8. 7
CUPRINS
Cuvânt-înainte al autorului ........................................................9
Introducere...............................................................................17
CARTEA I. Biologie, nu fizică..............................................29
1. De ce erau graşi?............................................................31
2. Iluzoriile beneficii ale subalimentaţiei..........................51
3. Avantajele iluzorii ale exerciţiului fizic.........................59
4. Ce înseamnă douăzeci de calorii pe zi ..........................79
5. De ce eu? De ce acolo? De ce atunci?............................85
6. Termodinamica pentru neiniţiaţi. Partea 1 ...................95
7. Termodinamica pentru neiniţiaţi. Partea a 2-a............101
8. Cazuri psihologice.......................................................104
CARTEA a 2-a. Curs elementar de adipozitate ...................111
9. Legile adipozităţii ........................................................113
10. o digresiune istorică asupra „lipofiliei“.....................133
11. Primele noţiuni de reglare a grăsimii.........................139
12. De ce eu mă îngraş şi tu nu (sau invers)....................157
13. Ce putem face.............................................................165
14. Nedreptăţile se adună ................................................172
15. De ce regimurile au sau nu au succes.........................177
16. Digresiune istorică pe tema carbohidraţilor
care îngraşă.....................................................................182
17. Carne sau plante?......................................................200
9. 18. Natura unei alimentaţii sănătoase.............................213
19. În loc de încheiere.....................................................246
Anexă....................................................................................266
Mulţumiri..............................................................................275
Bibliografie ............................................................................277
Sursele fotografiilor ................................................................301
8 De ce te îngraşi
10. Cuvânt-înainte al autorului
Cartea de faţă a fost în lucru timp de mai bine de un deceniu.
A început cu o serie de articole-anchetă, pe care le-am scris pen-
tru revista Science şi apoi pentru New York Times Magazine, lega-
te de surprinzătoarea rămânere în urmă a cercetării ştiinţifice
din domeniul bolilor nutriţionale şi cronice. Cartea de faţă este
o extindere şi în acelaşi timp o distilare a celor cinci ani de stu-
dii suplimentare care s-au materializat prin cartea mea ante-
rioară, Good Calories, Bad Calories (2007). Argumentele din
carte au fost perfecţionate în conferinţe ţinute la facultăţi de
medicină, universităţi şi instituţii de cercetare de pe tot terito-
riul Statelor unite ale Americii şi al Canadei.
În Good Calories, Bad Calories, am încercat să arăt limpede
că ştiinţa care cercetează nutriţia şi obezitatea a pierdut din
avânt după al Doilea Război Mondial, odată cu evaporarea
comunităţii oamenilor de ştiinţă şi doctorilor europeni care au
efectuat munca de pionierat în aceste domenii. Iar de atunci
domeniul a rezistat oricărei tentative de îndreptare. Drept
rezultat, persoanele implicate în această cercetare nu numai că
au pierdut zeci de ani, au depus un mare efort şi au cheltuit o
grămadă de bani, dar pe parcurs au şi produs pagube incalcu-
labile. Convingerile lor au rămas intangibile, în ciuda unui corp
de date tot mai impunător care le respinge, pentru că au fost
adoptate de autorităţile din domeniul sănătăţii publice şi tra-
duse în precepte care sugerau exact pe dos de cum ar trebui să
mănânci dacă vrei să-ţi menţii o greutate sănătoasă şi să trăieşti
o viaţă lungă şi sănătoasă.
9
11. Am decis să scriu De ce te îngraşi mai ales din cauza celor
două reacţii principale pe care le-am primit pentru Good Calo-
ries, Bad Calories.
Prima vine din partea acelor cercetători care au făcut efortul
de a înţelege argumentele din Good Calories, Bad Calories, care
au citit cartea sau au ascultat una din conferinţele mele ori au
discutat direct cu mine aceste idei. Adesea, aceşti oameni îmi
spun că tot ce susţin eu despre modul în care ne îngrăşăm şi des-
pre cauzele alimentare ale atacurilor de inimă, diabetului şi ale
altor boli cronice este logic. S-ar putea să fie chiar adevărat,
spun ei, implicaţia logică fiind că tot ce ni s-a spus în ultima
jumătate de veac ar putea fi greşit. Cu toţii suntem de acord că
aceste idei potrivnice trebuie puse la încercare.
Dar eu personal cred că problema este foarte urgentă. Dacă
atât de mulţi oameni se îngraşă şi devin diabetici în mare parte
din cauză că au primit sfaturi greşite, nu ar mai trebui să ne
pierdem timpul cu determinarea exactă a cauzei. Povara acestor
boli, obezitatea şi diabetul, copleşeşte deja nu numai sute de
milioane de indivizi, ci şi întregi sisteme sanitare.
Chiar dacă vor descoperi necesitatea abordării imediate a
problemei, aceşti cercetători au obligaţii asumate şi interese legi-
time în alte direcţii, inclusiv acelea de a primi fonduri pentru
studiile viitoare. Cu oarece noroc, ideile discutate în Good Calo-
ries, Bad Calories ar putea fi testate riguros în următorii două-
zeci de ani. Dacă vor fi confirmate, va mai fi nevoie de cam zece
ani, cel puţin, pentru ca autorităţile sănătăţii publice să-şi
schimbe poziţia oficială asupra cauzei îngrăşării noastre, a
modului în care acest fapt conduce la apariţia bolilor şi a ceea
ce trebuie să facem ca să scăpăm de această soartă. un profesor
de nutriţie de la New York university mi-a spus, după una din
conferinţele mele, că tipul de schimbare pe care îl promovez eu
ar putea să necesite o viaţă de om pentru a fi acceptat.
10 De ce te îngraşi
12. Aşteptarea ar fi pur şi simplu prea îndelungată pentru a
obţine răspunsurile corecte la aceste întrebări critice. Drept
care, cartea de faţă a fost scrisă pentru accelerarea acestui pro-
ces. ofer aici argumente împotriva opiniei general încetăţe-
nite, distilate până la esenţă. Dacă acestea ar putea fi valabi-
le, hai să le verificăm; şi să facem asta mai devreme, nu mai
târziu.
Cealaltă reacţie de care am adesea parte este cea a cititori-
lor obişnuiţi, ca şi din partea unui număr de doctori, nutriţio-
nişti, cercetători şi administratori din sănătatea publică, cei
care spun că au citit Good Calories, Bad Calories sau au ascultat
conferinţele mele şi au găsit că logica şi dovezile sunt convin-
gătoare, adoptând mesajul implicit din ele. Ei mi-au spus că
viaţa şi sănătatea lor s-au schimbat într-un mod pe care nu-l
credeau posibil. Au pierdut din greutate practic fără să facă
vreun efort şi au reuşit apoi să ţină departe grăsimea. Factorii
de risc pentru bolile cardiace li s-au îmbunătăţit spectaculos.
unii spun că nu mai au nevoie de vechile lor medicamente pen-
tru hipertensiune şi pentru diabet. Se simt mai bine şi au mai
multă energie. Într-un cuvânt, se simt sănătoşi pentru prima
oară, după mult prea mult timp. Citeam asemenea comentarii
la prezentarea cărţii mele Good Calories, Bad Calories de pe ama-
zon.com, ele fiind un procent însemnat din cele câteva sute de
recenzii personale.
Aceste comentarii, e-mailuri şi scrisori erau însoţite adesea
de o cerere. Good Calories, Bad Calories este o carte lungă (aproa-
pe 500 de pagini), plină de argumente ştiinţifice şi contexte isto-
rice, cu dese trimiteri şi adnotări, toate acestea fiind necesare
(credeam eu) pentru a iniţia un dialog semnificativ cu experţii,
astfel încât aceştia (sau orice cititor, de fapt) nu vor aproba ce
spun mergând doar pe încredere. Cartea cere un considerabil
timp şi o serioasă concentrare din partea cititorului, ca să îi poţi
11
13. urmări dovezile şi argumentaţia. Din acest motiv, mulţi dintre
cei care au citit-o mi-au cerut să mai scriu o carte, una pe care
să o poată citi şi soţii sau soţiile lor, părinţii lor bătrâni sau prie-
tenii ori fraţii lor. Mulţi doctori mi-au cerut să scriu o carte pe
care să le-o poată da pacienţilor sau chiar colegilor lor de brea-
slă, o carte care să nu necesite o asemenea investiţie de timp şi
de efort.
Iată de ce am scris De ce te îngraşi. Sper că lectura ei vă va
ajuta să înţelegeţi, poate pentru prima oară, de ce ne îngrăşăm
şi ce putem face în privinţa asta.
unica mea rugăminte este ca, atunci când citiţi, să folosiţi o
gândire critică. vreau ca în timp ce citiţi să vă întrebaţi tot timpul
dacă are vreo noimă ce scriu eu acolo. Ca să „fur“ un citat din
Michael Pollan, cartea de faţă se doreşte un manifest pentru cel
ce gândeşte. Scopul ei este să respingă unele dintre concepţiile
greşite care sunt prezentate pe post de „sfatul medicului“ şi de
axiome ale sănătăţii publice nu numai în America, ci şi în restul
lumii şi să vă înarmeze cu cunoştinţele şi cu logica necesare pen-
tru a vă lua în mâinile proprii sănătatea şi starea de bine.
Totuşi, fiţi prudenţi: dacă acceptaţi validitatea argumente-
lor mele şi vă schimbaţi corespunzător alimentaţia, s-ar putea
să o faceţi împotriva sfatului medicului şi categoric împotriva
recomandărilor organizaţiilor sanitare şi a agenţiilor guverna-
mentale care dictează consensul de opinie asupra a ce înseam-
nă o alimentaţie sănătoasă. În această privinţă, citiţi cartea de
faţă şi acţionaţi conform ei pe propria răspundere. Această
situaţie poate fi îndreptată totuşi dacă veţi înmâna cartea doc-
torilor dvs., după ce o veţi fi citit, astfel încât şi ei să poată deci-
de pe cine şi ce să creadă. Aţi putea-o da şi aleşilor dvs. din Con-
gres, pentru că valul tot mai mare al obezităţii şi diabetului din
Statele unite şi din toată lumea provoacă uriaşe probleme de
sănătate publică, nefiind doar nişte poveri personale. Ar fi de
12 De ce te îngraşi
14. mare ajutor dacă aleşii dvs. chiar vor înţelege cum am ajuns în
situaţia asta, astfel încât să treacă la acţiune şi să o rezolve, în
loc să admită perpetuarea ei.
G.T., septembrie 2010
13
18. INTRODUCERE
Păcatul originar
În 1934, o tânără pediatră germană, pe numele ei Hilde Bruch,
a emigrat în America, s-a mutat în New York şi a fost „uluită“,
după cum a scris mai târziu, de numărul mare de copii graşi pe
care i-a văzut — „copii cu adevărat graşi, nu numai în clinici, ci
şi pe străzi, în metrou şi în şcoli“. Într-adevăr, copiii graşi din
New York le săreau în ochi imigranţilor europeni, care o între-
bau pe Bruch cum stă treaba, presupunând că ea are un răspuns.
Ce se întâmplă cu copiii americani? o întrebau ei. De ce sunt atât
de umflaţi? Mulţi spuneau că nu au văzut niciodată copii într-un
asemenea hal.
Azi auzim tot timpul asemenea întrebări sau poate ni le
punem chiar noi, amintindu-ne clipă de clipă că suntem în
mijlocul unei epidemii de obezitate (ca şi întreaga lume dez-
voltată). Ne punem întrebări asemănătoare şi privitor la adulţii
graşi. De ce şi ei sunt atât de graşi, atât de umflaţi? Sau poate te
întrebi chiar tu: de ce sunt gras?
Bine, dar asta se întâmpla în New York-ul mijlocului anilor
1930. Abia peste două decenii vor apărea Kentucky Fried Chicken
sau McDonald’s, abia peste 20 de ani se va naşte ceea ce se va
numi fast-food. Suntem cu 50 de ani înainte de porţiile supra-
dimensionate şi de siropul de porumb cu înaltă concentraţie de
fructoză. Mai la obiect, 1934 a constituit apogeul Marii Crize, o
epocă a supelor populare, a cozilor la pâine şi a unui şomaj fără
17
19. precedent. un lucrător american din patru era şomer. Şase ame-
ricani din zece trăiau sub limita sărăciei. În New York, unde
Bruch şi prietenii ei imigranţi erau uluiţi de grăsimea copiilor
localnici, se spunea că un copil din patru era subnutrit. Cum se
putea una ca asta?
La un an după ce a sosit la New York, Bruch a înfiinţat o cli-
nică pentru tratarea copiilor obezi la Colegiul de Medicină şi
Chirurgie de la universitatea Columbia. În 1939, ea a publicat
primul raport dintr-o serie de studii cuprinzătoare asupra unui
număr mare de copii obezi pe care i-a tratat, deşi aproape inva-
riabil fără succes. Din interviurile cu pacienţii şi cu familiile
acestora, ea a aflat că aceşti copii obezi într-adevăr mâncau prea
mult — oricât de mult au încercat părinţii să nege faptul, la înce-
put. Dar le-a spus pur şi simplu degeaba să mănânce mai puţin.
oricât i-a instruit şi i-a îndemnat, oricâtă compasiune şi consi-
liere psihologică li s-au administrat — atât părinţilor, cât şi
copiilor — totul a fost aparent inutil.
