes pentru securitatea naţională şi care face obiectul unei protecţii împotriva 

difuzării neautorizate. 

În România, în conformitate cu legea 51/1991, principala instituţie abilitată să 

desfăşoare activitatea de culegere, verificare şi valorificare a informaţiilor destinate 

prevenirii şi combaterii ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale, este Serviciul 

Român de Informaţii. 

* Masterand în cadrul Universităţii de Apărare „Carol I”, doctorand în cadrul Academiei 

Naţionale de Informaţii. 

66

Culegerea de informaţii este un process de colectare a informaţiilor prin 

utilizarea unor surse diverse, derulat de către departamente anume desemnate, precum 

şi transmiterea datelor obţinute spre beneficiar pentru exploatarea lor optimă. 

Analiza informaţiilor colectate este sarcina cea mai dificilă a procesului de 

informare. Ea reprezintă acea etapă a fluxului informative în care informaţia este 

supusă unui examen systematic, pentru identificarea elementelor sale senificative şi 

pentru a trage concluziile potrivite. 

Din punct de vedere al activităţii de informaţii militare, informaţia militară 

reprezintă o ştire sau un mesaj cu privire la fapte şi evenimente militare şi militaropolitice 

care trebuie înţelese, utilizate de organele de conducere şi transmise organelor 

de execuţie pentru a facilita realizarea obiectivelor propuse. Din perspectiva ofiţerului 

de informaţii şi a factorului de decizie, informaţia militară este un sistem de înştiinţări 

având menirea de a declanşa reacţii, care, la rândul lor, determină acţiuni. 

Producţia de informaţii reprezintă un ansamblu de măsuri, acţiuni şi rezultate 

ale activităţii de informaţii care se suprapune ciclului informaţional, cu precădere, din 

momentul declanşării etapei de exploatare-prelucrare a datelor şi informaţiilor şi până 

la transmiterea acestora la beneficiari. Gama produselor de informaţii înaintate 

beneficiarilor începe de la buletine speciale privind un anumit eveniment important 

produs recent (sau care se poate produce), până la studii de mare întindere şi 

complexitate care necesită o activitate mai mare de timp. 

Producţia de informaţii vizează permanent misiunea şi înţelegerea ei: 

• asigură deplina înţelegere a situaţiei; 

• adoptă o arhitectură de informaţii adecvată misiunii şi dinamică; 

• face recomandările de informaţii şi elaborează Plan de culegere; 

• răspunde la cererile de informaţii, pregăteşte briefinguri şi întruniri de lucru; 

• stabileşte lista cu ţintele/obiectivele şi formulează aprecieri; 

• întocmeşte dispoziţiunile / ordinele de acţiune şi anexele specifice (OPO, 

FRAGO, WINGO, etc.); 

• elaborează rapoartele periodice (INTREP; INTSUM;) şi răspunsuri 

specializate pentru diferiţi beneficiari. 

-presupune briefinguri şi adunări (pentru desfăşurarea actului de conducere): 

• pentru structura de informaţii proprie şi info-briefing pentru şeful structurii 

(şef J2); 

• pentru comandant (factorii implicaţi in luarea deciziei); 

• pentru informarea, pregătirea responsabililor de proiecte şi a asistenţilor 

comandantului; pentru fundamentarea deciziei; 

• pentru precizarea şi selectarea ţintelor/obiectivelor; 

• pentru coordonare şi cooperare 

• pentru analiza post-acţiune şi reevaluarea misiunilor; 

• pentru pregătirea personalului; 

• pentru a răspunde la întrebări (activităţi neplanificate anterior); 

• pentru pregătirea, planificarea operaţiilor. 

- asigură elaborarea de documente: 

• INTREP, INTSUM, SUPINRREP (raport suplimentar de informaţii), anexe de 

informaţii; 

67

• prezentarea inamicului şi a tuturor factorilor de situaţie, elemente necesare 

pentru planificarea operaţiilor; 

• aprecieri de securitate şi evaluări ale riscurilor; 

Produsul activităţii de informaţii este reprezentat de orice mijloc, de la un raport 

oficial la o scurtă conversaţie, prin care un analist de informaţii transmite date 

prelucrate factorilor de decizie sau comandanţilor militari ce au nevoie de ele şi le pot 

utiliza. 

În general, produsele activităţii serviciilor de informaţii sunt împărţite în trei 

categorii: informaţii curente, informaţii de bază şi estimări informative. Această 

clasificare corespunde modelului propus de Sherman Kent; într-o terminologie 

proprie1, aceasta menţionează „forma curentă caracteristică reporterilor" a 

informaţiilor, „forma descriptivă de bază" şi „forma speculativ -estimativă", arătând 

că acestea vizează informaţiile referitoare la prezent, trecut şi, respectiv, viitor. 

Cele mai importante produse de intelligence sunt produsele informării curente, 

estimările, informaţiile operaţionale, selectarea ţintelor, precum şi suportul operaţional 

de intelligence electronic. 

Decizia de a urma o anumită cale de valorificare a unei informaţii are 

următoarele caracteristici: 

• este o etapă care face parte dintr-un process mai amplu (flux informativ); 

• constă în alegerea dintre un număr de alternative prestabilite a uneia care este 

considerată potrivită ca răspuns la o problemă identificată; 

• nu este doar o decizie tehnică, este o decizie care implică responsabilitatea mai 

multor factori şi a serviciului de informaţii în ansamblu; 

Fiecare stat îşi organizează şi desfăşoară procesul de culegere a informaţiilor 

într-un mod specific, chiar dacă de-a lungul acestei milenare profesii multe principii, 

norme, metode, s-au generalizat şi s-au creat aşa numite „şcoli" sau curente în 

activitatea de informaţii, grupate după afinităţi lingvistice, comunităţi de experienţă 

socială şi istorică sau de altă natură. Deşi existenţa unor servicii de informaţii 

organizate datează în unele stat de sute de ani, preocupările pentru crearea 

comunităţilor de informaţii au apărut relativ recent. 

În ultimii ani termenul de „comunitatea de informaţii" a început să fie folosit 

din ce în ce mai des, iar preocuparea unor state de a găsi o modalitatea practică cât 

mai apropiată de condiţiile sale specifice în vederea aplicării acestui concept s-a 

dezvoltat, mai ales în rândul noilor democraţii europene apărute după încheierea 

Războiului Rece, dar şi în alte state. 

Comunitatea de informaţii reprezintă totalitatea structurilor de stat care deţin 

monopolul serviciilor de informaţii şi al operaţiunilor speciale. Comunitatea de 

informaţii se exprimă într-un domeniu vast, complex şi extrem de fluid. În România, 

aceasta este alcătuită dintr-un sistem variat de organisme, între care, un rol de primă 

importanţă din punctul de vedere al asigurării informative-contrainformative revine 

următoarelor structuri: Serviciul de Informaţii Externe (SIE) - este organizat şi 

funcţionează potrivit legii nr. 1/1998, Serviciul Român de Informaţii (SRI) – este 

organizat şi funcţionează potrivit Legii nr. 14/1992, Serviciul de Telecomunicaţii 

Speciale (STS) înfiinţat prin Hotărârea de Guvern nr. 229/1993 şi care funcţionează 

68

potrivit Legii nr. 92/1996, structuri de informaţii departamentale din Ministerul 

Apărării Naţionale (DGIA), Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Serviciul pentru 

Protecţie şi Pază (SPP), organizat potrivit Legii nr. 191/1998. Comunitatea de 

informaţii constituie ansamblul structurilor sau al organelor de informaţii publice şi 

secrete şi este astfel concepută, încât să ofere capacitatea acestora de a căuta, obţine, 

prelucra, transmite şi pune la dispoziţia factorilor de decizie a produselor de informaţii 

cu relevanţă pentru securitatea naţională, dar şi a cetăţeanului, în vederea prezervării 

şi a afirmării stării de securitate a naţiunii. 

Având în vedere că serviciile secrete lucrează cu informaţii, este corect să 

presupunem că acestea vor fi afectate serios de apariţia a ceea ce a primit numele „era 

informaţională". Noţiunea de eră informaţională este destul de ambiguă. Totuşi, în 

mod clar este foarte importantă; deja a schimbat modul în care multe organizaţii 

operează - în special corporaţiile din domeniul afacerilor - şi probabil va avea efecte 

importante asupra guvernului. 

Din punct de vedere tehnic, factorul coordonator este progresul tehnologic 

extraordinar care s-a înregistrat în procesarea şi comunicarea informaţiilor. 

Schimbarea tehnologică reprezintă doar o mică parte a întregii imagini: mai 

importante sunt schimbările de comportament şi instituţionale determinate de 

concentrarea asupra informaţiilor cheie pentru activitatea organizaţională. 

În domeniul militar, ceea ce este adesea denumit „revoluţia în afacerile 

militare" depinde foarte mult de utilitatea sporită a informaţiilor prin selectarea unor 

noi tipuri de arme de precizie şi prin întărirea capacităţii de a culege, a procesa şi a 

disemina acele informaţii într-un timp scurt în scop operaţional. Efectul acestor 

schimbări este resimţit în diverse forme. La un nivel, acestea sugerează noi moduri în 

care informaţiile pot fi transferate mai rapid şi folosite în cadrul guvernului, astfel 

încât formularea şi implementarea politicilor să fie mai eficiente, în plus, schimbările 

decurg ca urmare a concentrării unei cantităţi mari de informaţii disponibile pentru 

întreaga societate, atât la nivelul unor departamente guvernamentale, care nu fac parte 

din serviciile de informaţii, cât şi al unor entităţi din afara guvernului. 

Cu alte cuvinte, serviciile de informaţii consideră că alte tipuri de organizaţii 

devin mai eficiente în culegerea, analizarea şi transmiterea datelor - aceasta înseamnă 

că serviciile de informaţii au, în ceea ce priveşte unele tipuri de date, o „concurenţă" 

mai mare în transmiterea lor către factorii de decizie. 

Din perspectiva guvernului, este important să fie găsită o modalitate cât mai 

eficientă de exploatare a datelor generate şi de transmitere a acestora oriunde în 

societate, precum şi să existe siguranţa că produsul unic al serviciilor de informaţii 

este combinat cu alte surse într-un mod care să răspundă cel mai bine nevoii de 

informare a guvernului. 

Schimbul de informaţii cu serviciile de informaţii militare din alte structuri 

armate este un procedeu puternic promovat în cadrul alianţelor militare şi politicomilitare 

iar actuala destindere a situaţiei internaţionale favorizează şi schimbul de 

informaţii între serviciile statelor care nu fac parte din aceeaşi alianţă dar care au 

interese comune în anumite zone geografice sau sunt preocupate de combaterea 

ameninţărilor de natură globală (terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă 

etc.). Pentru aceasta, serviciile de informaţii militare trebuie să dispună de structurile 

69

organizatorice şi de capacitatea informativă necesară unei contribuţii semnificative la 

efortul informativ al alianţei sau coaliţiilor din care face parte şi Armata României. De 

regulă, schimbul de informaţii între ţări care nu aparţin aceleiaşi alianţe se face prin 

informări la nivel de specialişti sau prin schimb de produse informative cu grad ridicat 

de generalitate. 

Deşi serviciile de informaţii militare se ocupă cu predilecţie de obţinerea şi 

producţia informaţiei militare şi militaro-politice destinată în principal Ministerului 

Apărării Naţionale, participarea acestuia la efortul informativ naţional este foarte 

important. instituţionalizat prin lege sau alte reglementări legale în vederea asigurării 

cadrului organizatorico-funcţional al Comunităţii Naţionale de Informaţii, care trebuie 

să dispună de toate informaţiile relevante necesare sprijinirii deciziei naţionale. În 

multe cazuri, acţiunile secrete sunt întreprinse pe baza unei alianţe tacite cu persoane 

sau grupări care urmăresc aceleaşi obiective. Acest lucru este mai uşor de pus în 

practică atunci când aliatul în cauză este guvernul unui stat prieten, în acest caz, 

acţiunile secrete pot fi limitate la activităţi lipsite de senzaţional, cum ar fi acordarea 

de asistenţă în secret statului aliat sub forma garantării siguranţei personale a liderului 

său sau a furnizării unor echipamente de comunicaţii securizate. 

Un alt tip de asistenţă acordată guvernului unui stat prieten îl reprezintă 

furnizarea sau schimbul de informaţii provenite din surse secrete, în situaţiile care 

presupun un schimb de informaţii de valoare aproximativ egală, scopul furnizării unor 

date altui stat fiind acela de a primi în schimb alte informaţii relevante, această 

operaţiune ar trebui să fie inclusă, mai degrabă, în categoria activităţilor de culegere 

de informaţii, decât în cea a acţiunilor secrete. 

Totuşi, în situaţiile în care furnizarea informaţiilor are loc într-o singură 

direcţie, principala motivaţie a statului care le transmite poate fi intenţia de a ajuta 

celălalt stat. în acest caz, activitate respectivă poate fi considerată sprijin secret 

acordat unui stat prieten, având în vedere că permite altui stat să îşi îndeplinească 

anumite obiective pe care nu le-ar fi putut atinge prin mijloace proprii şi se desfăşoară 

în secret. 

Deşi, în general, schimbul de informaţii are loc doar între state considerate 

prietene, există numeroase situaţii în care un stat i-a transmis informaţii altui stat ce 

nu este considerat prieten pentru a-l determina sau a-l provoca să adopte o anumită 

decizie, care să fie în interesul ambelor părţi. 

Bibliografie: 

[1]. Legea 51/1991 privind funcţionarea Serviciului Român de Informaţii 

[2]. F. Reese Brown, „Behind the Drumes and Bugles - International Journal of 

Intelligence and Counterintelligence", vol.6, nr.3,1993,p39. 

[3]. Troncotă Cristian, Eugen Cristescu, „Asul serviciilor secrete româneşti", 

Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994. 

[4]. „Direcţia Informaţii Militare, la 145 de ani", Editura Militară, 2004. 

[5]. Pârlog Adrian, „Analiza informaţiilor - curs de informaţii militare", Editura 

Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I", Bucureşti, 2005. 

[6]. Mireille Rădoi, “Serviciile de Informaţii şi decizia politică”, Editura Tritonic, 

Bucureşti, 2005 

70

[7]. Stan Petrescu, „Despere intelligence spionaj - contraspionaj", Editura 

Militară, Bucureşti 2007, p.45. 

[8]. Savu Gheorghe, Pârlog Adrian, „Producţia de intelligence", Editura Medro, 

2008. 

71

PRINCIPALELE TENDINŢE DE EVOLUŢIE ALE FENOMENULUI 

TERORIST LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XXI-LEA 

Paul TUDORACHE * 

Radu Adrian MANDACHE ∗∗ 

„The terrorism is one of the worst calamities, which can manifest frequently in our 

contemporary world” From this reason I felt the need of making this survey that tried to present to 

you the main developing tendencies of terrorism seen as an asymmetrical dimension of conflicts. In 

this way I identified the fallowing developing tendencies of terrorism such as: presentation under a 

new shape called genetics, the possibility of using chemical and biological weapons, reestablishing 

the Islamic caliphate, unified by a common ideology rooted in a violent rejection of apostasy and 

characterized by fervent opposition to Western influence in traditionally Islamic countries, the 

development and extension of operational capabilities, utilization of specialists for adapting 

chemical and biological agents. In the end of this survey I tried to give you some interesting 

solutions in order to prevent and to reduce the rate of terrorist attacks and the most important is the 

revision of strategies and doctrines. Also if we want to prevent and reduce the terrorism we have to 

design new structures, which can be used in an asymmetrical way. 

“Terorismul este unul din flagelurile cele mai cumplite care se manifestă din ce în ce mai 

frecvent în lumea contemporană, fiind din păcate cel mai important factor asimetric care stă la 

baza insecurităţii mondiale” 1 .. Din acest motiv am simţit nevoia realizării acestui studiu prin care 

am încercat să prezint principalele tendinţe de evoluţie ale fenomenului terorist văzut ca 

dimensiune asimetrică a conflictelor. Astfel am identificat următoarele tendinţe de evoluţie ale 

terorismului: prezentarea sub o nouă formă şi anume genetica, posibilitatea folosirii mijloacelor 

chimice şi a celor biologice, restabilirea califatului islamic, unificat printr-o ideologie comună şi 

caracterizată de o opoziţie înfocată faţă de influenţa vestică în ţările tradiţionale islamice, 

dezvoltarea şi extinderea capabilităţilor operaţionale precum şi creşterea flexibilităţii acestora, în 

special cele care folosesc tehnologiile de imagine digitală, folosirea unor specialişti pentru 

adaptarea agenţilor chimici şi biologici şi a mijloacelor de transport la ţintă. În finalul acestui 

studiu am încercat să identific câteva soluţii optime în scopul prevenirii şi reducerii fenomenului 

terorist şi poate cea mai importantă este revederea strategiilor şi doctrinelor. De asemenea dacă 

dorim să prevenim şi totodată să reducem terorismul, este nevoie de înfiinţarea unor noi structuri 

care la rândul lor să acţioneze tot asimetric. 

Pornind de la caracterul transnaţional şi asimetric al terorismului, se conturează 

principalele ameninţări de natură teroristă. Pe de o parte, posibilitatea folosirii de către 

organizaţii, grupări sau persoane teroriste a armelor de distrugere în masa. Apoi, 

pregătirea şi efectuarea unor posibile atacuri asupra bazelor nucleare ale ţărilor care 

poseda astfel de mijloace, precum şi asupra întreprinderilor chimice, laboratoarelor 

biologice etc., pentru a procura armament nuclear, chimic şi biologic sau pentru a 

detona astfel de arme la faţa locului, în spaţii deschise sau închise, în zone aglomerate 

sau oriunde s-ar găsi ele (pe mijloace de transport feroviar şi rutier, în reactoare 

* Locotenent doctorand, Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu. 

∗∗ Căpitan doctorand, Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu. 

1 Mircea Cosma, Riscuri şi ameninţări la începutul secolului al XXI-lea, Editura Alma Mater, 

Sibiu, 2008, p. 55. 

72

nucleare, la bordul unor nave sau aeronave etc.) şi a produce distrugeri spectaculoase, 

în numele unor ideologii, unor principii considerate sacre sau, pur şi simplu, din 

asumarea vocaţiei de a pedepsi. 

O altă ameninţare este proliferarea acţiunilor punitive sau de răzbunare 

împotriva celor care au declanşat campania antiteroristă şi a ţărilor care fac parte din 

coaliţia antiteroristă. În acest sens, deosebit de probabile sunt acţiunile care vizează: 

lovirea, prin diverse metode, inclusiv asasinate sau lovituri de tip kamikaze, a tuturor 

celor care, într-o formă sau alta, se opun stării de haos favorabile proliferării crimei 

organizate, traficului de droguri şi de carne vie, câştigului ilicit; efectuarea unor 

atacuri asupra sistemelor de protecţie a mediului, a barajelor, şi folosirea deşeurilor 

toxice şi radioactive pentru a produce catastrofe ecologice; atacarea şcolilor, a 

instituţiilor de cercetare, a laboratoarelor şi unităţilor economice de importanţă 

naţională sau internaţională, pentru a produce panica şi teroare; atacarea sistemelor de 

valori şi a instituţiilor de cultură; crearea de diversiuni pentru a provoca nesiguranţa, 

tensiuni, instabilităţi şi chiar riposte violente şi pentru a adânci starea de anomie a 

sistemelor sociale; continuarea şi chiar intensificarea atacurilor cu bombe, explozivi 

plastici şi alte mijloace artizanale asupra populaţiei, în locuri aglomerate şi, pe cât 

posibil, în prezenţa mass-media. Se mai poate vorbi despre menţinerea şi chiar 

creşterea acţiunilor teroriste de sorginte etnică pentru distrugerea ideii de convieţuire 

şi cultivarea individualismului, a agresivităţii în purificarea etnică, a separatismului 

etnic, precum şi despre acţiuni de natură teroristă în cyberspaţiu, în vederea creării 

unor perturbaţii grave în sistemele de comunicaţii, distrugerii sistemelor de comandă 

şi control, a sistemelor bancare, virusării bazelor de date, creării unei stări de haos 

generalizat în sistemele informaţionale şi de informaţii. 

Spectrul ameninţărilor teroriste este însă mult mai larg şi, practic, nu se poate 

alcătui un nomenclator complet al ameninţărilor şi riscurilor de natură teroristă, având 

în vedere diversitatea lor, dar şi rapiditatea apariţiei altora. Astfel, este posibil ca, în 

scurt timp, terorismul să se prezinte, sub aspect asimetric, într-o noua formă de 

ameninţare - genetica. Dezvoltarea impetuoasă a societăţii, tehnologia de vârf, 

progresele din biologie, din chimie, numeroasele experimente de laborator creează 

unele vulnerabilităţi care ar putea genera un nou tip de terorism, mult mai periculos 

decât toate celelalte la un loc, terorismul genetic 2 . Aceste ameninţări şi, în consonanţă 

cu ele, riscurile aferente sunt nelimitate. Pe unele le putem anticipa, pe altele nu. 

Conflictele din ultimele decenii au reliefat însă o cu totul alta perspectivă şi au 

repus în operă un principiu care începuse să fie uitat, şi anume acela că nici o forţă 

din lume nu renunţă la mijloacele de luptă pe care le are decât dacă apar altele mai 

performante şi, în consecinţă, mai eficiente. Astfel, strategiile timpurilor noastre au 

înţeles că armamentul de înaltă precizie nu înlocuieşte armele de distrugere în masa şi 

că, în orice moment, există posibilitatea folosirii lor de către anumite forţe, îndeosebi 

teroriste, nu numai ca riposte asimetrice, ci şi ca modalităţi extreme de implementare 

sau de impunere a unor precepte religioase fundamentaliste, de reacţie la globalizare, 

2 General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, Terorismul contemporan-factor de risc la adresa 

securităţii şi apărării naţionale, în condiţiile statutului României de membru NATO, Bucureşti 2005, 

p. 10. 

73

de pedepsire a unor populaţii, etnii etc. În aceste condiţii, pe lângă arma nucleară şi 

materialele radioactive, posibilitatea folosirii mijloacelor chimice şi a celor biologice 

rămâne ameninţarea cea mai periculoasă a începutului de mileniu. De altfel, tragicul 

atac terorist asupra complexului World Trade Center şi Pentagonului a readus în 

actualitate nevoia reconsiderării strategiilor de întrebuinţare de către diverse forţe, 

mai ales teroriste, dar nu numai, a mijloacelor chimice şi biologice - ca arme de 

nimicire în masă - şi, în consecinţă, a măsurilor de prevenire, contracarare şi protecţie 

a personalului şi populaţiei împotriva efectelor lor. Scopul nemijlocit este acela de a 

ucide cât mai mulţi oameni, într-un timp cât mai scurt, pentru a crea panică şi deruta, 

a înfricoşa, a induce şi menţine o stare de teroare în rândul populaţiei vizate şi a 

atrage atenţia mass-media. Bioterorismul şi terorismul chimic, cel cu reziduuri 

radioactive, ca şi cel nuclear, nu sunt şi nu pot fi reacţii în disperare de cauză, întrucât 

astfel de acte necesită o baza materială serioasă, laboratoare bine utilate, folosirea 

unor specialişti de înaltă clasă, costuri foarte mari şi pregătiri temeinice, adesea 

îndelungate. 

În toate statele şi în toate structurile ştiinţifice pot exista infiltraţi mulţi 

specialişti recrutaţi de organizaţiile teroriste (chimişti, geneticieni, biologi) care pot 

pune la punct, în scurt timp, agenţi biologici, dar şi chimici şi radiologici, şi pot 

pregăti scenarii ingenioase de fabricare a acestora şi de întrebuinţare împotriva SUA 

şi a aliaţilor săi, inclusiv împotriva României. Direcţia aşa-zisei cercetări ştiinţifice 

teroriste se îndreaptă spre miniaturizarea armelor de distrugere în masă, a sistemelor 

de transport la ţintă şi de dispersie. 

Terorismul devine o reţea mult mai mare care încurajează o structură 

organizaţională autofinanţată şi liber organizată. Motivaţia grupărilor teroriste se 

bazează în special pe extremele religioase şi aspiraţiile ideologice. Vorbind despre 

tendinţele extremismului ideologic DIA (Defence Intelligence Agency) face o 

estimare a obiectivului principal strategic al Al-Qaeda: „restabilirea califatului 

islamic, unificat printr-o ideologie comună şi caracterizată de o opoziţie înfocată faţă 

de influenţa vestică în ţările tradiţionale islamice” 3 . Liderii Al-Qaeda au enunţat în 

mod repetat, ca scop principal, instituirea statelor islamice care ar include 

Afghanistanul, Egiptul, statele din Peninsula Arabică şi Irakul. Altă ţară care are 

organizaţii teroriste cu scopuri ideologice similare este Algeria şi anume Grupul 

Islamic Armat (GIA) care doreşte înlăturarea regimului algerian actual şi instaurarea 

unui regim islamic 4 . 

Jemaah Islamiya (JI), grupare afiliată organizaţiei Al-Qaeda are scopul de a 

stabili un califat islamic care ar cuprinde Indonezia, Malaezia, sudul Tailandei, 

Singapore, Brunei şi partea sudică a Filipinelor 5 . Despre Jemaah Islamiya se spune că 

a devenit, practic, reprezentanţa zonală a Al-Qaeda. Jemaah Islamiya este o 

organizaţie cu rădăcini locale şi susţinători în Malaezia, sudul Filipinelor şi Indonezia 

dar cu legături internaţionale. Unii lideri ai grupării au fost antrenaţi în taberele Al- 

3 Michael D. Maples, Current and Projected National Security Threats to the United States, 

Statement for the Record, Senate Select committee on Intelligence Committee, 11 January 2007; 

Washington, D.C.: Defense Intelligence Agency, 6. 

4 Department of State, Country Reports on Terrorism 2006, April 2007; p. 241. 

5 Idem, p. 255. 

74

Qaeda din Afganistan. Când Al-Qaeda şi-a pierdut baza din Afghanistan, a devenit o 

organizaţie mai descentralizată iar grupări precum Jemaah Islamiya au devenit ceva 

mai autonome. 

Ideologia extremistă stă la baza luptei islamice contemporane. Mişcarea 

Wahhabi din Arabia Saudită este o ideologie foarte conservativă extrem de puternică 

datorită suportului financiar rezultat din vânzarea petrolului. Aceasta controlează 

între 70–90% din instituţiile islamice Sunni din lume. Corespunzător Agenţiei 

Centrale de Intelligence, ideologia Wahhabi este în esenţă similară cu cea a 

organizaţiei teroriste Al-Qaida, care are ca scop final instituirea califatului islamic – o 

teocraţie – care cu alte cuvinte reprezintă un fel de dictatură religioasă 6 . 

O altă tendinţă deosebit de importantă a fenomenului terorism o reprezintă 

dezvoltarea şi extinderea capabilităţilor operaţionale precum şi creşterea flexibilităţii 

acestora. 

Din cauza creşterii accesibilităţii şi calităţii tehnologiilor de imagine digitală, 

oferite de servicii ca Google Earth, Digital Globe, Windows Live Maps şi altele, apar 

ameninţări serioase asupra securităţii unor state. Aceleaşi pericole pândesc mediul de 

afaceri şi viaţa privată a persoanelor, odată cu răspândirea fotografiilor de înaltă 

rezoluţie luate din satelit. În timp ce Google Earth a atras atenţia prin accesibilitatea 

şi popularitatea pe care le-a cucerit în scurt timp de la înfiinţare, numeroase alte 

servicii le permit userilor să vadă fotografii cu înaltă rezoluţie ale unor instalaţii 

importante, aproape oriunde în lume. Windows Live Maps, de exemplu, le permite 

celor care îl accesează să vadă nu numai imagini detaliate ale unor străzi din 

principalele oraşe americane, ci chiar să primească imagini ultra detaliate, sau să vadă 

persoane mergând pe stradă. Serviciul Digital Globe le oferă clienţilor săi 

posibilitatea de a comanda imagini ale unei anumite locaţii, la alegere, printre cei care 

apelează la această ofertă fiind Google Earth şi Agenţia Naţională pentru Informaţii 

Geospaţiale (NGIA). Ultima noutate în domeniul comerţului cu imagini digitale, 

Google Street Viewer, a stârnit multe controverse, deoarece dă posibilitatea 

utilizatorului de a vedea în detaliu anumite locaţii şi chiar indivizi. Chiar dacă, 

deocamdată, nu toate localităţile din Statele Unite, disponibile prin acest serviciu, 

marile oraşe americane, cum ar fi San Francisco sau New York, au fost deja filmate şi 

incluse în program. 

După lansarea acestui nou serviciu, ameninţările pentru securitatea naţională au 

devenit şi mai evidente. „The Lede”, blogg-ul cotidianului „New York Times“, putea 

să furnizeze imagini din interiorul tunelului The Battery, din New York, în ciuda 

interdicţiei aplicate după 11 septembrie 2001, de a face fotografii în tunel. 

De asemenea, potrivit unui articol publicat pe site-ul www.worltribune.com, 

guvernul sud-coreean a acuzat Google Earth că a introdus în programul său de 

imagini şi pe cele ale reşedinţei prezidenţiale, precum şi ale unor baze militare 

secrete. În timp ce ministrul sud-coreean de Externe declara că imaginile prezintă un 

mare risc, deoarece rezoluţia lor ajungea până la şase metri, serviciul naţional de 

informaţii afirma că imaginile sunt vechi de cel puţin un an şi că analizează gradul de 

6 R. James Woolsey, Intelligence and the War on Terrorism, The Guardian, 9, April 2007, pp.21- 

30. 

75

pericol pe care îl reprezintă. Şi Thailanda şi-a exprimat îngrijorarea generată de 

programul Google Earth, atunci când imagini ale bazei Korat Air Force, din apropiere 

de Bangkok, au devenit disponibile pe site. Acestea avea o rezoluţie atât de bună, 

încât se putea distinge nu numai numărul de avioane aflate la sol, ci şi tipul lor. 

Informaţii de acelaşi tip au apărut referitor la aeroportul Palam, din New Delhi, India, 

dar şi la baza Edwards Air Force, din California. 

Un articol din „National Geographic News“, din ianuarie 2008, atrăgea atenţia 

asupra faptului că imagini detaliate ale unor autovehicule Land Rovers, corturi şi 

instalaţii militare, din tabăra din Basra, Irak, au fost găsite în casele unor insurgenţi. 

În timp ce purtătorul de cuvânt al Google afirma că respectivele imagini nu sunt 

diferite de cele care pot fi procurate şi pe alte căi, guvernul englez a cerut şi a obţinut 

înlocuirea lor cu altele, datând dinaintea războiului. Şi conducerea reactorului nuclear 

din Lucas Heighst, Australia, a solicitat guvernului de la Canberra să ceară Google 

Earth scoaterea din circuitul public a imaginilor cu înaltă rezoluţie ale instalaţiilor 

atomice, acestea putând fi folosite de terorişti 7 . 

În timp ce Google Earth oferă imagini detaliate ale mai multor locaţii de pe 

glob, dar numai puţine ale unor centre de afaceri, Windows Live Maps pare 

specializat în acest gen de servicii, destinate oamenilor de afaceri şi nu numai. 

Prin simpla accesare a acestui site şi scriind numele companiei care te 

interesează, poţi avea la dispoziţie toate locaţiile respectivei companii, prezentate pe 

o hartă la scară mare a Statelor Unite. Prin focalizare pe una dintre filiale prezentate, 

se pot obţine imagini cu mare rezoluţie a diferitelor clădiri ale companiei din 

localitatea aleasă. Majorarea capacităţii de căutare şi de focalizare a imaginilor, cu 

aplicare în localizarea unor instalaţii tehnologice, provoacă îngrijorare şi în lumea 

spionajului industrial. Site-ul IntellegentEnterprise.com atrage atenţia că, prin noile 

servicii, dotate cu instrumente performante de căutare, se poate realiza o determinare 

destul de exactă a demografiei consumatorilor şi a apropierii de amplasamentele 

firmelor comerciale rivale. 

În paralel cu dezvoltarea noilor tehnologii, guvernele caută modalităţi de a feri 

de „ochii indiscreţi” locaţiile programelor ştiinţifice, în timp ce persoanele particulare 

se arată deranjate de posibilitatea de a focaliza până la nivelul unei singure case. 

Chiar dacă Ogleearth, un blogg aparţinând Google Earth, afirma, în 2005, că 

îngrijorarea particularilor este neîndreptăţită, deoarece imaginile sunt vechi, deci nu 

pot fi folosite de eventualii hoţi, cu totul alta este situaţia în cazul Windows Live 

Maps. Aceasta furnizează fotografii recente, ceea ce afectează serios viaţa privată a 

indivizilor. La cerere şi, bineînţeles, contra cost, acest serviciu oferă posibilitatea să 

înscrii numele şi prenumele persoanei care te interesează şi toţi indivizii 

corespunzând criteriilor solicitate vor apărea pe harta localităţii respective. Apoi, 

focalizând pe fiecare individ, poţi examina fotografiile caselor fiecăruia de pe listă. 

„Chicago Su-Times” avertiza asupra riscurilor pe care le implică difuzarea unor astfel 

de fotografii cu mare rezoluţie asupra persoanelor a căror localizare poate fi 

periculoasă, cum ar fi femeile puse la adăpost de violenţele domestice ale soţilor. De 

asemenea, „The Post” sublinia pericolele ce pot apărea în urma utilizării cu rea-voinţă 

7 http://www.atac-online.ro/01-07-2007/Internetul-noua-arma-a-teroristilor.html. 

76

a Google’s Street Viewer, după ce fotografii furnizate de acest program au dus la 

identificarea unor persoane. 

De asemenea instrumentul de micro-blogging Twitter ar putea fi folosit de 

către terorişti pentru coordonarea atacurilor, conform unui raport prezentat de 

serviciul de informaţii al Armatei americane postat pe Internet. Raportul respectiv - 

prezentat de batalionul 304 de Military Intelligence şi postat pe site-ul federaţiei 

cercetătorilor americani - examinează modul în care teroriştii ar putea folosi 

tehnologiile mobile şi web ca GPS, hărţi digitale şi Twitter pentru a planifica şi 

executa atacuri teroriste. 

Figura 1: Exemplu de Nokia Map Functions 

Documentul – disponibil în variantă pdf descrie şi felul în care Twitter ar putea 

fi folosit pentru planificarea ambuscadelor şi detonarea explozibilelor. Există chiar 3 

scenarii în acest sens: 

1. Teroristul operativ A foloseşte Twitter-ul cu (sau fără) un telefon mobil 

care are încorporată o cameră video pentru a trimite/primi mesaje. De 

asemenea A dispune de serviciul Google Maps Twitter Mash Up postat 

pe o adresă www care poate fi văzută şi pe telefoanele mobile ale 

celorlalţi abonaţi din memoria telefonului mobil al lui A. Serviciul 

Google Maps Twitter Mash Up poate fi folosit numai după introducerea 

unui cod. Ceilalţi abonaţi pot primi informaţii despre cum, unde şi 

numărul trupelor care se deplasează pentru a organiza şi realiza o 

ambuscadă 8 . 

2. Teroristul operativ A dispune de un telefon mobil pentru trimiterea 

mesajelor şi imaginilor de tip Tweet. De asemenea A dispune de un al 

doilea telefon mobil care poate servi ca detonator al unui dispozitiv 

exploziv. Teroristul operativ B dispune de un detonator şi de un telefon 

mobil necesar pentru observarea teroristului A. Acest lucru poate 

8 http://www.fas.org/irp/eprint/mobile.pdf. 

77

permite lui B să selecteze cel mai oportun moment de declanşare a 

exploziei bazat pe mişcarea şi imaginile primite de la A 9 . 

3. Teroristul operativ cyber A descoperă contul Twitter al unei persoane 

(personal militar). A accesează contul persoanei respective şi începe să 

obţină informaţii vitale pentru realizarea unor misiuni 10 . 

De asemenea un studiu britanic a tras un semnal de alarmă asupra viitoarelor 

atacuri teroriste, care în curând ar putea fi coordonate cu ajutorul roboţilor. Profesorul 

Noel Sharkey de la Universitatea din Sheffield a subliniat, într-o adresă înaintată celor 

care caută soluţii privind sistemul de apărare din Londra, faptul că roboţii de luptă sau 

„sistemul automat armat” sunt deja folosite de câteva ţări. „Problema principală o 

reprezintă industria roboţilor, a cărei dezvoltare nu poate fi blocată” 11 , a declarat 

acesta în deschiderea lucrărilor de la „Institutul Serviciilor din Regatul Unit”. „Odată 

cu apariţia noilor arme pe piaţă, acestea vor putea fi copiate cu uşurinţă. Cât timp 

credeţi că va trece, până ca grupurile teroriste să acţioneze?” 12 a fost întrebarea 

adresată de Noel reprezentaţilor prezenţi la lucrări. Profesorul a punctat şi faptul că 

armata Americană utilizează în prezent circa 4.000 de roboţi în teritoriile irakiene, şi 

zeci de avioane teleghidate care survolează atât Irakul cât şi Afghanistanul. Luna 

trecută, o rachetă trimisă dintr-un avion teleghidat a dus la uciderea unuia dintre 

liderii Al-Qaeda din Pakistan, iar nu cu foarte mult timp în urmă, Pentagonul, a 

prezentat „Crusher-ul”, un camion imens aproape imposibil de distrus, bazat pe un 

robot de supraveghere. Profesorul Sharkey nu a dorit să intre în detalii amănunţite, dar 

spune ca un mic avion cu navigaţie GPS ar putea probabil să fie fabricat cu 

aproximativ 500 de dolari. 

Astăzi, ne aflăm în plină şi extrem de rapidă revoluţie multimedia. Un proces 

cu multe tentacule, cum sunt Internetul, calculatoarele personale şi ciberspaţiul, care 

se caracterizează însă printr-un numitor comun: tele-vederea. În doar câteva decenii 

progresul tehnologic ne-a introdus în era cibernetică. De fapt am intrat în era 

„multimedială”, suveran este calculatorul care unifică cuvântul, sunetul şi imaginile. 

Această unificare este un progres tehnologic pe care noi îl socotim din capul locului, 

prin definiţie, un progres. Da şi nu, depinde ce înţelegem prin progres. În sine, 

progres înseamnă doar un „mers înainte” care presupune o creştere. Şi nu se spune ca 

această creştere trebuie să fie pozitivă. Chiar şi despre o tumoare se poate spune că se 

află în progres, iar în cazul acesta ceea ce creşte este un rău, o maladie. În diferite 

contexte, aşadar, noţiunea de progres este neutră, pozitivă sau negativă. Deşi 

Internetul în sinea lui are un caracter pozitiv, nu putem spune acelaşi lucru despre 

fenomenele care se petrec pe Internet. 

Terorismul este unul din fenomenele negative care a luat şi va lua amploare pe 

Internet; în special după atentatul din America de la 11 septembrie 2001, când a avut 

loc şi intervenţia în Afghanistan, finalizată cu distrugerea infrastructurii Al-Qaeda, 

inclusiv taberele de antrenament ale acesteia. Noile frontiere au devenit Internetul şi 

9 http ://www,muslm.net/vb/showthread.php?p= I 797473. 

10 Idem. 

11 http://www.foxnews.com/ 

12 http://www.descopera.ro/dnews/2420376-atacurile-teroriste-vor-fi-coordonate-cu-ajutorulrobotilor. 

78

Ciberspaţiul, iar cuvântul de ordine este „să devenim digitali”. În acest context, noua 

arma a organizaţilor teroriste a devenit Internetul. Acesta este folosit ca instrument de 

comunicare cu, caracter secret şi sigur, precum şi ca modalitate de distribuire online a 

informaţiilor şi manualelor de instructaj terorist. Al-Qaeda a fost prima organizaţie 

teroristă care a părăsit spaţiul fizic în favoarea spaţiului virtual al cyberspaţiului. Cu 

ajutorul computerelor, la adăpost sau chiar în Internet cafe-uri jihadiştii au creat pe 

Internet noua locaţie pentru instructaj terorist şi pentru propagandă. Gruparea teroristă 

depinde de Internet pentru suport tactic şi instructaj, bazându-se pe anonimatul şi 

flexibilitatea de a opera, pe care spaţiul virtual le oferă. 

Un indice al amploarei pe care a luat-o reţeaua teroristă la nivelul spaţiului 

virtual este numărul paginilor web de factură jihadică. Gabriel Weiman, profesor la 

Universitatea din Haifa, Israel, urmăreşte de peste opt ani site-urile teroriste şi a 

constatat că, de la 12 site-uri, în 1997, s-a ajuns la 4500 în 2005. 

Încă din 2001 se ştia că în fiecare moment, membrii grupărilor teroriste au aspra 

lor un laptop, alături de nelipsitul kalaşnikov. Teroriştii au înţeles că, folosind 

Internetul, câştigă timp şi spaţiu, şi nici nu se mai supun unor riscuri prea mari de a fi 

prinşi cu documente incriminatorii asupra lor. 

Astăzi mesajele teroriste şi înregistrările video sunt transmise instantaneu către 

milioane de adepţi, via Internet. Imaginea se vede ca întreg, iar pentru a o vizualiza 

este suficientă vederea. De fapt, este de ajuns să nu fim orbi. Internetul constituie o 

sursă inepuizabilă pentru terorişti: forumuri de discuţii, news-grupuri, documente 

disponibile online. De cele mai multe ori, informaţiile sunt disponibile in limba arabă 

pentru a le fi mai accesibile potenţialilor voluntari jihadişti, dar ţinând cont că se 

bazează şi pe imagini filmate oricine poate accesa şi înţelege ce se petrece în cadrul 

unor asemenea site-uri. 

Există două tehnici speciale prin care aceste grupări evită interceptarea 

serviciile secrete. Prima tehnică se realizează prin deschiderea unui cont pe un 

serviciu gratuit de mail, cum este hotmail, apoi se scrie mesajul în format draft, se 

salvează sub această formă, după care se transmite numele contului şi parola pe un 

forum de discuţii securizat. Destinatarul mesajului nu va avea decât să deschidă contul 

de mail şi să citească draft-ul. În condiţiile în care nu a fost transmis nici un mesaj via 

mail, riscul intercepţiei este minim. Cea de a doua tehnică o reprezintă simpla 

codificare a mesajelor. 

Figura 2: Hotmail 

79

Problema grupărilor teroriste pe Internet rămâne aşa cum este. Bătălia poate să 

fie câştigată dar în cele din urma şi pierdută, dacă nu vom utiliza cum se cuvine în 

continuare Internetul. Deoarece întreaga construcţie a lumii are o parte bună şi una 

rea, ca de altfel şi Internetul, nu ne rămâne decât să ne hotărâm de care parte suntem şi 

apoi să ne adaptăm. 

Este foarte probabil ca, în următorii ani, efortul principal al organizaţilor 

teroriste internaţionale să se concentreze asupra folosirii unor specialişti pentru 

adaptarea agenţilor chimici şi biologici şi a mijloacelor de transport la ţintă la tipul de 

acţiuni vizate de strategiile teroriste. Ar putea fi vizate marile aglomerări urbane, 

mijloacele de transport, unităţi militare, şcoli, instituţii de stat şi chiar unele dintre 

instituţiile internaţionale, precum şi ţările aliate Statelor Unite ale Americii. De 

asemenea, este posibil să prolifereze „terorismul nesângeros”, terorismul cibernetic, 

cel psihologic şi cel mediatic. Acest tip de terorism nu mai este „arma săracului” ci, 

dimpotrivă, arma omului foarte bine instruit, dar cu ambiţii nesatisfăcute, nemulţumit 

de modul cum evoluează lumea sau de rolul pe care-l joaca el în viitorul „sistem de 

comandă şi control” al planetei. De aceea, este posibil ca, în procesul mondializării 

economiei, informaţiei şi culturii, acţiunile de tip terorist să vină nu numai din partea 

lumii interlope şi a crimei organizate, ci şi din partea unor grupuri de interese. 

O altă tendinţă importantă o reprezintă trecerea de la grupări bine localizate, 

organizate în jurul unei anumite baze teritoriale sau regionale, susţinute uneori de 

state-sponsor, la reţele internaţionale, delocalizate, de terorişti. Acestea apelează tot 

mai mult la surse alternative de finanţare, inclusiv la sponsorizare privată, trafic de 

narcotice, crime şi comerţ ilegal. Datorita disponibilităţii de a forma alianţe practice 

conjuncturale, a sporit şi caracterul de imprevizibilitate a acţiunilor pe care le 

coordonează, precum şi capacitatea acestora de a comite acte de violenţă extremă. 

Deosebit de actuală este amplificarea terorismului cu caracter etnic şi religios, aflat la 

originea unui mare număr de incidente care s-au produs în lume în decursul ultimilor 

ani. De asemenea, aşa-numitul terorism naţional continuă să fie prezent în numeroase 

state, majoritatea cazurilor fiind consecinţa tensiunilor politice atribuite 

revendicărilor teritoriale, conflictelor etnice şi religioase sau unor regimuri politice 

instabile. 

Cazuistica în materie relevă că anumite state continuă să finanţeze şi să asigure 

grupurilor teroriste susţinerea logistică, existând încă tabere de antrenament în Asia, 

în Orientul Mijlociu şi în Africa de Nord. Teroriştii îşi ameliorează constant 

metodele, atât pe plan tehnic, cât şi în ceea ce priveşte manipularea opiniei publice şi 

a mass-media. Astfel, imensul interes pe care îl suscită acest fenomen în mediile de 

informare a favorizat difuzarea imaginilor atentatelor dincolo de graniţele statului în 

care au fost comise, ceea ce conduce, în mod pervers, la o popularizare a cauzei lor. 

În viitor, probabil, se va accentua procesul de mondializare şi, deci, de 

organizare a terorismului, tocmai datorită faptului că el se află în avangarda 

infracţionalităţii, iar aceasta urmează o cale a structurării la nivel planetar. Se poate 

estima că terorismul va fi tot mai organizat, cu reţele de conducere şi de acţiune în 

toată lumea, ceea ce va schimba radical configuraţia spaţiului strategic internaţional. 

Necesitatea revederii strategiilor şi doctrinelor, adaptării structurilor militare la 

noile cerinţe devine un imperativ pentru coaliţia antiteroristă. Pentru a ieşi cu 

80

adevărat victorioasă în războiul global împotriva terorismului şi a nu crea doar bariere 

între zone mai supuse la această ameninţare şi altele mai protejate, coaliţiei 

antiteroriste îi este absolut necesară o strategie unică, cu finalităţi şi căi de acţiune 

clare. Efectul sinergetic al unei singure strategii ar depăşi cu mult rezultatele 

strategiilor individuale folosite de fiecare membru al coaliţiei şi ar permite 

contracararea rădăcinilor ameninţării, nu doar a efectelor imediate ale fiecărei acţiuni 

teroriste. O strategie a coaliţiei antiteroriste ar trebui convenită şi mediatizată din mai 

multe motive: 

• ar presupune, în primul rând, un consens politic asupra unui război global. 

În acest fel, ar fi eliminate şi suspiciunile Rusiei cu privire la “standardele 

duble” când este vorba de terorism şi aluziile chineze la faptul că războiul 

împotriva terorismului este folosit pentru lărgirea sferelor de influenţă, ar fi 

un argument puternic în convingerea lumii musulmane că nu este un război 

împotriva civilizaţiei islamice. De asemenea, ar putea fi un pas hotărâtor 

spre coagularea unei definiţii acceptate a terorismului de către instituţiile 

internaţionale. 

• ar permite identificarea mijloacelor cu adevărat eficiente de luptă împotriva 

terorismului. Acţiunea militară împotriva regimului taliban din Afghanistan, 

sprijinitorul organizaţiei Al-Qaeda, a fost o superbă demonstraţie de forţă, 

dar n-a făcut decât să disperseze organizaţia într-o reţea de organizaţii mai 

mici, cu un ridicat grad de independenţă şi adaptabile, ceea ce le face greu 

de combătut, deci mult mai periculoase. Probabil că serviciile speciale, 

autorităţile financiare şi bancare, tehnologiile moderne de supraveghere a 

unei singure organizaţii, forţele speciale multinaţionale ar fi obţinut 

rezultate mult mai convingătoare decât aviaţia strategică, chiar dacă 

„loviturile” nu ar fi fost atât de spectaculoase. 

• ar crea condiţii favorabile adaptării rapide, transparente şi motivante a 

organizaţiilor de securitate existente la exigenţele combaterii şi gestionării 

convingătoare a noilor categorii de riscuri şi ameninţări la adresa civilizaţiei 

moderne şi care, cu greu, ar putea fi incluse în categoria “agresiuni” ori 

“atacuri armate” pentru gestionarea cărora s-au constituit cândva. 

Revederea strategiilor şi doctrinelor a devenit o necesitate primordială şi a 

impus adaptarea structurilor militare la noile cerinţe şi constituirea de forţe capabile să 

facă faţă ameninţărilor de tip asimetric. Acestea precizează creşterea rolului forţelor 

armate în combaterea terorismului şi stabilirea de demersuri şi responsabilităţi 

specifice, menite să asigure coerenţă şi eficacitate în îndeplinirea noilor misiuni: 

• adaptarea cadrului conceptual (doctrine, strategii, regulamente, instrucţiuni, 

dispoziţii) la noile condiţii; 

• intensificarea cooperării informative între instituţiile cu responsabilităţi în 

domeniul siguranţei şi al securităţii atât la nivel naţional, cât şi la nivel 

internaţional; 

• constituirea, pregătirea, dotarea şi instituţionalizarea unor forţe (forţe 

speciale) destinate combaterii terorismului; 

• perfecţionarea activităţii de culegere, prelucrare, exploatare şi diseminare a 

informaţiilor; 

81

• adaptarea misiunilor armatei la condiţiile impuse de participarea la acţiunile 

de combatere a terorismului; 

• perfecţionarea şi amplificarea măsurilor de protecţie a populaţiei şi 

obiectivelor de importanţă deosebită care ar putea constitui ţinte ale 

atacurilor teroriste; 

• pregătirea specifică a personalului destinat desfăşurării activităţilor în 

mediul internaţional; 

• perfecţionarea şi diversificarea sistemelor de protecţie a comunicaţiilor şi a 

reţelelor informatice. 

Pentru a fi eficientă lupta împotriva terorismului trebuie să fie ultrarapidă, 

promptă, hotărâtă şi flexibilă. Structurile militare destinate să desfăşoare astfel de 

acţiuni trebuie să fie pregătite, dotate şi instruite să răspundă unor astfel de cerinţe. 

Dispozitivul de acţiune al forţelor participante se va realiza în funcţie de 

misiunea primită şi situaţia concretă, trebuie să fie flexibile în afara şabloanelor 

cunoscute, ofensive, să asigure culegerea de informaţii, angajarea nemijlocită, 

elemente de sprijin şi manevră, lichidarea şi zădărnicirea acţiunilor teroriste. 

O posibilă configurare a forţelor militare ar putea fi următoarea: 

• structuri de conducere specifice; 

• structuri de informare, supraveghere şi avertizare; 

• forţe speciale; 

• forţe de acţiune preventivă; 

• forţe principale de acţiune şi de reacţie. 

Cu siguranţă terorismul nu va putea fi eradicat complet, deoarece este un 

fenomen imposibil de anihilat pe termen scurt. Comunitatea internaţională are însă 

puterea să-l pună sub supraveghere, să-i limiteze efectele, să protejeze omenirea 

împotriva lui. De aceea, prima măsura de protecţie antiteroristă este cunoaşterea 

profundă a acestui fenomen, în toată complexitatea lui, inclusiv sub noile sale aspecte, 

depistarea cauzelor care-l generează, precum şi acţiuni unitare şi concertate asupra lor. 

Astăzi, însă, această cunoaştere este dificilă, iar acţiunile asupra cauzelor presupun, de 

fapt, rezolvarea marilor probleme cu care se confruntă societatea actuală. 

Cum de altfel este bine ştiut, asimetria a existat şi de-a lungul istoriei, nu este 

un fenomen nou şi lumea nu va scăpa de asimetrii, de fundamentalism extremist sau 

crimă organizată, dar cu toate acestea se impune necesitatea aprofundării studiului în 

domeniul riscurilor asimetrice deoarece practica ultimilor ani a confirmat că 

terorismul internaţional este în mod cert, cel mai mare risc pentru siguranţa şi 

securitatea globală în secolul în care de-abia am intrat. 

În virtutea amplorii pe care a căpătat-o şi a implicaţiilor pe termen lung 

manifestate în toate sferele societăţii contemporane, şi mai ales a impactului 

psihologic asupra populaţiei, terorismul şi-a câştigat faima de conflict neconvenţional 

şi asimetric. Terorismul este asimetric nu numai în sfera luptei armate şi ideologice ci 

şi în cea teoretică şi normativă. În exercitarea forţei, în general partea care are dotarea 

tehnică şi materială superioară şi care beneficiază de o strategie superioară se impune 

în faţa părţii mai slab pregătite. Terorismul are ca unică raţiune ocolirea luptei egale, 

acţionarea în afara şi împotriva regulilor în aşa fel încât să se poată depăşi 

superioritatea adversarului. Dacă regula corectă din punct de vedere etic şi politic a 

82

sistemului social axat pe modelul democraţiei liberale capitaliste este supravieţuirea 

celui mai puternic (cu alte cuvinte majoritatea, mai puternică prin natură, se impune în 

faţa minorităţii), singura regulă după care acţionează teroristul, singura lege pe care o 

respectă, este legea junglei: supravieţuirea celui mai adaptat. Pe cale de consecinţă, 

dacă nu poţi învinge majoritatea, fie i te alături, fie o sabotezi în unicul mod posibil: 

prin neconformarea regulilor jocului – de aici asimetria. 

Fenomenul terorist, prin caracterul său asimetric, impune decidenţilor politici şi 

strategici să iasă din sfera dreptului şi a eticii pentru a face faţă provocării. Singura 

definiţie universal-valabilă a terorismului este aceea de a se plasa în afara oricăror 

reguli şi în afara oricărei ierarhii. Inteligenţa este, în esenţă, o superioară capacitate de 

adaptare. 

Pentru a anihila inamicul în acest război – războiul împotriva terorismului, este 

nevoie de înfiinţarea unor noi structuri care la rândul lor să acţioneze tot asimetric, la 

scara întregii societăţi pe trei principale planuri: dezvoltarea unui mediu legislativ care 

să permită autorităţilor să lupte eficient pentru reducerea activităţilor criminale şi 

extremiste; cooperarea internaţională şi descoperirea unor arme, mijloace, tactici şi 

strategii adecvate. Se impune cu stringenţă constituirea, pregătirea, dotarea şi 

instituţionalizarea unor forţe speciale destinate luptei împotriva terorismului. Din 

nefericire, pentru moment, un asemenea război depăşeşte cu mult sfera de competenţă 

a armatelor tradiţionale, ale armatelor naţionale, aproape inutile împotriva unui inamic 

care îşi impune propriile reguli. 

83

IMPLICAŢIILE NOII REVOLUŢII 

ÎN AFACERILE MILITARE ÎN ARMATĂ 

Paul TUDORACHE * 

Radu Adrian MANDACHE ∗∗ 

Everything around us is under permanent change, and time is one of the main factors 

involved in this change. We also are the subjects of change, subdued by this law. The same process 

occurs when it comes to organization – and the army is a military organization. 

The international politico-military environment has lately suffered deep alterations, 

leading to important changes of the strategies and doctrines of some states. For most of the military 

analysts, it is a reality that the beginning of the new millenium is marked by new formula and 

different ways of accomplishing military operations. 

Nowadays, the operational concept named “system of systems” is often used to define 

warfare in terms of a deadly competition in which the group of forces, who understands better the 

battlefield and takes action by applying this knowledge to their own fighting teams, wins. Now, the 

successful outcome is seen as a consequence of the synergic actions of different technical and 

military systems. 

All these stand for research domains for military experts, and most of them agree that we 

are in the middle of a Revolution in the Military Affairs. 

Totul, în jurul nostru, se schimbă. În timp, totul se transformă. Noi înşine ne subordonăm 

acestei legi. Cu organizaţiile se întâmplă la fel - şi armata este o oganizaţie militară. 

În ultimii ani, în peisajul politico-militar mondial, au avut loc mutaţii profunde care au 

provocat schimbări de substanţă în doctrinele şi strategiile unor state. Pentru majoritatea analiştilor 

militari a devenit clar că începutul mileniului III se caracterizează prin noi formule şi modalităţi de 

concepere şi realizare a operaţiilor militare. 

Se vorbeşte tot mai frecvent de conceptul operaţional denumit „sistem de sisteme” care 

prezintă războiul ca pe o competiţie mortală în care deznodământul va fi favorabil acelei grupări de 

forţe ce va înţelege mai bine spaţiul de luptă şi va transfera rapid această cunoaştere propriilor 

elemente luptătoare. Acum, reuşita este percepută ca rezultantă a acţiunii sinergice a diferitelor 

sisteme de armament şi structuri organizaţionale militare. 

Pentru specialiştii militari, toate acestea reprezintă domenii de studiu şi analiză şi, aproape 

în unanimitate, ei apreciază că azi ne găsim în plină Revoluţie în Afacerile Militare. 

1. Delimitări conceptuale 

Actualmente, teoria militară se confruntă cu o gamă largă de definiţii pentru 

revoluţia în afacerile militare. Mai mult decât atât, există termeni care pot crea 

confuzii şi, de aceea, ne propunem ca, mai întâi, să facem distincţia dintre Revoluţia 

militară, Revoluţia tehnică (tehnologică) militară şi Revoluţia în Afacerile Militare 

(RAM). 

Revoluţia militară, pentru majoritatea specialiştilor, se referă la implicaţiile 

schimbărilor din domeniul militar asupra nivelului politico-strategic, ceea ce unii 

* Locotenent doctorand, Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu. 

∗∗ Căpitan doctorand, Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu. 

84

specialişti numesc marea strategie. Aceasta are influenţe la nivel practic asupra 

politicii, economiei, structurii industriale, demografiei, sociologiei şi culturii. 

Trebuie să subliniem faptul că revoluţiile militare nu se referă la utilizarea unor 

mijloace modernizate de ducere a războiului ci, au în vedere, în special, atingerea unor 

obiective politice inaccesibile înainte sau/şi atingerea lor pe căi fundamental diferite. 

Revoluţiile militare permit aceasta prin schimbarea cadrului general al războiului. 

Ele remodelează societatea, statul şi structurile militare, influenţând astfel capacitatea 

statelor de a crea şi proiecta puterea militară. Efectele lor finale sunt convergente. 

Având în vedere profunzimea schimbărilor implicate, revoluţiile militare nu au loc 

foarte des. 

Exemple de revoluţii militare sunt: secolul XVII – apariţia statelor moderne şi a 

instituţiilor specifice; sfârşitul sec.XVII - sec.XIX – Revoluţia franceză, Revoluţia 

industrială; începutul sec. XX. – primul şi al doilea Război Mondial; mijlocul şi sfârşitul 

sec.XX – arma nucleară şi rachetele balistice 1 . 

Revoluţiile militare nu se referă la dezvoltarea şi folosirea unor noi mijloace ci, 

din contră, se raportează la atingerea unor finalităţi politice care odată erau de neatins. 

Ele transformă societatea şi statul, precum şi organizaţiile militare schimbând 

fundamental atât cadrul cât şi structura războiului. 

Revoluţia tehnică (tehnologică) militară reliefează, în principal, consecinţele 

tehnologiei militare, civile sau cu dublă întrebuinţare asupra ducerii războiului, fiind 

vizibilă în mod practic în sistemele de armamente, echipamente, logistica trupelor etc. 

Majoritatea specialiştilor sunt adepţii ideii că revoluţiile tehnologice sunt 

determinate de revoluţiile industriale. În acest context, lumea a trecut prin patru 

revoluţii tehnologice, prima revoluţie fiind estimată ca având loc la mijlocul secolului 

al XIX-lea, a doua la sfârşitul secolului al XIX-lea, a treia în deceniul al cincilea al 

secolului XX, iar ultima fiind încă în curs de desfăşurare. Concomitent cu noţiunea de 

revoluţie tehnică putem vorbi şi de noţiunea de val tehnologic 2 . În acest caz, primul 

val tehnologic trebuie considerat ca desfăşurându-se pe o perioada extrem de lungă, 

mai exact din anul 8000 Î.Hr. şi până în anii 1650-1750, al doilea val este marcat de 

trecerea la organizarea de tip industrial, practic până în secolul al XIX-lea, iar al 

treilea val, numit „valul electronic-informatic” este desfăşurat pe o perioadă relativ 

scurtă de timp, până la sfârşitul primei jumătăţi a secolului XXI. Ultimul val, „valul 

cibernetic”, este în prezent în curs de desfăşurare şi se bazează pe inteligenţa 

artificială, pe dezvoltarea tehnologiilor electronice şi microelectronice având ca bază 

mecanismul gândirii umane. 

Conţinutul revoluţiei tehnice militare contemporane poate fi dedus din 

relevarea trăsăturilor care o caracterizează (caracter atotcuprinzător; ritm rapid de 

desfăşurare; amplificarea dimensiunii cosmice; angajarea unor resurse economice, 

financiare, ştiinţifice şi umane uriaşe) şi a direcţiilor în care aceasta se desfăşoară 

(sporirea considerabilă a efectelor distructive ale armamentului şi tehnicii de luptă; 

1 Eugen Bădălan, (coordonator) Concepte strategice şi operaţiune de actualitate, Bucureşti, 

Editura Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, 2004, p. 18. 

2 Ion Bălăceanu, Nicolae Buruiană, Liviu Scrieciu, Riposta antiaeriană în operaţiile Forţelor 

Terestre sub impactul tehnologiilor moderne, Bucureşti, Editura Centrul Tehnic-Editorial al 

Armatei, 2005, p.10. 

85

creşterea performanţelor rachetelor balistice cu rază mare de acţiune; aplicarea largă a 

realizărilor electronicii, microelectronicii, nanotehnologiilor şi laserului în scopul 

îmbunătăţirii indicatorilor tehnico-tactici ai mijloacelor de luptă 3 ). 

Revoluţia în afacerile militare (RAM) se situează între primele două, 

afectând toate nivelurile militare - strategic, operativ şi tactic, ale războiului şi 

manifestându-se în: tipul şi fizionomia categoriilor de forţe ale armatei, 

organizarea/structura forţelor, concepte, doctrine, strategii, proceduri specifice, adecvate 

noilor arme şi sisteme de arme existente. 

Revoluţiile în afaceri militare nu se rezumă la simple modernizări, revitalizări 

sau adaptări, ci presupun progrese majore în capabilităţi militare. Mai mult, obligă la 

inovaţii pe toate palierele de manifestare: organizaţional, tehnologic şi conceptual. De 

asemenea, impun experienţe deliberat planificate pentru verificarea valabilităţii în 

planul execuţiei şi a capacităţilor de învăţare din experienţe acumulate. 

Conceptul de „afaceri militare” a apărut o dată cu dezvoltarea organizaţiilor 

militare moderne în secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea, deriva din latinescul 

„militaris”, a cărui conotaţie de bază viza aspectele organizaţionale ale forţelor armate 

şi conceptul general de război – „resmilitaris”. Această noţiune devine uzuală în 

limbile germanice, romanice şi anglo-saxone în cursul secolului al XVII-lea, o dată cu 

înfiinţarea armatei permanente şi transformarea structurilor militare în formaţiuni 

permanente menţinute şi pe timp de pace, în eventualitatea unui conflict şi care sunt 

conduse de militari de profesie. 

Noţiunea de Revoluţie în Afacerile Militare a fost consemnată prima dată întrun 

raport din anul 1993, în timpul administraţiei Clinton, în care s-a urmărit analizarea 

nevoilor militare ale S.U.A., sub raportul ameninţărilor, obligaţiilor militare 

presupuse, tipului de forţe, numărului şi locului viitoarelor amplasamente etc. Cu toate 

acestea, teoreticienii militari au constatat că, practic fiecare apariţie a unui nou sistem 

de armament sau tehnologie militară ducea la o „revoluţionare” a întregului sistem 

militar: doctrine, instrucţie, organizare, conducere operaţională. 

RMA este o schimbare paradigmatică în sfera războiului şi poate fi generată de 

noua tehnologie (cum a fost apariţia puştii cu încărcarea posterioară), noi concepte 

operaţionale (cum este Blitzkrieg) sau noi structuri sau tipare de forţe. 

Există însă o delimitare între conceptul de RMA în viziunea occidentală şi cel în 

viziunea rusă. Dacă teoreticienii ruşi privesc numai dimensiunea tehnică şi 

tehnologică, viziunea occidentală cuprinde, chiar putem spune că pune accent pe 

impactul dezvoltării tehnologice asupra doctrinei militare, văzută din prisma altor 

domenii ale vieţii sociale, adică RMA este bazată pe un sistem integrat, un sistem în 

care revoluţia informaţională a dus la profunde schimbări sociale. Trebuie să amintim 

faptul că istoria ne dovedeşte că, înainte ca noile tehnologii să fie aplicate în domeniul 

militar, ele au fost folosite în viaţa civilă, de exemplu calea ferată, sau dinamita. 

În concepţia specialiştilor militari americani, RMA în procesul de transformare 

a armatei vizează cu precădere trei domenii: 

3 Gheorghe Ion Bălăceanu, Revoluţia tehnologică contemporană şi impactul ei asupra potenţialului 

militar, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2001, pp. 33-34. 

86

- domeniul tehnologic (integrarea noilor tehnologii de informaţii în sisteme de 

arme şi integrarea C4I2SR – comandă, control, comunicaţii, calculator, intelligence, 

informaţii, supraveghere, recunoaştere); 

- domeniul doctrinar şi operaţional (experimentarea tehnologiei şi transpunerea 

efectelor ei în concepte, teorii şi acţiuni); 

- domeniul organizaţional (integrarea interarme, integrarea civilo-militară, 

instituţională etc.) 4 . 

Esenţa RMA constă în integrarea sistemelor (informaţii, armamente, senzori, 

structuri etc.), iar efectul sinergic este dat de superioritatea informaţională a sistemului 

de sisteme, adică a acţiunii integrale care se bazează pe: 

• cunoaşterea permanentă a situaţiei în teatru şi în lume, datorită reţelei 

informaţionale; 

• viteza şi sincronizarea acţiunii şi reacţiei necesare neutralizării rapide a 

crizelor şi conflictelor numită „precluziune”. Precluziunea este, de fapt, o 

comprimare a timpului de acţiune pentru neutralizarea crizelor şi conflictelor armate, 

iar acest lucru nu poate fi posibil dacă nu există reţele de informaţii sinergice şi 

perfect integrate şi sisteme de arme pe măsură. 

În viziunea directorului Oficiului de Evaluare din Departamentul de Stat 

American, dr. Andrew Marshall, „...Revoluţia în Afaceri Militare este o schimbare de 

fond în natura războiului, determinată de aplicarea inovatoare a unor tehnologii care, 

combinate cu schimbările profunde ale doctrinei militare şi conceptelor operaţionale, 

modifică radical caracterul şi conducerea operaţiilor militare” 5 . 

Într-o altă accepţiune, a profesorilor Wiliamson Murag şi Macgregor Wooy, 

„Revoluţiile în afaceri militare sunt perioade de inovaţie în care forţele armate îşi 

dezvoltă conceptele implicând schimbări de doctrină, tactici, proceduri şi tehnologie. 

RAM se desfăşoară exclusiv la nivelul operativ al războiului. Foarte rar afectează 

nivelul strategic, excepţie făcând situaţiile în care succesul operativ determină ecuaţia 

strategică. Mai mult RAM apare întotdeauna în cadrul unui anumit context politic şi 

strategic – iar acest context este cel mai important” 6 . 

Din perspectiva lui Paul Davis – Revoluţia în afaceri militare implică o 

schimbare de paradigmă în ce priveşte natura şi executarea operaţiilor militare, care 

fie face ca una sau mai multe capacităţi esenţiale ale unui actor dominant să ajungă 

depăşite, irelevante, fie creează una sau mai multe astfel de capacităţi inedite în unele 

dimensiuni noi ale războiului sau amândouă, iar pentru Amiralul William Qwens, 

revoluţiile în afaceri militare caută să utilizeze noi tehnologii pentru transformarea 

modului în care unităţile militare pot duce războiul” 7 . 

Există multe alte definiţii dar, întrucât se rezumă fie la o prezentare generală, fie 

una unilaterală în care se scoate în evidenţă doar un domeniu al procesului în sine, 

4 Eugen Bădălan, Valentin Arsenie, Gheorghe Văduva, Strategie militară contemporană, Editura 

Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2004, p. 92. 

5 Eugen Bădălan, (coordonator), Op. cit., p. 21. 

6 Idem, p. 21. 

7 Eugen Bădălan, (coordonator) Concepte strategice şi operaţiune de actualitate, Bucureşti, Editura 

Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, 2004, p. 20. 

87

considerăm că nu au forţa de a aduce un plus de consistenţă demersului nostru de 

analiză. 

Într-o mică sau mare măsură, definiţiile mai sus prezentate, scot în evidenţă 

câteva elemente de natură să particularizeze domeniul în relaţii cu alte procese 8 : 

• vizează schimbări fundamentale, profunde şi determinante; 

• acordă primatul tehnologiei („primum inter pares”); 

• sunt dependente de necesitatea existenţei unui context favorabil pentru a 

declanşa schimbări esenţiale; 

• revoluţiile se circumscriu unui proces de lungă durată şi reprezintă o stare de 

fapt, o finalitate în sine; 

• revoluţiile în afaceri militare presupun progrese majore în tehnologia militară, 

aducând noutăţi, inovaţii în toate domeniile de manifestare: organizaţional, tehnologic 

şi conceptual. 

În concluzie, toate cele trei tipuri de revoluţii presupun schimbări majore în 

domeniul militar, în părţile care le privesc, fiecare influenţează într-o măsură mai 

mare sau mai mică statul şi societatea în ansamblul ei, şi într-o mare măsură 

organizaţiile militare, cadrul, structura şi modul de ducere a războiului. Toate aduc 

schimbări majore în sfera războiului. 

2. Revoluţia în afacerile militare contemporană - o necesitate 

La timpuri noi - noi modalităţi de ducere a războiului, noi modalităţi şi 

instrumente de obţinere/realizare a dominaţiei în spaţiul de luptă. Deci, la timpuri noi – 

armate noi. Este evident că armatele moştenite în urma Razboiului Rece, sunt 

inadecvate riscurilor, ameninţărilor, provocărilor şi pericolelor din aceste vremuri. Pe 

timpul Razboiului Rece ameninţările, riscurile, provocările erau lansate de la un stat 

către alt stat, de la un bloc militar la altul. De aceea, au fost preferate armatele de mari 

dimensiuni, bazate pe armament convenţional, greu, cum ar fi, de exemplu, blindatele, 

tancurile, trupele mecanizate, la care se adauga arsenalul nuclear. Acestea erau foarte 

potrivite războaielor interstatale, de mare intensitate, desfăşurate la nivelul unor vaste 

teatre de operaţii. 

Asemenea tipuri de armate nu mai corespund provocărilor actuale în care 

conflictele se poartă, de regulă, între state şi entităţi nonstatale (organizaţii teroriste, 

structuri ale crimei organizate transfrontaliere etc). Astfel, se ipune ca armatele să se 

adapteze noilor riscuri şi provocări lansate de organizaţi nonstatale devenind mai 

flexibile, mai agile, cu capacitate de dislocare rapidă, mult mai bună decât până acum, 

pentru a putea interveni într-un timp cât mai scurt. Ele trebuie să fie capabile să 

lovească inamicul la distanţă şi cu precizie şi să aibă o capacitate foarte bună de 

acumulare rapidă de informaţii despre potenţialii adversari. 

Noile armate necesită şi un stil special de pregătire care trebuie să se axeze pe 

calităţile individuale ale luptatorului şi pe capacitatea acestuia de a utiliza cu 

randament maxim tehnica din dotare. Această tehnică trebuie să fie mult mai 

diversificată decât până acum. Trebuie să existe o specializare mai mare în cadrul 

8 Viorel Ostropel, Elemente de artă militară, Sibiu, Editura Academiei Forţelor Terestre, 2006, p. 

116. 

88

grupelor, echipelor, echipajelor, fiecare având o funcţie bine determinată pentru a fi în 

măsură să raspundă la provocări multiple, să îşi poată manifesta capacitatea de acţiune 

independentă - începând cu cele mai mici eşaloane tactice, şi de a acţiona întrunit în 

majoritatea acţiunilor militare. 

Astăzi, mai mult decât oricând, sursele de insecuritate şi riscurile de natură 

asimetrică continuă să se diversifice şi să se amplifice atât ca intensitate, cât şi ca 

spaţiu de manifestare. Evenimentele petrecute la la New York în 2001, cele de la 

Madrid din 2004 şi de la Londra – 2005, precum şi intensificarea actelor teroriste pe 

glob au demonstrat că mediul de securitate actual este total diferit de cel al sfârşitului 

de secol XX. 

Deci, o evaluare succintă ne conduce la concluzia existenţei unui grad înalt de 

nesiguranţă cu privire la sursele potenţiale ale ameninţării militare, la modul de 

desfăşurare a războiului viitor, precum şi la formele de concretizare a ameninţărilor şi 

atacurilor la adresa unei naţiuni sau grup de naţiuni. Astfel, misiunea de a gestiona 

incertitudinea este punctul central al oricărei organizaţii de securitate, inclusiv a 

armatei. Prin urmare, planificatorii trebuie să ia în calcul o gamă extrem de largă de 

provocări potenţiale la adresa securităţii naţionale şi internaţionale, precum şi inerenta 

vulnerabilitate la atacurile asimetrice. Liderii trebuie să ia în considerare faptul că 

surprinderea poate fi regula şi nu excepţia. 

Principalele ameninţări de natură militară identificate în contextul specific 

actualei revoluţii în afacerile militare sunt 9 : 

a) diminuarea protecţiei oferite de distanţa geografică, prin dezvoltarea 

rachetelor de croazieră şi balistice şi prin posibilităţile practic nelimitate de mişcare 

a populaţiei (terorişti, migraţiune scăpată de sub control etc.); 

b) creşterea ameninţărilor regionale prin exacerbarea competiţiei militare 

în zonă, vulnerabilitatea unor guverne faţă de mişcările extremiste sau radicale, 

achiziţionarea de arme de distrugere în masă şi sprijinirea terorismului internaţional; 

c) ameninţări asimetrice crescute – terorismul şi armele de distrugere în masă; 

d) ameninţări crescute din partea statelor slăbite sau a zonelor scăpate de 

sub controlul guvernelor, situaţii generate de proasta guvernare sau de absenţa 

unor guverne responsabile şi/sau capabile (terorism, trafic de droguri, 

achiziţionarea de arme de distrugere în masă, alte forme de crimă organizată); 

e) difuzia puterii militare la actori nestatali, adesea sponsorizaţi de anumite 

state sau beneficiind de sanctuare şi protecţie, dar şi fără sponsorizare statală; 

f) creşterea diversităţii surselor şi a impredictibilităţii locului conflictelor 

determină imposibilitatea modelării forţelor pentru a face faţă unui anumit 

adversar dintr-o zonă geografică specifică. 

Din perspectivă strategică, revoluţia în afacerile militare asigură un mare 

avantaj în sprijinul atingerii obiectivelor strategice. Nimeni nu-şi poate permite să 

reacţioneze cu încetineală la ameninţări. Este nevoie de putere şi agilitate pentru a 

ameninţa dintr-o postură avansată şi a înfrânge orice potenţial adversar. Forţele 

specifice actualei revoluţii în afacerile militare pot acţiona din poziţii avansate (întărite 

cu rapiditate cu forţe din alte zone), pentru înfrângerea în timp scurt a adversarului, 

9 Eugen Bădălan, (coordonator), Op. cit., pp. 33-34. 

89

concomitent cu executarea unei apărări active a teritoriului propriu. Ele sunt adecvate 

pentru descurajarea conflictului, abaterea adversarilor periculoşi şi asigurarea aliaţilor 

cu privire la hotărârea de a participa la stabilitatea şi pacea lumii. Din această 

perspectivă, se pare că, pe termen lung, pacea şi securitatea lumii depind de succesul 

implementării revoluţiei în afacerile militare în armatele statelor democratice. 

3. RMA şi transformarea armatei în domeniul tehnologic 

Actualmente, revoluţia în afacerile militare pune accent pe utilizarea integrală a 

noilor tehnologii pentru a se exploata eficient avantajele oferite de valoarea fiecăruia 

din ele în parte. Pentru a evita surpriza strategică sunt necesare noi sisteme şi 

tehnologii, precum tehnologia sistemelor informative şi a celor informaţionale, 

biogenetica, bioingineria, nanotehnologia etc. Asemenea aplicaţii ale cercetării 

ştiinţifice în domeniu pot determina şi constituii un potenţial avantaj militar al unui 

singur stat, cel care va poseda la un moment dat rezultatele unor descoperiri cu totul şi 

cu totul deosebite în aceste domenii fundamentale pentru războiul asimetric. 

Una dintre cele mai vizibile urmări ale RMA s-a înregistrat în sfera 

armamentelor, trecându-se de la utilizarea preponderentă a energiei mecanice la 

întrebuinţarea treptată şi a altor forme de energie, descoperite de gândirea umană. 

Începutul a fost marcat de utilizarea energiei nucleare, la sfârşitul celui de-al doilea 

război mondial, moment nefast urmat de o cursă de acumulare a unui uriaş arsenal 

racheto-nuclear. Astăzi, însă, există în arsenale şi se pot folosi oricând mijloacele de 

luptă biologice, ecologice, sonice, spaţiale, psihotronice, cu microunde, ca şi arme şi 

sisteme de arme computerizate (inteligente). 

Generaţia a treia de arme nucleare - va include o cantitate mai mică din efectele 

contaminatoare ale încărcăturilor de astăzi, dar cu aceleaşi posibilităţi distructive. Ele 

vor fi arme cu emisie direcţionată şi selectivă de energie către ţintă. 

O astfel de armă funcţionează ca un bisturiu, o rază laser, o rază X 

electromagnetică sau o radiaţie de microunde, o undă de şoc – forţa enormă a oricăruia 

dintre aceşti factori fiind concentrată precis pe ţintă. 

În războiul modern îşi fac prezenţa, din ce în ce mai mult, sub diferite forme, 

armele pe bază de laser şi microunde. Calităţile armelor laser pe câmpul de luptă ca: 

mobilitatea, flexibilitatea, realimentarea neîntreruptă cu combustibilul necesar tragerii, 

siguranţa în lovirea ţintei, sistem de ochire pasiv, oferă armamentului respectiv un 

înalt grad de superioritate la toate nivelele – tactic, operativ şi strategic. 

În ceea ce priveşte armele laser – se apreciază că ruşii sunt lideri mondiali în 

sensul de a fi reuşit să controleze calitatea fasciculului laser şi de a-l propaga în 

atmosferă. 

Mijloacele de luptă pe baza undelor electromagnetice (microunde) sunt mult mai 

complexe şi perfecţionate, comparativ cu cele pentru realizarea de lasere. Preocupările 

specialiştilor din ţări ca S.U.A., Franţa, Rusia au dus la realizarea unor „arme radio şi 

de frecvenţă radio", care pot crea în zona câmpului de ţintă perturbaţii ale atmosferei, 

precum şi ale psihicului şi bioritmului oamenilor. Experienţele efectuate cu această 

armă au demonstrat că au un efect total, mai ales în cazul utilizării benzilor de 

frecvenţă joasă. Cu efecte deosebite se poate întrebuinţa împotriva personalului de pe 

câmpul de luptă, a celui aflat în interiorul unor categorii de tehnică militară (tancuri, 

90

submarine) sau adăposturi şi fortificaţii. Alături de arma-laser, o arma cu microunde 

de mare putere, intră deja în categoria armelor viitorului nu prea îndepărtat 10 . 

Tot în 1993 ruşii au făcut publicitate „armelor cu plasmă“, care potrivit spuselor 

pot lovi orice obiect care se mişcă în atmosfera pământului (rachetă, focos, meteorit 

etc.). Această armă utilizează baza tehnologică existentă (fără componentă spaţială) şi 

valorifică energia cinetică a obiectivului însuşi, care este interceptat electronic de către 

plasmoidul creat prin instalaţiile existente (generatoare de microunde, antene). 

Energia sistemelor componente ale armei cu plasmă este direcţională nu către 

obiectiv, ci spre traiectoria acestuia. În fapt, se produce ionizarea atmosferei ceea ce 

face ca obiectivul, odată intrat în zonă, să fie deturnat de pe traiectorie, 

dezorganizându-i-se total aerodinamica. Obiectivul, părăsind traiectoria, va fi distrus 

ca urmare a presiunii aerodinamice create asupra sa, a energiei cinetice neuniforme. 

Mutaţii remarcabile au avut loc şi în domeniul blindatelor. Au fost proiectate, 

construite şi au intrat în dotarea armatelor marilor puteri tancuri, maşini de luptă ale 

infanteriei şi autoblindate cu întrebuinţări multiple. În construcţia de tehnică blindată 

s-au introdus tehnologii noi privind compoziţia blindatelor şi a gurilor de foc. Au 

crescut puterea de foc, de izbire şi mobilitatea, gradul de protecţie a echipajului, 

capacitatea de a acţiona în medii contaminate radioactiv sau chimic, atât ziua cât şi 

noaptea şi în orice condiţii meteorologice 11 . 

De asemenea, se remarcă intensificarea preocupărilor specialiştilor americani 

pentru dezvoltarea unor categorii de arme denumite generic arme neletale. 

În concepţia cercetătorilor americani, armele neletale reprezintă o cale de mijloc 

între demersurile diplomatice şi acţiunile de folosire a armamentului clasic, putânduse, 

astfel, evita izbucnirea unui război total. Unii teoreticieni consideră că 

întrebuinţarea acestei arme ar constitui o revoluţie în modul de desfăşurare a 

războiului, urmând a fi reduse costurile materiale, umane şi financiare. 

Totuşi, este deosebit de important să ne amintim că noile sisteme de armament 

(tehnologia) facilitează, dar nu determină prin ele însele revoluţii în afacerile militare. 

Precedentele revoluţii în afacerile militare au avut drept linii directoare cerinţele ce au 

determinat inovarea şi automodernizarea structurilor militare, astfel încât să fie în 

măsură să depăşească limitările practicii curente. 

4. RMA şi transformarea armatei în domeniul doctrinar şi operaţional 

Aşa cum s-a mai specificat, Revoluţia în afaceri militare presupune mutaţii 

semnificative şi în ceea ce priveşte domeniul doctrinar şi operaţional, în sensul 

experimentării tehnologiei şi transformării efectelor ei în concepte, teorii şi acţiuni. 

Tot mai mulţi specialişti militari apreciază că victoria pe câmpul de luptă 

modern, va depinde nu numai de nivelul de pregătire al efectivelor de cantitatea şi 

calitatea sistemelor de arme şi muniţii, ci şi de existenţa unor concepte strategice care 

să le valorifice. 

10 Viorel Ostropel, Op. cit., pp. 125-126. 

11 Gheorghe Ion Bălăceanu, Revoluţia tehnologică contemporană şi impactul ei asupra 

potenţialului militar, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2001, pp. 54-55. 

91

Dacă la începutul celui de Al Doilea Război Mondial revoluţia în afacerile 

militare a însemnat folosirea combinată (întrunită) a Aviaţiei cu Forţele Terestre, 

astăzi există cel mai complex concept de desfăşurare a operaţiilor: actualizarea, 

optimizarea doctrinelor şi armonizarea lor cu capacitatea tehnologică. Imediat ce a 

apărut un nou tip de armă sau o nouă lecţie învăţată din teatrele de operaţii, este 

dezirabil să apară modificări în doctrine şi tactici. Deci revoluţia în afacerile militare 

presupune armonizarea doctrinelor de utilizare a forţelor armate, a structurilor militare 

în general şi a tacticilor, cu capacitatea tehnologică a armamentului şi a tehnicii, cu 

care forţele armate sunt dotate 12 . 

Bătălia aeroterestră, la care am asistat în ultimele conflicte precum cel din zona 

Golfului (1991) a relevat în mod pregnant aplicarea practică a conceptului. Acţiunile 

militare ale aliaţilor s-au desfăşurat, potrivit conceptului, în trei etape; în prima etapă 

au fost organizate şi executate puternice acţiuni de luptă radioelectronică pentru 

obţinerea informaţiilor despre locul şi lucrul mijloacelor radioelectronice ale 

adversarului, simultan cu neutralizarea prin bruiaj a capacităţii de conducereinformare, 

şi pentru dezorganizarea apărării antiaeriene a acestuia; a doua etapă a 

urmărit desfăşurarea unor lovituri puternice cu aviaţia şi rachetele „inteligente” sub 

protecţia măsurilor de luptă radioelectronică, pentru cucerirea supremaţiei aeriene şi 

distrugerea infrastructurii dispozitivului operativ-strategic al inamicului şi, în final, 

declanşarea unor acţiuni zdrobitoare ale trupelor terestre, sprijinite de aviaţie, rachete, 

desant maritim, şi prin măsuri de luptă radioelectronică. 

Astăzi, baza conceptuală ale actualei Revoluţii în afacerile militare este 

extrem de largă şi diversificată. Ea include următoarele teorii, strategii sau concepte 

operaţionale 13 : Războiul de generaţia a IV-a; Războiul bazat pe reţea; Dominaţia 

rapidă; Excluderea strategică; Războiul paralel; Controlul strategic; Dominaţia în 

spectru complet; Operaţii decisive, rapide; Războiul asimetric; Dominarea ciclului 

decizional; Manevra dominantă; Preeumpţiunea strategică; Oprirea rapidă; Şoc şi 

groază; Forţa 21; Tactici de roi; Războiul combinat; Atacul direct. 

În concluzie, multiplele determinări – obiective şi subiective, materiale, sociale, 

politice, psihologice, culturale etc. – conturează o schimbare radicală a fizionomiei 

luptei armate şi războiului, cu impact considerabil în sferele conducerii şi acţiunii 

militare. 

5. RMA şi transformarea armatei în domeniul organizaţional 

Este cunoscut că una din legile luptei armate este cea a dependenţei 

organizatorice de nivelul dezvoltării armamentului şi tehnicii. Pe cale de consecinţă, 

progresele remarcabile realizate pe tărâmul tehnicii militare au produs schimbări de 

substanţă asupra organizării forţelor implicate în conflictele militare ale începutului de 

mileniu. 

12 Teodor Frunzeti, Armata – instituţie de prestigiu a statului. În: Revista „Spirit Militar Modern“, 

nr. 1-2, 2005, pp. 10-11 

13 Eugen Bădălan, (coordonator), Op. cit., pp. 27-28. 

92

Mai mult decât atât, punerea în aplicare a conceptelor doctrinare avangardiste, 

mai mult sau mai puţin prezentate, nu ar fi posibilă fără o adecvare a structurilor 

organizatorice potrivit formelor şi procedeelor pe care le promovează. 

De-a lungul evoluţiei istoriei artei militare, relaţiile dintre concepte, forme, 

procedee şi structuri organizatorice au fost unele de intercondiţionare. Astfel, în epoca 

modernă, odată cu apariţia masivă a mijloacelor de luptă, ca o consecinţă a revoluţiei 

industriale a sfârşitului de secol XVIII şi început de secol XIX, s-au produs schimbări 

importante şi în organizarea armatelor. 

Acum apar primele mari unităţi tactice şi strategice. Noile forme organizatorice 

au corespuns condiţiilor de dezvoltare a armatelor, amploarei şi caracterului 

războaielor din acea perioadă. 

Astfel, s-a făcut trecerea de la batalion, care era unitatea tactică de bază, la 

regimentul de infanterie (care era format din mai multe batalioane) sau la înfiinţarea 

brigăzilor, formate la rândul lor, din 4-8 batalioane, iar câteva brigăzi formau o 

divizie. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea a apărut armata ca mare unitate strategică 

iar, în secolul al XIX-lea, compunerea armatelor a evoluat tocmai datorită noilor 

mijloace tehnice de luptă intrate în înzestrare şi dezvoltării caracterului de masă al 

oştirilor. Tot în acea perioadă a apărut frontul în armata rusă şi grupul de armate în 

Centrul şi Vestul Europei. 

Nevoia de a ajuta comandanţii în conducerea şi coordonarea continuă a trupelor 

a dus la introducerea în statul de organizare a structurilor de stat major. 

Încercând un arc peste timp, azi, fizionomia conflictelor s-a schimbat radical. 

Prin amplul proces de restructurare la care asistăm în rândul armatelor dezvoltate se 

urmăreşte construcţia unor eşaloane cu efective reduse, uşor de condus, dar deosebit 

de flexibile şi mobile, cu o mare capacitate de foc şi de izbire, capabile să desfăşoare 

acţiuni militare în orice raioan, indiferent de caracteristicile reliefului şi condiţii 

atmosferice. 

Ideea este ca structurile militare să fie capabile să ducă acţiuni militare cu un 

înalt grad de autonomie acţională. Acest lucru impune asigurarea unor elemente de 

conducere, luptătoare, de sprijin şi logistice, care să facă diferenţa în economia unui 

conflict armat, cu alte cuvinte o nouă concepţie de structurare a entităţilor militare 

care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: supleţe, mare mobilitate şi putere de 

foc, capacitate ridicată de dislocare şi de autosusţinere în teatru, timp redus de reacţie, 

capacitate de îndeplinire a tuturor măsurilor ce revin forţelor armate. 

Unul din efectele RMA asupra transformării armatei îl reprezintă regândirea 

operaţiilor militare. Dacă, de exemplu, efectul RMA din timpul celui de al Doilea 

Război Mondial era dat de binomul tanc – avion a generalului Heinz Guderian 

(considerat părintele spiritual al blitzkrieg-ului), în prezent operaţiile întrunite 

reprezintă unul din efectele RMA 14 . Prin urmare, forţele umane trebuie să colaboreze 

în îmbinarea modurilor în care se aplică noile tehnologii, noile schimbări 

organizaţionale şi acţionale pe fiecare structură, respectiv fiecare categorie de forţe. 

14 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, (coordonatori), Lumea 2007-Enciclopedie politică şi militară, 

Bucureşti, Editura Centrul Tenhnic-Editoria al Armatei, 2007, p.158. 

93

Concluzii 

În concluzie, aplicarea cerinţelor noii RAM în armată reprezintă o necesitate – 

pentru a putea răspunde eficient noilor tipuri de ameninţări la adresa securităţii statelor 

şi a celei mondiale, are implicaţii profunde în toate cele trei domenii amintite mai sus: 

tehnologic, doctrinar (şi operaţional) şi organizaţional, şi are ca finalitate crearea unei 

organizaţii noi, aşa cum am creionat-o mai sus. Tot acest proces de transformare 

profundă a armatei presupune mari costuri de toate tipurile. Dar nicio naştere nu se 

face fără dureri. 

Conform părererilor celor mai mulţi dintre specialişti, cel mai complex concept 

de ducere a luptei este acela al revoluţiei în afacerile militare care presupune, 

actualizarea şi optimizarea doctrinei, armonizarea ei cu capacitatea tehnologică şi 

restructurarea forţei. Imediat ce a apărut un nou tip de armă trebuie să apară şi 

modificări de doctrină, întrucât, tehnologia tinde să devanseze doctrina. Astăzi, în 

condiţiile oferite de armamentul de mare precizie şi putere de lovire, nu se mai poate 

duce lupta, la fel ca la începutul celui de Al Doilea Razboi Mondial. Deci, deşi la 

început a fost privit cu destul de multă reticenţă, pentru a avea o armată performantă, 

eficace şi eficientă, este imperios necesară aplicarea conceptului revoluţiei in afacerile 

militare. 

Astăzi, România are nevoie exact de acel tip de armată spre care se îndreaptă 

toate statele dezvoltate, adică o armată modernă, dotată cu armament de înaltă 

tehnologie, o armată de mai mici dimensiuni, dar foarte bine pregătită, flexibilă, cu 

capacitate foarte bună de deplasare şi mare putere de foc, o armată capabilă să aplice 

revoluţia în afacerile militare : o armată capabilă să aplice o doctrină modernă prin care 

armamentul şi tehnica să fie utilizate în aşa fel încât eficienţa acţiunilor militare să fie 

mult crescută, o armată eficace şi eficientă. 

De altfel, în Strategia de Transformare a Armatei României se arată că: „Până la 

anul 2015, Forţele Terestre vor fi în măsură să pună, anual, la dispoziţia Alianţei un 

pachet de forţe, a cărui mărime să asigure atât îndeplinirea angajamentelor faţă de 

Alianţă, cât şi posibilitatea susţinerii forţelor dislocate în teatrele de operaţii. În etapa 

integrării operaţionale în NATO şi Uniunea Europeană (2008-2015) nivelul de ambiţie 

constă în respectarea graficului anual de operaţionalizare a structurilor dislocabile, 

astfel încât, către sfârşitul acestei perioade să fie realizate cerinţele Alianţei în ceea ce 

priveşte raportul între ponderea forţelor dislocabile şi a totalului de forţe terestre, 

precum şi între ponderea forţelor terestre dislocate sau pregătite pentru a fi dislocate şi 

totalul forţelor terestre. De asemenea, în această perioadă se va definitiva procesul de 

realizare a structurilor de generare şi regenerare, astfel încât acestea să asigure atât 

completarea structurilor dislocabile cât şi îndeplinirea misiunilor ce le revin” 15 . 

Obţinerea unor performanţe operaţionale de către structurile militare datorită 

înzestrării cu tehnologii de vârf au impact asupra domeniului tactic şi operativ, 

producând schimbări atât în arta militară, cât şi în strategia militară. Tehnologiile de 

vârf induc o mobilitate extrem de ridicată a unităţilor dar şi o extindere a spaţiului de 

luptă, rolul factorului uman fiind esenţial în folosirea strategiilor asimetrice adică 

15 Strategia de Transformare a Armatei României, Bucureşti, 2007, p.34. 

94

inclusiv a acţiunilor netradiţionale de luptă: război informaţional, terorism etc. În 

această situaţie folosirea cu succes a tehnologiei informaţionale constă în integrarea cu 

succes a acesteia în sistemul militar. Aşa cum pot produce avantaje, tot aşa există 

riscul „depăşirii militarilor din diferitele structuri de a le aplica şi integra 

corespunzător” 16 . Soluţia este una singură şi constă în dezvoltarea capacităţii umane 

de a judeca rapid într-un mediu digitizat aflat în continuă schimbare. Se ştie că 

superioritatea informaţională este considerată elementul esenţial al funcţiei de 

comandă şi control, deci creşterea vitezei transmiterii datelor şi clasificarea rapidă a 

acestora datorită tehnologiilor de vârf constituie un avantaj în spaţiul de luptă. 

16 Ion Bălăceanu, Nicolae Buruiană, Liviu Scrieciu, Riposta antiaeriană în operaţiile Forţelor 

Terestre sub impactul tehnologiilor moderne, Bucureşti, Editura Centrul Tehnic-Editorial al 

Armatei, 2005, p.51. 

95

CRIZE ŞI CONFLICTE ÎN INTERIORUL RELIGIEI ISLAMICE 

Isabela ANCUŢ * 

Like the other two major religion, Islamic religion had and has inside it conflicts and crises. 

Along its turmoil history, the Islamic religion had its own “disobedient children” who left the 

“nest” and spread into the world, its own “coming-back children” or its renegades. Still, if we 

believe Qumran, Mohamed himself predict that his religion will be spread in 99 tribes and only one 

will win in the end. From what point of view we have to analyses the schisms or what dimensions 

they have, must be decided after a long and deep analyses of the documents without preconceived 

ideas or prejudices. 

Un conflict apare şi se dezvoltă atunci când atitudinea şi reacţiile unei persoane 

împiedică, distrage sau afectează într-un anumit mod o altă persoană, în drumul ei de 

a atinge un anumit scop. Conflictul poate apare în orice moment şi, în general, sunt 

inevitabile într-o societate. Conflictele pot avea la bază opinii divergente, revendicări 

teritoriale, contradicţii de idei, lupta pentru putere sau economică, ură, gelozie etc. 

Într-o societate, conflictele u la bază, în principal, sisteme diferite de valori morale, 

ideologice sau orice altă natură, stiluri diferite de interpretare a aceleiaşi realităţi 1 . 

Este de înţeles că şi în lumea arabă, respectiv în cadrul religiei islamice vom găsi 

conflicte şi crize. 

Conflictele sunt deseori percepute ca o luptă care trebuie câştigată. Cercetările 

asupra comportamentului oamenilor în situaţii conflictuale au arătat că majoritatea 

acestora tinde să-şi impună propriile interese, insistând asupra propriei poziţii – asta 

chiar şi acolo unde încep să se arate insuccesele. Adevărata problemă a conflictelor 

este pericolul permanent ca acestea să escaladeze. Etapa următoare, criza poate fi 

înţeleasă drept o situaţie manifestată la nivel naţional sau internaţional, ce este 

caracterizată de existenţa unei ameninţări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor 

principale ale părţilor implicate 2 . 

În ceea ce priveşte religia islamică, schismele au avut trei dimensiuni: 

genealogică, teologică şi politică 3 . 

Prima schismă a apărut după moartea lui Mahomed, când vorbim despre 

moştenirea acestuia. Astfel, la moartea lui Mahomed, în anul 632, a trebuit ales un 

succesor sau un calif (khalifa de la khlf – a urma). Primul calif a fost ales Abu Bkar, 

socrul Profetului, urmat în anul 634 de către Omar, al doilea calif în linie sunnită. La 

moartea lui Omar, în anul 644, încep marile secesiuni religioase deoarece partizanii 

lui Ali, văr şi ginere al Profetului, căsătorit cu fiica lui, Fatima, se aşteptau ca acesta 

* Doctorand, inginer, Funcţionar public în Ministerul Apărării Naţionale 

1 Neguţ Siviu, Geo POLITICA – Universul puterii, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2008; 

2 George C. Marshall European Center for Security Studies, Conflict Prevention and Management 

of Crisis and Conflict, http://www.marshallcenter.org/site-text/lang-en/page-coll-ep- 

1/xdocs/coll/ep-syllabus-04-01/module-10.htm. 

3 Eliade M., Culianu P., Islamul – Dicţionarul religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, pag. 

163 - 180 

96

să fie investit cu demnitatea de calif, însă a fost ales Uthmân, aristocrat din familia 

omeiazilor, ucis apoi în anul 656 de către partizanii lui Ali care, la rândul său, devine 

cel de-al patrulea calif, ucis în anul 661, în faţa moscheii din Kufa, de către Khariğiţi - 

puritanii/ schismaticii/ ortodocşii Islamului. Învingătorul lui Ali, generalul omeyyad 

Mu΄awiya, a fost recunoscut calif, calitate contestată de către fii acestuia. Aceştia au 

fost înfrânţi şi ucişi ulterior la Karbala de fiul lui Mu΄awiya, Yazid. Această 

înfrângere a determinat ruperea definitivă din interiorul religiei islamice, facţiunea 

şiită a lui Ali având să-şi creeze state şi dinastii proprii, cel mai concludent exemplu 

fiind Iranul. 

Kharidjismul s-a divizat, chiar din epoca omeyyadă, într-o serie de subsecte şi 

tendinţe (azraqită, ibadită, sufrită) dintre toate acestea supravieţuind, până în prezent, 

doar secta ibadită (apărută în 747) în Oman. 

Marea schismă între sunniţi şi şiiţi s-a produs în secolul XVI, având la bază 

diferenţierea oarecum arbitrară dată de către erudiţii musulmani, în cadrul comunităţii 

credincioşilor, funcţie de atitudinea faţă de vechea problemă a succesiunii legitime a 

Profetului, sectelor musulmane aflate în conflict. Astfel avem şiiţi, care pretindeau că 

succesiunea provenea legitim numai de la ginerele Profetului – Ali -, şi sunniţi, care 

recunoşteau legitimitatea succesiunii lui Abu Bakr 4 , Omar, Uthmân şi ale urmaşilor 

lor în demnitatea de califi. 

Odată cu apariţia a numeroase ordine sufite, secte, frăţii şi alte congregaţii 

religioase, diviziunea fundamentală s-a complicat şi mai mult. 

Şiismul consideră că singura putere legitimă după dispariţia lui Mahomed este 

cea a lui Ali, desemnat de acesta ca succesor încă din timpul vieţii. Fii lui Ali şi ai 

Fatimei sunt, de asemenea, consideraţi, legitimi. Şiismul va avea numeroase 

ramificaţii, în special în funcţie de legitimitatea şi numărul imamilor descendenţi din 

Ali, aceasta fiind una din cele două trăsături caracteristice originale ale acestei religii. 

Cea de a doua caracteristică are în vedere exaltarea martirismului, fapt ce face ca 

şiismul să fie predispus violenţei şi intoleranţei, deci să fie denumit ca latura dură, 

fundamentalistă a Islamului 5 . Ramura principală care domină în Iran recunoaşte doi 

imami. Unele secte, cum ar fi druzii sau alawiţii, care cred în caracterul divin al lui 

Ali şi în migrarea sufletelor după moarte, au dezvoltat doctrine ezoterice datorită 

cărora s-au izolat de comunitatea credincioşilor. Un exemplu, în acest sens, este secta 

Yezizilor. Aceştia sunt consideraţi, pe nedrept, „adoratori ai diavolului” ei fiind mereu 

persecutaţi, chiar şi în secolul XX, câteva zeci de mii de Yezizi trăind şi astăzi izolaţi 

în nordul Iranului. 

Cu scopul de a păstra unitatea ummei şi în absenţa unei autorităţi recunoscute 

ca fiind capabilă să rezolve chestiunile de interpretare, diferite secte şiite au fost, 

totuşi, rareori excluse din umma, comunitatea credincioşilor. Când au avut loc 

persecuţii, ele au fost, de cele mai multe ori, motivate prin necesitatea de a calma 

agitaţia şi dezordinile. 

4 Abu Bakr era socrul Profetului, desemnat a supraveghea, în locul său, rugăciunile în comun la 

Medina. 

5 Săgeată Mihaela, Lumea islamică – o reţea dinamică de sisteme, Geopolitica, Editura Top Form, 

Bucureşti, 2006, p. 14. 

97

În opoziţie cu tendinţa şiită, sunnismul îi reuneşte pe credincioşii care se 

recunosc în Sunna – ansamblul tradiţiei coranice şi a Hadith sau „zicerilor” Profetului 

– şi nu au elaborat doctrine separate. Având nucleul în Arabia Saudită, sunnismul 

reprezintă linia tradiţionalistă, moderată şi conciliantă a Islamului. 

Conform tradiţiei, de fapt, chiar Profetul Mahomed ar fi prezis divizarea 

comunităţii sale în nu mai puţin de nouăzeci şi nouă de secte concurente dintre care 

doar una singură va supravieţui până la sfârşit. 

Liniile de demarcaţie dintre cele două aripi ale Islamului s-au estompat pe 

parcursul vremii şi odată cu proliferarea grupurilor religioase heterodoxe, care au 

împrumutat elemente de pietate şiită, dar au rămas sunnite prin faptul că acceptau 

legitimitatea primilor trei califi. 

Indiferent de dată, prescripţiile coranice, deşi destul de amănunţite în anumite 

domenii, nu au fost suficiente pentru a asigura un cod complet de conduită socială şi 

politică necesară pentru asigurarea hegemoniei islamice în ţările cucerite, din ce în ce 

mai multe. Nici un conducător nu risca să insiste asupra conformităţii cu perceptele 

religioase de teama revoltelor. 

Aşa a apărut Hadith – zicerile Profetului sau a însoţitorilor lui. Profetul dăduse, 

deja, un decret de autonegare, de repudiere a puterii de înfăptuire a miracolelor. Noua 

religie a avut ca rezultat şi crearea de noi tradiţii şi meserii, fapt care a dus la crearea 

unor înscrisuri ce povestesc despre aceste întâmplări. Povestirile însă au determinat şi 

certuri în ceea ce priveşte originalitatea unora dintre aceste tradiţii, fiecare dinte 

facţiunile, sectele sau schismele rivale din interiorul Islamului încercând să recruteze 

învăţaţi care să le susţină cauza. 

Cum ştiinţa comentatorilor câştigase, totuşi, treptat, importanţă, regulile ce 

trebuiau urmate s-au stabilit ulterior, unii pretinzând ca interpretările să fie sprijinite 

pe tradiţii datând de la Profet şi de la Discipoli, ceilalţi solicitând intervenţia unor 

reflecţii exterioare acestui cadru. De fapt, condiţiile în care textul Coranului fusese 

cules şi păstrat deschiseseră calea pentru multe incertitudini ce reclamau cercetări 

aprofundate. Pe de altă parte, toate mişcările religioase sau politico-religioase care s- 

au manifestat în Islam nu puteau decât să simtă nevoia de a-şi justifica doctrina lor 

recurgând cu mai mult sau mai puţină subtilitate la propria lor interpretare a textului 

Revelaţiei, rămas şi pentru ele baza noilor lor construcţii. 

Cele mai interesante interpretări care au început a-şi croi drum, pe planul 

teologic, au fost fără îndoială acelea ale khariğismului şi ale şiismului, astfel cum 

s-au ivit ele curând printre partizanii lui Ali, ireconciliabil dezbinaţi şi preocupaţi de a 

găsi pentru atitudinile lor politice o justificare doctrinală. Khariğiţilor şi şiiţilor, 

ieşiţi şi unii şi alţii din fracţiunea primei comunităţi musulmane favorabile lui Ali, 

li se opuneau sprijinitorii unei mişcări politico-religioase care-i susţinea pe 

suveranii umayyazi şi care a luat probabil naştere către sfârşitul secolului al VIIlea. 

Această mişcare era murdjismul, numit, se poate presupune, pentru că aderenţii 

lui, susţinând că nimeni nu poate să prevadă hotărârea pe care Dumnezeu o 

va lua în ziua de apoi cu privire la credincioşii vinovaţi de greşeli grave, 

preconizau să se „amâne" (irdjâ') judecata, fără a ţine seamă de greşelile pe care 

unii sau alţii păreau să le fi săvârşit. O atare doctrină avea o incidenţă politică 

nicidecum neglijabilă: ea permitea noii dinastii califiene a Umayyazilor să scape de 

98

acuzaţiile de impietate pe care adversarii ei şiiţi, khariğiţi sau pietişti le ridicau 

împotriva ei, fie calificându-i pe suveranii ei drept uzurpatori, fie imputându-le de 

a fi luat, ca odinioară 'Uthmân, măsuri neconforme prescripţiilor coranice şi de a fi 

transformat califatul într-un bun familial. 

Dar alte discuţii teologice priveau în aceeaşi epocă o chestiune cu totul 

diferită, aceea a liberului arbitru, asupra căreia textele coranice sunt lipsite de 

precizie. Partizanii „predeterminării", sau djabriţi, care împiedicau criticile îndreptate 

de opinia publică împotriva califilor umayyazi, găseau, pe atunci, un sprijin la dinastia 

domnitoare. Dar poziţia lor doctrinară, care pare a fi fost veche şi foarte curentă în 

cercurile teologilor, a început brusc să fie combătută de personaje a căror 

propagandă a părut primejdioasă regimului şi care au fost curând prigonite şi 

uneori chiar ucise. 

Aceşti novatori, desemnaţi prin numele oarecum dispreţuitor de kadariţi, cu 

alte cuvinte cei ce resping puterea decretului divin prin afirmarea răspunderii 

personale a creaturii, şi-au dezvoltat, fără îndoială, teoriile sub influenţa 

polemicilor purtate pe atunci cu creştinii, care reproşau Islamului concepţiile sale 

deterministe şi-l acuzau de a lăsa prea puţin loc răspunderii umane. Acestor 

khariğiţi, destul de puţin cunoscuţi, li s-a alăturat, la sfârşitul califatului umayyad 

partizanii unei mişcări ce avea să exercite o influenţă considerabilă asupra gândirii 

islamice, dar ale cărei origini rămân greu de cunoscut. Este vorba de mişcarea 

mutaziliţilor sau a „scizioniştilor temporizatori", care s-au „ţinut deoparte", în 

împrejurări mai degrabă obscure încă din epoca primelor războaie civile, declarând 

că se abţin de a lua atitudine între Ali şi adversarii lui succesivi. Atitudinea lor 

„neutră" a fost calificată prin termenul de i'tizâlcute avea pe atunci o semnificare 

mai ales politică, dar corespundea, poate, deja unei stări de spirit religioase. 

Fatimismul, de partea lui, se străduia să câştige meşteşugarii de la oraşelor. 

Nu e mai puţin adevărat că el se prezenta sub forma unei filosofii religioase foarte 

elaborate şi absolut opuse concepţiilor musulmane tradiţionale. Se distingeau în ea 

liniile generale a ceea ce avea să devină doctrina ismailiană clasică. Ca şi 

imamismul duodeciman, acest ismailism atribuia imamilor cunoştinţe si puteri 

supraomeneşti, graţie cărora ei erau „fără păcate" şi care făceau din ei depozitarii 

unui adevăr ascuns ce avusese Revelaţia drept formă exterioară. 

Ismailismul n-a omis nici să utilizeze, pentru difuzarea ideilor sale, Casa 

înţelepciunii, pe care fatimizii o creaseră la Cairo şi care, condusă de şeful suprem al 

propagandei, reunea periodic savanţii versaţi în doctrina lor. Manifestările de 

fanatism ale ismailismului fatimid nu erau însă comparabile cu acelea ale mişcării 

karmate care, în lupta ei împotriva califatului abbasid, n-a şovăit nu numai să 

molesteze şi chiar să măcelărească pelerinii aflaţi în drum spre Mecca, ci şi să 

profaneze în cursul unui raid îndrăzneţ venerabila Ka'ba. Din ismailismul fatimid 

aveau să derive nu numai secta druzilor, ci şi un partid disident, acela al nizarisilor 

sau Asassinilor, care a lansat în Orient o nouă „propagandă". Potrivit acestei doctrine 

imamul îşi găsea justificarea în logica internă a apelului său, corespunzând nevoilor 

omenirii. Dar mişcarea s-a distins în istorie îndeosebi prin acţiunea ei „teroristă" şi 

prin asasinatele politice la care adepţii s-au fi dedat în cursul secolelor al XI-lea şi 

al XII-lea în Iran şi în Siria, unde reuşiseră să ocupe cetăţi puternice. În acel moment, 

99

ismailismul deţinea un loc însemnat în viaţa politică şi religioasa a oraşelor siriene, 

unde populaţia, de convingere şiită, se remarca din când în când prin „dezordini”. 

Mişcarea însăşi, atinsă de declinul puterii fatimide, n-avea să mai iasă decât rareori 

din umbra în care o menţineau ortodoxia noilor stăpâni selgiucizi şi condamnarea ei 

de către partizanii ideilor tradiţionaliste. Trăind de atunci înainte în cercurile restrânse 

de iniţiaţi care-şi transmiteau secretele ei, ea merita mai mult decât oricând acel nume 

de bâtiniya, ,,mişcare ezoterică", sub care este îndeobşte cunoscută şi care pune în 

relief trăsătura cea mai izbitoare a doctrinei ei şi a metodelor ei insidios 

convingătoare. 

În timp ce anumiţi învăţaţi refuzau orice compromis precum şi orice discuţie 

cu adversarul, ceilalţi se lăsau antrenaţi în controverse şi se străduiau să prezinte Islamul 

tradiţional într-o lumină care să poată convinge spiritele deja seduse de idei 

filosofice străine sau deja iniţiate în dialectică. De unde existenţa a două mişcări 

tradiţionaliste apărătoare ale califatului zis sunnit, mişcarea fideistă, pe de o parte, 

reprezentată îndeosebi prin hanbalism, şi aceia a „celor ce discutau", a „oamenilor 

kalarn"-ului, pe de altă parte, care se recrutau mai ales din raidurile şcolii aşarite. 

În vremea lui al-Mamun s-au produse ciocniri între tradiţionalişti şi 

mutaziliţi, fără ca să se poată şti exact cine pornise ostilităţile. Dacă mutazilismul 

primise la acea epocă un sprijin puternic din partea califatului şi adoptase în 

aparenţă o atitudine agresivă, el acuza de asemenea partea adversă de a se fi dedat la 

excese. Se pare că tradiţionalismul a dat naştere atunci unor grupări politicoreligioase 

oarecum extremiste, ca acea Nâbita, sau „buruiană", pe care al-Djâhiz 

o denunţa cu pasiune în scrierile sale polemice. 

Este demn de menţionat şi wahhabismul, o sectă islamică militantă întemeiată 

de Muhammad ibn ΄Abd al-Wahhab (1703 - 1792), ce a stat la formarea Arabiei 

Saudite. Muhammad ibn ΄Abd al-Wahhab a chemat la întoarcerea spre „credinţa pură” 

din trecut, opunându-se venerării Profetului şi predicând egalitarismul în faţa lui 

Allah, în esenţă acesta fiind deziluzionat de decăderea şi lipsa de morală a societăţii. 

Dacă unii dintre musulmani îl consideră pe al-Wahhab ca fiind unul dintre cei mai 

mari reformatori ai Islamului, alţii îl consideră „părintele terorismului islamic”. Teoria 

wahhabită nu crede în soluţia de mijloc ci numai extremele: credincios sau 

necredincios. 

100

ISLAMUL DIVIZAT 

KHARIJIŢII 

SUNNIŢII 

(aproximati 

v 85 % din lumea 

musulmană) 

IBADIŢII 

Oman, Mzâb, 

Djerba, Zanzibar, 

Djebeel, Nefussa 

ŞIIŢI 

(aproximativ 15 % din lumea musulmană) 

ZAIDIŢI 

Yemenul de Nord 

DRUZI 

Liban, Siria, 

Israel, 

Iordania 

ISMAILIŢI 

NIZARIŢI 

din care 

ASASSINII 

NUSAIRIŢI 

sau ALAWIŢI 

Siria, Liban, 

zone din Turcia 

ACTUALII ISMAILIŢI 

Siria, Liban, Oman, 

Turkestan, Afganistan, 

Pakistan 

DUODECIMANI 

sau IMAMIŢI 

90 % din şiiţi 

Iran, Irak, Bahrein 

ţări din Golf, 

Siria, Liban, 

India, Pakistan, 

Afganistan, 

ţări din fosta 

Uniune Sovietică 

101

RECRUDESCENŢA FENOMENULUI TERORIST – 

CAUZE ŞI FACTORI DE INFLUENŢĂ CE DETERMINĂ 

GENERAREA ŞI DEZVOLTAREA FENOMENULUI 

Ilie PENTILESCU ∗ 

The terrorism can not be annihilated only by military immediate response or military 

operations according to classical concepts and procedures. 

Considering the complexity of terrorism, we must start to understand and demonstrate the 

social, political, financial and human architecture of the phenomenon. This objective is very hard to 

be established because the construction of the antiterrorist system should take into account, on the 

one hand, the asymmetrical and unpredictable course of the action of terrorist attacks and on the 

other hand, all the elements which concure in construction of antiterrorist coalition, starting with 

logistic sustainmently of the troops, political objectives, financial, economical, cultural and military 

national factors of all the forces involved. All this considerations create an asimetric battlefield and 

define the basic characteristics of antiterrorist operations as follows: to be continuously aggressive 

and dynamic to move together with the terrorist worldwide. 

Fenomenul terorist s-a adaptat şi el modificărilor mediului internaţional, 

cunoscând după anul 2001 o diversificare fără precedent a modalităţilor de 

manifestare. Evoluţia fenomenului terorist la acest început de mileniu s-a datorat, 

printre altele, revizuirii strategiei şi tacticii principalelor grupări teroriste, accentuării 

compartimentării şi specializării, orientării acţiunilor asupra obiectivelor de 

infrastructură, proliferării actelor de terorism prin sacrificiu şi diversificării surselor 

de ordin logistic. Terorismul internaţional constituie una dintre principalele 

ameninţări la adresa societăţii umane şi a stării de siguranţă naţională a statelor lumii, 

continuând să reprezinte un pericol deosebit de grav, atât pentru structura şi coeziunea 

socială, cât şi pentru securitatea indivizilor şi a statelor 1 . 

Acest flagel a devenit atât de prezent în societatea contemporană, încât, practic, 

nu există zi în care mass-media să nu prezinte un act terorist. Fenomenul a căpătat o 

asemenea răspândire, încât a cuprins întreg mapamondul, vizând deopotrivă ţările 

bogate sau cele sărace, democraţiile moderne sau ţările din lumea a treia. Prin 

imprevizibilitatea sa, prin sfidarea normelor vieţii civilizate şi a oricărei raţiuni, acest 

agresor, care se ascunde sub o mie de feţe, este un duşman deosebit de periculos. Deşi 

întreaga societate este marcată de cruzimea cu care sunt înfăptuite actele teroriste şi de 

urmările acestora, fenomenul este în progresie continuă, proliferarea lui accentuânduse 

chiar în condiţiile declanşării războiului antiterorist. 

Atunci, în ziua de 11 septembrie 2001, zi atât de dramatică şi de crucială a 

istoriei contemporane, Statele Unite ale Americii, simbolul democraţiei, siguranţei şi 

civilizaţiei s-au clătinat, dar nu s-au prăbuşit. 

∗ Locotenent colonel doctorand, Comandantul Batalionului 435 Logistic „CIUC” Miercurea 

Ciuc, al Brigăzii 61 Vânători de Munte „General Virgil Bădulescu” Miercurea Ciuc. 

1 Cf.Gavril OLA, Organizaţii şi structuri teroriste, forţe speciale de prevenire şi combatere a 

terorismului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „CAROL I”, Bucureşti, 2007, p. 9. 

102

De la acest moment de un tulburător tragism cuvântul „terorism” a intrat în 

limbajul cotidian al oamenilor şi al omenirii. Aria lui de acoperire este foarte largă şi 

variată terorismul ca fenomen răspândindu-se din ce în ce mai mult, dar şi din ce în ce 

mai acut, atât pe plan intern, dar mai ales pe plan internaţional. 

Aidoma unui aisberg ce pluteşte pe valuri, intrând din când în când sub apă, el 

a ţâşnit deodată la suprafaţă, lovind lumea cu o cruzime şi o forţă cutremurătoare 2 . 

De altfel, terorismul, fie el intern sau internaţional, ca fenomen, are rădăcini 

adânci în timp, în istorie. Astfel, terorismul are origini îndepărtate, în Orientul Antic, 

provenind de la secta „haşichim” de unde derivă şi cuvântul „asasin” 3 . 

Se spune că fondatorul acestei secte, Hassan Sabbah, înfiinţase în secolul al 

XII-lea un corp de „devotaţi” cu scopul de a face să domnească panica în rândul 

principilor şi monarhilor ce guvernează în Orientul Mijlociu până la Persia. Discipolii 

lui Hassan Sabbah, după un plan deliberat, aveau misiunea să se introducă la curţile 

acestor principi şi monarhi, să le câştige treptat încrederea, după care, într-o anumită 

zi, când primeau un ordin din partea acestuia trebuiau să-l asasineze pe suveran în 

mod public, în ochii întregii Curţi. 

Aceasta pare a fi originea asasinatelor de la Alamut care au zguduit califatul 

persan în secolul al XII-lea. Astăzi astfel de atentate, ca tehnică şi strategie, au 

evoluat. 

Au apărut, în consecinţă, în anii '70 deturnările curselor aeriene civile, în anii 

'80 au avut loc cu o frecvenţă din ce în ce mai mare explozii ale maşinilor capcană, 

pentru ca începând cu anii '90 să ia amploare treptat atentatele sinucigaşe, ce se 

succed într-un ritm cutremurător, devenit aproape cotidian. Terorismul, fie el intern 

sau internaţional, devine astfel un flagel crud şi barbar ce constituie astăzi cea mai 

gravă ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale. 

Ca expresie, cuvântul „terorism” provine din cuvântul francez „terrorism”, 

avându-şi sorgintea în noţiunea de „teroare” provenită la rându-i, din expresia 

franceză „terreur” sau latinescul „terror-oris”. Prin „teroare” se înţelege acea stare de 

„groază”, spaimă, frică, provocată intenţionat prin ameninţări sau prin alte mijloace de 

intimidare sau de timorare 4 . 

Aşadar, terorismul este un fenomen care, în manifestarea sa criminală, 

provoacă teroare, ţintele sale predilecte fiind oameni politici, instituţii sau edificii 

emblematice pentru un stat, iar locurile alese sunt de preferinţă cele publice, acţiunea 

criminală rănind sau secerând mulţimi de oameni inocenţi, publicitatea şi răsunetul 

unor astfel de manifestări criminale identificându-se cu scopul propus, acela de a 

atrage atenţia întregii lumi asupra revendicărilor sau ideologiilor neîmplini 

Terorismul se prezintă ca un fenomen foarte complex, cu manifestări extrem de 

violente, desfăşurate de cele mai multe ori prin surprindere, împotriva unor ţinte 

precise, care în general, nu se pot apăra. El se prezintă ca o reacţie şi, în acelaşi timp, 

ca o acţiune punitivă împotriva oricui se opune unei anumite idei, unei anumite 

2 Cf.Dumitru Virgil DIACONU, Terorismul, Repere juridice şi istorice, Editura All Beck, 


3 Idem, p.1. 

4 Cf. Dicţionarului explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu 

Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.88. 

103

filosofii, unei anumite religii, unei anumite politici. Se spune că terorismul este arma 

săracului. Această aserţiune este adevărată numai în parte. Ea este arma extremistului, 

a celui care doreşte să ucidă, să înspăimânte, să domine prin teroare 5 . 

Din vremea năvălirilor barbare şi până azi, au existat, există şi vor exista 

oameni care cred în terorism, care practică terorismul şi, în numele unor principii pe 

care ei le slujesc, vor căuta să impună şi altora un astfel de comportament. 

Terorismul nu va putea fi eradicat. Sub o formă sau alta, el va exista mereu. 

Omenirea poate să-l pună însă sub supraveghere, să-i limiteze efectele, să se protejeze 

împotriva lui. Prima măsură de protecţie antiteroristă este cunoaşterea profundă a 

acestui fenomen, depistarea cauzelor care-l generează şi acţiunea asupra lor. 

Cunoaşterea este însă foarte dificilă, iar acţiunile asupra cauzelor presupun, de 

fapt, armonizarea lumii, rezolvarea marilor probleme cu care se confruntă. Astăzi, 

aceste probleme ţin de accesul la resurse, de regimurile politice şi de drepturile 

omului. Mâine, poate, ele se vor muta în efortul supravieţuirii, în lupta pentru spaţiu şi 

pentru informaţie. 

Până atunci, trebuie să facem faţă provocărilor de azi, să distrugem focarele de 

geneză şi de proliferare a acţiunilor teroriste şi să prevenim cauzele care duc la 

manifestarea acestui fenomen. 

Orice problemă cu impact major la nivelul societăţii îşi are cauzele sale şi este 

o influenţă în dezvoltarea sa de anumiţi factori. Drept urmare, suntem de părere că, 

abordarea principalelor cauze şi factori care determină generarea şi dezvoltarea 

fenomenului terorist reprezintă o condiţie necesară pentru găsirea celor mai viabile 

soluţii de prevenire, limitare şi combatere a acestui flagel. 

Trebuie să fim conştienţi că, dacă nu reuşim să eliminăm aceste cauze şi factori 

care, în general, sunt de natură socială, economică politică ori religioasă, eforturile 

tuturor statelor democratice şi factorilor responsabili în domeniul luptei antiteroriste 

vor fi zadarnice. 

Fenomenul terorist, în ciuda unei campanii antiteroriste fără precedent iniţiată 

de către SUA, la care au aderat majoritatea statelor democratice, există şi întăreşte 

poziţia de flagel nociv al societăţii şi continuă să prolifereze şi să se extindă, întrucât 

în continuare se menţin şi chiar se agravează principalele cauze care-l generează. 

O primă cauză este instabilitatea politică şi dorinţa de a ajunge la guvernare a 

unor partide politice prin orice mijloace, inclusiv prin acte de violenţă şi intimidare a 

adversarilor. Instabilitatea politică este cel mai adesea o slăbiciune a puterii: un vid 

sau o criză de putere care intervine într-o zonă sau alta generează relansarea luptei 

fără limite între actorii locali, în aşa fel încât instabilitatea devine o stare perpetuă şi 

sursă directă a terorismului. S-ar putea presupune că reinstaurarea stabilităţii ar fi 

soluţia. Dar lucrurile nu sunt atât de simple, pentru că problemele existente, 

amplificate de procesele de globalizare, nu au soluţii simple. 

Dorinţa unor superputeri de a-şi extinde sferele de influenţă în diferite zone ale 

lumii se manifestă tot mai pregnant la începutul secolului al XXI-lea, marcând o nouă 

eră în politica internaţională, în care competiţia pentru afirmarea noilor centre de 

5 Cf. Gavril OLA, Op.cit., p. 97. 

104

putere, ocupă locul central în determinarea evoluţiei lumii şi stabilirea noii ordini 

mondiale. 

Sub impactul disputelor pentru un loc cât mai avantajos în ierarhia puterii 

mondiale, sistemul actual se deteriorează şi capătă o nouă fizionomie, care poate 

genera dispute şi crize care, în unele cazuri, se încearcă a se soluţiona având ca 

motivaţie lupta împotriva unui aparent terorism. În realitate, substratul este dorinţa de 

a dobândi influenţă asupra unor resurse naturale din zonele de interes. Reversul 

acestor dorinţe este faptul că, în cele mai dese situaţii, motivaţia intervenţiei împotriva 

unui fals terorism poate genera acţiuni teroriste din partea populaţiei locale sau chiar a 

statului respectiv, mai slab înzestrat din punct de vedere militar. 

Un posibil exemplu ar putea fi riposta SUA declanşată de tărâmul „războiului 

antiterorist” împotriva Afganistanului taliban, stat care adăpostea pe maleficul Osama 

bin Laden. Mulţi analişti au observat însă că răsturnarea regimului taliban era utilă 

americanilor şi din alte considerente. Washingtonul avea în vedere şi un alt obiectiv: 

giganticul petro-gazduct care urma să lege imensele rezerve de petrol şi gaze naturale 

existente în spaţiul caspic, prin Turkmenistan şi Afganistan către Pakistan şi India 

(gaze), China şi Japonia (petrol). 

De asemenea, deşi serviciile secrete americane au confirmat, în primăvara 

anului 2002, că nu dispun de nici un fel de probe ale implicării regimului de la 

Bagdad în atentatele de la 11 septembrie 2001, Statele Unite au atacat Irakul. 

Adevărata miză a americanilor ar putea fi tot petrolul. În ambele state şi chiar în afara 

lor, s-a declanşat o ripostă teroristă fără precedent. 

O altă cauză o reprezintă accentuarea crizei economice şi sociale, degradarea 

calităţii vieţii umane şi adâncirea stadiului de sărăcie şi frustrare la nivelul indivizilor 

în multe părţi ale globului. Unele entităţi statale insuficient structurate, instabile şi 

neperformante economic, riscă să eşueze în marea concurenţă mondială şi nu pot face 

faţă nevoilor sociale tot mai mari, se divizează şi sunt nevoite să intre în componenţa 

sau subordinea formaţiuni statale puternice, ori a unor actori de pe scena 

internaţională. Aceasta creează în unele cazuri o stare de nemulţumire şi frustrare în 

rândul unor anumite categorii sociale sau a unor indivizi care fac faţă cu greu noilor 

schimbări, creând stări de revoltă şi chiar degenerând în situaţii care pot conduce la 

acţiuni teroriste majore, mai ales în ţările subdezvoltate. 

Amestecul şi intervenţia în forţă a unor state în problemele interne ale altor 

state generează în toate situaţiile o formă de ripostă, politică, diplomatică, militară sau 

de altă natură. Dacă statul respectiv are capabilităţile necesare, dispune de o armată 

puternică, va răspunde prin aceleaşi metode cu cele folosite de atacator. Dacă el nu 

are forţa necesară, fiind un stat mai slab „înzestrat” din punct de vedere economic şi 

militar, va încerca să-şi rezolve disputa pe alte căi, la început mai diplomatice, 

ajungându-se însă în unele situaţii şi la metode şi mijloace teroriste. 

De asemenea, neasigurarea drepturilor şi libertăţilor de bază ale omului 

„ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă 

conştiinţa omenirii” 6 , ajungându-se în unele situaţii la acţiuni extreme, de terorism, în 

6 Declaraţia universală a drepturilor omului (adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei 

Naţiunilor Unite la 10 septembrie 1948), p. 24. 

105

încercarea de a atrage atenţia opiniei publice asupra unor încercări grosolane a 

statutului unor oameni sau comunităţi umane. Este adevărat că acţiunile teroriste ale 

unor persoane, grupuri sau organizaţii nu justifică folosirea violenţei ori a terorii 

pentru a-şi face dreptate. Pentru a elimina sau diminua această cauză este necesar ca 

drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să 

recurgă, ca soluţie extremă, la revolta împotriva tiraniei şi asupririi. 

Nesiguranţa şi imprevizibilitatea situaţiei actuale, în timp ce lumea e pe cale să 

adopte o nouă ordine mondială, mediul presărat de intensificarea conflictelor 

interetnice, rasiste şi religioase le oferă grupărilor teroriste oportunitatea pentru a 

configura istoria în conformitate cu datoriile şi cauzele divine sau cu dorinţa 

epurărilor etnice sau rasiale. Spre exemplu, sârbii au folosit teroarea în masă cu efecte 

devastatoare în timpul campaniilor lor de epurări etnice din Bosnia. Au reuşit, astfel, 

să modifice ireversibil întreaga compoziţie etnică a regiunii. Dacă nu ar fi existat 

implicarea NATO, Miloşevici ar fi putut să obţină aceleaşi rezultate prin purificare 

etnică în Kosovo. 

La începutul mileniului III, aproximativ 20% dintre grupările teroriste care 

acţionează pe glob invocă motivaţii religioase pentru acţiunile desfăşurate. 

Chiar dacă principalele organizaţii teroriste cunoscute în lume au o 

componentă dominantă religioasă, analiza acţiunilor teroriste desfăşurate de acestea 

scot în evidenţă revendicarea unor aspecte de ordin politic, economic şi social. 

Teroriştii religioşi consideră că acţiunile lor sunt defensive şi le justifică în 

consecinţă. Spre exemplu, Jihadul Islamic este o doctrină paşnică, sancţionată 

religios de marii teologi musulmani şi îndreptată împotriva celor percepuţi ca 

agresori, tirani şi „musulmani nesupuşi”. 

Actele criminale care în mod intenţionat sau premeditat provoacă o stare de 

teroare în publicul larg, într-un grup de persoane sau la persoane particulare din 

raţiuni politice sunt de nejustificat în toate circumstanţele, indiferent care ar fi 

considerentele politice, ideologice, rasiale, etnice, religioase sau de altă natură care ar 

putea fi invocate pentru justificarea lor. 

Analiza asupra mecanismelor de geneză, afirmare şi proliferare a fenomenului 

terorist pe plan internaţional evidenţiază faptul că, în viitor, fenomenul terorist va 

avea o dezvoltare fără precedent. Această afirmaţie are la bază următorii factori şi 

elemente de natură să „hrănească” organizaţiile teroriste: 

• accentuarea interferenţei dintre terorism şi unele segmente ale crimei 

organizate 

Internaţionalizarea unor stări conflictuale a creat condiţii favorizante dezvoltării 

terorismului, iar dispariţia unor sponsori tradiţionali ai acestuia a făcut ca organizaţiile 

teroriste să se orienteze tot mai frecvent spre activităţi specifice crimei organizate, ca 

principală sursă de finanţare. 

Convergenţa între terorism şi crimă organizată se realizează fie prin angrenarea 

nemijlocită a reţelelor teroriste în acţiuni conexe crimei organizate (traficul de 

droguri, contrabanda cu arme, muniţii, explozivi, substanţe toxice sau radioactive, 

toate tipurile de activităţi specifice economiei subterane, migraţia ilegală etc.), în 

scopul susţinerii financiare a activităţilor proprii, fie prin executarea de acţiuni 

complexe, comune, de către structuri ale organizaţiilor teroriste şi ale celor din lumea 

106

interlopă, determinate de interese conjuncturale, de moment sau de perspectivă, 

menite a facilita atingerea scopurilor propuse de fiecare parte. 

• migraţia de populaţie 

Migraţia de populaţie reprezintă o rezultantă a vectorilor clasici – pauperizare 

excesivă, conflicte interetnice şi interconfesionale, instabilitate politică, nerespectarea 

drepturilor omului şi a minorităţilor, accidente ecologice de proporţii, schimbări 

geoclimatice – şi a factorilor emergenţi nou apăruţi – politici etatiste disimulate 

(export de populaţie excedentară şi de fundamentalism religios, import demografic), 

escaladarea crimei organizate şi a terorismului internaţional. 

Toate acestea sunt grefate pe intensificarea traficului necontrolat de persoane, la 

care se adaugă consecinţele nefaste ale exploziei demografice (bomba demografică), 

insuficienţei resurselor de apă, crizei alimentare majore (bomba sărăciei), cursei 

înarmărilor nucleare practicată de marile puteri. 

Asocierea fenomenului migraţionist de populaţie terorismului internaţional o 

putem face analizând cauzele generatoare şi implicaţiile viitoare asupra sistemului de 

securitate ale statelor. Se manifestă tot mai pregnant tendinţa folosirii expulzărilor în 

masă ca armă de război şi ca mijloc de a crea societăţi omogene din punct de vedere 

cultural sau etnic (spaţiul ex-sovietic, Rwanda, Burundi, Liberia, Somalia, Etiopia, 

spaţiul fostei R.F.Iugoslavia etc.). 

Fluxurile masive de populaţie – refugiaţi sau deplasaţi forţat – sunt tot mai des 

folosite atât în perioada de pre-criză, cât mai ales de post-criză, ca motiv direct sau 

disimulat pentru a susţine pretenţii teritoriale sau de autodeterminare (regiuni din fosta 

R.F.Iugoslavia, ex-U.R.S.S., Cecenia, Nagorno-Karabach, Transnistria, Fâşia Gaza, 

Cisiordania, Kurdistan etc.). 

În general, populaţia refugiată, deplasată forţat sau expulzată este o populaţie 

nemulţumită şi, determinată de situaţia ei critică, să fie recrutată cu uşurinţă de 

organizaţii teroriste pentru a fi folosită în operaţiuni specifice. 

Rezultă că, în viitor fenomenul terorist poate beneficia de un „import masiv de 

terorişti” din diferite zone tensionate ale lumii. 

O altă categorie de populaţie migratoare care ar putea îngroşa rândurile 

organizaţiilor teroriste se poate naşte din sânul infractorilor şi criminalilor care, 

datorită faptului că sunt daţi în urmărire în propriile ţări, se refugiază în alte state şi 

sunt recrutaţi de terorişti. 

• deteriorarea mediului de securitate internaţional 

Mediul de securitate se află într-un amplu proces de transformare şi remodelare, 

caracterizat de manifestarea a două tendinţe antagoniste: pe de o parte, extinderea 

procesului de democratizare, afirmarea drepturilor omului şi principiilor economiei de 

piaţă, concomitent cu lărgirea cooperării şi integrării în structurile europene şi 

euroatlantice; pe de altă parte, un proces de dezintegrare şi fragmentare a entităţilor 

statale multinaţionale. În paralel, se constată menţinerea şi diversificarea riscurilor de 

natură militară şi nemilitară, în primul rând a terorismului, precum şi creşterea 

vulnerabilităţilor instituţiilor internaţionale şi naţionale faţă de acestea. 

• scăderea capacităţii de control şi influenţă a guvernelor 

Sunt cunoscute tot mai multe cazuri de preluare a unor instituţii din domenii cu 

relevanţă pentru stabilitatea şi securitatea naţională a unor state: circuitele 

107

informaţionale, controlul tehnologiilor, securizarea frontierelor, finanţe-bănci etc. 

Acest fapt poate facilita intrarea în posesia teroriştilor a unor informaţii şi documente 

de importanţă deosebită ce ar uşura acţiunea asupra unor obiective vitale pentru statul 

respectiv. 

• terorismul laic tinde să coboare pe un plan secundar faţă de cel religios, 

mult mai predispus la „exploatarea” campaniilor de violenţă şi mult mai distructiv în 

acţiune, din cauza sistemelor de valori radical diferite ce stau la baza mecanismelor 

de legitimare şi justificare a acţiunilor. 

• intensificarea cooperării între organizaţiile teroriste, acestea putând 

planifica şi pune în practică acţiuni teroriste aparent dispersate, desfăşurate, însă, 

simultan sau consecutiv, şi în care să recurgă la arme perfecţionate. 

• dezvoltarea exponenţială a reţelelor şi resurselor mass-media, care 

acoperă întreaga planetă – a determinat mărirea oportunităţilor şi „apetitului” 

teroriştilor pentru publicitate, ceea ce a sporit impactul psihologic asupra indivizilor 

aparţinând entităţilor vizate şi, în general, asupra opiniei publice internaţionale. 

O caracteristică a aşa-numitei „bătălii mediatice” este impactul social deosebit 

pe care îl au înregistrarea şi documentarea intenţiilor diverselor organizaţii teroriste, 

înainte ori după lansarea unui atac terorist. Efectul public calculat al acestor demersuri 

constă în instigare „ca element central al folosirii violenţei”, propagandă agitatoare 

(menită să conducă indirect la săvârşirea de acte violente, prin exaltarea sentimentelor 

de ură şi răzbunare), precum şi păstrarea atmosferei de confruntare. 

• costurile mai reduse ale operaţiunilor teroriste faţă de operaţiile militare, 

ceea ce tentează multe organizaţii şi grupuri care urmăresc îndeplinirea unor scopuri 

politice. Nu trebuie omis faptul că acest calcul este şi va fi făcut din ce în ce mai des 

de anumite state în reacţia împotriva altor state. 

• statul, ca principal exponent al puterii politice şi suveranitatea, ca atribut 

de bază al acestuia, sunt într-un real proces de criză şi declin ca urmare, printre alte 

cauze, şi a fenomenului de globalizare. 

Globalizarea angrenează, ca efect secundar negativ, intensificarea fenomenului 

terorist în anumite regiuni, precum şi dinamizarea „internaţionalizării” acestuia, prin 

extinderea pe diverse spaţii, fapt ce afectează în diferite moduri, nu doar ordinea de 

drept internă şi internaţională, ci chiar securitatea şi stabilitatea sistemului global. 

• afirmarea tot mai puternică a actorilor non-statali, începând cu marile 

firme şi corporaţii transnaţionale şi terminând cu organizaţiile nonprofit, care deţin 

deja un rol intern şi extern foarte important în gestionarea elementelor de securitate a 

statelor. În acest sens, este evidentă implicarea activă a actorilor non-statali în toate 

etapele stării de securitate: pace-criză-război. Sunt cunoscute cazurile de implicare 

directă a unor organizaţii teroriste în declanşarea unor crize conflictuale sau chiar 

schimbări de regimuri politice. 

• accesul organizaţiilor teroriste la înalta tehnologie şi la armele de 

distrugere în masă. 

Ameninţarea unor acţiuni cu arme de distrugere în masă nu poate fi ignorată. 

Riscul există deja – sensibil în creştere – de vreo 20 de ani. Acest lucru se poate 

108

întâmpla pe fondul încolţirii de către coaliţiile internaţionale constituite a unor grupări 

teroriste care, în disperarea lor, să apeleze la arme de distrugere în masă. 

Evenimentele teroriste de tipul CBRN (chimic, biologic radiologic şi nuclear) 

de până acum au implicat mijloace de lansare primitive şi improvizate, care nu au fost 

prea eficiente. Cu excepţia atacurilor cu antrax din SUA, materialele folosite în aceste 

evenimente au fost de asemenea fabricate într-un mod improvizat. 

Deşi acţiunile teroriste care implică utilizarea acestor materiale pot cauza un 

număr mare de victime, daune şi distrugeri, astfel de evenimente pălesc prin 

comparaţie cu victimele şi pagubele care s-ar produce dacă teroriştii, în viitor, ar 

folosi arme de distrugere în masă de ultimă generaţie. 

Arme cu adevărat periculoase vor fi şi viruşii bolilor infecţioase. „În viitor ne 

vom confrunta cu două posibilităţi îngrijorătoare. Prima ar fi eventualitatea ca 

teroriştii să treacă de la utilizarea sporilor de antrax la agenţii patogeni ai unor boli 

cumplite, cum este ciuma sau Ebola. Cea de a doua posibilitate ar fi schimbarea 

modului în care acţionează teroriştii: nu vor mai trimite plicuri cu spori de antrax, ci 

vor contamina sistemele de aerisire a unor clădiri sau vor pulveriza agenţi patogeni de 

la bordul unor avioane.” 7 

Datorită accesului la înalta tehnologie, este de remarcat şi creşterea 

potenţialului şi agresivităţii acţiunilor ce vizează infrastructurile informatice, în care 

ciber-terorismul pare a ocupa un rol din ce în ce mai important, atât în ceea ce priveşte 

atacarea reţelelor, cât şi utilizarea vulnerabilităţilor acestora pentru lovirea unor 

sisteme dependente de tehnologia informaţiei (centrale atomo-electrice, transporturi 

aeriene etc). 

Atacurile cibernetice oferă teroriştilor o mai mare flexibilitate operaţională. Ei 

putând lansa astfel de operaţii de oriunde în lume, fără a se expune în mod direct şi 

fără a suporta contramăsuri politico-militare. 

• reînvierea şi răspândirea ideologiei radicale musulmane va fi facilitată 

de comunicaţiile globale, care va ajuta la propagarea ei dincolo de graniţele 

Orientului Mijlociu, spre Asia Centrală şi de Sud, şi chiar spre Europa de Vest, zone 

în care în mod tradiţional, identitatea religioasă nu s-a constituit atât de puternic. 

Solidaritatea în cadrul populaţiei musulmane, foarte vizibilă în prezent în 

Palestina, Cecenia, Irak, dar şi în alte părţi ale lumii musulmane, a apărut ca răspuns 

la represiunile, corupţia şi ineficienţa guvernelor. 

Reţelele informale şi fundaţiile aşa-zis caritabile vor continua să prolifereze şi 

vor fi exploatate de elemente radicale, iar alinierea tinerilor musulmani va constitui un 

călcâi al lui Ahile şi va uşura recrutarea lor în rândurile teroriştilor. Răspândirea 

Islamului radical va avea un mare impact în anii ce urmează, reunind grupări etnice şi 

naţionale, fiind posibil chiar să apară o autoritate musulmană internaţională. Această 

globalizare a religiei musulmane este un scenariu foarte posibil în viitorul apropiat, 

intitulat „Un nou Califat”. Iar dacă conducerea vreunui stat musulman din Orientul 

Mijlociu ar fi preluată de vreo grupare radicală, răspândirea terorismului în regiune va 

7 Cf.Mircea MUREŞAN, Gheorghe TOMA, Provocările începutului de mileniu, Editura 

Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2003, p.188. 

109

fi extrem de rapidă şi va alimenta credinţa că un nou Califat nu este numai un vis. 

Semne de acest gen se manifestă deja în Iran. 

Diferenţele dintre religii şi etnii vor genera, spun cercetătorii, conflicte adânci, 

poate chiar războaie civile în zone ca Asia de Sud –Est, unde comunităţile de creştini 

şi musulmani convieţuiesc. Dominaţia şiită din Irak este posibil să încurajeze 

minorităţile şiite din alte state ale Orientului Mijlociu – Arabia Saudită sau Pakistan. 

Cele mai multe dintre grupările teroriste se vor identifica în continuare cu islamismul 

radical, încercând să preia puterea deţinută de guvernele tradiţionale. Conflictul din 

Irak şi altele, ce vor urma probabil, vor asigura terenul propice pentru crearea unei noi 

„clase” de terorişti, pentru care violenţa va deveni un scop în sine. Sprijinitorii 

Jihadului („războiul sfânt”) se bucură deja de o popularitate crescândă, recruţii fiind 

gata să lupte şi să-şi dea viaţa oriunde consideră că pământurile musulmane sunt 

atacate de „invadatorii infideli”. 

Principalele caracteristici ale terorismului actual pot fi polarizate în jurul a 

câtorva elemente, dintre care, cele mai semnificative le apreciem a fi: tendinţa de 

radicalizare, utilizarea „bombelor umane”, tendinţa de globalizare, diversificarea 

formelor şi metodelor de acţiune etc. 

În acelaşi timp, apreciem însă, că lipsa unui sprijin de mase şi a unei baze 

ideologice clare, poate să constituie una dintre caracterisiticile terorismului 

contemporan, indiferent care îi sunt orientările şi tendinţele. Actele teroriste nu pot 

câştiga simpatia maselor, dimpotrivă, ele sunt repudiate şi provoacă o adevărată 

reacţie împotriva lor. 

Războiul cu teroarea reprezintă o provocare asimetrică în care formele 

tradiţionale de descurajare au dat greş. De aceea, considerăm oportună crearea unei 

noi matrice de intervenţie, care să prevadă detectarea, vectorizarea, monitorizarea şi 

controlul factorilor de risc asimetric, precum şi reducerea accentului pus pe reacţie şi 

focalizarea acestuia pe anticipare. 

Războiul declanşat împotriva terorismului, suntem de părere că nu trebuie să 

devină o violenţă care generează şi întreţine o altă violenţă. Trebuie analizat şi găsită 

o altă formulă de combatere şi diminuare a fenomenului, la baza căreia să stea 

eliminarea cauzelor care generează şi întreţine terorismul, diplomaţia şi arta 

compromisului. 

În viitor terorismul de orice tip, în mod special, terorismul legat de informaţie 

devine un fenomen mult mai pătrunzător, universal sau chiar un mod dominant de 

război. El poate, prin definiţie, să aibă cel mai mare efect asupra celor mai dezvoltate 

economii. 

Terorismul în forme diferite poate fi utilizat în mod deliberat de către un 

adversar pentru a împiedica anumite tipuri de atacuri pe durata conflictului sau pe 

timpul perioadei de tensiune prin luarea de ostateci în masă, inclusiv plasarea acestora 

ca scuturi umane la diferite obiective. 

România poate fi afectată de toate tipurile de terorism care pot îmbrăca, în 

principal, următoarele aspecte: 

• separatismul etnic şi naţionalismul; 

• extremismul religios; 

• rivalităţile regionale şi conflictele deschise; 

110

• confruntarea ideologică; 

• crima transnaţională; 

• anarhia şi răzbunarea. 

Perioada prelungită a tranziţiei, costurile ei şi implicaţiile negative asupra 

nivelului de trai şi a moralului populaţiei ne îndreptăţesc să apreciem că şi România 

poate deveni un stat în care să se poată pregăti şi desfăşura acţiuni teroriste. 

România se situează la confluenţa unor vectori de instabilitate regională 

rezultaţi din schimbările geopolitice care au dominat ultimul deceniu al mileniului 

trecut. Existenţa în apropierea graniţelor româneşti a unor stări conflictuale latente ce 

se pot reaprinde, degenerând în confruntări deschise, evoluţiile mişcărilor separatistautonomiste 

din spaţiul ex-iugoslav, prezenţa şi activitatea gherilei albaneze, 

securitatea fragilă a unora dintre statele din regiune, expansiunea entităţilor teroriste 

către Europa de Sud-Est, transformă spaţiul adiacent României într-o zonă complexă, 

care oferă condiţii favorabile germinării şi dezvoltării unor nuclee extremist-teroriste. 

