Itaca nr. 9

ITACA
Revistă de cultură
a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării
Publicație a
Centrului de promovare ”Itaca” – Dublin
Anul III / nr. 9
ianuarie, februarie, martie 2015

2
Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015
ITACA
Fondatori: Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu
Director: Dorina Șișu (Irlanda)
Redactor-șef: Viorel Ploeșteanu (Irlanda)
Redacția revistei: Emanuel Pope (Anglia)
Emanuel Stoica (Suedia)
Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania)
Mihók Tamás (Ungaria/România)
Tehnoredactare
computerizată: Dorina Șișu (Irlanda)
Corectura: Viorel Ploeșteanu (Irlanda)
Coperta I
și ilustrația revistei: Maria-Liana Chibacu (Irlanda)
Adresa redacției: Centrul de promovare “Itaca” – Dublin
32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght,
Dublin 24, Ireland
E-mail: centruldepromovaredublin@gmail.com
revistaitacadublin@gmail.com
Persoane de contact: Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie
Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com
ISSN Itaca (Baia Mare): ISSN – 2286 – 3583
ISSN – L 2286 – 3583
Sub licența ”Republica artelor”: Republica artelor by Cititor de Proză is
licensed under a Creative Commons Attribution-NonComercial-NoDerivs
3.0 Unported License.
Revista Itaca este ne prețuită, așadar, nu se vinde.
Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în
întregime autorilor.

3
ITACA
Revistă de cultură
a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării,
a Centrului de promovare ”Itaca” – Dublin
Anul III Nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015

4
Editorial: – Vavila Popovici (SUA) Pag. 5
Constanțiu Mara (Suedia) – Proză Pag. 8
Cristina Grigorov (Germania) – Poezie Pag. 10
Olga Grosu (Germania) – Semnal de carte Pag. 12
English corner: Valery Oișteanu (SUA) Pag. 15
English corner: Dorina Șișu (Irlanda) Pag. 16
Dorina Șișu (Irlanda) – Proză Pag. 17
Adrian Grauenfels (Israel) – Poezie Pag. 19
Pavel Nedelcu (Italia) – Proză Pag. 20
En écrivant français: Angela Nache-Mamier (Franța) Pag. 27
Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Proză Pag. 29
Irish poet guest: Billy Ramsell (Irlanda, Cork) Pag. 32
Dan David (SUA) – Poezie Pag. 33
Cristache Gheorghiu (Grecia) – Cronică spectacol Pag. 34
Dumitru Ichim (Canada) – Poezie Pag. 35
Cristache Gheorghiu (Grecia) – Note de jurnal Pag. 36
Paula Lavric (Anglia) – Poezie Pag. 39
Valery Oișteanu (SUA) – Articol Pag. 41
Claudia Ene (Spania) - Proză Pag. 45
Adriana Moscicki (Israel) – Poezie Pag. 46
Ioan Silvan (Spania) – Proză Pag. 48
Dorina-Brândușa Landen (Suedia) – Poezie Pag. 51
Sorin Tunaru (Germania) – Proză Pag. 53
Mihók Tamás (Ungaria) - Poezie Pag. 55
Sebastian Salmanis (Anglia) – Proză Pag. 57
Traduceri: Sofia Rodriguez – Elisabeta Boțan (Spania) Pag. 60
Toreo literaria: Elisabeta Boțan (Spania) Pag. 62
Eugen Cojocaru (Franța) – Cronică de film Pag. 64
Sebastian Salmanis (Anglia) – Poezie Pag. 65
Emanuel Pope (Anglia) – Poezie Pag. 65
Cristache Gheorghiu (Grecia) – Note de lector Pag. 66
Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) – Proză Pag. 68
Maria Roibu (Olanda) – Poezie Pag. 72
Emanuel Stoica (Suedia) – Proză Pag. 73
Manuela Ghiurca (Italia) – Haiku Pag. 80
Elvira Popazu-Seffer (Israel) – Proză Pag. 81
Anca Elena Balan (Italia) – Poezie Pag. 82
Traduceri: Baudelaire de Pavel Nedelcu (Italia) Pag. 83
Carmina Harr (Irlanda) – Proză Pag. 84
Distincțiile revistei Itaca pentru literatură – diaspora Pag. 87
Invitație de colaborare la revista Itaca Pag. 88
Galeria autorilor Pag. 89
sumar

5
Vina, „bat-o vina”!
Vavila Popovici (SUA)
„Caracteristica vinovaților este neliniștea.”
– Seneca
Abaterea de la ceea ce este considerat a fi
drept, bun, se definește ca vină, ea se hotărăște
în justiție, implicând și pedeapsa respectivă.
Fapta comisă de cel vinovat o numim vinovăție,
un sentiment pe care îl încearcă cel vinovat și
care poate fi simțit cu intensități diferite, sau
poate chiar lipsi. Este o stare emotivă negativă
și dureroasă, se manifestă în mai multe feluri,
având și cauze diferite: omul simte că a încălcat
un cod moral sau anumite valori etice, a rănit pe
cineva, nu a făcut ceva ce trebuia făcut etc., se
analizează, ajunge la concluzia că este vinovat și
se auto-pedepsește, sau este învinuit și
pedepsit. Dacă nu-i pasă, adică nu simte
îndeajuns, va trece peste aceste emoții și va fi
dispus și altădată să treacă tot cu atâta ușurință
peste ele. Sau săvârșește o altă vină – minte!
Normal ar fi să se pornească de la adevărul că
oamenii sunt supuși greșelilor, că se poate
învăța ceva din ele, că trebuie să fim moderați în
concluzii și acțiuni, deoarece sentimentul de
culpabilitate neliniștește sufletul. Ne victimizăm
sau suntem victimizați și suferim. Vinovăţia
strică echilibrul energetic al organismului,
afectează judecata și repercusiunile sunt uneori
dramatice.
Într-un articol al doctorului și psihologului
austriac Alfred Adler (1870-1937) intitulat Vina
și sentimentele de vinovăție, se specifică faptul că
„vina este atrasă de comiterea unui act interzis de
către legile societăţii, legi stabilite pentru a
proteja indivizii de acţiunile semenilor lor”,
menționând totodată că „ele au fost notate în
Cele 10 Porunci, care reglementează punctele
esenţiale ale comportamentului dintre oameni.
Caracterul de «liber arbitru» imanent în
conceptul de responsabilitate, face individul
răspunzător pentru alegerea comportamentului
său; dacă această alegere contravine legilor
traiului în comun, dacă este o alegere antisocială,
atunci efectul unei asemenea acţiuni poate
conduce la facerea persoanei vinovată de o
infracţiune, delincvenţă sau păcat”. Este
momentul de a ne aminti din Decalog, porunca a
VI-a – „Să nu ucizi”; porunca a VIII-a – „Să nu
furi”; porunca a IX-a – „Să nu mărturisești strâmb
împotriva aproapelui tău”; porunca a X-a – „Să
nu poftești nimic ce este al aproapelui tău”.
Omul trăiește după niște legi, care sunt de
două feluri”: legi dumnezeiești și legi omenești.
Legile dumnezeiești sunt veșnice, morale și
firești, date tuturor făpturilor înzestrate cu
judecată și voie liberă. Despre legea veșnică ne
vorbește Sfânta Scriptură: „Eu am fost din veac
întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut
pământul” (Pilde 8, 23). Deci, fiecare om are o
lege interioară, naturală, universală, nescrisă,
dar înscrisă în minte și inimă. Există și legi
obligatorii de conduită în societate, ele nefiind
veșnice, ci temporare, se schimbă și evoluează
odată cu societatea „pentru a-și păstra valoarea
practică”. Conștiința morală fiind o componentă
existențială a omului, emite judecăți și îl
îndeamnă să se conformeze legii morale.
„Limitele interioare sunt nespus mai dureroase,
ca cele exterioare”, ne spune filozoful român
Constantin Noica; și peste ele nu putem trece,
fiindcă rănim conștiința. Ea acționează în
hotărârile noastre și tot ea ne judecă ulterior. Cu
alte cuvinte ne aparţine, ne îndeamnă, dar nu ne
obligă. Alegerea este a noastră, cu
repercusiunile ei. Opțiunea de a trăi o viață
interioară echilibrată poate fi doar o decizie
personală, ea însumându-se deciziilor unei
societăți. Regele României, Mihai I, a afirmat un
mare adevăr: „Lumea de mâine nu poate exista
fără morală, fără credință și fără memorie”.
Vinovăţia, se spune, a fost prima emoţie
dăunătoare simţită de om, comportamentul lui
Adam şi al Evei schimbându-se imediat după
comiterea păcatului: „Ei s-au ascuns de Faţa
Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină”
editorial

6
(vers. 8). A fost sentimentul fricii şi al ruşinii. Pe
lângă frică şi ruşine, ei au simţit şi tristeţe, mai
ales după ce au conştientizat consecinţele
neascultării de Dumnezeu. Cauză și efect!
Cuvintele folosite de Adam au fost: „Femeia, pe
care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine…”, cele
folosite de Eva: „Şarpele m-a amăgit…”. Iată cum
vinovăţia generează mecanismul de aruncare a
vinei asupra altuia sau de justificare a
comportamentului prin aducere de argumente.
Învinovăţirea altora nu duce la rezultate bune,
vina trebuie asumată și căutată eliberarea de
vinovăţie. Psihanalistul vienez Sigmund Freud
(1856-1939), întemeietorul psihanalizei, a
folosit termenul de „proiecţie” ca un mecanism
de apărare, susținând că oamenii pun vinovăţia
lor pe seama altora sau găsesc argumente
pentru a-şi uşura sentimentul de vină. El a
introdus conceptele de Sine - componenta
guvernată de principul plăcerii - Ego-ul -
principiu al realității care înfrânează
impulsurile Sinelui și care spune stop! nu acum!
și Super ego-ul - instanța supremă, valoarea
morală. Deci conştiinţa este o reflectare psihică
a realității, păstrând un echilibru între cerinţele
etice şi morale. Kant spunea că etica se fondează
în jurul răspunsului: „ce trebuie să fac?”, ulterior
reformulată ca: „ce trebuie să știu despre ce
trebuie să fac”. Conflictul se ivește în cazul
egocentrismului și al egoismului, situații în care
omul ori se simte a fi centrul universului, și
atunci nu simte nici o vină care i se atribuie, ori
ascunde vina, mințind, pentru a-și putea
satisface în mod egoist plăcerile; are liberul
arbitru de a alege atitudinea, comportamentul,
relația cu lumea exterioară.
Scriitori de seamă ai lumii au scris despre
acest sentiment al vinovăției, au analizat stările
conflictuale, încercând să facă lumină în
înțelegerea sufletului omenesc.
Dacă ne gândim la dramaturgul și poetul
William Shakespeare (1564-1616), considerat
cel mai mare scriitor de literatură engleză, la
tragedia Hamlet, în care prințul Danemarcei
este pus în fața dovezilor faptului că unchiul său,
Claudius, i-a omorât tatăl, în mod egoist, crud și
fără remușcări, devine obsedat să dovedească
vinovăția unchiului și de a se răzbuna. Având un
deosebit simț pentru cinste și corectitudine,
este revoltat de purtarea nevrednică a mamei
sale, Gertruda, de faptul că nu a simțit îndeajuns
durerea pentru moartea tatălui său și a comis
rușinoasa căsătorie. Prințul e cuprins de o
adâncă tristețe, își pierde toată bucuria, veselia
și obișnuința pentru lectură, jocuri și sporturi
potrivite tinereții sale; lumea-i pare o gradină
părăginită în care florile sunt năpădite de
buruieni. Nu-l frământă faptul că a fost înlăturat
de la tron, moștenirea sa de drept, ci faptul că
mama sa a uitat așa de repede pe tatăl său, care
fusese pentru ea un bărbat bun și iubitor și se
măritase cu fratele bărbatului, o căsătorie
împotriva legii din pricina înrudirii, precum și
graba necuviincioasă cu care se făcuse această
căsătorie. Sufletul lui era sfâșiat și mintea
întunecată. Shakespeare aduce în prim plan
povestea stranie cu fantoma tatălui care apare
la miezul nopții, văzută de ostași și de prietenul
lui, Horațiu, fapt ce îl determină să dorească să
vadă și el apariția spiritului. La întâlnire află
cum s-a produs moartea tatălui, trădătorul frate
vărsându-i în ureche un suc otrăvitor. Hamlet
devine și mai frământat, nemulțumit de situația
din propria-i familie, sentimentul rușinii este
copleșitor, considerând că imoralitatea se poate
repercuta asupra țării sale, asupra unei lumi
întregi. Vinovăția unchiului este inacceptabilă,
Hamlet acționează grăbit și impulsiv. Este
alegerea lui. Iată cum, în funcţie de alegerea
personală, pedepsirea vinovăţiei poate avea și
partea ei distructivă. Groaza-i cuprinde
simțurile, chipul său ia o înfățișare sălbatică,
purtare anacronică, dragostea din suflet pentru
Ofelia dispare, adoptă un aer de nebun și o
dojenește. Tristețea accentuată este vecină cu
nebunia reală, plănuiește aflarea adevărului,
darea lui în vileag, răzbunarea. Pregătește o
piesă cu o acțiune asemănătoare, la care asistă
regele, pentru a urmări reacția regelui. Adevărul
iese la suprafață, el neputând fi îngropat.
Răzbunarea însă aduce numai nenorociri:
moartea Ofeliei, moartea reginei, moartea chiar
a lui Hamlet, prințul bun, iubitor și care ar fi
putut fi un vrednic și desăvârșit rege al
Danemarcei. Tragedia pieselor lui Shakespeare
te pun pe gânduri, te fac să discerni binele de
rău, să dorești o viață morală acestei lumi,
pentru a nu strica armonia ei.
Despre Feodor Dostoievski (1825-1881),
unul dintre cei mai importanți scriitori ruși,
veșnic în căutarea armoniei sociale și umane,
Deborah Martinsen, profesor de literatura rusă
la Universitatea din Columbia, spune: „Scriitorul
transmite mesaje nu doar pentru minţile şi
inimile noastre, el stârneşte un amalgam de
emoţii - de la vinovăţie până la respect şi iubire”.
Vorbește de faptul că în scrierile lui există o bază
morală profundă, reușind să imprime imagini de
neuitat în minţile şi inimile cititorilor: „Ruşinea
în opera lui Dostoievski, de exemplu, ţine de
experienţa noastră comună a izgonirii din
paradis. Cu toţii suntem căzuţi, suntem
înstrăinaţi faţă de noi înşine, faţă de ceilalţi şi
editorial