Bruch a spus că i-a fost foarte greu să nu-i sară în ochi fap-
tul că, la urma urmei, aceşti copii şi-au petrecut mai toată viaţa
încercând să mănânce cumpătat şi să-şi ţină greutatea în frâu
sau cel puţin s-au gândit să mănânce mai puţin decât mâncau;
şi totuşi au rămas obezi. unii dintre aceşti copii, raportează
Bruch, „au făcut eforturi serioase de a slăbi, renunţând practic
la a trăi doar ca să atingă acest scop“. Dar menţinerea unei
greutăţi reduse înseamnă „să ai o permanentă alimentaţie de
semiînfometare“, iar ei pur şi simplu nu puteau face asta,
chiar dacă obezitatea făcea din ei nişte copii nefericiţi şi nişte
ostracizaţi.
unul din pacienţii lui Bruch era o adolescentă cu oase deli-
cate, care „efectiv dispărea sub munţi de grăsime“. Această tână-
ră îşi petrecuse toată viaţa luptând atât cu greutatea ei, cât şi cu
încercările părinţilor de a o ajuta să slăbească. Ştia ce trebuie să
18 De ce te îngraşi
20. facă, sau cel puţin aşa credea, iar părinţii ei ştiau şi ei — trebu-
ia să mănânce mai puţin — iar această luptă i-a marcat viaţa.
„Am ştiut întotdeauna că viaţa unui om depinde de siluetă“, i-a
spus ea lui Bruch. „De câte ori mă mai îngrăşam, eram neferi-
cită şi deprimată. Nu aveam pentru ce să trăiesc... Mă uram pe
mine însămi şi nu puteam suporta ce se petrece cu mine. uram
oglinzile. Îmi arătau cât de grasă sunt... Să mănânc şi să mă
îngraş nu mi-au produs niciodată o plăcere — dar nu am găsit
niciodată o soluţie, aşa că am continuat să mă îngraş.“
Ca şi fetiţa cu oase subţiri a lui Bruch, aceia dintre noi care
sunt supraponderali sau obezi de-a dreptul îşi petrec o grăma-
dă de timp încercând să mănânce mai puţin sau măcar să nu
mănânce prea mult. uneori reuşim, alteori dăm greş, dar bătă-
lia continuă. Pentru unii, cum ar fi pacienţii lui Bruch, bătălia
începe din copilărie. Pentru alţii, începe la vârsta facultăţii, cu
celebra dolofăneală a bobocului, acea pernuţă de grăsime care-ţi
îngroaşă mijlocul în primul an petrecut departe de casă. Alţii îşi
dau seama la treizeci şi sau la patruzeci şi ceva de ani că nu-şi
mai păstrează silueta atât de uşor pe cât o făceau înainte.
Dacă suntem mai graşi decât şi-ar dori autorităţile medicale
şi dacă mergem la doctor din te-miri-ce, acel doctor probabil ne
va sugera mai mult sau mai puţin insistent că trebuie să atacăm
cumva problema. obezitatea şi supraponderabilitatea, ni se va
spune, sunt asociate cu o incredibilă probabilitate să ne loveas-
că practic orice boală cronică posibilă — boli cardiace, apople-
xie, diabet, cancer, demenţă, astm. Ni se va spune să facem exer-
ciţii fizice regulat, să ţinem regim, să mâncăm mai puţin, de
parcă nu ne-am fi gândit la asta şi nu ne-am fi dorit-o. „Mai mult
decât la oricare altă boală“, spune Bruch despre obezitate, „doc-
torului i se cere să scoată un truc din mânecă, să determine
pacientul să facă ceva — să nu mai mănânce — după ce s-a dove-
dit deja că nu o poate face“.
19
21. Doctorii din epoca lui Bruch nu erau proşti. Nici cei de azi nu
sunt. Pur şi simplu aderau la un sistem de valori eronat — o para-
digmă — care stipulează că ne îngrăşăm din cauze clare şi incon-
testabile, iar vindecarea este la fel de clară. Doctorii noştri ne
spun că ne îngrăşăm pentru că mâncăm prea mult şi/sau ne miş-
căm prea puţin şi deci vindecarea constă în a face pe dos. Ar tre-
bui măcar „să nu mâncăm prea mult“, după faimoasele cuvinte
ale lui Michael Pollan, în bestsellerul lui In Defense of Food (În apă-
rarea hranei), iar asta ar trebui să ajungă. Măcar nu ne îngrăşăm
şi mai mult. Această idee este marcată de Bruch în 1957 ca fiind
„atitudinea americană primordială, care spune că problema [obe-
zităţii] vine din faptul că mănânci mai mult decât cere corpul“, şi
acum este atitudinea care prevalează în lumea întreagă.
Această paradigmă a grăsimii în exces se poate numi „calorii
consumate/calorii eliminate“ sau „supraalimentare“ — sau, dacă
vrem să fim tehnici, o vom numi paradigma „echilibrului ener-
getic“. „Cauza fundamentală a obezităţii şi supraponderabilită-
ţii“, declară organizaţia Mondială a Sănătăţii, „este un dezechi-
libru energetic între caloriile consumate, pe de o parte, şi caloriile
cheltuite, pe de alta“.1
Ne îngrăşăm atunci când introducem mai
20 De ce te îngraşi
1
Asemenea sentinţe oficiale sunt practic universale. Iată şi altele: Cen-
trul pentru Controlul Bolilor [Infecţioase] din Statele unite: „Contro-
lul greutăţii se face prin echilibrare — făcând astfel încât caloriile pe
care le consumăm să fie egale cu caloriile pe care le «arde» organismul
nostru“. Consiliul pentru Cercetări Medicale din Marea Britanie: „Deşi
creşterea ratei obezităţii nu poate fi atribuită în întregime unui singur
factor, cauza este un simplu dezechilibru între energia care intră (prin
intermediul alegerilor noastre alimentare) şi energia care iese (în prin-
cipal prin activitate fizică)“. INSERM, Institutul Naţional Francez pen-
tru Cercetări Medicale şi Sanitare: „Greutatea corporală în exces şi obe-
zitatea au rezultat întotdeauna dintr-un dezechilibru între aportul
energetic şi energia cheltuită“. Ministerul Federal al Sănătăţii din Ger-
mania: „Supraponderabilitatea este rezultatul unei prea mari energii
consumate, în comparaţie cu energia cheltuită“.
22. multă energie decât cheltuim (bilanţ energetic pozitiv, în ter-
minologie ştiinţifică) şi slăbim când cheltuim mai mult decât
introducem (bilanţ energetic negativ). Hrana este energie şi
măsurăm această energie prin intermediul caloriilor. Deci, dacă
introducem în noi mai multe calorii decât cheltuim, ne îngră-
şăm. Dacă introducem mai puţine calorii, devenim mai slabi.
Acest mod de a ne concepe greutatea este atât de convingă-
tor şi atât de universal, încât în zilele noastre este practic impo-
sibil să nu crezi în el. Chiar dacă avem din belşug dovezi că
lucrurile stau invers — oricât de mult timp ne petrecem în mod
conştient încercând să mâncăm mai puţin şi să ne mişcăm mai
mult (fără succes) — este mai probabil că ne vom pune la îndo-
ială propria judecată şi propria voinţă decât să punem la îndo-
ială ideea că ţesuturile noastre adipoase se datorează număru-
lui de calorii pe care le consumăm şi le cheltuim.
Exemplul meu preferat pentru acest de model de gândire vine
din partea unui foarte respectat fiziolog şi terapeut, coautor al
mai multor ghiduri pentru activitate fizică şi sănătate, publicate
în anul 2007 de American Heart Association şi American Colle-
ge of Sports Medicine. Acest individ mi-a spus că el personal
fusese „scund, gras şi chel“ în anii 1970, când a început să aler-
ge. Acum, la aproape 70 de ani, era „scund, mai gras şi tot chel“.
În anii scurşi între timp, a pus pe el cam cincisprezece kilogra-
me şi a alergat probabil o sută treizeci de mii de kilometri —
adică de peste trei ori lungimea Ecuatorului. El credea că e o limi-
tă până la care exerciţiul fizic te ajută să-ţi menţii greutatea, dar
totodată credea că, dacă nu ar fi alergat, ar fi fost şi mai gras.
Când l-am întrebat dacă într-adevăr credea că ar fi putut să
fie mai slab dacă ar fi alergat și mai mult, de exemplu, să încon-
joare planeta nu de trei ori, ci de patru ori, el a spus: „Nu-mi dau
seama cum aș fi putut să fiu mai activ. N-aș fi avut timp. Dar,
21
23. dacă în ultimele două decenii aș fi putut să fac mișcare două-trei
ore pe zi, poate că n-aș fi pus atâtea kilograme pe mine.“ De
fapt, poate că s-ar fi îngrășat oricum, dar pur și simplu nu a fost
în stare să accepte această posibilitate. Cum ar spune sociologii
știinţei, era prizonierul unei paradigme.
De-a lungul anilor, această paradigmă calorii intrate/calorii
ieşite a grăsimii în exces s-a dovedit remarcabil de rezistentă în
faţa oricăror dovezi contrare. Închipuiţi-vă un proces de crimă
în care o mulţime de martori de încredere depun mărturie că
suspectul se afla în alt loc la ora crimei şi deci are un alibi solid
şi totuşi juriul insistă că acuzatul este vinovat, pentru că asta
credea la începutul procesului.
Să analizăm epidemia de obezitate. Avem o populaţie care
este tot mai grasă. Acum cincizeci de ani, un american din opt
sau din nouă era considerat oficial obez; azi, proporţia e de unu
din trei. Doi din trei sunt consideraţi azi supraponderali, ceea
ce înseamnă că au o greutate mai mare decât cea considerată
normală de autorităţile sanitare publice. Copiii sunt mai graşi,
adolescenţii sunt mai graşi, până şi nou-născuţii ies din pânte-
ce mai graşi. De-a lungul deceniilor acestei epidemii de obezi-
tate, paradigma caloriilor introduse şi cheltuite şi a echilibrului
energetic şi-a menţinut puterea şi astfel oficialităţile sanitare au
presupus că fie nu acordăm atenţie lucrurilor pe care ni le spun
ei — adică să mâncăm mai puţin şi să ne mişcăm mai mult fie
pur şi simplu nu putem să ne abţinem.
Malcolm Gladwell a discutat acest paradox în 1998, în The
New Yorker. „Ni s-a spus că trebuie să nu introducem în noi
mai multe calorii decât ardem, că nu putem pierde din greu-
tate dacă nu efectuăm consecvent exerciţii fizice“, scria el.
„Faptul că puţini dintre noi sunt în măsură efectiv să urme-
ze acest sfat este fie din cauza noastră, fie din cauza sfatului.
Evident, medicina ortodoxă susţine că de vină suntem noi.
22 De ce te îngraşi
24. Cărţile de diete au tendinţa de a considera cealaltă cauză. Dat
fiind cât de mult s-a înşelat în trecut medicina ortodoxă, pozi-
ţia aceasta nu este iraţională. Merită să cercetăm dacă este sau
nu adevărată.“
După ce a luat interviuri mai multor autorităţi adecvate,
Gladwell a decis că este vina noastră, că pur şi simplu ne lipsesc
„disciplina... sau mijloacele“ ca să mâncăm mai puţin şi să ne
mişcăm mai mult — deşi pentru unii dintre noi, sugerează el,
genele cele rele îşi fac de cap, producând mai multă adipozita-
te ca urmare a eşecurilor noastre morale.
În cartea de faţă, voi susţine că greşeala este complet în tabă-
ra medicinei ortodoxe — atât credinţa că grăsimea în exces este
produsă de consumarea în exces a caloriilor, cât şi sfaturile care
decurg din această convingere. voi susţine cu argumente că
paradigma aceasta a adipozităţii datorate caloriilor ingerate şi
arse este lipsită de sens; că nu ne îngrăşăm din cauză că mân-
căm prea mult şi ne mişcăm prea puţin şi că nu putem rezolva
şi nici preîntâmpina problemele făcând conştient exact pe dos.
Ca să zic aşa, acesta este păcatul originar. Nu vom rezolva nicio-
dată problemele greutăţii noastre personale, ca să nu mai vor-
besc de problemele sociale ale obezităţii, diabetului şi ale tutu-
ror bolilor care le însoţesc, dacă nu vom încerca acest lucru şi
dacă nu-l vom corecta.
Nu vreau să insinuez totuşi că există o reţetă magică a pier-
derii în greutate sau cel puţin nu există nicio soluţie care să nu
includă sacrificii. Problema este: ce trebuie să sacrificăm?
Prima parte a acestei cărţi va prezenta dovezi împotriva ipo-
tezei caloriilor consumate versus caloriile arse. Se vor discuta
multe dintre observaţiile, faptele cotidiene pe care această idee
nu le poate explica, cum am ajuns totuşi să o credem şi ce gre-
şeli am comis drept rezultat.