Bibliografie: 

[1]*** Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de 

Lingvistică “Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti. 

[2] *** Declaraţia universală a drepturilor omului (adoptată de Adunarea 

Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10 septembrie 1948). 

[3] DIACONU, D.,V.,, Terorismul. Repere juridice şi istorice, Editura All Beck, 


[4] MUREŞAN, M., TOMA, Ghe., Provocările începutului de mileniu, Editura 

Universităţii Naţionale de Apărare „CAROL I”, Bucureşti, 2003. 

[5] OLA, G., Organizaţii şi structuri teroriste, forţe speciale de prevenire şi 

combatere a terorismului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare 

„CAROL I”, Bucureşti, 2007. 

111

INDICELE DE RISC PENTRU ŢĂRILE DIN REGIUNEA ASIA-PACIFIC – 

AMENINŢĂRI SIMETRICE ŞI ASIMETRICE – 

Marina MUSCAN ∗ 

Abstract: We can not omit the fact that in the north-east Asia there is a latent source of 

conflict in the Korean peninsula and in Southeast Asia we are dealing with two areas of tension 

represented by Cambodia and Indonesia. Finally, in southern Asia, the tension between India and 

Pakistan resurface periodically. “In any case, Brzezinski remarked, that “the list of potential 

interstate and internal conflicts in Asia is larger than that in Europe.” These conflicts can seriously 

affect powerful actors in the region such as China, Japan and India. At least we can notice that 

India is faced with a series of terrorist attacks that have grown in magnitude since August 2008. 

Terrorist organizations try to extend their sphere of influence within the Asian countries as Hamas 

demonstrates. A web-site in Indonesian appeared, which joined those already existent in Urdu 

(Pakistan) and Malay (Malaysia). Therefore, Hamas’ ability to influence Muslim communities in 

Asia has increased. If we look at the terrorist movements we see that these organizations have 

begun to act in the strongest Asian countries, so we can assume that the strong Asian countries 

became attractive to terrorist organizations which make them vulnerable to a possible asymmetric 

conflict. 

I. Introducere – Indicele de Putere şi Indicele de Risc 

Puterea la nivel de actor statal înseamnă capacitatea unui stat de influenţa 

comportamentul altor actori în concordanţă cu propriile sale obiective. La nivel 

naţional aceast raport de putere se poate defini ca fiind relaţia dintre două state A şi B 

unde A încearcă să-i influenţeze pe B pentru ca acesta să acţioneze în favoarea lui A 

prin x mijloace. Pentru mulţi influenţa este un instrument prin care îşi ating scopurile. 

Puterea calculată în cadrul lucrării de mai jos se bazează pe procentul de putere 

pe care un stat sau o regiune îl deţine din puterea globală. Modalitatea de calcul are în 

vedere următoarele elemente: 

- Procentul din PIB-ul realizat la nivel global pe care îl deţine un stat sau o 

regiune; 

- Puterea de cumpărare totală pe care o au cetăţenii unui stat sau după caz 

locuitorii unei regiuni comparative cu puterea de cumpărare medie a 

tuturor locuitorilor de pe glob; 

- Nivelul tehnologiei; 

- Implicarea guvernului în conducerea statului (această variabilă se ia în 

calcul numai în cazul în care se face referire la puterea unui actor statal. 

În cazul calcului indexului de putere al unei regiuni această variabilă 

reprezintă rata medie de implicare guvrenamentală în administrarea 

statelor din regiunea în cauză; 

- Cheltuielile militare; 

- Puterea convenţională (arme convenţionale) 

∗ Asistent de cercetare în cadrul SNSPA/FCRP, doctorand în cadrul Universităţii Naţionale 

de Apărare „Carol I” – „Ştiinţe Militare şi Informaţii” 

112

- Puterea nucleară (arme nucleare). În cazul in care statul sau regiunea în 

cauză deţine capacităţi nucleare atunci se adaugă valoarea “1” în ecuaţie. 

Dacă statul sau regiunea nu deţine astfel de capabilităţi atunci se adaugă 

valoarea “0”. 

Puterea unui stat ale cărei elemente le-am menţionat mai sus se concentrează 

formând un “centru de putere” care dă coeziune actorului statal. 

În ultimele două decenii problematica “Centrului de Putere” a devenit prioritara 

pentru doctrina de razboi a Statelor Unite. Centrul de putere nu reprezinta puterea in 

sensul pur al cuvantului si nici nu este o sursa de putere ci un punct in care se 

focalizeaza forta unui stat formata atat din factori fizici cat si psihologici. 

Pentru a demonstra efectele proiecţiei de putere a unui stat asupra mediului 

internaţional şi asupra altui actor statal vom considera la nivel abstract că un actor 

statal se concentrează în jurul unui centru de putere reprezentat de vectorii săi de 

putere şi vom aplica teoria sferelor în cazul actorilor statali. 

Ca urmare a raţionamentului de mai sus, în cazul particular al geometriei 

centrul de putere care se poate stabili între trei cercuri este definit ca fiind punctul de 

intersecţie dintre trei secante care strabat cele trei cercuri. Cele trei secante se vor 

întâlni într-un singur punct care reprezintă centrul de putere pentru cele trei cercuri. 

Iată un exemplu grafic a celor enunţate mai sus din punctual de vedere al 

geometriei privind central de putere: 

Centrul de putere generat de trei Cercuri 

Unde: 

Cercul O1 = Formatiunea statala 1 cu sfera de putere statala reprezentata de 

Cercul cu centrul O1 si care are propriul ei centru de putere reprezentat prin O1 – 

toate razele cercului converg in centrul sau. 

Cercul O2= Formatiunea statala 2 cu sfera de putere statala reprezentata de 

Cercul cu centrul O2 si care are propriul ei centru de putere reprezentat prin O2 

113

Cercul O3 = Formatiunea statala cu sfera de putere statala reprezentata de 

Cercul cu centrul O3 si care are propriul ei centru de putere reprezentat prin O3 

A1 = proiectia de putere generata spre exterior de formatiunea statala 1 care 

intersecteaza formatiunea statala 3 





R = Punctul de intalnire a celor trei proiectii de putere si implicit centrul de 

greutate al celor trei cercuri 

Dacă aplicăm schema de mai sus la scena internaţională vom avea, în mod 

abstract statele reprezentate prin cercuri concentrice cu sferele de putere generate de 

fiecare. Aria cercurilor reprezintă puterea potenţială a statelor respective care 

converge spre centrul lor formand centre de putere interna iar secantele vor reprezenta 

puterea efectivă exercitata de un stat asupra celuilalt. Puterea efectiva generata de 

fiecare stat in parte, reprezentata prin cele trei secante care intersecteaza concomitent 

doua cercuri, va converge intr-un punct comun, iar punctul de intalnire al celor trei 

secante reprezentat prin R este centrul de greutate al puterii efective generate de cei 

trei actori statali impreuna. 

Aceste considerente privind indicele de putere sunt importante in evaluarea 

actiunilor unor state prin care isi modifica status quo-ul si se angajaza in situatii 

conflictuale pentru a-si atinge scopurile. 

Dacă puterea unui stat se manifestă în sensul capacitatea unui stat de influenţa 

comportamentul altor actori în concordanţă cu propriile sale obiective atunci 

coeficientul de risc de conflict convenţional/simetric este egal cu pragulul de toleranţă 

pe care actorul aflat sub presiune îl are faţă de presiunea aplicată de staul care deţine 

un indice de putere mai mare. 

Astfel indicele de putere este legat inexorabil de indicele de risc prin schema 

Risc/Cîştig prezentată mai jos: 

114

Balanţa Riscurilor şi Câştigurilor 

Sursa: Joseph R. Cerami, James F. Holcomb, Jr. - U.S. Army War College Guide to Strategy 

– Strategic Studies Institute, United States Army War College, ISBN 1-58487-033-8, februarie, 

2001, (http://www.strategicstudiesinstitute.army.mil), p. 100 

Astfel, riscul de conflict simetric este direct proporţional cu puterea exercitată 

de A asupra lui B la care se adaugă pregul de suportabilitate al lui B. 

Pe de altă parte, după cum vom vedea mai jos statele puternice tind să atragă 

ameninţări asimetrice (vezi graficul 4 din secţiunea următoare). 

II. Puterea statelor din Regiunea Asia-Pacific 

Aplicând modelul prezentat mai sus la regiunea Asia-Pacific vom vedea că 

întreaga regiune aflată în discuţie deţine circa 41,86% din puterea globală iar dacă 

împărţim Regiunea Asia-Pacific în sub-regiuni vom avea următorul tablou in ceea ce 

priveşte indicele de putere pentru anul 2009: 

Sursa: International Futures v 5.4.5 (IFs) with Pardee – Full Country Set for UNEP – created 

by Barry B. Hughes 

115

Dintre regiuni se evidenţiază Asia centrală care are ca jucător principal China şi 

Asia de Est care are ca principal motor Japonia. 

Puterea unui stat este relevantă doar dacă acest stat deţinător ai unor vectori de 

putere este comparat cu un alt stat. Astfel, în afară de tabloul larg reprezentat de 

regiune în sine propunem mai jos un graphic care ilustrează comparativ puterea 

statelor din regiunea Asia-Pacific şi evidenţiază cei trei actori principali din această 

zonă – China, India şi Japonia: 



Statul cu evoluţia cea mai impresionantă în regiunea Asia-Pacific este, 

neîndoielnic, China. Evoluţia economică din ultimii ani a Chinei a fost aşa de 

spectaculoasă, încât a activat şi a adus în prim plan toate potenţialităţile geopolitice 

ale Chinei, care până nu de mult erau doar latente. 

Procentul de putere detinut de India a crescut în ultimul deceniu şi va creşte în 

mod constant ceea ce transformă India într-un partener atractiv la nivel zonal. Ceea ce 

va determina crearea unui pol de putere centrat în jurul Îndiei şi capabil să 

contrabalanseze polul de putere exercitat de China. 

Momentan Japonia deţine aproximativ 5% din puterea la nivel global 

beneficiind în acelaşi timp de sprijinul Statelor Unite care deţin la ora actuală 20% din 

puterea mondială şi care actualmente asigură şi “umbrela nucleară” pentru Japonia, în 

baza Tratatului de Cooperare Reciprocă şi Securitate semnat în 1960. 

116

III. Indicele de Risc in Reginunea Asia-Pacific 

Indicele de risc total pentru întreaga regiune se ridică la 24,74 iar dacă împărţim 

regiunea în sub-regiuni la modul similar prezentat în secţiunea anterioară în care am 

analizat indexul de putere, vom avea următorul tablou al indexului de risc pe subregiuni: 



Nu putem omite faptul că în Asia de nord-est există o sursă de conflict latent în 

peninsula coreeană, iar în Asia de sud-est avem de-a face cu două zone de tensiune, 

reprezentate de către Cambodgia şi Indonezia. În sfârşit, în sudul Asiei, tensiunea 

dintre India şi Pakistan reizbucneşte periodic. “În orice caz, remarca Brzezinski, “lista 

posibilelor conflicte interstatale şi interne din Asia o depăşeşte cu mult pe aceea din 

Europa”. 

Aceste conflicte pot afecta grav actorii puternici din regiune cum sunt China, 

Japonia şi India. Cel puţin în cazul Indiei am observat că se confruntă cu o serie de 

atacuri teroriste care au luat amploare din august 2008. Organizaţiile teroriste încearcă 

să îşi extindă sfera de influenţă şi asupra ţărilor asiatice după cum o demonstrează 

Hamas. A aparut astfel un web-site in indoneziana care s-a alaturat celor existente 

deja in urdu (Pakistan) si Malay (Malaezia). Astfel capacitatea Hamas de a influenta 

comunitatile musulmane din Asia a crescut. 

Reteaua de web-site-uri a Hamas se bazeaza pe o serie de provideri dintre care 

6 provideri din statele Est-Europene, 3 provideri in Asia de Sud-Est, 4 provideri in 

SUA, 2 provideri in Orientul Mijlociu. Hamas are tendinta sa utilizeze multi provideri 

si opereza in multe tari mai ales pentru a evita detecţia celor care susţin reţeaua de 

web-site-uri. Organizatia incearca in acest fel sa fie cat mai flexibila, astfel incat sa fie 

capabila sa gaserasca repede o alternativa in cazul in care un web-site este blocat. 

Hamas se bazeaza mai mult pe roviderii din Rusia si Malaezia. 

Dacă privim mişcările organizaţiilor teroriste vom observa că au început să 

acţioneze în statele asiatice puternice, deci putem emite observaţia că statele asiatice 

117

puternice devin atractive pentru organizaţiile teroriste ceea ce le face vulnerabile în 

faţa unui posibil conflict asimetric. 

Dacă aruncăm o privire asupra graficului următor vom observa că statul chinez 

prezintă un coeficient ridicat de risc mai ales în ceea ce priveşte ameninţările 

asimetrice: 

Din punctul de vedere al atentatelor teroriste pe sub-regiuni din Asia-Pacific 

avem următorul tablou comparativ cu numărul de atacuri teroriste la nivel mondial: 

Sursa: Global Terrorism Database 

118

Se poate observa că până în 2004 doar 38,5% dintre atantatele teroriste produse 

în întreaga lume s-au produs în regiunea Asia-Pacific. Până nu demult, India putea fi 

considerată o ţară sigură din acest punct de vedere. Totuşi, această realitate începe să 

se schimbe treptat. 

În 2007 s-au produs peste 150 de atacuri teroriste în Pakistan care s-au sondat 

cu 667 de morţi şi 1.821 1 de răniţi ceea ce confirmă indicele de risc ridicat al ţării 

prezentat mai sus. Aceaşi observaţie este valabilă şi pentru India mai ales luând în 

considerare evenimentele nefericite de anul trecut. 

Concluzii 

Istoria nu poate fi prevazuta pe termen lung, cursul ei se poate schimba radical 

intr-un interval de douazeci de ani. Tot ceea ce se poate face in present este sa se 

emita niste judecati si alternative cu privire la dezvoltarea mediului international. 

Avand in vedere ca pentru a se dezvolta omenirea are nevoie de securitate, in general 

fortele de decizie din diferite state incearca sa prevada posibile amenintari la adresa 

statelor pe care le conduc de aceea incearca sa determine, mai mult sau mai putin 

corect, evolutia mediului international de securitate. 

Astfel securitatea unui stat este de multe ori legata de puterea sa deci coeziunea 

centrului de putere statal este intr-un fel garantul securitatii si implicit al existentei 

sale. 

Mediul actual international este un mediu riscant şi se pare că statele ca actori 

generatori de putere au devenit atrăgătoare pentru riscuri. Cel puţin în cazul Chinei se 

poate aplica observaţia că este actorul cu cel mai mare coeficient de putere în regiunea 

Asia-Pacific care are în acelaşi timp un coeficient de risc ridicat. 

Bibliografie: 

[1] CERAMI, Joseph R., HOLCOMB, James F. Jr. - U.S. Army War College Guide 

to Strategy – Strategic Studies Institute, United States Army War College, 

ISBN 1-58487-033-8, februarie, 2001, 

(http://www.strategicstudiesinstitute.army.mil) 

[2] HELD, David, McGREW, Anthony, Transformari globale: politica, economie 

si cultura Editura Polirom ,2004. 

[3] HUNTINGTON, Samuel P., Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii 

mondiale, Editura Antet, Bucuresti, 2000 . 

[4] JIJUN, Li Traditional Military Thinking And The Defensive Strategy Of China: 

An Address at the United States War College – 1997 - Strategic Studies 

Institute, U.S. Army War College. 

[5] *** Over 150 terrorist attacks happen in Pakistan in 2007- ChinaDaily, 

http://www.chinadaily.com.cn/world/2007-11/06/content_6235374.htm, 

accesat 29.02.2009. 

1 *** Over 150 terrorist attacks happen in Pakistan in 2007- ChinaDaily, 

http://www.chinadaily.com.cn/world/2007-11/06/content_6235374.htm, accesat 29.02.2009 

119

IMPLICAŢII STRATEGICE ALE RĂZBOIULUI 

DIN FÂŞIA GAZA 

Cristina Maria BANCIU * 

The fighting between Israel and Hamas in Gaza is a war or should be seen as just one more tragic 

surge in violence in the decades-long struggle between Israel and the Palestinians. It is, however, the first 

major armed struggle between Israel and Hamas, as distinguished between Israel and the PLO and Fatah. It 

is also a case study in how Israeli capabilities have changed since the fighting with Hezbollah in 2006, and in 

the nature of asymmetric war between states and non-state actors. This study examines the war in terms of 

the lessons of the fighting, what it says about the changes in Israeli tactics and capabilities and the broader 

lessons it may provide for asymmetric warfare. 

Doctrina asigurării „dominaţiei rapide” a fost formulată de forţele armate americane 

în anii `90 şi este definită drept o recurgere la o forţă copleşitoare, realizarea de manevre de 

dominare a inamicului şi afişarea spectaculoasă de forţe, cu scopul de a paraliza orice reacţie 

a adversarului. 

Acţiunile forţelor armate israeliene, initiate pe 27.12.2008, au vizat tocmai acest 

obiectiv: să inducă forţelor Hamas un sentiment de şoc şi groază, într-o formă nemaivăzută 

în Fâşia Gaza de la cucerirea regiunii de către Israel, în 1967. 

Operaţia israeliană a avut drept obiective stoparea atacurilor cu rachete executate de 

Hamas, eliminarea contrabandei cu armament dinspre Egipt înspre Fâşia Gaza şi 

neutralizarea acţiunilor militare ale grupării Hamas în această regiune. 

În fapt, aceste obiective pot fi catalogate drept unele modeste, atâta timp cât nu includ 

şi obiectivul îndepărtării de la putere a grupării Hamas. 

Războiul din Fâşia Gaza demonstrează din nou că modelul actual de guvernare a 

poporului palestinian a eşuat. Grupările extremiste, finanţate şi aprovizionate cu armament 

de către Iran, controlează această regiune, Autoritatea Naţională Palestiniană (ANP) este 

dezbinată, probabil, în mod iremediabil, iar dezvoltarea economică este stopată. Palestinienii 

sunt afectaţi de consecinţele luptelor pentru puterea regională. La rândul său, Israelul este 

marcat de aceste confruntări. Statele vecine sunt, de asemenea, afectate. Egiptul şi-a închis 

frontiera cu Fâşia Gaza, Libanul continuă să rămână sub ameninţarea unei lovituri de stat 

executate de Hezbollah şi sprijinite de Iran, Siria intră în sfera autorităţii iraniene, iar 

Iordania se confruntă cu o situaţie de blocaj general. Alte state arabe caută soluţii, însă 

atenţia lor este tot mai mult deviată de ameninţarea din ce în ce mai mare din partea 

Iranului şi de scăderea preţului petrolului pe piaţa mondială. 

În acest context se pune întrebarea dacă soluţia a două state vecine, Israel şi Palestina, 

va supravieţui. Trebuie să se înceapă prin a recunoaşte că încercarea de a crea o Autoritate 

Palestiniană desprinsă din Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei a eşuat şi nicio altă soluţie 

privind două state care să convieţuiască în pace nu este viabilă. În schimb este necesar să se 

ia în calcul abordarea soluţiei a trei state, în cadrul căreia Fâşia Gaza ar reveni sub controlul 

Egiptului, iar Cisiordania, într-o anumită configuraţie, sub supravegherea Iordaniei. 

* Profesor, doctorand în ştiinţe militare şi informaţii la Universitatea Naţională de Apărare 

„Carol I” din Bucureşti. 

120

Conflictul actual s-a desfâşurat în limitele frontierelor dintre trei state, care se află 

oficial în condiţii de pace. Egiptul, ca şi Israelul, nu doreşte să-şi asume responsabilitatea de 

a se confrunta cu Hamasul, întrucât autorităţile de la Cairo se tem că extremismul grupării 

palestiniene Hamas şi afinitatea sa pentru „Frăţia Musulmană” vor spori riscul manifestării 

extremismului pe teritoriul egiptean. În absenţa unui rol mai mare acordat Egiptului, Fâşia 

Gaza nu va obţine gradul minim de stabilitate necesară pentru progresul economic. În plus, 

conectarea acestei regiuni la o economie real, mai degrabă decât la o economie 

„palestiniană” fictivă, este cea mai rapidă metodă concretă de a îmbunătăţi situaţia 

populaţiei palestiniene de aici. 

Pentru palestinieni, recunoaşterea eşecului evident al ANP şi a consecinţelor alegerii 

reprezentanţilor Hamas la guvernare, presupune acceptarea realităţii, oricât de neplăcut ar fi 

acest lucru. 

Acţiunea militară a forţelor armate israeliene în Fâşia Gaza ridică întrebări atât de 

ordin moral, cât şi strategic. Problemele de ordin moral sunt mult mai complexe decât sunt 

pregătiţi să recunoască partizanii din fiecare tabără. Acelaşi lucru nu este însă valabil şi în 

privinţa problemelor de ordin strategic. Aici verdictul este clar: întoarcerea forţelor israeliene 

în Fâşia Gaza constituie o recunoaştere tacită a eşecului strategic din ultimele patru decenii. 

Oricât de adânc au înaintat forţele armate israeliene în această regiune şi indiferent cât de 

mult vor rămâne aici, un lucru este cert: operaţia „Cast Lead” nu va pune capăt violenţelor 

dintre israelieni şi palestinieni. 

Încă de la ocuparea fâşiei Gaza şi a Cisiordaniei în războiul din 1967, autorităţile 

israeliene au înţeles că a permite palestinienilor să-şi exercite liber dreptul la autodeterminare 

este incompatibil cu securitatea israeliană. Expulzarea fiind o soluţie imposibil de pus în 

aplicare, iar absorbţia inacceptabilă, de-a lungul timpului, guvernele israeliene au încercat să 

impună condiţiile în care palestinienii să trăiască. Această acţiune a provocat o mişcare 

intensă de rezistenţă, manifestată prin revolte sângeroase, incursiuni, invazii şi acţiuni de 

represalii. În aceste condiţii, autorităţile israeliene au început să caute modalităţi de 

soluţionare definitivă a problemei palestiniene, fie prin negocieri (aşa-numitul „proces de 

pace”), fie prin acţiuni unilaterale (divizare). Şi în acest caz, succesul s-a dovedit greu de 

obţinut. 

În loc să consolideze securitatea israeliană, ocupaţia a declanşat un război de 

uzură fără sfârşit. Conflictul este unul în care Israelul nu se poate aştepta, în mod 

realist, să obţină victoria definitivă. 

Rolul şi poziţia Iranului constituie un element indispensabil înţelegerii situaţiei 

din zonă. Se impun consecutiv cel puţin două observaţii. 

În primul rând, se cuvine amintit că trupele Hezbollah (Hizb’Allah, în trad. 

„Partidul lui Allah”) au fost practic înfiinţate la începutul anilor ’80 de către 

combatanţi iranieni din rândurile Corpului Gărzilor Revoluţionare Islamice deplasaţi 

în Liban, iar structurarea ideologică a organizaţiei s-a făcut pe osatura preceptelor 

radicalismului şiit de sorginte iraniană. 

În al doilea rând, dincolo de fundamentarea ideologic-religioasă a Hezballah şi 

de influenţa sa consecutivă asupra organizaţiei, Iranul este implicat direct în conflictul 

actual, a cărui desfăşurare este instrumentalizată, dacă nu cumva şi intenţionat 

provocată, în direcţia urmăririi intereselor geostrategice ale Teheranului, toate acestea 

în directă legătură cu programul nuclear iranian. Motivaţia adiacentă probabilei 

121

înarmări nucleare este triplă: disuasiunea (descurajarea) celor două puteri nucleare 

inamice – una regională (Israelul) şi una extra-regională (SUA); prevenirea şi 

contracararea ameninţărilor regionale de tip convenţional din partea statelor arabe, 

aceasta pe fundalul unor relaţii tradiţionale de dispută între Iranul şiit şi lumea arabă 

sunnită. Astfel, tactic, înarmarea nucleară, acoperind conjugat cele trei motivaţii, 

serveşte afirmării şi consolidării Iranului ca putere regională. 

Totodată, recentele evenimente din Fâşia Gaza au evidenţiat măsura în care 

Iranul a reuşit să depăşească diviziunile interconfesionale pentru a-şi extinde influenţa 

în lumea arabă, prin sprijinul acordat unor grupări islamiste sunnite, precum Hamas. 

Iranul este considerat un stat mai puţin reţinut în a critica cu vehemenţă Israelul şi a 

susţine în mod deschis grupările de rezistenţă, în contextul în care autorităţile de la 

Teheran nu au încheiat alianţe cu Occidentul şi nici nu sunt preocupate, din punct de 

vedere al securităţii, de militantismul palestinian în aceeaşi măsură ca regimurile 

arabe. În timp ce majoritatea regimurilor arabe au rămas rezervate sau chiar au 

denunţat în mod public gruparea Hamas pentru acţiunile sale, protestele publice ale 

Iranului împotriva Israelului şi sprijinul său pentru gruparea Hamas au permis 

Teheranului să-şi consolideze credibilitatea în lumea arabă. 

În triadă de interese menţionate, conflictul recent în care este angajat Israelul 

are o utilitate dublă pentru Teheran, pe termen deopotrivă lung şi scurt. Pe termen 

lung şi la nivel strategic, conflictul slăbeşte, în continuarea unei serii de incidente 

subsumabile unui „război de uzură”, capabilităţile militare ale Israelului. Astfel, se 

menţine şi se consolidează calea spre interesul geostrategic al echilibrării poziţiei 

relative a Israelului şi reconfigurării în formă bipolară Israel-Iran a structurii de putere 

în regiune. Pe termen scurt şi la nivel tactic, ciocnirile actuale dintre Israel şi gherilele 

Hamas şi Hezbollah servesc distragerii atenţiei internaţionale de la problema 

dosarului nuclear iranian. 

Astfel, se cuvine amintit faptul că, în contextul creşterii presiunilor 

internaţionale privind programul nuclear al Teheranului, Iranul şi Siria au încheiat un 

acord de cooperare militară, prilej cu care ministrul sirian al apărării anunţa stabilirea 

de către cele două state a „unui front comun împotriva Israelului. Iranul priveşte 

securitatea Siriei ca pe propria securitate”. Rolul Siriei în aliniamentul anti-Israel 

orchestrat de Teheran este esenţial; frontiera comună şi disputa asupra Înălţimilor 

Golan, disputa tradiţională dintre cele două state, interesele majore şi influenţa 

Damascului asupra Libanului, antagoniste celor ale Israelului, interpunerea geografică 

Siriei între Turcia şi Israel (tradiţional aliate şi opuse Iranului) reprezintă factori de 

presiune pe care Teheranul încearcă să îi valorifice conjugat, pentru satisfacerea 

intereselor sale geostrategice. 

122

„BOMBA METEO” - IPOTEZE ŞI EXPLICAŢII 

Mircea-Jan STOEAN * 

Permanent climate change causing global problem, impacting on the security and social 

stability, economic, political and military. Although it reached a high level of development, human 

civilization is more vulnerable and unprepared to cope with these developments climateenvironmental. 

Climate change threats multiplying and worsening trends, tensions and instability 

exist. Climate and weather may be, if they are well known and managed, a weapon that can deliver 

over any theatre of military action. 

Progressive and rapid degradation of ecosystems of the Earth led to the emergence of a new 

type of weapons - weapons geophysics - and a new kind of war - war geophysical, what their mode 

of action based on the techniques of environmental modification for military purposes. War climate 

is a reality today. Handling weather became an issue increasingly addressed in the scientific and 

beyond. Gun weather (panoply component of geophysical weapons) is studied intensively by the 

great powers about three decades now. Advanced in this field are the United States military (the 

"HAARP"), Russia (the "SURA" - the legacy of the former USSR), China, India and several other 

states. 

In recent years Romania is found increased frequency of event risks that threaten life and 

health, environment and national heritage values and the emergence of new risks arising from 

climate change. The risks and threats to national security of Romania can be amplified by the 

existence of vulnerabilities and failures, which accentuated the dependence of some critical 

resources and infrastructure difficult to reach poorly developed and insufficiently protected. 

Motto: „Dacă un fluture bate azi din aripi în emisfera sudică, el poate da naştere unui şir de 

evenimente conectate între ele care în final poate da naştere la un uragan în emisfera nordică” 2 . 

(“efectul fluturelui”) 

I.1. Ameninţările climatice la adresa României 

În ultimii ani se constată creşterea frecvenţei manifestării riscurilor care 

ameninţă viaţa şi sănătatea populaţiei, mediul înconjurător şi valorile patrimoniului 

naţional, precum şi apariţia unor noi riscuri, generate de schimbările climatice 3 . 

România poate fi pusă în pericol de o serie de fenomene grave, de natură geofizică, 

meteo-climatică ori asociată (cutremure, inundaţii, încălzirea globală şi alte 

modificări bruşte şi radicale ale condiţiilor de viaţă), provenind din mediu sau 

reflectând degradarea acestuia, inclusiv ca urmare a unor activităţi umane 

periculoase, dăunătoare sau iresponsabile, care au ca efecte pierderea de vieţi 

omeneşti, perturbarea substanţială a vieţii economico-sociale şi poluarea gravă a 

mediului pe teritoriul naţional şi în regiunile din proximitate. Riscurile şi ameninţările 

la adresa securităţii naţionale a României pot fi amplificate de existenţa unor 

* Masterand la cursurile de Relaţii internaţionale. Sisteme de securitate organizate de 

Facultatea de ştiinţe politice, relaţii internaţionale şi sisteme de securitate, Universitatea 

„Lucian Blaga”, Sibiu. 

2 http://www.cunoastere.ro/?p=5 

3 Strategia Naţională de Prevenire a Situaţiilor de Urgenţă, p.2 

123

vulnerabilităţi şi disfuncţionalităţi, între care: dependenţa accentuată de unele resurse 

vitale greu accesibile, infrastructura slab dezvoltată şi insuficient protejată 4 . În aceste 

condiţii, securitatea internă trebuie asigurată prin activităţi de protecţie, pază şi 

apărare a locuitorilor, comunităţilor umane, infrastructurii şi proprietăţii împotriva 

ameninţărilor asimetrice de factură non-militară, precum şi a celor generate de factori 

geo-fizici, meteo-climatici ori alţi factori naturali, care pun în pericol viaţa, libertăţile, 

bunurile şi activităţile oamenilor şi ale colectivităţilor, infrastructura şi activităţile 

economico-sociale, precum şi alte valori, la un nivel de intensitate şi amploare mult 

diferit de starea obişnuită 5 . 

Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă din România 

gestionează riscurile climatice. Riscurile climatice sunt o componentă a riscurilor 

naturale. În accepţiunea Glosarului internaţional al termenilor de bază, specific 

managementului dezastrelor, editat de Departamentul Afacerilor Umanitare (DHA) - 

Geneva 1992, 1993, 1996, sub egida O.N.U. şi adoptat în legislaţia statelor membre 

U.E., riscul este definit ca 6 estimarea matematică a probabilităţii producerii de 

pierderi umane şi pagube materiale pe o perioadă de referinţă, respectiv viitoare şi 

într-o zona dată, pentru un anumit tip de dezastru. El este un produs între 

probabilitatea de producere a fenomenului generator de pierderi umane/pagube 

materiale şi valoarea pagubelor produse. 

În ultima perioadă s-a constatat o creştere îngrijorătoare, atât în lume, cât şi în 

România, a manifestării riscurilor naturale şi în special a inundaţiilor, alunecărilor şi 

prăbuşirilor de teren, fapt ce a condus la pierderi de vieţi omeneşti, precum şi pagube 

materiale importante. Riscurile naturale se referă la evenimente în cadrul cărora 

parametrii de stare se pot manifesta în limite variabile de la normal către pericol, 

cauzate de fenomene meteo periculoase, în cauză ploi şi ninsori abundente, variaţii de 

temperatură - îngheţ, secetă, caniculă - furtuni şi fenomene distructive de origine 

geologică, respectiv cutremure, alunecări şi prăbuşiri de teren. În acest context, 

activitatea de prevenire a situaţiilor de urgenţă generate de riscurile naturale a fost şi 

rămâne o necesitate, concretizându-se în iniţiative conjugate de reducere a 

vulnerabilităţii societăţii la nivel mondial (International Strategy for Disaster 

Reduction - ISDR), european (Directiva privind inundaţiile), regional (acorduri 

bilaterale, Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, etc.) şi naţional (Strategia 

privind inundaţiile, Programul de reducere al riscului seismic, etc) 7 . 

În prevenirea dezastrelor naturale cauzate de factorii climatici un rol important 

îl au prognozele elaborate la nivelul Administraţiei Naţionale de Meteorologie 

(ANM). Documentele realizate în acest sens trebuie atent gândite, întocmite şi 

gestionate astfel încât să poată fi luate în calcul în procesul decizional şi în acţiunile 

de prevenire şi pregătire a autorităţilor îndrituite a interveni şi populaţiei vizate. Prin 

datele pe care se fondează, ele pot avea un caracter panicard în rândul opiniei publice, 

putând crea confuzii, tensiuni şi stări conflictuale nejustificate. Un exemplu în acest 

sens este protejarea populaţiei prin interzicerea publicării de către ANM a 

4 Strategia de Securitate Naţională a României 

5 Idem. 

6 Strategia Naţională de Prevenire a Situaţiilor de Urgenţă, pp.4-6 

7 Idem. 

124

prognozelor reale aferente lunilor iulie şi august 2007 (cea mai grea perioada din 

ultima sută de ani). În context, media centrale şi locale au colportat informaţii 

referitoare la înregistrarea a unor temperaturi ridicate extreme, care depăşesc pragul 

de confort termic şi care se manifestă pe intervale lungi de timp 8 . 

Specialiştii au estimat că schimbările climatice se vor manifesta în ţara noastră 

prin creşterea frecvenţei zilelor tropicale, dar şi prin descreşterea numărului de zile de 

iarnă. Totodată, cantităţile de precipitaţii se vor diminua în timpul verii. Schimbările 

climatice vor determina creşterea nivelului mării, care va pune în pericol zonele de 

coastă prin eroziune şi inundaţii, şi intensificări ale frecvenţei apariţiei fenomenelor 

meteorologice extreme 9 . În România, în ultimul deceniu, ca urmare a activităţilor 

umane destructive (defrişări masive de păduri , distrugerea perdelelor forestiere de 

protecţie, micşorarea suprafeţelor pădurilor din zona de câmpie etc.) şi pe fondul 

schimbărilor climatice, s-au extins procesele de deşertificare. Procesele de degradare 

a terenurilor cunosc o extindere şi o intensificare alarmantă. Conform unor studii 

recente, bazate pe analiza datelor meteorologice (provenite de la staţiile 

meteorologice situate în sud-estul ţării) din ultima sută de ani, Dobrogea, estul 

Munteniei, sudul Moldovei şi zonele aferente acestora sunt potenţial afectate de 

deşertificare (cca 3 milioane ha, dintre care cca 2,8 milioane terenuri agricole, 

reprezentând cca 20 % din suprafaţa agricolă). Zeci de mii de hectare ocupate în urmă 

cu peste un secol de păduri au rămas fără vegetaţie. Seceta si temperaturile excesiv de 

ridicate s-au accentuat după desecările masive din ultimul secol din Lunca şi Delta 

Dunării 10 . Deşertificarea este cauzată atât de fenomenele extreme şi persistente, cum 

este seceta, cât şi de activităţile umane, prin supraexploatarea ecosistemelor 

vulnerabile şi sensibile din spaţiul geografic, în general şi zonele aride, în special. 

Prin transformarea peisajului natural în stepe, s-au intensificat şi perioadele cu secetă 

persistentă, fenomen natural obişnuit pentru climatele de stepă şi silvostepă. Ca efect 

al accentuării fenomenului de secetă şi aridizare îl constituie scăderea producţiilor 

agricole. Dintre toate segmentele economiei, agricultura rămâne cea mai sensibilă la 

modificările climei. 

II. Arma meteo în războiul geofizic 

Degradarea progresivă şi rapidă a ecosistemelor Terrei a condus la apariţia 

unui nou tip de arme - armele geofizice - şi a unui nou tip de război - războiul 

geofizic, ce îşi bazează modul de acţiune pe tehnicile de modificare a mediului 

înconjurător în scopuri militare. 11 

Războiul geofizic a fost abordat în literatura militară de specialitate mai întâi 

sub conceptul de război meteorologic şi de război ecologic (în S.U.A. şi Occident) şi 

sub termenul de război geofizic sau geoclimatic (în U.R.S.S., China şi ţările 

8 http://stiri.rol.ro/content/view/66004/2/ 

9 Idem. 

10 Educaţie pentru mediu în contextul schimbãrilor climatice, Ghid pentru profesori, ianuarie 

2008-, p.50. 

11 Emil Străinu - „Războiul geofizic - Tehnici de modificare a mediului înconjurător în scopuri 

militare”, articol extras din Nexus Magazine, Anul I, Numarul 3 (octombrie - noiembrie 2005), 

10.01.2007. 

125

Tratatului de la Varşovia). Conform unor specialişti militari sovietici (printre care 

generalul Ivan Rotnedin) ,"noţiunea de război geofizic cuprinde complexul de măsuri 

îndreptate în scopul perturbării pe teatrele de operaţiuni militare a condiţiilor naturale 

şi a formării unor condiţii noi, care exclud sau îngreunează în mod esenţial acţiunile 

de luptă ale trupelor şi viaţa populaţiei paşnice". În literatura de referinţă unii autori 

occidentali (ex. Arthur H. Westing) folosesc noţiunea de „război ecologic” înţelegând 

prin aceasta „manipularea mediului în scopuri militare ostile”. "Scopul unui astfel de 

atac asupra mediului terestru sau marin", susţine Hellen C. Noltimier, profesor la 

Universitatea statului Ohio, "ar putea fi distrugerea economiei unei ţări ţintă, a 

standardului de viaţă, a capacităţii de a purta un război sau chiar de a supravieţui pe 

termen lung". Pe timp de criză sau război adversarii vor încerca să intimideze liderii 

politici naţionali prin atacarea infrastructurilor critice şi a funcţiilor de bază ale 

economiei sau prin erodarea încrederii publice în sistemele de conducere sau 

informaţionale 12 . Conform Lexiconului Militar, "prin război geofizic (ecologic) se 

înţelege o formă de purtare a războiului total în care se folosesc mijloace şi metode de 

modificare a mediului natural, considerându-se că acestea pot provoca distrugeri atât 

de mari, încât ar obliga adversarul să înceteze acţiunile de luptă". Într-un studiu 

politico-militar, generalul Dumitru I. Dumitru definea războiul geofizic ca "un război 

care ar consta în modificarea, în scopuri distructive a mediului înconjurător, 

urmărindu-se ruperea echilibrului existent în natură şi declanşarea, prin mijloace 

tehnice a unor fenomene şi procese cu efecte distrugătoare asupra populaţiei şi 

mediului ambiant terestru, aerian şi maritim". Colonelul Emanoil Stanislav şi gl. bg. 

(r) Nicolae Ciobanu defineau războiul geofizic, "ca presupunând activarea unor 

energii şi a instabilităţii existente în natură, prin intervenţia deliberată a omului în 

structura şi dinamica factorilor de mediu şi folosirea lor în scopuri distructive" 13 . 

Comparând efectele armelor cunoscute cu cele ale războiului geofizic, mai ales 

asupra forţei vii, reiese că ultimele pot provoca distrugeri mari, oarbe; se pot folosi 

într-un război secret, sunt mai puternice decât cele cunoscute şi se datorează 

capacităţii omului de a cunoaşte, dirija şi controla fenomenele naturale ale planetei 

noastre. De altfel, este notoriu că în ultimele trei, patru decenii, în zilele când în 

capitalele marilor puteri aveau loc manifestări naţionale (parade militare, mitinguri, 

mari spectacole culturale şi sportive) era vreme însorită sau, în cel mai rău caz, nu au 

fost semnalate precipitaţii sau vreme rea“ 14 . 

Colonel doctor Emil Străinu susţine în lucrarea " Războiul geofizic - Tehnici 

de modificare a mediului înconjurător în scopuri militare ", care a făcut obiectul tezei 

sale de doctorat, că schimbările aberante ale condiţiilor climaterice sunt determinate 

de armamentul neconvenţional numit "Bomba climatologică", folosit de diferite 

12 Grigore Alexandrescu, Gheorghe Văduva – „Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa 

acestora. Sisteme de protecţie”, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate , UNAp 

„Carol I“, Bucureşti, 2006, p.14 

13 Emil Strainu - „Războiul geofizic - Tehnici de modificare a mediului înconjurător în scopuri 


10.01.2007 

14 http://www.reporterspecial.ro/articol1405/Atacuri-meteorologice-asupra-Romaniei.htm 

126

armate în ceea ce autorul numeşte "Războiul geofizic" 15 . Străinu a atras atenţia, înca 

din 2005, asupra acestui tip de agresiune. Un astfel de război s-ar desfăşura de peste 

40 de ani. Potrivit cercetătorului român, „Clima poate constitui, dacă este bine 

cunoscută şi dirijată, o armă care poate oferi supremaţia pe orice teatru de acţiuni 

militare” 16 . 

Potrivit estimărilor Pentagonului raportate în anul 2005, principala armă a 

viitorului va fi cea meteo 17 . Este exagerată însă opinia că încălzirea globală este o „ 

bombă climatică” 18 . Războiul geofizic este una dintre formele posibile de manifestare 

a războiului viitorului. El constă într-un sistem de acţiuni care vizează provocarea 

unor fenomene naturale, calamităţi şi catastrofe cu influenţe nocive asupra mediului 

de viaţă al oamenilor, localităţilor, terenurilor agricole, sistemelor de comunicaţii, cu 

scopul realizării unor obiective importante, între care se situează şi distrugerea 

potenţialului şi resurselor adversarului. El „îşi bazează modul de acţiune pe tehnicile 

de modificare a mediului înconjurător în scopuri militare“. Este un război care se 

supune atât unei strategii directe, cât mai ales unor strategii indirecte 19 . 

Principiile războiului geofizic 20 ar putea fi: 

• manipularea mediului; 

• surprinderea; 

• acţiunea indirectă; 

• implicarea globală; 

• efectul geofizic. 

„Dezastrele complexe“ sunt un rezultat al „războiului geofizic“. Războiul 

geofizic cuprinde totalitatea tehnicilor de modificare a mediului înconjurător în 

scopuri militare. Acest tip de război are în vedere declanşarea de cutremure sau 

erupţii vulcanice de la distanţă, prin generarea anumitor unde electromagnetice, 

abaterea vânturilor, expedierea unui vector de insecte modificate genetic sau infectate 

cu virusuri sau microbi pentru a lovi populaţia ţintă, a devasta o cultură agricolă 

anume, folosirea laserelor pentru a tăia o breşă atent măsurată în pătura de ozon de 

deasupra teritoriului adversarului, si chiar modificarea condiţiilor meteorologice. 

Problema globala este ca folosirea acestor arme, chiar şi cu titlu de experiment, a 

condus la o reacţie în lanţ şi a dezechilibrat clima şi ecosistemele terestre. 

Consecinţele sunt cele pe care le vedem: tornade, uragane, inundaţii, ninsori, 

deşertificări etc. Din câte spun specialiştii, efectele acestor dezechilibre, determinate 

de folosirea armelor neconvenţionale pentru a produce catastrofe naturale, sunt de 

lungă durată şi imprevizibile 21 . 

Formele concrete ale războiului geofizic ar putea fi următoarele 22 : 

15 http://forum.realitatea.net/showthread.php?t=22268 


17 idem 

18 www.euractiv.ro 

19 http://www.presamil.ro/OM/2004/09/pag%2024.htm, 

20 idem 

21 http://www.reporterspecial.ro/articol268/index.htm 

22 http://www.presamil.ro/OM/2004/09/pag%2024.htm, 

127

• provocarea unor fenomene (ploi torenţiale, uragane, grindină, avalanşe 

etc.) care să afecteze grav teritoriul inamicului şi, mai ales, acele spaţii 

în care se află elemente ale industriei de război, sisteme de arme, 

îndeosebi strategice, depozite şi resurse; 

• modificarea compoziţiei aerului, apei şi altor elemente, pe suprafeţe 

întinse, care să provoace pierderi imense sau să genereze o succesiune de 

fenomene distrugătoare; 

• modificări orientate în stratul de ozon sau în ionosferă care să afecteze 

grav un anumit teritoriu; 

• acţiuni (explozii termo-nucleare, stimularea erupţiei unor vulcani etc.) 

care să producă modificări ale mediului, creşterea catastrofală a nivelului 

apelor, inundaţii şi chiar cutremure de pământ şi pe alte baze decât cele 

ale fricţiunilor de falie; 

• modificări grave ale mediului marin; 

• acţiuni punctiforme asupra unor regiuni din zone polare, ecuatoriale sau 

cu hidrocarburi, care să genereze fenomene distrugătoare; 

• acţiuni climatice. 

De-a lungul secolelor, zeci de milioane de semeni şi-au pierdut viata în urma 

unor dezastre şi catastrofe naturale. Unii oameni de ştiinţă sunt convinşi că sunt 

tentative mascate de manipulare a climei prin crearea de cicloane ca simple 

experimente climaterice în încercarea de a le controla artificial 23 , aspect ce contravine 

Convenţiei semnată în 1977, la Palatul Naţiunilor din Geneva, de către 33 de ţări, prin 

care se interzice utilizarea şi modificarea mediului natural în scopuri militare. 24 

La începutul anilor ‘60, specialiştii militari de la Laboratorul Livermore din 

SUA au elaborat un proiect pentru topirea parţială a calotei de gheaţă de la Polul 

Nord, ceea ce ar fi provocat pagube enorme în nordul Uniunii Sovietice şi înrăutăţirea 

climei pe termen lung. Militarii ruşi aveau pregătite pompe uriaşe, acţionate de 

generatoare nucleare, care ar fi împins cantităţi imense de apă spre Alaska şi coasta 

de est a SUA 25 . 

Existenta armelor climatice a fost implicit recunoscută în tratatul internaţional 

cunoscut sub numele de “Convenţia ENMOND“, adoptat în 1977, şi care interzice, 

explicit, dezvoltarea de arme “de natură să influenţeze climatul“. Menţionarea acestui 

tip de arme într-un acord internaţional demonstrează că existenţa lor nu este de 

domeniul SF. Aceste arme ar fi putut fi dezvoltate pe baza studiilor fizicianului ceh 

Nicola Tesla, contemporan cu Einstein, referitoare la electromagnetism şi despre 

ionosfera. Aceste studii ar putea avea şi aplicaţii înfiorătoare: arme climatice sau 

generare de cutremure cu ajutorul unor antene subterane 26 . 

Războiul climatic distruge imaginea limitată, îngustă, asupra condiţiilor de 

spaţiu - mediu ce era redusă numai la teren introducând conceptul de factor geoclimatic 

ce conţine într-un singur termen toată complexitatea elementelor de natură 

23 http://www.rufon.org/articol/34/tornade-si-2012.html 

24 http://www.revistamagazin.ro/content/view/394/20 

25 http://www.teoblog.net/razboiul-geofizic-vs-romania-o-realitate-cruda 

26 http://www.universulpadurii.ro/index.php?name=News&file=article&sid=1997&theme=Printer 

128

geografică, geospaţială şi climatică 27 . Cercetările realizate până în prezent au creat un 

adevărat arsenal de tehnici ale războiului geofizic 28 , astfel: 

• Modificări ale atmosferei inclusiv ale atmosferei înalte şi ionosferei 

(păturii de ozon); 

• Modificări ale caracteristicilor mărilor şi oceanelor; 

• Modificări ale uscatului (litosferei); 

• Modificări ale climei. 

Unul din scopurile utilizării „bombei meteo” este distrugerea infrastructurii 

ţintei/vectorului. Infrastructurile fac parte din structura de rezistenţă a unui sistem, 

sunt relaţionale şi funcţionale şi constituie in integrum suportul necesar pentru ca 

sistemul să se identifice, să se individualizeze, să intre în relaţii cu alte sisteme, să se 

stabilizeze şi, evident, să funcţioneze. Infrastructurile se pot împărţi, în funcţie de 

locul, rolul şi importanţa lor pentru stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor, precum 

şi pentru siguranţa şi securitatea sistemelor şi procese în trei mari categorii 29 : 

a) infrastructuri obişnuite 

b) infrastructuri speciale 

c) infrastructuri critice. 

Războiul climatic este astăzi o realitate. Manipularea meteorologică a devenit 

un subiect din ce în ce mai abordat în mediile ştiinţifice, şi nu numai. Arma 

meteorologică (componentă a panopliei armelor geofizice) este studiată intens de 

marile puteri cam de trei decenii încoace 30 . Ea prezintă perspectivele posibilului, însă, 

într-un asemenea conflict noţiunile de învingător şi învins se pot suprapune, fără a se 

putea face distincţie între victimele militare şi cele civile, între agresor şi atacat, fapt 

ce accentuează şi mai mult monstruozitatea căutărilor unor savanţi în acest domeniu. 

Clima şi vremea pot constitui, dacă sunt bine cunoscute şi dirijate, o armă care poate 

oferi supremaţia pe orice teatre de acţiuni militare 31 . Avansate în acest extrem de 

periculos domeniu militar sunt Statele Unite, Rusia (moştenire de la fosta URSS), 

China, India şi alte câteva state. Experienţele în domeniul războiului climatic lovesc 

zone întinse ale planetei, fiind ţinute departe de mass media şi de opinia publică 32 . 

II.1. HAARP-ul american 

Cu mult timp în urmă, media internaţionale au colportat informaţii referitoare 

la faptul că SUA şi fosta URSS dezvoltă programe secrete de producere a furtunilor 

cu urmări catastrofale. Mulţi oameni de ştinţă consideră că atât SUA, cât şi URSS, au 

provocat, în repetate rânduri, catastrofe “naturale” controlate până la cel mai mic 

detaliu 33 . Marc Filterman, fost ofiţer în armata franceză, subliniază importanţa 

27 http://www.nexusmagazine.ro 

28 idem 

29 Grigore Alexandrescu, Gheorghe Văduva – „Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa 

acestora. Sisteme de protecţie”, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate , UNAp 

„Carol I“, Bucureşti, 2006, pp. 7-27 

30 http://bataiosu.wordpress.com/2008/11/22/cate-ceva-despre-razboiul-geofizic 


32 http://manipularea.blogspot.com/2008/03/dezinformare-i-manipularehaarp.html 

33 Documentar postat in data de 14 June 2008, ora 7:22, pe un blog găzuit de mediul Internet 

129

armelor neconvenţionale din "războiul climatic", indicând SUA şi URSS ajunseseră 

în 1980 la rezultate remarcabile în "provocarea schimbărilor bruşte de vreme 

(uragane, secetă). "Aceste tehnologii fac posibilă "declanşarea unor perturbări 

atmosferice folosind semnale radar de foarte joasă frecvenţă (ELF)" 34 . 

Din punct de vedere istoric, prima ploaie artificială în scopuri militare a fost 

provocată în anul 1963 de către armata americană în Vietnam, iar în anul 1966 tot 

americanii au provocat ploi torenţiale cu urmări dezastruoase pentru provinciile din 

nordul Laosului. După unele date ale presei occidentale, în perioada anilor 1969-1972, 

trupele americane au practicat un război meteorologic secret în sud-estul Asiei 35 . 

Conform ziarului The New York Times din 10, respectiv 21 iulie 1972, 

folosirea conştientă a substanţelor chimice în 

scopul desfrunzirii (defolierii) pădurilor şi, ca urmare, distrugerii acestora în scopuri 

militare, urmărind interzicerea ascunderii inamicului şi facilitarea ducerii acţiunilor 

de luptă ale trupelor proprii au fost folosite de subunităţi specializate ale armatei 

americane în războiul din Vietnam, iar în Orientul apropiat de către trupele israeliene 

în conflictul din 1967 36 . 

Cercetările în acest domeniu au continuat după al doilea război mondial, când 

în 1946 inginerul american Vincent J. Shaefer a făcut o experienţă pe muntele 

Washington. El a dispersat în nori denşi, din avion, zăpadă carbonică, ceea ce a dat 

naştere unei averse puternice. Unele ţări din America centrală au reclamat în repetate 

rânduri că SUA au deturnat uragane către coastele lor, producându-le pagube 

incalculabile. Dacă americanii nu ar fi făcut acest lucru, acele uragane ar fi devastat 

Florida. 

Folosirea "Bombei climatologice" - susţine Emil Străinu - a dus la ruperea 

echilibrului meteorologic, cu efecte în lumea întreagă 37 . 

Arma climatică este în stadiu operaţional în SUA din 1995 38 . Cercetătorul de 

renume mondial dr. Rosalie Bertell confirmă că "oamenii de ştiinţă din armata SUA 

lucrează în prezent la realizarea de sisteme climatice folosite ca arme de război. 

Metodele includ crearea şi dezvoltarea de furtuni puternice şi direcţionarea 

evaporării apei în atmosfera Pământului pentru a produce inundaţii direcţionate." 39 

Manipularea meteorologică presupune utilizarea şi dirijarea intenţionată a unei 

mari cantităţi de energie într-o direcţie sau într-un loc prestabilit, fără ca ţinta să poată 

conştientiza acest lucru, cu scopul impunerii anumitor pretenţii. 

Cea mai modernă metodă de manipulare artificială a climei este ionizarea "la 

comandă" a straturilor atmosferice aflate la o altitudine între 4500 şi 9000 de metri. 

Oamenii de ştiinţă au realizat că întreaga climă a planetei este determinată de radiaţia 

solară electromagnetică care ajunge pe Pământ. Una dintre metodele de a controla 

ionosfera constă în a manipula artificial densitatea ionilor în această zonă atmosferică 

prin folosirea unor puternice transmiţătoare şi a unor întregi suprafeţe de teren 







130

"plantate" cu antene operând în gama de înaltă frecvenţă. Există suficiente informaţii 

publice pe această temă, atât pe internet cât şi în diverse jurnale de specialitate. Cel 

mai cunoscut mijloc de modificare climatică la nivel planetar este „High Frequency 

Auroral Research Program” („Programul de Cercetare Aurorală Activă de Înaltă 

Frecvenţă” , prescurtat HAARP) din Alaska 40 . HAARP a debutat în 1990 iar în 1992 41 

a fost prezentat ca program militar al guvernului SUA, de cercetare a proprietăţilor 

ionosferei Pământului cu scopul de a îmbunătăţi şi perfecţiona domeniul 

comunicaţiilor şi sistemelor de supraveghere. Practic, din 1992, prin programul 

HAARP, Statele Unite experimentează manipularea acoperită a schimbărilor 

climatice, uriaşe explozii în scoarţă terestră declanşatoare de mişcări tectonice, 

utilizarea sistemelor de comunicaţii şi de energie electrică drept arme strategice, care 

vor permite SUA şi Noii Ordini Mondiale să domine regiuni întinse ale Terrei. Pe 

lângă experimente de modificări climaterice, HAARP a realizat, chiar în SUA, "pene 

totale de curent", întreruperea curentului pe regiuni întregi, suspendarea 

comunicaţiilor etc, fără să fie tras la răspundere, datorită secretizării totale a 

operaţiunilor militare 42 . 

În prezent, cele mai multe din mijloacele destinate războiului geofizic se 

sustrag convenţiilor şi tratatelor internaţionale de neproliferare, nefiind cuprinse în 

legislaţia de specialitate în vigoare. Multe state nu au semnat tratatele şi convenţiile 

ce interzic tehnicile de modificare a mediului înconjurător în scopuri militare. Multe 

sunt cazurile când testele pentru astfel de arme sunt realizate (de obicei de către 

statele deţinătoare) deasupra teritoriilor altor ţări, în afara graniţelor naţionale 43 . În 

acest context poate fi explicat şi refuzul repetat al Administraţiei Bush de a semna 

"Acordul de la Kyoto", privind combaterea încălzirii generale a temperaturii pe Terra. 

În nordul SUA, la 320 de km de Anchorage, la baza militară Gakhona (8 mile 

nord) există un obiectiv neobişnuit. Un teren imens de tundra este plantat cu o pădure 

de antene de 25 m înălţime. Americanii au instalat puternice emiţătoare de joasă 

frecvenţă, cu o putere de peste 3000 MW. În 1997 complexul de la Gakhona avea 180 

tunuri cu microunde (înalte de 21m, frecvenţă de lucru < 10MHz). Aceasta este 

HAARP, cunoscut şi sub numele de Harpoon. Perimetrul este păzit de patrule 

înarmate a puşcaşilor marini, iar spaţiul aerian deasupra bazei de cercetare este închis 

pentru toate tipurile de avioane civile şi militare. Motivul pentru care a fost aleasă 

această locaţie din nordul continentului american este că pe de o parte este util ca 

facilităţile tehnice să fie cât mai aproape de polul nord (aici câmpul magnetic al 

Pământului permite astfel de studii). Iar pe de altă parte, era nevoie de o zonă cat mai 

“liberă” de zgomot electromagnetic, zgomot care este mult mai puternic în zonele 

dens locuite 44 . 

După evenimentele din 11 septembrie 2001, în jurul HAARP au fost instalate 

şi complexele antiaeriene "Patriot". HAARP este construit prin eforturile comune ale 

Forţelor Militare Maritime şi Forţelor Militare Aeriene ale SUA. Americanii 

40 http://www.rufon.org/articol/34/tornade-si-2012.html 


42 www.ziarul.ro 



131

efectuează experimente de la HAARP câte 2.000 de ore pe an. Sumele de finanţare, 

potrivit unor calcule aproximative, ajung la 300 de milioane de dolari anual. High 

Frequency Auroral Research Program este finantat cu 30 de milioane de dolari 

americani de către Pentagon şi este condus de Air Force Research Laboratory's Space 

Vehicles Directorate 45 . Se estimează că, peste câţiva ani, HAARP va atinge 

capacitatea proiectată de 3,5 megaWatt. În sursele deschise de informare sunt 

vehiculate informaţii potrivit cărora staţia se foloseşte pentru influenţarea activă a 

ionosferei şi magnetosferei Pământului. Revistele ştiinţifice afirmă că, prin HAARP, 

se pot crea aurore boreale artificiale, bruia radarele de interceptare timpurie de 

dincolo de orizont a lansărilor de rachete balistice sau face legătura cu submarinele 

din oceane şi chiar descoperi complexele subterane ale inamicului. Radiaţiile emanate 

de instalaţie sunt în stare să pătrundă sub pământ şi să descopere bunkere şi tunele 

ascunse, să scoată din funcţiune partea electronică a armelor sau a sateliţilor cosmici. 

De asemenea, sunt elaborate tehnologiile de influenţare a atmosferei care provoacă 

schimbarea vremii. Mai mult, HAARP se foloseşte pentru provocarea catastrofelor 

naturale, ploilor torenţiale, cutremurelor, inundaţiilor şi uraganelor, asemănătoare 

"Katrinei" sau "Ritei" 46 . 

ARCO Power Techonlogies Incorporated (APTI), o sucursală a companiei 

Atlantic Richfield, una dintre cele mai mari companii petroliere din lume, a construit 

locaţia HAARP. În iunie 1994, ARCO a vândut acest subproiect, brevetele şi 

contractul pentru a doua fază a construcţiei lui E-Systems. E-Systems este unul dintre 

cei mai mari contractori de servicii de informaţii din lume, lucrând pentru CIA, 

organizaţii din apărare şi din alte domenii. Ulterior, contractul HAARP a fost 

cumpărat de la E-Systems de catre Raytheon, unul dintre cei mai mari furnizor 

mondial de servicii în domeniul apărării. În 1994, Raytheon s-a clasat pe locul 42 în 

topul celor mai de succes 500 de companii. Raytheon are mii de brevete, unele dintre 

acestea fiind valoroase pentru proiectul HAARP 47 . 

Dispozitivul utilizat în cadrul HAARP este un radiotelescop inversat: antenele 

trimit semnale în loc să le primească. HAARP este testul făcut unei tehnologii ce 

foloseşte fascicule de unde radio extrem de puternice care încălzesc unele zone ale 

ionosferei, pentru a le împinge în sus. Undele electromagnetice sunt apoi reflectate 

către Pământ, penetrând totul, cu sau fără viaţă. Publicitatea făcută lui HAARP dă 

impresia că este vorba despre un proiect academic ce are ca scop modificarea 

ionosferei în vederea îmbunătăţirii comunicaţiilor 48 . Staţia din Alaska, formată din 

trei turnuri de emisie de mare putere, poate genera peste 1,7 gigawaţi în ionosferă 49 . 

“Aceasta invenţie permite trimiterea unor enorme cantităţi de energie în atmosfera 

terestră, în locuri strategic alese, şi menţinerea puterii la nivel constant, mai ales dacă 

se utilizează pulsaţiile cu repetiţie... Scopul este de a afla cum se poate manipula 

ionosfera, la o scară mult mai mare decât o poate face Uniunea Sovietică prin 


46 http://www.roportal.ro/discutii/ftopic5776.html 

47 http://www.nexusmagazine.ro/index2.php?option=com_content&do_pdf=1&id=2012.02.2006 

48 idem 

49 Ionosfera este sfera încarcată electric care înconjoară atmosferă superioară a Pământului. Ea se 

întinde de la 65 km până la 644 km distanţă deasupra suprafeţei Pământului 

132

mijloacele de care dispune. HAARP va fi cel mai mare radiator ionosferic din lume, 

situat la o latitudine ideală pentru a pune invenţia lui Eastlund în practică“. Astfel pot 

fi generate, dirijate şi întreţinute uragane, secete, tornade sau inundaţii 50 . 

Armata americană a lucrat timp de 20 de ani la metodele războiului climatic. 

Tehnologia de provocare a ploii, de exemplu, a fost testată de câteva ori in Vietnam. 

Ministerul Apărării S.U.A. a oferit exemple de studii de manipulare a fulgerelor şi a 

uraganelor prin proiectele Skyfire si Stormfury. S-au avut in vedere tehnologii 

complicate care sa producă efecte pe scara mare. În 1994, Aviaţia Militară a Statelor 

Unite şi-a făcut public planul Spacecast 2020 care include controlul vremii. Oamenii 

de ştiinţă au făcut experimente de manipulare a vremii încă din anii ”40, dar cu toate 

acestea în Spacecast 2020 se făcea observaţia că folosirea tehnicilor de modificare a 

mediului pentru a distruge sau produce pagube unui alt stat este interzisă. În 1958, 

consilierul şef al Casei Albe pe teme legate de modificarea vremii, căpitanul Howard 

T. Orville, a afirmat că Ministerul Apărării S.U.A. studia moduri de manipulare a 

sarcinilor electrice ale Pământului şi cerului, şi deci de influenţare a vremii, prin 

folosirea unui fascicul electronic pentru ionizarea sau deionizarea atmosferei deasupra 

unei suprafeţe date 51 . 

Comunicatele de presă şi alte informări din partea armatei cu privire la HAARP 

minimalizează continuu efectele sale. Materialele publicitare insistă asupra faptului că 

proiectul HAARP nu diferă de alte sisteme de încălzire a ionosferei care operează fără 

efecte nocive în toată lumea, în locaţii precum Arecibo, în Puerto Rico, Tromso, în 

Norvegia, precum şi în fosta Uniune Sovietică. Armata ştie cum intenţionează să 

folosească această tehnologie şi a specificat clar acest lucru în documentele sale. Ea a 

indus intenţionat publicul în eroare folosindu-se de exprimări sofisticate, înşelătorie şi 

dezinformare făţişă. Cu toate acestea, un document guvernamental din 1990 indică 

faptul ca bombardarea cu energie prin unde de radiofrecvenţă (RF) va induce activităţi 

nenaturale în ionosfera 52 . 

Armata americană spune ca sistemul HAARP este capabil 53 : 

• să confere armatei un instrument pentru a înlocui efectul de puls 

electromagnetic al dispozitivelor atmosferice termonucleare (care au fost 

luate în calcul de armată ca opţiuni viabile, cel puţin până în anul 1986); 

• să înlocuiască printr-o tehnologie nouă şi compactă uriaşul sistem de 

comunicare submarină prin frecvenţe extrem de joase care operează în 

Michigan şi Wisconsin; 

• să fie folosit pentru a înlocui sistemul de radare cu rază de acţiune până 

dincolo de orizont (sistem care fusese plănuit cândva pentru actuala locaţie 

a lui HAARP) cu un sistem mai flexibil şi mai precis; 

• să ofere o modalitate de distrugere a comunicaţiilor pe o arie extrem de 

largă, menţinând în acelaşi timp în funcţiune propriul sistem de comunicaţii 

al armatei; 



52 idem 

53 ibidem 

133

• să ofere o tomografie de penetrare a Pământului pe suprafeţe întinse, care 

combinată cu abilităţile de procesare a computerelor EMASS şi Cray, ar 

face posibilă verificarea multor puncte ale tratatelor de pace şi nonproliferare 

a armamentului nuclear; 

• să fie o unealtă de cercetare geofizică pentru identificarea depozitelor de 

petrol, gaze şi minerale pe suprafeţe mari; 

• să fie folosit pentru a detecta avioane care zboară la înălţime mică şi 

proiectile teleghidate, făcând astfel ca orice altă tehnologie să fie depăşită. 

În 1966, profesorul Gordon J. F. MacDonald era director adjunct al Institutului 

de Geofizică şi Fizica Planetară de la Universitatea din Los Angeles, membru al 

Comitetului de Consiliere Ştiintifică a Preşedintelui şi membru al Consiliului 

Prezidenţial pentru Calitatea Mediului. El a publicat lucrări cu privire la folosirea 

tehnologiilor de control al mediului în scopuri militare. MacDonald a făcut un 

comentariu revelator: „Cheia unui război geofizic constă în identificarea 

instabilităţilor mediului astfel încât prin adăugarea unei cantităţi mici de energie să se 

elibereze cantităţi mult mai mari de energie”. MacDonald a spus, de asemenea, că 

aceste tipuri de arme vor fi dezvoltate şi că, atunci când vor fi folosite, vor fi practic 

nedetectabile de către victime 54 . 

În rapoartele Congresului american se vorbeşte de utilizarea sistemului HAARP 

pentru penetrarea Pământului prin semnale reflectate de ionosferă. Aceste semnale vor 

fi folosite pentru a privi în interiorul planetei până la o adâncime de mulţi kilometri, în 

scopul de a localiza depozite de muniţii, minerale şi tuneluri subterane (de exemplu, 

în anul 1996, senatul S.U.A. a alocat 15 milioane de dolari exclusiv pentru 

dezvoltarea acestei capacităţi: tomografierea Pământului) 55 . 

Modalităţile de întrebuinţare posibile complete pot fi găsite doar în dosarele 

aviaţiei americane, armatei şi marinei, precum şi în dosarele altor agenţii federale din 

SUA. Exista indicii conform cărora acest sistem face parte din noile arme ale 

mileniului 3, arme care utilizează factorii atmosferici ca vectori de luptă 56 . Specialiştii 

militari, studiind diferitele tipuri de catastrofe naturale petrecute în ultimele trei 

decenii pe mapamond, au demonstrat statistic că cel puţin câteva dintre aceste 

fenomene aveau o probabilitate aproape de zero de a se produce la locul si momentul 

când au fost semnalate ca fiind produse din cauze naturale 57 . 

Un raport intitulat US Air Force 2025, datând din august 1996 şi având ca 

obiectiv realizarea controlului vremii până în 2025, a fost confirmat de Zbigniew 

Brzezinski, consilier de politică externă al preşedintelui Jimmy Carter. Alături de 

Henry Kissinger, acesta este unul dintre fondatorii politicii externe americane de 

“dominaţie totală“. În lucrarea “Între două epoci“, Brzezinski scrie: “... tehnologia va 

pune la dispoziţia marilor puteri procedee de a purta războaie scurte, de a căror 

existenţă va avea cunoştinţă doar o mică parte din forţele de securitate. Dispunem de 

metode de a provoca schimbări climatice, de a crea secete şi furtuni, care pot slabi un 


55 idem 



134

inamic potenţial şi îl pot forţă să accepte condiţiile noastre. Controlul spaţiului 

cosmic şi al climatului au înlocuit Suezul şi Gibraltarul din calitatea de avantaje 

strategice” 58 . Vremea, ca armă de luptă, este un proiect ultrasecret ce poate fi pus 

oricând în practică. Un jurnalist de la cotidianul german “Frankfurter Allgemeine 

Zeitung” a intrat în posesia unui document confidenţial al armatei americane, 

cunoscut doar de câţiva cercetători. Documentul se referă la tehnicile războiului 

geofizic şi în încheiere conţine următoarea concluzie: “Forţele aeriene americane pot 

să producă şi să utilizeze când şi cum vor fenomenele meteorologice” 59 . 

Pe de altă parte, combaterea sau împiedicarea de către Guvernul american a 

producerii furtunilor Andrew, Ivan sau Katrina – potrivit anumitor opinii – ar putea 

conduce la deconspirarea acestei arme şi la manifestări cu un puternic impact 

psihologic 60 . 

Furtunile din 25 si 27 decembrie 1999 care au afectat Franţa au fost neobişnuit 

de puternice, au distrus reţelele electrice şi au devastat o mare suprafaţă de pădure. O 

interpretare dată acestor fenomene este aceea că ele ar fi fost rezultate din utilizarea 

armei climatice de forţe oculte cu scopul de a sancţiona atitudinea negativă franceză 

în probleme ca mondializarea, organismele modificate genetic sau tratatul AMI. 

Dupa inundaţiile celebre din 2002, din Europa, parlamentarii europeni au 

acuzat "clica militaristă americană" de subminare a economiei UE. Ştiri fragmentare 

privind experimente îndoielnice cu vremea atât din SUA, cât şi din URSS, au 

provocat, în repetate rânduri, scandaluri politice în mai multe ţări ale lumii. Deputaţii 

Dumei de Stat din partea facţiunilor LDPR (Partidul Liber-Democrat al lui Jirinovski 

- n. n.) au fost primii interesaţi în identificarea "armei climatice". În 2002, Comitetul 

pentru probleme de apărare a propus pentru dezbateri chestiunea privind influenţa 

dăunătoare asupra climei a experimentelor care provoacă tulburări ale ionosferei şi 

magnetosferei Pământului. Obiectul cercetărilor din partea deputaţilor a fost High 

Frequency Active Auroral Research Program 61 . 

Deputaţii ruşi au dezbătut aprins chestiunile privind HAARP după care au 

redactat un apel către preşedintele rus Vladimir Putin, precum şi către ONU, cerând 

înfiinţarea unei comisii internaţionale comune de cercetare a experimentelor care se 

realizează în Alaska 62 . 

Acest program militar, pretins ştiinţific, permite Statelor Unite să manipuleze 

schimbările climaterice. Tehnicile de modificare a vremii pot destabiliza puternic 

economia unor ţări, le pot afecta grav ecosistemul şi pot produce maladii în masă. 

Aceste state vor fi astfel silite să solicite "ajutor internaţional". Cum este, de pildă, cel 

acordat de Armata SUA în zona Oceanului Indian, permiţând astfel americanilor să 

ocupe zone strategice, sub pretexte "umanitare". India (putere nucleară) a refuzat 

"ajutorul", declarând că are resursele necesare gestionării situaţiei 63 . Din 1992, SUA 



60 

httphttp://www.universulpadurii.ro/index.php?name=News&file=article&sid=1997&theme=Printer 


62 idem 


135

au manipulat mediul provocând pierderi economice importante ţărilor de pe “axa 

răului”: Coreea de Nord (s-a consemnat o succesiune de stări de seceta, urmate de 

mari inundaţii. Rezultatul: întregul sistem agricol al ţării a fost distrus, iar Coreea de 

Nord a fost nevoită să recurgă la masive importuri de alimente, pentru a preveni 

foametea), Cuba (secete cumplite, urmate apoi de inundaţii devastatoare - cu aceleaşi 

rezultate: importul de alimente sau foametea), Afganistan (patru ani de secetă au 

premers invazia americană din 2001, distrugând total economia rurală şi aducând o 

foamete cumplită), Iran, Irak, Siria, India au suferit de pe urma inundaţiilor, secetei şi 

furtunilor 64 . 

În SUA au fost realizate artificial turbulente aeriene, uragane si tornade 

deosebit de violente, având puteri de ordinul a milioane de gigawaţi 65 .Unele ţări din 

America Centrală, printre care Honduras, Nicaragua, Guatemala şi altele, au reclamat 

la ONU, în repetate rânduri, că S.U.A. au deturnat uragane către coastele lor, 

producându-le pagube incalculabile. Dacă americanii n-ar fi făcut acest lucru 

uraganele respective ar fi devastat Florida şi alte state americane 66 . 

Oceanul Indian este monitorizat de sateliţii americani. Computere 

ultraperformante calculează non-stop ce se întâmplă în mări, oceane, pe uscat şi în aer 

şi alarmează on-line centrele de comandă ale Pentagonului cu mult timp înainte ca 

aceste fenomene să ia amploare 67 . 

Cutremurul din regiunea chineză Sichuan din 12 mai 2008 (7,8 grade pe scara 

Richter) a fost pus de mulţi oameni de ştiinţă pe seama activării programului 

HAARP. Există filmări realizate cu 30 minute înainte de declanşarea mişcărilor 

telurice în care se văd clar lumini multicolore pe cer (ce se aseamănă cu aurorele 

boreale) la distantă de câteva sute de kilometri de zona epicentrului. Cutremurul 

devastator a ucis aproape 70 000 oameni. Au fost distruse sedii de instituţii, blocuri 

de locuinţe, au fost afectate baraje, pierderea economica imediată a Chinei totalizând 

câteva miliarde de euro. Se estimează că efectele cutremurului din Sichuan vor greva 

economia chineză pe o perioadă mai lungă de timp. Este evident că războiul climatic 

este astăzi o realitate 68 . 

Geopolitic, trebuie menţionată o coincidenta interesantă: în ultimii ani, 

importanţa geopolitică a polului nord a crescut semnificativ, ca urmarea a descoperirii 

în zona respectivă (sub calota de gheaţă) a unor zăcăminte uriaşe de hidrocarburi. 

Astfel, marii actorii internaţionali cu ieşire spre Polul Nord (Rusia, SUA, Norvegia, 

etc) sunt extrem de interesaţi de stăpânirea acestor zone încă puţin explorate, mai ales 

că, în câţiva ani, se vor putea efectua foraje în zonă ca urmare a topirii gheţurilor din 

cauza încălzirii globale. Coincidenta este că tocmai în Alaska, deci foarte aproape de 

64 Dezastre “naturale” provocate - Documentar postat in data de 14 June 2008, ora 7:22, pe un blog 

găzuit de mediul Interne 




găzuit de mediul Interne. 

68 idem. 

136

Polul Nord, s-a decis şi amplasarea facilităţilor sistemului HAARP, ceea ce poate 

conduce la ideea că într-adevăr se încearcă utilizarea lui şi la prospectare geologică 69 . 

În viitorul apropiat, HAARP ar putea face parte din arsenalul în creştere al 

armatei americane, alături de multe alte sisteme neconvenţionale care prefigurează 

schimbarea radicală a modului în care se vor desfăşura războaiele 70 . Dacă sistemul 

HAARP ar fi construit pentru a funcţiona la capacitate deplină, el ar putea induce 

schimbarea climei unei întregi emisfere 71 . 

II.2. „Sura” rusească 

O instalaţie similară celei HAARP se foloseşte cu succes în Rusia, de peste 20 

de ani, din timpul Războiului Rece. Staţia "Sura" a fost construită în 1978 - 1981 72 şi, 

din punct de vedere al capacităţii, se compară cu actualul HAARP. Este amplasată în 

zona centrală a Rusiei, în locuri greu accesibile, la o distanţă de 150 km de Nijnii 

Novgorod. Pe o suprafaţă de nouă hectare sunt instalate rândurile drepte de antene de 

20 metri înălţime. În centrul câmpului de antene este instalat un "radiator" în formă 

de portavoce, imens, iar cu ajutorul lui se studiază procesele acustice din atmosferă. 

Pe marginea câmpului - o clădire de emiţătoare de radio şi o staţie de 

transformatoare. "Sura" aparţine Institutului de Cercetare în domeniu. "Sistemul 

funcţionează aproape 100 de ore pe an. Institutului nu ii ajung banii pentru energia 

electrica necesară experimentelor care se efectuează cu ajutorul generatoarelor de 

plasma şi se soldează cu obţinerea plasmei în straturile de ionosfera. Doar o singura 

zi de funcţionare intensă a standului poate priva poligonul de bugetul pe o lună 73 . 

Ştiinţa rusă cheltuieşte pentru scopuri similare HAARP doar 40.000 de dolari pe an. 

"Sura" a început să se construiască la finele anilor "70 şi a fost pusă în 

funcţiune în 1981. Prin utilizarea acestei instalaţii au fost obţinute rezultate extrem de 

interesante în ceea ce priveşte comportamentul ionosferei şi a fost descoperit efectul 

generării radiaţiilor de joasă frecvenţă în timpul modulării curentelor ionosferice, 

numit după numele fondatorului staţiunii de cercetare, "efectul Ghetmantev". 

Lucrările de la "Sura" au fost finanţate preponderent de instituţia militară, însă după 

destrămarea Uniunii Sovietice, investiţiile financiare din această sursă au fost 

oprite 74 . 

Deşi sunt negate de către lucrătorii de la „Sura”, cercetările privind legăturile 

reciproce ale calamităţilor naturale cu tulburările din ionosferă şi magnetosferă se 

efectuează, la o scară mai mică decât în SUA. Şeful secţiei legăturilor solare şi 

terestre, doctor în matematică şi fizică, Iuri Tokarev, a minimizat puterea de 

influenţare a vremii de către sistemul sovietic şi cel american. "Influenţarea vremii 

este un lucru posibil, dar nu pe o asemenea scară, precum sunt cazurile Katrinei sau 

Ritei”, spune Tokarev. " Puterea instalaţiilor nu este suficientă. Puterea HAARP nu 


70 idem 





74 idem 

137

va fi destulă pentru a provoca cu succes calamităţi naturale", a conchis acesta. Unul 

dintre savanţii institutului rus, profesorul Universităţii din Nijnii Novgorod, Saveli 

Graci susţine că "atât Sura, cât şi HAARP nu sunt arme, ci doar laboratoare de 

cercetări", însă nu exclude posibilitatea utilizării acestor două sisteme în scopuri 

militare. Acesta precizează că, în pofida lipsei de bani din anii "90, sistemul rusesc îl 

devansează pe cel american 75 . 

În 1976 conducerea R.P. Chineze le-a reproşat oficial fraţilor sovietici că 

"storc" norii în apropiere de graniţa comună pentru ca ploile atât de aşteptate în China 

să cadă în URSS 76 . 

Meteorologul american Scott Stevens a susţinut public ideea că uraganul 

"Katrina" a fost creat pe calea artificiala de specialişti militari ruşi. Savantul a 

precizat că în Rusia, înca din perioada sovietica, exista instalaţii secrete capabile sa 

influenţeze vremea din orice punct al planetei. Ştirea a fost prompt reflectată în media 

americane şi ruseşti. Reporterii ziarului Novie Izvestia au fost primii ziarişti care au 

vizitat "maşina supersecretă rusească de gestionare a vremii” 77 . Instalaţia de la Sura 

lucrează 100 de ore pe an, în comparaţie cu cele 2.000 de ore cât funcţionează 

experimentul HAARP (Harpoon). Chiar şi în lipsa fondurilor necesare, ruşii 

consideră că americanii mai au ceva timp până vor înţelege procesele ce se petrec în 

ionosferă, iar atunci când o vor face, va fi prea târziu ca să mai poată fi ajunşi din 

urmă 78 . 

Cel mai recent "conflict" meteorologic a fost între Rusia şi China, în 2003. 

Pentru ca parada de la Sankt Petersburg, la care au participat numeroşi preşedinţi, să 

se desfăşoare pe timp frumos, norii naturali de ploaie au fost redirecţionaţi şi sparţi 

artificial deasupra unei regiuni de graniţa cu China. Conform comunicatelor date de 

autorităţile chineze, acea regiune a fost supusă la multe astfel de "experimente", 

echilibrul natural fiind compromis pe o perioadă nedefinită 79 . 

Într-un articol publicat în NEWS1198 şi intitulat “Un raport al Naţiunilor 

Unite, dovedeşte că este posibilă controlarea fenomenelor meteorologice“, se arată că 

Malaysia a beneficiat de un contract cu o companie rusă pentru crearea unui taifun 

care a îndepărtat fumul şi ceaţa din oraşele din malaysiene, fără efecte colaterale şi 

distrugeri 80 . 

Este vehiculată ipoteza că Rusia deţine tehnologia necesara declanşării aşanumitului 

război geo-climatic şi ar utiliza-o pentru a dezechilibra economic Statele 

Unite şi aliaţii lor. Statul rus a dezvoltat şi pus în stare de funcţiune o staţie gigant de 

producere a unor câmpuri magnetice de o intensitate suficient de mare care să ducă la 

producerea în diverse zone ale lumii de fenomene meteorologice precum uragane sau 

ploi diluviene 81 . "La ora actuală, în lume, există trei asemenea obiective", povesteşte 

directorul institutului, Serghei Sneghiriov. "Unul în Alaska, al doilea, în Norvegia, la 





79 http://www.razboiulnevazut.com/razboi-meteorologic-impotriva-romaniei.html 


81 http://www.sansabuzoiana.ro/punct_de_vedere.html?aid=54 

138

Tromso (controlată de SUA), si al treilea - în Rusia" 82 . O altă staţie mare, controlată 

de americani, este cea din Arecibo - în Puerto Rico 83 . 

Mai multe ţări cu potenţial economic şi tehnologic ridicat au desfăşurat, cu 

succes, îndeosebi după anul 1950, programe de cercetări destinate modificării 

artificiale a vremii în scopul reducerii dezastrelor provocate de fenomenele 

meteorologice periculoase sau dăunătoare. Alături de Rusia şi SUA, Israelul are în 

dotare avioane-laborator pentru injectarea norilor. SUA, Rusia, China, Japonia, Israel 

şi unele ţări europene, desfăşoară activităţi de intervenţii active în atmosferă. În Israel 

se provoacă ploi artificiale pentru a preveni seceta din agricultură 84 . 

China, India şi Franţa sunt cu siguranţă implicate şi ele în astfel de proiecte 85 . 

O încercare cu efecte neaşteptate a avut loc în China în primăvara anului 2000. 

Cercetătorii chinezi au lansat în atmosferă, într-o regiune secetoasă, mai multe 

rachete cu iodură de argint în scopul obţinerii ploii. Neluându-se în calcul toţi factorii 

de mediu ai zonei respective, savanţii chinezi s-au trezit într-un interval foarte scurt 

de timp în zona menţionată cu ninsori abundente 86 . În prima jumătate a lunii 

decembrie 2008, China a lansat un satelit de monitorizare, prognoză şi prevenire a 

inundaţiilor, cutremurelor sau secetelor. Beijingul va folosi informaţiile colectate 

astfel pentru a lua decizii în legătură cu protecţia mediului înconjurător, planificarea 

urbană, sau pentru estimarea recoltelor. Cu toate acestea, analiştii occidentali reclamă 

posibilitatea utilizării sateliţilor chinezi şi în scop militar. Autorităţile chineze au 

recunoscut că, în timpul Jocurilor Olimpice din 2008, de la Beijing, au folosit tehnici 

de ultima oră ca să nu plouă 87 . 

În cartea "Starea vremii, după dorinţă", ziaristul Georg Breuer, specializat în 

probleme ştiinţifice, dezvăluie pericolele influenţării meteorologice, prezentând 

eforturile unor cercetători din S.U.A, Australia, U.R.S.S. China şi alte ţări, de a 

realiza o "bombă climatologică". Atsuma Ohmura, directorul Institutului pentru 

Studierea Fenomenelor Meteorologice din Zurich a dezvăluit cotidianului Bild câteva 

din scenariile terifiante, care ar putea fi puse în aplicare de armata S.U.A., cum ar fi 

operaţiunile "Potopul", "Era glacială", "Vântul", "Apa", care nu reprezintă altceva 

decât materializarea şi perfecţionarea mijloacelor prin care fenomenele meteorologice 

pot fi produse şi controlate de către om în scopuri militare. Vladimir Ivanovici, 

director ştiinţific al Institutului Naţional de Meteorologie şi Hidrologie, arată într-un 




84 În anul 2005, în regiunea ţării noastre s-a realizat un experiment în cadrul războiului 

meteorologic. Apa din Marea Neagră a fost reciclată şi apoi au fost provocate inundaţiile 

catastrofale din România. 

85 „Dezastre “naturale” provocate” - Documentar postat in data de 14 June 2008, ora 7:22, pe un 

blog găzuit de mediul Internet 



139

interviu că în Australia, Israel şi Italia a fost testată cu succes practica însămânţării 

artificiale a norilor cu nuclee de condensare în scopul realizării ploilor artificiale 88 . 

Unii oameni de ştiinţă studiind efectele războiului geofizic apreciază că 

influenţarea artificială a vremii, ca procedeu de luptă, prezintă pericolul potenţial de a 

da naştere la distrugeri necontrolabile, cu urmări de neprevăzut. Faptul cel mai grav 

constă în probabilitatea mare ca asemenea distrugeri să aibă urmări mai grave pentru 

populaţie decât pentru forţele armate 89 . 

România – posibilă ţintă a armei meteorologice (inundaţiile catastrofale 

din anii 2005-2008) 

Alterarea echilibrului climatic este resimţită şi în România. În urma cercetărilor 

unor specialişti români, există ipoteza că forţe ostile ar întreprinde asupra ţării noastre 

atacuri meteorologice. Aşa-zise fenomene de acest gen au fost studiate şi în timpul 

regimului comunist, însă ele s-au evidenţiat în special începând cu inundaţiile din 

2005 90 . 

La dezbaterile generale desfăşurate în ziua de 27 iunie 2006, la Comisia pentru 

administraţie publică, organizarea teritoriului şi protecţia mediului a Senatului 

României, au fost punctate o serie de aspecte privind stadiul în care se află România, 

comparativ cu alte ţări, în ceea ce priveşte capacitatea de intervenţie în atmosferă. 

Există voci care apreciază că, pe fondul atitudinii pro-americane exprimată manifest, 

ruşii ar ataca România cu astfel de "bombe meteorologice" 91 . Cercetători de la 

Agenţia Naţională de Meteorologie (ANM) din România consideră însă că, din punct 

de vedere ştiinţific, temerea ca România e agresată cu acest nou tip de armă este 

nejustificată. Aceştia susţin că ţara noastră dispune de tehnologie avansată, capabilă 

să supravegheze evoluţiile atmosferei pentru întreaga Europă, aspect confirmat şi de 

prognozele exacte întocmite înainte de producerea inundaţiilor din anii 2005-2008. 

Însă, este pusă sub semnul întrebării posibilitatea ca un atac meteo din partea ruşilor 

sau ucrainienilor să fie recunoscut şi făcut public 92 . 

În prezent, există un adevărat arsenal de tehnici, care poate provoca 

modificarea regimului de precipitaţii, provocarea şi dirijarea furtunilor, tornadelor, 

uraganelor, provocarea cutremurelor si producerea de valuri uriaşe - tsunami, 

provocarea avalanşelor şi alunecărilor de teren etc. 93 . Aceste evenimente au luat 

amploare în ultimii ani în România. Creşterea temperaturii medii globale este 

resimţită şi la nivelul ţării noastre. Conform studiilor realizate de Administraţia 

Naţională de Meteorologie, în România, temperatura diferă de la o regiune la alta. În 

ultimii 100 de ani, temperatura medie în România a crescut cu 0,4 o C. Consecinţa este 

o înmulţire a fenomenelor meteorologice extreme, precum: ploile abundente, 

88 Emil Strainu - „Războiul geofizic - Tehnici de modificare a mediului înconjurător în scopuri 


10.01.2007 

89 idem 


91 http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=1243&_nr=645&what=arma%20meteo 



140

canicula, descreşterea numărului zilelor de iarnă, îngustarea plajelor ca urmare a 

creşterii nivelului mării etc. 

Din punct de vedere istoric, prima ploaie artificială a fost provocată la 

Bucureşti în anul 1931 de către cercetătoarea Ştefania Mărăcineanu. Datorită 

rezultatelor obţinute, Mărăcineanu a primit sprijin din partea guvernului francez şi a 

repetat aceste experienţe în Algeria în anul 1934, fiind încununate cu succes 94 . 

În august 2002 o tornadă, fenomen meteo fără precedent în Romania, a omorât 

trei oameni la Făcăeni, iar în august 2003 o furtună violentă neprevăzută a făcut patru 

victime în Carpaţii Meridionali. Pe 3 aprilie 2003, în cotidianul Libertatea, directorul 

ştiinţific al Institutului de Meteorologie şi Hidrologie, Vladimir Ivanovici, atrăgea 

atenţia asupra trendului în creştere al fenomenelor meteorologice catastrofale 95 . 

În vara anului 2005, primul val de inundaţii din România a afectat mii de vieţi 

umane (24 decese), a distrus numeroase case şi infrastructură importantă şi au fost 

compromise de ape sute de mii de hectare teren agricol cultivat şi păduri. În luna 

septembrie a aceluiaşi an a fost înregistrat al doilea val de inundaţii, cu efecte 

devastatoare atât în zonele rurale, cât şi în cele urbane 96 . În acel an, în regiunea ţării 

noastre s-a realizat un experiment în cadrul războiului meteorologic 97 . Au fost 

afectate cel mai grav judeţele Olt, Tulcea, Tulcea, Buzău, Constanţa, Brăila, Galaţi şi 

Vrancea 98 . Fenomenele meteorologice înregistrate în peste 1600 de localităţi au dus la 

avarierea unui număr de 40.277 locuinţe, din care 4.999 au fost complet distruse, 

3.517 se află în pericol de prăbuşire iar 31.761 au suferit importante pagube. Au fost 

afectate un număr de 791 obiective social-economice, dintre care 221 de şcoli, 77 

grădiniţe, 34 spitale şi 39 de biserici. Pagubele înregistrate la infrastructura de apărare 

împotriva inundaţiilor reprezintă peste 248 km de diguri şi 1.192 km apărări de 

maluri. În ceea ce priveşte infrastructura rutieră, au fost distruse sau afectate 547 km 

de drumuri naţionale, 3.130 km drumuri judeţene, 5.134 km drumuri comunale şi 

2.214 km de străzi. De asemenea, au fost avariate 1.888 poduri şi 5.620 podeţe. Au 

fost scoase din funcţiune 22 km de cale ferată şi au fost afectate reţelele de alimentare 

cu apă pe o lungime de aproximativ 164 km. Reţelele de transport gaze naturale au 

suferit avarii pe o lungime totală de peste 14 km. În sectorul agricol au fost afectate 

peste 569.000 hectare de suprafaţă agricolă. De asemenea, au fost afectaţi 2.584 km 

de drumuri forestiere. Conform evaluărilor, valoarea totală a pagubelor produse de 

inundaţii în perioada aprilie - august 2005 este de 54.447 miliarde lei vechi 99 . 

Specialiştii din cadrul Departamentului Antigrindină din subordinea 

Ministerului Agriculturii susţin că inundaţiile din vara anului 2005 au fost provocate 

prin tehnologii avansate, dirijate de mâna omului. Conform datelor pe care aceştia le 

deţin, fenomenele meteorologice dirijate au generat ploi torenţiale care au dus la 

inundaţii şi calamitarea unor întregi zone din Moldova. Ei au sesizat indicii cu privire 



96 Alexandra Sarcinschi - „Dimensiunile nonmilitare ale securităţii”, Centrul de Studii Strategice 

de Apărare şi Securitate, Editura UNAp„Carol I” Bucureşti, 2005, pp. 37-38 


98 www.hotnews.ro 

99 idem 

141

la o posibilă implicare a tehnologiei umane din afara ţării în provocarea fenomenelor 

meteorologice din lunile iulie-august 2005 100 . În timpul inundaţiilor din 2005, un grup 

particular de experţi în ape a făcut analiza picăturilor de ploaie şi a găsit urme de 

iodură de argint. România dispune de aparatură necesară depistării unei agresiuni de 

ordin meteorologic 101 . În contextul explicării producerii acestor fenomene, au fost 

vehiculate informaţii potrivit cărora mari cantităţi de vapori de apă din Marea Neagră 

au fost dirijate (de către Statele Unite, Rusia şi Israel 102 , potrivit parlamentarului dr. 

Gheorghe Funar), pe baza unei tehnologii secrete avansate, asupra unor întinse zone 

din Romania, în special din Moldova 103 . 

O altă ipoteză a cauzalităţii anomaliilor climatice puternice din anii 1998-2008 

este aceea a producerii efectelor fenomenului El Niño în România 104 . Cert este faptul 

că inundaţiile înregistrate în România, în perioada 2005-2008, au distrus zeci de mii 

de hectare de terenuri cultivate, au curmat viaţa a sute de oameni şi au creat prejudicii 

economice imense, de ordinul sutelor de milioane de euro. Totodată, ele au scos în 

evidenţă vulnerabilitatea comunităţilor umane la riscul de această natură, manifestată 

prin incapacitatea combaterii efectelor fenomenului şi de refacere 105 . În aprilie - mai 

2005 au fost afectate 29 de judeţe. În 2007, in urma ploilor abundente şi a furtunilor 7 

oameni au murit. 43 de localităţi din Bacău, Galaţi, Vaslui şi Vrancea au fost 

inundate, iar peste 600 de case au fost distruse în totalitate. Inundaţiile care au lovit 

România în 2008 au fost cele mai grave din ultimii 40 de ani, arată un bilanţ ONU. 

Au fost 5 morţi, 10.000 de persoane evacuate şi aproape 9.000 de case afectate 106 . 

În 2000, col. dr. Emil Străinu atrăgea atenţia că “fenomenele geo-climatice 

petrecute în ultimii ani în România ne înclină să credem ca ţara noastră a fost şi este 

ţinta virtuală a unor metode ale războiului geofizic”. Această concluzie venea în urma 

analizării unor fenomene geo-climatice “necaracteristice statistic prin amploare, 

intensitate şi frecvenţă a arealului nostru geografic” 107 . 

Există, la ora actuală, “zone de interes”, cartografiate şi urmărite prin satelit şi 

în care, când există o stare de necesitate, sunt realizate “experimente meteorologice”. 

Dintr-o astfel de zona face parte şi România. Iar “experimentele” fac parte din 

strategia războiului geofizic. Ţara noastră, prin caracteristicile sale geografice, 

economice, politice, militare, etc. se constituie ca o potenţială ţintă prezentă şi 

viitoare pe arena confruntării în războiul geofizic 108 . Situarea României în zona 

tampon dintre Europa Occidentală, Federaţia Rusă şi Balcani, adesea cu interese 

opuse, sporeşte riscurile la adresa securităţii naţionale. Membru al structurile militare 

100 ibidem 

101 http://www.razboiulnevazut.com/razboi-meteorologic-impotriva-romaniei.html 

102 idem 


104 Analele Universităţii „Spiru Haret”, Seria Geografie, Nr. 10, Editura Fundaţiei „România de 

Mâine”, Bucureşti, 2007, pp. 11-12 

105 „Strategia Naţională de Management al Riscului la Inundaţii. Prevenirea, protecţia şi 

diminuarea efectelor inundaţiilor” 

106 http://www.europafm.ro/stiri/dosare/interne/bilantul-activitatii-guvernului/ministerul-mediuluisi-dezvoltarii-durabile.html 



142

euroatlantice, România poate fi hărţuită printr-un război geofizic. Un potop ordonat 

în “zona tampon” ar obliga polul euroatlantic să-şi revizuiască strategia pe termen 

lung 109 . 

În România, începând cu anul 2000, s-a trecut la implementarea programului 

de realizare a Sistemului Naţional Antigrindină şi de Creştere a Precipitaţiilor, 

conceput ca un program naţional de cercetare, experimental şi operaţional în 

domeniul intervenţiilor active în atmosferă. Domeniul activităţilor de intervenţii 

active în atmosferă cuprinde: combaterea grindinei, creşterea precipitaţiilor pentru 

combaterea secetelor severe, îndeosebi în sudul şi estul ţării, complementară 

irigaţiilor şi/sau uniformizării acestora pentru diminuarea inundaţiilor pe bazine 

hidrografice, precum şi aplicaţii locale de modificare a vremii, cum ar fi ceaţa deasă 

în porturi, aeroporturi, chiciura în plantaţii, avalanşele, umplerea lacurilor de 

acumulare prin precipitaţii stimulate. Există şi alte aplicaţii, care urmăresc diminuarea 

fenomenelor meteorologice violente (tornade locale, fulgere intense etc.). Prima 

Unitate Pilot de Combatere a Căderilor de Grindină s-a realizat în Prahova, fiind 

destinată experimentării şi protecţiei la căderile de grindină a zonei Vest Câmpina - 

Vest Pietroasele. În faza de execuţie mai sunt unităţile: Moldova 1 Iaşi, Moldova 2 

Vrancea, Mureş şi Timiş. Unitatea Pilot Prahova a fost pusă în funcţiune la capacitate 

parţială de combatere a grindinei la sfârşitul anului 2005. Sistemul a costat 3,2 

milioane de euro. Din 12 puncte din teritoriu pot fi lansate rachete pentru spargerea 

norilor, astfel încât să fie preîntâmpinată distrugerea culturilor. Din păcate, raza de 

acţiune nu depăşeşte limitele judeţelor Prahova şi Buzău. În 2008, sistemul 

antigrindină a fost nefuncţional timp de şase luni, din lipsă de fonduri. Aproximativ 

un sfert din recoltele din Prahova, Iaşi, Vrancea, Timişoara şi Mureş au fost 

compromise. Până în 2007, şase puncte de lansare a rachetelor antigrindină au fost 

funcţionale. În 2007 au fost lansate 170 de proiectile, evitându-se pagube de 25 de 

miliarde de lei, costul rachetelor fiind de şapte ori mai mic decât cel al pagubelor 

provocate de grindină. Iar aici trebuie precizat ca si oamenii sunt protejaţi, nu numai 

culturile. Între 2004-2006 s-au desfăşurat 23 de misiuni, fiind lansate 350 de rachete 

antigrindină. Potrivit unui raport al Ministerului Agriculturii, valoarea pagubelor 

evitate ar fi depăşit 700 de miliarde de lei 110 . 

Toate ţările vecine României au pus la punct tehnologia privind intervenţiile 

active în atmosfera 111 . De instalaţii similare dispun ungurii, moldovenii, sârbii şi 

bulgarii 112 . În Republica Moldova, spre exemplu, sistemul privind intervenţiile active 

în atmosferă funcţionează de 40 de ani. În învăţământul superior s-a creat o adevărată 

şcoală în acest domeniu, existând catedre de specialitate, cursuri postuniversitare şi 

un centru academic în oraşul Bălţi. Sunt aproximativ 1.000 de angajaţi care lucrează 

în domeniul intervenţiilor active în atmosferă. Moldova a realizat şi sistemul privind 

intervenţiile active în atmosfera în Bulgaria 113 . Industria româneasca a produs şi 

produce în judeţul Prahova, în localitatea Crângul lui Bod, rachete antigrindină. În 



111 http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=1243&_nr=645&what=arma%20meteo. 



143

ceea ce priveşte lansarea acestor rachete, este nevoie de o intervenţie urgentă pentru 

blocarea casării tehnicii militare româneşti, care poate şi trebuie să fie folosită la 

intervenţiile active în atmosferă 114 . 

România dispune de sistemul de monitorizare, dar nu şi de cel de intervenţie 

pentru a preveni dezastrele 115 . 

Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile a publicat în Monitorul Oficial 

Ghidul privind adaptarea României la efectele schimbărilor climatice. Potrivit 

autorităţilor, în absenţa unei strategii prin care România să se adapteze la schimbările 

climatice, producţia economică şi agricolă ar avea de suferit, iar oraşele vor fi 

afectate de fenomene meteorologice extreme. Potrivit specialiştilor, aceste 

manifestări vor afecta clădirile de locuit (de exemplu, timpul de priză a betonului ori 

terenul sensibil la umiditate), scăzând gradul de confort al locuitorilor, iar 

construcţiile de pe zonele denivelate şi-ar putea pierde stabilitatea din cauza 

alunecărilor de teren. Ghidul recomandă ca fiecare oraş să redimensioneze 

canalizarea, pentru a putea prelua apele provenite din ploi şi din topirea zăpezilor, să 

construiască cât mai multe clădiri ecologice, să-şi extindă spaţiul verde cât de mult 

este posibil, iar constructorii să folosească materiale rezistente la fenomene meteo 

extreme 116 . 

Bibliografie : 

[1] SARCINSCHI Alexandra, Dimensiunile nonmilitare ale securităţii, Centrul 

de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Editura UNAp„Carol I” 


[2] Analele Universităţii „Spiru Haret”, Seria Geografie, Nr. 10, Editura 

Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2007. 

[3] BARRY, Buzan, WAEVER Ole şi Jaap de WILDE, Security: A New 

Framework for Analysis, Lynne Rienner Publishers Inc., USA, Colorado, 

1998. 

[4] Dezastre “naturale” provocate - Documentar postat în data de 14 June 2008, 

ora 7:22, pe un blog găzduit de mediul Interne. 

[5] Documentar postat in data de 14 June 2008, ora 7:22, pe un blog găzduit de 

mediul Internet. 

[6] Educaţie pentru mediu în contextul schimbărilor climatice, Ghid pentru 

profesori, ianuarie 2008. 

[7] STRĂINU, Emil, Războiul geofizic - Tehnici de modificare a mediului 

înconjurător în scopuri militare, articol extras din Nexus Magazine, Anul I, 

Numărul 3 (octombrie - noiembrie 2005), 10.01.2007. 

[8] Grigore Alexandrescu, Gheorghe Văduva – „Infrastructuri critice. Pericole, 

ameninţări la adresa acestora. Sisteme de protecţie”, Centrul de Studii 

Strategice de Apărare şi Securitate , UNAp „Carol I“, Bucureşti, 2006. 

[9] http://bataiosu.wordpress.com/2008/11/22/cate-ceva-despre-razboiul-geofizic 

114 idem 


116 http://www.cotidianul.ro/apocalipsa_meteorologica_publicata_in_monitorul_oficial- 

61907.html 

144

[10] http://forum.realitatea.net/showthread.php?t=22268 

[11] http://hdr.undp.org 

[12] http://manipularea.blogspot.com/2008/03/dezinformare-imanipularehaarp.html 

[13] http://ro.altermedia.info/stiintatehnologie/un-scenariu-de-schimbariclimatice-abrupte-i_2183.html 

[14] http://stiri.rol.ro/content/view/66004/2/ 

[15] http://terraiii.ngo.ro/index.stm?apc=ci-r0x1--&x=28275 

[16] http://www.adevarul.ro/articole/2007/schimbarea-climei-cea-mai-mareproblema 

a-lumii.html 

[17] http://www.cotidianul.ro/apocalipsa_meteorologica_publicata_in_monitorul 

_oficial-61907.html 

[18] http://www.cunoastere.ro/?p=5 

[19] http://www.europafm.ro/stiri/dosare/interne/bilantul-activitatiiguvernului/ministerul-mediului-si-dezvoltarii-durabile.html 

[20] http://www.green-report.ro/stiri/schimbarile-climatice-ameninta-securitateanationala 

[21] http://www.ipcc.ch 

[22] http://www.nexusmagazine.ro 

[23] 

http://www.nexusmagazine.ro/index2.php?option=com_content&do_pdf=1 

&id=2012.02.2006 

[24] http://www.presamil.ro/OM/2004/09/pag%2024.htm, 

[25] http://www.razboiulnevazut.com/razboi-meteorologic-impotrivaromaniei.html 

[26] http://www.referatele.com/referate/geografie/online4/Tsunami 

[27] http://www.reporterspecial.ro/articol1405/Atacuri-meteorologice-asupra- 

Romaniei.htm 

[28] http://www.revista22.ro/securitatea-climatica-si-exigentele-sale-2766.html 

[29] http://www.revistamagazin.ro/content/view/394/20 

[30] http://www.roportal.ro/discutii/ftopic5776.html 

[31] http://www.rufon.org/articol/34/tornade-si-2012.html 

[32] http://www.sansabuzoiana.ro/punct_de_vedere.html?aid=54 

[33] http://www.teoblog.net/razboiul-geofizic-vs-romania-o-realitate-cruda 

[34] 

http://www.universulpadurii.ro/index.php?name=News&file=article&sid=19 

97 &theme=Printer 

[35] 

http://www.universulpadurii.ro/index.php?name=News&file=article&sid=19 

97 &theme=Printer 

[36] 

http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=1243&_nr=645&what=arma 

% 20meteo 

145

[37] Ion IANOŞI, coordonator, Culturi europene şi mentalităţi politice, 

Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filosofie, Studii europene, Masterat – 

anul I, semestrul I (octombrie 2006 – ianuarie 2007). 

[38] DINU, Mihai-Ştefan (şef colectiv), ALEXANDRESCU, Grigore, Surse de 

instabilitate, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Editura 

UNAp „Carol I” Bucureşti. 

[39] Schimbările climatice si securitatea internaţională - document al Înaltului 

Reprezentant si al Comisiei Europene adresat Consiliului European, 14 

martie 2008 

[40] Strategia de Securitate Naţională a României. 

[41] Strategia Naţională de Management al Riscului la Inundaţii. Prevenirea, 

protecţia şi diminuarea efectelor inundaţiilor. 

[42] Strategia Naţională de Prevenire a Situaţiilor de Urgenţă 

[43] CAZAC, V., DARADUR, M., Hazardurile – surse ale pericolului securităţii 

umanităţii în secolul XXI în „Natural and anthropogenic hazards”, Nr. 5 (23) 

octombrie 2005 

[44] www.adevărul.ro 

[45] www.ein.eu – Lumea în 2025 - Cum va răspunde Uniunea Europeană 

provocărilor viitorului, noiembrie 2007 - Reţeaua Europeană a Ideilor PPE- 

DE, Parlamentul European, Rue Wiertz, 1047 Bruxelles, Belgia. 

[46] www.euractiv.ro 

[47] www.gbn.com 

[48] www.hotnews.ro 

[49] www.infopolitic.ro, Newsletter 58 / 2 mai 2007 

[50] www.mmediu.ro 

[51] www.tearfund.org/climate, accesat la 

[52] www.telegrafonline.ro 

[53] www.who.int/heli/risks/climate/climatechange 

[54] www.ziarul.ro 

146

TENDINŢE ŞI PREVIZIUNI PRIVIND TERORISMUL 

Laurenţiu-Liviu DUMITRU ∗ 

Against the background of major political changes at global level, extension of integration process and 

developement of new relations among states where dialogue and partnership become essential, enhanced terrorist acts 

and increased dangerousness of terrorism represent the main feature of the beginning of the new millennium. 

Conflictele specifice mediului de securitate contemporan sunt generate de o 

multitudine de riscuri de natură militară la adresa securităţii naţionale a statelor, a 

securităţii şi stabilităţii regionale şi globale. Actualizarea antagonismelor interne şi 

internaţionale, nesoluţionarea diferendelor şi problemelor litigioase prin metode 

politice şi, după caz, diplomatice pot duce la operaţionalizarea ameninţărilor şi 

transformarea acestora în conflicte deschise. 

Specialiştii militari recunosc că este dificil, dacă nu imposibil, de a identifica 

natura şi configurarea conflictelor militare viitoare. Se apreciază că în viitor 

conflictele armate vor avea atât aspecte simetrice, dar şi asimetrice, operaţiile 

menţinându-şi aspectul liniar sau neliniar. 

În condiţii favorizante ale mediului actual de securitate şi a vulnerabilităţilor 

instituţiilor cu responsabilităţi în combaterea acesteia, terorismul prin efectele şi 

consecinţele sale pune în pericol însăşi existenţa valorilor umane universale. Explozia 

fără precedent a actelor teroriste a impus reacţia comunităţii internaţionale care, mai 

solidară şi mai unită ca niciodată, a declanşat lupta cu germenii şi vectorii 

terorismului. 

Legat de tendinţele şi previziunile referitoare la fenomenul terorist, profesorul 

Yonah Alexander 1 consideră că vom mai avea evenimente ca cel de pe 11 septembrie 

2001. Problema nu este dacă asemenea atacuri se vor produce, ci când anume, unde, 

sub ce formă şi cu ce impact. Gândirea strategică a teroriştilor este dominată de 

nevoia de a continua seria loviturilor şi nu numai împotriva Occidentului, SUA şi 

ţărilor europene, dar şi a Estului. În acest moment, ruşii reprezintă o ţintă din ce în ce 

mai serioasă, dar nu sunt excluse nici China şi India. 

Ameninţarea este absolut reală şi este conturată pe doua nivele: primul nivel 

este cel convenţional, care înseamnă atacuri sinucigaşe cu bombă de tipul celor care s- 

au produs în Londra sau Madrid, iar al doilea nivel îl reprezintă escaladarea spre ceea 

ce numim "super-terorismul", cel care foloseşte arme chimice, biologice sau nucleare. 

Se cunoaşte deja că teoriştii încercă să achiziţioneze orice tip de armă pe care ar 

∗ Locotenent-colonel, doctorand, Brigada 34 „Vasile Lupu”, şef al Operaţiilor şi Instrucţiilor 

1 Este recunoscut drept unul dintre cei mai importanţi cercetători pe plan mondial în domeniul 

terorismului şi contraterorismului. Este directorul Centrului internaţional pentru studii în domeniul 

terorismului din cadrul Potomac Institute, Arlington, conduce şi Centrul interuniversitar pentru 

studierea terorismului, cercetător principal la George Washington University (Homeland Security 

Policy Institute). Este autorul a peste 90 de cărţi care au devenit adevărate lucrări de referinţă. 

147

putea-o folosi. Din informaţiile pe care le avem asupra reţelei Al-Queda, ştim că 

există un antrenament specializat pentru folosirea de arme chimice şi biologice şi că 

se încearcă achiziţionarea, de pe piaţa neagră a armamentului nuclear. Este o 

problemă care trebuie privită şi analizată cu mare seriozitate şi, totodată, trebuie să 

fim pregătiţi pentru a reduce riscurile unei astfel de ameninţări. 

Deoarece în ţara noastră s-a produs recrutarea unor studenţi străini, majoritatea 

palestinieni, organizaţi sub forma unor mici celule, România nu era o ţintă, dar acum, 

în special datorită rolului său în comunitatea militară europeană, ca şi a bazelor 

militare pe care le deţine şi a forţelor armate trimise în Irak şi Afganistan, există o 

problemă. Tot după afirmaţiile profesorului Yonah Alexander, un membru din Al- 

Queda a făcut declaraţii foarte limpezi împotriva acelor ţări care cooperează în lupta 

împotriva terorismului şi este doar o chestiune de timp până când România şi 

conductele petroliere şi gazoductele vor deveni o ţintă. Din păcate, terorismul 

reprezintă o componentă permanentă a situaţiei internaţionale. Va rămâne cu noi 

pentru totdeauna. Aici e vorba despre criminalitatea obişnuită şi, de cealaltă parte, cea 

cu motivaţie politică, adică terorismul. Din păcate, asta face parte acum din viaţa 

noastră de fiecare zi. Terorismul împotriva unei ţări înseamnă, practic, un atac 

împotriva întregii comunităţi internaţionale. Nu mai este o problemă individuală, nici 

măcar una europeană, ci una globală. 

Teroriştii au tendinţa din ce în ce mai mult de a ucide orbeşte, dar ei se pare nu 

vor recurge la uzul de arme capabile să facă un număr mare de victime printre 

inamicii lor. În plus, teroriştii se bazează pe gestul lor eroic, pe voinţa lor de sacrificiu 

a propriei vieţi, ca dovadă a idealismului lor. Cum cea mai mare parte a grupurilor 

teroriste sunt interesate atât de publicitate, cât şi de violenţă, şi cum publicitatea ce 

rezultă din otrăvirea în masă sau din explozia nucleară ar fi mult prea nefavorabilă 

unui atac tradiţional al ţintei, probabil teroriştii care nu sunt preocupaţi de publicitate 

s-ar gândi să recurgă la arme non-clasice. Pe ansamblu, teroriştii nu vor face apel la 

armele de distrugere în masă decât dacă ei consideră că este absolut necesar. Armele 

clasice de care dispun sunt suficiente pentru a continua „lupta” şi pentru a-şi atinge 

scopurile lor. Dar decizia de a recurge la violenţă nu este întotdeauna raţională, dacă 

ea ar fi, ar exista mult mai puţine acte de terorism, ca mijloc de atingere a obiectivelor 

stabilite. Desigur, nu se poate elimina complet probabilitatea utilizării de către 

terorişti a armelor de distrugere în masă. Insuccese repetate sau disperarea îi pot face 

pe unii terorişti să recurgă şi la asemenea mijloace de exprimare. 

În condiţiile în care societăţile avansate de astăzi sunt fiecare dependente de 

stocarea, sprijinul, analiza şi transmiterea de date pe suporţi şi prin aparatură 

electronică apărarea, politica, operaţiunile bancare, comerţul, transporturile, 

cercetarea ştiinţifică şi o mare parte a tranzacţiilor guvernului şi ale sectorului privat 

sunt informatizate. Această expunere de vaste domenii vitale ale naţiunii 

răufăcătorilor sau sabotajului oricărui pirat al informaticii şi sabotajul concertat ar 

putea pune o ţară în stare de ne-funcţionalitate. Un terorist ar putea cu siguranţă să 

pătrundă în sistemele informatizate ale unui stat şi să-i provoace pagube imense prin 

distrugerea fişierelor cu informaţii de nivel strict secret. La fel de adevărat este şi 

148

faptul că viaţa a demonstrat cum măsurile de protecţie au, de regulă, o valoare 

limitată: tineri piraţi informatici au accesat sisteme de nivel strict secret în toate 

domeniile şi în toate statele lumii. Posibilităţile de a semăna haos sunt deja practic 

nelimitate şi vulnerabilitatea sistemelor informatizate nu face decât să crească. 

Teroriştii, probabil, în viitor, îşi vor schimba ţintele. De ce să asasinezi un politician 

sau să ucizi oameni orbeşte, dacă un atac asupra unui sistem informatic poate produce 

efecte mult mai spectaculoase şi mai durabile?! Dacă noul terorism ar ţinti în mod 

esenţial informatica, puterea sa distructivă ar fi infinit mai mare decât cea exercitată 

de acesta în trecut şi, în acelaşi timp, mai mare decât dacă s-ar folosi arme chimice şi 

biologice. În plus, teroristul care ar declanşa dezastrul nu ar fi afectat în mod direct şi 

semnificativ. 

Dar, între cele mai acute ameninţări la adresa securităţii mondiale, care 

reprezintă forţa cea mai brutală şi lipsită de orice scrupul, în condiţiile în care singura 

regulă este cea dictată de terorist, este cea legată de crima organizată şi folosirea 

armelor de distrugere în masă. În zilele noastre, terorismul ca formă de conflict 

asimetric, tinde să se generalizeze, atingând treptat toate zonele existenţei. De aceea 

se cuvine acordată o atenţie sporită acestui fenomen şi adoptarea celor mai eficace 

măsuri de prevenire a manifestărilor sale specifice, atât la nivel naţional, cât mai ales 

internaţional. 

Bibliografie: 

[1] STOINA, Neculai, Megaterorismul – provocarea mileniului al III-lea, 

http://www.armyacademy.ro 

[2] HIRSHMANN, Kai, Internationaler Terrorismus-Terrorismus gestern und 

heute, Informationen zur politischen Bildung (Heft 291), http://www.bpb.de 

Bundesministerium des Innern (Hrsg.), Reihe "Analysen zum Terrorismus". 

Opladen, http://www.bpb.de 

[3] WOYKE, Wichard, Sicherheit/Verteidigung/NATO, Handwörterbuch des 

politischen Systems der Bundesrepublik, http://www.bpb.de 

[4] MÜLLER-CYRAN, Andreas, Erfahrungen mit dem Thema "Psychosoziale 

Nachsorge", Veranstaltungsdokumentation, September 2002, 

http://www.bpb.de 

[5] AYDIN, Kadriye, Die Rezeption der Lage aus muslimischer Sicht. Ein 

Erfahrungsbericht für Schüler, Veranstaltungsdokumentation, September 

2002, http://www.bpb.de 

[6] THAMM, Berndt Georg, Die Langzeitbedrohung durch islamistische 

Terroristen, www.europaeische-sicherheit.de 

[7] MILLER, von Emily, Die Geopolitik des "Krieges gegen den Terror, 

http://www.dialog-international.org 

[8] HIPPLER, Jochen, Die Folgen des 11. September 2001 für die internationalen 

Beziehungen, http://www.bpb.de 

[9] CLEMENT, Rolf, Der 11. September 2001 als Startsignal, http://www.bpb.de 

[10] HIRSHMANN, Kai, Terrorismus in neuen Dimensionen, http://www.bpb.de 

[11] ULFKOTTE, Udo, Internationaler islamistischer Terrorismus, Informationen 

zur politischen Bildung (Heft 274), http://www.bpb.de 

149

[12] SCHNECKENER, Ulrich, Globaler Terrorismus, Informationen zur 

politischen Bildung (Heft 280), http://www.bpb.de 

[13] THAMM, Berndt Georg, Erscheinungsformen, Wurzeln und aktuelle 

Entwicklungslinien im Terrorismus, Veranstaltungsdokumentation, October 

2002, http://www.bpb.de 

150

ROLUL UNIUNII EUROPENE 

ÎN RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA TERORISMULUI 

Laurenţiu-Liviu DUMITRU ∗ 

The European Union is an area of increasing openness, in which the internal and external 

aspects of security are intimately linked. It is an area of increasing interdependence, allowing for 

free movement of people, ideas, technology and resources. This is an environment which terrorists 

abuse to pursue their objectives. In this context concerted and collective European action, in the 

spirit of solidarity, is indispensable to combat terrorism. 

Terorismul este o ameninţare la adresa tuturor statelor şi popoarelor. Acesta 

ameninţă grav securitatea noastră, valorile societăţii noastre democratice şi 

drepturile şi libertăţile cetăţenilor, în special prin ţintirea fără discriminare (la 

întâmplare) de oameni nevinovaţi. Terorismul este penal şi imposibil de justificat în 

orice circumstanţă. 

Consiliul European subliniază importanţa unui răspuns complex şi susţinut 

pentru ameninţările teroriste, aşa încât a fost adoptată „Strategia UE de combatere a 

terorismului”, care stabileşte cadrul pentru prevenirea radicalizării şi recrutării, 

protecţia cetăţenilor şi a infrastructurii, urmărirea şi investigarea teroriştilor şi 

îmbunătăţirea răspunsului pentru limitarea consecinţelor atacurilor teroriste. De 

asemenea, Planul de acţiune pentru combaterea terorismului a fost revizuit în 

conformitate cu prevederile noii strategii. 

Experţii europeni în domeniu consideră că strategia cea mai indicată de 

combatere a terorismului este cea de cooperare şi schimb de informaţii. 

Atentatul de la Madrid din 2004 şi cel de la Londra din 2005 reprezintă o 

dovadă a faptului că Uniunea Europeană a devenit ţinta reţelei teroriste islamiste Al- 

Qaida. Pornind de la această premisă, Uniunea Europeană a elaborat în anul 2005 o 

strategie de combatere a terorismului ce se axează pe patru elemente principale. 

Pilonii strategiei sunt: împiedicarea oamenilor de a se deda la terorism, declanşarea 

urmăririi penale a actelor teroriste, protejarea graniţelor şi a căilor de transport şi 

acordarea de ajutor ţărilor în care are loc un atentat. 

Fostul şef al Pentagonului Donald Rumsfeld avertiza că: „acest război nu 

poate fi purtat de o mare alianţă, unit în jurul unui proiect unic de luptă împotriva 

unei puteri ostile. Strategia sa trebuie să includă coaliţii cu geometrie variabilă de 

ţări, care se va putea schimba şi evolua. Unele state vor putea aduce un sprijin 

diplomatic, altele unul financiar, altele unul logistic şi militar“ [187] . 

Noua dimensiune a terorismului (legată de utilizarea de către terorişti a 

metodelor şi instrumentelor higt-tech, arme de distrugere în masă) determină nu 

numai o regândire a modului de combatere a acestuia, dar şi realizarea unui cadru 

∗ Locotenent-colonel, doctorand, Brigada 34 „Vasile Lupu”, şef al Operaţiilor şi 

Instrucţiilor 

187 Ziarul „Le Temps”, 18 septembrie 2001. 

151

juridic conceptual şi acţional, necesar materializării măsurilor stabilite la nivelul 

deciziei politice. Terorismul nuclear reprezintă o ameninţare reală şi, mai nou, este 

necesară reanalizarea sistemului de control al materialelor periculoase. 

Strategiile de combatere a fenomenului terorist pun şi trebuie să pună în 

operă numeroasele decizii politice luate în acest sens. Practic, după atacurile de la 

11 septembrie 2001, nu există stat important, organizaţie internaţională, alianţă sau 

coaliţie care să nu fi abordat, într-o formă sau alta, problema combaterii 

terorismului. Uniunea Europeană promovează un sistem multilateral eficace, bazat 

pe Charta Naţiunilor Unite. O ordine internaţională fundamentată pe state 

democratice, bine guvernate, constituie garanţia cea mai bună de securitate. Cu alte 

cuvinte, se cere un sistem de strategii prin care, realizându-se dezideratele politice 

ale unor guvernări democratice şi ale unei politici internaţionale bazată pe Charta 

ONU, se înfăptuieşte în mod indirect şi o reducere la maximum a faliilor şi zonelor 

care generează terorism. 

Consiliul de Securitate al ONU a adoptat, la 8 octombrie 2004, rezoluţia 1566 

de luptă împotriva terorismului şi nu este singura. Ea urmează rezoluţiei 1267 din 

15 octombrie 1999, rezoluţiei 1373 din 28 septembrie 2001, rezoluţiei 1540 din 28 

aprilie 2004 şi altora. Consiliul de Securitate reafirmă că terorismul, sub toate 

formele şi manifestările, constituie una dintre cele mai grave ameninţări contra păcii 

şi securităţii internaţionale. El afectează dezvoltarea economică şi socială a tuturor 

statelor, precum şi stabilitatea şi prosperitatea mondială. 

Rezoluţia 1566 (din 8 octombrie 2004) condamnă orice acte de terorism şi 

cheamă toate statele să coopereze în lupta împotriva terorismului, să adopte, prin 

consens, proiectul Convenţiei generale asupra terorismului internaţional şi 

proiectul Convenţiei internaţionale pentru combaterea actelor terorismului nuclear. 

Rezoluţia fixează o mulţime de sarcini, îndeosebi în ceea ce priveşte concertarea 

eforturilor tuturor statelor, organizaţiilor şi organismelor internaţionale în aplicarea 

rezoluţiei 1373 din 2001, referitoare la tăierea căilor de finanţare a terorismului. 

Uniunea Europeana consideră că lupta împotriva terorismului necesită o 

acţiune internaţională concertată şi o pregătire naţională eficientă a tuturor statelor 

membre în vederea prevenirii şi reprimării actelor teroriste. În acest sens, U.E. şi-a 

exprimat interesul sincer în a coopera mai activ şi mai strâns cu toţi actorii mari, în 

vederea realizării scopului comun de combatere a terorismului. Totodată, consideră 

că lupta împotriva terorismului ar trebui abordată în cadrul diferitelor organizaţii şi 

organisme internaţionale, în conformitate cu puterile şi mandatul fiecărui organism, 

recunoaşte rolul central al Organizaţiei Naţiunilor Unite în lupta împotriva 

terorismului şi menţine hotărârea în ceea ce priveşte sprijinirea ONU în eforturile 

sale. 

Înfiinţarea Comitetului de Combatere a Terorismului (CTC) a reprezentat un 

pas esenţial, întrucât exista un mecanism de monitorizare a implementării universale 

a obligaţiilor legale ale Statelor Membre ONU în ceea ce priveşte lupta împotriva 

terorismului. Uniunea Europeană este hotărâtă să sprijine activitatea CTC şi 

recunoaşte rolul Diviziei de Prevenire a Terorismului din cadrul Centrului 

Internaţional de Prevenire a Criminalităţii, precum şi contribuţiile acestei unităţi la 

sporirea eforturilor internaţionale de prevenire a terorismului. În acest context, 

152

Organizaţia Naţiunilor Unite a dezvoltat un cadru legal cuprinzător, pe care UE este 

hotărâtă să-l implementeze în totalitate. Implementarea deplină şi universală a 

Rezoluţiei Consiliului de Securitate 1373/2001 şi a altor Rezoluţii ale Consiliului de 

Securitate, cu privire la lupta împotriva terorismului, continuă să fie o prioritate 

pentru Uniunea Europeană şi statele membre. 

Uniunea Europeană va avea un rol activ în promovarea cooperării internaţionale 

pentru reprimarea terorismului, în special în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, va 

folosi dialogul său politic cu ţări terţe în scopul sporirii prevenirii şi reprimării 

terorismului şi va face demersuri, acolo unde este cazul, pentru: 

• menţinerea si lărgirea cooperării internaţionale in lupta împotriva 

terorismului precum şi în scopul eficientizării acesteia; 

• încurajarea tuturor statelor pentru conformarea cu rezoluţiile ONU privind 

terorismul, în special UNSCR 1373/2001, precum si pentru cooperarea 

deplină cu Comitetul de Combatere a Terorismului. Încurajarea tuturor 

statelor pentru adoptarea de masuri eficiente în vederea prevenirii si 

combaterii terorismului, şi în special în vederea prevenirii şi combaterii 

finanţării terorismului; 

• mobilizarea tuturor statelor, care nu au semnat sau ratificat încă Convenţiile 

si Protocoalele ONU împotriva terorismului, în vederea semnării, ratificării 

şi implementării depline a acestor Convenţii şi Protocoale, precum şi 

încurajarea statelor de a se conforma prevederilor acestora; 

• facilitarea încheierii negocierilor privind Convenţia Cuprinzătoare privind 

terorismul şi Convenţia privind reprimarea actelor de terorism nuclear; 

• abordarea problemei acordării de asistenţă tehnică terţelor ţări, în ceea ce 

priveşte anti-terorismul; 

• evidenţierea faptului că toate eforturile de combatere a terorismului trebuie 

să respecte drepturile omului şi libertăţile fundamentale, dispoziţiile legii şi, 

unde este cazul, dreptul umanitar şi accentuarea faptului că, în abordarea 

terorismului, nu trebuie încălcate drepturile omului; 

• aplicarea unei presiuni politice puternice asupra statelor care instigă, sprijină 

sau adăpostesc terorişti. 

În cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite au fost elaborate următoarele 12 

convenţii privind anti-terorismul: 

1) Convenţia privind Infracţiunile si Anumite Alte Tipuri de Infracţiuni Comise 

la Bordul Aeronavelor – Tokyo 14/09/63; 

2) Convenţia privind Punerea Ilegala sub Stăpânire a unei Aeronave – Haga 

16/12/70; 

3) Convenţia privind Reprimarea Actelor Ilegale Savarsite Împotriva Siguranţei 

Aeronavei – Montreal 23/09/71; 

4) Convenţia privind Prevenirea si Pedepsirea Infracţiunilor Comise Împotriva 

Persoanelor Protejate la Nivel Internaţional – New York 14/12/1973; 

5) Convenţia Împotriva Luării de Ostatici – New York 17/12/79; 

6) Convenţia privind Protecţia Fizica a Materialelor Nucleare – Viena 03/03/80; 

153

7) Protocolul privind Reprimarea Actelor Ilegale de Violenta Savarsite in 

Incinta Aeroporturilor care Deservesc Aviaţia Internaţionala, completare la 

Convenţia privind Reprimarea Actelor Ilegale Savarsite Împotriva Siguranţei 

Aeronavei – Montreal 24/02/88; 

8) Convenţia privind Reprimarea Actelor Ilegale Savarsite Împotriva Siguranţei 

Navigaţiei Maritime – Roma 10/03/88; 

9) Protocolul privind Reprimarea Actelor Ilegale Savarsite Împotriva Siguranţei 

Platformelor Fixe Situate pe Platoul Continental – Roma 10/03/88; 

10) Convenţia privind Marcarea Explozibililor Plastici in Scopul Detectării 

Acestora – Montreal 01/03/91; 

11) Convenţia ONU privind Reprimarea Bombardărilor Teroriste – New York 

15/12/97; 

12) Convenţia ONU privind reprimarea Finanţării Terorismului – 15/12/97. 

De problematica terorismului se preocupă şi ţările care fac parte din 

Comunitatea Statelor Independente. Astfel, la Moscova, a fost adoptat un plan de 

acţiune şi de luptă împotriva terorismului. După aprecierile experţilor organelor 

judiciare ruse, o mare parte din resursele financiare destinate finanţării 

organizaţiilor teroriste sunt asigurate de activitatea grupurilor criminale etnice, iar 

cea mai mare parte a veniturilor criminale provin din traficul de stupefiante. China a 

declarat, la rândul ei că susţine, ca şi în trecut, lupta împotriva terorismului de orice 

fel, întrucât ea însăşi se consideră a fi victimă a terorismului. Ea acţionează, după 

declaraţiile oficialităţilor de la Beijing, împreună cu comunitatea internaţională, 

împotriva reţelelor şi organizaţiilor teroriste. În Germania a intrat în vigoare o nouă 

lege asupra imigrării, care are în vedere realităţile concrete privind existenţa pe 

teritoriul german a unor posibile puncte sau filiere ale unor reţele teroriste. Pe baza 

acestei legi, landurile pregătesc deja, aşa cum afirmă săptămânalul „Der Spiegel“, 

expulzarea a sute de islamişti consideraţi periculoşi. 

Deciziile şi acţiunile acestea sunt foarte importante şi demonstrează ca există 

strategii şi acţiuni de prevenire şi combatere a terorismului. De aceea, strategiile de 

combatere a terorismului (care pun în aplicare decizii politice corespunzătoare) 

trebuie să definească clar forţele, mijloacele, sistemele de pregătire şi de acţiune 

pentru combaterea terorismului de orice fel. Ele pot fi strategii directe (prin care se 

fixează forţele, mijloacele şi modalităţile de lovire directă a bazelor şi reţelelor 

teroriste, aşa cum s-au petrecut lucrurile în Afghanistan) sau indirecte (prin care se 

vizează lichidarea surselor şi resurselor materiale şi financiare ale terorismului, 

eradicarea cauzelor şi situaţiilor care generează terorism). 

Cei patru piloni ai Strategiei UE împotriva terorismului - prevenirea, 

protecţia, supravegherea şi răspunsul - constituie un răspuns complet şi proporţional 

cu ameninţarea terorismului internaţional. Strategia presupune eforturi efectuate la 

nivel naţional, european şi internaţional, pentru a reduce ameninţarea terorismului 

vulnerabilităţii noastre în faţa atacurilor. Strategia stabileşte obiectivele noastre 

pentru a preveni apariţia de noi recruţi ai terorismului; pentru protecţia eventualelor 

ţinte, pentru urmărirea şi investigarea membrilor reţelelor existente şi pentru a 

îmbunătăţi capacitatea noastră de a răspunde la şi de a gestiona consecinţele 

atacurilor teroriste. Această strategie ne poartă spre următoarea etapă de pe agenda 

154

de lucru stabilită de Consiliul European în martie 2004, în urma atentatelor de la 

Madrid. 

Dincolo de cei patru piloni ai strategiei Uniunii o caracteristică comună (de 

bază) este reprezentată de rolul Uniunii în lume. După cum este prevăzut în Strategia 

Europeană de Securitate, prin intermediul acţiunii sale externe, Uniunea Europeană 

îşi asumă responsabilitatea de a contribui la securitatea globală şi de a construi o lume 

mai sigură. Acţionând prin intermediul şi în colaborare cu Organizaţia Naţiunilor 

Unite şi alte organizaţii internaţionale sau regionale, UE va acţiona pentru a construi 

un consens internaţional şi pentru a promova standarde internaţionale pentru 

combaterea terorismului. UE va face eforturi în cadrul ONU pentru a dezvolta o 

strategie globală pentru combaterea terorismului. De asemenea, o parte centrală din 

aboradea dialogului european va fi să continue să facă din combaterea terorismului o 

prioritate în dialogul cu ţările partenere cheie, inclusiv SUA. 

155

PILONII 

STRATEGIEI UE DE COMBATERE A TERORISMULUI 

- ANGAJAMENTUL STRATEGIC - 

combaterea terorismului la nivel global, respectând în acelaşi timp drepturile omului precum şi construirea unei 

Europe mai sigure care să permită cetăţenilor săi să trăiască într-o zonă de libertate, legalitate şi securitate 

PREVENŢIE 

PROTECŢIE 

SUPRAVEGHER 

RĂSPUNS 

Prevenirea populaţiei 

pentru a evita apariţia de noi adepţi 

ai terorismului prin distrugerea 

factorilor şi cauzelor ce pot conduce 

la redicalism ori recrutare, atât în 

Europa, cât şi pe glob 

Protejarea cetăţenilor şi 

infrastructurii concomitent cu 

reducerea vulnerabilităţii noastre 

faţă de atacuri, inclusiv printr-o 

securitate a frontierelor îmbunătăţită, 

transport şi infrastructură 

Urmărirea, prinderea şi 

investigarea teroriştilor în interiorul 

frontierelor uniunii, dar şi la nivel 

global; 

Împiedicarea planificării, 

călătoriilor şi comunicaţiilor; 

Subminarea suportului reţelelor; 

Oprirea finanţării şi 

accesului la materialele de atac; 

Aducerea teroriştilor în faţa 

justiţiei. 

Pregătirea populaţiei în 

spiritul solidarităţii pentru 

gestionarea şi minimizarea 

consecinţelor atacurilor teroriste prin 

perfecţionarea capabilităţilor de a 

trata efectele, coordonarea 

răspunsurilor şi nevoilor victimelor 

156

Statele membre au responsabilitatea primară în ceea ce priveşte combaterea terorismului, 

iar U.E. poate adăuga, la rândul său, valoare prin patru metode principale: 

UNIUNEA EUROPEANĂ CONTRIBUIE PRIN: 

ÎNTĂRIREA 

CAPACITĂŢILOR 

NAŢIONALE 

FACILITAREA 

COOPERĂRII 

EUROPENE 

DEZVOLTARE 

A CAPACITĂŢILOR 

COLECTIVE 

PROMOVAREA 

PARTENERIATULUI 

INTERNAŢIONAL 

Folosirea bunelor 

practici şi împărtăşirea cunoştinţelor 

şi experienţelor pentru 

îmbunătăţirea capacităţilor 

naţionale de prevenire, protecţie, 

supraveghere şi răspuns la 

terorism, inclusiv prin 

valorificarea colecţiilor şi 

analizelor de informaţii secrete 

sau nu. 

Lucru în echipă pentru a 

pune la dispoziţie informaţii între 

statele membre şi instituţii într-un 

mediu sigur. Stabilirea şi 

evaluarea mecanismelor pentru a 

facilita cooperarea, inclusiv cea 

dintre poliţie şi autorităţile juridice 

prin intermediul legislaţiei acolo 

unde este necesar ori 

corespunzător 

- Asigurarea unei 

capacităţi la nivelul UE pentru a 

înţelege şi crea politici colective 

de răspuns la ameninţările 

teroriste; 

- Folosirea la maximum a 

capacităţilor instituţiilor UE, 

inclusiv a Europol, Eurojust, 

Frontex, MIC şi SitCen. 

Lucrul cu alte state şi 

organizaţii, în special ONU, alte 

organizaţii internaţionale şi ţări cheie 

din lumea a treia pentru adâncirea 

consensului internaţional, 

producerea de capacităţi şi 

întărirea cooperării pentru 

combaterea terorismului. 

INTERSECT 

AREA 

PREVENŢIE 

PROTECŢIE 

SUPRAVEGHE 

RE 

RĂSPUNS 

157

UE trebuie să caute să-şi realizeze obiectivele într-o manieră democratică şi justificabilă. 

Controlul politic asupra Strategiei şi o actualizare constantă a acesteia sunt esenţiale. 

CONSILIUL EUROPEAN: CONTROL POLITIC 

DIALOG POLITIC LA NIVEL ÎNALT PRIVIND COMBATEREA TERORISMULUI 

CONSILIU – PARLAMENTUL EUROPEAN – COMISIA 

O întâlnire la fiecare mandat de preşedinţie pentru asigurarea guvernării inter-instituţionale 

MONITORIZAREA PROGRESELOR EFECTUATE PRIVITOR LA STRATEGIE DE CĂTRE COREPER 

Cu adaptări şi actualizări constante realizate de 

Coordonatorul pentru Combaterea Terorismului şi de Comisie 

PREVENŢIE PROTECŢIE SUPRAVEGHE 

RE 

RĂSPUNS 

158

Pentru a evita ca oamenii să se îndrepte către terorism şi pentru a stopa apariţia 

de noi generaţii de terorişti, UE a adoptat o strategie cuprinzătoare şi un plan de 

acţiune pentru combaterea radicalizării şi recrutării în terorism. Această strategie se 

concentrează pe combaterea radicalizării şi recrutării de personal pentru grupurile 

teroriste precum Al Qaeda şi grupurile inspirate din aceasta, având în vedere faptul că 

în prezent acest tip de terorism reprezintă principala ameninţare la adresa Uniunii în 

ansamblu. 

Terorismul nu poate fi justificat oricare ar fi circumstanţele. Nu există nici o 

scuză pentru actele teroriste. Majoritatea europenilor, indiferent de credinţă, nu 

acceptă ideologiile extremiste. Chiar şi în rândul celor în număr mic care le acceptă, 

numai câţiva devin adepţi ai terorismului. Decizia de a se implica în terorism variază 

de la o persoană la alta, chiar dacă motivele din spatele acestei decizii sunt de multe 

ori similare. Noi trebuie să identificăm şi să combatem metodele, propaganda şi 

condiţiile prin care oamenii sunt atraşi în terorism. 

Combaterea radicalizării şi recrutării teroriştilor revine în primul rând Statelor 

membre, la nivel naţional, regional şi local. Cu toate acestea, activitatea UE în acest 

domeniu, inclusiv contribuţia Comisiei Europene, poate oferi un cadru important de 

ajutare pentru co-coordonarea politicilor naţionale, schimbul de informaţii şi 

determinarea la bune practici. Dar abordarea acestei provocări este dincolo de puterea 

guvernelor ce acţionează pe cont propriu şi necesită un angajament pe deplin din 

partea tuturor populaţiilor din Europa şi din afara sa. 

Există măsuri practice pe care o persoană trebuie să le ia pentru a se implica în 

terorism. Capacitatea de a pune ideile în practică a fost îmbunătăţită (uşurată) foarte 

mult de globalizare: uşurinţa de a călători, de a transfera şi de a comunica - inclusiv 

prin intermediul internetului - înseamnă un acces mai uşor la ideile radicale şi 

formare. Este nevoie să observăm un astfel de comportament la faţa locului, ca de 

exemplu, prin comunitatea poliţienească de monitorizare a călătoriilor în zonele de 

conflict. 

Există o serie de condiţii în societate care pot crea un mediu în care indivizii să 

devină mult mai uşor radicalizaţi. Aceste condiţii presupun o guvernare slabă şi 

autocratică, o modernizare rapidă dar negestionată; lipsa de perspective politice sau 

economice şi de oportunităţi educaţionale. În cadrul Uniunii, aceşti factori nu sunt în 

general prezenţi, dar pot exista în segmente individuale de populaţie. Pentru a 

contracara acest lucru, trebuie să promovăm mult mai activ în afara Uniunii buna 

guvernare, drepturile omului, democraţia, precum şi educaţia şi prosperitatea 

economică, şi să ne implicăm în soluţionarea conflictelor. De asemenea, trebuie să 

ţintim inegalităţile şi discriminarea în cazul în care acestea există şi să promovăm 

dialogul intercultural şi integrarea pe termen lung acolo unde este cazul. 

Priorităţile cheie pentru "prevenire" sunt: 

• dezvoltarea de abordări comune pentru a observa şi soluţiona problemele de 

comportament, în special abuzul de Internet; 

• orientarea către incitare şi mai ales recrutare în medii cheie precum 

închisori, locuri de cult religios sau de închinare, în special prin 

implementarea unei legislaţii care numesc astfel de comportamente drept 

infracţiuni; 

159

• elaborarea unei strategii de comunicare şi mass-media pentru a explica mai bine 

politicile UE; 

• promovarea bunei guvernări, a democraţiei, a educaţiei şi a prosperităţii 

economice prin programe de asistenţă ale Comunităţii şi ale statelor 

membre; 

• dezvoltarea dialogului inter-cultural în interiorul şi în afara Uniunii; 

• elaborarea unui lexicon non-emotiv pentru abordarea problemelor; 

• continuarea cercetării, împărtăşirea analizelor şi experienţelor în vederea 

promovării percepţiei noastre privitoare la aceste probleme şi crearea de 

răspunsuri politice. 

Protecţia este o parte cheie a strategiei noastre contra terorismului. Noi trebuie 

să consolidăm apărarea obiectivelor cheie, prin reducerea vulnerabilităţii acestora la 

atac şi, de asemenea, prin reducerea impactului rezultat dintr-un atac. 

În timp ce statele membre au responsabilitatea primară de a îmbunătăţi 

protecţia obiectivelor cheie, interdependenţa securităţii de frontieră, transportul şi alte 

infrastructuri transfrontaliere necesită acţiuni colective eficiente din partea UE. În 

zonele în care există regimuri de securitate la nivelul UE, cum ar fi securitatea 

frontierelor şi a transportului, UE şi mai ales Comisia Europeană joacă un rol 

important în creşterea standardelor. Activitatea continuă dintre statele membre, cu 

sprijinul instituţiilor europene, va oferi un important cadru în care statele membre sunt 

capabile să-şi coordoneze politicile, să facă schimb de informaţii privitor la 

răspunsurile elaborate la nivel naţional, să stabilească bunele practici, şi să lucreze 

împreună pentru dezvoltarea de noi idei. 

Avem nevoie de sporirea protecţiei graniţelor noastre externe pentru a îngreuna 

accesul şi operarea teroriştilor deja cunoscuţi sau suspectaţi de acte de terorism în 

cadrul UE. Îmbunătăţirile în domeniul tehnologiei atât pentru evidenţa cât şi pentru 

schimbul de date privind pasagerii, şi includerea informaţiilor biometrice în actele de 

identitate şi documentele de călătorie, va spori eficienţa noastră la controalele de 

frontieră şi va oferi o mai mare siguranţă a cetăţenilor noştri. Agenţia pentru 

Frontierele Uniunii Europene (Frontex) are rolul de a furniza informaţii privitoare la 

evaluarea riscurilor, ca parte a efortului de a consolida controalele şi supravegherea la 

frontiera externă a UE. Instituirea sistemului de informaţii privind vizele şi a doua 

generaţie a sa-Sistemul de informaţii Schengen vor asigura faptul că autorităţile 

noastre pot partaja şi accesa informaţii şi, dacă este este necesar, de a refuza accesul în 

spaţiul Schengen. 

De asemenea, trebuie ca munca să fie colectivă pentru a ridica standardele de 

securitate în domeniul transporturilor, în protecţia aeroporturilor, porturilor maritime, 

aeronavelor şi aranjamentelor de securitate pentru a descuraja atacurile teroriste şi a 

lua măsuri în faţa vulnerabilităţilor legate operaţiunile de transport interne şi din 

străinătate. Aceste măsuri vor fi dezvoltate printr-o combinaţie de evaluări specifice 

ale ameninţărilor şi vulnerabilităţilor, punerea în aplicare a legislaţiei UE acceptată cu 

privire la securitatea aeriană şi maritimă, şi prin acordul legislaţiei UE revizuite 

privind siguranţa aeriană. Există, de asemenea, posibilitatea de a lucra împreună 

pentru a îmbunătăţi securitatea rutieră şi feroviară. Pentru a sprijini munca în toate 

160

aceste domenii, politica UE de cercetare şi de dezvoltare, inclusiv programele 

Comisiei Europene de cercetare şi dezvoltare trebuie să continue să includă cercetări 

legate de securitate în contextul terorismului. 

La nivel internaţional, trebuie să lucrăm împreună cu partenerii şi cu 

organizaţiile internaţionale pe probleme legate de transport şi securitate, nonproliferarea 

materialelor CBRN şi armelor de calibru mic / armelor uşoare, precum şi 

să furnizăm asistenţă tehnică de protecţie ţărilor terţe prioritare, ca o componentă a 

programelor noastre de asistenţă tehnică mai vaste. 

Priorităţi cheie pentru "Protecţie" sunt: 

• A aduce îmbunătăţiri securităţii paşapoartelor UE prin 

introducerea de datelor biometrice; 

• Crearea Sistemului de Informaţii privind Vizele (VIS) şi cea de-a 

doua generaţie a Sistemului de Informaţii Schengen (SISII); 

• Dezvoltarea analizei riscurilor efective la graniţa externă a UE 

prin intermediul Frontex; 

• Punerea în aplicare a standardelor comune asupra cărora s-a căzut 

de acord cu privire la domeniul securităţii aviaţiei civile, securităţii portuare şi 

maritime; 

• Acceptarea unui program european pentru protecţia infrastructurii 

critice; 

• Utilizarea la capacitatea maximă posibilă a activităţilor de 

cercetare de la nivelul UE şi de la nivelul comunitar. 

Ne vom întări în continuare şi vom pune în aplicare angajamentele noastre 

pentru a perturba activităţile teroriste şi pentru a supraveghea teroriştii dincolo de 

graniţe. Obiectivele noastre sunt de a împiedica planurile teroriştilor, de a le perturba 

reţele şi activităţile de recrutare, de a stopa finanţarea şi accesul la materialele de atac, 

şi de a-i aduce în faţa justiţiei, în timp ce drepturile omului şi dreptul internaţional 

continuă să fie respectate. 

După cum s-a convenit în cadrul programului de la Haga, atunci când vorbim 

despre conservarea securităţii naţionale, statele membre vor, de asemenea, să se 

concentreze asupra securităţii Uniunii în ansamblul său. Uniunea Europeană va sprijini 

eforturile statelor membre de a perturba teroriştii prin încurajarea schimbului de 

informaţii între acestea, furnizarea de analize comune asupra ameninţărilor, şi 

consolidarea cooperării operaţionale în aplicarea legii. 

La nivel naţional, autorităţile competente trebuie să aibă instrumentele necesare 

pentru a colecta şi analiza informaţiile şi de a urmări şi investiga teroriştii, solicitând 

statelor membre să-şi actualizeze politica lor de reacţie şi de reglementare, dacă este 

necesar. 