7
faţă de Dumnezeu. Cu toţii luptăm să înfruntăm
acest sentiment de înstrăinare şi să ne întoarcem
la starea de comuniune”. În cartea Frații
Karamazov, de exemplu, dacă fiecare dintre frați
are o personalitate aparte interesantă: Dmitri -
pasional, senzual, Ivan - lucid, rațional, aparent
ateu, Aleoșa – simbol al trăirii spirituale și al
apropierii de Dumnezeu, tatăl, în schimb Feodor
Pavlovici este un „exponent pur al sadismului
karamazovian”, constituind nucleul și simbolul
acestei lumi descompuse, om imoral care duce o
viață desfrânată, lipsit de ideal, „animalul rapace
fără acces la remușcare, ultima expresie a
înstrăinării de umanitate”, după cum îl
caracterizează scriitorul, eseistul din România
Ion Ianoși. Feodor Pavlovici nu face altceva
decât să-și savureze viața, într-un un mod
animalic, propriu individualismului, eliberat de
orice norme și rețineri morale, plăcerea fiind
unicul scop al existenței sale, de dragul ei fiind
gata să distrugă pe oricine, chiar pe proprii săi
copii. El nu-și asumă nici o vină, nu are nici un
fel de remușcări. Conform viziunii lui Freud, el
rămâne la stadiul sinelui dezvoltat și
precumpănitor. Dar, iată, lumea nu este
constituită numai din acești indivizi, ci și din
aceia pentru care ego-ul și super ego-ul își au
intervenția lor binefăcătoare și Dostoievski știe
să sară de la o gândire imorală, la una morală
îmbrățișată de iubire, precum în romanul Crimă
și pedeapsă: diabolicul Raskolnikov are
simptome de grandomanie, considerându-se
persoană înzestrată cu calități deosebite, își
simte justificată decizia de a ucide, după crimă
sentimentul remușcării îl macină; este salvat
prin dragostea survenită pentru o tânără curată
sufletește, obligată să se prostitueze pentru a-și
salva familia și care ajutată de credință, găsește
energia necesară pentru a-l călăuzi, în ciuda
propriei sale suferințe. Este tema preferată a lui
Dostoievski, cea a salvării prin suferință.
Toate emoțiile negative dăunează
organismului fiecăruia în parte, dar și întregii
societăți, precum vinovăţia, ura, furia, mânia,
răzbunarea, teama, toate sunt sentimente opuse
compasiunii, iubirii, acceptării, iertării,
încrederii, iubirea fiind sentimentul cel mai
puternic pozitiv care poate redresa totul, atât în
interiorul nostru cât și în afara noastră. De aceea
atât de frumos ne grăiește Biblia: „Dacă iubire nu
e, nimic nu e!” și „Cel ce nu iubește n-a cunoscut
pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”
(Ioan 4, 8). Religia care propovăduiește binele
acestei lumi, trebuie apreciată. Dar ca să
înțelegem o religie, ea trebuie cunoscută cu
adevărat, pentru a-i vedea acel sâmbure de
omenie și de iubire, care trebuie găsit, apreciat
și nu denaturat. Oamenii au dreptul să aibă
credința în religia aleasă de sufletul lor și să
respecte valorile ei. Dacă respecți, vei fi la
rândul tău respectat. Este ca legea ofertei, cea
care exprimă relația dintre ofertă și preț: oferi
lipsă de respect, trebuie să prevezi prețul plătit.
Din nou spun: fiecare efect are o cauză, iar
rațiunea și simțirea este necesar a le cunoaște și
a gândi asupra lor!
Vinovăția este o stare implantată parcă în
mințile oamenilor de astăzi. Valorile morale
sunt date la o parte și consecințele sunt
dezastruoase. Tineri fără experiență de viață, în
absența unor explicații logice a binelui, devin
încrâncenați, au o singură idee în cap, un drum
ales periculos, nedrept și distrugător al
armoniei pentru care ne naștem și pe care
trebuie să o cultivăm. Egocentrismul cuprinde
ființa, cel din afară este vinovatul, tu ești cel
integru, neștiind că remușcarea pândește și că
ea poate duce la dărâmarea ființei. O vinovăție
imaginară sau reală induce dorința de
răzbunare cu cele mai crude mijloace, uitând
complet de sentimentele umane, pentru care
oamenii s-au străduit atât amar de vreme să și
le însușească. Pentru unii oameni politici - fie
bărbați, fie femei - cocoțați în funcții de decizie,
nu mai contează ce este moral, lăcomia pentru
satisfacerea propriilor plăceri, a propriilor
interese primează și nu interesează cât de mult
îi afectează pe cei din jur atitudinea și acțiunile
lor. Când sunt învinuiți, se folosesc de acea
„proiecție”, ca mecanism de apărare, în loc să-și
recunoască vina. A recunoaște vina însemnă a
ține cont, măcar în ultimul ceas, de legile morale,
atât cele veșnice cât și cele elaborate la
momentul respectiv de către societatea în care
trăim, adică a face un pas spre maturizarea
conștiinței, a aduce lumină în suflet. A trece
peste linia de demarcație a binelui, înseamnă a
te înscrie în zona răului, a fi vinovat, iar
vinovăția atribuită cuiva trebuie bine cântărită,
după aceleași legi, pentru a nu avea vinovați fără
vină.
Cuvintele poetului latin Plaut (195 i. Cr.)
„Homo hominis lupus” (Omul e lup pentru om)
au ajuns vestite; ele au arătat lăcomia sălbatică
ce îi transformă pe unii oameni în fiare față de
semenii lor, egoismul naturii umane. Filozoful
roman Seneca (4 i.Hr.-65 d.Hr.) a formulat
replica: „Homo res sacra homini” (Omul e ceva
sfânt pentru om). Ar trebui să fie!
editorial

8
Un binevoitor
Constanțiu Mara (Suedia)
(labirintul delaţiunii)
1. Definiţie şi cadrul istoric
2. Cum funcţionează
3. Un exemplu minor
4. Efectul generalizat.
1. Nimic mai lesne decât să pui zâzanie
între oameni. Suspiciunea, un fel de câmp
magnetic al delaţiunii, nu cruţă pe nimeni. Se
extinde, aparent din proprii resurse, ca un
titirez după un reuşit bobârnac iniţial. Un
mecanism străvechi, un fel de perpetuum mobile
al istoriei, uns cu doze de invidie, minciună şi
laşitate, după reţete celebre sau de invenţie
personală. În faza de glorie din comunismul
multilateral dictat, fază de glorie care va
continua până la o reînnoire morală, aşteptată
ca un miracol, fără implicare personală, acest
câmp favorabil delaţiunii a atins perfecţiunea
prin formele eliptice în vorbire. Vorbire
abstractă, fără subiect, fără predicat, doar cu
efect. Mai ales efectul de a-l da la o parte, lovit
sau nu, pe celălalt. Fie pentru a-i lua locul, fie
pentru un cumul de merite apreciate „mai sus”,
fie pentru a face exerciţii în câmpul
neîncrederii: dacă nu distrugere, măcar izolare.
2.
- Ce zici?
- Ce să zic...
- Atunci?
- Atunci ce?
- Nu ţi-a zis?
- Mi-o fi zis.
- Nu suntem noi prieteni?
- Şi?
- Şi!
- Uite ce-i...
- Mă ameninţi?
- Vezi-ţi dom’le de treabă...
- Bine, eu ţi-am spus...
(mai târziu, cu un al treilea)
- Păi bine, măi, să zici tu...
- Am zis eu?
- Ai zis, că altfel...
- Şi ce am zis?
- Ştiu eu ce ai zis? Destul că ai zis.
- Şi tu ai crezut?
- Păi...
De aici înainte scenariul se dezvoltă singur:
prietenul, vecinul, colegul, devine posibil
duşman. Urmează partea de monolog, acelaşi
pentru fiecare, indiferent de meserie şi poziţie
socială: „ce o fi întrebat?, ce a aflat?, de unde
ştie?, ce ştie?, ce o fi vrut să afle?”
Apoi monologul se adânceşte: „cu cine voi fi
vorbit? când? pe cine cunoaşte el şi eu nu ştiu?”
Şi fiecare îşi face apoi inventarul: „ actele
apartamentului sunt în regulă, butelia de aragaz
o am dinaintea legii buteliilor, în străinătate nu
am fost, cu americani nu am vorbit, la serviciu n-
am probleme”... Aici apare îndoiala, ca prima
clătinare a unui titirez care se învârte demult:
„dacă se fac restructurări?... chiar dacă s-ar face,
ei au posturile lor... doar dacă au vreo obligaţie
şi trebuie să plaseze pe cineva!” Te poţi gândi şi
că l-ai dat naibii pe unul în tramvai fără să ştii
cine e.
Această perioadă, în care viaţa nu mai
are gustul dinainte, dă naştere la soluţii diverse
şi istoria devine individuală: fie o ofensivă
totală, după cercetarea atentă pe cine are în
spate celălalt, fie afişarea nepăsării reci: „ei şi? o
să-mi ia boii de la bicicletă?” Sau mai adesea
liniştitorul fatalism strămoşesc: „fie ce-o fi, doar
n-am omorât pe nimeni.”
proză

9
3 În ce mă priveşte, trecând cu gândul din
supoziţie în supoziţie, ajung, cam în preajma
„primei trimestriale” din care aş fi vrut să-mi
cumpăr pantofi, ajung la întrebarea: oare s-a
aflat mai sus de redacţie că eu i-am sugerat
poetului dat afară, cel care compunea cuvinte
încrucişate pentru careul „Prepoziţii şi prefixe”
definiţia „cadou slavizat, cinci litere” cu soluţia
„zadar?” Tăiatul de la primă ar fi doar o amânare
a cumpărării pantofilor, dar dacă în dosarul meu
a apărut un bileţel semnat „un binevoitor”? Mai
bine aş fi tăcut...
4 Prin difuzarea la timp a unor şoapte cu
ingrediente nocive se obţine un număr nelimitat
de suspicioşi şi de speriaţi. Ei vor fi aduşi la
tăcere prin arestarea proporţional distribuită la
numărul locuitorilor. Se obţine astfel teama
generalizată, vorbirea din ochi şi tăcerea. Pe
aceste fire slăbite, dar în continuă alertă, ca o
reţea de nervi zdruncinaţi, vor aluneca
zvonurile ca nişte superstiţii şi dorinţele ca nişte
zvonuri, iar adevărul va fi privit ca fumul
jocurilor de artificii, de o consistenţă
apăsătoare, înecăcios, dăunător. Fără strălucire.
Maria-Liana Chibacu – Mătasea memoriei
proză de Constanțiu Mara

10
Cristina Grigorov (Germania)
Neverosimila asemănare
Elbe, ne asemănăm precum două picături de apă
degetele noastre sunt totdeauna reci
părul nostru totdeauna încâlcit
de zbuciumul trecătorilor
ce-n brațele noastre
dorințe neîmplinite
iubiri imaginare
mocnesc
Elbe, noi nu ne-am născut din aceiași părinți
dar avem același pântece de femeie
amândouă vom naște eu prunci
de hârtie nemuritori
tu de apă veșnic
curgătoare
Elbe, în valuri transparente și moi mă sufoci
celulă cu celulă gând cu gând și atunci
sunt cea mai frumoasă femeie!
ciurde de cerbi galactici
fericiți vor paște
poemul meu
renăscut
în lanuri
verzi
Nemurirea doare?
Elbe, nemurirea doare?
vezi bine
toamna
copacii devin tuberculoși
hârâie și scuipă sânge
în iarba care galben plânge
păsările de frig
obsesiv
pe sol îl scriu pe portativ
ieri am văzut un avion
împins de păsări spre ecuator
florile
bucuriile mele
cu tulpini delicate
tremură în zdrențe-
ngenuncheate
într-o strâmbă rugăciune
cerului
să nu mai spele
cu apă rece morții verii
Elbe, nemurirea doare
sau numai zborul
lui do
spre sol?
Simbioză
Elbe, și viața și moartea
se hrănesc din om precum
zooxanthellatele din alge
viața din suflet
moartea din trup
într-o simbioză trihotomică
din care omul -
ființa parazitată
dobândește doar
timp
poezie