23
25. A doua parte a cărţii de faţă va prezenta un mod de gândire
privind obezitatea şi excesul de grăsime, punct de vedere pe care
îl acceptaseră cercetătorii medicali europeni chiar înainte de al
Doilea Război Mondial. Aceştia au spus, iar eu voi spune alături
de ei, că este absurd să consideri că obezitatea este cauzată de
supraalimentaţie, pentru că orice îi face pe oameni să crească —
fie în înălţime, fie în greutate, fie ca masă musculară, fie ca gră-
sime — îi va face să mănânce masiv. De pildă, copiii nu cresc
mai înalţi pentru că devorează mâncarea şi consumă mai multe
calorii decât cheltuiesc. Ei mănâncă atât de mult — se supraali-
mentează — pentru că sunt în creştere. Ei trebuie să consume
mai multe calorii decât cheltuiesc. Motivul pentru care copiii
cresc este că ei secretă hormoni care determină această dezvol-
tare — mai precis, hormonul de creştere. Avem toate motivele
să credem că acumularea de grăsime în ţesuturi, care conduce
la supraponderabilitate şi obezitate, este de asemenea determi-
nată şi controlată de hormoni.
Astfel încât, mai degrabă decât să definim obezitatea ca pe o
boală a echilibrului energetic sau o boală a supraalimentării,
după cum spun experţii de cincizeci de ani încoace, aceşti cer-
cetători medicali europeni au pornit de la ideea că obezitatea
este în esenţă o boală a acumulării grăsimii în exces. Asta e ceea
ce filosofii ar numi „principii prime“. Este atât de evident ade-
vărat, încât pare aproape fără rost să o spui. Dar îndată ce adopţi
principiul, se pune imediat întrebarea firească: ce anume con-
trolează acumularea grăsimii? Pentru că oricare ar fi hormonii
sau enzimele care ajută în mod natural la acumularea grăsimii —
aşa cum hormonul creşterii îi face pe copii să crească — aceştia
sunt primii suspecţi asupra cărora trebuie să ne concentrăm ca
să determinăm de ce unii dintre noi se îngraşă şi alţii nu.
Din păcate, comunitatea cercetării medicale din Europa abia
dacă a supravieţuit celui de-al Doilea Război Mondial, iar aceşti
24 De ce te îngraşi
26. doctori şi ideile lor despre obezitate nu mai existau la sfârşitul
anilor 1950 şi începutul anilor 1960, când s-a dat răspunsul la
întrebarea aceasta legată de mecanismele de acumulare a grăsi-
mii. După cum reiese, doi factori sunt esenţiali în determinarea
cantităţii de grăsime acumulate, ambii fiind legaţi de hormonul
numit insulină.
Mai întâi, când nivelul insulinei este ridicat, acumulăm
grăsime în ţesuturile grase; când nivelul insulinei scade, se
eliberează grăsime din ţesuturile grase, care va fi arsă, pentru a
produce energie. Acest lucru este cunoscut încă de la începutul
anilor 1960 şi nu a fost contestat niciodată. Al doilea factor:
nivelul insulinei este efectiv determinat de carbohidraţii pe care
îi consumăm — nu în întregime, dar e o ipoteză valabilă. Cu cât
consumăm mai mulţi carbohidraţi, cu atât va fi secretată mai
multă insulină, ceea ce înseamnă o concentraţie sporită în flu-
xul sangvin şi deci mai multă grăsime reţinută în ţesuturi. „Car-
bohidraţii influenţează insulina, care influenţează grăsimea“,
aşa mi-a descris lucrurile recent George Cahill, fost profesor de
medicină la Facultatea de Medicină Harvard. Cahill a efectuat
unele dintre cercetările privind legile acumulării grăsimii din
anii 1950, apoi a participat la scrierea unui compendiu de 800
de pagini editat de Societatea Americană de Fiziologie în 1965,
prezentând aceste studii.
Cu alte cuvinte, ştiinţa însăşi a arătat clar că hormonii, enzi-
mele şi factorii de creştere reglează ţesuturile grase, aşa cum
reglează totul în organismul uman, şi nu ne îngrăşăm pentru
că mâncăm prea mult; ne îngrăşăm pentru că zaharurile din ali-
mentaţia noastră ne îngraşă. Ştiinţa ne spune că în ultimă
instanţă îngrăşarea este rezultatul unui dezechilibru hormonal,
nu al unuia caloric — mai precis, stimularea secreţiei de insu-
lină, cauzată de consumarea unor mâncăruri uşor de digerat,
bogate în carbohidraţi: carbohidraţi rafinaţi, inclusiv făina şi
25
27. cerealele, legumele bogate în amidon, cum ar fi cartofii, şi
zaharurile, cum ar fi zaharoza (zahărul alimentar) şi siropul
din porumb cu înaltă concentraţie de fructoză. Aceşti carbo-
hidraţi efectiv ne fac graşi; ne determină să acumulăm grăsi-
me şi prin urmare devenim mai înfometaţi şi sedentari.
Aceasta este realitatea fundamentală a cauzei îngrăşării noas-
tre; dacă vrem să rămânem slabi, va trebui să o înţelegem şi să
o acceptăm. Mai important, poate: doctorii noştri trebuie să o
înţeleagă şi să o accepte, la rândul lor.
Dacă citeşti această carte cu scopul de a căpăta răspuns la
întrebarea „Ce pot face ca să rămân slab sau ca să scap de gră-
simea suplimentară?“, atunci acesta este: stai departe de ali-
mentele bogate în carbohidraţi. Cu cât este mai dulce hrana şi
cu cât este mai uşor de digerat — carbohidraţii lichizi cum ar fi
berea, sucurile de fructe şi băuturile răcoritoare carbogazoase
sunt probabil cei mai răi — cu atât este mai probabil că te vei
îngrăşa şi cu atât mai mult ar trebui evitată.
Mesajul, evident, nu este nou. Până în anii 1960, după cum
voi discuta mai jos, aceasta era ideea dominantă. Se considera
că îndeosebi alimentele bogate în carbohidraţi — pâinea, pastele
făinoase, cartofii, dulciurile, berea — te îngraşă cel mai rău.
Dacă voiai să nu te îngraşi, nu le consumai. De atunci încoace,
am avut parte de un potop nesfârşit de cărţi de regim, unele din-
tre ele ajunse bestselleruri. Dar s-a abuzat atât de mult de acest
adevăr esenţial, iar ştiinţa relevantă a fost atât de deformată şi
de prost înţeleasă, atât de partizanii acestor regimuri cu „res-
tricţie la carbohidraţi“, cât şi de cei care insistă că aceste regi-
muri sunt nişte mofturi periculoase (între aceştia se numără şi
Asociaţia Americană a Inimii), încât trebuie să îl expun din nou
în cartea de faţă. Dacă veţi considera că argumentaţia este sufi-
cient de convingătoare încât să vă modificaţi în mod corespun-
zător alimentaţia, cu atât mai bine. vă voi sfătui cum să o faceţi,
26 De ce te îngraşi
28. pornind de la lecţiile învăţate de clinicienii care au mulţi ani de
experienţă în aplicarea acestor regimuri pentru tratarea pacien-
ţilor lor supraponderali şi adesea diabetici.
În cele peste şase decenii trecute de la sfârşitul celui de-al Doi-
lea Război Mondial, când s-a disputat cauza îngrăşării — calorii
sau carbohidraţi —, discuţiile au căpătat adesea un aspect mai
degrabă religios decât unul ştiinţific. Intră în ecuaţie atât de
multe sisteme diferite de valori când e vorba de o alimentaţie
sănătoasă, încât întrebarea ştiinţifică — de ce ne îngrăşăm? —
s-a pierdut pe parcurs. Ea a fost umbrită de consideraţii etice,
morale şi sociologice care în sine sunt valabile şi categoric demne
de dezbatere, dar nu au nicio legătură cu ştiinţa ca atare şi foar-
te probabil nu îşi au locul într-o cercetare ştiinţifică.
În mod tipic (chiar dacă nu ideal), regimurile cu restricţie la
carbohidraţi înlocuiesc carbohidraţii din alimentaţie cu porţii mari,
sau cel puţin mai mari, de produse animale — începând cu ouăle
de la micul dejun şi continuând cu carne de vită sau porc, peşte
sau carne de pasăre la prânz şi cină. Implicaţiile acestor idei sunt
potrivite pentru o dezbatere. oare dependenţa noastră de produ-
sele animale nu dăunează deja mediului înconjurător, iar acum a
devenit şi mai dăunătoare? Creşterea animalelor are o contribuţie
majoră la încălzirea globală, la penuria de apă şi la poluare, nu?
Când ne gândim la o alimentaţie sănătoasă, nu ar trebui să ne gân-
dim la ce e bun pentru planetă, pe lângă ce e bun pentru noi?
Avem dreptul de a omorî animale pentru a mânca sau să le punem
la muncă pentru a produce mâncarea? Nu cumva singurul mod
etic şi moral de viaţă este unul vegetarian sau chiar vegan2
?
27
2
veganii sunt vegetarienii militanţi, care duc conceptul la extrem. Ei nu
consumă niciun fel de produse provenind de la animale, nici măcar
lapte sau miere. unii dintre ei nu acceptă nici îmbrăcăminte de origi-
ne animală (n.t.).
29. Toate aceste întrebări sunt importante şi trebuie abordate
atât de către indivizi, cât şi la nivelul societăţii. Dar ele nu îşi au
locul în discuţia ştiinţifică şi medicală asupra cauzelor îngrăşă-
rii noastre. Exact acest lucru mi-am propus să explorez aici —
întocmai ca Hilde Bruch acum mai bine de şaptezeci de ani. De
ce suntem graşi? De ce sunt copiii noştri graşi? Şi ce putem face
în privinţa asta?
32. 1
De ce erau graşi?
Închipuiţi-vă că sunteţi convocaţi într-un juriu. Acuzatul este
învinuit de o faptă îngrozitoare. Procurorul are dovezi şi spune
că acuzatul este implicat dincolo de orice îndoială. El spune că
dovezile sunt limpezi ca lumina zilei şi că votul juriului trebuie
să conducă la condamnarea lui. Acest răufăcător trebuie să ajun-
gă în spatele gratiilor, pentru că vi s-a spus că este o ameninţa-
re la adresa societăţii.
Avocatul apărării argumentează la fel de vehement că dove-
zile nu sunt chiar atât de limpezi. Acuzatul are un alibi, deşi nu
unul beton. La locul infracţiunii sunt amprente digitale care nu
se potrivesc cu cele ale acuzatului. El insinuează că poliţia a tra-
tat superficial dovezile criminalistice (ADN-ul şi mostrele de
păr). Apărarea argumentează că acest caz nu este nici pe depar-
te atât de clar pe cât doreşte procurorul să vă facă să credeţi.
Dacă sunteţi capabili de o judecată critică, aşa cum ar trebui,
trebuie să-l achitaţi, spune avocatul apărării. Dacă aruncaţi în
spatele gratiilor un nevinovat, vi se spune, nu numai că îi veţi
face acelui om o nedreptate incalculabilă, dar veţi şi lăsa partea
vinovată să fie liberă să repete infracţiunea.
În camera juriului, misiunea dumneavoastră este să evaluaţi
afirmaţiile şi contraafirmaţiile şi să luaţi o decizie bazată numai
pe dovezi. Nu contează ce înclinaţi să credeţi la începutul pro-
cesului. Nu contează dacă aţi considerat că acuzatul are o privi-
re vinovată sau că nu pare a fi tipul care să comită o asemenea
atrocitate. Tot ce contează sunt dovezile şi dacă acestea sunt sau
nu convingătoare.
31
33. un lucru pe care îl cunoaştem sigur despre sistemul nostru
juridic este că oamenii nevinovaţi sunt adesea condamnaţi pen-
tru lucruri pe care nu le-au comis, în ciuda unui sistem legal care
este dedicat evitării unor asemenea deznodăminte. o temă
comună în litania împotriva justiţiei prost făcute este aceea că
persoanele condamnate pe nedrept sunt în general suspecţii cei
mai evidenţi. Condamnarea lor pare aşa firească; dovezile care
i-ar putea dezvinovăţi sunt mai uşor trecute cu vederea. Între-
bările complicate sunt înlăturate, ca şi dovezile care ar putea
pur şi simplu să-i elibereze, după condamnare.
Ce frumos ar fi dacă ştiinţa şi oamenii de ştiinţă nu ar comite
asemenea erori; dar ele se petrec tot timpul. Aceasta este natu-
ra... naturii umane. Se presupune că metodele ştiinţifice ne vor
împiedica să adoptăm convingeri false; dar aceste metode nu sunt
întotdeauna urmate şi, chiar dacă sunt, deducerea din ele a unor
adevăruri despre natură şi despre univers este o treabă grea.
Bunul-simţ ne poate îndruma, dar, după cum a subliniat voltaire
în al lui Dictionnaire philosophique, bunul-simţ comun nu este
deloc comun, nici măcar în rândul oamenilor de ştiinţă şi adesea
ştiinţa ne arată că lucrurile nu sunt aşa cum sunt privite prin pris-
ma bunului-simţ. De pildă, Soarele nu se învârte în jurul Pămân-
tului, în ciuda aparenţelor care, superficial, arată contrariul.
