Vecinul strigoi ~2~

                                    

                                              

                            

                                
                            
                              
                                  
                              
                              
                                
                                  
                                  
                                
                              
                             
                            
                            
                          
                          
                          
    Totul începe într-o zi de vară, ca oricare alta. Mă aflam în satul bunicilor mei. Briza adietoare a vântului ușor de vară îmi mângaia creștetul capului cu blândețe. Eram afară, împreună cu prietenii mei. Bunicii mei, văzându-ne, au venit înspre noi să povestim. Cu toții "ne dădeam în vânt" după povești de groază, cu toate că după cele auzite, nu mai dormeam nopți la rând. Știam că bunicii mei sunt "trecuți prin viață" și că ar dura ore, poate chiar și zile să povestească câteva întâmplări uimitoare, la care ai rămăne gură-cască.
- Ei bine.. ce ar fii să ne povestestiți o întâmplare stranie?, întrebasem eu. Eu știu..orice..doar să nu ne plictisim. 
- Bine..cum vreți. Doar că..știți voi..sunt bătrână, începuse bunica, și mai am pierderi de memorie. Sper că îmi voi aduce aminte de ceva care să-mi fii dat fiori..o dată..în tinerețiile mele.
După spusele bunicii, a trecut aproximativ un sfert de oră. Toți așteptam cu nerăbdăre, când tresărirăm toți deodată doar la un cuvânt rostit de bunica mea. 
- Minunat! Tocmai ce mi-am adus aminte de o întâmplare căruia i s-a întâmplat mamei mele, prin anii 50', de' nu mă înșel.
- Bun, am întrerupt-o eu. Povestește-ne tot!
- Mama mea trebuia să bată zilnic un drum de 5-6 km, pentru a merge la o vecină de la care "procura" hrana . Că era vară, că era iarnă, pentru ea drumul acela era ca o obișnuință. Țin să menționez că era o fire foarte credulă, care avea o credința atât de mare, îndeajuns pentru noi toți, tatăl meu și ceilalți 4 frați. Revenind la ACEL drum. Era împrejmuit, de-o parte și de alta a sa, de o pădure întunecoasă de brazi, mai că-ți era frică să treci pe lângă ea. Doar că mama mea era de-a dreptul neînfricată..până într-o zi..când s-a întâmplat ceva.. de care vă voi spune imediat. În satul în care trăiam pe-atunci, numit Sărata, se zvonea des că era locuit de cățiva strigoi. 
- Ce sunt strigoii?, întrerupse liniștea un prieten.
*nu mai știu exact ce a spus că sunt, dar vă scriu definiția de pe Wikipedia.*
- Strigoii sunt sunt, în mitologia românească, sufletele rele ale morților, despre care se crede că ar ieși noaptea din mormânt și s-ar transforma într-un animal sau într-o apariție fantomatică, pentru a pricinui relele celor vii.
Deja ne treceau fiorii, cu toate că era miezul zilei.
- Continuând.. Sătenii credeau în mituri și legende, dar nu atât de mult în cât să creadă că unii dintre ei pot fi chiar..strigoi. De aici începe și povestea cum că mama mea nu a mai mers pe drumul ăla, nici moartă. Ei bine, țin minte foarte clar până și eu. Era seară. Mama se îmbrăcă într-o rochie neagră, lungă până-n pământ, și porni la drum. Când ajunse înapoi acasă ne povesti că, un câine, de talie mare și negru, o urmări până la casa vecinei. Și.. într-un punct.. merse lângă ea și înșfăcă de rochie, astfel rupându-se o bucată din ea, rămânându-i câinelui între dinți. Nimic ciudat până aici, nu? Ei bine..ziua următoare mama ieși în sat. Era dimineață, în jur de ora 11. Ea se întâlni cu un vecin, în vârstă, și îl salută politicos. Ei...când să salute și dânsul, mama putea observa cum într-un dinte de-a lui stătea agățată o bucată chiar din rochia sa. Când văzu' asta, o luă la fugă mâncând pământul. Și cel mai îngrozitor fu' că după întâlnirea cu mama, acel vecin a fost de negăsit, iar tuturor morților le era înfipt câte un ghimpe în inimă, că să nu "reînvie".
   Toți rămăsesem cu un șoc profund, și preferam să nu ma povestim de ea, sperând să uităm.
   ▪Ei bine... ce aș putea spune acum. Chiar am crezut și cred în continuare despre existența acestor strigoi, și că (,) chiar s-a întâmplat asta'. Nu știu cât de groază vi se pare sau ceva.. dar vă puteti informa și de unii singuri despre strigoi. Sincer, mie mi-au dat destul de multe bătăi de cap întrebările despre existența strigoilor. Următoarea poveste s-a petrecut chiar în satul bunicilor mei, în care dânșii locuiesc acum. 
   Mulțumesc pentru atenția acordată, și dacă vi s-au întâmplat și vouă lucruri stranii, scrieți-mii în privat sau într-un comentariu!