11
Răsărit
Elbe, în fiecare zi, din pântecele tău
Soarele se înalță și-apoi se coboară –
o Pasăre Phoenix amputată,
fără memorie, fără cântec, fără aripi.
Elbe, n-ai putea, măcar într-o noapte,
să-mi faci un culcuș din mușchi și din alge
și-n brațele tale să mă legeni precum
o floare de lotus alintată de vânt?
Elbe, aș fi atât de fericită!
somnul l-aș închide într-o scoică aurită,
pleoapele mele astfel eliberate s-ar abandona
cu voluptate dansului feeric al lebedelor albe.
Elbe, doar o șoaptă!
când soarele erupe dormitând din apă,
brațele-mi să deschid – două aripi,
memoria-mi să o vărs în cântec de harpe.
Elbe, numai o clipă!
inima mea amorțită s-ar zbate cumplit
până în moarte, de unde, cu Soarele
îngemănată,
asemeni Păsării Phoenix va renaște.
Maria-Liana Chibacu - Transhumanța
Timpul trecut
Elbe, să-mi fie dor nu mai vreau
de timpul pe care nu l-am trăit
fiecare răsărit mă condamnă
să simt veșnicia ce se întinde
înaintea mea
un deșert
puroiul secundelor ce supură din
tălpile-mi suferinde de mers
înapoia mea
o mare
sângele imemorial ce numai în vis
se varsă din venele mele fragile
Elbe, de dor țărmurile se pot ruina?
marea ar înghiți deșertul iar
tălpile mele ar săruta fericite
rănile timpului trecut.
poezie de Cristina Grigorov

12
Poveste de viață
Olga Grosu (Germania)
- Citeşti? m-a întrebat într-o discuţie în pauza
de la şcoală.
- Da, îmi place să citesc, i-am răspuns,
privind-o cu un fel de teamă, nedorind să mă
întrebe titlul sau autorul ultimei cărţi citite,
acestea fiind punctele mele slabe.
- O să îți aduc ceva de citit, mâine. Sper să-ţi
placă.
Și schimbă subiectul.
În mintea mea încolţise nedumerirea. De ce
oare mă întrebase? În ultimul timp doar unele
secte religioase îmi puneau această întrebare. A
doua zi misterul a fost dezlegat de cele două cărţi
ce mă aşteptau pe bancă și pe care văzusem cu
uimire scris numele ei.
Era o zi frumoasă de aprilie, când eu şi soţul
meu aşteptam nerăbdători într-o clasă începutul
cursului de germană. Emigrasem doar de două
luni în această ţară, dar suficient de mult să ne
dăm seama că, fără să cunoaştem limba, va fi cu
neputinţă soluţionarea independentă a situaţiilor
cotidiene. Acest curs era speranţa de a depăşi într-
un timp scurt obstacolul integrării, a cunoaşterii
culturii şi al acestui popor.
Eram doar noi doi şi ne întrebam dacă nu
cumva greşisem ora sau adresa, având în vedere
celebra punctualitate a germanilor.
Tocmai atunci îşi făcuse apariţia o doamnă
cam de cinzeci de ani, înaltă, îmbrăcată într-o
ţinută lejeră, cu blugi şi cămaşă. Șalul de la gât îi
dădea o notă de sobrietate. Părul rebel de
culoarea spicului, până la umeri, descoperea un
chip care păstra încă vie frumuseţea ce altădată îl
împodobise din plin, iar ridurile îl brăzdau ca
dovada unor trăiri ce-şi lăsaseră amprente de
neşters. Ochii de albastrul cerului oglindeau în
profunzimea lor multă curiozitate şi cunoaştere,
iar zâmbetul discret, pe alocuri ironic, îi lumina
obrajii palizi.
Ne-a adresat o întrebare în limba germană,
pe care însă n-o înţelesesem. Când și-a dat seama
că suntem români o bucurie imensă o cuprinse, o
strălucire în privire şi un zâmbet plin de emoţie îi
acoperi chipul.
- De-aţi şti cât mi-am dorit să cunosc români
pe aici, să mai vorbesc în limba mea! Prea puţini
dintre cei pe care i-am întâlnit îşi recunosc
provenienţa.
Am privit-o cu admiraţie, înţelegând că am în
faţă un om extraordinar, un om care-mi
împărtăşeşte valorile şi credinţele. Într-o
societate în care prejudecăţile în cee ace privește
originea te pun la zid, să-ţi porţi apartenența
naţională cu mândrie este dovada unui patriotism
desăvârşit.
Scurta discuţie pe care am avut-o m-a făcut
să intuiesc patima şi convingerea cu care susţinea
unele subiecte ce-i atingeau coarda sensibilă a
sufletului. Țara, limba, neamul, personalităţile
reprezentative ale României, erau lucrurile sacre
despre care vorbea cu un glas tremurând de
emoţie.
Mă regăseam din acest punct de vedere în ea,
dar şi din multe altele.
Aflasem deja că vom fi colege de curs, deşi
germana pe care o vorbea mă făcea să mă întreb
de ce ar mai avea nevoie de şcoală.
- Sunt un antitalent. Până la venirea aici nu
am vorbit nici o limbă străină, mi-a explicat.
Eram la începutul relaţiei şi tatonam
terenul, încercând să identificăm lucruri,
momente, evenimente, experienţe ce ne-ar fi
stârnit interesul, astfel încât să umplem pauzele
dintre orele de germană. Așa am început să
descopăr spiritul juvenil, idealuri caracteristice
tinerilor de vârsta mea, ambiţia şi perseverenţa cu
care se lupta cu obstacolele unei ţări străine,
urmărind integrarea, iar mintea deschisă şi
inteligenţa sclipitoare îmi strecurau admiraţia zi
de zi.
Totul a culminat cu cărţile semnate cu numele ei:
Helene Pflitsch. Scriitoare? Îmi este dat să cunosc
o scriitoare în carne şi oase? Era incredibil şi mi se
semnal de carte

13
întâmpla tocmai mie, mie care crescusem cu un
deosebit respect pentru cărturari şi crezusem că
lumea scriitoricească e intangibilă, mie care pe
timpul liceului căutam cu disperare în vocabularul
meu modest cuvinte alese, să pot exprima o
părere despre operele lor.
De ce e aici în Germania, când rădăcinile ei
sunt atât de înfipte în România în care s-a născut,
a crescut, s-a format în jumătatea de secol
petrecută acolo?
Erau lucruri care ţeseau un voal de mister în
jurul ei, însă care se destrăma pe măsură ce
înaintăm în lectura primei sale cărţi.
***
"Dezrădăcinare sau Un nou început" este
povestea extraordinară a unei femei românce,
care în pragul celor cinzeci de ani se vede obligată
de condiţiile de trai precare, la care se adaugă
notele discriminatorii faţă de vârstă sau condiţia
omului cu handicap, să-și lase tara, unde se
formase şi activase mai bine de douăzeci și cinci
de ani, în vederea găsirii unui loc de muncă în
Europa de Vest. Conţinutul acestei cărţi relevă
unul dintre fenomenele caracteristice perioadei
de tranziţie în Europa de Est, când se poate
observa o migrare masivă dinspre aceste ţări în
curs de dezvoltare a populaţiei apte de muncă şi
plasarea acesteia în câmpul muncilor de jos.
Firul acţiunii începe prin căsătoria Emmei cu
Erich, încheiată cu puţin timp înaintea plecării din
ţară, eveniment care venise într-un moment de
„convalescenţă” a eroinei, după o căsătorie eşuată
de douăzeci și opt de ani. Este momentul care
declanşează o serie de decizii şi asumări menite
să-i schimbe la 180° traiectoria vieţii. Soarta o
supune rând pe rând unor încercări greu de
trecut, având în față boala soţului, amputarea
piciorului acestuia, dificultăţii de a face faţă
societăţii care doar „declarativ accepta un invalid”,
problemele financiare, dezrădăcinarea şi noul
început într-o ţară străină. Nimic nu părea să
poată dărâma „stânca” ce ţinea piept furtunii
destinului, însă nesinceritatea, delăsarea şi
victimizarea omului de lângă ea, căruia trebuie să-
i „înghită măgăriile doar pentru că este un om
invalid” o fac să se simtă „ca o pată de apă ce se
scurge încet pe podea”.
Personajul lui Erich conturează prin
existenţa sa fundalul de zbucium al eroinei,
marcat de lozinca „putea fi şi mai rău”. Câmpul de
luptă al acesteia cu un „inamic invizibil” izvorât din
neputinţa şi nevoinţa acestuia, raţiunea şi decizia
de a-şi forţa limitele dincolo de orizontul
conştientului.
Scenele din viaţa personală alternează
succesiv cu scenele din societate, reliefând
complexitatea personajului principal în raport cu
diferitele situaţii apărute.
Emma, personajul central, este exponentul
unei clase bine pregătite şi cu multă experienţă în
domenii în care dacă nu „excelase” fusese cel puţin
„bună”, iar însemnările din cartea ei de muncă o
supra calificau pentru muncile de jos din ţara ei,
determinându-i eşecul în găsirea unui loc de
muncă.
Drama personajului este anunţată încă din
titlul cărţii prin „dezrădăcinare”, aceasta
devenind laitmotivul lucrării, care este amplificat
şi dezvoltat pe parcurs: „Mă simţeam o plantă
ruptă. Rădăcinile mi-au rămas undeva şi nu ştiam
dacă voi găsi pământ bun să pot supravieţui.”
Desprinderea se face şi mai greu, dată fiind
condiţia sa în această ţară străină, unde este
determinată să renunţe la eul său şi să intre în
rolul personajului docil, tolerant, care trebuie să
înţeleagă şi să fie de acord şi cu cei care gândesc
altfel decât ea şi să le „danseze dansul”, care
execută ordine şi capricii, care nu are capacitatea
de a se apăra, pe de o parte pentru că nu cunoaşte
limba, iar pe de altă parte pentru că situaţia de
imigrant fără cunoaşterea drepturilor nu-i
permite: „Îngenunchez să aduc ordinea în dulap şi
am impresia că viaţa mă îngenunchează definitiv.
Şi asta doar pentru că sunt acuzată într-o limbă în
care nu mă pot apăra.”
Germania, țara în care şi „în păduri se aspiră”,
în care totul este ordonat la milimetru şi îţi dă
impresia că nu există colţuri obscure, „în care
legile sunt respectate şi amenzile usturătoare”
găzduieşte un substrat al minorităţilor guvernate
de lupta pentru existenţă, de ambiţia de a-şi
câştiga locul, de a se realiza. De la simpli
intermediari ai plasărilor persoanelor în câmpul
muncii, cum e cazul Lianei, la infirmiere pentru
bătrâni, menajere, beneficiari fără drept ai
sistemului social, până la afaceri coordonate „fără
sentimente şi remuşcări” era o lume străină
sistemului rigid din această ţară, o lume care este
guvernată de propriile reguli, de multe ori prea
dificil să fie verificate de către autorităţi din cauza
„unui telefon” care anunţa vizita. Multitudinea de
job-uri, prin care se perindă personajul principal,
în ideea salvării condiţiei existenţiale, face
posibilă interacţiunea cu persoane de diferite
naţionalităţi, în aceeaşi situaţie cu ea, şi trasează
clar în sufletul ei regulile junglei „Care pe care!”
Demnitatea, caracterul şi experienţele din
trecutul eroinei o plasează însă la un nivel
superior, la acela de a respecta, de a-şi îndeplini
obligaţiile cu corectitudine şi dăruire, însuşindu-
şi rolul de observator pasiv. Priveşte prin prisma
„preţului plătit” orice experienţă neplăcută, orice
defavorizare, eliminând astfel frustrările şi
umilinţa.
semnal de carte Olga Grosu

14
Inteligenţa şi buna intuiţie a personajului îi
ghidează paşii prin această lume nouă, făcând să
dispară barierele de orice natură. Ritualul şi
dăruirea cu care pregăteşte casa bătrânilor de
Crăciun, scenele care cuprind discuţii despre
România, despre istorie, în care închide ochii şi se
vede în spatele biroului, îmbrăcată în costum
albastru marin, sau în care abordează în discuţii
cu Willi o diversitate tematică, lasă să sclipească
eul său: „Şi mă simţeam aşa, ca şi cum, odată cu
lepădarea șorțului, putusem să revin la mine".
Punctul de cotitură pare a fi anunţat de scena
adevărului, în care eroina pune piciorul în prag,
atât în job-ul de la Imbiss, dar mai ales în viaţa ei,
moment căruia îi atribuie simbolic „sfera de
plumb” şi pacheţelul de ace cu gămălie, menite să
demonstreze că nu există imposibilul.
Momentul are ca efect regăsirea sinelui
personajului cu multă încredere, speranţă, fără
inhibiţii legate de vorbirea şi înţelegerea limbii
germane - piesa principală din puzzle-ul vieţii, la
care se adaugă cunoscuţii şi ideea unei afaceri cu
kurtos-kolacs.
Apogeul eşecurilor este atins când afacerea
sa, singurul punct de sprijin şi speranţă, este
zdruncinată de disfuncţionalitatea motoraşului.
„A fost picătură care a umplut paharul... Eram o
mică barcă de hârtie prinsă în vârtejul oceanului.
Simţeam cum mă dezintegrez. Soarta nu voia să urc
munţii, cum nu voia nici măcar să plutesc pe ape
line”.
Ruga din biserică, ecoul durerii nesfârşite, al
umilinţei insuportabile şi al eului prăfuit de
greutăţile vieţii, o trimite pe eroina noastră înapoi
la valorile fundamentale ale existenţei sale,
imaginate de chipurile celor dragi. Este momentul
în care începe deznodământul romanului,
momentul în care îşi lasă desagii trecutului,
făcând loc viitorului ce nu întârzie să apară.
“Un nou început” şi un vis împlinit este marcat
de căldura mâinii, calmul unei voci şi ochii
„dureros de albaştri”.
Ochii sunt oglinda sufletului, şi atunci când
sunt înroşiți şi aruncă săgeţi, în cazul Omei, şi
atunci când te privesc neputincios, în cazul lui
Opa. Ochii sunt cei care te conving să renunţi la
tine atunci când îmbracă privirea „căpriorului
rănit”, în cazul lui Erich. Ochii exprimă tristeţea şi
fericirea, îţi conservă identitatea, atunci când
praful suferinţei îţi acoperă chipul, în cazul
Emmei. Ochii „dureros de albaştri” pot schimba
cursul vieţii, aducând salvarea.
„Albastru de Emma” este nuanţa din spectru
cu care se identifică personajul principal.
Albastrul deschis este calea reveriei, iar când se
întunecă, albastrul devine o cale a visului, o cale
care nu are vârstă, o cale care nu are limbă sau
apartenență naţională, o cale care nu poate fi
baricadată de obstacole sociale, o cale care te
ghidează întotdeauna către un nou început, cu
condiţia să te înarmezi cu credinţă şi speranţă.
***
„O carte este viaţa celui care a scris-o. Şi-a pus
în ea sentimentele, gândurile, munca şi iubirea.
Cărţile trebuie tratate cu respect, ele reprezentând
însuşi sufletul autorului”, este fragmentul ce mi-a
rămas în inimă dintr-o carte citită recent şi un
adevăr pe care îl descoperim în povestea de viaţă,
cu note autobiografice, relatată de Helene Pflitsch
în "Dezrădăcinare Un nou început".
semnal de carte Olga Grosu