Ceea ce face ca ştiinţa şi sistemul juridic să fie diferite de reli-
gie este aceea că adevărul lor nu se bazează pe credinţă. Suntem
îndemnaţi să ne întrebăm dacă dovezile chiar susţin ceea ce ni
se spune să credem — sau ceea ce ni s-a spus în copilărie — şi ni
se permite să întrebăm dacă am ascultat toate dovezile sau doar
acea mică parte din ele care provine din prejudecăţi. Dacă cre-
dinţele noastre nu sunt susţinute de dovezi, atunci suntem
îndemnaţi să le abandonăm.
Este surprinzător de uşor să găseşti dovezi care resping
convingerea că ne îngrăşăm pentru că îngurgităm mai multe
32 De ce te îngraşi
34. calorii decât ardem — altfel spus, pentru că mâncăm prea mult.
În majoritatea anchetelor ştiinţifice, abordarea cu scepticism a
dovezilor este absolut necesară progresului. Dar în ştiinţa nutri-
ţiei şi în sănătatea publică mulţi consideră că acest scepticism
este contraproductiv, pentru că el subminează eforturile de pro-
movare a comportamentului considerat de autorităţi ca fiind
bun pentru noi, fie că au dreptate, fie că nu.
Numai că aici miza este sănătatea noastră (şi greutatea!), aşa
că nu strică să aruncăm o privire asupra dovezilor şi să vedem
unde ne duc ele. Să ne închipuim că suntem într-un juriu care
trebuie să hotărască dacă supraalimentaţia — consumarea mai
multor calorii decât ardem — este responsabilă pentru „infrac-
ţiunea“ obezităţii şi a supraponderabilităţii.
un punct de pornire convenabil este epidemia de obezitate.
De când Centrul pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor [Epide-
mice] (CDC) a venit la mijlocul anilor 1990 cu ştirea că suntem
în plină epidemie, autorităţile au tot dat vina pe supraalimen-
taţie şi pe comportamentul sedentar, iar pentru aceşti factori
este de vină relativa bunăstare a societăţilor moderne.
„Prosperitatea crescută“ ar fi cauzat epidemia, instigată şi
ajutată de industria alimentară şi de cea a divertismentului,
după cum explică nutriţionista Marion Nestle de la New York
university în revista Science, în 2003. „Aceste industrii trans-
formă oamenii care au suficienţi bani în consumatori ai ali-
mentelor promovate printr-o publicitate agresivă, alimente
bogate în energie, dar cu o valoare nutriţională redusă, ca şi ai
unor maşini, televizoare şi computere care promovează com-
portamentul sedentar. Creşterea în greutate ajută afacerile!“
Kelly Brownell, psiholog la Yale university, este la originea
noţiunii de „mediu toxic“ pentru a descrie aceeaşi idee. Ca şi
locuitorii de la Love Canal sau cei din Cernobîl, care trăiau în
33
35. medii toxice ce măreau probabilitatea unor tumori canceroase
(substanţe chimice în pânza freatică, respectiv radioactivitate),
şi noi, ceilalţi, ne spune Brownell, trăim într-un mediu toxic,
„care încurajează supraalimentaţia şi inactivitatea fizică“. Con-
secinţa firească este obezitatea. „Cheeseburgerii şi cartofii pră-
jiţi, restaurantele drive-in şi porţiile uriaşe, băuturile carboga-
zoase şi bomboanele, fulgii de cartofi şi brânzeturile, care pe
vremuri erau lucruri neobişnuite, au devenit acum copacii, iarba
şi norii“, spune el. „Puţini copii mai merg pe jos până la şcoală;
educaţia fizică este deficitară; computerele, jocurile video şi tele-
vizoarele ţin copiii în casă şi inactivi; iar părinţii nu prea mai
lasă copiii să iasă să se joace în voie.“
Cu alte cuvinte, ni se spune că prea mulţi bani şi prea multă
mâncare, prea uşor disponibilă, plus prea multe stimulente ca
să rămânem sedentari — sau prea puţină nevoie de mişcare —
sunt cauza obezităţii epidemice. organizaţia Mondială a Sănă-
tăţii se foloseşte de o logică identică pentru a explica epidemia
mondială de obezitate, dând vina pe veniturile ridicate, urbani-
zare, „deplasarea spre un stil de muncă mai puţin solicitant
fizic... trecerea la activităţi fizice mai puţin intense... şi activi-
tăţi de distracţie mai pasive“. Cercetători în ale obezităţii folo-
sesc acum un termen cvasiştiinţific pentru a descrie exact aceas-
tă situaţie: ei numesc mediul în care trăim la ora asta
„obezigenic“, adică un mediu care transformă oamenii slabi în
oameni graşi.
Dar în acest context trebuie să luăm în considerare un fapt
foarte bine documentat: grăsimea este asociată cu sărăcia, nu
cu prosperitatea — categoric la femei şi adesea la bărbaţi. Cu cât
suntem mai săraci, cu atât avem şanse mai mari să devenim
graşi. Acest lucru s-a descoperit în urma unui studiu efectuat în
New York — în Manhattan, în Midtown — la începutul anilor
1960: o femeie săracă avea de şase ori mai multe şanse să fie
34 De ce te îngraşi
36. obeză decât una bogată; un bărbat sărac, de două ori mai multe
şanse. Faptul a fost confirmat în practic toate studiile de atunci
încoace, atât la adulţi, cât şi la copii, inclusiv exact în studiile
CDC care au pus în evidenţă existenţa epidemiei de obezitate.3
Este posibil ca epidemia de obezitate să fie cauzată de pros-
peritate, astfel încât bogaţii să devină mai bogaţi, şi cu cât deve-
nim mai bogaţi, cu atât mai graşi suntem, şi că obezitatea este
asociată cu sărăcia, deci cu cât suntem mai săraci, cu atât suntem
mai graşi? Nu e imposibil. Poate că oamenii săraci nu simt aceeaşi
presiune din partea celor ca ei, cum se întâmplă în lumea boga-
ţilor. Mă credeţi sau nu, a fost una dintre explicaţiile acceptate
pentru acest aparent paradox. Altă explicaţie acceptată în gene-
ral pentru asocierea obezitate/sărăcie este că femeile mai grase
se căsătoresc în josul scării sociale şi deci rămân în zonele socia-
le cele mai sărace; iar femeile mai subţiri se căsătoresc cu bărbaţi
mai bogaţi. A treia explicaţie ar fi că săracii nu au suficient timp
liber pentru exerciţii fizice, cum au bogaţii; nu au bani ca să se
înscrie în cluburile de sănătate şi trăiesc în cartiere fără parcuri,
fără trotuare, deci copiii lor nu au ocazia să facă mişcare sau să
meargă pe jos. Aceste explicaţii pot fi adevărate, dar ca să ajungi
la ele trebuie să cam întinzi coarda imaginaţiei şi, cu cât săpăm
mai adânc în ele, cu atât sunt mai pline de contradicţii.
Dacă urmărim literatura — ceea ce experţii nu au făcut în
acest caz — vom descoperi numeroase populaţii care au cunoscut
35
3
În 1968, George McGovern, senator al Statelor unite, a condus o serie
de audieri ale Congresului, în care americani săraci au depus mărturie
că este greu să furnizezi unei familii alimente nutritive când ai venituri
mici. Dar, după cum şi-a amintit ulterior McGovern, cei mai mulţi din-
tre vorbitori erau „foarte supraponderali“. Ceea ce l-a determinat pe
unul din senatorii din comitet să-i spună: „George, e ridicol. oamenii
ăştia nu suferă de malnutriţie. Ei sunt supraponderali“.
37. niveluri ale obezităţii similare cu cel de azi din Statele unite,
Europa şi alte locuri din lume, dar fără prosperitate şi cu foar-
te puţine dintre elementele „mediului toxic“ al lui Brownell,
dacă o fi existat vreunul: nici urmă de cheeseburgeri, de băuturi
răcoritoare gazoase, nu tu drive-in cu mâncare, nici computere
şi nici televizoare (uneori, nici măcar cărţi, poate cu excepţia
Bibliei), nici mame peste măsură de protective care să nu-şi lase
copiii să alerge prin jur.
Acele populaţii nu aveau venituri mai mari; nu aveau nici
maşini care să le uşureze munca, nici nu trecuseră la un tip de
muncă mai puţin solicitant fizic şi nici distracţie mai pasivă. Mai
degrabă avem de-a face cu populaţii atât de sărace, la un nivel
pe care azi nici nu ni-l putem închipui. Sărăcie totală. Conform
teoriei supraalimentaţiei, aceste populaţii ar fi trebuit să fie cât
se poate de slabe; dar nu erau.
v-o amintiţi pe Hilde Bruch, care se întreba cum pot să
apară acei copii foarte graşi în plină Mare Depresiune? Ei bine,
acest tip de observaţie nu e nici pe departe atât de neobişnuit
pe cât am putea crede. Să luăm un trib de amerindieni din Ari-
zona, cu numele de Pima. Azi, Pima au cea mai mare incidenţă
de obezitate şi diabet din Statele unite. Situaţia lor este adesea
amintită drept exemplu de ce se întâmplă atunci când o cultură
tradiţională interacţionează haotic cu mediul toxic al Americii
moderne. Se spune că Pima erau fermieri şi vânători şi munceau
din greu; acum sunt nişte salariaţi sedentari, ca noi toţi, îşi con-
duc maşinile la aceleaşi restaurante cu fast-food, consumă ace-
leaşi gustări, se uită la aceleaşi programe Tv şi se îngraşă şi fac
diabet ca şi noi, ceilalţi, doar că la un mod mai accentuat. „Pe
măsură ce alimentaţia americană tipică a devenit tot mai uşor
de obţinut în rezervaţie [Rezervaţia Gila River, a tribului Pima],
după război [al Doilea Război Mondial]“, spun National Insti-
tutes of Health, „oamenii au devenit mai supraponderali“.
36 De ce te îngraşi
38. Acest mai este scos în evidenţă de mine, pentru că, vedeţi
dumneavoastră, Pima aveau probleme cu greutatea cu mult
înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, de fapt chiar înain-
te de Primul, de pe vremea când mediul lor nu avea nimic toxic,
sau cel puţin nu în sensul pe care l-am folosi astăzi. Între 1901
şi 1905, doi antropologi au studiat separat tribul Pima şi amân-
doi au remarcat cât de graşi sunt, în special femeile.
Primul a fost Frank Russell, un tânăr antropolog de la Har-
vard, al cărui raport de pionierat despre tribul Pima a fost publi-
cat în 1908. Russell a remarcat că mulţi dintre membrii mai
bătrâni ai tribului „prezintă un grad de obezitate care este în
contrast izbitor cu părerea populară convenţională despre indie-
nii «înalţi şi vânoşi»“. De asemenea, el a fotografiat femeia Pima
numită „Louisa Grasa“.
Al doilea a fost Aleš Hrdlička, care avea pregătire de medic
şi ulterior avea să devină custodele secţiunii de antropologie
37
Femeia Pima obeză numită acum mai bine de 100 de ani de către
Frank Russell „Louisa Grasa“ sigur nu s-a îngrăşat din cauza
restaurantelor fast-food şi nici de prea multă televiziune.
39. fizică de la Smithsonian Institution. Hrdlička a vizitat Pima în
1902 şi din nou în 1905, în cadrul unor serii de expediţii efec-
tuate de el pentru evaluarea sănătăţii şi stării de bine ale tribu-
rilor de amerindieni din regiune. „Indivizi deosebit de bine hră-
niţi, femei, dar şi bărbaţi, apar în fiecare trib, la toate vârstele“,
scrie Hrdlička despre Pima şi despre uted de Sud, trib înveci-
nat, „dar o obezitate reală se poate găsi aproape exclusiv la
indienii din rezervaţii“.
Ceea ce face această observaţie atât de remarcabilă este fap-
tul că Pima tocmai îşi schimbaseră la vremea aceea statutul de
la unul dintre cele mai bogate triburi amerindiene la unul din-
tre cele mai sărace. oricare ar fi factorul determinant în îngră-
şarea tribului Pima, prosperitatea şi veniturile ridicate nu au
nimic de-a face cu el; mai degrabă pare a fi invers.
În deceniul 1850-1860, Pima fuseseră nişte vânători şi lucră-
tori ai pământului de un deosebit succes. În regiune vânatul era
abundent şi Pima erau deosebit de îndemânatici în a-l prinde cu
capcane sau cu arcurile cu săgeţi. De asemenea, consumau peşte
şi scoici din râul Gila, care le traversa teritoriul. Cultivau
porumb, fasole, grâu, pepeni şi smochine pe terenuri irigate cu
apa râului Gila; de asemenea, creşteau vite şi găini.
În 1846, când un batalion al Armatei Statelor unite a tra-
versat terenurile Pima, John Griffin, doctorul de batalion, i-a
descris pe Pima ca fiind „săritori“ şi „cu o bună sănătate“ şi a
remarcat că aveau „cea mai mare abundenţă de hrană“ — maga-
zii pline.4
Atât de pline, încât, atunci când a început goana după
aur din California, guvernul american a cerut tribului Pima să
38 De ce te îngraşi
4
Nu numai Griffin a comentat sănătatea şi subţirimea tribului Pima la
mijlocul secolului al xIx-lea. Femeile „au feţe bune, piepturi pline şi
membre fin sculptate“, scrie, de pildă, comisarul de frontieră al State-
lor unite, John Bartlett, în 1852; bărbaţii „sunt în general slabi şi înalţi,
cu membre foarte mici şi cu piepturi înguste“.