Instrumente precum mandatul european de arestare se dovedesc a fi importante 

în urmărirea şi investigarea teroriştilor dincolo de graniţe. Prioritatea ar trebui să fie 

acum acordată altor măsuri practice în scopul de a pune în practică principiul de 

recunoaştere reciprocă a hotărârilor judecătoreşti. O măsură cheie este mandatul 

european de evidenţă, care va permite statelor membre să obţină dovezi din afara UE 

pentru a ajuta la condamnarea teroriştilor. Statele membre ar trebui, de asemenea, să 

continue să îmbunătăţească schimbul practic de cooperare şi de schimb de informaţii 

161

dintre poliţie şi autorităţile judiciare, în special prin intermediul Europol şi Eurojust. 

În plus, ar trebui să fie stabilite echipe de anchetă comune pentru investigaţii transfrontaliere 

dacă este necesar. Evaluarea implementării măsurilor legislative va fi 

importantă şi va stabili agenda de lucru în continuare, iar Statele membre ar trebui să 

se asigure că acestea au convenit să pună în aplicare măsuri europene, precum şi să 

ratifice tratate şi convenţii internaţionale relevante, să asigure un răspuns legislativ 

corespunzător împotriva ameninţării 

Un pas important pentru cooperarea poliţienească sistematică va fi dezvoltarea 

şi punerea în practică a principiului disponibilităţii de aplicare a legii cu privire la 

informaţii. 

De asemenea, trebuie acordată atenţie şi abordărilor comune în curs de 

dezvoltare pentru schimbul de informaţii cu privire la potenţialii terorişti, precum şi 

cu privire la persoanele deportate pentru infracţiunilor legate de terorism. 

Teroriştii trebuie să fie lipsiţi de mijloacele prin care au organizat atacuri - fie 

direct (de exemplu, arme şi explozibili) sau indirect (de exemplu, documentaţie falsă 

pentru a nu permite detectarea călătoriei şi şederii). Capacitatea lor de a comunica şi a 

plănui fără a fi descoperiţi ar trebui împiedicată prin măsuri cum ar fi păstrarea datelor 

de telecomunicaţii. De asemenea, aceştia trebuie să fie privaţi pe cât posibil de 

oportunităţile oferite de Internet pentru a comunica şi a răspândi expertiză tehnică 

legate de terorism 

Crearea unui mediu de operare ostil pentru terorişti înseamnă, de asemenea, 

luptă împotriva finanţării terorismului. UE deja a pus în aplicare dispoziţiile pentru 

îngheţarea activelor de terorism. Următoarea etapă este de a pune în aplicare la nivelul 

UE, legislaţia referitoare la spălarea de bani şi de transferuri de bani, şi de a ne pune 

de acord asupra măsurilor necesare pentru a transferurile de bani efectuate de către 

terorişti. În plus, atacarea abuzurilor din cadrul sectorului non-profit, rămâne în 

continuare o prioritate. Trebuie de asemenea să ne asigurăm că investigaţiile 

financiare reprezintă o parte integrantă a tuturor investigaţiilor legate de terorism. 

Aceste măsuri şi altele care s-au bazat pe recomandările Financial Action Task Force, 

fac parte din strategia cuprinzătoare a UE de combatere a finanţării terorismului. 

Mare parte din ameninţările teroriste din Europa provin din afara UE. 

"Supravegherea" trebuie, prin urmare, să beneficieze de o dimensiune globală. 

Uniunea Europeană va acţiona pentru a întări consensul internaţional prin Organizaţia 

Naţiunilor Unite şi alte organisme internaţionale, şi prin intermediul dialogului şi 

acorduri (care includ clauze de combatere a terorismului) cu partenerii-cheie, şi vor 

lucra pentru un acord complex al ONU pentru Convenţia împotriva Terorismului 

Priorităţile privind "Supravegherea" sunt: 

• consolidarea capacităţilor naţionale de combatere a terorismului, în lumina 

recomandărilor menţionate în evaluarea aranjamentelor naţionale antiterorism. 

• folosirea la maxim a Europol şi Eurojust pentru facilitarea cooperării 

poliţieneşti şi judiciare, şi a continua integrarea evaluărilor legate de 

ameninţările teroriste ale Joint Situation Centre în politica CT; 

162

• dezvoltarea în continuare a recunoaşterii reciproce a hotărârilor 

judecătoreşti, inclusiv prin adoptarea mandatului european de evidenţă; 

• asigurarea aplicării integrale şi evaluarea legislaţiei existente, precum şi 

ratificarea tratatelor şi convenţiilor internaţionale relevante; 

• dezvoltarea principiului disponibilităţii de aplicare a legii privind 

informaţiile; 

• distrugerea accesului teroriştilor la arme şi explozibili, variind de la 

componente pentru explozibili autohtoni la materiale explozive CBRN; 

• stoparea finanţării terorismului, inclusiv prin punerea în aplicare a 

legislaţiei acceptate, prevenirea abuzului din sectorul non-profit, precum şi 

trecerea în revistă a UE performanţa generală în acest domeniu; 

• oferirea de asistenţă tehnică pentru îmbunătăţirea capacităţii ţărilor terţe 

prioritare. 

Nu putem reduce riscul de atacuri teroriste la zero. Noi trebuie să fim capabili 

de a face faţă atacurilor atunci când au loc, recunoscând faptul că atacurile pot avea 

efecte peste frontierele UE. Răspunsul la un incident va fi de multe ori similar fie că 

incidentul este provocat natural, tehnologic sau de om; prin urmare, sistemele de 

răspuns folosite în gestionarea consecinţelor dezastrelor naturale pot fi de asemenea 

utilizate pentru a atenua efectele asupra cetăţenilor, în urma unui atac terorist. 

Răspunsul nostru la orice astfel de evenimente ar trebui să facă uz pe deplin de 

structurile existente, inclusiv de Mecanismul de Protecţie Civilă pe care UE l-a 

dezvoltat pentru a răspunde altor crize europene şi internaţionale majore, şi să fie 

coordonat cu măsurile luate de alte organizaţii internaţionale implicate. 

În cazul unui incident cu efecte transfrontaliere va fi nevoie rapid de împărtăşirea 

de informaţii operaţionale şi politice, coordonare mass-media şi sprijin operaţional 

reciproc, recurgându-se la toate mijloacele disponibile, inclusiv resursele militare. 

Capacitatea UE de a acţiona consecvent sau colectiv va fi, de asemenea, un factor 

esenţial pentru un răspuns eficace şi eficient. Dezvoltarea reglementărilor UE de 

coordonare a crizelor, sprijinită de procedurile operaţionale necesare, va contribui la 

asigurarea coerenţei răspunsului dat de UE atacurilor teroriste. 

Statele membre au rolul conducător în furnizarea răspunsului de urgenţă la un 

incident terorist de pe teritoriul lor. Cu toate acestea, rămâne nevoie de a ne asigura că 

UE, sprijinită de către instituţiile europene, inclusiv Comisia, are capacitatea de a 

răspunde colectiv şi în spirit de solidaritate în cazul unei urgenţe extreme care ar putea 

distruge resursele unui singur stat Membru, şi ar putea constitui un risc serios la 

adresa Uniunii în ansamblu. Revederea şi revizuirea cadrului de sprijin reciproc actual 

- mecanismul comunitar pentru protecţie civilă - sunt importante în vederea asigurării 

acestei protecţii. 

Dezvoltarea unei abordări bazate pe risc menite evaluării capabilităţilor - cu 

accent pe pregătirea pentru acele evenimente care cel mai probabil se consideră că vor 

avea loc, şi care ar avea cel mai mare impact - va permite statelor membre să îşi 

dezvolte capacităţile de a răspunde în cazuri de urgenţă. Împărtăşirea bazei de date a 

UE în care sunt listate resursele şi activele cu care statele membre ar putea fi în 

163

măsură să contribuie la confruntarea cu astfel de evenimente în alte state membre sau 

în străinătate completează această munci. 

Solidaritatea, asistenţa şi compensarea victimelor terorismului şi a familiilor lor 

constituie o parte integrantă a răspunsului la terorism la nivel naţional şi european. 

Statele membre ar trebui să se asigure că sunt disponibile compensaţii 

corespunzătoare pentru victime. Prin schimbul de cele mai bune practici cu privire la 

reglementările naţionale, precum şi prin dezvoltarea de contacte între asociaţiile 

naţionale pentru victime, Comisia Europeană va permite Uniunii Europene să ia 

măsuri pentru a spori ajutorul oferit celor care au suferit cel mai mult în urma 

atacurilor teroriste. 

La nivel internaţional, există nevoia de a oferi asistenţă cetăţenilor UE din ţările 

terţe şi de a proteja şi asista activele noastre militare şi civile pentru operaţiunile UE de 

gestionare a crizelor. Trebui de asemenea să ne asigurăm că munca noastră de răspuns la 

dezastre este strâns coordonată cu activităţi similare din cadrul organizaţiilor 

internaţionale şi în special al Organizaţiei Naţiunilor Unite. În cele din urmă, asistenţa 

tehnică oferită de UE ţărilor terţe prioritare va trebui să conteze în asistenţa privitoare la 

gestionarea consecinţelor atacurilor teroriste. 

Priorităţi esenţiale cu privire la "Răspuns" sunt: 

• acceptarea reglementărilor UE de coordonare a crizelor şi a procedurilor 

operaţionale pentru ele. 

• revizuirea legislaţiei cu privire la mecanismul comunitar pentru protecţie civilă; 

• îmbunătăţirea evaluării riscului ca instrument pentru construirea de 

capacităţi de a răspunde la un atac; 

• îmbunătăţirea coordonării cu organizaţiile internaţionale privind gestionarea 

răspunsului la atacurile teroriste şi alte dezastre; 

• schimbul de cele mai bune practici şi dezvoltarea abordărilor pentru 

furnizarea de asistenţă victimelor terorismului şi a familiilor lor. 

Bibliografie: 

[1] Lupta împotriva terorismului: consolidarea capacităţii Europei de a-şi proteja 

cetăţenii de ameninţarea terorismului, IP/07/1649 Bruxelles, 6 noiembrie 

2007; 

[2] GAWLICZEK, Piotr, Lupta împotriva terorismului din perspectiva Uniunii 

Europene, Impact strategic nr.2/2005; 

[3] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 19/vol. 3, Decizia-cadru a consiliului din 

13 iunie 2002 privind combaterea terorismului; 

[4] About the counter-terrorism strategy, http://www.security.homeoffice.gov.uk 

[5] Dimensiunea externă a luptei împotriva terorismului internaţional 

P6_TA(2007)0050, Rezoluţia Parlamentului European privind dimensiunea 

externă a luptei împotriva terorismului internaţional (2006/2032(INI), 

http://www.eur-lex.europa.eu 

[6] EUROPOL a transmis raportul pe 2008 asupra terorismului in spatiul UE, 21 

mai 2008, www.inpolitics.ro 

164

[7] Ghidul privind abordarea comuna în lupta împotriva terorismului, 

www.onpcsb.ro 

[8] Implementation of the Action Plan to Combat Terrorism, Bruxelles, 12 

decembrie 2005, http://www.register.consilium.europa.eu 

[9] Lupta împotriva terorismului: consolidarea capacităţii Europei de a-şi proteja 

cetăţenii de ameninţarea terorismului, Bruxelles, 6 noiembrie 2007, 

http://www. europa.eu 

[10] Lupta împotriva terorismului internaţional, http://www.norvegia.ro 

[11] CIOCÎLTEU, Cătălin-Florin, Mediul strategic de securitate euroatlantic, 

Managementul modernizării armatei în procesul de aderare a României la 

structurile de securitate europene si euroatlantice, http://www.biblioteca.ase.ro 

[12] Mesajul UE către noul preşedinte al SUA, http://www.evz.ro 

[13] Raport general privind activitatea Uniunii Europene – 2007, http://www. 

europa.eu 

[14] Războiul antiterorist: o analiză americană, http://www.revista22.ro 

[15] EICHLER, Jan, Războiul global împotriva terorismului şi consecinţele sale 

pentru relaţiile transatlantice, Impact Strategic nr. 4/2007 

[16] RAŢIU, Aurelian, Rolul României, membru activ al Alianţei Nord-Atlantice în 

combaterea terorismului, http://www.armyacademy.ro 

[17] Rolul Uniunii Europene în Irak, P6_TA(2008)0100, Recomandarea 

Parlamentului European adresată Consiliului din 13 martie 2008 privind rolul 

Uniunii Europene în Irak (2007/2181(INI)) 

[18] Strategia contra terorii,27 iunie 2006, http://www.realitatea.net 

[19] Strategia Naţională de apărare a ţării, www.dreptonline.ro 

[20] Terorismul contemporan si efectele sale globale, www.ccultural.ro/bibliotecavirtuala 

[21] The European Union Counter-Terrorism Strategy, 30 noiembrie 2005, 

http://www. register.consilium.eu.int 

[22] EU Counter-Terrorism Strategy – Discussion paper, Bruxelles, 19 noiembrie 

2008, http://www. europa.eu/justice_home 

165

RELAŢIILE UNIUNII EUROPENE CU STATELE ASIATICE, 

INCLUSIV JAPONIA 

Dr. Cătălin ANDRUŞ * 

Diana TACHE ** 

The role of Asia in the world has increased dramatically in recent years, particularly 

because the influence exercised by Japan on the world economy, but also very dynamic 

development of the "Asian tiger" and China. 

In recent years, the size of the EU-Asia Partnership was amplified because the EU can not 

afford to neglect the economic potential of Asia, and Asia can not ignore the importance of the EU 

worldwide. 

1. Coordonate generale ale relaţiilor cu Asia 

Una din provocările majore cu care se confruntă Europa este stabilirea unor 

relaţii corecte cu statele din Asia care cunosc o diversitate şi dinamică majoră. 

În prezent se desfăşoară negocieri privind constituirea unor Parteneriate 

strategice cu China, India şi Japonia dar şi încheierea unor Acorduri de liber schimb 

cu Coreea de Sud şi statele din Asia de Sud-Est. În afara problemelor economice nu 

sunt neglijate nici aspectele de securitate regională sau acorduri în domeniul 

turismului sau cercetărilor nucleare. 

Asistenţa financiară a UE pentru derularea tuturor acestor programe se ridică la 

5 miliarde de euro pentru perioada 2007-2013. 

De asemenea, UE sprijină iniţiativele de integrare regională prin ASEM (Asia 

Europe Meeting) şi intensificarea cooperării cu ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din 

Sud-Estul Asiei) şi Asociaţia pentru Cooperare regională în Sudul Asiei (SAARC). 

2. Relaţiile UE cu China 

UE şi China sunt la fel de importante una pentru cealaltă, având în vedere că 

după ultima extindere, UE-27 reprezintă pentru China cel mai mare partener 

comercial iar China pentru UE este al doilea mare partener comercial după SUA. 

În ultimii ani, dinamică a relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi China a 

cunoscut o perioadă de dezvoltare, care acum acoperă o multitudine de sectoare, în 

timp ce cu puţină vreme în urmă acestea se limitau strict la domeniile comercial şi 

investiţional. Au fost încheiate, în acest interval de timp, numeroase acorduri 

sectoriale, punându-se bazele unor schimburi instituţionalizate în domenii dintre cele 

mai variate, de la provocările globale precum mediul înconjurător sau migrarea 

ilegală, la cooperarea pentru dezvoltarea cercetării şi tehnologiei şi până la 

constituirea unui cadru adecvat de reglementare a sectoarelor economice cheie. 

* Subcomisar de poliţie, lector universitar, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, 

Bucureşti. 

** Subinspector de poliţie, DGIPI – Ministerul Administraţiei şi Internelor. 

166

2.1. Cadrul politico-juridic al relaţiilor bilaterale 

UE stabilit relaţii cu China încă din 1975, iar începând cu anul 1980, China 

beneficiază de de Sistemul Generalizat de Preferinţe comunitar, dar fundamentul 

instituţional al relaţiilor economice dintre Uniunea Europeană şi China rămâne 

“Acordul comercial şi de cooperare dintre Comunitatea Europeană şi 

China”,încheiat în 1985, acord care a înlocuit o versiune mai veche, semnată în 1978 

între cele două părţi. 

Evenimentele din iunie 1989 din China au determinat suspendarea contactelor 

bilaterale la nivel înalt, dar din octombrie 1990 CEE a decis să relaxeze progresiv 

restricţiile impuse în 1989, în ceea ce priveşte contactele ministeriale şi la nivel înalt, 

cooperarea culturală, ştiinţifică şi tehnică şi noile proiecte de cooperare. 

Comisia Europeană a elaborat pentru prima dată o strategie pe termen lung 

pentru dezvoltarea relaţiilor cu China în 1995, prin Raportul intitulat “O politică pe 

termen lung pentru relaţiile China-Europa”. De la acel moment, acestea au fost 

structurate pe trei piloni-cheie: dialogul politic, incluzând o formă specifică de dialog 

pentru apărarea drepturilor omului, relaţiile economice şi comerciale şi programele de 

cooperare UE-China. 

La 1 martie 2002, la Bruxelles, Comisia Europeană a aprobat “Strategia de ţară 

pe anii 2002-2006 pentru China” (“Country Strategy Paper 2002-2006 for China”), 

document care stabileşte cadrul oficial al relaţiilor dintre cele două părţi, de-a lungul 

celor patru ani. Politica de cooperare a Uniunii Europene faţă de China va avea la 

bază, potrivit reprezentanţilor europeni129, câteva obiective fundamentale: 

- să angajeze China pe scena economică globală, prin implicarea gradată a 

Chinei în dialogul politic al comunităţii internaţionale; 

- să susţină tranziţia Chinei spre o societate deschisă, fondată pe respectarea 

legislaţiei şi a drepturilor omului; 

- să încurajeze integrarea Chinei în economia mondială prin susţinerea 

participării active a acesteia la sistemul comercial global, precum şi a procesului de 

reformă economică şi socială, în continuare în derulare în China; 

- să promoveze şi să popularizeze imaginea Uniunii Europene în China. 

În acelaşi timp, Uniunea Europeană a stabilit un buget indicativ, în valoare de 

250 milioane euro, pentru perioada 2002-2006, care urmează să fie alocat gradual, 

pentru susţinerea programelor europene în China. De asemenea, se vor crea 

instrumente specifice, perfect adaptate, pentru supravegherea, monitorizarea şi 

revizuirea periodică a asistenţei europene. Sintetizând, “Strategia Uniunii Europene 

pentru dezvoltarea cooperării cu China” propune trei domenii prioritare de acţiune 

(în concordanţă cu abilitatea de a interveni a UE, dar şi cu interesele urmărite de 

aceasta în zona asiatică): 1) reforma economică şi socială; 2) dezvoltarea durabilă şi 

3) guvernarea eficientă. 

Dezvoltarea relaţiilor bilaterale a determinat crearea unui mecanism 

instituţional de cooperare care constă în organizarea unor summit-uri anuale la nivel 

de prim-miniştri şi miniştri de externe precum şi diferite reuniuni la nivel de experţi. 

Problemele referitoare la cooperarea economică sunt discutate la nivelul unor 

reuniuni ministeriale la care participă înalţi funcţionari existând la acest nivel şi un 

167

Comitet mixt privitor la economie şi comerţ. În afara acestor forme de cooperare la 

nivel ministerial şi al documentelor menţionate anterior mai există alte 24 de Acorduri 

sectoriale. 

În ianuarie 2007, comisarul Ferrero Waldner a lansat noi negocieri pentru 

revizuirea Acordului de Cooperare şi Comerţ din 1985 şi extinderea domeniilor de 

cooperare 1 . 

2.2. Dificultăţi şi perspective ale relaţiilor UE-China 

Trebuie subliniat şi apariţia unor sincope în relaţiile bilaterale reprezentate de 

amânarea Summit-ului UE-China la nivel înalt din noiembrie 2008, la cererea Chinei. 

Această decizie a fost motivată de partea chineză prin faptul că Dalai Lama a vizitat în 

2008 mai multe state membre ale unde a fost primit la cel mai înalt nivel, de şefi de 

state 2 şi de guverne precum şi de reprezentanţi înalţi ai instituţiilor UE. 

UE care avea un set de obiective ambiţioase pentru acest summit a luat act cu 

dezamăgire de decizia Chinei şi şi-a exprimat intenţia de a cultiva aceleaşi relaţii de 

parteneriat cu China atunci când situaţia economică globală şi financiară a impune 

relaţii mai apropiate între cele două părţi 3 . 

* 

China a devenit un jucător din ce în ce mai important pe scena globală, datorită 

economiei sale extrem de dinamice şi a rolului său în creştere în domeniul afacerilor 

internaţionale. După acceptarea sa ca membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, 

în decembrie 2001, China s-a angajat activ, atât în noile runde de negocieri 

multilaterale (vezi Doha), cât şi în iniţiativele de integrare regională. China 

demonstrează, în prezent, susţinerea unei politici externe mult mai responsabilă şi mai 

deschisă, care continuă însă să fie dominată de problemele legate de stabilitatea 

internă şi dezvoltarea economică, probleme inevitabile pentru reforma în plină 

desfăşurare. 

Deschiderea Chinei s-a făcut simţită şi cu ocazia organizării jocurilor olimpice 

de vară de la Beijing din 2008, dorind să arate lumii o nouă ţară, modernă şi care 

priveşte cu încredere spre mileniu trei. 

Reconfigurarea geopoliticii globale în urma crizei financiare aduce 

consolidarea poziţiei Chinei pe plan mondial, având în vedere că în iarna lui 2008 era 

deţinătorul majoritar al obligaţiilor emise de guvernul SUA. 

3. Relaţiile UE cu India 

Uniunea Europeană şi India au jucat de-a lungul istoriei un rol critic în crearea 

şi dezvoltarea de noi structuri internaţionale, incluzând Organizaţia Mondială a 

Comerţului. Istoria comună a Indiei şi a unora dintre statele membre ale Uniunii 

Europene au făcut ca parteneriatul dintre India şi Europa de Vest să fie unul 

1 EU and China – a global partnership – 

http://ec.europa.eu/external_relations/china/summits_en.htm. 

2 Dalai Lama – liderul spiritual al Tibetului (parte componentă a Chinei) a fost propus de către 

preşedintele Poloniei, Lech Walesa pentru înmânarea premiului Nobel pentru pace. 

3 Declaraţia UE - EU-China Summit postponed - http://www.ue2008.fr/ - site-ul oficial al 

Preşedinţiei Europene a Franţei. 

168

tradiţional. Originile relaţiilor dintre UE şi India datează de la începutul anilor ’60, 

India fiind printre primele ţări care au stabilit relaţii diplomatice cu Comunităţile 

Europene în 1962 iar în 1983, Comunităţile Europene trimit o Delegaţie permanentă a 

Comisiei europene în India. 

Declaraţia politică din 1993 şi Acordul de Cooperare din 1994 reprezintă cadrul 

de bază al desfăşurării relaţiilor bilaterale deschizând largi oportunităţi pentru un 

dialog politic cuprinzător care evoluează datorită Summit-urilor bilaterale organizate 

anual la nivel ministerial precum şi a reuniunilor la nivel de experţi. 

Începând cu anul 2004, cu ocazia cele de a cincea reuniuni la nivel înalt 

organizate la Haga la 8 noiembrie, cele două părţi au convenit construirea unui 

Parteneriat strategic între UE şi India. În anul 2005 au convenit asupra unui Plan de 

Acţiune pentru realizarea obiectivelor Parteneriatului, Plan care a fost revizuit în 

cadrul summit-ului bilateral de la Marsilia din 29 septembrie 2008 în vederea 

aprofundării cooperării, constituirea unui mecanism de coordonare. 

Revizuirea din 2008 priveşte implementarea Parteneriatului pe patru mari 

direcţii: 1) întărirea dialogului politic, 2) extinderea dialogului asupra politicilor 

economice, comerţului şi investiţiilor, 3) dezvoltarea cooperării în domeniul ştiinţei şi 

tehnicii, 4) aprofundarea schimburilor culturale [ 4 ]. 

Tot cu ocazia reuniunii de la nivel înalt din septembrie 2008, a fost semnat şi un 

Acord în domeniul aviaţiei civile. 

Important de subliniat că în 2006, UE adoptat Strategia de ţară pentru India 

referitor la perioada 2007-2013. 

În perspectivă, UE îşi propune, pe lângă domeniile de colaborare din prezent, să 

acorde asistenţă şi sprijin Indiei pentru derularea programelor necesare de eradicare a 

sărăciei, respectării drepturilor omului şi creşterea ratei de alfabetizare a populaţiei. 

În prezent, India este membră a celor mai importante organisme economice 

multilaterale, incluzând Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială sau Banca 

pentru Dezvoltare Asiatică (ADB). Aşa cum am menţionat anterior, India a jucat rolul 

de membru fondator la crearea GATT şi apoi a Organizaţiei Mondiale a Comerţului. 

La nivel regional, India este membră a SAARC (Asociaţia Asiei de Sud pentru 

Cooperare Regională), BIMSTEC (Cooperarea Economică dintre Bangladesh, India, 

Myanmar, Sri Lanka şi Thailanda), precum şi a Acordului de la Bangkok. 

4. Relaţiile UE cu Japonia 

4.1. Desfăşurarea relaţiile diplomatice 

Încă de la crearea Comunităţii Economice Europene, Japonia s-a arătat 

interesată de stabilirea unui dialog cu această nouă structură economică, astfel încât în 

1959 ambasadorul japonez în Belgia va fi acreditat ca primul reprezentant oficial al 

Japoniei la Comunităţile Europene. În 1974, Comunitatea Europeană decide, la rândul 

său, să oficializeze relaţiile de cooperare cu unul dintre partenerii săi comerciali cei 

mai importanţi, prin înfiinţarea “Delegaţiei Comunităţilor Europene în Japonia”, cu 

4 Pentru detalii vezi The European Union and India: a strategic partnership for 21΄st century – 

http://www.delind.cec.eu.int – site-ul oficial al Delegaţiei Comisiei europene în India. 

169

sediul la Tokyo. Din 1974, “Delegaţia Comunităţilor Europene în Japonia” are rolul 

unei misiuni diplomatice, în spiritul Convenţiei de la Viena din aprilie 1961. 

4.2. Cadrul instituţional al relaţiilor bilaterale 

Unul din primele demersuri privind dezvoltarea cooperării economice a fost 

constituirea Centrului UE-Japonia pentru cooperarea industrială, ale cărei baze au 

fost puse în 1987 la Tokyo şi în 1996 la Bruxelles. 

În ciuda acestor numeroase măsuri, bazele instituţionale ale relaţiilor de 

cooperare dintre UE şi Japonia au fost stabilite abia la începutul secolului XX, prin 

semnarea, la Haga, la 19 iulie 1991, a Declaraţiei comune asupra relaţiilor dintre 

Comunitatea Europeană şi statele sale membre şi Japonia. Obiectivul acestei 

Declaraţii a fost trasarea unor principii comune de acţiune şi cooperare în domeniile 

politic, economic, cultural, precum şi crearea unui sistem de consultări anuale ale 

reprezentanţilor celor două părţi implicate. Acest sistem a inclus: 

- summit-uri anuale între Preşedintele Consiliului European, Preşedintele 

Comisiei Europene şi Primul ministru al Japoniei (cu această ocazie a avut loc şi 

primul summit la nivel înalt Comunitatea Europeană-Japonia); 

- întruniri bianuale la nivelul miniştrilor de afaceri externe din “UE Troika” 

(cele trei state membre ale UE din care provin precedentul, respectiv actualul 

preşedinte al Consiliului European, precum şi preşedintele Comisiei Europene) şi al 

ministrului de afaceri externe al Japoniei; 

- reuniuni interministeriale anuale între membrii Comisiei europene şi cabinetul 

nipon. 

Cel de-al zecelea summit UE-Japonia, care a avut loc la Bruxelles, în 

decembrie 2001, a adus ca element de noutate decizia dezvoltării şi intensificării 

relaţiilor dintre cele două părţi, prin adoptarea unui Plan de acţiune pentru întărirea 

cooperării în următorii zece ani şi pentru modelarea unui viitor comun UE-Japonia. 

Printre obiectivele centrale ale Planului de acţiune, menite a stabili un parteneriat 

puternic, concret, transparent şi orientat spre rezultate, se numără: 

- promovarea păcii şi a securităţii; 

- întărirea cooperării economice şi comerciale; 

- confruntarea şi găsirea de soluţii pentru provocările globale şi sociale; 

- crearea unor punţi de legătură între populaţiile şi culturile, atât de diferite, ale 

celor două puternice entităţi. 

În mai 2003 a avut loc cel de-al 12-lea summit la nivel înalt UE-Japonia, s-a 

accentuat necesitatea concentrării pe o serie de priorităţi concrete, a căror evoluţie 

urmează să fie discutată în summit-ul următor: implicarea comună în prevenirea 

conflictelor şi reabilitarea unor regiuni ca Balcanii, Afganistanul, Timorul de Est, Sri 

Lanka, Irak; evaluarea efectelor generate de extinderea Uniunii Europene asupra 

relaţiilor cu Japonia; intensificarea cooperării în domeniul energetic; iniţierea de 

dialoguri legate de domeniul aviatic, pentru creşterea securităţii aeriene; încurajarea 

altor state să ratifice Protocolul de la Kyoto şi creşterea participării mondiale la 

problemele legate de modificarea climatului; pregătirea pentru 2005 a “Anului 

schimburilor inter-umane UE-Japonia”. 

Summit-ul bilateral de la 5 iunie 2007 de la Berlin a avut pe agenda de discuţii 

probleme economice şi politice bilaterale, dar şi o serie de aspecte globale precum 

170

schimbările climatice şi energia, OMC şi runda Doha, drepturile de proprietate 

intelectuală. S-au discutat probleme referitoare la cooperarea regională care implica 

Estul Asiei inclusiv Coreea de Nord şi China precum şi relaţiile cu Rusia, Afganistan 

şi Iran. 

Ultimul summit din aprilie 2008 s-a focalizat pe consolidarea cooperării 

bilaterale ca o posibilă soluţie la noile provocări globale precum implementarea 

obiectivelor Declaraţiei Mileniului, schimbarea climatică, negocieri privind 

mecanismul OMC, probleme referitoare 

4.3. Cadrul informal al relaţiilor bilaterale 

Un alt pilon important al relaţiilor bilaterale este reprezentat de cadrul informal 

ale relaţiilor celor două părţi asemănător cu cel desfăşurat în relaţiile cu SUA. Unul 

din aceste contacte care poate fi încadrat în această categorie de cooperare este 

“Dialogul privind reforma pentru armonizare”, lansat încă din 1994, având drept 

obiectiv reducerea numărului de reglementări care nu sunt necesare sau sunt 

obstructive pentru schimburile comerciale sau investiţionale. 

În octombrie 1999, are loc prima ediţie a mesei rotunde a “Dialogului de 

Afaceri UE-Japonia” (asemănător cu “Dialogului de afaceri transatlantic” încheiat 

între reprezentanţii oamenilor de afaceri din SUA, respectiv UE), o iniţiativă a 

sectorului privat din cele două regiuni, cu scopul de a întări legăturile de cooperare 

dintre comunităţile de afaceri europeană şi japoneză şi de a furniza autorităţilor 

guvernamentale opinii concrete, pentru promovarea schimburilor comerciale şi a 

investiţiilor dintre Europa şi Japonia. 

În noiembrie 1999, a avut loc o primă întâlnire la nivelul asociaţiilor de 

consumatori din UE şi Japonia, punându-se astfel bazele “Dialogului Consumatorilor 

din UE-Japonia” (EU-Japan Consumer Dialogue - EJCD), un forum care dezvoltă şi 

agreează recomandări comune legate de politica consumatorului, adresate guvernelor 

din Japonia şi Uniunea Europeană, în scopul promovării intereselor consumatorilor, în 

cadrul politicilor derulate de cele două părţi. 

Toate aceste forme de cooperare informală se dezvoltă în continuare dobândind 

un lobby puternic pe lângă guvernul Japoniei şi Comisia Europeană şi chiar 

cristalizând unele politici sau poziţii în relaţiile bilaterale. 

4.4. Perspectivele parteneriatului euro-japonez 

Dezvoltarea relaţiilor externe ale Uniunii Europene şi ale Japoniei, evoluţia 

politicilor derulate de acestea, progresul şi atitudinea pozitivă asupra cooperării dintre 

cele două părţi, au fost substanţiale în ultimii ani. 

Japonia şi Uniunea Europeană împărtăşesc interese comune privind politica 

externă şi de securitate, ambele părţi aflându-se într-un intens proces de dezvoltare a 

unui rol politic mai consecvent în susţinerea propriilor creşterii economice. Întărirea 

interdependenţelor economice, ceea ce înseamnă că evenimentele dintr-o anumită 

regiune pot avea un impact puternic asupra unei alte zone a lumii, au determinat cele 

două centre de putere să-şi unifice interesele privind exercitarea unui rol activ în 

menţinerea stabilităţii economice şi politice a lumii. Asia, în special prin Japonia, 

reprezintă, împreună cu Europa şi America de Nord, unul din liderii mondiali ai 

171

secolului XXI, atât din punct de vedere economic, cât şi ca partener indispensabil 

pentru găsirea soluţiilor la problemele de interes global. Este în interesul Uniunii 

Europene, în mod cert, să susţină Japonia ca factor de stabilitate în regiunea asiatică, 

de promovare a liberului schimb, de încurajare a democraţiei şi respectării drepturilor 

omului. 

Este important ca negocierile ulterioare să ducă la eliminarea minusurilor din 

cadrul relaţiilor bilaterale şi aici ne referim la eliminarea barierelor tarifare din 

relaţiile comerciale în conformitate cu reglementările OMC, echilibrarea balanţei 

comerciale care în prezent este deficitară pentru UE, precum şi referitor la respectarea 

drepturilor omului, UE insistă asupră părţii japoneze pentru renunţarea la aplicarea 

pedepsei capitale. În acest sens, UE reaminteşte că la 18 decembrie 2007, Adunarea 

Generală a ONU a adoptat o rezoluţie privind stabilirea unui moratoriu referitor la 

pedeapsa cu moartea prin care invită în mod explicit, toate statele la eliminarea 

acesteia şi anularea sentinţelor deja pronunţate. 5 

* 

Rolul Asiei în lume a crescut simţitor în ultimii ani, în special datorită 

influenţei exercitate de Japonia asupra economiei mondiale, dar şi dezvoltării extrem 

de dinamice a “tigrilor asiatici” şi a Chinei. 

În ultimii ani, dimensiunile parteneriatului UE-Asia s-au amplificat, căci 

Uniunea Europeană nu îşi poate permite să neglijeze potenţialul economic al Asiei, iar 

Asia nu poate ignora importanţa mondială a UE. 

Pentru Uniunea Europeană, Asia este un partener crucial atât la nivel economic, 

cât şi politic şi cultural, cu o importanţă în continuă creştere, datorită dimensiunii 

impresionante a economiei şi populaţiei asiatice, dar şi ponderii acestei regiuni în 

schimburile comerciale ale lumii. Nevoia reciprocă de a depăşi provocările procesului 

de globalizare, marea diversitate culturală şi economică specifică fiecăreia dintre cele 

două regiuni, dar şi dorinţa comună de a găsi un echilibru între politicile naţionale, 

regionale şi globale, reprezintă doar câteva premise pentru dezvoltarea parteneriatului 

trans-regional. 6 

5 Declaration by the Presidency on behalf of the EU following the execution of three people under 

sentence of death in Japan, council of The European Union, Brussels, 12 September 2008, 

12996/08 (Presse 253), http://www.consilium.europa.eu/Newsroom; 

6 Idem. 

172

RELAŢIILE UNIUNII EUROPENE 

CU STATELE DIN CAUCAZUL DE SUD 

Dr. Cătălin ANDRUŞ * 

South Caucasus is an area of extreme importance for the European Union, in terms of 

geopolitical because connects the Caspian Sea basin and the Black Sea, on the east-west axis 

and is the liaison between far away the Middle East, Turkey, Iran and Russia, as and 

economically as they are put into question the most important energy sources and routes of 

transport for UE.. 

The main instrument of the EU in the area is the European Neighborhood Policy. In the 

latter, the states of this region plays an important role, especially in the light of the necessary 

security in proximity of the EU. 

1. Consideraţii generale asupra regiunii 

În urma destrămării URSS-ului din 1992, în regiunea Caucazului de sud au 

apărut trei state noi, succesoare ale fostelor republici unionale: Armenia, 

Azerbaidjan şi Georgia (în cadrul URSS-ului purta denumirea de Gruzia). Aceste 

state nu mai fuseseră state suverane, cu excepţia unei perioade scurte după 

revoluţia bolşevică 1917-1921. În scurta perioadă de independenţă au avut loc 

conflicte locale între aceste state pentru extinderea teritoriilor ceea ce a făcut să fie 

uşor de recucerit de noua putere sovietică şi reorganizate arbitrar ceea ce a cauzat 

oarecum reaprinderea acestor conflicte istorice imediat după recâştigarea 

independenţei din anii ′90. 

După recâştigarea independenţei, în întreaga regiune a urmat o perioadă de 

incertitudine ce a facilitat reizbucnirea unor conflicte cum ar fi: Nagorno-Karabach 

(1988-1994) dintre Armenia şi Azerbaidjan dar şi conflictele din Abhazia şi Osetia 

de Sud (entităţi autonome în cadrul Georgiei). Urmarea acestor conflicte a fost 

ocuparea enclavei Nagorno-Karabach şi zona limitrofă de pe teritoriul 

Azerbaidjanului de către Armenia, Abhazia şi-a declarat independenţa în 1992, ce 

a provocat un război cu Georgia pierdut de aceasta din urmă. Osetia de Sud a fost 

pusă sub controlul trupelor ruseşti şi georgiene sub mandat ONU, după o tentativă 

similară de separare în 1992. 

Rusia nu a fost nicidecum un actor neutru şi prin intermediul trupelor 

staţionate în zonă au acţionat, conform unui plan bine pus la punct de fragmentare 

şi control asupra situaţiei din zonă 1 . Încă de la începutul conflictului dintre Georgia 

pe de o parte şi Abhazia şi Osetia de Sud de cealaltă parte, Rusia s-a plasat în fapt 

de partea celor din urmă având în vedere tradiţia de buni supuşi ai Imperiului ţarist 

şi apoi ai URSS-ului, din partea locuitorilor celor două zone. Acest lucru a 

culminat cu războiul ruso-georgian din august 2008, în urma căreia Georgia a 

* Subcomisar de poliţie, lector universitar, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, 

Bucureşti. 

1 Uniunea Europeană şi Caucazul de Sud. Rolul Azerbaidjanului, Raport de analiza politică, 

Institutul “Ovidiu Şincai”, Bucureşti, iulie 2008, pp.7-8. 

173

pierdut orice urmă de influenţă asupra celor două zone şi a marcat revenirea Rusiei 

în forţă în regiunea Caucazului de Sud. 

Geografic, regiunea este populată de aproximativ 15 milioane de persoane 

având o poziţie geopolitică importantă cauzată de faptul că face legătura între 

bazinul Mări Caspice şi Marea Neagră, pe axă est-vest şi este punctul de legătură 

între îndepărtatul Orient Mijlociu, Turcia, Iran şi Rusia. 

Sursa – http://www.eurasianet.org - Map of the Caucasus 

Urmarea acestor conflicte din zonă este divizarea Caucazului de sud, de 

către restricţii şi blocaje comerciale în pofida potenţialului. 

Principalul instrument al UE în zonă este Politica Europeană de Vecinătate. 

În cadrul acesteia, statele din regiune ocupă un rol important, mai ales prin prisma 

securităţii necesare în zona de proximitate a UE. 

2. Relaţiile UE cu Armenia 

Armenia a stabilit relaţii cu UE încă din 1996 când a semnat Acordul de 

Parteneriat şi Cooperare care a intrat în vigoare la 1 iulie 1999 şi constituie cadrul 

desfăşurării relaţiilor bilaterale pe o perioadă de zece an, urmând a fi reînnoit anual 

mai puţin în situaţia în care una dintre părţi face o notificare de denunţare cu cel 

puţin şase luni înainte. Acest acord are ca obiective construirea unei relaţii UE- 

Armenia pe baza respectării principiilor democratice, a statului de drept şi a 

drepturilor omului, precum şi consolidarea unei economii de piaţă 2 . Pentru a atinge 

aceste obiective, în perioada 1992-2002, UE a alocat Armeniei 335 milioane de 

euro pe lângă beneficiile oferite în cadrul Programului TACIS de Cooperare 

Regională 3 . 

Instituţional, a fost creat Consiliul de Cooperare la care Armenia este 

reprezentată de ministrul de externe iar UE de către Consiliul European şi Comisia 

Europeană. 

Ca urmare a extinderii UE către est, Armenia a fost inclusă în cadrul Politicii 

de vecinătate începând cu 2004. Astfel că, pe baza Raportului de ţară din 2005, a 

2 vezi Partnership and Cooperation Agreement, The European Union and the Republic Armenia, 

http://www.delarm.ec.europa.eu/en - site-ul oficial al Delegaţiei Comisiei Europene în Armenia. 

3 EU Cooperation with Armenia, http://www.delarm.ec.europa.eu/en; 

174

fost conceput un Plan de Acţiune în urma discuţiilor dintre Comisie şi guvernul 

armean din noiembrie 2006. 

Cu acordul autorităţilor armene, a fost adoptat, National Indicative 

Programme care stabileşte reperele relaţiilor bilaterale pentru perioada 2007-2010. 

Cadrul strategic de cooperare va fi asigurat de către Strategia de ţară (The 

Armenia Country Srategy Paper) pe 2007-2013 care prevede principalele obiective 

ale cooperării, posibilele reacţii politice şi priorităţile în relaţiile bilaterale. 

Progresele înregistrate de Armenia în sunt evidenţiate în Raportul de 

progres întocmit de către Comisia Europeană la 10 aprilie 2008 privind 

Implementarea Politicii Europene de Vecinătate în 2007 4 . Cele două părţi au 

convenit asupra necesităţii constituirii unui Grup consultativ de experţi UE care să 

sprijine Armenia în aplicarea procesului de reformă internă. 

Referitor la relaţiile externe, Armenia este încurajată de către UE pentru 

întreprinderea tuturor demersurilor necesare în vederea susţinerii negocierilor 

privind soluţionarea conflictului din Nagorno-Karabah precum şi în vederea 

îmbunătăţirii relaţiilor cu Turcia 5 . 

Armenia a trăit sub blocada Azerbaidjanului şi Turciei mai mult de un 

deceniu. Legături ferate importante din Armenia care trec prin Georgia către Rusia 

au fost blocate încă de la începuturile anilor ′90 din cauza eşecului rezolvării 

conflictelor din Georgia. 

3. Relaţiile UE cu Azerbaidjan 

Azerbaidjan şi-a oficializat relaţiile cu UE, începând cu 1996 când a semnat 

Acordul de Parteneriat şi Cooperare cu UE, intrat în vigoare în 1999 şi care 

reprezintă cadrul de bază al desfăşurării relaţiilor bilaterale. 

Azerbaidjanul a fost inclus în cadrul Politicii Europene de Vecinătate în anul 

2004, iar ca urmare a acestui aspect a fost întocmit un Plan de Acţiune PEV 

adoptat în 2006, pe baza unui raport de ţară publicat în martie 2005. 

Principalele domenii de cooperare cu UE sunt menţionate în Strategia de ţară 

(Country Strategy Paper) pentru 2007-2013. 

Azerbaidjanul are un rol esenţial de jucat ca furnizor de resurse energetice 

către UE dar şi în deschiderea de rute alternative de transport de petrol şi gaze 

pentru Europa dinspre bazinul Mării Caspice şi Asia centrală. 

UE doreşte consolidarea cooperării regionale în domeniul energetic, prin 

punerea în aplicare a Memorandumului semnat de cele două părţi privind 

constituirea unui parteneriat energetic în coordonare cu implementarea Iniţiativei 

Baku privind crearea unei pieţe regionale de energie. 

4 Implementation of the European Neighbourhood Policy in 2007, Progress Report in EU and 

European Neighbourhood Policy - http://www.delarm.ec.europa.eu/en; 

5 în acest sens, preşedintele Comisiei Europene Jose Manuel BAROSSO a salutat Declaraţia de la 2 

noiembrie 2008 a preşedinţilor Armeniei, Azerbaidjanului şi Rusiei privind soluţionarea acestui 

conflict, precum şi iniţiativa preşedintelui armean Serzh Sargsyan privind dezgheţarea relaţiilor cu 

Turcia, iniţiativă care a primit un răspuns pozitiv de la preşedintele turc Abdullah Gul – vezi 

DECLARAŢIA COMUNĂ a preşedintelui Comisiei Europene şi a preşedintelui armean, Erevan, 7 

noiembrie 2008, - http://ec.europa.eu/external_relations/armenia/index_en.htm; 

175

UE sprijină dezvoltarea de către Azerbaidjan de bune relaţii cu vecinii săi, 

unde există un potenţial deosebit având în vedere că împărtăşeşte cu Turcia o 

comunitate lingvistică precum şi puternice relaţii comerciale. Parteneriatul 

strategic cu Turcia este posibil şi datorită relaţiilor bune cu Georgia care facilitează 

rutele de tranzit necesare (în condiţiile în care frontiera dintre Azerbaidjan şi 

Turcia este de 11 km şi se află în zona enclavei Nahicevan, ceea ce nu oferă 

condiţii bune de tranzit). Principalele rute de transport energetic sunt Baku-Tibilisi- 

Ceyhan (pentru petrol) şi Baku-Tibilisi-Erzurum (pentru gaze naturale). 

Relaţia cu Rusia este pe coordonate normale chiar dacă aceasta din urmă s-a 

situat constant în favoarea Armeniei, în cadrul conflictului armeano-azer şi deşi a 

este membră a CSI, nu s-a implicat foarte mult în activităţile organizaţiei. 

Relaţiile cu Iranul sunt la un nivel bun, datorită faptului că pe teritoriul 

iranian trăieşte cea mai mare parte a populaţiei azere din lume (16-25 milioane) dar 

există câteva diferende privind delimitarea platoului continental al Mării Caspice. 

4. Relaţiile UE cu Georgia 

Georgia a demarat relaţii bilaterale cu UE, imediat după câştigarea 

independenţei în 1992. Georgia nu face excepţie din punct de vedere al 

documentelor oficiale încheiate de UE cu statele din această zonă şi ca atare cadrul 

general al relaţiilor cu UE este dat de Acordul de Parteneriat şi Cooperare întrat în 

vigoare în 1999. Includerea Georgiei în cadrul Politicii Europene de Vecinătate a 

dus la adoptarea unui Plan de Acţiune PEV aprobat de Consiliul de Cooperare 

Georgia-UE, în noiembrie 2006 6 . 

Relaţiile UE cu Georgia au cunoscut o dezvoltare exponenţială odată cu 

revoluţia portocalie din 2003 care a dus la putere o administraţie cu un program 

ambiţios de reforme politice şi economice ce viza o apropiere de valorile 

occidentale. 

Principalele domenii de cooperare cu UE, sunt menţionate în Strategia de 

ţară pentru 2007-2013, pe baza căruia a fost elaborat ulterior National Indicative 

Programme (NIP) ce acoperă perioada 2007-2010. 

În urma conflictului din august 2008 cu Rusia, UE a alocat 6 milioane de 

euro ca ajutor umanitar pentru persoanele civile afectate de conflict şi în 

conformitate cu Acordul de la 12 august şi 8 septembrie dintre părţile în conflict, a 

desfăşurat o Misiune Civilă de Monitorizare (EUMM) care un mandat larg ce 

include întreg teritoriul Georgiei inclusiv Abhazia şi Osetia de Sud. Mandatul 

EUMM este de a monitoriza punerea în aplicare a celor două acorduri menţionate 

mai sus şi retragerea forţelor ruse şi georgiene pe poziţiile deţinute înainte de 

izbucnirea ostilităţilor. De asemenea, EUMM are sarcina de a contribui la 

stabilizarea şi normalizarea situaţiei în zonele afectate de război, de a monitoriza 

6 Vezi http://www.delgeo.ec.europa.eu/en - site-ul oficial al Delegaţiei Comisiei Europene în 

Georgia. 

176

forţele de poliţie şi respectarea drepturilor omului şi a principiilor statului de drept 

7 . 

EUMM este o misiune de monitorizare fără competenţe de executare şi 

acţionează în strânsă coordonare cu OSCE şi ONU reprezentate de Misiunea ONU 

pentru Georgia (UNOMIG). 

Georgia şi-a manifestat clar intenţia de adera la UE și NATO, primind 

asigurarea de aderare la NATO dar fără a se menţiona un termen în cadrul summitului 

NATO de la Bucureşti din aprilie 2008. Complicaţiile create de conflictul cu 

Rusia au îndepărtat simţitor aceste obiective. 

Implicarea UE în acordarea asistenţei Georgiei a fost consistentă, atât din 

punct de vedere al presiunilor şi negocierilor cu Rusia desfăşurate în primul rând 

de preşedinţia franceză dar şi logistic prin organizarea Conferinţei internaţionale 

din octombrie 2008, privind strângerea de fonduri destinate asistenţei statului 

georgian. 

5. Mijloacele şi acţiunea Uniunii Europene în regiune 

Caucazul de Sud este o zonă de maximă importanţă pentru UE, atât 

geopolitic cât şi economic având în vedere că sunt puse în discuţie cele mai 

importante surse energetice şi trasee de transport ale acesteia. Importanţa regiunii 

creşte cu atât mai mult cu cât, în ultimii ani, principalele eforturi de politică 

externă a Rusiei în regiune vizează controlul acestor resurse energetice şi a 

traseelor de transport cu limitarea accesului UE 8 . 

Conflictul Rusiei cu Georgia a avut impact direct asupra aprovizionării 

pieţei mondiale cu gaze şi petrol caspic, Rusia având oportunitatea ideală de a 

distruge conducta Baku-Tibilisi-Ceyhan, care este simbolul angajamentului 

occidentului în regiune. Semnalul către guvernele occidentale a fost clar, problema 

securităţii energetice este mult prea importantă pentru a o expune riscurilor create 

de războaiele locale. 

În acest context, Uniunea Europeană acţionează cu mijloacele sale specifice, 

cu instrumente de soft-power încercând să soluţioneze conflictele din regiune prin 

democratizarea statelor din regiune, consolidarea statului de drept şi intensificarea 

cooperării regionale 9 . 

7 vezi EUMM’s mandate is Georgia-wide, comunicat oficial de presă, 5 noiembrie 2008 şi 

EUMM’s Mandate and Strategy accesibil pe http://www.eumn.eu/en - site-ul oficial al Misiunii UE 

de monitorizare din Georgia. 

8 Rusia face asemenea demersuri deşi în mod oficial noua Strategie de politică externă a Rusiei 

aprobată în iulie 2008 nu spune nimic despre energie – vezi Pavel K. BAEV (research professor, 

International Peace Research Institute, Oslo), Russia makes a move in the Caucas – and Looks 

Beyond, The EU-Russia Centre Review, Russian Foreign Policy, Issue Eight, octomber, 2008, 

p.64 . 

9 Jean-Christophe PEUCH (researcher specializes in Caucasus and Central Asia), European Union: 

Democratization key to conflict resolution in the South Caucasus, Eurasia insight, 17 iunie 2008. 

177

Instituţional, UE a creat pe lângă delegaţiile Comisiei Europene din fiecare 

stat şi un Reprezentant Special pentru Caucazul de Sud. Constituirea biroului 

RSCS are la bază o acţiune comună a Consiliului din 2006 10 . 

Mandatul RSCS include următoarele obiective ale politicii UE în Caucazul 

de Sud: asistarea Armeniei, Azerbaidjanului şi Georgiei în efectuarea reformelor 

politice şi economice, contribuind la prevenirea şi soluţionarea paşnică a 

conflictelor în regiune inclusiv prin promovarea reîntoarcerii refugiaţilor în 

teritoriile părăsite şi încurajarea cooperării regionale pe probleme economice şi 

energetice 11 . 

În particular pentru conflictul din Georgia a fost creat începând cu 

septembrie 2008, un Reprezentant special al UE pentru criza din Georgia 12 . 

Mandatul acestuia este limitat până la 25 februarie 2009 şi constă în sprijinirea 

pregătirilor convorbirilor internaţionale care urmează a fi organizate conform 

planului din 12 august 2008. Rolul acestui Reprezentant este de a contribui la 

stabilirea poziţiei UE la aceste convorbiri şi de a facilita implementarea acordului 

din 8 septembrie 2008 încheiat la Moscova şi Tbilisi 13 . 

Un aspect foarte important şi care trebuie subliniat este faptul că, pentru 

prima dată după cel de al doilea război mondial, SUA lipsesc de la negocierile 

privind un conflict armat ce afectează Europa, cu atât mai mult cu cât administraţia 

georgiană era un partener devotat al SUA. În această situaţie, UE s-a trezit singura 

care a gestionat negocierile privind încetarea focului şi soluţionarea ulterioară a 

conflictului. Absenţa SUA şi schimbarea tonului UE ce pare că s-a acomodat rapid 

cu noua conduită a Rusiei, aşteptând reluarea unor importante afaceri cu cea mai 

mare ţară de pe continent, este o abordare greşită care ar putea costa UE pierderea 

credibilităţii atât la Moscova cât şi în toată Eurasia 14 . 

Un demers important de a fost elaborarea “Sinergiei în regiunea Mării 

Negre” (Black Sea Synergy) care sintetizează domeniile de interes în cooperarea 

dintre UE ţările din regiune. Principalele programe desfăşurate în acest context 

cointeresează instituţii financiare internaţionale precum BEI, BERD. România a 

avut o iniţiativă, în acest sens, privind înfiinţarea unei noi structuri de cooperare, 

Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat care nu avut succesul scontat 15 . 

Concret, în domeniu energetic există Iniţiativa Baku, care propune o mai 

bună cooperare cu ţările din zonă şi UE pentru asigurarea securităţii energetice 

mutuale, programul INOGATE (INterstate Oil and Gas To Europe pipelines), care 

asigură un plan structurat de tranzit al energiei din Asia Centrală şi Marea Caspică 

10 vezi Council Joint Action 2006/121/CFSP of 20 february 2006 şi 2008/132/CFSP of 18 february, 

2008. 

11 EU Special Representative for the South-Caucasus în http://www.eumn.eu/en. 

12 Council Joint Action 2008/760/CFSP of 25 September 2008. 

13 EU Special Representative for the Crisis in Georgia în http://www.eumn.eu/en. 

14 Vezi Alain DÉLÉTROZ (vice-president of International Crisis Group), Russia-Georgia: the 

Aftermath, Parliamentary Brief, International Crisis Group, 10 November 2008, 

http://www.crisisgroup.org/. 

15 această iniţiativă a fost boicotată de către Rusia atât prin refuzul participării dar şi prin presiuni 

şi lobby politic pentru determinarea altor participanţi să adopte aceeaşi poziţie, deoarece o nouă 

iniţiativă de cooperare contravenea intereselor Rusiei în regiune. 

178

spre teritoriul UE şi programul TRACECA (Transport Corridor Europe Caucasus 

Central Asia), privind dezvoltarea infrastructurilor de transport între Asia Centrală 

şi Europa. Iniţiativele prezentate constituie axa centrală a politicii europene în 

zonă, pe lângă diversele proiecte de conducte, vizând în special teritoriile Georgiei 

şi Azerbaidjanului. 

Cel mai important traseu sprijinit în mod oficial de UE este Nabuco, care 

vizează conectarea conductei Baku-Erzurum (sunt variante în care apare şi 

conducta Tabriz-Erzurum) şi care are un traseu european pe teritoriile României, 

Ungariei şi Austriei. 

Uniunea Europeană încearcă să abordeze aceste state într-o manieră unitară deşi 

particularităţile fiecăreia ar impune poate o abordare independentă în condiţiile în care 

situaţia şi poziţia fiecărui stat este diferită. Această abordare inconsistentă încearcă să 

mascheze disconfortul instituţiilor europene în adoptarea unei poziţii care ar avantaja 

o parte sau alta (mai ales în cazul conflictului din Nagorno-Karabah, dar şi în cadrul 

diferendului ruso-georgian), în încercarea de a păstra relaţii cordiale cu toţi actorii 

implicaţi şi de a beneficia de prezumţia de imparţialitate. În realitate, însă, chiar 

statele membre au poziţii contradictorii. Astfel, Franţa susţine cu tărie poziţia 

Armeniei, în virtutea sprijinului acordat recunoaşterii internaţionale a genocidului 

armenilor, fapt ce a stârnit reacţiile vehemente ale Turciei, iar relaţia sa cu Rusia este 

foarte cordială. Germania nu are o poziţie foarte clară, manifestând în general un 

oarecare dezinteres faţă de regiune şi preferând să discute direct cu Rusia toate 

problemele privind fosta URSS. Marea Britanie susţine poziţiile Georgiei şi 

Azerbaidjanului (unde există şi importante interese economice) pe linia trasată de 

Statele Unite. 

Un aspect în avantajul Uniunea Europeană este faptul de a fi semnat Acorduri 

de Parteneriat şi Cooperare şi Planuri de Acţiune PEV cu cele trei ţări. Totuşi, Politica 

Europeană de Vecinătate (PEV) nu constituie în acest moment un cadru satisfăcător 

de dezvoltarea a relaţiilor cu statele respective. 

Caucazul de Sud este o zonă comparabilă cu Balcanii de astăzi, unde 

dilemele post-comuniste, ordinea regională şi orientarea geostrategică sunt tot 

atâtea întrebări fără răspunsuri. Caucazul de Sud este ataşat geografic de Orientul 

Mijlociu şi de factorul islamic, de Europa din punct de vedere instituţional (OSCE, 

Consiliul Europei, UE, NATO prin Parteneriatele pentru Pace) şi al aspiraţiilor 

elitelor iar la nord de Rusia prin interdependenţa complexă economică, culturală şi 

afinităţile demografice 16 . 

Influenţele europene din trecut au creat, în această parte a lumii, o puternică 

identitate europeană în populaţia locală şi le-a inoculat o dorinţă puternică de 

integrare în Occident. Democratizarea cu succes a Caucazului ar fi cea mai bună 

cale de a garanta securitatea UE şi ar aduce beneficii suplimentare prin creşterea 

înţelegerii inter-culturale între Occident şi Marele Orient Mijlociu 17 . 

16 R. Craig NATION (professor of Strategy and Director of Russian and Eurasian Studies at the US 

Army War College), Russia, the United States and the Caucas, Published by Strategic Studies 

Institute of the US Army War College, february, 2007, p.4. 

17 Paul DUŢĂ, Politica europeană de vecinătate – o nouă linie de împărţire a Europei sau un nou 

parteneriat ? în Revista Sfera Politicii, nr.116-117/ 2004, Editura Făclia, Bucureşti, pp. 34-40. 

179

RISCURI ASIMETRICE LA ADRESA SECURITĂŢII 

Georgiana CSERI * 

National security must be analyzed not only from the point of view of states and their 

interests, but, mainly from the point of view of their people and their interests, we refer here to 

human security. All the dimensions of security are interdependent as any risk or thereat that address 

to any of them, may influence the other dimensions. 

În toate epocile istorice au fost războaie care şi-au atins scopul şi altele care nu 

au realizat acest lucru. Condiţiile de succes utilizând violenţa armată, erau favorabile 

celor puternici, iar superioritatea în forţe şi mijloace, în general superioritatea în forţe 

armate, era, de regulă, decisivă. 

Conflictele militare care au existat de-a lungul timpului, au avut un puternic 

caracter convenţional, însă totdeauna, în conflictele de durată, s-a constatat apariţia 

unor elemente neconvenţionale, care în ultima fază, au avut un rol decisiv în 

finalizarea conflictului, elemente neconvenţionale care au fost prezente, prin diferite 

forme de manifestare, inclusiv la nivelul comunicării. 

În conflictele post Război Rece, comunicarea a fost caracterizată de numeroase 

elemente de asimetrie şi s-a desfăşurat pe cel puţin trei paliere. La nivelul primului 

palier, comunicarea a fost caracterizată de existenţa unui intens dialog între actorii 

mediului internaţional interesaţi în a stopa cât mai rapid aceste conflicte şi părţile 

aflate în conflict. Al doilea nivel a avut în prim-plan un dialog-competiţie purtat prin 

intermediul mass-media, între actorii aflaţi în conflict/război pe de o parte, şi opinia 

publică internaţională, pe de alta, fiecare dintre părţi având ca principal scop 

convingerea opiniei publice internaţionale de justeţea cauzei pentru care luptă. 

Ultimul nivel la care s-a desfăşurat comunicarea, s-a materializat, pe timpul 

desfăşurării conflictului între părţile beligerante. Acest tip de comunicare se poate 

încadra în ceea ce specialiştii numesc război informaţional. 

Raportat la nivelul canalelor de comunicare folosite, se poate spune că acestea 

au cuprins o gamă vastă, de la cele clasice, de la diplomaţia clasică la public 

diplomacy, până la cele care se regăsesc în cele mai moderne mijloace de comunicare 

în masă, concretizându-se într-o gamă diversificată de manifestare, de la persuasiune 

şi constrângere diplomatică, ameninţarea cu folosirea forţei, până la promisiunea de a 

se îndeplini unul sau altul din scopurile politice urmărite în condiţiile renunţării la 

forţă. 

Mesajul deosebit de complex, a adus în atenţie problemele cele mai importante 

aflate pe agenda marilor actori ai scenei internaţionale, şi a avut ca principal element 

valorile politice, morale, etice sau chiar religioase şi modul cum acestea sunt decodate 

de actorul receptor, lucru cu atât mai important cu cât organizaţiile şi organismele 

internaţionale sau alţi mari actori ai scenei internaţionale cu un „set” propriu de valori, 

intervine într-un spaţiu de criză. 

* Doctorand, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” 

180

Tipul predominant de comunicare în timpul crizelor şi conflictelor post Război 

Rece a fost cea pe care specialiştii au denumit-o perversă. „Aceasta este folosită de 

părţile aflate în conflict şi include persuadarea, influenţarea, manipularea, 

îndoctrinarea, urmărind crearea unor atitudini, reacţii, convingeri, comportamente 

atipice, care să permită comunicatorilor interesaţi atingerea unor ţeluri, uneori nici 

acelea declarate.” 1 Propaganda, zvonistica, dezinformarea, intoxicarea, sunt ipostaze, 

metode anti-comunicaţionale care impun o filozofie speculativă, o strategie cu paşi 

tactici ai înşelării, demoralizării, înfricoşării, agresiuni informaţionale exacerbate şi 

sofisticate, înteţite şi profesionalizate atât în fazele premergătoare crizei cât şi în cele 

din timpul şi post conflict. 

Suportul comun al oricăror evoluţii comunicaţionale “perverse” îl reprezintă 

minciuna, falsul, mistificarea, fabulaţia, fantezia, amestecul real şi fantastic 2 . 

Făcându-se o analiză a tipului de comunicare folosit în timpul diferitelor 

operaţiuni care sau desfăşurat în perioada analizată, se poate constata că prezintă 

câteva caracteristici. Astfel, în timpul operaţiunii „Forţa Aliată”, ambele tabere s-au 

folosit, în egală măsură, de instrumentele propagandei pentru a-şi atinge obiectivele. 

Iugoslavia, se prezenta drept o victimă a imperialismului american şi a aliaţilor lor 

care încalcă în mod grosolan drepturile naţiunilor la suveranitate şi la autodeterminare 

politică, iar NATO vedea, la rândul ei, Iugoslavia, ultimul bastion al comunismului şi 

al intoleranţei etnice şi religioase. 

În conflictul din Kosovo, modelul de comunicare adoptat de Alianţă a fost 

bazat pe tehnicile marketing-ului politic şi a fost concentrat asupra audienţei 

telespectatorilor, televiziunea reprezentând vectorul preferat pentru transmiterea 

mesajelor propagandistice ale NATO, oferind posibilităţi aproape nelimitate de 

influenţare a milioanelor de telespectatori printr-o combinare bine dozată a 

comentariului cu imaginea, toate având scopul de a convinge opinia publică 

internaţională nu numai de necesitatea intervenţiei militare pentru rezolvarea crizei, 

dar şi pentru legitimitatea acţiunilor. Acelaşi lucru l-au urmărit şi sârbii; efortul lor era 

îndreptat în condamnarea acţiunilor militare ale NATO, pe care le calificau drept 

agresiuni şi încălcări ale dreptului internaţional. 

Dacă jurnaliştilor le-au fost impuse restricţii severe de comunicare şi de acces 

în locurile fierbinţi ale războiului şi dacă mass-media au relatat mai mult sau mai 

puţin trunchiat sau deformat, desfăşurarea evenimentelor, în schimb, faţă de 

precedentele conflicte, cetăţeanul de rând sârb, albanez sau occidental, a putut lua 

legătura direct cu semenul său occidental dincolo de orice graniţă sau cenzură prin 

intermediul INTERNET-ului, sârbii dovedindu-se deosebit de abili în a da puternice 

atacuri informatice asupra aliaţilor, lovindu-i exact în zona în care credeau că deţin 

superioritatea absolută. 

Pe parcursul desfăşurării evenimentelor, s-au impus două curente noi în ceea ce 

priveşte principalele subiecte ale presei occidentale. A intervenit, în primul rând, 

suprasaturarea presei occidentale cu drama refugiaţilor kosovari şi, într-un ritm 

1 Aurel V. David, Naţiunea între „starea de securitate” şi „criza politic-militară”, Editura Licorna 


2 Idem. 

181

ameţitor, primele incidente şi eşecuri ale campaniei aeriene a NATO. 

Pentru autorităţile de la Belgrad, toate aceste rateuri ale NATO au însemnat tot 

atâtea oportunităţi propagandistice exploatabile prin presă, de către sârbi. Au fost 

organizate imediat deplasări ale corespondenţilor de presă străini de la Belgrad la 

locul faptelor, astfel încât lumea întreagă să vadă toată grozăvia loviturilor aeriene ale 

NATO. 

În planul acţiunilor de luptă asimetrică, războiul mediatic şi propagandistic din 

Kosovo s-ar putea constitui într-un momentul de cotitură: începutul unei noi prese 

naţionale şi internaţionale, cu adevărat libere şi independente, care să reflecte cu 

onestitate conştiinţa publică sau renunţarea la pretenţiile de obiectivitate şi de 

probitate jurnalistică, pentru satisfacerea liderilor politici şi militari ai momentului. 

Tot în acest context, războiul din Golf, din 1990-1991, a reprezentat un 

complex de acţiuni de luptă neconvenţională, fiind în acelaşi timp un război al 

nervilor, un război psihologic, dincolo de cauzele şi scopurile sale, de particularităţile 

care îl individualizează, imprimate de numărul forţelor luptătoare şi de uriaşa cantitate 

de tehnică de luptă, de performanţele acesteia, de caracteristicile geoclimatice ale 

zonei etc. Rezultatele concrete obţinute într-o fază sau moment, prezintă un interes 

deosebit. Un interes aparte îl reprezintă războaiele mediatice şi cele propagandistice, 

desfăşurate încă din primele zile ale conflictului, războaie care explică o realitate a 

zilelor noastre: într-un conflict desfăşurat într-o zonă fierbinte cum este Orientul 

Mijlociu, s-au confruntat nu numai două mari grupări de forţe, ci, am putea spune 

două „lumi”, diferite ca nivel de civilizaţie şi cultură, concepţii filozofice, religioase şi 

morale, motivaţii, interese şi idealuri, grad de instruire şi capacitate de rezistenţă 

psihomorală. Fiecare deosebire, prezintă un interes aparte, întrucât şi-au pus amprenta 

asupra derulării şi deznodământului războaielor mediatice şi propagandistice dintre 

cele două tabere. 

Pentru războiul din Golf, realitatea a demonstrat că viaţa ziarelor şi revistelor, a 

posturilor de radio şi televiziune, devenise factor-cheie în războiul diplomatic, şi nu 

numai. Deşi sever cenzurate, informaţiile comunicate prin mass-media internaţională, 

semnalează implicarea conducerii statelor beligerante în organizarea şi conducerea 

acţiunilor de influenţare psihologică şi propagandistică a adversarului. 

După o jumătate de secol de la acţiunile propagandistice ale celui de-al Doilea 

Război Mondial, principala mutaţie produsă în tehnicile de influenţare în masă, rezidă 

în spectaculosul salt tehnologic, corespunzător trecerii omenirii din era industrială, în 

cea informaţională. Noile capabilităţi tehnologice comunicaţionale apărute pe piaţă, 

alături de emanciparea politică şi culturală a opiniei publice din întreaga lume, au 

impus şi o diversificare a formelor de propagandă, în sensul unei ameliorări 

considerabile a gradului de subtilitate, rafinament şi de eficienţă a acestora. 

Primul război din Golf a fost apreciat ca fiind ultimul război al erei industriale, 

reprezentând în acelaşi timp, primul război informaţional. Odată cu acest război, s-a 

înţeles că „lumea s-a schimbat ... ameninţarea cea mai mare nu mai este o confruntare 

bipolară între supraputeri, ci apariţia crizelor şi conflictelor locale şi regionale” 3 , în 

3 Dr. Gheorghe Nicolaescu, drd. Vasile Simileanu, Putere, management, informaţie, vol. II – 

Războiul informaţional, Editura Top Form, Bucureşti, 2004, p. 41. 

182

care modul de gestionare a informaţiei este vital „această primă manifestare a unui 

conflict politico-militar complex a demonstrat puterea informaţiei în contextul 

conflictului tradiţional. Informaţia a ridicat nivelul de eficienţă a aspectelor 

războiului, de la logistică, al comandă, control comunicaţii şi computere, informaţii, 

supraveghere şi recunoaştere (C4ISR).” 4 

Tehnologia telecomunicaţiilor evoluase enorm, punând la dispoziţia ziariştilor 

posibilităţi de comunicare inaccesibile în urmă cu zece ani, făcându-i astfel 

independenţi, din acest punct de vedere, faţă de militari. În plus, ziariştii din toată 

lumea nu mai erau deloc dispuşi să se lase excluşi din miezul evenimentelor. La 

rândul lor, oficialităţile politico-militare erau conştiente că trebuia aplicată o nouă 

formulă în relaţiile cu presa. Aceasta nu mai putea fi ignorată şi marginalizată, 

pentru simplul motiv că în Golf nu mai era vorba de o operaţie surpriză, de 

scurtă durată, ci de o campanie lungă, care antrena o foarte pestriţă coaliţie de state, 

campanie a cărei desfăşurare şi implicaţii internaţionale erau greu de anticipat şi 

controlat în totalitate. 

Războiul din Golf, desfăşurat într-un teren dificil din punctul de vedere al 

accesibilităţii şi al condiţiilor climaterice, lipsit în mare măsură de o infrastructură 

proprie, a înclinat puternic echilibrul influenţării şi manipulării mediatice în favoarea 

intereselor şi obiectivelor militarilor şi ale coaliţiei multinaţionale, printr-un control şi 

o cenzură deosebit de severă a mass-media. 

Echipelor de ziarişti, doritori de ştiri şi reportaje senzaţionale de război, li s-au 

aplicat condiţii stricte de cenzură militară a materialelor produse de ei, precum şi de 

acces în teren, fiind tot timpul ţinuţi sub control. Cea mai mare parte dintre ei nu 

avuseseră niciodată vreun contact direct cu militarii implicaţi în război şi nici cu 

realitatea câmpului de luptă. Miile de jurnalişti din toată lumea, aflaţi pe toată durata 

crizei din Golf în Arabia Saudita sau în Kuweit, au văzut, au aflat şi au transmis ceea 

ce militarii le-au permis să afle, astfel că opinia publică mondială a avut parte doar de 

o anumită imagine a războiului. 

În mare măsură, nici presa internaţională nu a fost pregătită pentru un conflict 

de o asemenea amploare, puţini dintre corespondenţii trimişi în zonă având cunoştinţe 

militare sau istorico-culturale despre zonă. 

Din punct de vedere al comunicării, propaganda irakiană, la fel ca şi armata, nu 

a reuşit să facă faţă tăvălugului mediatic ce s-a abătut asupra ei. La fel ca în orice stat 

totalitar, incisivitatea propagandistică a mass-media irakiene a căzut victimă 

secretomaniei caracteristice sistemului, ea nereuşind să aducă dovezi pertinente în 

susţinerea obiectivelor sale. Tonul general a fost unul defensiv, iar rarele momente de 

accent ofensiv au fost ambigue şi lipsite de substanţă. Saddam Hussein nu a reuşit să 

impresioneze opinia publică internaţională nici cu victimele civile ale 

bombardamentelor şi nici chiar cu piloţii aliaţi capturaţi şi arătaţi la televizor. Aceste 

secvenţe nu au făcut decât să înfurie şi mai tare presa internaţională. Ameninţările 

repetate cu arma chimică ale lui Saddam, nu au dus decât la creşterea spectaculoasă a 

preţului unei măşti de gaze şi la o semnificativă psihoză publică; nici obiectivul 

spargerii coaliţiei multinaţionale prin proclamarea Jihad-ului, războiul sfânt, nu i-a 

4 Ibidem, p. 64. 

183

euşit dictatorului irakian. 

Se poate spune că în timpul crizei din Golf, s-au desfăşurat în paralel, mai 

multe conflicte: cel real dintre armatele aliate şi irakiană; cel propagandistic-mediatic, 

destinat opiniei publice din ambele tabere, şi cel concurenţial, dintre jurnaliştiicorespondenţi 

de război, care au lucrat tot timpul sub presiunea legilor pieţei massmedia 

pentru transmiterea ştirilor în timp real, obţinerea de exclusivităţi şi pentru 

aflarea celor mai spectaculoase informaţii. Alături de bombele, rachetele şi 

proiectilele antiaeriene utilizate în războiul real, în Golf, ştirea şi informaţia au 

reprezentat una din principalele arme. 

Gradul de cenzură şi manipulare a presei în timpul războiului din Golf nu a 

cunoscut un precedent în istorie. Militarii au ştiut din nou să exploateze la maximum, 

în favoarea lor, condiţiile dificile ale terenului, pentru a limita libertatea de mişcare a 

jurnaliştilor. Practic, mass-media nu a avut acces direct la realitatea câmpului de luptă. 

Progresele tehnologice în domeniul telecomunicaţiilor, care ar fi trebuit să permită 

jurnaliştilor să-şi câştige independenţa de acţiune faţă de militari, nu au putut 

împiedica dobândirea în Golf a unei ascendenţe nete a armatei asupra presei. 

Nota finală poate fi desprinsă cu uşurinţă, prezentând un fragment din 

scrisoarea adresată de Grupul de presă ad-hoc din SUA, secretarului de stat al 

Apărării Dick Cheney, din data de 25 iunie 1991: „Considerăm că aranjamentele 

Pentagonului în timpul operaţiei „Furtună în deşert” i-au împiedicat pe reporteri şi pe 

fotografi să spună publicului întreaga poveste a războiului în timp ce el se desfăşura. 

Considerăm că este imperativ faptul ca Golful să nu reprezinte pe viitor un model de 

mediatizare.” 5 

Astăzi, în mediul internaţional sunt din ce în ce mai prezente riscurile 

nonmilitare şi neconvenţionale complexe, care creează noi tipuri de provocări la 

adresa securităţii naţionale şi internaţionale. Proliferarea tehnologiilor nucleare şi a 

altor arme de distrugere în masă, terorismul, fanatismul religios şi naţionalist, crima 

organizată, migraţia ilegală, ameninţările la adresa mediului înconjurător, sunt doar 

câteva dintre sfidările care afectează atât statele, cât şi comunitatea internaţională, în 

ansamblu. 

În acest context, se poate spune că asimetria, este „o caracteristică a perioadelor 

de schimbări rapide, de transformări revoluţionare, transformări care au determinat, 

implicit,schimbarea hărţii geopolitice şi geostrategice a lumii şi a continentelor şi au 

influenţat, în mod categoric, fenomenul militar” 6 . Tendinţele de evoluţie denotă 

continuarea acestor procese şi apariţia altora noi, condiţii în care fenomenul militar va 

fi expus aceleiaşi rate a schimbărilor. 

Influenţa acestor acţiuni asupra fenomenului militar este dublată de evoluţia 

proceselor proprii, interne, care determină lărgirea considerabilă a sferei sale de 

cuprindere, diversificarea preocupărilor responsabililor militari pentru găsirea unor 

soluţii viabile la problemele nou apărute. 

5 Peter Young şi Peter Jesser, The Media and the Military from Crimean War to Desert Strike, 

Macmillan, London, 1997, p. 186. 

6Gl. bg. (r.) Petre Grecu, gl. bg. (r) Neculae Năbărjoiu şi lt. col. Florin Lăpuşneanu, Fizionomia 

acţiunilor militare în cadrul conflictelor asimetrice, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 


184

Perioada pe care o traversăm este una de diversitate, ceea ce explică, în mare 

măsură, atenţia care i se acordă asimetriei, „atât la nivel macro, cât şi la nivelul 

strategiei militare. Prin urmare, pe termen mediu şi lung, asimetria va continua să 

constituie o caracteristică a conflictelor armate”. 7 

Bibliografie: 

[1] DAVID, Aurel V., Naţiunea între „starea de securitate” şi „criza politicmilitară”, 

Editura Licorna Bucureşti, 2000. 

[2] FRANCART, Loup, La guerre du sens. Pourquoi et comment agir dans les 

champs psychologiques, Economica, Paris, 2000. 

[3] NICOLAESCU, Gheorghe, dr., Simileanu, Vasile, drd., Putere, 

management, informaţie, vol.II – Războiul informaţional, Editura Top Form, 


[4] NICOLAESCU, Gheorghe, dr., Simileanu, Vasile, drd., Putere, 

management, informaţie, vol.II – Războiul informaţional, Editura Top Form, 


[5] Peter YOUNG şi Peter JESSER, The Media and the Military from Crimean 

War to Desert Strike, Macmillan, London,1997, p. 186. 

[6] Gl. bg. (r.) Petre GRECU, gl. bg. (r) Neculae NĂBĂRJOIU şi lt. col. Florin 

LĂPUŞNEANU, Fizionomia acţiunilor militare în cadrul conflictelor 

asimetrice, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2006, p. 

32. 

[7] POPESCU, Mihai, gl. dr., Ameninţările asimetrice, Impact strategic, 

nr.1/2004, p. 10. 756. 

7 Gl. dr. Mihai Popescu, Ameninţările asimetrice, Impact strategic, nr. 1/2004, p. 10. 

185

SCENARIUL ÎN ELABORAREA STUDIILOR DE SECURITATE 

Alexandru TATU * 

In the complex environment of international security, subject to important changes in recent 

years, the international attention is directed towards the implementation of a vision that will 

contribute to a strengthening of world peace and security, this meaning the reduction of conflicts of 

any kind hence the reduction up to elimination, where possible, of the causes that generate 

them.Today, scenarios play a central role in strategic and security thinking, being used to design 

security policies and strategies depending on the strategic levels and areas envisaged by the 

decision makers. Scenario helps to optimize the management of their resources, to increase the 

capacity of understanding of the factors that influence the decision making process, the finding of 

new alternatives to approach an unpredictable future and the involvement of participants in making 

decisions in real time, creating time for other actions. 

În cadrul complex al mediului internaţional de securitate, supus unor schimbări importante în 

ultimul timp, atenţia comunităţii internaţionale este îndreptată spre punerea în practică a unei viziuni 

care să contribuie la o consolidare a păcii şi securităţii mondiale, acest lucru însemnând reducerea 

stărilor conflictuale de orice natură, implicit, reducerea, până la eliminare, acolo unde este posibil, a 

cauzelor ce le generează. Astăzi scenariile ocupă un rol central în gândirea strategică şi de securitate, 

fiind utilizate pentru proiectarea unor politici şi strategii de securitate în funcţie de nivelurile şi 

domeniile strategice avute în vedere de factorii decidenţi. Scenariul contribuie la optimizarea 

gestionării propriilor resurse, la creşterea capacităţii de înţelegere a factorilor care influenţează 

procesul decizional, la găsirea unor noi alternative de abordare a unui viitor imprevizibil, precum şi 

la antrenarea participanţilor în luarea deciziilor în timp real, creând timp pentru alte acţiuni. 

Pus în situaţia de a lua decizii în condiţii de incertitudini, omul a simţit 

întotdeauna nevoia de informaţii despre impactul deciziei sale. Metoda prospectivă 

cea mai răspândită este cea a scenariului. Forme de anticipare intuitivă şi naraţională, 

sub forma oracolelor (de la Delphi la Dămăroaia), concepţii religioase liniare (iudeocreştine), 

ciclice (budism) şi escatologice (legate de sfârşitul lumii) însoţesc existenţa 

umană de-a lungul timpului. 

Pe plan mondial sunt cunoscute 4 mari şcoli de prospectivă: post-industrialistă, 

neo-malthusiană, a valurilor lungi şi şcoala deterministă a bifurcaţilor. 

Am amintit pe scurt aceste şcoli pentru că metodele contemporane de 

prospectivă baleiază în limitele acestora. 

Metoda cea mai răspândită de prospectivă este cea a scenariului. Trebuie 

menţionat că pe plan mondial există scenarii oarecum standardizate şi necesitatea 

interoperabilităţii cu ţările occidentale la nivelul analizei politico-militare presupune 

cunoaşterea câtorva noţiuni despre aceste scenarii. 

În literatură românească sunt întâlnite diverse scenarii intuitive, elaborate peste 

noapte, care alimentează mentalitatea colectivă, dar decizia militară raţională trebuie 

să se bazeze pe studii profunde. 

* Doctorand 

186

Scenariul este o metodă complexă calitativ, un studiu modular asupra viitorului, 

bazat pe analiza structurală a variabilelor cheie, pe analiza strategiei actorilor şi 

analizei pe experţi a ipotezelor cheie privind viitorul. Un scenariu serios se elaborează 

în 12-18 luni, din care jumătate din timp este necesar construirii bazei de date. El 

descrie un viitor potenţial şi secvenţele intermediare. 

Scenariile nu sunt predicţii. Mai degrabă sunt instrumente pentru organizarea 

percepţiilor cuiva despre evoluţiile din viitor relative la care urmează să fie luate 

decizii. 

Scenariile sunt un mijloc eficace de organizare a informaţiilor nestrucurate şi 

nerelaţionate, din domenii diverse cum ar fi cel economic, tehnologic, politic, societal 

sau al competitiţiei - unele calitative, altele cantitative - care sunt transformate într-un 

cadru util pentru emiterea de judecăţi. 

Scenariile suspendă neîncrederea noastră în multiplele forme pe care le poate 

îmbrăca viitorul permiţâdu-ne să gândim că oricare dintre ele se poate realiza. Asta ne 

pregăteşte pentru ceea ce altfel nici nu putem gândi că s-ar putea întâmpla. 

Aceste definiţii ca şi altele au ceva în comun şi anume nevoia de a evalua 

şansele de câştig/pierdere, riscurile pe care trebuie să şi le asume un actor atunci când 

întreprinde o acţiune. 

1. Elaborarea scenariilor. Tipuri şi etape de realizare 

Această succintă incursiune în definirea conceptului de scenariu ne arată că 

acestea îmbracă o gamă largă şi variată de aspecte, că scopurilor lor sunt diversificate 

şi din acest motiv este dificil de realizat o clasificare a acestora. Unul dintre cunoscuţii 

specialişti în teoria scenariilor I.J. Shooneboom arată că pot fi clasificate în două 

tipuri: proiective şi prospective. Nu dorim să realizăm o analiză a acestor tipuri de 

scenarii dar o clasificare mai completă presupune identificarea tuturor criteriilor 

posibile. 

După natura activităţilor în care este implicat un actor şi în mediul în care este 

obligat să acţioneze scenariile pot fi: economice-financiare, socio-umane, politicomilitare 

etc. Aceste domenii mari pot fi divizate in subdomenii. 

După amploarea spaţiului în care îşi desfăşoară activitatea actorii scenariile pot 

fi construite pentru evaluarea unor evoluţii globale, regionale, zonale sau chiar pentru 

cunoaşterea evoluţiilor dintr-o regiune sau chiar piaţă naţională. 

Scenariile geopolitice au un caracter integrat de mare generalitate şi sunt 

interdisciplinare pentru că însăşi această disciplină poartă amprenta acestor 

caracteristici. Scenariile spre deosebire de analizele geopolitice nu focalizează 

cercetarea asupra rivalităţilor care sunt în curs de desfăşurare într-un câmp geopolitic 

ci oferă variante posibile de evoluţii ale acestor confruntări pe termen mediu şi lung. 

Această clasificare a scenariilor geopolitice care pot fi întâlnite în analiza 

politicilor adoptate de actorii mediului internaţional contemporan nu trebuie 

confundată cu cea folosită în scop didactic şi de intruire a experţilor sau specialiştilor 

din diferite domenii de activitate. 

Construirea unui scenariu presupune mai multe etape de parcurs. Numărul 

acestora depinde de la un autor la altul. Sellamna Nour identifică şase etape: definirea 

problemei; stabilirea priorităţilor în ceea ce priveşte forţele motrice; discutarea 

187

trendurilor posibile de evoluţie; vizualizarea/creionarea scenariilor; redactarea 

conţinutului acestuia şi formularea principalelor linii de evoluţii. 

În opinia lui John S. Ratcliffe, specialist în elaborarea sceanariilor la Institutul 

Tehnolgiei de la Doublin, elaboarea unui scenariu prespune parcurgerea a cel puţin 

şapte asemenea etape: identificarea şi analiza temei de analiză; aprecierea factorului 

cheie în decizie; stabilirea forţelor motrice; ierarhizarea; proiectări alternative ale 

soluţiilor; dezvoltarea scenariului şi cea de-a şaptea treaptă ierarhizarea scenariului. 

John S. Ratcliffe susţine că respectarea şi parcurgerea acestor etape nu conduce 

automat şi la elaborarea unui scenariu de succes. El atrage, de asemenea, atenţia 

asupra selectării riguroase a specialiştilor care trebuiesc cooptaţi în echipa de bază 

atunci când situaţia o cere. Diversitatea de opinii este obligatorie şi ideal ar fi ca însăşi 

scrierea scenariului să nu fie lăsată pe seama unui singur om sau a unei echipe reduse. 

Pentru elaborarea unui bun scenariu profesorul David Stout crede şi el că sunt 

necesare – de parcurs – şapte etape: revizuirea situaţiei deschise; identificarea 

trendurilor economice, sociale, politice şi tehnologice care ar putea influnţa orizontul 

de aşteptare al scenariului; identificarea pentru grupul de lucru a problemei esenţiale; 

construirea scenariului; reducerea unor trenduri de evoluţie pe măsură ce se descoperă 

ameninţări noi şi apariţia de riscuri suplimentare; alegerea variantei de acţiune; 

evaluarea. 

O întrebare la care specialiştii nu ajuns la un consens este cea legată de 

universul de timp pentru care scenariile se elaborează şi în cât timp trebuiesc realizate 

pentru a fi instrumente utile. Majoritatea specialiştilor consideră că scenariile trebuie 

să cuprindă o perioadă de cel puţin 10 ani. Sunt unele opinii în care universul de timp 

este limitat de la minim 5 ani până la jumătate de secol. Perioada optimă este foarte 

greu de prognozat însă se consideră că un orizont de timp între 5 şi 10 ani este mai 

aproape de realitatatea zilelor noastre. 

Pe baza obiectivelor unui scenariu se poate trece la construirea scenariilor pe 

faze. După cum am arătat şi mai sus există o serie de opinii în legătură cu numarul de 

faze optim în realizarea unui scenariu. Procesul de elaborare a scenariilor este de 

durată şi cuprinde multe faze/etape în funcţie de naturala lor. Numărul acestora 

depinde de la un autor la altul şi variază între patru etape/faze şi şapte. 

În continuare voi prezenta metotologia construirii unui scenariu. 

Fazele construirii scenariului: 

1. Construirea bazei de date; 

2. Identificarea variabilelor-cheie; 

3. Identificarea actorilor principali şi a strategiilor lor; 

4. Formularea ipotezelor; 

5. Identificarea unor variante. 

etc.); 

1. Construirea bazei de date care trebuie sa fie: 

- detaliată şi completă, atât cantitativ cât şi calitativ; 

- diversă (informaţii economice, tehnologice, miltare, sociologice, politice 

- dinamică; 

- explicativă asupra mecanismelor de schimbare şi mişcărilor actorilor. 

188

Construirea bazei de date se face în trei etape: 

- delimitarea sistemului studiat şi descrierea mediului; 

- identificarea variabilelor cheie – pe baza analizei structurale; 

- analiza strategiei actorilor. 

2. Identificarea variabilelor – cheie se face pe baza analizei structurale. 

Analiza structurală prespune existenţa unui sistem ce va fi descris pe baza unei 

matrici care interconectează toate compoenentele sistemului. 

Ca metodă prespune: 

- listarea tuturor variabilelor; 

- determinarea variabilelor – cheie dintre ele, în cadrul unei matrici de analiză; 

- căutarea variabilelor – cheie prin metoda MICMAC (matrice de impact 

încrucişat şi multiplicare aplicată clasificării). 

3. Identificarea actorilor principali şi a strategiilor lor 

După indentificarea actorilor, baza de date poate fi îmbogăţită prin interviuri 

calitative realizate cu actorii, din care ar putea reieşi interesele actorilor, echilibrul de 

putere între ei etc. 

Se alcătuieşte apoi o matrice actori-obiective pentru determinarea strategiilor 

actorilor. Informaţiile care lipsesc se pot completa pe baza discuţiilor cu experţi 

reprezentativi pentru fiecare grup de actori. Analistul francez Michel Godet a 

conceput o metodă de analiză sistematică a actorilor şi strategiilor lor, MACTOR 

(Matricea Alianţelor şi Conflictelor, Tactici, Obiective, Recomandări). 

Metoda MACTOR de analiză urmează 6 stadii: 

I. notarea planurilor, motivaţiilor, mijloacelor de acţiune ale fiecărui actor 

(construirea unui tabel de strategie a actorilor); 

II. identificarea problemelor strategice şi obiectivelor asociate lor; 

III. notarea convergenţelor şi divergenţelor dintre actori-strategii; 

IV. ierarhizarea obiectivelor pentru fiecare actor şi evaluarea tacticilor 

posibile în termeni de priorităţi a obiectivelor; 

V. evaluarea relaţiilor de putere şi formularea de recomandări strategice 

pentru fiecare actor, ţînând cont de priorităţile obiective şi resursele disponibile; 

VI. formularea de probleme cheie (ipoteze) despre viitor (faza 4). 

Evoluţia relaţiilor de putere dintre actori poate fi prezentată sub forma unor 

ipoteze care se pot realiza sau nu. În continuare pentru a reduce din incertitudine se 

pot folosi analize ale experţilor. 

4. Formularea de ipoteze se face prin analiză morfologică sau prin consultarea 

expertilor şi reducerea variantelor la câteva prin consens. Luăm ca exemplu metoda 

Delphi care presupune folosirea sistematică a evaluării realizată de un grup de 

experţi. A fost folosită de strategii americani dupa anii ’50. 

Un grup de specialişti redactează un chestionar care este trimis experţilor ce nu 

stiu unii de alţii. Datele sunt prelucrate statistic, se determină media răspunsurilor şi 

ideile excentrice apoi se repetă chestionarul şi se trece la intervievarea interactivă a 

experţilor pentru a se putea realiza consensul. 

189

Se remarcă subiectivitatea metodei, nu întotdeauna consensul este echivalent cu 

o bună previziune, dar având în vedere calitatea experţilor şi necesitatea de reducere a 

alternativelor, această metodă este foarte utilă. 

Altă metodă utilizată poate fi metoda impactului încrucişat care este mai 

complexă. 

5. În ultima etapă se trece la identificarea unor variante şi strategii de acţiune. 

Luarea deciziei este problema principală a strategiei. Se pot distinge trei tipuri 

de decizii: 

- strategice; 

- administrative – legate de managementul organizaţiei; 

- operaţionale – care au ca scop creşterea eficienţei organiazaţiei. 

Înainte să fie luată o decizie, ea trebuie să fie clar formulată şi evaluată. Din 

punctul de vedere al prospecţiei, evaluarea strategiilor se face prin metode de tip costbeneficiu, 

studii de impact sau a fluxului mediu. Rezultatul scenariului se va 

concretiza în acele „multiple” viitoruri. Numărul scenariilor construite pentru a 

„desena” posibilele evoluţii din spaţiul analizat diferă de la un autor la altul. Sunt 

păreri că este relevant pentru decizia de a acţiona să fie construite 2-3 scenarii, dar 

cele mai multe păreri converg către o cifră care se încadrează între 5 şi 10 produse. 

Totuşi nu numărul scenariilor este foarte important ci modul de a prezenta imaginea 

rivalităţilor geopolitice de la cea total pozitivă la cea total negativă pentru actorul care 

doreşte să acţioneze în câmpul geopolitic. Scenariile sau variantele de scenarii 

rezultate pot sa constituie instrumente utile de cercetare şi analiză a şanselor de reuşită 

dar şi de evaluare a riscurilor pe care un actor şi le asumă în momentul în care ia 

decizia de a se implica. 

2. Rolul scenariilor în decizia strategică 

Complexitatea problemelor de securitate naţională şi internaţională obligă 

decidenţii la căutarea unor tehnici şi metodologii care să-i ajute în luarea unor decizii 

optime. Pentru a ajuta decidentul politic în luarea celor mai bune decizii, analiştii şi 

militarii trebuie să posede capacităţi ştiinţifice şi de facilitare. 

Decizia în problemele de securitate naţională este una de tip strategic, în 

condiţii de risc şi incertitudine. Ea este orientată spre viitor şi trebuie să proiecteze 

cunoaşterea prezentă către un viitor incert, încercând să anticipeze riscuri şi 

oportunităţi. 

Previziunea strategică se bazează pe modele, menite să simplifice realitatea în 

scopuri cognitive şi operaţionale. Una dintre încercările cele mai importante de a 

segmenta realitatea în jurul gradului de predictibilitate îi aparţine lui Herman Kahn, 

cel mai influent şi cunoscut dintre fondatorii disciplinei previziunii strategice. Acesta 

a identificat şase categorii de variabile care, odată operaţionalizate şi analizate, pot 

oferi o bază pentru construirea scenariilor şi chiar pentru predicţii limitate. 

Cele şase categorii au fost construite având în minte, explicit, gradele lor de 

predictibilitate: 

1. variabile relativ stabile: clima, topografia, limba, religia, caracterul naţional, 

instituţiile, frontierele etc; 

190

2. variabile uşor volatile (exponenţiar şi liniar): resursele, componenţa 

demografică, capitalul, capacitatea tehnologică, PIB-ul etc; 

3. variabile predictibile : unele schimbări politice, alianţe constituite, 

capabilităţi militare etc; 

4. variabile accidentale: efecte ale războiului sau revoluţiilor, calamităţi 

naturale, unele personalităţi, unele presiuni externe; 

5. variabile incalculabile – sunt excesiv de complexe, implicând mecanisme 

necunoscute sau neanalizate ale unor cauze. 

Herman Kahn era de părere că analiştii care tind să considere viitorul ca fiind 

mai mult sau mai puţin predictibili sunt înclinaţi să pună accent pe primele patru 

categorii. Cei care consideră viitorul ca impredictibil pun accent pe ultimele două 

categorii. Herman Kahn însuşi era mai degrabă de acord cu ultimii. Cu toate acestea, 

predicţia continuă să ocupe un loc esenţial în preocupările lui Kahn şi ale tuturor celor 

care se ocupă de problemele previziunii strategice. Ei consideră că multe aspecte din 

viitor pot fi predictibile. În acest sens, dintre cele şase categorii, variabilele stabile 

sunt cruciale. Ele asigură cea mai puternică şi sigură ancoră pentru predicţii şi 

scenarii. Acest lucru este atât de evident încât, uneori, nu realizăm că atunci când 

facem predicţii considerăm de la sine înţeles că aceste variabile sunt constante. 

Al doilea set de variabile, cele uşor volatile, sunt cele mai studiate. Aceste 

variabile tind să se schimbe încet şi proporţional, astfel încât, dacă cineva cunoaşte 

magnitudinea variabilei şi rata schimbării, extrapolarea poate fi posibiliă. Predicţiile 

bazate pe acest set de variabile funcţionează bine mai ales pe termen scurt şi mediu. 

Următorul set se referă la patternuri şi circumstanţe în care anumite fenomene 

sau evenimente pot fi descrise ca situaţii sau secvenţe sociale, subiect al 

generalizărilor de bun simţ. Folosirea lor în prognoze presupune simpla lor 

reformulare pentru a pune întrebări punctuale. Aşadar, ele devin mijloace euristice 

pentru construirea scenariilor şi predicţiilor. 

În sfârşit, ultimele tipuri de variabile sunt cele accidentale şi cele incalculabile. 

Prin natura lor ele sunt impreditibile. Totuşi, examinarea plauzibilităţii, posiblităţii şi 

implicaţiilor lor sunt cruciale. Toţi marii gânditori strategici au făcut din aceasta un 

element fundamental al gândirii strategice. 

Pornind de la ideile lui Herman Kahn, constatăm că previziunea strategică este 

o încercare de a ne adapta anticipările la o realitate volatilă, pe baza unui cadru 

sofisticat ce încorporează toate seturile de variabile, de la cele relativ stabile şi uşor 

volatile la cele foarte dinamice şi accidentale. 

Decizia strategică este, în mojoritatea cazurilor, luată în condiţii de 

incertitudine şi ambiguitate. O decizie presupune condiţii de risc atunci când există 

probabilitatea ca anumite evoluţii din viitor să fie cunoscute. 

Scenariile reprezintă modalitatea prin care răspundem strategic şi cognitiv la 

problema incetitudinii. Neştiind care va fi direcţia de evoluţie în viitor şi neputând da 

o probabilitate clară unei alternative, definim mai multe imagini alternative ale 

viitorului. În felul acesta, chiar dacă nu cunoaştem – nu avem certitudine cognitivă – 

suntem în mare măsură pregătiţi. 

Aşa cum am arătat, Herman Kahn, considerat părintele metodei scenariilor, a 

subliniat în repetate rânduri că scopul scenariilor este euristic, adică de a căuta şi 

191

identifica alternative. Scenariile nu trebuie confundate cu gândirea în termeni de 

certitudine predictivă. În continuare vom elabora aceste teme, urmând linia deschisă 

de Kahn. Termenul de euristic pune în evidenţă dinamica procesului de căutare şi 

descoperire. Această abordare metodologică a fost, de la bun început, prezentată ca un 

instrument modest, dar cu o contribuţie utilă la realizarea obiectivelor cercetării 

pentru luarea deciziei politice. 

Astfel au fost identificate cinci funcţii euristice: 

1. stimularea imaginaţiei; 

2. clarificarea, definirea, expunerea sau argumentarea principalelor probleme 

şi proiectarea şi explorarea „pachetelor” alternative de soluţii; 

3. îmbunătăţirea colaborării şi comunicării intelectuale dintre analişti; 

4. îmbunătăţirea abilităţii de a identifica noi patternuri, tendinţe, dezvoltări sau 

puncte de cotitură şi crize; 

5. înţelegerea semnificaţiei lor folosind analogii istorice, scenarii, metafore 

sau modele analitice 

Scopul instrumental declarat al unui scenariu este unul analitic. Totuşi, scopul 

final al sceanariilor este de a servi procesul de luare a deciziilor. Creionând setul de 

alternative şi scenariile ce ne pot duce la ele, decidentul poate să vadă mai bine ce 

trebuie evitat sau ce trebuie facilitat şi poate, astfel, să aibă o perspectivă mai clară 

asupra deciziilor ce trebuie luate. 

Este nevoie să reamintim că scenariul nu este o predicţie. Scenariile sunt 

instrumente de cunoaştere, dar, şi de imaginaţie. Logica analitică are limite serioase, 

în asemenea circumstanţe. Iată de ce este nevoie de alte facultăţi intelectuale, precum 

imaginaţia. De accea scenariul ca instrument metodologic nu este decât un efort 

sistematic de a genera contexte plauzibile, prin analiză şi imaginaţie, în care 

dezvoltările posibile pot fi testate sau, cel puţin evaluate şi discutate. 

Scenariile se referă la tărâmul posibilul: aşadar, aparţin ontologiei lumilor 

posibile, pshihologiei şi epistemologiei contrafactuale şi gândirii experimentale. 

Scenariile pun în evidenţă diferite aspecte ale „istoriei viitoare” şi o pot face în 

diverse forme. Dar indiferent de tipul de scenariu, există câteva funcţii generale ale 

acestora: 

1. iau în calcul un set larg de posibilităţi, în loc să se concentreze pe o singură 

direcţie; 

2. forţează analistul să se ocupe de detalii şi dinamică pe care le-ar putea 

pierde uşor din vedere, dacă s-ar menţine doar la nivelul unor consideraţii abstracte; 

3. ajută la iluminarea interacţiuii dintre factorii psihologici, sociali, politici şi 

militari, inclusiv a influenţei personalitţilor; 

4. poate ilustra anumite principii sau probleme, care altfel ar fi igonorate sau 

pierdute din vedere dacă s-ar limita doar la lumea reală; 

5. pot fi folosite pentru a evalua anumite alternative posibile pentru crize 

prezente sau din trecut; 

6. pot fi folosite ca anecdote sau cazuri istorice artificiale fie pentru a 

compensa lipsa de cazuri reale, fie ca exemple pentru a testa fezabilitateaa unor 

posibile evoluţii ulterioare. 

192

Scenariile sunt importante şi din alt punct de vedere: ele reprezintă un cadru 

sintetic în care pot fi integrate celelalte metode şi abordări. Iată de ce scenariile sunt 

folosite azi, pe scară largă, nu numai în problemele de securitate naţională, ci şi în 

business, management sau în proiectarea unor politici publice. 

În ciuda utilităţii lor, trebuie să fim mereu precauţi şi să nu uităm limitele 

scenariilor. Deşi ele sunt utile pentru a stimula, ilustra sau învăţa şi pentru a da 

precizie şi bogăţie comunicării, nu trebuie confundate cu predicţia unei realităţi certe 

viitoare. 

3. Scenariile în politica de securitate naţională 

Azi scenariile sunt un element central în gândirea strategică şi de securitate. 

Pentru proiectarea unor politici şi strategii de securitate şi construirea de capabilităţi 

strategice, este nevoie de cunoştinţe teoretice şi de dezvoltarea unor abilităţi practice 

în construirea de scenarii. Desigur că tipul de scenariu diferă în funcţie de nivelurile şi 

domeniile strategice. Într-un fel arată un scenariu pentru politica de securitate a unui 

stat sau aliante, şi altfel arată un scenariu operaţional, folosit în planificarea politicii 

de apărare sau în pregătirea unui război. 

Studiile orientate către dinamica viitorului şi metoda scenariilor au fost 

dezvoltate în Statele Unite ale Americii, după al doilea război mondial, naşterea lor 

fiind legată direct de securitatea naţională. Aşa cum am arătat mai sus, Herman Kahn, 

a avut o contribuţie esenţială în dezvoltarea scenariilor militare. De pildă, On 

Thermonuclear War, cartea ce a lansat public metoda scenariilor, analiza sistematic 

efectele posibile ale unui război nuclear şi propunea alternative strategice în diverse 

circumstanţe. 

Prin tradiţie, scenariile au fost şi sunt folosite pe scara largă în politica de 

securitate a SUA, fie prin studii mandatate de Congres, de Comunitatea de Informaţii 

sau de establishmentul militar, unele fiind realizate în cooperare cu societatea civilă şi 

mediul academic. 

Astăzi o serie de companii internaţionale realizează scenarii şi angajează în 

acest scop experţi pe diferite paliere de responsabilitate. 

Coborând discuţia la nivel strategic operaţional, decidenţii politici şi 

planificatorii militari au nevoie de scenarii multiple, pentru stabilirea misiunilor 

armatei sau ale serviciilor de informaţii. 

Planificarea strategică pe bază de scenarii este consacrată mai ales in domeniul 

militar, unde se selectează un set de scenarii pentru a alcătui structuri de forţe. Acel 

set de scenarii trebuie să acopere întregul spectru de riscuri, pentru a determina 

misiuni, operaţii şi structuri de forţe. Scenariile, ca instrument de planificare 

strategică, sunt concepute în termeni operaţionali. Ele sunt utile la determinarea 

structurii de forţă şi a planurilor militare, pe baza anticipării evoluţiei mediului de 

securitate. Planificarea strategică prin scenarii se practică pe scară largă atât în cadrul 

alianţelor, coaliţiilor, cât şi la nivelul politicilor naţionale. 

Metodele propedeutice şi euristice sunt consecinţa directa a impredictibilităţii 

mediului în care sunt luate deciziile strategice. Aceste metode au ca scop pregătirea 

pentru înfruntarea impredictibilului. Ele pornesc de la premisa că nu trebuie să ne 

amăgim cu iluzia că perfecţionarea tehnicilor de previziune este soluţia ultimă ce ne 

193

va proiecta în spaţiul certitudinilor şi riscurilor calculabile. Problema este că 

incertitudinea e aproape întotdeauna mai puternică decât forţa acestor metode. 

Scenariul, ca metodă de sprijin a deciziilor, acceptă faptul că viitorul este structural 

incert şi nesigur, o ţintă mişcătoare pentru care nu există o proiecţie „corectă” ce 

poate fi dedusă din experienţele unui cadru sintetic în care pot fi integrate celelalte 

metode şi abordări. Extrapolarea, prospecţia teoretică şi cea bazată pe judecată se 

întâlnesc, toate, sub umbrela generală a metodei scenariilor. 

Iată de ce analistului şi decidentului îi sunt absolut necesare o anumită 

flexibilitate şi capacitate de a opera cu diferite metode simultan şi mai ales de a 

construi sinteze operaţionale ale acestora. În ultima instanţă, ei trebuie să aibă o 

abordare nuanţată şi diferenţiată, în care „clasele de variabile” şi nivelul lor să fie 

abordate cu metode specifice disciplinare (ştiinţe sociale, politice etc) şi intrumente 

calibrate predictive şi de anticipare a necesităţilor. 

Cel mai important lucru este să nu uităm niciodată că decizia strategică este o 

decizie în condiţii de incertitudine. O metodă, un instrument sau o tehnică, oricât ar fi 

de sofisticate, în cel mai fericit caz pot reduce incertitudinea, dar nu o pot niciodată 

elimina. 

Bibliografie: 

[1] KAHN Herman, Thinking about the Unthinkable in the 1980’, Editura Simon 

and Schuster, New York, 1984. 

[2] SCHWARTZ Peter, The art of the long view: Planning for the future in an 

uncertain world, Editura Bantam Doubleday Dell, New York, 1996. 

[3] SARCINSCHI Alexandra, DUŢU Petre, MOŞTOFLEI Constantin, Studii de 

securitate şi apărare vol. II, Editura Universităţii naţionale de Apărare, 


[4] HLIHOR Constantin, Geopolitica şi istorie în Europa secolului XX, Editura 

Academiei de Înalte studii militare, Bucureşti, 1999. 

[5] HLIHOR Constantin, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor 

internaţionale contemporane, Editura Universităţii Naţionale de Apărare 

“Carol I”, Bucureşti, 2005. 

194

IMPACTUL GLOBALIZĂRII 

ASUPRA SECURITĂŢII NAŢIONALE A ROMÂNIEI 

Alexandru TATU * 

Abstract: National interest is the fundamental factor that mobilizes the states towards 

multiple actions and at all levels. Globalization and regional integration are correlative 

phenomena, defining for the evolution of mankind. They have a significant impact on national 

interest. Therefore states are motivated to act in concert towards the fulfilment of regional 

integration and towards active involvement in the process of globalization. Integration relationships 

are higher as the economies are more developed, as the production and consumption structures are 

more diversified and as they are closer geographically. European Union is an example of such 

relations of full and complex integration developed by a majority of states on a continent. It is an 

appropriate response of the Member States to the challenges of globalization. 

Rezumat: Interesul naţional este factorul fundamental ce mobilizează statele la acţiuni 

multiple şi pe toate planurile. Globalizarea şi integrarea regională sunt fenomene corelative şi 

definitorii pentru evoluţia omenirii. Ele au un impact semnificativ asupra interesului naţional. De 

aceea statele sunt motivate să acţioneze concertat în direcţia înfăptuirii integrării regionale şi 

implicării active în procesul globalizării. Relaţiile de integrare sunt cu atât mai ridicate cu cât 

economiile sunt mai dezvoltate, cu cât ele au structuri de producţie şi de consum diversificate şi cu 

cât ele sunt mai apropiate geografic. Uniunea Europeană este un exemplu de asemenea relaţii 

de integrare completă şi complexă, dezvoltate de o mare parte a statelor unui continent. Ea este şi 

un răspuns adecvat al statelor membre la provocările globalizării. 

1. Globalizarea - caracteristică fundamentală a societaţii contemporane 

În prezent termenul care pare să definească, în linii mari, nivelul de 

interacţiune dintre statele lumii, privite ca actori ai unui sistem complex, sau, cel 

puţin, despre care se susţine că poate trasa o linie directoare pentru viitorul planetei 

este globalizarea. 

Globalizarea reprezintă un fenomen complex întrucât se desfăşoară în toate 

sectoarele de activitate umană din întreaga lume, în condiţii extrem de diverse de 

dezvoltare economică, socială, politică şi culturală. Ea promovează, de regulă, 

interesele statelor puternic dezvoltate economic şi ale întreprinderilor multinaţionale. 

De aici o interferare cu interesele regionale şi naţionale. Atunci când efectele 

generate de globalizare sunt percepute ca negative apar manifestări împotriva sa. 

Globalizarea este un fenomen ce se manifestă în întreaga lume şi în toate 

domeniile de activitate. Astfel, globalizarea apare ca procesul în care distanţa 

geografică îşi diminuează importanţa în stabilirea şi menţinerea „obstacolelor” în 

calea relaţiilor economice, politice şi socio-culturale între toate statele lumii. În acest 

context, un rol semnificativ îl joacă actorii nonstatali, adică diferite organizaţii 

regionale şi planetare, economice, politice, culturale, de mediu. 

Globalizarea este un fenomen complex, omniprezent şi multidimensional, care 

afectează toate domeniile de activitate umană şi implicit toate statele. Unii autori îl 

* Doctorand 

195

socotesc un fenomen capabil să aducă fericirea şi bunăstarea pentru toată lumea, în 

timp ce alţii îl apreciază ca fiind dăunător umanităţii, prin efectele pe care le 

generează. 

Globalizarea, ca fenomen, nu reprezintă o realitate nouă, dar viteza cu care se 

propagă ridică probleme de adaptare. Entităţile instituţionale, statale, dar şi indivizii 

suportă efectele sale multiple. 

Un prim efect îl reprezintă modificarea stitlului de viaţă şi de înţelegere a 

acestuia. Acest efect aduce cu sine două noi paradigme: comunicarea şi piaţa. De aici 

necesitatea adoptării unei atitudini pozitive şi active faţă de globalizare, atât de către 

comunităţile umane-state, uniuni de state, organizaţii regionale şi mondiale, cât şi de 

indivizi, separaţi sau în calitate de membri ai unor grupuri sociale. 

Un alt efect important al globalizării îl reprezintă faptul că aceasta divide şi 

uneşte în egală măsură, uniformizează, dar generează şi clivaje ce separă pe cei care 

posedă bunuri, bani şi mai ales informaţie, de ce ceilalţi lipsiţi de astfel de mijloace şi 

care sunt dominaţi de primii. 

Globalizarea economică şi informaţională se reflectă în plan identitar prin 

procesele de integrare instituţională (alt efect al globalizării). În timp ce instituţiile şi 

registrul economic se mişcă rapid după regulile impuse de globalizare, latenţele 

identitare nu fac aceasta, iar securizarea valorilor spirituale se include în interesul 

naţional. De aceea protejarea culturii naţionale este un factor de stabilitate într-o lume 

cu o evoluţie alertă. 

Globalizarea reprezintă pentru toată lumea, un proces ireversibil care ne 

afectează pe toţi în egală măsură şi în acelaşi mod. Termenul se referă, în primul rând, 

la efectele globale, în proporţie covârşitoare neintenţionate şi neprevăzute, mai curând 

decât iniţiativele şi întreprinderile globale. Pentru unii globalizarea este ceva ce 

trebuie să realizăm neapărat dacă vrem să fim fericiţi, iar pentru alţii, constituie sursa 

nefericirii noastre. 

Mass-media în sistemul global reprezintă un subsistem fundamental pentru 

buna funcţionare a noului tip de societate impus de acest sistem, fiind mai 

internaţionalizate ca niciodată: aceleaşi concepte, aceleaşi moduri de gândire şi acţiuni 

simplificate şi standardizate în aşa fel încât produsul finit să fie universal. Arta, 

filmele, muzica şi celelalte produse ale culturii de masă crează un amestec cultural şi 

o combinaţie de stiluri şi simboluri, combinaţie ce reprezintă, de fapt, cultura propusă 

de globalizare. 

2. Impactul globalizării asupra securităţii internaţionale şi naţionale 

Integrarea unei persoane într-un grup sau a unui grup într-o societate este un 

mecanism care se derulează cu succes dacă membrii săi au dobândit o relativă 

conştiinţă comună, împărtăşind aceleaşi credinţe şi practici, interacţionând unii cu 

ceilalţi şi având scopuri comune. De asemenea, integrarea este un proces complex 

care permite dezvoltarea unei coeziuni sociale. De fapt, integrarea descrie procesul 

individual de accedere la calitatea de membru al unui grup, pe de o parte şi de 

acceptare de către grup a acordării acestui statut persoanei care l-a solicitat, pe de altă 

parte. 

196

Procesul de integrare se prezintă oarecum similar şi la nivel de stat naţional. 

Astfel, un stat solicită integrarea, la nivel regional, într-o organizaţie politică, 

economică sau de altă natură. Cererea sa trebuie mai întâi acceptată de mediul 

integrator şi apoi se demarează procesul propriu-zis de integrare. Acesta din urmă 

impune respectarea liberă, necondiţionată a normelor, regulilor şi cutumelor specifice 

organizaţiei în care statul solicitant se integrează. Noţiunea de integrare se întemeiază 

pe ideea potrivit căreia există o relaţie de inegalitate între subiectul care se integrează 

şi mediul integrator. 

Prin urmare, integrarea reprezintă o relaţie, o interacţiune dinamică între două 

entităţi distincte sistemul care se integrează şi sistemul care integrează. În cursul 

acestui proces, atât sistemul care se integrează cât şi în cel ce integrează au loc 

mutaţii. În funcţie de caracterul activ al primului şi de capacitatea de răspuns a 

mediului care integrează, se disting fazele acestui proces: acomodarea, adaptarea, 

participarea şi integrarea propriu- zisă. 

Interesul naţional reprezintă expresia activă a necesităţilor statului naţional, 

acea finalitate care îi orientează, în permanenţă, conduita. De fapt, în mod teoretic, 

orice stat naţional în tot ceea ce întreprinde urmăreşte atingerea interesului naţional. 

Acesta din urmă este un concept multidimensional, el referindu-se la toate domeniile 

de activitate umană. De aceea, se poate vorbi de interes naţional în plan economic, 

militar, politic, cultural, diplomatic, social, financiar, informaţional. În acelaşi timp, 

interesul naţional apare ca ultim argument utilizat de guvernanţi atunci când trec la 

adoptarea unor măsuri nepopulare, la diminuarea sau restricţionarea unor drepturi 

generale ale omului. 

Interesul naţional se pune în evidenţă prin activitatea din interiorul ţării, dar în 

afara acesteia, în toate domeniile. El se traduce prin preocuparea constantă a 

instituţiilor statului, a cetăţenilor săi, dar şi a societăţii civile de a asigura dezvoltarea 

economică durabilă a ţării, de a realiza schimburi economice avantajoase cu celelalte 

state, prezerva independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a ţării, de a 

garanta securitatea umană a locuitorilor săi, de a stabili şi întreţine relaţii utile şi 

necesare României cu celelalte ţări şi cu organizaţiile internaţionale, precum şi cu 

societatea civilă regională şi internaţională, de a promova cultura naţională, de a face 

demersurile necesare integrării regionale şi internaţionale şi nu numai. Globalizarea, 

integrarea regională şi interesul naţional se află în corelaţie. În acelaşi timp, 

globalizarea şi integrarea regională exercită un impact semnificativ asupra interesului 

naţional. Afirmaţia aceasta are în vedere faptul că interesul naţional este fundamental 

pentru orice actor statal, care face tot ceea ce depinde de el pentru a-l atinge la 

parametrii doriţi şi în timp optim. Apoi, globalizarea şi integrarea regională se află 

într-o strânsă interdependenţă şi interacţiune. Practic, statele aleg integrarea regională 

atât ca formă primară de satisfacere a interesului naţional, prin cooperare bilaterală 

şi/sau multilaterală cu celelalte state, cât şi ca modalitate de a participa activ şi 

avantajos la globalizare. Totodată, integrarea regională permite statelor să atenueze 

efectele negative ale globalizării printr-un efort comun şi concertat. De asemenea, 

integrarea regională poate fi interpretată ca o primă etapă a procesului de globalizare. 

Un exemplu, edificator de integrare regională completă (economică, politică, 

socială, culturală, militară) al unor state îl constituie Uniunea Europeană. Rezultatele 

197

sale, pe toate planurile, dar mai ales în cel economic, o recomandă ca formă de 

integrare ce permite o dezvoltare durabilă şi relativ echitabilă pentru toţi. 

Globalizarea, ca fenomen multidimensional, complex şi omniprezent, 

generează atât efecte pozitive, cât şi negative. Se pare că integrarea regională, văzută 

ca process premergător globalizării, contribuie la minimizarea efectelor negative ale 

celei din urmă şi la amplificarea celor favorabile. Pe de altă parte, integrarea regională 

o dată realizată, permite statelor o implicare activă, responsabilă şi, practic, 

avantajoasă în procesul globalizării. 

Dacă se are în vedere că interesul naţional este finalitatea urmărită de orice 

actor statal, atunci este evident că statele lumii vor face tot ce le stă în putinţă pentru 

atingerea sa în condiţii avantajoase, inclusiv acceptarea conştientă şi voluntară a 

consecinţelor integrării şi globalizării. Într-un fel şi într-o anumită măsură, interesul 

naţional impune ca statele să accepte şi să acţioneze în direcţia integrării regionale 

şi a globalizării, în calitatea lor de fenomene ce definesc evoluţia omenirii. 

Respingerea în bloc atât a integrării regionale, cât şi a globalizării nu este benefică 

pentru nici un stat, indiferent 

de mărime, populaţie, putere economică militară. Astăzi, izolarea unui stat nu 

mai reprezintă o cale de protecţie eficace a cetăţenilor săi, dimpotrivă generează 

insecuritate, în toate domeniile existenţei şi activităţii umane. 

Interesul naţional este factorul fundamental ce mobilizează statele la acţiuni 

multiple şi pe toate planurile. Globalizarea şi integrarea regională sunt fenomene 

corelative şi definitorii pentru evoluţia omenirii. Ele au un impact semnificativ asupra 

interesului naţional. De aceea statele sunt motivate să acţioneze concertat în direcţia 

înfăptuirii integrării regionale şi implicării active în procesul globalizării. 

Este adevărat că atât integrarea regională, cât şi globalizarea presupun o serie 

de costuri sociale, economice şi nu numai, dar respingerea celor două fenomene nu 

este benefică pentru nici un stat. Astăzi, pe arena mondială, acţionează destul de 

consistent o serie de actori non statali, definiţi printr-o mare putere economică. Este 

vorba de organizaţiile multinaţionale, care agreează şi susţin ideea globalizării. 

Aceste instituţii financiare şi economice (multinaţionale sau transnaţionale) au 

capacitatea financiară şi economică, dar şi influenţa politică necesară de a promova şi 

susţine cu succes globalizarea. Ele sunt interesate de obţinerea unui profit cât mai 

mare şi fac tot ceea le stă în putinţă în acest sens, iar globalizarea le satisface din acest 

punct de vedere. 

Relaţiile de integrare sunt cu atât mai ridicate cu cât economiile sunt mai 

dezvoltate, cu cât ele au structuri de producţie şi de consum diversificate şi cu cât ele 

sunt mai apropiate geografic. Uniunea Europeană este un exemplu de asemenea relaţii 

de integrare completă şi complexă. 

3. Dimensiuni ale strategiei de securitate naţionale a României în 

contextul globalizării 

Evoluţia intereselor actorilor statali şi nonstatali în lumea contemporană 

determină atitudinea acestora în planul relaţiilor internaţionale. Comportamentul lor 

politic, şi acţiunea militară face din tabloul arhitecturii de securitate o imagine 

198

dinamică ce trebuie studiată continuu chiar de către cei care o formează, pentru a-i 

putea surprinde sensurile evoluţiei. 

La sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI, România s-a aflat în faţa 

unor modificări majore de politică externă şi în domeniul strategiei de securitate. Pe 

fondul destrămării sistemului comunist în Europa de Est, a schimbării radicale a 

societăţii româneşti s-a impus necesitatea adoptării soluţiilor viabile de securitate care 

să asigure în domeniile fundamentale ale vieţii românilor. 

Securitatea naţională este definită, de către specialiştii în domeniu, prin 

perspectiva intereselor şi a poziţiei pe care o naţiune le are în raportul de forţe 

internaţional şi al mijloacelor folosite pentru promovarea acestora. Politologul 

american Walter Lippnann consideră că o naţiune şi-a realizat securitatea numai în 

măsura în care "nu este în pericol să-şi sacrifice valorile esenţiale dacă doreşte să evite 

războiul şi poate, dacă este ameninţată, să menţină aceste valori prin victorie într-un 

astfel de război. 

Cu alte cuvinte, securitate înseamnă: unei naţiuni de a împiedica un război sau, 

dacă acest lucru nu se reuşeşte, de a câştiga un război pentru a nu-şi pierde integritatea 

şi independenţa naţională. Această formulă prin care este definită securitatea 

surprinde acea zonă extremă, particulară a securităţii, în strânsă legătură cu rezolvarea 

militară a unei crize. Analiza detaliată a fenomenului securităţii unui stat relevă 

profundele legături ale acestuia cu starea economică, culturală, de sănătate, ecologică, 

etc. 

Securitatea naţională a României reprezintă de echilibru, relativ stabil, a 

sistemului social în care cetăţeanul, organizaţiile guvernametale şi neguvernamentale, 

grupurile de persoane organizate pe diferite criterii, pot să se dezvolte liber şi îşi pot 

promova propriile interese în condiţiile respectării unui sistem de norme aflat în 

dinamică. 

Materializarea politicii României în domeniul securităţii se regăseşte în 

strategia de securitate naţională, care reprezintă în esenţă modul de organizare şi 

conducere a activităţilor pentru realizarea intereselor şi obiectivelor puterii politice, în 

acest domeniu, prin folosirea raţională a resurselor, pentru asigurarea stabilităţii 

sociale şi securităţii sistemului social. 

Strategia de securitate naţională a României este "documentul de bază care 

fundamentează planificarea apărării la nivel naţional", strategia constituind astfel 

expresia politică de referinţă a atributelor fundamentale ale statului român în acest 

domeniu la un moment dat. 

Strategia sintetizează obiective şi corelează direcţii de acţiune pentru toate 

componentele implicate în asigurarea securităţii ţării asigurând astfel coerenţă 

acţiunilor sectoriale şi reglementărilor specifice ale instituţiilor statului de drept şi 

factorilor constituţionali de putere care au responsabilităţi în realizarea, protejarea şi 

afirmarea intereselor fundamentale ale României. 

Statutul ţării noastre de membru al Aliantei Nord-Atlantice, ca şi procesul de 

integrare în Uniunea Europeana au modificat substanţial coordonatele proiectării 

sistemului de securitate naţională a României. Partenerii României în arhitectura 

internaţională de securitate definesc o zonă care are la bază valori, interese şi 

obiective comune, fundamentate pe principiile şi normele democraţiei, statului de 

199

drept şi economiei de piaţă. Participarea activă la acţiunile de menţinere a păcii şi 

stabilitaţii în plan regional şi global, la contracararea eficientă atât a riscurilor şi 

ameninţărilor clasice, cât şi a celor asimetrice, oferă conducerii statului român un 

excelent instrument de politică externă pentru promovarea intereselor României în 

plan internaţional. 

Criza relaţiilor internaţionale generată de evenimentele teroriste de la 11 

septembrie, au modificat fundamental mediul de internaţional de securitate. 

Priorităţile clasice asupra securităţii s-au schimbat după 11 septembrie 2001, 

conceptele de risc, ameninţare, pericol au primit noi valenţe. Vulnerabilitatea actorilor 

internaţionali a crescut, deoarece sfera securităţii naţionale se extinde dincolo de 

graniţele statului respectiv. Evenimentele de după 11 septembrie 2001, demonstrează 

că o naţiune poate să-şi afirme interesele şi valorile, în zona securităţii naţionale, chiar 

prin acţiuni militare. 

Sistemul securităţii internaţionale post World Trade Center consemnează 

modificarea relaţiilor dintre centre de putere majore ale lumii, fragmentarea 

mecanismului de securitate colectivă, limitarea recursului la dreptul internaţional în 

raport cu acţiunile antiteroriste, apariţia modelului de securitate al „autoapărării 

nelimitate” bazat şi pe solidaritatea statelor care împărtăşesc valorile democratice. 

Lumea traversează o situaţie fără precedent, fiind profund marcată de acţiunile 

iraţionale ale unor forţe ce promovează terorismul ca mijloc de divizare a comunităţii 

internaţionale şi de slăbire a stabilităţii mondiale în general. 

Lărgirea spectrului de riscuri neconvenţionale, diversificarea tipologiei crizelor 

şi conflictelor generează provocări multiple, care necesită reacţii multidirecţionale, 

bazate pe mobilitate, diversitate, coerenţă şi complementaritate, atât în spaţiul intern, 

cât şi în cel internaţional. 

Pentru spaţiul Est European, până în anul 1989, termenul de „securitate 

naţională” era aproape sinonim cu termenul de „apărare”. Astăzi, securitatea este 

evaluată în primul rând în termeni nonmilitari, iar ameninţările care primează sunt de 

natura non-militară. Aceste ameninţări includ în principal: diminuarea resurselor 

naturale, terorismul, guvernarea incompetentă, corupţia, crima organizată, 

insecuritatea graniţelor, traficul si comerţul illegal (arme, droguri, contrabanda, 

persoane), migraţia ilegală, conflictul etnic şi religios, proliferarea armelor de 

distrugere în masă. 

Principalii indicatorii care definesc starea de securitate a unei naţiuni sunt: 

- securitate economică; 

- securitatea hranei; 

- securitatea sănătăţii; 

- securitatea mediului; 

- securitate personală; 

- securitatea comunităţii; 

- securitatea politică; 

- securitatea educaţiei. 

Analiza interdisciplinară este singura modalitate de a evalua nivelul securităţii 

naţionale a uni stat. 

200

Proiectul Strategiei de Securitate Naţională din 2006 identifică drept principale 

ameninţări la adresa securităţii României, în strânsă legătură cu dinamica 

evenimentelor politico-militare pe plan mondial, următoarele acţiuni şi fenomene: 

terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă şi conflictele regionale. Este 

evident faptul că proiectul Strategiei de securitate naţională relevă o abordare 

inovatoare a problematicii securităţii. Legat de acest lucru specialiştii afirmă faptul că 

această nouă formă este o rezultantă a necesităţii şi posibilităţii abordării coerente a 

securităţii naţionale dintr-o perspectivă absolut nouă pentru România aceea de stat 

membru NATO şi UE. 

Necesitatea este rezultatul dinamicii fenomenelor din realitatea economică şi 

socială a ţării, dar şi mutaţiilor, adesea neaşteptate, care se produc în lume. Ca urmare 

strategia proprie de securitate trebuie să răspundă cerinţei mari capacităţi de percepţie, 

evaluare abordare a tuturor acestor fenomene şi mutaţii. Efectele unor corecte analize, 

evaluări şi abordări vor fi vizibile în răspunsurile adecvate şi reacţiile sistemului 

naţional de securitate în raport cu realităţile existente în mediul internaţional şi vor 

exprima interesele fundamentale ale ţării. 

Posibilitatea abordării într-un context mai larg a problematicii securităţii 

naţionale este asigurată de noi resurse interne şi externe de securitate, care rezultă din 

corelarea atentă şi punerea în valoare a tuturor dimensiunilor: politică, economică, 

financiară, militară, civică, socială, ecologică - stării de securitate naţională. 

Proiectul Strategiei de securitate naţională a României este profund marcat de 

actualitate, de poziţia României în mediul international, de acţiunile militare la care 

ţara noastră participă în diferite teatre de operaţii. Nu mai puţin, documentul reflectă 

realităţile din societatea românească, precum şi perspectivele previzibile pe termen 

scurt şi mediu ale vieţii interne. Strategia de securitate naţională a României prezintă 

o deschidere amplă asupra complexităţii şi diversităţii aspectelor care au căpătat 

relevanţă, în contextul contemporan, ceea ce asigură o abordare mai cuprinzătoare a 

conceptului de securitate naţională. 

Proiectul strategiei de securitate naţională a României este în esenţă un 

document programatic, ce cuprinde idei, principii şi direcţii de acţiune corelate cu 

noul statut al României, acela de membru al Alianţei Nord Atlantice şi de stat cu 

perspectiva certă de a deveni membru al Uniunii Europene. Căile construcţiei 

sistemului naţional de şi relevarea premiselor care vor conduce la realizarea acestuia, 

dezvăluie abordarea la nivel conceptual a documentului. 

O definiţie relevantă este prezentată în capitolul II, “Un viitor sigur şi prosper 

pentru români: Căile construcţiei”, astfel: “Strategia de Securitate Naţională 

reprezintă programul politic pentru realizarea unei Românii moderne prospere, cu un 

profil regional distinct, deplin integrata în comunitatea europeană şi euro-atlantică, 

angajată ferm în promovarea democraţiei şi libertăţii, într-o lume globală dinamică şi 

complexă, cu cetăţeni ce traiesc în siguranţă”. 

Strategia de securitate leagă în mod indisolubil securitatea naţională de 

prosperitatea cetăţenilor, ambele fiind rezulatate ale promovării intereselor vitale ale 

României, care în esenţă, sunt formulate astfel: 

- integrarea deplină în Uniunea Europeana şi asumarea responsabilă a calităţii 

de membru al Alianţei Nord-Atlantice; 

201

- menţinerea integritaţii, unităţii, suveranităţii, independenţei şi indivizibilităţii 

statului român; 

- dezvoltarea unei economii de piaţă competitive, dinamice şi performante; 

- modernizarea radicală a sistemului de educaţie şi valorificarea eficientă a 

potenţialului uman, ştiinţific şi tehnologic naţional; 

- creşterea bunăstarii cetaţenilor, a nivelului de trai şi de sănătate a populaţiei; 

- afirmarea şi protejarea culturii, identităţii naţionale şi vieţii spirituale, în 

contextul participării active la construcţia identităţii europene. 

Căile construcţiei, ce vizează promovarea acestor valori şi interese sunt 

următoarele: 

- Priorităţile participării active la înfăptuirea securităţii internaţionale; 

- Construcţia noii identităţi europene şi euro-atlantice a României; 

- Securitatea şi stabilitatea regională în contextul unei noi paradigme; 

- Asumarea rolului de vector dinamic al securităţii în zona Mării Negre; 

- Abordarea cuprinzătoare şi adecvată a problematicii securităţii interne; 

- Buna guvernare - instrument esenţial în construcţia securităţii naţionale; 

- Economia competitivă şi performantă - pilon al securităţii naţionale; 

- Transformarea instituţiilor cu responsabilităţi în domeniul securităţii 

naţionale; 

- Modernizarea şi protecţia activă a infrastructurii strategice. 

În contextul actualului cadru multilateral de securitate, proiectul strategiei se 

bazează prioritar pe urmatorii piloni: calitatea de membru al Aliantei Nord-Atlantice 

si al UE şi consolidarea parteneriatelor strategice. 

Proiectul strategiei de securitate naţională anticipează asumarea unui rol mult 

mai dinamic al României în plan regional. Implicarea în prevenirea şi soluţionarea 

problemelor legate de zona Mării Negre devine o prioritate în politica externă 

românească ca formă de consolidare a securităţii în regiune. O influenţă majoră a 

contextului politico-militar internaţional asupra strategiei de securitate naţională o 

reprezintă alocarea unui spaţiu important războiului împotriva terorismului. 

Proiectul strategiei de securitate naţională a României prevede măsuri pentru 

menţinerea stării de securitate a României, care au ca obiectiv principal siguranţa 

cetăţeanului, iar statul este instrumentul principal de realizare a securităţii acestuia. 

Opţiunea pentru securitate în beneficiul cetăţenului este proiectată în contextul 

respectării standardelor europene în materie de drepturile omului. 

În contextul realităţilor actuale şi a statutului României de ţară membră NATO 

anumite zone ale securităţii naţionale pot fi acoperite în cooperare cu aliaţii, partenerii 

strategici si organizaţiile internationale. 

Strategia de securitate naţională a României răspunde provocărilor 

contemporane din mediul internaţional şi reflectă opţiunea definitivă a ţării noastre de 

a apăra valorile democratice, statul de drept şi libertăţile cetăţeanului în contextul 

globalizării. 

202

Bibliografie: 

[1] BAUMAN, Zygmunt, Globalizarea şi efectele ei sociale, Bucureşti, ANTET, 

2003. 

[2] GUILLOCHON, Bernard, Globalizarea o singură planetă, proiecte 

divergente, Bucureşti, RAO, 2003. 

[3] ZAMFIR, Cătălin, VLĂSCEANU, Lazăr, Dicţionar de sociologie, Bucureşti, 

Editura Babel, 1998. 

[4] BOUDON, Pierre, Tratat de sociologie, Humanitas, Bucureşti,1997. 

[5] RAMONET, Ignatio, Geopolitica haosului, Bucureşti, Editura Doina, 1998. 

[6] ROBERTSON, Roland, Globalization, Sical Theory and Global Culture, 

Sage, London, 1992. 

[7] Constituţia României. 

[8] Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, noiembrie 2001. 

[9] Strategia militară a României, Bucureşti, 1999. 

[10] Proiectul Strategiei de securitate naţională a României, Bucureşti, 2006. 

203

STABILITATEA REGIONALĂ ŞI CONFLICTELE ÎNGHEŢATE. 

PROCESUL DE NEGOCIERE ÎN DOSARUL TRANSNISTREAN 

Roxana TUDORANCEA* 

The separatist transnistrian regime is beyond any national and international control and 

benefits from criminal activities (money laundering, contraband and illicit trafficking of drugs, 

alcohol, tobacco, and weapons). The existing status quo of “no peace, no war” undermines 

sovereignty and territorial integrity of Moldova, obstructs its political, social and economic 

development and maintains a source of tension inside society , as well as in the respective regions. 

The transnistrian “frozen” conflict has a negative impact to the international community and global 

security, it emerged as a central issue in the political debates . 

Starting with 1992 the endeavor to bring the separatist Transnistrian conflict to a peaceful 

resolution was often discussed in bi- and multi-lateral debates and negotiations. The current 

negotiation format - „5+2”includes 2 parts – Republic of Moldova and Transnistria, three 

mediators - OSCE, the Russian Federation, Ukraine, and two observers – USA and the European 

Union. Due to the lack of a politic will from some parts ( such as Russian Federation, Transnistria), 

the conflict has not being solved until present times. Once USA and EU started to take part at the 

process of negotiations, the positions of Republic of Moldova had strengthened. There have been 

created some real premises for a settlement which introduced a note of optimism, but they did not 

eliminate the existing concerns and yet produced no visible results. 

I. Scurt istoric – evoluţia conflictului şi stabilirea premiselor de 

începere a negocierilor 

Sfârșitul Războiului Rece și destrămarea URSS, au generat procese politice 

care au dus la proclamarea independenţei Republicii Moldova ( 27 august 1991) dar, 

în acelaşi timp, au alimentat și au provocat separatismul din partea de est a ţării, în 

septembrie 1990 fiind proclamată independența Transnistriei. 

Pe toată durata războiul din Transnistria (martie - iulie 1992), mișcarea 

separatistă a fost susținută financiar, logistic și militar de Moscova. În timpul 

desfășurării ostilităților militare între forțele separatiste si cele moldovenești, 

Moscova a decis trecerea Armatei a 14-a sub jurisdicția proprie ca armată rusă și a 

implicat-o ulterior în conflict. 1 

*Centrul de Cercetări Ştiinţifice al Academiei Naţionale de Informaţii 

1 Iulian Chifu, Un sângeros conflict, orchestrat de Moscova Războiul din Transnistria, în Dosarele 

Istoriei, nr.2 (30) / 1999, pp. 54 – 58. Prin decret semnat la 1 aprilie 1992, Armata a-14, 

reprezentând fostele trupe ale Grupului de Armate Sud-Vest al URSS, trecea în subordinea directă 

a Ministerului rus al Apărării; de menţionat că după prăbuşirea URSS, o problemă importantă cu 

care statele independente - nou create s-au confruntat, a fost prezenţa militară a unei armate 

numeroase pe propriul lor teritoriu, armată, fosta armată a URSS. Rusia, Belarus şi Ucraina au 

preluat mostenirea militară a fostei URSS, dar fără să existe un tratat în acest sens. Armata a -14-a, 

se regrupase în anumite zone din Transnistria, (Râbniţa, Tiraspol şi Tighina) după proclamarea 

independenţei Republicii Moldova, fără ca autorităţile de la Chişinău să fie anunţate; crearea 

trupelor paramilitare fiind anterioră anului 1989, ca parte din planul de dezmembrare a Moldovei. 

Armata a 14-a a coordonat, de asemenea, şi formaţiunile de cazaci, forţele speciale de război ale 

204

Pacea nu s-a negociat între beligeranți, ci prin intermediul trimișilor speciali ai 

Federației Ruse (mai exact ai președintelui Boris Elţîn), Moscova arogându-și poziția 

de mediator în conflictul transnistrean, poziție concretizată prin solicitarea făcută 

Moldovei de a accepta statutul special al regiunii separatiste drept condiție prealabilă 

pentru retragerea Armatei a14-a. 

Comportamentul diplomației ruse pe parcursul întregii perioade post - conflict 

a scos în evidență măsura implicării Federației Rusiei în menținerea controlului la 

Tiraspol. Este vorba despre controlul nedeclarat asupra unui stat membru al 

comunității internaționale fără ca măcar să fie suportate cheltuielile, sau asumate 

responsabilitățile ce decurg din ocupația, conducerea și gestionarea administrativă a 

unui teritoriu. Mai mult decât atât, la 17 noiembrie 1995, Duma de Stat a Federaţiei 

Ruse a declarat Transnistria zonă de interes special a Rusiei, intervenția Moscovei în 

regiune fiind justificată prin apărarea drepturilor rușilor și rusofonilor de 

pretutindeni. 

Războiul, deși nu a fost declarat niciodată, continuă fără confruntări directe, 

fiind depăşite etapele războiului clasic și devenind unul dintre conflictele îngheţate, 

recunoscute în zonă, alături de conflictele din regiunile separatiste din Georgia 

(Abhazia şi Osetia de Sud ) sau din Azerbaijean (Nagorno-Karabah), conflicte care au 

intrat, aproape concomitent, în efervescenţă, încurajate de succesul modelului 

Kosovo; în fapt, liderii transnistreni au declarat în numeroase rânduri că sunt 

încurajaţi de modelul Kosovo. 

II. Debutul negocierilor – starea de fapt, variante de negociere și 

conturarea formatului 5+2 

Republica Moldova, stat independent, recunoscut pe plan internațional și 

membru ONU, nu controlează o întreagă regiune a teritoriului său, autodeclarată 

independentă – partea de est a republicii , Transnistria, nerecunoscută de nici un stat 

din lume. 2 

Statutul Transnistriei a fost consacrat ca stat de facto. Astfel de regimuri sunt 

tratate ca subiecte parţiale ale dreptului internaţional: „Statutul lor unic generează 

anumite drepturi şi responsabilităţi, în primul rând ce ţin de acţiuni necesare pentru 

suportul şi bunăstarea populaţiei. Ele pot încheia acorduri, cărora li se conferă un 

statut inferior față de cel al tratatelor. Pe lângă dreptul de a acţiona pentru a-şi susţine 

populaţia, un „regim de facto” poate fi tras la răspundere pentru încălcarea dreptului 

internaţional”. 3 

KGB detaşate de Federaţia Rusă în Transnistria, sub pretextul apărării drepturilor populaţiei ruse 

din alte state ale CSI. 

2 Transnistria sau Republica Moldovenească Nistreană este organizată ca o republică prezidenţială 

şi dispune de propriul guvern şi parlament, de forţe militare şi de poliţie, de sistem poştal şi de 

monedă, are elaborată o constituţie şi desemnate însemne ale statului- steagul şi stema. Singura 

recunoaştere de care s-a bucurat a fost din partea regiunilor separatiste din zonă. 

3 La 18 iulie 2006, la Chişinău a avut loc o conferinţă internaţională la care juriştii americani 

M.Meyer şi C.Borgen au prezentat raportul Dezgheţarea unui conflict îngheţat: aspecte legale ale 

crizei separatiste din Moldova, la 

http://www.caa.md/news/?nid=54aa546011c13a29358cb5ec3cd8f015 

205

Pe de altă parte, analiza aspectului juridic al conflictului transnistrean 

demonstrează că toate documentele de bază, care au fost semnate pe parcursul anilor 

1992-2008 vin în contradicţie cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi pun 

temelia confederalizării statului moldovenesc. 

Premisele care au fost avute în vedere atunci când Transnistria a devenit parte 

la negocieri s-au stabilit în funcție de evoluția conflictului și au ținut cont mai puțin 

de această expertiză juridică, ceea ce a primat a fost faptul, unanim acceptat, că este 

mai bine sa te așezi la masa negocierilor, să discuți, decât să nu existe deloc contacte 

sau negocieri, absenţa lor putând genera noi conflicte. 

Din 1992, procesul de negociere între părţile aflate în conflict este orientat pe 

două direcţii: determinarea statutului Transnistriei şi luarea unei decizii în privinţa 

contingentului militar rus aflat în Transnistria. 4 

1. Apropierea de Moscova 

O analiză a demarării și derulării procesului de negociere și a poziției adoptate 

de Moldova față de rezolvarea problemei transnistrene, dar și a poziției distincte pe 

care părțile implicate în negocieri au luat-o în funcție de un anumit context, ar putea 

identifica cinci etape. 5 

Prima etapă cuprinsă între 1992 (sfârșitul ostilităților armate) - 2001, este 

caracterizată printr-o politică de apropiere a Moldovei față de Moscova cu care a 

încheiat un Tratat de Prietenie și Colaborare, fără a determina însă Federația Rusă 

să-și retragă trupele și armamentul rămase în Transnistria. 

Negocierile au debutat în formatul de „4” – Rusia, Ucraina, România şi 

Moldova. La 21 iulie 1992 a fost semnată Convenţia cu privire la principiile 

reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova ( 

Convenţia Elţîn – Snegur). După semnarea acestui document, în 1993 România a fost 

exclusă din procesul de negocieri. Pentru punerea în practică a acestui acord, 

Președintele moldovean a solicitat Preşedintelui în exerciţiu al OSCE ca în Moldova 

să fie trimisă o misiune. OSCE a instituit o misiune de lungă durată în Republica 

4 De-a lungul timpului s-a produs o integrare a trupelor Armatei a-14-a în trupele armatei 

separatiste ( atrase de condiţii materiale deosebite în comparaţie cu restul Federaţiei Ruse, acestea 

au trecut la trupele separatiste), astfel pare justificată afirmaţia lidelui separatist, Igor Smirnov, 

potrivit căruia Armata a 14-a se va retrage de la Tiraspol doar cu comandantul şi cu steagul de 

luptă. Deşi s-a semnat statutul trupelor ruse şi retragerea lor de la Tiraspol, Duma de Stat a 

Federaţiei Ruse nu l-a ratificat pe motiv că ar contraveni drepturilor republicii autonome. Din1993 

au început să se manifeste presiunile internaţionale de retragere a trupelor ruseşti, rămase însă fără 

rezultat; asemenea cereri se înregistrează şi în perioada actuală. Unii analişti si responsabili 

consideră că, dacă Rusia nu isi va retrage trupele si armamentul staţionate in regiune, nu se va 

produce nici o schimbare in Transnistria. SUA abordează problema retragerii trupelor Federaţiei 

Ruse din Moldova ca pe o chestiune separata de problema Transnistreana. SUA susţine că 

Moscova trebuie să respecte angajamentele asumate la Istanbul înca din 1999 (de retragere a 

trupelor din Moldova şi Georgia) 

5 Această împărţire pentru care am optat, considerând-o ilustrativă, aparţine lui Jos Boonstra, From 

a Weak State to a Reunified Moldova. New Opporunities to Resolve the Transdniestria Conflict, în 

NATO Research Paper, Nr. 23, October 2005, pp. 1-8, 

http://www.ndc.nato.int/download/publications/rp_23.pdf 

206

Moldova, iar în aprilie 1993, tot la cererea Moldovei, OSCE a fost inclusă în 

procesul de negociere. 6 

La 21 octombrie 1994 Republica Moldova şi Federaţia Rusă au semnat un 

Acord cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor 

militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova, „partea rusă, ţinând cont de 

posibilităţile tehnice şi timpul necesar pentru instalarea trupelor la noul loc de 

dislocare”, s-a angajat să-şi evacueze formaţiunile militare din Moldova pe parcursul 

a trei ani din ziua intrării în vigoare a Acordului. 7 

După 1994, negocierile privind soluţionarea conflictului transnistrean s-au 

desfăşurat în formatul de „5” – Moldova, Rusia, Transnistria, Ucraina, OSCE. La 8 

mai 1997 a fost semnat Memorandumul privind principiile normalizării relaţiilor 

dintre Republica Moldova şi Transnistria. La punctul 11 acesta menționa: 

„Republica Moldova şi Transnistria îşi construiesc relaţiile în cadrul unui stat comun 

în frontierele Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti din ianuarie 1990”. 

Folosirea sintagmei stat comun lăsa loc la ambiguitate: Moldova interpreta această 

noţiune drept o autonomie a Transnistriei în componenţa Moldovei ca în cazul 

Găgăuziei, iar Transnistria drept o confederaţie care ar fi o treaptă intermediară în 

obţinerea independenţei faţă de Moldova. 8 

Pe fondul manifestării acestor poziţii diametral opuse negocierile în formatul 

„5” au eşuat. 

2. Eşecul proiectelor de federalizare şi reorientarea Moldovei către Vest 

Perioada 2002–2003 a fost etapa proiectelor de federalizarea a Moldovei. 