15
Valery Oișteanu (SUA)
The Dreamwalker’s Guide to the Sleep Galaxy
The song of a sleepwalker that knows no sleep
A daydreamer chant, a frenzy-catcher blues
Naked by the rivers and beaches of fantasy
Streams of eyeballs and white eggs
Cascades of ping-pong balls and blue magma
Psychedelic visions sponsored by Timothy Leary
Dreams come before I’m fast asleep
They comes and go in repetition through my head
Open the doors of perception to repressed desires
A sexual dance in space, sex underwater, unquiet
quiet
Bullet holes are slashed through my nightmares
Steam vents through the holes
Space crumbles, curves fold, disappearances
projected
Into a deep cave of irretrievable memory
Breathing from afar the elixir of love
Seductresses exude vapors of nitrous oxide
Sensual obscurity, a shudder of double
penetration
Refusing at the end to be just a sex toy
Bad dreams, wet dreams, abusive SM play
Hands are dirty, the train of thought is weak
Is dream death different than real death?
Suicide as an eternal sleep adventure
Why it is considered a mental disorder?
Why is it against the law, against nature?
To die alone, leaving yourself behind
Deliberately singular, knowing no dream
At a place of one’s choice, a happy place
Life, despair, loneliness are dangerously boring
Sleeptalking, tango-jazz sleepwalking
Walking-talking, surreal dream rocking.
Toast to Zombie-itis
Cheers for the year of the Metal Snake
Bless us Our Lady of Perpetual Inhumanity
Give us our apocalyptic nightmarish leftovers
From the wars and armed interventions
The hot roses melt beneath the burning targets
As the moon slithers upon wings of a shiny drone
Praise our saints of vulgar medieval brutality
Our wizards of rendition and water boarding
Unending killing cycles, sky smothered with red
Mastering the banality of human cruelty
The landscapes of graves, the venom of revenge
While masses of the dead will own the future
Laser teeth for the aging dogs of war
Bless us oh prophets of caliphate and sharia
The sun growls, the clouds bark, the air crumbles
The stealth chasing the invisible enemy
Darkness evaporates into more darkness
Behind nuclear mountains rivers run in reverse
The crystal skull exhales chemical storm clouds
A toast to a new intelligence, that sleeps among
Night-vision goggles and scorpions in flight
A toast to Zombie-itis of our times.
english corner

16
Dorina Șișu (Irlanda)
roads
And winter goes on it’s way
Its season is over and it is leaving
I trace it to find its house
To see its way of sleeping, eating and crying…
It goes ill and sad
I would say a little hello or maybe a joke to see
it laugh
But better to watch about my road
Well, not quite a road but rather a bitter path
I’m climbing descending daily,
while crying and laughing.
Sometimes I whistle and scream cause I can’t
stay silent in my eternal solitude
Can’t ever stop not saying a single word
Almost meaningless trivial and hilarious word
A world that can mean nothing
It goes away but it stays, I do not stay and I
leave…
I sometimes hide behind trees to smell the
green you can’t see
To feel that life you can’t feel in the city
To hear wolves crying and crying together
To lie over a stone with eyes to heaven,
I didn’t tell you I caught a gray star by the
hearth
I wach it wide over each night
and I am sad
I can’t be it and she laughs that it’s not like me
drumuri
se duce și iarna pe drumul ei
s-a terminat sezonul și acum pleacă
mă țin după ea să-i găsesc casa
să văd cum doarme cum mănâncă
cum plânge
se duce bolnavă și-i tristă
i-aș spune un salut ceva sau o glumă poate că o
să râdă
dar mai bine să-mi văd de drumul meu
bine
nu e chiar un drum e mai degrabă o potecă
amărâtă
pe care urc și cobor zilnic
prin care plâng și râd
uneori fluier și urlu că nu pot să fiu mută în
pustiul meu veșnic
nu mă opresc niciodată fără să spun măcar un
cuvânt
fără sens aproape de banal și aproape de hilar
un cuvânt care poate să nu însemne nimic
el nu se duce el rămâne
eu nu rămân eu mă duc
mă ascund după brazi uneori să le miros verdele
ăla de nu-l vezi
să simt viața aia care nu-i ca la oraș
să aud lupii cum plâng și de emoție să plâng
împreună cu ei
să mă întind peste piatră cu ochii la cer
nu ți-am spus că am prins de vatră o stea
căruntă
o privesc cu poftă în fiecare noapte
și mă necăjesc
că nu pot să fiu ea iar ea râde că nu e ca mine
english corner

17
Sabia lui Damocles
Dorina Șișu (Irlanda)
Mi-am adus aminte ce-am uitat, dar am uitat
ce mi-am adus aminte, că era musai să notez.
Știam că nu pot să țin minte măcar un minut. Am
riscat. Era o zi în care mă uitam la televizor, iar
D se uita la mine. O simțeam. Îi simțeam ochii
lipiți de mine și-mi zice: ”de ce miști capul așa?”
o întreb: ”cum adică așa?” D îmi arată cum. Nu
știu cum a arătat. Am uitat. I-am zis că ”așa vreau
să mă mișc”, deși mințeam, pentru că eu știam
că nu mă mișc în vreun fel. Continua să mă
privească. Mă uitam la televizor și mă
concentram la mine, la ce făceam, cum mă
mișcam. Adică nu mișcam nimic din mine. Nici
măcar ochii. Îmi repetam: picioarele, mâinile
sunt moarte; trupul la fel, capul e mort, ochii
privesc la TV și nu clipesc. D continua să mă
privească și deodată zice: ”uite, vezi, iar ai
mișcat așa din cap”! și mă imită oarecum. Hm,
cum dracu să mă mișc dacă eu nu fac nimic?
Deasupra capului nu am decât cerul. Cerul
nu e prins, ca sabia lui Damocles, cu un fir de păr
de cal, ci e ca o pictură mișcătoare de culori,
susținut de privirea mea. Lirismul ăsta păcătos
nu mă lasă. Aici, iarna e iarnă de-a binelea. Timp
de câteva luni, mai precis până acum, au trecut
trei luni numai cu zăpadă și ger. Soarele nu a
lipsit. Dar ce folos? Atunci când e soare este cel
mai frig. Brrr, să termin țigara asta și-am să
intru să-mi fac un ceai. De-ar veni un turist să
mai schimb o vorbă. Nici băieții de la Salvamont
nu au mai trecut de-o săptămână. Uite ce nori
albi! Parcă-i mai ger ca ieri. Să nu uit să repar
ușa de la mansardă, că dacă bate vântul la
noapte iar mi-o freacă în creier. Zic așa de-o
lună, cred, și tot uit. Uit. De ce era tirania o
fericire pentru Dionisos? Nu avea inimă, cu
siguranță.
Îmi doresc să fiu în oraș. Măcar o zi. Aici, în
creierul munților, nu vorbesc decât cu marele
meu câine Max. Da’ ce să-mi povestească el?
Săracul, Max! Oh, știu că mă înțelege perfect și
mai știu că-mi face bine loialitatea lui. Am uitat
cum e să stai de vorbă cu o femeie. La o cafea.
Dimineața, în halat sau pijamale. Să sune la ușă
și apoi, cocoțate undeva în pat, să stăm de vorbă.
Ea, la început amabilă și curtenitoare, mi-ar face
probabil câteva complimente, una-două
întrebări de încălzire, și apoi ar povesti vrute și
nevrute despre ceva ce dorește neapărat să aflu,
că așa sunt toate femeile la început, amabile și
numai zâmbet, apoi, să te ții bine; urmează
invidia, gelozia, ura și apoi săpatul sau
înjunghiatul pe la spate. Sunt rele, ce să mai
cugeți? Ș-apoi, io acum în prostia mea, de ce
naiba să duc dorul de cafea, la oraș? Nu stau bine
aici, în creierașul munților? Nu tu vecini, nu tu
facturi, nu tu mașini, televizoare și alte alea, care
nu fac altceva decât să-ți îmbolnăvească sufletul.
Ia uite ce repede trec norii! Vin din spate și
se duc în față. Dacă aș scrie prostia asta de gând
aș ajunge de râsul curcilor. Ha! Bine că nu scriu.
E-he și ce mai scriam într-o vreme! Apăi, a trecut
vremea în care încercam să-mi domolesc
frământările lumești pe lângă versuri sau mici
prozulici lacrimogene. Iaca, acu’s mare! Mare,
mare, doar că nu mai știu nimic din ce știam. Să
tai niște lemne. Pfua, iar am uitat să merg în
pantă după copacii ăia lăsați de pădurar. Pfua,
da’ cretină sunt! Pentru la noapte mi-or ajunge.
Sau mai bine merg acum? Să-mi iau ghetele și-o
iau la vale. M-am făcut o mare leneșă. Stau și
cuget toată ziulica. Nu mi-e de folos niciun gând,
că imediat le uit, și-apoi? De ce mă mai gândesc
la una, la alta? Ba mai tai și firu’n paișpe.
Unii încearcă o viață întreagă să fie fericiți,
umblând ca nebunii să o găsească, de parcă
fericirea asta ar fi în stare solidă, ca bulgărele de
sare pentru oi. Găsești așa o bucată de fericire
și-o lingi toată viața, dându-te mare și urlând la
amărâții jegoși de lână tine, bă, ce fericit sunt io!
Amărâții ăia jegoși nu caută decât înțelegere și
iertare. Adică ei sunt oamenii buni, care
niciodată nu te judecă, nu te ceartă, nu-ți cer
nimic. Nu vreau să mă gândesc la asta, mi se
proză

18
pare un gând cu tăiș nevrednic de mine. Cum să
leg bușteanul? Aha, are nodul la capătul gros,
așa că-i fac un nod și-l leg de mână, apoi îl mai
pun și pe Max. Al naibii ger! Mi-au înghețat toate
alea. ”Hai, Max! Hai, băiatule! Trage cu mine,
chipeșule!” Mult mă mai ajută, sărăcul de el!
”Cum ajungem la anexă, mâncăm ceva. Ce zici?”
El ar mânca toată ziua, că e ditamai câinele.
Mare noroc am cu el! Noaptea îl aud cum sforăie
pe prag. E-adevărat că sunt mai liniștită să-l știu
acolo, dar uneori pleacă cu orele, numai
Dumnezeu știe unde. Atunci îmi este frică.
Aseară nu a venit puiul de lup, dar nu-i nimic, îi
las ceva la barieră, poate nu-i fură Max cadoul.
E noaptea în care plâng lupii. Noaptea asta
îmi place cel mai mult. Mă prefac că-s lup și urlu.
Max mă privește mișcând capul când în dreapta,
când în stânga. Aș plânge împreună cu lupii... și
plâng. E cel mai ușor, dar garantez ușurință
după. Ușurința asta durează până adormi, că
dimineața vin alte griji. Mama ei de ușă, că iar
am uitat să o repar! Damocles merita sabia
înfiptă în mijlocul inimii. Ei, nu sunt, oare, la fel
de rea ca el, gândind astfel? De ce nu sunt ca
aceia care știu să ierte, deși nu au ce ierta? Ca
aceia care știu să ofere bunătate, deși nu au
nimic de oferit decât sărăcia lor totală? Pentru
că niciodată un animal sălbatic nu se va
domestici, sau dacă da, aceasta nu durează decât
până la un clic și apoi instinctul reapare. Omul e
la fel. ”Bravo, mă, băiatule, mă!”
Deasupra capului nu am decât cerul. Și azi îl
susțin cu ochii. Hm, de mi-ar cădea cerul pe
inimă, aș muri?
Maria-Liana Chibacu - Vedere de pe munte
proză de Dorina Șișu