40. furnizeze hrană zecilor de mii de călători care au trecut prin
teritoriu în următorul deceniu spre California, pe traseul Santa
Fe; ceea ce tribul a şi făcut.
Goana după aur a pus capăt stării paradiziace relative a tri-
bului Pima şi bogăţiei acestui trib. Anglo-americani şi mexicani
au început să se stabilească în regiune în număr mare. Aceşti
nou-veniţi — „unele dintre specimenele cele mai rele de oameni
din câte a putut zămisli rasa albă“, scria Russell — „au vânat
fauna locală până la extincţie şi au deviat râul Gila, pentru a-şi
iriga propriile ogoare, în dauna tribului Pima“.
În anii 1870, Pima traversa ceea ce tribul a numit „anii de
foamete“. „Este un miracol că foametea, disperarea şi răspân-
dirile rezultate nu au covârşit tribul“, scrie Russell. Când au apă-
rut Russell şi Hrdlička, în primii ani ai secolului xx, tribul încă
îşi cultiva cum putea pământurile, dar pentru subzistenţă se
baza pe raţiile guvernamentale.
Atunci, de ce erau graşi? Anii de foamete ar fi trebuit să le
scadă din grăsime, nu să-i îngraşe, aşa cum pare să se fi întâm-
plat. Iar dacă raţiile de la guvern erau prea din belşug şi foame-
tea a devenit de domeniul trecutului, atunci de ce s-au îngrăşat
ei din raţiile abundente, şi nu din hrana abundentă de dinainte
de foamete? Poate că răspunsul constă în tipul alimentelor con-
sumate, deci o chestiune de calitate, nu de cantitate. Este ceea
ce sugerează Russell când scrie că „anumite articole din ali-
mentaţia lor par a produce preponderent grăsime“.
Hrdlička considera şi el că Pima ar trebui să fie slabi, ţinând
cont de precara lor stare, drept care a scris: „Rolul jucat de hrană
în producerea obezităţii în rândul indienilor pare a fi indirect“.
Ceea ce îl face să considere drept cauză principală inactivitatea
fizică sau cel puţin relativa inactivitate fizică. Cu alte cuvinte, se
poate ca Pima să fi fost atunci mai activi decât suntem noi
acum, date fiind rigorile agriculturii preindustrializate, dar, în
39
41. comparaţie cu ceea ce fuseseră înainte, erau sedentari. Este ceea
ce Hrdlička numeşte „schimbarea vechii lor vieţi active în sta-
rea prezentă, de indolenţă deloc neglijabilă“. Dar atunci el nu
poate explica de ce în mod obişnuit femeile sunt cele grase,
chiar dacă aceste femei efectuau practic toate muncile fizice
grele din sate — culegerea recoltei, măcinarea boabelor, chiar şi
cărarea de poveri mari, când nu erau disponibile animale de
transport. Hrdlička a fost de asemenea tulburat de un alt trib
din partea locului, Pueblo, care „a fost din timpuri străvechi
sedentar“, dar nu era gras.
Deci poate că de vină chiar era tipul alimentelor. Pima mân-
cau deja tot „ce intra în alimentaţia obişnuită a omului alb“,
spune Hrdlička. Aceasta ar putea fi soluţia. Alimentaţia Pima din
anii 1900 avea caracteristici similare cu tipul de alimentaţie pe
care îl avem mulţi dintre noi, după un secol; dar nu în cantita-
te, ci în calitate.
După cum a reieşit, după 1850 s-au deschis pe teritoriul Pima
o jumătate de duzină de avanposturi comerciale. De la acestea,
după cum notează antropologul Henry Dobyns, Pima au cum-
părat „zahăr, cafea şi bunuri la conserve, pentru înlocuirea mân-
cărurilor tradiţionale, dispărute după aşezarea albilor în terito-
riul lor“. Mai mult, ajutorul guvernamental consta în cea mai
mare parte din făină albă, alături de o importantă cantitate de
zahăr; importantă cel puţin pentru Pima acum un secol. Aceste
două articole sunt probabil factorii critici, după cum voi justifi-
ca în cadrul cărţii de faţă.
Dacă Pima ar fi unicul exemplu de populaţie foarte săracă
atinsă de obezitate, i-am şterge din catastif, pe motiv că ar fi
excepţia de la regulă — unicul martor ocular care declară altfel
decât toţi ceilalţi. Dar, după cum am spus, există numeroase ase-
menea populaţii, numeroşi martori care arată că au existat nive-
luri înalte ale obezităţii la populaţii extrem de sărace. Pima sunt
40 De ce te îngraşi
42. doar purtătorii de drapel ai unei întregi parade de martori ale
căror depoziţii nu se fac auzite niciodată şi care demonstrează
că poţi să devii gras când eşti sărac, munceşti din greu şi eşti
chiar subnutrit. Să examinăm ce au de spus aceşti martori, după
care vom trece mai departe.
La un sfert de secol după ce Russell şi Hrdlička au vizitat tri-
bul Pima, doi cercetători de la universitatea din Chicago au stu-
diat un alt trib amerindian, Sioux, din Dakota de Sud, Rezerva-
ţia Crow Creek. Aceşti Sioux trăiau în colibe „neadecvate
traiului“, adesea patru până la opt membri ai familiei într-o sin-
gură încăpere. Multe case nu aveau nici canalizare şi nici apă
curentă. Patruzeci la sută dintre copii locuiau în case lipsite total
de toalete. Cincisprezece familii, cu un total de treizeci şi doi de
copii, trăiau „în principal din pâine şi cafea“. Era un nivel de
sărăcie pe care la ora aceasta aproape că nu îl putem concepe.
Şi totuşi, rata lor de obezitate nu era prea diferită de cea în
care ne aflăm noi, în plină epidemie: 40 la sută dintre femeile
adulte din rezervaţie, mai mult de un sfert din bărbaţi şi 10 la
sută dintre copii, judecând după raportul universităţii din Chi-
cago, „pot fi categoric etichetaţi drept graşi“. Se poate argu-
menta că probabil viaţa lor din rezervaţie este marcată, după
spusele lui Hrdlička, „de o indolenţă mare“; dar cercetătorii au
mai remarcat un alt fapt pertinent despre aceşti Sioux: o cinci-
me din femeile adulte, un sfert din bărbaţi şi un sfert din copii
erau „extrem de subţiri“.
Alimentele din rezervaţie, din care iarăşi mare parte prove-
neau din raţii guvernamentale, erau deficitare în calorii, ca şi în
proteine şi în vitaminele şi mineralele esenţiale. Impactul aces-
tor deficienţe alimentare era greu de trecut cu vederea: „Deşi nu
s-au făcut statistici, până şi un observator întâmplător nu poate
să nu vadă incidenţa răspândită a dinţilor cariaţi, a picioarelor
strâmbe şi a ochilor înnegriţi şi a orbirii în aceste familii“.
41
43. Această combinaţie între obezitate şi malnutriţie sau sub-
nutriţie (calorii insuficiente) existentă în aceeaşi populaţie este
ceva luat de autorităţile curente drept un fenomen nou, deşi nu
este. Avem aici de-a face cu malnutriţie sau subnutriţie care
coexistă cu obezitatea în aceeaşi populaţie, iar asta acum 80 de
ani. Este o observaţie importantă, după cum vom vedea înainte
de încheierea cărţii.
Să vedem şi alte exemple:
1951: Napoli, Italia
Ancel Keys, nutriţionist de la university of Minnesota, care
este practic unicul responsabil pentru convingerea că grăsimea
pe care o consumăm şi colesterolul din sânge produc bolile car-
diovasculare, a vizitat Napoli, pentru a studia alimentaţia şi
sănătatea napolitanilor.
„Tabloul de ansamblu e uşor de dedus“, avea el să scrie ulte-
rior. „Puţină carne slabă o dată sau de două ori pe săptămână
era regula, untul era aproape necunoscut, laptele nu era băut
niciodată, doar în cafea sau de către copii, «colazione» [micul
dejun] de la slujbă însemna adesea o jumătate de felie de pâine
pe care era întinsă nişte salată prăjită (sau spanac). Pastele făi-
noase erau consumate zilnic, de obicei cu pâine (pe care nu se
întindea nimic), şi o pătrime din calorii proveneau din uleiul de
măsline şi din vin. Nu exista niciun indiciu de deficienţă nutri-
ţională, dar femeile din clasa muncitoare erau grase“.
Ceea ce Keys nu ne spune este că mai toţi oamenii din Napoli
şi de fapt din întreg sudul Italiei erau săraci lipiţi la vremea
aceea. Napolitanii au fost puternic afectaţi de al Doilea Război
Mondial, atât de mult încât imaginea tragică obişnuită din ulti-
mii ani de război consta din mame şi gospodine făcând coadă să
se prostitueze cu soldaţii aliaţi, pentru a căpăta bani ca să-şi hră-
nească familiile. o anchetă parlamentară postbelică a prezentat
42 De ce te îngraşi
44. regiunea ca fiind în esenţă o ţară din lumea a treia. Exista foar-
te puţină carne şi de aceea consumau foarte puţină carne, iar
malnutriţia era răspândită. Abia spre sfârşitul anilor 1950, la
mult timp după vizita lui Keys, eforturile de reconstrucţie au
început să prezinte un progres semnificativ.
un alt fapt demn de notat este modul în care descrierea
amănunţită a alimentaţiei napolitanilor se potriveşte cu ali-
mentaţia mediteraneeană care era la modă la vremea aceea,
până la copiosul ulei de măsline şi vinul roşu sau la felurile
bunicii, recomandate de Michael Pollan în cartea lui In Defense
of Food: „Mâncaţi mâncare [gătită], nu prea multă, în cea mai
mare parte legume“. Evident, aceşti oameni nu mâncau prea
mult. un studiu-sondaj efectuat în 1951 arată că Grecia şi Ita-
lia aveau mai puţină hrană pe cap de locuitor decât oricare altă
ţară europeană — două mii patru sute de calorii pe zi, faţă de
trei mii opt sute pe cap de locuitor în Statele unite în aceeaşi
perioadă. Şi totuşi „femeile din clasa muncitoare erau grase“.
Nu femeile bogate, ci acelea care munceau din greu ca să-şi câş-
tige pâinea.
1954: Din nou Pima
Biroul pentru Afaceri Indiene a trimis cercetători, care au
cântărit şi măsurat copiii Pima şi au raportat că peste jumătate
dintre ei, atât băieţi, cât şi fete, sunt deja obezi la vârsta de
unsprezece ani. Condiţiile de trai din Rezervaţia Gila River?
„Sărăcie larg răspândită.“
1959: Charleston, Carolina de Sud
În rândul afro-americanilor, 18 la sută dintre bărbaţi şi 30 la
sută din femei sunt obezi. venitul pe cap de familie se întinde
între 9 şi 53 de dolari pe săptămână, adică echivalentul a 65–390
de dolari pe săptămână în moneda de azi.
43
45. 1960: Durban, Africa de Sud
În cadrul populaţiei Zulu, 40 la sută dintre femeile mature
sunt obeze. Femeile trecute de 40 de ani au în medie 80 de kilo-
grame. Femeile sunt în medie cu 9 kilograme mai grele şi cu 10
centimetri mai scunde decât bărbaţii, dar asta nu înseamnă că
sunt mai bine hrănite — grăsimea excesivă, spun cercetătorii,
este însoţită adesea de semne de malnutriţie.
1961: Nauru, Pacificul de Sud
un doctor local descrie situaţia frust: „După standardele
europene, toţi locuitorii de aici trecuţi de vârsta pubertăţii sunt
obscen de graşi“.
1961–1963: Trinidad, Indiile de Vest
o echipă de nutriţionişti din Statele unite raportează că mal-
nutriţia este o serioasă problemă medicală în insulă, dar şi obe-
zitatea este o problemă gravă. Aproape o treime din femeile tre-
cute de douăzeci şi cinci de ani sunt obeze. Aportul caloric
mediu al acestor femei este estimat la mai puţin de două mii de
calorii pe zi — mai puţin decât minimumul recomandat la vremea
aceea de organizaţia Naţiunilor unite pentru Alimentaţie şi
Agricultură (FAo) ca fiind necesar pentru o alimentaţie sănă-
toasă.
1963: Chile
obezitatea este descrisă ca fiind „principala problemă nutri-
ţională a adulţilor chilieni“. Douăzeci şi două de procente din
personalul militar şi 32 la sută din lucrătorii din birouri sunt
obezi. Între lucrătorii din fabrici, 35 la sută dintre bărbaţi şi 39
la sută dintre femei sunt obezi. Aceşti lucrători din fabrici sunt
de cel mai mare interes, pentru că slujbele lor presupun proba-
bil serioase eforturi fizice.
44 De ce te îngraşi
46. 1964–1965: Johannesburg, Africa de Sud
Cercetătorii de la Institutul Sud-African pentru Cercetări
Medicale au studiat „pensionarii“ urbani din populaţia Bantu
trecuţi de şaizeci de ani — „cei mai săraci dintre bătrânii Bantu“,
ceea ce înseamnă o sărăcie extremă în cadrul unei populaţii deja
extrem de sărace. Femeile din această populaţie aveau în medie
75 de kilograme. Treizeci la sută dintre ele erau „excesiv de
supraponderale“. Greutatea medie a femeilor „albe sărace“ era,
de asemenea, de 75 de kilograme.