Acestea s-au înscris ca încercări venite din partea mediatorilor (în mod special 

Federația Rusă și Ucraina) de a revitaliza negocierile și de a găsi o soluție la conflict, 

evident, soluție care să fie și favorabilă părții care a făcut propunerea. Amintim în 

acest context proiectul de federalizare propus de Federația Rusă, întocmit de 

consilierul președintelui Vladimir Putin – Dimitri Kozak – Memorandumul Kozak, în 

fapt un plan unilateral de federalizare care ar fi permis Federației Ruse să mențină 

trupe în Moldova pentru o perioadă de până la 30 de ani. În acest sens este notabil 

6 Dinamici ale OSCE în conflictul îngheţat din Moldova, Discursul lui Neil Brennan, şef -adjunct 

al Misiunii OSCE în Moldova, în cadrul seminarului cu genericul Conflictele îngheţate în Europa – 

dimensiunea securităţii democratice: cazul Transnistriei, 

http://www.osce.org/moldova/documents.html?lsi=true&limit=10&grp=50. Contribuţia OSCE la 

soluţionrea conflictului transnistrean s-a materializat prin întocmirea a numeroase rapoarte cu 

privire la situaţia din regiune, prin încercarea de punere în practică a Acordului de retragere a 

trupelor ruseşti, dar şi prin rolul jucat în cadrul Comisiei Unificate de Control – instituită între 

Moldova, Rusia şi aşa- numita Republică Moldovenească Transnistreană, cu rol pe probleme de 

securitate în zonele demilitarizate de pe ambele părţi ale Nistrului. Pe măsura intensificării 

influenţei UE, NATO şi SUA în regiune, a scăzut rolul OSCE. 

7 Constantin Solomon, Conflictul transnistrean şi procesul de negocieri în formatul „5+2”, în 

Moldoscopie. Probleme de analiză politică, nr.3 (XLII), 2008, la 

http://www.scribd.com/doc/8934378/Conflict-Transnistrean-Si-Procesul-de-Negociere-in-Format 

52 . După 15 ani de la semnarea acordului, Federaia Rusă nu a îndeplinit nici măcar procedurile 

interne de intrare în vigoare a acestui acord. 

8 Ibidem. 

207

Summitul OSCE de la Maastricht, cînd Moldova a oferit Federației Ruse ceea ce am 

putea numi o surpriză diplomatică, președintele V. Voronin respingând în ultimul 

moment acest plan de federalizare a Moldovei. 9 

Începea să se conturze tot mai clar o diplomație oscilantă și confuză in 

soluționarea conflictului transnistrean, manifestată în mod deosebit de Federația 

Rusă; pe de altă parte, la nivelul anului 2003, devenise evident faptul că Transnistria 

nu era interestă de schimbarea status – quo-ului existent. 

Începând cu 2004 s-a produs o reorientare a politicii Moldovei către Vest, în 

perspectiva unei viitoare aderări la UE 10 . Se considera că o viitoare aderare ar rezolva 

implicit și problema transnistreană; s-au intensifict totodată și legăturile cu România 

și s-a manifestat un parteneriat cu noua conducere politică a Ucrainei ( începând cu 

ianuarie 2005). Președintele V. Voronin a propus un Pact de Securitate și Stabilitate 

pentru Moldova în care se stipula, printre altele, schimbarea formulei de negociere, 

adăugând pe lista mediatorilor UE, SUA și România, opoziția Rusiei a fost fățișă 

față de o posibilă implicare a României. 

După semnarea Planului de Acţiune UE – Republica Moldova (februarie 2005 

– ianuarie 2008) Uniunea Europeană şi SUA și- au dat acordul să participe la formatul 

de negocieri în calitate de observator. De la acea dată, formatul de negocieri se 

desfășoară în formula „5+2 ”: cele două părţi implicate: Republica Moldova şi 

Transnistria; mediatorii: OSCE, Federaţia Rusă, Ucraina și observatorii: SUA şi 

Uniunea Europeană. 

Din 2005 se derulează o etapă nouă, caracteristicile ei persistând și în perioada 

actuală: încercarea de găsire a unor soluții negociate la conflict si fortificarea poziţiei 

Republicii Moldova, odată cu venirea SUA şi UE la procesul de negociere. 

9 Ibid. Memorandumul Kozak, dacă ar fi fost semnat la 25 noiembrie 2003, ar fi condus la 

lichidarea de facto a Republicii Moldova şi la legalizarea prezenţei trupelor ruse pe teritoriul 

Moldovei până în anul 2020. Argumentele de bază pentru care Moldova a respins Memorandumul 

Kozak au fost: în primul rând, faptul că s-a negociat staţionarea trupelor ruseşti pe teritoriul 

Moldovei pe un termen de 15 ani. În al doilea rând, potrivit proiectului, Camera Superioară a 

Parlamentului Republicii Moldova urma să includă o componenţă egală de deputaţi din partea 

Transnistriei, Găgăuziei şi a Republicii Moldova: câte 9 deputaţi. Astfel, deputaţii Transnistriei şi 

ai Găgăuziei se puteau uni oricând pentru a bloca funcţionarea Legislativului. În al treilea rând, în 

proiect se stipula că dacă deputaţii din Camera Superioară nu vor îndeplini doleanţele autorităţilor 

din Transnistria sau Găgăuzia, ei pot fi în orice moment retraşi şi înlocuiţi cu alţi deputaţi. 

10 La 28 iunie 2001 Republica Moldova a semnat cu UE Pactul de Stabilitate pentru Europa de 

Sud-Est, la cererea Rusiei, în document au fost introduse două clauze: Uniunea Europeană să nu 

semneze un Acord de Asociere şi Stabilizare cu Republica Moldova şi Uniunea Europeană să nu se 

implice în soluţionarea conflictului transnistrean . În perioada ulterioară semnării acestui accord, în 

politica externă a UE au avut loc schimbări esenţiale, rezultate din politica de extindere a UE ( în 

2004 s-au alăturat UE 10 state, iar în 2007, 2 state între care şi România, UE ajungând astfel să aibă 

graniţă comună cu Moldova).Politica Europeană de Vecinătate – PEV, elaborată încă în 2003- 

2004, a contribuit la revizirea parţială a politicii UE faţă de conflictul transnistrean. În planul de 

acţiune propus Republicii Moldova în cadrul PEV, UE vedea în soluţionarea acestui conflict, 

stabilitate la hotarele UE. Numirea unui reprezentant special al UE în Moldova, s-a înscris în 

acelaşi proces de intensificare a implicării UE în soluţionarea problemei transnistrene. 

208

3. Formatul 5+2 şii diplomaţia transnistreană 

Dacă în perioada anterioară, Federația Rusă deținuse prima poziție în ceea ce 

privește manifestarea unei diplomații oscilante, tergiversările sau nerespectarea 

angajamentelor asumate, venise rândul acum, așa-zisei diplomații transnistrene să se 

comporte potrivit dezideratului său principal: acele de a menține status-quo-ul 

existent. 

La un an după instituirea acestui nou sistem de negociere, in 2006, David J. 

Kramer, adjunct al Secretarului de Stat responsabil pentru afacerile din Europa si 

Eurasia in cadrul Departamentului de Stat al SUA, specializat pe problemele din 

Rusia, Ucraina, Moldova si Belarus, oferă de la masa negocierilor o imagine nu 

tocmai încurajatoare asupra progreselor înregistrate: Am participat la trei dintre 

rundele de negocieri pentru conflictul transnistrean și trebuie să recunosc că sunt 

frustrante. Seamană puțin cu filmul "Groundhog Day",în care unul dintre personaje 

se trezeste în fiecare zi pentru ca să trăiască acelasi lucru la nesfârșit[...] progresele 

înregistrate sunt nesemnificative, dacă nu inexistente, deoarece consider că, intr-o 

oarecare masură, unele dintre părțile implicate nu sunt chiar interesate de obținerea 

unor progrese, ci de menținerea situatiei actuale [...]. O parte a problemei o 

reprezintă lipsa seriozității in ceea ce privește partea transnistreană. Transnistrenii 

nu sunt interesati de modificarea situatiei actuale . Una dintre problemele cu care ne 

confruntăm este faptul că reprezentantul Tiraspolului adeseori susține că nu dispune 

de autoritatea necesară luării unei decizii, iar noi l-am invitat să aducă la discuții 

persoane abilitate să ia astfel de decizii, astfel încât să reușim să facem ceva. 11 

Prezența UE și a SUA la negocieri a produs practic o reechilibrare a balanței 

care înclinase până atunci în favoarea Transnistriei. SUA a insistat în această perioadă 

ca Ucraina să implementeze acordul vamal cu Moldova, care, practic subliniază 

integritatea teritorială a Moldovei; era o modalitatea de a exercita presiuni asupra 

uneia dintre părți, atâta timp cât negocierile întârziau să aducă unele rezultate. 

Această modalitate s-a manifestat și asupra Transnistriei, venită fiind din partea UE, 

de această dată. 

Din martie 2006 au fost suspendate negocierile în formatul 5+2.Igor Smirnov 

a acuzat Chişinăul de instalarea “unei blocade economice”, prin introducerea 

procedurii de înregistrare a exportatorilor transnistreni, în dreapta Nistrului. De fapt, 

această măsură, de rând cu înfiinţarea Misiunii EUBAM, a determinat partea 

transnistreana să se retragă de la masa de negocieri. De atunci, Igor Smirnov a 

condiţionat reîntoarcerea la masa negocierilor doar dacă Chişinăul va înceta “blocada 

economica” şi va accepta statutul Transnistriei ca “participant cu drepturi egale la 

negocieri”. 

11 Interviu realizat de Victor Roncea pentru Ziua, la 

http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=594&Itemid=60 

209

III. Evolutia contactelor diplomatice în 2008, perspectivele reluării 

negocierilor 

Dacă ne raportăm la forma consacrată a negocierilor diplomatice, evoluțiile din 

anul 2008 – conversațiile, discuțiile, schimburile de puncte de vedere, convorbirile 

oficiale dar și declarațiile de presă ale oamenilor politici, anterioare, sau care s-au 

succedat acestor evenimente, toate pot fi interpretate drept faza premergătoare reluării 

negocierilor. 

La nivelul anului 2008 este reluată problema prezenței trupelor militare ruse în 

zonă, însă se poate constata din declarațiile oficialilor moldoveni, o oarecare întărire a 

poziției din care Moldova încearcă să negocieze în această perioadă. Andrei Stratan, 

ministrul de Externe al Republicii Moldova, a cerut Moscovei, în cadrul Consiliului 

Ministerial anual al OSCE (5 decembrie 2008), să-și retragă fară condiții, în totalitate 

și în mod transparen, trupele din regiunea Transnistria. Stratan a mai cerut ca trupele 

ruse, care controleaza "frontiera" moldo-transnistreana, să fie inlocuite de o "misiune 

civila", considerand ca un razboi, ca cel de la inceputul anilor 90, este improbabil 

în aceastăzonă. 12 

O schimbare a contextului geostrategic pare să fie confirmată de declarația 

șefului delegației americane la Helsinki pentru Consiliul Ministerial al OSCE, 

William Burns; reprezentând opinia oficială americană, Burns a declarat că prezența 

militară rusa in Republica Moldova este o grijă majoră pentru Europa. 

1. Întâlnirile Voronin-Smirnov 

Evoluția care s-a evidențiat în 2008 ca un factor de noutate a fost relansarea 

negocierilor Voronin - Snirnov, aceștia întâlnindu-se în două rânduri pe parcursul 

anului; de asemenea cei doi lideri au avut întrevederi separate cu presedintele rus, 

Dmitri Medvedev. 

Întâlnirile au avut loc în noul context al intensificării interesului manifestat de 

UE în soluționarea conflictului, dar și ca urmare a eforturilor diplomației ruse în 

relansarea acestor negocieri. Pentru o mai bună înțelegere a rolului jucat de cei doi 

actori – UE și Federația Rusă în soluționarea conflictului transnistrean, menționăm 

opinia exprimată de reprezentantul special al UE pentru Republica Moldova, Kalman 

Miszei, aceea că diferendul transnistrean va fi soluționat doar când UE și Rusia vor 

încheia un acord și vor ajunge la o concluzie în ceea ce privește conținutul acestui 

acord. 13 Prima întâlnire Voronin – Smirnov s-a desfășurat la Bender, la 11 aprilie 2008. 

În urma discuţiilor purtate s-a ajuns la înţelegerea că partea transnistreană va permite 

trecerea in zona controlată de ea a oficialilor moldoveni, în timp ce Chișinăul și-a 

asumat angajamentul de a solicita UE să anuleze restricțiile de călătorie pentru 

conducătorii transnistreni. Aceste înțelegeri însă nu au fost îndeplinite, sau îndeplinite 

12 Conform AFP, http://www.mediafax.ro/externe/afp 

13 Declaraţia a fost făcută la 16 ianuarie 2009, la postul naţional de televiziune. La aceeaşi dată, 

Miszei a avut o întrevedere cu Ministrul român de Externe, Cristian Diaconescu. 

210

doar parțial. Astfel, Voronin a fost lăsat de câteva ori să treacă în stânga Nistrului, dar 

i-a fost blocat accesul, nemotivat, la 3 noiembrie 2008. Şi de cealaltă parte, deşi 

Voronin a anunțat că a trimis o cerere la Bruxelles, UE se pare că nu a acceptat-o. 

A doua întâlnire Voronin – Smirnov, a avut loc la 24 decembrie 2008, la 

Tiraspol, cu întârziere, întrevederea fiind pregătită pentru luna septembrie 2008. 

Ministrul Reintegrării,Vasili Sova, două zile mai târziu, face o serie de declaraţii cu 

privire la întâlnire, prezentând exclusiv punctul de vedere al părții moldovene. 14 

Au fost puse în discuţie perspectivele reluării negocierilor în formatul "5+2", 

pașii care urmează a fi întreprinși în vederea activizării grupurilor de lucru privind 

întărirea încrederii si securitații precum si măsurile de asigurare a condițiilor pentru 

libera circulație a persoanelor și marfurilor dintre cele doua maluri ale Nistrului. 

Întrevederea s-a desfășurat în prima parte în prezenta reprezentanților massmedia. 

Președintele Voronin a subliniat în mod special faptul că toate chestiunile ce 

țin de conflict și de reglementarea definitivă a acestuia, inclusiv stabilirea statutului 

juridic special al Transnistriei, cu respectarea suveranității și integrității teritoriale a 

Republicii Moldova, trebuie să fie discutate in cadrul formatului de negocieri "5+2. 

Potrivit declarațiilor lui Sova, în cadrul întrevederii a fost confirmata 

disponibilitatea autoritaților moldovenești de a continua întâlnirile de experți pe 

întregul spectru al direcțiilor propuse, inclusiv in domeniul economiei si comerțului, 

cu scopul elaborarii unor masuri eficiente de depășire a consecințelor socialeconomice 

cauzate de criza financiara si economica mondiala. 

La intrevederea la care au fost prezenti reprezentantii mass-mediei, Voronin si 

Smirnov nu au putu ajunge la un acord comun în privința uneia dintre cele mai 

importante probleme. Vladimir Voronin insista asupra fixării datei de reluare a 

negocierilor in formatul "5+2", însa Igor Smirnov a spus ca desfasurarea negocierilor 

în formatul respectiv nu este necesară. Discuțiile au urmat fară prezenta jurnaliștilor, 

la sfârșitul întrevederii Voronin şi Smirnov au declarat ca au consimţit să continue 

consultările în formatul "2+1" - cu participarea Rusiei - iar următoarea întâlnire va 

avea loc la mijlocul lui martie 2009. Unul dintre principalele rezultate ale acestei 

întâlniri a fost considerat faptul că Smirnov a anunțat că va scoate taxa de intrare în 

Transnistria pentru cetățenii moldoveni. La o saptamana dupa aceasta, taxa nu doar ca 

nu a fost scoasă, dar de la 1 ianuarie 2009 este de trei ori mai mare. 

Ambele întrevederi nu au adus nici un fel de rezultate sau perspective în 

reglementarea conflictului, sau apropierea părților. Totodată, întalnirea de la 24 

decembrie a scos în evidenţă faptul că poziţiile părţilor s-au îndepărtat şi mai mult în 

ultimii ani. 

În afară de întrevederi și discuții, anul 2008 nu a adus nimic nou în soluționarea 

problemei, fiind observate o serie de divergenţe între părţi, lipsa de conlucrare, cum ar 

fi în cazul inundaţiilor din august, sau criza gazului din ianuarie 2009. 

14 http://www.infotag.md/noutati/INFOTAG, 26 decembrie 2008 , cu o zi înainte, la 25 decembrie 

2008, Vasili Sova a avut o intrevedere cu reprezentanţii mediatorilor şi observatorilor, cărora le-a 

comunicat rezultatele ultimei întălniri Voronin – Smirnov. 

211

Întrevederile preşedinţilor celor două părţi implicate în conflict cu preşedintele 

rus, nu au adus rezultate spectaculoase. Prima a avut loc la 6 iunie la Sankt 

Petersburg, în cadrul căreia a fost discutat şi subiectul transnistrean. O nouă întâlnire a 

avut loc la 25 august la Soci, urmată de o întrevedere Medvedev-Smirnov la 3 

septembrie. În cadrul întrevederii, după cum a informat administraţia prezidenţiala 

rusă, s-a decis că negocierile privind reglementarea conflictului transnistrean vor 

continua in format trilateral. 

2. Poziţia diplomaţiei româneşti 

Anul 2009 a debutat cu vizita la Bruxelles a viceministrului moldovean al 

Afacerilor Externe și Integrării, Valeriu Ostalep, ocazie cu care s-a desfăşurat troica 

Comitetului pentru Politică și Securitate Uniunea Europeană – Moldova – Ucraina. A 

fost abordat cu această ocazie dosarul transnistrean în perspectiva reluării 

negocierilor, pregătirea unui nou acord între Uniunea Europeană și Moldova, precum 

şii prelungirea mandatului Misiunii UE de Asistență la Frontieră – EUBAM. 15 

Poziția recentă a diplomației româneşti în conflictul transnistrean a dat dovadă 

de inconsecvenţă. Ministrul de Externe Cristian Diaconescu, menţiona la 16 ianuarie 

2009 că România a fost, într-o formă sau alta, exclusă din formatul de negocieri 

pentru Transnistria, şi că ar trebui sa fie direct implicată în proces. “Formatul '5 plus 

2' nu prea a dat rezultate, cu toate că în proces sunt implicaţi toţi vecinii Republicii 

Moldova, mai puţin România, cu toate ca UE este participantă în acest forum 

sugerând că reprezentarea indirectă a României prin Uniunea Europeană nu este 

suficientă. 16 

Ministrul român de Externe revine asupra poziţiei sale anterioare şi transmite că 

România nu e interesată să se implice ca partener direct la negocierile dintre 

Republica Moldova şi Transnistria. 17 România susţine continuarea negocierilor pentru 

rezolvarea conflictului transnistrean în formatul "5 plus 2" şi nu face poziţie separată 

faţă de UE. 

Ministrul moldovean de Externe, Andrei Stratan, a precizat că “nici Chişinăul 

nu intenţionează să modifice formatul '5 plus 2'", fiiind excluse alte variante 

vehiculate în cursul anului 2008. “Problema soluţionării conflictului transnistrean va 

fi regasita numai si numai la masa de negocieri in formatul '5 plus 2'”, a subliniat 

ministrul moldovean, dar a adaugat ca va continua si consultarile bilaterale, inclusiv 

cu Romania, care, potrivit acestuia, poate oferi un sprijin esenţial în acest sens. 

Șeful diplomaţiei transnistrene Vladimir Iastrebceak, s-a declarat împotriva 

participării României la negocierile pentru reglementarea conflictului transnistrean. 

"România şi-ar putea aduce o contribuţie la reglementare prin intermediul altor 

mecanisme, în special prin contacte bilaterale cu Moldova", a spus Iastrebceak. El a 

15 http://www.crisisgroup.org/home/index.cfm?id=1289 

16 Opinia este exprimată la postul naţional de televiziune. Acest punct de vedere este similar cu cel 

al preşedintelui ţării, Traian Basescu, care opina, de asemenea, că formatul pentru Transnistria 

trebuie modificat şi că România ar trebui să facă parte din acesta. 

17 NEWSIN, 10 februarie 2009. Declaraţia este făcută în timpul vizitei pe care C. Diaconescu a 

întreprins-o la Chişinău. 

212

avertizat că în cazul participării României la negocieri ar putea interveni 

“complicaţii”. 18 

3. Perspective 

Obiectivele politice ale Moldovei pentru anul curent în legătură cu subiectul 

transnistrean au drept scop accelerarea reluării negocierilor în vederea soluţionării 

definitive a problemei transnistrene în baza Legii privind prevederile de bază ale 

statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului. Deși manifestă 

optimism în declaraţii, fapt sesizat cu ocazia fiecărui ciclu electoral, autorităţile de la 

Chișinău nu au argumente puternice în acest sens. Cu numai un an în urmă, Vladimir 

Voronin lasă să se înţeleagă că până în 2009 se vor găsi soluţii la problema 

transnistreană. 

De asemenea, autorităţile subliniază importanţa atragerii unei atenţii mai mari 

din partea comunităţii internaţionale asupra problematicii transnistrene şi includerii 

subiectului respectiv in dialogul politic dintre principalii actorii internaţionali. 

Totodată, modul în care autorităţile moldovene vor acţiona pe plan intern pentru 

implementarea unor angajamente asumate este definitoriu în acest sens. Nu trebuie să 

scăpăm din vedere natura regimului de la Chişinău şi faptul că progresele nu se pot 

obţine doar la nivel declarativ. 

În condiţiile actuale este greu de presupus o apropiere perceptibilă între părţile 

în conflict, pentru a putea vorbi despre un prim pas spre reglementarea conflictului. În 

primul rând, este vorba despre viziunile diferite ale Chişinăului şi Tiraspolului, despre 

care am amintit și care nu reprezintă un element de noutate în evoluția conflictului. 

Totodată, alegerile parlamentare din Republica Moldova care urmează să aiba loc la 

începutul lunii aprilie, vor mai întârzia derularea unor noi iniţiative pentru o perioadă 

semnificativă de timp. 

Evoluția evenimentelor-situaţia din zonă, analiza poziţiei părților implicate în 

procesul de negociere, arată clar că dacă se va găsi o soluţie la conflict ea nu poate fi 

obţinută decât în urma unui îndelungat proces de negociere, cele două obiective cheie 

care privesc dosarul transnistrean – demilitarizarea şi democratizarea Transnistriei 

fiind deziderate de lungă durată. 

18 www.europa.md/ Dragoş Drăgan, Conflictul transnistrean: perspective sau stagnare?, 27 

Ianuarie 2009. Declaraţia a fost făcută la o zi după declaraţia Ministrului român de Externe- 

21.01.2009, declaraţie în care Cristian Diaconescu susţinea implicarea directă a României în 

negocieri. 

213

CONFLICTUL RUSO-GEORGIAN – 

IMPLICAŢII MILITARE ŞI DE INTELLIGENCE 

Cristian NIŢĂ * 

Georgia's overwhelming military defeat and the continued presence of about 7,600 Russian 

troops in the breakaway statelets of Abkhazia and South Ossetia make it extremely unlikely that 

Tbilisi will try to retake them by force. With this long-coveted strategic goal out of reach, Georgia's 

civilian and uniformed leadership must now reconsider the military's doctrine, training and 

capabilities. Georgia's military capabilities and infrastructure have been seriously degrade, but the 

conflict's aftermath could provide reform-minded military leaders the opportunity to define and 

improve upon critical weaknesses, and ultimately rebuild a more effective force. 

I. Introducere 

Teritoriul actual al Georgiei a fost teatrul de exprimare a rivălităţilor pentru 

controlul zonei între Imperiul Roman, Armenia, Bizanţ, Persia şi Imperiul Otoman. 

După secole de dominaţie musulmană, începând din secolul al XV-lea, regii georgieni 

au încheiat alianţe cu Rusia ţaristă. Rezultatul a fost anexarea Georgie în 1801. Până 

în 1991, când s-a produs dezmembrarea URSS, Georgia a rămas sub controlul 

Moscovei. La 18 ani dupa redobandirea independenţei şi după două războaie cu 

provinciile separatiste Abhazia si Osetia de Sud, Georgia s-a aflat, între 7 şi 12 august 

2008, intr-un război deschis cu Rusia, Războiul de cinci zile din Georgia a început 

prin ciocniri de mică anvergură între forţele guvernamentale georgiene şi miliţiile sudosetine, 

cu câteva zile înainte de noaptea de 6-7 august 2008, când preşedintele Mihail 

Saakaşvili a ordonat armatei să reinstaureze ordinea în provincia separatistă Osetia de 

Sud. Autorităţile de la Tbilisi au ales varianta atacului-fulger asupra Osetiei de Sud, 

pentru ca percepţia era că o operaţiune militară ar avea şanse mai mari de a primi 

suport din partea populaţiei. Componenta etnică a regiunii este tip „tabla de şah” - 

satele osetine alternează cu cele georgiene, iar graniţa cu Georgia era mai permeabilă. 

O analiză a perioadei premergătoare conflictului, precum şi a perioadei propriu-zise 

de conflict ne indică cel puţin trei dimensiuni ale acestuia: dimensiunea militară 

clasică, dimensiunea de intelligence şi dimensiunea cibenetnetică, care include şi 

componenta de război informaţional. 

II. Factorul militar rusesc 

Războiul fulger dus de armata 58-a rusă în Caucaz merită o analiză specială. Dacă 

coordonarea trupelor ruse a fost relativ bine făcută, este pentru că unităţile sale ieşeau din 

exerciţiul „Caucaz 08”, care s-a desfăşurat în iulie 2008, potrivit unui scenariu 

asemănător ofensivei asupra capitalei georgiene. Analiştii din cadrul serviciilor ucrainene 

de informaţii militare indică faptul că după acest exerciţiu militar, mai multe nave ale 

flotei ruseşti de la Marea Neagră nu s-au mai întors la bazele lor din Sevastopol, situat în 

regiunea Crimeea a Ucrainei, ci au rămas în portul rusesc Novorossisk. Acest lucru a 

condus la concluzia că Rusia plănuia o misiune mult mai serioasă pentru flota sa de la 

* Doctorand, Academia Naţională de Informaţii 

214

Marea Neagră într-un viitor apropiat 1 . De asemenea, deşi nava comandant a flotei, 

crucişătorul Moskva, a fost ancorată în Sevastopol atunci când au izbucnit conflictele, în 

data de 8 august 2008, aceasta părea să fie gata de luptă înainte să plece spre coasta 

georgiană în următoarea zi, acompaniată de un distrugător, două nave anti-submarine şi 

unele nave de asistenţă, care erau, de asemenea, pregătite de luptă. 

Armata ucraineană monitoriza îndeaproape activităţile flotei ruseşti din 

Sevastopol înainte de declanşarea războiului din august 2008 şi a remarcat faptul că 

urmau să înceapă unele acţiuni. Potrivit unor foşti membri ai serviciului ucrainean de 

informaţii militare şi din cadrul Serviciului de Securitate din Ucraina (SBU), ofiţerii 

din cadrul Serviciului de Informaţii Externe din Rusia (SVR) derulau o activitate 

intensă în Peninsula Crimeea şi exista, de asemenea, multă agitaţie în rândul 

cetăţenilor ruşi şi a parlamentarilor, aceştia solicitând şi sugerând ca Peninsula 

Crimeea să facă din nou parte din Rusiei. Este clar faptul că partea rusă se pregătea 

pentru un atac asupra Georgiei şi căuta să îşi asigure baza navală din Crimeea. 

De asemenea, analiştii ucraineni sugerează faptul că în anul 2006, crucişătorul 

„Moskva” şi alte nave ale flotei ruseşti au participat la un exerciţiu în afara coastei 

Georgiei, în vecinătatea portului Poti, pe parcursul căruia acestea s-au apropiat la 25 

km de coasta georgiană - în apele teritoriale ale acestui stat. Partea rusă nu s-a 

deranjat să informeze anticipat guvernul georgian în legătură cu acest exerciţiu. Portul 

Poti, care este şi un important terminal petrolier, a fost ţinta atacurilor aeriene ale 

Rusiei de la începutul ostilităţilor ruso-georgiene şi un obiectiv militar important de 

atins în cadrul ofensivei terestre ruseşti. 

La mijlocul lunii septembrie 2008, Sota Utiasvili, şeful Departamentului de 

Operatiuni Speciale din cadrul Ministerului de Interne de la Tbilisi, afirma că deţine 

înregistrarea unei convorbiri între un agent de forntieră osetin şi un ofiţer rus, din care 

rezultă că blindatele ruseşti au intrat primele în tunelul Roki, care leagă Osetia de Sud 

de cea de nord şi ca acest lucru s-a întâmplat cu aproximativ câteva ore înainte de 

începerea operaţiunilor militare propriu-zise 2 . 

Prin urmare, victoria militară a Rusiei a intervenit ca rezultat al superiorităţii 

numerice covârşitoare şi al unei strategii în stil sovietic, bazată pe o planificare detaliată 

care lasă puţin loc de flexibilitate. A fost şocul şi teama de o forţă numeroasă mai 

degrabă decât de utilizarea unor arme de precizie ghidate 3 . 

Specialiştii militari occidentali au studiat prestaţia armatei ruse in conflictul cu 

Georgia, deoarece trebuie să fie pregătiţi pentru posibilitatea unui conflict în alte zone 

geografice, cu alte state care folosesc cu preponderenţă tehnică militară rusească. 

Raportul Jane's Strategic Advisory Services (JSAS), o firmă specializată de 

consultanţă, precizează că trupele ruse au putut intra rapid în Georgia, asigurându-şi o 

victorie decisivă, in primul rând pentru că mare parte dintre ele participau la exerciţii 

1 Războiul ruso-georgian: factorul ucrainean, în periodicul „Jane's Intelligence Digest”, 13.08.2008 

2 Mihaela Onofrei, Războiul din Caucaz şi politizarea informaţiilor de securitate, a XIV-a sesiune de 

comunicări ştiinţifice cu partcipare internaţională, Academia Naţională de Informaţii, Bucureşti, 20-21 

noiembrie 2008. 

3 Maşinăria de luptă rusească a început să scârţâie, în cotidianul „Interesul Public.ro”, nr.282 - 

26.08.2008, p.14. 

215

militare într-o regiune învecinată 4 . Jurnalişti ai agenţiei „Reuters”, aflaţi în zona de 

conflict, au apreciat că trupele ruse erau foarte motivate. Raportul JSAS prezintă însă 

deficienţe şi exemple de folosire a unor tactici sovietice in timpul conflictului. Spre 

exemplu, cel mai folosit vehicul blindat a fost tancul T-72, conceput pentru anii '70, 

alături de un număr mare de tancuri şi mai vechi, de tip T-62 şi T-64. Nici un model 

nou T-90 nu a fost folosit in conflict, potrivit JSAS. Pe de altă parte, Rusia a 

desfăşurat aproximativ 10.000 de soldaţi in primele zile de la începutul conflictului, 

dovedind că se bazează pe manevre de masă şi arsenal şi mult mai puţin pe armament 

modern. Există dovezi că Rusia a folosit bombe învechite, fără sistem de ghidare, 

pentru a ataca ţintele georgiene şi că acestea nu au reuşit să provoace pagube 

semnificative. „Rusia nu posedă un arsenal suficient de arme moderne, de precizie”, 

arată raportul Jane's Strategic Advisory Services (JSAS). Acesta adaugă că un 

bombardier lung-curier Tu-22 care a fost doborât în Georgia pare să fi fost folosit 

pentru misiuni de informare, din cauza unei lipse de avioane fără pilot folosite in mod 

obişnuit in acest scop. 

Operaţiunile derulate de Rusia în Georgia le-au permis însă agenţiilor occidentale 

de informaţii militare să examineze şi noutăţile tehnologice ale armatei ruse, inclusiv cea 

mai recentă rachetă tactică rusească, SS-26 Iskander 5 . Potrivit surselor georgiene, cel 

puţin două rachete au fost lansate din Daghestan. Una dintre acestea a lovit clădirile din 

centrul oraşului Gori, fără a exploda. Corpul rachetei şi sistemele electronice ale acesteia 

au fost transportate rapid la Tbilisi, unde au fost examinate de angajaţii unor agenţii 

occidentale de informaţii, cum ar fi Agenţia de Informaţii Militare a SUA, prezenţi în 

capitala georgiană. Informaţiile referitoare la rachetă au fost incluse în relatările iniţiale 

privind conflictele dintre ruşi şi georgieni. Rapoartele subliniază starea depăşită a 

echipamentelor ruseşti şi, în special, lipsa de precizie a acestora, în aşteptarea intrării în 

funcţiune a unei versiuni actualizate a sistemului rusesc Glosnass de navigare prin satelit. 

Acest fapt explică eficienţa redusă a loviturilor aeriene lansate asupra infrastructurii 

georgiene de avioane de tip SU-24, SU-25 şi Tu-22M. 

Analiştii din cadrul Direcţiei de Informaţii Militare ale Franţei au menţionat că 

atacurile ruse asupra trupelor georgiene din Osetia de Sud, derulate timp de peste trei 

zile, au avut consecinţe negative şi în planul piederilor umane şi de tehnică de luptă. 

Specialiştii militari ruşi au descoperit că o parte din echipamentul georgian folosit în 

conflict a fost mai avansat decât al lor. Tancurile T72 şi avioanele de luptă Su 25 ale 

georgienilor erau modernizate cu echipament care asigură vizibilitatea pe timp de 

noapte. „Forţele ruse au trebuit să acţioneze în condiţii de inferioritate tehnică”, a 

declarat pentru „Moscow Times”, Konstantin Makienko, director adjunct al Centrului 

rus pentru analize strategice şi tehnologice. 

De altfel, potrivit raportului JSAS, problema fundamentală a elitelor politice şi 

militare ale Rusiei este ancorarea în scenariului Războiului Rece, ignorând noile realităţi 

politice şi militare 6 . 

4 Armata rusă nu ar face faţă unui inamic mai bine pregătit decât Georgia, în publicaţia „Janes 

Defence”, 25 octombrie 2008. 

5 Reacţie din partea Georgiei, în publicaţia bilunară „Intelligence Online”, nr.577, septembrie 2008. 

6 Corneliu Pivariu, Creşterea substanţială a cheltuielilor militare ale Federaţiei Ruse, în publicaţia 

bilunară „Pulsul geostrategic” (Braşov), nr.42, decembrie 2008, p. 4. 

216

Campania militară din august 2008, din Georgia, a scos în evidenţă, conform 

aprecierilor generalului colonel Vladimir Popovkin, ministru adjunct pentru înzestrare, şi 

elemente pozitive privind viteza de reacţie şi eficienţa acţiunilor militare, dar şi unele 

concluzii care au nemulţumit conducerea militară şi care au demonstrat necesitatea 

accelerării procesului de înlocuire a tehnicii militare uzate fizic şi moral, modernizarea 

sistemelor de arme şi actualizarea planurilor strategice 7 . 

Războiul purtat de de Rusia în Georgia dovedeşte că armata sa nu este inferioară 

celor mai mari armate moderne actuale, pentru că este organizată după modelul specific 

Războiului Rece spun experţii militari. În cele cinci zile de ofensivă militară, trupele ruse 

au lansat o contraofensivă masivă ocupând mari părţi ale teritoriului georgian, după ce 

Tbilisi a încercat să recapete controlul asupra republicii separatiste Osetia de Sud. 

În aparenţă un succes militar, războiul din august a scos în evidenţă slăbiciunile 

adânci ale armatei ruse. „Se mizează în continuare pe o armată foarte numeroasă şi 

cu o putere de foc copleşitoare... Nu există un interes demonstrabil pentru o forţă mai 

mică, mai bine antrenată şi mai flexibilă”, se menţionează în raport. 

JSAS e de părere că, pentru ca armata rusă să se poată compara cu oponenţi 

mai mari şi mai bine echipaţi sunt necesare „îmbunătăţiri ale structurii de comandă, 

ale nivelului de antrenament şi de implementare a sistemelor de armament moderne şi 

flexibile”. 

Unul din autorul cercetării a spus că este posibil totuşi ca războiul din Georgia să 

fi fost catalizatorul reformelor militare radicale anunţate de ministrul apărării Anatoly 

Sergiukov. Conform lui Ruslan Puhov, şeful Centrului de Analize, Strategii şi 

Tehnologii, aceasta „promite să fie cea mai importantă restructurare a sistemelor de 

apărare naţională de după 1945” 8 . În condiţiile în care, pe planul doctrinei, Rusia a 

desprins învăţămintele a ceea ce ea numeşte „remilitarizarea relaţiilor internaţionale”, 

pe care o atribuie Statelor Unite. 

Principalele prevederi sunt legate de diminuarea numărului forţelor armate prin 

reducerea unor funcţii de ofiţeri, desfiinţarea gradului de sublocotenent, trecerea de la 

divizie la brigadă, dotarea cu tehnică nouă. Reforma propusă are în vedere îmbunătăţirea 

eficienţei unui sistem datând din 1960. Potrivit generalului Nikolai Makarov, şeful 

Statului Major al forţelor armate, funcţionarea sistemului actual „nu ne permite să luăm 

decizii rapide, să informăm trupele, să organizăm cooperarea (interarme) şi să 

conducem eficient sistemul” 9 . 

„În locul diviziilor şi regimentelor tactice, armata va fi compusă din brigăzi, 

devenind astfel mai flexibilă şi capabilă de acţiuni independente operative. Comanda 

operativă va reuni nu numai brigăzile dar şi toate tipurile şi categoriile de forţe şi 

resurse din zona sa de responsabilitate”. De altfel, la exerciţii militare „Stabilitate- 

2008”, Rusia a testat eficienţa sistemului de comanda operativă din zona de 

responsabilitate unde au fost cooptate subdiviziuni ale Ministerului Afacerilor Interne 

şi unităţi ale Ministerului Situaţiilor de Urgenţă. 

7 Dmitri Litovkin, art.cit. 

8 Alexandr Kolesnicenko, Mobilă şi flexibilă. Aşa va fi armata rusă în anul 2012, în cotidianul 

„Argumentî I Faktî”, nr.43, 22.10.2008. 

9 Andrei Vălan, Armata rusă vrea să desfiinţeze două eşaloane în cadrul procesului de reformă, agenţia 

de ştiri „Agerpres”, 19.11.2008. 

217

III. Rolul serviciilor de informaţii ruseşti în derularea conflictului rusogeorgian 

Cu câteva luni înainte de declanşarea războiul ruso-georgian din august 2008, 

sursele georgiene au precizat că s-au intensificat operaţiunile serviciilor de informaţii 

ruseşti în interiorul Georgiei şi în regiunile separatiste, Abhazia şi Osetia de Sud 10 . 

Chiar înainte de atacul Georgiei asupra Osetiei de Sud, care a declanşat invazia 

Rusiei din data de 7 august 2008, a existat o accelerare a activităţii de informaţii şi 

contrainformaţii a separatiştilor osetini. Eduard Kokoiti, preşedintele auto-proclamatei 

Republici a Osetiei de Sud, a pretins, la începutul lunii august 2008, că ofiţerii 

georgieni de informaţii pregăteau „acte de terorism”. De asemenea, agenţia de 

informaţii şi de securitate a Osetiei de Sud, care se numeşte încă KGB - cu toate că 

mai este încă o filială a serviciului rus de informaţii GRU - s-a aflat în spatele unei 

serii de atacuri derulate asupra oficialilor georgieni 11 . 

În prima aparte a lunii iulie 2008, s-au produs o serie de atentate în zona 

caucaziană, de la Soci până în Mahacikala. S-au produs atentate în Soci, Sohumi 

(Abhazia), Kabardino-Balkaria, Ingusetia, Groznii (Cecenia) şi Mahacikala 

(Daghestan), au fost tiruri de obuze la Tskhinvali (Osetia de Sud), Autoritatile 

separatiste din Osetia de Sud au arestat patru militari georgieni, un alt schimb de 

focuri a avut loc in Defileul Kodori, situat la graniţa dintre regiunea Abhazia şi 

Federaţia Rusă, a urmat o intruziune a unor avioane de lupta ruseşti în spaţiul aerian 

georgian şi un sir nesfârşit de declaraţii agresive ale oficialilor conectaţi la 

evenimente 12 . 

Potrivit analiştilor, Serviciul Federal de Securitate din Rusia (FSB) a avut o 

mare influenţă asupra operaţiunilor militare ale Rusiei în Georgia; se presupune că 

FSB a derulat activităţi intense în teritoriu şi a avut un rol important în planificarea 

strategică a campaniei militare. Sursele „Stratfor” de la Moscova au indicat faptul că 

acest rol a fost decisiv în succesul Moscovei. Modul în care Rusia a consiliat şi 

sprijinit forţele din Thinvali, înainate de declanşarea contraofensivei către Gori şi din 

Abhazia către Senaki, ar putea sugera determinarea şi coordonarea unei părţi a 

comandanţilor din teritoriu - comandanţii au fost fie influenţaţi, fie direcţionaţi de 

personalul FSB, potrivit unei surse citate de „Stratfor”. 

Derularea de către Rusia a campaniei militare nu a fost nici ireproşabilă, nici 

excepţională. Cu toate acestea, ea a realizat o serie de obiective politice şi militare, iar 

modul de desfăşurare a operaţiunilor - în special spre finalul conflictului - a fost atent 

organizat şi coordonat. Rusia a planificat cu atenţie cât de mult să extindă conflictul şi 

când să se retragă din regiunile invadate pentru a obţine rezultatul maxim din punct de 

vedere militar şi politic, cu un risc militar şi politic minim. În esenţă, întreaga 

campanie a fost organizată astfel încât să se minimalizeze efectele politice, în speţă 

evitarea de sancţiuni, neintervenţia unui terţ, neimplicarea NATO şi a SUA în 

conflict, în timp ce armata înainta dincolo de frontierele teritoriilor separatiste pentru 

a neutraliza capacitatea militară a Georgiei. Acesta este un act subtil de echilibrare 

10 Rusia: Rolul FBS în războiul ruso-georgian, www.stratfor.com, 16.08.2008. 

11 Serviciile de informaţii ale Rusiei au deschis drumul războiului, în periodicul „Jane's Intelligence 

Digest”, 21.08.2008. 

12 Mihaela Onofrei, loc. cit. 

218

pentru care nu este recunoscută armata rusă şi ar putea indica faptul că rolul FSB în 

planificare şi executare a fost mult mai important. 

Ruşii au anticipat şi pregătit conflictul de la începutul verii lui 2008 şi cu 

ajutorul exerciţiilor militare „Caucaz-2008”, când au testat planurile de invazie şi au 

desfăşurat cinci batalioane de militari la graniţa cu Osetia de Sud. Potrivit scenariilor 

serviciilor de informaţii ruseşti, Rusia intenţiona să aştepte ca Georgia să facă prima 

mişcare, astfel încât să-şi rezerve dreptul de acţiona militar ca forţe de menţinere a 

păcii. Reacţia militară imediată a Georgiei în Tshinvali a fost o surpriză pentru 

Moscova, dacă avem în vedere faptul că premierul Vladimir Putin şi secretarul 

Consiliului de securitate Nicolai Patruşev se aflau la Jocurile Olimpice de la Beijing. 

Analiştii serviciului de informaţii externe, SVR, anticipau că georgienii au nevoie de 

mai mult de o săptămână pentru a-şi pregăti ofensiva. Totuşi, în plan informaţional, 

Moscova era pregătită pentru ofensivă şi deţinea multe informaţii despre capacităţile 

militare georgiene. 

O dată ce ostilităţile au fost demarate, informaţiile tactice au devenit extrem de 

importante. Adiţional informaţiilor electronice, ruşii s-au bazat pe informaţiile 

obţinute cu ajutorul avioanelor, aeronavelor spion teleghidate şi spionilor din cadrul 

forţelor speciale „Speţnaz”, în special a Regimentului detaşat de Recunoaştere 45. 

Acesta s-a dovedit eficient, mai ales în ceea ce priveşte abilitatea de a acţiona ca o 

infanterie uşoară de elită. 

Pe plan intern, contraspionajul rusesc a acţionat pentru demantelarea unei reţele 

de spionaj georgiene. În cadrul acestei operaţiuni, au fost arestaţi 10 agenţi, inclusiv un 

locotenent colonel rus de origine georgiană, identificat doar prin numele de 

„Kherkeladze”, care a avut sarcina de a spiona forţele ruseşti din Caucazul de Nord şi 

activităţile preşedintelui Kokoiti. Din punctul de vedere al interesele militare şi de 

securitate ale Moscovei, campania din Georgia a reprezentat un succes. Vladimir Putin a 

decorat mai mult de 50 de ofiţeri GRU, SVR şi FSB pentru implicarea activă în derularea 

operaţiunilor militare şi de intelligence. 

Prin contrast, capacităţile georgiene de strângere a informaţiilor tactice au fost 

limitate. Faptul că Rusia şi-a asumat rapid superioritatea aeriană, a împiedicat 

zborurile de recunoaştere şi a limitat, de asemenea, utilizarea avioanelor spion. Mai 

mult, departamentele de informaţii militare din Osetia de Sud se află în mare parte în 

enclavele georgiene şi aveau o capacitate redusă de a monitoriza acţiunile ruseşti din 

restul regiunii. Deşi Georgia deţinea informaţii tactice despre forţele şi apărarea 

Osetiei de Sud, majoritatea acestor informaţii fiind obţinute de departamentul militar 

de informaţii din cadrul ministerului apărării, a subestimat dorinţa şi abilitatea Rusiei 

de a se implica în conflict. Acesta a fost un eşec al serviciilor de informaţii, în mare 

parte al serviciului georgian de informaţii externe. Georgia a fost luată pe nepregătite 

de capacitatea forţelor ruse în regiunea sa din Caucazul de Nord. 

Serviciul de Securitate Internă al Georgiei, SIS, a fost reorganizat în 1997 ca 

parte a reformei care avizat întregul sector de securitate al Georgiei. Iniţial a fost 

preconizat ca o contrapondere la Ministerul Securităţii Statului, car continua să aibă 

strâns elegături cu Moscova. Fostul ministru al Securităţii, Avtandil Ioseliani, 

veterana al KGB în Abhazia Sovieticăa a fost numit în septembrie 1997 în fruntea 

noului serviciu. El a rămas în funcţie până în februarie 2004, când a fost înlocuit cu 

general-locotenentul Valeri Chkheidze, multă vreme în fruntea Gărzii de Frontieră şi 

219

fost ofiţer KGB. În aceeaşi perioadă, SIS a fost din nou subordonat Ministerului 

Securităţii Statului. Chkheidze a demisionat în iunie 2004 şi a fost înlocuit cu Batu 

Kutelia, preşedinte formal al Departamentului Politico-Militar al Consiliului Naţional 

de Securitate 13 . 

La nivelul surselor media, se consideră că autorităţile politice de la Tbilisi au un 

control deficitar asupra serviciului de informaţii. Serviciul de securitate internă al 

Georgiei, numit „Sohranicinii Operativnii Departament” (Departamentul Operativ de 

Securitate) ese inclus în Ministerul de Interne din decembrie 2004. Ca atare, pe de o 

parte, nu are libertate de acţiune, fiind obligat să acţioneze conform obiectivelor poliţiei, 

şi nu din perspectiva unei activităţi moderne de intelligence. Controlul politic asupra 

activităţii serviciului de informaţii este, în fapt, inexistent. Nu exista o lege care să 

reglementeze activitatea serviciului de informaţii şi nu există nici pedepse pentru 

eventualele actţuni ale ofiţerilor de informaţii care s-ar situa în afara legii 14 . Două morţi 

suspecte ale unor persoane publice din Georgia - cazurile Patarkatishvili şi Zvania, 

petrecute ambele după Revoluţia Trandafirilor au trezit suspiciuni care implicau 

serviciului de informaţii georgian. Din postura de opozanţi ai regimului Saakasvili, 

cazurile Patarkatishvili si Zvania au aspectul unei afaceri umede a serviciilor georgiene, 

acesta fiind considerat, in unele medii, un pattern acţional al modului cum sunt prelucrate 

astfel de cazuri în fostul spaţiu CSI, nu numai în Georgia 15 . 

IV. Factorul militar georgian 

Georgia are 27000 de militari activi, 1.600 de rezervişti activi în Garda 

naţională, 11.700 de trupe paramilitare încadrate în Gărzile de frontieră şi de coastă, 

plus Ministerul de Interne. La aceştia se adaugă 100000 de rezervişti, din care mai 

puţin de jumătate sunt pregătiţi 16 . Potrivit estimărilor, armata georgiană deţinea 

înainatea conflcitului 82 de tancuri de luptă T-72, 139 de transportoare blindate, 7 

avioane de luptă Su-25 şi 95 de piese de artilerie grea, inclusiv lansatoare de rachetă 

Grad 17 . 

În ultimii 4 ani, cheltuielile militare ale ţării au crescut de peste 30 de ori, 

ajungând la aproape 9% din Produsul Intern Brut. În 2007, bufetul apărării a ajuns la 

aproape 922 milioane de dolari, aproape dublu faţă de 2006, reprezentând 8,8% din PIB. 

După noiembrie 2007, datorită crizei politce, bugetul a fost redus, dar a fost încă 

substanţial în 2008, aproximativ 679 milioane de dolari sau 5,6% din PIB 18 . Această 

13 Security and foreign forces – Georgia, în periodicul „Russia & CIS”, 14.10.2008 

14 Mihaela Onofrei, loc. cit. 

15 Ibidem. Gruparea Okruasvili (fost ministru al apărării)-Patarkatisvili militează pentru desfiinţarea 

funcţiei prezidenţiale, federalizarea Georgiei şi reinstaurarea monarhiei. Considerat, pe vremea când 

făcea parte din guvern şi era bun prieten cu seful statului, un politician de mare viitor, Okruasvili a fost 

inlăturat când cota lui de popularitate tindea să devină periculoasă. Patarkatishvili era considerat un 

apropia al oligarhului rus Boris Berezovski, stabilit si el la Londra şi aflat în conflict deschis cu regimul 

de la Kremlin. 

16 Georgia and Russia: clashing over Abkhazia, International Crisis Group, Report N°193 – 5 June 

2008, p. 13. 

17 Simona Matieş, Armata georgiană - mică, dar antrenată de americani, în „Cotidianul”, nr.157, 

11.08.2008, p.4. 

18 Se estimează că bugetul apărării va fi de 633 millioane de dolari în 2009 şi în 2010, respectiv de 600 

milioane de dolari în 2011 şi 2012. 

220

sumă nu este deloc mică pentru un stat care primeşte asistenţă militară şi un ajutor 

tehnico-militar considerabil de peste hotare. Printre statele care acordă un asemenea 

ajutor Georgiei se numără SUA, Turcia, Bulgaria, Cehia, Israelul, Bosnia-Herţegovina, 

Serbia şi Ucraina 19 . 

1. Colaborarea militară dintre Statele Unite şi Georgia 

Forţele speciale americane şi, mai apoi, puşcaşii marini au antrenat, în ultimii 5 

ani, mai multe unităţi georgiene conform standardelor NATO. Militarii americani au 

ţinut cursuri teoretice pentru ofiţeri, bazate pe experienţa războaielor recente şi i-au 

învăţat pe georgieni tactici individuale şi pentru unităţile mici, colaborarea între forţele 

aeriene şi infanterie, tactici de surprindere a inamicului şi obţinerea de informaţii despre 

acesta, probleme de logistică. Armata georgiană are acum şapte batalioane antrenate de la 

zero de Beretele Verzi americane, circa 5.000 de oameni. Forţele georgiene au susţinut 

SUA în Afganistan, Kosovo şi Irak, fiind în prezent cea de-a treia forţă, ca număr, în 

operaţiunile din Irak, după SUA şi Marea Britanie. Conform deciziei Consiliului de 

Securitate georgian, Georgia şi-a retras întreaga brigadă din Irak, circa 2000 militari, 

pentru a face faţă ofensivei militare ruseşti, iar SUA a asigurat transportul aerian al 

contigentului georgian spre Tibilisi. 

Reprezentantul permanent al Federaţiei Ruse la ONU, Vitali Ciurkin, la Consiliul 

de Securitate al ONU a precizat că în Georgia lucrează 127 de consilieri ai 

Departamentului american al Apărării. V. Ciurkin a afirmat că, la 7 august 2008, când au 

început acţiunile militare, s-a încheiat exerciţiul militar americano-georgian 

„Reglementare de urgenţă”, cu participare a 1000 de militari americani. Washington-ul a 

comunicat că cei 130 de americani erau în Georgia pentru a instrui militarii care urmau să 

ajungă în Irak 20 . Dintre aceştia, 95 sunt militari americani şi 35 sunt contractanţi civili ai 

armatei americane. 

Armata Statelor Unite a asigurat instruirea în tehnici de luptă a unui număr de 80 

de comandouri ale forţelor speciale georgiene cu doar câteva luni înainte de atacul 

Georgiei asupra Osetiei de Sud, din luna august 2008 21 . Se estimează că, în total, pe linia 

programelor americane de pregătire a cadrelor, s-a asigurat instruirea peste 8.000 de 

militari georgieni. De asemenea, SUA au acordat Georgiei, în cadrul programului 

„Acordarea de ajutor militar pentru nevoi militare statelor străine”, credite 

nerambursabile în valoare de 40,6 milioane de dolari 22 . 

Instruirea forţelor speciale georgiene s-a realizat cu participarea unor ofiţeri 

americani experimentaţi şi a două companii care au contracte cu Pentagonul – „MPRI” şi 

„American System”. Potrivit purtătorului de cuvânt al Armatei SUA, scopul programului 

de instruire era acela de a pregăti comandourile georgiene pentru misiunile derulate pe 

19 Dmitri Litovkin, Cum s-a pregătit Georgia de război şi cine a ajutat-o, în publicaţia „Izvestia”, 08- 

14.08.2008. Conform ministerului rus al apărării, numărul statelor care livrează armament Georgiei este 

mult mai mare şi include: SUA, Bulgaria, Marea Britanie, Ungaria, Grecia, Lituania, Letonia, Estonia, 

Turcia, Franţa, Cehia, Israel, Bosnia, Serbia şi Ucraina. 

20 Ciurkin: în Georgia lucrează 127 de consilieri ai Ministerului american al Apărării, agenţia de ştiri 

„Unian” (Ucraina), 11.08.2008 

21 Charles Clover şi Demetri Sevastopulo, Armata SUA a instruit trupe de comando georgiene, în 

cotidianul „Financial Times”, 06.09.2008 

22 Dmitri Litovkin, art.cit. 

221

teritoriul Afganistanului, în cadrul ISAF. Acest program evidenţiază consecinţele, adesea 

neintenţionate, ale programelor „de instruire şi echipare” derulate de SUA în alte state. 

„MPRI” şi „American Systems” au recrutat o echipă alcătuită din 15 foşti membri 

ai forţelor speciale care a avut misiunea de a-i instrui pe militarii georgieni la baza 

forţelor speciale din Vashlijvari, aflată la periferia capitalei Tbilisi, în cadrul unui 

program derulat de Departamentul american al Apărării. Compania „MPRI” a mai fost 

angajată de Pentagon în anul 1995 pentru a-i pregăti pe militarii croaţi, anterior invadării 

de către aceştia a regiunii Krajina, controlată de etnicii sârbi 23 . 

Un oficial american din cadrul Pentagonului care cunoştea detalii cu privire la 

acest program, a declarat că Georgia a propus SUA, în decembrie 2006, să trimită 

comandouri în Afganistan pentru a sprijini forţele speciale americane. Statele Unite au 

menţionat cu acel prilej că oferta putea fi făcută doar prin intermediul NATO, care a 

salutat iniţiativa georgiană, informând, totodată, autorităţile de la Tbilisi că forţele sale au 

nevoie de instruire suplimentară pentru a îndeplini standardele alianţei: „confirmăm 

existenţa programului, însă datorită naturii şi obiectivelor sale nu putem oferi detalii 

pentru a proteja atât integritatea programului, cât şi pe instructori şi pe participanţi”. 

Purtătorul de cuvânt al NATO, James Appathurai, a declarat că „Georgia a propus 

NATO să furnizeze forţe pentru ISAF, în urmă cu doi ani, însă, până în prezent, forţele 

georgiene nu s-au alăturat misiunii ISAF”. 

2. Importanţa factorului militar israelian în sistemul de apărare georgian 

Israelul este unul din actorii direct implicaţi redefinirea priorităţilor 

geoenergetice ale zonei şi indirect în desfăşurarea propriu-zisă a conflictului, prin 

furnizarea de expertiză privată şi de tehnică militară Georgiei. 

Experţii în geopolitică ai DEBKAfile - site de ştiri şi analize din Israel - 

dezvăluie că Israelul este foarte interesat ca traseele caspice de petrol şi gaze să fie 

direcţionate la terminalele din portul turcesc Ceyhan, excluzând conectarea la reţeaua 

de transport rusească. În acest sens, se află în derulare negocieri intense între Israel, 

Turcia, Georgia, Turkmenistan şi Azerbaidjan pentru ca aceste trasee să aibă ca punct 

terminal Turcia şi, de acolo, să fie direcţionate spre terminalul israelian de la 

Ashkelon şi spre portul Eilat de la Marea Roşie. De acolo, tancuri petroliere de mare 

capacitate pot transporta hidrocarburile spre zona Orientul Îndepărtat, prin Oceanul 

Indian. Fiind conştient de sensibilitatea Moscovei faţă de deshiderea unor noi trasee 

de trasnport ale hidrocarburilor caspice, Israelul i-a oferit Rusiei posibilitatea de a 

participa la noul proiect, dar a fost refuzat 24 . 

Implicarea indirectă a Israelului în desfăşurarea propriu-zisă a conflictului prin 

furnizarea de expertiză privată şi de tehnică militară Georgiei a fost remarcată în 

23 Operaţiunile militare desfăşurate în mai şi în august 1995 contra sârbilor din Slavonia de Vest şi 

Krajna au provocat fuga a circa 150-200.000 de sârbi, care s-au refugiat fie în Bosnia, fie în 

Republica Federală Iugoslavia, fie în Slavonia orientală. Practic, numărul sârbilor din Croaţia a 

cunoscut o scădere spectaculoasă, trecând de la 12,2% din populaţia totală în 1991, la 2-3% în 1995. 

Operaţiunile au fost conduse de generalul croat Ante Gotovina, în prezent judecat la Tribunalul Penal 

Internaţional de la Haga pentru crime de război. Gotovina este acuzat de uciderea a 150 de sârbi şi 

deportarea a altor 200.000. 

24 Israelul susţine Georgia în bătălia sa cu Rusia pentru conducta petrolieră caspică, www.debka.com 

şi http://www.prisonplanet.com, 09.08.2008. 

222

contextul războiului de cinci zile din Georgia. În acest context, guvernul israelian a 

anunţat că va continua să exporte arme către Georgia, însă aceste exporturi vor fi 

limitate la echipamente „defensive” 25 . Potrivit cotidianului israelian „Haaretz”, 

diplomaţia israeliană a recomandat în acest sens o îngheţare totală a exporturilor de 

arme către Georgia, ca urmare a solicitărilor Rusiei. Ministerul de Externe a justificat 

această cerere prin temerea faţă de deteriorarea relaţiilor cu Rusia în urma livrării de 

arme Georgiei şi determinarea ei de a furniza arme moderne statelor arabe şi Iranului, 

lucru care reprezintă un pericol pentru supremaţia militară a Israelului în zonă, în 

special în domeniul aviaţiei. Un responsabil de rang înalt al statului evreu a solicitat să 

nu se dea Rusiei ocazia de a-şi justifica astfel livrarea de arme moderne Siriei şi 

Iranului, în special rachete antiaeriene de tipul „S-300”, lucru care va ajuta Iranul să 

apere instalaţiile nucleare în cazul unui atac aerian. Israelul, ca şi SUA, este de părere 

că programul nuclear iranian intenţionează să fabrice o bombă, iar liderii israelieni au 

refuzat să excludă posibilitatea unei lovituri pentru stoparea ambiţiilor nucleare ale 

Iranului 26 . În 2008, Israelul a condus un important exerciţiu aerian deasupra 

Mediteranei şi Greciei, privit ca o repetiţie pentru o posibilă lovitură asupra 

instalaţiilor nucleare ale Iranului. 

Toate exporturile de armament israelian necesită aprobări prealabile şi 

specifice din partea Ministerului Apărării. Responsabilii israelieni din zona apărării au 

susţinut că Moscova vinde deja echipamente militare antiaeriene Iranului şi Siriei, 

anunţând că în acest caz şi Israelul îşi va continua exporturile militare către Georgia. 

Un oficial al Ministerului israelian al Apărării a precizat că Israelul şi-a redus după 

aproape un an exporturile de arme către Georgia. „Noi nu dorim să devenim 

principalul furnizor de arme al Georgiei, exporturile noastre fiind limitate la 200 

milioane de dolari în doi ani”, a precizat responsabilul militar israelian. În mai 2008, 

Israelul a decis să menţină cooperarea cu Georgia doar în domeniul apărării 

(furnizarea de material informatic, de sisteme de comunicaţii) şi să nu mai furnizeze 

armament ofensiv. De exemplu, întreprinderile israeliene specializate în domeniul 

aerospaţial nu au fost autorizate să vândă diferite sisteme de armament aviaţiei 

georgiene, din cauza parteneriatului economic şi tehnologic dintre industriile 

aerospaţiale ale Israrelului şi Rusiei. 

În ultima vreme existau în desfăşurare câteva tranzacţii printre care livrarea a 

circa 200 de tancuri „Mercava” Georgiei, însă Israelul a pretins că aceasta a fost 

suspendată. În Georgia se află în mod permanent o serie de responsabili din zona 

securităţii pentru urmărirea exporturilor de securitate din Israel în Georgia. De 

asemenea, în Georgia activează câteva companii israeliene de securitate care 

instruiesc forţele georgiene, în special forţele terestre. 

Relaţiile Israelului cu Georgia au fost strânse, în parte şi datorită comunităţii 

importante de evrei georgieni din Israel. „Israelul ar trebui să fie mândru de armata 

sa, care a antrenat soldaţii georgieni”, a declarat ministrul georgian Temur 

Yakobashvili, de origine israeliană, pentru postul de radio al Armatei, la scurt timp de 

25 Tudor Martalogu, Israelul va continua să exporte arme către Georgia, agenţia de ştiri „Agerpres”, 

11.08.2008. 

26 Zaher Andraus, Tranzacţie cu Georgia privind livrarea a circa 200 de tancuri de tipul „Mercava”. 

Războiul dezvăluie dimensiunea cooperării militare israeliene cu Georgia. Ministerul de Externe cere 

îngheţarea tranzacţiilor cu arme, în cotidianul „Al-Quds Al-Arabi”, 11.08.2008. 

223

la începerea conflictului 27 . Israelul este preocupat de soarta celor aproape 12000 de 

evrei care trăiesc din Georgia. Emisarii Agenţiei evreieşti au fost trimişi în Georgia de 

la începutul confruntărilor armate, în scopul repatrierii familiilor evreieşti la Tbilisi, 

capitala Georgiei. Mai mult, 60 de evrei din Georgia s-au adresat Agenţiei evreieşti 

pentru a-şi reglementa cât mai curând posibil statutul, în vreme ce alţi 200 au cerut 

informaţii în vederea stabilirii, în Israel, într-un viitor apropiat 28 . 

Tranzacţiile de arme supervizate de preşedintele Georgiei Mihail Saakaşvili şi 

de David Kezeraşvili, ministrul georgian al Apărării, au fost în ultimele nouă luni 

deosebit de masive. Statul evreu a început să vândă arme Georgiei, în urmă cu şapte 

ani, ca urmare a implicării tot mai mari a unor cetăţeni georgieni, deveniţi în Israel 

influenţi oameni de afaceri în sectorul armamentului. Rapida dezvoltare a cooperării 

militare dintre cele două ţări a ţinut în mare parte de faptul că ministrul georgian al 

apărării, David Kezeraşvili, a fost educat atât în Georgia cât şi în Israel, fiind un fluent 

vorbitor de limbă ebraică. Astfel, Kezeraşvili s-a implicat personal în accelerarea 

tranzacţiilor dintre Georgia şi Israel, lăsând larg deschisă industriaşilor israelieni 

poarta către Tbilisi, capitala georgiană. 

Georgia a cumpărat din Israel armament ofensiv şi defensiv sofisticat, sisteme 

de veedere pe timp de noapte şi sisteme de securitate, avioane fără pilot. Printre 

israelienii care au facut afaceri foarte profitabile cu Georgia se numără fostul ministru 

Rony Millo, care a făcut afaceri în Georgia în numele Ministrului Industriilor din 

Israel şi fratele său Shlomo Millo, generalul (în rez.) Israel Ziv, general (în rez.) Gal 

Hirsh, un important comandant în războiul din Liban din anul 2006, care a demisionat 

după emiterea unui raport critic referitor la modul în care a fost condus războiul şi Nir 

Shaul. Unii dintre aceştia au activat în Georgia în pregătirea de luptă şi organizarea 

sistemelor de informaţii ale armatei georgiene 29 . Generalul Hirsch a dat consultaţă 

armatei georgiene pentru înfiinţarea unei unităţi georgiene de elită comparabilă cu 

Sayeret Matkal (cea mai prestigioasă unitate militară de elită din Israel), oferind în 

plus din expertiza sa în luptele din zonele urbane 30 . 

Israelul nu poate fi considerat totuşi un furnizor important de arme pentru Tbilisi, 

SUA şi Franţa livrând Georgiei majoritatea armamentului. Amos Yaron, fostul ministru 

al apărării, a declarat însă că „nu vedeam acest lucru (exportul de armament) ca pe o 

potenţială confruntare în regiune, dar Georgia este un stat prieten, este susţinută de SUA 

şi a fost dificil de refuzat.” 31 

Chiar dacă transferurile de arme au fost modeste, diplomaţii ruşi au început să 

transmită Israelului iritarea lor cu privire la ajutorul militar acordat Georgiei, inclusiv 

antrenamentul forţelor speciale de către experţii în domeniul securităţii. 

Decizia anunţată de Guvernul rus, la data de 21august 2008, de a vinde noi arme 

Siriei constituie un răspuns indirect la sprijinul acordat Georgiei de Israel, atât înainte, cât 

27 Peter Hirschberg, Vânzarea de arme din Israel către Georgia provoacă temeri, 

http://www.antiwar.com, 13.08.2008. 

28 Israelul, aliat al Georgiei, încearcă să menajeze susceptibilitatea Rusiei, în cotidianul „L'Orient - Le 

Jour”, 14.08.2008. 

29 Teşu Solomovici, Arme israeliene pentru Tbilisi, în cotidianul „Ziua”, nr.4308, 12.08.2008, p. 2. 

30 Israelul, aliat al Georgiei, încearcă să menajeze susceptibilitatea Rusiei, în cotidianul „L'Orient - Le 

Jour”, 14.08.2008. 

31 Peter Hirschberg, art. cit. 

224

şi în cursul conflictului din Osetia de Sud. În plus faţă de aparatele aeriene teleghidate 

vândute de Elbit Systems şi folosite de Georgia în regiunile sale separatiste, câteva firme 

israeliene au livrat către Tbilisi echipamente de interceptare şi cu vedere nocturnă, 

precum şi ţinte false pentru elicoptere. Regimentele de infanterie mecanizată ale celor trei 

brigăzi ale armatei georgiene au achiziţionat, de asemenea, rachete BM-21. Montate pe 

camioane Mercedes, rachetele au distrus aproximativ 50 de blindate ruseşti pe parcursul a 

trei zile de confruntări între forţele georgiene, cele sud-osetine şi diviziile 42 şi 58 ale 

armatei ruse. Cifra, prezentată de Tbilisi, a fost confirmată, pentru publicaţia 

„Intelligence Online”, de către surse europene 32 . În cursul unei întâlniri informale cu 

reprezentanţi ai presei, la data de 13 august 2008, preşedintele Mihail Saakaşvili a 

recunoscut eficienţa echipamentelor israeliene folosite, fără a oferi detalii. 

Concluzii 

Războiul dintre Rusia şi Georgia poate conduce la o serie de concluzii tactice şi 

strategice. În primul rând, Rusia nu a repetat greşeala Israrelului pe care aceasta a făcut-o 

prin încercarea de a înlătura Hezbollah-ul din regiunea de sud a Libanului, în vara anului 

2006. În al doilea rând, deşi teoretic armata georgiană deţine o capacitate modernă de 

acţiune într-un teatru de operaţii, nu a putut opune rezistenţă trupelor unei foste superputeri 

şi actuale puteri regionale în plină ascensiune. În al treilea rând, se reiterează lecţia care a 

fost învăţată în mod repetat din conflictele din ultimii 18 ani de la Războiul din Golful 

Persic din anul 1991: statele mici, precum Georgia, nu pot rezista în faţa unei superputeri 

sau a unei mari puteri regionale. 33 

O analiză a contextului în care s-au desfăşurat operaţiunile militare din Georgia ne 

conduce la următoarele concluzii: 34 

- Rusia a dovedit că are o armată capabilă să conducă cu succes operaţiuni, fapt 

de care numeroşi occidentali se îndoiau în urmă cu câţiva ani. 

- Rusia, stat aflat în afara ariei de acoperire a structurilor de securitate 

euroatlantice, a arătat că poate afecta pe termen mediu capacităţi militare dotate şi 

antrenate de consilierii americani. 

- SUA şi NATO nu s-au aflat şi nu s-au putut poziţiona în situaţia de a interveni 

direct, din punct de vedere militar, în derularea conflictului. 

- Experţii sunt de părere că acest tip de conflict este, în acelaşi timp, un test pentru 

structurile de securitate euroatlantice şi o demonstraţie militară a Rusiei în faţa fostelor 

republici sovietice, inclusiv a Ucrainei, a întregului Caucaz şi a Asiei Centrale. Mai 

mult, acest avertisment poate fi extins şi la nivelul noii Europe, în special pentru 

Polonia şi Republica Cehă în ceea ce priveşte posibila desfăşurare a unor elemente ale 

scutului antirachetă american în aceste ţări, dar şi pentru cele trei state baltice. 

- Pentru prima oară după 18 ani, Rusia ar putea să-şi mărească teritoriul prin 

preluarea provinciilor separatiste Osetia de Sud şi Abhazia. În prezent, după conflictul 

din august 2008, aici staţionează aproximativ 7600 de militari. 

32 Israelul a oferit asistenţă Georgiei în conflictul cu Rusia, în publicaţia bilunară „Intelligence 

Online”, nr.576, august 2008. 

33 Martin Sieff, Russia proves lessons from other lopsided conflicts, în cotidianul „The Washington 

Times”, 14.08.2008. 

34 Stratfor recunoaşte că Rusia a înfrânt SUA, nu Georgia în Osetia de Sud, http://english.pravda.ru, 

11.08.2008. 

225

- Georgia pierde perspectiva de a adera la NATO şi pierde, pe termen lung, 

controlul asupra teritoriile separatiste 35 . 

Repercusiunile acestui conflict de scurtă durată, aparent doar cu caracter 

regional, vor fi foarte importante. Politica de extindere către est a Alianţei nordatlatice 

va cunoaşte o stagnare în cazul în care hegemonia Rusiei va fi recunoscută, pe 

cale paşnică sau nu, de către statele din fostul bloc sovietic. Statele occidentale şi, mai 

ales, Statele Unite vor fi obligate să se confrunte cu o Rusie cu mari ambiţii şi 

capacităţi şi se vor afla în situaţia de a alege calea relaţiilor amicale întrerupte de 

momente de tensiune sau de a adopta un comportament mai decis pentru a combate 

agresiva politică a Rusiei. Controlul militar sau politic exercitat de Rusia în regiunea 

caucaziană ar însemna o problemă pentru aprovizionarea cu energie a Europei. Într-un 

astfel de scenariu, Europa se va afla într-o situaţie de dependenţă faţă de livrările 

ruseşti de petrol şi gaze, ceea ce va determina momente de criză, ca cele din ianuarie 

2006 şi ianuarie 2009, în Ucraina. 

Bibliografie: 

[1] Armata rusă nu ar face faţă unui inamic mai bine pregătit decât Georgia, în 

publicaţia „Janes Defence”, 25 octombrie 2008. 

[2] Georgia and Russia: clashing over Abkhazia, International Crisis Group, Europe 

Report N°193 – 5 June 2008. 

[3] Reacţie din partea Georgiei, în publicaţia bilunară „Intelligence Online”, nr.577, 

septembrie 2008. 

[4] Russia vs Georgia: the fallout, International Crisis Group, Europe Report N°195 – 

22 August 2008. 

[5] Serviciile de informaţii ale Rusiei au deschis drumul războiului, în periodicul 

„Jane's Intelligence Digest”, 21.08.2008. 

35 Duma de Stat, camera inferioară a parlamentului federal rus, a ratificat la sfârşitul lunii octombrie 

2008 acordurile de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală semnate la 17 septembrie 2008 cu Abhazia 

şi Osetia de Sud, regiuni separatiste georgiene proruse a căror independenţă a fost recunoscută de 

Moscova la 26 august 2008. Prin acordurile semnate cu Abhazia şi Osetia de Sud, se prevede că 

Serviciul rus de Frontieră, care se află în subordinea Serviciului Federal de Securitate (FSB, fost KGB), 

va asigura securitatea frontierelor Abhaziei şi Osetiei de Sud. 

226

MUTAŢII 

GEOSTRATEGICE 

227

228

BIOCARBURANŢII – ENERGIE ALTERNATIVĂ 

SAU AMENINŢARE A SECURITĂŢII 

Cristina TEODORESCU ∗ 

Conventional fuels – oil, natural gas and uranium – will run out during this century. Humanity is looking now 

out for replacements. The period starting with 1970 represented in the history of civilization the period of the „Green 

Revolution”, or the transforming of oil – via fertilizers – into food. On the other hand, for the last twenty years we do 

witness numerous attempts of transforming food into fertilizers. Corn, reps, sugarcane or algae – nothing is safe when 

researchers are looking for the replacement of oil. The world’s largest single energy consumer – the US Army – already 

fuels some of its fighter jets with different crops. In the meantime, researchers from right to the left are claiming that 

taking the food away from the mouths of the people and burning it in the tanks of the vehicles does represent one of the 

most serious security threats that humanity will face on the long run. 

Începând cu cel de-al doilea trimestru al anului 2008, se pare că omenirea a 

ajuns la un consens: încă nu ştim cu siguranţă când se va întâmpla, dar suntem siguri 

că mai devreme – în 2012, după unii autori – sau mai târziu – peste 100, 200 de ani – 

se va întâmpla. Cifrele diferă atât de mult din cauza subiectivităţii de care dau dovadă 

cei care le propagă, fiecare având grijă de propriile-i interese. Petroliştii, pentru a fi 

siguri că în continuare companiile lor vor fi bine cotate la bursă, vorbesc de zeci de 

ani. Investitorii în energii regenerabile – toate subvenţionate la această oră de către 

state şi guverne – susţin că panourile solare, centralele eoliene şi geotermale ar 

reprezenta viitorul. Iar producătorii de biocombustibili - şi ei subvenţionaţi – susţin că 

noua epidemie de foamete cu care se confruntă omenirea nu are nici o legătură cu 

faptul că sunt din ce în ce mai puţine suprafeţe disponibile pentru cultivarea plantelor 

de hrană. 

1. Surse alternative de energie 

La această oră, situaţia surselor de energie se prezintă după cum este ilustrat în 

graficul din figura nr. 1. Mai mult de o treime (37%) din producţia mondială de 

energie se bazează pe volatilul petrol. Toate celelalte resurse energetice cunoscute 

astăzi le întâlnim în textele de specialitate ca fiind catalogate drept „resurse energetice 

alternative”. Cu alte cuvinte, alternativa la petrol. Pe lângă această clasificare, 

specialiştii energeticieni mai folosesc una: în energii regenerabile şi neregenerabile. 

∗ Doctorand, Conef SA 

229

Figura nr. 1 – Resursele energetice folosite de omenire în anul 2008 şi contribuţia 

fiecărei resurse, în procente, la consumul energetic mondial 1 

1.1. Sursele neregenerabile de energie – 91% din total 

Petrolul, împreună cu celelalte două resurse energetice denumite generic 

hidrocarburi – cărbunele şi gazele naturale – livrează la rândul lor câte un sfert din 

consumul mondial (25% şi, respectiv, 23% din cantitatea totală folosită în 2008 pe 

glob). Dacă mai adăugăm aici şi cele 6% pe care le reprezintă energia nucleară, avem 

o cifră de-a dreptul şocantă: 91% din energia pe care o consumă astăzi omenirea este 

asigurată de aşa numita energie neregenerabilă – ceea ce consumăm, este dus o dată 

pentru totdeauna, nu creşte la loc. 

La această oră există, ca şi în cazul petrolului, estimări aproximative în legătură 

cu cât timp îi vor ajunge omenirii respectivele resurse, socotind la nivelul de consum 

actual. Într-un raport 2 publicat în octombrie 2007 de către grupul independent de 

cercetători în domeniul energiei, grup susţinut şi de către membri ai Parlamentului 

german – Energy Watch Group – specialiştii susţin că folosind toate zăcămintele 

cunoscute astăzi – dar şi doar tehnologia cunoscută în prezent, în 2030 rezultatul 

exploatărilor petrolifere şi gazifere va fi aproximativ la jumătate din cât este astăzi. 

Cu alte cuvinte, peste 40 de ani nu va mai exista nici o hidrocarbură. Cifrele pentru 

uraniu – o resursă catalogată de mulţi ca fiind „alternativa” la hidrocarburi - sunt şi ele 

îngrijorătoare: timpul de utilizare al acestei resurse, până la epuizarea zăcămintelor 

cunoscute astăzi, este estimat la 30 de ani 3 , cu peste jumătate de perioadă mai puţin 

decât anunţaseră agenţiile americane, care vorbesc de o perioadă de 70 de ani. (Este 

adevărat că populaţia Germaniei se află chiar în mijlocul unei controverse politice 

dacă să ridice sau nu embargoul împotriva energiei nucleare 4 , instituit în anul 2000, 

deci autorii ar putea da dovadă de subiectivism, dar, comparând această variantă cu 

subiectivismul declarat al autorilor din alte ţări am ales aceste date ca fiind una dintre 

1 http://en.wikipedia.org/wiki/Image:World_energy_usage_width_chart.svg 

2 http://www.energywatchgroup.org/fileadmin/global/pdf/EWG_Oilreport_10-2007.pdf 

3 http://www.energywatchgroup.org/fileadmin/global/pdf/EWG_Uraniumreport_12-2006.pdf 

4 http://de.wikipedia.org/wiki/Atomausstieg 

230

extreme, cea mai pesimistă cu putinţă.) Şi totuşi, în pofida cifrelor deja alarmante 

menţionate mai sus, predicţiile cele mai grave pentru viitorul - şi securitatea omenirii 

– vin abia atunci când este vorba de cărbune. Datele sunt îngrijorătoare pentru că în 

marea majoritate a studiilor singura resursă energetică ce este prezentată ca găsindu-se 

în cantităţi liniştitoare este cărbunele, indiferent dacă este vorba de lignit sau de 

cărbune brun. Şi totuşi: autorii germani susţin că şi în cazul cărbunelui estimările sunt 

greşite 5 , iar ca argument prezintă două scăderi dramatice de estimări. În 2004, 

rezervele cunoscute ale Germaniei au scăzut – în datele statistice oficiale ale 

guvernului – fără nici un fel de explicaţii cu 99% 6 , rezerve date până atunci ca sigure 

fiind trecute brusc la „speculaţii” ce nu mai merită să fie luate în consideraţie. Scăderi 

la fel de drastice se înregistrează şi în dreptul Poloniei – cu 50% din 1997 încoace, iar 

în cazul lignitului polonez, rezervele au scăzut în două trepte până la 0%. 

Cu alte cuvinte, în loc de sutele de ani vehiculate atunci când se vorbeşte de 

rezervele SUA (primul deţinător mondial de cărbune şi cel de-al doilea consumator) 

sau ale Chinei (primul consumator şi cel de-al doilea deţinător mondial de rezerve), 

media globală abia dacă va depăşi 100 de ani. La consumul de azi, fără să trebuiască 

să şi înlocuiască celelalte resurse energetice folosite astăzi şi care însumate (petrol + 

gaze + uraniu) dau un procent de 66% din consumul energetic global. 

1.2. Sursele regenerabile de energie 

După cum spune chiar şi numele lor, energiile regenerabile sunt acele resurse 

producătoare de energie ce, cel puţin la modul teoretic, pot fi considerate infinite, 

deoarece ele revin cu o periodicitate ciclică, cresc din nou, oricât s-ar consuma. Toate 

formele de energie regenerabilă în afară de cea geotermală au legătură, mai mult sau 

mai puţin directă şi evidentă cu puterea calorică a soarelui. Deci, pe lângă energia 

solară – despre care cercetătorii susţin că ar putea genera de 8000 de ori mai multă 

energie decât ce se consumă astăzi pe Terra -, mai există energia eoliană (circulaţia 

aerului încălzit neuniform de soare produce vântul), energia legată de apă – 

hidroenergia, energia mareelor şi a valurilor - şi cea a biocombustibililor. 

Ca şi în cazul tuturor celorlalte date din domeniul resurselor energetice şi în 

acest caz cifrele diferă extrem de mult, în funcţie de sursă şi de interesele acesteia. 

Chiar şi procentul de utilizare a energiilor regenerabile din totalul de energie 

consumat pe planetă fluctuează, media între cele mai optimiste cifre şi cele mai puţin 

încurajatoare fiind totuşi în jur de 10%. 

1.2.1 Impedimente în calea energiilor regenerabile 

Acest procent poate părea - şi este - extrem de mic, dacă îl raportăm la cifra 

menţionată mai sus, conform căreia energia pe care soarele o revarsă zilnic asupra 

planetei noastre ar putea genera de 8000 de ori mai multă energie decât se consumă 

astăzi. Dar, lucrând cu tehnologiile existente astăzi, această energie este de fapt una 

potenţială. Formularea corectă în acest caz ar fi: „dacă ar putea fi transformată în 

5 http://www.energywatchgroup.org/fileadmin/global/pdf/EWG_Report_Coal_10-07-2007ms.pdf 

6 Idem, p. 4 

231

energie cinetică, ar putea... ” Deocamdată, problema costului este cea mai mare - şi 

insurmontabilă – dintre toate cele pe care le ridică energiile alternative. 

În tabelul nr. 1 prezentăm costurile de producţie ale 1kWh (în cenţi americani, 

la valoarea din 2001), baza de comparaţie fiind 1kWh oră produs într-o termocentrală 

pe cărbuni. După cum se poate observa, niciuna dintre formele de energii regenerabile 

nu se apropie din punct de vedere al costurilor de producţie de cărbune şi nici nu se 

întrevede o scădere considerabilă a preţului. 

Resursa energetică 

Cost de producţie în 

2001 

Energie eoliană 4–8 ¢/kWh 3–10 ¢/kWh 

Celule solare fotovoltaice 25–160 ¢/kWh 5–25 ¢/kWh 

Hidrocentrale mari 2–10 ¢/kWh 2–10 ¢/kWh 

Mini hidrocentrale 2–12 ¢/kWh 2–10 ¢/kWh 

Energie geotermală 2–10 ¢/kWh 1–8 ¢/kWh 

Biomasă 3–12 ¢/kWh 4–10 ¢/kWh 

Cost potenţial de 

producţie 

Cărbune (baza de 

4 ¢/kWh 

comparaţie) 

Tabelul nr. 1 Costul de producţie al 1 kWh, în funcţie de diferite resurse energetice 7 

Or, a continua ca până acum, cu subvenţionarea producţiei de energii 

regenerabile, devine din punct de vedere economic total nerentabil dacă omenirea 

vrea să producă la fel de eficient - şi din punct de vedere al costurilor – ca şi până 

acum. Pentru a reuşi scăderea costurilor de producţie, omenirea investeşte anual 

aproximativ 40 de miliarde de dolari în dezvoltarea de noi tehnologii (investiţii ce 

trebuie și ele să fie incluse în preţul producţiei de energie din resurse regenerabile). 

Liderii cercetării în domeniu sunt China şi Germania, ţări ce investesc fiecare câte 7 

miliarde de dolari pe an pentru a descoperi tehnologii regenerabile mai eficiente, 

urmate de către Statele Unite, Spania, Japonia şi India. Şi Rusia, ţara care dispune de 

cele mai mari resurse energetice neregenerabile de pe glob, investeşte în resurse 

alternative. De exemplu, pe lângă postarea centralelor nucleare pe mare se încearcă 

noi modele de turbine eoliene şi se lucrează la lichefierea mai ecologică a cărbunelui. 

Un alt dezavantaj – momentan – al energiilor regenerabile este, pe lângă costul 

foarte ridicat de producţie şi faptul că pentru a produce aceeaşi cantitate de energie ca 

o sursă convenţională, tehnologiile alternative au nevoie de mult mai mult spaţiu. 

Astfel, cercetătorii francezi – mari admiratori ai tehnologiilor nucleare – au calculat 

de cât spaţiu este nevoie pentru a produce cei 3.65 GW pe care îi consumă Parisul. 

Astfel, în cazul unei centrale nucleare, spaţiul ocupat de aceasta ar fi de 0,2 km², în 

timp ce pentru panouri solare care să genereze aceeaşi cantitate de energie ar fi nevoie 

de 91,125 km², în cazul hidrocentralelor, de o suprafaţă de 364,5 km², al eolienelor, de 

454 km², iar în cazul biomasei, de o suprafaţă cultivată de 3037 km², deci de 15.158 

7 http://www.undp.org/energy/docs/WEAOU_part_IV.pdf 

232

de ori mai mult decât în cazul unei centrale nucleare. Iar aceste suprafeţe sunt 

calculate ca şi când sursele de producere a energiilor regenerabile ar funcţiona 24 de 

ore din 24, 365 de zile pe an. Dar, de fapt, tocmai acest aspect, al funcţionării 

intermitente – în funcţie de puterea insolaţiei sau a vântului, în funcţie de regimul 

pluviometric -, reprezintă încă un punct slab al energiilor regenerabile. De exemplu, 

panourile solare, care în medie funcţionează numai 44 din cele 365 de zile ale unui an, 

produc numai 12% din capacitatea lor nominală, turbinele eoliene - 25% din 

capacitate (92 de zile din 365), hidrocentralele – 38% (139 de zile), biomasa – 75% 

(275 de zile), iar energia nucleară – 85% (312 zile) 8 . Cu alte cuvinte, pentru a obţine 

totuşi energia necesară Parisului, ar trebui înmulţit spaţiul deja menţionat, cu diferenţa 

de capacitate. Revenind la intermitenţa producţiei: aceasta mai este o piedică în calea 

folosirii pe scară mult mai largă a aşa-numiţilor combustibili verzi sau ecologici, 

deoarece creează probleme greu surmontabile la legarea producătorului de reţeaua 

naţională de transport. 

Toate cele trei probleme majore ridicate de către tehnologiile regenerabile – 

costul, spaţiul şi intermitenţa – ne fac să credem că de fapt ele, deocamdată, nu sunt 

adevărate alternative. În plus, unele dintre aşa numitele energii verzi şi regenerabile 

incumbă chiar ameninţări directe la adresa securităţii. Astfel, biocombustibilii 

reprezintă după părerea noastră chiar o creaţie periculoasă a minţii umane şi ar trebui 

în cele din urmă interzişi. Dar nici hidrocentralele nu sunt lipsite de factori de 

ameninţare la adresa securităţii: de exemplu, alunecarea de teren din 1975, de la lacul 

de acumulare din regiunea Shimantan s-a soldat cu 171.000 de victime şi este, fără 

drept de apel, cel mai groaznic accident produs în întreaga istorie a generării de 

energie. Pe de altă parte, nici efectele construcţiei hidrocentralei asupra mediului nu 

pot fi neglijate. Indirect, şi locuitorii Egiptului se pot considera victime ale barajului 

de la Assuan, chiar dacă exportul de energie asigură cea de-a doua sursă de venit a 

ţării. Dar, pe de altă parte, din cauza barajului au dispărut celebrele inundaţii periodice 

ale Nilului cu tot ceea ce reprezentau ele: inundarea malurilor, fertilizarea naturală a 

acestora şi, ca urmare, producţii record de hrană. Astăzi, malurile sunt sterpe, iar 

hrana trebuie importată, ceea ce reprezintă un factor major de insecuritate naţională. 

Revenind la formele de energie regenerabilă în totalitate lor, ca şi în cazul 

energiei nucleare, este clar că au un segment al lor, clar definit, dar nu pot fi încă luate 

în considerare ca înlocuitoare ale combustibililor fosili. 

2. Agro-carburanţii - atentat la securitatea naţională, regională şi globală 

După cum sună definiţia, biocombustibilii pot fi descrişi ca fiind combustibili 

sub formă solidă, lichidă sau gazoasă, derivaţi din materie organică decedată de 

curând, în timp ce combustibilii fosili sunt derivaţi din materie organică ce a murit cu 

foarte mult timp în urmă. În anul 2006, Uniunea Europeană impunea ţărilor membre 

prin programul 20-20-20 ca în 2020 combustibilul livrat la pompe să conţină un 

procent de cel puţin 20% bio-carburanţi. Un an mai târziu, funcţionarii de la Bruxelles 

începeau să se întrebe dacă nu cumva aceste obiective erau unul dintre motivele 

8 Dosarele energiei verzi - Le Dossier Noir des Energies Vertes, Science & Vie, martie 2008 

233

scumpirii alimentelor, chiar şi în Europa, unde preţurile mâncării oricum sunt 

subvenţionate de către state. 

La începutul anului 2008 a explodat pe plan mondial – pe lângă preţul 

petrolului - şi criza mult mai dramatică a alimentelor, ce avea să cunoască, la fel ca şi 

preţul petrolului, apogeul în vara aceluiaşi an. Un miliard dintre cele aproximativ 

şapte de locuitori ai planetei nu au cu ce să se hrănească şi sunt în pericol să moară de 

inaniţie sau din cauze strâns legate de spectrul foamei. În iunie 2008, la Roma, a fost 

organizată o conferinţă de urgenţă pentru a găsi soluţii. Nicicând din anii 1970 

încoace – deci, printr-o coincidenţă deloc ciudată, de la prima criză a petrolului 

încoace – omenirea nu s-a mai confruntat cu o asemenea criză alimentară. 

Cu alte cuvinte, în anul 2008 s-a prăbuşit o speranţă. Cei care vedeau în bioetanol, 

în biomasă, în orice fel de combustibil crescut pe o suprafaţă agricolă un 

substitut pentru petrol au trebuit să recunoască în cele din urmă că se înşeală. Mai sunt 

doar câţiva optimişti sau interesaţi care susţin această variantă de producere a 

energiei, printre care și comisarul UE pentru energie, Andris Piebalgs. 

Evident că în condiţiile date se observă şi mai clar legătura dintre cele două 

crize. Cu alte cuvinte, faptul la originea crizei alimentare se află criza energetică. Pe 

de-o parte, din cauza încercării de soluţionare a ceea ce părea la un moment dat o 

viitoare criză energetică prin introducerea biocombustibililor produşi din plante 

alimentare – porumb, soia, trestie de zahăr – în circuitul energetic şi, implicit prin 

scoaterea acestor cantităţi de plante din circuitul alimentar. Pe de alta, prin deturnarea 

terenurilor destinate iniţial agriculturii. De exemplu, pe suprafeţe mari agricole nu au 

mai fost însămânţate plante alimentare, ci s-a trecut la producţia de plante energetice – 

de exemplu, rapiţă. (Cultură care, de altfel mai are un imens efect negativ - seacă 

pământul de substanţe nutritive, astfel încât îl lasă inutilizabil pentru o folosire 

ulterioară prin plantarea cu culturi agricole.) 

După cum se poate vedea şi din figura nr. 2 9 , în care suprafeţele colorate în roz 

reprezintă cantităţile de grâne exportate, iar cele colorate în ocru, pe cele de grâne 

importate, jumătate din exportul mondial provine din America de Nord. Pentru că în 

general, doar un procent foarte redus din producţia mondială este destinată exportului, 

cea mai mare parte rămânând în zona de producţie – 13,8% din producţia mondială de 

sorg este destinată exportului, 17,9% din producţia mondială de grâu, 12,4% din cea 

de porumb şi doar 6,5% din cea de orez. 

9 Realizată de către Fondul Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, pe baza datelor 

proprii şi a celor ale Departamentului Agriculturii din SUA 

234

Figura nr. 12 - Ţările importatoare şi cele exportatoare de grâne 

Dacă în ţările dezvoltate cheltuielile medii pentru aprovizionarea cu hrană 

reprezintă 10-20% din bugetul unui om, în cazul ţărilor în curs de dezvoltare acest 

procent creşte până la 80% din veniturile pe cap de locuitor. Cu alte cuvinte, dacă 

exportatorii de alimente, în frunte cu America de Nord, îşi deturnează o parte din 

producţia agricolă pentru alimente în producţie pentru energie, scade producţia de 

grâne. Dacă scade producţia, cererea rămânând constantă – de fapt creşte, dată fiind 

creşterea populaţiei, mai ales în zonele care se văd nevoite să importe alimente pentru 

a-ţi satisface necesităţile – apare subproducţia. Iar dacă cererea este mai mare decât 

oferta, legile economiei de piaţă spun că automat cresc preţurile. Iar preţurile cresc 

acolo unde oricum oamenii sunt obligaţi să-şi cheltuie (aproape) întregul venit pentru 

a-şi asigura hrana zilnică. Iar dacă nu mai pot face acest lucru – pentru că nu le mai 

ajung banii pentru a-şi procura alimentele de care au nevoie (deoarece de lipsă de 

alimente pe plan mondial încă nu se poate vorbi atât timp cât în alte zone de pe glob 

mâncarea produsă la preţuri subvenţionate de către state este pur şi simplu aruncată 

doar pentru a nu-i scădea preţul) – apare foametea, inaniţia şi automat tensiunile 

sociale. Iar tensiunile sociale – mai ales cele pornite din spectrul înfometării – duc la 

violenţe, deci la insecuritate. Atât prin mişcări de protest ce degenerează din criză în 

conflicte de diferite intensităţi, cât şi prin fenomenul de migrare ce creşte implicit 

tensiunile la nivel regional. Insecuritatea statală duce la insecuritate zonală, iar 

insecuritatea zonală subminează echilibrul global. 

235

Dacă în unele lanţuri de magazine din Statele Unite ale Americii s-a trecut la 

raţionalizarea vânzării de orez 10 , drept motivaţie pentru scăderea stocurilor fiind 

folosite printre altele şi efectele ciclonului devastator produs în primăvara anului 2008 

în Myanmar, este evident că efectele produse în cele 37 de ţări lovite de criza 

alimentară (21 dintre acestea aflându-se în Africa) au fost cu mult mai grave. 

În plus, oamenii de ştiinţă americani avertizează asupra faptului că 

biocombustibilii sunt mai periculoşi decât petrolul sau benzina diesel 11 , după ce au 

calculat impactul mai multor tipuri de combustibili asupra sănătăţii. 

Astfel, unele tipuri de biocombustibil, cum ar fi bio-etanolul din porumb, care e 

produs la scară extinsă în Statele Unite, ar fi mai dăunător mediului şi sănătăţii 

oamenilor, decât combustibilul convenţional. Agenţia Americană pentru Protecţia 

Mediului a anunţat că benzina cauzează costuri pentru mediu şi sănătate echivalente 

cu 71 cenţi pentru fiecare galon, în timp ce costurile asociate cu bio-etanolul din 

porumb sunt între 72 de cenţi şi 1,45 dolari, în funcţie de metoda de producţie. 

Porumbul are nevoie de fertilizatori pe bază de nitrogen, care, de cele mai multe ori, 

sunt sub formă de amoniac (pentru producţia căruia se foloseşte o cantitate însemnată 

de gaze naturale, deci de resurse energetice neregenerabile). Particulele de amoniac se 

dispersează în aer şi atrag praful, formând astfel particule de 2,5 microni care sunt 

foarte dăunătoare pentru sănătate. Astfel, mai mulţi oameni se îmbolnăvesc, ridicând 

costurile pentru sănătate, bani a căror lipsă societatea o simte cu atât mai acut în 

perioade de criză, cum este cea actuală. 

Problemele de sănătate asociate atât biocombustibililor, cât şi petrolului, sunt 

bolile de inimă, probleme respiratorii, astm, bronşită cronică şi moarte prematură. 

Cu alte cuvinte, degeaba a avut loc între 1950 şi 1984 aşa numita „Revoluţie 

Verde”, la sfârşitul căreia – cu ajutorul hidrocarburilor transformate în îngrăşăminte 

chimice şi pesticide – producţia agricolă a crescut cu 250% dacă astăzi marii 

producători agricoli preferă să transforme pâinea în motorină, ceea ce implicit obligă 

statele să transforme din nou plugul în tanc, pentru a se apăra în faţa riscurilor şi 

ameninţărilor la securitatea internă şi externă. 

Evident că aceste aspecte trebuie să fie reflectate atât în strategia de securitate, 

cât şi în cea energetică a României. 

10 Citing Supply, Sam's Club and Costco Limit Sales of Rice, Washington Post, 24 aprilie 2008, 

http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2008/04/23/AR2008042303236.html 

11 http://www.guardian.co.uk/environment/2009/feb/02/biofuels-health 

236

REPARTIŢIA GEOGRAFICĂ A RESURSELOR ENERGETICE 

ALTERNATIVE ÎN ZONA MĂRII NEGRE ŞI IMPACTUL SĂU 

ASUPRA SECURITĂŢII REGIONALE 

Cristina TEODORESCU ∗ 

The World’s Energy Resources Tank – that’s the region consisting of Middle East, former 

USSR and China. Oil and its alternatives gas, coal, renewable energy resources can all be found 

here in very large amounts. While so rich, the area faces also one big problem, another than its 

endemic insecurity: it’s landlocked and all energy exports do have to transit the world’s most 

dangerous chokepoints, such as the Straits of Hormuz, Malacca, Bab-El-Mandeb, the Suez Canal or 

the Bosporus. As recently experienced by Europe, transit routes are as important to energy security 

as the points of extraction themselves. This importance is influencing both each specific transit 

country, as well as the entire region. Depending on the colliding interests, energy can contribute to 

the security or insecurity of each of the countries as well as to the regional security. The Black Sea 

Area is one of the main energy transit routes. 

La această oră, mai mult de o treime (37%) din producţia mondială de energie 

se bazează pe volatilul petrol, care, conform estimărilor celor mai mulţi specialişti în 

domeniu, se va epuiza în cel mult 40 de ani. De aceea, specialiştii în energetică 

consideră celelalte resurse energetice - cărbunele (25% din totalul producţiei de 

energie pe plan global), gazul metan (23%) sau uraniul (6%, energia nucleară), 

biomasa (4% prin lemnul de foc), apa (3% producţia energetică globală a 

hidrocentralelor) în ordinea descrescătoare a importanţei lor în balanţa energetică 

globală a momentului - ca fiind, şi ele, alături de sursele de energie neconvenţională, 

„surse de energie alternativă” faţă de petrol, liderul necontestat al producţiei 

energetice. 

1. Alternativele la petrol – alte resurse neregenerabile 

Dintre energiile clasice, sau convenţionale, menţionate mai sus - împreună, ele 

reprezintă 98% din totalul surselor folosite astăzi pe glob pentru producţia de energie-, 

petrolul, cărbunele, gazul metan şi uraniul folosit în producţia de energie nucleară 

sunt surse neregenerabile. Odată ce o parte din fiecare resursă de energie este 

consumată, aceasta dispare pentru totdeauna, nu creşte alta în loc, nu se regenerează. 

Deci, neregenerabil este un termen sinonim, în acest caz, cu finit. Cu alte cuvinte, 

petrolul, cărbunele, gazul metan şi uraniul, ce împreună formează 91% din totalul 

resurselor energetice folosite astăzi, sunt resurse ce se vor termina, fără a exista 

înlocuitori pentru ele. 

1.1. Dezavantajele resurselor energetice regenerabile 

Pe de altă parte, este deosebit de uşor de observat că ceea ce este denumit 

îndeobşte „resursă regenerabilă de energie” nu este deocamdată - când suma tuturor 

acestor resurse nu acoperă decât între 2% şi 8% din consumul energetic mondial 

∗ Doctorand, Conef SA 

237

(procentul depinde de autori şi de interesele acestora) - o adevărată alternativă pe plan 

global. Chiar dacă prin incidenţa razelor sale, astrul solar acoperă anual Terra cu o 

energie de 8000 de ori mai mare decât necesarul actual al omenirii, capacitatea 

noastră de a capta energia solară şi de a o transforma în energie utilă este deocamdată 

deosebit de redusă, tehnologiile de transformare existente în prezent necesitând un 

aport mult prea mare de energie convenţională pentru a putea fi vorba de eficienţă 

economică. De aceea, în anul 2008 energia solară reprezenta doar 0,5% din consumul 

total global de energie (la care se mai poate adăuga un procent de 0,04, obţinut cu 

ajutorul panourilor fotovoltaice), energia eoliană (şi aceasta are la bază tot energia 

solară, ce încălzeşte curenţii de aer, ducând la apariţia vântului) - 0,3%, cea 

geotermală 0,2%, iar biocarburanţii, care depind şi ei de incidenţa solară, fără de care 

plantele ce îi generează nu ar creşte - 0,2%. Procentul aproape neglijabil al resurselor 

energetice regenerabile în „coşul general de consum” este determinat de trei probleme 

majore ridicate de către tehnologiile regenerabile – costul, spaţiul şi intermitenţa. 

Deocamdată, problema costului este cea mai mare - şi insurmontabilă – dintre 

toate cele pe care le ridică energiile alternative, costul de producţie al unui kWh 

obţinut cu ajutorul tehnologiilor cunoscute în prezent pentru utilizarea resurselor 

energetice regenerabile fiind între de două (energia eoliană) şi de patruzeci (panourile 

fotovoltaice) de ori mai scump decât aceeaşi cantitate de energie obţinută prin 

mijloacele clasice de prelucrare a petrolului. 1 

A continua ca până acum, cu subvenţionarea producţiei de energii regenerabile, 

devine din punct de vedere economic total nerentabil dacă omenirea vrea să producă 

la fel de eficient - şi din punct de vedere al costurilor – ca şi până acum. Cu atât mai 

mult, în perioade de crize economice, cum este cea de acum. Un alt dezavantaj – 

momentan – al energiilor regenerabile este, pe lângă costul foarte ridicat de producţie, 

faptul că pentru a produce aceeaşi cantitate de energie ca o sursă convenţională, 

tehnologiile alternative au nevoie de mult mai mult spaţiu. Pentru a produce cei 3,65 

GW pe care îi consumă un oraş de mărimea Parisului, în cazul unei centrale nucleare, 

spaţiul ocupat de aceasta ar fi de 0,2 km², în timp ce pentru panouri solare care să 

genereze aceeaşi cantitate de energie ar fi nevoie de 91,125 km², în cazul 

hidrocentralelor, de o suprafaţă de 364,5 km², al eolienelor, de 454 km², iar în cazul 

biomasei, de o suprafaţă cultivată de 3037 km², deci de 15.158 de ori mai mult decât 

în cazul unei centrale nucleare. Iar aceste suprafeţe sunt calculate ca şi când sursele de 

producere a energiilor regenerabile ar funcţiona 24 de ore din 24, 365 de zile pe an. 

Dar, de fapt, tocmai acest aspect, al funcţionării intermitente – în funcţie de puterea 

insolaţiei sau a vântului, în funcţie de regimul pluviometric -, reprezintă încă un punct 

slab al energiilor regenerabile. De exemplu, panourile solare, care în medie 

funcţionează numai 44 din cele 365 de zile ale unui an, produc numai 12% din 

capacitatea lor nominală, turbinele eoliene - 25% din capacitate (92 de zile din 365), 

hidrocentralele – 38% (139 de zile), biomasa – 75% (275 de zile), iar energia nucleară 

– 85% (312 zile) 2 . Cu alte cuvinte, pentru a obţine totuşi energia necesară Parisului, ar 

1 http://www.undp.org/energy/docs/WEAOU_part_IV.pdf 

2 Dosarele negre ale energiei verzi - Le Dossier Noir des Energies Vertes, Science & Vie, martie 

2008. 

238

trebui înmulţit spaţiul deja menţionat, cu diferenţa de capacitate. Revenind la 

intermitenţa producţiei: aceasta mai este o piedică în calea folosirii pe scară mult mai 

largă a aşa-numiţilor combustibili verzi sau ecologici, deoarece creează probleme greu 

surmontabile la legarea producătorului de reţeaua naţională de transport. 

Toate cele trei probleme majore ridicate de către tehnologiile regenerabile – 

costul, spaţiul şi intermitenţa – ne fac să credem că de fapt ele, deocamdată, nu sunt 

adevărate alternative. 

În aceste condiţii, singurele alternative viabile la petrolul ce se va termina în 

aproximativ jumătate de secol, rămân celelalte resurse energetice neregenerabile, cele 

care, împreună cu petrolul, duc şi astăzi „greul” aprovizionării cu energie, şi anume, 

gazele naturale, cărbunele şi combustia nucleară, pe bază de uraniu. 

1.2. Triada petrol – islam – conflicte armate 

Dacă timp de o sută de ani, aproape toate crizele lumii şi cea mai mare 

majoritate a conflictelor au fost alimentate de nevoia omenirii de a accede la petrol – 

prin accedere înţelegem atât accesul propriu-zis la resursă, cât şi transportul acesteia 

de la locul de extracţie până la cel de consum, sfârşitul civilizaţiei bazate pe petrol 

înseamnă că, în funcţie de resursele alternative ale petrolului se va modifica şi 

geografia conflictelor duse în jurul resurselor energetice? 

Din cauze ce ţin de geologie şi de fizica pământului, toate resursele energetice 

prezentate mai sus nu sunt distribuite în mod egal - şi deci nici echitabil, după cum s- 

ar exprima utilizatorii - pe toată suprafaţa pământului. 

În materie de petrol, 90% dintre resursele mondiale se găsesc în numai 14 

dintre cele aproximativ 260 de state ale lumii. De fapt, aproximativ 60% din rezervele 

mondiale de petrol se găsesc în numai cinci dintre acestea - Arabia Saudită, Irak, 

Emiratele Arabe Unite, Kuweit şi Iran - cu alte cuvinte, într-o singură zonă 

geografică, în (câteva) dintre ţările Golfului Persic. Studiind zona restrânsă la un areal 

de numai cinci ţări, unii autori au descoperit că aceasta mai are şi o altă caracteristică 

pe lângă bogăţia în hidrocarburi - şi anume că cea mai mare parte a populaţiei, peste 

62%, aparţine ramurii şiite a credinţei musulmane 3 . 

Cu alte cuvinte, la fel de uşor cum se poate observa repartiţia total 

dezechilibrată pe suprafaţa globului, la fel se mai poate observa şi o altă caracteristică 

interesantă a repartiţiei petrolului pe glob: suprapunerea dintre zonele cu resurse şi 

zonele locuite de populaţie de religie musulmană. 

Simpla lectură a ţărilor de mai sus ne lămureşte asupra cantităţii mari de petrol 

ce se găseşte în state cu populaţie eminamente musulmană. Dar, cel puţin la fel de 

interesant, este să analizăm şi situaţia în cazul statelor cu resurse (mai mici, dar totuşi 

importante) de petrol şi cu un procent mare – sau semnificativ – de populaţie 

musulmană. 

În Rusia – locul şapte cu un procent de 6,4% din rezervele sigure ale lumii în 

clasamentul celor mai bogate state în petrol 4 -, raportul ortodocşi - musulmani este de 

8:1, ceea ce înseamnă că putem vorbi de un procent semnificativ de musulmani. În 

3 James Leigh – Shia Islam and Oil Geopolitics/Islamul şiit şi geopolitica petrolului, Energy 

Bulletin, 23 decembrie 2008, www.energybulletin.net/node/47558 

4 Statistical Review of World Energy 2008, BP, iunie 2008 

239

plus, aceştia se găsesc în marea lor majoritate în republicile din sudul Rusiei, în 

imediata vecinătate a republicilor desprinse din fosta URSS din Caucazul de Sud şi 

din Asia Centrală cea bogată în petrol şi gaze - republici la rândul lor cu o populaţie în 

mare majoritate musulmană. De asemeni, prin republicile autonome ruse cu populaţie 

majoritară musulmană trec cele mai importante conducte de transport al 

hidrocarburilor dinspre Asia Centrală, conducte extrem de importante nu doar pentru 

Rusia. 

În China, cel de-al doilea consumator mondial de petrol, dar şi deţinător de 

resurse (1,3% din rezervele mondiale), nu atât procentul populaţiei de credinţă 

musulmană este important, ci distribuţia geografică a acesteia o face să fie extrem de 

interesantă din punct de vedere politic şi geopolitic. Musulmanii din China sunt 

grupaţi în marea lor majoritate în provincia Xinjiang, situată la graniţa cu două state 

musulmane cu foarte profunde frământări interne, dar şi cu prezenţe militare străine 

însemnate, aici fiind vorba de Afganistan şi Pakistan. În plus, ca aproape peste tot 

unde trăieşte populaţie musulmană, şi aici, în Xinjiang, se găsesc importante rezerve 

de petrol - cele mai nou descoperite şi importante din China. 

În India, este evident că populaţia musulmană joacă un rol deosebit de 

important, cu atât mai mult cu cât împărţirea Indiilor Britanice în India şi Pakistan din 

1947 a avut loc tocmai pornind de la apartenenţa religioasă. Problemele politice şi de 

securitate ale Indiei contemporane sunt legate în special de provinciile cu un procent 

ridicat de musulmani, printre care Kashmir şi Assam - provincie cunoscută nu doar 

pentru producţia sa de ceai, ci şi pentru cea de petrol, dar şi pentru grupările ce 

revendică violent independenţa de stat. 

Pe scurt, la sfârşitul anului 2007, aproximativ 85% din rezervele sigure de 

petrol ale lumii se aflau fie în state cu religie majoritar musulmană, fie în ţări cu 

semnificative minorităţi musulmane. Iar, după cum am văzut mai sus, aproximativ 

60% din aceste rezerve se găsesc în regiuni în care orientarea religioasă este de tip 

musulman şiit. 

Dar, pe lângă binomul petrol - islam mai există şi un al treilea element. Acesta 

este violenţa extremă atrasă de zonele bogate în hidrocarburi, aşa că se poate înţelege 

de ce se vorbeşte despre „blestemul petrolului”. Dintre cele 32 de conflicte armate 

înregistrate de către Institutul Internaţional de Studii Strategice 5 ca fiind în desfăşurare 

la 1 ianuarie 2008, nici unul nu se desfăşura în vreo zonă geografică fără legături fie 

direct cu petrolul, fie cu tranzitul de hidrocarburi. De asemenea, Norvegia este singura 

ţară posesoare de rezerve de petrol ce nu are probleme de securitate internă. Iniţial, 

am intenţionat să includem şi Statele Unite – consumator a 25-30% din petrolul aflat 

în covârşitoarea sa majoritate în teritorii musulmane - în aceeaşi categorie, dar 

amintirea atentatelor produse în această ţară şi atribuite islamiştilor - cel de la 11 

septembrie 2001 este doar unul şi ultimul dintr-un şir deosebit de lung - ne-a făcut să 

trecem SUA în rândul ţărilor cu probleme de securitate, generate de dependenţa sa 

faţă de petrol. Marea majoritate a celorlalte state - inclusiv, după cum se cunoaşte, 

Marea Britanie sau Canada - se confruntă cu mişcări mai mult sau mai puţin violente 

ale unor minorităţi ce militează pentru autonomie, suveranitate, independenţă faţă de 

5 http://www.iiss.org/ 

240

capitală şi puterea instalată, indiferent dacă puterea este reprezentată de monarhii, 

democraţii sau autocraţii, de stânga sau de dreapta. 

2. Marele Rezervor de Energie al Lumii 

De remarcat este faptul că cel de-al doilea „rezervor” mondial de petrol după 

„aglomeraţia” din zona Golfului Persic se află în imediata vecinătate a acestuia, fiind 

vorba de ceea ce unii specialişti denumesc „Spaţiul fostei URSS”, sau Eurasia, dar de 

fapt este vorba despre Rusia şi cele câteva republici situate în bazinul Mării Caspice şi 

în Asia Centrală, principalele rezerve din zonă găsindu-se în Rusia şi în Kazahstan, 

dar şi fosta capitală a petrolului mondial la începutul secolului XX, Baku şi în general 

Azerbaidjanul mai dispunând de destule resurse pentru a fi considerată o ţară 

interesantă nu doar din punct de vedere al tranzitului, ci şi din cel al producţiei. 

Iniţial, după destrămarea Uniunii Sovietice, Statele Unite ale Americii au privit 

resursele de hidrocarburi aflate în bazinul Mării Caspice drept „rezerva la rezervă”, 

adică drept resursele la care „lumea liberă” ar trebui să apeleze în cazul în care 

tensiunile, crizele şi conflictele continue din Orientul Apropiat s-ar acutiza şi nu s-ar 

mai putea miza pe constanţa aprovizionării din Golful Persic. (De altminteri, 

sincopele de aprovizionare cu hidrocarburi sunt privite de către oamenii politici şi de 

către responsabilii economici ai Statelor Unite ca fiind una dintre cele şase ameninţări 

la adresa securităţii energetice a SUA, despre care senatorul republican Richard 

Lugar, mentorul preşedintelui Barack Obama, spune: „Securitatea energetică ESTE 

securitate naţională 6 ”.) 

Între timp, s-a descoperit însă că resursele caspice nu ar fi nici atât de 

însemnate precum au fost anunţate iniţial 7 (deja în 1998 revista americană Time 

atrăgea atenţia că cifrele vehiculate ar corespunde unui număr de 400 de zăcăminte 

„gigant” – în timp ce în lume nu există astăzi decât 370 de astfel de bazine), nici nu se 

ajunge prea uşor la ele (motiv pentru care sovieticii se deciseseră încă din 1970 să nu 

le atace şi să se îndrepte spre zone de extracţie mai uşoară). 

Cu toate că rezervele nu sunt nici atât de mari, nici atât de uşor de accesat 

precum se aşteptaseră unii decidenţi politici la sfârşitul secolului XX, hidrocarburi 

există în Bazinul Caspic, ba chiar în cantităţi suficiente pentru a plasa această zonă 

după Orientul Apropiat pe locul doi al rezervelor globale. Şi dacă nu există motive 

pentru a decreta zona Caspicei ca fiind o „alternativă” la Orientul Apropiat, avem 

totuşi motive să denumim zona geografică cuprinsă între Marea Roşie, graniţele 

vestice ale Arabiei Saudite, Irakului, Iranului, Marea Caspică, graniţa vestică a Rusiei, 

Oceanul Arctic la Nord, Strâmtoarea Bering, Peninsula Kamciatka, Insula Sahalin, 

graniţa sino-coreeană, cele două Mări ale Chinei la Est, insula Hainan, Himalaia şi 

Marea Arabiei la Sud (practic, zona Golfului Persin plus Asia Centrală şi restil Rusiei) 

drept „Marele Rezervor de Resurse Energetice al Lumii”. Iată care sunt rezervele 

certe ce se găsesc în acest spaţiu: petrol – 72,5%; gaze naturale – 72,5%; cărbune – 

6 http://lugar.senate.gov/energy/security/index.cfm 

7 http://www.energybulletin.net/node/86 

241

42,6%; uraniu – 30%; capacitatea hidrocentralelor din regiune, în funcţiune deja: - 

30% din capacitatea instalată totală pe plan mondial 8 . 

2.1. Insecuritatea rutelor de transport 

Dar, după cum am menţionat deja, faptul că toate resursele energetice viabile 

în acest moment ale planetei – petrolul, sursă de dezvoltare a actualei civilizaţii, dar şi 

toate alternativele sale - sunt grupate mai mult sau mai puţin într-un singur areal 

geografic este doar una dintre problemele cu care se confruntă toţi cei care au nevoie 

de energie. Cea de-a doua problemă, la fel de importantă ca și contractele de livrare a 

resurselor energetice - şi, la fel ca şi accesul, unul dintre elementele securităţii 

energetice – este, şi din cauza tensiunilor politice, dar şi a geografiei închise a 

regiunii, transportul de la sursă la client. 

După cum am menţionat deja, dacă toate statele exportatoare de hidrocarburi 

sunt confruntate cu conflicte armate, nu altfel se prezintă situaţia în cazul rutelor pe 

care acestea ar trebui să iasă din zona de producţie şi să fie transportate către pieţele 

de consum. 

Astfel, Afganistanul, care trebuia să fie placa turnantă a hidrocarburilor spre 

Oceanul Indian şi apoi spre SUA şi, respectiv, marii consumatori asiatici, în special 

spre China şi Japonia, nu dă semne de pacificare, Pakistanul, situat pe aceeaşi rută, 

cade şi el pradă violenţelor, Iranul este supus în continuare sancţiunilor SUA, iar ruta 

de aprovizionare a Europei prin Caucazul de sud şi-a demonstrat fragilitatea din punct 

de vedere geopolitic în timpul conflictului georgiano-rus din vara anului 2008. Iar 

toate rutele de transport utile Occidentului trebuie să treacă, evident, fie prin sud, fie 

prin est, din moment ce în nordul îngheţat domneşte Rusia, o Rusie ce face eforturi 

din ce în ce mai mari, inclusiv financiare, pentru a achiziţiona întreaga producţie de 

petrol şi gaze a zonei, creându-şi astfel exact monopolul de care se tem Statele Unite 

ale Americii -, iar în est se află China cea atât de flămândă de hidrocarburi. 

2.2.Insecuritatea rutelor de transport al resurselor energetice 

Dar o dată depăşite ameninţările la adresa securităţii transporturilor energetice 

în zona Marelui Rezervor de Resurse energetice al Lumii, urmează altele, în 

continuarea rutelor de transport. Unul dintre punctele geografice cele mai periculoase 

pentru securitatea ţărilor dependente de importul de resurse energetice este în prezent 

Marea Arabiei. Rar trece o lună fără ca noi fapte ale piraţilor somalieni să nu ajungă 

în mass-media. De aceea, Strâmtoarea Bab el-Mandeb este unul dintre punctele 

socotite a fi cele mai periculoase de pe rutele de tranzit, aşa-numitele „puncte 

geografice de gâtuire 9 ” ale transportului de energie. 

Consecinţele oricărui dezastru în oricare dintre şapte puncte de gâtuire - şase 

strâmtori şi canale marine, naturale sau artificiale şi unul terestru - indiferent dacă 

este vorba despre dezastre naturale, accidente sau atacuri teroriste ar afecta cursul 

normal al vieţii de pe întreaga planetă timp de luni de zile, pornind de la preţul 

resurselor energetice, trecând prin cel al transportului şi ajungând la cel al tuturor 

celorlalte produse. Adică exact ce se întâmplă în cel de-al optulea „punct de gâtuire” 

8 Statistical Review of World Energy 2008, BP, iunie 2008 

9 EIA Country Analysis Briefs “World Oil Transit Chokepoints.”/Punctele de gâtuire ale 

tranzitului petrolier 

242

– ce l ce s-a adăugat singur pe lista oficială, prima oară în iarna anului 2006, pentru a- 

şi consolida poziţia în iarna 2008/2009 -, al doilea terestru, pe conducta ce leagă 

Rusia de Europa, trecând prin Ucraina (probabil că la începutul anului 2008 

Congresul SUA încă nu-şi putea imagina faptul că aliatul său din zona Mării Negre, 

Ucraina, va reuşi să se adauge singură pe lista celor mai periculoase zone din lume, 

din punct de vedere al securităţii energetice, economice şi prin urmare şi militare şi 

sociale ale lumii). 

Punctele de gâtuire – adică cele mai periculoase puncte de tranzit al resurselor 

energetice - sunt: 

• Bosforul: Strâmtoarea ce face legătura între Marea Neagră şi - prin 

Marea Marmara şi Dardanele - Mediterana, lungă de 2,8 kilometri, este calea 

maritimă pe care circulă resursele energetice dinspre Rusia, zona Caspică şi Asia 

Centrală, precum şi cea pe care se aduc resurse energetice către Bulgaria, România, 

Ucraina şi Georgia. Oleoductul american Baku - Tblissi - Ceihan, precum şi cel rusoturc 

Blue Stream au fost construite anume pentru a decongestiona Strâmtoarea, prin 

care trec zilnic peste 3 milioane de barili de petrol. Peste 5000 de petroliere 

tranzitează anual Bosforul, adică în medie, 15 pe zi. În zonă au avut deja incidente şi 

accidente. Cel mai grav accident în zonă a avut loc pe 15 noiembrie 1979 - a fost ziua 

în care a fost lovit şi scufundată în Bosfor, la numai 2 kilometri de Istambul, nava 

amiral a flotei româneşti, petrolierul Independenţa, încărcat cu 95.000 de tone de ţiţei 

brut. 43 de membri ai echipajului românesc au murit, explozia a zguduit zona, 

pelicula de petrol vărsată în mare a provocat un dezastru ecologic. Istambulul, în care 

trăiesc 20 de milioane de oameni, nu a avut mai mult de suferit. România a suferit pe 

lângă pierderile de vieţi omeneşti şi pierderi materiale în valoare de 40 de milioane de 

dolari. 

• Oleoductul Baku-Tblissi-Ceyhan (BTC): are o lungime de 1600 de 

kilometri şi transportă zilnic 1 milion de barili de petrol din Azerbaidjan prin Georgia 

şi până în Turcia. Orice problemă ce ar putea apărea pe această conductă construită la 

iniţiativa guvernului american condus de către preşedintele Bill Clinton creşte 

presiunea pe conducta ce traversează Ucraina. Un exemplu în acest sens a fost avaria 

suferită de către BTC exact în timplu confruntărilor armate dintre Rusia şi Georgia 

din Osetia de Sud din vara anului 2008. 

• Strâmtoarea Hormuz: este situată la ieşirea din Golful Persic, între 

Iran şi Oman. Este principalul punct de ieşire al hidrocarburilor în lume, zilnic 17 

milioane de barili de petrol (un sfert din consumul total al lumii) părăsesc Orientul 

Apropiat şi se îndreaptă spre consumatorii din toată lumea. Blocarea Strâmtorii de 

către Iran este cea mai cumplită dintre ameninţările pe care le proliferează regimul de 

la Teheran şi coşmarul cel mai groaznic al Statelor Unite, dar şi al Chinei şi al 

Japoniei. 

• Strâmtoarea Malacca: leagă Oceanul Indian de Pacific între insulele 

malaeziene şi cele indoneziene. Este situat - la fel ca şi Hormuzul - pe cea mai scurtă 

rută de transport ce leagă Golful Persic de pieţele Asiei, pe aici trecând peste 80% (12 

milioane de barili) din petrolul ce urmează să fie consumat în China, Japonia sau 

Coreea de Sud. 

243

• Bab el-Mandeb: „Poarta lacrimilor” se numeşte în arabă strâmtoarea ce 

face legătura dintre Marea Roşie şi Marea Arabiei. La fel ca şi în cazul Strâmtorii 

Malacca este cea de-a doua de pe traseu (tot după Hormuz), pe drum spre Europa. 

Trei milioane de barili de petrol trebuie să treacă zilnic prin faţa piraţilor somalezi. 

• Canalul Suez şi oleoductul Sumed: patru milioane de barili trec zilnic 

prin cea de-a treia (şi ultimă) gâtuire a petrolului dinspre Orientul Apropiat şi 

Mijlociu spre Europa. Pentru această gâtuire s-au luptat englezii, francezii, israelienii 

cu egiptenii, luptă ce a urmat anunţului de naţionalizare a Canalului din 1956, dar şi 

cu intrarea Egiptului pentru câteva decenii în sfera de influenţă sovietică. 

• Canalul Panama şi oleoductul omonim: cu „doar” 1 milion de barili 

aflaţi zilnic în tranzit, este cea mai mică dintre „gâtuiri”, dar, aflându-se în imediata 

apropiere a Statelor Unite a fost motivul pentru numeroase lovituri de stat, reuşite sau 

doar încercate. 

3. Importanţa strategică a Mării Negre pentru securitatea lumii 

După cum reiese din datele prezentate mai sus, trei dintre cele opt puncte de 

gâtuire ale transferului de resurse energetice dinspre origine spre consumatori sunt 

situate în zona Mării Negre – gazoductul ce traversează Ucraina, oleoductul Baku – 

Tblissi – Ceyhan (precum şi pendantul său, gazoductul Baku - Tblissi - Erzurum) şi 

Bosforul. Acestea sunt, pe de-o parte, porţile de ieşire ale hidrocarburilor ruseşti spre 

Europa, dar tot pe aici se încearcă slăbirea dependenţei de sursa de aprovizionare 

rusă, prin transferul resurselor din Asia Centrală prin rute menite să ocolească tot 

ceea ce reprezintă teritoriu rusesc sau sub influenţă rusă. 

Aceste jocuri, mai mult geostrategice decât economice sau energetice, pornesc 

de la poziţia geografică a zonei. Marea Neagră reprezintă de fapt ultima redută, 

graniţa dintre două alianţe militare ce nu sunt în relaţii de prietenie între ele. La 

Marea Neagră se termină – prin membrele Bulgaria şi România, precum şi prin 

partenerele şi candidatele Georgia şi Ucraina – teritoriul controlat de către Alianţa 

Nord-Atlantică. Dar tot la Marea Neagră se termină – sau începe, depinde de poziţia 

privitorului – Organizaţia Cooperării de la Shanghai. Cu alte cuvinte, importanţa 

zonei pentru geopoliticieni şi strategi este de fapt identică cu cea pe care o reprezintă 

- de secole în şir – Afganistanul în ceea ce de două secole este Marele Joc 

(conceptualizat în 1901 de către Rudyard Kipling) - zona tampon în înfruntarea 

intereselor marilor puteri. Sunt zone în care marile puteri – recunoscute ca atare sau 

doar cu ambiţii de devenire – se înfruntă prin terţi pentru a putea controla un spaţiu 

cât mai mare, care să contribuie astfel la propria lor securitate. Controlul resurselor 

energetice şi a tranzitului lor reprezintă doar una dintre mizele jocului pentru 

securitate. Pentru propria securitate a fiecărei mari puteri. Iar securitatea fiecărui stat 

în parte, a fiecărei regiuni este generată de raportul dintre fiecare stat cu fiecare dintre 

aceste puteri în parte, dar şi de relaţia dintre ele. în funcţie de securitatea marilor 

puteri 

244

POSIBILE EVOLUŢII ÎN DOMENIUL OPERAŢIILOR NATO 

٭ Dr. Mihai NEAG 

Lucian ISPAS ∗∗ 

Solicitarea pentru operaţiile în care NATO se specializează în prezent este din ce în ce mai 

mare, ceea ce determină mai multe forţe dislocabile. De asemenea aliaţii trebuie să decidă când, 

cum şi dacă este necesară implicarea, inclusiv prin dislocarea Forţei de Răspuns a NATO. 

Dezvoltarea în continuare a acelor capabilităţi necesare atât pentru susţinerea întregii game de 

misiuni a alianţei, cât şi pentru remedierea neajunsurilor specifice rămâne un domeniu prioritar al 

transformării alianţei. 

The demand for the operations that NATO specializes in is ever-growing, this resulting into 

a need for more deployable forces. Allies also have to decide when, how and if NATO involvement, 

or NRF deployment is necessary. Further development of the capabilities necessary for performing 

a wide range of missions and correcting specific shortcomings, constitutes an essential field of 

NATO transformation. 

NATO a evoluat dintr-o alianţă axată pe planificarea în vederea ducerii unui 

război de înaltă intensitate în Europa Centrală într-o organizaţie cu o ridicată 

operativitate, care trebuie să îndeplinească un set divers de misiuni. 

Analizând în Revista NATO nr. 1 din 2006 modul în care operaţiile şi 

provocările care stau în faţa NATO au devenit principala preocupare a Alianţei, James 

Pardew, secretar general asistent adjunct şi director pentru operaţii în Departamentul 

pentru Operaţii al NATO şi Christopher Bennett editorul „Revistei NATO” au ajuns 

la concluzia că problema căreia trebuie să-i facă faţă NATO nu este aceea de a-şi 

căuta o identitate, aşa cum au considerat unii analişti, ci de a identifica misiunile pe 

care şi le poate asuma dintr-o multitudine de cerinţe operaţionale şi de altă natură 

permanente. Acest climat operaţional dinamic a fost şi continuă să fie un motor al 

reformei la nivelul întregii structuri a Alianţei. Într-adevăr, necesitatea de a pregăti 

NATO pentru operaţii se află în centrul transformării în curs de desfăşurare a Alianţei. 

După cum spunea secretarul general Jaap de Hoop Scheffer, „Avem nevoie de forţe 

care pot reacţiona rapid, pot fi dislocate la mari distanţe şi pot fi menţinute în teren 

pentru perioade mari de timp”. 

Bosnia-Herţegovina a reprezentat, în vara lui 1995, un punct de cotitură pentru 

Alianţă. NATO s-a implicat iniţial în sprijinul ONU pentru aplicarea sancţiunilor 

economice, respectarea zonelor de interdicţie aeriană şi asigurarea planificării militare 

pentru situaţiile deosebite. Aceste măsuri au contribuit la reducerea intensităţii 

conflictului şi la salvarea de vieţi, insuficiente totoşi pentru a pune capăt războiului. 

Conform acordului de la Dayton, NATO a dislocat forţe de menţinere a păcii pentru 

Bălcescu” Locotenent-colonel٭ conferenţiar universitar, Academia Forţelor Terestre „Nicolae 

Sibiu. 

∗∗ Maior lector universitar doctorand, Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu” Sibiu. 

245

prima dată, conducând o Forţă de Implementare (IFOR) cu un efectiv de 60.000 de 

militari. 

Rolul forţelor NATO de menţinere a păcii şi rezolvare a situaţiilor de conflict a 

dobândit o importanţă majoră în paralel cu dezvoltarea rolului de ansamblu al Alianţei 

în acest domeniu. Într-adevăr, dintre toate schimbările prin care a trecut Alianţa, nici 

una nu a necesitat mai multă hotărâre şi unitate a scopurilor decât cea de plasare a 

forţelor sale militare în centrul eforturilor multinaţionale de încetare a conflictului şi 

de a pune bazele unui viitor stabil şi paşnic în Balcani. 

Prima misiune combatantă majoră în care NATO a folosit forţele militare ca 

instrument de rezolvare a crizei, în scopul de a sprijini eforturile Naţiunilor Unite de 

încetare a conflictului din Iugoslavia, a avut loc în 1995.Această acţiune, cunoscută 

drept ”Operaţiunea Forţa Deliberată”, a constituit un factor semnificativ al procesului 

care a culminat cu încheierea unui acord de pace în Bosnia. Ulterior, la sfârşitul 

anului 1995, NATO a fost desemnată să implementeze aspectele militare ale 

acordului prin preluarea conducerii unei Forţe de implementare multinaţională (FOR), 

iar în anul următor a unei Forţe de Stabilizare (SFOR), amândouă stabilite în 

conformitate cu mandatele Naţiunilor Unite. 

Procedând în acest mod, NATO a trecut de la un rol relativ limitat de sprijinire 

a eforturilor UN de menţinere a păcii la unul de preluare a întregului control al 

operaţiunilor complexe de menţinere a păcii, implicând participarea de forţe din 

partea a numeroase ţări Partenere sau non-NATO. Această experienţă practică şi 

operaţională de cooperare în domeniul militar a avut largi repercusiuni, de exemplu, 

în generarea cooperării politice lărgite, nu numai între NATO şi Partenerii săi, ci şi cu 

alte ţări. Procesul este benefic pentru securitatea şi stabilitatea din întreaga Europă. 

Acţiunea Alianţei în Kosovo şi rolul său în atenuarea crizei umanitare din ţările 

vecine au contribuit la întărirea rolului NATO în rezolvarea crizei. NATO a 

contribuit decisiv, mai ales prin conduita campaniei sale aeriene şi prin desfăşurarea 

ulterioară a KFOR, la obiectivul comunităţii internaţionale de creare a fundamentului 

pentru pace şi stabilitate de lungă durată în Kosovo. 

Campania aeriană din Kosovo, care a demonstrat coeziunea şi unitatea Alianţei 

şi hotărârea acesteia de a acţiona în faţa violenţei susţinute şi a încălcării drepturilor 

omului în Kosovo, a reîntărit eforturile diplomatice ale comunităţii internaţionale şi a 

realizat obiectivele-cheie ale Aliaţilor NATO şi ale Partenerilor acestora. Catastrofa 

umanitară s-a încheiat; peste 840.000 de refugiaţi s-au întors; o forţă internaţională 

pentru pace condusă de NATO (KFOR) a fost, cu succes, desfăşurată; ia comunitatea 

internaţională şi-a asumat responsabilitatea pentru administraţia civilă, prin 

intermediul Misiunii în Kosovo a Naţiunilor Unite (UNMIK) 1 . 

În anul 1998, SFOR a început să colecteze şi să distrugă armele şi muniţia 

neînregistrate deţinute de către persoane particulare, pentru a îmbunătăţi siguranţa 

generală a cetăţenilor şi pentru a instaura încrederea în procesul de pace. De la 

începutul operaţiunii, au fost colectate aproximativ 11.000 de arme, 10.000 de mine şi 

35.000 de grenade de mână, precum şi 3.700.000 de diferite tipuri de muniţie 

(2.800.000 în anul 1999 şi 900.000 în anul 2000), acest fapt reducând semnificativ 

1 Manualul NATO, Brussells, 2002 p. 33. 

246

ameninţarea la adresa populaţiei. Scopul a fost acela de a fructifica succesul acţiunii 

efectuate în 1999, prin trecerea responsabilităţii colectării armelor şi muniţiei 

autorităţilor naţionale şi forţelor armate ale acestora. Operaţiunea continuă şi pe 

parcursul anului 2001 2 . 

Dislocarea IFOR, care cuprindea militari din ţările membre şi ne-membre 

NATO, a reprezentat primul angajament operaţional militar în teren major al Alianţei 

şi a contribuit într-o mare măsură la reformularea identităţii sale post război rece. 

Procesul de adaptare şi cunoaştere a fost evidenţiat de modul în care a evoluat 

menţinerea păcii în Bosnia-Herţegovina, iniţial sub autoritatea IFOR şi apoi sub cea a 

Forţei de Stabilizare (SFOR), şi a oferit posibilitatea desprinderii unor învăţăminte de 

importanţă vitală atunci când NATO a dislocat Forţa Kosovo (KFOR) în iunie 1999 3 . 

În urma conflictului din Kosovo, ţările din regiune s-au confruntat cu probleme 

umanitae, politice şi economice majore.Mai mult de 230.000 de refugiaţi au venit în 

Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, peste 430.000 în Albania şi 64.000 în 

Muntenegru.Aproximativ 21.500 au venit în Bosnia Herţegovina şi mai mult de 

61.000 au fost evacuaţi în alte ţări. În Kosovo s-a estimat că 58.000 de persoane au 

rămas fără casă.Pentru gestionarea acestei situaţi umanitare, forţele NATO au 

transportat şi distribuit în zonă mii de tone de alimente şi echipament. Până la sfârşitul 

lunii mai 1999, peste 4666 tone alimente şi apă, 4325 tone de bunuri de strictă 

necesitate, 2624 tone de corturi şi apropate 1600 tone de medicamente au fost 

transportate în zonă 4 . 

Au fost nevoie de aproape trei ani şi jumătate de lupte sângeroase în Bosnia- 

Herţegovina şi un an de lupte în Kosovo până când NATO a intervenit pentru 

încheierea acestor conflicte. Totuşi, în primăvara lui 2001, la cererea autorităţilor din 

Skopje, Alianţa s-a implicat în efortul de a dezamorsa un conflict în curs de escaladare 

în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Astfel, NATO a desemnat pentru prima 

dată într-o zonă de conflict un înalt diplomat pentru a reprezenta Alianţa în teren şi a 

acţiona ca trimis personal al secretarului general 

NATO a transferat ulterior responsabilitatea pentru operaţia din fosta Republică 

Iugoslavă a Macedoniei Uniunii Europeae în aprilie 2003, dar Alianţa a menţinut un 

comandament militar în această ţară, pentru sprijinirea autorităţilor de la Skopje în 

privinţa reformei apărării şi a pregătirilor pentru aderare. 

Similar, în Bosnia-Herţegovina, responsabilitatea NATO de asigurare a 

securităţii cotidiene a fost preluată de Uniunea Europeană în decembrie 2004, dar 

Alianţa a menţinut un comandament militar axat pe reforma apărării şi pregătirea 

acestei ţări în vederea includerii în Parteneriatul pentru Pace. În acelaşi timp, NATO 

are în continuare aproape 17.000 de militari în KFOR, care rămâne cea mai mare 

operaţie a Alianţei 5 . 

După 11 septembrie 2001, capabilităţile operaţionale şi de management al 

crizelor ale NATO au devenit din ce în ce mai solicitate. Deşi Alianţa nu a contribuit 

direct la Enduring Freedom, NATO a furnizat Statelor Unite aeronave AWACS 

2 Ibidem p. 79. 

3 Revista NATO nr.1/2006. 

4 NATO Handboock, Brussels 2006, p.151. 

5 Revista NATO nr.1/2006.). 

247

(Sisteme Aeropurtate de Avertizare şi Control) în vederea disponibilizării mijloacelor 

americane pentru acea campanie şi a lansat Active Endeavour, operaţia sa în curs de 

desfăşurare care a vizat detectarea, dezorganizarea şi descurajarea activităţii teroriste 

în Marea Mediterană. În plus, NATO a fost deseori solicitat să disloce aeronave 

AWACS în timpul unor evenimente internaţionale majore, cum ar fi Olimpiadele de 

la Atena şi Cupa Mondială de fotbal. 

Începând din august 2003, NATO a condus Forţa Internaţională de Securitate 

din Afganistan (ISAF), o forţă mandatată de ONU să contribuie la asigurarea 

securităţii în capitala Afganistanului, Kabul, şi în jurul acesteia, în sprijinul Autorităţii 

Interimare Afgane şi al Misiunii ONU de Asistenţă în Afganistan. ISAF sprijină de 

asemenea dezvoltarea structurilor de securitate corespunzătoare, identificarea nevoilor 

de reconstrucţie şi instruirea şi înfiinţarea viitoarelor forţe de securitate afgane. 

Ulterior, NATO şi-a extins gradual prezenţa prin intermediul înfiinţării aşa-numitelor 

Echipe Provinciale de Reconstrucţie (PRT-uri), echipe internaţionale având în 

compunere atât personal civil, cât şi militar. 

După Summitul Alianţei de la Istanbul din iunie 2004, NATO a început 

instruirea personalului irakian în Irak şi a sprijinit dezvoltarea instituţiilor de 

securitate pentru a ajuta Afganistanul să-şi construiască forţe armate eficiente şi să 

contribuie la propria sa securitate. De asemenea, Alianţa a contribuit la înfiinţarea 

unui Colegiu Irakian de Stat Major Întrunit lângă Bagdad, axat pe instruirea în 

vederea asigurării conducerii, şi coordonează donaţiile de echipament pentru Irak. 

Împreună cu Uniunea Europeană, NATO a sprijinit Uniunea Africană (AU) în 

vederea extinderii misiunii sale de menţinere a păcii din Darfur, începând din iunie 

2005. NATO a transportat pe calea aerului participanţii la misiunea AU de menţinere 

a păcii în regiune şi a asigurat pregătirea Uniunii Africane privind conducerea 

comandamentelor militare multinaţionale şi managementul informaţiilor. 

În afara operaţilor sale de pace, NATO a jucat un rol din ce în ce mai important 

în misiunile de ajutor umanitar. În septembrie 2002, elemente navale şi aeriene ale 

NRF au fost puse la dispoziţia SUA, dând curs unei solicitări oficiale de sprijin în 

urma pagubelor enorme pricinuite de uraganul Katrina.NRF a fost deasemenea 

folosită pentru acordarea ajutorului umanitar în Pakistan, în urma efectelor 

devastatoare ale cutremurului din octombrie 2005. 

Pe agenda Alianţei apar astăzi noi aspecte. Astfel, NATO trebuie să devină o 

organizaţie mai politică şi să realizeze relaţii de lucru reale cu ţările partenere şi 

organizaţiile internaţionale relevante care împărtăşesc acelaşi mod de abordare. 

Alianţa trebuie de asemenea să-şi îmbunătăţească procesele de planificare a apărării şi 

de generare a forţelor, astfel încât capabilităţile să corespundă angajamentelor pe care 

şi le va asuma, precum şi să analizeze căile prin care sunt finanţate operaţiile. Iar în 

teatru, NATO trebuie să abordeze atât problema restricţiilor impuse de aliaţi în 

privinţa folosirii forţelor şi echipamentelor lor, cât şi pe cea a necesităţii asigurării 

unor informaţii de calitate. În plus, întrucât solicitarea pentru astfel de operaţii în care 

se specializează NATO este în creştere, aliaţii trebuie să decidă dacă, în ce mod şi 

când să se implice, inclusiv dacă NRF urmează să fie dislocată. 

Această forţă (NRF) este concepută cu scopul de a preveni conflicte sau 

ameninţări care provin din escaladarea unor dispute care ameninţă securitatea şi 

248

stabilitatea. Este capabilă să îndeplinească misiuni cu forţă de sine stătătoare sau ca 

parte a unei forţe mai mari care să acopere un spectru larg de operaţii militare ale 

alianţei.Ar putea fi întrebuinţate în diferite moduri şi anume: 

- demonstraţie de forţă în ceea ce priveşte stabilitatea NATO în faţa unei 

agresiuni; 

- element cheie în cadrul apărării colective, în concordanţă cu art.5 al Tratatului 

NordAtlantic; 

- pentru managementul crizelor; 

- în operaţii de stabilitate şi sprijin pentru operaţii nonarticol 5. 

- ca forţă armată într-o operaţiede anvergură premergător desfăşurării altor 

resurse. 

Prototipul NRF cuprinde 9500 de militari, acesta fiind activat la ceremonia din 

Brunssum, Olanda, în 15 octombrie 2003, când noua forţă a fost prezentată de către 

generalul James Jones, comandantul suprem al forţelor aliate din Europa. 

Primele demonstraţii ale capabilităţilor iniţiale ale acestei forţe, incluzând 

amprente din 11 ţări NATO, au participat la un exerciţiu privind răspunsul la o situaţie 

de criză, în Turcia, în noiembrie 2003. Respectiva criză a presupus o ameninţare 

fictivă la adresa personalului ONU şi a civililor localizaţi într-o ţară din afara spaţiului 

Euro-Atlantic, din partea unor forţe ostile prin acţiuni teroriste. Acţiunea NRF a 

presupus un embargo privind mişcarea forţelor şi armelor în zonă, operaţii 

contrateroriste şi o demonstraţie vizibilă privind solidaritatea alianţei, determinarea 

politică a acesteia şi capabilităţilor militare de care dispune 6 . 

Forţa de Răspuns a NATO (NRF) este o structură de tip joint, multinaţională, 

high tech, flexibilă, desfăşurabilă, interoperabilă şi sustenabilă în teatru. Este adică 

acea forţă de care are nevoie Alianţa pentru a interveni prompt oriunde se iveşte o 

situaţie de criză şi se impune acţiunea prin forţă 7 . 

Această forţă este în măsură să acţioneze atât izolat, cât şi ca element înaintat al 

unei forţe mult mai puternice, ca o avangardă sau ca o forţă de reacţie rapidă. De 

aceea, ea trebuie să fie în măsură să îndeplinească întreaga gamă de misiuni ale 

Alianţei. Se prevede ca, atunci când NATO o va folosi, ea să fie în măsură să se 

desfăşoare în cinci zile şi să se poată autosusţine în teatru cel puţin o lună. 

NRF este unul dintre cele mai concrete şi mai eficiente elemente ale 

transformării Alianţei. Ea se află în centrul acestei transformări. Iar esenţa acestei 

transformări este reacţia rapidă. 

Forţa de răspuns a NATO este destinată să îndeplinească tot felul de misiuni, 

inclusiv (sau mai ales) pe cele care rezultă din războiul împotriva terorismului şi 

protecţia membrilor Alianţei împotriva ameninţărilor asimetrice. 

S-a prevăzut ca NRF să fie compusă din forţe aeriene maritime şi terestre, care 

se vor rota la fiecae şase luni.În principiu, această structură se compune din: 

- Forţe terestre de talia unei brigăzi; 

- Forţe maritime până la forţa navală a NATO; 

6 NATO Handboock, Brussels 2006, p.178). 

7 MUREŞAN, Mircea, VĂDUVA, Gheorghe, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura 

Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004,p. 257. 

249

- Capabilitate aeriană în măsură să susţină până la 200 ieşiri de luptă pe zi; 

- Structură de comandament pe măsură. 

O astfel de forţă s-a prevăzut să aibă în jur de 21.000 oameni. NRF va fi 

pregătită, în mod special, pentru a fi în măsură să fie desfăşurată în 7-30 de zile în 

puncte sensibile şi va rămâne operaţională până la trei luni. 

Incompatibilităţile tehnice şi problemele de interoperabilitate vor fi rezolvate 

prin participarea tuturor, astfel: 

- muniţiile de precizie vor fi realizate de un consorţiu compus din Olanda, 

Canada, Belgia, Danemarca şi Norvegia; 

- vehiculele aeriene fără pilot vor fi furnizate de Italia, Canada, Franţa, Spania, 

Turcia şi Olanda; 

- mijoacele de identificare NBC şi apărarea împotriva acestora vor fi realizate 

de Ungaria şi Polonia; 

- elemente ale apărării aeriene vor reveni Olandei şi Spaniei; 

- va fi folosit, pentru transport, avionul C-17 german, în timp ce un consorţiu va 

pune la punct un sistem de posibilităţi de transport aerian comun; 

- realizarea mijloacelor de protecţie navală împotriva minelor revine Norvegiei 

şi Germaniei. 

Structurile de comandă vor fi reorganizate la nivelurile cele mai înalte în cadrul 

conceptului de transformare a comenzii NATO, rolurile fiind distribuite între Statele 

Unite şi alţii membrii ai Alianţei. După summit-ul din Turcia din 2004, noii membrii 

NATO, între care şi România, au primit şi ei sarcini precise în ceea ce priveşte NRF. 

Preconizata Forţă de Răspuns a NATO, creată şi formată să lupte în „conflicte 

de înaltă intensitate” reprezintă un pas important în adaptarea NATO la noul mediu de 

securitate. Este o nouă construcţie şi o nouă soluţie pentru noi misiuni 8 . 

Decizia pentru constituirea acestei structuri a fost luată de şefii de state şi de 

guverne la summit-ul de la Praga din noiembrie 2002 şi a fost aprobată în iunie 2003, 

cu ocazia reuniunii miniştrilor de externe de la Bruxelles. 

La Summit-ul de la Praga, s-a convenit ca NRF să devină operaţională cât mai 

repede, dar nu mai târziu de octombrie 2004, iar capacitatea operaţională deplină să 

fie atinsă până în octombrie 2006.Se prevede, de asemenea, ca, după această dată, 

NRF să fie în măsură să poată fi adaptată unei operaţii specifice de evacuare a noncombatanţilor, 

de ajutor umanitar, de răspuns la crize (inclusiv de menţinere a păcii), 

de luptă împotriva terorismului, ca şi pentru operaţiuni de embargo. 