19
Adrian Grauenfels (Israel)
După o pildă de Omar Khayyam
În pahar unii găsesc altare
Şi vrând să fie oameni, mai blânzi au devenit
Stăm visători, gustând cu pai nectarul
Şi câştigăm din timpul
ce în temple-am irosit.
Vom demola ziduri şi case
în căutare de comori
steaguri negre, de piraţi pe vase
scurmăm nispuri
unii cad şi mor
ce repede ne uităm copilăria, mama, ţara
totul pare estompat
doar Nero pe a sa statuie
admiră cerul roş-înflăcărat
din nou la templu m-am întors
vă las la chef… jubilați acest moment
eu privesc icoanele şi cerul
mă simt bătrân, un pic dement...
The lose-lose situation
Eu am tras, şi tu ai tras
am gemut şi am îngenuncheat, tu ai căzut lângă mine
am văzut brusc cerul, păsări, fum, faţa blândă a mamei
tu auzeai muzici, chemarea muezinului,
72 de fecioare suspinau pentru tine
ne priveam
nu mai era ură, răsuflam liniştiţi, eliberaţi
doi pioni într-o băltoacă de sânge
copiii mei zburdă în grădină, desenează flori
copiii tăi au arme de plastic
ei înţeleg totul, totul
chiar şi războiul a devenit o joacă
regele mişcă nebunul, îl face prizonier
regina pune pe obraji fard negru
noi aşteptăm culcaţi în ţărâna sfântă
cineva
să declare Pace.
poezie

20
Țara maimuțelor
Pavel Nedelcu (Italia)
Mark fusese, desigur, mai tânăr (fără barbă și
cu părul neîngrijit) însă chiar și atunci când se
uita la fotografiile cu el încă un țânc, ochii săi
străluceau cu aceeași intensitate, chipul său
rămânea fixat în aceleași trăsături. Încerca
mereu să își imagineze un nou el, unul mai
masiv, mai incisiv, poate cu sprâncenele arcuite
nu într-un mod atât de dulce și nevinovat, cu
părul lung împletit în dreaduri, iar apoi prins
într-o coadă la spate, fără ochelari și cu ochii
albaștri.
Ar fi fost îmbucurător să și-l poată imagina
pe acest nou Mark (poate că și numele ar fi fost
nepotrivit pentru acea nouă înfățișare). Ba,
chiar încerca din răsputeri să și-l imagineze,
însă simțea că această nouă formă nu s-ar fi
potrivit cu ceea ce se afla în interiorul ei, chiar
pe sub piele, pe sub coastele vizibile la exterior,
ce se presupunea că ar fi ascuns un suflet.
Această înfățișare, cea pe care o avea și nu cea
pe care și-ar fi dorit să o aibă, îl făcea să fie privit
ca o persoană specială. Numai că această nuanță
de special nu avusese niciodată o încărcătură
pozitivă. Ba chiar, de-a lungul timpului, îi crease
suficiente probleme încât să își dorească să o
repudieze. Astfel că modul în care Mark era
special (în măsura în care el se simțea astfel)
putea fi exprimat cu un alt sinonim parțial mai
nefericit, precum ciudat sau diferit. Se
obișnuise, însă, cu acest lucru după douăzeci de
ani în care puțini rataseră oportunitatea de a se
mira, de a-l compătimi sau de a chicoti, după ce
îl cunoșteau sau observau îndelung.
Atunci când descoperise pentru prima dată
că este diferit, sau, mai bine zis, atunci când
ceilalți descoperiseră acest lucru, Mark nu se
putuse opri din plâns. Era la școală într-a patra,
când o colegă de clasă, cu un caracter ceva mai
dinamic, făcuse o remarcă. Îi spusese că e
cocoșat și, deși nimeni nu se găsea în preajmă în
acel moment, avusese grijă să strige asta în gura
mare, învârtindu-se în jurul băncii sale de
câteva ori. Aceasta făcuse ca ceilalți colegi de
clasă, care se aflau în acel moment în recreație
și își consumau sandvișurile împachetate cu
atâta meticulozitate de către părinți, să dea
buzna în clasă și să râdă cu gura până la urechi.
Ba chiar, de atâta râs, unul dintre ei se înecase
cu o bucată de salam, iar apoi, sub privirile
tuturor, tușind nevoie mare și bătându-se cu
pumnii în piept, catapultase acea bucățică de
materie roz amestecată cu o substanță
transparentă, spumoasă și lipicioasă, direct pe
caietul de matematică al lui Mark. Această
precizie uimitoare îi făcu pe ceilalți să
izbucnească și mai tare în râs și chiar să arate cu
degetele în direcția sa, iar Mark izbucnise și el,
numai că nu în râs. Plânsese îndelung și
necontrolat, așa încât, atunci când profesoara de
matematică îl întrebase ce s-a întâmplat,
hohotele nu îl lăsaseră să explice.
- Mmm... ma... ma... m-au făcut co... co...
coșat și... și... și Ma... Ma... Matei a scu.... scu...
scui... pat pe caietu... tu... tul meu.
- Vai de mine, Mark, așa au făcut? Dar tu
ce le-ai făcut lor?
- Ni... ni... nimic!
- Cum nimic? Au început așa, deodată, să
se ia de tine?
- Dddda!
Doamna profesoară de matematică era o
femeie înaltă, cu părul lung și blond. Era foarte
frumoasă și îi stătea minunat în rochiile
multicolore pe care, de obicei, le purta. Pielea ei
era albă și mirosea a trandafiri. Mark
descoperise asta odată, când se întorcea de la
școală, trecând pe lângă o tufă de trandafiri ce
atârna în voie peste gardul unor vecini din
cartier. Abia ce simți mireasma florilor că și
rămase locului stupefiat. Acela era parfumul
doamnei profesoare!
Însă doamna profesoară era pe atât de severă
pe cât era de frumoasă. Așa că, atunci când îl
văzu pe Mark plângând și bâlbâindu-se, se înroși
proză

21
deodată și, ridicându-se în grabă de la catedră,
strigă:
- Să vină în față cine a început să râdă
primul de Mark.
Mark se bucură în sinea sa atunci când o auzi
și o văzu pe doamna profesoară atât de supărată
și hotărâtă să îi pedepsească pe vinovați, însă își
menținu expresia ponosită, temându-se că
dânsa nu l-ar mai fi crezut dacă ar fi observat
orice urmă de satisfacție pe chipul său. Încet-
încet se liniști, la gândul că aceia care îl
umiliseră vor fi pedepsiți sau că, cel puțin, vor
avea mari probleme fiindcă l-au batjocorit.
Copiii obraznici sau neascultători trebuie
pedepsiți, așa îi spusese mama sa într-o
dimineață, atunci când se hotărâse că nu mai
vrea să meargă la școală din cauza frigului pe
care ar fi trebuit să îl îndure (era pe la jumătatea
lui februarie). Mark era acum perfect de acord
cu acest lucru, înțelegând că pedepsele ar fi
putut avea rolul de a ține în frâu răutatea
oamenilor.
Pe la cinciprezece ani Mark o cunoscuse pe
ea. De fapt, nu era în totalitate sigur că avea
cincisprezece, ci, mai degrabă, șaisprezece ani
atunci. Tocmai ce terminase cele opt clase ale
școlii din orășel. Mai mult de opt nu se puteau
face acolo, așa încât venise vremea pentru Mark
să se mute cu studiile într-un oraș mai mare. Nu
a fost încântat de idee, ba chiar îi părea rău că
trebuia să plece. Și asta nu pentru că se atașase
de cineva de la vechea școală. Îi erau indiferenți
colegii ce nu făceau decât să îl privească pieziș
tot timpul și să râdă atunci când el nu era
prezent. Nici profesorii nu îl făceau să regrete
plecarea, observase spre sfârșitul ultimului an
că purtarea lor în timpul orelor de curs era una
superficială și că, în realitate, se comportau cu
totul altfel în viața de zi cu zi.
Altceva îl îngrijora pe Mark, făcându-l să
regrete cei opt ani în care se simțise, într-o
oarecare măsură, stăpân pe situație. Îi era teamă
de două lucruri. Primul, că nu va ști cum să
ajungă la școală (nefiind obișnuit cu un oraș atât
de mare, așa cum era Torino), iar al doilea, că în
caz de ar fi ajuns, noii colegi (la fel ca și foștii) nu
l-ar fi plăcut și nu l-ar fi privit ca pe unul de-al
lor, însă în același timp era curios, curios să
cunoască noi persoane ce s-ar fi abătut (sau cel
puțin așa se gândea că ar fi fost ideal să se
întâmple) de la regula generală de a-l batjocori
pentru înfățișarea sa. Pe atunci credea că
orășelul în care se născuse era de vină, oamenii
care îl populau fiind prea puțin educați sau,
după cum spunea mama sa, ”nu prea ieșiți prin
lume” pentru a-l privi ca pe un om normal sau
măcar ca pe un om.
În prima privință se înșelă, descoperind că
era în stare să rețină un drum doar
parcurgându-l pe jos o singură dată. Era ușor să
ajungi de la gară la liceu, trecând exact prin
centrul orașului. Pe de o parte și de alta a
străzilor mereu aglomerate, buticuri cu haine,
bijuterii sau încălțăminte, brutării sau
impozante clădiri care adăposteau sedii de
bănci. Trebuia să parcurgă nenumărate
interecții și pierdea timp considerabil la fiecare
semafor. Să încerci să treci pe roșu, la fel ca în
orășel, era imposibil fără să fii claxonat sau
eventual tamponat de o mașină sau de un scuter.
Scuterele erau numeroase în oraș, fiind
folosite în special de elevi sau studenți. Îi puteai
recunoaște după ghiozdanele agățate de spate și
casca de pe cap ce nu lipsea niciodată. Adulții nu
purtau întotdeauna cască, iar aceasta era, în
opinia lui Mark, o ostentație a maturității lor. Se
simțeau incomodați sau rușinați de ea. I-ar fi
făcut, probabil, să-și piardă din independență
(fie ea în fața celorlalți sau în fața legii). Căștile
erau, în definitiv, mai potrivite pentru copii.
Adulții aveau de respectat alte standarde.
Mark se simțea destul de singur la vârsta
aceea. De fapt, se simțise mereu astfel, însă
acum, că momentele în care simțea singurătatea
deveniseră mai lungi (călătoria cu trenul până la
Torino și înapoi, plimbarea între gară și școală,
pauza pe care și-o petrecea în bancă sau cel mult
plimbându-se în spatele clasei pentru a-și
dezmorți picioarele), sentimentul începuse să
devină tot mai greu de suportat. Așa că, atunci
când a fost sunat de un prieten din orășel care i-
a spus că e posibil să existe o fată care ar dori să
îl cunoască, Mark a spus da înainte ca prietenul
să i-o descrie. Atât de disperat era, se gândise
atunci. Disperat de singurătatea momentelor
sale de singurătate.
Avusese noroc, fata era destul de frumoasă.
Avea părul șaten, cu șuvițe blonde, ce cădea
drept până la jumătatea spatelui. Era frumoasă,
slabă sau, în orice caz, avea un corp mlădios și
sâni mici, însă potriviți cu restul taliei sale.
Sprâncenele armonios arcuite, gene dese și
lungi, unghiile înguste și mereu îngrijite la
vârfuri. Ceea ce putea fi considerată o trăsătură
negative, era poate o lățime neobișnuită a
nasului în partea de jos, cea a nărilor, și buze nu
foarte pline, însă suficient de atrăgătoare. Era
însă prea puțin pentru ca Mark să renege
întreaga ei persoană. Se numea Medea și avea
un timbru vocal destul de puternic, așa încât
Mark o ruga de multe ori să nu mai vorbească
atât de tare, mai ales când o invita la el acasă, iar
mama sa se afla prin preajmă.
proză de Pavel Nedelcu