1965: Carolina de Nord
Douăzeci şi nouă la sută din membrii adulţi ai tribului Che-
rokee din Rezervaţia Qualla sunt obezi.
1969: Ghana
Douăzeci şi cinci la sută din femei şi şapte la sută din băr-
baţii care vin la clinicile din Accra sunt obezi, inclusiv jumăta-
te din femeile trecute de patruzeci de ani. „Se poate trage con-
cluzia riguroasă că femeile între 30 şi 60 de ani sunt atinse de
o gravă obezitate“, scrie un profesor asociat de la Facultatea de
Medicină a universităţii din Ghana, şi „toată lumea ştie că
femeile pe care le întâlneşti în pieţele din oraşele litorale ale
Africii de vest sunt grase“.
1970: Lagos, Nigeria
Cinci la sută din bărbaţi sunt obezi, ca şi aproape 30 la sută
din femei. Dintre femeile între cincizeci şi cinci şi şaizeci şi cinci
de ani, 40 la sută sunt foarte obeze.
1971: Rarotonga, Pacificul de Sud
Patruzeci la sută din femeile adulte sunt obeze, iar 25 la sută
sunt „indecent de obeze“.
45
47. 1974: Kingston, Jamaica
Rolf Richards, doctor cu studiile făcute în Marea Britanie,
care conducea o clinică specializată în diabet la universitatea
Indiilor de vest, raportează că 10 la sută din bărbaţii adulţi şi
două treimi dintre femeile din Kingston sunt obezi.
1974: Chile (din nou)
un nutriţionist de la universitatea Catolică din Santiago rela-
tează într-un studiu efectuat pe un eşantion de treizeci şi trei de
muncitori din fabrică, cei mai mulţi angajaţi în munci grele.
„Numai“ unsprezece la sută din bărbaţi şi nouă la sută din femei
sunt „grav subnutriţi“, „numai“ paisprezece la sută din bărbaţi
şi cincisprezece la sută din femei sunt „excesiv de supraponde-
rali“. Între cei trecuţi de patruzeci şi cinci de ani, aproape patru-
zeci la sută din bărbaţi şi cincizeci la sută din femei sunt obezi.
De asemenea, el aminteşte studii efectuate în Chile în anii 1960,
remarcând că „incidenţa cea mai redusă [a obezităţii] există în
rândul lucrătorilor agricoli. Lucrătorii din birouri prezintă cea
mai mare obezitate, dar aceasta este comună şi între locuitorii
mahalalelor sărace“.
1978: Oklahoma
Kelly West, principalul cercetător al epidemiei de diabet al
epocii, relatează că în triburile locale ale amerindienilor „băr-
baţii sunt foarte graşi, iar femeile sunt şi mai grase“.
1981–1983: Comitatul Starr, Texas
La graniţa cu Mexicul, la trei sute de kilometri sud de San
Antonio, William Mueller şi colegii lui de la university of Texas
cântăresc şi măsoară peste o mie şi o sută de locuitori de origi-
ne mexicană. Patruzeci la sută dintre bărbaţii între treizeci şi
patruzeci de ani sunt obezi, deşi cei mai mulţi sunt „angajaţi în
46 De ce te îngraşi
48. munci agricole şi/sau lucrează la câmpurile petrolifere din zona
rurală.“ Mai mult de jumătate dintre femeile trecute de cincizeci
de ani sunt obeze. Cât despre condiţiile de trai, Mueller le-a des-
cris ulterior ca fiind „foarte simple... Există un singur restaurant
[în tot comitatul Starr], un restaurant mexican şi nimic altceva“.
Atunci, de ce erau aceşti oameni graşi? Ceea ce face ca ipote-
za calorii ingerate/calorii arse să fie atât de convenabilă — sus-
pect de convenabilă — este faptul că oferă întotdeauna un răs-
puns la această întrebare. Dacă populaţia era atât de săracă şi de
malnutrită, încât până şi cel mai înverşunat adept al teoriei
supraalimentaţiei cu greu îşi va putea scoate de undeva hrană în
exces — de pildă, Pima la 1900 sau la 1950, tribul Sioux în anii
1920, Trinidad sau locuitorii mahalalelor chiliene în anii 1960 şi
1970 —, atunci se poate oricând spune că toţi aceştia erau seden-
tari sau măcar prea sedentari. Dacă efectuau evidente activităţi
fizice — femeile Pima, muncitorii din fabricile chiliene sau ame-
ricanii de origine hispanică lucrând în agricultură sau în câm-
purile petrolifere — atunci se poate spune că mâncau prea mult.
Aceleaşi argumente pot şi sunt aplicate şi pentru cazurile
individuale. Dacă suntem graşi, dar putem dovedi că nu mân-
căm prea mult — de pildă, nu mai mult decât prietenii sau rude-
le noastre —, experţii vor spune cu siguranţă că suntem inactivi
fizic. Dacă suntem deosebit de graşi, dar este evident că facem
o mulţime de exerciţii fizice, atunci experţii vor spune cu aceeaşi
siguranţă că mâncăm prea mult. Dacă nu suntem mâncăi, atunci
trebuie că suntem vinovaţi de lene. Dacă nu suntem leneşi,
atunci păcătuim prin lăcomie.
Aceste afirmaţii se pot face (şi adesea chiar sunt făcute) fără
a se cunoaşte vreun alt factor grăitor despre populaţiile sau indi-
vizii în chestiune. Într-adevăr, aceste afirmaţii sunt făcute ade-
sea din prea puţina dorinţă sau aplecare spre a afla mai multe.
47
49. La începutul anilor 1970, nutriţioniştii şi doctorii cu velei-
tăţi de cercetare discutau observaţiile asupra înaltelor niveluri
ale obezităţii în aceste populaţii sărace şi ocazional chiar o
făceau fără prejudecăţi în privinţa cauzei. Erau curioşi (cum ar
trebui să fim şi noi) şi ezitau să declare că au un răspuns (cum
ar trebui să facem şi noi).
Era o vreme în care obezitatea încă era considerată o pro-
blemă a „malnutriţiei“ mai degrabă decât a „supranutriţiei“, cum
este considerată azi. un studiu din 1971 din Cehoslovacia arată,
de pildă, că aproape 10 la sută din bărbaţi şi o treime dintre
femei suferă de obezitate. Când aceste cifre au fost raportate în
cadrul unei conferinţe, peste câţiva ani, cercetătorul care le-a
descoperit a început cu următoarea declaraţie: „Până şi o scur-
tă vizită în Cehoslovacia va arăta că obezitatea este extrem de
comună şi că, la fel ca în alte ţări industrializate, este probabil
forma cea mai larg răspândită a malnutriţiei“.
Referirea la obezitate ca fiind „o formă de malnutriţie“ nu
vine nici din judecăţi morale, nici din sisteme de valori, nici din
acuzaţii voalate de lene sau lăcomie. Pur şi simplu spune că ceva
nu e în regulă în lanţul alimentar şi că s-ar putea să fie de dato-
ria noastră să aflăm ce.
Iată ce spune în 1974 Rolf Richards, britanicul devenit jamai-
can, specialist în diabet, discutând fără preconcepţii indiciile şi
dilema legăturii dintre obezitate şi sărăcie: „Este dificil să explici
frecvenţa înaltă a obezităţii văzute într-o societate relativ pau-
peră ca aceea care trăieşte în Indiile de vest, atunci când faci
comparaţia cu standardul de viaţă de care se bucură ţările mai
dezvoltate. Malnutriţia şi subnutriţia sunt boli obişnuite în pri-
mii doi ani de viaţă din aceste locuri şi ele sunt cauza a aproa-
pe 25 la sută din internările în clinicile pediatrice din Jamaica.
Subnutriţia continuă de-a lungul copilăriei şi spre începutul
adolescenţei. obezitatea începe să se manifeste în populaţia
48 De ce te îngraşi
50. feminină la douăzeci şi cinci de ani şi de la 30 în sus atinge pro-
porţii enorme“.
Când vorbeşte despre „subnutriţie“, Richards spune că nu
este suficientă hrană. De la naştere şi până la adolescenţă, copiii
din Indiile de vest sunt neobişnuit de slabi, creşterea lor este
oprită. Au nevoie de mai multă hrană, nu numai de alimente
mai hrănitoare. Atunci începe să se manifeste obezitatea, în spe-
cial în rândul femeilor, explodând în populaţie pe măsură ce
aceşti indivizi ating maturitatea. Este combinaţia pe care am
văzut-o la tribul Sioux în 1928 şi ulterior în Chile — malnutriţia
şi subnutriţia coexistă în aceeaşi populaţie cu obezitatea, ade-
sea în aceleaşi familii.
Este aceeaşi observaţie, trasă mai spre zilele noastre, dar
acum este inclusă în contextul paradigmei supraalimentaţiei
drept cauză a obezităţii. Iată un extras dintr-un articol din New
England Journal of Medicine din 2005: „un paradox nutriţio-
nist — greutate subnormală şi obezitate în ţările în curs de dez-
voltare“, scris de Benjamin Caballero, şeful Centrului pentru Ali-
mentaţie umană de la universitatea Johns Hopkins. Caballero
îşi descrie vizita la o clinică dintr-o mahala sordidă din São
Paulo, Brazilia. Camera de aşteptare, scrie el, era „plină de
mame cu copii firavi, subdezvoltaţi, care prezentau semne de
subnutriţie cronică. Din păcate, aspectul lor nu îi va surprinde
prea mult pe puţinii vizitatori ai zonelor urbane sărace din
lumea în curs de dezvoltare. Ceea ce s-ar putea constitui într-o
surpriză este că multe dintre mamele care îi ţineau în braţe pe
acei copii subnutriţi erau supraponderale“.
Caballero descrie apoi dificultatea prezentată de acest feno-
men, după părerea lui: „Coexistenţa subdezvoltării şi a supra-
ponderabilităţii ridică serioase probleme pentru programele de
sănătate publică, pentru că scopul acestor programe de a reduce
subnutriţia intră evident în conflict cu scopurile programelor de
49
51. preîntâmpinare a obezităţii“. Mai pe înţeles, dacă vrem să împie-
dicăm obezitatea, trebuie să-i facem pe oameni să mănânce mai
puţin, dar dacă vrem să împiedicăm subnutriţia, trebuie să le
furnizăm mai multă hrană. Ce e de făcut?
Sublinierea cu italice din citat nu este a lui Caballero, ci a
mea. Coexistenţa unor copii slabi şi subdezvoltaţi, cu semne
tipice ale subnutriţiei cronice, cu mame care ele însele sunt
supraponderale, nu ridică probleme în calea programelor de
sănătate publică, după cum sugerează Caballero; ea este o pro-
vocare la adresa convingerilor noastre — a paradigmei noastre.
Dacă ne gândim că aceste mame sunt grase pentru că
mănâncă prea mult şi copiii lor sunt slabi şi subdezvoltaţi pen-
tru că nu mănâncă destul, atunci presupunem că mamele con-
sumă o mulţime de calorii pe care ar fi putut să le dea copiilor,
ca să crească mari. Cu alte cuvinte, mamele sunt în stare să-şi
înfometeze copiii doar pentru ca ele să poată mânca prea mult.
Asta contrazice tot ce ştim noi despre comportamentul matern.
Deci, care este adevărul? Aruncăm peste bord tot ce credeam
despre comportamentul matern, pentru a ne păstra intacte pre-
judecăţile despre obezitate şi supraalimentaţie? Sau ne punem
sub semnul întrebării aceste credinţe despre cauza obezităţii şi
lăsăm neatinse credinţele despre sacrificiile făcute de mame pen-
tru copiii lor?
Repet, coexistenţa slăbiciunii extreme cu obezitatea în
aceeaşi populaţie şi chiar în aceeaşi familie nu este o problemă
pentru programele de sănătate publică; este o provocare la adre-
sa convingerilor noastre privind cauzele obezităţii şi ale supra-
ponderabilităţii. Şi nu ar trebui să fie singura sfidare la adresa
acestora, după cum vom vedea în capitolele care urmează.
50 De ce te îngraşi
52. 2
Iluzoriile beneficii ale subalimentaţiei
La începutul anilor 1990, Institutul Naţional al Sănătăţii şi-a pro-
pus să ancheteze câteva probleme esenţiale pentru sănătatea
feminină. Rezultatul a fost WHI (Women Health Initiative — Ini-
ţiativa pentru Sănătatea Femeilor), o serie de studii care vor
costa în jur de un miliard de dolari. Între întrebările pe care cer-
cetătorii sperau să le elucideze era aceea dacă alimentaţia săra-
că în grăsimi chiar va preîntâmpina apariţia bolilor de inimă şi
a cancerului, cel puţin la femei. Drept care au atras aproape cin-
cizeci de mii de femei într-un test, au ales la întâmplare din aces-
tea douăzeci de mii şi le-au spus să consume alimente cu conţi-
nut redus de grăsimi, bogate în fructe, legume şi fibre. Aceste
femei au avut şedinţe regulate cu psihologii, pentru a nu aban-
dona tipul indicat de alimentaţie.
unul din efectele acestor şedinţe de psihoterapie sau poate
ale alimentaţiei înseşi este că femeile au decis, de asemenea,
conştient sau nu, să mănânce mai puţin. După spusele cercetă-
torilor de la WHI, femeile au consumat cu 360 de calorii mai
puţin pe zi în cadrul acestui regim decât înainte de a se înscrie
în studiu. Dacă e să credem că obezitatea este cauzată de supra-
alimentaţie, am putea spune că aceste femei se „subalimentau“
cu 360 de calorii pe zi. Mâncau cu aproape 20 la sută mai puţi-
ne calorii decât ne spun agenţiile de sănătate publică că ar tre-
bui să mănânce o femeie.