NATO a răspuns noului mediu competitiv căutând să gestioneze riscul prin 

crearea unei forţe caracterizate prin capacităţi şi atribute competitive noi menite să 

contracareze ameninţări, atât actuale cât şi pe cele abia apărute, dar cu potenţial 

ridicat. La Summit-ul de la Praga din 2002 aliaţii au convenit că forţele NATO 

necesită a fi mai agile, capabile să se desfăşoare şi să se susţină. Nivelul schimbării 

cerut pentru a se crea o forţă cu un set integrat de capacităţi adecvate satisface cu 

evidenţă criteriul de transformare al cărei principal propulsor îl constituie forţa de 

răspuns a NATO (NRF - NATO Response Force). 

8 Ibidem , p. 260.). 

250

NRF este văzută ca o forţă de reacţie rapidă capabilă să se desfăşoare între 5 şi 

30 de zile, capabilă să se susţină timp de 30 zile. Fiecare NRF este gândită a fi o 

grupare de arme combinate cu dotări cuprinzând o forţă terestră de mărimea une 

brigăzi, mijloace aeriene şi capacităţi de comandă ş control de sprijin pentru până la 

200 ieşiri pe zi, plus includerea unei forţe maritime. Pentru a fi desfăşurabile, aceste 

forţe trebuie să fie expediţionare, cerinţă soluţionabilă prin schimbare tehnologică 

sub forma airlift-ului şi a inovării componentei umane reprezentate prin soldaţi şi 

aviatori capabili să se desfăşoare dincolo de frontierele naţionale. 

Eficacitatea NRF constituită drept grupare de arme integrate este dependentă de 

inovare tehnologică pentru a desfăşura sisteme de comandă şi control moderne , 

interoperabile. Totodată, pentru a se susţine, NRF va necesita dezvoltarea unor 

capacităţi logistice eficace, robuste şi adaptabile, modernizări dependente, la rândul 

lor, de inovări ale componentelor procesuale, organizatorice şi tehnologice 9 . 

Pornind de la necesitatea dislocării eficiente în afara teritoriului Alianţei, 

NATO a adoptat o serie de măsuri care să ofere certitudinea că Alianţa este echipată 

corespunzător în vederea îndeplinirii întregului spectru al misiunilor militare 

moderne. Aceste măsuri se referă la : 

- o iniţiativă referitoare la capabilităţi, Angajamentul privind Capabilităţile de 

la Praga, prin care aliaţii s-au obligat să facă îmbunătăţirile necesare în domenii de 

importanţă deosebită cum ar fi transportul strategic aerian şi maritim, şi implică 

dezvoltarea NRF, vârful de lance care permite Alianţei să răspundă rapid în cazul 

producerii crizelor; 

- flexibilizarea structurii militare de comandă a NATO, inclusiv prin crearea 

Comandamentului Aliat pentru Operaţii, pentru a o face mai flexibilă şi uşor de 

utilizat în situaţiile caracteristice secolului XXI, precum şi înfiinţarea 

Departamentului pentru Operaţii la Cartierul General al NATO. 

Începând din momentul în care NATO a lansat prima operaţie în sprijinul păcii 

în Bosnia-Herţegovina, armatele aliaţilor au acţionat împreună cu forţele armate ale 

ţărilor partenere contributoare cu trupe şi Alianţa a construit parteneriate de lucru cu 

unele organizaţii internaţionale cum ar fi Uniunea Europeană, Organizaţia pentru 

Securitate şi Cooperare în Europa şi Organizaţia Naţiunilor Unite. Până în prezent, 

ţările partenere care contribuie cu trupe la operaţiile aliate sunt din Europa. Dar, 

întrucât aria geografică a operaţiilor NATO se extinde, va fi din ce în ce mai 

important să fie realizate parteneriate globale cu ţări care împărtăşesc aceleaşi 

aspiraţii, cum ar fi Australia, Japonia, Noua Zeelandă şi Coreea de Sud. Într-adevăr, 

aceasta a fost tema alocuţiunii secretarului general Jaap de Hoop Scheffer la 

Conferinţa privind Politica de Securitate de la Munchen din februarie 2006. Este în 

egală măsură important să fie dezvoltate şi formalizate relaţiile cu toţi actorii 

internaţionali relevanţi, inclusiv cu organizaţii regionale, cum ar fi Uniunea 

Africană 10 . 

9 FRUNZETI, Teodor, şi colectiv, Raţionalizare şi eficienţă în acţiunea militară, Editura militară, 


10 Revista NATO nr.1/2006. 

251

Reizbucnirea violenţei în Kosovo în martie 2004 a subliniat atât problema 

cauzată de restricţiile privind utilizarea forţelor, cât şi importanţa calităţii informaţilor. 

Tulburările au luat efectiv prin surprindere Alianţa, iar limitările naţionale au stânjenit 

oferirea unui răspuns imediat. În plus, nevoia de informaţii corespunzătoare şi de un 

răspuns rapid în cazul apariţiei unor tulburări este şi mai mare în Afganistan, acolo 

unde forţele NATO din PRT-urile sunt dislocate în zone izolate. 

Diego A. Ruiz Palmer, şeful Secţiei Planificare în Departamentul Operaţii al 

NATO, analizând în revista NATO nr 6 din 2006 posibilitatea realizării unei relaţii 

din ce în ce mai strânse între operaţiile NATO şi transformarea Alianţei după 

încheierea Războiului Rece afirma că „ odată o organizaţie militară de apărare în 

timpul Războiului Rece, NATO parcurge în prezent un proces de transformare ale 

cărui dimensiuni militară şi politică au devenit strâns interconectate în ultimii an” 

La Summit-ul de la Roma din 1991, NATO a început efectiv transformarea sa 

post Război Rece, prin adoptarea unei noi Concepţii Strategice. Puţini dintre cei 

prezenţi la acest Summit ar fi prevăzut că o Alianţă cu o expertiză de neegalat în 

planificarea operaţiilor dar fără nici o experienţă în desfăşurarea misiunilor reale va fi 

angajată atât de amplu în următorii cincisprezece ani în Europa şi în afara acesteia. 

Trebuie admis că o mare parte a extinderii responsabilităţilor operaţionale ale NATO 

reflectă mai curând schimbarea circumstanţelor internaţionale decât o reaşezare 

majoră la nivelul arhitecturii interne a Alianţei. 

În acelaşi timp, transformarea politică şi militară – manifestată prin extindere, 

înmulţirea parteneriatelor şi dezvoltarea forţelor expediţionare ca Forţa de Răspuns a 

NATO (NRF) – a contribuit nespus la abilitatea Alianţei de a contribui operaţional la 

eforturile mai largi în sprijinul păcii şi securităţii internaţionale. NATO contribuie 

acum la menţinerea unui mediu sigur de securitate în Kosovo şi la stabilitatea generală 

a Balcanilor de Vest, furnizează asistenţă de securitate Afganistanului, ajută la 

instruirea Forţelor Irakiene de Securitate şi sprijină Uniunea Africană în Darfur. 

Dislocarea Forţei de Implementare (IFOR) şi a Forţei de Stabilizare (SFOR) în 

Bosnia şi a Forţei Kosovo (KFOR) a implicat de asemenea participarea contingentelor 

din ţări partenere şi din alte ţări ne-membre NATO. Aceste operaţii au contribuit la 

stabilirea unui model de cooperare politică şi militară în operaţiile de răspuns la aşanumitele 

crize non-Articol 5 între NATO şi ţările contributoare ne-membre NATO, 

care a devenit în prezent norma pentru operaţiile mai ample ale Alianţei. 

Operaţiile din Balcani au influenţat de asemenea puternic transformarea 

aranjamentelor de comandă şi control ale NATO. Noua Structură de Comandă a 

NATO aprobată la Summit-ul de la Praga în 2002, caracterizată de accentul pus pe 

comandamentele întrunite şi componente, reflectă învăţămintele desprinse din 

aranjamentele de comandă pentru managementul operaţiilor din Balcani, care au 

evoluat în timp sub auspiciile Comandamentului Forţelor Aliate din Europa de Sud de 

la Napoli, Italia. 

IFOR, în 1995, şi KFOR, în 1999, s-au bazat pe capabilităţile de asigurare a 

intrării forţelor în teatru ale Corpului Aliat de Reacţie Rapidă (ARRC), care fusese 

înfiinţat în 1994 pentru a fi comandamentul conducător al ambelor operaţii. Ca parte a 

noii Structuri a Forţelor, de asemenea aprobată în 2002, ARRC a devenit un model 

pentru alte şase comandamente terestre ale Forţelor de Înaltă Operativitate (HRF). 

252

Prin rotaţie, cele şapte corpuri multinaţionale furnizează componenta terestră a NRF. 

Alte câteva dintre acestea au furnizat de asemenea personalul pentru nucleul 

comandamentului Forţei Internaţionale de Asistenţă de Securitate (ISAF) din 

Afganistan. Prin dubla lor utilitate, pentru NRF şi ISAF, aceste comandamente 

dobândesc deprinderile esenţiale în vederea planificării şi desfăşurării atât a unei 

reacţii rapide, cât şi a operaţiilor de mare durată 11 . 

Pe de altă parte angajarea NATO în Afganistan a deschis calea abordărilor 

inovative în privinţa folosirii mai flexibile a forţelor Alianţei în sprijinul operaţiilor 

non-NATO conduse de ţări aliate sau de organizaţiile internaţionale sau în mod 

concertat cu acestea. 

Cooperarea operaţională între ISAF şi Comandamentul Forţelor Multinaţionale 

din Afganistan condus de SUA şi parteneriatul în domeniul instruirii Forţelor Irakiene 

de Securitate dintre Misiunea NATO de Instruire şi Comandamentul Multinaţional 

pentru Securitatea Tranziţiei condus de SUA ilustrează felul în care Alianţa poate 

acţiona colectiv prin modalităţi care sunt complementare la eforturile individuale ale 

diferiţilor aliaţi. Acestea subliniază de asemenea adaptabilitatea Alianţei la condiţiile 

aflate în evoluţie. În acest sens, sprijinul NATO pentru Uniunea Africană în vederea 

întăririi misiunii acesteia de menţinere a păcii în regiunea Darfur din Sudan 

evidenţiază progresele realizate din 2002 în încercarea de a face ca sprijinul NATO să 

fie disponibil pentru operaţiile non-NATO. 

Întrucât NATO se implică operaţional din ce în ce mai mult în sprijinul acordat 

eforturilor internaţionale mai ample de gestionare a crizelor, este de aşteptat ca aliaţii 

să continue să acorde o înaltă prioritate măsurilor care întăresc capabilitatea 

operaţională generală a Alianţei şi flexibilizează în acelaşi timp structurile şi 

procedurile Alianţei pentru sprijinirea consultărilor politice şi a dezvoltării 

capabilităţilor la nivelul aliaţilor, precum şi împreună cu partenerii şi alte ţări non- 

NATO. 

Este deasemenea de aşteptat ca unele iniţiative analizate în prezent să ofere 

beneficii substanţiale, cum ar fi susţinerea pe termen lung a unei Forţe de Răspuns a 

NATO pe deplin operaţională, realizarea unor aranjamente reale care permit 

împărţirea corectă a contribuţiilor pentru finanţarea operaţiilor, convenirea unor 

parteneriate operaţionale extinse cu mai mulţi parteneri globali aflaţi la mari distanţe 

geografice şi asigurarea unei cooperări mai eficiente între NATO şi alte organizaţii 

internaţionale, ca Organizaţia Naţiunilor Unite şi Uniunea Europeană. 

În viitor, va creşte probabil presiunea asupra NATO în vederea asumării 

responsabilităţii pentru şi mai multe operaţii, dar totuşi, există limite privind ceea ce 

NATO poate face, ceea ce generează pericolul ca Alianţa să-şi afecteze propria poziţie 

prin asumarea mai multor responsabilităţi decât poate îndeplini cu succes. NATO nu 

poate fi nici un jandarm internaţional, nici o organizaţie de ajutor umanitar şi nici nu 

se poate substitui ca o alternativă la ONU. Cu toate acestea, are capacitatea de a 

converti ceea ce este de obicei limitat din punct de vedere al voinţei politice şi al 

resurselor invariabil reduse într-o acţiune internaţională reală, atunci când cei 26 de 

aliaţi cad de acord asupra necesităţii de a interveni. 

11 Ibidem 

253

RISCURI ŞI VULNERABILITĂŢI LA ADRESA SECURITĂŢII UMANE 

ÎN CONTEXTUAL CRIZEI ECONOMICO-FINANCIARE 

Lucian ISPAS ∗ 

Unul din cele mai îngrijorătoare efecte ale crizei economice este pierderea locului de muncă 

de către un număr mare de oameni din diferite domenii. Nu este surprinzător faptul că securitatea 

locului de muncă are un impact îngrijorător asupra productivităţii şi asupra mediului de securitate 

în general. De asemenea mediul de securitate pare să fie afectat de dificultatea cu care oamenii în 

general înţeleg să sacrifice interesul personal pentru interesul naţional sau global. Relaţia dintre 

interesul personal şi securitatea umană a fost amplu dezbătută în ultimii ani dar, în condiţiile 

actualei crize globale, considerăm că este nevoie de o nouă abordare. 

One of the most fearfully results of the economic crises is consist of the several nombers of 

job losses in different domains . It is not surprising that worries about job security are having a 

significant impact on productivity, engagement and the general security environment. Also the 

security environment seems to be affected by the difficulty which the people understand to sacrifice 

their personal interest in pursuit of national or global security. The relationship between personal 

interest and human security has been a productive research during the past several years, and we 

consider that in this global crises asks for a new theoretical overview. 

1.Vulnerabilităţi şi riscuri la adresa mediului de securitate actual 

Problematica securităţii la toate nivelele este diversificată, complexă şi 

foarte dinamică. Riscurile, ameninţările, provocările, vulnerabilităţile şi nevoile pe 

care o societate le dezvoltă nu vin de la un adversar definit ca atare fizic, sau nu 

neapărat, ci ele se nasc din nevoile societăţile sau ansamblului de societăţi definite 

ca şi grupuri de societăţi cu aceleaşi interese. Acestea diferă de la o societate la alta 

de la o economie la alta, în funcţie de diferenţele culturale, politice, militare, 

economice, de mediu, etc. 

Natura securităţii nu permite obţinerea unei definiţii general acceptate. 

Majoritatea definiţiilor omit una sau mai multe chestiuni cruciale. Deşi o definiţie 

precisă va fi întotdeauna controversată, sensul general a ceea ce se află în discuţie 

este urmărirea absenţei ameninţării 1 . 

Securitatea reprezintă o stare caracterizată printr-un ansamblu de condiţii 

sociale, economice, politice, de mediu, culturale etc. propice desfăşurării normale a 

vieţii şi activităţii indivizilor şi comunităţilor umane dintr-un spaţiu delimitat 

geografic, într-o perioadă de timp riguros determinată. Practic, securitatea este 

expresia stării de normalitate a mediului de securitate respectiv, adică o situaţie în 

care fie nu există disfuncţionalităţi majore în elementele structurale ale acestuia din 

urmă, fie ele sunt minore şi, totodată, se află sub controlul eficace al celor responsabili 

cu gestionarea lor 2 . 

∗ Maior, lector universitar doctorand, Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu 

1 Barry BUZAN, Popoarele, statele şi teama, Editura Cartier, Chişinău, 2000, p. 30. 

2 CS II dr. Petre DUŢU, Ameninţări la adresa securităţii, Impact Strategic Nr. 4/2004. 

254

Mediul de securitate cunoaşte astăzi o dinamică alertă, în deplin consens cu 

evoluţia societăţii umane. Pe de altă parte, acesta este influenţat semnificativ de 

vulnerabilităţile specifice fiinţei umane şi de tipul de ameninţări la adresa sa. 

Securitatea umană necesită, astăzi contracararea unei largi game de 

ameninţări la adresa oamenilor care pot fi grupate astfel: 

- securitatea economică prin asigurarea unuivenit minim necesar fiecărui 

individ; 

- securitatea hranei; 

- securitatea medicală; 

- securitatea personală; 

- ocrotirea oamenilor de violenţa fizică oricare ar fi sursa acesteia; 

- securitatea comunităţii; 

- securitatea drepturilor politice; 

- securitatea ecologiocă 3 . 

Masiva militarizare a ştiinţei a dus la „industrializarea războiului” şi totodată la 

accentuarea ameninţărilor la adresa securităţii umane. A crescut rolul vital al 

industriilor militare în crearea şi susţinerea puterii militare, a transformat centrele 

economice ale inamicului în obiective primordiale pentru noile arme. În acest sens 

celebrul viitorolog american Alvin Toffler spunea că „ dezvoltarea războiului modern 

– războiul epocii industriale – ajunsese la contradicţia finală şi se impune cu 

necesitate o adevărată revoluţie care să reflecte noile forţe economice şi tehnologice 

eliberate de cel de al Treilea val al Schimbărilor” 4 . 

Noua arhitectură de securitate o constituie rezultatul relaţiilor şi intereselor 

dintre state, bazat pe aranjamentele bilaterale şi regionale care conduc cel mai 

rapid la îndeplinirea obiectivelor naţionale. Realizarea acestor sisteme, bi şi 

multilaterale constituie, de regula, în cadrul unor iniţiative regionale, căile cele mai 

scurte către realizarea obiectivelor continentale sau globale, deoarece interesele 

statelor, le fac sa adere la astfel de aranjamente. 

Vulnerabilităţile la adresa securităţii umane creează condiţii favorabile 

acţiunii oricărui tip de ameninţare (economică, politică, ideologică, culturală, de 

mediu etc.) la adresa securităţii. Există vulnerabilităţi sociale, economice, politice, 

psihosociale, culturale, informaţionale, militare, de mediu (ecologice) etc. Ele 

diferă ca intensitate şi durată de manifestare, în funcţie de o serie de factori de 

natură internă şi externă. 

Ameninţările sunt diferite ca intensitate, durată, probabilitate de producere, 

natură (economică, militară, politică, socială, culturală etc.) şi formă de acţiune 

(latentă sau manifestă). Indiferent cărui tip aparţine, ameninţarea rămâne un factor 

destabilizator al mediului de securitate. 

Pornind de la aceste considerente, credem că, ele se cer cunoscute, analizate 

de către cei care au ca atribuţii gestionarea unui domeniu sau altul de activitate 

umană şi, desigur, intervenţia eficace, atât pentru prevenirea lor (în sensul 

3 Lt. col. Doru ENACHE, Securitatea entităţilor umane în noul mediu de securitate, Revista 

Paraşutiştii Nr. 24/iunie 2008 

4 Alvin şi Haidi Toffler, Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, Editura Antet, 

Bucureşti, 1995, p.56. 

255

gestionării lor oportune), cât şi atunci când pericolul manifestării acesteia devine 

iminent. 

În general, ameninţările la adresa securităţii, din cauze variate, pot deveni 

unele dintre ele mai active şi mai puternice într-o perioadă decât altele, atât în 

funcţie de vulnerabilităţile proprii unui mediu de securitate sau altul, cât şi datorită 

unor factori aleatori (conjunctură internă, regională sau internaţională favorabilă 

manifestării şi intensificării lor, modificări ale raporturilor de forţe regionale sau 

internaţionale, intensificarea fluxurilor migraţiei populaţiei într-un sens sau altul 

etc.). Prin urmare, frecvenţa de apariţie şi de manifestare, precum şi intensitatea lor 

este diferită de la o perioadă de timp la alta. 

Globalizarea, una din vulnerabilităţile majore ale mediului de securitate 

actual, nu este neapărat un factor nou, dar nici unul primordial cu privire la 

securitatea umană. Este mai mult decât o interdependenţă şi se manifestă primordial în 

termeni economici. Este un curent care poate estompa linia dintre politica internă şi 

cea externă, dar care în anumite circumstanţe poate lărgi prăpastia dintre politicile 

interne şi externe şi între state. 

Importanţa globalizării faţă de securitate constă în faptul că în timp ce 

securitatea devine internaţională, legătura dintre economie şi securitate a devenit mai 

strânsă. Forţele globalizării şi agenda tot mai lărgită a securităţii a dus la creşterea 

inter-conectării între regiuni şi la o creştere a competiţiei şi a agregării, la o schimbare 

de stil în intervenţiile militare, la alianţe complexe şi la aranjamente de securitate. În 

ciuda acestor factori, creşterea şi percepţia insecurităţii continuă. 

Acum statele nu mai reprezintă singura problemă a securităţii. Acum se 

întâmplă frecvent ca indivizii şi instituţiile să se simtă nesiguri cu privire la 

numeroase aspecte. Aceşti indivizi şi aceste instituţii au făcut parte din agenda de 

securitate lărgită şi din procesul de internaţionalizare a securităţii caracterizată printro 

„interconectivitate” crescută între regiuni şi sectoare. Ca exemplu, forţele militare se 

aprovizionează din aceeaşi piaţă de arme internaţională şi caută să folosească aceleaşi 

tehnologii. Uniformitatea forţelor globale militare aduc agenda de securitate lărgită în 

zone precum socialul, economicul şi securitatea mediului. 

Securitatea nu mai poate fi doar "militară", cum nu mai poate fi doar 

"economica"; dar ea nu mai poate fi nici doar securitatea unei naţiuni, cu atât mai mult 

când este concepută în detrimentul altor naţiuni. Globalizarea securităţii este 

consecinţa firească a creşterii conexiunilor sociale. Şi ea poate fi şi condiţia 

"globalizării"; alternativa fiind o dezordine socială generalizată, în care nu se mai 

acceptă nimic ca fiind "legal" sau "moral" 5 . 

Globalizarea favorizează nu numai competiţia pentru putere ci şi lupta pentru 

resurse, indiferent care sunt acestea şi pentru pieţele de desfacere. Apariţia actorilor 

non statali şi creşterea influenţei acestora în acest mediu este tot mai evidentă. 

Transformarea unor ţări care sunt producătoare în ţări consumatoare, ar putea fi un 

element esenţial în continuarea crizei economice. Apariţia actorilor non statali, a 

5 Gl.(r) Lucian CULDA, Dependenţele securităţii omenirii de interpretarea dată ,,globalizării”, 

www.procesualitate.ro. 

256

proliferării economiei subterane a menţinerii unei stări de semiconflict se pot vedea 

prin prisma analizei mediului global. 

SUA rămân încă singura “hiperputere” (economică, tehnologică, politică şi 

militară). Globalizarea înregistrează progrese notabile (cooperare/concurenţă 

internaţională), se amplifică revoluţiile în informatică, biologie, ştiinţele exacte, 

tehnologie, în “explorarea spaţiului cosmic”, armele devin tot mai puternice şi mai 

“inteligente”, etc. 6 . 

Se pot identifica astfel exacerbarea „luptelor” în cadrul statelor şi pe plan global 

pentru câştigarea pieţelor de desfacere, controlul progreselor ştiinţifice şi a 

tehnologiilor avansate, susţinerea unei proaste guvernări, proliferarea sau ameninţarea 

cu arme de distrugere în masă, traficul de persoane şi prostituţia. 

Desfăşurarea evenimentelor menite să provoace tensiuni şi crize din ultimii ani 

au arătat că securitatea internaţională rămâne instabilă, dificilă şi complexă. Aceasta 

opinie este susţinută de continua proliferare a armelor de distrugere în masă 

(experienţele nucleare din India si Pakistan), intensificarea conflictelor etnice în 

Africa Centrala, instabilitatea regională şi războiul ruso-georgian, escaladarea 

tensiunii de-a lungul liniei din Kashmir, progresele realizate de Iran şi Coreea de Nord 

în fabricarea rachetelor cu rază mare de acţiune, tulburările din Indonezia, traficul cu 

narcotice şi efectele sale destabilizatoare asupra Columbiei si vecinilor ei, beligeranţa 

permanentă a Irakului. 

O serie de experţi europeni 7 consideră că dezbaterile privind problematica 

globalizării pot conduce la concluzii false datorită faptului că societatea mileniului III 

este mult mai complexă decât pare în realitate. De asemenea, modelele pe care se 

bazează studiul globalizării sunt simplificate, neputând cuprinde adevărata 

dimensiune a proceselor care au loc în lume. 

Ei consideră că instabilitatea socio-culturală şi catastrofele de mediu pot 

conduce la destabilizarea societăţii globale. Stabilitatea internă la nivel global este în 

strânsă corelaţie cu faptul că anumite societăţi nu sunt integrate în sistem - economia 

fiind în urma culturii în termenii integrării globale. Un real pericol este faptul că 

anumite culturi locale se închid şi se protejează, negăsind o identitate proprie în 

cultura globală. Mişcările antiglobalizare, adesea confundate cu cele anti-americane, 

conduc la apariţia fanatismului religios, „activitatea” fundamentaliştii islamici 

reprezentând doar una din cauzele care pot conduce la destabilizarea sistemului 

global. 

Începutul secolului XXI este marcat de câteva procese fundamentale de 

integrare ale sistemului socio-economic mondial. Internet-ul a devenit un adevărat 

sistem global, fiind utilizat de o mare parte a populaţiei mondiale. Sistemul de comerţ 

mondial cuprinde, cu câteva excepţii, toate statele globului. Activitatea economică a 

atins în anumite zone adevărate dimensiuni regionale (Europa, Asia de Est, America 

6 Dr. Teodor Frunzeti, Dr. Vladimir Zodian, Lumea 2007, Editura Centrului Tehnic-Editorial al 

Armatei, 2007, p. 37. 

7 "Conturarea unui model explicativ al globalizării. Globalizarea şi economia României", sinteză 

prezentată cu prilejul reuniunii de lucru "Europe in 2020", desfăşurată la Budapesta, în perioada 28- 

30 aprilie 2004. 

257

de Nord). Regionalizarea economică are loc odată cu cea socială şi culturală, migraţia 

populaţiei spre regiunile economice dezvoltate fiind un exemplu în acest sens. 

Vulnerabilităţile şi riscurile care îşi pun amprenta asupra securităţii umane sunt 

marcate, credem noi, de dispariţia bipolarităţii şi încercarea principalilor actori 

internaţionali de a se integra şi de a decide în cadrul fenomenului complex al 

globalizării. 

Omenirea nu mai este astăzi ameninţată de conflicte militare majore, ci sursele 

de instabilitate şi conflict care s-au diversificat putând fi cauzate de: 

– probleme de natură economică: resurse (materii prime) reduse cantitativ sau 

pe cale de dispariţie şi nevoi tot mai mari (în special în ţările puternic industrializate); 

– dificultăţi de natură socială: creşterea gradului de sărăcie, creşterea 

şomajului; 

– migraţia internaţională a persoanelor; 

– extinderea riscurilor asimetrice: criminalitatea economico-financiară, traficul 

transfrontalier ilegal de persoane, droguri, armament etc.; 

– creşterea numărului reţelelor teroriste şi intensificarea acţiunii acestora în 

cele mai diverse zone ale globului; 

– creşterea dominaţiei economice a unor state sau organizaţii (Japonia, China, 

India, Rusia, SUA sau Uniunea Europeană şi NATO); 

– degradarea mediului natural. 

Analiza riscurilor şi pericolelor la adresa securităţii umane au dus la o nouă 

percepţie a stării de securitate şi la o nouă orientare în domeniul apărării. 

Nevoia de acţiune integrată împotriva acestor riscuri şi ameninţări devine o 

necesitate. România, ca de altfel şi alte ţări din Europa, a înţeles că în actualele 

condiţii ale mediului internaţional dat de complexitatea şi fluiditatea mediului 

politico-strategic îşi poate asigura securitatea „prin integrarea efortului propriu în 

acţiunile întreprinse de organizaţiile europene şi euroatlantice de securitate“ 8 . 

Nevoia de acţiune integrată este cerută şi de interdependenţele care s-au creat în 

lumea contemporană mai ales în domeniul economic şi diminuarea capacităţii de 

adaptare a statelor la provocările secolului al XXI-lea au determinat pe unii analişti să 

considere că acestora li s-a îngustat mult sfera de acţiune ca actori principali ai 

sistemului relaţiilor internaţionale 9 şi prin urmare au scăzut ca rol şi importanţă în 

viaţa internaţională. 

Bertrand Badie, profesor la Institutul de studii politice din Paris crede că 

procesele induse de globalizare erodează statul naţiune ca actor major al relaţiilor 

internaţionale. „Creşterea fluxurilor transnaţionale prin care cetăţenii unui stat 

comunică între ei fără ca acesta să le poată controla - afirmă profesorul francez - va 

conduce la noi tipuri de relaţii care vor modifica raporturile dintre cetăţean şi stat” 10 . 

8 Carta Albă a Guvernului – Armata României 2010: Reformă şi integrare euroatlantică, 1999, p. 2 

9 Constantin Hlihor, Geopolitică şi geostrategie în Europa secolului XX, Editura RAO, Bucureşti, 

2001, p. 113. 

10 Bertrand Badie, L’Etat-nation, un acteur parmi d’autres ?, în 

http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/france_829/label-france_5343/les-themes_5497/scienceshumaines_13695/histoire-science-politique-relations-internationales_14467/etat-nation-un-acteurparmi-autres-entretien-avec-bertrand-badie-no-38-1999_37389.html. 

258

Atributul în jurul căruia au loc cele mai profunde şi complexe dezbateri este cel al 

suveranităţii statelor asupra unui teritoriu. Evoluţiile politice din unele state de pe 

continentul african, din Asia Centrală sau de Sud Est aşa numitele failed-states cum ar 

fi Somalia, Angola, Irakul, Afganistanul, Georgia etc., care nu mai au forţa necesară 

pentru a controla spaţiul propriu de suveranitate, dar şi cele din Europa prin care unele 

state au acceptat o suveranitate limitată pentru a da consistenţă politică unui nou actor 

pe harta lumii-Europa, au determinat pe unii teoreticieni să tragă concluzia ca rolul 

statului este în declin 11 . 

Mediul actual de securitate este marcat de modificări profunde în principalele 

domenii ale existenţei sociale. Războiul Rece s-a sfârşit în anii 1990-1991, URSS şi 

Iugoslavia s-au dezmembrat, NATO şi UE s-au extins spre Est, în direcţia bazinului 

Mării Negre, Caucazului şi Orientului Apropiat ( de fapt între Marea Baltică şi Marea 

Neagră), UE accede spre statutul de actor mondial, la rivalitate cu SUA. În acelaşi 

timp, Federaţia Rusă şi-a redus influenţa politico-militară la un moment dat, dar aspiră 

la o poziţie internaţională deosebită. R. P. Chineză şi India nutresc la rândul lor 

ambiţii de “superputeri politico-economice”. 

Cunoaşterea avansează în ritmuri ameţitoare, informaţiile se difuzează rapid şi 

pe spaţii extinse, evenimentele se înlănţuie “ameţitor” şi “derutant”, ritmul istoriei s-a 

accelerat considerabil. Societăţile tradiţionale preindustriale, economiile naţionale şi 

regionale, mentalităţile şi comportamentele sociale se remodelează, “civilizaţiile se 

întrepătrund şi se confruntă”, totul pare a se mişca inexorabil pe traiectoria “satului 

global”. 

Vechii actori îşi reduc ponderea sau dispar de pe scena internaţională; alţi actori 

- de tip statal, sisteme integrate economico-politic şi militar, corporaţii şi ONG-uri 

transnaţionale, organizaţii regionale, continentale şi globale - îşi dispută şi împart 

“prima scenă a lumii”. Acum, la începutul mileniului III, este foarte clar că se naşte o 

nouă lume, chiar dacă într-un fel, continuă să coexiste cel puţin “trei lumi” (în curs de 

industrializare-modernizare, industrială şi postindustrială în conformitate cu o 

terminologie deja consacrată) 12 . 

În acest mediu, nici un stat nu se poate izola sau rămâne neutru, nici un stat nu 

este la adăpost şi nici unul nu trebuie să rămână în afara proceselor globale. Ca 

urmare, securitatea internaţională tinde tot mai mult să-şi manifeste caracterul 

indivizibil, iar comunitatea internaţională este tot mai conştientă de răspunderile 

globale ce îi revin. 

2. Tendinţe şi evoluţii în mediul de securitate 

Numeroase state periculoase vor intra, probabil, în clubul nuclear, armele 

chimice şi bacteriologice vor prolifera pe scară largă, iar numărul rachetelor de 

croazieră şi al celor balistice cu raza mai lungă de acţiune în teatrul operaţiunilor 

militare va creşte semnificativ, în special în Orientul Mijlociu. Această dinamică are 

capacitatea de a schimba fundamental echilibrul de forţe în teatrul de acţiuni militare, 

11 Masatsugu Matsuo, Some Reflections on the Assumptions of the Mainstream International 

relational Theory, în Hiroshima Peace Science, vol. 24, 2002, p. 47-69. 

12 Dr. Teodor Frunzeti, Dr. Vladimir Zodian, Op.cit, p. 38 

259

caracterul războiului şi conflictului regional, planurile pentru situaţii neprevăzute şi 

aplicarea lor. 

Se va menţine în continuare ameninţarea nucleară strategică, dar caracterul ei s- 

a schimbat şi va continua să se schimbe semnificativ. Deşi numărul ogivelor nucleare 

strategice ruseşti scade dramatic, Moscova va păstra o capacitate de lansare puternică 

şi se bazează tot mai mult pe forţele strategice. China îşi va moderniza şi extinde forţa 

de descurajare strategică. Coreea de Nord si Iranul vor fabrica şi dota rachete nucleare 

cu raza de acţiune intercontinentală. Acest cadru de ameninţări nucleare strategice mai 

diverse şi complexe afectează concepţia din timpul războiului rece despre 

descurajarea nucleară, politică, dispozitive de luptă şi determinarea efectelor probabile 

ale mijloacelor strategice de lovire. 

Securitatea internaţională se va confrunta în continuare cu o serie de pericole 

regionale transnaţionale, asimetrice. Terorismul va fi în continuare o ameninţare 

importantă în special atunci când în actele teroriste sunt folosite arme de distrugere in 

masa. În ansamblul lor, toate aceste pericole mai mici se constituie într-o deosebită 

piedică în calea înfăptuirii unei ordini internaţionale stabile, sigure, prospere şi va 

continua să absoarbă o mare parte din timpul, energia, resursele armatelor. 

Forţele regionale, tot mai numeroase, vor putea fi un serios motiv de 

îngrijorare. O serie de puteri regionale importante precum China, Rusia, Iran, 

Pakistan, India şi poate chiar Coreea de Nord într-un viitor apropiat, vor dezvolta forţe 

militare neconvenţionale, numeroase şi echipate la standardele actuale. Ele pot 

reprezenta o ameninţare semnificativă în măsura în care pot adopta şi folosi „armele 

de distrugere în masă, rachete, cercetare – recunoaştere prin satelit, radare avansate 

etc., într-un cuvânt" capacităţile speciale ale ţărilor respective. 

La baza tuturor tendinţelor menţionate se prefigurează un model de ameninţare 

şi schimbările în însăşi natura războiului cu un profund impact asupra strategiei, 

organizării, planificării operaţiunilor şi desfăşurării forţelor. 

Această nesiguranţă în posibilitatea de a prevedea cu exactitate cum vor evolua 

aceste tendinţe în viitor creează un cadru de planificare extrem de problematic pentru 

factorii de decizie şi de planificare. 

Viitorul nu se desfăşoară pe o traiectorie „liniară" potrivit tendinţelor şi 

condiţiilor actuale. Calea actuală spre viitor va fi în esenţa „neliniară". 

Statele Unite vor rămâne foarte probabil, puterea mondiala dominantă – din 

punct de vedere politic, economic, militar – în următoarele două decenii, dar acest 

lucru v-a influenţa din toate punctele de vedere politica de securitate mondială , 

globală, fapt care s-a văzut în contextul crizei economice mondiale care, a plecat de la 

criza economico-financiară americană declanşată la sfârşitul anului 2007. 

Economia Statelor Unite realizează, în continuare, aproximativ o cincime din 

producţia mondială, cheltuieşte de aproximativ cinci ori mai mult pentru apărare decât 

orice ţară, are alianţe puternice cu ţările importante, conduce sau este la egalitate cu 

liderii mondiali în marea majoritate a tehnologiilor importante (civile si militare) şi 

cheltuieşte în fiecare an aproape jumătate din ceea ce lumea industrială avansată 

cheltuieşte pe toate tipurile de cercetare şi dezvoltare. 

Presupunând că Statele Unite îşi vor putea păstra capacitatea de care dispun, 

nici un alt stat, coaliţie sau grupuri de state nu deţin resursele necesare uzurpării 

260

poziţiei S.U.A. în următorii 15-20 de ani. Posibilii rivali (Rusia, China etc.) au toţi 

avantaje mai puţine şi probleme mai multe, mai ales în domeniul militar. 

În pofida acestei relative predominări, lumea rămâne un loc periculos. Toate 

decurg din combinaţia de factori de instabilitate care au împiedicat instalarea unei 

stabilităţi la nivel mondial după încheierea războiului rece. Deşi aceste ameninţări şi 

provocări sunt mai puţin importante, atunci când sunt tratate individual, decât 

problema militară la nivel mondial pe care o constituie o fostă Uniune Sovietică, luate 

împreună ele reprezintă o barieră uriaşă în calea apariţiei unei ordini internaţionale 

stabile, sigure şi prospere. Pe lângă acestea, Statele Unite îşi adaugă diminuarea 

resurselor de apărare după încheierea „războiului rece" concomitent cu angajările tot 

mai ferme şi multiple pe plan mondial, făcând tot mai dificilă adaptarea la diversitatea 

acestor condiţii de pe tot globul. 

Dinamica mondială va continua să genereze numeroase crize regionale şi 

locale. Tensiunile prelungite din Orientul Mijlociu, Balcani, Marea Egee, luptele 

nimicitoare între unele triburi din Africa, ostilitatea permanenta dintre India si 

Pakistan, disputa frontierelor între numeroase ţări şi conflictele etnice şi politice din 

Asia Centrală – toate prezintă riscul de a izbucni brusc un conflict activ. 

Activitatea criminală internaţională de toate felurile va afecta şi în continuare 

omenirea la nivel global. Gradul sofisticat, tot mai înalt, al grupărilor criminale sau al 

unor indivizi şi a potenţialului lor tot mai mare de a exploata, progresele făcute în 

comunicaţiile, transporturile şi finanţele mondiale, potenţialul pe care-l au aceste 

grupări de a uzurpa puterea, de a genera condiţii economice negative şi de a submina 

sistemele de sprijin social creează o tot mai mare şi justificată îngrijorare. 

Ameninţarea teroristă va creşte după toate probabilităţile. Grupări şi indivizi 

nemulţumiţi îşi vor îndrepta atenţia asupra Americii, considerând-o „simbolul cel mai 

proeminent a ceea ce este mai rău în lume". Grupările teroriste care îşi au bazele în 

Orientul Mijlociu vor rămâne ameninţarea cea mai mare. Deşi terorismul susţinut de 

stat s-ar putea diminua, Irakul şi alte câteva state precum şi persoane individuale, vor 

continua să sprijine activităţi subversive şi teroriste foarte diferite. De-a lungul anilor 

va creste posibilitatea ca teroriştii să folosească arme de distrugere în masă, agenţi 

chimici, bacteriologici şi radiologici, fiind alegerea cea mai probabilă. 

Cultivarea, producerea, transportul şi folosirea drogurilor pe plan internaţional 

va rămâne o problemă majoră. Legătura între cartelurile drogurilor, corupţie şi 

insurgenţa deschisă se va întări deoarece banii proveniţi din droguri constituie o sursă 

importantă de finanţare a tuturor tipurilor de activităţi criminale şi 

antiguvernamentale. Democraţiile în curs de apariţie şi statele strâmtorate din punct 

de vedere economic vor fi deosebit de vulnerabile. Comerţul cu droguri va produce şi 

în continuare tensiuni între ţările producătoare, cele transportatoare şi cele 

utilizatoare. 

Odată cu definirea noului mediu internaţional de securitate se conturează şi o 

hartă geopolitică a lumii, în proiectarea căreia relaţia transatlantică joacă un rol 

esenţial. Europa a reuşit să şteargă artificiala graniţă dintre Est şi Vest. În cadrul 

procesului integrării europene a evoluat şi componenta de apărare a acesteia, care a 

parcurs diferite etape divergente şi convergente de dezvoltare. Important este faptul 

că, după anul 1990, eforturile comune de realizare a păcii şi stabilităţii în Europa s-au 

261

intensificat şi amplificat, iar aşteptările sunt promiţătoare. Construcţia apărării 

europene a devenit o realitate şi se bazează pe fundamente conceptuale, militare şi 

juridice. Cu toate acestea, problemele apărării europene nu sunt simple, în condiţiile 

în care NATO funcţionează ca o organizaţie puternică de mai mult de 50 de ani, iar 

Europa doreşte să deţină structuri proprii de apărare. 

În acest context, ameninţările transnaţionale (terorismul, migraţia şi traficul de 

droguri şi materiale strategice, crima organizată), profitând de permeabilitatea 

frontierelor, au avut mai multe şanse de a se propaga la scară planetară, lupta 

împotriva lor devenind o nouă şi originală componentă a globalizării 13 . 

Progresele ştiinţei şi tehnicii cu aplicabilitate militară au condus, pe de o parte, 

la obţinerea celui mai performant tip de tehnologie, oferind statelor superdezvoltate 

posibilitatea de a pregăti un război de ultimă generaţie, iar, pe de altă parte, la 

accentuarea temerii proliferării armelor de distrugere în masă. Armele biologice au 

devenit mai periculoase decât cele chimice sau nucleare, deoarece pot ajunge mai uşor 

în mâinile actorilor nonstatali interesaţi în destabilizarea societăţii globale. 

Amestecul de politici şi strategii incoerente şi ezitante în domeniul securităţii, 

propuse şi dezvoltate de actorii internaţionali şi instituţiile specializate, nu va putea 

modifica într-un mod pozitiv situaţia actuală a mediului de securitate internaţional. În 

acest cadru global, apărarea statelor împotriva pericolelor şi ameninţărilor trebuie să 

se realizeze atât în mod tradiţional, prin politici şi strategii individuale, cât şi prin 

forme colective de acţiune, adaptate permanent la „provocările” la care este supus 

mediul de securitate. 

Este evident că evoluţia mediului de securitate la începutul secolului XXI a 

adus în prim-plan un anumit grad de diviziune între membrii ONU în ceea ce priveşte 

principiile fundamentale ale păcii şi securităţii internaţionale: prevenirea proliferării 

armelor de distrugere în masă, combaterea terorismului internaţional, criteriile pentru 

folosirea forţei şi rolul Consiliului de Securitate, conceptul de „război preventiv”, 

rolul şi statutul ONU într-o lume cu o singură superputere etc. 

Mai mult, dezbaterile au vizat şi definiţia securităţii: unii specialişti avertizează 

asupra pericolului de lărgire excesivă a ariei de definire a conceptului, în timp ce alţii 

subliniază că mediul de securitate, în ultimă instanţă securitatea, are ca obiecte de 

referinţă indivizii umani şi problemele ce le afectează viaţa cotidiană. În acest context, 

experţii ONU optează pentru o definire a două categorii de riscuri, pericole şi 

ameninţări la adresa securităţii globale: - de tip „hard”, precum terorismul 

internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele intra şi 

interstatale etc.; - de tip „soft”: sărăcia extremă, incultura, şomajul, bolile contagioase, 

degradarea mediului, extremismul religios, violarea drepturilor omului etc. Nici 

această definiţie nu întruneşte consensul specialiştilor, principalul dezacord vizând 

importanţa ce trebuie dată fiecărui tip de risc, pericol, ameninţare. 

3. Efectele crizei economico-financiare asupra mediului de securitate 

Agenda strategică globală este marcată astăzi de tranziţia spre o percepţie mai 

largă a ceea ce înseamnă securitatea ca paradigmă a acţiunii statului: vorbim de 

13 „Mediul de securitate”, Centrul de studii strategice, de apărare şi securitate, 2004. p. 5. 

262

securitate de mediu, alimentară, de securitatea pieţelor financiare, de securitatea 

energetică, domenii în care asistăm nu doar la o diversificare a riscului, ci şi la 

reafirmarea unor ameninţări clasice care se manifestă ca element de accentuare a 

acestor fenomene. 

În acest context, considerăm că persistă o serie de vulnerabilităţi importante 

care ne afectează securitatea peste care se suprapune accentuarea unor fenomene de 

risc generate de extinderea terorismului, a reţelelor de trafic şi crimă organizată, dar şi 

de persistenţa unor rivalităţi statale cu influenţă directă asupra intereselor naţionale. 

Suntem într-o lume globalizată, ceea ce determină o serie de efecte pozitive, dar şi 

negative asupra securităţii umane, care nu mai poate fi analizată separat, ci în cadrul 

unui sistem mondial de relaţii şi interdependenţe. Criza economico - financiară pe 

care o traversează astăzi mapamondul este încă o dovadă că prin globalizare lumea a 

devenit tot mai complexă şi interdependentă. 

Unul din efectele majore ale actualei crize este diminuarea creşterii economice 

în majoritatea statelor afectate. “Creşterea economică redusă va exercita presiuni 

asupra standardelor de trai, cu precădere în ţările cele mai sărace ale UE. 

Importanţa finanţării corespunzătoare şi ameliorării orientării spre sistemele de 

protecţie socială în aceste circumstanţe capătă o însemnătate din ce în ce mai mare.", 

afirma, la sfârşitul lunii octombrie a anului trecut, Ivailo Izvorski, autorul principal al 

Raportului economic periodic UE10, raport publicat de trei ori pe an care 

monitorizează evoluţiile macroeconomice şi de reformă din noile state membre UE şi 

oferă un rezumat actualizat al evoluţiilor economice şi analize aprofundate ale 

problemelor actuale majore de politică economică 

Dificultatea, chiar şi a specialiştilor din domeniul financiar şi economic, de a 

oferi prognoze privitoare la evoluţia actualei crize economico-financiare 

demonstrează, încă o dată, că trăim într-un mediu interdependent, în care toate 

evoluţiile globale au efecte în cascadă tot mai greu de anticipat, de înţeles. 

Considerăm că nu trebuie să omitem faptul că această criză vine pe fondul 

menţinerii unor vulnerabilităţi interne, dar nici impactul pe care evoluţiile globale pe 

pieţele de capital sau viitoarele politici în contracararea crizei şi protecţia pieţelor 

proprii îl pot avea asupra oamenilor. 

Este evident că o serie de consecinţe sunt deja vizibile clar pentru cetăţean, dar 

important este să nu supralicităm psihologic evoluţiile actuale, pentru că acest lucru ar 

genera o serie de consecinţe care pot afecta fondul şi realitatea problemelor. 

Criza financiară mondială care ne afectează în prezent poate constitui o mare 

vulnerabilitate la adresa securităţii mondiale. Imposibilitatea unei persoane de a-şi 

satisface o nevoie este punctul de plecare pentru mari disconforturi şi în cele din urmă 

pentru lipsuri fundamentale. Criza este principala cauză pentru lipsurile ce îi vor urma 

şi care pot avea efecte grave. 

O economie globală afectată profund de criză poate însemna echivalentul a 

sute de milioane de oameni săraci şi implicit a unei lupte continue pentru resurse şi 

supravieţuire. “Criza financiară, venind la un timp aşa de scurt după criza de hrană 

şi cea de combustibil, va afecta cel mai probabil persoanele defavorizate din ţările în 

curs de dezvoltare”, a declarat preşedintele Băncii Mondiale Robert B. Zoellick, întrun 

raport de pe site-ul respectivei instituţii bancare. 

263

„Desfiinţarea unui număr mare de locuri de muncă va accentua sărăcia, va 

spori numărul de îmbolnăviri şi va duce la creşterea numărului de oameni care nu se 

pot alimenta în mod adecvat în ţările în curs de dezvoltare. Acest lucru va influenţa 

negativ sistemele de securitate socială, care nu vor mai face faţă” , arată raportul 

anual de evaluare a securităţii la nivel mondial redactat de ONG-ul britanic, Oxford 

Research Group (ORG) şi citat de NewsIn. 

Chiar dacă, în accepţiunea noastră, impactul direct al crizei este mai puţin 

dramatic în sectoarele financiare ale ţărilor mai sărace, şi acestea vor fi lovite, fără 

îndoială, de scăderea exportului (pentru piaţa globală fiind aşteptat un declin de 2,5% 

în 2009), de reducerea resurselor financiare trimise de muncitorii lor emigraţi şi de 

scăderea preţului pentru bunuri, care vor afecta ţările exportatoare de mărfuri. Toate 

acestea vor alimenta probabil nemulţumirile la scară largă şi vor conduce la apariţia 

unor mişcări sociale radicale şi violente, care vor fi controlate recurgând la forţă. 

Ţările bogate s-au concentrat, până în prezent, asupra măsurilor destinate să 

intensifice cooperarea în domeniul financiar, cooperare irelevantă pentru ţările mai 

sărace. "Ne confruntăm cu cea mai mare criză economică de două generaţii încoace, 

fie răspundem ca o comunitate globală, fie ca un grup restrâns de ţări bogate şi 

puternice.(...) Acum ar trebui probabil să se profite de ocazie pentru a introduce 

reforme economice fundamentale, care să anuleze diviziunile săraci/bogaţi, ce s-au 

adâncit atât de mult în ultimele trei decenii ", a comentat Paul Rogers, consultant 

ORG şi profesor la Universitatea Bradford. În aceiaşi ordine de idei este foarte 

important ca toate ţările să se alinieze pentru a face faţă crizei într-un mod coordonat. 

Pentru a evita adâncirea crizei este nevoie, în accepţiunea noastră, de comerţ 

corect, reeşalonarea datoriilor ţărilor sărace ( pentru care dobânda creditelor a depăşit 

uneori valoarea împrumutului), reducerea radicală a emisiilor de dioxid de carbon şi 

investiţii în surse regenerabile de energie, chiar dacă aceste politici riscă să fie 

afectate de dificultăţile financiare pe care le vor avea guvernele în următorii ani. 

Mediul de securitate va fi afectat, în accepţiunea noastră, de actuala criză 

economico-financiară datorită redimensionării surselor de instabilitate cauzate de 

problemele: 

- de natură financiară prin: scăderea lichidităţilor în sistemul bancar; 

reducerea transferurilor curente din străinătate; deteriorarea procesului 

dezinflaţionist; creşterea ratelor dobânzilor bancare; creşterea deficitului bugetului 

public; creşterea costului finanţării sectorului privat sau creşterea costului finanţării 

deficitului bugetar; 

- de natură socială cu privire la: dificultăţi sau imposibilităţi de returnare a 

creditelor bancare pe termen lung de către persoanele fizice; scăderea gradului de 

siguranţă a locului de muncă; teama privind creşterea insecurităţii sociale. 

Nu trebuie neglijat nici posibilele disponibilizări şi reduceri de venituri care pot 

apărea în industria de apărare sau în departamentele şi ministerele cu atribuţii şi 

responsabilităţi în domeniul securităţii şi apărării naţionale. Pe aceleaşi coordonate se 

pot înscrie şi reducerile semnificative ale procentelor din PIB alocate apărării, 

reduceri care ar putea duce la modificarea unor proiecte de înzestrare în privinţa 

capabilităţilor militare necesare gestionării eventualelor riscuri la adresa securităţii 

umane. 

264

SUVERANITATE VERSUS CONFLICT 

ÎN POLITICA EUROPEANĂ DE VECINĂTATE CU GEORGIA 

Ciprian POPESCU * 

O politica europeană de vecinătate coerentă şi adaptată relaţiilor actuale de securitate 

internaţională, în contextul extinderii efectelor globalizării şi asupra unor state slab sau mediu 

dezvoltate, va putea conduce la ideea că vom avea o Europă Unită nu dominată de diferite clivaje. 

European neighbourhood policy must be coherent to developed, to help weak and soft state to 

became sovereign and free. The results, is that we would a power Europe without varios opinions. 

1. Coordonate geopolitice actuale 

Mediul actual de securitate este marcat de modificări profunde în principalele 

domenii ale existenţei sociale 1 . Războiul Rece s-a sfârşit, în anii 1990-1991, URSS şi 

Iugoslavia s-au dezmembrat, NATO şi UE 2 prin diferitele procese de extindere au 

avut ca obiective bazinul Mării Negre, Caucazul şi Orientului Apropiat (între Marea 

Baltică şi Marea Neagră) 3 . 

Vechi actori îşi reduc ponderea sau dispar de pe scena internaţională; alţi actori 

de tip statal, sisteme integrate economico-politice şi militare, corporaţii şi ONG-uri 

transnaţionale 4 , organizaţii regionale, continentale şi globale îşi dispută şi îşi împart 

“prima scenă a lumii”. 

La începutul mileniului III este foarte clar că o nouă lume se naşte, chiar dacă, 

într-un fel, cel puţin “trei lumi” continuă să coexiste. 

* Plutonier major, UM. 01175 Iaşi, masterand, Studii europene de integrare şi securitate, 

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi. 

1 Gl bg (r) Profesor universitar doctor Constantin Gheorghe BALABAN – Securitatea şi dreptul 

internaţional/ Provocări la început de secol XXI, Editura CH BECK, Bucureşti 2006, pp. 50-53. 

2 Sabine Fischer, Research Fellow la Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris, descrie, intrun 

interviu acordat Deutsche Welle, harta geopolitica si geostrategica in care va activa noul 

Parlament al României - Extinderea UE joaca un rol ambivalent in regiune. Valul de integrare 2004 

a schimbat echilibrul strategic din regiune într-o măsură foarte mare. Contextul regional s-a 

modificat, iar UE a devenit un jucător cu un profil mult mai clar intr-un spaţiu care, din punct de 

vedere al Moscovei, este spaţiu de influenta ruseasca. Intr-o anumita direcţie, UE a provocat o 

destabilizare a regiunii. Pe de alta parte insa, comunitatea celor, in prezent, 27 a stimulat procese de 

transformare profunda in statele din regiune, asigurand stabilitate si securitate prin consolidarea 

instituţiilor democratice ale tarilor respective. 

3 UE accede spre statutul de actor mondial, la rivalitate cu SUA, Federaţia Rusă şi-a redus influenţa 

politică şi militară, China şi India aspiră la rangul de “superputeri politico-economice”, SUA rămân 

încă singura “hiperputere”, globalizarea înregistrează progrese notabile (cooperare/concurenţă 

internaţională), armele devin tot mai puternice şi “inteligente”, se amplifică revoluţiile în ştiinţă etc. 

4 Col. (r.) conf univ dr. Dănuţ CHIRILĂ - Note de curs – UAIC Iaşi – Această evoluţie a condus la 

creşterea organizaţiilor neguvernamentale internaţionale la 44000 conform raportului UNDP pe 

anul 2000 sau 47000 în 2001 după statisticile Uniunii Asociaţiilor Internaţionale. 

265

Vulnerabilităţile lumii contemporane se asociază cu resursele materiale 

existente, condiţiile de mediu, cu multiple ipostaze ale naturii şi comportamentului 

actorilor statali şi nonstatali 5 . 

Cât priveşte ameninţările, acestea sunt legate de consecinţele negative ale 

globalizării economiei, soldate cu sărăcirea a milioane de oameni, de proliferarea 

armelor de distrugere în masă, de terorismul internaţional la care se adaugă reţelele 

crimei organizate care ameninţă stabilitatea mondială, precum şi conflictele locale şi 

interne, inter-religioase şi interetnice 6 .Consolidarea puterii statale devine tot mai 

problematică, atât datorită eroziunii conceptului de suveranitate cât şi pierderii 

monopolului violenţei şi capacităţii unor forţe transnaţionale de a-şi procura 

armament 7 . 

Plecând de la această realitate (de respectare a principiului suveranităţii), 

politicile europene şi mondiale sunt contracarate de încercările Rusiei de a crea un 

sistem de state clientelare, conduse după modelul postsovietic al Moscovei. Ca atare, 

ele reprezintă o înfrângere majoră pentru acele forţe legate de autoritarismul rus şi 

neo-imperialismul care au contribuit la îngheţarea multora dintre conflictele regionale 

existente şi au menţinut mai multe ţări din regiunea Mării Negre într-o stare de 

perpetuă vulnerabilitate şi instabilitate. 

Soluţionarea fiecăruia dintre aceste conflicte ridică propriile sale probleme. Cu 

toate acestea, se pot observa mai multe tendinţe regionale care favorizează impulsul 

spre rezolvarea conflictelor şi democraţie. 

Rusia promovează o politică externă favorabilă recâştigării şi dezvoltării sferei 

sale de influenţă asupra unor state vecine: Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, în general 

asupra statelor membre CSI. Posesoare a unui teritoriu imens, Rusia rămâne încă 

inoculată cu reflexe “imperiale”, nefiind totuşi dispusă să accepte un rol pe măsura 

modestului litoral (doar 13%). 

2. Coordonate geopolitice ale arealului Caucazului de Sud 

Ca urmare a destrămării Uniunii Sovietice, în 1992, în regiunea Caucazului de 

sud au apărut trei state noi, succesoare ale fostelor republici unionale: Armenia, 

Azerbaidjan şi Georgia (fostă Gruzia, în perioada sovietică). 8 Ele nu mai fuseseră 

state suverane, cu excepţia unei scurte perioade de după revoluţia bolşevică (1917- 

1922, Republica Democrată Armenia; 1918-1921, Republica Democrată Georgia; 

1918-1920, Republica Democrată Azerbaidjan). În această scurtă perioadă au avut loc 

5 Conform celui de-al treilea val Tofflerian se rezumă ideea că, care dintre actori va întelege 

împortanţa calităţii în potenţialul de putere, element dat de cunoaştere, creştere economică, 

stabilitate politică, acela va avea un avantaj strategic în ecuaţia de putere 

6 Dr. Visarion Neagoe, Vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări în “Lumea 2005”, Editura CTEA, 

Bucureşti 2005 

7 O problemă semnificativă o constituie dreptul popoarelor la autodeterminare, prevăzută in Carta 

ONU şi invocat de diferite grupuri etnice angajate in lupta pentru autonomie. Astfel la nivelul 

minorităţilor etnice şi religioase din Caucaz s-a menţinut un potenţial de conflict crescut pe fondul 

incapacităţii comunităţii internaţionale de soluţionare a disputelor etnice şi teritoriale, avand ca cel 

mai plauzibil exemplu, cel al Razboiului de 5 zile din Georgia din august 2008. 

8 http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/Raport%20Azerbaidjan.pdf - Raport de analiză politică 

Uniunea Europeană şi Caucazul de Sud. Rolul Azerbaidjanului Bucureşti iulie 2008 

266

conflicte locale între cele trei naţiuni pentru extinderea teritoriilor lor. În urma 

conflictelor, ele au fost uşor recucerite de noua putere sovietică şi reorganizate 

arbitrar. De asemenea, o parte din teritoriile Armeniei şi Georgiei au fost anexate de 

statul laic turc. 

După declararea independenţei (9 aprilie 1991 – Georgia, 30 august 1991 – 

Azerbaidjan, 21 septembrie 1991 – Armenia) în întreaga regiune a urmat o perioadă 

de incertitudine. O serie de conflicte, izbucnite încă din ultimii ani de existenţă ai 

URSS, au continuat, cum ar fi, în primul rând, conflictul din Nagorno- Karabah 

(1988-1994) dintre Armenia şi Azerbaidjan, dar şi conflictele din Abhazia şi Osetia de 

Sud (entităţi autonome din cadrul Georgiei). În urma conflictelor, Armenia a ocupat 

enclava Nagorno-Karabah şi zona limitrofă de pe teritoriul Azerbaidjanului, Abhazia 

şi-a declarat independenţa iar Osetia de Sud a fost pusă sub controlul trupelor ruseşti 

şi georgiene sub mandat ONU, după ce avusese o tentativă similară de separare în 

1992. 

Implicarea Federaţiei Ruse, stat succesor al URSS, a constituit un element 

important în evoluţia situaţiei. Trupele ruseşti staţionate în zonă au acţionat în 

favoarea sau în defavoarea părţilor implicate, conform unui plan bine pus la punct de 

fragmentare şi control asupra situaţiei din zonă. Astfel în cazul Georgiei 9 , formaţiuni 

militare şi paramilitare ruseşti staţionate în baza locală de la Gudauta au intervenit, în 

1992, în favoarea forţelor separatiste abhaze, încălcând suveranitatea noului stat. 

Apoi, în urma declanşării unui război civil între forţele politice georgiene, trupele 

ruseşti au contribuit, în 1993, la restaurarea ordinii, împreună cu efective armene şi 

azere, menţinând controlul asupra Abhaziei. În schimbul acestei intervenţii, Georgia a 

fost obligată să devină membră cu drepturi depline a CSI. Profitând de situaţia volatilă 

internă a Georgiei, Rusia a menţinut statu-quo-ul în regiune, inclusiv independenţa de 

facto a Abhaziei şi trupele de „menţinere a păcii” staţionate în Osetia de Sud, în ciuda 

presiunii internaţionale şi a existenţei a circa 250.000 de refugiaţi georgieni. 

În 2003, ca urmare a unei „revoluţii portocalii”, preşedintele Eduard 

Şevardnadze, un fost reprezentant de frunte al regimului sovietic, apropiat al 

cercurilor ruseşti, a fost înlăturat de la putere şi înlocuit de fostul său colaborator şi 

ministru al justiţiei, Mihail Saakaşvili. Noul preşedinte a imprimat o orientare clar 

pro-americană a ţării şi un regim de mână forte, restaurând suveranitatea statului 

georgian asupra provinciei autonome Adjaria, din sud-vestul ţării şi condamnând în 

mod susţinut Rusia pentru ocuparea Abhaziei şi încurajarea secesiunii Osetiei de Sud. 

Astfel se pune întrebarea : Este importantă Georgia pentru UE ? Mi-am pus această 

întrebare prin prisma faptului că : Georgia nu se află la graniţele directe ale UE; Este 

o ţară în care conflictele interne nu s-au stins – douã regiuni s-au declarat state 

„separatiste” (Republica Osetia de Sud şi Republica Abkhazia) iar situaţia e departe 

de a fi rezolvată 10 ; guvernul Georgiei nu deţine controlul la graniţele celor două 

regiuni, iar în celelalte secţiuni ale graniţei cu Rusia, accesul este aproape inexistent. 

9 http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/Raport%20Azerbaidjan.pdf - Raport de analiză politică 

Uniunea Europeană şi Caucazul de Sud. Rolul Azerbaidjanului Bucureşti iulie 2008, p. 8. 

10 Vezi războiul de 5 zile dintre Rusia şi Georgia din august 2008. 

267

Un prim răspuns a venit la 23 ianuarie 2006, când Consiliul Europei a adoptat o 

decizie care permite ţărilor vizate de PEV şi Rusiei să beneficieze de programul de 

asistenţă tehnică şi de schimb de informaţii (TAIEX).La 24 mai 2006, Comisia a 

adoptat o propunere modificată a regulamentului ce aduce dispoziţii generale 

referitoare la crearea unui instrument european de vecinătate şi de parteneriat 11 . 

Astfel la 4 decembrie 2006, Comisia a adoptat o comunicare referitoare la întărirea 

politicii europene de vecinătate, ce presupune propuneri concrete în acest scop, în mai 

multe domenii. Comunicarea este însoţită de un raport despre progresele realizate de 

fiecare ţară şi în fiecare sector de activitate, ce se referă la primele şapte ţări 

beneficiare ale acestei politici ale căror planuri de acţiune PEV au fost implementate 

începând încă din anul 2005 12 . Tot la 4 decembrie, Comisia a adoptat o comunicare 

privind participarea ţărilor partenere PEV la lucrările agenţiilor comunitare şi la 

programele comunitare. 

Un al doilea răspuns l-am găsit prin faptul că, aceasta este o ţară de tranzit a 

produselor energetice dinspre regiunea Mării Caspice. Această conductă petroliferă, 

care face legătura între Baku şi portul mediteranean Ceyhan, va fi în curând însoţită 

de o conductă de gaze naturale şi o cale de linie ferată care va avea un rol crucial în 

comerţul dintre Asia şi Europa. De asemenea, Georgia este importantă fiindcă 

înglobează provocări - atât pozitive cât şi negative - pentru UE, în domeniul 

securităţii (în Decembrie 2003 – European Security Strategy subliniază faptul că, 

securitatea UE începe dincolo de graniţele acesteia). 

Dar nu trebuie uitat totuşi dacă Georgia este o ţară democratică? 

Este o întrebare retorică care impune o analiză succintă deoarece ştim faptul că 

Georgia reprezintă o provocare în materie de securitate pentru Europa şi aderarea 

României şi Bulgariei la UE, a adus Georgia la graniţele UE. La nivel de obiectiv, UE 

are interes privind stabilitatea şi prosperitatea vecinilor săi prin politica de vecinătate 

cu atât mai mult, un vecin precum Georgia 13 care suferă de două conflicte 

nesoluţionate pe teritoriul său, slăbiciune accentuată a statului, grad îngrijorător al 

corupţiei si crimei organizate . 

Revoluţia Trandafirilor din noiembrie 2003 subliniază importanţa Georgiei, cu 

atât mai mult cu cât revoluţia democratică vine în acest context contestat. 

"Revoluţia Trandafirilor" din Georgia a îndreptat fraudarea alegerilor de 

către autorităţi şi a adus la conducere un preşedinte democrat, Mikhail Saakasvili. 

Istoric vorbind, s-ar putea ca revoluţia din Georgia, alături de cea din Ucrania şi 

11 D-na Ferrero Waldner, membră a Comisiei, a efectuat o vizită în Caucazul de Sud, în perioadele 

16-17 februarie şi respectiv 23 octombrie 2006, pentru a examina planurile de acţiune PEV, 

„conflictele îngheţate” din regiune şi problemele referitoare la siguranţa energetică. 

12 Versiunile finale ale planurilor de acţiune PEV cu Armenia, Azerbaidjan şi cu Georgia au fost 

stabilite cu ocazia vizitei miniştrilor ce formează Troika, la 2 şi 3 octombrie 2006. Textele au fost în 

mod oficial propuse de Comisie la 24, 25 şi 26 octombrie şi adoptate în cursul reuniunilor 

Consiliilor de Cooperare care s-au ţinut la 14 noiembrie la Bruxelles cu fiecare dintre aceste trei 

ţări. 

13 Vizavi de interesele Uniunii Europene faţă de Georgia, intr-un articol din 18 februarie 2009, 

reprezentanţi ai Statului Major georgian citaţi de Itar Tass au declarat că Georgia va trimite trupe de 

menţinere a păcii în Afganistan(400 de soldaţi) . 

268

Kirghistan să fi început un proces ireversibil de dezmembrare definitivă a fostului 

imperiu sovietic. 

Dar cu toate aceste incertitudini Uniunea Europeană a implementat un Plan de 

Acţiune cu Georgia stabilind foarte clar următoarele linii directoare: Georgia e 

invitată să se implice intens în relaţii politice, de securitate, economice şi culturale cu 

UE, în cooperarea regională şi externă, precum şi să-şi asume responsabilitatea în 

prevenirea şi combaterea conflictelor; UE ia în considerare aspiraţiile exprimate ale 

Georgiei; De asemenea, UE apreciază disponibilitatea Georgiei de a întări cooperarea 

în toate domeniile specificate în Planul de Acţiune; Intensitatea dezvoltării relaţiilor 

UE –Georgia va depinde de gradul de implicare privind valorile comune, cât şi de 

capacitatea sa de a implementa prioritaţile stabilite de comun acord, în concordanţă cu 

normele şi principiile europene şi internaţionale. 

Planul de Acţiune reprezintă un prim pas în acest proces. Acesta reprezintă un 

document politic care cuprinde obiectivele strategice ale cooperării Georgia-UE şi se 

întinde pe o perioadă de 5 ani. Implementarea planului de Acţiune UE-Georgia va 

susţine modificările în legislaţia Georgiei către normele şi standardele UE, construind 

în acest fel fundaţia dezvoltării economice care prevede adaptarea şi implementarea 

regulilor privind comerţul, extinderea acestuia şi atragerea de investiţii, precum şi 

reducerea sărăciei şi protejarea mediului; Pe termen lung, se urmăreşte susţinerea 

dezvoltării economice a Georgiei 14 . 

În comun cu acestea UE, a implementat o serie de Programe de asistenţă 

comunitară 15 , Perspective pentru noi parteneriate - pespectiva de a avansa dincolo de 

cooperare, spre un nivel important al integrării; evoluţia în scop şi intensitate a 

cooperării politice prin dezvoltarea mecanismelor de dialog politic; întărirea 

cooperării în domenii ca: justiţie, libertate, securitate, precum şi gestionarea situaţiei 

la graniţe şi problema migraţiei; posibilitatea unei mai bune cooperări în domeniul 

politicii de securitate externă; accentuarea relaţiilor comerciale şi economice; 

accentuarea cooperării în domeniile: energie, transport şi mediu; 

Toate aceste demersuri ale Uniunii Europene constituie pentru Georgia o punte 

de legatură către Europa. Dar ar fi fost prea frumos dacă conflictul ce urma să apară 

nu ar fi modificat o parte din această arhitectură europeană 16 . 

14 EC.europa.eu - Parteneriatul estic – un nou capitol ambiţios în relaţiile UE cu partenerii săi 

răsăriteni/ Comisia Europeană - José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei, a declarat: 

„Obiectivele de asociere politică şi integrare economică ale Parteneriatului estic nu pot fi realizate 

decât dacă ambele părţi dau dovadă de o voinţă şi un angajament politic ferme. Trebuie să investim 

şi mai mult în stabilitatea şi prosperitatea reciprocă. Aceste eforturi vor fi compensate rapid prin 

beneficii politice şi economice importante şi vor duce la o mai mare stabilitate şi securitate atât 

pentru UE, cât şi pentru partenerii noştri răsăriteni.” 

15 TACIS; Programul de siguranţă a alimentelor (Food Security Programme); Programul de 

asistenţă macro-financiară; Iniţiativa europeană pentru democraţie si drepturile omului (EIDHRprogram 

prin care comunitatea europeana acorda sprijin societăţii civile georgiene si suport pentru 

trupele georgiene care fac parte din Comisia Comuna de Control); PESC; 

16 Sabine Fischer, Research Fellow la Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris, descrie, intrun 

interviu acordat Deutsche Welle, harta geopolitică şi geostrategică în care va activa noul 

Parlament al României - în politica europeană de vecinătate există mai multe componente care 

urmăresc soluţionarea politică a diferitelor conflicte, reconstrucţia economică. Nu poate nega 

269

Agresiunea Federaţiei Ruse împotriva Georgiei din august 2008 a înclinat balanţa 

în interiorul UE în favoarea statelor care se pronunţau, din ce în ce mai insistent, 

pentru reevaluarea relaţiilor cu Moscova şi, în acelaşi timp, pentru o mai mare 

implicare a UE în regiunea Europei de Est a Politicii Europene de Vecinătate (PEV) 17 . 

În consecinţă, începând cu Summit-ul Extraordinar al UE din 1 septembrie 2008, 

dedicat în întregime războiului ruso-georgian şi posibilelor sale implicaţii geopolitice, 

statele membre ale UE au luat, prin consens, o serie de decizii ce denotă determinarea 

UE de a aprofunda cooperarea sa cu statele ex-sovietice din Europa de Est – Ucraina, 

Moldova, Georgia, Azerbaidjan, Armenia şi, chiar Belarus. Astfel, în timp ce Şefii de 

Stat şi de Guvern ai UE au decis, la Summit-ul lor din 1 septembrie, să suspende 

pentru o anumită perioadă demararea negocierilor cu Rusia asupra noului Acord de 

Parteneriat şi Cooperare, ei ne anunţă că este extrem de important ca UE să susţină 

cooperarea regională şi să accelereze dezvoltarea relaţiilor cu vecinii săi din Est, în 

particular, prin intermediul PEV, precum şi a iniţiativelor UE „Sinergia la Marea 

Neagră” şi „Parteneriatul Estic”, propus de Suedia şi Polonia, în mai 2008, pentru a 

ajuta statele PEV din Europa de Est să accelereze apropierea lor de UE, în funcţie de 

obiectivele urmărite de ele. 

Pentru a edifica mai clar se poate observa şi turul de forţă pe care preşedintele 

României, Traian Băsescu la avut în cinci state riverane Mării Negre. Astfel la Kiev 

cei doi preşedinţi au adus în atenţie respectarea principiului suveranităţii şi a 

integrităţii teritoriale a Georgiei, preşedintele ucrainean declarând că războiul din 

Georgia a fost generat de conflictul din Oseţia de Sud şi aceste evenimente se pot 

repeta şi în Abhazia şi Transnistria 18 dacă nu se vor lua măsuri urgente 19 . Ideea 

reieşită sau punctul comun al celor doi preşedinţi a fost că menţinerea actualelor 

mecanisme implică riscul degenerării conflictelor îngheţate şi că zona Georgiei nu 

poate fi securizată fără implicaţia Federaţiei ruse 20 . Aceasta idee a fost argumentată 

prin afirmaţia unui oficial american care afirmă că SUA va putea să aibă o relaţie 

foarte bună cu partenerul rus pe domeniul cooperarii dar nu va accepta ca politica 

hegemonica a Federaţiei Ruse să se extinda mai mult decât este acum. 

nimeni implicarea UE pentru asanarea acestor divergenţe. Dar în Caucaz, UE nu este implicată 

direct în negocieri multilaterale, ci se străduieşte să modifice contextul conflictual. Prima 

interventie directă a fost strădania de mediere a preşedintelui francez Nicolas Sarkozy, aceasta 

având ca rezultat semnarea acordului de încetare a focului şi misiunea de monitorizare a 

frontierelor. 

17 http://www.ape.md/libview.php?l=ro&id=335&idc=152, Victor Chirila, APE. 

18 www.ziua.ro –articol “ Transnistria este la o scânteie de război” – Preşedintele Traian Băsescu a 

afirmat că în Transnistria este invocată aşa-zisa legitimitate a ţărilor mamă de a interveni pentru a-şi 

apăra cetăţenii. 

19 S-a constatat ineficienţa actualelor mecanisme de menţinere a păcii din Oseţia de Sud, Abhazia, 

Transnistria (poate din cauza implicaţiei serviciilor secrete ruse în forţa de menţinere a păcii – se 

ştie că forţa rusă beneficiază de un procent important în această forţă şi ceea ce este mai grav este 

faptul ca unele unităţi ruse se află comasate la graniţele acestor state). 

20 Federaţia rusă trebuie să constituie un partener pentru securizarea zonei, nu un element de risc. 

270

3. Parteneriatul Estic - răspuns la Uniunea pentru Marea Mediteraneană 21 

Ideea creării unui asemenea Parteneriat a apărut drept rezultat al deciziei de a crea 

Uniunea pentru Marea Mediteraneană. Parteneriatul Estic 22 va reprezenta un forum 

multinaţional, alcătuit din cele 27 state membre ale UE şi Ucraina, Moldova, Georgia, 

Armenia şi Azerbaijan (potenţial Belarus) 23 24 . Obiectivele acestui forum vor viza 

domeniile migraţiei, facilitării şi ulterior liberalizării regimului de vize, zona de 

comerţ liber pentru servicii şi produse agricole, precum şi stabilirea unor parteneriate 

strategice între blocul european şi cele cinci state est-europene. De asemenea, accentul 

se va pune pe desfăşurarea unor proiecte bilaterale 25 privind schimburile de studenţi, 

protecţia mediului înconjurător. Cu toate acestea, Parteneriatul respectiv exclude 

posibilitatea unei ulterioare aderări la UE. Parteneriatul Estic va institui un nou cadru 

multilateral de cooperare între UE şi statele PEV din Europa de Est. În viziunea 

Comisiei Europene, noul cadru multilateral ar urma să sprijine evoluţia relaţiilor 

bilaterale ale UE cu vecinii săi din Est, care vor continua să fie guvernate de 

principiul diferenţierii, ceea ce înseamnă că ritmul şi profunzimea dezvoltării lor va 

depinde de nivelul ambiţiilor şi capacităţile fiecărui stat în parte. Totodată, noul cadru 

21 http://cenusadi.wordpress.com/2008/06/02/parteneriatul-estic-%E2%80%93-o-noua-viziuneaasupra-vecinatatii-estice-a-ue/ 

22 http://ec.europa.eu/external_relations/eastern/docs/com08_823_en.pdf - European Commission, 

Communication from the Commission to the European Parliament and the Council on Eastern 

Partnership, Brussels, 3 December 2008, COM(2008) 823/4- Analizat din această perspectivă 

Parteneriatul Estic, în forma propusă de Comisia Europeană, anunţă o nouă extindere a limitelor 

politice şi, în acelaşi timp, o consolidare şi adaptare a mecanismelor instituţionale ale PEV pe 

vectorul său estic 

23 http://euobserver.com/9/26194/?rk=1 - Poland and Sweden to pitch ‘Eastern Partnership’. 

24 http://ec.europa.eu/external_relations/eastern/docs/com08_823_en.pdf European Commission, 


Partnership, Brussels, 3 December 2008, COM(2008) 823/4, - UE propune negocierea unor noi 

relaţii contractuale cu Moldova, Ucraina, Armenia, Azerbaidjan, Georgia şi Belarus, sub forma unor 

Acorduri de Asociere. Acordurile de Asociere vor conţine perspectiva integrării economice a 

statelor vizate în piaţa comună a UE ; UE va iniţia cu statele din regiune Pacte de Mobilitate şi 

Securitate care vor trasa condiţiile obligatorii de îndeplinit pentru a facilita mobilitatea populaţiei 

din statele Est-europene în spaţiul comunitar; Acorduri de Asociere vor include prevederi 

referitoare la creşterea „interdependenţei energetice” cu UE ; Parteneriatul Estic va institui un nou 

cadru multilateral de cooperare între UE şi statele PEV din Europa de Est; Parteneriatul Estic va 

atrage după sine şi creşterea resurselor financiare alocate de UE pentru partenerii săi PEV din 

Europa de Est. 

25 http://ec.europa.eu/external_relations/eastern/docs/com08_823_en.pdf European Commission, 


Partnership, Brussels, 3 December 2008, COM(2008) 823/4, - UE propune negocierea unor noi 

relaţii contractuale cu Moldova, Ucraina, Armenia, Azerbaidjan, Georgia şi Belarus, sub forma unor 

Acorduri de Asociere. Acordurile de Asociere vor conţine perspectiva integrării economice a 

statelor vizate în piaţa comună a UE ; UE va iniţia cu statele din regiune Pacte de Mobilitate şi 

Securitate care vor trasa condiţiile obligatorii de îndeplinit pentru a facilita mobilitatea populaţiei 

din statele Est-europene în spaţiul comunitar; Acorduri de Asociere vor include prevederi 

referitoare la creşterea „interdependenţei energetice” cu UE ; Parteneriatul Estic va institui un nou 

cadru multilateral de cooperare între UE şi statele PEV din Europa de Est; Parteneriatul Estic va 

atrage după sine şi creşterea resurselor financiare alocate de UE pentru partenerii săi PEV din 

Europa de Est. 

271

multilateral va fi mai mult decât un for de dialog, el va avea menirea să faciliteze 

elaborarea şi realizarea unor poziţii şi acţiuni concertate pentru a face faţă în mod 

solidar unor provocări comune. De fapt, noul instrument multilateral va imprima 

substanţă concretă asocierii politice ce se va stabili între statele din Europa de Est şi 

UE în baza Acordurilor de Asociere. Structura operaţională a viitorului cadru 

multilateral al Parteneriatului Estic va fi ierarhizată în patru trepte: reuniuni bianuale 

la nivel de Şefi de Stat şi de Guvern; reuniuni anuale la nivel de Miniştri de Externe ai 

UE şi partenerii din Europa de Est care vor evalua progresele Parteneriatului Estic şi 

vor trasa noi obiective; reuniuni la nivel de înalţi funcţionari ce se vor organiza pe 

patru platforme tematice de cooperare, şi anume: democraţia, buna guvernare şi 

stabilitatea; integrarea economică şi convergenţa cu politicile UE; securitatea 

energetică; contactele interumane; reuniuni la nivel de experţi, care, de asemenea, se 

vor întruni pe cele patru platforme tematice menţionate mai sus. 

Chiar dacă propunerea referitoare la crearea acestui Parteneriat a fost făcută 

publică pe 26 mai 2008, opinii privind constituirea unei eventuale “Alianţe Estice” au 

fost vehiculate îndată ce Franţa a început să promoveze ideea Uniunii Mediteraneene 

(În cele din urmă, proiectul francez a fost acceptat, însă cu anumite amendamente 

esenţiale. Uniunea respectivă a fost redenumită Uniunea pentru Marea Mediteraneană. 

Aceasta urma să includă toate statele UE, nu numai cele riverane Bazinului 

Mediteranean, reprezentând un for de comunicare adiţional celui existent în cadrul UE 

şi nicidecum nu o organizaţie aparte dedicată distanţării Turciei de la perspectiva 

europeană etc.). Astfel, deja în luna aprilie 2008, în cadrul Parlamentului European se 

făceau afirmaţii privitor la o potenţială „Alianţă Estică”, necesară pentru a oferi o 

soluţie intermediară statelor cu aspiraţii pro-europene 26 . Această propunere a fost 

condiţionată de faptul că UE înfruntă urmările extinderii extenuante din 2004 şi 

respectiv 2007, iar Franţa forţează dimensiunea sudică a Politicii Europene Externe. 

Rolul primordial în dezvoltarea acestei idei îi aparţine Poloniei. 

În vederea susţinerii cauzei europene a statelor est-europene, în special cea a 

Ucrainei, Varşovia şi-a canalizat eforturile sale politico-diplomatice pentru a obţine 

acordul şi inclusiv sprijinul membrilor UE (de remarcat faptul, că aceste acţiuni s-au 

soldat cu crearea tandemului Polonia-Suedia, precum şi cu înregistrarea unui număr 

mare de susţinători a acestui Parteneriat printre statele europene.). În contextul 

viitoarei preşedinţii a Franţei în cadrul Consiliului European, Parisul a dat de înţeles 

că susţine proiectul Parteneriatului Estic. De fapt, Franţa a decis să-şi revizuiască 

atitudinea sa faţă de statele din Europa de Est, în special faţă de Ucraina. Prin 

intermediul acestui gest Franţa intenţionează să-şi asigure un sprijin larg din partea 

noilor membri ai UE în chestiunile legate de funcţionarea Uniunii pentru Marea 

Mediteraneană, dezvoltarea dimensiunii de apărare a UE etc., ce vor face parte din 

agenda de lucru a Parisului la conducerea UE. În urma războiului ruso-georgian, 

importanţa politică a „Parteneriatului Estic 27 ” a crescut şi mai mult, astfel încât, la 

26 http://newsukraine.com.ua/news/107275/ 

27 Iniţiativa Poloniei şi Suediei de a constitui Parteneriatul Estic rezultă din premise interne şi 

externe, conjuncturale şi strategice, ce s-au accentuat în perioada recentă în cadrul UE şi la 

frontierele sale externe. Printre acestea se numără, intenţia Franţei de a demara procesul de instituire 

a Uniunii pentru Marea Mediteraneană. Dinamizarea acţiunilor de revigorare a activităţilor în cadrul 

272

Summit-ul UE din 1 septembrie 2008, Comisia Europeană a fost chemată să 

definitiveze, până în decembrie 2008, elaborarea proiectului „Parteneriatului Estic”, 

ceea ce ar permite Şefilor de Stat şi Guvern ai UE să-l aprobe până în martie 2009. De 

asemenea, anume sub impactul agresiunii Rusiei contra Georgiei, statele membre ale 

UE au devenit mai receptive la doleanţa autorităţilor ucrainene de a semna un Acord 

de asociere cu Ucraina. De altfel, la 29 octombrie 2008, Bruxellesul şi Kievul au 

iniţiat deja consultări cu privire la perspectiva liberalizării regimului de vize între UE 

şi Ucraina.. 

În Georgia, după evenimentele tragice din august, prezenţa politică a UE a 

crescut vizibil în această ţară. În prezent, UE dispune în Georgia de un Reprezentant 

Special pentru criza georgiană şi de o echipă de peste 200 de observatori militari 

însărcinaţi cu monitorizarea respectării de către autorităţile ruse şi georgiene a 

Acordului de încetare a focului din 12 August 2008. Totodată, UE a anunţat că 

intenţionează să liberalizeze regimul de vize pentru cetăţenii georgieni şi, mai ales, a 

promis că, în următorii trei ani, asistenţa sa financiară pentru Georgia va 

creşte semnificativ, ridicându-se la suma de peste 500 milioane de euro. 

Conferinţa de securitate de la Munchen 28 din februarie 2009, a reunit şefi de stat 

şi de guvern, reprezentanţi ai organizaţiilor internaţionale care au analizat cele mai 

sensibile probleme referitoare la securitatea internaţională. Discuţiile au avut ca una 

din temele principale instabilitatea regională cu trimitere directă asupra zonei Caucaz 

şi Balcanilor. În cadrul acestei reuniuni este de remarcat şi întâlnirea ministrului 

român de externe Cristian Diaconescu cu preşedintele Comisiei Europene, Jose 

Manuel Durao Barroso, cu consilierul pe probleme de apărare naţională a 

preşedintelui SUA, James Jones. 

Aceste întâlniri bilaterale au abordat printre altele şi tema dezvoltari 

parteneriatului strategic în bazinul Mării Negre. În dialogul cu preşedintele Comisiei 

Europene, Barosso, ministrul român de externe şi-a exprimat susţinerea pentru 

parteneriatul european şi cooperarea privind zona Mării Negre, subliniind necesitatea 

coordonării eforturilor europene pentru stabilizare situaţiei din Georgia şi Transnistria 

şi printr-o abordare coerentă pe tema securităţii energetice. Astfel problemele din 

Caucaz şi Balcani ar putea fi soluţionate printr-o abordare raţională, pragmatică şi 

orientată către obiective concrete, iar prin poziţionarea geografică a României, 

interesul statului român va fi de soluţionare a problemelor din aceste zone, aceasta şi 

în contextul în care menţinerea de facto a conflictelor îngheţate generează instabilitate 

pentru întreaga comunitate internaţională. 

Şeful diplomaţiei române a subliniat necesitatea identificării, de către 

comunitatea internaţională, de noi mijloace pentru reglementarea durabilă a 

organizaţiei Comunităţii Statelor Independente, în frunte cu Rusia. Interesul crescând al statelor atât 

vestice, cât şi estice ale UE, pentru potenţialul energetic major al statelor din bazinul Mării Negre 

(ţările din Europa de Est incluse Politica Europeană de Vecinătate). Intensificarea activităţii 

politico-diplomatice a statelor din “Noua Europă” în vederea avansării dimensiunii estice a politicii 

externe a UE. De asemenea, promovarea/susţinerea coerentă şi amplă de către acestea a 

perspectivelor europene pentru statele ex-sovietice cu aspiraţii pro-europene accentuate. 

28 Departamentul politic, politic@mediafax.ro 

273

conflictelor îngheţate din regiunea transcaucaziană, zonă de importanţă strategică 

pentru tranzitul de petrol şi gaze naturale dinspre Asia Centrală către Europa. 

Ceea ce mi s-a părut destul de important este şi raportul parlamentului european 

privind relaţiile NATO –UE din data de 19 februarie 2009 privind înfiinţarea unui 

comandament operaţional al UE sub autoritatea Secretarului General al Consiliului, 

ce se doreşte a fi nu numai complementar ca revizuire paralelă a strategiilor de 

securitate 29 ci şi convergent(acordând importanţa cuvenită potenţialului celeilalte). 

Într-un interviu acordat de John Hutton, Ministrul apărării al Marii Britanii în 

Financial Times şi citat de AFP din 19 februarie 2009, acesta a declarat că Marea 

Britanie va propune constituirea unei forţe de apărare permanentă a NATO care îi va 

asigura pe membrii din Europa de Est că nu vor fi atacaţi făcând aluzie la conflictul 

dintre Rusia şi Georgia de anul trecut si vizavi de incertitudinea unor state baltice 

membre ale NATO vizavi de politica de apărare a NATO. 

Toate aceste decizii şi acţiuni nu sunt altceva decât răspunsul pragmatic şi de 

lungă durată dat de UE politicii Federaţiei Ruse de a-şi impune fără menajamente 

supremaţia politică şi economică în vecinătatea sa apropiată, desconsiderând, în 

acelaşi timp, interesele naţionale ale statelor vizate. 

4 Scurt istoric al conflictului ruso-georgian 30 

‣ 7 august - trupele georgiene pătrund pe teritoriul Oseţiei de Sud. În aceeaşi 

zi trupele ruseşti intră în regiunea separatistă. 

‣ 8 august - trupele georgiene preiau controlul asupra capitalei Oseţiei de Sud, 

Ţinvali. Armata rusă declanşează primele raiduri aeriene pe teritoriul Georgiei. Soldaţii 

ruşi pătrund pe teritoriul georgian. Preşedintele Georgiei, Mihail Saakaşvili, declară 

că cele doua state se află în stare de război. 

‣ 9 august - Mihail Saakaşvili decretează starea de război pe teritoriul 

Georgiei. Rusia anunţa că soldaţii săi au preluat controlul asupra oraşului Ţinvali. 

‣ 10 august - Georgia declară că doreşte semnarea unui armistiţiu şi că soldaţii 

săi s-au retras din Oseţia de Sud. Nave de război ale Rusiei instaurează o blocadă 

maritimă asupra portului georgian Poti. Autorităţile separatiste din Abhazia anunţă 

mobilizarea forţelor armate. 

‣ 11 august - ofensiva Rusiei continuă. Ministrul de Externe al Franţei, 

Bernard Kouchner, se deplasează în Georgia şi-i propune lui Mihail Saakaşvili un 

acord de pace. Preşedintele Georgiei acceptă acordul propus de Franţa. Autorităţile 

georgiene anunţa că trupele ruse au ocupat oraşul Gori, aflat în centrul ţării. 

‣ 12 august - după o întâlnire cu preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, Dmitri 

Medvedev, preşedintele Rusiei, afirma că a acceptat planul de pace propus de francezi. 

Acordul de pace prevede: renunţarea la folosirea forţei ca mijloc de soluţionare 

a conflictelor, încetarea ostilităţilor între cele două parţi, retragerea trupelor ruseşti şi 

georgiene la linia ocupată înainte de 7 august, accesul liber la ajutorul umanitar, 

29 www.Mediafax.ro- 19 feb 2009 - articol– Parlamentul European a aprobat un raport pe tema 

relaţiilor NATO-UE – acest raport subliniază opoziţia PE faţă de viitoare extinderi ale NATO în 

state cu diferende teritoriale grave nesoluţionate. 

30 http://www.revista22.ro/georgia--radiografia-conflictelor-îngheţate. 

274

iniţierea de negocieri internaţionale cu privire la statutul Abhaziei 31 şi Oseţiei de 

Sud 32 . 

‣ 15 august - Mihail Saakşvili semnează acordul de pace mediat de preşedinţia 

franceză a UE 3334 . Fostul Secretar de stat american, Condoleezza Rice, aflată la 

Tbilisi, cere Rusiei să-şi retragă trupele din Georgia şi afirmă că, SUA susţin 

integritatea teritorială a statului georgian. 

‣ 16 august - Rusia semnează acordul de încetare a focului cu Georgia. 

Medvedev precizează că o parte a trupelor ruse vor rămâne pe teritoriul Georgiei 

pentru a "asigura măsuri suplimentare de securitate". Trupele ruse se află la 

aproximativ 30 de km de Tbilisi. 

‣ 17 august - Dmitri Medvedev îi dă noi asigurări lui Nicolas Sarkozy că 

trupele ruseşti vor părasi Georgia. Angela Merkel, cancelarul Germaniei, vizitează 

Tbilisi, prilej cu care afirmă susţinerea Berlinului pentru Georgia şi cere Rusiei sa-şi 

retragă soldaţii din teritoriul georgian. 

‣ 18 august - soldaţii ruşi ocupă poziţii din apropiere de Tbilisi, iar Kremlinul 

anunţa că va păstra "trupe de menţinere a păcii" în jurul Oseţiei de Sud. 

‣ 19 august - după o nouă solicitare a lui Nicolas Sarkozy, Medvedev promite 

că trupele ruse se vor retrage din Georgia până la 22 august. Miniştrii de Externe 35 ai 

statelor membre ale Aliantei Nord-Atlantice condamnă acţiunile Rusiei în Georgia şi 

anunţă suspendarea Consiliului NATO-Rusia. 

31 Conform autorităţilor din Abhazia (teritoriu cu o suprafaţă de 8.432 km²), in urma unui 

recensământ nerecunoscut de Tbilisi, regiunea ar avea o populaţie de 216.000 locuitori, dintre care 

43,8% s-au declarat abhazi, 21,3% georgieni, 20,8% armeni si 10,8% ruşi. 

32 Osetia de Sud (teritoriu cu o suprafaţa de 3.900 km²), populaţia regiunii ar fi, conform unor 

statistici neoficiale, de aproximativ 70.000 de locuitori. Dintre aceştia, aproximativ sunt 45.000 sunt 

osetini, iar 20.000 georgieni. De remarcat este faptul ca aproximativ 70% din populaţia Oseţiei de 

Sud deţine pasapoarte ruseşti. 

33 Conform ambasadorului rus Alexander Churilin – acestea au fost simple şi clare. Primul – să nu 

se recurgă la folosirea forţei. Cel de al doilea – să se pună capăt definitiv oricăror acţiuni militare. 

Cel de al treilea – să se asigure accesul liber la ajutoarele umanitare. Al patrulea – forţele armate 

ale Georgiei să revină la locurile lor de dislocare permanentă. Al cincilea - forţele armate ale 

Federaţiei Ruse să se retragă pe linia de dinaintea începerii acţiunilor militare. Până la crearea 

mecanismelor internaţionale, forţele ruseşti de menţinere a păcii iau măsuri suplimentare de 

securitate. Al şaselea – începerea negocierilor internaţionale asupra problemei alegerii viitorului 

statut al Osetiei de Sud şi Abhaziei şi a căilor de asigurare a unei securităţi 

trainice a acestora. Principiile au fost adoptate de Osetia de Sud şi Abhazia, de autorităţile 

georgiene şi au fost susţinute de OSCE. 

35Miniştrii de Externe ai statelor membre NATO se reunesc la Bruxelles, în cadrul Consiliului 

Nord-Atlantic, pentru a discuta despre evenimentele din Caucazul de Sud. Reprezentanţii statelor 

membre ale Alianţei anunţă suspendarea întâlnirilor din cadrul Consiliului NATO-Rusia până la 

retragerea definitivă a trupelor ruseşti din Georgia. Declaraţia comună dată la sfârşitul reuniunii 

menţionează că "solutionarea pasnica si de durata a conflictului din Georgia trebuie sa se bazeze pe 

respectarea deplină a principiilor suveranităţii, integrităţii teritoriale a Georgiei". Textul declaraţiei 

comune reafirmă susţinerea NATO pentru eforturile Georgiei de a obţine MAP (Membership 

Action Plan) şi anunţă crearea unei Comisii NATO-Georgia cu sarcina de a supraveghea relaţiile 

acestui stat cu Alianţa. 

275

‣ 21 august - ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, afirma că statul 

rus a încetat cooperarea militară cu NATO 36 . 

‣ 22 august - Moscova susţine că trupele sale s-au retras de pe teritoriul 

Georgiei. Adjunctul şefului de Stat Major al Federaţiei Ruse, Anatoli Nogovitin, 

declara că în jurul Abhaziei şi Osetiei de Sud vor fi create două zone tampon 37 în care 

se vor afla "trupe de menţinere a păcii" ruseşti. Franţa, SUA şi Georgia acuză Rusia 

că a încălcat acordul de încetare a focului. 

‣ 23 august - Rusia refuză să-şi retragă soldaţii din portul georgian Poti 3839 . 

‣ 24 august - Franţa solicită statelor membre UE decalarea summit-ului UE la 

care urma să se discute relaţia cu Rusia din perspectiva ultimelor evoluţii din Caucaz, 

de la 5 septembrie pentru 1 septembrie. 

‣ 25 august - cele două Camere ale parlamentului rus adoptă două rezoluţii 

prin care recomandă preşedintelui Medvedev să recunoască independenţa Oseţiei de 

Sud şi Abhaziei. Numeroase astfel de rezoluţii s-au votat în trecut fară nici un fel de 

consecinţe. 

‣ 26 august - Dmitri Medvedev recunoaşte independenţa celor două regiuni 

separatiste. Occidentul condamnă unanim decizia preşedintelui Medvedev. 

‣ 27 august - Georgia îşi recheamă diplomaţii de la Moscova. Angela Merkel 

îi cere preşedintelui Medvedev să respecte acordul de încetare a focului. 

‣ 1 septembrie - la finalul Summit-ului de la Bruxelles, liderii europeni 

anunţau că UE va reconsidera relaţiile cu Federaţia Rusă şi califică acţiunile Rusiei în 

Georgia ca fiind "disproporţionate". 

Izbucnirea crizei din Caucaz a fost o surpriză doar pentru cei care nu urmăresc 

evoluţiile din spaţiul ex-sovietic. Presa internaţională a relatat, înainte de 8 august, 

cum serviciile secrete ruse, utilizând diverse structuri mafiote, au declanşat războiul 

cibernetic împotriva Georgiei, încă de la mijlocul lunii iulie. Pe pagina web a 

parlamentului de la Tbilisi se putea vedea o caricatură a preşedintelui Saakaşvili, 

înfăţişat precum Hitler. Un atac similar a fost orchestrat din Rusia împotriva Estoniei, 

în 2007. În săptămânile dinaintea izbucnirii războiului au avut loc mai multe ciocniri 

soldate cu morţi şi răniţi, au fost arestaţi 4 militari georgieni "pentru spionaj" şi mai 

mulţi oseţini pentru "contrabanda cu narcotice". Die Tageszeitung (5 august, sub 

semnătura lui Bernhard Clase) şi The Times (6 august, articol semnat de Bronwen 

Maddox) scriu despre evacuarea a 500 de copii oseţini din zonele unui potenţial 

conflict, numărul evacuărilor efectuate inaintea serii zilei de 7 august ridicându-se la 

circa 2.500. La rândul ei, presa rusă a relatat săptamâni la rand despre pregătirile de 

război din Oseţia de Sud. 

Ceea ce este foarte important este de urmărit şi Scrisoare deschisă a Excelenţei 

sale Domnului Alexander Churilin - Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al 

36 Rusia anunţa că va suspenda acţiunile pe care le desfăşoară în comun cu NATO. Oseţia de Sud şi 

Abhazia cer Moscovei să le recunoască independenţa. 

37Gordon Johndroe, purtător de cuvant al Casei Albe, afirma că Rusia a încălcat acordul de pace încheiat 

cu Georgia, deoarece a plasat puncte de control şi baze militare ale soldaţilor săi pe teritoriul 

georgian. 

276

Federaţiei Ruse în România. Excelenţa sa afirma că tonalitatea celor publicate de 

presa română arată că pe undeva la Bucureşti şi nu numai, nu se înţelege deocamdată 

cine poartă răspunderea pentru izbucnirea agresiunii din Caucazul de Sud, pentru 

numeroasele victime din rândul populaţiei, distrugerea oraşelor şi satelor. În 

accepţiunea domului ambasador, trupele ruseşti s-au aflat în Oseţia de Sud absolut 

legal în baza Acordului de la Dagomîs din 1992, susţinut în totalitate de partea 

georgiană. Folosirea forţei de către trupele noastre de menţinere a păcii, de asemenea 

a fost legitimă şi a fost un răspuns la atacul armat din partea georgiană asupra 

populaţiei din ţările participante la acordurile menţionate, inclusiv asupra cetăţenilor 

ruşi şi a soldaţilor din trupele noastre de menţinere a păcii. Dreptul la autoapărare 

armată este stipulat în art.51 al Statutului ONU. Alexander Churilin susţine în 

continuare, că este penibil şi pentru unii proaspeţi comentatori ai istoriei europene 

care încearcă să compare evenimentele care au avut loc în urmă cu 40 de ani la Praga 

cu riposta împotriva aventurii de la Ţhinvali. Preşedintele ceh V.Klaus respinge pe 

bună dreptate o asemenea comparaţie: «Cehoslovacia nu a ocupat Rusia 

transcarpatică, iar intervenţia trupelor nu a fost o replică la invazia noastră». Totuşi, în 

încercările de a găsi un numitor comun pentru nişte evenimente atât de diferite, este 

evident că se urmăreşte rusofobia execrabilă, complet nepotrivită pentru soluţionarea 

actualelor probleme mondiale şi euro-atlantice. 

Concluzii 

Diviziunile occidentale, care îşi au originea în diferenţele dintre culturile politice 

şi strategice în Europa şi SUA, continuă să împiedice naşterea unei strategii atlantice 

în zona extinsă a Mării Negre, cu excepţia unui ocean de propuneri şi studii pe acesta 

temă. Rusia exploatează cu succes un asemenea vid, în special într-o perioadă a 

oboselii SUA în Orientul Mijlociu şi Afganistan. La nivel regional, dorinţa lui 

Saakaşhvili de a intra în NATO şi UE se va menţine, dar Tbilisi probabil se aştepta la 

mai mult sprijin. Totuşi Saakaşhvili se bucură de un consens puternic în interior, şi 

este puţin probabil să-şi schimbe atitudinea fermă în Oseţia de sud. Ca rezultat, 

regiunile separatiste ale Georgiei vor rămâne foarte instabile, chiar dacă politica 

internă a Georgiei pare să fi intrat într-o perioadă de relativă stabilitate. Factorii de 

decizie internaţionali vor trebui să considere riscurile politice în Georgia dintr-un 

punct de vedere geopolitic, mai curând decât politico-economic: conflictele cu 

rădăcini adânci în care sunt implicate minorităţi etnice şi puteri externe, vor rămâne o 

ameninţare pentru stabilitatea acestei ţări în viitorul apropiat. 

Conflictul ruso-georgian a conturat o Europa divizată în special în ceea ce priveşte 

întrebarea cum să gestionăm relaţia cu o astfel de Rusie: pe de o parte, avem 

statele din Europa Centrală şi de Est şi statele nordice, iar, de cealaltă parte, avem 

Europa continentală condusă de Franţa şi Germania. Această politică de buna 

vecinătate ar trebui mult mai bine implementată prin : noi acorduri de asociere, care 

să includă acorduri de liber schimb consolidate şi globale pentru ţările care sunt 

dispuse şi pregătite să îşi asume angajamentele pe care le presupune un astfel de acord 

cu UE40; programe cuprinzătoare finanţate de UE, în vederea îmbunătăţirii capacităţii 

40 http://ec.europa.eu/world/enp/partners/enp_georgia_en.htm 

277

administrative; încurajarea dezvoltării unei reele de liber schimb, care ar putea să se 

transforme, pe termen lung, într-o comunitate economică de vecinătate; încheierea de 

„pacte de mobilitate şi securitate” care să faciliteze călătoriile în scopuri legitime către 

UE, intensificând în acelaşi timp eforturile de combatere a corupţiei, a criminalităţii 

organizate şi a migraţiei clandestine. 

Aceste pacte ar viza şi modernizarea sistemelor de azil în vederea asigurării 

conformităţii cu standardele UE şi stabilirea unor structuri integrate de gestionare a 

frontierelor etc., obiectivul final fiind de a permite călătoriile fără viză în toate ţările 

partenere care participă la această cooperare; programe care sprijină dezvoltarea 

economică şi socială, abordând în special disparităţile economice şi sociale pronunţate 

din aceste ţări; crearea a patru platforme politice multilaterale privind: democraţia, 

buna guvernanţă şi stabilitatea; integrarea economică şi convergenţa cu politicile UE; 

securitatea energetică; precum şi contactele interpersonale în vederea sprijinirii 

suplimentare a eforturilor individuale de reformă; iniţiative emblematice: programul 

integrat de gestionare a frontierelor; promovarea pieţelor regionale de energie 

electrică, a eficienţei energetice şi a surselor de energie regenerabile; dezvoltarea 

coridorului energetic sudic; şi cooperarea privind prevenirea, pregătirea şi răspunsul 

în cazul dezastrelor naturale şi al celor provocate de om. Dar ceea ce este cel mai 

important este eliminarea clivajelor, o politică unitară a luării de decizii. La un 

moment dat s-a pus întrebarea - Este oare Europa instituţionalizata, o putere 

fundamental soft, pregătită să joace după regulile politicii de putere? Unii au afirmat 

că răspunsul ar putea fi negativ, susţinut fiind de anumite luări de poziţii şi anume: 

atât în poziţia NATO, cât şi în cea a UE se condamnă acţiunile Rusiei ca fiind "disproporţionate". 

Această noţiune cosmetizează de fapt absenţa unui consens la nivelul 

ambelor organizaţii nu doar asupra realităţii din teren, a faptelor, ci şi asupra terapiei 

de urmat. Răspunsul Europei readuce în prim-plan un clivaj fundamental, intuit încă 

din 2003 de fostul secretar al Apărării din SUA, Donald Rumsfeld: Vechea şi Noua 

Europă. 

Relevant este că pentru "Vechea Europă" acţiunea Rusiei este "disproporţionată", 

în timp ce pentru "Noua Europă" înseamnă "agresiune". Să nu uităm că ambele 

organizaţii furnizează membrilor prin tratatele care le guvernează garanţii de apărare 

colectivă. Spre exemplu, într-un articol publicat în Washington Post, pe 18 august, 

preşedintele Sarkozy vorbeşte de "răspunsul brutal şi disproporţionat" al armatei ruse. 

Dimpotrivă, preşedinţii Estoniei, Letoniei, Lituaniei şi Poloniei semnau împreună o 

declaraţie, la 9 august, care enunţa că, "date fiind acţiunile militare unilaterale ale 

forţelor militare ale Rusiei, vom folosi toate mijloacele pe care le avem la dispoziţie, 

ca şefi de stat, pentru a ne asigura că agresiunea împotriva unui mic stat din Europa nu 

va trece neobservată sau semnalată doar prin declaraţii inutile şi care pun egalitate 

între victime şi agresori. Pentru a-l parafraza pe preşedintele Franţei, într-adevăr, 

"angajamentul Europei a fost decisiv" în securizarea unui plan de soluţionare a 

conflictului, dar care nu garantează integritatea teritorială a statului victimă a 

agresiunii. 

278

Bibliografie: 

[1] FISCHER, Sabine Research Fellow - Institutul pentru Studii de Securitate de la 

Paris. 

[2] BALABAN Constantin Gheorghe, gl bg (r) Profesor universitar doctor, 

Securitatea şi dreptul internaţional/ Provocări la început de secol XXI, 

Editura CH BECK, Bucureşti 2006. 

[3] A Euro-Atlantic Strategy fot the Black Sea Region, Institute for National 

Stratagic Studies, National Defense University, 27 Ianuarie 2006, INSS Staff 

Analysis; June 2004 

[4] CHIRILĂ Danuţ col(r.) conf. univ. dr., Note de curs, Universitatea Alexandru 

Ioan Cuza Iaşi. 

[5] NEAGOE, Visarion, dr., Vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări în “Lumea 2005”, 

Editura CTEA, Bucureşti 2005 

Site-uri: 

[6] http://www.fisd.ro 

[7] http://www.ape.md 

[8] www.ziua.ro 

[9] http://cenusadi.wordpress.com 

[10] http://euobserver.com 

[11] http://ec.europa.eu 

[12] http://newsukraine.com 

[13] politic@mediafax.ro 

[14] http://www.revista22.ro 

279

ACTUALITATEA AMENINŢĂRII IRANULUI LA ADRESA 

SISTEMULUI INTERNAŢIONAL DE SECURITATE 

Ciprian IGNAT 

٭ On the international stage, the political actors are most often willing to make considerable 

efforts and allocate vast resources to ensure their protection against possible threats. The current 

situation of the states which are considered nuclear threats is quite critical because there are 

complex sources of the conflict. Eloquent for this is Iran’s case, which has been invaded by Iraq in 

1980 with the support of the United States. The situation between Iraq and the United State has 

changed since than, but Iran will always need the comfort provided by a nuclear weapon. The latest 

moves in the United States government, the election of President Barack Obama and his new team of 

state secretaries, are expected to solve, among the financial crises of the country, the Middle East 

problems - the Iranian nuclear threat which can degenerate in an international conflict involving 

the use of nuclear weapons any time. 

Rolul pe care Iranul îl joacă la acest moment pe scena politică internaţională 

este unul activ reuşind să atragă atenţia puterilor occidentale prin vehemenţa 

prezentării argumentelor şi fermitatea deciziilor în ceea ce priveşte relaţiile externe şi 

modul de gestionare a disputei privind renunţarea la programul său nuclear. 

Istoria practicii internaţionale din ultimele trei secole şi jumătate a fost în mod 

evident o adevărată cronică a modului în care statele au interacţionat unele cu altele. 

Acestea au fost şi continuă să fie organizaţiile politice dominante ca putere şi 

influenţă. Interesele, obiectivele şi capacitatea statelor de a acţiona pentru a le atinge 

şi respectiv, a pune în aplicare aceste interese şi obiective le modelează 

comporamentul atât în interiorul propriilor frontiere, în relaţia cu cetăţenii şi 

societatea civilă, cât şi în plan internaţional, generând forţe şi tendinţe diferite în 

mediul strategic global şi regional 1 . 

În sens diacronic, conflitul dintre occident (în speţă S.U.A) şi Iran este unul cu 

rădăcini adânci, influenţat de foarte mulţi factori printre care: sprijinul acordat între 

1953 şi 1979 şahinşahul Muhammad Reza Pahlavi de puterile occidentale şi regimul 

pro-occidental instaurat de acesta – în contradicţie cu valorile fundamentalist islamice, 

sprijinul acordat irakienilor de către S.U.A. în războiul dintre Irak şi Iran, mutarea 

zonei de conflinct armat în imediata proximitate (Irak), afirmarea de către oficiali 

americani în nenumărate rânduri despre necesitatea invadării Iranului şi afirmarea 

directă a intenţiei de a invada Iranul de către Israel. Bineînţeles motivele pot continua 

şi nu sunt puţine. Voi încerca în această lucrare să evidenţiez rolul pe care îl joacă în 

acest moment Iranul pe scena politică internţională, în ce măsură constituie o 

ameninţare la adresa securităţii regionale şi internţionale, care sunt vectorii politicii 

duse de preşedintele Ahmadinejad şi conducerea de la Teheran, şi eventualele cauze 

care au dus la această situaţie de fapt. 

٭ 

Locotenent, doctorand în Ştiinţe Politice, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi 1 Frunzeti, Teodor, Globalizarea securităţii, Editura militară, Bucureşti, 2006, p.7. 

280

1. Scurt istoric 

Poziţia strategică a Iranului în Golful Persic bogat în ţiţei, şi propriile sale 

rezerve substanţiale de ţiţei, au implicat ţara în Războiul Rece, dar începând cu 1953 

şahinşahul (regele), Muhammad Reza Pahlavi, a meţinut Iranul în tabăra occidentală. 

Resursele bogate de petrol ale Iranului şi sprijinul din partea SUA i-a permis 

şahinşahului să-şi formeze un sistem militar puternic şi să încerce modernizarea 

societăţii iraniene. Succesul eforturilor sale a fost limitat. El a introdus influenţe 

occidentale care au ofensat profund clerul musulman tradiţionalist şi adepţii acestuia. 

Opoziţia lor a devenit periculoasă când s-a unit cu nemulţumirile populare izvorâte 

din saracia în care trăiau majoritatea iranienilor. Însă pentru o lungă perioadă de timp, 

armata şi poliţia secretă deosebit de dură, SAVAK, i-au asmuţit pe protestatari. 

Ulterior, în 1977, tulburările s-au răspândit în oraşele Iranului, în ciuda 

măsurilor represive severe care au provocat sute de morţi. Organizaţiile liberale şi de 

stânga au fost dizolvate, dar nici nu se punea problema ca într-un stat musulman să se 

închidă moscheele, acestea devenind principalele centre ale opoziţiei. Iranienii 

răspundeau deasemenea reînvierii religioase care avea loc în mai multe state islamiste, 

într-o anumită măsură împotriva influenţelor occidentale. În mod semnificativ 

protestatarii iranieni au atacat instituţii occidentale, precum cinematografele. Aceste 

tendinţe precum şi popularitatea Ayatollahului Khomeyni, aflat mult timp în exil, au 

determinat în mare măsură cursul revoluţiei iraniene. 

În ciuda masacrării a mii de oameni în „Vinerea Sângeroasă”, 8 septembrie 

1978, agitaţia nu a putut fi oprită. La mijlocul lunii ianuarie 1979 şahinşahul şi familia 

sa au plecat în „concediu”, iar două săptămâni mai târziu Ayatollahul Khomeyni a 

sosit în Iran întâmpinat de o mulţime tumultuosă. În câteva zile guvernul şahinşahului 

a căzut, iar Khomeyni a preluat puterea ca lider al Consiliului Revoluţiei. Noii 

conducători au declarat Iranul republică islamică, iar grupările de stânga şi alte 

grupări non-religioase care au luat parte la revoluţie au fost în curând înlăturate. Statul 

islamic a consolidat legea religioasă musulmană (şaria), care, de exemplu, interzicea 

consumul de alcool şi obliga femeile să poarte veşiminte modeste tradiţionale. Spiritul 

sever al regimului a fost reflectat în sutele de execuţii care au urmat după căderea 

şahinşahului şi în lipsa toleranţei pentru metodele occidentale „decadente”. 

Revoluţia iraniană a fost foarte diferită de schimbările ce avuseră loc în cea mai 

mare parte a lumii arabe, unde puterile coloniale şi monarhii au fost înlocuiţi de 

regimuri organizate pe principii seculare (non-religioase). Politica islamizată a 

Iranului (numită adesea fundamentalism islamic) era un fenomen nou şi provocator, 

adesea privit ca o ameninţare de către vecinii Iranului. Aceasta avea o anumită 

justificare, deoarece, începând cu luna februarie 1980, Khomeyni a făcut apel la un 

„război sfânt” pentru răspândirea revoluţiei islamice. 

Mânia Iranului era în special îndreptată împotriva Statelor Unite, „Marea 

Satană”, care îl sprijinise pe şahinşah şi personificase valorile occidentale. Când 

studenţii iranieni au pătruns în Ambasada Americană din Teheran şi au luat ostatici 53 

de diplomaţi americani, Khomeini a aprobat comportamentul acestora. Revendicarea 

lor iniţială – americanii să îl predea pe şahinşah pentru a fi judecat - a devenit 

irelevantă după ce şahinşahul a părăsit SUA şi a murit în Egipt (1980), dar criza 

ostaticilor a continuat până în ianuarie 1981. O încercare eşuată a americanilor asupra 

281

îngheţării conturilor iraniene în schimbul eliberării ostaticilor, au oferit Iranului 

sentimentul victoriei, dar sfidarea standardelor normale ale comportamentului 

internaţional de către Iran a fost un motiv de îngrijorare. Profitând de tulburările din 

Iran, liderul irakian Saddam Hussein a hotărât să încheie nişte vechi socoteli între cele 

două ţări. În loc să distrugă regimul islamic, războiul (1980-1988) i-a unit pe iranieni. 

Iranul a rezistat în faţa ofensivei irakiene şi chiar a ripostat în faţa atacului acestuia. 

Însă politica iraniană i-a atras mulţi duşmani, iar ajutorul acordat Irakului de alte state 

arabe şi protecţia liniilor de navigaţie asigurată de SUA, au întors războiul împotriva 

Iranului. În final, Khomeyni a cerut încetarea focului. Acest ajutor acordat de SUA a 

marcat încă odată relaţiile dintre cele două ţări. 

O trăsătură aparte a războiului a fost curajul fanatic al soldaţilor iranieni. 

Majoritatea erau băieţi tineri, însă s-au aruncat cu sălbăticie în luptă. Aproximativ 600 

000 au murit considerându-se martiri într-un război sfânt. Ironic Iranul a obţinut o 

victorie fără vărsare de sânge când Saddam Husseein, ameninţat de o coaliţie a 

Naţiunilor Unite, a fost obligat să cumpere pacea cu Iranul. Ayatollahul Khomeyni a 

murit în 1989 dar revoluţia islamică şi-a păstrat concepţia intransigentă. Acest lucru a 

fost demonstrat în cazul scriitorului britanic Salam Rushdie, acuzat de blasfemie 

împotriva Islamului pentru scrierea unui roman. 

Khomeyni a cerut uciderea lui Rushdie (fatwa) şi i-a îndemnat pe musulmani să 

facă acelaşi lucrum deşi Rushdie fiind englez născut în India, nu intră sub jurisdicţia 

iraniană. Fatwa a fost confirmată în mod repetat, ilustrând dificultatea permanentă de 

a concilia valorile iraniene cu cele occidentale. Aşadar în 1989 Ayatollahul Khomeini, 

întemeietorul şi liderul Republicii Islamice a Iranului, a încetat din viaţă la 3 iunie; 

după care Ayatollahul Khamenei este ales noul lider al ţării, iar Hojjat ol-Eslam 

Rafsanjani este ales preşedinte al Iranului. În anul 1993 Hojjat ol-Eslam Rafsanjani 

este reales preşedinte. În 1994 Hajjatol-Eslam Seyed Mohammad KHATAMI este 

ales presedinte al Iranului, iar in anul 2001 Hojjatal-Eslam Seyed Mohhamad 

KHATAMI este reales în funcţia de preşedinte. 2 

Începând cu 24 iunie 2005 preşedinte este ales Mahmoud Ahmadinejad, care 

după ce a îndelplinit funcţia de guvernator a mai multor provincii şi a fost primar al 

Teheranului din 2003 în 2005 câştigă alegerile prezidenţiale. 

Ultimii ani au adus cu ei schimbări, datorită faptului că populaţia s-a revoltat 

împotriva standardelor stricte impuse de autorităţile religioase, restricţii care duceau 

până la încălcarea drepturilor omului. Mici speranţe de schimbare s-au întrezărit în 

ianuarie 2003 când cei care aparţineau altor religii decât cea musulmană au reuşit să 

obţină aceleaşi drepturi ca şi musulmanii în privinţa recompensării familiilor celor 

ucişi. Acest lucru contrazice total legea Sharia una dintre cele mai importante legi ale 

statului. 

2. Iran – criză într-un scenariu atipic 

O parte din specialiştii care studiază situaţia actuală din Iran spun că ce se 

întâmplă acum e doar o repetiţie generală pentru o criză viitoare, pretexte se vor găsi 

2 http://www.iranembassy.ro/f1.php 

282

permanent, în care un Iran înarmat cu arme nucleare şi aliaţii săi ar putea forţa evoluţii 

care cu adevarat ar putea pune în cumpănă soarta întregii planete. 

Mulţi sunt tentaţi să considere criza în derulare din Orientul Mijlociu drept un 

deja vu. La urma urmei de peste o jumatate de secol regiunea a fost teatrul unor 

războaie şi unui şir aproape nesfârşit de violenţe. Altfel spus am asista acum la 

evenimente evident grave şi periculoase, dar în interiorul unui registru totuşi familiar, 

o alternanţă de conflicte întrerupte de încercări de a promova acorduri menite să 

rezolve chestiunea palestiniană şi de a consolida precare semne de normalitate. S-ar 

putea însă ca acest tip de evaluare să fie, oricât de paradoxal pare să judecăm astfel în 

aceste momente critice, excesiv de optimistă. Şi asta pentru că actualul context 

internaţional introduce cel putin trei elemente noi faţă de tot ceea ce s-a întâmplat în 

trecut. 3 Primul, proliferarea armelor nucleare, pare tot mai greu de oprit şi, ceea ce e 

mai grav, intră în această ecuaţie ţări ca Iranul şi Coreea de Nord conduse de dictaturi 

cu un comportament provocator şi puţin responsabil. 

În al doilea rând, deficitul global de energie nu mai e acum unul conjuctural, 

aşa cum s-a întâmplat în timpul embargoului petrolier instituit de ţările arabe în 1973 

în timpul razboiului de Yom Kippur, ci unul organic. Nevoile de energie în creştere 

accelerată ale Chinei şi Indiei intră în contradicţie cu atingerea unui nivel de saturaţie 

naturală a producţiei şi cu o situaţie instabilă în care o bună parte din zonele în care se 

extrage ţiţei şi gaze sunt fie afectate de violenţe tribale de genul celor din Nigeria, fie 

sunt situate în ţări intrate între timp sub controlul unor lideri populişti impredictibili 

precum Hugo Chavez în Venzuela sau Evo Morales în Bolivia. Toate aceste lucruri 

creează premisele ca preţul petrolului, care a atins oricum maxime istorice, să 

explodeze literalmente aruncând într-o recesiune profundă economia planetei. 

În fine, în al treilea rând, valul terorismului islamic alimentat ideologic de 

mişcarea Al Qaeda şi sprijinit masiv financiar, logistic şi politic de state ca Iranul şi 

Siria a capatat dimensiuni globale. Agresivitatea în creştere a fundamentalismului 

musulman este alimentată de o propagandă sofisticată distribuită pe scară largă prin 

Internet sau prin noile canale de televiziune arabe de genul Al Jazeera. Iar accesul tot 

mai facil la arme de distrugere în masă, convenţionale, biologice sau chimice, 

potenţial chiar nucleare, în combinaţie cu capacitatea de coordonare a atacurilor mult 

uşurată de noile tehnologii, precum telefonia mobilă creează un amestec cu adevarat 

letal. 

3. Iranul în contextul internaţional actual 

Odată cu instalarea la Casa Albă a noului preşedinte american Barack Obama, 

se aşteaptă o schimbare în plan internaţional, atât la nivel economic cât şi în ceea ce 

priveşte mediul de securitate. Se pare că cea mai mare provocare în domeniul 

relaţiilor externe rămâne problema Iranului, care conform unor specialişti citaţi de 

The Times 4 în ediţia electronică, vor deţine până la sfârşitul anului 2009 o bombă 

nucleară. 

3 Lăzescu, Alexandru, Mizele din Orientul Mijlociu, Ziarul de Iaşi: 17/07/2006 

4 http://www.mediafax.ro/externe, 3.12.2008 

283

Disponibilitatea de a duce negocieri directe cu Iranul a preşedintelui american a 

dus la rezultate promiţătoare în ceea ce priveşte relaţiile dintre cele două state, fiind 

prima dată după 1979 când Teheranul îşi manifestă disponibilitatea de a participa la 

masa negocierilor alături de Statele Unite. Important este ca, noul preşedinte ales să 

trateze Iranul alături de statele din Orientul Mijlociu ca pe un întreg şi nu separat ca 

predecesorul său. Pe de altă parte Israelul nu exclude declanşarea unui atac asupra 

Iranului, chiar şi în lipsa susţinerii Washingtonului, un atac puctual care să vizeze 

instalaţiile nucleare relatează Jerusalem Post 5 în ediţia electronică. Oficiali israelieni 

din domeniul apărării au declarat că, deşi preferă să se consulte cu Statele Unite, 

Israelul ia în considerare mai multe opţiuni pentru o asemenea acţiune. "Întotdeauna 

este mai bine să ne coordonăm", a declarat săptămâna trecută un oficial al apărării. 

"Dar analizăm de asemenea opţiuni care nu presupun coordonarea", a adăugat el. 

Fostul preşedinte George W. Bush a refuzat în câteva rânduri să dea undă verde 

Israelului în a ataca Iranul. Barack Obama însă a garantat, în sensul detensionării 

situaţiei, o ripostă nucleară devastatoare în cazul în care Iranul va încerca atacarea cu 

arme nucleare a Israelului. Totodată preşedintele american a propus ideea acordării 

unor stimulente economice Iranului, pentru a-l convinge să renunţe la programul său 

nuclear. 

Se pare însă că, situaţia Iranului afectează mai nou şi alte state, iar Germania 

este una dintre ţările afectate. Una dintre priorităţile noii administraţii americane va fi 

detensionarea relaţiilor cu Iranul în privinţa programului său nuclear, ceea ce ar putea 

aduce Statele Unite evitarea unui conflict cu Germania, din cauza afacerilor acesteia 

cu Teheranul, relatează Deutsche Welle în pagina electronică 6 . Sprijinul german 

pentru sancţiunile mai aspre şi pentru strategia lui Obama este "crucial", spune 

Matthias Kuentzel un specialist în ştiinţe politice din Hamburg, 

Germania este cel mai mare exportator european către Iran, cu exporturi 

ridicându-se la 14,1% în primele şapte luni ale anului 2008. Dar aşa cum a comentat 

recent publicaţia Wall Street Journal într-un articol de opinie intitulat "Germania 

iubeşte Iranul", Berlinul refuză să-şi folosească puterea de influenţare a Teheranului. 

În timp ce Germania resimte efectele recesiunii globale, cancelarul german Angela 

Merkel a arătat că este pregătită să pună problemele economice deasupra altor puncte 

considerate esenţiale la începutul mandatului său. Aceasta afirmase luni că se va 

opune oricărui acord UE privind mediul, care ar pune în pericol locurile de muncă 

germane. Se pune întrebarea, potrivit Deutsche Welle, de ce ar reacţiona altfel, dacă i 

s-ar cere să stopeze afacerile germane cu Iranul. 

Washingtonul pare dispus să deschidă negocierile prin a oferi - de la 

stimulentele de natură economică, la închiderea bazei de la Guantanamo, în vederea 

obţinerii unor rezultate cât mai rapide şi cât mai convingătoare. Pentru a convinge 

Iranul să renunţe la programul său nuclear, "o atitudine în favoarea dialogului ar putea 

să aducă roade", a declarat, marţi,13.01.2009 secretarul de stat Hillary Clinton, în faţa 

Congresului, după mai mult de 28 de ani de tăcere oficială în relaţiile cu Teheranul. 

5 http://www.jpost.com/servlet/Satellite?cid=1227702421218&pagename=JPost%2FJPArticle%2FS 

howFull, 04.12.2008 

6 http://www.dw-world.de/dw/article/0,,3861105,00.html, 11.12.2008 

284

Spre deosebire de fostul secretar de Stat, Condoleezza Rice, fosta Primă Doamnă a 

Statelor Unite nu a fixat nici o condiţie pentru deschiderea dialogului cu Iranul, 

excluzând chiar ideea că această situaţie ar putea să sporească puterea taberei radicale, 

conduse de preşedintele Mahmoud Ahmadinejad, înainte de alegerile prezidenţiale 

iraniene din iunie. 

"Alegerile nu ar trebui să ne împiedice să ne angajam în dialog dacă decidem 

că există o intenţie sinceră de dialog" din partea regimului iranian, a subliniat ea în 

scrisoarea adresată Congresului. 7 

Tot în luna ianuarie a acestui an, preşedintele american, Barack Obama, şi-a 

reafirmat intenţia de a permite deschiderea discuţiilor cu Iranul şi a întinde o mână 

regimului islamic dacă acesta îşi moderează poziţia. "Cred că este important să fim 

pregătiţi să discutăm cu Iranul, pentru a arăta clar care sunt divergenţele dintre noi, 

dar şi care sunt posibilităţile de a progresa", a declarat Obama într-un interviu acordat 

postului de televiziune al-Arabiya. "În următoarele luni, vom elabora cadrul general şi 

abordarea. Şi, aşa cum am spus în discursul meu de învestitură, dacă state ca Iranul 

sunt pregătite să relaxeze pumnul, vor găsi o mână întinsă din partea noastră", a 

precizat acesta, potrivit textului difuzat de Casa Albă. "Am spus în cursul campaniei 

că este foarte important să încercăm să folosim toate mijloacele puterii americane, 

inclusiv diplomaţia, în relaţiile cu Iranul", a insistat el. Statele Unite şi Iranul nu mai 

au relaţii diplomatice din 1980. 8 Predecesorul lui Obama, George W. Bush, condiţiona 

deschiderea discuţiilor cu Iranul de suspendarea de către regimul islamist a 

programelor sale nucleare. 

Din păcate regimul de la Teheran prin poziţia dură nu face altceva să 

îngreuneze tratativele. 

Astfel Mahmoud Ahmadinejad, a afirmat că administraţia preşedintelui 

american Barack Obama trebuie să-şi retragă trupele mobilizate în lume, pentru a face 

o adevărată schimbare de politică, şi să-şi ceară scuze pentru "crimele" comise de 

SUA împotriva Iranului. "Dacă vorbiţi de schimbare, trebuie pus capăt prezenţei 

militare americane în lume, să vă retrageţi trupele şi să le păstraţi în cadrul graniţelor 

voastre", a precizat preşedintele Ahmadinejad în cadrul unui discurs public, transmit 

de televiziune şi susţinut în oraşul Kermanshah. 

Preşedintele iranian i-a cerut de asemenea lui Barack Obama să "nu mai 

intervină în politica altor popoare" cât şi "să pună capăt susţinerii sioniştilor 

dezrădăcinaţi, ilegali şi manipulaţi". "Cei care vorbesc despre schimbare ar trebui săşi 

ceară scuze poporului iranian şi să încerce să repare deciziile proaste luate şi 

crimele pe care le-au comis împotriva Iranului", a precizat preşedintele iranian. 

Mahmoud Ahmadinejad a enumerat o listă întreagă de plângeri la adresa Statelor 

Unite, inclusiv organizarea în 1953 a unei lovituri de stat pentru înlăturarea 

premierului din acea perioadă Mohammad Mossadegh. 

De asemenea, un consilier de rang înalt al preşedintelui iranian Mahmoud 

Ahmadinejad a declarat, pe 05.02.2009, într-un interviu, că un dialog între Iran şi 

7 http://www.mediafax.ro/externe Barack Obama va deschide o nouă eră a diplomaţiei americane, 

19.01.2009. 

8 Idem. 

285

SUA va avea succes doar dacă administraţia Barack Obama va accepta dreptul 

Teheranului de a dezvolta un program nuclear, relatează Financial Times, în ediţia 

electronică 9 . 

Aşadar ambele tabere par să îşi susţină vehement punctul de vedere. Rămâne de 

văzut care dintre părţi este dispusă să liciteze mai mult şi automat care tabără este 

dispusă să facă mai multe concesii. 

Concluzii 

Lumea care trăim este, cu toate măsurile şi cu toate alianţele formate pentru 

asigurarea securităţii statale şi intenaţionale, o lume nesigură şi imprevizibilă. De 

aceea nu ne permitem luxul de a fi neglijenţi în luarea deciziilor iar recurgerea la 

forma violentă de soluţionare a unui conflict trebuie să fie utilizată abia când, în mod 

cert s-au epuizat toate celelalte modalităţi de soluţionare a conflictelor. 

Crizele internaţionale au valenţe din ce în ce mai complexe, ele fiind rezultatul 

contopirii mai multor domenii de manifestare. De aceea se impune o studiere cât mai 

atentă a aspectelor care au dus la declanşarea crizei. Numai urmărind atent 

mecanismul de declanşare a acestora putem elabora soluţia optimă. Este impetuos 

necesar ca statele implicate în gestionarea acestor crize să facă dovada faptului că 

determinarea lor constă în convingerea că este necesară crearea unui mediu stabil de 

securitate internaţională şi nu obţinerea unor interese economice sau politice este cea 

care prevalează. 

În ceea ce priveşte situaţia din Iran, pentru a evita declanşarea unui conflict de 

proporţii se impune găsirea modalităţii optime de gestionare a crizei. Problema 

Iranului este una deosebit de sensibilă, cu valenţe în trecutul zbuciumat şi zguduit de 

războiul cu Irakul. Fii şi fiicele, fraţii şi surorile celor peste 600 000 de morţi 

păstrează cu siguranţă încă vie amintirea rudelor căzute la datorie. Iranul, datorită 

politicii impuse de Atayollahul Khomeyni, un luptător vehement împotriva regimului 

impus de şahişahul Mohammad Reza Pahlavi care dorea apropierea de valorile 

occidentale, rămâne deodată captiv valorilor fundamentalist islamiste. 

Iranul este al patrulea exportator de petrol din lume şi al treilea după rezerve. 

Cu alte cuvinte, resurse suficiente pentru ca ţara să fie bogată. Dar lucrurile nu stau 

aşa. Iranul a avut la dispozitie 25 de ani pentru a demonstra că politica monarhiei prooccidentale, 

menţinută înaintea revolutiei islamice, era total falimentară. Şi cum putea 

fi demonstrat mai uşor acest lucru decât printr-un program economic eficient, unde 

sumele obtinute din petrol să fie investite în industriile cele mai profitabile. Ceea ce 

nu s-a întâmplat. Iar după aceasta perioadă, administraţia de la Teheran a realizat că, 

deşi are petrol enorm, banii n-ajung. Sau se duc în altă parte. În fine, important este 

că, odată ce a ajuns la aceasta concluzie, Iranul trebuia să găsească o soluţie. Şi soluţia 

a venit: program nuclear. Iranul s-a gândit că împuscă mai multi iepuri deodată prin 

programul său nuclear: devine lider regional şi îşi poate impune mai uşor punctul de 

vedere în diferite situaţii, deoarece structura sa nucleară va plana întotdeauna 

9 http://www.ft.com/cms/s/96981488-f325-11dd-abe6-0000779fd2ac,Authorised=false.html?_ 

i_location=http%3A%2F%2Fwww.ft.com%2Fcms%2Fs%2F0%2F96981488-f325-11dd-abe6- 

0000779fd2ac.html %3Fnclick_check%3D1&_i_referer=&nclick_check=1 

286

ameninţător asupra celorlalţi. Dar altceva este interesant. În toată această perioadă, în 

care a încasat sume enorme pentru petrolul său, populaţia a ramas cam la acelaşi 

stadiu de dezvoltare economică şi socială. Guvernul de la Teheran a plimbat torţa 

duşmanului american în orice ungher al iranianului de rînd pentru a explica insuccesul 

strategiei sale economice. Islamismul a redevenit arma de stat împotriva profanului şi 

lacomului american. Or, deşi aceasta teorie avea un oarecare fundament în urmă cu 

mai multe zeci de ani, acum situaţia este schimbată radical. Nu discutam despre 

pierderile exportatorilor de petrol rezultate din deprecierea dolarului. Ceea ce trebuie 

luat in consideraţie este că o administraţie oligarhică, folosind nişte fundamente 

pseudoreligioase, menţine un front de luptă unde arma este petrolul. Şi mai nou, 

energia nucleară. 

Bibliografie: 

[1] FRUNZETI, Teodor, Soluţionarea crizelor internaţionale, Institutul European, 

Iaşi, 2006. 

[2] FRUNZETI, Teodor, Globalizarea securităţii, Editura militară, Bucureşti, 

2006. 

[3] PAPP, Daniel S., Contemporany International Relations, New York, 

Macmillan Publishing Company, 1991. 

[4] KEGLEY, Charles W. Jr., WITTKOPF, Eugene R., World Politics, Trend and 

Transformation, St. Martin’s Press, 1997. 

[5] LAZESCU, Alexandru, Mizele din Orientul Mijlociu, Ziarul de Iaşi, 17/07/2006 

[6] COMAN, George, SUA exclud temporar atacarea Iranului, Ziua, 05.02. 2005 

[7] http://www.iranembassy.ro 

[8] http://www.jpost.com 

[9] http://www.dw-world.de 

[10] http://www.mediafax.ro 

[11] http://www.ft.com 

287

INFLUENŢA MEDIULUI INTERNAŢIONAL 

ASUPRA CONFIGURĂRII NOILOR TIPURI DE RĂZBOI. 

EFECTE PENTRU STATELE „NOII EUROPE” 

Alfred VASILESCU ∗ 

Lucrarea doreşte să evidenţieze schimbarea comportamentului actorilor internaţionali supuşi 

presiunii crescânde a mediului internaţional şi consecinţele modificării relaţiei dintre cooperare şi 

conflict asupra politicilor de securitate ale statelor “Noii Europe”, în faţa ameninţărilor asimetrice 

şi non-convenţionale. 

The paper wants to emphasise the changing of international actors behaviour under the 

increasing pressure of international environment and consequences of modifying the relationship 

between co-operation and conflict above security policies of the “New Europe” states, confronting 

asymmetric and non-conventional threats. 

1. Dialectica transformării conflictelor în entităţi cu noi fizionomii 

Orice om simplu, fără studii de politică externă sau cunoştinţe în domeniul 

relaţiilor internaţionale poate observa că lumea pe care el o cunoaşte se transformă cu 

o viteză derutantă, că realitatea din jur devine din ce în ce mai fluidă, mai complicată 

şi mai greu de înţeles şi descris. Presiunile sunt la tot pasul: globalizarea îşi impune 

regulile implacabile acolo unde găseşte o urmă de civilizaţie, culturile fac faţă cu greu 

uniformizării, raportul dintre resurse şi demografie pare a fi din ce în ce mai injust, 

refugiul în credinţele religioase naşte frecvent excese, dezvoltarea tehnologică fără 

precedent, a mijloacelor de comunicaţie şi a tehnologiei informaţiei apropie oamenii 

în aceeaşi măsură în care îi alienează, mass-media ubicuă creează o realitate paralelă, 

drepturile omului şi libertăţile cetăţeneşti rămân adesea prizonierele intereselor 

naţionale şi de grup, iar indivizii, colectivităţile şi popoarele au tot mai multe motive 

difuze pentru a nu se mai simţi în siguranţă. Aceste evoluţii nu puteau să se manifeste 

lăsând intacte vechile mecanisme de reglare a intereselor actorilor politici 

internaţionali. Ele au schimbat totul. Şi pacea şi războiul. Ele au fracturat şi au 

multiplicat atât riscurile, vulnerabilităţile, cât şi oportunităţile de pe piaţa puterii. 

Astăzi, raţiunea începerii unui război poate fi diversă, de la o dispută asupra 

teritoriilor sau a resurselor, la intoleranţa privind credinţele religioase, de la ura 

stârnită de diferenţele tribale sau rivalităţile ideologice, până la neînţelegeri privind 

cotele de piaţă, de la conflicte privind modul de distribuire a puterii şi autorităţii, până 

la contestări privind sancţiunile comerciale sau reacţii vizând turbulenţe financiare. 

Însă diferenţa cea mai importantă dintre războiul contemporan şi războaiele trecutului 

este aceea că în războiul contemporan scopul declarat şi cel acoperit sunt adesea două 

lucruri diferite. 1 

∗ Căpitan-comandor doctorand, Comandamentul Operaţional Întrunit „Mareşal Alexandru 

Averescu” 

1 Vezi Qiao, Liang, Wang, Xiangsui, Unrestricted Warfare, Beijing, PLA Literature and Arts 

Publishing House, February, 1999, pp. 34-59. 

288

Lumea este ameninţată de pericole multiple: explozia demografică, terorismul, 

crima organizată, proliferarea nucleară, fundamentalismul etnic şi religios, bolile 

transmisibile, încălzirea globală, fluxurile de refugiaţi, poluarea şi alte ameninţări 

contopite într-o multitudine de combinaţii. Atunci când vorbim despre războiul 

informaţional, de exemplu, ca formă a războiului continuu, categoriile de ameninţări 

pot fi identificate cu uşurinţă: actori non-statali (criminali, indivizi izolaţi, hackeri, 

intruşi, utilizatori neautorizaţi, grupări de crimă organizată, dizidenţi politici, terorişti) 

şi actori statali (terorişti, servicii secrete, unităţi tactice şi unităţi strategice). 

Ameninţările de securitate non-statale, utilizând ca vector tehnologia modernă, 

care le oferă agresorilor capabilităţi similare cu acelea ale statelor naţionale, devin tot 

mai vizibile, provocând mediul politico-militar tradiţional al statului-naţiune. În 

funcţie de scopul urmărit, acestea pot lua forma ameninţărilor sub-naţionale 

(incluzând conflicte politice, rasiale, religioase, culturale şi etnice care provoacă 

autorităţile statului naţional din interiorul său), ameninţărilor a-naţionale (cum ar fi 

crima organizată la nivel regional, pirateria şi activităţile teroriste care nu sunt legate 

de ţările cărora le aparţin, nu sunt parte a unui stat naţional şi nici nu intenţionează 

obţinerea unui asemenea statut) sau a ameninţărilor meta-naţionale (care includ 

mişcări religioase, organizaţii criminale internaţionale şi organizaţii economice 

informale, care facilitează proliferarea armamentului, transgresând graniţele statului 

naţional şi operând la scară interregională sau chiar globală). 2 

În aceste conflicte confruntările pot fi: simetrice, disimetrice (non – simetrice, 

disproporţionate), asimetrice (cu exploatarea reciprocă a efectelor disproporţionate, 

slăbiciunilor şi vulnerabilităţilor) şi violente, altele decât lupta armată, precum şi cele 

pe care le-aş denumi di-asimetrice (poli-asimetrice), adică purtate cu mijloace 

neconvenţionale multiple, în combinaţii diverse. 

Ne putem, de aceea, întreba, pe bună dreptate, cât de pregătite sunt armatele 

naţionale clasice şi forţele de securitate pentru a lupta în asemenea condiţii speciale, 

în care frontul se află pretutindeni şi nicăieri? 

Pentru mult timp, atât militarii cât şi politicienii au fost obişnuiţi să dezvolte un 

anumit mod de gândire. Acesta poate fi considerat un factor major, care poate 

reprezenta o ameninţare mai mare la adresa securităţii naţionale chiar şi decât puterea 

militară a unui stat inamic, sau a unui potenţial adversar. Se conturează acum un nou 

pattern, care ameninţă securitatea politică, economică şi militară a unei naţiuni sau a 

naţiunilor în ansamblu. Acest model este posibil să nu aibă un profil militar distinct 

atunci când este privit din exterior, el fiind numit de către unii observatori “război 

secundar” sau “război analog”. 

Aceste arme, nerecunoscute încă în mod oficial, ca atare, în teoriile şi 

doctrinele militare, au produs deja ameninţări serioase, deosebite de cele din trecut, în 

mod multidirecţional, diferit faţă de înţelegerea securităţii naţionale a statelor. 

Încărcătura crescută a acestui tip de interpretare în sens larg a viziunii privind 

securitatea, aduce cu sine implicaţii asupra scopului, dar şi asupra mijloacelor şi 

metodelor utilizate pentru atingerea obiectivelor vizate. Ca rezultat, strategia naţională 

ce asigură realizarea obiectivelor de securitate naţională (numită şi marea strategie în 

2 Idem, pp. 253 – 254. 

289

SUA) necesită ajustări care să depăşească strategiile militare şi chiar strategiile 

politice. 3 

Răspunsurile doctrinei militare la aceste nelinişti filosofice constau într-o 

permanentă încercare de a integra resursele, de a obţine şi a păstra iniţiativa şi 

superioritatea informaţională, de a configura un “război mai curat” (protejarea 

necombatanţilor) şi, într-un fel, de a “virtualiza” lupta, obţinând victoria cu mai puţin 

sânge şi mai multă inteligenţă, transferând câmpul de luptă în alte zone ale societăţii. 

Deoarece se află oricum deasupra moralei, competiţia ontologică dintre state, dacă nu 

poate fi oprită, cel puţin poate fi disipată de la nivelul frontului, în interiorul întregii 

societăţi. În această logică, este mai bine a fi înfrânt dar a supravieţui, decât a fi “ucis 

în acţiune”, chiar dacă distincţia dintre combatanţi şi civili devine irelevantă. Acest tip 

nou de război “soft”, bazat pe acţiuni non-kinetice, în care întreaga societate este 

atacată sub forme variate şi în care frontul este pretutindeni, atât în spaţiul real cât şi 

în cel virtual şi cel mental, pare a nu fi aşa onorabil, dar cel puţin respectă şi 

protejează viaţa umană într-o manieră fără precedent. Americanii au fost primii care 

au înţeles cu adevărat marele avantaj al purtării războiului total (chiar dacă termenul a 

fost utilizat anterior de nazişti cu un alt sens şi într-un fel, compromis) şi faptul că 

acest fel complex de război trebuie să se bazeze pe tehnologie de înalt nivel şi pe 

doctrine vizionare. 

Ca rezultat, se poate constata în evoluţia armatelor contemporane (nu doar a 

SUA ci, proporţional, şi a altor state) o tendinţă pentru: profesionalizare, reducere 

cantitativă, supertehnologizare, integrare (vezi conceptul CJTF), modernizarea 

comenzii şi controlului (a se observa aglutinarea C4ISR 4 ), creşterea rolului sistemelor 

aerospaţiale, sublinierea importanţei reacţiei rapide şi a forţelor speciale, inventarea a 

noi armamente neconvenţionale, dezvoltarea mijloacelor militare artizanale de către 

actorii politici lipsiţi de puterea militară clasică şi dezvoltarea războiului 

informaţional. 5 Războiul informaţional, operaţiile informaţionale, sau acum, războiul 

combinaţiilor sunt “neo-războaie” care se opun “paleo - războaielor” deoarece în 

primele “cine ucide mai mult este cel care pierde în ochii opiniei publice”, fiindcă 

realitatea “războiului real” este diferită de realitatea “războiului mediatic” în care se 

diseminează doar iluzia realităţii. 6 

În acest nou context, utilizându-se noi metode şi tehnici militare şi non-militare 

în mod planificat şi conjugat, este atacată mai eficient securitatea politică a statelor 

(stabilitatea instituţională, sistemul de guvernare, ideologia ce le legitimează), 

securitatea lor militară, cea informaţională, cea socială (prin atacul asupra bazelor 

identitare şi culturale specifice), securitatea economică (accesul la resurse, la 

finanţare, la pieţe) şi uneori chiar securitatea mediului (la nivel climatologic, geologic, 

hidrologic sau biologic). 

3 Idem, pp. 121-131. 

4 Conceptul C4ISR reprezintă: comandă, control, comunicaţii, computere, intelligence, 

supraveghere şi cercetare, toate funcţionând într-un sistem integrat. Termenul cel mai nou este însă 

cel de C4 ISTAR, în care “TA” exprimă conceptul adăugat de “Achiziţie a Ţintelor”. 

5 Vezi Mureşan, Mircea şi Văduva, Gheorghe, Războiul viitorului, viitorul războiului, pp. 194 – 

195. 

6 Umberto Eco, citat în Hentea, Călin, Arme care nu ucid, Nemira, 2004, p.70. 

290

Fiecare stat, slab sau puternic, inclusiv statele “Noii Europe”, încearcă să 

găsească o soluţie sigură şi să se acomodeze rapid cu aceste noi invenţii beligene ale 

omului contemporan. Până în prezent însă, rezultatele sunt sub aşteptări. 

Am argumentat până acum teza că războiul a căpătat noi trăsături, sub 

presiunea unor factori acceleratori convergenţi ai mediului internaţional de securitate. 

Dar aceasta nu e totul. Noile forme de agresiune şi conflict au mai făcut simultan un 

pas, pe care l-aş numi, dialectic. 

2. Noua sinteză: relaţia ambivalentă cooperare/conflict, stare de pace/stare 

de război 

În întreaga istorie au existat limite etice ale comportamentului, iar acestea au 

fost transformate, în timp, în tratate, convenţii, norme şi instituţii. Acum, delimitările 

dintre război şi pace se pot face cu mult mai multă dificultate. Cine nu este potenţial 

inamic, sau cel puţin competitor pentru naţiunile zilelor noastre? Şi cât de mult din 

suveranitatea fiecărui popor poate fi cedată alianţelor sau organizaţiilor supranaţionale 

fără a periclita securitatea naţională? 