22
În afară de ea, nu avea pe nimeni căruia să îi
vorbească deschis și în fața căruia să se deschidă
complet, fără să țină ascunse unele lucruri, de
teamă ca persoana cealaltă să nu le interpreteze
în mod greșit, să le considere banalități ori, chiar
mai rău, să le ia în derâdere. Pentru că ele,
lucrurile acestea care îl apăsau, se refereau în
fapt la o derâdere și veneau din interiorul unei
continue derâderi la adresa sa.
Deseori ieșeau în parcul din orășel, chiar
dacă, după ce Medea a terminat clasa a opta, s-a
transferat și ea la Torino (Torino era mult prea
aglomerat pentru a te bucura de o clipă de
liniște). Aceasta s-a întâmplat la un an distanță
de momentul în care s-au cunoscut. Ea avea
acum aproape șaisprezece, iar el aproape
șaptesprezece ani. Mark o tachina pe Medea,
spunându-i că e mai mare decât ea, însă ea îi
răspundea mereu că așa trebuie să fie și că nici
o prietenă de-a ei nu avea iubit care să fie mai
mic. Era o regulă nescrisă a societății, la fel ca și
înălțimea, spunea Medea. Înălțimea într-un
cuplu trebuia să fie direct proporțională cu
vârsta, în cazul în care el era mai în vârstă decât
ea. Dacă se întâmpla, însă, prin absurd, ca ea să
fie mai în vârstă decât el, atunci era suficient ca
măcar el să fie mai înalt decât ea. Se mai putea
accepta o diferență de vârstă în favoarea ei, însă
o diferență de înălțime era un compromis
inimaginabil. Cum altfel s-ar fi simțit femeia
protejată, spunea Medea, dacă ar fi ținut de
mână un pitic? Cum ar fi putut să arate că e
frumoasă purtând tocuri, dacă nu cele mai
înalte, atunci măcar de opt-zece centimetri?
Însă se întâlneau în Italia la tot pasul cupluri
ce nu respectau regula înălțimii, în care Medea
credea cu atâta înverșunare, iar Mark nu rata
nicio ocazie de a i le indica. Se transforma chiar
în avocatul apărării lor, așa încât încerca (mai
mult în glumă față de reacția Medeei, care era
mereu una cât se poate de serioasă) să
demonstreze că iubirea poate exista și între
bărbați pitici și femei uriașe. Zeul iubirii însăși
era un copil scund.
- Cât crezi că era de înalt Cupidon? Și care
era diferența de înălțime dintre el și Psyche?
- Imposibil, spunea ea. Erau la fel de înalți,
apoi Cupidon nu a fost mereu un copil. A crescut
la vremea când s-a îndrăgostit de Psyche.
Atunci când Mark se plângea de
discriminarea pe care era nevoit să o suporte la
școală, nu era nevoie de cuvinte din partea ei. De
fapt, în majoritatea timpului, el era cel care
vorbea, iar ea cea care îl asculta și îl mângâia
pentru a-l compătimi. Era o afecțiune după care
Mark tânjea, iar câteodată îmbogățea discursul
și mințea în legătură cu anumite situații,
făcându-le să pară mai dramatice decât erau în
realitate, doar pentru ca ea să îl strângă în brațe
mai mult și să îl sărute mai intens.
Îi mărturisise astfel Medeei că deseori se
gândește că oamenii nu îl doresc în preajma lor.
Că deseori crede că nu ar deranja pe nimeni
dacă el ar muri sau ar dispărea într-o zi fără nici
o urmă. Îi mai spusese (și i-o spunea mereu) că
nu are prieteni în clasă, iar colegii îl privesc și îl
tratează mereu cu răceală. Ea a lăsat capul pe
umărul său atât de silențios încât nici nu și-a dat
seama până când nu a simțit greutatea ei
apăsându-l pe piept. Mirosea atât de bine părul
moale al Medeei încât îți venea să închizi ochii și
să îl inspiri ore întregi, iar Mark făcea asta ori de
câte ori avea ocazia să-și petreacă timpul alături
de ea.
Fără să îl privească în ochi, cu capul încă
sprijinit de umărul său, Medeea îi spuse:
- Știi, uneori nu e bine să crezi că ești
singur pe lume, chiar dacă e posibil să fii.
Gândește-te în primul rând la părinții tăi, ei îți
vor binele în primul rând. În curând vei avea și
un frățior. El te va iubi și te va respecta, fiindcă
tu vei fi fratele mai mare. Apoi, nu uita că mai
sunt și eu, iar eu te iubesc foarte mult!
Nimeni nu îndrăzni să se ridice atunci când
doamna profesoară ridică tonul. Toți stăteau în
băncile lor, cu mutrele resemnate și ochii în
pământ. Doar hohotele de plâns ale lui Mark
străpungeau liniștea ce se lăsase deodată în
clasă. Apoi, Mark trebui să vorbească:
- Pri... prima a fost Maria, ea a... a (încă nu
reușea să se stăpânească, deși se concentra din
greu să poată vorbi fără întrerupere) spus că
su... sunt cocoșat.
- Maria? (profesoara păru contrariată sau
cel puțin uimită). Maria, așadar, vino în față te
rog!
Din a doua bancă de pe rândul din mijloc se
ridică Maria. Era îmbrăcată într-o fustiță neagră
cu pliuri, de sub care se ițeau două piciorușe
acoperite de hamleți roșii. La gât avea o fundiță
tot roșie, parte a gulerului bluzei albăstrii.
Înainta încet, nesigură, vrând parcă să spună
ceva, dar în același timp neavând curajul să o
facă.
- Haide, vino aici, lângă mine! îi spuse
doamna profesoară, încercând să își mai
îmblânzească tonul. Ia spune, de ce crezi tu că
Mark e cocoșat?
- Nu cred asta, doamna! se grăbi Maria să
se disculpe.
- Păi și atunci de ce i-ai spus așa?

23
- Păi, Matei a zis prima dată, eu doar am
repetat după el.
Era rândul lui Matei să iasă în față. Mai scund
decât Maria, cu pantaloni oarecum largi pentru
talia sa, acesta înaintă și se opri, cu mâinile
încrucișate, în fața catedrei.
- De ce, Matei, crezi tu că Mark e cocoșat?
Matei lăsă capul în jos și rămase imobil
pentru mult timp. Și Maria și doamna
profesoară așteptau cu cea mai mare răbdare ca
el să răspundă, însă Matei se părea că nu își
găsește cuvintele sau nu voia să și le găsească.
Continuă să rămână cu capul în jos pentru mult
timp, iar liniștea din clasă deveni tot mai
apăsătoare.
- Știi măcar ce înseamnă asta, să fii
cocoșat?
Matei scutură din cap în semn de negație.
- Înseamnă că un om la fel ca tine, la fel ca
mine, are o problemă de sănătate. Este bolnav,
înțelegi? Uneori, persoanele înalte așa cum este
Mark, au această problem, dar să le spui în față
că sunt cocoșate este foarte urât. Și mai urât este
să râzi de ele. Nu este frumos să râdem de
oamenii bolnavi sau de oamenii cu probleme.
Sau de oamenii mai înalți sau mai scunzi decât
noi. Ție ți-ar conveni, dacă ai fi bolnav, să râdă
cineva de tine?
Matei scutură din nou capul a dezaprobare.
Avea, într-adevăr, o poziție
necorespunzătoare (așa o definise mama lui) a
trunchiului. Se apleca prea mult asupra mesei
din camera lui, masa la care de obicei studia, sau
asupra băncii de la școală. Mai târziu și-au dat
seama că făcea asta pentru că era miop, așa că i-
au făcut ochelari, așteptându-se ca și vechiul
obicei să dispară, însă obiceiul a rămas același,
la fel ca năravul lupului ce-și schimbă blana.
Oricât de mult ar fi încercat Mark să se opună
aplecării excesive a trunchiului asupra cărților,
mereu uita să se controleze și se trezea cu
pieptul sprijinit de masă. Apoi, erau dăți în care
mama sa dădea buzna în cameră (Mark ar fi vrut
deseori ca ușa de la camera lui să se poată
închide cu cheia) și îi spunea cu o voce severă:
- Mark, nu mai dormi pe masă! Hai, sus,
sus! Am să îți leg brațele de o scândură și am să
te răstignesc ca pe Iisus într-o zi. Așa nu vei mai
uita că trebuie să stai drept.
Mark se ridica imediat nu pentru că ar fi
crezut că mama lui ar fi fost în stare să îl
răstignească, ci pentru că știa că acea poziție nu
era cea corectă și că, în viitor, situația spatelui
său s-ar fi înrăutățit. Se gândea mereu la viitor,
la cum va arăta în viitor dacă procesul de
curbare a coloanei ar fi înaintat nestingherit. Ca
un bătrân cu piele tânără, îl ajuta mama sa.
De altfel, niciodată mama sa nu îl legase de
vreo scândură, așa cum de fiecare dată
promisese, însă nu rata nici o ocazie de a-l
corecta de fiecare dată când se întâmpla să îl
zărească încovoiat. La masă, atunci când spăla
vasele după masă, la masa sa de studiu, chiar și
mergând, Mark avea tendința să își abandoneze
capul înainte. Singurul loc în care se putea
ascunde de mustrările (desigur că nu le primea
cu răutate și chiar era fericit că exista cineva
care să îi amintească să stea drept atunci când
el, mereu preocupat cu alte treburi, uita să o
facă) mamei sale, era patul din camera lui. Nu
putea adormi dacă nu își strângea la piept
genunchii și dacă nu se apleca, câtuși de puțin,
asupra uneia din cele două perne. Nu putea
adormi, așadar, într-o poziție corectă, iar dacă
se întâmpla să se forțeze să adoarmă pe spate și
fără pernă sub cap, pentru a fi cât mai drept,
simțea cum forțe nevăzute îl apasă pe abdomen
și îi taie respirația.
Crescând, se obișnuise cu ideea că avea, într-
adevăr, un spate ceva mai curbat decât al altora
și nici măcar nu mai băga în seamă orice reproș
venit din partea mamei. Ba chiar, îi spusese de
câteva ori să tacă, pentru că el nu ar fi putut sta
drept nici chiar dacă s-ar fi concentrat și că cine
va fi fost să-l iubească îl va fi iubit exact așa cum
arăta.
Se gândea, însă, de multe ori la primul
moment în care spatele său se hotărâse să
adopte o poziție necorespunzătoare, la acel
moment din copilărie în care se cufundase în
lectura unei cărți interesante, uitând de el și de
lumea înconjurătoare. Atunci când abia i se
forma conștiința în acel creier încă incomplet
dezvoltat, dar care fusese complet sedus de o
lectură nemaipomenită. În acel moment fusese
la înălțime, iar acolo rămăsese pentru toată
viața, la înălțimea realității descrise de acel
autor, la înălțimea unor personaje diferite de
personajele pe care Mark le întâlnea în viața
reală, iar o curbare a coloanei vertebrale, acel
act de curbare al umerilor, nu reprezenta decât
coborârea pentru moment a lui Mark din
realitatea unui Olimp, în care zeițele erau mai
înalte și mai bătrâne decât zeii. Era doar o
aplecare a capului înainte, astfel încât el să
străbată cu privirea o realitate mârșavă, fadă,
superficială, care se afla sub cerul unor
personaje eroice, divine, ireale. Din acel Olimp,
de la acea înălțime, Mark cobora din când în
când pentru a o saluta pe mama sa, pentru a
petrece câteva ore cu Medea, pentru a-l legăna
pe picioare pe fratele său mai mic, pentru a

24
rezolva un exercițiu la matematică, apoi se
îndrepta, își ținea spatele drept la fel ca
trunchiul unui brad și continua să citească
aventurile personajelor sale preferate. În
realitatea lecturilor sale, Mark nu mai era un
cocoșat. În acea realitate, ar fi înconjurat
pământul cu picioarele goale și nimeni nu ar fi
observat că este diferit, nimeni nu l-ar mai fi
putut exclude din acesta sau din alte motive.
Prima sa lectură se întâmplase să fie o carte
de aventuri. Se întâmplase astfel nu pentru că i-
ar fi căzut acea carte la întâmplare în mâini, ci
pentru că el o alesese de pe raftul bibliotecii din
orășel. Era pentru prima dată când vedea o
bibliotecă și venise cu mama sa de mână până
acolo pe o ploaie mocănească și o vreme rece,
rece și urâtă. Vremea aceea urâtă ținuse timp de
peste o lună, așa încât Mark nu mai putuse să se
joace afară cu băieții vecinilor, iar aceștia din
urmă nu fuseseră lăsați de către vecinii-părinți
(deși fuseseră invitați cu cea mai mare căldură)
să se joace cu Mark în camera sa.
În fața acelui munte de cărți cu majoritatea
cotoarelor negre, amenințătoare prin liniștea pe
care o transmiteau, primul instinct a lui Mark
fusese acela de a alerga înapoi înspre mama sa
și de a o lua de mână. Astfel s-ar fi știut în
siguranță. Ea, mama, îl aștepta surâzătoare în
pragul ușii, discutând cu bibliotecara despre
spectacolul de deschidere al școlii pe care urma
să îl pregătească. Mama lui Mark era învățătoare
la școala din orășel. Nu învățătoarea lui, pentru
că, prin lege, nu ar fi fost, desigur, posibil, ci doar
o învățătoare la școala unde se întâmpla să
învețe și Mark.
Mark citi numele unui autor de pe raftul din
mijloc al mobilierului bibliotecii. Doar acolo
putea ajunge cu privirea fără ca literele să se
încețoșeze, adică drept înaintea sa. Numele
autorului îi atrase atenția pentru că îi amintea,
sau nu, chiar era la fel ca numele său, Mark.
De când îl luase acasă pe Mark Twain, de
atunci învățase că, deși cotoarele cărților
emanau tăcere și sobrietate, iar cititul era o
operațiune silențioasă, în creierul său, în
conștiința sa, mii de voci povesteau, mii de
culori umpleau contururi ce alcătuiau tot atâtea
imagini, iar imaginile acelea, în funcție de
dorința lui Mark (autorul), se mișcau încoace și
încolo, se transformau în personaje ce nu se
comportau la fel ca acelea reale. Numai că acele
personaje nu făceau parte din realitatea lui
Mark (cititorul), ci dintr-o realitate despre care
el nu mai auzise până atunci și pe care o
descoperea citind. Era aplecat asupra cărții,
însă, în conștiința sa, stătea drept ca un picior de
barză. Realitatea lui Mark (scriitorul) era
evadarea din realitatea lui Mark (cititorul), sau
ridicarea cititorului la înălțimea scriitorului.
Deseori se întrebase care dintre cele două
realități era cea reală. Pentru că, dacă ar fi închis
ochii, ar fi devenit amicul lui Tom sau al lui Huck,
iar dacă i-ar fi lăsat deschiși, ei bine, nu ar mai fi
avut niciun prieten. Desigur că prima dintre cele
două realități i-ar fi convenit mai mult, însă
oricât de adânc ar fi încercat să pătrundă în acea
realitate, se lovea mereu de cealaltă, cea în care
el stătea aplecat asupra cărții, pe patul din
camera sa, în lumea sa neimportantă și chiar, în
acele momente de concentrație și reflecție,
supărătoare. Și pentru că nu putea nici să se
detașeze complet de această lume, dar nici să se
transforme în personaje ca Huck sau Tom,
protagoniștii aventurilor scrise de Twain, se
hotărî să recurgă la un compromis, astfel încât
să păstreze ambele variabile ale ecuației într-o
unică expresie, așa încât, de atunci, îi chemă pe
băieții vecinilor, cei care refuzau (ori părinții lor
erau cei care refuzau să le permită?) să îl
viziteze acasă, Tom și Huck.
- Tu, Mirco, ești Tom, iar tu, Marco, ești
Huck!
Ei nu se arătară deloc uimiți sau contrariați
de noile nume, ba chiar se bucurară de ele ca de
un neașteptat cadou de Crăciun. Nici nu l-au
întrebat vreodată pe Mark de ce îi striga astfel.
Voiau doar ca, de cel puțin două ori pe
săptămână, el să stea în poartă, pe peluza din
fața casei lor și să apere o minge de fotbal, roșie,
cu cercuri albe, pe care ei o loveau cu piciorul cât
puteau de tare.
Mark stătea în poartă și încasa loviturile fără
să se ferească. Deseori mingea îl nimerea în față,
alteori în piept. Și într-un caz și în celălalt
trebuia să se reculeagă de pe jos și să se scuture
pentru a-și veni în fire. Apoi se ducea după
minge (timp în care cei doi frați se distrau pe
seama căzăturii sale) și le-o înapoia. Tom și
Huck se certau un răstimp asupra ordinii în care
ar fi trebuit să execute loviturile apoi, odată ce
ajungeau la o înțelegere, loveau din nou.
Într-o seară, tatăl lui Mark s-a întors de la
muncă mai supărat ca niciodată. De obicei,
atunci când intra în casă striga, din toți
rărunchii:
- Am ajuns, Mark! Monica, sunt acasă!
În acea seară intrase fără obișnuitul strigăt,
iar mama și-a dat seama că ceva era în neregulă.
Ba chiar s-a speriat când l-a văzut, pentru că a
intrat în bucătărie atunci când ea era cu spatele,
fiind ocupată cu pregătirea cinei. Apăsa cartofii
puși la fiert într-o oală cu o furculiță. Cartofii