Rezultatul? După opt ani de subalimentare, aceste femei au
pierdut în medie mai puţin de un kilogram fiecare. Iar circum-
ferinţa taliei — o măsură a grăsimii abdominale — a crescut.
51
53. Aceasta sugerează că, dacă aceste femei au pierdut din greuta-
te, ele au pierdut nu grăsime, ci ţesut slab — adică muşchi.5
Cum este posibil aşa ceva? Dacă greutatea noastră chiar este
determinată de diferenţa dintre caloriile pe care le consumăm
şi cele pe care le cheltuim, aceste femei ar fi trebui să slăbească
serios. o jumătate de kilogram de grăsime conţine o energie de
aproximativ trei mii cinci sute de calorii. Dacă aceste femei chiar
s-au subalimentat cu 360 de calorii pe zi, ar fi trebuit să piardă
în jur de un kilogram de grăsime (adică şapte mii de calorii) în
primele trei săptămâni şi mai bine de cincisprezece kilograme
în primul an.6
Iar aceste femei aveau din belşug de unde să piar-
dă; majoritatea lor erau cel puţin supraponderale.
Evident, o posibilitate este ca investigatorii să fi eşuat lamen-
tabil în măsurarea cantităţii de calorii consumate de femei. Poate
că femeile i-au păcălit pe cercetători şi, odată cu ei, şi pe ele înse-
le. Poate că nu s-au subnutrit cu 360 de calorii pe zi. „Nu avem
nicio idee despre ce au mâncat aceste femei, pentru că mai toţi
oamenii mint când îi întrebi despre alimentaţia lor, iar ele asta
au făcut“, sugerează Michael Pollan în New York Times.
Altă posibilitate este că această reducere a caloriilor ingera-
te, acest exerciţiu de subalimentare întins pe mulţi ani, pur şi
simplu nu a făcut ceea ce ar fi trebuit să facă.
52 De ce te îngraşi
5
Nu a fost singurul rezultat dezamăgitor al studiului. Investigatorii de
la WHI au raportat de asemenea că alimentaţia săracă în grăsimi nu a
reuşit să preîntâmpine nici bolile de inimă, nici cancerul, de fapt nimic.
6
Am prezentat aici nişte calcule suprasimplificate, pentru a ilustra o
idee. Dacă facem corecţii ţinând cont de observaţia că subiecţii care
pierd în greutate în cadrul regimului consumă de fapt mai puţină ener-
gie decât înainte, atunci cantitatea de masă pierdută prevăzută cu acest
deficit energetic va fi mai mică: aproximativ 700 de grame în primele
trei săptămâni şi cam 10 kilograme în primul an. Această corecţie i-o
datorez lui Kevin Hall, biofizician de la NIH, care totuşi subliniază că
şi aceste cifre corectate sunt „foarte departe de valorile observate!“
54. Dintre toate motivele pentru care trebuie să ne îndoim de ideea
că supraalimentaţia provoacă obezitate, cel mai evident a fost din-
totdeauna acela că subalimentarea nu vindecă obezitatea.
Da, este adevărat: dacă eşti izolat pe o insulă pustie şi faci
foamea luni la rând, te vei subţia, fie că iniţial ai fost gras, fie că
ai fost slab. Chiar dacă faci foamea doar pe jumătate, grăsimea
ţi se va topi, ca şi o bună parte din ţesutul muscular. Dar încer-
caţi aceeaşi reţetă în lumea reală şi străduiţi-vă să rămâneţi aşa
la nesfârşit — încercaţi să menţineţi greutatea — şi rareori va
funcţiona; dacă va funcţiona vreodată.
Nu ar trebui să ne mire. După cum am spus mai sus, ajutat
de înţelepciunea şi experienţa Hildei Bruch, cei mai mulţi din-
tre noi care sunt graşi îşi petrec mare parte din viaţă încercând
să mănânce mai puţin. Dacă nu funcţionează atunci când ai în
spate zeci de ani de intense presiuni negative care însoţesc obe-
zitatea — ostracizarea socială, handicapul fizic, rata ridicată de
îmbolnăviri — cum putem să ne aşteptăm să meargă doar pen-
tru că o persoană autoritară în halat alb insistă că ar trebui s-o
încerci şi pe-asta? Persoana grasă care nu a încercat niciodată
să se abţină de la mâncare este o pasăre rară. Dacă rămâi gras,
după cum a remarcat Bruch, ai un motiv serios să crezi că sub-
alimentarea nu a reuşit să te vindece de această boală anume,
chiar dacă pe termen scurt a avut succes în atacarea simptomu-
lui celui mai evident: adipozitatea excesivă.
Studiul făcut în premieră absolută pentru evaluarea efi-
cienţei subalimentării ca tratament pentru obezitate de către
psihologul Albert Stunkard şi colega lui Mavis McLaren-Hume
în 1959 a tras exact această concluzie. Iar de atunci lucrurile
nu s-au schimbat prea mult. Stunkard a spus că studiul lor a
fost motivat de ceea ce el a numit „paradoxul“ propriului său
eşec în a-şi trata cu succes pacienţii obezi la clinica lui de la
Spitalul Municipal New York prin limitarea cantităţii de hrană,
53
55. în contrast cu „presupunerea generalizată că un asemenea tra-
tament este simplu şi eficient“.
Stunkard şi McLaren-Hume au trecut în revistă mai toată
literatura medicală şi au reuşit să găsească opt articole în care
doctorii raportează succese în tratarea pacienţilor obezi şi
supraponderali în clinicile lor. Stunkard spune că rezultatele
„sunt remarcabil de similare şi remarcabil de subţiri“. Cele mai
multe dintre aceste clinici prescriau regimuri care permiteau
doar între opt sute şi o mie de calorii pe zi — poate jumătate
din cât spuneau femeile din studiul WHI că mănâncă — şi totuşi
numai unu din patru pacienţi pierdea până la zece kilograme.
Doar unu din douăzeci de pacienţi a reuşit să piardă cincispre-
zece-douăzeci de kilograme. Stunkard a raportat şi propria lui
experienţă în prescrierea de „regimuri echilibrate“ de opt sute
până la o mie cinci sute de calorii pe zi la cei o sută de pacienţi
din propria lui clinică: doar doisprezece au pierdut în jur de 10
kilograme şi doar unul a pierdut 18 kilograme. „La doi ani după
tratament“, scrie Stunkard, „doar doi dintre pacienţi îşi păs-
traseră greutatea“.7
Evaluări mai recente profită de apariţia computerelor şi a
analizelor statistice complexe, dar rezultatele, ca să-l cităm pe
Stunkard, sunt „remarcabil de similare şi remarcabil de subţiri“.
Să prescrii regimuri sărace în calorii pentru pacienţii obezi şi
supraponderali conduce, conform unei analize din 2007 de la
universitatea Tufts, cel mult la „modeste scăderi în greutate“
care sunt „tranziente“ — adică temporare. În mod obişnuit, în
primele şase luni se pierd între patru şi cinci kilograme. După
un an, mare parte din această greutate este pusă la loc.
54 De ce te îngraşi
7
Deşi analiza lui Stunkard a fost considerată de mai toată lumea ca fiind
o condamnare a tuturor metodelor de tratament prin prescrierea de
regimuri ale obezităţii, studiile trecute de el în revistă se referă doar la
regimurile cu restricţie calorică.
56. Analiza de la Tufts s-a constituit într-o analiză a tuturor ten-
tativelor de regim din jurnalele medicale de după 1980. Cel mai
amplu dintre aceste studii a dat acelaşi răspuns.8
Cercetătorii
erau de la Harvard şi de la Centrul pentru Cercetători Biomedi-
cale Pennington, din Baton Rouge, Louisiana. Avem a face cu
cel mai influent studiu academic în domeniul obezităţii din Sta-
tele unite. Împreună, cercetătorii au înscris peste opt sute de
subiecţi graşi sau obezi, cărora li s-a desemnat aleatoriu unul
din cele patru regimuri studiate. Aceste regimuri difereau doar
cu puţin în privinţa compoziţiei nutritive (proporţiile dintre
proteine, grăsimi şi carbohidraţi), dar toate erau în esenţă unul
şi acelaşi prin faptul că subiecţii se subalimentau cu 750 de calo-
rii pe zi, un deficit semnificativ. Subiecţilor li s-au oferit şi
copioase ore de „psihoterapie comportamentală intensivă“, pen-
tru a-i determina să se ţină de regim, tipul de consiliere la nivel
profesional de care puţini dintre noi au parte atunci când vrem
să slăbim. Chiar li s-au oferit planuri alimentare o dată la două
săptămâni, pentru a-i ajuta în dificila misiune de a găti feluri
gustoase care să fie şi suficient de sărace în calorii.
Subiecţii au început studiul cu o greutate suplimentară
medie de douăzeci de kilograme. În medie, au pierdut doar cam
patru kilograme. Repet, exact cum ar fi prezis studiul de la
Tufts, cea mai mare parte din aceste patru kilograme s-au pier-
dut în primele şase luni, iar cei mai mulţi dintre participanţi au
pus la loc greutatea după un an. Nu e de mirare că obezitatea
este atât de rar vindecată. Să mănânci mai puţin — adică să te
înfometezi — pur şi simplu nu ţine mai mult de câteva luni, dacă
ţine cumva.
55
8
Nu pun aici la socoteală studiul efectuat de WHI, cu regimuri sărace în
grăsime, pentru că acesta avea drept ţintă reducerea incidenţei cazuri-
lor de cancer şi boli cardiovasculare, nu pierderea în greutate.
57. Totuşi, acest adevăr nu a împiedicat autorităţile să reco-
mande această abordare. Altfel spus, recomandările oficiale pro-
duc ceea ce psihologii numesc „disonanţă cognitivă“, tensiunea
care rezultă din încercarea de a respecta simultan două credin-
ţe care se contrazic.
Să luăm, de pildă, Handbook of Obesity din 1998, manual edi-
tat de trei dintre cele mai mari autorităţi în domeniu — George
Bray, Claude Bouchard şi W.P.T. James. „Terapia prin dietă
rămâne fundamentul oricărui tratament, iar reducerea aportu-
lui energetic continuă să fie baza programelor de reducere a
greutăţii încununate de succes“, spune cartea. Dar apoi, după
doar câteva paragrafe, afirmă că se ştie că rezultatele unor regi-
muri cu restricţie energetică „sunt slabe şi nu sunt de lungă
durată“. Bun, atunci de ce o asemenea terapie ineficientă este
considerată piatra de temelie a tratamentului? Handbook of Obe-
sity omite să ne spună.
ultima ediţie (din 2005) a cărţii Joslin’s Diabetes Mellitus, un
manual care se bucură de un înalt respect în lumea medicilor şi
a cercetătorilor, este un exemplu mai recent al acestei disonan-
ţe cognitive. Capitolul despre obezitate a fost scris de Jeffrey
Flier, cercetător în domeniul obezităţii şi actualmente decanul
Facultăţii de Medicină de la Harvard, împreună cu soţia şi cole-
ga lui de cercetare, Terry Maratos-Flier. Soţii Flier descriu şi ei
„reducerea aportului de calorii“ ca fiind „piatra de temelie a ori-
cărei terapii a obezităţii“. Dar apoi ei enumeră toate modurile
în care această piatră de temelie eşuează. După ce examinează
abordările începând cu cele mai subtile reduceri de calorii (să
zicem, mănânci cu o sută de calorii mai puţin pe zi, în speran-
ţa că vei pierde o jumătate de kilogram la fiecare cinci săptă-
mâni) trecând prin regimuri sărace în calorii, de opt sute până
la o mie de calorii pe zi, până la regimuri foarte sărace în calorii
(două până la şase sute de calorii) şi chiar la înfometarea totală,
56 De ce te îngraşi
58. ei trag concluzia că „niciuna dintre aceste abordări nu s-a dove-
dit eficientă“. Mare păcat.
Până în anii 1970, regimurile sărace în calorii erau numite
în literatura medicală regimuri de „semiînfometare“. La urma
urmei, aceste regimuri ne impun să mâncăm jumătate din hrana
pe care am mânca-o în mod obişnuit, eventual mai puţin. Dar
nu putem să ne semiînfometăm de bunăvoie timp de mai multe
luni la rând (pentru tot restul vieţii, nici nu se pune problema);
exact asta ne cer aceste regimuri ca să menţinem orice greutate
vom fi realizat iniţial. Regimurile extrem de sărace în calorii
sunt cunoscute şi sub numele de „post“, pentru că abia dacă ne
permit să ne alimentăm. Repet, este greu de închipuit că sun-
tem în stare să postim mai mult de câteva săptămâni la rând, în
cel mai bun caz o lună sau cel mult două; în mod sigur, nu
putem menţine un asemenea regim la nesfârşit odată ce am pier-
dut din greutate.