În plus, polemologia şi irenologia au impus în timp, anumite standarde în 

definirea războiului şi a păcii. În contextul manifestării noilor tipuri de agresiune, 

limitele terminologice maxime şi minime se impune să nu rămână imune la 

schimbare, ci să fie puse în acord cu realitatea 7 . 

Războiul este uneori definit ca expresie ultimă (letală) a competiţiei 8 , ca 

agresiune reciprocă, sau ca formă agravată a conflictului 9 , iar pacea ca formă a 

competiţiei lipsită de violenţă. 

Azi este de preferat a vorbi mai des nu atât despre războaie (în sens Clausewitzian), 

ci despre operaţii sau agresiuni/conflicte cu aspect operaţional (acţiuni complexe 

care încep încă din timp de pace şi care pot fi duse şi cu mijloace non-militare 10 , nu au 

caracter neapărat distructiv şi violent (nu în sensul fizic , ci mai ales în cel simbolic), 

ci vizează obţinerea unui alt tip de efecte pentru a atinge scopurile urmărite – care 

rămân de natură politică). Ele îşi păstrează caracterul organizat, colectiv, raţional şi 

deliberat, necesitând în continuare obiective clare şi un efort susţinut. 

Pe de altă parte, cooperarea între state s-a dezvoltat, ajutată de curiozitatea şi 

progresul ştiinţific al omenirii, de dezvoltarea extraordinară a tehnologiei informaţiei, 

7 Douglas Bland, profesor şi conducător al programului de Studii de Management al Apărării la 

Şcoala de Studii Politice a Universităţii Queens susţine: “Războaiele în care noi luptăm astăzi nu 

sunt asimetrice sau neregulate – ele sunt noile războaie regulate” În Bland, Douglas, Adjusting to 

the new regular warfare, Canadian magazine Calgary Herald, May 15, 2007. 

8 În Todd, Kieffer, Competition, War & Transformation, Interagency Framework for Operational 

Planning and Force Development, June 2004, consultat pe site-ul 

www.au.af.mil/au/awc/awcgate/jcs/competition.ppt. la 26.02.2009, ora 17.50. 

9 Cf. www.ohrd.wisc.edu/onlinetraining/resolution/aboutwhatisit.htm#index consultat la 

02.03.2009, ora 11.45. 

10 Se ştie că adepţii “strategiei indirecte”, precum Liddell Hart sau André Beaufre au extins sfera 

noţiunii de război şi asupra aşa-numitelor “mijloace nemilitare”, justificând astfel termeni precum 

Războiul Rece, război ideologic sau război psihologic. În literatura de specialitate sunt amintiţi şi 

termeni care par la fel de neacoperiţi de abordarea clasică: războiul civilizaţiilor, războiul stelelor, 

războiul imagologic, psihotronic, holotropic, economic, etc. Sau din contră, cel de “pace fierbinte”. 

291

a mijloacelor de comunicare în masă, a devenit un fenomen quasi-continuu, întrerupt 

doar când statele se află în război. În restul timpului relaţiile internaţionale înseamnă 

consolidarea păcii, contacte diplomatice şi o lume ce tinde spre globalizare. 

Se naşte o întrebare logică: războiul este o necesitate, o lege naturală, un 

mecanism de progres al umanităţii în sens hobbesian, sau este, dimpotrivă, un 

fenomen ce poate fi evitat, ne-necesar, doar o “boală de creştere” a civilizaţiei 

noastre? Răspunsul la această întrebare este crucial, deoarece stabileşte dacă războiul 

este doar o discontinuitate, un accident în armonia universală, sau din contră, dacă 

confruntarea este elementul polar al unei legi dialectice de dezvoltare, singura cale de 

supravieţuire şi evoluţie a rasei umane. Gânditorii realişti şi cei idealişti oferă soluţii 

divergente la această dilemă. Idealiştii cred că pacea poate învinge şi într-un final, ea 

va deveni o stare socială eternă, acompaniată de o cooperare globală permanentă. 

Realiştii şi neo-realiştii însă, acceptă competiţia între actorii internaţionali, războiul, 

ca pe o necesitate. Ceea ce ei doresc este să descopere o modalitate de reglementare a 

conflictelor şi tensiunilor inerente protejând vieţile oamenilor, şi prin care să se 

obţină victoria, de preferinţă utilizând arme neletale. Căci, dacă războiul este un dat, 

atunci el trebuie să devină din ce în ce mai eficient, dar în acelaşi timp, din ce în ce 

mai sigur pentru viaţa umană. Mai eficient înseamnă a-şi atinge scopurile într-un timp 

mai scurt (deoarece astăzi, accentul războiului s-a deplasat de la spaţialitate spre 

temporalitate) iar mai sigur semnifică a nu expune vieţile luptătorilor proprii, a evita 

masacrarea forţelor inamice şi a proteja populaţia civilă. 

Există o singură cale spre utilizarea unui tip de război permanent, aceea de a fi 

planificat şi condus, de a fi dezvoltat în acelaşi timp cu strategiile de cooperare şi 

vizând aceleaşi state. Astfel vom avea un război continuu, care va menţine echilibrul 

între cooperare şi conflict, având ca rezultat atingerea obiectivelor politico-militare cu 

un număr minim de victime. 

Începând cu conceptul de Război Continuu, conflictul nu mai este însă văzut ca 

un război care întrerupe perioade de pace, ci el tinde să devină un conflict permanent 

dus sub diferite forme. Cooperarea şi conflictul pot chiar să convieţuiască. Până acum, 

războiul nu a putut fi susţinut într-o manieră permanentă, deoarece el consuma sau 

distrugea resursele naturale, materiale şi umane, care aveau să se regenereze pe timp 

de pace, în scopul declanşării unui nou război. Astăzi, fiind bazat pe informaţie, (o 

resursă neconsumabilă datorită transmisibilităţii, exploatării şi multiplicării ei) 

războiul tinde să devină un fenomen continuu 11 . Mai mult, cooperarea şi 

conflictul/competiţia între aceiaşi actori politici internaţionali pot funcţiona în paralel. 

Două state pot aparţine unui acelaşi sistem de valori, unei aceeaşi alianţe, uniuni sau 

coaliţii de voinţă, dar simultan, ele se pot găsi într-o formă de conflict “soft” între ele 

(informaţional, imagologic, mediatic sau economic). În acelaşi timp, aceste două state 

pot coopera în sprijinul unora dintre interesele lor comune. 12 Putem numi această stare 

11 A se vedea şi Văduva, Gheorghe, Războiul continuu, continuitatea războiului, Centrul de Studii 

Strategice de Apărare şi Securitate, sesiunea anuală de comunicări, Bucureşti, 2003. 

12 Relaţia Rusiei cu ţările UE reprezintă un puternic exemplu: pe de o parte, aceste două entităţi 

colaborează cu bune rezultate în unele proiecte economice, cum ar fi programul spaţial sau 

investiţiile comune, dar în acelaşi timp, ele se află într-un război “soft”, privind politica de şantaj 

privind resursele energetice sau influenţa geostrategică în zona extinsă a Mării Negre. 

292

dualitate relaţională (la nivelul relaţiilor internaţionale), sau cooperare conflictuală 

(la nivelul operaţionalizării politicilor de securitate). 

Aceste teorii şi doctrine deschid o nouă perspectivă asupra dihotomiei 

cooperării şi conflictului, a binomului pace-război, la un nivel fără precedent al 

integrării şi complementarităţii termenilor, propunând simultan nuanţarea şi a altor 

concepte considerate clasice, precum: concurenţa, competiţia, confruntarea, 

neutralitatea actorilor internaţionali. Ele vor proiecta o relativitate post-modernă 

asupra sferei conservatoare a războiului, transfigurând concomitent etica relaţiilor 

internaţionale şi sistemul legislativ internaţional. 

Marile puteri, în primul rând Statele Unite, China şi Rusia au înţeles primele, 

beneficiile produse de această formă de relativism şi avantajul pe care dezvoltarea lor 

politico-militară în această direcţie, la nivel filosofic, doctrinar, al politicilor şi 

strategiilor de apărare, al instituţiilor securităţii naţionale, al mijloacelor şi tehnicilor 

utilizate, al calificării resursei umane, al experimentării în diverse zone de pe glob, le 

poate aduce. Celelalte state au încercat, după propriile puteri şi în concordanţă cu 

condiţiile istorice specifice, să înţeleagă şi să facă faţă noilor provocări, noilor forme 

de agresiune la care erau supuse. În cele ce urmează voi arăta cum a evoluat 

fenomenul în statele din estul Europei, o regiune mult-încercată din punct de vedere 

istoric şi o placă turnantă a politicii mondiale în viitor. 

3. Raportarea statelor „Noii Europe 13 ” la formele contemporane de 

conflict 

De aceea ne putem întreba, pe bună dreptate, ce politici şi strategii se aplică şi 

ce nu, în statele defunctului Tratat de la Varşovia, pentru a contracara noile forme de 

agresiune? S-au adaptat fostele ţări comuniste suficient de rapid la noua realitate de 

securitate globală? Le funcţionează la parametrii corespunzători reflexele de 

supravieţuire, sau sunt încă debusolate după marea transformare ideologică prin care 

au trecut? Analiza comparativă a doctrinelor, a bazei normative de operaţionalizare a 

acestor doctrine şi mai ales a schimbărilor în structura forţelor sistemelor naţionale de 

securitate, ne dezvăluie că aceste noi democraţii se prezintă ca fiind pline de 

vulnerabilităţi, că ele nu înţeleg, nu pot, sau nu sunt lăsate să poată, să adopte măsuri 

eficiente pentru contracararea agresiunilor non-convenţionale. Ele încă plătesc, mai 

ales preţul economic, pentru că au fost învinse în urma Războiului Rece (un alt tip de 

confruntare, care nu se încadrează în definiţiile clasice ale războiului!). 

Implementarea conceptelor RMA în armatele acestor state a rămas la stadiul de 

abstracţie, forţele lor militare abia se “demasifică” (în cazul statelor mai mari, precum 

România, Polonia, Cehia sau Ungaria) sau se specializează pe anumite domenii de 

nişă în cadrul NATO şi UE (ţările baltice, Slovenia). Lipsa resurselor suficiente 

alocate pentru apărare (ca în cazul României) sau a accesului la tehnologie avansată, 

13 Numesc state ale “Noii Europe” statele ieşite din sfera de influenţă a lagărului comunist la 

sfârşitul Războiului Rece şi care au aderat ulterior la valorile şi instituţiile democratice ale Europei 

Occidentale, la NATO şi UE: Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, România, Bulgaria, 

Estonia, Letonia, Lituania, Termenul a fost propus de analiştii politici americani conservatori în 

anul 2003, ca o contrapondere retorică a ţărilor „Vechii Europe”, care nu sprijineau cu entuziasm, 

sau chiar se opuneau intervenţionismului militar al SUA în Irak. 

293

pot fi justificări pentru această întârziere, alături de acţiunea eficientă a agresorilor, 

potenţată de factori precum vulnerabilitatea instituţională cronică datorată corupţiei 

factorilor de decizie sau subminarea ţesutului social, prin pervertirea valorilor 

identitare ale naţiunii. Cetăţenii acestor ţări, după decenii de privaţiuni, au tentaţia 

întoarcerii la irational, la superstiţie, la ezoterism, la hedonism, la droguri, alcool, 

jocuri de noroc, milenarism, la lipsa eticii datoriei, au tendinţa de a se refugia în 

lumea virtuală ori în entertainmentul asigurat de către show-bussines şi sport. Toate 

aceste comportamente, împreună cu oportunităţile conjuncturale, politice, economice 

sau sociale, sunt exploatate de către noile tipuri de războinici. 

Explicaţia cea mai plauzibilă rămâne înţelegerea superficială sau minimalizarea 

la nivel politico-militar a mecanismelor subtile ale dominaţiei marilor puteri în zilele 

noastre. Chiar dacă acestea par de domeniul evidenţei, ele sunt resimţite, dar nu sunt 

teoretizate suficient şi reflectate instituţional. Deşi există analize, rod al activităţii 

serviciilor secrete ale ţărilor menţionate, efortul integrator nu este continuat la nivelul 

forţelor armate, al mediului academic, al think-thankurilor, iar opinia publică a acestor 

state este extrem de needucată sub acest aspect. O altă explicaţie ar fi aceea că dacă în 

sfera opiniei publice a statelor este stimulată, cultivată, o anumită “naivitate”, o 

îngrădire a atitudinii hiper-critice la adresa instituţiilor sale şi a puterii, în scopul 

coagulării sociale şi a stabilităţii democratice, ca vectori ai ranforsării securităţii 

naţionale, nu este exclusă funcţionarea unei logici similare şi în politica internaţională, 

la nivelul relaţiilor inter-statale sau supra-statale, tocmai pentru diminuarea anarhiei, 

entropiei şi lipsei predictibilităţii mediului global de securitate. Cu alte cuvinte, statele 

“Noii Europe” reuşesc să îşi dezvolte mecanisme de apărare adecvate împotriva noilor 

forme de agresiune, în măsura în care li se permite să o facă. 

România, deşi la nivel strategic recunoaşte riscurile asimetrice, de natură 

militară şi non-militară, inclusiv cele ce se manifestă sub forma agresiunilor 

psihologice, informaţionale sau informatice” 14 , este rămasă în urmă în privinţa 

dezvoltării mecanismelor instituţionale (mai ales la nivel militar) care să pună în 

practică politici de contracarare a acestor tipuri de agresiuni. Nu altfel stau lucrurile şi 

în privinţa majorităţii celorlalte state ale “Noii Europe”. 

În ceea ce priveşte dezvoltarea capabilităţilor statelor analizate în domenii 

cheie, ce ţin de structurile lor militare, necesare acţiunii şi contracarării noilor tipuri 

de agresiune, vom avea în vedere domenii precum operaţiile informaţionale, operaţiile 

psihologice, războiul electronic, cooperarea civili-militari, războiul web, alături de 

operaţii ale forţelor speciale. 

Astfel, Bulgaria, deşi a dezvoltat structuri CIMIC de stat major la nivelul 

forţelor terestre şi a avut o anumită experienţă în domeniu începând cu misiunea 

SFOR din 1998 în Balcanii de Vest, nu se poate spune că a încurajat dezvoltarea 

acestui domeniu. În schimb, Comandamentul FOS (SOBT) are în subordine un 

batalion de operaţii speciale şi un batalion PSYOPS. 15 

Cehia s-a preocupat de dezvoltarea structurilor sale de PSYOPS începând cu 

anul 2000, astăzi funcţionând o structură de specialitate (Centrul 103 CIMIC şi 

14 Strategia de securitate a României, Bucureşti, 2007, pg.12. 

15 Conform http://dic.academic.ru/dic.nsf/enwiki/5518463, consultat la 03.03.2009, ora 13.45. 

294

PSYOPS). Deşi există atât un centru de război electronic cât şi o structură de forţe 

speciale, totuşi accentul s-a pus pe dezvoltarea specialităţii CIMIC. De la primele 

echipe tactice din cadrul SFOR din anul 2002, Cehia a reuşit ca din 19 martie 2008 să 

acţioneze în Afganistan (ISAF) cu un PRT în provincia Lowgar, având efective de 

peste 200 de militari şi civili. 16 

Slovacia, a dezvoltat structuri de forţe speciale şi are o companie ISTAR. Deşi 

prezentă în teatrele de operaţii cu aproximativ 750 de militari în KFOR, SFOR, în 

Afganistan şi în misiuni PSO, sub egida NATO şi ONU, Slovacia nu şi-a creat unităţi 

în domeniile CIMIC, PSYOPS sau INFOOPS. 17 

Slovenia a participat în misiunea SFOR în cadrul unităţii CIMIC portughezoslovene 

a batalionului portughez din Brigada Multinaţională Nord (MNB-N) în 2003, 

precum şi la acţiunile CIMIC din cadrul KFOR. Nu are unităţi specializate în 

domeniile analizate. 

Letonia are o unitate de forţe speciale şi este membru plin al Centrului de 

Excelenţă CIMIC de la Enschede (Olanda) unde îşi antrenează militari pentru 

misiunile din Kosovo şi Afganistan. Din acest an şi-a propus înfiinţarea unui Centru 

CIMIC şi PSYOPS propriu în cadrul Gărzii Naţionale. 18 

Estonia a avut poziţii de ofiţer CIMIC în KFOR, începând cu anul 2002. Nu are 

structuri specializate. 

Lituania are structuri de forţe speciale. Şi-a antrenat personalul în domeniul 

CIMIC în exerciţii de tipul “Baltic Spirit” începând cu anul 2004, dar nu se preocupă 

în mod deosebit de aceste domenii. 

Ungaria este mai dezvoltată în aceste domenii. Astfel a fost înfiinţat un Centru 

CIMIC şi pentru operaţii psihologice (HDF CMCPOC) la Budapesta. La nivel practic 

Ungaria oferă un exemplu de profesionalism în comunicarea strategică şi în domeniul 

cooperării civili-militari. Din octombrie 2006 ţara vecină conduce un PRT în 

Afganistan (zona Baghlan) cu mai mult de 200 de militari, care au implementat 

proiecte de dezvoltare civilă de peste 500 milioane de forinţi (2 milioane euro). Mai 

mult, a fost înfiinţată o comisie interministerială din care fac parte reprezentanţi ai 

ministerelor de externe, al apărării, de finanţe, de justiţie, al economiei, care să aplice 

politicile, să gestioneze fondurile, să monitorizeze proiectele. Din acest punct de 

vedere Ungaria este liderul acestei zone. 

Polonia este însă ţara din “Noua Europă” cu cea mai mare experienţă în 

domeniu. Ea are o întreagă unitate de sprijin CIMIC structurată pe grupuri, conduse 

de ofiţeri foarte experimentaţi. Grupurile CIMIC poloneze au desfăşurat misiuni atât 

în Irak (Al Diwaniyah-2006) cât şi în prezent, în Afganistan (provincia Paktika). Deşi 

specialitatea PSYOPS pare să nu reprezinte o prioritate pentru polonezi, aceştia deţin 

în schimb două batalioane de război electronic şi poziţii importante în structurile 

INFOOPS din KFOR. 19 

16 Pentru detalii a se consulta http://www. army.cz. Site consultat pe 01.03.2009, ora 16.00. 

17 Cf. www.mod.gov.sk, consultat la 04.03.2009, ora 18.00. Totuşi, cercetători militari slovaci au 

analizat în profunzime implicaţiile noilor tipuri de conflicte. A se vedea şi lucrarea lui NECAŠ, 

Pavel şi NIŽŇANSKÝ, Jaroslav, cuprinsă în bibliografie. 

18 Cf. www.mod.gov.lv, consultat la 28.02.2009, ora 10.00. 

19 Cf. www.mon.gov.pl consultat la 27.02.2009, ora 14.20. 

295

România dispune de structuri PSYOPS, CIMIC şi INFOOPS la nivelul 

componentelor operaţionale şi al Comandamentului Operaţional Întrunit, de structuri 

de război electronic şi de forţe speciale (grupate în nou înfiinţatul Comandament 

pentru Operaţii Speciale), de un Centru PSYOPS şi de un batalion CIMIC. Are ofiţeri 

experimentaţi în domeniul PSYOPS, care au acţionat cu mare succes în Afganistan (în 

cadrul CJPOTF) şi în KFOR, dar şi câţiva specialişti în INFOOPS, cu experienţă în 

teatrele de operaţii. Activitatea CIMIC s-a desfăşurat mult sub posibilităţi, deşi 

constant, din anul 1998, în teatrele de operaţii din Irak, Afganistan şi Balcanii de Vest. 

Odată cu deschiderea sa către est, NATO şi SUA au organizat atât cursuri cât şi 

un număr de conferinţe în domeniile non-kinetice, cum ar fi seria în domeniul 

PSYOPS (Varşovia-2003, Bratislava-2006 sau Tallin-2007) precum şi echipe mobile 

de instruire în domeniile PSYOPS sau CIMIC. 

Existenţa capabilităţilor specifice, nu numai la nivelul serviciilor secrete sau a 

forţelor armate, dar şi integrat, la nivel inter-ministerial şi inter-agenţii, este 

importantă atât pentru a acţiona în structuri dislocabile multinaţionale, la dispoziţia 

NATO şi UE, dar mai ales, pentru apărarea teritoriului naţional în mod eficient şi 

chiar în scop ofensiv. 

Fragilitatea acestor state în faţa diferitelor tipuri de agresiuni non-convenţionale 

s-a demonstrat în repetate rânduri: astfel, Slovacia, alături de Bulgaria au fost marile 

victime ale crizei gazului rusesc din iarna anului 2009 (de fapt o utilizare a armei 

energetice), Estonia a fost grav afectată de atacurile cyberteroriste din aprilie-mai 

2007, care i-au paralizat instituţiile guvernamentale, de media, partidele politice şi 

comunitatea de afaceri, toate ţările din regiune au fost afectate financiar prin atacuri 

speculative asupra monedelor lor naţionale şi prin politici concertate de discreditare, 

care au dus la devalorizarea puternică a monedelor din zonă şi la instalarea crizei 

economico-financiare. Şi exemplele pot continua. 

În scopul de a deveni mai pregătite şi mai eficiente în confruntarea războiului 

asimetric şi a războiului continuu, statele “Noii Europe” vor trebui să îşi adapteze 

instituţiile, politicile, elementele securităţii lor naţionale, armatele şi sistemele 

legislative, într-o manieră coerentă şi vizionară, dar mai întâi, ele trebuie să îşi 

modifice mentalităţile referitoare la percepţia inamicului/competitorului de azi 

(deoarece terorismul sau Islamul sunt adesea ţinte false) şi asupra naturii reale a 

ameninţărilor. 

Mai mult ca niciodată, statele „Noii Europe” trebuie să accelereze procesul de 

unificare în interiorul Uniunii Europene, la nivel politic şi instituţional, nu doar în 

domeniile militar, economic sau juridic, pentru a fi mai bine protejate împotriva 

atacurilor neconvenţionale ale marilor puteri. Ele vor trebui să promoveze o poziţie 

comună în faţa terţelor părţi, chiar dacă discutăm despre Rusia, Israel, Turcia, fosta 

Iugoslavie sau Statele Unite, la nivel politic, diplomatic, economic sau militar. 

Statele „Noii Europe” trebuie însă să îşi promoveze fără lipsă de complexe 

propriile interese, obiective şi strategii şi în faţa statelor “Vechii Europe”, a Europei 

Occidentale, în afara sau înlăuntrul mecanismelor UE şi NATO. Polonia a oferit un 

bun exemplu privind capacitatea de a-şi proteja cu demnitate propriile interese pe 

timpul procesului de negociere privind aderarea la Uniunea Europeană. 

296

Concomitent, toate aceste ţări trebuie să investească mai mult în securitate şi 

apărare, să dezvolte capacităţile lor INFOOPS, PSYOPS, CIMIC, de război 

electronic, de forţe speciale, de acţiune în reţele de computere, de intelligence şi de 

comunicare strategică, să îşi ajusteze sistemele militare educaţionale şi de 

antrenament, implicând în instruirea comună diferite agenţii, militare şi non-militare, 

să constituie o puternică comunitate de informaţii. Cert este că urmând aceleaşi 

modele naţionale învechite, orice ţară va deveni mai vulnerabilă la pericolele 

dezvoltate de noile tipuri de agresiune. 

În fine, statele „Noii Europe” trebuie să regândească paradigma democratică, pe 

care să o adapteze noilor realităţi. Clasa politică europeană este percepută, în multe 

cazuri, de către propriii cetăţeni, ca fiind coruptă, auto-suficientă, populistă, fără o 

ideologie clară, manipulând mass-media, dependentă de marele capital, situaţie care 

generează radicalism emergent, şovinism, neîncredere şi pasivitate civică, făcând 

mediul social mai penetrabil şi mai fragil în faţa strategiilor şi instrumentelor 

războiului continuu. 

Concluzii 

Factorii în schimbare ai mediului internaţional de securitate au determinat 

marile puteri de a regândi arta şi ştiinţa războiului. Pentru a atinge dezideratul de a 

face războiul mai eficient, dar în acelaşi timp mai uman, generaţii de militari, 

politicieni şi oameni de ştiinţă au muncit din greu în ultimii 30 de ani. 

În prezent, deşi se manifestă în mod efectiv, domeniile sensibile ale noului tip 

de război nu sunt reglementate juridic, nici prin dreptul public internaţional, nici de 

legile războiului. Mai mult, liderii statelor lipsite de putere, acuză dublul standard în 

aplicarea legii, indiferent dacă fiecare naţiune recunoaşte regulile sau chiar dacă 

naţiunile beneficiază sau nu de aplicarea legii. Naţiunile mici speră să utilizeze legea 

pentru a-şi proteja propriile interese, în timp ce naţiunile mari încearcă să folosească 

regulile comune pentru a controla alte naţiuni. 

Noile tipuri de agresiune pun la încercare atât teoreticienii cât şi practicienii 

războiului, primii încercând să redefinească şi să structureze logic noua panoplie a 

dialecticii dintre cooperare şi conflict, iar cei din urmă experimentând, cu mai mult 

sau mai puţin succes, planificarea şi conducerea concomitentă a structurilor militare şi 

de securitate clasice şi a celor non-kinetice, mai nefamiliare, generând efecte 

insuficient înţelese şi de aceea neexploatate la adevăratul lor potenţial. 

Expertiza şi practica ducerii unor asemenea tipuri de operaţiuni implică 

gestionarea unor riscuri sporite ale statelor privind degenerarea sistemului lor 

democratic, încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, anumite forme de cenzură, 

supraveghere intensificată (de masă), stat poliţienesc, riscuri la care democraţiile 

tinere vor fi expuse mult mai profund. 

Fostele state comuniste au făcut progrese importante pentru a înţelege 

fenomenul şi pentru a-şi adapta doctrinele şi instituţiile proprii la nevoile lor concrete 

de securitate, dar şi la cerinţele structurilor militare europene şi euro-atlantice din care 

fac parte. 

Statele „Noii Europe” fac eforturi insuficiente şi necoordonate, fiind încă 

departe de a deveni eficiente în domeniu, datorită lipsei resurselor, a tehnologiei şi 

297

expertizei necesare, dar mai ales datorită inexistenţei voinţei politico-militare de a 

înfăptui schimbări majore, ceea ce le va menţine şi în viitorul apropiat într-o zonă de 

vulnerabilitate accentuată în faţa ameninţărilor neconvenţionale. 

Bibliografie: 

[1] ADAMS, James, Următorul – ultimul război mondial. Arme inteligente şi front 

pretutindeni, ANTET, 1998. 

[2] BLAND, Douglas, Adjusting to the new regular warfare, Canadian magazine 

Calgary Herald, May 15, 2007. 

[3] FABER, Peter, Combination Warfare: A New NATO Strategy for the Asymmetric 

Risks and Challenges of the 21 Century, Essays by Senior Courses 100 and 

101, Rome: NDC Press, 2003. 

[4] HENTEA, Călin, Arme care nu ucid, Nemira, 2004. 

[5] LIPOVETSKY, Gilles, Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri 

democratice, Bucureşti, Babel, 1996. 

[6] MUREŞAN, Mircea şi VĂDUVA, Gheorghe, Războiul viitorului, viitorul 

războiului, Bucureşti, Universitatea Naţională de Apărare, 2004. 

[7] NECAŠ, Pavel, NIŽŇANSKÝ, Jaroslav, Towards NATO Political and Military 

Strategy for the 21 st Century, Institute for Security and Defence Studies, MoD 

Slovak Republik, Bratislava, 2004. 

[8] QIAO, Liang, WANG, Xiangsui, Unrestricted Warfare, Beijing, PLA Literature 

and Arts Publishing House, February, 1999. 

[9] SCALES, Robert, Maj. Gen (ret.)., Fighting on the Edges: The nature of War in 

2020, paper associated with the NIC 2020 project. 

[10] VĂDUVA, Gheorghe, Războiul continuu, continuitatea războiului, Centrul de 

Studii Strategice de Apărare şi Securitate, sesiunea anuală de comunicări, 


[11] Strategia de securitate a României, Bucureşti, 2007. 

[12] http://dic.academic.ru/dic.nsf/enwiki/5518463 

[13] www. army.cz. 

[14] www.au.af.mil/au/awc/awcgate/jcs/competition.ppt. 

[15] www.hm.gov.hu 

[16] www.infoguerre.com 

[17] www.mod.gov.lv 

[18] www.mon.gov.pl 

[19] www.ohrd.wisc.edu/onlinetraining/resolution/aboutwhatisit.htm#index 

298

AGRESIUNEA INFORMAŢIONALĂ – 

ARMĂ A CONFLICTELOR MODERNE 

Ioan MAMAISCHE ∗ 

Noul tip de război este centrat pe conceptul – informaţie – considerată ca principala sursă 

de putere. Deşi, informaţia a avut rolul ei în toate conflictele, dar de pe o poziţie auxiliară, în 

prezent, există tendinţa ca aceasta să ocupe un rol primordial, modelând doctrinele şi modul de 

purtare a războiului. 

Există trei aspecte ale războaielor informaţionale de care trebuie să se ţină seama: a 

cunoaşte; a-l împiedica pe adversar să cunoască; a-l determina pe inamic să deţină informaţii 

eronate. 

Cunoaşterea reprezintă puterea, putând fi folosită pentru a pedepsi, răsplăti, convinge ori 

transforma, este inepuizabilă şi de ea depind toate celelalte forţe. 

Astăzi obţinerea unei victorii nu ţine de forţa militară brută şi de numărul ostaşilor, 

dominante fiind elementele ce ţin de inteligenţa umană. 

The new war type is focused on the “informational” concept, considered as the main power 

source. Although the fact that information had its role in every conflict, but on a secondary 

position, in nowadays there is a tendency that this occupies a major position, changing the 

doctrines and the war tactical techniques. 

There are three aspects of the informational wars that we have to keep on mind: to know, to 

hobble the enemies to know, to determinate the hostile to have false information. 

Knowledge is power and it can be used to punish, to reward, convince or transform, it is 

inexhaustible, and all the other forces of it depends. 

To gain a victory nowadays doesn’t mean to possess a strong military force and a great 

number of soldiers, but to take into account the elements that depend on human intelligence. 

1. Definirea conceptului de “agresiune informaţională”, în contextul 

războiului informaţional. 

În accepţiunea clasică a războiului informaţional, propusă de Institute for 

Advanced Studies on Information Warfare 1 , acesta reprezintă “utilizarea ofensivă 

şi defensivă a informaţiilor şi a sistemelor de informare pentru a exploata, corupe 

şi distruge informaţiile şi sistemele de informare ale adversarului, protejându-ne, 

totodată propriile noastre informaţii şi sisteme”. 

Aşadar, agresiunile informaţionale pot fi incluse în domeniul acţiunilor care 

alcătuiesc războiul informaţional, cu condiţia ca acesta din urmă să nu fie înţeles 

doar în accepţiunea sa restrânsă (strict militară). Totodată, în anumite privinţe, 

agresiunile informaţionale depăşesc sfera care acoperă elementele războiului 

informaţional, în special în ceea ce priveşte componenta “civilă“ a acţiunilor, care 

sunt gestionate de serviciile de informaţii şi nu de statele majore ale armatei. 

∗ Doctorand 

1 Vladimir Volkof, Tratat de dezinformare, Bucureşti, Editura Antet, 1999, p. 121. 

299

Conform doctrinei germane 2 , cea mai apropiată de accepţiunea românească, 

războiul psihologic reprezintă “întrebuinţarea pe bază de plan a unor mijloace, 

metode şi tehnici de informare în masă, cu scopul de a influenţa opiniile, atitudinile 

şi comportamentul unor grupuri ostile, neutre sau prietene, în vederea unor 

obiective politice, propagandistice sau economice bine determinate”. 

Definiţia NATO pentru operaţii psihologice (PSYOPS) la care a aderat şi 

doctrina noastră militară în 2003, se referă la acele acţiuni psihologice desfăşurate 

în timp de pace, criză sau război, îndreptate asupra unor audienţe inamice, prietene 

sau neutre, în scopul influenţării atitudinii şi comportamentului acestora, în 

vederea realizării obiectivelor politice si militare. 

Cert este faptul că nu putem vorbi despre agresiuni informaţionale în afara 

conceptului de război informaţional, între cele două existând o relaţie de 

interdependenţă. 

La modul cel mai general, războiul informaţional în sens strict militar ar 

putea fi definit ca totalitatea operaţiilor informaţionale desfăşurate la nivel tactic, 

operativ şi strategic, pe timp de pace, escaladare a crizei şi conflictului, în scopul 

realizării unor obiective sau influenţării anumitor ţinte. 

Principalele trăsături ale războiului informaţional se desprind din natura sa 

deosebit de complexă: 

- dificultatea precizării adversarilor; 

- absenţa unor frontiere de natură geografică şi/sau temporale; 

- multitudinea de ţinte; 

- lipsa unor metode rapide de remediere a consecinţelor pe care le generează; 

- utilizarea unei tehnologii relativ simple, ieftine şi larg răspândite; 

- dificultatea stabilirii unor responsabilităţi clare şi precise privind 

managementul domeniului; 

- costurile relativ scăzute ale derulării operaţiilor informaţionale în raport cu 

rezultatele ce se pot obţine; 

- posibilităţile sporite de manipulare; 

- ştergerea deosebirilor dintre nivelurile de comandă. 

Agresiunile informaţionale, în sensul de război psihologic, constituie fără 

îndoială, un element - cheie al războiului informaţional, întrucât manipularea opiniei 

publice constituie baza pe care se grefează mijloacele şi acţiunile utilizate de cel care 

gestionează aceste tipuri de conflicte. 

Pentru că războiul psihologic este o luptă de influenţare a mentalităţilor, iar 

influenţarea este de cele mai multe ori asimetrică, măsurile care se iau în acest sens 

vizează: 

- manipularea în sensul dorit a conducătorilor inamici politici şi militari (pe 

toţi deopotrivă sau în mod selectiv); 

- influenţarea populaţiei din zona conflictului; 

- manipularea opiniei publice; 

- influenţarea formatorilor de opinie. 

2 „Războiul informaţional”, Serviciul Român de Informaţii, Centrul de Studii pentru Siguranţa 

Naţională, Bucureşti, 2005. 

300

Agresiunile informaţionale nu sunt noi. Noutatea decurge din folosirea 

rezultatelor cercetării ştiinţifice pentru conceperea mesajelor astfel ca ele să aibă 

efectul scontat, precum şi folosirea presei pentru transmiterea mesajelor 

manipulatoare. Combinarea acestor două elemente amplifică posibilităţile de 

agresiune informaţională prin folosirea unor canale de comunicare pertinente şi prin 

mesaje deosebit de bine elaborate. 

Am putea concluziona, aşadar, că agresiunile informaţionale însumează 

activităţile de influenţare psihologică (manipulare, dezinformare, influenţare, 

compromitere, propagandă), desfăşurate preponderent prin mass media, prin care se 

vizează inducerea în eroare a ţintelor, pentru a determina adoptarea unor decizii 

conforme intereselor iniţiatorului, în scopul obţinerii unor avantaje sau satisfacerii 

unor interese. 

2. Tipuri de agresiuni informaţionale 

Dezinformarea 

Dezinformarea este un termen apărut recent în limbajul de specialitate, deşi 

se practica încă din antichitate. Este indisolubil legată de informaţie, care poate fi 

viciată în numele unor scopuri bine definite. 

Dezinformarea, în contextul spionajului, informaţiilor militare şi a 

propagandei reprezintă difuzarea de informaţii voit false, cu scopul de a deruta 

inamicul cu privire la poziţia proprie sau la intenţiile de acţiune. Se referă şi la 

distorsionarea unor informaţii reale, pentru a le face inutilizabile. 

După Vladimir Volkoff, dezinformarea este tehnica ce permite furnizarea de 

informaţii generale eronate unor terţi, determinându-i să comită acte colective sau 

să difuzeze judecăţi dorite de dezinformatori 3 . 

Bazele fundamentale ale dezinformării au fost puse în antichitatea chineză 

(aproximativ secolul V î.Hr.) de generalul Sun Tzî, în cartea sa intitulată „Arta 

războiului“ 4 . Postulatele acestuia erau următoarele: 

- arta supremă a războiului constă în a învinge duşmanul fără luptă; 

- toată arta războiului se întemeiază pe înşelătorie; 

- un stat inamic trebuie ocupat intact; ruinarea acestuia este o politică 

inferioară. 

Dezinformarea are scopul de a “manipula” audienţa la nivel raţional, fie prin 

discreditarea unor informaţii ce se contrazic, fie prin sprijinirea unor concluzii false. 

O altă metodă de ascundere a faptelor este cenzura, aplicată atunci când un grup 

poate exercita un astfel de control. Atunci când canalele de informare nu pot fi închise 

complet, ele sunt făcute inutilizabile prin saturarea cu dezinformări, scăzând astfel 

valoarea raportului semnal/zgomot. 

Un exemplu clasic de dezinformare s-a petrecut în timpul celui de-al doilea 

război mondial, ducând la debarcarea din Ziua "Z", când serviciile de informaţii 

britanice au reuşit să dezinformeze germanii în aşa măsură, încât aceştia au crezut 

că grosul forţelor de debarcare s-ar găsi la Kent, Anglia, de unde urmau să 

3 Vladimir Volkoff, op. cit. p. 125. 

4 Sun Tzî, Arta războiului, Editura „Antet”, Bucureşti, 2004, p. 89. 

301

traverseze Canalul Mânecii. În realitate, debarcarea a avut loc în Normandia, 

regiune în care s-a putut stabili un cap de pod, datorită ezitării comandamentului 

german de a-şi deplasa forţe în zonă. 

Ziarul şi cartea au ajuns rapid să consacre un principiu în spatele căruia 

dezinformarea putea lua orice formă sau dimensiune, însă epoca de glorie în 

materie de dezinformare a fost invenţia radioului, în special în perioada celui de-al 

doilea război mondial şi în perioada de ascensiune a comunismului, care i-a urmat. 

Definită drept „paradisul dezinformatorilor“, televiziunea oferă o întreagă 

serie de avantaje în materie de dezinformare deoarece: 

- imaginea este literalmente incontestabilă; 

- informaţia vizuală nu are nevoie să treacă prin creier pentru a ne afecta 

inima sau pornirile instinctuale; 

- imaginea, prin natura ei, se pretează la toate manipulările posibile: selecţie, 

încadratură, unghi de filmare, animaţie, trucaje etc.; 

- imaginea se adresează maselor într-o măsură mai mare decât cuvântul, este 

uşor de perceput, uşor de reprodus şi devine imediat subiect de conversaţie. 

Puterea imaginii este atât de mare, încât prima impresie rămâne de 

nezdruncinat, dezminţirile ulterioare având efecte minime. 

Există numeroase moduri de a construi o informaţie, în aşa fel încât ea să 

devină aptă pentru o acţiune de dezinformare 5 : 

- negarea faptelor (nu este adevărat că X i-a furat banii lui Y) 

- inversarea faptelor (nu X i-a furat banii lui Y, ci dimpotrivă, Y i-a furat 

banii lui X). 

- amestecul dintre adevăr şi minciună (este adevărat că X i-a luat banii lui 

Y, dar asta din cauza faptului că Y îi datora lui X acei bani, pe care refuză 

să-i mai dea înapoi). 

- modificarea motivului (motivul pentru care banii lui Y au fost găsiţi la X nu 

este furtul, ci faptul că X i-a găsit pe o alee în faţa casei lui Y). 

- estomparea (se face prea multă gălăgie pentru o sumă atât de mică; alţii fură 

miliarde şi nu păţesc nimic!). 

- generalizarea (toată lumea fură în România; cum de l-aţi găsit tocmai pe X 

ţap ispăşitor?). 

- utilizarea părţilor inegale (în cazul mediatizării furtului, se va acorda un 

spaţiu restrâns faptului în sine, iar evidenţierea calităţilor morale şi ale faptelor 

bune ale lui Y va ocupa un spaţiu mult mai mare). 

Manipularea 

Manipularea reprezintă acţiunea prin care un actor social (persoană, grup, 

colectivitate) este determinat să gândească şi/sau să acţioneze într-un mod 

compatibil cu interesele iniţiatorului, şi nu cu interesele sale, prin utilizarea unor 

tehnici de persuasiune şi distorsionând intenţionat adevărul, lăsând însă impresia 

libertăţii de gândire şi de decizie. Diferenţa dintre manipulare şi persuasiune constă 

în faptul că actorul social persuadat cunoaşte intenţia celui care foloseşte această 

5 Informare şi dezinformare în mass – media, Editura A.N.I., Bucureşti, 2006, p. 52. 

302

tehnică pentru convingere, pe când în manipulare cel manipulat nu este conştient 

de intenţia celui care se foloseşte de acest proces de convingere. 

Se vorbeşte de manipulare psihologică şi de manipulare informaţională, deşi 

ambele se întrepătrund. Manipularea psihologică are în vedere o serie de procese şi 

fenomene ce stau la baza schimbării conduitei. Manipularea informaţională este 

modalitatea de bază prin care se realizează manipularea. Astfel, procedeele prin 

care se realizează manipularea sunt de ordin informaţional (schimbarea 

intenţionată de către manipulator a conţinutului mesajelor transmise receptorului), 

psihologic (folosirea slăbiciunilor personalităţii receptorului), tehnic (prin lovituri 

punctuale), semantic, retoric, atitudinal şi comportamental 6 . 

În primul rând, se acţionează asupra inconştientului, unde forţa sugestiei este 

deosebit de mare şi individul acţionează sub o presiune de care nu este conştient. 

De aceea, fisurarea sau chiar schimbarea sistemului de referinţă poate fi mai uşor 

provocată prin formule şoc (sloganuri) puternic emoţionale. 

Cât de departe poate ajunge manipularea, ne-o dovedeşte dublul proces de 

dezumanizare, atât a agresorilor, cât şi a victimelor. Scopul fundamental al 

tehnicilor de dezumanizare este curăţarea imaginii inamicului de orice trăsătură 

umană, prezentarea lui drept un monstru nedemn şi periculos pentru specia umană, 

identificarea lui prin porecle sau prin orice denumiri care nu trebuie să mai 

păstreze nicio conotaţie omenească. 

Ideea manipulării informaţiilor a apărut din nevoia mobilizării populaţiei civile 

ca o parte a efortului de război. Dacă iniţial această manipulare, în special a 

sentimentelor, avea drept scop recrutarea unui număr cât mai mare de voluntari, în 

ultimii 30 de ani tipologia conflictelor militare s-a modificat spre o 

profesionalizare a participanţilor şi spre o restrângere a ariei geografice în care se 

desfăşoară conflictul. 

Omisiunea, fragmentarea, minciuna sunt instrumentele folosite pentru 

manipularea mass-media. Cercetările sociologice au evidenţiat faptul că 86% 

dintre americani folosesc televiziunea ca instrument principal pentru a se informa 

şi doar 51% dintre aceştia citesc un ziar. Se poate aprecia că, în mare, proporţiile se 

respectă şi în Europa sau oriunde în lume. 

Presa americană este prima supusă manipulării, dezvoltarea reţelelor de 

televiziune americane, prestigiul jurnalistic al unor reporteri având un dublu efect: 

pe de-o parte devin „surse“ de credibilitate, pe de altă parte sunt „vectori“ de 

informare 7 . 

Probabil că cel mai bun exemplu de manipulare a fost războiul din Vietnam. 

„Rezoluţia Golfului Tonkin“, august 1964, cea mai apropiată de o declaraţie de 

război, prevedea că preşedintele SUA este autorizat să folosească orice mijloace 

pentru a stopa atacurile viitoare ale Vietnamului de Nord asupra vaselor americane. 

Preşedintele Johnson a ordonat represalii ca urmare a unor noi atacuri ale nord- 

6 Gh. Arădăvoaicei, Valentin Stancu, Războaiele de azi şi mâine, Editura Militară, Bucureşti, 

1999, p. 54. 

7 Henri – Pierre Cathala, Epoca dezinformării, Editura Militară, Bucureşti, 2003, p. 47. 

303

vietnamezilor, deşi în realitate, nu existase un al doilea atac. Adevărul a ieşit la 

iveală mult timp după finalul conflictului. 

Tot în războiul din Vietnam, o cercetare ulterioară a dovedit că majoritatea 

reportajelor de luptă erau furnizate de serviciile de relaţii publice ale armatei, care 

numai în 1971, au cheltuit peste 200 de milioane de dolari ca să îmbunătăţească 

imaginea. Serviciile de relaţii publice ale armatei au înscenat manevre ale armatei 

sud-vietnameze, acestea fiind filmate de operatori militari şi difuzate în SUA prin 

staţii mici de televiziune care nu aveau fondurile necesare finanţării unor 

corespondenţi de război. 

Influenţarea 

Influenţarea este o acţiune exercitată de o entitate socială, orientată spre 

modificarea opţiunilor şi manifestărilor altei entităţi. Se exercită sub forma 

persuasiunii şi a îndoctrinării. 

Cointeresarea, coruperea, compromiterea, şantajul şi intimidarea s-au dovedit a 

fi metode eficiente de influenţare psihologică în timp de pace şi în situaţie de război. 

Confruntarea imaginilor, agresarea simbolurilor, miturilor, stereotipurilor şi 

metaforelor, a matricelor simbolice a unor grupuri dintr-o ţară sau a imaginarului 

social naţional constituie metode principale. 

Desfăşurate cu predilecţie prin intermediul organelor de spionaj care 

acţionează sub cele mai diferite acoperiri, ponderea acţiunilor de influenţare este în 

continuă creştere, datorită gradului sporit de permeabilitate faţă de posibilităţile şi 

măsurile de protecţie a ţintei. Această formă de agresare informaţională se 

desfăşoară pe baza unui plan sau strategii de influenţare, în cadrul unor agenţii, 

întreprinderi, instituţii, misiuni diplomatice, asociaţii sau organizaţii „culturale" 

etc., toate lăsând impresia că obiectul lor este licit neavând nici o legătură cu vreo 

activitate îndreptată împotriva securităţii statului. 

Metodele utilizate în procesul de influenţare sunt: încălcarea disimulată a 

regulilor logicii (se maschează minciuna evidentă şi calomnia prin prezentarea unor 

argumente); procesul de denaturare logică (în locul unui ansamblu de argumente, 

necesare fundamentării unei anumite idei se aleg numai cele care le convin, 

omiţându-le pe celelalte). Din categoria încălcării disimulate a regulilor logicii fac 

parte si alte procedee, specifice acestei metode: denaturarea; falsa generalizare, prin 

care fenomene izolate sunt prezentate ca fiind generale, tipice. 

Folosirea etichetării, prin prezentarea unor informaţii deformate, este 

completată prin alte procedee specifice acesteia: 

- repetarea frecventă a anumitor lucruri; 

- referiri denigratoare la adresa autorităţii; 

- “falsificarea hârtiilor" adică dezinformarea făţişă; 

- adevărul emis pe jumătate; 

- denaturarea faptelor etc. 

Nu este omisă nici penetraţia discretă, influenţarea voalată a minţii si sufletului 

omenesc, cele mai importante şi eficiente devenind anecdotele şi zvonurile. Datorită 

puterii de persuasiune şi al posibilităţii influenţării unei mari mase de oameni, zvonul 

a fost, dintotdeauna, unul dintre cele mai folosite mijloace de diversiune şi 

304

dezinformare psihologică, ce au însoţit conflictele politice, sociale, etnice, culturale, 

militare, atât în perioada premergătoare, cât şi în timpul desfăşurării acestora. Ca 

fenomen psihosocial, zvonul reprezintă o informaţie ce se doreşte a fi autentică şi cu 

caracter de noutate, cu posibilităţi minime de verificare: o informaţie de cele mai 

multe ori tendenţioasă, care circulă paralel şi în mod frecvent în contrasens cu 

informaţiile transmise prin mijloacele oficiale de comunicare 8 . 

Ca particularităţi ale acţiunilor de influenţare, cu aplicabilitate numai pe timp 

de război, se pot aminti câteva metode probate în diversele confruntări militare de-a 

lungul timpului. 

- hărţuirea inamicului; 

- realizarea surprinderii; 

- suprasaturarea (intoxicarea) cu elemente puternic afectogene, realizându-se 

terorizarea afectivă; 

- prelungirea timpului de aşteptare până la declanşarea acţiunii. 

- dezinformarea si manipularea combatanţilor pentru a realiza depresia 

mentală individuală şi colectivă. 

În războiul din Golful Persic, forţele aliate au tipărit 25.000.000 de materiale 

de propagandă - manifeste, denumite si „gloanţe de hârtie" foi volante, permise de 

libera trecere, lozinci, caricaturi, broşuri, cărţi poştale etc. - din care 14.000.000 au 

fost difuzate cu sprijinul aviaţiei. 

Principalele caracteristici[ 9 ] care fac din influenţarea psihologică desfăşurată 

de către agresor un tip special de influenţare sunt: 

- are un singur sens, şi anume negativ. Prin asemenea acţiuni, agresorul 

realizează o intensă presiune psihologică, prin care urmăreşte subminarea stării 

psihomorale a victimei, reducerea capacităţii ei de rezistenţă, a voinţei de a lupta, cu 

scopul de a o determina să capituleze şi să accepte dominaţia; 

- se urmăreşte, de către adversar, realizarea unor schimbări radicale într-un 

timp scurt utilizând în acest sens, cu preponderenţă, forme şi metode „şoc" (de tip 

subversiv), cu influenţă foarte mare asupra luptătorilor. În condiţii de război, 

succesiunea situaţiilor este deosebit de rapidă, în cadrul căreia surprinderea şi 

presiunea sufocantă asupra inamicului duc la scurtarea intervalelor (pauzelor) dintre 

acţiuni. Astfel, subminarea stării psihomorale a ţintei stabilite, diminuarea voinţei de 

lupta si a capacităţii de rezistenţă se va realiza prin intensificarea, acutizarea şi 

amploarea crescută a acţiunilor de război psihologic. 

- influenţarea trece frontiera unor sisteme (popoare sau armate din state 

diferite), vine din necunoscut şi este în afara contactului direct; 

- sursele de influenţare, în mare majoritate, nu-şi declină identitatea, iar când o 

fac, folosesc manipularea informaţională, adică inducerea în eroare, bine planificata, 

a oamenilor; 

- se realizează o documentare totală asupra victimei. 

8 Apud Jean – Noel Kapferer, Zvonurile, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 92. 

9 Constantin Hariuc, Protecţia împotriva agresiunii psihologice, Editura Militară, Bucureşti, 

1994, p. 36. 

305

Produsele caracteristice ale acţiunii de influenţare psihologică derulată de 

agresor sunt schimbările atitudinale graduale ale grupului ţintă, materializate la 

început, în suspiciune şi neîncredere în valorile, normele şi principiile cu semnificaţie 

(componentele de bază ale sistemului de referinţă al personalităţii. Acestea pot 

degenera în nesiguranţă, dezorientare, confuzie şi derută, însoţite de sentimente de 

frică şi defetism, sau, ca formă extremă, în manifestarea anxietăţii, panică sau stări 

depresive, demoralizatoare, constând chiar în tulburări psihologice (de percepţie, de 

reprezentare, gândire etc.) şi psihiatrice (în ansamblu, de conduită raţională). 

Propaganda 

În Doctrina pentru operaţii psihologice a forţelor armate ale SUA din 2003 se 

poate găsi una din puţinele definiţii "oficiale" ale propagandei, înscrisă într-un 

document doctrinar militar: Orice formă de comunicare în sprijinul unor obiective 

naţionale în scopul influenţării opiniilor, emoţiilor, atitudinilor sau comportamentelor 

oricărui grup de oameni în beneficiul direct sau indirect al sponsorului acestei 

comunicări. Tot aici, propaganda este clasificată în “propagandă neagră”, în care se 

lasă să se înţeleagă că informaţia ar emana de la altă sursă decât cea reală; 

“propagandă gri”, în care nu este identificată sursa; şi “propagandă albă”, în care 

sursa sau sponsorul este cunoscut publicului. 

În esenţă, propaganda reprezintă o propagare sistematică a unei doctrine, 

ideologii sau idei, care reprezintă o valoare pentru vorbitor (un exemplu poate fi şi 

propaganda electorală). Cuvântul-cheie al definiţiei este "sistematic". Simpla 

expunere a unei ideologii sau doctrine nu reprezintă propagandă. Pentru a deveni 

propagandă, ideologia şi doctrina trebuie să fie răspândite printr-un sistem de 

comunicare, printr-o serie de evenimente organizate pe o perioadă lungă de timp, cu 

scopul de a face ca auditoriul să adopte un nou fel de a gândi. 

Propaganda, împreună cu măsurile militare, economice şi/sau politice, 

reprezintă şi o parte componentă a războiului psihologic. 

Războiul psihologic constă în folosirea propagandei în aşa fel încât să 

zdrobească rezistenţa inamicului, să demoralizeze forţele armate a le acestuia şi să 

sprijine moralul forţelor poprii. 

Profesorul Paul Linebarger considera că: Propaganda militară constă dintr-o 

anumită formă de comunicare, planificată din timp, destinată să influenţeze spiritul şi 

atitudinea inamicului, a unui grup neutru sau a maselor străine cu atitudini ostile, în 

interesul unui scop strategic sau tactic bine definit. 

Propaganda continuă să fie asociată cu minciuna si manipularea. Prin modul de 

a putea împleti adevărul cu falsul, ea este, într-adevăr, forma principală prin care se 

poate acţiona asupra conştiinţei şi sentimentelor. Totodată, propaganda este cea mai 

importantă tehnică utilizată în cadrul celor două metode de realizare a agresiunilor 

informaţionale (manipularea şi dezinformarea) şi, prin urmare, are un anumit grad 

de autonomie, ceea ce determină uneori tratarea ei ca metodă 10 . 

Principiile propagandei sunt: universalitatea (care presupune folosirea tuturor 

mijloacelor posibile: mass media, afişe, artă, manuale şcolare etc.); simplificarea 

10 Constantin Hentea, Propaganda fără frontiere, Editura Nemira, Bucureşti, 2002, p. 86; 

306

(îndeosebi prin personificarea unui inamic unic şi utilizarea de sloganuri formate din 

puţine cuvinte); îngroşarea (deformarea faptelor); orchestrarea (repetarea mesajelor 

simplificate şi deformate); transfuzia (adaptarea în funcţie de public); contagiunea 

(obţinerea unanimităţii) 11 . 

Metapropaganda reprezintă o treaptă superioară a contrapropagandei clasice şi 

constă în discreditarea informaţiei provenite de la partea adversă şi calificarea 

acesteia, în mod arbitrar, ca propagandă. 

Un exemplu de folosire a propagandei este cel utilizat de părţile implicate în 

conflictul din Irak. 

Propaganda americană a vizat influenţarea opiniei publice interne şi 

internaţionale, ridicarea moralului trupelor proprii, înfrângerea adversarului şi 

derutarea lui prin inducerea panicii şi desolidarizarea militarilor şi civililor irakieni de 

conducători. 

Propaganda irakiană, derulată prin intermediul posturilor naţionale de radio şi 

televiziune, a vizat, similar, influenţarea opiniei publice interne internaţionale, prin 

plasarea conflictului în termenii unui “război între religii”, “o crimă împotriva naţiunii 

arabe curajoase şi demne” şi a lansat mesaje “legitimiste” (“violarea dreptului 

internaţional” şi necesitate intervenţiei ONU), concomitent cu susţinerea moralului 

poporului şi trupelor proprii. În paralel, s-a urmărit contracararea acuzelor occidentale 

referitoare la cruzimea regimului de la Bagdad şi încălcarea de către Irak a 

convenţiilor internaţionale privind tratamentul prizonierilor. 

3. Mass-media – instrument operativ al agresiunilor informaţionale 

Dezvoltarea mijloacelor de comunicare şi a cercetării ştiinţifice face posibilă 

elaborarea unor strategii de manipulare informaţională atât la nivel planetar, cât şi 

la nivel local sau chiar individual. Aceste situaţii nu sunt doar posibile, ci chiar 

prezente în realitate. 

Agresiunile au nevoie de condiţii pentru ca ele să poată avea efect. Presa 

trebuie să fie liberă de orice control public, redacţiile trebuie să fie vaste şi 

transnaţionale, canalele de informare trebuie să fie private, accesul oamenilor la 

presă să fie liber, fără controlul public, discernământul oamenilor să fie redus. Prin 

controlul mass-media se pot manipula cetăţenii astfel încât atitudinea acestora faţă 

de anumite probleme să fie favorabilă manipulatorului. Avantajul folosirii presei 

pentru astfel de acţiuni este faptul că ea primeşte din start prezumţia de nevinovăţie 

din partea publicului. 

Mass-media sunt considerate mediul cel mai propice pentru derularea 

acţiunilor de manipulare a opiniei publice. Presa nu are numai rol de informare, ea 

generează, prin conţinutul informaţional, efecte ale gândirii şi ale comportamentului 

social, percepţia realităţii depinzând, în era informaţională, de calitatea şi structura 

informaţiei comunicate în masă. Astfel, mass-media oferă agresorului posibilitatea 

atingerii obiectivelor prin selectarea, orientarea, plasarea sau omiterea (eludarea) unor 

părţi sau elemente din conţinutul ştirilor, prin titluri sau prin selecţia fotografiilor sau 

imaginilor. 

11 Ibidem. 

307

S-a dovedit că presa reprezintă un instrument operativ cu impact direct asupra 

conştientului, dar şi subconştientului receptorilor. “Scăpările”, din când în când, ale 

presei, sunt controlate, acestea fiind făcute doar pentru a convinge opinia publică de 

imparţialitate, de independenţa canalului/ publicaţiei respective, pentru a câştiga 

încrederea receptorului şi a-i propune acestuia o judecată “a priori” asupra unor 

situaţii sau persoane, o anumită schemă mentală de ierarhizare şi valorizare socială, 

ocolindu-se adevărul despre importanţa libertăţii economice şi accentuându-se alte 

categorii de valori. Într-o lume determinată financiar, este o utopie să credem că presa 

este independentă, întrucât jurnalistul scrie după cum doreşte cel care îl plăteşte 12 . 

“Manipularea presei este o realitate cu care se confruntă fiecare ţară din lume“, 

a susţinut James Humphreys, specialist în consultanţă politică şi comunicare la 

Universitatea Kingston din Marea Britanie, comentator politic pentru BBC, Sky şi 

ITN. James Humphreys a remarcat că unul dintre cele mai dificile aspecte cu care se 

confruntă presa este legat de analizarea formelor de manipulare, în condiţiile în care 

principala problemă este limitarea acestui fenomen. În opinia sa, „moda“ manipulării 

prin presă tinde să devină depăşită în Europa. Conform acestuia, „rapiditatea 

informaţiei, considerată şocantă, şi viteza cu are aceasta este transmisă prin Internet, 

faptul că oamenii tind să prefere acest mijloc rapid de informare şi comunicare încep 

să treacă pe un plan secund manipularea prin presă“. 

Bibliografie: 

[1] Războiul informaţional, Serviciul Român de Informaţii, Centrul de Studii 

pentru Siguranţa Naţională, Bucureşti, 2005. 

[2] Informare şi dezinformare în mass – media, Editura A.N.I., Bucureşti, 2006. 

[3] ARĂDĂVOAICEI Gh., STANCU Valentin, Războaiele de azi şi mâine, 

Editura Militară, Bucureşti, 1999. 

[4] CATHALA Henri – Pierre, Epoca dezinformării, Editura Militară, Bucureşti, 

2003. 

[5] FICEAC Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006. 

[6] HARIUC Constantin, Protecţia împotriva agresiunii psihologice, Editura 

Militară, Bucureşti, 1994. 

[7] KAPFERER Apud Jean – Noel, Zvonurile, Editura Humanitas, Bucureşti, 

1993. 

[8] Hentea Constantin, Propaganda fără frontiere, Editura Nemira, Bucureşti, [9] 

2002. 

[10] Sun Tzî, Arta războiului, Editura „Antet”, Bucureşti, 2004. 

[11] Volkof Vladimir, Tratat de dezinformare, Bucureşti, Editura Antet, 1999. 

12 Bogdan Ficeac – „Tehnici de manipulare”, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 42; 

308

11 SEPTEMBRIE - DE LA CAUZE LA EFECTE 

Ina Raluca TOMESCU ∗ 

Back then, September 11 was a reality without a name, an event that was imposing through 

force. But in a world in which History occurs instantly, there was not much time needed for the 

event to bear a conventional name, "September 11", meant to serve to the endeavor of 

conceptualization, impersonation, approximation, dividing and ranking; a feature procedure of the 

Western culture, through which this disappears through assimilation everything that does not match 

to its frameworks of understanding. 

Secolul XXI pare că se află sub zodia unui gen de ”tehnologie a terorismului”, 

care tinde să altereze conceptul de viaţă publică cunoscut anterior. “Noul terorism” cu 

care se confruntă omenirea la începutul mileniului al treilea exprimă un mecanism 

vicios şi violent de subminare a valorilor democratice. Indiferent de motivaţie, 

acţiunile fără precedent ale teroriştilor – alimentate, în principal, de cauze de natură 

ideologică, fundamentalistă, şi favorizate de accesul acestora la facilităţile oferite de 

lumea modernă – constituie contestări violente ale ordinii stabilite de naţiuni, state 

democratice şi organizaţii internaţionale de securitate. Ele pun permanent în pericol 

viaţa, integritatea şi sănătatea oamenilor, deveniţi “ţinte civile”, iar atacurile masive, 

soldate cu numeroase victime nevinovate şi importante pierderi materiale, au drept 

consecinţă subminarea democraţiei. În acelaşi timp, orice atentat terorist atrage după 

sine o puternică mediatizare, ceea ce conduce la efectele dorite de iniţiatori şi anume 

popularizarea scopurilor politice urmărite. 

În urma evenimentelor de la World Trade Center, prima reacţie a multor 

analişti a fost de a le sugera autorităţilor americane să reacţioneze prompt, dur, fără 

drept de apel, împotriva organizaţiilor teroriste, identificându-i şi pedepsindu-i pe 

vinovaţi. Dar fără a restrânge drepturile şi libertăţile unor cetăţeni şi fără a genera acte 

de represiune cărora să le cadă victime comunităţi umane. 

Faptul că preşedintele rus, Vladimir Putin, a fost primul şef de stat în contact cu 

preşedintele SUA, George W. Bush, după aceste atacuri teroriste, spune mult despre 

noul context strategic mondial, când, după alerta maximă a forţelor americane, 

sistemul militar rus nu a mai reacţionat ca în timpul scenariilor din perioada 

Războiului Rece. 

În prezent, terorismul atacă mecanismele lumii civilizate, fiind un fenomen 

mult mai complex chiar decât războiul, care trebuie studiat şi aprofundat nu doar 

pentru a-i limita efectele şi a-i pedepsi pe cei vinovaţi, ci, îndeosebi, pentru a-i 

înţelege şi a-i eradica mecanismele şi cauzele. 

Problema explicaţiei terorismului ar trebui să fie fundamentală analizei şi 

interpretării acestei acţiuni de impact. Această problemă a lumii contemporane poate 

fi rezolvată eficient nu doar acţionând asupra efectelor ei, ci, în primul rând, şi în mod 

deosebit, acţionând asupra cauzelor ei. Din păcate, există motive care conduc la ideea 

∗ Lector universitar, Universitatea « Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu 

309

că ea este eludată, cu mai multă sau mai puţină ştire, prin mai multe proceduri: prin 

ignorare calculată, prin învăluirea ei în mister, prin mistică, printr-o politică 

internaţională „greşită”, prin speculaţii, printr-o nouă etichetare. 

De pe poziţii oficiale americane, terorismul este privit ca un inamic periculos, 

ce există şi care, prin urmare, trebuie nimicit. El a fost depistat şi, prin forţa militară 

pe care o are America (împreună cu celelalte ţări ale coaliţiei antiteroriste), zilele lui 

sunt numărate. Fenomenul seamănă cu o buruiană ce trebuie extirpată dintr-un teren 

fertil. Din această perspectivă explicaţia terorismului este inutilă şi păguboasă 1 . 

Juristul american Alan Dershowitz, într-o controversată lucrare, din care au fost 

publicate fragmente în „The Guardian”, afirmă că acţiunile teroriste din 11 septembrie 

2001 se explică prin aceea că guvernele europene au cedat în anii ‘60 în faţa 

terorismului. "Între 1968 şi 2001, comunitatea internaţională a recompensat şi a 

legitimat terorismul, în loc să-l pedepsească şi să-l condamne. Din această 

perspectivă, nu e de mirare că am trăit ororile din 11 septembrie. Cei care i-au 

răsplătit pe palestinieni după actele de terorism, în special aliaţii noştri europeni şi 

Naţiunile Unite, au făcut ca 11 septembrie să nu poată fi evitat. Recompensând 

terorismul palestinian şi după 11 septembrie, ei continuă să favorizeze comiterea unor 

noi atacuri teroriste" 2 . Ne aflăm în faţa unei „explicaţii" ce consideră drept cauză a 

terorismului o greşeală politică a unor ţări şi a unor organizaţii mondiale. 

Pe calea unor speculaţii (ce pot fi cotate interesante şi spectaculoase) s-a 

susţinut că atentatele teroriste din SUA nu au fost o realitate, ci sunt o minciună 

diabolică făurită pentru a păcăli interesat opinia publică internaţională, construită de o 

conspiraţie la nivel foarte înalt. Explicaţia terorismului s-ar afla în această viziune în 

zona manipulării şi a procedurilor ei 3 . Tot rod al speculaţiilor pare şi scenariul conform 

căruia elitele din domeniul petrolier au pus la cale atentatele ca un pretext pentru 

mutarea centrului de interes în exploatarea şi transportul ţiţeiului din Golful pacific în 

zona Mării Caspice. „Eliberarea" Afganistanului de talibani ar permite construirea 

unui oleoduct care ar contracara ţările arabe din Golful Persic, precum şi Rusia. 

Relativ recent, explicaţia terorismului a fost înlocuită cu etichetarea lui, sau 

altfel spus, cu simbolizarea lui negativă. În urma sondajului Gallup International 4 , 

publicat la un an de la evenimentele din 11 septembrie 2001, teroriştii au fost etichetaţi 

atât ca nişte inamici pe frontul unui război, cât şi ca nişte criminali. Terorismul nu 

este acelaşi lucru cu o parte beligerantă într-un război. Dacă ar fi echivalente, terorismul 

nu ar mai fi atât de mare problemă precum este el astăzi. Ceea ce s-a petrecut 

în Afganistan, după 11 septembrie 2001, a fost un război într-un sens, dar între forţe 

politice şi sociale diferite (triburi afgane aflate în conflict) şi nu atât între antiterorişti 

şi terorişti. Doar tangenţial şi puţin eficace războiul respectiv a avut ca inamic 

terorismul. Neinspirată pare şi echivalarea teroriştilor cu criminalii. Primii nu doar că 

încalcă anumite legi, ci vor schimbarea legilor existente cu alte legi care să fie 

favorabile intereselor lor. 

1 Achim Mihu, Sociologie, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008, p. 404. 

2 Cotidianul “The Guardian” din 9 septembrie 2002. 

3 Thierry Meyssan, 11 septembrie 2001, Le froyable imposture, Carnot, Paris, 2001. 

4 Au fost chestionate 23.000 persoane, din 32 de ţări din întreaga lume. 

310

Pentru a putea explica terorismul trebuie luate în considerare două elemente: 

motivaţiile acţiunilor teroriste şi caracterizarea celor ce le săvârşesc. Cât priveşte 

primul element, este de remarcat marea varietate a scopurilor ce îi motivează pe 

terorişti. Indiferent de tipul motivaţiei, de la motivaţia politică, cea mai răspândită, 

manifestată sub forma unui terorism revoluţionar, contrarevoluţionar, reformist sau 

anti-reformist, la motivaţia naţionalistă, până la cea ideologică sau cultural-religioasă, 

prin acţiunile lui, terorismul urmăreşte, în ultimă instanţă, să pună stăpânire pe puterea 

politică într-o ţară sau alta şi în prezent, tot mai evident, şi în întreaga lume, chiar dacă 

el nu îşi afirmă deschis acest scop major. 

Referitor la cel de-al doilea element, caracterizarea autorilor actelor teroriste, în 

prezent, grupările teroriste sunt constituite din trei straturi: o elită (elita militanttehnică), 

o armată de executanţi (constituită în brigăzi, în parte, formate din luptători 

plătiţi) şi o pătură de simpatizanţi activi (cei care furnizează informaţii, resurse 

materiale, rezerve de combatanţi). Dintre aceste straturi, cel mai important îl 

constituie elita militant-tehnică. Ea este aceea care formulează motivaţiile terorismului 

(ideologia), organizează lupta propagandistă împotriva celor ce deţin 

puterea, stabileşte strategia şi tactica luptei teroriste, asistă tehnic şi informaţional 

acţiunile teroriste, instruieşte combatanţii şi ţine legătura cu simpatizanţii activi. 

De asemenea, grupările teroriste nu reuşesc să atragă de partea lor o masă 

semnificativă de oameni, efectiv ca masă, dar, mai ales, ca pericol pentru puterea 

existentă. Grupurile aflate la putere, de regulă, sunt capabile să anihileze atât grupul 

terorist, cât şi eventualele lui influenţe în rândul unei părţi a masei. Toate acestea 

înseamnă că grupul terorist aspira la o „situaţie revoluţionară", care să schimbe natura 

puterii existente, dar că el nu reuşeşte că creeze decât o situaţie revoluţionară anemică, 

care nu are şanse să ajungă la finalul aşteptat. Datorită acestor caracteristici terorismul 

se deosebeşte de revoluţie care, după cum spune Charles Tilly, este „o situaţie 

revoluţionară deplină, având drept punct final schimbarea naturii puterii politice 

existente” 5 . Terorismul nu urmăreşte, în mare măsură pentru că nu poate să o facă, 

decât în ultimă instanţă şi în cazuri extreme să pună mâna pe puterea politică dată. 

O atenţie aparte trebuie acordată terorismului internaţional sau global, afirmat 

deosebit de violent şi dramatic prin acţiunile din 11 septembrie 2001. Cercurile 

politice americane au interpretat atacul asupra turnurilor gemene drept un atac 

împotriva SUA. Această apreciere este, în parte, discutabilă. Este mai mult decât 

evident că în cazul în care ţinta centrală ar fi fost S.U.A. teroriştii ar fi plănuit 

atacarea, în primul rând a Statuii Libertăţii, a Capitoliului sau a Casei Albe. Ei au 

avut, însă, drept obiect principal WTC care este, întâi de toate, simbolul corporaţiilor 

transnaţionale al căror scop îl constituie globalizarea. S.U.A. a fost o ţintă prin 

derivaţie şi anume prin aceea că ea, în prezent, îşi asumă ostentativ rolul de lider al 

procesului de globalizare şi implicit de „paznic" al lumii. 

În prezent, aceste forţe sunt responsabile pentru managementul sectorului 

financiar al economiei mondiale (îndeosebi FMI şi Banca Mondială) de care depinde 

în măsură decisivă reducerea sărăciei, stabilirea unor relaţii raţionale cu mediul şi 

dezvoltarea durabilă a ţărilor aflate într-o stare de înapoiere cronică, în acelaşi timp, 

5 Charles Tilly, Revoluţiile Europene (1492-1992), Editura Polirom, Iaşi, 2002. 

311

zeci de grupări teroriste situate în diverse ţări ale lumii sunt organizate pe „filosofia” 

conform căreia ele exprimă şi constituie singura opoziţie realistă, viabilă şi eficientă 

faţă de puterea mondială actuală. Ar fi o mare greşeală dacă terorismul ar fi considerat 

ca o „gaşcă de manifestanţi de profesie”, care îşi mută locul oriunde se întâlnesc 

reprezentanţii elitei corporatist-tehnice pentru a discuta problemele lumii. El este bine 

organizat (fapt dovedit de evenimentele din 11 septembrie 2001 şi de dificilele acţiuni 

de a da de urma făptaşilor), are un suport financiar (în ciuda blocării unor conturi 

bancare), este bine dotat tehnic, are un personal calificat la cele mai înalte cerinţe, îşi 

cunoaşte bine „adversarul", are un plan de perspectivă pentru extinderea influenţei lui 

în lume etc. În aceste condiţii, viitorul nu este şi nu poate fi absolut sigur şi deplin 

hotărât în favoarea unei părţi, adică a coaliţiei antiteroriste, deşi astăzi polul condus de 

SUA este evident mult mai puternic decât cel al terorismului internaţional 6 . 

Unii autori 7 consideră că terorismul, în mod obişnuit, izvorăşte din alienarea 

politică a inteligenţiei atât de clasa conducătoare, cât şi de mase. Prima este angajată 

în represiune, iar ultima este indiferentă. Însă inteligenţia, ca bază socială a 

terorismului, este constituită, în special, din partea celei care urmăreşte propriile 

interese de obţinere a puterii, chiar dacă aparent poate lăsa impresia că, simultan, 

exprimă aceleaşi interese cu masele. 

Acţiunile teroriste din 11 septembrie 2001 au avut un impact extraordinar 

asupra Americii şi asupra întregii lumi, depăşind prin consecinţele lor cele mai 

devastatoare războaie (al doilea război mondial) şi cele mai extinse revoluţii (de pildă, 

cele din Europa de Est din 1989). Cunoscutul jurist G.I. Chiuzbaian aminteşte că gestul 

respectiv, profund nu numai pentru Statele Unite, ci şi pentru întreaga lume, marchează 

„o nouă eră într-o nouă etapă a istoriei”, un gest condamnat de întreaga lume 

civilizată, care vizează, în primul rând, sistemul global de alianţe internaţionale în 

războiul pregătit împotriva terorismului 8 . 

Imediat după atentatele de la 11 septembrie s-a spus că aceste evenimente au 

dat o nouă înfăţişare lumii, relaţiilor şi dreptului internaţional, că teroarea care a 

cuprins America reprezintă o sfidare a întregii lumi civilizate şi, de aceea, reacţia nu 

rămâne numai a victimei actului de agresiune respectiv, ci a întregii omeniri, care 

trebuie să se coalizeze în eradicarea acestui flagel. Nu este vorba nici de o ”cruciadă” 

împotriva islamului şi nici de o ”răzbunare” specifică organizaţiilor sociale primitive, 

ci doar de o unire a eforturilor statelor în stoparea violenţei şi a terorii fără limite 9 . 

La numai o zi după dezastru, SUA au început să constituie o coaliţie 

internaţională antiteroristă, declarând război nu doar împotriva celor vinovaţi de 

6 Achim Mihu, op. cit., p. 405. 

7 R. Rubenstein, Alchemists o f Revolutions: Terrorism in Modern World, New York: Basic Books, 

1987. 

8 G.I. Chiuzbaian, Redefiniri esenţiale, Revista Palatul Justiţiei nr. 9/2001, apud C. Gh. Balaban, 

Securitatea şi dreptul internaţional, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2006., p. 226. 

9 Preşedintele Bush declara cu această ocazie: “Cetăţeni inocenţi din 80 de ţări au fost atacaţi şi 

omorâţi, fără prevenire şi fără să fi existat vreo provocare, într-un act care a îngrozit nu numai 

fiecare american, dar şi orice persoană, de orice credinţă, de orice naţiune care preţuieşte viaţa 

umană. Americii îi revine rolul şi responsabilitatea de a conduce lumea în apărarea Libertăţii, 

periclitată de un inamic periculos şi anume de un terorism calitativ superior tuturor formelor de 

terorism de până acum, prin capacitatea lui de distrugere.” 

312

evenimentele din 11 septembrie 2001, ci împotriva teroriştilor şi organizaţiilor şi a 

sponsorilor lor din întreaga lume. 90 de naţiuni din întreaga lume s-au alăturat 

Americii în lupta împotriva terorismului. Ele au confiscat averile teroriştilor, au 

cooperat în materie de informaţii, au acordat drepturi aeriene de folosire a bazelor şi 

de intrare în spaţiul aerian, contribuind efectiv cu forte militare, pornind anchete, în 

mediile islamiste, soldate cu numeroase arestări. O armă de luptă împotriva reţelelor 

teroriste a fost aceea a depistării fondurilor de care dispuneau acestea, fonduri ce au 

fost imediat îngheţate în speranţa că, lipsite de bani, nu vor mai putea organiza noi 

atentate de amploare. 

ONU şi Consiliul de Securitate au reacţionat prompt. În cadrul ONU, a fost 

constituit un Comitet de luptă împotriva terorismului, iar prin Rezoluţia nr. 1373 din 28 

septembrie 2001 a fost definit cadrul general al luptei comunităţii internaţionale împotriva 

terorismului. De asemenea, s-au elaborat recomandări pentru aplicarea efectivă a 

12 convenţii multilaterale, adoptate de Naţiunile Unite cu privire la lupta antiteroristă 

şi, în special, a Convenţiei din 1999 pentru reprimarea finanţării terorismului 10 , 

examinarea măsurilor adoptate de state, sprijinirea activităţilor întreprinse de ONU în 

acest sens, printre care promovarea importanţei dreptului internaţional în lupta contra 

terorismului, a acţiunilor de promovare a păcii, antrenarea organizaţiilor regionale în 

acţiuni antiteroriste 11 . 

Atâta timp cât America a avut drept ţintă terorismul, considerat a fi responsabil 

de acţiunile din 11 septembrie 2001, coaliţia antiteroristă a fost unită şi strânsă în jurul 

SUA, recunoscută ca lider internaţional. În momentul în care preşedintele George W. 

Bush, în 29 ianuarie 2002, în discursul anual asupra stării naţiunii, a menţionat aşanumita 

„axă a răului" (Irak, Iran şi Coreea de Nord), ca inamic al SUA şi al aliaţilor 

lor, relaţiile dintre America şi ceilalţi membri ai coaliţiei antiteroriste au început să se 

răcească. Faptul a ieşit în evidentă şi mai mult după ce preşedintele Americii şi-a 

exprimat hotărârea de a ataca Irakul, în intenţia înlăturării de la putere a lui Sadam 

Husein. 

De asemenea, au avut loc schimbări importante în însăşi natura sistemului 

democratic al ţărilor occidentale. A fost luată măsura monitorizării comunicaţiilor 

radio, nu mai există conturi şi operaţiuni bancare secrete, nu mai există mijloace, 

oricât de discutabile şi dubioase ar fi, care să nu poată fi folosite la nivel de stat, 

atunci când se invocă pericolul terorismului. Surpriza se constată în încălcarea unor 

sisteme de valori considerate până mai ieri sacre (drepturile omului) sau în stabilirea 

unor relaţii internaţionale bizare. 

Efectele evenimentelor de la 11 septembrie 2001 s-au resimţit şi mai mult în 

plan militar. În 15 septembrie 2001, preşedintele Bush a declarat că SUA erau în 

război cu terorismul, iar principalul suspect era Osama bin Laden, presupus a se as- 

10 Convenţia Internaţională pentru Reprimarea Finanţării Terorismului, adoptată de Adunarea 

Generală a ONU, la 9 decembrie 1999, cere tuturor statelor semnatare să extrădeze persoanele implicate 

în finanţarea activităţilor teroriste şi să adopte măsuri pentru anchetarea tranzacţiilor financiare suspecte. 

La 2 aprilie 2002, 132 de ţări semnaseră Convenţia şi 26 de ţări definitivaseră procesul de ratificare, 

devenind state părţi. Convenţia a intrat în vigoare în 2002. 

11 Aurel Popescu, Nicolae Rădulescu, Nicolae Popescu, Terorismul internaţional – flagel al lumii 

contemporane, Bucureşti, Ed. MAI, 2003, p. 16 şi urm. 

313

cunde în Afganistan. Pe data de 7 octombrie 2001 a început războiul din Afganistan. 

Statele Unite şi Marea Britanic au lansat raiduri aeriene asupra capitalei Kabul, 

precum şi asupra unor redute ale talibanilor (din Kandahar şi Jalalabad), au declanşat 

atacuri terestre şi şi-au stabilit baze în Afganistan. În luna august 2002 şi începutul lui 

septembrie, ameninţarea militară americană asupra Irakului a devenit tot mai evidentă. 

George W. Bush a prelungit cu încă un an embargoul împotriva Irakului şi a justificat 

această măsură prin „acţiunile ostile” ale acestei ţări fată de Statele Unite. Pe termen 

lung, planurile administraţiei Bush sunt anihilarea facilităţilor nucleare a ţărilor din 

„Axa Răului", înainte ca acestea să fie suficient de performante pentru a produce arme 

cu care să poată fi atacată America, însă pe termen scurt schimbarea prin forţa armelor 

a regimului de la Bagdad a devenit principala prioritate a Statelor Unite. 

În plan economic, trebuie menţionate pierderile materiale şi sociale, efective şi 

virtuale datorate acţiunilor teroriste din New York. Acţiunile respective au fost 

estimate la 93 de miliarde de dolari. Proprietăţile distruse se ridică la 25,8 miliarde de 

dolari. Au fost pierdute contracte ce puteau crea 60.000 de noi locuri de muncă. 

Numărul şomerilor a crescut cu 83.000, iar procentul şomajului a ajuns în iulie 2002 

la 7,7% faţă de 5,8% în iulie 2001. Totalul despăgubirilor ce urmează a fi plătite 

depăşeşte suma de 21 miliarde de dolari. Mai mult, efectele acţiunilor din 11 

septembrie au fost resimţite semnificativ în Wall Street, unde s-au înregistrat căderi 

drastice ale burselor americane. Primele care au fost lovite de impactul acţiunilor 

teroriste au fost companiile din industria aviatică şi de la asigurări. Moneda americană 

a înregistrat scăderi ce au situat-o în urma lui Euro şi a Yenului. În numai o 

săptămână, după 11 septembrie 2001, circa 1400 de miliarde de dolari au „dispărut” 

de pe Wall Street prin pulverizarea preţului acţiunilor. Însă au crescut vânzările 

produselor de armament, pe fondul războiului din Afganistan, mai în condiţiile noii 

strategii a Pentagonului (a lupta la distanţe mari fără a depinde de baze fixe). Aceasta 

însemna că bugetul Apărării SUA beneficia în 2003 de un spor de 48 de miliarde de 

dolari, în cadrul acestuia fondurile luptei împotriva terorismului fiind cu 17,1 milioane 

de dolari mai mari decât în 2001. Nu în ultimul rând, trebuie să menţionat faptul că 

acţiunile teroriste au condiţionat anumite schimbări necesare intervenite în politicile 

monetare (cum ar fi scăderea dobânzilor, reducerea unor taxe) şi realocarea bugetului 

de stat, schimbări interpretate de unii analişti, poate mult prea optimist, nu doar ca un 

răspuns la şocul economic produs de 11 septembrie, ci ca un mijloc de ieşire din 

recesiune a economiei americane. 

Acţiunile teroriste din septembrie 2001 au fost percepute dramatic de către 

americani, o adevărată psihoză cuprinzând America. Acest fenomen s-a manifestat pe 

mai multe planuri. Mai întâi, s-a înregistrat o însemnată restructurare a instituţiilor 

guvernamentale americane. Au fost extinse considerabil prerogativele poliţiei 

federale, a crescut bugetul Pentagonului şi a fost creat, pentru prima oară în istoria 

Americii, un Minister al Securităţii Interne. Agenţii federali au primit prerogative 

sporite pentru supravegherea suspecţilor şi interceptarea mijloacelor de comunicare 

ale acestora, prin monitorizare electronică. FBI a primit puteri noi pentru înregistrarea 

convorbirilor telefonice, monitorizarea conturilor bancare şi chiar pentru verificarea 

lăcaşurilor de cult. De asemenea, a fost înăsprită politica acordării de vize, străinii 

care pătrund pe teritoriul american, pe baza unor criterii secrete, fiind consideraţi că 

314

prezintă un risc ridicat pentru securitatea naţională. Nu trebuie uitate nici tribunalele 

speciale constituite pentru suspecţii de terorism şi nici excesul de zel al autorităţilor 

americane faţă de avertismentele în privinţa acţiunilor teroriste. 

Liderii politici, analiştii politici şi, nu în ultimul rând, sociologii consideră că 

acţiunile teroriste din 11 septembrie 2001 au adus modificări importante nu numai în 

plan politic, economic, social, dar chiar terorismului, transformându-i în multe privinţe 

natura anterioară 12 . 

În prezent, terorismul este înfăţişat ca un duşman al tuturor oamenilor care cred 

în valorile Occidentului, indiferent de cetăţenia, etnia sau rasa. Altfel spus, lupta 

împotriva terorismului se prezintă ca o ţintă a globalizării. El are un caracter 

devastator, provocând distrugeri materiale importante şi mutaţii iremediabile. 

Acţiunile teroriste din ultimul timp au arătat că nu numai ţările mari şi dezvoltate pot 

fi un adversar de temut ca într-un război clasic, ci şi statele mici, sărace şi chiar 

grupuri relativ mici de indivizi. 

Terorismul actual este un potenţial inimaginabil de distrugere şi destabilizare. 

El se poate extinde pretutindeni în lume, poate acţiona în marile oraşe cu zeci de 

milioane de locuitori şi asupra reţelelor marilor bănci, poate avea drept obiective de la 

centrale nucleare, depozite de armament şi exploziv, la lacuri de acumulare de apă 

potabilă, culturi de cereale sau monumente de cultură. Tocmai datorită trăsăturilor 

actuale ale terorismului reacţiile paşnice şi timide ale Occidentului faţă de pierderile 

provocate de el au devenit desuete. 

Deşi în acţiunile teroriste, recente şi de mare amploare, au fost folosite 

elemente tehnice şi financiare (avioane şi sisteme moderne de informare), tot mai mult 

se profilează ca esenţă a terorismului secolului al XXI-lea factorul uman şi 

convingerile lui. 

În viitor, probabil, se va accentua procesul de mondializare şi, deci, de 

organizare a terorismului, tocmai datorită faptului că el se află în avangarda 

infracţionalităţii, iar aceasta urmează o cale a structurării la nivel planetar. Se poate 

estima că terorismul va fi tot mai organizat, cu reţele de conducere şi de acţiune în 

toată lumea, ceea ce va schimba radical configuraţia spaţiului strategic internaţional. 

Terorismul nu va putea fi eradicat complet, deoarece este un fenomen imposibil 

de anihilat pe termen scurt. Comunitatea internaţională are însă puterea să-l pună sub 

supraveghere, să-i limiteze efectele, să protejeze omenirea împotriva lui. De aceea, 

prima măsură de protecţie antiteroristă este cunoaşterea profundă a acestui fenomen, 

în toată complexitatea lui, inclusiv sub noile sale aspecte, depistarea cauzelor care-l 

generează, precum şi acţiuni unitare şi concertate asupra lor. Astăzi, însă, această 

cunoaştere este dificilă, iar acţiunile asupra cauzelor presupun, în fapt, rezolvarea 

marilor probleme cu care se confruntă societatea actuală. 

12 Achim Mihu, op. cit., p. 398 şi urm. 

315

IMPACTUL DE SECURITATE AL NOULUI 

DIALOG UNIUNEA EUROPEANĂ-RUSIA 

Dr. Constantin-Gheorghe BALABAN * 

Cooperarea consolidată şi relaţiile de bună vecinătate dintre Uniunea Europeană şi 

Federaţia Rusă au o importanţă crucială pentru stabilitatea, securitatea şi prosperitatea întregii 

Europe şi a statelor sale vecine. Rusia trebuie rămâne şi în viitor un partener important pentru 

realizarea unei cooperări strategice, cu care Uniunea împărtăşeşte nu numai interese economice şi 

comerciale, ci şi obiectivul de strânsă cooperare pe scena internaţională, precum şi în vecinătatea 

comună. 

The strenghtened cooperation and the good vicinity relations among the European Union 

and the Russian Federation have an crucial importance for stability, security and prosperity of the 

entire Europe and its neighbor states. Russia remains also for the future, an important partner to 

accomplish the strategic cooperation which the Union shares not only economic and commercial 

interests, but also with the objective of tidened cooperation on the international scene, as well as in 

the common vicinity. 

I. Context 

Extinderea Uniunii din 2004 şi aderarea, ulterioară, la UE, la 1 ianuarie 2007, 

a României şi Bulgariei, au adus Rusia mult mai aproape de graniţele Uniunii 

Extinse 1 . Mai mult, Rusia este şi cel mai mare furnizor de gaze naturale şi energie 

pentru Uniunea Europeană, iar criza cu Ucraina din 2006 şi, mai recent, din 2009, 

pe tema gazului şi cea petrolieră, cu Belarusul, de la începutul anului 2007, au creat 

îngrijorări în cadrul Uniunii Europene. Or, rolul Federaţiei Ruse de „super-putere 

energetică” provoacă „noi temeri şi tensiuni” în cadrul relaţiilor Rusia-Uniunea 

Europeană 2 . Şi, pe bună dreptate, ne întrebăm: ţine, într-adevăr, Federaţia Rusă cu 

* profesor univ. dr., Director, Departamentul pentru Integrare Europeană, Studii de Politică 

Externă şi Securitate, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti 

1 Lărgirea istorică a Uniunii prin primirea a 12 state, în două valuri (2004 şi 2007) lansează noi 

concepte: EUROPA EXTINSĂ şi POLITICA EUROPEANĂ DE VECINĂTATE pentru statele 

vecine nemembre şi vecine. Pentru o mai bună înţelegere şi delimitare mai clară a celor două 

concepte se impun următorele precizări: Conceptul Europa Extinsă proiectează o Europă nealterată 

de noi linii de separare cu un set de valori comune, un spaţiu al cooperării şi prosperităţii, ale cărei 

limite trebuie înţelese ca „limite ale cooperării” şi nu ale „separării”. Vezi şi Iordan Gheorghe 

BĂRBULESCU, UE de la naţional la federal, Cap. X.7. „Limite geografice” versus „limite 

politice”, Editura TRITONIC, Bucureşti, 2005, pp. 270-272. Cel de-al doilea concept, Politica 

Europeană de Vecinătate (PEV), urmăreşte transformarea noţiunii de graniţă într-un spaţiu al 

cooperării şi al legăturilor politice, economice şi sociale care să evite crearea unei falii de genul 

Cortinei de Fier, iar participarea la PEV nu reprezintă, nici la modul teoretic nici la cel practic, un 

„substitut pentru statutul de membru sau o etapă ce duce în mod necesar spre căpătarea statutului de 

membru”. A se vedea şi Rezoluţia Parlamentului European din data de 10 iulie 2008 cu privire la 

documentul de strategie al Comisiei referitoare la extindere (2007/227 1 (INI) 

2 Chiar dacă, datorită dependenţei energetic a Uniunii Europene faţă de Rusia, liderii europeni au 

propus planuri de dezvoltare a surselor alternative de energie şi de identificare a noi furnizori. 

http://www.eu4journalists.eu/index.php/dossiers/romanian/C42/67/ 

316

orice preţ să demonstreze Occidentului şi, îndeosebi, Uniunii Europene şi Statelor 

Unite cât de eficiente sunt pârghile sale în”vecinătatea europeană”, în Caucazul de 

Sud şi Asia Centrală? Ceeea ce, deocamdată, ştim, este că Moscova a preluat 

aproape toate resursele energetice din Asia Centrală după ce, anul trecut, în 2008, 

Rusia a bătut palma şi cu Kazahtanul şi Turkmenia. 

Deocamdată Moscova rămâne pe poziţii şi nu este dispusă să facă concesii 3 . 

Din acestă perspectivă, considerăm că şi acţiunile Moscovei de contestare a 

unor instrumente esenţiale şi care definesc interacţiunea Rusiei cu Occidentul trebuie 

„lecturate din perspectiva logicii unei mari puteri aflate în căutarea recunoaşterii 

prestigiului de altă dată” 4 . Cu atât mai mult cu cât Rusia introduce dimensiunea 

militară în jocul de putere 5 şi, după cum se pare, a ieşit din conflictul din Caucaz mult 

mai puternică - criza georgiană, cu reverberaţiile sale regionale şi globale, rămânând, 

cel mai probabil, în istorie ca „moment simbolic pentru sfârşitul ordinii unipolare” 6 . 

II. Rusia, cel mai mare vecin al UE, este şi rămâne un partener important 

pentru realizarea unei cooperări strategice 

Din 1989 până în prezent, s-au produs schimbări radicale la frontierele estice 

ale Uniunii Europene. 

Extinderile succesive au contribuit la o mai mare proximitate geografică a 

Uniunii faţă de vecinii săi răsăriteni, în timp ce reformele sprijinite prin politica 

europeană de vecinătate 7 au permis apropierea politică şi economică a acestor ţări de 

UE. 

Rusia, însă, cel mai mare vecin al Uniunii Europene, a prezentat mereu o 

importanţă majoră pentru UE, iar relaţiile favorabile şi cooperarea cu Federaţia Rusă 

rămân esenţiale. Cu atât mai mult pentru Uniunea Europeană, interesată, acum, tot 

mai mult, de creşterea stabilităţii şi securităţii în vecinătatea apropiată prin 

promovarea unui cerc de state stabile, bine guvernate, în partea de est a Uniunii 

(Moldova, Ucraina, Belarus) şi în Caucazul de Sud (Georgia, Armenia, Azerbaidjan) 8 . 

Pentru că, securitatea şi stabilitatea Uniunii Europene sunt încă afectate de 

3 Un punct de vedere exprimat şi de participanţii la emisiunea „Piaţa rusă”: Mircea POPA, 

coordonator la Agenţia de ştiri „Rusia la zi”; Dan SÂRBU, analist la revista „Investiţii şi profit”; 

Madălin SÂRBU, comentator publicit la „Pivirea magazin”. Money Chanal, 21 mai 2007. 

4 Pe larg, dr. C.G.BALABAN, Războiul din Caucaz – finele războiului rece sau un nou război 

rece?, în IMPACT STRATEGIC, nr. 4/ 2008, Editura Universităţii Naşionale de Apărare „Carol 

I”, Bucureşti, 2008. 

5 Statele Unite au comis o "mare greşeală" lăsând Georgia să creadă că poate să desfăşoare, fără 

niciun risc, o operaţiune militară în Osetia de Sud, a apreciat fostul lider sovietic Mihail 

Gorbaciov, într-un articol publicat în Washington Post: AFP. 

http://www.infomondo.ro/extern/2929-conflict-militar-in-caucazul-de-sud-vi.html 

6 http://fisd.ro/adriansev/2008/09/01/impactul-crizei-georgiene-asupra-ordinii-mondiale/ 

7 Uniunea Europeană încurajează reformele în domeniile politic, economic şi social, rezolvarea 

disputelor bilaterale pe calea negocierilor şi cu respectarea dreptului internaţional (în special a 

Cartei ONU), cooperarea transfrontalieră (inclusiv prin crearea de euro-regiuni) şi implementarea 

standardelor europene în materia institutiilor democratice, statului de drept şi a drepturilor omului 

(cu un accent special asupra drepturilor minorităţilor). 

8 A se vedea şi Strategia de securitate a UE „O Europă sigură într-o lume mai bună” ( A Secure 

Europe in a Better World), decembrie 2003. 

317

evenimentele care au avut şi au loc în Europa de Est şi în Caucazul de Sud 9 . Or, 

politica Uniunii Europene faţă de aceste ţări ar trebui să fie mai “fermă, proactivă şi 

neambiguă”, aşa cum bine afirma şi comisarul european pentru Relaţii Externe şi 

Politica de Vecinătate, Benita Ferrero-Waldner 10 . 

Pe de altă parte, Rusia este şi rămâne încă cel mai mare furnizor de gaze 

naturale şi energie pentru Uniunea Europeană, iar criza cu Ucraina din 2006 şi, mai 

recent, din 2009, pe tema gazului şi cea petrolieră cu Belarusul de la începutul anului 

2007 au creat noi şi mari îngrijorări 11 în cadrul Uniunii Europene. La fel şi conflictul 

ruso-georgian din august anul trecut. Şi chiar dacă Uniunea s-a străduit să ofere o 

poziţie unitară, Europa a demonstrat că în problemele importante de politică externă, 

mai vechi sau actuale, încă nu poate aborda o poziţie comună şi o voce mai fermă 12 . 

Este cazul, credem, ca Uniunea Europeană să „focalizeze” atenţia politică la 

nivel regional şi să stimuleze procesele de cooperare existente, deschizând un spaţiu 

pentru cooperarea cu Rusia, Turcia şi vecinii estici cuprinşi în Politica Europeană de 

vecinătate. Probabil că acesta este şi „mesajul” pe care Ununea Europeană doreşte să-l 

transmită prin propunerile Comisiei Europene, din 3 decembrie 2008 „Parteneriatul 

estic - un nou capitol în relaţiile UE cu partenerii săi răsăriteni” 13 , iniţiativă ce 

urmează a fi lansată în primăvara acestui an la un summit special al Parteneriatului 

estic: este momentul “potrivit” să se deschidă un “nou capitol” în relaţiile cu vecinii 

Uniunii Europene răsăriteni 14 . 

9 Noua iniţiativă europeană “Parteneriatul Estic” a fost avansată în negocierile dintre statele 

europene în urma evenimentelor din Caucazul de Sud, din 7-12 august 2008 , fiind propus vecinilor 

estici ai UE pentru a stimula aspiraţiile lor europene dar şi pentru a compensa lipsa unei oferte reale 

privind graficul viitoarelor extinderi ale UE, precum şi din a anumite motive de securitate şi cu 

tentă geopolitică 

10 http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_15688/ 

Parteneriatul-estic-un-nou-capitol-in-relatiile-UE-cu-partenerii-sai-rasariteni.html 

11 Complexitatea problemei resurselor energetic ia amploare prin “interdependenţa economiilor 

dezvoltate de zonele concentrate în hidrocarburi”, dar şi prin “caracterul limitat cantitativ accentuat 

de spectrul epuizării lor”. Or, in opinia specialiştilor şi analiştilor domeniului, impactul provocat de 

limitarea accesului la resursele energetic poate avea consecinţe imprevizibile, de la pierderi 

economice cu efecte interne incalculabile până la modificări în ierarhii internaţionale, fenomecare 

care practic, pot destabiliza lumea. 

12 Spre exemplu, între Polonia şi Germania, între Italia şi Ţările Baltice au existat importante 

diferenţe de viziune. Şi nu numai. Vezi pe larg, Alexandru MACOVEICIUC, George 

RĂDULESCU, Marius VULPE, Putea Europa fi mai dură faţă de Rusia?, 3 septembrie 2008, 

http://www.adevarul.ro/articole/putea-europa-fi-mai-dura-fata-de-rusia.html 

13A se vedea pe larg şi Parteneriatul Estic - un test nou în procesul de integrare europeană a RM 

http://cenusadi.wordpress.com/2008/12/08/parteneriatul-estic-un-test-nou-in-procesul-de-integrareeuropeana-a-rm/ 

14 http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_15688/ 

Parteneriatul-estic-un-nou-capitol-in-relatiile-UE-cu-partenerii-sai-rasariteni.html 

318

III. Uniunea Europeană - Federaţia Rusă - Un nou dialog 

Politica actuală a Federaţiei Ruse continuă politica predecesorului său, 

Vladimir Putin, şi - după cum rezumă cotidianul rus Kommersant - a fost conturată 

clar, de noul lider da la Kremlin, Dmitri Medvedev, pe „cinci pozitii" 15 , şi anume: 

1. supremaţia principiilor de bază ale dreptului internaţional, care determină 

relaţiile dintre popoarele civilizate 

2. multipolaritatea lumii, în condiţiile în care unipolaritatea şi dominaţia sunt 

inadmisibile 16 

3. dorinta de a evita confruntarea şi izolarea 

4. apararea vieţii şi a demnităţii cetaţenilor Rusiei, "indiferent unde s-ar afla 

aceştia", precum şi aparărea comunităţii ruse de afaceri peste hotare 

5. recunoaşterea dreptului Rusiei de a avea "interese privilegiate" 

Baza relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă o reprezintă Acordul de 

Parteneriat şi Cooperare ce a luat naştere la 1 decembrie 1997 pentru o perioadă 

iniţială de 10 ani. 

Acordul, expirat la finele anului 2007, a fost fondat pe principii şi obiective 

comune ce promovează pacea şi securitatea internaţională, suport atât pentru normele 

democratice cât şi pentru libertăţi politice şi economice 17 . 

Negocirile ulterioare pentru un Nou Acord au trenat. Pe de o parte datorită 

„opoziţiei” Poloniei şi Lituaniei, datorită cărora mandatul de negociere cu Rusia a fost 

blocat timp de un an si jumatate, pe de altă parte, datorită conflictului ruso–georgian, 

din august 2008 18 . Totuşi, preocupările pentru asigurarea un cadru de lucru durabil 

pentru Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă, pe de o parte, şi asigurarea că relaţiile 

dintre ele vor continua. 

Uniunea Europeană deja a convenit asupra termenilor pe baza carora va 

negocia parteneriatul sau strategic cu Rusia, vecinul sau cel mai mare si furnizorul 

unei treimi din cererea de energie a Uniunii. Un dialog pentru o nouă relaţie UE- 

Rusia, un dialog şi negocieri pentru un Nou Acord de Parteneriat şi Cooperare post- 

2007, care să susţină în continuare principiile fundamentale ce au format fostul 

Acordul de Parteneriat şi Cooperare 19 - importurile de energie pentru economiile 

15 A se vedea pe larg şi C.G.BALABAN, Războiul din Caucaz – finele războiului rece sau un 

nou război rece?, în IMPACT STRATEGIC, nr. 4/ 2008, Editura Universităţii Naşionale de 

Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2008. 

16 Un prim semnal a fost dat de fostul preşedinte, Vladimir Putin, la conferinţa internaţională de 

securitate de al Munchen, din 2007, prin critica dură a Washingtonului şi a unei lumi unipolare, cu 

"un singur centru de autoritate, un centru de forţă, un centru decizional, într-un cuvânt o lume cu un 

singur stăpân, cu un singur suveran." 

17 Prevederile acestui Acord acopereau un spectru larg de politici: dialogul politic, comerţul cu 

bunuri şi servicii, afaceri şi investiţii, cooperări financiare şi legislative, ştiinţă şi tehnologie, 

educaţie şi cercetare, cooperarea nucleară, energetică şi spaţială, mediu înconjurător, transporturi, 

cultură, cooperarea în vederea combaterii activităţilor ilegale. 

18 A se vedea Summit-ul extrordinar al UE din 1 septembrie 2008 

19 Baza relaţiilor dintre U.E. şi Rusia o reprezintă Acordul de Parteneriat şi Cooperare ce a luat 

naştere la 1 decembrie 1997 pentru o perioadă iniţială de 10 ani. Acordul, expirat la finele anului 

2007, fost fondat pe principii şi obiective comune ce promovează pacea şi securitatea internaţională, 

319

ţărilor europene reprezentând, o nouă şi reală ocazie pentru dezvoltarea cooperării 

economice şi comerciale dintre Uniune şi Rusia. Şi nu numai. 

Cooperarea consolidată şi relaţiile de bună vecinătate dintre U.E. şi Rusia au şi 

vor avea şi în viitor o importanţă crucială pentru stabilitatea, securitatea şi 

prosperitatea întregii Europe şi a statelor sale vecine. Relaţiile cu Rusia au fost 

intensificate şi datorită intenţiei fostei Administraţii Bush de a construi o parte a 

scututlui anti-rachetă în Cehia şi Polonia. 

suport atât pentru normele democratice cât şi pentru libertăţi politice şi economice. Prevederile 

acestui Acord acopereau un spectru larg de politici: dialogul politic, comerţul cu bunuri şi servicii, 

afaceri şi investiţii, cooperări financiare şi legislative, ştiinţă şi tehnologie, educaţie şi cercetare, 

cooperarea nucleară, energetică şi spaţială, mediu înconjurător, transporturi, cultură, cooperarea în 

vederea combaterii activităţilor ilegale 

320

FENOMENUL GLOBALIZĂRII ÎN DOMENIUL MILITAR – 

CÂT DE LUNG E DRUMUL ŞI UNDE AM AJUNS? 

Dr. Gheorghe NICOLAESCU * 

The globalisation is a rather new phenomenom that appeared at the dawn of the third 

millennium. Being reduced to a vectorial geometrical form, the estimates, theories, opinions, 

appreciations and studies on the globalization process and its effects are extremely diverse. Given 

that there is a black hole in the studies nowadays, the reports should be linked to the topic of 

globalization and its degree of applicability to the social life. 

In the military field the phenomenology of globalization does not appeared different from 

the field of education, for example. The difference is that in our country globalization in the military 

environment manifested itself before we had even known we were dealing with globalization. 

The process of globalization in Romania did not develop differently from the other 

European countries in general and from East-European countries in particular. Only the ways in 

which they tried to alleviate and/or to counteract its negative effects were different. While we, the 

Romanians, excel in theory, things are not as good in practice. 

Pentru majoritatea geopoliticienilor lumii, secolul XX înseamnă o perioadă marcată de 

experienţa „războiului total”. Marele război (1914-1918), dar mai ales cel de al Doilea Război 

Mondial (1938-1945), reprezintă două conflagraţii care au zguduit întreaga omenire. Ambele 

conflicte totale, dar şi procesele galopante de industrializare şi tehnologizare pe care le-au 

determinat implicit, au alimentat procesul fără precedent de globalizare a tuturor conflictelor care 

au urmat în plan militar. 

Războiul Rece nu poate fi privit, din această perspectivă, decât tot ca un „război total”, cu 

nuanţările necesare. (Numai dacă luăm în calcul pierderile de vieţi omeneşti cu care s-au soldat 

cele trei mari războaie totale, cifrele ridicându-se, după unele estimări, la aprox. 187 milioane de 

victime, secolul XX poate fi calificat, fără prea multă greutate, drept un „secol al catastrofelor”.) 

În puţine domenii s-a manifestat procesul de globalizare cu atâta forţă şi cu atâtea efecte ca 

în domeniul militar şi niciodată, ca în secolul XX. Acest fenomen a avut un potenţial atât de 

catastrofic, atât din perspectiva socială, cât şi politică. 

În acest context, România, membră a Tratatului de la Varşovia, măcinată de o criză fără 

precedent, se îndreaptă tăcută, înfometată, înfrigurată şi lipsită de orice garanţii de securitate, către 

sfârşitul unei lumi care nu crezuse niciodată ca avea să se prăbuşească precum un castel din cărţi 

de joc. 

1. Deşi n-am fost singuri, acest lucru nu ne-a ajutat prea mult 

Din punct de vedere militar, primii ani de libertate ne-a găsit cu o armată 

supradimensionată, prost echipată, prost instruită, cu un corp de comandă eterogen şi 

cu o masă de militari recrutaţi în baza unei legi a serviciului militar obligatoriu care 

nu se mai regăsea, încă din anii `90 printre normativele necesare realizării unui 

instrument militar adecvat noii etape. 

Paradoxal, în anul 1987, Ceauşescu, în niciun caz determinat de vreo „viziune 

mesianică” sau măcar de vreo „idee genială”, avea să confirme necesitatea unor 

transformări adânci în domeniul militar: simulacrul de referendum privind reducerea 

* General de brigadă (r), profesor titular la catedra de Geopolitică şi Geostrategie din 

Colegiul Naţional de Apărare. 

321

„unilaterală” a efectivelor Forţelor Armate ale României a avut, fără nicio îndoială, o 

conotaţie cu încărcătură propagandistică, însă tot la fel de sigur este că au existat 

unele cauze mai mult decât obiective, legate de efortul „economico-naţional” de a 

susţine o armată mult mai numeroasă decât era necesar. 

Procesul de globalizare începuse să se manifeste şi în Europa, deci şi în 

România socialistă, fie că-i făcea sau nu plăcere clanului ceauşist. Nu mai punem la 

socoteală faptul că reducerea cu 5% din efective, „operată” prin referendumul 

organizat cu mare vervă propagandistică, nu însemna absolut nimic, în condiţiile în 

care încă funcţiona o lege a serviciului militar obligatoriu – deci tinerii recruţi trebuia 

oricum să-şi satisfacă serviciul militar, iar pe de altă parte, România avea de îndeplinit 

anumite sarcini operativ-strategice în cadrul Tratatului de la Varşovia şi cel puţin din 

punct de vedere formal, nu-şi putea permite decât un gest mai degrabă simbolic, de 

care regimul lui Ceauşescu avea mare nevoie în epocă, ţinând cont de degradarea 

periculoasă a imaginii sale, mai ales în opinia publică occidentală. 

De fapt, era vorba aici de o constatare, pe baza unei logici simpliste, că în lume 

se produceau schimbări majore, de esenţă, pe care Ceauşescu, în baza unei intuiţii de 

care se pare că nu ducea lipsă, nu le putea ignora şi încerca să demonstreze că era „în 

pas cu vremea”; aceste schimbări reprezentau primele „adieri” ale globalizării. 

2. Asistăm la sfârşitul statului-naţiune? 

Lucrurile au devenit vizibile după 1990. Astfel, încă din start, devine 

indubitabil faptul că globalizarea determină influenţe importante asupra suveranităţii, 

autonomiei şi politicii satelor dezvoltate. Implicarea inegală a acestora în ordinea 

militară mondială determină şi o capacitate inegală de a contracara efectele negative 

ale fenomenului globalizării. Experţii, analiştii şi politologii occidentali sunt de părere 

că aspectele enunţate mai sus nu ne conduc automat la concluzia că ne îndreptăm 

către sfârşitul statului-naţiune suveran şi că, dimpotrivă, el va rămâne un actor 

important pe scena politică mondială. Conform aceloraşi opinii, fenomenul 

globalizării în domeniul militar contemporan poate şi trebuie să contribuie la 

reconfigurarea suveranităţii democraţiei şi autonomiei, ceea ce indică pilonii de 

susţinere ai statului-naţiune de tip nou. Numai că, abordarea neştiinţifică, haotică şi 

tributară unor interese nesemnificative, nu va avea un caracter novator şi 

reconstructiv, ci va frâna sau va stopa evoluţia pozitivă a efectelor globalizării. 

3. Ce s-a realizat? Cât s-a realizat? Cum s-a realizat? 

În ceea ce ne priveşte, atitudinea versus efectele globalizării în domeniul 

militar, deşi nu o putem caracteriza ca fiind programatică, are meritul de a fi 

consecventă şi unidirecţională. Scopurile strategice au fost fixate pe direcţia integrării 

în structurile euroatlantice şi aşa s-au menţinut neabătut, de aproape 20 de ani, aspect 

ce a contribuit la facilitarea demersurilor. 

Pe de altă parte, acest deziderat a fost susţinut la nivel de politică de stat cu 

tenacitate, până la momentul aderării la NATO şi UE, cu exuberanţă în perioadele de 

invitare şi imediat după, şi cu imperceptibilă, dar constantă slăbire a entuziasmului, în 

continuare. Acest aspect din urmă s-a manifestat mai ales după ce scena politică 

322

omânească a cunoscut turbulenţe inerente într-o lume care încearcă să-şi recapete 

rosturile, frământată de criza energetică şi mai apoi, de cea financiară. 

Devenise obişnuinţă în a afirma, pe la începutul anilor 2000, că armata română 

a fost „vârful de lance” care a deschis şi facilitat integrarea în NATO şi, ca o 

consecinţă firească, cea în UE. Adevărul este undeva la mijloc: pentru că armata 

trebuie să devină principala componentă naţională de participare la Alianţa Nord 

Atlantică a fost nevoie de o perioadă lungă de reforme. După semnarea documentului 

de aderare la instituţia Parteneriatului pentru Pace, liderii politico-militari şi-au dat 

seama că Armata Română nu era compatibilă cu statutul NATO. Şi au început 

căutările, măsurile, reformele. În primul rând s-a trecut la o reducere drastică a 

efectivelor de cadre şi de militari, cu tot apanajul de probleme de ordin social care 

derivau din aceste demersuri. Concomitent a trebuit să pregătim cadrele militare într-o 

nouă manieră, într-o nouă mentalitate. S-a trecut la abrogarea legii Serviciului militar 

obligatoriu – act de mare încărcătură politică şi socială. Au urmat primii paşi în aşanumita 

etapă a „profesionalizării armatei”, etapă nerezolvată până astăzi tocmai 

datorită costurilor importante pe care le reclamă o asemenea măsură. 

S-au iniţiat programe de retragere şi distrugere a tehnicii şi armamentelor 

învechite, concomitent cu alocarea unor sume importante pentru procurarea altora de 

tip nou, compatibile cu cele existente în armatele statelor din Alianţă. Lucrurile nu vor 

fi rezolvate pe termen scurt. România se confruntă la această oră cu o criză acută de 

sistem, care a îngheţat o parte din tentativele de modernizare a organismului militar. 

4. Modalităţi perverse de manifestare a fenomenului globalizării militare 

Globalizarea miltară este, în linii mari, un proces ce include atât extensia, cât şi 

intensitatea legăturilor militare care se stabilesc între unităţile politice la sistemului 

internaţional. Această relaţie reflectă, cu alte cuvinte, sistemul de legături şi raporturi 

militare internaţionale, dar şi impactul inovaţiilor tehnologice importante în domeniul 

militar. Ce s-a întâmplat în urma unor asemenea „compresii” şi/sau „depresii” aflate 

într-o permanentă dinamică?! Din punct de vedere istoric, procesele au dus la o 

apropiere mai mare între centrele militare de putere, crescând astfel gradul de 

probabilitate în izbucnirea conflictelor, în funcţie de capacitatea acestor centre în 

proiectarea la distanţe mari a puterii distructive. Concomitent, timpii de decizie şi/sau 

de reacţie s-au micşorat şi astfel, tehnica militară a devenit în mod progresiv parte 

integrantă a vieţii sociale moderne. 

Analizate din punctul de vedere al probabilităţii de „producere” şi „consumare” 

lineară, aceste fenomene nu produc nimic spectaculos, actele de decizie necesare 

gestionării acestora înscriindu-se în cadrul unor seturi de norme şi de algoritmi 

prestabiliţi în totalitate. 

Numai că fenomenul globalizării poate scăpa foarte repede de sub control, 

situaţie care poate provoca efecte cu caracter pervers, din care unele foarte geru de 

remediat. Decidentul poartă aproape întotdeauna răspunderea pentru modul de 

gestionare a fenomenului de globalizare, în general şi de sesizare, evitare sau 

rezolvare a efectelor negative şi perverse ale acestuia, „datorate”, în esenţă, atât 

dificultăţilor proprii manifestate în actul de gestionare, cât şi a celor datorate unor 

grupuri decidente superioare sau inferioare cu care se interrelaţionează. 

323

De-a lungul anilor de pregătire pentru aderarea la NATO şi UE, România s-a 

confruntat cu numeroase efecte perverse, rezultate din slaba gestionare a procesului de 

globalizare. Domeniul militar, „vârful de lance”, cum le plăcea în epocă guvernanţilor 

să se exprime, devenise cel mai important element infrastructural al societăţii în care 

se puneau mari speranţe, pentru ca ţara noastră să devină membru al Alianţei 

Nordatlantice. Faptul că România semnează prima documentul de creare a instituţiei 

„Parteneriatului pentru pace” este un model de rezolvare creatoare şi oportună a unui 

efect al globalizării care începuse să se facă simţit în domeniul militar. 

Prestigiul şi experienţa căpătate pe perioada căt am avut calitatea de „parteneri” 

au contat imens în economia efortului de aderare la NATO, efort care a durat două 

valuri şi care a meritat. Intrasem în familia celui mai puternic şi mai democratic 

sistem de securitate militară din câte a cunoscut omenirea în toată istoria sa. Se 

sfârşiseră toate etapele în care fusesem trataţi doar „cobai” ai unor „experimente ” 

nefaste şi neproductive pentru securitatea noastră naţională. Începea o nouă etapă şi 

mai grea, reforme profunde ale organismului militar. Reducerea efectivelor militare 

intra într-o altă etapă. Supradimensionarea structurală şi numerică a personalului 

trebuia rezolvată în timp cât mai scurt. Rapiditatea transformărilor a generat multe 

efecte perverse, unele dintre ele neputând fi niciodată corectate. Este vorba de 

măsurile de reducere a numărului de cadre militare – subofiţeri, maiştri militari, dar în 

mod special, ofiţeri. Compensaţiile şi ajutoarele financiare acordate celor care făceau 

demersuri de părăsire a instituţiei militare au determinat o răsturnare de „piramidă”. 

Majoritatea celor care au optat pentru o astfel de soluţie au fost ofiţerii tineri – 

căpitani, maiori – cei mai mulţi dintre ei buni specialişti, mai ales în domenii 

compatibile cu societatea civilă, adică economişti, informaticieni, ingineri, medici etc. 

Nu trebuie uitat că pentru formarea acestor specialişti, Armata cheltuieşte sume 

importante în cadrul unor programe de pregătire de durată medie şi lungă. Care au fost 

rezultatele imediate ale acestor efecte perverse? Armata a pierdut un număr 

impresionant de specialişti într-un timp foarte scurt, pe de o parte, iar pe de altă parte, 

gradul de îmbătrânire a armatei s-a accentuat brusc. Dar aceste aspecte, atunci, nu 

interesa pe nimeni. Azi evaluăm cu uşurinţă consecinţele. Generaţiile de locotenentcolonei, 

colonei şi generali care, cândva ar fi putut să părăsească rândurile armatei şi 

n-au făcut-o, au ieşit la pensie în masă în ultimul timp, iar golul rămas nu mai poate fi 

umplut. Încercarea de a „profesionaliza” armata prin atragerea de profesionişti din 

mediul civil întâmpină dificultăţi din mai multe cauze la fel de „perverse” dar peste 

care nu se poate trece: sicietatea românească în tranziţie, măcinată de o uriaşă criză 

generalizată se vede nevoită să reducă an de an cheltuielile militare; atractivitatea 

„job-urilor” în domeniul militar devine, din acest motiv, din ce în ce mai redusă; criza 

învăţământului românesc se repercutează pe măsură şi în domeniul învăţământului 

militar ş.a. 

Desigur că de deficienţele manifestate în gestionarea acestor efecte „perverse” 

au profitat instituţii, nu neapărat guvernamentale; o parte din specialiştii „pierduţi” de 

Armată s-a îndreptat spre alte institiuţii de stat, altă parte a emigrat şi cu siguranţă, o 

altă parte s-a pierdut în jungla „tranziţiei”, îngroşând numărul pensionarilor la vârste 

la care ar fi putut încă lucra în beneficiul societăţii. Dar acesta este doar un singur 

exemplu. 

324

Efecte perverse s-au manifestat şi în domeniul programelor de înzestrare cu 

tehnică militară şi armament, şi în domeniul reorganizării. Unele dintre aceste efecte 

„perverse” au fost stopate, altele nu. 

După 1990, s-au produs cele mai importante fluxuri şi interconexiuni globale. 

Impactul căderii comunismului şi destrămării URSS-ului, precum şi al evenimentelor 

care au urmat, a fost suficient de important încât să putem aprecia toţi aceşti 18-19 ani 

drept o etapă istorică distinctă deglobalizare. 

Unitatea politicii de bază a lumii este statul-naţiune teritorial, care azi formează 

un mozaic geopolitic şi geostrategic. Pentru ceea ce înseamnă acest monstruos proces 

de globalizare, este greu de presupus că există vreun stat în măsură să gestioneze 

eficient tot acest proces. Efectele „perverse” scăpate de sub control au tendinţa de 

acţiune şi dezvoltare în lanţ. Decidenţilor le revine o sarcină extrem de dificilă în 

depistarea şi rezolvarea lor. 

5. Globalizarea şi tendinţa de „privatizare” a armatelor naţionale 

Fără îndoială, aşa-zisa „revoluţie în domeniul militar” este un efect al 

fenomenului globalizării. De fapt, credem că „revoluţia” la care ne referim mai sus nu 

poate fi altceva decât totalitatea eforturilor făcute de decidenţii politico-militari de a 

adapta instrumentul militar naţional la cerinţele noului statut de ţară membră a 

Alianţei Nord Atlantice şi a Uniunii Europene. De la începutul anilor `90 s-a tot vorbit 

de procesul de „transformare”, de „reforma organismului militar”, de „noul model de 

apărare”, de „profesionalizarea forţelor armate”, iar în ultimul timp se vehiculează tot 

mai des sintagma „privatizarea armatelor naţionale”; dacă primele patru procese sunt 

bine conceptualizate, iar gradul lor de materializare este vizibil în procente diferite, 

ultimul pare forţat şi merită să insistăm puţin asupra lui. 

În legătură cu acest subiect au fost publicate o mulţime de studii, articole şi alte 

materiale, toate având ca punct de sprijin în argumentare apariţia Societăţilor Militare 

Private sau a Societăţilor de Securitate Private, inclusiv cadrul normativ după care se 

conduc şi funcţionează aceste SMP-uri. 

Apariţia termenilor la care facem referire mai sus a fost determinată de 

rapiditatea cu care s-a produs şi funcţionează, în regim de extensie, externalizarea aşaziselor 

„servicii de periferie”, cum sunt logistica, procesul de formare, de pregătire şi 

instruire, mentenenţa ş.a. 

Toată această încercare de „separaţie” între zonele operaţionale şi cele de 

„susţinere” a fost determinată, în general, de excedentul de personal şi de materialele 

cu care armatele naţionale s-au trezit că le prisoseau la sfârşitul Războiului Rece. 

Dispariţia unei ameninţări majore care să reclame punerea unei întregi naţiuni 

pe picior de război a condus la reducerea drastică a bugetelor militare naţionale, mai 

ales în ţările care au aparţinut fostului „lagăr socialist”, dar şi la redesenarea 

formatului forţelor armate. Faptul că state puternice precum SUA, Marea Britanie şi 

altele apelează la serviciile societăţilor militare private demonstrează că, în cazul lor, 

statul nu mai are interes şi nici nu mai poate să desfăşoare forţe militare ofensive peste 

tot şi împotriva tuturor şi este dispus să cedeze o parte din dreptul său de folosire 

legitimă a forţei militare unor firme private care au ca domeniu de activitate 

asigurarea (logistică, de mentenanţă, de întreţinere tehnică) şi securitatea (în Franţa, 

325

pregătirea de bază a piloţilor de elicoptere este externalizată; Marea Britanie a 

încredinţat unei firme private realimentarea în zbor a avioanelor de luptă; SUA 

folosesc societăţile militare private cu contract pe teritoriul Irakului, aprox. 20000 de 

persoane). 

În cazul României, procesul de aşa-zisă privatizare este în faza incipientă. Din 

motive destul de obscure, anumite procese noi de transformare (privatizare) a armatei 

române întâmpină de multe ori şi o rezistenţă nefirească din partea unor decidenţi, iar 

alteori, graba cu care sunt puse în aplicare, resorturile unor modificări pot pune în 

pericol integritatea sistemului. Putem lua ca exemplu graba cu care, la începutul anilor 

`2000, se încercase aşa-zisa „externalizare” a pazei principalelor obiective ale 

Ministerului Apărării Naţionale dispuse în Capitală. Condiţiile în care se preconiza 

aplicarea acestui „model” era net defaforabil Armatei, iar cu banii cheltuiţi pentru 

serviciile private se putea foarte bine mări structura de poliţie militară sau se putea 

apela la serviciile Jandarmeriei române care era oricum un organism guvernamental, 

ca şi Ministerul Apărării Naţionale. Disfuncţiile existente în sistemul actual de pază şi 

securitate al unor obiective şi depozite militare importante sunt o consecinţă a 

manifestărilor efectelor perverse ale globalizării în sistemul militar românesc pe de o 

parte, iar pe de altă parte, a modului deficitar în care acestea sunt gestionate şi 

rezolvate. 

Societăţile Militare Private de care vorbeam mai sus pot fi considerate o formă 

modernă de mercenariat, iar apariţia lor ridică o serie de probleme denatură etică şi 

juridică. În primul rând, aceste societăţi au nişte norme interne după care se conduc, în 

spiritul respectării legilor războiului şi nu tratează decât cu reprezentanţii oficiali ai 

structurilor guvernamentale. Dar aceste reguli deontologice sunt insuficiente pentru 

garantarea respectării drepturilor omului în toate circumstanţele. 

Oricum, pentru eliminarea disfuncţiilor care privesc aplicarea „externalizarea” 

serviciilor în Forţele Armate este necesară implicarea serioasă a „beneficiarilor” 

militari în elaborarea unor reguli deontologice clare de desfăşurare a activităţilor 

prestate, precum şi în elaborarea unor metodologii de control a acestor activităţi. 

Ar fi o utopie să se creadă că statele lumii ar putea renunţa la armata naţională, 

o instituţie în care cetăţenii au încredere deosebită. Armata, prin activitatea şi menirea 

sa, este un element constant al promovării şi apărării intereselor naţionale, valorilor 

specifice şi a unei imagini publice bune a ţării. 

326

IMPORTANŢA EVENIMENTELOR STRATEGICE 

ÎN DINAMICA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE 

Ionel GOIAN ∗ 

Considering the new international context, state and non-state actors’ main purpose is to 

maintain a certain balance status. 

The continuous analysis of the security environment that helps anticipate or perceive change 

in due time and the analysis of the event-specific situation that assesses the ability to deal with 

change are two important features of strategic event management. 

It is difficult to study and monitor processes and events that can’t be theoretically 

(analytically, logically, mathematically) modelled or framed. Instances of such events are generally 

considered to be international events and especially strategic events. 

Motto: 

„Managementul eficient creează viitorul, nu îl aşteaptă. Mai bine zis el acţionează, nu 

reacţionează.” 

(J. Keith Lounden) 

Introducere 

În momentul de faţă liderii mondiali au două sarcini importante: să rezolve 

problemele prezentului şi să se pregătească pentru viitor. În noul context internaţional, 

munca actorilor statali şi non-statali devine un act de menţinere a echilibrului. Liderii 

mondiali trebuie să monitorizeze contradicţiile pentru a obţine cea mai bună soluţie 

dintre alternativele avute, să gestioneze evenimentele strategice şi să genereze idei 

constructive, cu scopul de a îmbunătăţi relaţiile la nivel internaţional. În actualul 

contextul al relaţiilor internaţionale ordinea este o iluzie temporară. 

Liderii nu pot conta pe planuri ireproşabile în gestionarea evenimentelor 

strategice, şi din acest punct de vedere trebuie să fie pregătiţi pentru ajustări continue. 

Autoritatea este greu de impus într-o lume aflată în continuă mişcare. Liderii mondiali 

pot numai să spere că vor putea direcţiona un număr mare de iniţiative către scopuri 

strategice comune. 

În cadrul evenimentelor strategice luarea deciziilor privind definirea misiunilor, 

stabilirea obiectivelor şi a strategiei necesare atingerii lor şi aplicarea planului care 

materializează strategia respectivă, se bazează pe un amplu proces de analiză şi 

evaluare a relaţiilor internaţionale în actualul mediu de securitate dinamic şi complex. 

Managementului evenimentelor strategice îi este specifică, în esenţă, analiza 

continuă, pe de o parte, a mediului de securitate pentru a anticipa sau sesiza la timp 

schimbările din cadrul acestuia, iar pe de altă parte, a situaţiei concrete a 

evenimentului pentru a evalua capacitatea lui de a face faţă schimbărilor. 

Relaţiile internaţionale actuale reprezintă un sistem dinamic al interacţiunilor 

interumane, anarhic după natura sa, unde conflictualitatea relaţiilor dintre state şi 

actori non-statali se păstrează. Spre deosebire de perioadele anterioare, unde forţa 

∗ Doctorand, expert, Serviciul Român de Informaţii. 

327

actorilor de pe scena internaţională se măsura preponderent din punctul de vedere al 

dezvoltării potenţialului militar, în etapa actuală creşte rolul tehnicilor şi metodelor 

non-militare în procesul realizării intereselor şi scopurilor politice. 

I. Evenimente strategice – delimitări conceptuale 

Termenul “eveniment strategic“ a devenit în ultimii ani uzual şi face parte din 

conversaţiile cotidiene ale liderilor mondiali, fiind argumentul multor congrese şi 

seminarii, deciziile luate la nivel naţional şi internaţional ţinând cont de acest nou 

concept. 

Şi totuşi termenul face obiectul unor neînţelegeri, în special datorită faptului că 

“evenimentele strategice“ - ca funcţie şi concept - se găsesc încă într-o stare fluidă, 

care nu a permis o definire concretă. 

Oamenii definesc frecvent evenimentele strategice prin intermediul câtorva 

dintre cele mai vizibile componente ale sale. Ceea ce oamenii nu înţeleg este că 

evenimentele strategice au multe aspecte subtile şi greu de pătruns. Evenimentele 

strategice sunt esenţiale în lumea complexă de azi pentru a facilita securitatea şi 

stabilitatea. Ele implică cercetare, analiză, adoptare de politici, programare, 

comunicare şi feedback de la o diversitate de actori statali şi non-statali. 

„Evenimentul” reprezintă o „întâmplare importantă, fapt de mare 

însemnătate„ 1 , o „întâmplare importantă, remarcabilă„ 2 , sau o „întâmplare 

importantă în viaţa socială ori particulară; fapt remarcabil” 3 . 

Termenul „strategic” reprezintă ceva „foarte important, esenţial din punctul de 

vedere al strategiei” 4, sau “foarte important, esenţial pentru realizarea unui 

proiect” 5 . 

Plecând de la aceste considerente, apreciem că evenimentul strategic reprezintă 

o „întâmplare foarte importantă, un fapt de mare însemnătate”. 

Raportând evenimentul strategic la sfera internaţională, putem aprecia că 

„evenimentele strategice internaţionale” sunt reprezentate de acele „fenomene sau 

întâmplări la nivel internaţional, la care participă actori statali şi/sau nonstatali, 

şi în cadrul cărora se iau nişte decizii în vederea atingerii unor obiective 

strategice (din punct de vedere al duratei, spaţiului, importanţei etc.)” Acestea sunt 

orientate spre atingerea unor obiective importante pe termen scurt, mediu şi lung, care 

iau în considerare factorii de interni şi externi precum şi trăsăturile caracteristice ale 

mediului internaţional. 

Sfera relaţiilor internaţionale nu se reduce la rolul determinant avut de un stat 

în evoluţia umană în general, ci are în vedere orice raport ce depăşeşte sfera relaţiilor 

interne statale. Din perspectivă doctrinară realistă, nu i-a fost recunoscută calitatea de 

1 Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu 

Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998. 

2 Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986. 

3 Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 


4 Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu 

Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998. 

5 Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, Bucureşti, 2000. 

328

actor al relaţiilor internaţionale decât statului suveran, dinamica societăţii 

contemporane aruncând însă în desuetudine această delimitare şi recunoscând 

importanţa evident crescândă şi altor entităţi, fie ele statale, fie organizaţii 

guvernamentale internaţionale sau non-guvernamentale internaţionale şi nu numai. 

Evenimentele strategice explorează provocările întâlnite la intersecţia 

domeniilor: economic, politic, social, militar, ecologic (mediu) etc. 

Din punctul nostru de vedere, evenimentele strategice pot fi clasificate, după 

cum urmează: 

• după loc: naţionale, regionale, globale; 

• după domeniu: economice, politice, diplomatice, militare, sociale, ecologice 

(mediu) etc.; 

• după gradul de integrare: independente şi integrate; 

• după sfera de cuprindere: parţiale şi totale; 

• după timpul de aplicare (desfăşurare): scurte, medii, lungi; 

• după gradul de complexitate: simple şi complexe; 

• după receptivitatea la schimbare (nou): de consolidare, imitative, 

inovaţionale; 

• după natura abordării obiectivelor: ofensive şi defensive; 

• după nivelul planificării: planificate şi neplanificate; 

• după dinamica obiectivelor: de dezvoltare, de redresare şi de perfecţionare; 

• după gradul de cunoaştere a situaţiei: certe, cu grad de risc, incerte; 

Apreciem că analiza evenimentelor strategice comportă patru etape: 

• determinarea categoriei analizei (eveniment, tip al analizei); 

• determinarea realizărilor şi elaborarea prognozelor primare privind 

realizările posibile; 

• diagnoza evenimentului analizat; 

• concluzii şi propuneri pentru desfăşurarea activităţilor în perioada următoare. 

În procesul planificării, organizării şi desfăşurării evenimentelor strategice 

internaţionale identificăm trei elemente importante: 

• scopurile, împreună cu deciziile necesare pentru realizarea lor; 

• restricţiile, adică elemente ale mediului care influenţează libertatea anumitor 

alegeri; 

• răspunderile, adică acţiunile propuse a fi realizate şi care fac parte din 

raţiunea de a exista a evenimentului sau din misiunea sa. 

Planificarea, organizarea şi desfăşurarea evenimentelor strategice au în centrul 

atenţiei acţiunile vitale, adică activităţile care vizează orizonturi îndelungate de timp, 

anticipând consecinţele durabile pe care acestea le pot avea. 

Desfăşurarea evenimentelor strategice face dovada unei remarcabile capacităţi 

de adaptare şi de rezistenţă, în condiţiile unui mediu internaţional schimbător şi parţial 

necunoscut. 

Făcând o analiză atentă şi aprofundată a evenimentelor strategice, apreciem că 

acestea sunt caracterizate de următoarele elemente: 

• misiunea – care constă în stabilirea cu exactitate a scopului evenimentului şi 

a scopurilor fundamentale din punct de vedere al relaţiilor internaţionale; 

329

• politica – ce constituie un ansamblu de proceduri, reguli şi principii care 

formează modul de acţiune pentru a servi obiectivelor şi scopurilor; 

• strategia – care reprezintă un ansamblu de proceduri de relaţionare cu mediul 

extern în vederea atingerii obiectivelor propuse; 

• tactica – ce comportă un ansamblu de proceduri şi procese dedicate atingerii 

obiectivelor pe termen scurt. 

Plecând de la componentele strategiei 6 şi făcând o analogie cu evenimentele, 

putem aprecia că evenimentele strategice se compun din: 

• scop – care se referă la specificul evenimentului, la domeniul din care acesta 

face parte; 

• alocarea resurselor – care se referă la nivelul resurselor şi la modelul folosit 

pentru distribuirea resurselor în vederea îndeplinirii obiectivelor strategice; 

• competenţele distinctive – care se referă la poziţia dezvoltată prin deciziile 

sale referitoare la alocarea resurselor sau la scop. 

• sinergia – care defineşte condiţiile existente atunci când au loc interacţiuni, 

producând un efect mai mare decât cel obţinut prin acţiunea separată. 

În cazul evenimentelor strategice, esenţial este modul în care, prin viziunea 

managementului, acestea servesc interesele unor importanţi actori statali şi/sau nonstatali 

şi uşurinţa cu care pot fi transformate într-o strategie competitivă realistă. 

Actorii statali şi non-statali cunosc bine faptul că dacă interesele le sunt cunoscute, 

respectate şi satisfăcute, ele pot influenţa major implementarea strategiei şi dinamica 

relaţiilor internaţionale. 

Sarcinile evenimentelor strategice sunt reprezentate de pregătirea acţiunilor 

vitale ale actorilor statali şi non-statali, adică acele probleme care vizează viitorul pe o 

perioadă îndelungată de timp, anticipând consecinţele durabile pe care acestea le pot 

avea. Desfăşurarea evenimentelor strategice face dovada unei remarcabile capacităţi 

de adaptare şi de rezistenţă, în condiţiile unui mediu internaţional dinamic şi compex. 

II. Contextul actual al relaţiilor internaţionale 

Relaţiile internaţionale sunt un domeniu academic, o ramură a ştiinţelor 

politice, care studiază legătura dintre actorii statali din cadrul sistemului internaţional 

şi interacţiunile lor cu actori non-statali (organizaţii interguvernamentale, organizaţii 

nonguvernamentale, corporaţii internaţionale etc.). 

Acest domeniu de studiu este unul interdisciplinar, cele mai importante 

contribuţii provenind din ştiinţele politice, economie, geopolitică, studii de securitate, 

istorie, filosofie, drept, studii culturale (studii de arie). Principalele arii de cercetare 

înrudite domeniului relaţiilor internaţionale sunt: economia politică internaţională, 

politica externă, studiile de securitate şi cercetările asupra păcii. 

Aspecte ale relaţiilor internaţionale au fost studiate încă din timpul istoricului 

grec Tucidide. Relaţiile internaţionale, ca domeniu academic separat, s-a conturat în 

Marea Britanie după Primul Război Mondial. Primul departament axat pe studiul 

Politicii internaţionale a fost constituit la University of Wales din Aberystwyth, în 

6 R. Daft consideră că strategia are patru componente: scopul, alocarea resurselor, competenţele 

caracteristice (distinctive) şi sinergia. 

330

1919. Începând cu 1924, Relaţiile internaţionale au început să fie predate la London 

School of Economics de către laureatul premiului Nobel, Philip Noel-Baker, în 1927 

înfiinţându-se un departament de Relaţii internaţionale în cadrul acestei universităţi. 

După Al Doilea Război Mondial, această disciplină academică a cunoscut o 

dezvoltare impetuoasă, cu deosebire în universităţile din SUA şi Europa Occidentală. 

Relaţiile internaţionale contemporane se află într-o continuă dinamică, iar 

conflictualitatea dintre state şi actori non-statali se manifestă pregnant. Spre deosebire 

de perioadele anterioare, unde forţa unui stat se măsura frecvent din punct de vedere 

militar, în etapa actuală creşte rolul tehnologiilor informaţionale, în special folosirea 

tehnicilor şi metodelor de manipulare informaţională în procesul realizării intereselor 

şi scopurilor politice. 

Teoria relaţiilor internaţionale a dezvoltat la sfârşitul războiului rece cinci 

paradigme importante, utilizate în explicarea şi previziunea evoluţiei relaţiilor 

internaţionale: paradigma unei lumi armonioase, paradigma unei lumi bipolare, 

paradigma haosului, paradigma statală şi paradigma civilizaţională. 

Dintre cele cinci, paradigma civilizaţională pare a se desprinde şi a avea succes. 

Se pare că, din ce în ce mai mult, statele sunt atrase în conflict nu ca urmare a unor 

dispute directe, ci în mod indirect prin intervenţia în conflicte tribale, etnice sau 

religioase, ca efect al unei solidarităţi culturale, de valori. 

La început de mileniu, lumea şi relaţiile internaţionale sunt mult mai complexe 

decât erau înainte. Este un paradox că astăzi, când perioada războiului rece s-a 

încheiat şi continental european are o şansă reală să se integreze pe baza valorilor 

democraţiei şi economiei de piaţă, a respectului drepturilor fundamentale ale omului, 

securitatea a început să fie din nou o chestiune foarte controversată, poate chiar mai 

mult ca înainte. 

Lumea a devenit în aspectele importante un singur sistem social, ca rezultat al 

dezvoltării legăturilor de interdependenţă care afectează acum pe fiecare dintre noi. 

Sistemul global nu este doar un mediu în interiorul căruia se dezvoltă şi evaluează 

societăţile particulare. Legăturile sociale, economice şi politice care traversează 

graniţele dintre state condiţionează în mod decisiv soarta celor care trăiesc în fiecare 

din ele. Termenul general folosit pentru a caracteriza această interdependenţă 

crescândă a societăţii umane este acela de globalizare. 

III. Evenimente strategice marcante la nivel internaţional 

Forumul Economic Mondial (WEF). Forumul de la Davos reuneşte anual în 

staţiunea montană din Elveţia proprietari ai marilor corporaţii şi lideri politici pentru a 

dezbate problemele mondiale şi pentru a discuta despre evoluţia afacerilor. De-a 

lungul timpului pe agenda de discuţii a forumului au stat atât probleme economice, cât 

şi conflicte internaţionale. 

Adesea acuzată că promovează o viziune exclusiv capitalistă şi liberală a lumii, 

reuniunea organizată începând cu anul 1971 de către Forumul Economic Mondial se 

prezintă sub forma unei întâlniri a persoanelor bogate şi influente. Participarea la 

această reuniune importantă implică şi un buget pe măsură: cele mai mari 1.000 de 

companii internaţionale achită o cotizaţie anuală de 42.500 de franci elveţieni (26.300 

euro) pentru a fi membre ale WEF, iar fiecare persoană plăteşte 18.000 de franci 

331

elveţieni (11.000 euro) pentru a participa la WEF. Alte circa 100 de companii 

multinaţionale achită anual cotizaţii în valoare de 500.000 de franci elveţieni (310.000 

euro) în calitate de “parteneri strategici”. 

Obiectivul declarat al WEF este “ameliorarea situaţiei mondiale”, reuniunea 

anuală prilejuind, de asemenea, numeroase anunţuri cu caracter filantropic. Forumul 

este, de asemenea, o ocazie pentru proprietarii marilor companii de a se întâlni într-o 

atmosferă informală. Politica internaţională rămâne însă principalul subiect de 

dezbatere în defavoarea situaţiei economice mondiale. 

Organizaţia Statelor Exportatoare de Petrol (O.P.E.C.) este o organizaţie 

interguvernamentală permanentă, care coordonează şi uniformizează politicile în 

domeniul petrolului ale ţărilor membre, în vederea asigurării unor preţuri stabile şi 

echitabile pentru producători. O.P.E.C. include în componenţa ei statele exportatoare 

de petrol brut, indiferent de naţionalitatea acestora: state arabe sau nearabe. Membrii 

săi sunt: Arabia Saudită, Kuweit, Irak, Iran, Venezuela, Qatar, Indonezia, Libia, 

Emiratele Arabe Unite, Algeria, Nigeria, Ecuador şi Gabon cu statut de membru 

participant. 

Ideea existenţei acestei organizaţii datează din anii ’60, când companiile 

monopoliste au luat măsuri de scădere la jumătate a preţului petrolului brut exportat 

de ţările producătoare. Acest lucru a dus la pagube materiale semnificative în 

economiile ţărilor producătoare, care au fost astfel obligate să se gândească la noi 

modalităţi de asigurare a intereselor lor supreme şi de prevenire a irosirii surselor lor 

de venit. 

În cadrul O.P.E.C. deciziile se iau prin consens. Fiecare ţară membră are, 

teoretic, suveranitate absolută asupra producţiei sale de petrol. Ţările membre decid, 

însă, prin vot unanim asupra nivelului maxim al producţiei pe întreaga organizaţie, dar 

şi defalcat pe fiecare ţară membră. 

O.P.E.C. nu controlează în totalitate piaţa petrolului, ţările membre producând 

aproximativ 40% din ţiţeiul mondial şi 14% din gazele naturale. Oricum exporturile 

de petrol ale O.P.E.C. reprezintă cam 60% din petrolul comercializat la nivel mondial 

şi tocmai de aceea O.P.E.C. poate avea o influenţă puternică asupra pieţei petrolului 

mai ales atunci când decide reducerea sau creşterea nivelului producţiei. 

Summit-ul NATO. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord este o alianţă 

politico-militară înfiinţată pe baza Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la 

Washington pe 4 aprilie 1949. NATO este compusă din: organizaţii şi structuri civile 

şi militare, structuri de comandă militară, alte organizaţii şi structuri. 

Scopul esenţial al NATO este acela de a asigura libertatea şi securitatea tuturor 

membrilor săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord- 

Atlantic şi cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. Încă de la începuturile sale, Alianţa a 

depus eforturi pentru stabilirea unei ordini juste şi durabile de pace în Europa, bazată 

pe valorile comune ale democraţiei, drepturilor omului şi în conformitate cu litera 

legii. 

NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia securitatea 

Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei. Principiul 

fundamental care stă la baza Alianţei este un angajament comun faţă de cooperarea 

mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securităţii acestora. 

332

Tratatul Nord-Atlantic din aprilie 1949 - care este baza legală şi contractuală a 

Alianţei - a fost stabilit în cadrul Articolului 51 al Cartei Naţiunilor Unite, care 

reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau 

colectivă. 

Bazată pe cooperarea dintre state, Alianţa îşi propune să permită realizarea 

obiectivelor de securitate ale statelor membre şi să asigure condiţiile unui nivel egal 

de securitate, indiferent de conjunctură sau de capacităţile de apărare ale acestora. 

Pentru realizarea obiectivului esenţial, Alianţa îndeplineşte următoarele misiuni 

fundamentale (conform Manualului NATO): 

• furnizează o bază indispensabilă stabilităţii climatului de securitate în 

Europa, fondat pe dezvoltarea instituţiilor democratice şi pe dorinţa de a soluţiona în 

mod paşnic eventualele divergenţe. Urmăreşte ca nici un stat să nu recurgă la 

intimidare sau represalii împotriva altei ţări europene sau să-şi impună hegemonia; 

• conform articolului 4 din Tratat funcţionează ca un „forum transatlantic” de 

consultare mai ales atunci când s-ar ivi o situaţie de risc asupra securităţii membrilor, 

dar şi asupra oricărei probleme ce prezintă interes vital pentru aceştia; 

• oferă mijloace de descurajare şi apărare împotriva oricărei ameninţări care ar 

viza un stat membru N.A.T.O.; 

• asigură echilibrul strategic în Europa. 

Summit-ul francofoniei. Cuvantul “francofonie” a fost conceput de câtre 

geograful Onesime Reclus (1837-1916), care s-a gândit să clasifice locuitorii Terrei în 

funcţie de limba pe care o vorbeau în cadrul familiei sau a relaţiilor lor sociale. Acest 

lucru l-a determinat să creeze termenul de FRANCOFONIE (“Francophonie”), 

desemnând astfel ansamblul populaţiilor ce se exprimă în limba franceză. Deci, 

Francofonia cuprindea atât o dimensiune lingvistică cât şi geografică, desemnând 

ansamblul teritoriilor unde se vorbea franceza. La aceasta se adăuga simbolul limbii, 

în calitate de port-drapel al idealurilor Revoluţiei franceze, ferment mistic al libertăţii, 

fraternităţii, solidarităţii umane şi al schimburilor culturale. 

Odată cu ivirea secolului al XX-lea şi urmare a conştientizării de către anumiţi 

intelectuali cu activităţi notabile, Francofonia devine o idee nouă şi îşi formează o 

dimensiune culturală odată cu crearea, îndeosebi după 1945, a unui mare număr de 

asociaţii internaţionale. 

Dacă, la începuturile sale, Francofonia reprezenta o dimensiune culturală, 

evoluţia sa recentă, cea din ultimul deceniu în special, dovedeşte că a devenit un 

element la plural, modern şi solidar, al unităţii în diversitate, novator şi original în 

peisajul politic, economic şi cultural internaţional. 

Francofonia nu mai este numai ansamblul persoanelor de pe mapamond care au 

în comun folosirea limbii franceze, ea fiind în prezent o comunitate internaţională, 

acoperind cele cinci continente, având un ideal de inter-înţelegere şi de fraternitate 

între popoare sau indivizi care regăsesc în aceasta sinteza dintre aspiraţia generală 

către universalitate şi aspiraţia individuală către identitate. 

Summit-ul Grupului celor opt (G8). Grupul celor opt (G8) reprezintă un 

forum internaţional al guvernelor unor state dezvoltate din punct de vedere economic, 

tehnologic şi militar: Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Rusia, Marea Britanie 

333

şi SUA. Împreună, acestea, deşi cuprind aproximativ 14% din populaţia lumii, 

însumează 60% din produsul intern brut la nivel mondial. De asemenea, ele 

totalizează aproximativ 72% din cheltuielile militare din lume, iar patru din cele opt, 

adică Franţa, Rusia, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii deţin peste 95% din 

armamentul nuclear al lumii. 