25
erau gata, însă când mama s-a întors să ia un
prosop de care să se ajute pentru a ridica oala de
pe aragaz fără să se frigă, a dat cu ochii de tata
care se așezase în capul mesei, în costum și
cravată. Stătea acolo pur și simplu, ca o statuie
pe postament, cu privirea pierdută, fără să
spună nimic. Nici măcar nu se descălțase.
- Ei, Matt, m-ai speriat de moarte
(ridicase brațele involuntar și scosese, de fapt,
un strigăt înainte de a începe să vorbească)!
Tot atunci Mark, care venea de la baie și se
îndrepta înspre camera lui, auzi acel strigăt. Se
întoarse din drum și o luă spre bucătărie.
Recunoscu vocea tatălui său și i se păru
neobișnuit ca el să fi intrat în casă fără a anunța,
dar se gândi că poate strigase atunci când el
trăsese apa. Ar fi dat buzna în bucătărie să îl
salute, așa cum făcea de fiecare dată, cu o
strângere de mână, dacă nu ar fi auzit o voce pe
care, deși părea a tatălui său, nu o mai auzise
niciodată până atunci. Era o voce stinsă, ca a
unui bătrân, o voce care rostea cuvintele foarte
încet și făcea pauze mult prea des.
Se părea că tatălui său nu îi mersese prea
bine la muncă, ceva îl întristase în decursul zilei.
- Eu stăteam așa cum stau mereu, la ușa
de la intrare (Mark rămase în dosul ușii, pe hol,
cu urechea lipită de perete). Vine o doamnă
între două vârste, cu ochelari de soare la ochi,
blondă, tunsă scurt și foarte cochetă. Intră în
bancă, așteaptă răbdătoare la coadă (aici tatăl
lui Mark făcu o scurtă pauză). Când ajunge în
fața ghișeului, se pare că o cunoștea pe angajată,
începe să chicotească și să arate spre mine cu
sprâncenele. Eu, deși nu eram întors cu fața
înspre ele, le puteam vedea reflexia în geamul
fumuriu al ușii de la intrare. Mi-am dat seama că
șușoteau ceva pentru că își acopereau gurile cu
mâinile și aveau expresia acelor persoane care
poartă o discuție privată.
Urmă o altă pauză și un oftat al mamei lui
Mark, apoi tatăl său continuă. Spunea că își
ciulise urechile și se dăduse câțiva pași mai
înapoi, fără să fie observat, pentru a încerca să
înțeleagă conversația celor două femei. Un client
tocmai îi ceruse indicații, iar el trebui să îl
însoțească la un ghișeu, trecând chiar prin
spatele celor două.
- Bătrâna îi spunea angajatei, care părea
să se prăpădească de râs: ia uite, dragă, unde a
ajuns lumea, să îi păzească negrii pe albi! Te și
sperie cu fețele alea de gorile. Cred că dacă te
întâlnești noaptea cu vreunul, nu apuci să te
ferești de el decât dacă ai ochelari speciali, din
ăia cu infraroșu. Negrii să îi păzească pe albi,
auzi tu, câte le-am permis noi ăstora!
Atunci când Medea a terminat clasa a
douăsprezecea, a fost o petrecere la un
restaurant din Torino, organizată de părinții ei.
Din ce înțelesese Mark, părinții Medeei îi
cunoșteau pe patronii restaurantului și astfel
petrecăreților li se făcuse o mică reducere.
Medea i-a spus că alături de sala de mese exista
și o altă sală unde s-ar fi putut dansa. Ei îi plăcea
dansul și chiar dansa bine ori de câte ori avea
ocazia. Deseori se apuca să danseze pe stradă
sau în supermarket, atunci când mergeau
împreună să facă cumpărături pentru familia ei
sau pentru cea a lui Mark. Era grațioasă în
mișcări și foarte dinamică, așa că lui Mark îi
plăcea să o privească și să o încurajeze.
La acea petrecere, Medea îl rugase pe Mark
să o însoțească, iar el desigur că ar fi acceptat,
însă, fiindcă părinții săi erau plecați câteva zile
în sud pentru înmormântarea unei rude, lui
Mark îi revenise responsabilitatea de a avea
grijă de fratele său mai mic. Acesta nu era atât
de mic încât să trebuiască să fie supravegheat în
fiecare moment al zilei, însă nici atât de mare
încât să fie lăsat singur acasă (sau să participe la
petrecerea de sfârșit de an a Medeei, așa cum
aceasta propunea).
- Dar poți să îl iei și pe fratele tău cu tine!
îi spuse Medea, privindu-l cu oarecare iritare.
- Nu (se opuse Mark răspicat)! Ce să facă
Michael printre oamenii mari? Nu m-aș putea
bucura nici eu de petrecere și nici el. Are doar
cinci ani. Nu e nimeni acolo de aceeași vârstă cu
el. Ar începe să plângă, să se trântească în
mijlocul sălii, apoi nici nu ar mânca așa cum ar
trebui. Aș fi într-un continuu stres. Mama s-ar
supăra. Ea mi-a spus să îl țin în casă și să am grijă
să adoarmă la timp.
- Bine, spuse ea, păi adoarme-l și apoi
vino la petrecere!
- Nu, nu se poate. S-ar trezi imediat ce ar
auzi ușa închizându-se. Și nu pot să îl las singur
acasă.
- Totul din cauza fratelui tău? (Medea își
schimbă expresia într-una de ură). Haide, mă
cunoști de dinainte să se fi născut el!
Medea se apropie de Michael și, în timp ce se
lamenta, îl împinse intenționat (după cum
notase Mark) pe micuț, îndeajuns încât acesta să
se dezechilibreze și să cadă, producând un
zgomot surd la impactul cu pavajul aleii. Odată
ajuns pe pământ, după o clipă de liniște totală,
Michael izbucni într-un hohot necontrolat de
plâns. Pe banca alăturată, două bătrâne
începură să șușotească. Doi îndrăgostiți care
treceau prin parc se grăbiră să îl ridice de pe jos.

26
La fel făcu și Mark ce, înghețat de ceea ce tocmai
văzuse, își luă fratele din brațele acelei femei
tinere, fără să îi mulțumească, apoi îi aruncă o
privire răutăcioasă Medeei, care rămăsese și ea
încremenită. Îl urcă pe Michael (care își
murdărise fața de negru, încercând să își șteargă
lacrimile cu mâinile prăfuite) în mașină și plecă
fără să se uite în urmă.
Câte mesaje își trimiseseră și de câte ori nu îl
rugase Medea să o ierte pentru reacția sa
necontrolată! Mark era de neclintit. Pentru el
totul se terminase. Îl tulburase nu doar reacția
Medeei, cât și motivul atât de copilăresc al acelei
reacții. Realizase că avea o mentalitate de copil
răsfățat. Numai un copil răsfățat ar fi adus ca
argument pro faptul că relația lor era mai lungă
decât relația sa cu fratele mai mic. Dar oare, era
la fel de importantă? Și de ce să te răzbuni pe un
copil de nici măcar cinci ani și să îl împingi cu
atâta cruzime, când el nici măcar nu realizase că
reprezintă un impediment? Ar fi trebuit să își
ucidă fratele pentru a putea participa la
petrecerea Medeei? Acele petreceri, oricum,
erau toate la fel. Muzica mult prea tare pentru a
te putea înțelege cu cel de lângă tine (trebuia să
zbieri lângă urechea acestuia), îmbulzeala nu te
lăsa să îți miști mâinile prea mult și mereu
primeai câte un cot în stomac sau în coaste, iar
dacă voiai să străbați mulțimea cu o băutură la
pahar în mână, nu reușeai să mergi nici doi pași
fără să o verși pe tine. Medea, luată la dans
mereu de alți băieți, părea că se distrează de
minune, în timp ce Mark ar fi așteptat pe
canapea reîntoarcerea ei (mereu se întorcea,
însă niciodată foarte devreme).
Acum, fratele său se juca în parc cu o minge
săltăreață, când deodată s-a trezit izbit de
pământ, cu mingea rostogolindu-i-se alături, cu
mâinile zgâriate și dureri la piept. Era imposibil
ca Medea să fie atât de egoistă. Și totuși, dacă era
astfel de la început, iar el fusese doar orbit de
dragoste? Mama sa i-o spusese mereu:
- Mark, orice ar fi, nu te lăsa orbit de
dragoste! Nu avea încredere totală în persoana
pe care o iubești. Într-o zi te va dezamăgi și
atunci vei suferi întreit. O dată pentru că nu o vei
mai recunoaște, o dată pentru că te-a dezamăgit,
iar în final pentru că nu vei ști ce e de făcut.
Apoi, într-o altă zi, mama sa a continuat:
- Să nu crezi niciodată că nu vei găsi o altă
persoană. Doar pentru că te-ai obișnuit cu una
nu înseamnă că celelalte sunt nevrednice. Ba
chiar, uneori persoanele pe care le avem lângă
noi sunt mai nevrednice decât alte persoane pe
care încă nu le-am cunoscut. Nimeni nu este de
neînlocuit!
Așa că Medea a fost înlocuită, însă nu cu o altă
persoană, ci cu alte activități. Mark realiză că are
mai mult timp la dispoziție de când nu mai
ieșeau împreună și că îl putea folosi într-un mod
mai util. Se putea dedica mai mult facultății de
litere și începuse din nou să citească, în afara
operelor pe care era obligat să le analizeze la
facultate. Citea tot ce își dorise să citească
vreodată, însă amânase pentru ziua, luna sau
anul următor. Faptul că avea o coloană curbată
nu mai conta nici pentru el, nici pentru colegii
săi. La litere, toți aveau cel puțin o înfățișare
ciudată. Nici faptul că era negru nu mai conta
printre oamenii inteligenți, iar pentru ceilalți
apăruseră de curând în campionatul italian de
fotbal, Pogba sau Balotelli.
Tom și Huck nu se mai săturau să vorbească
de evoluțiile acestor jucători atunci când îl
întâlneau pe Mark prin oraș, de parcă lui i-ar fi
păsat vreodată de fotbal sau i-ar fi cunoscut pe
cei doi numai pentru că aveau aceeași culoare.
Uneori avea impresia că oamenii din jurul său
credeau că negrii vin toți din aceeași țară și că
vorbesc toți aceeași limbă. În opinia lor, ar fi
existat germanii, englezii, italienii și toate
celelalte naționalități, apoi națiunea negrilor.
Națiunea aceea locuia într-o țară numită Africa.
Țara maimuțelor pe care noaptea nu le poți
distinge decât cu ochelari speciali, cu infraroșu.
Și cam asta era tot ceea ce se știa, în Italia,
despre negri.
Mark îi asculta scoțând acele sunete și făcând
acele gesturi pe care le fac de obicei oamenii
atunci când ascultă, însă cuvintele rostite de cei
doi frați treceau pe lângă el asemenea vântului
în zilele de toamnă. Tresărea atunci când îl
salutau și se bucura că își poate continua, în
liniște, drumul.
- Da, Tom, da, Huck, ne mai vedem noi!

27
Angela Nache-Mamier (Franța)
la colline de chlorophylle
la femme tend des longs bras
vient de là-haut
ouvre des horizons
cascades de pensées
les mouvements d’étoiles en déséquilibre
lèchent et consolent
les joues de la fille pas dévâtue
collée à la plage froide
ouvre la paupière des sens
appelle les liqueurs de la nuit
des baumes sur les lèvres
elle se dit qu’elle ne supporte plus
enterrée vivante
sous les jupes de la vie
en position fœtale
déchaussée et droite
debout
dans la maison de l’air légère
un message rouge, incandescent
dégringole dans l’immensité d’azur
incendie la colline de chlorophylle
et la poitrine rouge en argile de la vigne
compte transpiré
les grappes sucrées de la lumière
colina de clorofilă
femeia întinde brațe lungi
vine din zare
deschide orizonturi
cascade de gânduri,
mişcări de stele în dezechilibru
ling și consolează
obrajii fetei nedezbrăcată
lipită de plaja rece
deschide pleoapa simțurilor
cheamă licorile nopții
balsamuri pe buze
își spune că nu mai suportă
îngropată de vie
sub fustele vieții
în poziție fetală
desculță și dreaptă
în picioare
în casa aerului ușoară
un mesaj roșu, incadescent
se rostogolește-n imensitatea de azur
incendiază colina de clorofilă
și pieptul roșu al argilei din vie
numără transpirat
ciorchinii dulci ai luminii
en écrivant français

28
Le figuier
le figuier immense et inquiet
secoue les merles gourmands
parfume
l’air lourd et sec
de la canicule
les racines noueuses
éventrent l’argile
aux croisement des eaux
creuse des chemins
des chambres intermédiaires
des oiseaux aux becs bleus
volent lentement par-dessus le bourg étranger
des vendeurs ambulants sont
les voleurs des ailes en vol
incendient les maisons sans fenêtres
avec des torches dans les mains
appellent les nourrissons
partis en voyage
à leurs noms
vendent pour un prix de rien du tout
à la foire
nos squelettes fluorescents
agenouillés
sur la planète – mère en cendres
Smochinul
smochinul uriaș și neliniștit
scutură mierle lacome
umbre zemoase
parfumează
aerul greu și uscat
al caniculei
rădăcinile noduroase
spintecă argila
la încrucișări de ape
sapă drumuri
camere intermediare
păsări cu ciocuri albastre
zboară încet peste târgul
străin
vânzători ambulanți sunt
hoții de aripi de zbor
incendiază casele fără
ferestre
cu făclii în mâini
strigă pe nume pruncii
plecați în voiaj
vând pe un preț de nimic
la talcioc
scheletele noastre
fluorescente
îngenuncheate
și fardate strident
pe planeta-mamă din scrum
Maria-Liana Chibacu – Dansul trunchiurilor
en écrivant français

29
Nădejde
- fragment din romanul în lucru “Nădejde”
Viorel Ploeșteanu (Irlanda)
Luna se întindea pe luciul mării nesfârșite,
de parc-ar fi fost o urmă de untură pe pâine. Un
pui de vânt pornise de-a lungul ei, ca un ied ieșit
în primăvară, lingând-o de sare. Din adânc
țâșniră trei săgeți argintii care speriară
vânticelul, gonindu-l, chițăind, peste ape. Erau
trei știuci imense și mușcaseră din lună cu
boturile lor primitive, rupând-o în trei bucăți și
scuipând-o în mare. Veneau spre el rostogolind
bucățile de lună, mai clănțănindu-le cu dinții
ascuțiți, rotunjindu-le. Speriat de cele trei mingi
de foc care veneau spre el, împinse de trei
monștri preistorici, începu să înoate disperat
spre un mal ce nu se vedea niciunde pe orizontul
întunecat. Groaza îi dădea puteri nebănuite și
începu să alerge, la început ca un câine, în patru
labe, pe deasupra apei, apoi vertical, ca un atlet
la olimpiadă. Depăși în goană puiul de vânt, care
își pierduse puterile. În depărtare zări o dungă
argintie. Trebuie să fie nisipul, își spuse și
întoarse capul în urmă. Știucile se ridicaseră,
enorme, la suprafața apei și pedalau în șir pe
bucățile de lună devenite roți la o bicicletă de
concurs. Când să-l apuce cu boturile lor
monstruoase, bicicleta s-a împotmolit în mal, iar
ele s-au rostogolit pe nisip. Continuă să fugă,
intrând în stuful ce-i ajungea până la piept. În
urma lui știucile se făcuseră trei dulăi imenși,
negri, care îl urmăreau fără ură, însă hotărâți ca
și cum asta ar fi fost soarta lor pe pământ, să-l
fugărească pe el fără oprire. Ajunse la un râu lat
și se aruncă într-o barcă de lemn ce stătea
înfiptă cu botul în mal. Câinii nu intrară după el.
Uitaseră că au fost, nu de mult, știuci. Atinse
malul celălalt odată cu răsăritul soarelui.
Ce dimineață blândă și călduroasă!
– Scoală, jigodie, din ușa mea! Ai dreacu’
de bagabonți, numai în ușa mea puteți să
dormiți!
Câteva picioare în coaste îl dezmeticiră
total. O rupse la fugă, urmărit de rânjetul întins
pe toată fața patronului de magazin. Încă șocat,
traversă strada fără să se asigure. O mașină opri
cu greu lângă picioarele lui. Nu apucă să se
bucure, pentru că o alta izbi în spate prima
mașină, împingând-o târâș peste el. Cei doi
șoferi, după înjurăturile de introducere, se luară
la bătaie. Unul dintre ei, mai slab, scoase un cuțit
și îl înfipse de câteva ori în pieptul celui mai
puternic. Văzând că din cauza lui se ajunsese la
crimă, omul se ridică de pe asfalt și o luă la fugă,
șchiopătând, pierzându-se în mulțimea de gură-
cască. Ajuns într-un parc, se așeză pe o bancă să-
și tragă sufletul.
Piciorul nu era rupt. Îl durea numai
mușchiul. Se gândea ce dulce îi fusese visul față
de ceea ce trăise în numai câteva minute de când
se trezise.
Să fi avut cam 50 de ani. Părul brunet
începuse să îi încărunțească pe la tâmple, deși
tenul îi era întins, numai cu câteva riduri subțiri
la coada ochilor. Era de statură medie și
începuse, probabil de curând, să se îngrașe.
Avea ochi de un verde nesigur, poate și din
cauza privirii nedumerite, chiar puțin speriate.
Totuși, bărbia proeminentă și ușor crestată, nu-
l arăta ca pe un om slab. Trebuie să fi suferit un
șoc puternic de era așa nesigur.
Doi gardieni publici, unul bătrân, mic și
gras, celălalt tânăr, abia de-i mijiseră tuleile în
barbă, deșirat și cu o privire tâmpă, îl goniră din
parc, spunându-i că el nu are dreptul să strice
peisajul.
Ei aveau.
La ieșirea din parc, un polițist îi ceru actul
de identitate. Nedumerit, se căută prin
buzunare și dădu din umeri. N-avea. Polițistul îi
spuse că, fără acte de identitate, nu are voie să
circule pe străzile orașului și îl trimise înapoi în
parc. Cei doi gardieni îl așteptau cu rânjete mari
pe fețe, gata să-l ia la tăvăleală. Omul, neavând
altă soluție, o luă la fugă pe o alee din parc, cu cei
doi pe urmele lui. Renunțară la urmărire după
proză

30
câteva zeci de metri, zicându-și că „nu se
merită”. Oricum nu puteau să-l amendeze.
Privirea aceea nesigură și oarecum pierdută
începea să-și schimbe expresia, semănând de-a
dreptul cu a unui animal hăituit. Câteva
pușlamale de 10-12 ani, care spărgeau semințe
de floarea soarelui, au observat acest lucru și l-
au luat la țintă cu pietre și bulgări de pământ. O
bătrână n-a avut de lucru și a încercat să-i ia
apărarea. Atât i-a trebuit. Toată ceata a tăbărât
pe ea, scuipând-o și făcând-o albie de porci.
Speriat de ceata de copii, a nimerit pe o stradă
cu case înalte și ornamente bogate, probabil
construite pe la începutul secolului trecut, însă
neîntreținute, cu tencuiala căzută și porțile
scoase din țâțâni. Muzica țigănească umplea
toată strada și câțiva puradei dădură alarma.
Aveau un musafir nepoftit. În câteva clipe fu
înconjurat de balaoacheși și pirande, care
făceau o gălăgie de nu se mai auzea nici muzica
din difuzoare și l-au măscărit, și l-au îmbrâncit,
încât l-au scos la celălalt capăt al străzii numai în
chiloți.
Noroc că era vară și cald.
Până-n prânz, orașul îl împinsese către
periferie. Aici a dat peste o femeie care avea trei
fete măricele și, mai mult de rușinea lor, i-a dat
niște haine vechi să-și acopere trupul. A părăsit
orașul fără părere de rău, ba chiar cu bucurie,
pentru că scăpase de oamenii ăia, care nu știa ce
tot aveau cu el. Străbătuse două sate și, chiar
dacă nu-l mai bătuse nimeni cu pietre, de
înjurături și batjocură tot nu scăpase. Către
seară a ajuns la o livadă. A intrat în ea hămesit și
norocul lui a fost că paznicul zăcea lângă un
pom, rupt de beat. Și-a potolit foamea cu fructe,
apoi și-a umplut cămașa cu mere și caise, după
care s-a ascuns într-o vie, să se odihnească peste
noapte.
Privirea nu i se limpezise deloc și nici de
teama căpătată în ultimele ore nu scăpase. Își
făcuse culcuș din frunze de viță și aștepta, lungit,
să-l ia somnul.
Ochii i se plimbau mirați pe cerul plin de
stele și nu pricepea cum de sunt atât de multe
luminițe. Dădu cu mâna peste ele, ca și cum ar fi
vrut să apuce un pumn de spice, dar în palmă nu
rămase cu nimic. Se întoarse supărat pe o parte,
încercând să adoarmă, privind o coropișniță
cum săpa la rădăcina unei vițe.
De-o parte și de alta a Lunii erau doi copii,
care făceau bulgări din stele și îi aruncau peste
cercul ei luminos. Luna ridică o sprânceană a
mirare, se uită la joaca lor nevinovată și nu-i luă
în seamă. Când se plictisiră, copiii înhămară
Capricornul la Carul Mare și porniră hai-hui pe
cer. Dădeau ture în jurul Lunii, iar când
ajungeau în dreptul Pământului aruncau câte un
bulgăre de stele. Dacă nimereau un copac,
acesta se umplea de luminițe ca Pomul de
Crăciun, iar dacă nimereau în vreun lac, toți
peștii se făceau de aur și apa strălucea în mii de
cristale. Un bulgăre a nimerit în vie și strugurii
s-au transformat în diamante. Din pământ au
ieșit puzderie de coropișnițe și, cu cleștii lor, au
început să taie boabă cu boabă, iar acestea
cădeau grele pe obrajii, pleoapele și buzele
vagabondului. Zâmbi prin somn, fericit de
spectacolul oferit de coropișnițele vrăjite, când
un diamant imens îi turti nasul. Sări speriat în
picioare și se trezi înșfăcat de doi vlăjgani
înarmați cu bâte. Erau paznicii viei. Fără să-i
ceară vreo explicație, îl luară la ciomăgit,
îndemnându-se din când în când și cu câte-o
înjurătură. Când au mai slăbit ritmul, a luat-o la
sănătoasa peste câmp, ridicând praful în urma
lui.
A început să ocolească așezările locuite de
oameni. Prea erau dușmănoși. Mergea pe
drumurile dintre câmpuri, iar când vedea în
depărtare vreun om, intra de-a dreptul prin
lanurile de porumb, floarea-soarelui sau ce se
nimerea. În felul ăsta însă, cam răbda de foame
și de sete, pentru că pe câmp nu prea găsea cu ce
să și le potolească. De sfeclă roșie, semințe de
floarea-soarelui și porumb crud se săturase și
nici nu prea mai întâlnise în ultimul timp.
Într-o seară îi ieși în cale o stână de oi. Câinii
îl simțiseră de la distanță și îi ieșiseră în
întâmpinare, lătrându-l, dar fără să-l atace.
Simțiseră că e vai de viața lui și numai de colții
lor nu avea nevoie. Împins de foame și de sete,
își luă inima în dinți și se apropie de stână.
Ciobanul, om tăcut de felul lui, îl primi în
adăpost, îi puse în față un codru de pâine și o
bucată de brânză, după care ieși să-și vadă de oi.
Omul înghiți lacom mâncarea, bău o cană cu
lapte și se întinse pe o rogojină, lângă vatră,
adormind fără să mai apuce să se gândească ce
pomană i se făcuse.
În noaptea asta Luna luase înfățișarea unei
fecioare cu păr lung de-i trecea dincolo de
călcâie. Nu stătea într-un loc, ci se plimba pe cer
și, cu un pămătuf, ștergea stelele de praf și le
rearanja, părândui-se că nu sunt la locul lor.
Când se plictisi de această treabă, porni în pași
de vals printre galaxii, îngânând un cântec de
leagăn auzit în copilărie. Trecu în fugă prin Calea
laptelui și în păr i se prinse o ceață albă, ca un
voal de mireasă. Își aminti de nunta ei cu
Soarele, demult, când erau încă niște copii, dar
părinții lor nu fuseseră de acord și îi
despărțiseră. De atunci se tot caută unul pe
proză de Viorel Ploeșteanu

Itaca nr. 9

Recommended

Recommended

More Related Content

Similar to Itaca nr. 9

Similar to Itaca nr. 9 (7)

Itaca nr. 9