G-8 a apărut din necesitatea de a depăşi primul şoc petrolier al anilor ’70, ca un 

club al conducătorilor primelor şapte ţări industrializate ale planetei: SUA, Japonia, 

Germania, Marea Britanie, Canada, Franta şi Italia. În noiembrie 1975, s-a desfăşurat 

primul summit, sub auspiciile presşedintelui francez de atunci, Valéry Giscard 

d’Estaing. 

Doctrina mondialistă a grupului este ghidată de politicile stabilizării, 

liberalizării şi privatizării, „formalizate” în 1990 de economistul american John 

Williamson, sub denumirea de „consensul de la Washington”. Cele cinci principii pe 

care se bazează G-8 sunt: 

• disciplina fiscală (constând în echilibrul bugetar şi scăderea taxelor); 

• liberalizarea financiară (rate fixe pe piaţa capitalurilor); 

• liberalizarea comercială (suprimarea protecţiilor vamale; deschiderea totală a 

economiilor la investiţiile directe; privatizarea ansamblului întreprinderilor); 

• dereglementarea (eliminarea obstacolelor din domeniul concurenţei); 

• protecţia drepturilor de proprietate intelectuală ale firmelor multinaţionale. 

Pentru a-şi impune politicile economice, G-8 se sprijină pe instituţii financiare 

internaţionale, precum Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, în care ţările 

membre G-8 dispun de majoritatea capitalului. 

Summit-ul Grupului celor douăzeci (G20). Creat în 1999, Grupul marilor ţări 

industrializate şi emergente reunite în Group of Twenty Finance Ministers and Central 

Bank Governors (G20) se reuneşte anual la nivelul miniştrilor de finanţe şi 

guvernatorilor băncilor din 20 de economii: 19 naţionale şi cea a Uniunii Europene. 

Acesta cuprinde statele dezvoltate şi economiile emergente la nivel global de 

90% din produsul naţional brut, 80% din comerţul mondial (inclusiv comerţul intra- 

UE), 85% din economia mondială şi aproape două treimi din populaţia globului. G20 

este un forum de cooperare şi consultare cu privire la problemele legate de sistemul 

financiar internaţional. G-20 funcţionează fără un secretariat permanent, iar 

preşedintele este selectat dintr-un grup de ţări regionale şi se roteşte anual între 

membri. 

Liderii G20 pledează pentru întărirea cooperării în vederea restabilirii creşterii 

economice mondiale şi pentru reforma sistemului financiar. În acest sens, au căzut de 

acord asupra unui plan în şase puncte care prevede clădirea de noi instituţii financiare. 

Miniştrii de Finanţe trebuie să acţioneze în următoarele domenii specifice: 

• atenuarea caracterului prociclic în politicile de reglementare; 

• propuneri concrete privind armonizarea normelor contabile; 

• întărirea pieţelor produselor derivate şi reducerea riscului sistemic al acestor 

instrumente; 

• revizuirea practicilor în materie de remuneraţie şi în ceea ce priveşte 

incitarea în asumarea riscurilor; 

334

• revizuirea mandatului şi a necesităţilor în resurse ale instituţiilor financiare 


Reuniuni la nivelul Uniunii Europene. Uniunea Europeana (UE) este o 

comunitate de state europene independente, astăzi în număr de 27, reunite în jurul 

unor valori politice, economice, culturale şi sociale comune, în urma procesului de 

cooperare şi integrare început în 1951, odată cu semnarea Tratatului de la Paris. Este 

considerată a fi o construcţie sui generis 7 , situându-se între federaţie şi confederaţie. 

Organizarea relaţiilor între statele membre şi între popoarele lor într-o manieră 

coerentă şi pe baza solidarităţii dintre ele este misiunea de bază a UE. 

Obiectivele principalele ale Uniunii Europene sunt reprezentate de: 

• promovarea progresului economic şi social (piaţa unică a fost stabilită în 

1993; moneda unică a fost lansată în 1999); 

• afirmarea identităţii UE pe scena internaţională (prin ajutorul umanitar către 

ţările ce nu sunt membre, politica externă şi de securitate comună, acţiunea în crizele 

internaţionale; de asemenea, prin poziţii comune în cadrul organizaţiilor 

internaţionale); 

• introducerea cetăţeniei europene (care nu va înlocui cetăţenia naţională, ci o 

va completa şi va conferi un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor europeni); 

• extinderea zonei libertăţii, securităţii şi justiţiei (legat de operaţiunile de pe 

piaţa internă şi, mai ales, de libertatea de mişcare a persoanelor); 

• păstrarea şi întărirea legislaţiei UE existentă (întreaga legislaţie adoptată de 

instituţiile europene, împreună cu tratatele fundamentale). 

Sub prevederile articolului 7 al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, 

revizuit ulterior prin tratatele integrării europene, principalele instituţii comunitare 

sunt: 

• Parlamentul European, care reprezintă cetăţenii Uniunii Europene, şi care 

este ales prin vot direct de către aceştia; 

• Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri), care reprezintă fiecare 

stat membru; 

• Comisia Europeană, care reprezintă interesele generale ale UE; 

• Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, care se îngrijeşte de respectarea 

legilor europene; 

• Curtea Europeană de Conturi, care verifică finanţarea activităţilor UE. 

Sistemul politic al UE este definit într-o serie de tratate. Ultimul dintre aceste 

tratate este Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Tratatele actuale şi 

viitoare stabilesc pentru politica UE o serie de instituţii. Sistemul politic rezultat din 

aceste acte reflectă prin structura sa principiul democratic al separării puterilor în stat 

în puterea legislativă, executivă şi juridică, iar în ce priveşte procesul legislativ 

urmăreşte principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. 

7 Cf. Dicţionarului explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu 

Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, sui generis = special, original, particular; 

unic în felul său. 

335

Concluzii 

Procesele şi evenimentele care nu pot fi modelate teoretic (analitic, logicomatematic 

etc.) sunt greu de studiat şi, deci, de monitorizat. În această clasă se 

încadrează si evenimentele internaţionale, în general, şi cele strategice, în special. 

Dacă în trecut interpretările evenimentelor strategice erau cantonate exclusiv în 

domeniul militar, situaţia geopolitică şi geostrategică actuală a făcut ca evenimentele 

strategice internaţionale să îşi spună cuvântul în mai toate domeniile care implică 

acţiunea umană, ele fiind prezente în politică, economie, diplomaţie, cultură, 

demografie, mediu etc. Inventarul domeniilor în care întâlnim evenimentele strategice 

este foarte amplu şi totodată greu de întocmit deoarece apar mereu sfere de activitate 

care le adoptă. 

Se poate aprecia că prezenţa evenimentelor strategice în cele mai diverse sfere 

vizează atât nivelul macro-social cât şi cel micro, pentru că se vorbeşte de evenimente 

strategice atât de amploare internaţională şi naţională dar şi la scara organizaţiilor 

guvernanentale şi neguvernamentale, a instituţiilor sau chiar a firmelor şi 

întreprinderilor. 

Din acest unghi de vedere, apreciem că se impune o anumită metodologie de 

investigaţie a evenimentelor strategice şi analiza acestora în funcţie de câteva repere 

de bază: câmpul de manifestare a evenimentelor strategice, interpretarea conceptului 

de eveniment strategic şi evoluţia acestuia în dinamica relaţiilor internaţionale. 

Influenţa diferiţilor factori asupra evenimentelor strategice nu este una univocă 

deoarece acestea exercită o serie de determinări asupra vieţii sociale şi politice în 

ansamblul ei, şi asupra diferitelor elemente constitutive. 

În tabloul extrem de complex, variat şi contradictoriu al lumii contemporane 

întâlnim o multitudine de evenimente strategice, de la diferite întâniri sau reuniuni ale 

organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, până la reuniuni sau summit-uri 

ale organizaţiilor internaţionale cu implicaţii majore în planul securităţii şi stabilităţii. 

Bibliografie: 

[1] Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de 

Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998. 

[2] Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, Bucureşti, 

2000. 

[3] Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2007, 

http/www.presidency.ro; 

[4] Carta Albă a Securităţii şi Apărării, Bucureşti, 2004. 

[5] Programul de guvernare 2008-2012, http://www.gov.ro/ 

[6] BĂCANU Bogdan, Practici de management strategic, Editura Polirom, Iaşi, 

2006. 

[7] CÂNDEA Dan, FARCAŞ Doru, Diagnosticul şi decizia strategică, FIMAN, 

Editura Expert, Bucureşti, 1998. 

[8] CIOBANU Ion, Management strategic, Editura Polirom, Iaşi, 1998. 

[9] CLARKE Liz, Managementul schimbării, Editura Teora, Bucureşti, 2002. 

[10] DUMITRESCU Mihail, Strategii şi management strategic, Editura 

Economică, Bucureşti, 2002. 

336

[11] GHICA Luciana-Alexandra (coordonator), Enciclopedia Uniunii Europene, 

Editura Meronia, Bucureşti, 2005. 

[12] HUNTINGTON Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii 

Mondiale, Editura Antet, Oradea, 1998. 

[13] JABA Octavian, Analiza strategică a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, 

Iaşi, 1999. 

[14] MAYALL James, Politica mondială. Evoluţia şi limitele ei, Editura Antet, 


[15] PAUL Vasile, COŞCODARU, Ion, Centrele de putere ale lumii, Editura 

Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2003. 

[16] VERBONCU Ion, POPA Ion, Analiza diagnostic, Editura Universitară, 


[17] ZĂPÂRŢAN Liviu-Petru, Relaţiile internaţionale, Editura Studia, Cluj- 

Napoca, 2001. 

[18] http://en.wikipedia.org 

[19] http://www.g8online.org/ 

[20] http://www.g20.org/ 

[21] http://www.opec.org/home/ 

[22] http://www.wef.org/Home 

[23] http://www.francophonie.org/ 

[24] http://www.nato.int/ 

[24] http://europa.eu/index_ro.htm 

337

NOUA STRUCTURĂ DE PUTERE A LUMII 

Antonel LUNGU * 

După dispariţia celei de-a doua superputeri – Uniunea Sovietică, SUA 

reprezintă la ora actuală principala forţă economică şi politică a lumii, fiind, practic, 

singura superputere. Este cert însă că în perspectivă lumea se îndreaptă spre un sistem 

multipolar, în care SUA va continua să fie un pilon important, la fel ca şi Uniunea 

Europeană, Rusia sau China, care vor reprezenta forţe importante, în zone diferite ale 

lumii. 

Marea majoritate a specialiştilor în relaţii internaţionale consideră că finalul 

acestui proces de reconturare a relaţiilor politico-economice în sistemul internaţional 

îl va reprezenta multipolaritatea. Se dezvoltă în prezent un tradiţional sistem 

multipolar statal. State precum SUA, China, Germania, Japonia, şi Rusia sunt cei mai 

probabili actori care vor juca aceste roluri de "poli”. Şi alte câteva state, dintre care 

cel mai probabil India s-ar putea alătura acestora de dinainte. Există câteva aspecte 

capabile să modifice structura multipolară tradiţională bazată pe stat. Într-adevăr 

există un acord general printre oamenii de ştiinţă cum că sistemul nu va arăta şi nici 

nu va opera asemeni sistemului multipolar existent în perioda celui de-al doilea război 

mondial. O modificare ar fi aceea că Naţiunile Unite şi alte organizaţii globale ar 

putea deveni mai independente şi chiar mai puternice. O altă posibilitate ar fi 

eventuala dezvoltare a unor poli regionali. Europa, sub forma Uniunii Europene ar 

putea deveni un astfel de pol. Un pol nord american este de asemenea posibil să se 

dezvolte (prin crearea blocului economic NAFTA), iar un alt pol al puterii se 

conturează pe continentul asiatic având drept lider China, iar Rusia prin alianţele sale 

strategice va avea un impact major asupra balanţei de putere în sistem. 

“Lumea aşa cum o ştim noi acum nu va mai rămâne la fel multă vreme”. Cel 

puţin aşa preconizează analiştii. Dacă ne-am obişnuit cu dominaţia Statelor Unite, a 

Japoniei ori a Germaniei, în domeniul politic ori în cel economic, lucrurile sunt pe 

cale să se schimbe. Cel puţin patru noi puteri se pregătesc să treacă în fruntea 

clasamentelor. 

„Secolul XXI nu va fi "noul secol american" la care visau neoconservatorii la 

sfârşitul anilor ‘90. Să fie, în cazul acesta, "secolul antiamerican" despre care vorbeşte 

autorul bulgar (şi proamerican) Ivan Karstev? Să-i dăm dreptate lui Karstev atunci 

când proclama sfârşitul unei iluzii, aceea a "secolului libertăţii"? Să înţelegem că 

soarta secolului este pecetluită? Da, dacă prin asta vrem să spunem că lumea nu se va 

mai întoarce la un sistem “unipolar” în care hegemonia americană sau occidentală, în 

termeni de putere sau de legitimitate, ar fi acceptată de restul lumii. Nu, dacă asta 

înseamnă că cele două ameninţări crescânde - a tiraniei şi a anarhiei - ar fi, împreună 

sau separat, menite să domine secolul, că nici Statele Unite şi nici aliaţii lor europeni 

nu ar mai avea, împreună sau separat, niciun atu de pus pe masă şi nu ar mai putea 

* Colonel, doctorand, Direcţia Management Resurse Umane 

338

exercita o influenţa importantă - şi poate hotărâtoare - pentru supravieţuirea planetei şi 

a civilizaţiei sale.” 1 

Ceea ce ne propunem să examinăm este: în ce mod putem să ne apărăm 

interesele şi principiile, cum putem să acţionăm în favoarea păcii şi a libertăţii într-o 

lume pe care nu o mai dominăm, în care poziţia noastră va fi tot mai decalată faţă de 

centru şi în care legitimitatea noastră, ca judecători sau educatori pentru restul 

omenirii, este tot mai contestată? 

Un început de răspuns cere o evaluare a schimbărilor revoluţionare petrecute în 

ultimii trei sau patru ani. “După părerea mea, între 2003 si 2006 se situează al treilea 

act al unei drame care a început cu prăbuşirea Uniunii Sovietice, a continuat cu 

atentatul de la 11 septembrie 2001, urmat de năvala terorismului globalizat în primplanul 

scenei mondiale şi care cunoaşte o nouă fază pe planul raporturilor de forţă 

între puteri, prin umilirea Statelor Unite în Irak şi prin pierderea generală de putere şi 

prestigiu a acestora; raporturile de forţă sunt influenţate şi prin spectaculoasa 

emergenţă a Indiei şi Chinei, ca prin reafirmarea Rusiei, ca ameninţare pentru vecinii 

săi şi ca interlocutor inamical şi puţin fiabil, dar indispensabil pentru Occident” 2 . 

Acest al treilea act nu este mai puţin important decât cele două care l-au 

precedat. Putem spune chiar că efectele primului act în care s-a desfăşurat evoluţia 

Rusiei spre democraţie şi s-a afirmat primatul de necontestat al Statelor Unite au 

trecut deja, într-o mare măsură, pe un plan secundar. Cât priveşte 11 septembrie, 

valoarea lui simbolică de anunţ al unei catastrofe, posibilă pe termen lung prin 

joncţiunea fanatismului cu tehnica (conform expresiei lui George Bush), nu a pierdut 

defel din importanţă. Politic vorbind, atentatul de la 11 septembrie, chiar dacă a 

răvăşit scena internaţională, s-a făcut remarcat, pe termen scurt, în primul rând prin 

reacţia Statelor Unite şi, mai ales, prin reacţia lumii la această reacţie. 

Astăzi, situaţia se defineşte în primul rând prin criza puterii şi a influenţei 

americane. Termenii de unipolaritate şi de "hiperputere" şi-au pierdut mult din 

acoperirea care, de altfel, a fost întotdeauna parţială. Dar aceşti termeni nu sunt 

înlocuiţi nici de concertul multipolar al puterilor, pe modelul concertului european al 

secolului al XIX-lea, aşa cum ar dori şcoala realistă şi tradiţia gaullistă, şi nici de 

domnia instituţiilor multilaterale, dragă şcolii liberale şi discursului dominant al 

diplomaţiei franceze din ultimii ani. 

Desigur, echilibrele clasice pe planul alianţelor, al raporturilor de putere şi al 

disuasiunii şi instituţiile internaţionale funcţionale menţin un minimum de 

raţionalitate şi de moderaţie în afacerile internaţionale, dar efectele lor sunt, în cel mai 

bun caz, fragmentare şi fragile. Mecanismele lor sunt permanent deturnate, blocate 

sau sufocate de o întreagă încărcătură de pasiuni şi de mituri, de profeţi înarmaţi şi de 

discipolii lor fanatizaţi sau disperaţi, de structurile fragilizate şi de evoluţii sociale şi 

culturale necontrolate. Ordinea internaţională actuală nu-şi merită defel numele: este o 

ordine fundamental eterogenă şi contradictorie, atât prin natura şi dimensiunile 

unităţilor componente, cât şi prin direcţia solidaritaţilor şi conflictelor dintre ele. 

1 Luminiţa BRĂILEANU, „ Un secol al puterii relative”, revista „22”, nr. 43, 2007. 

2 Idem, „ Un secol al puterii relative”. 

339

Una dintre tendinţele dominante pare a fi aceea a unei confruntări, când 

frontale, când difuze, între Vest şi Sud, faţă de care China şi Rusia joacă un rol 

complex de arbitri şi de dreaptă cumpănă. Pentru Occident, aceste două state sunt 

parteneri de neînlocuit şi, totodată, concurenţi periculoşi, iar în unele cazuri, adversari 

declaraţi sau potenţiali. 

O altă tendinţă, parţial opusă celei dintâi, este aceea a diviziunilor religioase, 

etnice şi sociale în chiar interiorul Sudului şi, cu deosebire, al arcului de criză centrat 

pe Orientul Mijlociu. Este posibil ca aceste diviziuni să dea naştere la noi alinieri 

interstatale. Statele Unite pot încerca să le exploateze, aşa cum fac în acest moment 

cu diviziunile dintre şiiţi şi suniţi, străduindu-se să creeze o alianţă arabo-israeliană 

împotriva Iranului. Dar, asemenea tentative se izbesc de fragilitatea regimurilor 

respective, de neîncrederea şi ostilitatea celei mai mari părţi a populaţiilor lor, în 

proporţii diferite, fata de Statele Unite, Israel şi Occident în întregul lui şi, în acelasi 

timp, de rivalităţile naţionale şi de diviziunile lor transversale. Caracteristica cea mai 

îngrijorătoare a scenei actuale este, poate, tocmai proliferarea războaielor civile 

permanente, intermitente sau virtuale, fie că sunt religioase, etnice, politice sau 

economice, care ameninţă să se contopească prin extindere sau contaminare şi să 

antreneze regiuni întregi, ca Asia de Vest, Orientul Mijlociu, Cornul şi Marile Lacuri 

ale Africii. Dacă această ameninţare se concretizează, controlul, reglementarea sau 

pacificarea din exterior - de către marile puteri sau de către organizaţiile 

internaţionale - s-ar transforma într-o muncă pe care numai Hercule, sau mai degrabă 

Sisif, ar putea-o asuma. Desigur, situaţia de care vorbim nu este rodul ultimilor trei 

sau patru ani. Rădăcinile ei se află în tendinţe, cum ar fi mondializarea, afirmarea tot 

mai puternică a Asiei, declinul demografic şi totodată psihologic al Europei, 

revenirea în forţă a Rusiei, favorizată de preţul ridicat al energiei şi de regimul 

neofascist al lui Putin. 

În general vorbind, tema de bază a dramei constituite de toate aceste evoluţii şi 

revoluţii politice este coincidenţa dintre două serii de factori, pe de o parte 

tehnologici, cum ar fi revoluţia mijloacelor de comunicare şi de distrugere, devenite 

tot mai accesibile; şi, pe de altă parte, sunt factorii sociali şi culturali, cum ar fi lupta 

dialectică dintre mondializare şi particularităţile etnice sau naţionale şi, în ultima 

instanţă, dintre modernizare şi tradiţie, care duce la conflictul fundamentalismelor şi 

la alianţa lor obiectivă. 

Era oricum inevitabil ca rezultatul să favorizeze Orientul faţă de Occident şi 

grupările violente sub- sau transnaţionale în raport cu Statele Unite. În plus, aceste 

tendinţe au fost accelerate şi accentuate prin acţiunile politice şi militare occidentale, 

în primul rând prin invadarea Irakului, cu falsele ei justificări, cu atrocităţile ei şi cu 

demonstraţia de “neputinţă a victoriei" pe care Hegel o diagnosticase deja în legătură 

cu prezenţa napoleoniană în Spania şi cu efectele limitate şi uneori contraproductive 

ale puterii militare. 

Rezultatul este o lume în care vechile ierarhii, chiar dacă par să stea încă în 

picioare, sunt fundamental puse sub semnul întrebării. Statele Unite continuă să fie 

ţara cea mai bogată, cea mai plină de resurse în toate accepţiile termenului, ţara a 

cărei creştere demografică, excepţională în rândul ţărilor dezvoltate, îi demonstrează 

vitalitatea, singura care poate interveni în toate punctele globului şi ale cărei acţiuni, 

340

pe de altă parte, îşi propun sincer ca obiectiv să salveze lumea, chiar şi atunci când o 

pun în primejdie. 

Dar iluziile Statelor Unite de atotputernicie şi inocenţă, în mod paradoxal, 

combinate cu noul lor sentiment de vulnerabilitate, care le-au împins la reacţia de 

după 11 septembrie, sunt puse la grea încercare. Statele Unite sunt confruntate acum 

cu o lume din care nu se pot retrage, dar pe care nu o pot controla şi, după câte se 

pare, nici înţelege. Pentru prietenii din străinătate ai Statelor Unite a devenit extrem 

de frapantă prăpastia dintre concepte, cu ajutorul cărora administraţia Bush, dar şi 

adversarii ei democraţi încearcă să interpreteze noile realităţi şi conceptele care par 

evidente, deşi cu nuanţe importante, pentru restul lumii. Afirmarea noilor puteri care 

constituie ameninţări potenţiale nu reprezintă o noutate pentru Statele Unite: ele sunt 

obişnuite cu astfel de provocări, venite periodic, când din partea Germaniei, când a 

Rusiei, a Japoniei sau a Chinei, provocări cărora, până în prezent, le-au făcut faţă cu 

succes în războaie, ca şi în timp de pace. Perturbante pentru americani au devenit 

complexitatea şi ambiguitatea relaţiilor lor cu aceste noi puteri, imposibilitatea de a le 

eticheta definitiv drept prieteni, duşmani sau concurenţi. Şi mai surprinzător încă 

pentru ei este puterea unui număr mare de mici state, inclusiv din sfera lor de 

influenţă latino-americană, capabile să le sfideze: fără a-i mai pune la socoteală pe 

Castro, pe Chavez sau pe Morales, e de-ajuns să ne amintim că Statele Unite nu au 

putut convinge Mexicul şi Chile să voteze în favoarea rezoluţiei lor antiirakiene din 

2003. Să adaugăm la acest tablou sumbru ostilitatea difuză a unor grupuri şi mase ale 

căror resentimente şi opoziţie li se par americanilor de-a dreptul misterioase şi care le 

contestă principalul atu - percepţia pozitivă pe care au avut-o întotdeauna asupra ţării 

lor şi a rolului ei în lume. 

Principala dificultate este că această lume devine mai eterogenă în termeni de 

percepţii şi de reacţii patimaşe (sub influenţa resentimentului şi a dimensiunii 

religioase) şi în acelaşi timp mai puţin inegală în termeni de putere (datorită noii 

eficacităţi a "armelor celor slabi" şi noii dificultăţi pentru cei puternici de a-şi 

exploata avantajele materiale). 

Pentru a începe să înţelegem această dificultate, am avea nevoie nu numai, 

cum spune Thomas Schelling, de "o teorie a antagonismului incomplet şi a 

partenariatului imperfect” 3 , ci şi de o teorie a inegalităţii incomplete (dat fiind că cel 

mai puternic nu este niciodată destul de puternic pentru a se impune total şi a se 

proteja de orice ripostă) şi a reciprocităţii imperfecte (de vreme ce egoismele şi 

opresiunile continuă să existe şi chiar să se agraveze pe alocuri, deşi într-un mod mai 

complex şi mai deghizat). În lumea în care trăim, forţa şi diplomaţia, ca şi instituţiile 

internaţionale sau retorica ideologică trebuie să se bată în permanenţa pentru a găsi 

cea mai bună formulă de diferenţiere şi de coerenţa. 

Suntem martorii a ceea ce s-ar putea numi "o contrarevoluţie a problemelor 

militare". Terorismul, ca şi constatarea ca o victorie militară spectaculoasă obţinută în 

câteva zile nu rezolvă nimic au aratat limitele unei superiorităţi tehnice ce ar fi trebuit 

să obţină un maximum de rezultate cu un cost minim de pierderi omeneşti şi pagube 

colaterale. Raspunsul previzibil al adversarului mai puţin avansat tehnic şi mai puţin 

3 Idem, „Un secol al puterii relative”. 

341

sofisticat este războiul asimetric. Un război care refuză noile reguli ale jocului: el 

caută escaladarea conflictelor şi urmăreşte tocmai ceea ce puterea dominantă voia să 

apere prin încercarea de a îmblânzi sau de a civiliza războiul: propriile-i populaţii şi 

posesii. La fel de logica în felul ei, strategia celor slabi urmăreşte să-l oblige pe cel 

puternic să-şi încalce propriile principii (reale sau pretins reale) şi propriile intenţii, 

primejduindu-şi deliberat propriile populaţii, prin practica scuturilor umane sau prin 

provocarea unei represiuni nediscriminate. 

Dincolo de aceasta strategie "raţională" din punctul de vedere al raporturilor de 

forţe, comportamentul respectiv este favorizat de un şir de credinţe sau de valori, care 

refuză distincţia între combatanţi şi civili sau între populaţiile nevinovate şi duşmanii 

care trebuie distruşi, bucurându-se de numarul de victime provocate în societăţile 

declarate duşmane sau chiar în rândul propriilor terorişti sau al celor pe care vor să-i 

apere, dacă aceştia venerează sinuciderea şi martiriul. Democraţiile liberale se află în 

faţa clasicei dileme: să adopte metodele duşmanului în numele eficacitaţii şi, deci, să 

rivalizeze cu el, dacă nu în exaltarea sinucigaşă, cel puţin în brutalitate şi dispreţ 

pentru viaţă, sau să se bată cu mâinile legate. Dilema şi mai greu de rezolvat, dacă se 

ia în consideraţie un element esenţial şi relativ nou: factorul decisiv nu este atât 

puterea respectivă a celor doi adversari, cât al treilea termen, şi anume, popoarele 

care sunt în acelaşi timp victimele, miza şi arbitrii confruntării. 

Aşa cum subliniază generalul Sir Rupert Smith într-o carte fundamentală 

(Utilitatea fortei: Arta razboiului în lumea moderna), conflictele şi confruntările care 

înlocuiesc "razboaiele industriale interstatale" şi pe care le numeşte "razboaie în 

mijlocul popoarelor" sunt purtate nu atât pentru a distruge un duşman, pentru a ocupa 

un teritoriu sau pentru a pune mâna pe resurse, cât pentru a influenţa voinţa şi 

fidelitatea popoarelor respective. Este vizat aici poporul ţării în care se poartă lupta, 

dar şi opinia publică din metropola (în cazul unei forţe expediţionare), din regiune şi 

din lumea întreagă. 

Revoluţia comunicaţiilor, deloc mai puţin importantă decât aceea a 

problemelor militare, transmite aproape instantaneu în cele mai îndepărtate colţuri ale 

lumii şi în societăţile de origine ale responsabililor torturile de la Abu-Graib sau 

victimele civile ale organizaţiei Al-Qaida, prin fotografii numerice şi televiziune. 

Această dimensiune socio-politică face inoperante calculele diplomatico-militare à la 

Kissinger, în cazul Irakului. Mai grav este că rezultatul decisiv nu decurge din 

efectele iniţiale ale bombardamentelor sau ale invaziei, ci din evoluţia pe termen lung 

a ţării vizate şi din consecinţele internaţionale generale. Experienţa pare să arate că o 

retragere prematură duce la dezastru, chiar după o primă faza triumfală. Dar 

intervenţia prin democraţii, atunci cand nu urmareşte să implanteze un imperiu 

permanent, nu este oare sortită eşecului? Democraţiile par să facă prea puţin într-un 

timp prea scurt pentru a fi eficace şi prea mult într-o perioadă prea lungă, pentru ca 

acţiunea lor continuă să fie acceptată de popoarele pe care le eliberează sau pretind că 

le protejează sau chiar de către propriile lor opinii publice. 

Problema fundamentală a recurgerii la forţă este fragilitatea legitimităţii sale. 

Diferitele dimensiuni ale acţiunii militare îşi pot dăuna reciproc: "A căuta şi a 

distruge" şi "a câştiga minţile şi inimile" poate fi deopotrivă necesar, dar greu de pus 

în practică în acelaşi timp, în aceleaşi locuri şi de către aceiaşi soldaţi.Arta de a utiliza 

342

forţa a devenit mai politică decât niciodată: este o împletire, în proporţii adaptate 

fiecărui caz, între abordări diferite şi potenţial contradictorii, şi o luare în calcul a 

reacţiilor provocate, uneori greu de stăpanit. 

Necesitatea unei strategii complexe şi indirecte devine stringentă în lupta 

pentru democraţie şi libertate, într-o lume inegal economica, diversă cultural şi, mai 

cu seama, devorată de frustrări şi resentimente, de temeri şi de suspiciuni. Nimic nu 

este mai contraproductiv, dacă vrei să influenţezi orientarea unei ţări străine, decât să 

proclami că vrei sa-i schimbi regimul sau să anunţi, aşa cum au facut 

neoconservatorii americani, ca te lansezi într-un al patrulea razboi mondial ideologic 

care să transforme toate regimurile în democraţii.Venind din partea naţiunii celei mai 

mândre de instituţiile sale şi celei mai preocupate de suveranitatea ei sau de la foşti 

colonizatori ale căror cuceriri au fost justificate de "misiunea lor civilizatoare", 

pretenţia de a dicta ordinea internă unor ţări străine trădeaza o aroganţa imperială şi 

totodata naivă. 

Desigur, ideea este în primul rand de a susţine mişcările democratice reprimate 

şi de a răspunde aspiraţiilor reale ale popoarelor la libertate şi prosperitate. Şi este 

incontestabil că aceste două obiective nu se pot lipsi de democraţie şi de piaţa liberă. 

Dar este posibil ca popoarele să fie ataşate tot atât de mult de libertate, cât şi de 

tradiţie sau de comunitate, mai cu seamă când acestea sunt sanctificate de religie. 

Democraţia este asociată modernităţii, cu toate consecinţele ei sociale şi culturale, iar 

modernitatea este percepută de mulţi ca o influenţă corupătoare, dacă nu ca un 

complot împotriva societăţii, a moravurilor sau a religiei lor. 

O altă forţă de opoziţie este naţionalismul sau rezistenţa la ocupaţia şi la 

influenţa straină ca atare. Oricât de binevoitoare şi de provizorie, tentativa de "a 

construi naţiuni" de sus în jos sau din exterior nu poate scăpa suspiciunii de 

neocolonialism. Rezistenţa tradiţionalista sau naţionalistă poate căpăta ea însăşi un 

caracter ofensiv, acela al unui fundamentalism global care caută să distrugă o lume 

coruptă, înlocuind-o cu o domnie a adevaraţilor credincioşi. Şi astfel, modernizarea 

poate duce la reafirmarea agresivă a culturilor tradiţionale, iar apoi, pe cale de 

consecinţa, la razboi civil sau la genocid. În aceste condiţii, intervenţia puterilor 

occidentale împotriva inumanului poate deveni eminamente binevenită şi moral 

imperativă. Numai că un alt element al contextului internaţional o poate îngreuna, 

având în vedere că, din Uzbekistan şi până în Zimbabwe şi din Serbia până în Sudan, 

Rusia şi China pot bloca eforturile occidentalilor, prin sprijinul acordat guvernelor 

opresive, în schimbul unor avantaje economice şi strategice. 

Spre deosebire de epoca optimistă a anilor 1990, puterile occidentale trebuie să 

purceadă la negocieri dificile şi la târguieli neplacute cu nişte rivali a caror aprobare 

sau abţinere sunt cruciale, mai ales în cadrul ONU. Ele sunt tentate să cumpere 

sprijinul lui Putin împotriva politicii nucleare iraniene, abţinându-se în chestiunile 

privitoare la Ucraina, Georgia sau Kosovo, fără a mai vorbi de drepturile omului în 

Rusia. Opoziţia faţă de "statele paria" sau influenţarea evoluţiei lor interne devine 

astfel un element de negociere globală, permanentă, în decursul căreia normele 

juridice şi principiile etice riscă să devină obiectul unor târguieli implicite sau 

explicite, în aceeaşi măsură cu bazele militare sau accesul la resursele economice. La 

343

ândul lor, aceste târguieli se bazează pe o serie de supoziţii privind un viitor parţial 

imprevizibil. 

Faza actuală, a unei lumi din care occidentalii nu se pot retrage, dar din care 

nici nu pot exclude sau izola alte ţări, stă sub semnul acestei treimi a influenţării sau a 

presiunii directe, a târguielii indirecte şi a unei navigări atente la curentele 

psihologice culturale şi sociale. Numai reciprocitatea, chiar şi imperfectă, şi 

interpenetrarea, fie si parţială, între naţiuni şi culturi poate avea o şansă de a izola 

adversarii toleranţei în interiorul fiecăreia dintre ele şi de a încuraja solidaritatile 

transnaţionale care, în acest moment, când asistăm la triumful naţionalismelor 

identitare, sunt cea mai solidă şansa a omenirii. 

“BRIC este termenul acronim pe care grupul american de investiţii Goldman 

Sachs l-a folosit pentru prima dată în 2001, referindu-se la cele patru ţări care cunosc 

în prezent o creştere economică rapidă şi ar putea urca, în curând, între cele mai mari 

puteri mondiale. Este vorba despre Brazilia, Rusia, India şi China 4 ”. La acestea, 

Goldman Sachs a adăugat, de curând, şi Mexicul, iar BRIC a devenit, astfel, BRIMC. 

Alte variante includ şi Coreea de Nord ori statele arabe, astfel că sunt folosiţi şi 

termenii BRICK ori BRICA.Grupul american Goldman Sachs prevede că economiile 

acestor ţări vor eclipsa total actualele mari puteri ale lumii, până în anul 2050. 

Împreună, ţările BRIC adună peste 25% din suprafaţa totală a Terrei, 40% din 

populaţia lumii şi însumează un produs intern brut de 15.435 trilioane de dolari. 

Împreună, ar fi o forţă de neoprit şi ar ocupa locul 1 în orice clasament, la nivel 

mondial, mai notează Goldman Sachs.Conştienţi de acest fapt, liderii celor patru ţări 

au început deja să stabilească relaţii şi legături, făcând alianţe menite, în primul rând, 

să răstoarne dominaţia SUA atât în domeniul economic, cât şi în cel politic. Într-o 

primă fază, China şi Rusia au format "Shanghai Cooperation Organization" (SCO), 

împreună cu republicile ex-sovietice din zona Asiei Centrale, bogate în resurse 

energetice. Prin urmare, cele două puteri, cărora li s-a alăturat şi India de curând, 

controlează acum rezerve uriaşe de petrol, într-o zonă unde americanii au încercat în 

mai multe rânduri să îşi extindă influenţa.O analiză efectuată în aprilie de FMI 

prevede că economiile ţărilor aflate acum în plină ascensiune vor creşte cu o medie de 

6,3% în 2008, iar în 2009 cu 6,4%, în timp ce economiile aşa-numite "avansate" vor 

înainta doar cu 1,3% în acest timp. 

Astfel, potrivit acestor previziuni, China va întrece SUA la capitolul dezvoltare 

economică până în anul 2027, India va ajunge la nivelul americanilor în 2050, iar 

ţările BRIC, per total, vor depăşi G7 până în 2032. Şi cifrele înaintate de Organizaţia 

Mondială Comerţului (OMC) susţin aceste ipoteze. Astfel, potrivit OMC, comerţul la 

nivel mondial a crescut în 2007 cu 15%, iar mai mult de jumătate din această creştere 

se datorează ţărilor aflate în plin avânt economic.China este, în momentul de faţă, pe 

locul doi în topul exportatorilor lumii, după Germania - ceea ce înseamnă că, cel puţin 

după unii analişti, a depăşit deja Statele Unite ale Americii.De altfel, multe dintre cele 

mai active ţări în domediul comerţului se află pe continentul asiatic. Acolo, mâna de 

lucru este suficientă şi ieftină, dar şi calificată. Aceste ţări au avut de câştigat de pe 

urma creşterii preţurilor la mărfuri, însă au de trecut multe obstacole, cum ar fi lipsa 

4 Mădălina KADAR, “ Cine le suflă-n ceafă marilor puteri ale lumii”, Bihoreanu, nr. 417, 2008. 

344

materiilor prime şi a energiei, se mai arată în raportul OMC. La toate acestea se 

adaugă industrializarea rapidă, dar şi entuziasmul pe care îl afişează locuitorii acestor 

ţări faţă de tehnologiile de ultimă oră. 

China este deja o putere recunoscută pe plan mondial, cel puţin în domeniul 

economic. Din punct de vedere al populaţiei, se află pe locul 1 în lume, cu 1,3 

miliarde de locuitori.În ciuda faptului că este condusă de un regim comunist, China s- 

a dezvoltat rapid în ultimii ani şi deja a ajuns din urmă ţările dezvoltate, iar pe unele 

le-a şi întrecut, la anumite capitole. În ultimii 25 de ani, produsul intern brut (PIB) al 

acestei ţări a crescut cu 9,6% pe an, reprezentând cea mai rapidă ascensiune, iar în 

prezent economia chineză se află pe locul 3 în lume, potrivit cifrelor date publicităţii 

de Banca Centrală de la Beijing, în iulie 2008. Iar dacă puterea de cumpărare ar fi 

criteriul de clasificare, atunci China ar fi întrecută doar de SUA. 

Creşterea spectaculoasă a Chinei se datorează, în primul rând, reputaţiei de 

producător "low-cost" pe care şi-a construit-o în ultimii ani. Acolo există muncitori 

mulţi, buni şi ieftini, infrastructură decentă, tehnologie la fel, toate ducând la o 

productivitate mărită. Prin urmare, investitorii străini se înghesuie în această ţară - au 

adus aici 80 de miliarde de dolari numai în anul 2007-, la fel ca şi turiştii - China se 

află pe locul 4 în topul celor mai vizitate ţări.Cei mai mulţi analişti, economici ori 

politici, sunt de părere că SUA nu îşi vor mai păstra mult timp fotoliul de lider, în 

condiţiile în care China creşte atât de spectaculos, din toate punctele de vedere. 

Unul dintre aceşti analişti este James Kynge, un jurnalist care s-a ocupat mulţi 

ani numai de această ţară asiatică, de la prestigioasa publicaţie "Financial Times". În 

cartea sa, "China Shakes the World: The Rise Of A Hungry Nation" ("China zguduie 

lumea: ascensiunea unei naţiuni flămânde"), Kynge încearcă să demonstreze că 

ascensiunea Chinei din ultimii 20 de ani seamănă destul de bine cu cea a Statelor 

Unite de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Jurnalistul scrie 

despre avantajele Chinei, infrastructura modernă combinată cu mâna de lucru ieftină 

şi bună, care au făcut din această ţară "noul centru industrial al lumii" - exact cum era, 

odată, America. Chinezii lucrează mult şi bine, pe salarii mici, mai scrie Kynge. De 

fapt, chinezii primesc tot cam atâţia bani cât primeau americanii şi britanicii în secolul 

XIX, potrivit specialistului de la "Financial Times". Acesta a calculat că un muncitor 

din Chicago, în anul 1850, primea de trei ori mai mult decât un chinez din zilele 

noastre, pentru aceeaşi treabă. 

Ce urmări are această realitate? Occidentalii au început să îşi piardă locurile de 

muncă, pentru că majoritatea companiilor s-au reorientat şi s-au relocat în China, unde 

era mult mai ieftin şi mai avantajos să producă ceva decât la ei acasă. După ce 

Beijingul s-a alăturat Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în 2001, salariile şi 

numărul locurilor de muncă din ţările occidentale s-au diminuat. În SUA, circa trei 

milioane de muncitori şi-au pierdut slujbele, iar în Europa de Vest, rata şomajului s-a 

ridicat la aproape 9%, potrivit jurnalistului american. 

Rusia, pe de altă parte, este un alt adversar redutabil al SUA, pe teren politic şi, 

tot mai mult, pe teren economic. Ca întindere, Rusia este cea mai mare ţară din lume, 

ocupând a opta parte din suprafaţa totală a globului. Este atât de mare, încât are vecini 

şi pe continentul asiatic (China), şi pe cel european (Norvegia, de exemplu). De altfel, 

este situată la o aruncătură de băţ şi de Statele Unite, dar şi de Japonia. Ca populaţie, 

345

însă, se află abia pe locul 9 în lume, cu 142 de milioane de locuitori.Nu aceste date, 

însă, plasează Rusia între marile puteri ale lumii, ci resursele sale de energie şi 

rezervele de minerale, cele mai mari din întreaga lume. Asta pe de o parte, pentru că, 

pe de altă parte, această ţară este una dintre puterile nucleare recunoscute şi deţine cel 

mai mare arsenal de arme de distrugere în masă.După venirea la putere a lui Vladimir 

Putin, în 2000, Rusia a început să se ridice încet, dar sigur, economia a înflorit, 

salariile au crescut de opt ori, iar rata şomajului s-a înjumătăţit. Atuurile Moscovei pe 

plan extern sunt petrolul şi gazele, dar şi lemnul - acestea, alături de metale, 

însumează circa 80% din exporturile ţării. Pe lângă dezvoltarea economică, Rusia este 

recunoscută şi pentru educaţia de calitate, pentru cercetare şi pentru industrie. Potrivit 

UNESCO, Rusia are cei mai mulţi absolvenţi de studii superioare la nivel european. 

Tot printre vecinii Chinei se află şi următoarea ţară din BRIC, India. Cunoscută 

mai ales pentru rutele sale comerciale, în vechime, acum India este percepută ca o ţară 

săracă, ai cărei locuitori suferă de malnutriţie şi sunt, în mare parte, analfabeţi. Ce 

caută atunci în aceeaşi categorie cu Rusia şi China? În primul rând datorită numărului 

mare de locuitori - este a doua în topul celor mai populate ţări, cu 1,1 miliarde de 

cetăţeni -, dar şi datorită unor reforme începute în ultimii ani, economia Indiei este a 

doua din punct de vedere al vitezei de dezvoltare, potrivit unui studiu publicat în 

SUA, anul trecut. Forţa de muncă este, la fel ca şi în China, multă şi ieftină - peste 

500 de milioane de oameni sunt apţi de muncă în această ţară. 

Tot datorită populaţiei a crescut şi economia Braziliei, a cincea cea mai mare 

ţară a lumii. Pe locul 5 se află Brazilia şi din punct de vedere al numărului de 

locuitori, cu aproape 190 de milioane de cetăţeni. În America de Sud, însă, această 

ţară domină ambele clasamente, fiind şi cea mai mare, şi cea mai populată.Şi aici 

reformele economice bine gândite au stat la baza dezvoltării ţării, care a ajuns a zecea 

economie a lumii şi a noua din punct de vedere al produsului intern brut, potrivit FMI 

şi Băncii Mondiale. După ce şi-au dezvoltat sectoarele interne ale economiei 

(agricultura, mineritul, serviciile), brazilienii s-au concentrat pe exporturi, iar în 

prezent vând peste hotare tot felul de produse, de la cafea şi soia la avioane şi 

automobile, de la electronice, textile şi încălţăminte, la suc de portocale şi oţel. 

Care este secretul ţărilor ce aspiră la titlul de lideri economici ai lumii? În 

primul rând, munca. Atuul lor este numărul mare de locuitori apţi de muncă, 

muncitori care nu cer salarii mari, dar sunt dispuşi să lucreze mult şi bine. În al doilea 

rând, reformele economice bine puse la punct, continuitatea şi hotărârea autorităţilor 

de a pune lucrurile în mişcare.În 2002, Brazilia a primit de la FMI un ajutor record de 

30 de miliarde de dolari, menit să relanseze economia. Liderii ţării au folosit extrem 

de inspirat banii, astfel că împrumutul a fost returnat înainte cu un an de termenul 

limită, în 2005. Economia s-a pus pe picioare cum nu se poate mai bine, iar acum 

autorităţile se gândesc la infrastructură. În 2007, oficialii au lansat un plan pe 4 ani, de 

modernizare a drumurilor, porturilor şi a fabricilor, care va costa la final 300 de 

miliarde de dolari.Cam acelaşi plan de lucru a fost aplicat şi în China comunistă, care, 

după ce şi-a câştigat un statut pe plan economic, a reuşit să impresioneze pe toată 

lumea cu infrastructura dezvăluită cu ocazia Jocurilor Olimpice, găzduite în această 

vară de Beijing. 

346

Una peste alta, autorităţile din cele patru state aflate acum în plin avânt 

economic dau dovadă de maximă seriozitate şi de profesionalism atunci când lucrează 

la dezvoltarea ţărilor lor. Asta pentru că au înţeles, probabil, că nişte ţări conduse de 

amatori nu vor putea niciodată să se măsoare de la egal la egal cu puteri mondiale 

precum SUA, Japonia ori Germania. 

În Europa, dezvoltarea istorică şi puternicele tradiţii regionale bazate pe 

specific cultural naţional au creat o cultură a statului-naţiune independent şi suveran. 

“Astăzi Uniunea Europeană se află în faţa necesităţii naturale de metamorfoză 

de la o Europă a unor state/ţări-naţiuni sfâşiate de conflicte şi probleme aflate în 

litigiu, de poliţe neplătite scrise în pagini vechi de istorie, la o Europă modernă în care 

fiecare ţară-naţiune să devina partener egal în cadrul unei comunităţi de state 

5 

independente” 

. 

Dar pentru aceasta este nevoie de implementarea unor relaţii interstatatale bazate pe 

egalitatea "de facto", un fenomen nou, înca necopt într-o Europă separată în zone de 

dezvoltare inegală, în care conflictele mocnesc ascuns. Deşi continentul nu a ieşit încă 

din faza de convalescenţă, ambiţia unor conducători vest europeni care se simt 

marginalizaţi în raport cu America, forţează intrarea într-o cursă nerealistă cu această 

supraputere mondială care şi-a consolidat, pe baza conceptelor democraţiei verificate 

în decursul catorva sute de ani, structuri politice, administrative şi economice viabile. 

Prin crearea Statelor Unite ale Europei după modelul Statelor Unite ale Americii, se 

încearcă stabilirea unei configuraţii similare politice, economice şi militare. Dar 

Europa este handicapată în această provocare aruncată Americii, atât de resuresele 

unei ţări-continent cum este SUA, cât şi de mentalitatea americană antreprenorială şi 

concurenţială dinamică, nu inchistată în concepţiile paternaliste ale implicarii statului 

în toate domeniile de activitate, şi mai ales în reglementarea vieţii individului. 

In dorinţa de a impune noua organizare, liderii vest europeni, aşa numiţii "fondatori", 

fac eroarea de a impune condiţiile de asociere, nu de a lăsa libertatatea de asociere, 

deşi formal această libertate există. In felul acesta, concepţia de creare a unei federaţii 

europene cu câtiva factori decizionali nu depăşeste pragul mentălitaţii coloniale. O 

asemenea structură construită pe preceptele unui imperiu colonial nu poate supravieţui 

istoric. 

Fondurile federale obţinute din taxele federale vor alimenta guvernul federal, 

armata federală, subvenţiile pentru agricultură sau ajutoarele în caz de calamitaţi. 

Prima prioritate anunţată, crearea unei armate moderne, competitive cu cea a Statelor 

Unite luată ca etalon, înseamnă investiţii federale masive de zeci sau sute de miliarde 

de euro. Şi aceste fonduri nu vor fi capabile decât să reducă decalajul tehnologic 

militar faţă de Statele Unite. Subvenţiile din agricultură se vor reduce. Noilor state 

membre ale federaţiei, multe din ele cu traditie agricola: Polonia, România, Bulgaria, 

li se vor impune condiţii de reducere însăşi a acestei ramuri economice pentru a se 

proteja agricultura unor ţări ca Franţa sau Spania. Deja estimările pentru România 

indică o impunere a reducerii dramatice la doar 15-20% a populaţiei active implicată 

în această ramură a economiei. Rapoartele oficiale consideră că 40% din populaţia 

5 Mircea POPESCU, “ Dialoguri”, Observatorul, nr. 14, 2008 

347

României ar lucra astăzi în agricultură. Ce ramuri ale economiei vor absorbi restul de 

20-25% şi ce mutaţii în plan demografic vor avea loc? 

In general dezvoltarea economică va fi puternic influenţată de lobby-urile 

grupurilor de interese, care au şi putere, şi influenţă, şi tradiţie. Nu acesta este cazul 

unor ţări ca Turcia, Portugalia, România, Bulgaria care vor fi obligate sa-şi 

subordoneze economiile unor direcţii de dezvoltare impuse în funcţie interesele 

acestor grupări puternice, şi nu este greu de prevăzut că cel puţin pentru început, 

economia federală va avea un caracter puternic dirijat. Ca urmare, economiile statelor 

aflate sub nivelul general de dezvoltare comunitar vor deveni surse de industrie 

poluantă, energofagă, manoperă ieftina, piaţa de desfacere pentru produse scumpe, dar 

sursa de produse ieftine. Rezultatul va consta în creşterea decalajului Est-Vest. 

Problemele de administrare locală se vor rezolva din taxele locale. Cu cât zona 

este mai săracă, cu atât veniturile administraţiei locale vor fi mai mici, iar 

discrepanţele dintre diversele state autonome (foste ţări) se vor adânci. Sistemul de 

învaţământ este de obicei obligaţia administraţiei locale şi implicit şi calitatea acestuia 

va depinde de resursele locale. 

Pe termen scurt (probabil câtiva zeci de ani) în zonele (statele) deja 

defavorizate, existenţa unei importante pături de populaţie săracă şi sărăcită, lipsa 

resurselor, restricţiile federale economice, nivelul educaţional vor face ca 

discrepanţele faţă de zonele deja dezvoltate să se accentueze. 

Cum taxele federale vor fi unice, iar cele locale, datorita gradului diferit de 

dezvoltare regională economică vor fi disproporţionate şi în multe cazuri insuficiente 

pentru impunerea unei dezvoltări echilibrate, forţa de muncă se va deplasa spre zonele 

(statele) cu standard ridicat. 

Migraţiile din statele sărace se vor transforma în exod, cu urmarea directă a 

modificării structurii etnice, având, cel puţin în prima perioadă, un caracter de 

dislocare a populaţiei, de depopulare masivă. Iar efectul pe termen lung va fi 

ireversibil. 

In statele bogate, instabilitatea sociala se va accentua ca urmare a interacţiunilor dintre 

diferitele grupuri naţionale venite în contact direct, şi implicit va creşte 

infracţionalitatea urbană şi fenomenele de terorism. 

Concomitent cu aceste mutaţii transnaţionale se va altera specificul naţional şi 

vor dispare valorile tradiţionale. 

În concluzie, putem spune următoarele: 

a. Ţările renunţă la independenţa şi suveranitate. Se vor desfiinţa ministerele de 

externe şi ambasadele naţionale ca urmare a existenţei unei singure politici externe 

stabilite la Bruxelles. 

b. Ca federaţie, UE nu este compatibilă cu ONU şi cu NATO. 

c. UE are tendinţa creerii unei forme tip imperiu colonial, în care câteva ţări 

dominante vor suplini rolul de puteri coloniale şi vor impune condiţiile de dezvoltare 

economică şi subordonare politică pentru restul ţărilor. 

d. Subordonarea dezvoltării economice a fostelor ţări independente şi suverane 

unor grupuri de interese va duce la creşterea decalajului Est-Vest. 

348

e. Se vor impune norme de comportament liberal excesiv care ignorând 

specificul naţional, vor crea condiţiile unei recrudescenţe, prin reacţie, a forţelor 

naţionalist-extremiste. 

f. Creşterea tensiunilor inter-regionale va culmina cu diverse forme de 

fărâmiţare a federaţiei. 

g. Pentru anularea efectelor negative subliniate mai sus se impun cateva condiţii 

sine-qua-non: 

- Uniunea Europeană să fie concepută ca o confederaţie de state egale în drepturi, 

suverane şi independente politic, conlucrând într-o structură asociativă economică. 

- Dreptul la secesiune (ieşirea din confederaţie fără aplicarea sancţiunilor sau 

despăgubirilor) 

- Inlocuirea concepţiei de subordonare politică prin aceea de consultare politică. 

- Eliminarea conceptului de armată unică europeană şi păstrarea structurii NATO. 

“Parcurgerea studiului “Global Trends 2025: A transformed World/ Tendinţe 

globale 2025: O lume transformată”, se precizează că scopul acestui studiu a fost să 

stimuleze gândirea strategică prin identificarea tendinţelor principale de evoluţie, a 

factorilor care le determină, a locurilor unde se presupune că vor putea relaţiona unele 

cu altele.” 6 Au fost folosite scenarii pentru a ilustra câteva din numeroasele evoluţii 

posibile- cum ar fi globalizarea, explozia demografică, creşterea unor noi puteri, 

evident regionale, decăderea instituţiilor internaţionale, schimbări climatice şi 

materializarea geopoliticii energetice-care, separat sau grupat, ar putea genera 

provocări şi oportunităţi pentru viitorii decidenţi. Conform menţiunii lui Fingar, în 

întregul său, studiul este mai mult o descriere a factorilor care ar putea influenţa 

viitoarele evenimente cu impact global, decât o predicţie a ceea ce într-adevăr se va 

întâmpla. 

În prima parte sunt enumerate şapte certitudini relative: 

1.un sistem global multipolar este pe cale să se instituie, prin creşterea Chinei, 

Indiei, şi a altora, relativa putere a actorilor nonstatali- cercurile de afaceri, triburile, 

organizaţiile religioase şi chiar reţelele criminale- de asemenea va creşte; 

2.schimbarea fără precedent a raportului de forţe, în plan economic, DE LA 

Vest spre Est, care se petrece acum, va continua, state precum Rusia dorind să 

investească pentru propria bunăstare, stabilitate geopolitică şi creştere economică, cât 

şi pentru a înfrunta ordinea occidentală; 

3.SUA va rămâne cea mai puternică ţară, dar va fi mai puţin dominantă şi 

pentru noii lideri americani vor avea deseori de ales între priorităţile politicii interne şi 

cele externe; 

4. va continua creşterea economică, în condiţiile dublării populaţiei actuale în 

2025, ceea ce va crea presiuni în privinţa procurării energiei necesare, a a hranei şi 

resurselor de apă; 

5. numărul statelor cu populaţii foarte tinere din aşa-numitul “arc al 

instabilităţii”- care începe din regiunea Munţilor Anzi, în America Latină, continuând 

cu Africa Sub-Sahariană, Orientul Mijlociu, zona caucaziană până în părţile nordice 

6 Ion PETRESCU, „Viitorul care ne aşteaptă”, Observatorul Militar, nr.47, 2008. 

349

ale Asiei de Sud- va descrie, dar populaţia câtorva ţări precum Afganistan, Nigeria, 

Pakistan şi Yemen va continua să aibă traiectorii de creştere rapidă; 

6. potenţialul pentru un nou conflict va spori îndeosebi în Orientul Mijlociu, 

unde SUA vor acţiona ca un factor de echilibru regional, dar şi alte puteri din afara 

regiunii precum Rusia, China şi India vor juca un rol mai mare decât cel asumat azi; 

7. terorismul este puţin probabil să dispară până în 2025, dar influenţa sa va 

scădea dacă creşterea economică continuă în Orientul Mijlociu şi şomajul în rândul 

celor tineri, în acelaşi areal geografic, va fi redus- pentru terorişti care vor rămâne 

activi, singura soluţie fiind difuzarea tehnologiilor necesare pentru atacuri teroriste, 

utilizând arme chimice, biologice şi chiar nucleare. 

Sunt indicate în acelaşi studiu şi opt îndoieli privind evoluţii dezirabile: 

1. dacă tranziţia în planul utilizării resurselor energetice- de la petrol la gaz, 

sprijinită de o îmbunătăţire a modalităţilor de stocare a energiilor şi utilizare a 

energiilor alternative- va fi încheiată în 2025; 

2. cât de repede vor afecata schimbările climatice actualele zone populate de 

pe mapamond; 

3. dacă perioada mercantilismului va reveni şi va determina o recesiune a 

pieţelor actuale, pentru că reîntoarcerea la lumea resurselor naţionalismului va creşte 

riscul confruntărilor dintre marile puteri; 

4. dacă evoluţia spre democraţie va continua în China şi Rusia; 

5. dacă temerile regionale despre înarmare nucleară a Iranului vor declanşa o 

nouă cursă a înarmărilor şi o mai mare militarizare a raporurilor interstatale; 

6. dacă marele Orient Mijlociu va deveni mai stabil, în special dacă Irakul va 

reveni la normalitate şi dacă conflictul arabo-israelian se va rezolva. 

7. dacă Europa şi Japonia vor depăşi provocările economice şi sociale 

determinate de evoluţiile demografice, lipsa unor eforturi în acest sens determinând 

declinuri pe termen lung; 

8. dacă puterile globale vor conlucra cu instituţiile multilaterale pentru a 

adopta structurile şi performanţa în vederea transformării peisajului geopolitic. 

În acest sens, la ora actuală, puterile cunoscute demonstrează ambivalenţa faţă 

de instituţii precum ONU şi Fondul Monetar Internaţional, dar acest raport se poate 

schimba, dacă vor deveni actori mari într-o perioadă ulterioară. Integrarea asiatică 

poate să conducă la mai multe instituţii regionale foarte puternice. NATO însuşi se 

confruntă cu situaţia de a se implica responsabil în afara ariei sale de intervenţie. 

Capabilităţile militare ale Europei nu sunt ferite de declin. De unde şi concluzia că 

alianţele tradiţionale nu vor mai fi atât de puternice. 

Simpla trecere în revistă a reperelor menţionate indică mutaţii previzibile, dar şi 

scenarii care ne pun pe gânduri. Nu şi ipostază defetistă. Nici la nivel global, nici la 

cel regional. 

Ceea ce pare sigur este anticiparea realităţii că în următorii 17 ani surprizele vor 

fi mai mari, schimbările mai profunde, iar actorii internaţionali de azi vor avea, unii, 

creşterea dorită, alţii, limitarea la un areal negândit azi. 

350

Bibliografie: 

[1]. BRĂILEANU, Luminiţa, ‘Un secol al puterii relative”, rev. „22”, nr. 43, 2007 

[2]. TOFFLER, Alvin, „Al treilea val”, editura Politică, Bucureşti, 1983. 

[3]. KADAR, Mădălina, „Cine suflă-n ceafa marilor puteri ale lumii”, Bihoreanu, 

nr. 417, 2008. 

[4]. ZAMFIR, Carmen, „ Cazinoul planetar”, rev. Magazin, nr. 24, 2001. 

[5]. PETRESCU, Ion „Viitorul care ne aşteaptă”, Observatorul militar, nr. 47, 

2008. 

[6]. BRUCAN, Silviu, „Dialectica politicii mondiale”, Editura Nemira, Bucureşti, 

1997. 

[7]. www.fisd.ro , „Raport dezbatere România în politica internaţională”. 

351

RĂZBOIUL ŞI GEOPOLITICA LUMII ÎN SECOLUL XXI 

Dumitru PANĂ * 

Premisa esenţială a unei asemenea concepţii este că lumea secolului XXI s-a structurat întrun 

sistem în care ţările îşi determină poziţia în cadrul acestei noi ordini mondiale pe baza acţiunilor 

corecte sau eronate pe care le întreprind. Pe fondul complexităţii şi fluidităţii mediului geostrategic 

mondial, în spaţiile european şi euroatlantic cu precădere, au fost treptat implementaţi germenii 

noii ordini mondiale - unipolaritatea geopolitică a „celui mai tare". 

The essential premise of this kind of conception is that the 21th century world has 

infiltrated into a system where countries determine their position in this new mondial order on the 

base of their concrete or mistaken actions that they carry on. On the base of this complexity and the 

fluidity of the mondial geostrategic background, in the European and Euroatlantic space with 

precedence, there were slowly implemented the embryos of the new mondial order – the geopolitic 

unipolarity of “the best”. 

I. Geopolitica şi războiul 

Geopolitica, privită ca teorie şi metodă pentru cancelariile centrelor de putere, 

a devenit un instrument al relaţiilor internaţionale de abia în ultimele secole ale 

mileniului doi: fiind de sorginte imperială, ea a generat diferite geostrategii de 

dominaţie cu amploare diversă: locală, regională, continentală şi chiar mondială. 

Momentele cele mai semnificative ale geopoliticii în dinamica sunt legate de 

realizarea vechii ordini mondiale, cu o durată de câteva secole pâna către sfârşitul 

mileniului trecut. 

Studiul războiului a preocupat, interesează şi va fi în centrul atenţiei multă 

vreme. De fapt, este vorba despre evoluţia sa, despre limitele sale în atingerea 

obiectivelor politice şi tot mai mult despre noul tip de război care va caracteriza sec. 

XXI. 

Tendinţele expansioniste şi hegemonice sunt cunoscute din antichitate, ca fiind 

preocupări şi realităţi politice ale unui centru de putere pentru subjugarea, dominarea 

şi controlul unui spaţiu din ce în ce mai mare. Acestea au evoluat timp de două 

milenii, având ca determinare principală dezvoltarea economică. 

Secolul XX, ce ar trebui numit secolul catastrofelor umanitare, s-a sfârşit. 

Motivele pentru care poate fi denumit astfel constau în numărul imens al pierderilor 

de vieţi omeneşti pricinuite de războaiele şi conflictele care au survenit în aceasta 

perioadă, comparativ cu cele nouasprezece secole anterioare. Încă de la apariţia sa la 

începutul secolului XX, scopul final al geopoliticii, pe care ar trebui să o consideram 

un punct de sprijin pentru realităţile existente, a fost obţinerea puterii. În acest sens, 

este deosebit de important să identificăm factorul care a determinat stabilirea unui 

asemenea obiectiv. Există numeroşi factori care au influenţat apariţia unui astfel de 

obiectiv, acesta fiind de altfel motivul pentru care au fost formulate concepţii şi teorii 

geopolitice. Atenţia acordată proceselor de transformare la nivel mondial, sau 

* Colonel, Corpul de control şi inspecţie. 

352

ignorarea acestora, evidenţiază dacă cei responsabili de stabilirea relaţiilor 

internaţionale, în speţă politicienii şi cei care guvernează statul, au luat în considerare 

sau nu aceste procese şi evoluţii geopolitice. Dacă privim modul în care sunt 

gestionate afacerile globale, observăm ca acele state dezvoltate, care privesc în 

perspectiva şi care au integrat toate conceptele geopolitice în stabilirea obiectivelor şi 

intereselor naţionale proprii în viitor, au devenit astfel actorii principali pe scena 

politică a relaţiilor internaţionale. Alte state dimpotrivă, consideră că abia după ce se 

confruntă cu anumite probleme trebuie să ia în considerare metodele de abordare a 

acestora; astfel de politicieni cred că toate aceste chestiuni decurg din propria lor 

gândire şi doresc să rezolve situaţiile de criză apelând tot la propria lor gândire 

subiectivă. 

În acest context, războiul este purtat pentru formarea statului-naţiune. Apoi 

devine interstatal pentru crearea imperiului. Multitudinea cazurilor cunoscute din 

istoria universală scot în evidenţă o acerbă confruntare între hegemonismul imperial 

si stabilitatea naţionala, ceea ce a făcut posibilă aparitia/dispariţia unor state ori 

variante de state. 

Secolul XX a fost perioada de timp când sub controlul geopoliticii imperiile se 

războiesc pentru sfere de influenţă şi control spaţial cât mai extinse ori pentru 

coagularea unor modele de dezvoltare universală. Războaiele de coaliţie au fost 

mondiale, dar spaţiul lor de desfăşurare l-a constituit continentul european. Primul 

război mondial s-a încheiat cu o anumită structură şi funcţionalitate geopolitica a 

ordinii mondiale, desigur privită numai ca o etapa în finalizarea acesteia. Al doilea 

război mondial, cu finalitatea bine cunoscută, a permis experimentul blocurilor 

militare, cu o conducere trans/supranaţională, care desigur nu va scăpa lumea de 

flagelul războiului. 

Întrebuinţarea armei nucleare, în finalul celei mai mari conflagraţii a secolului 

XX, în condiţii geopolitice şi geostrategice superflu, a atras atenţia „actorilor" 1 

postbelici asupra înaltelor tehnologii ce se pot folosi în războiul viitor. Geopolitic s-a 

comis o dublă gresealaă Pe de o parte politica a fost împinsă către iraţionalitate, iar pe 

de alta parte ea a fost deturnată de la refacerea postbelica spre cursa înarmărilor 

extrem de costisitoare. 

Ei ajung astfel să creadă că se bucura de libertate totală de acţiune pe scena 

politicii mondiale; aceasta situaţie devine mult mai complicată şi neclară atunci când 

ţările în cauza au acces la resurse minerale, în special energetice. În aceste conditii, se 

ajunge uneori ca strategiile geopolitice ale factorilor de decizie din ţările respective să 

capete un caracter fictiv si atunci trebuie simţit pericolul. În secolul XX, conceptele, 

teoriile, premisele geopolitice au fost influenţate mai mult de strategiile militare, 

ajungându-se astfel la o polaritate a lumii. Însa din motive obiective, nu a fost posibil 

ca aceste concepţii să depăşească stadiul de ipoteza şi să fie aplicate în practica, 

acesta fiind tocmai factorul care a determinat transformarea conceptelor şi teoriilor 

geopolitice în secolul XXI. În acest context, exista doua aspecte care au atras atenţia 

tuturor, şi în special a celor implicaţi în structura militară geopolitică a lumii: primul 

este reprezentat de factorul uman şi de convingerile sale, iar al doilea priveşte 

1 Dr. Frunzeti T, Războiul modern, în Revista Gândirea Militară Românească, nr. 3/2005, p.15. 

353

economia, cu toate aspectele sale complexe. În consecinţă, aceste transformari au 

influenţat şi alţi factori, cum ar fi cel social, cultural, militar şi de securitate. Premisa 

esenţială a unei asemenea concepţii este că lumea secolului XXI s-a structurat într-un 

sistem în care ţările îsi determina poziţia în cadrul acestei noi ordini mondiale pe baza 

acţiunilor corecte sau eronate pe care le întreprind. 

Dominantă, pentru secolul de puţină vreme încheiat, a fost dinamica deosebită 

a geopoliticii şi geostrategiei, cu determinari majore asupra tipologiei, conţinutului şi 

fizionomiei războiului modern. 

Bunăoară, s-a trecut de la multipolarism la bipolalarism şi este evident că 

lucrurile nu s-au oprit aici. 

„Contribuţia" europeană la perfecţionarea războiului, în esenţă bazată pe 

violenţă şi distructivitate, a fost foarte mare şi cu urmări catastrofale în toate planurile 

vieţii sociale şi economice. Tandemul geopolitica – război în evoluţia sa a făcut 

posibilă caracterizarea modelului de dezvoltare europeană de pâna la mijlocul 

secolului trecut ca civilizaţie a violenţei. Un motiv în plus l-au constituit şi 

preocupările geopoliticii de organizare/reorganizare a lumii prin război în diferite 

planuri: politico-administrativ, economic, juridic, cultural, militar etc. 

Modelul organizării lumii postbelice a atras atenţia geopoliticii asupra 

remodelarii conţinutului şi fizionomiei războiului modern. Aşa a apărut „războiul 

rece" cu câteva caracteristici: 

- esenţa confruntărilor este de natura ideologică; 

- un anumit control al pragului de violentă armată; 

- creşterea amplorii confruntărilor nonmilitare ; 

- evitarea lovirii sanctuarelor strategice europene şi euroatlantice; 

- acceptarea tacită a violenţei armate numai în afara arealelor blocurilor 

militare, aflate fiecare într-o expansiune transcontinentală; 

- exportul de revoluţie sau al modelelor de democraţie autentică. 

În ultimele decenii ale secolului trecut geopolitica a gestionat un paradox: pe 

de o parte un „război rece" în spaţiul euroatlantic şi o „pace fierbinte" pe restul 

mapamondului . 

În aceasta perioadă, forţarea de către geopolitica a exporturilor ideologice de 

revoluţii şi democraţii a condus la reacţii naţionaliste şi internaţionaliste din partea 

unor state a căror tradiţii politice, economice, culturale, religioase etc., au fost brutal 

încălcate. Aceasta poate fi considerată una dintre cauzele manifestării terorismului 

privat, statal şi internaţional cu profunde conotaţii politice, economice, confesionale, 

etnice s.a., prin utilizarea mijloacelor violente de atac sau ripostă . 

Dezvoltarea deosebită, îndeosebi postbelică a permis realizarea modelelor, mai 

mult sau mai puţin tradiţionale/istorice, de civilizaţie, fiecare cu propria geopolitică si 

geostrategie. În dinamica, acestea inevitabil generează confruntări periferice la 

contactul lor direct. Forma de manifestare o constituia războaiele locale, având drept 

scopuri smulgerea/păstrarea în arealul de civilizaţie a unor state, dezmembrarea 

altora, confederalizarea unor spaţii etc. Şi uite aşa, războiul s-a întors în Europa, 

îndeosebi în partea ei de sud-est, unde convenţional există contactul direct a câtorva 

civilizaţii. Spaţiul respectiv, desigur în curs de extindere, este cel mai propice pentru 

354

manifestarea geopoliticului sub forma geostrategiilor de origine, natura şi amploare 

diferite. 

Pe fondul complexităţii şi fluidităţii mediului geostrategic mondial, în spaţiile 

european si euroatlantic cu precădere, au fost treptat implementaţi germenii noii 

ordini mondiale. Având la baza unipolaritatea geopolitica a „celui mai tare" 2 , care 

prin inginerii geostrategice a atras şi alţi „actori" în cruciada sa, noua ordine 

mondială se distinge prin trei elemente de substanţă: dezvoltare – securitate, integrare 

şi globalizare. Dacă pâna acum vorbeam despre războiul în viitor (desigur cu 

atingerea limitelor sale ca instrument al politicii), de acum încolo vom putea vorbi 

despre războiul viitorului – un alt tip de război ce presupune şi va obliga beligeranţii 

la o noua „cultură" pe care să se bazeze tipologia confruntărilor. 

Este de remarcat ca în evoluţie – după unii specialişti pe baza unei implacabile 

dialectici –, războiul a dobândit un înalt grad de prolificitate exprimat în cantitatea şi 

calitatea forţelor şi mijloacelor, în amploarea desfăşurării acţiunilor principale şi mai 

ales în perfecţionarea formelor şi procedeelor de angajare a confruntării violente. 

Pentru sporirea eficienţei războiului în atingerea obiectivelor politice, în 

ultimele două secole ale mileniului doi s-au produs mutaţiile cele mai importante. Au 

frapat, de fiecare dată, în conţinutul şi fizionomia războiului, cele privind tipologia, 

structura şi diversitatea acţiunilor strategice şi nu în ultimul rând intensitatea şi 

densitatea lor acţională. Aşteptările nu au fost pe măsura eforturilor multiple 

întreprinse, deoarece nu s-a „lucrat" pe esenta războiului, devenit între timp modern 

şi anume amplificarea violenţei şi creşterea gradului de distructivitate. 

Acum, când se tranzitează de la o veche la o nouă ordine mondială, războiul a 

căpătat o universalitate, este pretutindeni şi se prezintă ca o anatema fatală. 

Noul tip de război presupune rezolvări în cadrul esenţei sale şi trebuie să vizeze 

cauzele acestuia, condiţiile de declanşare, formele şi procedeele de ducere, fazele 

pre/postconflictuale etc. 

Putem aprecia ca evoluţia războiului către atingerea limitelor este mai aproape 

de geopolitică, iar o noua cultură a războiului ţine de integrare, ca modalitate de 

realizare a noii ordini mondiale. 

II. Viitorul războiului 

Începutul mileniului al treilea aduce în faţa statelor, naţiunilor, comunităţilor şi 

etniilor o perioadă de tranziţie. Este vorba despre trecerea de la geopolitică 

(imperială, supra/intrastatală, naţionalistă, fundamentalistă, religioasă etc.) spre 

globalizare prin integrare planetară. 

Contextul noii ordini mondiale se caracterizează în principal prin opoziţia 

pâna la beligerantă dintre modelul naţional de integrare, bazat pe statul centralizat si 

promotorii globalizării, desigur cu prozeliţii lor, în urma căreia rezultă de fiecare dată 

structuri statale şi naţionale farâmiţate şi slăbite, care nu au dezvoltare, securitate şi 

apărare naţională. De fapt, în doctrina transnaţionalismului şi mondialismului se arată 

printre altele ca „statele naţionale devin prea mari pentru micile problem şi prea mici 

pentru cele mari". Şi în continuare, se deduce ca epoca tranziţiei implică cu 

2 Joint Vision – 2020. 

355

obligativitate trecerea de la statul – naţiune la structuri statale descentralizate 

(minimale) bazate pe o „societate deschisă". 

Dacă vechea ordine s-a realizat prin beligeranţă armată diversă, credem şi 

speram ca noua ordine să fie cu preponderenţă un produs al păcii. Această situaţie 

paradoxală schimbă total raţiunea războiului, acesta devenind un instrument principal 

pentru menţinerea păcii. 

Acest nou tip de război – războiul viitorului – se va prezenta cu patru mari 

caracteristici: 

- devine singurul război justificat şi acceptat, ceea ce va face ca celelalte 

din „panoplia zeului Marte" să devină ilegitime, deoarece alterează pacea; 

- va avea un caracter privat, întrucât vor fi puţini „actori mondiali" în 

masură să-l desfăşoare; 

- bazată pe o desavârşită „arta strategică", victoria va fi obţinută prin 

înfrângerea adversarului fără luptă (câta similitudine cu Sun Tzi); 

- se evidentiază un singur beligerant, părţii adverse ne mai acordându-se 

posibilitatea de a lupta inclusiv armat pentru propriile interese. 

În războiul viitorului se pare că: victoria devine predestinată, relaţia dominaţiesupunere 

se globalizează, cearta cu războiul intră în dreptul internaţional, folosirea 

acestui instrument revine unui club privilegiat. 

Aşadar, războiul viitorului se va cantona în continuare în sfera politicoeconomică, 

dar ca scop general va viza proiecte mondiale. Printre acestea cu 

sigurantă putem include gestionarea privată a materiilor prime strategice 

(hidrocarburi si minereuri), accesul restrictiv asupra high-tech, controlul politicomilitar 

asupra unor „zone fierbinţi", accesul condiţionat la sursele de apă, ameliorarea 

raporturilor demografice şi protecţia mediului. 

Secolul XXI va face din război spaţiul de întâlnire al unor sisteme militare din 

ce în ce mai complexe şi performante, care implică tehnologii noi, militari 

superspecializaţi, acţiuni complexe, desfăşurate pe coordonate strategice şi tactice 

diferite de cele actuale. 

Complexitatea şi capabilitatea forţei adversarului vor fi tot mai greu de 

presupus şi cunoscut, inamicul va deveni unul invizibil şi imprevizibil, nivelul de 

alertă va fi unul permanent. Aceasta, deoarece inovaţia tehnologică are drept obiectiv 

şi scop sporirea capabilităţii forţei. Iar capabilităţile luptei moderne sunt influenţate, 

cum apreciază analiştii conflictelor recente, de relativul echilibru tehnologic. Deşi 

dezvoltarea de succes pe aliniamentele oricărui conflict se loveşte de truisme 

evidente, este clar că războiul viitorului nu poate ocoli nevoia de: sustenabilitate 

continuă şi suficienţa, mentenanţa bună, mobilitate maximă, capabilităţi de manevră, 

suport logistic, service şi de luptă corespunzator, înalt grad de operativitate, 

superioritate tehnologica pe spaţiile critice ale armelor, obiective permanente ale 

cercetării ştiinţifice şi tehnologice militare. De altfel, “lecţiile învăţate” din Irak si 

Afghanistan, la care se adaugă „cursurile opţionale” ale războiului antiterorist, 

creionează, acum, pe planşetele proiectanţilor, capabilităţile viitoarelor războaie. 

Noile cuceriri tehnologice impun ca acţiunile militare să aibă în viitor, o mare 

amploare în timp şi spaţiu, forţe şi mijloace specializate, caracter întrunit, intensitate 

şi complexitate sporite, schimbari bruşte ale situaţiilor la toate nivelurile, să fie duse 

356

în toate mediile, deosebit de manevrier, cu o mare diversitate de procedee tactice, în 

special la flancuri, în intervale şi în adâncimea dispozitivului inamicului, rapid şi în 

condiţii variate de teren, timp şi vreme. Sunt de remarcat amploarea pe care o au 

componentele cosmice ale conducerii şi scopurile operaţiilor, accentuarea 

caracterului decisiv al confruntării, sincronizarea şi integrarea acţiunilor de luptă. 

Conflictele armate, cuplate la tehnologiile secolului actual, vor releva mâine o mare 

complexitate a teatrelor de acţiuni, cu întrepătrunderea mediilor civile cu cele 

militare, extinderea gherilei - mai ales urbane - folosirea deopotrivă a armelor letale şi 

neletale, a explozivilor, dar posibil şi a generaţiei a treia de arme nucleare, cele cu 

emisie direcţionată şi selectivă de energie, utilizate ca armă antispaţială de statele 

deţinătoare de arme nucleare împotriva marilor puteri ce posedă arme în spaţiul 

cosmic, ca şi a armelor cu plasmă. 

Dar, ca şi în vechea ordine sunt de aşteptat şi reacţii adverse faţă de integrarea 

forţată şi globalizarea prin sărăcire. Una dintre acestea poate fi proliferarea 

terorismului în toate planurile (politic, economic, militar, cultural etc.), a căror acţiuni 

violente/armate aduc o substanţă nouă şi foarte nocivă în conţinutul războiului. Drept 

consecintă, războiul viitorului va include între obiectivele sale politico-militare şi 

eradicarea acestui flagel, cu asentimentul opiniei publice mondiale şi prin folosirea 

celor mai perfecţionate mijloace de război, generând astfel o confruntare multiplă şi 

asimetrică. 

Seniorii „artei strategice" se gândesc deja că dictonul latin „si vis pacem para 

bellum" s-a caducizat. În locul lui se poate pune un altul: „ca să nu fie război, 

gestionează bine pacea", ceea ce trebuie să recunoaştem este altceva ca pâna acum. 

Acum suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm: oare integrarea exclude geopolitica? 

Desigur ca nu! În fapt s-au înlocuit/substituit geopoliticile cu politica spaţiului 

planetar, emanată şi dirijată dintr-un centru de putere integrant, format de uniuni 

economice (inter)continentale; super aliante politico-militare transnaţionale şi 

complexe militar-industriale ultratehnologizate. 

Dacă aşa vor sta lucrurile, războiul viitorului poate dobândi şi alte 

caracteristici: 

- coexistenţa lui cu pacea, în/pentru etapa de tranzitie spre globalizare, 

starea de război ar putea deveni normalitatea şi numai ulterior, când lucrurile în cea 

mai mare parte a lor se vor aseza în matricea universală, aspectele se vor inversa; 

- disimularea violenţei în impunerea (menţinerea, controlul, refacerea, 

implementarea, gestionarea) păcii cu valorile securităţii învingatorului, ce deseori pot 

intra în contradicţie cu cele locale şi zonale din punctul de vedere al intereselor 

individuale şi colective; 

- transferul violenţei în sfera economicului şi politicului, dar pot utiliza în 

acţiunea lor de dominaţie o paleta largă de forţe şi mijloace specifice ori 

militare/armate, de fiecare dată însă adecvate situaţiei şi obiectivelor propuse. 

Mergând şi mai departe cu analiza, privind perfectionarea războiului viitorului, 

putem concluziona şi da o notă mai optimistă: confruntarea violentă (militară) va 

aluneca mai mult înspre confruntarea mai puţin violentă (nonmilitară), pâna când 

războiul va înceta să mai reprezinte o fatalitate, iar în cel mai nefericit caz ar putea fi 

rezultatul unui accident nedorit. 

357

Dacă în trecutul-prezent s-au făcut eforturi pentru acumularea bogaţiei în 

detrimentul întelepciunii, iar autoreglarea s-a făcut prin forţa (războiul energetic), în 

viitorul-prezent aceasta stare trebuie absolut modificată prin cunoaştere 

(informaţional). Aşa se face că războiul viitorului va deveni în esenţa o confruntare 

informaţională cu folosirea unor mecanisme diabolice de disimulare a violenţei. 

Din cele prezentate rezultă ca războiul viitorului se înscrie în sfera 

voinţei politicului universal, care se exprima printr-o violenţă disimulată şi numai 

arareori prin utilizarea mijloacelor armate. 

În lume, în momentul de faţă, se aud tot mai multe critici la adresa 

corelaţiei război-integrare/globalizare. Acestea aparţin analiştilor politico-militari, 

formaţi în cele mai diverse şcoli strategice de pe mapamond şi formează cea mai 

interesantă confruntare de idei la început de secol şi mileniu. Într-o parte se află 

nostalgicii vechii ordini mondiale, iar în altă tabară sunt promotorii şi corifeii noii 

ordini mondiale. Disputa se întreţine pe seama unor teze „tari", dintre care vă 

prezentăm câteva ce ţin de dialectica pace-război: 

- cu toate valenţele sale umanitare, războiul pentru menţinerea păcii ţine 

de planificarea strategică a păcii universale, prin violenţa, ceea ce presupune că ne 

vom afla în faţa unui totalitarism planetar; 

- războiul şi pacea putând fi comandate, creează premise pentru a 

considera noua ordine mondială ca o construcţie posibil artificială; 

- înlocuind politicile cu politica mondială riscăm că războiul viitorului să 

devină antipolitică, deoarece ar putea pregati o foarte mare împotrivire cu 

repercusiuni nemaiîntâlnite: crearea haosului mondial, perpetuarea confruntărilor 

violente, universalizarea şi permanentizarea războiului şi conflictului armat, 

dezordinea pe mari areale si eminamente războinice etc.; 

- prin legitimarea războaielor aşa-zis locale se creează potenţialitate 

belicoasă globală; 

- realizarea păcii de sus în jos şi împotrivirea mereu crescânda de jos în 

sus, ambele prin război, evidenţiază şi mai mult iraţionalitatea politicii mondiale; 

- reluarea în câteva rânduri a unei declaraţii mai vechi, privind natura 

religioasă a secolului XXI, poate fi interpretată ca o provocare de război între state cu 

religii diferite, confruntări ce se pot încheia cu dispariţii ori mutaţii esenţiale pe harta 

politico-administrativă a lumii. 

Este „loc sub Soare" atât pentru clasicii gândirii militare, cât si pentru 

neoclasicii războiului viitorului, cu o singură condiţie – ordinea pe pamânt să se 

realizeze prin dezvoltare economică durabilă, bazată pe colaborare internaţională 

amiabilă între toate statele lumii. 

Bibliografie: 

[1]. MUREŞAN, M., Gl. dr., VĂDUVA, Gh., gl.bg. (r), Războiul viitorului,viitorul 

războiului, Editura U.N.Ap.,, Carol I,,, Bucureşti,2004. 

[2]. HART, B.H.Liddel, Strategy, 2 nd revised edition, New YorK, Signet, 1974. 

[3]. NORTON-TAYLOR, Richard, Asimetric Warfare, http://www.guardian.couk. 

[4]. MUREŞAN M., Gl. dr., Stăncilă L., col.(r) dr., Aspecte ale conflictelor militare 

ale viitorului, Editura UNAp, Bucureşti, 2006. 

358

[5]. Dicţionarul explicativ al limbii române, edi’ia a II-a, Editura Enciclopedică, 


[6]. METZ, Steven, DOUGLAS, V., Johnson, Asymmetry and Military Strategic 

Studies Institute, Special report, ianuarie 2001, p. 1. 

[7]. MITULEŢU, Ion, Col. prof. univ. dr., Atipic si asimetric in acţiunile militare 

moderne, Buletinul UNAp, nr.1/2006. 

[8]. FRUNZETI T, Dr., Războiul modern, în Revista Gândirea Militară 

Românească, nr. 3/2005, p.15. 

[9]. von CLAUSEWITZ, Carl , On war, Everyman´s Library,1993. 

[10]. BEGARIE, H. C, Tratat de strategie, vol. I, Editura U.N.Ap. ,,Carol I”, 


[11]. MUREŞAN M., Gl. dr., STĂNCILĂ L., col.(r) dr., Tendinţe în evoluţia teoriei 

şi practicii războiului, Editura U.N.Ap. „Carol I”, Bucureşti, 2006. 

359

CONSIDERAŢII PRIVIND INFLUENŢA CRIZEI 

FINANCIARE ASUPRA DEZVOLTĂRII ECONOMICE 

ŞI SECURITĂŢII MONDIALE 

Nicuşor MOLDOVAN ∗ 

Amelia-Mariana MOLDOVAN ** 

The financial crisis which meet it for the past a monthes in the world arena, show us deep 

weakness as much national states how much and of a international organizations. Globalization 

brings about economic development for competitive countries, which may lead to economic 

instability and poverty in some areas, and may influence the regional and even global security. 

The economic and financial interdependence of states allows them to use economic 

development and financial power as a way of influencing or even forcing relations among states, 

according to their preferences. It is impossible to ensure national security without long-term 

development, and it is impossible to support long-term development in the presence of dangers and 

threats. The deterioration of global economy caused by financial crisis, is the bigest threats to the 

global security. 

Motto: 

“Relaţia dintre securitate şi dezvoltarea economică este una bi-univocă, ele se 

sprijină reciproc, dar se şi condiţionează reciproc.” 1 (Traian Băsescu, 2006) 

Introducere 

O deteriorare a economiei globale provocată de criza financiară este una dintre 

cele mai mari ameninţări la adresa securităţii globale, pentru că va reduce la sărăcie şi 

la resentimente sute de milioane de oameni. 

Popoarele lumii ar trebui să accepte necondiţionat creşterea interdependenţei 

economice şi financiare, care ar putea duce cu siguranţă la eradicarea conflictelor şi 

asigurarea unei stabilităţi mondiale durabile. Prin creşterea interdependenţei 

economice şi financiare, statele lumii vor fi interesate să-şi protejeze interesele la 

nivel global, iar comerţul ar deveni, în acest context, factorul principal de stabilitate. 

Lipsa interdependenţei economice şi financiare poate genera conflicte majore între 

state, unele pe termen lung cu grave consecinţe asupra economiei mondiale şi, 

implicit asupra securităţii şi stabilităţii. 

Criza financiară internaţională, cu implicaţiile sale economice, a precipitat o 

neîncredere gravă în funcţionalitatea instituţiilor financiare contemporane. Inevitabil, 

criza are efecte defavorabile asupra creşterii economice globale şi va avea consecinţe 

politice, strategice şi sociale. Recesiunea economică generată şi de haosul din 

sistemul financiar a timorat profund cetăţenii, cercurile de afaceri, pieţele de capital şi 

∗ Expert, Serviciul Român de Informaţii. 

** Student, Universitatea „Spiru Haret”. 

1 Alocuţiunea preşedintelui României Traian Băsescu, în cadrul Conferinţei privind „Dezvoltarea 

economică şi securitatea în regiunea Mării Negre”, 31 octombrie 2006. 

360

liderii politici. Declanşată iniţial în Statele Unite, criza s-a extins şi în alte zone ale 

lumii, precum Europa, Asia, Africa etc. 

Actorii statali şi non-statali trebuie să-şi folosească în momentul de faţă puterea 

economică pentru a orienta rezultatele proceselor politice către pace, securitate şi 

stabilitate, atât în plan naţional, cât şi în plan internaţional. Relaţionarea securităţii cu 

dezvoltarea economică şi stabilitatea financiară va avea ca rezultat o îmbunătăţire a 

respectării democraţiei şi drepturilor omului la nivel mondial. 

I. Cauzele apariţiei crizei financiare actuale 

Alan Greenspan, cel care a „ţinut” frâiele economiei americane pentru aproape 

trei decenii, este considerat principalul vinovat pentru izbucnirea crizei financiare. 2 

Opinia sa a contat mult în ridicarea controlului statal de pe piaţa financiară şi în 

folosirea contractelor financiare derivate. 3 Acest instrument este, de fapt, un contract 

prin care una din părţi primeşte bani în schimbul promisiunii de a cumpăra sau a vinde 

bunuri sau servicii ulterior, la un anumit moment specificat. Astfel, pentru o sumă 

relativ mică şi cu ajutorul unei garanţii ipotecare, un investitor poate controla un 

procent mai mare din acţiunile unei companii. Promiţând să protejeze investitorul de 

pierderi, aceste contracte au stimulat finanţiştii să-şi asume riscuri din ce în ce mai 

mari, asumându-şi mai multe ipoteci şi facând împrumuturi mai mari în contul unor 

creşteri viitoare. 

George Soros, celebru finanţist şi filantrop american, a evitat întotdeauna să 

folosească aceste instrumente pentru că “nu înţelegem cu adevărat cum 

funcţionează” 4 iar Felix Rohatyn 5 a etichetat contractele derivate drept potenţiale 

“bombe cu hidrogen”. Miliardarul Warren Buffet a vorbit de-a lungul anilor de aceste 

instrumente obscure ca despre “arme financiare de distrugere în masă, care ascund 

pericole ce pot fi letale”. 6 

Mulţi economişti susţin că, dacă Greenspan ar fi acţionat diferit în cariera sa, 

criza care a cuprins în 2008 economia americană, şi care s-a extins ulterior la nivel 

mondial, ar fi putut fi ocolită. Este foarte interesant faptul că prima persoană care a 

prezis actuala criză financiară la nivel mondial nu a fost un analist economic, 

financiar sau politic, ci Papa Benedict al XVI-lea. Acest lucru a fost dezvăluit de 

ministrul italian de Finanţe, Giulio Tremonti, care a citat o profeţie facută de 

Suveranul Pontif în anii în care era cardinal. 

Astfel, în timpul unui discurs ţinut la Universitatea Cattolica din Milano, 

Tremonti a declarat că prezicerea potrivit căreia o economie nedisciplinată se va 

prăbuşi din cauza propriilor sale reguli poate fi găsită într-un articol scris de 

Cardinalul Joseph Ratzinger în anul 1985. 7 În articolul intitulat “Economia de piaţă şi 

etica”, actualul Suveran Pontif scria că un declin în principiile etice poate face ca, în 

realitate, legile pieţei să se prăbuşească. 

2 http://www.cotidianul.ro/vinovatul_pentru_criza_financiara_mondiala-60734.html 

3 Derivatele sunt instrumente financiare a căror valoare se trage din valoarea viitoare a unui bun. 

4 International Herald Tribune, http://www.iht.com/ 

5 investitorul bancar care a salvat New Yorkul de o catastrofă financiară în anii ’70. 

6 http://www.cotidianul.ro/vinovatul_pentru_criza_financiara_mondiala-60734.html 

7 http://www.bloomberg.com/ 

361

Unii analişti sunt tentaţi să considere actuala criză financiară ca un accident 

inevitabil, dar nu neobişnuit, de-a lungul ciclului economic, o urmare a dobânzilor 

foarte scăzute practicate în ultimii ani în SUA şi Europa. O analiză amănunţită a crizei 

duce la concluzia că aceasta este determinată de cauze structurale. Globalizarea 

pieţelor financiare şi inovaţiile financiare, în condiţiile unor reglementări precare sau 

a lipsei acestora, ca şi diferitele conflicte de interese au creat premise pentru actuala 

criză. 8 Dincolo de o relaxare iresponsabilă a condiţiilor de creditare pe diverse pieţe 

imobiliare şi pe alte pieţe din SUA şi Europa, în ultimul deceniu, originea crizei 

financiare trebuie căutată în efecte ale masivelor fluxuri de capital transfrontaliere şi 

ale utilizării tot mai ample de instrumente financiare/derivative (precum securizarea 

obligaţiunilor), care nu sunt transparente şi nici tranzacţionate efectiv pe pieţe. În 

consecinţă, pieţele financiare au devenit, în multe zone, tot mai opace, iar 

identificarea celor care şi-au asumat riscuri şi evaluarea acestora au devenit deziderate 

aproape de neatins. 

II. Criza financiară – delimitări conceptuale 

Termenul de criză financiară este utilizat, de regulă, într-o multitudine de 

cazuri în care instituţiile financiare pierd brusc o mare parte din „valoarea” lor. La 

sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, multe crize financiare 

au fost asociate cu panici bancare şi multe recesiuni au coincis cu acestea. Alte 

situaţii, care sunt adesea numite crize financiare, presupun prăbuşirea burselor şi 

izbucnirea unor “baloane” (bule speculative) financiare, crize monetare şi pierderea 

rezervelor. 

Mulţi economişti au susţinut diverse teorii despre apariţia şi dezvoltarea 

crizelor financiare, precum şi despre modalităţile de prevenire şi rezolvare a acestora. 

Există unele opinii convergente în acest sens deoarece crizele financiare sunt încă o 

prezenţă relativ obişnuită la nivel mondial. 

Tipuri de crize financiare 9 

• Crize bancare. În cazul în care o bancă se confruntă cu retrageri din partea 

depunătorilor, înseamnă că aceasta operează accelerat. Deoarece băncile împrumută 

cea mai mare parte din banii primiţi ca depozite, este dificil pentru ele să plătească 

mai repede toate depozitele, în cazul în care acestea sunt brusc cerute. Deci, 

retragerea depozitelor poate duce banca în faliment, existând riscul ca deponenţii săşi 

piardă economiile, cu excepţia cazului în care acestea sunt asigurate. Când situaţiile 

în care banca operează accelerat sunt des întâlnite, înseamnă că aceasta se confruntă 

cu o criză bancară sistemică sau doar cu o panică bancară. 

• Bule speculative şi prăbuşiri. Economiştii spun că un activ financiar (stoc, 

de exemplu) este considerat un “balon“, atunci când preţul lui depăşeşte valoarea 

actuală a veniturilor viitoare (cum ar fi dobânzile sau dividendele care ar fi primite la 

scadenţă). Dacă majoritatea participanţilor de pe piaţă cumpără bunuri în speranţa de 

8 Daniel Daianu - “Criza financiară internaţională: sunt necesare reglementări riguroase pe pieţe 

financiare”, http://www.zf.ro/opinii. 

9 http://en.wikipedia.org/wiki/Financial_crisis 

362

a le vinde mai târziu la un preţ mai mare, în loc să le cumpere pentru venit, vor apărea 

“baloane“. Dacă apare un balon, atunci există riscul prăbuşirii preţului activelor. 

Participanţii de pe piaţă vor continua să cumpere doar atâta timp cât se aşteaptă ca 

ceilalţi să cumpere şi, atunci când se decid să vândă mai multe, preţul va scădea. 

• Crize financiare internaţionale. Când o ţară care menţine un curs de schimb 

valutar fix este brusc forţată să devalorizeze moneda sa din cauza unui atac 

speculativ, înseamnă că se confruntă cu o criză monetară sau o balanţă de plăţi a 

crizelor. Când o ţară nu reuşeşte să plătească înapoi datoriile sale valutare, înseamnă 

că este un stat dator. Devalorizarea şi datoria sunt decizii ale guvernelor, care adesea 

sunt percepute ca fiind rezultate involuntare generate de o schimbare a politicii 

investitorilor ce duce la scăderea capitalului sau la creşterea bruscă a acestuia. 

• Crize economice mai ample. Un descendent în creşterea economică cu o 

durată de mai multe trimestre este, de obicei numită recesiune. O recesiune prelungită 

poate fi numită depresie, în timp ce o lungă perioadă lentă, dar nu neapărat fără 

creştere economică este uneori numită stagnare economică. Deoarece asemenea 

fenomene afectează mai mult decât sistemul financiar, acestea sunt considerate crize 

financiare “per se” 10 . 

Cauzele şi consecinţele crizelor financiare 11 

• Complementarităţile strategice de pe pieţele financiare. Se observă că de 

multe ori investiţiile de succes necesită ca fiecare investitor de pe piaţa financiară să 

ghicească ce vor face alţi investitori. George Soros a apreciat că ghicirea intenţiilor 

altora se numeşte “reflexivitate”. În mod similar, John Maynard Keynes 12 , denumea 

pieţele financiare un concurs de frumuseţe, joc în care fiecare participant încearcă să 

prevadă care model al altor participanţi va fi considerat cel mai frumos. Prin urmare, 

crizele financiare sunt uneori privite ca un cerc vicios în care oamenii de afaceri evită 

unele investiţii pentru că se aşteaptă ca ceilalţi să facă acelaşi lucru. 

• Pârghii. Pârghia este reprezentată de împrumuturi pentru finanţarea 

investiţiilor şi este considerată frecvent un factor care contribuie la apariţia crizelor 

financiare. În cazul în care o instituţie financiară sau o persoană fizică nu-şi mai 

investeşte proprii bani, poate, în cel mai rău caz, să îi piardă. Dar atunci când acestea 

iau cu împrumut bani, pentru a-i investi, se poate câştiga mai mult, dar în acelaşi timp 

se poate pierde aproape totul. Prin urmare, pârghia poate creşte potenţialul de 

investiţii, dar poate crea şi un risc de faliment. În acest caz, problemele financiare se 

pot răspândi de la o firmă la alta deoarece falimentul împiedică onorarea plăţilor 

promise altor firme. 

• Neconcordanţa bunurilor active şi pasive. Un alt factor care contribuie la 

crizele financiare este neconcordaţa dintre activ şi pasiv, o situaţie în care riscurile 

10 expresie latină folosită în limba engleză cu sensul de “de la sine“. 


12 Economist britanic ale cărui idei au avut un impact major atât asupra teoriei politice şi 

economice moderne, cât şi asupra politicilor fiscale ale multor guverne. Este cunoscut în mod 

special pentru pledoaria sa în favoarea politicilor guvernamentale intervenţioniste, prin care s-ar 

folosi măsuri fiscale şi monetare în scopul temperării efectelor adverse ale recesiunilor şi crizelor 

economice. Mulţi economişti îl consideră unul dintre principalii fondatori ai macroeconomiei 

teoretice moderne. 

363

asociate cu datoriile instituţiei şi activele nu sunt corect apreciate. De exemplu, 

băncile comerciale oferă conturi de depozit, care pot fi retrase în orice moment şi pe 

care le folosesc pentru a acorda împrumuturi pe termen lung. Datorită neconcordanţei 

dintre depozite şi credite banca operează “pe loc” (deponenţii îşi retrag fondurile mai 

rapid decât banca le poate oferi). 

• Incertitudinea şi comportamentul greşit. Multe analize ale crizelor 

financiare subliniază greşelile în investiţii cauzate de lipsa cunoştinţelor sau 

imperfecţiuni în raţionamente. 

• Reglementarea eşecurilor. Guvernele au încercat să elimine sau să atenueze 

crizele financiare prin reglementări în sectorul financiar. Un obiectiv major al 

reglementărilor este acela de a asigura instituţiilor suficiente active pentru a-şi 

îndeplini obligaţiile contractuale, prin intermediul rezervelor minime obligatorii şi a 

cerinţelor de capital. 

• Fraude. Frauda a jucat un rol important în colapsul unor instituţii 

financiare, atunci când companiile au atras deponenţi care le-au indus în eroare cu 

privire la cererile privind strategiile de investiţii, sau au fraudat rezultatele viitoare. 

Frauda în finanţarea creditelor ipotecare a fost considerată o posibilă cauză a crizei 

creditelor ipotecare din 2008. 

• Contaminări. Contaminările se referă la ideea că aceste crize financiare se 

răspândesc de la o instituţie la alta, ca atunci când o bancă determină „fuga” de la o 

bancă la alta, sau dintr-o ţară în alta, ca atunci când criza monetară, pagubele, sau 

piaţa de capital se răspândesc în alte ţări. Situaţia în care eşecul unei instituţii 

financiare ameninţă stabilitatea altor instituţii, se numeşte risc sistemic. 

• Efectele recesiunii. Unele crize financiare nu au efect în afara sectorului 

financiar, dar altele joacă un rol important în scăderea ritmului dezvoltării economice. 

Există multe teorii conform cărora o criză financiară ar putea avea efect asupra 

scăderii ritmului dezvoltării economice. 

Teorii ale crizelor financiare 13 

• Teoria sistemelor. Crizele majore din economia mondială, care se manifestă 

periodic la intervale de 20 sau 50 de ani, se află în centrul cercetărilor teoriei 

sistemelor. Acestea poartă numele de “Ciclul de 50 de ani al lui Kondratiev”, de la 

numele celui care a studiat acest fenomen – Nikolai Kondratiev. Figuri marcante ale 

teoriei sistemelor, ca Andre Gunder Frank 14 şi Immanuel Wallerstein 15 , au avertizat 

despre posibilitatea producerii crizelor financiare, ca de exemplu cea cu care se 

confruntă economia mondială în prezent. 

• Teoria lui Minsky. Hyman Minsky 16 a propus o explicaţie care se aplică în 

economiile închise. El a susţinut că fragilitatea financiară este o caracteristică tipică a 

oricărei economii capitaliste. Fragilitatea ridicată conduce la riscuri mari de 

producere a unei crize financiare. 


14 Istoric, economist şi sociolog german; a fost unul dintre fondatorii teoriei generale a sistemelor 

în anii 1960. 

15 A fost un sociolog, istoric şi analist de sistem american. 

16 A fost un economist şi profesor de economie american la Washington University din St Louis. 

364

• Teoria jocurilor. Modelarea matematică a crizelor financiare a accentuat 

faptul că adesea există feedback pozitiv între deciziile participanţilor de pe piaţă. 

Feedback-ul pozitiv presupune că pot exista modificări substanţiale ale valorii 

activelor, ca răspuns la micile modificări ale fundamentelor economice. 

• Modele de învăţare. Au fost dezvoltate o varietate de modele în care 

valoarea bunurilor a crescut sau a scăzut excesiv, în spirală, dacă investitorii au 

învăţat unii de la alţii. În aceste modele bunurile sunt cumpărate de câţiva agenţi, 

încurajaţi de alţii să cumpere, nu pentru că valoarea reală a bunurilor creşte atunci 

când cumperi mai mult, ci pentru că investitorii tind să creadă că adevărata valoare a 

bunurilor este mai mare atunci când observă pe alţii cumpărând. În modelele de 

învăţare se presupune că investitorii sunt raţionali, bazându-şi raţionamentul lor pe 

experienţa acumulată. 

Scurt istoric al crizelor financiare: 

• 1910 – criza stocurilor de pe piaţa de cauciuc din Shanghai; 

• 1980 – criza datoriilor din America Latină (începută în Mexic); 

• 1989-1991 – criza economiilor şi împrumuturilor din S.U.A.; 

• 1990 – prăbuşirea preţurilor bunurilor din Japonia; 

• 1992-1993 – atacuri speculative asupra cursului monedelor în mecanismul 

european al ratei de schimb; 

• 1994-1995 – criza economică din Mexic (atacuri speculative şi creşterea 

datoriilor mexicane); 

• 1997-1978 – criza financiară din Asia (devalorizări şi crize bancare în 

întreaga Asie); 

• 1998 – criza financiară rusă (devalorizarea rublei şi creşterea datoriilor); 

• 2001-2002 – criza economică argentineană (criza sistemului bancar); 

• 2008 – criza financiară globală şi răspândirea în Europa a crizei creditelor 

ipotecare din S.U.A. 

III. Consideraţii privind conceptul de securitate economică 

Activitatea economică este o realitate socială, complexă, reprezentând un câmp 

de acţiune legat de producţia, repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri materiale şi 

de servicii, urmărind satisfacerea cu resurse limitate a necesităţilor indivizilor şi 

societăţii. 

Securitatea economică este o componentă a securităţii naţionale şi 

internaţionale. Se consideră că, în sens larg, securitatea economică a unei ţări este dată 

de gradul de asigurare a resurselor şi de nivelul de dezvoltare. Este o percepţie greşită 

deoarece securitatea economică nu poate fi analizată decât în strânsă corelaţie cu 

securitatea naţională. De asemenea, securitatea economică este în strânsă legătură cu 

celelalte componente ale securităţii: politică, militară, socială şi de mediu. Toate 

acestea sunt în strânsă corelaţie, ele se intercondiţioneză reciproc şi împreună 

contribuie la asigurarea securităţii naţionale şi internaţionale. 

Într-o altă accepţiune, securitatea economică poate fi apreciată ca totalitatea 

condiţiilor necesare pentru o dezvoltare economică normală, orientată către 

standardele ţărilor dezvoltate. Un rol deosebit de important în asigurarea componentei 

365

economice a securităţii naţionale îl au guvernele, ca exponente supreme ale politicilor 

economice. Economia mondială se află în plin proces de transformări structurale ca 

urmare a influenţei preţului petrolului şi gazelor naturale asupra economiilor statelor 

lumii. 

Interdependenţa economică dintre state le permite acestora să folosescă 

dezvoltarea economică drept mijloc de influenţare sau chiar de constrângere în 

relaţiile dintre ele. 

Asigurarea securităţii naţionale trebuie să aibă în vedere, alături de înlăturarea 

sau diminuarea riscurilor, ameninţărilor şi pericolelor, realizarea unui complex de 

măsuri de dezvoltare şi asigurare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, 

a valorilor materiale şi spirituale ale societăţii, a ordinii constituţionale, a suveranităţii 

şi integrităţii teritoriale. Este vorba despre o strategie a dezvoltării durabile. Astfel, 

securitatea economică nu poate fi asigurată doar în limitele economiei care activează 

în cadrul modelului dezvoltării indurabile. 

Asigurarea securităţii naţionale este imposibil de realizat fără o dezvoltare 

durabilă, iar aceasta, la rândul ei, nu se poate realiza decât în absenţa pericolelor şi 

ameninţărilor. 

Securitatea economică este vulnerabilă în faţa unui lung şir de pericole şi 

ameninţări, interne şi externe, din toate domeniile vieţii (economic, social, politic, 

mediu (ecologic), militar etc.). Printre acestea putem aminti: slăbirea legăturilor 

economice cu unele ţări ale lumii, transformările economice, stratificarea socială a 

societăţii, ruptura dintre cei bogaţi şi cei săraci, accentuarea corupţiei, criminalitatea 

transfrontalieră, fenomenul migraţionist, crizele politice, sporirea şomajului, 

disfuncţiile din sistemul de educaţie şi de asigurare a sănătăţii populaţiei, traficul de 

armament, persoane, droguri şi nu în ultimul rând, terorismul internaţional. 

Dezvoltarea economică, şi implicit securitatea economică, este dependentă de 

resursele naturale care permit statelor lumii să-şi asigure integral sau într-o proporţie 

semnificativă necesităţile de consum. Din acest punct de vedere, foarte mulţi 

specialişti care studiază şi analizează “fenomenul” securităţii, apreciază că există şi o 

altă dimensiune a securităţii economice – securitatea energetică. O parte din 

specialişti susţin că aceasta este chiar o componentă a securităţii naţionale. 

Analiza securităţii economice trebuie să urmărească soluţionarea optimă a 

raportului dintre trebuinţe şi resurse, prin folosirea cât mai eficientă a acestora din 

urmă. 

IV. Dimensiunea economico-financiară a securităţii 

Este o certitudine faptul că dezvoltarea economică şi stabilitatea financiară 

constituie unii dintre factorii importanţi care condiţionează securitatea. Securitatea 

economico-financiară este o componentă esenţială a securităţii naţionale (regionale, 

globale) cel puţin la fel de importantă ca dimensiunea militară, reprezentând astfel un 

important factor de risc. Potrivit Declaraţiei adoptate la 31 ianuarie 1992 într-o 

sesiune a Consiliului de Securitate al ONU, ea reprezintă o ameninţare nu numai la 

adresa securităţii naţionale, dar şi la adresa păcii şi securităţii internaţionale. 

366

Atunci când se analizează problematicile legate de dimensiunea economicofinanciară 

a securităţii este necesar să se aibă în vedere atât riscurile şi ameninţările 

cât şi provocările ce pot aduce atingere securităţii naţionale (regionale, globale). 

Sfârşitul Războiului Rece, cu toate implicaţiile pe care le-a avut în plan 

geopolitic şi geostrategic, a determinat o schimbare majoră a naturii relaţiilor dintre 

state şi actori non-statali la nivel regional şi chiar mondial, mutând centrul de greutate 

al puterii dinspre dimensiunea militară către cea economico-financiară. Mai mult, 

fenomenul globalizării a determinat o creştere a influenţelor exercitate de problemele 

economice şi financiare asupra domeniului politic şi de securitate. 

Dacă în perioada Războiului Rece promovarea intereselor de securitate se 

realiza aproape exclusiv prin instrumente politice şi militare, începând cu anul 1990 

majoritatea statelor şi-au concentrat atenţia tot mai mult asupra problemelor de natură 

economico-financiară şi socială, a celor legate de protecţia mediului, precum şi celor 

legate de protejarea drepturilor omului. 

Printre forţele care direcţionează această atitudine sunt date ca exemple 17 : 

revoluţia în tehnologia informaţiei; proliferarea mijloacelor media; globalizarea 

finanţelor şi afacerilor; creşterea gradului de participare a actorilor non-statali în 

relaţiile internaţionale; problemele complexe care transcend graniţele statelor, 

pierzându-şi astfel caracterul de unicitate sau naţionalitate. 

Unele dintre aceste probleme, care în pofida multiplelor acţiuni întreprinse par 

că se accentuează tot mai mult în ultima perioadă, sunt cele legate de scăderea 

resurselor financiare şi accentuarea decalajelor economice dintre state. Globalizarea 

presupune deschiderea spaţiului naţional către fluxul liber de resurse materiale şi 

financiare, bunuri, capital şi idei, dar în acelaşi timp ea generează, cel puţin pentru 

moment, sincope, contradicţii, pericole şi vulnerabilităţi - adică inegalitate între 

veniturile salariale, între firme, între ţări. Problemele economico-financiare şi sociale, 

sărăcia, şomajul şi inflaţia afectează stabilitatea, ameninţând atât securitatea naţională 

cât şi pe cea regională şi chiar internaţională. 

Globalizarea poate afecta comportamentul şi psihologia socială, generând 

tensiuni şi mişcări sociale. Relevante în acest sens sunt mişcările antiglobalizare care 

au loc cu ocazia diferitelor întruniri la nivel regional şi global. Aceste tensiuni şi 

mişcări sociale sunt determinate atât de inegalităţile economico-financiare dintre state 

cât şi de stările de incertitudine provocate de modificarea sistemului clasic de 

ierarhizare a valorilor. 

Decalajele economico-financiare, şi implicit tensiunile sociale pot fi evitate prin 

adoptarea unor politici economice, financiare şi sociale sănătoase. Securitatea 

mondială ar putea fi pusă în pericol fără asigurarea resurselor financiare şi o 

dezvoltare economică, care, fără securitate nu-şi regăsesc locul şi rolul la nivel 

internaţional. Din acest punct de vedere, rolului geopolitic al statelor lumii i se 

subordonează şi realizarea unui proiect financiar şi geoeconomic integrator, echilibrat 

şi care să promoveze o bună stare socială. 

17 Ecobescu Nicolae – “Considerations on Economic, Enviromental and Legal Dimension of 

Security”, Romanian Journal of International Affairs, vol. VII, 1-2/2001, IRSI. 

367

Un alt element important al securităţii economice îl constituie rezervele de 

hrană. Securitatea alimentară este definită, în cele mai multe cazuri, prin accesul 

oamenilor, oriunde s-ar afla ei din punct de vedere al locaţiei geografice, la o cantitate 

de hrană care să răspundă necesităţilor zilnice ale vieţii şi sănătăţii. În fapt, este vorba 

de acces economic şi fizic la resursele de hrană. Lipsa acestora, asociată cu un regim 

abuziv determină, deplasări masive ale populaţiei, migrări ilegale, dezrădăcinări 

însoţite, adeseori, de incapacitatea de adaptare şi integrare în comunităţi de cele mai 

multe ori total diferite de cele de provenienţă. 

Corupţia generează şi ea la rândul ei instabilitate sub aspect economicofinanciar 

şi social, afectând creşterea economică şi stabilitatea financiară prin 

influenţarea investiţiilor interne şi externe. Fenomen caracteristic existenţei la nivel 

global, corupţia se manifestă totuşi diferit, în funcţie de gradul de dezvoltare 

economico-financiară al fiecărui stat, care determină la rândul lui amploarea cu care 

se manifestă corupţia. 

Se poate observa că fenomenul corupţiei reprezintă o problemă la nivel 

mondial. În acest context este necesar un acord flexibil care să permită urmărirea şi 

stoparea acţiunilor de corupţie oriunde se manifestă. Acest acord este necesar întrucât 

flagelul corupţiei cuprinde treptat toate sectoarele vieţii politice, economice şi 

financiare din fiecare stat, punând în pericol pe termen mediu şi lung securitatea 

naţională a oricărui stat. 

Contracararea riscurilor sistemelor informatice va depinde în mare măsură de 

performanţele obţinute în infrastructura informaţională a economiei şi finanţelor, cât 

şi în sisteme critice din lanţul productiv cum sunt: transporturile rutiere, feroviare, 

navale şi aeriene, reţelele electrice şi de telecomunicaţii, sistemele de comunicaţii 

bancare, sistemele de transport petrol şi gaze naturale, serviciile ce asigură asistenţa 

vitală pentru populaţie, sănătate, sistemul securităţii naţionale, capacităţile de 

producere a energiei electrice care într-un viitor apropiat vor cunoaşte un ritm alert de 

accesare ca urmare a racordării economiilor la sistemul economic regional şi mondial. 

De remarcat este faptul că în statele aflate în tranziţie au acţionat forţe care au 

încercat şi reuşit să minimalizeze la modul excesiv rolul statului în procesul 

dezvoltării economice. Acest lucru nu ar fi însemnat întoarcerea la sistemul totalitar, 

ci doar ar fi creat condiţiile unei intervenţii sporite şi eficiente a statului în sectoarele 

critice, acolo unde mecanismele de piaţă nu ar fi putut să asigure o alocare eficientă a 

resurselor 18 . 

Nu în ultimul rând trebuie subliniat faptul că securitatea economico-financiară 

şi implicit securitatea naţională (regională, globală) sunt puse în pericol de 

exacerbarea fenomenului terorist. Acesta, prin acţiunile sale specifice, nu face decât 

să perturbe starea de normalitate a unei societăţi democratice. 

Ca expresie practică a securităţii economice, analiza poate fi redusă la 

următoarele puncte 19 : capacitatea statelor de a-şi păstra unităţi independente de 

producţie militară într-o piaţă globală; capacitatea statului de a avea acces la sursele 

18 Popescu Ion – “Economic Security – Essential Component of National Security”, Romanian 

Journal of International Affairs, vol. III, 4/2002, IRSI. 

19 Sava Ionel-Nicu – “Studii de securitate”, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, 

p. 238-239. 

368

de energie şi de materiale strategice; dependenţa economică să fie orientată înspre 

atingerea unor scopuri politice; posibilitatea ca interdependenţa economică să creeze 

inegalităţi economice între state; riscul ca globalizarea economică, şi deci diminuarea 

funcţiilor economice ale statului, să creeze efecte negative sub forma economiilor 

subterane, comerţului ilicit, traficului de tehnologie, afectării mediului înconjurător; 

riscul ca economia globală să intre în colaps ca urmare a aplicării unor politici 

economice greşite, a unor conduceri politice ineficiente, a existenţei unor instituţii 

internaţionale slabe, a unor reacţii protecţioniste sau a unor instabilităţi financiare. 

Securitatea mediului este un factor important al stabilităţii sociale şi politice, în 

sensul distribuirii resurselor naturale. Deşi în relaţia dintre umanitate şi mediu există o 

gamă largă de factori, este important de precizat că stabilitatea socială, economicofinanciară 

şi politică sunt influenţate în mod direct de starea mediului. Dezastrele 

naturale, accidentele tehnice şi erorile umane pot aduce daune imense economiei la 

nivel naţional şi internaţional (exemplu, se pot opri reţele informatice ale sistemelor 

de plăţi bancare, se pot opri capacităţi de producţie a energiei electrice, pot fi 

paralizate transporturile şi telecomunicaţiile etc.). 

V. Influenţa crizei financiare asupra dezvoltării economice şi securităţii 

mondiale 

Criza financiară mondială va provoca o scădere a nivelului de trai pentru sute 

de milioane de oameni, alimentând nemulţumirile la scară largă. Mai grav este faptul 

că această situaţie va conduce, probabil, la apariţia unor mişcări sociale radicale şi 

violente, care nu vor putea fi controlate decât recurgând la forţă. Deja, există indicii 

privind accentuarea tulburărilor sociale în China şi a rebeliunii maoiste în India. 

Desfiinţarea unui număr mare de locuri de muncă va accentua sărăcia, va spori 

numărul de îmbolnăviri şi va duce la creşterea numărului de oameni care nu se pot 

alimenta în mod adecvat, mai ales în ţările în curs de dezvoltare. Criza financiară 

globală va începe să afecteze cheluielile tehnologiei informaţiei, însă nu şi pe cele din 

domeniul securităţii IT. Problema financiară a fost impulsionată de miliardele de 

dolari din împrumuturile pentru plata ipotecilor. Cu o scădere a creditului şi o criză 

evidentă, companiile îşi vor concedia din angajaţi şi îşi vor redue bugetul şi 

cheltuielile tehnologiei informaţiei. 

Potrivit unei analize publicate pe site-ul Fondului Monetar Internaţional, ca 

urmare a crizei financiare, prezenţa băncilor străine în unele state generează, pe lângă 

avantaje şi o serie de dezavantaje şi riscuri, analiştii menţionând, printre acestea, 

diminuarea sau întreruperea creditării, în cazul unor evenimente importante pe pieţele 

de origine. Toate aceste lucruri vor influenţa negativ sistemele de securitate socială, 

care nu vor mai face faţă noilor provocări. 

Una din ameninţările la adresa securităţii mondiale, provocată de criza 

financiară, este terorismul internaţional. Analiştii în domeniu apreciază că 

deteriorarea economiei globale va slăbi guvernele aliate din Occident şi capacitatea de 

răspuns a statelor şi actorilor non-statali la ameninţările teroriste. Condiţiile actuale 

vor fi favorabile pentru producerea unor atentate teroriste de mare amploare, în care 

nu este exclusă folosirea mijloacelor NBC şi incendiare. Problemele şi tendinţele 

latente, în special instabilitatea regională, existau şi în ultima perioadă, dar în 

369

momentul de faţă şi în viitorul apropiat acestea vor fi accelerate de actuala criză 

financiară globală. 

Tot din cauza crizei, riscul de producere a unor conflicte pe plan mondial 

(războaie civile, reizbucnirea unor conflicte latente/îngheţate, mici conflicte în plan 

regional), în următoarele decenii este extrem de mare. Deciziile viitoare luate la nivel 

mondial vor fi decisive în ceea ce priveşte securitatea statelor. Alţi factori majori de 

insecuritate, generaţi sau amplificaţi de criza financiară, sunt schimbarea climatică, 

concurenţa pentru resursele energetice şi tendinţa elitelor puternice de a menţine 

securitatea prin mijloace militare. 

Ţările bogate s-au concentrat până în prezent asupra măsurilor destinate să 

intensifice cooperarea în domeniul financiar, ceea ce este irelevant pentru ţările mai 

sărace. Din acest punct de vedere, acestea ar trebui să profite de ocazie pentru a 

introduce reforme economice fundamentale care să anuleze diviziunile săraci/bogaţi 

ce s-au adâncit atât de mult în ultimele trei decenii. 

Potrivit perioadei izbucnirii crizei, a scăzut mediul de panică şi a început încet 

încet stabilizarea, observându-se o oarecare diminuare în acţiunile şi scăderile de la 

burse. Dolarul a câştigat valoare în faţa monedei Euro. Unele bănci ale căror pierderi 

deşi sunt evidente, încât nu crează panică pe pieţele financiare. Unii specialişti 

subliniază că în decurs de doi ani criza va fi depăşită. Deoarece în unele ţări s-au făcut 

alocări de capital la bănci, se preconizează că după criză acestea se vor consolida şi 

mai mult. Declaraţiile făcute de unele firme uriaşe în legatură cu scăderea procentului 

de profit, au înrăutăţit şi mai mult pieţele aflate în situaţie dificilă. Deşi la început 

pachetele de ajutorare au fost gândite numai pentru băncile aflate în situaţii dificile, 

datorită crizei au fost incluse în aceste programe şi firmele din sectorul productiv ce 

întâmpină greutăţi în obţinerea de credite. 

Datorită crizei a ieşit în evidenţă stringenţa unui nou sistem pe plan mondial. 

Odată cu declararea unor pachete de măsuri de către unele ţări, a început crearea 

mediului de încredere pe pieţele financiare. Unele instituţii internaţionale precum FMI 

şi Banca Mondială, intrând în circuit, au încercat să oprească amplificarea crizei 

fianciare. În SUA, ţara unde a izbucnit criza, banca centrală, dând răspuns favorabil la 

aşteptările de pe pieţe, a diminuat procentul de dobânzi. Se observă că, datorită crizei, 

nenumărate ţări au înţeles stringenţa acţionării împreună pentru soluţionarea 

problemelor. 

Concluzii 

Deteriorarea economiei globale provocată de criza financiară este cea mai mare 

ameninţare la adresa securităţii mondiale. Sărăcia care va lovi zeci de milioane de 

oameni ar putea determina apariţia unor mişcări sociale extrem de violente, care ar 

putea fi aplanate doar prin intervenţii ale autorităţilor, la fel de violente. Deşi cauzele 

sunt diferite, rezultatele sunt similare: proteste violente, pagube materiale şi chiar 

atacarea oficialilor cu rang înalt în unele state. 

Criza financiară ce se manifestă în ultimele luni la nivel mondial, ne arată 

slăbiciuni profunde atât ale statelor naţionale cât şi ale unor organizaţii internaţionale, 

şi lipsa lor de interes faţă de cetăţean. 

370

Statele sau regiunile în care nu există o garanţie a securităţii şi stabilităţii nu 

atrag investiţii şi nu-şi pot asigura singure motorul dezvoltării economice. De 

asemenea, în democraţiile fragile procesele de regres sau stagnare economică 

favorizează apariţia unor fenomene antidemocratice cu implicaţii asupra securităţii şi 

stabilităţii. 

De dezvoltare trebuie să beneficieze toate statele lumii în mod echitabil şi 

uman, întrucât creşterea economică din statele dezvoltate nu a rezolvat problema 

sărăciei ci doar a dus la acumularea de bunuri în statele dezvoltate fără a promova 

fiinţa umană ca un tot. 

Ca urmare, este necesar ca statele dezvoltate ale lumii să genereze schimbări 

structurale în întreaga lume în sectoare ce aparţin domeniului economic, cultural, 

politic şi social. În acest fel se renunţă la principiul dezvoltării şi prosperităţii unei 

minorităţi în detrimentul marii majorităţi a lumii. 

Securitatea nu poate fi garantată în absenţa unei democraţii ai cărei membrii să 

împărtăşească valorile şi practicile cooperării, dialogului şi compromisului. Un regim 

democratic nu este consolidat dacă nu este temeinic aşezat pe o stabilitate socială şi pe 

fundamentele solide ale unei dezvoltări economice durabile. Pe de altă parte, nici 

dezvoltarea economică nu poate fi stimulată în absenţa unei stabilităţi politice şi a 

securităţii. 

La fel ca şi în perioada războiului rece, dezvoltarea economică a statelor lumii 

şi pacea socială sunt fundamentele centrale pe care se poate construi şi consolida 

stabilitatea şi securitatea. În acelaşi timp, securitatea şi dezvoltarea economică a 

Americii este indisolubil legată de cea a Europei unite şi libere. 

Dezvoltarea economică a fiecărei ţări şi participarea la circuitul comercial 

mondial este singura şansă pentru o pace durabilă în viitor. Noua ordine economică a 

lumii trebuie să se bazeze pe realizarea unei cooperări internaţionale în acest domeniu 

cu toate statele lumii, bazată pe echitate, folosind întregul potenţial uman şi care să 

aibă la bază interesul colectiv pentru creşterea progresului economic la scară 

planetară. 

Securizarea unei economii este vitală pentru viitorul oricărei ţări şi nu poate fi 

scoasă din contextul modern al fenomenelor globale şi naturale care agresează 

economiile naţionale şi le pot produce mari pierderi şi dezechilibre pe termen lung. 

În ultimii ani studii empirice bazate pe date americane au arătat că între 

creşterea economică şi bogăţia financiară - aşa cum o măsoară indicele bursier sau 

preţul proprietăţilor locative - există o relaţie pozitivă. 

Bibliografie: 

[1]. Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2007, 

http/www.presidency.ro; 

[2]. Carta Albă a Securităţii şi Apărării, Bucureşti, 2004. 

[3]. Programul de guvernare 2008-2012, http://www.gov.ro/ 

[4]. GAMBLIN, Andre, ”Economia lumii 2004”, Editura Ştiinţelor Sociale şi 

Politice, Bucureşti, 2003. 

[5]. CHARI V., KEHOE P. – ”Financial crises as herds: overturning the 

critiques”, Journal of Economic Theory, 2004. 

371

[6]. KINDLEBERGER, Charles P. and ALIBER, Robert (2005), ”Manias, Panics, 

and Crashes: A History of Financial Crises”, 5th ed. Wiley. 

[7]. BURNSIDE, Craig, EICHENBAUM, Martin, and REBELO, Sergio (2008), 

”Currency crisis models”, New Palgrave Dictionary of Economics, 2nd ed. 

[8]. DINICU, Anca, ”Securitatea economică, parte esenţială a securităţii 

naţionale”, în: volumul sesiunii de comunicări ştiinţifice „Eficienţă şi calitate 

în învăţământul superior“, Editura Academiei Forţelor Terestre, Sibiu, 2004. 

[9]. ECOBESCU, Nicolae, ”Considerations on Economic, Enviromental and Legal 

Dimension of Security”, Romanian Journal of International Affairs, vol. VII, 1- 

2/2001, IRSI. 

[10]. HALL, Gardner, ”New world, new Europe, new threats”, ed. NATO and the 

European Union, Aldershot: Ashgate, 2004. 

[11]. COURTY, Guillaaume, DEVIN, Guillaaume, Construcţia europeană, 

(traducere Anca-Alexandra Toma), Editura Coresi, Bucureşti, 2003. 

[12]. FLOREA, Lavinia, Globalizare şi securitate economică, Editura Lumen, 


[13]. PROFIROIU Marius, POPESCU Irina, Politici europene, Editura Economică, 


[14]. POPESCU, C. Ion, ”Economic Security – Essential Component of National 

Security”, Romanian Journal of International Affairs, vol. III, 4/2002, IRSI. 

[15]. SAVA, Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, 


[16]. http://en.wikipedia.org/wiki/Financial_crisis 

[17]. http://crizafinanciara.com/ 

[18]. http://www.zf.ro/ 

[19]. http://www.cotidianul.ro/ 

[20]. http://www.mediafax.ro/ 

[21]. http://www.jurnalul.ro/ 

[22]. http://www.adevarul.ro/ 

[23]. http://www.gandul.info 

[24]. http://www.sfin.ro/ 

372

PROVOCĂRI ŞI POSIBILE SOLUŢII 

PENTRU ADMINISTRAŢIA AMERICANĂ 

Dr. Mihai ŞERBAN ∗ 

In the face of new American administrations geopolitical challenges are great but, 

apparently, the solutions of soft-power to impose the most effective long term. At least in relation to 

Iran, S.U.A. must quickly learn to play chess, although it's hard when you have boxing gloves in 

hands. Perhaps the methods used by Asian chancellery, which have long-term strategy and not be 

hurried, are the most recommended in political relations. Interesting is the position, which can not 

be abandoned by U.S. in the Orient. Therefore, products of geopolitical intelligence analysis should 

be as solutions oriented medium-term and especially long. 

Acest material de cercetare a fost generat de iniţiativa Iranului de a furniza 

sprijin S.O.F.A., fiind astfel creată o platformă pentru creşterea influenţei pe scena 

politică irakiană, prin intermediul legăturilor cu binecunoscuta comunitate şiită, 

mizând pe faptul că, peste doi ani (termenul maxim prevăzut pentru staţionarea 

trupelor americane în Irak) guvernul de la Bagdad va fi unul fragil şi uşor de 

manipulat 1 . 

Un indiciu suplimentar al progreselor în dialogul cu S.U.A. ar putea fi anunţul 

făcut de către Guvernatorul Băncii Centrale, Hossein Qazavi, în 19 noiembrie 2008, 

potrivit căruia Iranul intenţionează să scoată pe piaţă obligaţiuni în valoare de 1 

miliard dolari, pentru atragerea investiţiilor în proiecte, inclusiv în domeniul 

petrochimic. 

Deoarece Actul privind sancţiunile împotriva Iranului, emis de către S.U.A. 

este în vigoare până în 2011, acţiunea Băncii Centrale irakiene ar constitui un eşec, în 

cazul în care Washingtonul şi Teheranul nu ar ajunge la o înţelegere. În condiţiile în 

care jucătorii internaţionali de pe piaţa titlurilor de stat ar încheia afaceri cu băncile 

iraniene, riscă să intre sub incidenţa legii menţionate. 

Reamintim faptul că aceste sancţiuni nu au împiedicat statele din „Consiliul de 

Cooperare a Golfului” („C.C.G.”), Rusia şi China, să întreţină relaţii comerciale cu 

Iranul, date fiind rezervele naturale mari şi economia iraniană dezvoltată. Dezbaterile 

privind politica optimă de sancţiuni vor fi complexe, însă necesare pentru a menţine 

echilibrul în regiune 2 . 

Alegerile prezidenţiale din Iran (iunie 2009) nu pot aduce schimbări majore în 

politica internă sau externă a Teheranului, având în vedere structura de putere şi rolul 

ayatollahuluii Ali Khamenei. În aceste sisteme politice tranziţia spre democraţie 

depinde de capacitatea de acţiune a reformiştilor şi de relaţiile conducerii cu 

∗ Lector universitar în cadrul Academiei Naţionale de Informaţii. doctor în Ştiinţe Istorice, 

doctorand în Ştiinţe Militare şi Informaţii. 

1 „Stratfor” – „Iran se întoarce pe scena globală”, 10.11.2008; „O schimbare radicală în Pactul de 

securitate între S.U.A. şi Irak”, 17.11.2008; „S.O.F.A. şi opţinuile iraniene”, 18.11.2008. 

2 „Jane’s” – Ethan Chorin, Fariborz Ghadar, „Liniile trasate de resursele iraniene”, 07.11.2008. 

373

instituţiile ţării (mai ales cu cele militare), elitele sociale şi puterile străine, în scopul 

creării diferitelor mişcări sociale şi al utilizării lor pentru câştigarea de teren 3 . 

Toate aceste aspecte economice şi politice sunt importante, din perspectiva 

faptului că, odată cu scăderea preţului petrolului sub 50 dolari/baril, Iranul se 

confruntă cu probleme în acoperirea cheltuielilor bugetare şi există pericolul creşterii 

tensiunilor sociale înaintea alegerilor prezidenţiale 4 . 

În acelaşi timp, administraţia S.U.A. va menţine statu-quo-ul în procesul de 

pace israeliano-palestinian, până când va decide cum să gestioneze comunitatea tot 

mai divizată a palestinienilor şi un guvern israelian care pare preocupat îndeosebi de 

ameninţarea iraniană 5 . 

Un element important în strategia americană pentru negocierile dintre 

Rammalah şi Ierusalim este rezultatul alegerilor din Israel. Partidul Kadima (centrudreapta), 

condus de Tzipi Livni, a depăşit cu un mandat Partidul Likud (dreapta) al lui 

Benjamin Netanyahu. Apreciem că această situaţie va conduce la o concentrare a 

atenţiei pe soluţia palestiniană, având în vedere progresele înregistrate în discuţiile cu 

Ahmed Qurei, cunoscut şi cu numele Abu Ala (Prim-ministrul Autorităţii Naţionale 

Palestiniene, negociatorul-şef palestinian). 

Preşedintele Barack Obama trebuie să stabilească legitimitatea şi credibilitatea 

S.U.A. în regiune ca mediator onest, un prim pas fiind sublinierea angajamentelor faţă 

de justiţia socială şi respectarea drepturilor omului. Astfel, va fi demonstrată hotărârea 

de transformare a acestor eforturi într-un proces efectiv de rezolvare paşnică a 

conflictelor şi va fi promovată o nouă viziune, internaţionalistă, în scopul obţinerii 

securităţii pentru israelieni şi dreptate pentru palestinieni, prin soluţia celor două 

state 6 . 

Deşi victoria lui Obama a fost apreciată de către liderii europeni, aceştia vor 

observa că este dificil să reziste influenţei exercitată de către un preşedinte popular şi 

activ şi să ignore agenda politică a acestuia. Noua administraţie americană implică nu 

doar o schimbare la nivelul S.U.A. ci şi al cancelariilor europene. Este ceea ce 

apreciem că se poate numi reflexul puterii, S.U.A. fiind un centru mondial de putere. 

Washingtonul ar trebui să identifice punctele de legătură cu Bruxelul şi să 

restabilească, redimensioneze, pe baza intereselor comune de securitate, punctelecheie 

ale modelării relaţiilor S.U.A.-U.E. fiind modurile în care va fi gestionată 

problematica economico-financiară internaţională, comerţul, protecţia mediului şi 

asistenţa militară. 

În cazul în care noul preşedinte american va reuşi să facă faţă provocărilor cu 

care se confruntă şi va restabili prestigiul S.U.A. în lume, U.E. va fi un beneficiar net 

al acestei situaţii şi în baza legăturilor istorice dintre cele două puteri 7 . 

3 „Foreign Affairs” – Abkar Ganji, „Sultanatul zilelor noastre”, 04.12.2008. 

4 „Stratfor” - „Anunţul privind emisia de titluri de stat şi speranţele mari în discuţiile bilaterale”, 

20.11.2008. 

5 „Oxford Analytica” - „Obama va acţiona cu prudenţă în Orientul Mijlociu”, 12.11.2008. 

6 „FRIDE” - Robert Mathews, „Unele observaţii privind alegerea lui Obama”, noiembrie 2008. 

7 „Centre for European Reform” - Thomas Valasek, „Ce doreşte Europa de la preşedintele Obama”, 

noiembrie 2008; „Oxford Analytica” - „Îmbunătăţirea relaţiilor depinde de ambele părţi”, 

07.11.2008. 

374

Un pas major în stabilirea unui cadru optim de cooperare l-ar reprezenta (pe 

lângă clarificarea a ceea ce liderii europeni pot să ofere S.U.A., în termeni de 

capabilităţi şi voinţă politică) o abordare proactivă din partea U.E. a principalelor 

puncte aflate pe agenda de securitate internaţională a Washingtonului, respectiv: 

Situaţia din Afganistan. Majoritatea statelor membre U.E. se opune creşterii 

activităţii armate împotriva talibanilor. Iniţierea la nivelul capitalelor europene şi al 

ministerelor apărării a consultărilor privind sporirea sprijinului militar european 

pentru reconstrucţia statului asiatic ar putea contura premisele unui compromis realist 

şi ar determina îmbunătăţirea perspectivelor de stabilitate pe termen lung. 

Soluţionarea divergenţelor cu Iranul în privinţa programului nuclear şi a 

securităţii regionale. Prin instituirea unor noi sancţiuni pentru regimul de la Teheran, 

statele U.E. ar transmite semnale ambelor părţi implicate în negocieri, în sensul că 

sunt dispuse să determine Iranul să plătească un preţ mai mare pentru lipsa de 

cooperare. 

Gestionarea relaţiilor cu o conducere tot mai hotărâtă a Federaţiei Ruse. O 

modalitate prin care S.U.A şi U.E. ar putea demonstra că nu vor fi împiedicate în 

promovarea unei politici active faţă de Moscova, ar putea fi punerea în practică a 

propunerilor Marii Britanii şi ale Comisiei Europene de constituire a unei pieţe 

energetice europene mult mai interconectate, limitând posibilităţile Federaţiei Ruse 

de a juca un rol subversiv, în sensul divizării celor două părţi ale Atlanticului. 

Guvernele europene au preluat deja iniţiativa în domenii care vor avea o poziţie 

majoră în componenta internaţională a acordului transatlantic (adaptarea sistemului 

financiar mondial, promovarea de programe pentru combaterea schimbărilor 

climatice) însă divergenţele de opinie asupra altor aspecte ar putea avea consecinţe 

negative asupra încrederii reciproce 8 . 

Menţinerea echilibrului între retragere şi cooperare, respectiv angajare selectivă 

şi constrângere punctuală, a devenit principala sarcină a politicii Washingtonului faţă 

de Moscova, dovedindu-se cea mai importantă provocare cu care administraţia 

americană se va confrunta în procesul de remodelare a rolului S.U.A. în lume. În 

viitorul apropiat, vor fi necesare iniţiative diplomatice ale S.U.A. de contracarare a 

strategiei recente a Federaţiei Ruse, în paralel cu oferirea unei căi diferite prin care 

Kremlinul să obţină influenţă internaţională. 

Elemente importante de sprijin în acest demers sunt: urgentarea negocierilor 

privind un nou tratat al armelor strategice (S.T.A.R.T.), consolidarea actualului cadru 

legislativ în domeniu, scăderea arsenalelor nucleare şi diminuarea presiunilor în 

privinţa chestiunilor democraţiei în Federaţia Rusă 9 , stoparea extinderii N.A.T.O. 10 . 

Având în vedere discursul susţinut de preşedintele Dimitri Medvedev la 

05.11.2008, în care a anunţat acţiunile preconizate pentru următoarea perioadă în 

domeniile militar şi diplomatic (posibila desfăşurare a rachetelor „Iskander” în 

Kalinigrad, reîntoarcerea la sistemul fixării de termene-limită pentru a întări puterea 

8 Chatham House, Robin Nibett - „Acum, înapoi la tine, Europa”, decembrie 2008. 

9 „Stratfor” - „Viitorul START ”, 20.11.2008; „Foreign Affairs” – Stephen Sestanovich, „Ce a făcut 

Moscova?”, noiembrie, decembrie 2008. 

10 „Center for a New American Security” - Robert D. Kaplan, „Politica externă a lui Obama – A 

profita de ocazie”, 25.11.2008. 

375

echipei lui Vladimir Putin, suspendarea negocierilor cu S.U.A. până la începerea 

activităţii efective a noii administraţii americane, acuzele la adresa Washingtonului cu 

privire la declanşarea războiului din Georgia şi a crizei financiare mondiale, lipsa de 

concesii în privinţa poziţiei/obiectivelor internaţionale) este posibil ca Federaţia Rusă 

să fi utilizat cele trei luni de tranziţie la conducerea S.U.A. pentru a impune propriile 

obiective în regiunile de interes (Ucraina, Caucaz, Asia Centrală, statele baltice, 

Polonia şi Cehia) şi a pune noul preşedinte american în faţa faptului împlinit 11 . 

În ce priveşte America Latină, politica S.U.A. se va derula pe trei direcţii 

principale: comerţ, securitate/combaterea traficului cu droguri şi imigraţie, şi se va 

focaliza pe relaţiile bilaterale cu Brazilia (un parteneriat energetic strategic), Cuba 

(relaxarea embargoului) şi Venezuela (reluarea contactelor oficiale) 12 . 

Preşedintele rus Dimitri Medvedev a vizitat Peru (cu ocazia Summit-ului 

Forumului de Cooperare Asia-Pacific), Venezuela, Brazilia şi, la 28 noiembrie 2008, a 

ajuns în Cuba, la sfârşitul turneului din America Latină 13 . Poate fi lansată ideea că 

această ofensivă politică a Moscovei în emisfera occidentală a venit pe fondul 

tensiunilor cu Statele Unite ca urmare a proiectului american de instalare a unui scut 

antirachetă în Europa. 

Analiza produselor de geopolitical intelligence relevă preocuparea lui Barack 

Obama pentru creşterea sprijinului S.U.A. pentru programele convenţionale de 

susţinere a iniţiativelor publice sau private (instruire, microcredite, programe pentru 

dezvoltarea comunităţilor) 14 . 

Noua administraţie americană va continua să genereze susceptibilitatea Chinei, 

care este cel mai important creditor al S.U.A. şi care continuă să investească în bonuri 

de tezaur, deţinând controlul asupra a milioane de slujbe ale americanilor (care produc 

pentru amplele relaţii comerciale dintre S.U.A. şi China). Nu poate fi ignorat rolul 

predominant al Chinei în cadrul procesului de negociere dintre S.U.A. şi Coreea de 

Nord în legătură cu programul nuclear militar al Phenianului. 

S.U.A. şi Coreea de Sud întâmpină greutăţi în coordonarea obiectivelor în 

cadrul Grupului celor 6 negociatori cu Phenianul şi în încheierea acordului bilateral de 

comerţ liber. 

Totodată există premisele ca Washingtonul să întărească parteneriatul cu Tokyo 

şi are şanse să dezvolte relaţiile cu statele A.S.E.A.N. prin semnarea Tratatului de 

prietenie şi Cooperare concomitent cu angajarea serioasă a S.U.A. în regiune 15 . 

În mod evident, funcţia de preşedinte al S.U.A. este o şcoală brutală pentru cei 

care nu au un simţ ridicat al puterii, dar Barack Obama pare că se bazează pe 

inteligenţă (analitică şi emoţională) şi pe temperament (empatie, capacitate de 

introspecţie şi relaţionare) pentru a se afirma în această privinţă. Toate calităţile 

11 „Stratfor” - „Discursul atent programat al lui Medvedev”, 06.11.2008. 

12 „Oxford Analytica” - „Obama ar putea marca o schimbare de atitudine”, 21.11.2008. 

13 „Stratfor” - „Luând-o înaintea schimbării puterii în S.U.A. ”, 17.11.2008. 

14 „FRIDE” - Robert Mathews, „Unele observaţii privind alegerea lui Obama”, noiembrie 2008. 

15 „Oxford Analytica” - „Politica S.U.A. faţă de Asia va evita protecţionismul”, 11.11.2008; 

„Relaţiile sino-americane”, 18.11.2008. 

376

menţionate sunt instrumente pentru surmontarea provocărilor, cu impact la nivel 

mondial 16 . 

Bibliografie: 

[1]. BETEA, Lavinia. Partea lor de adevar. Bucuresti, Editura Compania, 2008. 648 

p. 

[2]. CHOMSKY, Noam. State esuate: un abuz al puterii si un atac asupra 

democratiei. Bucuresti, Editura Antet, 2007. 328 p. 

[3]. GOLDSTEIN, Joshua S.; PEVEHOUSE, Jon C. Relatii internationale. Iasi, 

Editura Polirom, 2008. 784 p. 

[4]. KOLODZIEJ, Edward A. Securitatea si relatiile internationale. Iasi, Editura 

Polirom, 2007. 432 p. 

[5]. xxx. DICTIONAR de relatii internationale: secolul XX. iasi, Editura Polirom, 

2008. 400 p.; il. 

Webgrafie: 

[1]. www.stratfor.com 

[2]. www.oxford-analytical.co.uk/ 

[3]. www.janes.com/ 

[4]. www.cnas.org/ 

[5]. www.searchmil.com/ 

[6]. www.cer.org.uk/ 

[7]. www.foreignaffairs.org/ 

[8]. www.fride.org/ 

[9]. www.ask.com 

16 „Oxford Analytica” - „Temperamentul lui Obama este cheia spre succes”, 24.11.2008; 

377

BALANŢA PUTERII ÎN EUROPA – SECOLELE XVI-XX 

Dr. Mihai VELEA ∗ 

Planul de cercetare 

În cadrul teoriei relaţiilor de putere, ideea contrabalansării influenţelor 

executate de state mai mult sau mai puţin potente îşi va face loc tot mai mult în 

analizele specialiştilor. Orice demers ştiinţific în acest sens se bazează, în primul 

rând, pe o bogată experienţă şi documentaţie venită din istorie. Cu cât evenimentele 

analizate sunt mai îndepărtate în timp, cu atât iese mai mult în evidenţă 

contrabalansarea în relaţiile dintre puteri, în plan zonal, continental sau mondial. 

O mare parte dintre analizele în domeniu se concentrează pe războaiele 

importante şi pe întrebarea dacă statele se contrabalansează faţă de cel mai puternic şi 

mai ameninţător stat sau se aliază cu acesta. 1 Problema metodologică aici nu este 

numai faptul că analizeze se limitează la un singur caz sau la un număr redus de 

cazuri. Toate analizeze de contrabalansare de după războaie nu ar rezolva problema, 

deoarece concentrarea doar asupra acestora şi evaluarea întinderii contrabalansării în 

cadrul lor ridică o serioasă problemă de endogenetică. Este, de asemenea, necesar să 

privim războaiele care au fost evitate şi să ne întrebăm dacă absenţa războiului s-ar 

putea datora anticipării contrabalansării de către potenţialul agresor. Contrabalansarea 

poate avea un impact cauzal, chiar dacă este „în afara căii echilibrului” şi neobservată 

(Levy, 2002 b). 2 

Examinarea perioadelor de non-război, precum si de război, poate duce la 

deducţii evidente. Probabil, posibilii agresori sunt mai predispuşi să declanşeze 

războiul atunci când anticipează că potenţialii adversari nu vor contrabalansa, aşa că, 

dacă privim doar războaiele, observăm că, într-o măsură considerabilă, a intervenit 

non-contrabalansarea sau o subestimare a impactului cauzal al contrabalansării. 

Aceasta este o formă de a selecta o variabilă dependentă. Acest lucru este nepotrivit, 

dacă ţinem cont de legătura cauzală logică ,,dacă ..., atunci’’ a declaraţiei 

contrabalansării: dacă există concentraţii extreme de putere, contrabalansarea va 

interveni. Implicaţia acestui lucru este faptul că, acele concentraţii extreme de putere 

sunt o condiţie suficientă pentru contrabalansare, iar acest lucru face imperativă 

∗ Colonel (r.) profesor universitar, Colegiul Naţional de Apărare 

1 Vezi eseurile din cadrul simpozionului APSR despre balansare din 1997, in Vasquez si Elman 

(2002). 

2 Aceasta este prima cale spre rezultatele contrabalansării, amintite mai sus: anticiparea 

contrabalansării duce la absenţa dorinţei de dominare. În timp ce studiul contrabalansării 

neobservate implică o problemă serioasă de identificare de cazuri de populaţii cu privire la care 

vrem să generalizăm şi din care vrem să luăm exemple, puteam identifica puţine cazuri ilustrative 

pentru scopurile noastre şi pentru o examinare mai intensivă. Un exemplu este eşecul Rusiei de a 

juca un rol mai insistent în criza turcească de la sfârşitul anilor 1820 si 1830 din cauza temerii de a 

nu provoca o coaliţie de contrabalansare (Rendall, 2000, 2002). Altul este rezerva Uniunii Sovietice 

în timpul Războiului Rece (Gaddis, 1998). 

378

selecţia cazurilor bazate pe variabila independentă - o anumită măsură a concentraţiei 

puterii ca şi ameninţare hegemonică. 

Ipoteze de lucru 

Declaraţia generală că marile puteri contrabalansează împotriva ameninţărilor 

hegemonice duce la un număr de implicaţii. În timp ce aceste ipoteze se aplică, în 

principiu, oricărui sistem continental în care puterea militară bazată pe trupele de 

uscat este baza puterii în sistem, în acest studiu ne limităm ipotezele la sistemul 

european, urmând planul logic al cercetării celei mai probabile situaţii. 

Părerea noastră este că, atunci când vorbim de contrabalansare aceasta nu e 

universală, că e delimitată de condiţiile scopurilor, iar ea apare ca răspuns la 

ameninţările hegemonice, nu neapărat la unele mici. Apare ideea că nu ne aşteptăm 

să găsim tipare puternice ale contrabalansării împotriva oricărui stat care conduce în 

cadrul sistemului, ci doar împotriva acelora care prezintă ameninţări hegemonice, 

bazate pe capabilităţi. În mod similar, nu trebuie să ne aşteptăm să găsim tipare 

puternice de contrabalansare împotriva creşterii puterii statului cel mai puternic din 

sistem, ci doar împotriva acelora care sunt deja mult mai puternice decât alte state. 

Aceste lucruri duc la primele două ipoteze ale noastre: 

Ip. 1: Nu există un tipar evident al contrabalansării împotriva celui mai 

puternic stat din sistem, indiferent de amploarea avantajului acestui fapt; 

Ip. 2: Nu există un tipar evident al contrabalansării împotriva statului celui mai 

puternic în sistem, a cărui putere este în continuă creştere; 

Cu cât este mai mare amploarea avantajului statului celui mai puternic în ceea 

ce priveşte capabilitatea, cu atât mai probabil este ca celelalte state să contrabalanseze 

împotriva lui, precum şi să creeze coaliţii de o dimensiune cât mai mare. 

Prin urmare, 

Ip. 3: Cu cât este mai puternică poziţia de capabilitate relativă a celui mai 

puternic stat, cu atât este mai probabil ca celelalte mari puteri să se alieze împotriva 

sa; 

Ip. 4: Cu cât este mai puternică poziţia de capabilitate relativă a celui mai 

puternic stat, cu atât este mai posibil ca mai mult de două dintre cele mai mari puteri 

să reziste în faţa ameninţării prin intermediul unei alianţe împotriva acestuia; 

Ip. 5: Combinaţia dintre capabilităţile militare foarte performante ale unui stat 

şi o creştere semnificativă a acestora va genera, foarte probabil, alianţe de 

contracontrabalansare. 

Am conceptualizat contrabalansarea în termenii formării de alianţe, ca răspuns 

la concentraţiile de putere militară. Acest lucru a ajuns să fie cunoscut drept 

,,contrabalansare externă’’ 3 . Alt răspuns posibil faţă de concentraţiile de putere este 

întărirea propriilor capabilităţi militare sau a bazelor economice a potenţialului 

militar, la care se face referire deseori cu termenul de „contrabalansare internă” 

(Waltz, 1979). Privim contrabalansarea internă ca pe o problemă care merită o tratare 

separată, deşi testarea unei asemenea afirmaţii nu este uşoară 4 . O problema ar 

3 Alte forme posibile de contrabalansare externă pot include divizări teritoriale şi compensaţii 

(Gulick, 1955). 

4 Consultă Thompson si Rasler (1999) cu privire la această problemă. A existat o tendinţă a fiecărui 

aspirant la hegemonie să-şi mărească nivelul competitiv al forţei armate. 

379

eprezenta-o modul în care s-ar putea face distincţia dintre coaliţiile create drept 

contrabalansare faţă de coaliţiile care au la bază politici birocratice, interese militare 

sau presiuni naţionale; sau cum se poate face distincţia dintre strategiile pentru 

creşterea productivităţii economice si bunăstării pentru întărirea potenţialului militar, 

strategiile similare care au la bază promovarea bunăstării sociale sau a interesului 

privat şi creşterea naturală a economiei. 

Limitarea contrabalansării la formarea de alianţe, ca răspuns la concentrările de 

putere, şi excluderea altor răspunsuri posibile la ameninţările externe, duce la 

construirea unui test conservator al ipotezei contrabalansării, deoarece un 

comportament pe care unii l-ar clasifica drept contrabalansare noi nu l-am clasifica 

aşa, cel puţin în metodologia de desfăşurare a acestui studiu. 

Evaluarea 

Începem analiza în 1495, an care poate marca originile sistemului de putere 

european modern, şi încheiem analiza în 1999. Marile puteri europene (din Levy, 

1983) includ Imperiul Otoman (1495- 1699), Spania (1495- 1808), Austria (1495- 

1918) 5 , Franţa (1495), Anglia/ Marea Britanie (1495), Olanda (1609-1713), Suedia 

(1617-1721), Rusia (1721), Prusia/Germania (1740) 6 şi Italia (1861-1943). Nu există 

probleme majore în cadrul sistemului de putere până în 1945. Putem identifica 

subsisteme europene înainte şi după 1945, dar rolurile jucate de actorii europeni nu 

au fost identice în cadrul celor două sisteme. Înainte de 1945, Europa, în special 

Europa de Vest, a fost regiunea centrală în sistemul mondial 7 . De la sfârşitul celui deal 

doilea război mondial, această supremaţie s-a sfârşit, odată cu ridicarea Statelor 

Unite ale Americii şi a Uniunii Sovietice, şi cu declinul statutului relativ al Marii 

Britanii, al Franţei şi al Germaniei. Totuşi, problema politică de bază care a afectat 

Europa din 1495 - cum să împiedici un stat să obţină hegemonia regiunii - a 

persistat 8 . Ca o consecinţă, ne simţim justificaţi să întrebăm în continuare acelaşi 

lucru şi după 1945, ca şi înainte - dacă statele Europene contrabalansează împotriva 

5 Spania si Austria erau unite sub conducerea lui Charles al cincilea, în perioada 1519- 1556, şi ne 

referim la Habsburgia Unită ca la o singură mare putere în acea perioadă. 

6 Rusia include Uniunea Sovietica în perioada 1917- 1991. Prusia/ Germania include Republica 

federală a Germaniei în perioada 1945-1989. Sunt probleme conceptuale foarte mari în identificarea 

unui sistem european specific după 1945, când sistemul european a încetat să fie subsistemul 

dominant la nivel global. Deşi Marea Britanie, Franţa şi Germania de Vest nu au avut mari puteri la 

nivel global în perioada de după 1945, ele au fost, totuşi, puterile dominante în sistemul european 

(împreună cu Uniunea Sovietică şi Statele Unite). Includem şi Germania de Vest deoarece viitorul 

Germaniei a fost problema centrala în Războiul Rece (Tratchberg, 1999), în tot Vestul şi Estul, 

deoarece armata Germaniei de Vest a stat la baza apărării convenţionale a NATO în Europa. 

7Dupa Kaplan (1957), sistemul dinainte de 1945 a fost ,,subsistemul dominant’’. 

8 Acest lucru se reflectă nu numai în alianţa NATO a statelor europene dominante împotriva 

Uniunii Sovietice, puterea militară dominantă pe continent, dar şi în comentariile repetate ale lui 

Lord Ismay- ţelul NATO a fost „să ţină Rusia la distanţă, americanii aproape şi pe germani jos”. 

380

potenţialelor ameninţări hegemonice ale statelor celor mai puternice de pe continent 9 . 

Unitatea noastră de analiză este marea putere individuală şi comportamentul 

său faţă de alianţe (alianţă/non-alianţă) ca răspuns la concentrările de putere, adunate 

într-o jumătate de deceniu 10 . O abordare alternativa ar fi o concentrare pe nivelurile 

sistemului, care pune problema dacă o alianţă ia naştere sau nu într-o anumită 

jumătate de deceniu. O problemă a acestei abordări este faptul că nu controlează 

variaţia în număr a marilor puteri de la o era la alta. Se prezumă ideea conform căreia, 

cu cât este mai mare numărul de mari puteri, cu atât este mai probabil să se formeze 

coaliţii de contrabalansare. O a doua problemă este eşecul orientării pe nivelurile 

sistemului, în vederea distingerii situaţiilor în care există o singură alianţă împotriva 

statului dominant de cele în care se afirmă câteva alianţe bilaterale. Contrabalansarea 

este mai puternică în al doilea caz decât în primul. Concentrându-ne pe marile puteri 

individuale şi pe comportamentul lor faţă de alianţe, descoperim o dimensiune mai 

discriminantă a comportamentului de contrabalansare. 

Identificarea celui mai puternic stat, poziţia sa de capabilitate relativă, precum 

şi creşterea puterii sale, presupun măsurarea, pentru perioada de referinţă a 

capabilităţilor militare. Măsurarea ameninţărilor hegemonice constă în gradul de 

concentrare a capabilităţilor militare. În mod ideal, ar fi folositoare găsirea unui 

indicator al tuturor situaţiilor în care statul european cel mai puternic are ambiţii 

hegemonice, sau, mai precis, situaţiile în care a fost perceput de ceilalţi ca 

reprezentând o asemenea ameninţare. Măsurarea tuturor indicatorilor în ultimele cinci 

secole, în timp de pace si de razboi, ar fi o sarcină deosebit de complexă. Din moment 

ce ipotezele noastre se concentrează asupra ameninţărilor hegemonice în sistemul 

european, unde balanţa teoriei puterii si cea a teoriei ameninţării converg, o analiză a 

gradului de concentrare a puterii militare în mâinile unui singur stat este o măsura 

adecvată pentru derularea demersului ştiinţific. 

Cel mai folosit indicator al puterii militare, în decursul ultimei jumătăţi de 

mileniu, de către liderii politici şi de către studenţi, sunt: mărimea populaţiei, bogăţia 

şi armata (Morgenthau, 1967). Avem informaţii cantitative despre populaţie şi 

armată. Bogăţia relativă a fost calculată ocazional în decursul timpului, dar există 

puţine informaţii cu privire la evaluarea produsului naţional, dacă privim înapoi în 

timp. 

9 Statele Unite erau critice în multe privinţe faţă de coaliţia NATO formata după 1945; alianţele 

între statele europene au precedat formarea NATO. Nu simţim nevoia să includem Statele Unite 

printre statele europene, dupa 1945. Statele Unite au devenit un actor puternic în Europa, dar nu au 

fost niciodată un stat european. Daca le-am trata altfel, asta ar însemna să ne abatem de la 

concentrarea asupra regiunii. În final, recunoaştem că marile puteri europene dinainte de 1939 nu au 

mai fost mari puteri dupa 1945, dar amintim elitele de dinainte de 1939 (Rusia, Marea Britanie, 

Franţa, Germania şi Italia), pentru a identifica elitele europene de după 1945. 

10 Analiza temporală de jumătate de deceniu este arbitrară. Datele referitoare la armate sunt 

disponibile în medii de cinci ani, astfel fiind excluse analizele anuale. Un interval de zece ani ar 

permite o întârziere între perceperea nevoii de contrabalansare şi crearea efectivă a unei alianţe, dar 

conţine şi o perioadă lungă de timp, în cadrul căreia războaiele pot începe şi se pot încheia, iar 

partenerii de alianţe pot trece de cealaltă parte. Cea mai scurtă perioadă de timp posibilă este 

preferabilă pentru evitarea unei potenţiale schimbări, asociată cu o situaţie reprezentativă pentru o 

perioada de timp în care se pot observa diferite tipuri de comportament. 

381

Având în vedere natura predominant agrară a primei economii europene 

moderne, estimările privind bogăţia relativă înainte de Revoluţia Industrială, ar fi 

dificil de facut 11 . În plus, calculele în legătură cu balanţa de putere au avut la bază 

orizonturi pe termen scurt, în timp ce puterea economică a contat mai mult pe termen 

lung, cum reiese din faptul că unele dintre cele mai bogate state au fost falimentare în 

câteva ocazii, în timp ce în activitatea militară s-au înregistrat mult mai puţine situaţii 

de acest gen (Rasler şi Thompson, 1989: 90-97). Astfel, absenţa indicatorilor de 

bogăţie nu e o limitare serioasă în estimarea capabilităţilor legate de balanţa de 

putere 12 . 

Estimările legate de populaţie din ultimii 500 de ani sunt disponibile din datele 

tuturor statelor majore ale Europei. Principala problemă este că sunt variaţii limitate 

în numărul relativ al populaţiei în rândul marilor puteri europene, aşa că acest 

indicator nu poate arata o variaţie substanţială a puterii relative în decursul timpului 13 . 

O problemă legată de acest lucru este faptul că indicatorii legaţi de populaţie nu pot 

conta pentru statutul de mare putere al statelor mici, cum ar fi Provinciile Unite ale 

Olandei, care a concurat cu succes, în decursul unor perioade destul de lungi, cu ţări 

ca Spania şi Franţa, ţări cu populaţii mult mai numeroase. Mărimea populaţiei a 

contat, dar a fost un atribut secundar al puterii relative. 

Acest lucru face ca totul să se reducă la armate. În timp ce statele şi-au pierdut 

încrederea în mercenari (Howard, 1976), s-au dezvoltat armate, în conjuncţie cu 

accentuarea luptei bazate pe infanterie şi cu presiunea relaţiilor internaţionale 

europene (Thompson si Rasler, 1999). Spre deosebire de populaţie, mărimea armatei 

şi influenţa sa variază semnificativ de la un stat la altul. Statele mai mici, mai sărace 

şi mai fără ambiţie tind să aibă armate mici faţă de cele mai mari, mai bogate şi mai 

ambiţioase, iar eforturile de expansiune a controlului teritorial în Europa au fost, de 

obicei, însoţite de o mărire a armatei. Cei mai proeminenţi aspiranţi la hegemonie din 

Europa, de obicei, au creat cele mai mari armate ale timpurilor lor, cu scopul de a-şi 

atinge ţelurile de cucerire militară şi teritorială 14 . Astfel, mărimea relativă a armatei 

este un indicator valid şi folositor al distribuţiei puterii în Europa continentală în 

decursul ultimelor cinci secole. 

Datele legate de mărimea armatei, disponibile în medii pe 5 ani, sunt preluate 

din Rasler si Thompson (1994), cu două modificări. În primul rând, au fost aduse 

datele la zi, incluzând şi ultima jumătate de decadă a secolului XX, folosind aceleaşi 

surse pe care s-au bazat eforturile de colectare ale sintezelor originale de date. În al 

doilea rând, s-a estimat o statistică otomană a armatei în secolele al XVI-lea si al 

11 Cel mai bogat stat European,începând din secolul XVI şi-a orientat puterea capabilităţii de 

război spre argintul american, şi nu spre recolta sa de lână. Pe de altă parte, bogăţia agrară a Franţei 

era dificil de mobilizat în folosul statului (Rasler si Thompson, 1989: 94-97). 

12 Putine state mici (ex. Olanda) au fost capabile să-şi dezvolte sectorul de schimburi suficient 

pentru a concura şi a depăşi marile puteri agrare, cel puţin pentru un timp. 

13 In Europa de Vest, de exemplu, Franţa era liderul permanent din punctul de vedere al mărimii 

populaţiei, în decursul mijlocului secolului XIX şi până a fost egalată de Germania unificată, după 

1871. 

14 O excepţie importantă o constituie Germania secolului XX. 

382

XVII-lea care lipsea din datele Rasler-Thompson si care a fost adăugată la studiul 

european. 

Estimarea mărimii armatei otomane constituie o problemă din mai multe 

puncte de vedere. În primul rând, literatura oferă puţine informaţii numerice. 

Murphey (1999) furnizează un număr limitat de date pe parcursul a 200 de ani, din 

care ne-am extrapolat seriile, presupunând că nu au existat schimbări majore între 

puncte. Prima armată otomană modernă a fost eterogenă. Avea un nucleu, care consta 

într-un număr impresionant de oameni, creat prin adunarea cavaleriilor din statele 

cucerite. Oricum, aceste cavalerii nu erau nici pe departe disciplinate şi puteau fi 

folosite doar pentru câteva luni, de fiecare dată atunci când era nevoie de serviciile 

lor pentru strângerea recoltelor. A treia problemă o constituie faptul că Europa de Est 

era doar una dintre ameninţările cu care s-au confruntat trupele otomane. Frontiera 

cu Persia şi creşterea numărului teritoriilor cucerite a solicitat foarte mult trupele 

otomane. Din aceste cauze ne-am limitat estimarea la cantităţi ce făceau referire la 

nucleul continuu al armatei otomane şi nu am evaluat potenţialele cavalerii auxiliare, 

care veneau şi plecau, în funcţie de circumstanţe. Deşi această regulă de calculare 

este relativă, furnizează un mijloc mult mai bun de estimare a mărimii armatei 

otomane în context european decât acela prin care se calculează valoarea ei în 

Europa, Asia de Sud-Vest şi Africa de Nord 15 . 

În figura 1 am afişat capabilitatea fiecărei mari puteri europene în timpul 

ultimelor cinci secole. Este clar că dominaţia pe uscat, pentru majoritatea timpului, a 

avut-o Franţa, Spania, Imperiul Habsburgic, Germania sau Rusia, în timpul ultimilor 

500 de ani. În scopul acestei analize, puterea continentala conducătoare, în oricare 

perioadă de cinci ani, a fost statul cu cea mai mare armată din grupul european de 

mari puteri. Pentru majoritatea timpului, începând cu 1490, un stat a avut avantajul, 

în ceea ce priveşte capabilitatea, asupra celui mai apropiat rival al său. 

Proporţia puterii militare 

0,8 

0,7 

0,6 

1490 1550 1610 1670 1730 1790 1850 1910 

19700,5 

( Ani ) 

- Spania 

0,4 

- Franţa 

- Rusia 

0,3 

Germania 

Figura 1- Puteri dominante în Europa 

15 În unii ani, cavaleriile auxiliare dublau mărimea armatei otomane pentru, perioade scurte de timp 

(Murphey, 1999). 

383

O problema, pusă pe tapet de figura 1, este aceea că numărul armatelor ruseşti 

a fost întotdeauna relativ mare, mai mare decât influenţa lor reală. Principalul motiv 

este că armatele ruseşti, la fel ca primele armate otomane, erau cele mai depărtate de 

fronturile vest- europene. Pe măsură ce Imperiul Rus se extindea în Eurasia, nevoia 

de trupe de garnizoană creştea. În secolul XIX şi la începutul secolului XX, armata 

rusă s-a mărit, depăşind capabilitatea statului de a-i furniza arme şi hrană. Armatele 

ruseşti care au luptat, în majoritatea timpului, în Europa centrală, nu au fost, de 

obicei, mai numeroase decât cele ale rivalilor lor europeni. Deasemenea, se mobilizau 

foarte încet. Din moment ce aici ne interesează sistemul european, iar liderii 

europeni, în general, au subestimat puterea armatei ruseşti (Fuller, 1998), avem 

nevoie de o schemă de cântărire a gradului de subestimare a mărimii armatei ruseşti, 

pentru a-i reflecta mai cu acurateţe influenţa relativă 16 . 

Problema este că orice schemă de subestimare ar fi trebuit să arate o realitate 

mai mare la vremea aceea şi inconstantă în timpul celor trei secole de implicare a 

Rusiei în sistemul european modern al marilor puteri. Soluţia noastră este să folosim 

mărimea armatelor ruseşti pentru calcularea totalelor europene, şi nu pentru 

acceptarea puternicei armate ruseşti ca un indicator al ,,celui mai puternic’’ statut 

dinainte de 1945. O consecinţă o constituie faptul că deseori acceptăm ca fiind statul 

cu a doua marime a armatei in secolele VIII, XIX şi începutul secolului XX. Altă 

consecinţă o constituie faptul că unele dintre supremaţiile menţinute de primele două 

puteri nu pot fi comparabile cu supremaţiile de dinainte, pre-ruseşti. Un exemplu este 

supremaţia franceză în decada de după 1800. Fără Rusia în această schemă, armata 

franceză ar fi avut proporţia de 0.516. Cu Rusia în schemă, proporţia franceză este de 

0.38 (încă deasupra pragului nostru). 

Din moment ce acest element de noncomparabilitate este regretabil, ar fi bine 

să-l acceptăm ca parte a compromisurilor necesare pentru măsurarea distribuţiei 

capabilităţilor si pentru operaţionalizarea problemei contrabalansării. Alternativa este 

desemnarea Rusiei drept puterea continentală dominantă pentru perioada ultimilor 

200 de ani - o poziţie care nu este validă. Din moment ce problema ,,deformării’’ 

ruseşti tinde să netezească supremaţiile obţinute după începutul secolului VIII, ar 

trebui să fie contrazisă teoria despre contrabalansare. În timp ce preferam să nu 

inclinăm analiza în nici o direcţie, o inclinare către un rezultat defavorabil teoriei 

noastre este de preferat decât unul care ne favorizează teoriile 17 . Tabelul 1 face un 

sumar al identităţilor statelor cărora le este acordată supremaţia continentală, conform 

regulilor noastre. 

16 Vezi Wohlforth (1987), cu privire la problemele de estimare a capabilităţilor ruseşti anterioare 

Primului Război Mondial. 

17 Am experimentat, de asemenea, o situaţie de reducere cu 50% a mărimii armatei ruseşti, dar nu 

ne-a afectat în niciun fel concluziile. 

384

PERIOADA PUTEREA 

DOMINANTĂ 

PERIOADA PUTEREA 

DOMINANTĂ 

1495-1400 Franţa 1790-1814 Franţa 

1500-1504 Anglia 1815-1819 Austria 

1505-1514 Franţa 1820-1920 Franţa 

1515-1524 Imperiul Otoman 1930-1834 Austria 

1525-1609 Imperiul Habsburgic, 1835-1839 Franţa 

Spania 

1610-1619 Imperiul Otoman 1840-1849 Austria 

1620-1644 Spania 1850-1864 Franţa 

1645-1650 Franţa 1965-1869 Austria 

1660-1664 Austria 1870-1874 Germania 

1665-1714 Franţa 1875-1909 Franţa 


1730-1764 Franţa 1915-1934 Franţa 


1775-1779 Franţa 1945-1999 URSS (Rusia) 

1780-1789 Austria 

Puterea cea mai mare nu reprezintă neapărat o ameninţare la adresa altor mari 

puteri din sistem, mai ales dacă nivelul superiorităţii sale este unul modest. Modelul 

timpuriu din tabelul 1 este unul al grupărilor franceze şi spaniole, ca deţinătoare a 

puterii continentale (asociate cu Carol al V-lea, Filip al II-lea, Ludovic al XIV-lea si 

Napoleon) care interfereaza cu perioada lor de dominaţie continentală. Între 

perioadele de dominaţie, în mod firesc, alte state apar ca fiind cele mai mari puteri, în 

parte pentru că statul care a fost anterior lider a fost epuizat sau/ şi demobilizat, 

temporar sau permanent. Între perioada lui Napoleon şi 1945, a fost evident un tipar 

diferit al absenţei unei dominaţii numerice clare. Avem nevoie de anumite măsuri de 

statut dominant care să funcţioneze şi în tiparele vechi, şi în cele noi, pentru a 

distinge un statut dominant moderat de unul care dă naştere la percepţii de ameninţare 

hegemonică şi la un comportament de contrabalansare. 

Un prag posibil este deţinerea a 50% dintre capabilităţile sistemului 18 , care este 

un punct de vedere interesant, dar nu foarte folositor pentru scopurile noastre. În 

primul rând, foarte rar se ajunge ca o ţară să atingă acest nivel de putere militară 

relativă. Dacă excludem puterea marilor armate ruseşti în secolul XX, din motive 

menţionate mai sus, singura mare putere care a depăşit 50% din capabilităţile 

sistemului este Imperiul Habsburgic în perioada 1560-1640. Aceasta perioadă este, 

evident, mult prea scurtă pentru a testa teoria contrabalansării. În al doilea rând, ne- 

18 Multe modele formale implică ideea că o proporţie a capabilităţii de peste 50% constituie, în 

mod esenţial, hegemonie. Niou, Ordeshook şi Rose (1989: 76), de exemplu, afirma ,,Dacă un 

singur stat controlează majoritatea resurselor disponibile tuturor statelor din sistem, atunci acel 

stat le va elimina pe celelalte şi va expropria toate resursele disponibile’’. 

385

am aştepta ca până şi concentraţiile de putere de sub 50% să genereze percepţii de 

ameninţări potenţiale de hegemonie, generând comportamente de contrabalansare. 

În concluzie, o capabilitate de 33% în sistem furnizează un indicator mai 

rezonabil a unei poziţii de dominaţie suficientă pentru a genera percepţii de 

ameninţare hegemonică. Indiscutabil, orice proporţie sub 50% ar fi oarecum arbitrară, 

dar ne dorim un singur prag care să fie util în contextul fluctuaţiilor numărului 

marilor puteri în sistemul european de-a lungul timpului, având în vedere ciudăţenia 

folosirii de praguri diferite pentru numere diferite de mari puteri. Numai într-un 

sistem format din trei actori o proporţie de 33% a capabilităţii ar fi neimportantă, dar 

întotdeauna au fost mai mult de trei puteri în sistem. Numărul de mari puteri a scăzut 

la numărul de patru, dar numai pentru câţiva ani, în perioada de mijloc al anilor 1500 

şi mijlocul anilor 1940, şi, chiar şi atunci, un prag de 33% constituia o proporţie a 

capabilităţii mai mare cu aproape 50% decât media celorlalte mari puteri din sistem. 

Într-un sistem de şase sau şapte puteri, posesiunea unei treimi din capabilitatea 

terestră reprezenta o concentraţie de putere remarcabilă. Astfel, credem ca pragul de 

33% serveşte scopurilor noastre destul de bine. 

Nu afirmăm neapărat că mărimea armatei ar fi un bun indicator al puterii 

relative în afara Europei, mai ales dacă există asimetrii semnificative în domeniul 

tehnologiei. Indicatorul referitor la mărimea armatei accentuează dimensiunea 

cantitativă, ignorând-o pe cea calitativă. Marile armate pot fi slab pregătite, înarmate 

şi/ sau conduse. Armatele mici pot avea mai mult avânt, tactici superioare, suliţe mai 

lungi si puşti cu încărcare mai rapidă. Deşi lipsa accesului la informaţii standardizate 

asupra calităţii relative a armatelor europene în decursul a 500 de ani este o scuză 

pentru omiterea acestei dimensiuni importante, ea constituie, în acelaşi timp, şi o 

limitare de bază a interpretării mărimii armatei, care ar trebui avută în vedere în 

analizele următoare. 

Totuşi, ideea de mărime a armatei cuprinde întrebarea ultra-realistă a lui Stalin 

despre câte trupe poate aduna Vaticanul. Mărimea armatei este unul dintre puţinii 

indicatori în politica internaţională care îşi păstrează acelaşi sens de-a lungul ultimei 

jumătăţi de mileniu. De asemenea, este indicată o concentrare asupra politicii 

regionale şi asupra expansiunii teritoriale - ambele presupun la fel de multă putere 

militară în secolul XVI, ca şi în secolul XX. În plus, asimetriile tehnologice care pot 

slăbi utilitatea indicatorului privind mărimea armatei sunt minimalizate de 

concentrarea noastră asupra sistemului european de mari puteri, care a fost 

caracterizat de o difuziune tehnologică relativ rapidă. 

Am definit variabila noastră dependentă în termenii întinderii contrabalansării 

prin coaliţii, ca răspuns la concentrările de putere. Ne aplecăm în continuare, asupra 

alianţelor militare, bazate pe acorduri formale care prevăd ca un stat să intervină 

militar în sprijinul altui stat, dacă cel de-al doilea este atacat. Având în vedere 

interesul nostru în privinţa contrabalansării împotriva statului dominant, ne limităm 

atenţia la ,,alianţele cu ţintă precisă’’ (Walker, 2001), care identifică statul dominant 

din sistem ca fiind ameninţarea specifică. 

Ne limităm atenţia, de asemenea, asupra tratatelor de alianţă formale, scrise. În 

timp ce nu toate tratatele de alianţă formale sunt onorate, şi, din moment ce unele 

acorduri nescrise reflectă o intenţie serioasă de a invoca alianţa în cazul unui atac, 

386

primele sunt mult mai bune decât ultimele, din punctul de vedere al indicatorilor 

angajamentului într-un număr mare de cazuri, în parte pentru că un angajament 

formal scris implică un ,,semnal preţios’’ al disponibilităţii statului de a onora tratatul 

19 

(Morrow, 2000). Dovezile recente sugerează că statele şi-au respectat 

angajamentele asumate în cadrul alianţelor în 75% dintre cazuri, în cursul ultimelor 

două secole (Leeds, 2000), cu efecte de selecţie ce explică de ce nu observăm acest 

lucru întotdeauna (Smith, 1995). 

Concentrându-ne pe tratatele de alianţă scrise, excludem cazurile de aliniere 

care nu au fost niciodată formalizate, dar care au contribuit la răspunsuri comune 

împotriva unui agresor. Prin excluderea acestor cazuri, demersul nostru de 

formalizare constituie o influenţă conservatoare în testul nostru privind 

contrabalansarea. O altă greşeală pe care o facem pe partea conservatoare este faptul 

că excludem intervenţiile militare care nu implică un tratat scris. De exemplu, nu 

includem Statele Unite ca membru al coaliţiei în Primul Război mondial (deoarece nu 

a fost un actor european şi pentru că rolul său militar nu a fost acompaniat de un tratat 

formal). Nu putem include Statele Unite pentru că, ,,evident’’, făcea o 

contrabalansare împotriva Germaniei 20 , asta dacă nu construim un indicator al 

intenţiei statului de contrabalansare şi îl aplicăm, sistematic, tuturor războaielor ce au 

avut loc în ultimii 500 de ani. Oricum, în cazul intervenţiei în războaiele în 

desfăşurare, problema priveşte doar mărimea coaliţiei de contrabalansare din timpul 

războiului, nu şi întrebarea daca ea apare sau nu. 

În vederea construirii unui inventar al alianţelor formale din ultimii 500 de ani, 

am utilizat patru seturi de date construite anterior (Small si Singer, 1969; Levy, 1981; 

Corelativele la Lista Alianţei de Război 1993; Gibler, 1999) şi 29 de istorii 

diplomatice generale sau particulare 21 . Concentrarea pe surse multiple este necesară, 

având în vedere absenţa unui acord între surse privind specificul acestor alianţe sau 

dacă ele au existat sau nu. Fiecare sursă scoate în evidenţă o anumită poveste sau 

temă, şi se impunea o selectie. Astfel, este nevoie să consultăm mai multe surse (şi 

altele mult mai vechi) până simţim că alte surse nu ne-ar mai putea oferi informaţii 

noi 22 . În final, există o ambiguitate privind durata exactă a alianţelor în Europa 

modernă timpurie. În afara cazurilor în care era clar că o alianţă a persistat, am 

presupus că multe dintre alianţele timpurii au fost de scurtă durată, doar pe perioada 

anului în care au fost create sau până la sfârşitul războiului care a urmat creării lor. 

19 Relatia cauzala dintre comportamentul aliantei orientat spre aliante si razboiul care urmeaza este 

complexa si contestata (Wagner, 1986, 1994; Smith, 1995; Maoz, 2000; Mrrow, 2000). 

20 Există şi altele, interpretări care afirmă că nu a fost contrabalansare (Bass, 1964). 

21 Sunt inclusi aici Hassall (1905), Barker (1906), Hill (1906, 1914), de departe cel mai 

comprehensiv, Atkinson (1908), Turner (1908), Mowat (1924), Reddaway (1936), Petrie (1947, 

1949), Marriott (1950), Taylor (1954), Spooner (1958), Langer (1968), Wolf (1968), Beller (1970), 

Livet (1970), Ward si Gooch (1970), Fernandez Alvarez (1975), Dmytryshyn (1977), Hillgarth 

(1978), Jones (1980), Stradling (1981), McKay si Scott (1983), Lynch (1984), Bonney (1991), 

Anderson (1998), Morris (1998), Stoye (2000), Knecht (2001) şi Sturdy (2002). 

22 Sursele mai vechi sunt preferabile celor contemporane, care pierd mai mult timp cu interpretarea 

decât cu descrierea. Abordările contemporane tind să se concentreze asupra alianţelor de importanţă 

majoră, în timp ce studiile mai vechi nu discriminează alianţele, pe motivul semnificaţiei istorice. 

387

Aceste proceduri au dus la identificarea a 223 de alianţe, deşi acest număr se 

poate modifica în funcţie de cei care au intrat în alianţă mai târziu şi în funcţie de 

reînnoirile acestor alianţe, pe care le-am tratat după caz. Nu toate aceste aliante au 

relevanta directa pentru acest studiu, pentru ca ipotezele noastre presupun 

concentrarea asupra aliantelor care sunt orientate in mod explicit împotriva puterii 

militare cele mai puternice 23 . Acest lucru face să ne mai rămână 84 de alianţe. 

Fiindcă există în mod sigur erori în date, vrem să subliniem faptul că am 

restrâns definiţia contrabalansării prin referire la ea numai în legătură cu alianţele şi, 

mai mult de-atât, în legătura cu tratatele scrise de formare a alianţelor, specificând că 

ţinta este cel mai puternic stat din sistem, astfel încât cele mai multe dintre 

problemele din date se opun confirmării ipotezelor contrabalansării, în cazul 

sistemului european. 

Analiza datelor 

Începem prin luarea în considerare a două idei generale din literatură despre 

contrabalansare, idei care ne aşteptăm să se bucure de un minim de sprijin: faptul că 

marile puteri tind să se contrabalanseze împotriva celui mai puternic stat din sistem, 

indiferent de magnitudinea superiorităţii sale; marile puteri tind să contrabalanseze 

împotriva celui mai puternic stat din sistem dacă acesta îşi măreşte semnificativ 

puterea militară (definită aici ca o creştere de 10% faţă de ultima perioadă). Suntem 

sceptici cu privire la aceste afirmaţii şi am formulat ipotezele 1 si 2 să demonstrăm că 

nu există două tipare stabilite de aceste idei anterioare. 

Informaţia relevantă pentru ideea contrabalansării împotriva statului cel mai 

puternic, indiferent de magnitudinea avantajului său, poate fi găsită în puţine cazuri, 

în dreapta tabelului 2 sau 3 24 . Alianţe ale marilor puteri s-au format împotriva statului 

cel mai puternic în doar 202 cazuri, dintr-un total de 451 de ocazii posibile, cam în 

45% din situaţii, în contrast cu 209 cazuri de răspuns fără o alianţă (55%). Acest 

lucru vine în sprijinul ideii că ipoteza 1 nu furnizează un tipar valabil de 

contrabalansare împotriva oricărui stat cel mai puternic. 

1495-1999 

Schimbarea capabilităţii 

sub 10% 

Schimbarea capabilităţii 

de 10% sau mai mult 

Nu există răspuns de 

alianţă 

151 

(0,570) ocazii 

98 


Răspuns de alianţă 114 


88 


N = 451 

(Total) 

265 

(1,000) 

186 

(1,000) 

Tabel 2- Schimbarea capabilităţii şi răspunsul alianţelor împotriva puterii dominante 

23 Am exclus alianţele în care nu era clar dacă erau îndreptate asupra cuiva sau care era scopul lor. 

24 Aceste frecvenţe marginale reprezintă suma (în coloane) a răspunsurilor (sau non-răspunsurilor) 

faţă de schimbarea capabilităţii sub 10% sau peste 10%, care echivalează cu răspunsurile faţă de 

statul cel mai puternic, indiferent de rata sa de schimbare a puterii. Aceeaşi logică se aplică şi 

frecvenţelor marginale din tabelul 3. 

388

Aşteptările noastre de la cea de-a doua ipoteză este că nu ar trebui să existe 

tipare fixe de contrabalansare împotriva celui mai puternic stat, care îşi măreşte 

semnificativ capabilităţile (cu 10% faţă de perioada anterioară) 25 . Tabelul 2 compară 

formarea şi non-formarea de alianţe, asociate cu schimbări de mai puţin de 10% a 

capabilităţilor statului celui mai puternic faţă de schimbările mai mari. Observăm că, 

în timp ce răspunsul printr-o alianţă împotriva statului celui mai puternic este mai 

probabil când capabilităţile acestuia cresc, relaţia observată (p=.18) nu are 

semnificaţie statistică. Această absenţă a susţinerii contrabalansării e în acord cu cea 

de-a doua ipoteză. 

După cum era de aşteptat, nu există dovezi a vreunei tendinţe a marilor puteri 

să contrabalanseze împotriva celui mai puternic stat în sistem, indiferent de 

magnitudinea superiorităţii acelui stat. Această concluzie contrazice multe dintre 

ideile literaturii tradiţionale privind contrabalansarea şi constituie o bază pentru 

analizarea ipotezelor noastre primare, ipoteze care accentuează ideea contrabalansării 

împotriva statului celui mai puternic în sistem numai dacă prezintă o ameninţare 

hegemonică bazată pe o mare concentrare sau pe o proporţie mare de putere militară 

terestră în cadrul sistemului. 

Ipoteza 3 sugerează faptul că, cu cât este mai puternică poziţia de capabilitate 

relativă a statului celui mai puternic, cu atât este mai probabil ca celelalte mari puteri 

să contrabalanseze fată de acesta, prin formarea de alianţe militare. Tabelul 3 

compară răspunsul prin alianţe împotriva statelor celor mai puternice care deţin o 

treime sau mai mult din puterea militară în sistem cu răspunsurile faţă de statele care 

deţin mai puţin de o treime dintre capabilităţi în sistem. Descoperim o tendinţă 

puternică şi semnificativă (p=.000) a statelor cu o poziţie relativă mai puternică să 

provoace o reacţie printr-o alianţă, în comparaţie cu statele ce au poziţii relativ mai 

slabe. Aceste concluzii sprijină variabilitatea ideii că marile puteri tind sa 

contrabalanseze fata de ameninţările hegemonice. 

Această concluzie este şi mai importantă dacă este judecată în contextul 

formării unei alianţe a marilor puteri în general, nu doar formarea de alianţe ce au ca 

ţintă precisă cel mai puternic stat din sistem. Acest lucru duce la informaţiile care nu 

apar în tabelul 3. Dacă mutăm variabila dependentă de la alianţele/ non-alianţele cu 

ţintă precisă împotriva statului cel mai puternic la alianţele marilor puteri împotriva 

oricărei mari puteri, vedem că nu există o relaţie semnificativă între concentrarea de 

putere la un nivel de 33% sau mai mare şi formarea de alianţe în general. Marile 

puteri europene au fost la fel de predispuse spre alianţe în perioade în care un stat 

deţine mai mult de o treime a capabilităţilor în sistem (68%), precum şi în perioadele 

fără un asemenea actor dominant (70%). Acest lucru sugerează faptul că analiza 

noastră din tabelul 3 cuprinde într-adevăr contrabalansarea faţă de cel mai puternic 

25 Calculul de 10% sau mai mult se bazează pe schimbarea bazei capabilităţii absolute a unui stat, 

şi nu pe schimbările în proporţia sa relativă din sistem. O creştere de 10% a capabilităţilor relative 

ar fi un prag prea înalt pentru stabilirea semnificaţiei minime. Majoritatea analizelor noastre se 

bazează pe un N 451, care reprezintă suma numărului posibil de răspunsuri sub formă de alianţe ale 

marilor puteri, minus răspunsul sub formă de alianţă al statului celui mai puternic, într-o jumătate 

de secol (statul cel mai puternic nu se poate alia împotriva lui însuşi). 

389

stat cu potenţial hegemonic, şi nu alte situaţii de formare a alianţelor, cum ar fi acelea 

ce au la bază rivalităţi bilaterale tradiţionale. 

1495-1999 

Poziţia relativ slabă 

(mai puţin de 33%) 

Poziţia relativ puternică 

(33% sau mai mult) 

Fără răspuns de alianţă 184 

(0,637) 

65 

(10,401) 


(0,363) 

97 

(0,599) 

N = 451 

(Total) 

289 

(1,000) 

162 

(1,000) 

Tabel 3 - Dominanţa (33% sau mai mult) şi răspunsul de alianţă împotriva puterii dominante 

Ipoteza 4 aduce în discuţie altă dimensiune a comportamentului de 

contrabalansare - mărimea coaliţiei de contrabalansare, definită aici de numărul de 

mari puteri din cadrul alianţei. Multe teorii privitoare la balanţa de putere implică 

ideea că ameninţările hegemonice derivate din mari concentrări de putere nu ar trebui 

să genereze doar o coaliţie de contrabalansare, ci şi o coaliţie care implică câteva 

mari puteri, nu doar două. Coaliţiile multilaterale sunt importante şi pentru alt motiv. 

Cu cât există mai multe state participante la alianţă, cu atât e mai plauzibil să afirmi 

că au fost determinate să facă acest lucru din considerente de contrabalansare, pentru 

binele colectiv sau pentru evitarea hegemoniei, în opoziţie cu alte scopuri proprii. 

Tabelul 4 face un sumar al informaţiilor relevante în legătură cu predicţiile ipotezei 4 

că o coaliţie mai mare e mult mai probabil să se formeze împotriva celor mai 

puternice state cu o proporţie mare a capabilităţilor în sistem, decât împotriva statelor 

ce deţin supremaţia, dar care sunt mai puţin ameninţătoare şi cu capabilităţi mai 

puţine. 

Numărul marilor puteri 

aliate împotriva puterii 

dominante 

Există un lider 

dominant (cu un 

procent de 33% sau mai 

mult 

Nu există un lider 

dominant (cu un 

procent de 33% sau mai 

mult) 

0 11 (0,275) 28 (0,4459) 

2 6 (0,150) 20 (0,328) 

3 8 (0,200) 10 (0,164) 

4 14 (0,350) 2 (0,033) 

5 1 (0,025 1 (0,016) 

T O T A L 40 (1,000) 61 (1,000) 

Tabel 4 - Dominanţa şi mărimea coaliţiei 

Există două feluri de interpretare a tabelului 4, dar amândouă duc la acelaşi 

rezultat. Dacă unul ar include celulele de răspuns prin non-alianţă, 57,5% dintre 

răspunsurile faţă de liderii dominanţi (cu o proporţie de 33% sau mai mare a 

capabilităţilor în sistem) implică coaliţii formate din trei sau mai mulţi actori, în 

390

comparaţie cu 21,3% de răspunsuri faţă de liderii non- dominanţi. Concentrându-ne 

numai asupra cazurilor în care actorii chiar au răspuns (lăsând deoparte celula zero), 

raportul dintre situaţiile în care un lider dominant era prezent şi cele în care era absent 

este 79:39 sau 2:1. Astfel, marile concentrări de putere nu doar încurajează răspunsuri 

prin alianţe, dar si stimulează coaliţiile mai mari care sunt deseori similare cu acele 

coaliţii destinate balansării puterii. 

Teoria balanţei de putere implică ideea că marile concentrări de putere ar trebui 

percepute ca fiind şi mai ameninţătoare dacă sunt în creştere, dacă liderul dominant 

îşi măreşte puterea. Tabelul 5 compară poziţia de 33% sau mai mare cu o creştere a 

capabilităţilor cu 10%, venind în mod substanţial şi semnificativ (p=0.000) în 

sprijinul ipotezei că situaţiile în care statele foarte puternice devin şi mai puternice 

sunt mai predispuse să provoace un comportament de contrabalansare decât alte 

situaţii. Totuşi, trebuie notat faptul că cele mai multe efecte derivă din nivelul 

capabilităţilor, şi nu din rata lor de creştere. O capabilitate de 33% duce la coaliţii de 

contrabalansare în 60% dintre cazuri (vezi tabelul 3), iar combinaţia dintre 

capabilitatea de 33% şi creşterea de 10% duce la o coaliţie de contrabalansare în 65% 

dintre situaţii. 

Poziţia relativ slabă 

(sub 33%) sau creştere 

de sub 10% a 

capabilităţilor 

Nu există răspuns de 

227 

alianţă 

(0,585) 


Poziţia relativ puternică 

(33% sau mai mult) ori 

o creştere a capabilităţii 

de peste 10% 

22 

(0,349) 

63 

(1,000) 

(1,000) 

N = 451 

289 

162 

(Total) 

(1,000) 

(1,000) 

P = 0,000 

Tabel 5 - Poziţie dominantă (33% sau mai mult)/ Capabilităţi crescânde şi răspuns de alianţă 

împotriva puterii dominante 

Toate aceste rezultate sugerează faptul că, marile concentrări de putere militară 

tind să genereze, în mod sistematic, un comportament de contrabalansare, şi că 

situaţiile în care asemenea state puternice devin şi mai puternice sunt mai predispuse 

să determine crearea coaliţiilor de contrabalansare. În timp ce tabelul 4 susţine aceste 

concluzii, prin referirea la mărimea coaliţiilor implicate, adăugăm că tendinţa spre 

contrabalansare nu este nici pe departe automată. Numărul de mari puteri din cadrul 

sistemului european a variat între 4 si 7, în timp ce numărul de membri din coaliţii 

(excluzând rândul 0 din coloana din mijloc), în medie, este de 3.34. Astfel, în timp ce 

o coaliţie de contrabalansare se formează, de obicei, ca răspuns la o concentrare mare 

de capabilităţi, doar unele, şi nu toate marile puteri, intră în acea coaliţie, în timp ce 

391

altele stau deoparte, iar altele chiar se aliniază cu statul dominant 26 . Contrabalansarea 

faţă de concentrările de puteri e o tendinţă probabilă, nu ,,o lege’’ de comportament 

în politica internaţională. 

Bibliografie: 

[1] ANDERSON, M.S. (1998) The Origins of the Modern European State System, 

1494-1618. London, Longman. 

[2] ATKINSON, C.T. (1908) A History of Germany, 1715-1818. New York: Barnes 

and Noble. 

[3] BARKER, J. Ellis (1906) The Rise and Decline of the Netherlands. London: 

South, Elder. 

[4] BELLER, E.A. (1970) “The Thirty Years War”. In J.P. Cooper, ed. The New 

Cambridge Modern Histoy: The Decline of Spain and the Thirty Years War, vol. 

IV. Cambridge: Cambridge University Press. 

[5] BONNEY, Richard (1991) The European Dynastic States, 1494-1660. New 

York: Oxford University Press, 1991. 

[6] DMYTRYSHYN, Basil (1977) A History of Rusia. Englewood Cliffs, NJ: 

Prentice-Hall. 

[7] FERNANDEZ ALVAREZ, Manuel (1975) Charles V: Elected Emperor and 

Hereditary Ruler. London: Thames and Hudson. 

[8] GADDIS, John Lewis (1998), We Now Know: Rethinking Cold War History. 

Oxford: Clarendon Press. 

[9] GIBLER, Douglas M. (1999) “An Externsion of the Correlates of War Formal 

Alliance Dat Set, 1648-1815”. International Interactions, 25, 1:1-28. 

[10] HASSAL, John B. (1905) The Balance of Power, 1715-1789, 3-rd ed. London: 

Revigtons. 

[11] HILGARTH, J.N. (1978) The Spanish Kingdoms, 1250-1516: vol. 2, 1410- 

1416: Casilian Hegemony, Oxford: Clarendon Press. 

[12] HILL, David Jayne (1906, 1914) A Hystory of Diplomacy in the International 

Development of Europe, vol. II & III. New York: Longmans, Green. 

[13] HOWARD, Michael (1976) War in European History. Oxford: Oxford 

University Press. 

[14] KAPLAN, Morton A. (1957) System and Process in International Politics. 

New York: John Wiley. 

[15] KNECHT, R.J. (2001) The Rise and Fall of Renaissance France, 1483-1610, 

2-nd, ed. Malden, Ma: Blackwell. 

[16] LANGER, William L. (1968) An Encyclopedia of World History, 5th ed. 

Boston: Houghlin Mifflin. 

[17] LEEDS, Brett Ashley, Andrew G. Long, and Sara McLaughlin Mitchell 

(2000), “Reevaluating Alliance Reliability: Specific Threats, Specific Promises, 

“Journal of Conflict Resolution, 44: 686-699. 

26 Din moment ce am stabilit existenţa unei alianţe împotriva unui stat sau a unei non-alianţe, 

datele noastre nu fac discriminare între alinierea la un stat şi a fi alături de el la acţiunile întreprinse 

de acesta. 

392

[18] LEVY, Jack S. (2002) “Qualitative Methods in International Relations”. In 

Michael Brecher and Frank P. Harvey eds., Millennium Reflections on 

International Studies. Ann Arbor: University of Michigan Press, 2002. 

[19] LIVET, G. (1970) “International Relations and The Role of France, 1648- 

1460” in J.P. Cooper, ed, The New Cambridge Modrn History: The Decline of 

Spain and the Thirty Years War, vol. IV, Cambridge: Cambridge University 

Press. 

[20] LYNCH, John 184) Spain Under the Hbsburgs, 2 vols. New York: New York 

Unviersity Press. 

[21] McKAY, Derk and H.M. SCOTT (1983) The Rise of the Great Powers, 1648- 

1815, London: Longman. 

[22] MARRIOTT, J.A.R. (1950) The Evolution of Modrn Europe, 1453-1939, 3-rd 

ed. London: Methuen. 

[23] MORGENTHAU, Hans (1967) Politics Among Nation, 4-th ed. New York: 

Knopt. 

[24] MORRIS, T.A. (1998) Europe and England in the Sixteenth Century. New 

York: Routledge. 

[25] MORROW, James D. (2000) “Alliances: Why Write Them Down?” Annual 

Review of Political Science, 3:63-83. 

[26] MOWAT, Robert B. (1924) The Diplomacy of Napoleon. London: Edward 

Arnold. 

[27] MURPHEY, Rhoads. (1999) Ottoman Warfare, 1500-1700. New Brunswick, 

NJ: Rutgers University Press. 

[28] NOIU, Emerson M.S., Peter C. ORDESHOOK, and Gregory F. ROSE. (1989) 

The Balance of Power: Stability in International Systems. Cambridge, Eng.: 

Cambridge University Press. 

[29] PETRIE, Sir Charles. (1949) Earlier Diplomatic History, 1492-1713. London: 

Hollis and Carter. 

[30] RASLER, KAREN A., and WILLIAM R. THOMPSON (1989) War and State 

Making: The Shaping of the Global Popwers. Boston: Unwin Hyman. 

[31] RASLER, KAREN A. And WILLIAM R. THOMPSON (1994) The Great 

Popwer and Glopbal Struggle, 1490-1990. Lexington: The University Press of 

Kentucky. 

[32] REDDAWAY, W.F. (1936) A history of Europe from 1715 to 1814. London: 

Methuen. 

[33] RENDALL, Matthew. (2000) “Rusia, The Concert of Europe and Greece, 

1821-1828: A Test of Hyppotheses about the Vienna System.” Security Studies, 

9, 4 (Summer), 52-90. 

[34] RENDALL, Matthew. (2002) “Restraint of Self-Restraint of Rusia: Nicholas I, 

the Treaty of Unkiar Skelessi, and the Viena System, 1832-1841”. Internatioal 

History Review, 24, 1 (March), 37-63. 

[35] SMALL, Melvin and J. David SINGER. (1969) “Formal Alliances, 1816-1965: 

An Extension of tehe Basic Data.” Journal of Peace Research 3: 257-82. 

[36] SMITH, Alastair. (1995) “Aliance Formation and War.” International Studies 

Quarterly, 39, 4 (December), 405-25. 

393

[37] SPOONER, F.C. (1958) “The Habsburg-Valois Struggle”. In G.R. Elton, ed. 

The New Cambridge Modern History: The Reformation, 1520-1559, Vol.II 

Cambridge: Cambridge University Press. 

[38] STOYE, John (2000) Euroe Unfolding, 1648-1688 2-nd ed. Malden, Ma.: 

Blakwell. 

[39] STRADLING. R.A. (1981) Europe and the Declilne of Spain. London: George 

Allen and Unwin. 

[40] STURDY, David J.(2002) Factured Europe: 16000-1721, Malden, Ma: 

Blackwell. 

[41] TAYLOR, A.J.P. (1954) The Stuggle for Mastery in Europe, 1848-1918. 

London: Oxford University Press. 

[42] THOMPSON, William R. And Karen RASLER (1999) “War, the Military 

Revolutions(s) Controversy, and Army Expansion: A Test of Two Explanations 

of Historical Influences in European State Making.” Comparative Political 

Studies 32: 3-31. 

[43] TURNER, Emmeline M. (1908) The Renaissance and the Reformation: A 

Textbook of European History, 1495-12610. Oxford: Clarendon Press. 

[44] WALKER, Thomas C. (2001) “Hitting the Target: Alliances, Specific Threats, 

and the Spiral to War”. Presented at the annual meeting of the International 

Studies Association. 

[45] WALTZ, Kenneth N. (1979) Theory of International Politics. Reading. Mass: 

Addison-Wesley. 

[46] WARD, A. W. And. G.P. Gooch. Eds (1970) The Cambridge History of 

British Foreign Policy, 1783-1815. New Yordk: Octogon Books. 

[47] WOHLFORTH, William C. (1987) “The Perception of Power: Russia in the 

Pre-1914 Balance.” World Politics, 39, 3 (April), 353-81. 

[48] WOLF, John B. (1968) Louis XIV. New York: Norton. 

394

ELEMENTELE DE VALOARE STRATEGICĂ A COMPLEXULUI 

FLUVIO-MARITIM EUROPEAN MAREA NORDULUI-RIN-MAIN- 

DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ 

Iulian LĂZĂRESCU ∗ 

The North Sea – Rhine – Main – Danube – Black Sea complex is of significant strategic 

value for the riveran countries as well as for nonmaritime countries such as The Czech Republic, 

Hungary, Slovenia, Slovakia by allowing them acces to the Bosforus Straight, The Gibraltar or the 

Northern Sea and hence to the Planetary Ocean. 

Cuvânt înainte 

În perioada antică, Istrul, denumirea folosită pentru cursul inferior al Dunării, 

era utilizat drept cale de transport. Romanii au folosit şi ei Dunărea ca linie de 

frontieră şi de legătură între cetăţile aflate de-a lungul fluviului, graniţa de nord a 

Imperiului Roman întinzându-se pe aliniamentul format de fluviile Dunăre, Main şi 

Rin. Evident, valoarea strategică a acestui obstacol natural avea o importanţă 

covârşitoare. 

În raport cu interesele puterilor politice, Dunărea s-a aflat mai mult sau mai 

puin în centrul acestora. 

Menţionăm, în acest sens, folosirea sa, în scopuri logistice, de către Carol cel 

Mare, în anul 792, în timpul campaniei împotriva avarilor. Imperativul legării Dunării 

de Rin şi, respectiv, de Marea Nordului, pentru extinderea transportului pe apă, 

dăinuie încă din timpul domniei lui Carol cel Mare atunci când s-a încercat săparea 

unui canal între Alnuhl şi Main. Urmele acestei lucrări se văd şi astăzi, în punctul 

numit Karlsgraben (Germania). 

Mai târziu, în perioada regelui bavarez Ludwig I, s-a reuşit construirea 

canalului de legătură Rin-Main-Dunăre. Între anii 1836-1845 a fost realizat un canal 

pe o lungime de 177 km, cu 101 de ecluze între Dunăre şi Main, numit Canalul 

Ludwig-Main-Dunăre, care a funcţionat până în anul 1945. Canalul pleca de la 

Kehleim, pe Alnuhl, până la Bamberg, pe Main. În 1884 s-a încercat în Bavaria ca, în 

multitudinea de canale mici, să se amenajeze o adevărată cale fluvială, la care sa aibă 

acces navele de mare tonaj. 

În anul 1921 s-a înfiinţat societatea pe acţiuni Rin-Main-Dunăre, care urma să 

poarte întreaga răspundere pentru construcţie, proiect nerealizat însă, din cauza 

razboiului. În 1959 au început lucrările unui nou canal Main-Dunăre, care s-au 

finalizat în anul 1992, prin realizarea unei căi fluviale navigabile de 3 540 km, care 

traversează pe diagonală Europa, de la Marea Nordului până la Marea Neagră. 

Legătura Main –Dunăre are 171 km. În felul acesta, Rinul, fluviul cel mai circulat din 

Europa, a fost legat de cel mai lung fluviu de pe continent, Dunărea. A fost creat astfel 

∗ Lector universitar doctorand, Academia Naţională de Informaţii 

395

un sistem de transport care asigură deplasarea de la Rotterdam la Linz, de la Duisburg 

la Budapesta sau de la Koln la Galaţi ori Constanţa. 

O altă realizare însemnată a constituit-o al doilea canal Dunăre-Marea Neagră, 

în perioada 1976-1984, cu o lungime de 64,2 km. Acesta face parte din culoarul 

European VII fluvial care leagă Marea Nordului de Marea Neagră, un număr de 11 

ţări fiindu-i riverane: Olanda, Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia, 

România, Bulgaria, Republica Moldova şi Ucraina. 

Conexiunea Rinului cu Dunărea a asigurat comunicaţia pe apă între 16 state şi 

a făcut posibilă navigaţia între 9 fluvii şi râuri mari. Axul Dunăre-Main-Rin simplifică 

legătura între vestul Europei şi statele sud-dunărene, între Marea Nordului şi Marea 

Neagră, prin estul Mediteranei şi Canalul de Suez. 

I. Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră 

Este un anasamblu de construcţii hidrotehnice, cu funcţii deosebite, amplasate 

de-a lungul a două mari fluvii ce traversează Europa, alcătuind o cale navigabilă care 

traversează continentul de la nord la sud pe teritoriul a unsprezece state şi leagă Marea 

Neagră de Marea Nordului. Acest complex are ca elemente de bază fluviile Dunărea 

şi Rin, conexate prin intermediul canalului Dunăre-Main, fluvii care se varsă unul în 

Marea Neagră (prin gurile naturale ce alcătuiesc Delta Dunării şi prin canalul Dunăre 

Marea Neagră), altul în Marea Nordului (prin gurile ce alcătuiesc Delta Rinului). 

II. Valoarea strategică de securitate a complexului 

1. Elemente istorico-geografice 

Prin poziţia sa geografică, prin debitul de apă şi resursele economice ale 

bazinului său, Dunărea este cel mai important fluviu european. Deşi, ca lungime şi 

debit, este depăşită de Volga, Dunărea are avantajul de a străbate pe orizontală 

continentul european, din partea occidentală a acestuia până la Marea Neagră. Din 

punct de vedere geografic, Dunărea este poziţionată la dinstanţe relativ egale faţă de 

Marea Nordului, Marea Baltică, Marea Adriatică şi Mediterană, vărsându-se în Marea 

Neagră care pemite deschiderea unor căi de comunicaţie spre Asia Centrală. 

Datorită acestor caracteristici Dunărea a prezentat interes geopolitic şi 

geostrategic din antichitate până în zilele noastre. 

De-a lungul timpului, Dunărea a constituit: 

- frontieră între imperii şi state; 

- aliniament de apărare sau bază de plecare pentru noi cuceriri, prin 

valorificarea punctelor favorabile de trecere sau a capetelor de pod 

ocupate de o parte şi de alta a fluviului; 

- direcţie de pătrundere în interiorul imperiilor şi statelor; 

- cale de comunicaţie, cu caracter de continuitate sau discontinuitate 

pentru efective, materiale (mărfuri), utilizate în scop militar sau 

comercial; 

- zonă de aşezare a comunităţilor umane care s-au dezvoltat până la nivel 

de oraşe; 

396

- zonă de resurse naturale (peşte, lemn, stuf, nisip); potenţial 

hidroenergetic direct (hidrocentrale) sau indirect (sursă de apă pentru 

centrale atomo-electrice). 

Din antichitate, Dunărea a reprezentat o importantă arteră fluvială dar şi 

strategică, de frontieră, ce separa lumea mediteraneană greco-romanică de cea 

germanică şi geto-dacă. 

Problema Dunării şi a importanţei strategice a ei şi a gurilor sale nu poate fi 

separată de cea a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, punct de vedere susţinut şi de 

poziţia lui Nicolae Titulescu, care, într-un discurs ţinut în cadrul unei conferinţe 

dedicate exclusiv acestei probleme a strâmtorilor, declara că “strâmtorile sunt însăşi 

inima Turciei, dar ele sunt în acelaşi timp şi plămânii României”. 

După construirea canalului Rin-Main-Dunăre, care leagă Marea Nordului cu 

Marea Neagră, portul Rotterdam cu portul Constanţa, importanţa Dunării a crescut, 

transformandu-se într-o axă comercială majoră a Europei. ţările din Europa Centrală 

pot avea acces direct la Marea Neagră şi de aici la Canalul Suez. Apare o nouă rută 

comercială: Canalul Suez-Europa Centrală via Constanţa, care, faţă de cea veche (cea 

care traverseaza întreaga Mare Mediterana şi ocoleşte Penisula Iberica) prezintă 

urmatorul avantaj: scurtează drumul cu opt zile de marş, inclusiv costurile aferente. 

Alt avantaj: porturile Mării Negre şi cele ale Mării Mediterane Orientale au cea mai 

favorabilă poziţie faţă de Canalul Suez pentru rutele Oceanului Indian şi ale 

Extremului Orient. 

2. Aspecte economice şi geomilitare 

Aprovizionarea cu apă şi resurse energetice constituie o prioritate pentru toate 

statele riverane. Dacă nu ar fi aşa, în lume nu ar exista conflicte pentru apă, aşa cum 

se întâmplă în Africa de Nord, în Orientul Mijlociu sau în Asia. Apa din cele două 

fluvii este folosită zilnic de zeci de milioane de oameni pentru alimentaţie şi pentru 

irigarea unor întinse suprafeţe cultivate. Acesta este un aspect foarte important, având 

în vedere că epuizarea rapidă a zăcămintelor de gaze ale Olandei, reducerea ritmului 

noilor descoperiri de hidrocarburi în Marea Nordului şi succesul opoziţiei grupurilor 

ecologiste faţă de utilizarea energeticii nucleare constituie realităţi ce nu pot fi 

neglijate din perspectiva dezvoltării fluxului resurselor energetice între Est şi Vest. În 

acest context, Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră simplifică 

problema transportului resurselor energetice dinspre zona Mării Caspice către ţările 

din vestul Europei. 

Aprovizionarea cu electricitate este o condiţie esenţială pentru capacitatea de 

funcţionare a localităţilor şi instituţiilor administrative, economice sau de 

aprovizionare de înaltă tehnicitate ale unui stat industrializat. Pentru a oferi câteva 

exemple, menţionăm că în Germania 6% din producţia de curent este obţinut prin 

puterea apei, iar în Bavaria se produc circa 6500 megawaţi în acest mod. Cele 5 

centrale electrice de pe Canalul Dunăre-Main-Rin livreaza aproximativ 5,2 megawati. 

Pentru România şi Serbia, o mare importanţă o au cele doua hidrocentrale construite 

pe Dunăre, Porţile-de-Fier 1 şi Porţile-de-Fier- 2. 

397

Valoarea de obstacol 

Din punct de vedere tactic sau operativ, orice curs de apă constituie un 

obstacol. Din punct de vedere militar, Canalul Dunăre-Main-Rin, cu cel 16 ecluze ale 

sale, constituie un obstacol blindat major. De asemenea, Dunărea şi Rinul au 

reprezentat încă din antichitate obstacole importante în calea acţiunilor militare. Axul 

Dunăre-Main-Rin poate deveni un mijloc de acces al dezvoltării economice şi de 

accelerare a integrării ţărilor membre în structurile europene. Prin realizarea canalului, 

artera navigabilă Dunăre-Rin a devenit un ansamblu interdepartamental, al cărui 

impact trece dincolo de frontierele ţărilor riverane, devenind un element strategic la 

nivel european. 

O dată cu demararea Conferinţei europene a miniştrilor de transport, din anul 

1953, din care făceau parte inclusiv Iugoslavia şi Austria, s-a trecut la realizarea 

planurilor pentru o reţea a căilor fluviale în Europa Centrală. Aceste planuri vizau, 

printre altele, finalizarea Canalului Dunăre-Main-Rin şi realizarea unei legaturi Oder- 

Dunăre. 

Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră are o valoare 

strategică deosebită pentru unele ţări europene nemaritime, ca Cehia, Ungaria, 

Slovenia, Slovacia, deoarece le permite accesul la Bosfor, Gibraltar sau Marea 

Nordului şi, de aici, la Oceanul Planetar. 

După scindarea imperiului sovietic şi după schimbările intervenite în 

Germania, nu mai există zone de luptă, ci zone de legătură. În condiţiile geostrategice 

actuale, valoarea de obstacol a canalului s-a pierdut, într-o mare măsură. Ţinând cont 

de importanţa crescândă a Dunării, ca arteră de transport, se poate aprecia ca oportună 

realizarea unor reţele de canale care să formeze o reţea europeană de comunicaţie 

navală, cum ar fi: Dunăre-Sena-Marea Adriatică; Dunăre-Morava-Vardar-Marea Egee 

şi Dunăre-Nipru-Marea Baltică. 

3. Cooperarea europeană 

Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră a fost şi rămâne 

coloana vertebrală a cooperării, pe multiple planuri, între ţările riverane şi între statele 

Europei, în general. Pentru a se ajunge la o înţelegere, s-au încheiat numeroase 

acorduri bilaterale, au avut loc convenţii (Belgrad 1942 şi Sofia 1994) relativ la 

cooperarea pentru protecţie şi utilizare durabilă. România este depozitară a regimului, 

stabilit prin Convenţia de la Sofia. 

Pe plan general, cooperarea Dunăreană se află de câţiva ani în atenţia Adunării 

parlamentare a Consiliului Europei, în ideea elaborării şi adoptării unei „Carte 

europene a bazinului Dunării”. Ca urmare a unor divergenţe de opinii-referitoare mai 

ales la oportunitatea unui astfel de document, în condiţiile existenţei convenţiilor 

Dunărene evocate şi a organismelor de aplicare a acestora, procesul elaborării Cartei a 

fost încetinit. Nu este însă exclusă ipoteza ca el sa fie reluat după ce se va proceda la o 

evaluare atentă, de ansamblu, a acţiunilor de cooperare Dunăreană. 

Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră poate constitui 

un mijloc favorizant al dezvoltării economice şi de grăbire a integrării statelor din 

estul şi sud-estul Europei în structurile europene şi euroatlantice. Importanta 

398

complexului este dată de factorul economic, în principal, dar nu trebuie neglijată nici 

valoarea acestuia ca aliniament şi direcţie strategică, incluzând rolul afluenţilor, al 

sistemelor hidrotehnice, al canalelor şi lucrărilor de artă aferente. Racordarea Uniunii 

Europene cu zona economică a Mării Negre determină un puternic sistem de 

cooperare şi alianţe. În acest mod se pot asigura creşterea siguranţei şi a stabilităţii în 

zonă, conjugarea intereselor economice ale statelor şi eliminarea decalajelor de 

dezvoltare existente. 

Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră reprezintă o 

importantă dimensiune strategică, dar şi de cooperare în Europa, deoarece permite atât 

conectarea complexă la spaţiul pan-european prin trasee economice care sunt şi de 

securitate şi de solidaritate, cât şi dezvoltarea cooperării regionale pe mai multe axe 

fixate de acest canal, ca şi pe numeroase direcţii transversale. 

Diferendele şi disputele au loc ca urmare a intereselor naţionale, specifice, dar 

şi a nivelurilor de dezvoltare diferite pe care acestea le au. 

Complexul constituie una dintre ieşirile cooperării economice la Marea Neagră 

şi spre centrul şi vestul Europei. 

Se impune deschiderea Rinului şi pentru statele din sud-estul Europei. 

Germania doreşte ca reglementările traficului de pe Rin, mult mai severe decât cele 

după care se desfăşoară traficul pe „regele fluviilor europene” (cum a fost denumită 

Dunărea de către Napoleon), să fie impuse şi pentru traficul pe Dunăre. În acest sens, 

trebuie să avem în vedere probleme legate de securitatea navelor, de protecţia 

împotriva poluării, de întreţinerea fluviului şi semnalizarea pe Dunăre, de nivelul 

tehnic al navelor, precum şi de gradul de pregătire al echipajelor. 

Rinul şi Dunărea constituie, în prezent, factorii integratori în amplul şi 

complexul proces de multiplicare a relaţiilor dintre ţările riverane, dintre acestea şi 

celelalte ţări ale continentului, proces care reprezintă, de altfel, un factor dinamizator 

al extinderii Uniunii Europene. 

4. Poziţia NATO şi UE faţă de complex 

Actuala arhitectură de securitate Europeană reflectă trăsăturile esenţiale ale 

mediului geopolitic în care se derulează: tranziţia către sistemul internaţional 

multipolar, competiţia între puteri în spaţiul euroatlantic pentru redistribuirea 

rolurilor; adâncimea integrării în UE; tentativele Federaţiei Ruse de a menţine statutul 

de mare putere pe arena mondială şi de a ocupa poziţii cheie în structurile europene de 

securitate. 

Securitatea se bazează atât pe stabilitatea politică, dar şi pe cea militară, acestea 

fiind condiţionări complementare. Un sistem mobil de securitate europeană va putea fi 

edificat numai dacă vor fi consolidate cele două componente. Politica de securitate 

bazată pe cooperare (specifica OSCE) şi renunţarea la orice idee de a impune 

stabilitatea prin mijloace de confruntare. Scopul este promovarea cooperării în 

vederea prevenirii conflictelor în sfera politică şi a reducerii pericolului confruntării 

armate. De asemenea, mai are scopul de a evita escaladarea potenţialelor conflicte, 

punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii şi a transparenţei. 

Protecţia strategică a ansamblului în cadrul UE şi NATO se realizează prin 

următoarele modalităţi: 

399

1. Prin grija factorului politico-militar naţional - care elaborează strategii pentru 

funcţionarea, dezvoltarea şi apărarea complexului; 

2. Prin beneficiile protecţiei oferite de bazele şi obiective militare existente în 

apropiere categoriile de forţe amplasate în proximitate complexului, atât cele NATO, 

cât şi cele naţionale, sunt în măsură să asigure o apărare eficientă a elementelor vitale 

ale acestuia; 

3. Prin măsuri de protecţie antiteroristă ale poliţiei complexului, derulate pe 

fiecare segment naţional al acestuia; 

4. Prin protecţia proprie a obiectivelor fluviale ce-şi desfăşoară activitatea în 

complex-protecţie asigurată cu forţe proprii, ori angajate; 

5. Prin protecţia satelitară oferită de NATO şi prin servicii prestate de către 

SUA şi Rusia. În acest scop sunt folosiţi sateliţi geostaţionari, de rotaţie şi de însoţire. 

La nivel naţional, pentru fiecare segment, forţele de securitate ale complexului 

sunt conceptualizate, ori în bună parte, realizate. În prezent se poartă negocieri pentru 

realizarea unei forţe europene de securitate a complexului. La nivel naţional au fost au 

fost elaborate: 

- strategia de securitate a navigaţiei de-a lungul arterei; 

- strategia de securitate a infrastructurii complexului; 

- strategia de intervenţie antiteroristă; 

- strategia de control a traficului. 

Pentru securitatea de ansamblu a complexului rezolvarea trebuie să revină UE 

prin constituirea a 3-5 grupe acţionale terestro-aeriano-fluviale/maritime care să 

îndeplinească misiunile principale preluate de la factorul de securitate naţional. 

Concluzii 

În condiţiile unei economii mondiale multipolare, cu dinamici diferite într-o 

zonă sau alta a lumii, creşte interdependenţa dintre state, ceea ce generează acţiuni de 

coordonare a strategiilor naţionale de dezvoltare la nivel european şi chiar mondial. 

În funcţie de modul în care se va contura ansamblul interdependent al viitoarei 

Europe (Maastricht 2), dimensiunile transferului necesar de competenţe de la nivelul 

statelor naţionale la cel al organismelor „Comunităţilor Europene” vor fi mai mari sau 

mai mici. 

Sunt cunoscute două concepte fundamentale: cel german, potrivit căruia 

Parlamentul Europei ar urma să constituie factorul principal de decizie, şi cel francez, 

care, în esenţă, ar însemna „unitate în diversitate”, deci opţiuni la nivel european, pe 

baza strategiilor elaborate de către statele naţionale. 

Se poate aprecia că, indiferent de opţiunile finale ce vor fi adoptate în legătură 

cu acesta temă, crearea organismelor de cooperare economică regională va constitui 

elementul structural al viitoarei Europe şi nu doar o soluţie conjuncturală. 

Marea problemă cu care se confruntă UE, în ceea ce priveşte optimizarea căilor 

navigabile interne, este fragmentarea lor din punct de vedere al regulilor de exploatare 

şi al administraţiilor, de aceea se analizează posibilitatea schimbării acestei situaţii, 

fiind în studiu mai multe variante. 

Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră, deşi în condiţiile 

actuale geo-strategice valoarea sa de obstacol s-a pierdut într-o mare măsură, are o 

400

valoare strategică deosebită pentru unele ţări europene nemaritime (Serbia, Ungaria, 

Austria, Slovacia) deoarece le permite accesul la Bosfor, Gibraltar sau Marea 

Nordului şi, de aici, la Oceanul Planetar. După scindarea imperiului sovietic şi după 

schimbările intervenite în Germania de-a lungul său nu mai există zone de luptă, ci 

zone de legătură, în care cooperarea se amplifică pe multiple planuri. 

Prin poziţionarea sa geografică complexul a fost şi rămâne o rută importantă de 

transport. Din perspectiva viitorului apropiat şi ţinând cont de importanţa crescândă a 

Dunării ca arteră de transport, ar fi oportună realizarea unor reţele de canale, care să 

ducă la apariţia unor noi căi europene de comunicaţie navală, cum ar fi: Dunăre-Sava- 

Marea Adriatică; Dunăre-Morava-Vardar, care să-i sporească rolul de coloană 

vertebrală a cooperării pe multiple planuri între ţările riverane şi în statele Europei în 

general. Pentru o exploatare în bună înţelegere a complexului, între ţările riverane s- 

au încheiat numeroase acorduri bilaterale şi convenţii privind cooperarea pentru 

protecţie şi utilizare durabilă. 

Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră poate constitui un 

mijloc favorizant al dezvoltării economice şi de grăbire a integrării statelor din estul şi 

sud-estul Europei în structurile europene şi euro-atlantice, precum şi de antrenare a 

unor noi state în angrenajul cooperării internaţionale, pe măsura încadrării regiunii 

limitrofe axului în circuitul economic, cât şi geo-strategice. 

Bibliografie: 

[1] ONIŞOR, Constantin, Europa 27, Editura A , 99, Iaşi, 2008. 

[2] TOMA, Gheorghe, ROTARU, Nicolae, Consideraţii privind componenta 

militară a globalizării, Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice UNAP, Bucureşti 

12-13.04.2007. 

[3] GÂSTESCU, Petre, Fluviile Terrei, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1990. 

[4] FRUNZĂVERDE, Sorin, ONIŞOR, Constantin, Europa de Sud-Est. 

Dimensiuni principale de securitate, Editura A , 92, 2004. 

[5] ŞTEFAN, Teodoru, TOMA, Gheorghe DEGERATU, Constantin, [6] 

LITEANU, Traian, Spaţiul european sub impactul provocărilor 

globalizării, vol. I şi vol. II, repere evolutive, dimensiuni, realizări, Editura 

ANI, Bucureşti, 2008. 

[7] LITEANU, Traian, Introducere în organizarea europeană, Editura ANI, 


[8] http://www.wikipedia.org 

[9] http://en.wikipedia.org/wiki/European_Security_and_Defence_Policy 

401

POLITIZAREA RELIGIEI ISLAMICE 

Isabela ANCUŢ * 

Very often call “religion of terrorism”, Islamic religion is, in fact, the third monotheistic 

religion of the world next to Christian religion and Judaism. The political aspect of this religion 

appears, develops and lives simultaneously with it but only after year 1971 has been seriously taken 

into consideration by the Western world. After the “Khomeini moment” the Western world seems to 

consider this religion equal to another two religions very well known, Christian religion and 

Judaism. Unfortunately, instead of respect and consideration owned to a religion, some people 

though that is good to use this in order to implement their politics in the area, considering that their 

usual habits to “play” with religion during the years and through the history, and “learned” as 

experience, will help them. Nothing is more false than this. And time proved, in a very hard way, 

that these false premises were and are still wrong used by both of the parties. 

Ìslām este denumirea acţiunii ce are ca, complement pe muslim, al cărui verb 

àslama provine de la rădăcina SLM ale cărui derivate gravitează toate în jurul 

cuvântului „mântuire”. Àslama înseamnă a da ceva din toată inima, dar şi a fi pătruns 

de pace, de pacea lui Dumnezeu. 

În ceea ce priveşte problema apariţiei şi evoluţiei politico-militare şi religioase 

a Islamului se pot identifica două direcţii. O parte a istoricilor musulmani 

tradiţionalişti şi profund religioşi nu pun în discuţie împrejurările revelaţiei coranice 

sau veridicitatea mesajului profetic al lui Mahomed, în timp ce cealaltă parte priveşte 

Islamul din exterior, analizându-i originile. 

Ridicarea fundamentalismului Islamic, la rangul de politică de stat a avut loc, 

aşa cum ştim, în 1979 când ayatollahul Khomeini, opozant al politicii pro-occidentale 

a şahului Reza Pahlavi a devenit lider al revoluţiei islamice iraniene. Khomeini a 

devenit astfel cunoscut lumii vestice nu numai prin lovitura de stat dată ci şi prin 

faptul că a instituit un regim care a introdus „terorismul” ca politică de stat, răpirea 

celor 52 de membrii ai corpului diplomatic american de la Teheran, noiembrie 1979, 

fiind cel cunoscut „moment” al politicii sale externe. Exemplul iranian este, posibil, 

cel mai dur şi în extremis exemplu de introducere a religiei islamice în politică sau, 

mai corect spus, ca politică, dar nu reprezintă singurul exemplu în acest sens. 

Din păcate, asocierea Islamului cu „aripa militantă dură” a politicii, respectiv cu 

terorismul, derivă chiar din spiritul militant al acestuia, orientat spre obţinerea puterii 

politice şi/ sau rezistenţa la pătrunderea elementelor capitalului occidental în spaţiul 

islamic. Din aceste considerente, se poate aprecia că „relaţia intrinsecă dintre stat şi 

religie a fost, este şi va fi unul dintre factorii-cheie ai sistemului politic din statele 

musulmane” 1 , exemplele fiind edificatoare: Iran, Afganistan, Arabia Saudită etc. 

Conform afirmaţiilor unuia din părinţii ideologici ai fundamentalismului 

Islamic, Sayyeed Abdul A΄la Maududi, “oriunde s-ar afla, Islamul doreşte să distrugă 

toate statele şi guvernele, tot ceea ce se opune ideologiei şi doctrinei islamice, tot ceea 

ce nu ţine cont de naţiunea care-l guvernează. Scopul Islamului este de a forma un stat 

* Doctorand, inginer, Funcţionar public în Ministerul Apărării Naţionale 

1 Barna Cristian, „Cruciada” Islamului, Geopolitica, Editura Top Form, Bucureşti, 2007, p. 63 

402

în baza propriei ideologii şi a propriului mesaj, fără a ţine cont de care anume naţiune 

îşi asumă rolul de conducător al Islamului sau care guvern sau naţiune este subminată 

pe parcursul fondării unui stat Islamic. Islamic nu este doar un crez religios sau o 

formă de venerare a divinităţii ci un sistem comprehensiv, prin care se urmăreşte 

anihilarea tuturor sistemelor tiranice şi stabilirea strategiei proprii pentru bunăstarea 

umanităţii” 2 . 

Totuşi, ceea ce este caracteristic lumii islamice este că atunci când discutăm 

despre Islam nu vorbim numai despre religie, ci de un sistem complex care include 

viaţa socială, culturală, politică, şi aici vorbim cu precădere de monarhiile arabe. 

Pretenţia de a separa religia de viaţa politică, aşa cum cer principiile laicităţii 

occidentale, nu este înţeleasă şi deci, prin urmare refuzată. 

Încă de la începuturi, societatea islamică a fost concepută ca un tot unitar, unde 

dimensiunea religioasă nu a fost niciodată bine conturată, prin lipsa ierarhiilor 

clericale în Islam (în Islamul majoritar, sunnit). Califul a purtat întotdeauna titlul de 

„prinţ al credincioşilor”, însă factorul religios nu s-a „manifestat” în ipostaze politice 

evidente, aşa cum a fost cazul Catolicismului. 

Conform afirmaţiilor analistului Ira M. Lapidus 3 , Islamul a fost scos, de fapt, 

din viaţa publică a statelor arabe având un rol limitat, concretizat în forme de 

guvernare de tip socialist sau în ceea ce se numeşte naţionalismul arab, totuşi religia 

islamică a rămas o parte integrantă a identităţii arabe. 

Gândirea lui Ibn Taymiyya (secolul XIII) şi mişcarea wahhabită, moştenitoarea 

acesteia, consideră că un stat nu este legitim decât dacă încurajează practicarea 

Sharīei. De aici putem deduce că Islamul este un model normativ pentru individ şi 

societate exprimând aspiraţii eterne pe plan spiritual dar şi nevoi practice pe plan 

social, cultural, politic şi economic. 

Revenind la trecut, originile Islamului, ca mişcare politică şi religioasă, îşi 

găsesc fundamentul teoretic în textul sacru al Coranului - revelat lui Mahomed de 

către Allah prin intermediul îngerului Gebrail (Gabriel în religia creştină) şi, practic, 

în acţiunea politico - militară a lui Mahomed, de a pune bazele primei comunităţi 

musulmane. 

Doctrina religioasă a Islamului este reprezentată de un ansamblu de noţiuni: 

monoteismul, credinţa în profetul Mahomed şi credinţa în viaţa de apoi. 

O analiză critică a surselor sale ridică întrebarea: este Islamul o religie revelată 

sau doar o invenţie a unui negustor iresponsabil sau, din contra, avid după putere ? 

Istoricii recunosc faptul că sursele originilor, Kuràn-ul, Hadithele şi Sunna sunt 

târzii. Din păcate pentru istoria Islamului de început şi pentru viaţa fondatorului ei nu 

s-au păstrat nici o sursă contemporană. Cert este faptul că Mohamed a rămas în istorie 

ca fiind fondatorul unei noi religii şi deci a unei comunităţi de credincioşi (Ùmma) 

care împărtăşeşte aceeaşi doctrină religioasă şi urmează aceleaşi reguli. 

Dintr-un alt punct de vedere, Islamul este un sistem de practici şi reguli etice. 

Esenţa practicii şi eticii islamice este reprezentată de cei cinci stâlpi ai credinţei 

(arkan), respectaţi de toţi musulmanii: shahada (profesiunea de credinţă), salat 

2 A΄la Maududi Abdul Sayyeed, Jihad in Islam, www.islamistwatch.org 

3 Lapidus Ira M., A History of Islamic Society, Cambridge Univesity Press, 1988 

403

(rugăciunea), zakat (pomana), sawn (postul) şi hajj (pelerinajul). Reglementarea sa 

este dată de Coran, acesta fiind o învăţătură morală, un codice religios şi, în acelaşi 

timp, un codice juridic, prin care se reglementează întreaga viaţă religioasă, civilă şi 

penală până la ocupaţiile zilnice. De remarcat şi faptul că Islamul este o religie a 

obligaţiei, nu a confesiunii şi crezului, credinciosul având un devotament total faţă de 

Allah. De aceea mahomedanismul nu relaţionează confesiunea interioară a 

credinciosului cu dogma religioasă privită ca un întreg 4 . Comportamentul social al 

musulmanului este raportat direct la legea islamică 5 . De aici rezultă două trăsături 

foarte importante ale Islamului: lipsa unei divizări între puterea spirituală şi cea 

seculară şi centralitatea legii – revelaţia Profetului codificată în Coran combină 

credinţa şi morala, sunt simultan atât doctrină, cât şi lege. 

Una din opiniile lui Tariq Ali 6 este că Iudaismul, Creştinismul şi Islamul au 

început ca versiuni a ceea ce astăzi am putea numi mişcări politice. Politica şi cultura 

perioadei respective au necesitat crearea unor noi sisteme de credinţă credibile, 

rezistente la opresiunea imperiilor sau pentru a uni un popor disperat sau amândouă. 

Mai mult, filozoful Bertrand Russel (1872 – 1970, laureat al premiului Nobel 

pentru literatură) a comparat Islamul cu bolşevismul susţinând că amândouă au fost 

„practice, sociale, nespirituale, preocupate să câştige imperii”. Această opinie se poate 

aplica perioadei primitive a religiei, dar apar dificultăţi odată cu epoca lui Constantin 

cel Mare. Analizând cazul Creştinismului şi a Inchiziţiei spaniole, Russel a avut 

intuiţia de a sesiza apropierea primelor decenii ale Islamului de epoca iacobină. În 

speţă, capitole întregi din Coran ne amintesc de efectele manifestului de fondare a 

unei noi organizaţii politice. Tonul folosit, uneori, faţă de evrei şi creştini este foarte 

răzvrătitor. 

Mahomed a fost, pe rând, păstor, caravanier, şef de oaste şi şef de stat. S-a 

căsătorit de multe ori, a avut mulţi copii, a predicat timp de douăzeci şi unu de ani, a 

făcut războiul şi a murit în urma unei maladii când avea aproximativ şaizeci şi doi de 

ani. Viaţa devine importantă începând cu anul 622 când acesta a plecat de la Mecca la 

Medina marcând Hegira (Hijrah – în limba arabă). Un profet din secolul VII nu putea 

deveni un adevărat lider spiritual al unei comunităţi tribale fără a exercita conducerea 

politică şi, în Peninsulă, să nu stăpânească elementele de bază ale călăriei, mânuirii 

sabiei şi ale strategiei militare. Profetul-ca-politician este cel care a înţeles 

necesitatea amânării rupturii finale cu politeismul până când nu este înconjurat de 

suficienţi adepţi. Odată ce a luat decizia declarării unui monoteism strict, Mahomed a 

ales să se delimiteze de rivalul său monoteist (Isus) şi, simultan, să marginalizeze 

tentaţiile oferite de acesta. Unicitatea lui Allah a părut opţiunea esenţială atât pentru a 

demonstra slăbiciunea Creştinismului, dar şi pentru a rupe definitiv legăturile cu 

practicile culturale dominante din Peninsulă şi cu un trecut cu descendenţi pe linia 

4 Stoian Ana-Maria, Terorismul şi Islamul – o analiză critică a unei false analogii, Revista de 

geografie politică, geopolitică şi geostrategie – Incursiune în Islam, p. 131 

5 Mona Abaz, Georg Stauth, “Occidental reason, Orientalism, Islamic Fundamentalism: a critique”, 

in Globalization, knowlwdge and society, editată de Matrin Albrow şi Elizabeth King, London: 

Sage, 1990, p.211 

6 Tariq Ali, Ciocnirea fundamentalismelor – Cruciade, jihaduri şi modernitate, Editura Antet, 

Filipeştii de Târg, Prahova, 2003 

404

maternă. Imboldul spiritual al lui Mahomed a fost, parţial, stimulat de necesităţile sale 

socio-economice, de dorinţa de a consolida poziţia comercială a arabilor şi de nevoia 

de a impune un set de reguli comune. Viziunea sa însemna o confederaţie tribală unită 

prin scopuri comune şi loială unei singure credinţe care, din necesitate, trebuia să fie 

nouă şi universală. Islamul a devenit liantul utilizat de către Mahomed pentru a uni 

triburile arabe. 

Odată îndeplinit visul său în ceea ce priveşte unitatea tribală, liderii musulmani 

s-au trezit la conducerea unor mari imperii trebuind să improvizeze noi reguli. Prima 

dilemă a lumii islamice apare când vorbim despre moştenirea lui Mahomed. Astfel, la 

moartea lui Mahomed, în anul 632, a trebuit ales un succesor sau un calif (khalifa de 

la khlf – a urma). Titlul va ajunge să însemne apoi faptul că un calif uneşte în 

persoana sa două funcţii, care la oamenii de rând sunt separate: funcţia militară de 

conducător al credincioşilor şi funcţia religioasă de imam al musulmanilor. 

Primul calif a fost ales Abu Bkar, socrul Profetului, urmat în anul 634 de către 

Omar, al doilea calif în linie sunnită. La moarte lui Omar, în anul 644, încep marile 

secesiuni religioase deoarece partizanii lui Ali, văr şi ginere al Profetului, căsătorit cu 

fiica lui, Fatima, se aşteptau ca acesta să fie investit cu demnitatea de calif, însă a fost 

ales Uthmân, aristocrat din familia omeiazilor, ucis apoi în anul 656 de către partizanii 

lui Ali care, la rândul său, devine cel de-al patrulea calif, ucis în anul 661. Printre 

altele, Ali era susţinător al unui Islam egalitarist, ostil faţă de orice element de natură 

tribală sau etnică – legături care, în vremea respectivă, erau destul de puternice -, 

unind toate forţele opoziţiei. 

Califatul revine, în urma unor aprige lupte (prilej cu care apare o nouă schismă 

desprinsă din adepţii lui Ali, cea a Kharjiţilor, puritanii/ ortodocşii Islamului), lui 

Omayya, puternicul guvernator al Siriei, întemeietorul dinastiei omeiazilor din 

Damasc (661 - 750). Ideologia „celor care îi resping pe primii califi”, numiţi şiiţi 

(partizani; de la Shia't – facţiunea lui Ali) cere ca succesiunea la Califat să se 

efectueze după regulile de rudenie cele mai strânse. După aceştia, Califul trebuie să 

fie nu numai din tribul Quraiş, ci şi din familia Haşim şi descendent legitim din 

Fatima cu Ali ibn Abi Talib. Astfel spus, şiia a vrut să întemeieze dinastia alizilor dar 

soarta a decis în favoarea omeiazilor. Şiismul, care îi reunea, la origine, pe 

contestatarii ordinii stabilite, a inaugurat astfel o tradiţie a opoziţiei religioase faţă de 

puterea politică. Una din trăsăturile prezente în diverse curente şiiste este credinţa 

într-un „imam ascuns” care va apărea la sfârşitul veacurilor pentru a instaura domnia 

dreptăţii. De altfel, contrar sunnismului, trebuie să remarcăm existenţa şi rolul 

deosebit al unui cler însărcinat cu interpretarea acesteia de către comunitate. 

Şiismul va avea numeroase ramificaţii, în special în funcţie de legitimitatea şi 

numărul imamilor descendenţi din Ali. Ramura principală, care domină în Iran, 

recunoaşte doi imami. Unele secte, cum ar fi druzii sau alawiţii, care cred în 

caracterul divin al lui Ali şi în migrarea sufletelor după moarte, au dezvoltat doctrine 

datorită cărora s-au izolat de comunitatea credincioşilor. Un exemplu, în acest sens, 

este secta Yezizilor, câteva zeci de mii de yezizi trăind şi astăzi izolaţi în nordul 

Iranului. 

405

În opoziţie cu tendinţa şiită, sunnismul îi reuneşte pe credincioşii care se 

recunosc în Sunna – ansamblul tradiţiei coranice şi a Hadith sau „zicerilor” Profetului 

– şi nu au elaborat doctrine separate. 

De-a lungul timpului se poate observa că toate mişcările religioase sau 

politico-religioase care s-au manifestat în Islam au simţit nevoia de a-şi justifica 

doctrina lor recurgând cu mai mult sau mai puţină subtilitate la propria lor 

interpretare a textului Revelaţiei, rămas şi pentru ele baza noilor lor construcţii. 

Dar cele mai interesante interpretări care au început a-şi croi drum, pe planul 

teologic, au fost fără îndoială acelea ale khariğismului şi ale şiismului, astfel cum 

s-au ivit ele curând printre partizanii lui Ali, ireconciliabil dezbinaţi şi preocupaţi de a 

găsi pentru atitudinile lor politice o justificare doctrinală. Teza esenţială susţinută 

de khariğismul primitiv era aceea potrivit căreia Comunitatea cuprindea numai 

credincioşi ce ascultau cu fidelitate de Legea Islamului, excluzându-i pe ceilalţi, care 

trebuiau chiar, potrivit doctrinei originare, să fie ucişi fără milă. Rezultă, de 

asemenea, că însuşi şeful Comunităţii era dator să se supună riguros Legii, 

meritând, dacă se abătea de la ea, dizgraţia şi moartea, şi că demnitatea de calif 

trebuia să revină prin definiţie celui mai bun şi nu membrului unei anumite familii 

sau al unui anumit clan. De aci, un califat exclusiv electiv şi nicidecum ereditar, 

pentru care nici o consideraţie de naştere sau de neam nu trebuia să tragă în cumpănă 

şi nici să împiedice desemnarea celui mai demn, fie el chiar şi un sclav abisinian. 

Această doctrină, riguroasă până la extrem, dar de o logică de necombătut, îşi găsea 

desigur justificarea în violenţa rivalităţilor ce urmaseră după moartea Profetului şi care 

nu făceau, de altfel, decât să continue politica de luptă neiertătoare dusă de Mahomed 

împotriva foştilor săi tovarăşi de trib din Mecca, din momentul când se stabilise în 

propriul său domeniu. Ea nu s-a menţinut decât cu greu ulterior, deoarece putea fi 

aplicată numai în teritorii unde tezele hariğite erau admise de toţi. În timp vor 

subzista doar câteva grupuri, ca acela al ibadiţilor din Magreb, menţinând acolo, din 

doctrina lor, principiul fundamental care consta în a lega strâns între ele credinţa şi 

acţiunile şi care aveau să continue multă vreme în a forma un obiect de discuţii 

între credincioşi. 

Într-o parte cu totul diferită însă, mişcarea şiită, care a fost foarte activă în 

epoca omeyyadă, se dezvolta pe tărâm teologic în două direcţii, corespunzând la 

două concepţii despre legitimitatea sistemului alid. Direcţiile de dezvoltare au dat 

naştere unor diverse doctrine: după unele, imamul, cum era numit pretendentul ce 

întrupa nădejdile uneia sau alteia cauze alide, nu era mort, ci numai dispărut şi 

avea să se întoarcă spre a triumfa asupra inamicilor săi; după alţii, fiecare dintre 

aceşti imami desemnase înainte de a muri un urmaş, asupra numelui căruia părerile 

erau divergente. Caracteristica grupărilor clandestine ce s-au constituit atunci era de 

a încredinţa conducerea propagandei nu imamului însuşi, care trebuia să evite de a se 

manifesta, ci reprezentantului său, uneori denumit vizir, pe care imamul trebuia să şi-l 

fi ataşat printr-o legătură de adopţiune spirituală. Unii şiiţi atribuiau, pe de altă parte, 

imamului lor calităţi supraumane, care-l situau în afara condiţiei de simplu muritor. 

Dar un spirit iarăşi diferit avea să anime, de la sfârşitul epocii omeyyade, 

celelalte revolte şiite, care au fost conduse de Zayd şi de fiul său Yahyâ, descendenţi 

ai lui al-Husseyn. Mişcarea lor, care avea să fie denumită mai tîrziu zaydită, propo- 

406

văduia răscoala armată şi rezerva titlul de imam unui descendent al lui Ali capabil 

de a se distinge prin calităţile sale războinice, prin ştiinţa şi pietatea sa. Ea se 

întemeia, deci, simultan, pe principiul legitimist şi pe meritul personal, în sens larg, al 

unui pretendent, care era presupus a nu aduce nici o modificare Revelaţiei însăşi. 

Aderenţii mişcării erau totuşi cumplit de ostili dinastiilor domnitoare, umayyadă întâi, 

abbasidă pe urmă, şi divergenţele lor asupra definiţiei puterii legitime au atras după 

ele noi sciziuni între musulmani, pentru care concepţia despre imam făcea parte integrantă 

din credinţă. 

Khariğiţilor şi şiiţilor, ieşiţi şi unii şi alţii din fracţiunea primei comunităţi 

musulmane favorabile lui Ali, li se opuneau sprijinitorii unei mişcări politicoreligioase 

care-i susţinea pe suveranii umayyazi şi care a luat probabil naştere către 

sfârşitul secolului al VII-lea. Această mişcare era murdjismul, numit, se poate 

presupune, pentru că aderenţii lui, susţinând că nimeni nu poate să prevadă 

hotărârea pe care Dumnezeu o va lua în ziua de apoi cu privire la credincioşii 

vinovaţi de greşeli grave, preconizau să se „amâne" (irdjâ') judecata, fără a ţine 

seamă de greşelile pe care unii sau alţii păreau să le fi săvârşit. Astfel credinţa 

singură era suficientă pentru a-l putea determina pe musulmanul demn de acest 

nume. O atare doctrină avea o incidenţă politică nicidecum neglijabilă: ea permitea 

noii dinastii califiene a Umayyazilor să scape de acuzaţiile de impietate pe care 

adversarii ei şiiţi, khariğiţi sau pietişti le ridicau împotriva ei, fie calificându-i pe 

suveranii ei drept uzurpatori, fie imputându-le de a fi luat, ca odinioară 'Uthmân, 

măsuri neconforme prescripţiilor coranice şi de a fi transformat califatul într-un bun 

familial. 

Kadariţilor, destul de puţin cunoscuţi, li s-a alăturat, la sfârşitul califatului 

umayyad, partizanii unei mişcări ce avea să exercite o influenţă considerabilă asupra 

gândirii islamice, dar ale cărei origini rămân greu de cunoscut. Este vorba de mişcarea 

mutaziliţilor sau a „scizioniştilor temporizatori", care s-au „ţinut deoparte", în împrejurări 

mai degrabă obscure încă din epoca primelor războaie civile, declarând că se 

abţin de a lua atitudine între Ali şi adversarii lui succesivi. Atitudinea lor „neutră" a 

fost calificată prin termenul de i'tizâlcute avea pe atunci o semnificaţie mai ales 

politică, dar corespundea, poate, deja unei stări de spirit religioase. 

Ca şi imamismul duodeciman, ismailismul clasic atribuia imamilor cunoştinţe 

si puteri supraomeneşti, graţie cărora ei erau „fără păcate" şi care făceau din ei 

depozitarii unui adevăr ascuns ce avusese Revelaţia drept formă exterioară. Din 

ismailismul fatimid aveau să derive nu numai secta druzilor, ci şi un partid disident, 

acela al nizarisilor sau Asassinilor, care a lansat în Orient o nouă „propagandă". 

Potrivit acestei doctrine, imamul îşi găsea justificarea în logica internă a apelului său, 

corespunzând nevoilor omenirii. Dar mişcarea s-a distins în istorie îndeosebi prin 

acţiunea ei „teroristă" şi prin asasinatele politice la care adepţii s-au fi dedat în 

cursul secolelor al XI-lea şi al XII-lea în Iran şi în Siria, unde reuşiseră să ocupe 

cetăţi puternice. În acel moment, ismailismul deţinea un loc însemnat în viaţa 

politică şi religioasa a oraşelor siriene, unde populaţia, de convingere şiită, se 

remarca din când în când prin „dezordini”. 

Ibn Hanbal, de a cărui învăţătură se prevalau membrii şcolii juridice şi 

teologice hanbalite, profesau credinţa în unicitatea divină, dar fără a-şi pune 

407

întrebări asupra naturii atributelor posedate de Dumnezeu. Dacă hanbaliţii 

insistau asupra atotputerniciei lui Dumnezeu, ei subliniau şi capacitatea lui de 

îndurare şi interesul său pentru soarta oamenilor. Pe de altă parte, hanbaliţii, 

mărginindu-se la textul Coranului şi al Tradiţiei, refuzau orice folosire a 

raţionamentului dialectic sau katâm. 

Tradiţionalismul, o altă sectă derivată, a dat naştere atunci unor grupări 

politico-religioase oarecum extremiste, ca acea Nâbita, sau „buruiană". Această 

sectă era totodată un partid politic care pare să se fi confundat cu acela al „partizanilor 

'Uthmân". Aceasta înseamnă că adepţii ei aveau o atitudine politică aspră: 

afirmând superioritatea lui 'Uthmăn asupra lui Ali, ei îi împingeau pe califii 

abbasizi să urmeze calea trasată anterior de înaintaşii lor umayyazi. Tendinţa lor a 

precumpănit în timpul domniei lui al-Mutawakkil, care nutrea, pe cât se spune, cel mai 

mare dispreţ pentru Ali şi avea, dimpotrivă, o mare stimă pentru califii sirieni. 

Hanbalismul a avut însă de făcut faţă, de la sfârşitul primei jumătăţi a 

secolului al XI-lea, ostilităţii noii şcoli aşarite. Şcoala aşarită a fost aceea care 

avea în cele din urmă să iasă biruitoare în cadrul evoluţiei sunnismului. Este 

caracteristic faptul că ei s-au străduit de asemenea să combată erorile adversarilor 

lor, fie ei mutaziliţi, şiiţi, „antropomorfişti" sau chiar creştini, evrei ori maniheeni. 

În sfârşit, mişcarea aşarită, care se prezenta sub aparenţa unei şcoli teologice, a fost 

şi o mişcare care a fost uneori calificată în mod justificat drept „socio-politică". Deşi 

acuzaţi de către hanbaliţi de simpatii mutazilite, membrii ei s-au declarat adevăraţii 

„partizani ai Sunnei şi ai regrupării comunitare sau ahl al-sunna wa-l-d΄)arncta, 

expresie în care al doilea termen contează deopotrivă, dacă nu mai mult, ca primul. 

Mişcarea avea să se dezvolte mai ales în afara Irakului, în Siria, unde ea a 

pătruns odată cu profesorii şafiiţi, cei mai mulţi de origine iraniană, precum şi în 

Magreb, unde ideile ei s-au răspândit începând din secolul al XI-lea printre unii 

reprezentanţi ai juridismului malikit. O mişcare analogă a progresat, în Iran mai ales, 

sub imboldul unui contemporan al lui al-Aşarî, al Mâtu-ridî, care a trăit în 

secolul al X-lea la Samarkand. Maturidismul era şi el o şcoală de teologie 

apologetică şi dogmatică; el adoptase unele metode ale mutazilismului şi se silise să 

insiste asupra noţiunii de responsabilitate a omului, admiţând nu numai asumarea 

de către om a faptelor sale, ci existenţa unei adevărate libertăţi de alegere umane, în 

acelaşi timp, se iviseră şi alte sisteme doctrinale, mai ales în Occident. 

Paralel cu dezvoltarea Tradiţiei preluate, numărul de sisteme juridice în uz au 

început să se fixeze. Dacă şafiiţii predominau în Arabia, unde ocupau principalele 

slujbe de cadii şi de predicatori, ei erau puţin numeroşi în Irak şi se loveau în Iran de 

rivalitatea hanafiţilor; ei erau în schimb ferm stabiliţi în Siria, apoi în Egipt, unde 

sistemul lor întâlnise malikismul, puternic în acea ţară înainte de ocupaţia fatimidă, 

şi unde avea să se bucure ulterior de sprijinul Ayyubizilor. Hanafismul prinsese 

rădăcini solide în Irak, unde în secolul al X-lea îi aparţineau majoritatea cadiilor şi 

unde el coexista cu hanbalismul; el era puternic şi în Iran unde tindea să 

înlocuiască şafiismul. Malikismul, în sfârşit, care cuprindea câţiva reprezentanţi în 

Irak, progresase mai ales în Magreb, unde devenise curând sistemul predominant. 

Sistemele astfel recunoscute rămâneau istoriceşte legate, mai mult sau mai 

puţin strâns, de mişcările politico-religioase care ajutaseră la răspândirea lor. Aceste 

408

afinităţi între secte religioase şi sisteme juridice, care se influenţau unele pe altele 

fără însă a se confunda, erau legate esenţial de similitudinea metodelor de 

raţionament aplicate, după caz, fie fundamentelor religiei, sau usiil al-dln, fie 

fundamentelor dreptului, sau usul al-fih. Dar în afară de hanbalism, care s-a 

prezentat totdeauna sub un aspect oarecum monolitic, şcolile juridice nu impuneau 

în mod necesar membrilor lor o opţiune teologică anumită, şi nu rareori se întâlneau 

cugete originale care adoptau poziţii personale, combinând noţiuni de origini diferite. 

Deci, revenind în prezent, lucrurile stau altfel cu partidele şi mişcările islamice 

care au fost asociate la guvernare de către actualele regimuri politice din lumea arabomusulmană, 

din motive care se numesc, cel mai adesea, „criză de legitimitate”. 

Atragerea factorului religios, care se bucură de puternică susţinere populară, şi 

scoaterea acestuia din „zona civilă” de acţiune, urmată de instituţionalizarea religiei 

este, trebuie s-a spunem, un efect al contactului cu modernitatea de tip occidental. 

În concluzie, conform afirmaţiilor lui Tarik al-Bishri 7 , islamismul politic s-a 

dezvoltat înainte şi odată cu dominaţia Occidentului. Foarte adevărat. Intervenţia 

puterilor europene în politica internă a ţărilor musulmane în interiorul cărora îşi 

atrăgeau simpatii din rândul clasei conducătoare nu a făcut decât să complice o 

situaţie deja complicată prin schisma dintre civilizaţii. Ea a accentuat divergenţele şi 

diferenţele de evaluare dintre diversele zone ale regiunii Orientului Mijlociu. 

În prezent, emergenţa ideologiilor şi mişcărilor islamiste constituie una dintre 

caracteristicile majore care definesc spaţiul politic în întreg spaţiul musulman. 

Pornind de la principiile religioase islamice, acestea îşi propun o „renaştere”, nu atât 

teologică, cât mai ales socio – politică a tradiţiei musulmane „autentice”, acest lucru 

justificând activismul lor accentuat în acest plan. Considerându-se ca inexplicabil 

legate religia şi politica, islamiştii doresc în general să „re-islamizeze” mai întâi 

teritoriul musulman, apoi întreaga lume. Această re-islamizare este înţeleasă în mod 

divers, în funcţie de actori, strategii, contexte particulare: ca un prozelitism în rândul 

maselor, ca difuzarea unor variante sectare şi rigide de Islam în defavoarea tradiţiilor 

autohtone, ca efort pentru cucerirea puterii politice, fie prin acţiuni legitime, fie prin 

activism violent. Toate însă vizează instaurarea unui „regim de legalitate islamică”, în 

care socialul şi politicul să fie guvernate în conformitate cu directivele deduse din 

Sharīa. Politizarea discursului islamic contemporan are atât cauze filozofice, cât şi 

cauze socio-politice: găsim, în general, o criză a lumii musulmane la „agresiunea” 

modernităţii şi căutarea unei identităţi care, este reprezentată de un model de societate 

şi stat similar celui al primilor ani ai Islamului. 

Prin „islamiste” se vor înţelege acele mişcările care văd în Islam o ideologie 

politică şi care consideră că islamizarea societăţii trece prin instaurarea unui stat 

islamic şi nu numai aplicarea Sharīei 8 . Deosebirea este accentuată chiar de actori; ei 

vor să se diferenţieze de simpli „musulmani” (al-Muslimūn) desemnându-se pe sine 

„islamişti” (al-Islāmiyyūm) adică angajaţi într-o acţiune politică în vederea reformării 

sau a schimbării societăţii prezente. 

7 Tarik al-Bishri, învăţat musulman 

8 Lazăr Marius, Aspecte ideologice şi geopolitice ale renaşterii islamice contemporane, 

„Geopolitica”, revistă de geografie politică, Geopolitică şi Geostrategie, Anul II, nr. 9-10 

409

Suprapunerea ilicită care se face adesea, în prezent, între islamism şi Islam, în 

general, decurge dintr-o dublă licitare a aspectului politic în cadrul modului de viaţă 

musulman. Mai întâi, chiar în interiorul lumii islamice: islamismul, în multiplele sale 

forme particulare şi condiţionate local, a devenit o ideologie politică care, folosinduse 

de categoriile culturale şi religioase musulmane, încearcă să reconstituie ceea ce se 

consideră a fi o identitate, individuală, comunitară şi socio-politică specific 

musulmană. Ca soluţie la eşecul ideologiilor şi programelor socialiste şi la dificila 

implementare a celor liberale, islamismul predică în mod constant o „renaştere 

islamică”. A doua supralicitare derivă din atenţia exclusivă şi excesivă pe care o 

acordă lumea occidentală doar acestor aspecte stridente ale activismului islamic, 

respectiv fundamentalismului islamic, considerate a caracteriza Islamul în general, şi 

care ignoră nesfârşita complexitate umană, culturală, mentală şi chiar politică a unei 

civilizaţii devenite globale. Trebuie deci înţeles că Islamul politic vehiculat de 

islamişti şi de media internaţională reprezintă doar o variantă din setul multiplu de 

aspecte care definesc Islamul contemporan. 

Una dintre cele mai importante realizări ale mişcărilor fundamentalist - islamice 

din ultimele decenii a fost abilitatea de a se erija în faţa populaţiei musulmane din 

statele arabe ca promotori ai adevăratului Islam, promovând acele elemente socio – 

politice ale religiei care atrag majoritatea populaţiei. Aceste mişcări radicale s-au 

concentrat asupra claselor inferioare ale societăţii, care caută soluţii mesianice pentru 

situaţiile disperate în care se află, accentuând elementele politice ale religiei islamice 

şi valorile umane precum justiţia socială 9 . Întrebările ce au apărut imediat referitoare 

la rolul Islamului în lumea actuală şi dacă se poate prezenta religia islamică ca fiind ca 

a Profetului au avut drept răspuns o nouă fatwa, numărul 82257 din anul 1999. În 

această fatwa se interpretează Sura 8 Prăzile: versetul 46 „Daţi ascultare lui Allah şi 

trimisului Său. Nu vă certaţi, căci altminterea vă veţi împotmoli şi vântul vostru bun 

se va duce”. În această interpretare, învăţaţii musulmani consideră că un guvern care 

implementează regulile şi regulamentele Islamului în toate domeniile vieţii este un 

guvern islamic. Toată legislaţia trebuie să se conformeze Islamului chiar şi cea care 

are legătură cu afacerile externe. Este responsabilitatea conducătorilor şi 

subordonaţilor să implementeze învăţăturile Islamului în problemele vieţii lor. Toate 

regulile islamice ar trebui aplicate tuturor popoarelor indiferent de orice considerare. 

Conducătorii şi conduşii, bogaţi sau săraci, albi sau negri, tineri sau adulţi, bărbaţi sau 

femei, sunt egali în ochii Shari‘ei. Fatwa ne explică că, printre cele mai importante 

responsabilităţi ale guvernului islamic, găsim asigurarea păcii, protecţia şi asigurarea 

tuturor celor necesare vieţii: mâncare, medicamente, educaţie etc. Deci Allah promite 

credincioşilor conducerea pământului, puterea de a-şi practica religia pe care El a 

ales-o pentru ei. Următoarele versete invocate ne arată că oricine nu ascultă aceste 

ordine este un rebel: Sura 24 Lumina: versetul 55: „Ei vor şti, atunci, că Allah este 

Limpedele Adevăr”. 

Ar putea apare ca problemă faptul că fatwa menţionată mai sus explică că „în 

practică, toate crizele şi problemele din societatea noastră sunt rezultate naturale ale 

9 Jurgensmeyer, Mark, Terror in the Mind of God: The Global Rise of Religious Violence, 

University of California Press, Berkeley, 2001 

410

separării şi absenţei adevăratului guvern islamic. Noi facem ce spune Allah şi ne 

întoarcem la calea islamică care este sursa gloriei şi onoarei, ale cărei legi sunt 

potrivite pentru toată omenirea, în toate timpurile şi în toate locurile”. Este oare 

această interpretare o incitare la ură şi violenţă? Este vorba de un îndemn la o viaţă 

pioasă, departe de tentaţiile şi viciile Occidentului? Realitatea devine este una extrem 

de simplă pentru una din părţi: fundamentaliştii islamici sunt în permanenţă în 

urmărirea realizării unor misiuni globale: refacerea fostului imperiu musulman, 

unificarea lumii musulmane într-o singură naţiune şi redobândirea gloriei lumii 

islamice. 

Jerrold Post consideră că: „fundamentaliştii nu se percep ca entităţi separate ci 

ca simboluri ale Islamului. Fundamentalismul islamic nu trebuie considerat ca un 

simplu set de norme politice, care poate fi compromis sau negociat, sau doar ca o 

ideologie de genul socialismului ori comunismului, în cadrul cărora tipul liberaldemocratic 

de interacţiune socială şi discurs politic este recunoscut. 

Fundamentalismul islamic se încadrează într-o altă categorie de conştiinţă politică, în 

care identitatea religioasă caracterizează şi determină cadrul normativ şi acţional al 

adepţilor, indiferent de caracterul public sau privat al vieţii individului 10 . De 

menţionat că, în nici o altă religie, cultul sacrificiului de sine nu este atât de adânc 

înrădăcinat ca în religia islamică, chiar dacă clericii musulmani moderaţi susţin că 

accederea în Paradis, în urma morţii în luptă cu un necredincios, nu se referă şi la 

actele teroriste sinucigaşe. 

În controversata lucrare „Ciocnirea civilizaţiilor” 11 , Samuel Huntington 

susţine că Islamul renaşte şi se afirmă, el fiind „soluţia pentru problemele moralităţii, 

identităţii, sensului şi credinţei”. Ca exponenţi ai unei societăţi democratice şi 

„jucători în terenul lumii occidentale” am fi tentaţi să ne revoltăm împotriva autorului 

dacă nu am afla în continuare, tot de la el, că islamul nu este soluţia şi „pentru 

problemele de justiţie socială, represiune politică, înapoiere economică şi slăbiciune 

militară”. Ori, în opinia noastră, perenitatea omenirii şi deci, soluţia ideală se 

identifică clar cu lichidarea „înapoierii economice” (prosperitate), a „agresiunii 

politice” (asigurarea democraţiei) şi asigurarea „justiţiei sociale” (asigurarea 

drepturilor omului), toate reprezentând soluţia occidentală, şi nicidecum cu pretinsa 

moralitate (faţă de care avem rezerve că ar fi cumva superioară moralităţii 

occidentale), identitate, sens şi credinţă (pe care le respect, dar asupra cărora am dubii 

şi care îmi inspiră teamă şi nicidecum atracţie), care reprezintă soluţia islamică. 

Democraţia lasă cale deschisă tuturor posibilităţilor, cu o condiţie – să fie ea 

aceea care va guverna modul de viaţă al tuturor. Iar, când pentru atingerea scopurilor 

se uzează de terorism ca de un medicament minune, este clar că asistăm la un conflict 

între democraţie şi terorism. Să ne amintim că Ossama ben Laden le-a cerut 

americanilor să se convertească la islam. El a cerut, în fond, globalizare prin 

islamizare. Mai recent, preşedintele Iranului, Mahmud Ahmadinejad, proclama 

Islamul ca singura religie capabilă să satisfacă moral şi să purifice omenirea; nu s-a 

10 Post. Jerrold M: Notes on a Psychodynamic Theory of Terrorist Behavior, Terrorism: An 

International Journal, No. 3, 1984 

11 Huntington Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor, Editura Antet XX Press, Filipeştii de Târg, Prahova, 

1997 

411

întrebat dacă acest model de societate are şi mijloacele materiale să asigure 

perenitatea acestei lumi pe care o doreşte sub forma unui Califat Arab. 

Au dreptate, însă, analiştii care afirmă că analiza din punct de vedere geopolitic 

a avut în trecut (în trecutul recent, adică de când este folosit termenul ca atare) "o 

puternică tendinţă de a minimiza factorii religioşi" 12 . Aceştia fiind, practic, doar 

enumeraţi la cauzele unor conflicte, deşi, în unele cazuri, au constituit elementul 

esenţial al acestora. Ca urmare a crizelor balcanice şi (re)afirmării islamismului, 

astăzi, din contră, "riscă să se instaureze o atitudine inversă, cu tentaţia de a citi scena 

geopolitică redusă la componenta religioasă" 13 . 

Unii analişti politici au făcut supoziţii de genul: "Islamul politic va rămâne un 

factor important al dinamicii sociale, culturale şi politice, care va comanda evoluţia 

internă a ţărilor musulmane. Va afecta în egală măsură politica regională şi legăturile 

internaţionale ale statelor musulmane, dar nu va fi singurul factor de evoluţie şi poate 

nici cel mai determinant. În concluzie, Islamul politic nu va dispărea, însă nu va fi nici 

singurul factor care va reglementa viitorul lumii islamice" 14 . Aceaşi părere similară a 

avut-o şi geopoliticianul italian Carlo Jean, care subliniază, printre altele, că "în 

realitate islamul este pe departe a fi monolitic; este chiar profund divizat. A vorbi de 

pericolul islamic este ca şi cum ai vorbi de pericolul creştin" 15 . 

Alt analist, Hunter S.T., a remarcat relaţia ambivalentă ("caracterul complex şi 

paradoxal al fenomenului islamist") pe care Occidentul a întreţinut-o în ultimele 

decenii ale secolului al XX- lea cu fundamentalismul islamic: "Acesta (Occidentul – 

nota noastră) combătea radicalismul musulman, fundamentalismul cum era numit în 

Golful Persic şi în Liban, dar se alia în Afghanistan cu fundamentaliştii musulmani 

(mudjahedinii – nota noastră) împotriva Uniunii Sovietice" 16 . Or, mudjahedinii, 

mişcarea de rezistenţă de ieri, de inspiraţie islamică, faţă de invazia sovietică din 1979 

în Afghanistan, s-a transformat în regimul totalitar taliban din ultimii ani ai secolului 

al XX- lea, sprijinitor al terorismului internaţional, inclusiv al lui Oussama ben Laden. 

Nu este mai puţin adevărat că, în unele cazuri, Islamul politic a reuşit să 

acceadă la putere fără a folosi armele ci pe cale parlamentară, precum Algeria (1990 – 

1991) şi Turcia (1997 şi 2003). Este adevărat că aproape imediat după dobândirea 

puterii şi-au dat la iveală limitele toleranţei lor şi, ca urmare, în ambele cazuri, au fost 

înlăturaţi: în Algeria, pe cale militară, iar în Turcia, în 1997, prin presiuni (situaţia de 

după 2003 este diferită). 

Pe ansamblu, Islamul politic, rămâne un fenomen complex, greu de controlat, 

cu unele reculuri (fortuite, precum în cazurile amintite mai sus ori în Afghanistan 

după 11 septembrie 2001, sau nu), dar şi cu focare emergente, cum este cazul fostelor 

republici asiatice sovietice, în care procesul de deschidere politică, angajat de Mihail 

12 Chauprade Aymeric, Thual François, Dicţionar de Geopolitică: state, concepte, autori, Editura 

Corint, 2004, p. 562. 

13 Neguţ Siviu, Geo POLITICA – Universul puterii, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2008 

6 Hunter S.T., Ce va deveni islamul politic, în volumul "Puteri şi influenţe", Editura Corint, 2001, p 

117. 

15 Jean Carlo, Geopolitica, Editura Laterza, Roma – Bari, 1995, p. 218. 

16 6 Hunter S.T., Ce va deveni islamul politic, în volumul "Puteri şi influenţe", Editura Corint, 

2001, p. 113. 

412

Gorbaciov, "a suscitat trezirea unor sentimente islamiste în rândul populaţiilor 

musulmane din fosta URSS Această trezire a fost îndeosebi religioasă şi culturală, 

însă a cuprins şi o dimensiune politică: în Asia Centrală şi în Caucaz şi-au făcut 

apariţia unele partide care se declarau a fi islamiste" 17 . De aici au decurs, de altfel, 

unele conflicte din zonă, cum au fost războiul civil din Tadjikistan ( 1992 – 1997), 

războiul din Cecenia (1994 – 1996, reluat după 1998), conflictele din Uzbekistan, 

Kirghizstan şi altele. 

Bibliografie: 

[1] ABAZ Mona, STAUTH Georg Occidental reason, Orientalism, Islamic 

Fundamentalism: a critique, Globalization, knowlwdge and society, editată de 

Matrin Albrow şi Elizabeth King, London: Sage, 1990. 

[2] A΄la Maududi, Abdul Sayyeed, Jihad in Islam, www.islamistwatch.org 

[3] BARNA Cristian, „Cruciada” Islamului, Geopolitica, Editura Top Form, 

Bucureşti, 2007; 

[4] BRUNO Étienne, L’Islamisme politique, Hachette, 1987. 

[5] CHAUPRADE Aymeric, Thual François, Dicţionar de Geopolitică: state, 

concepte, autori, Editura Corint, 2004. 

[6] Geller Ernest, Postmodernism. Reason and Religion, Routledge, 1992. 

[7] HUNTER S.T., Ce va deveni islamul politic, în volumul "Puteri şi influenţe", 

Editura Corint, 2001. 

[8] HUNTINGTON Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor, Editura Antet XX Press, 

Filipeştii de Târg, Prahova, 1997. 

[9] JEAN Carlo, Geopolitica, Editura Laterza, Roma – Bari, 1995. 

[10] JURGENSMEYER, Mark, Terror in the Mind of God: The Global Rise of 

Religious Violence, University of California Press, Berkeley, 2001. 

[11] LAMCHICHI A., L’Islamisme politique, L’Harmattan, Lapidus Ira M., A 

History of Islamic Society, Cambridge Univesity Press, 1988 

[12] LAZĂR Marius, Aspecte ideologice şi geopolitice ale renaşterii islamice 

contemporane, Geopolitica”, revistă de geografie politică, Geopolitică şi 

Geostrategie, Anul II, nr. 9-10. 

[13] MERAD Ali, Islamul contemporan, Editura Corint, Bucureşti, 2003. 

[14] Neguţ S., Introducere în geopolitică, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2005. 

[15] Neguţ Siviu, Geo POLITICA – Universul puterii, Editura Meteor Press, 


[16] Post. Jerrold M., Notes on a Psychodynamic Theory of Terrorist Behavior, 

Terrorism: An International Journal, No. 3, 1984. 

[17] Sayyid Ebul, À̀ la el-Meududi, Introducere în Islam, Editura Chrater, 

Bucureşti, 1991, pp. 90 – 94. 

[18] Stoian Ana-Maria, Terorismul şi Islamul – o analiză critică a unei false 

analogii, Revista de geografie politică, geopolitică şi geostrategie – Incursiune 

în Islam. 

17 S.T. Hunter Ce va deveni islamul politic, în volumul "Puteri şi influenţe", Editura Corint, 2001, 

p. 116. 

413

[19] Tariq Ali, Ciocnirea fundamentalismelor – Cruciade, jihaduri şi 

modernitate, Editura Antet, Filipeştii de Târg, Prahova, 2003. 

414

O ANALIZĂ A PRINCIPALELOR SISTEME PENTRU 

TRANSPORTUL RESURSELOR ENERGETICE 

Dr. Mihai ŞERBAN ∗ 

Abstract: In the current geopolitical context, analytical products of geopolitical intelligence 

are particularly important in the sense that they contribute, ever more, that the political decisions. 

From this complex issue must be addressed pipeline used to transport energy resources. Thus, it 

requires analysis of interests european chancellery to support these projects, to identify the actual 

funding opportunities and possibilities for the establishment of the Russian Federation to block the 

implementation of transport projects (from the stage to ensure resources fuels to be transported, 

crossed the territories and beneficiaries). And from this perspective, what are the chances for 

„Nabucco” pipeline in the ratio of soft-power and hard power. 

În actualul context geopolitic şi ca o provocare la adresa intelligence-ului 

economic, se impun afirmarea şi materializarea sprijinului politic pentru NABUCCO, 

sistem considerat de către cancelariile statelor interesate în finalizarea sa, ca fiind un 

elemente esenţial pentru coagularea unei politici europene unitare în domeniul 

energetic, referitoare la Asia Centrală şi Marea Caspică. 

Un avertisment privind caracterul de urgenţă al adoptării unei politici clare a 

U.E. în acest domeniu, derivă din faptul că ţările central-asiatice cu care statele 

europene poartă negocieri pentru furnizarea gazelor, au solicitat iniţierea unor 

acorduri concrete în domeniul energetic. 

Un demers al U.E., de natură a contribui la realizarea acestor deziderate l-ar 

putea reprezenta înfiinţarea consorţiului european „Caspian Development 

Corporation”, în scopul concret la achiziţionării directe de gaze din această regiune. 

Trebuie să evidenţiem faptul că, în actualul context economic internaţional se 

menţin riscurile tergiversării realizării majorităţii conductelor („South Stream”, 

„North Stream” etc.). 

Proiectul gazoductului „South Stream” 

Datorită semnalelor privind posibilitatea amânării finalizării gazoductului ca 

urmare a problemelor financiare, în cadrul întâlnirilor bilaterale cu reprezentanţii ruşi, 

parţial sârbă şi bulgară s-au arătat preocupate de obţinerea unor asigurări din partea 

Moscovei privind posibilitatea finalizării proiectului. 

Deşi partea rusă a susţinut că deţine resursele financiare necesare finalizării 

proiectelor proprii, alte estimări indică posibilitatea ca acestea să fie influenţate 

negativ de aceste dificultăţi financiare cu care se confruntă „Gazprom”. 

Astfel, potrivit vicepreşedintelui Consiliului de Conducere al concernului, 

Aleksandr Medvedev, proiectele companiei privind extracţia şi transportul gazelor 

naturale se vor realiza indiferent de criza financiară mondială. Totodată, oficialul rus a 

∗ Lector universitar în cadrul Academiei Naţionale de Informaţii. doctor în Ştiinţe Istorice, 

doctorand în Ştiinţe Militare şi Informaţii. 

415

subliniat că programul investiţional este structurat pe 5 niveluri de prioritate, doar 

eforturile indicate la primele 3 niveluri urmând a fi realizate în termenele stabilite, 

celelalte depinzând de succesele pe linia atragerii finanţărilor. 

„Gazprom” ar putea solicita statului rus să cofinanţeze, în 2009, investiţii de 

32,84 miliarde $ în proiectele din Peninsula Iamal (situată în Districtul Autonom 

Iamalo-Neneţ din nord-vestul Siberiei, în condiţiile în care există o conductă de gaz 

Iamal-Europa, respectivele investiţii fiind considerate esenţiale pentru susţinerea 

nivelului extracţiei, deoarece producţia zăcămintelor din Siberia de Vest scade anual. 

În cadrul rundelor de negocieri din luna noiembrie 2008, pe marginea 

Acordului cu Moscova în domeniul energetic, Belgradul a intenţionat să condiţioneze 

vânzarea companiei petroliere „Naftna Industrije Srbije” (N.I.S.) de garantarea 

construirii porţiunii sârbe a „South Stream”. Ulterior a fost avansată posibilitatea unei 

noi amânări a semnării acordului bilateral în domeniul energetic, prevăzută a avea loc 

la Belgrad, la 5 decembrie 2008. 

Potrivit „Vecernje Novosti” din Serbia (24 noiembrie 2008), delegaţia sârbă 

doreşte şi stabilirea unor penalităţi pentru eventualitatea întârzierii construcţiei 

conductei. 

Totodată, ministrul energiei din Serbia, Petar Skundric, a anunţat la 26 

noiembrie 2008, că finalizarea „South Stream” ar putea avea loc în 2015, cu doi ani 

mai târziu decât a fost estimat iniţial. 

De menţionat faptul că acordul energetic dintre Moscova şi Belgrad prevede, 

alături de construirea „South Stream”, vânzarea pachetului majoritar al N.I.S. către 

„Gazprom” (pentru aproximativ 500 milioane euro) şi investiţii în valoare egală 

pentru dezvoltarea N.I.S. până în 2012, precum şi construirea unui depozit pentru 

înmagazinarea gazelor naturale la Banatski Dvor. 

În timpul unei vizite efectuate la Belgrad, la 17 noiembrie 2008, delegaţia rusă 

condusă de către preşedintele Grupului de Cooperare Parlamentară din cadrul 

Consiliului Federaţiei (Camera Superioară a Parlamentului), a precizat că realizarea 

proiectelor comune în domeniul energetic nu va fi influenţată de situaţia financiară 

internaţională, deoarece în bugetul ţării, pentru anii 2009-2010-2011, au fost 

prevăzute aproximativ 3,8 miliarde euro, în acet scop. 

Acordul bilateral pentru realizarea proiectului a fost publicat în Monitorul 

Oficial şi prevede că tronsonul bulgar va fi construit fără garanţii financiare din partea 

Bulgariei, „Bulgaraz” şi „Gazprom” vor înfiinţa o societate mixtă, la care vor deţine 

participaţii egale, care să fie proprietarul gazoductului. 

Un aspect deosebit de interesant este marcat de către eurodeputatul estonian 

Tunne Kelam, care a criticat politica „neoimperială” a lui Vladimir Putin, afirmând că 

proiectele „South Stream” şi „North Stream” nu ar reprezenta decât un bluf al 

Moscovei. Acesta a reclamat campania masivă organizată de către ruşi pentru 

influenţarea statelor europene şi prin influenţarea unor înalţi demnitari (ex. Gerhard 

Schroeder). 

Totodată, demnitarul estonian a opinat că Moscova se va confrunta cu o criză 

energetică internă deoarece „Gazprom” nu se ocupă de infrastructură şi de exploatarea 

noilor câmpuri cu gaze naturale, iar, ca urmare a presiunilor politice şi a dorinţei de 

416

acaparare a cât mai multor companii şi infrastructuri din U.E., s-a ajuns în situaţia ca 

2/3 din veniturile concernului să fie orientate spre plata datoriilor. 

Proiectul gazoductului „North Stream” 

Oficialii companiei „North Stream A.G.” au încercat să obţină acordul statelor 

baltice pentru acest proiect, fără a se putea ajunge la un consens. Conform normelor 

de drept internaţional, acceptul acestora este esenţial pentru demararea proiectului. De 

asemenea, directorul financiar al proiectului, Paul Corcoran, a subliniat că discuţiile 

cu Suedia sunt aproape de finalizare, iar în decembrie 2008 au demarat convorbirile 

cu Finlanda şi Danemarca. Deşi Paul Corcoran a respins ideea că actuala situaţie 

financiară internaţională va afecta realizarea proiectului, totuşi a recunoscut că accesul 

mai dificil la finanţare (30% din costuri sunt acoperite de companiile acţionare, iar 

70% din credite) poate determina amânarea termenului de finalizare. 

Conform opiniei exprimate de Paul Corcoran, prima fază a construcţiei va 

necesita 3,5 miliarde euro până în luna iulie 2009, fondurile pentru a doua fază 

urmând a fi obţinute până în 2010. Deşi proiectul se încadrează în bugetul alocat, 

primele livrări de gaz natural vor fi efectuate în trimestrul al patrulea din 2011, cu un 

an mai târziu decât termenul iniţial. 

De asemenea, potrivit „Stratfor.com/USA/20.11.2008”, este posibil să apară 

probleme în exploatarea câmpului cu gaze „Stokman” (prin compania înfiinţată de 

către concernul rus „Gazprom” şi concernul francez „Total”, prin semnarea acordului 

la 13 iulie 2007), prevăzut să alimenteze conducta cu începere din 2013, datorită 

dificultăţilor tehnice extreme. Fiind extrem de mare, câmpul gazeifer „Stokman” 

reprezintă un proiect foarte complicat, aflându-se departe în largul Mării Barents. 

Proiectul gazoductului „Nabucco” 

În lipsa acordului-cadru interguvernamental care să garanteze implicarea 

politică a acţionarilor proiectului (prima conferinţă internaţională pe această temă, 

intitulată „Provocările livrărilor de gaze naturale în Europa - O competiţie vie. 

Posibile noi căi de transport şi tranzitare a gazului natural - rolul Nabucco”, a avut 

loc pe 14 septembrie 2007, cu participarea a 250 de reprezentanţi din 15 ţări; proiectul 

„Nabucco” fusese declarat „investiţie prioritară” de către Uniunea Europeană, încă din 

mai 2007) statele europene au întreprins demersuri pentru atragerea furnizorilor 

caspici/Asia Centrală, obţinând acorduri informale. 

Premierul ungar, Ferenc Gyurcsany, gazda conferinţei la nivel înalt care a 

început la 27 ianuarie 2009, a cerut Uniunii Europene să asigure credite şi fonduri 

proprii de 200-300 milioane euro pentru gazoductul de 3.300 kilometri, cu o 

capacitate de 31 miliarde metri cubi de gaz pe an, între Marea Caspică şi Austria, 

trecând prin Turcia, Bulgaria, România şi Ungaria. „Nabucco”, proiect evaluat la circa 

8 miliarde euro, trebuie considerat o chestiune de securitate regională, nu doar un 

proiect comercial. 

U.E. va organiza un Summit energetic la 7 mai, când părţile implicate în 

„Nabucco” ar putea anunţa o înţelegere, care să permită începerea construcţiei 

gazoductului, a declarat comisarul pentru Energie, Andris Piebalgs. „Cred că, pe 7 

mai, vom putea anunţa un acord care să facă posibilă construcţia gazoductului 

417

Nabucco”, a precizat el. Din compania de proiect fac parte „Transgaz”, „OMV”, 

„MOL”, „Bulgargaz”, „RWE” şi „Botas”. 

Până în prezent, preşedintele Parlamentului Kazahtanului, Oral Muhamedjanov, 

în timpul unei vizite la Budapesta, în 3 decembrie 2008, anunţase că ţara sa este 

pregătită să livreze gaze naturale prin această conductă. 

De asemenea, preşedintele Turkmenistanului, Gurbanguly Berdymhamedov, în 

timpul vizitei la Viena, în 17.11.2008 (s-a întâlnit cu ministrul austriac, Martin 

Bertenstein), a evidenţiat că Aşhabadul va contribui, în mod consecvent, la 

aprovizionarea cu gaze pentru gazoductul „Nabucco”. 

Totodată, în timpul vizitelor oficialilor români şi bulgari a fost evidenţiată (ca 

element de noutate) posibilitatea ca şi Uzbechistanul să furnizeze gaze naturale. 

Cu toate acestea, acordul acestor state rămâne incert, având în vedere abordările 

politice ambivalente anterioare (de menţinere a relaţiilor atât cu Federaţia Rusă cât şi 

cu statele occidentale), respectiv anumite nuanţe din declaraţiile anumitor oficiali. De 

exemplu: preşedintele Parlamentului Kazahtanului a subliniat că furnizarea depinde 

de acorduri bilaterale şi aparţine guvernelor în cauză. Ministrul austriac de externe, 

Ursula Plassnik, a reliefat ideea că orice cooperare între Austria şi Turkmenistan este 

în strânsă legătură cu aşteptările foarte clare în ceea ce priveşte progresele în 

domeniile democraţiei, statului de drept şi drepturilor omului în această ţară. 

Un aspect deosebit de interesant este şi faptul că Turkmenistanul şi Kazahtanul 

nu au semnat Declaraţia finală a Summit-ului energetic din Baku (13-14.11.2008) în 

care a fost menţionată necesitatea continuării politicii de diversificare a căilor de 

transport al gazelor naturale şi petrolului din zona Mării Caspice şi a eforturilor pentru 

realizarea proiectelor comune (magistrale Turcia-Grecia-Italia şi „Nabucco”). 

Apreciem ca fiind importantă (din perspectiva implicaţiilor geopolitice chiar) 

întâlnirea de la Aşhabad (la 3 decembrie 2008) a preşedintelui turkmen, Gurbanguli 

Berdymuhamedov cu reprezentantul special al U.E. în Asia Centrală, Pierre Morel 

care avertiza că Turkmenistanul aşteaptă propuneri concrete din partea U.E. în 

legătură cu proiectul „Nabucco”. Pierre Morel afirma că statul turkmen are nevoie de 

semnale suplimentare şi de paşi concreţi pentru proiecte pe termen lung cu U.E. 

Un demers care angajează U.E. este propunerea Comisiei Europene de 

înfiinţare a consorţiului „Caspian Development Corporation”, pentru achiziţionarea de 

gaze din Asia Centrală şi coordonarea investiţiilor destinate dezvoltării producţiei de 

petrol şi gaze în regiune şi transportului acestor resurse. 

Federaţia Rusă a trimis semnale care evidenţiază ideea lipsei unei politici 

unitare la nivelul U.E. în zona Caspică, situaţie care defavorizează proiectul 

„Nabucco”. 

Proiectul referitor la „Caspian Development Corporation” este conceput ca 

parte a unui pachet de măsuri ce vizează consolidarea securităţii energetice a U.E. 

până în 2050. De remarcat faptul că, printre priorităţile acestui consorţiu figurează 

modernizarea instalaţiilor de extragere a gazelor naturale din Turkmenistan şi 

Kazahtan, precum şi realizarea Gazoductului Transcaspic. 

În presă au apărut semnale potrivit cărora structurile antimonopol din cadrul 

U.E. vor examina posibilitatea unor achiziţii directe de gaz caspic iar Comisia 

418

Europeană îi va invita pe reprezentanţii Turkmenistanului, Kazahtanului şi 

Azerbaidjanului în scopul stabilirii graficului încheierii contractelor. 

De asemenea, compania austriacă „O.M.V.” (care are acţionari ruşi) are 

negocieri cu firmele „British Petroleum” şi „Shell”, în scopul achiziţionării de gaze 

din Azerbaidjan şi Irak. „British Petroleum” participă la proiectul „Shah Deniz” din 

Azerbaidjan, iar „Shell” a semnat un contract în domeniu, cu autorităţile de la 

Bagdad, putând astfel să devină un producător semnificativ în acest stat. 

Hernadi Zsolt, directorul general al „MOL Ungaria”, a declarat că 

Turkmenistanul a promis livrarea, prin intermediul „Nabucco” a 10 miliarde metri 

cubi de gaze naturale, Irakul a oferit 5 miliarde metri cubi, iar Egiptul 2 miliarde metri 

cubi. 

Datorită situaţiei financiare internaţionale, schema de finanţare a proiectului 

„Nabucco” ar putea fi modificată, în sensul creşterii ponderii creditelor accesate de la 

instituţii internaţionale (Banca Europeană pentru Investiţii (B.E.I.) şi Banca 

Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare) şi prin reducerea nivelului creditelor 

obţinute de la bănci comerciale. Actuala schemă prevede - 30% din sumă să provină 

din fondurile celor şase acţionari iar restul din împrumuturi, câte o treime de la 

anumite bănci comerciale, de la agenţiile de creditare pentru export şi de la instituţiile 


Cu toate acestea, directorul executiv al consorţiului „Nabucco Gas Papeline 

International”, Reinhard Mitschek (care este şi senior vicepreşedinte al diviziei de 

logistică de gaze la „O.M.V.”; până în 2006 a condus Departamentul de Tranzit şi 

Depozitare, a reprezentat „O.M.V.” în comisia de construcţie a conductelor de gaz 

„Trans Austria” şi „West Austria”) a anunţat că realizarea gazoductului va demara, 

conform planificării, în anul 2010. 

În opinia lui Reinhard Mitschek, costurile totale ale acestui proiect s-ar putea 

reduce, ca urmare a situaţiei economice internaţionale actuale. 

Bogdan Sokolovski, cosilierul preşedintelui ucrainean Viktor Iuscenko pentru 

probleme de securitate energetică, a declarat că Ucraina este interesată de problemele 

gazoductului „Nabucco” deoarece, în perspectivă, din punct de vedere tehnic, există 

posibilitatea de a construi o ramificaţie a respectivei magistrale pe teritoriul ţării, fapt 

care va influenţa pozitiv dinamica preţului gazelor. 

Koka Janos, preşedintele Comisiei „Nabucco” din cadrul Parlamentului 

Ungariei, a lansat, în şedinţa din 26 noiembrie 2008, o iniţiativă privind creşterea 

sprijinului politic pentru acest proiect, vizând înfiinţarea unui organism internaţional 

în care să fie reprezentate, la nivel parlamentar, toate ţările implicate. 

Un aspect deosebit de important, puţin analizat, este acela referitor la 

participarea României în proiectul „Nabucco”, element considerat esenţial, 

„Transgaz” fiind o companie cu o reţea de transport foarte bună şi cu know-how, a 

declarat, într-un interviu pentru HotNews.ro, Reinhard Mitschek. Acesta a spus că, în 

curând, Comisia Europeană va da o exceptare şi pentru România, la fel ca şi pentru 

Austria, Ungaria şi Bulgaria, privind accesul terţilor pe segmentul naţional al 

conductei. Comisia Europeană a scutit segmentele conductei din ţările respective de 

cerinţa de a acorda acces terţelor părţi, în schimbul garanţiilor că va asigura 

competiţia pentru sectoarele respective ale conductei. 

419

Proiectul oleoductului Burgas-Alexandruopolis 

Acordul pentru conducta petrolieră dintre portul bulgar Burgas, la Marea 

Neagră, şi cel grecesc Alexandroupolis, la Marea Egee, a fost semnat în ianuarie 

2008, cu prilejul vizitei la Sofia a preşedintelui de atunci al Rusiei, Vladimir Putin. 

Oleoductul Burgas-Alexandroupolis va avea o lungime de 280 de km şi va permite 

transportul petrolului provenit din zona Mării Caspice spre vestul Europei, ocolind 

strâmtoarea Bosfor din Turcia. Costul proiectului era estimat la 950 milioane de euro. 

Într-un interviu acordat cotidianului bulgar „Dnevnik” (24 noiembrie 2008), 

Alexander Tarakanov, directorul executiv al companiei de proiect, a punctat o serie de 

probleme cu care se confruntă în continuare, cum ar fi: 

Neclarităţile nivelului investiţiilor din partea companiilor ruseşti. 

Posibilitatea de finanţare integrală din partea Federaţiei Ruse (vehiculată 

uneori) nu poate fi acum abordată, iar documentele semnate până în 

prezent de către cele trei state participante specifică finanţarea printr-un 

fond bancar comun. 

Divergenţele între acţionari privind stabilirea costurilor totale ale 

conductei, partea rusă sugerând ca, pentru calcularea acestora, să fie 

analizate inclusiv elementele referitoare la extracţie, nu doar cele 

provenite din activitatea de transport. 

Posibilitatea aplicării unor corecţii semnificative ale traseului, pentru a 

nu traversa zonele incluse în programul de protecţie a mediului („Natura 

2000”) sau eventualele situri arheologice. 

Concluzii 

În actualul mediu geopolitic, aflat în interdependenţă cu situaţia financiară 

internaţională, se detaşează soluţiile de tip soft-power, în raport cu utilizarea 

mijloacelor hard-power. Relaţiile internaţionate sunt atât de instituţionalizate, încât 

puterile occidentale/democratice trebuie să utilizeze instrumente mai puţin 

violente/evidente pentru a-şi atinge obiectivele. 

În domeniul resurselor energetice, pentru Uniunea Europeană se evidenţiază 

soluţii de transport agreate mai mult sau mai puţin de către Federaţia Rusă. Apreciem 

că, în situaţia în care Germania, Marea Britanie Italia şi Franţa, vor întreprinde 

eforturi tot mai mari pentru a-şi asigura accesul direct la resursele de petrol şi gaze, în 

U.E. va deveni tot mai evidentă strategia rusă, pe termen lung. Adeziunea nu se mai 

realizează în jurul conceptului comunism, în prezent ideea centrală este aceea de 

Mama Rusia, mare putere. Ca urmare, soluţiile hard-power pot fi prezente oricând, 

cazul Georgiei fiind emblematic. 

Bibliografie: 

[1]. BETEA, Lavinia. Partea lor de adevar. Bucuresti, Editura Compania, 2008. 

648 p. 

[2]. CHOMSKY, Noam. State esuate: un abuz al puterii si un atac asupra 

democratiei. Bucuresti, Editura Antet, 2007. 328 p. 

[3]. GOLDSTEIN, Joshua S.; PEVEHOUSE, Jon C. Relatii internationale. Iasi, 

Editura Polirom, 2008. 784 p. 

420

[4]. KOLODZIEJ, Edward A. Securitatea si relatiile internationale. Iasi, Editura 

Polirom, 2007. 432 p. 

[5]. xxx. DICTIONAR de relatii internationale: secolul XX. iasi, Editura Polirom, 

2008. 400 p.; il. 

Webgrafie: 

[1]. www.stratfor.com 

[2]. www.oxford-analytical.co.uk/ 

[3]. www.janes.com/ 

[4]. www.cnas.org/ 

[5]. www.searchmil.com/ 

[6]. www.cer.org.uk/ 

[7]. www.foreignaffairs.org/ 

[8]. www.fride.org/ 

[9]. www.ask.com 

421

INDEX DE AUTORI 

ALBU, George Paul, 57 

ANCUŢ, Isabela, 96, 402 

ANDRUŞ, Cătălin, 166, 173 

BALABAN, Constantzin-Gheorghe, 316 

BANCIU, Cristina-Maria, 120 

BIBIRIŢĂ, Marin-Claudiu, 42 

CSERI, Georgiana, 180 

DUMITRU, Laurenţiu-Liviu, 147, 151 

GOIAN, Ionel, 327 

IGNAT, Ciprian, 280 

IOFCIU, Ion, 24 

ISPAS, Lucian, 245, 254 

LĂZĂRESCU, Iulian, 395 

LUNGU, Antonel, 338 

MAMAISCHE, Ioan, 299 

MANDACHE, Radu Adrian, 72, 84 

MOLDOVAN, Amelia-Mariana, 360 

MOLDOVAN, Nicuşor, 362 

MUSCAN, Marina, 112 

NEAG, Mihai, 17, 245 

NICOLAESCU, Gheorghe, 321 

NIŢĂ, Cristian, 214 

PANĂ, Dumitru, 352 

PASĂRE, Ionel Claudiu, 66 

PENTILESCU, Ilie, 102 

POPA, Teodor, 48 

POPESCU, Ciprian, 265 

SILION, Costică, 9 

STOEAN, Mircea-Jan, 123 

ŞERBAN, Mihai, 373, 415 

TACHE, Diana, 166 

TATU, Alexandru, 186, 195 

TEODORESCU, Cristina, 229, 237 

TOMESCU, Ina Raluca, 309 

TUDORACHE, Paul, 72, 84 

TUDORANCEA, Roxana, 204 

VASILESCU, Alfred, 288 

VELEA, Mihai, 378 

VOLOŞIN, Andry, 32 

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE „CAROL I“ 

Tehnoredactor: Mirela ATANASIU 

Bun de tipar: 25.03.2009 

Hârtie: A3 

Forrmat: A5 

Coli de tipar: 26,37 Coli editură: 13,185 

0162/596/09 215/09 

Lucrarea conţine 422 de pagini 

Tipografia Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“ 

CENTRUL DE STUDII STRATEGICE DE APĂRARE ŞI SECURITATE 

Şoseaua Pandurilor, nr. 68-72, sector 5, Bucureşti 

Telefon: (021) 319.56.49, Fax: (021) 319.55.93 

E-mail: cssas@unap.ro, Adresă web: http://cssas.unap.ro 

100/1523/08 C216/2008 

422

STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?