Cei doi cercetători care s-ar putea să aibă cele mai bune rezul-
tate din lume în tratarea obezităţii din domeniul universitar
sunt George Blackburn şi Bruce Bistrian de la Facultatea de
Medicină Harvard. În anii 1970, aceştia au început să trateze
pacienţi obezi cu un regim de şase sute de calorii pe zi, conţi-
nând numai carne slabă de vită, peşte şi pasăre. Bistrian spune
că au tratat sute de pacienţi. Jumătate dintre aceştia au pierdut
în jur de douăzeci de kilograme. „Este o metodă extraordinar
de eficientă şi de sigură pentru pierderi masive de greutate“,
continuă Bistrian. Dar apoi Bistrian şi Blackburn au renunţat la
terapie, pentru că nu ştiau ce să le spună pacienţilor să facă
după ce au pierdut greutatea. Nu puteai să le ceri pacienţilor să
continue toată viaţa cu şase sute de calorii pe zi; iar dacă reve-
neau la alimentaţia lor obişnuită, câştigau greutatea la loc (şi
foarte repede). Alternativa medical acceptabilă, spune Bistrian,
57
59. a fost să li se administreze pacienţilor medicamente care să le
taie pofta de mâncare, dar nu au dorit să facă asta.
Deci chiar dacă pierzi mai toată greutatea excedentară utili-
zând unul dintre aceste regimuri, rămâi cu problema ce-se-în -
tâmplă-după-aceea. Dacă pierzi din greutate consumând şase
sute de calorii pe zi sau chiar o mie două sute, nu e de mirare
că, atunci când revii la două mii de calorii pe zi, te îngraşi din
nou. Este şi motivul pentru care experţii spun că un regim este
ceva ce trebuie să urmăm viaţa întreagă — un program de viaţă.
Dar cum este posibil să te semiînfometezi sau să posteşti o
perioadă mai lungă? Sau, după spusele lui Bistrian, căruia i-am
luat un interviu acum câţiva ani, când s-a făcut ecoul spuselor
lui Bruch, cu 50 de ani mai înainte, subalimentarea nu consti-
tuie nici tratamentul şi nici vindecarea obezităţii; este doar o
metodă pentru a reduce temporar simptomul cel mai evident.
Iar dacă subalimentarea nu este nici tratament şi nici vindeca-
re, această certitudine înseamnă şi că supraalimentarea nu este
cauza.
58 De ce te îngraşi
60. 3
Avantajele iluzorii ale exerciţiului fizic
Să ne închipuim că suntem invitaţi la o cină de gală. Talentele
bucătarului sunt legendare, iar pe invitaţie scrie clar că dineul
va fi un ospăţ de proporţii monumentale. vi se spune să aduceţi
cu dvs. pofta de mâncare — altfel spus, veniţi flămânzi. Cum
facem asta?
Poţi încerca să mănânci mai puţin în timpul zilei — poate chiar
să sari peste prânz, eventual peste prânz şi peste micul dejun. Poţi
să mergi la sală şi să tragi tare de fiare sau să înoţi mai multe lun-
gimi de bazin decât în mod obişnuit. Poţi chiar să mergi pe jos la
dineu, în loc să-ţi conduci maşina, din acelaşi motiv.
Acum să stăm o clipă să cugetăm. Instrucţiunile pe care le
primim tot timpul ca să pierdem din greutate — mănâncă mai
puţin (scade caloriile ingerate) şi fă mai multă mişcare fizică
(măreşte numărul caloriilor arse) — sunt exact ceea ce aplicăm
în scopul de a ne înfometa, pentru a ne mări pofta de mâncare,
pentru a mânca mai mult. Iar acum ne confruntăm cu o epide-
mie de obezitate care coincide cu o jumătate de veac de vigu-
roase sfaturi cum că să mâncăm mai puţin şi să facem mai multe
exerciţii; coincidenţa ne pare acum mai puţin paradoxală.9
Am văzut ce probleme apar când mâncăm mai puţin ca să
slăbim. Acum să examinăm reversul medaliei din ecuaţia calo-
rii ingerate/calorii arse. Ce se întâmplă când mărim energia con-
sumată prin amplificarea activităţii fizice?
59
9
Chris Williams, care în bloguri semnează sub numele de Asclepius, a
avut această revelaţie.
61. La ora aceasta, mai toată lumea consideră că sedentarismul
este o cauză a problemelor noastre de greutate în aceeaşi măsu-
ră cu cantitatea de hrană consumată. În plus, ştiind că odată cu
îngrăşarea creşte şi probabilitatea de a contracta boli de inimă,
diabet şi cancer, natura presupus sedentară a vieţii noastre este
considerată prin urmare un factor cauzal în incidenţa acestor
boli. Exerciţiul fizic efectuat cu regularitate este considerat acum
un mijloc esenţial pentru prevenirea tuturor bolilor cronice la
modă (evident, cu excepţia celor care ne afectează încheieturi-
le şi muşchii, ca urmare a excesului de exerciţii fizice).
ţinând cont de universalitatea acestui mesaj, de importanţa
lui în viaţa noastră şi de simplitatea ideii (arzi calorii, pierzi din
greutate şi mai şi împiedici îmbolnăvirea), nu ar fi minunat să
fie adevărat? Suntem o cultură care crede asta cu sfinţenie. Cre-
dinţa în beneficiile aduse de activitatea fizică este atât de adânc
înrădăcinată în conştiinţa noastră, încât adesea este considera-
tă o axiomă indubitabilă în controversata ştiinţă a sănătăţii şi un
stil de viaţă care nu trebuie pus vreodată sub semnul întrebării.
Într-adevăr, avem motive excelente să efectuăm cu regulari-
tate exerciţii fizice. Putem astfel să ne mărim rezistenţa şi pute-
rea fizică. Poate chiar vom trăi mai mult, după cum sugerează
experţii, prin reducerea riscului bolilor cardiovasculare şi al dia-
betului. (Totuşi, această aserţiune încă trebuie să fie testată rigu-
ros.) Pe lângă asta, pur şi simplu ne simţim bine şi este limpe-
de că mulţi dintre noi fac exerciţii fizice cu regularitate (eu, de
pildă) şi efectiv ne ataşăm de această activitate. Dar ce vreau eu
să explorez acum nu este dacă exerciţiul fizic este bun sau plă-
cut pentru noi (dacă asta înseamnă ceva) şi nici dacă este un
adjuvant necesar unui stil sănătos de viaţă, după cum ne spun
tot timpul autorităţile, ci dacă activitatea fizică ne va ajuta să ne
menţinem greutatea (dacă suntem slabi) sau să pierdem din
greutate, dacă nu suntem slabi.
60 De ce te îngraşi
62. Iar răspunsul pare să fie nu.
Să trecem în revistă dovezile. vreau să încep cu observaţia
făcută în capitolul 1: obezitatea este asociată cu sărăcia. În Sta-
tele unite, Europa şi în alte ţări dezvoltate, cu cât eşti mai sărac,
cu atât e mai probabil să fii gras. Cu cât suntem mai săraci, cu
atât avem mai mari şanse la o meserie care să ne solicite fizic,
să ne câştigăm pâinea muncind cu mâinile mai degrabă decât
cu mintea.
Săracii şi dezmoşteniţii sorţii sunt cei care fac muncile de jos
din ţările dezvoltate; ei asudă pentru a-şi câştiga pâinea, la pro-
priu, nu numai la figurat. Ei nu se pot înscrie la cluburile de
sport şi nici nu pot să-şi petreacă timpul liber (dacă îl au) antre-
nându-se pentru următorul maraton. E mult mai probabil ca ei
să lucreze în agricultură şi în fabrici, să fie slujitori şi grădinari,
mineri sau constructori decât ca bogaţii să aibă aceste îndelet-
niciri. Faptul că sărăcia conduce probabil la îngrăşare ar trebui
să ne facă să ne îndoim de afirmaţia că energia pe care o ardem
zi de zi are vreo legătură cu îngrăşarea noastră. Dacă muncito-
rii din fabrică sau cei de pe ogoare pot să se îngraşe, cum am
discutat mai sus, e greu de închipuit că arderea de calorii zi de
zi are vreo importanţă.
Alt motiv foarte bun ca să ne îndoim de aserţiunea cu prici-
na este, încă o dată, epidemia de obezitate. Ne îngrăşăm con-
stant de mai multe decenii şi asta ar putea sugera, cum o şi fac
unele autorităţi — între ele şi organizaţia Mondială a Sănătă-
ţii —, că suntem tot mai sedentari. Dar dovezile sugerează exact
opusul, cu siguranţă în Statele unite, unde obezitatea epidemi-
că a coincis cu ceea ce aş putea numi o epidemie de activitate
fizică distractivă, de cluburi de sport şi de mijloace inventive de
cheltuire a energiei (rollerblades, biciclete montane, aparate de
sală cu bandă sau eliptice, gimnastică aerobică, lecţii de arte
marţiale braziliene — şi lista continuă la nesfârşit), practic toate
61
63. fiind fie inventate, fie radical modificate după începerea epide-
miei de obezitate.10
Până în anii 1970, americanii nu prea credeau că e cazul să
petreacă ore întregi asudând, dacă puteau să evite transpiraţia.
La mijlocul anilor 1970, după cum ne spun William Bennett şi
Joel Gurin în cartea lor despre obezitate din 1982, The Dieter’s
Dilemma, încă „părea puţin cam straniu să vezi oameni alergând
pe strada mare în echivalentul colorat al unor chiloţi“. Dar azi
lucrurile stau altfel. Într-adevăr, în 1977 The New York Times rela-
ta că Statele unite se aflau atunci în mijlocul unei „explozii de
exerciţiu fizic“, iar asta se întâmpla numai din cauza credinţei
răspândite din anii 1960 că mişcarea fizică „nu face bine la orga-
nism“, transformată brusc în „noua opinie de mare popularita-
te conform căreia exerciţiul fizic efectuat din greu este bun“. În
anii 1980, The Washington Post spunea că o sută de milioane de
americani deveniseră membri activi ai „noii revoluţii a fit-
ness-ului“ şi că mulţi dintre ei ar fi fost luaţi în batjocură ca
„obsedaţi ai sănătăţii“ cu doar un deceniu în urmă. „Suntem
martorii“, relata Post, „unuia dintre evenimentele sociale majo-
re ale sfârşitului de secol xx“.
Dar dacă sedentarismul ne face graşi şi activitatea fizică
împiedică asta, nu ar fi trebuit ca „explozia de exerciţiu fizic“ şi
62 De ce te îngraşi
10
Există multe metode de măsurare a acestei epidemii de activitate fizi-
că. De pildă, veniturile cluburilor de sport au crescut de la cam 200 de
milioane de dolari în 1972 la 16 miliarde în 2005, adică, dacă ajustăm
cifrele inflaţiei, de paisprezece ori. La prima ediţie a Maratonului de la
Boston au participat peste 300 de persoane; în 2009, au participat peste
26 000 de bărbaţi şi femei. La prima ediţie a Maratonului de la New
York, în 1970, s-au înscris 137 de concurenţi; în 1980 erau înscrişi ofi-
cial 16 000 de maratonişti; în 2008, 39 000, deşi au depus cerere aproa-
pe 60 000. Conform paginii MarathonGuide.com, numai în 2009 au
avut loc 400 de maratoane, ca să nu amintim nenumăratele semima-
ratoane, cele peste 50 de ultramaratoane (pe distanţa de 100 de mile)
şi cele peste 160 de „ultras“ (până la 3 100 de mile).
64. „noua revoluţie a fitness-ului“ să fi lansat o epidemie de siluete
perfecte, nu să coincidă cu o epidemie de obezitate?
După cum a reieşit, există foarte puţine fapte care să susţi-
nă ideea că numărul de calorii pe care le cheltuim ar avea vreun
efect asupra a cât de graşi suntem. În august 2007, AHA (Ame-
rican Heart Association — Asociaţia Americană a Inimii) şi
ACSM (American College of Sports Medicine — Colegiul Ame-
rican pentru Medicină Sportivă) au abordat aceste indicii într-o
manieră mai mult decât discutabilă, publicând o serie de reco-
mandări comune privind activitatea fizică şi sănătatea. Cei zece
autori sunt experţi, între ei mulţi importanţi promotori ai rolu-
lui esenţial jucat de exerciţiul fizic într-un stil de viaţă sănătos.
Pe scurt, avem de-a face cu oameni care vor ca noi să efectuăm
exerciţii fizice şi care sunt înclinaţi să ia în seamă doar dovezi-
le în favoarea acestei ipoteze. Ei ne spun că treizeci de minute
de activitate fizică moderat de intensă, cinci zile pe săptămână,
sunt necesare pentru a „menţine şi promova sănătatea“.
Dar când se ridică întrebarea cum afectează exerciţiul fizic
îngrăşarea noastră sau menţinerea greutăţii, aceşti experţi nu
pot spune decât: „Este plauzibilă ipoteza că persoanele cu o
cheltuială energetică zilnică relativ ridicată au şanse mai mici
să acumuleze greutate în timp, în comparaţie cu acele persoa-
ne care cheltuiesc mai puţină energie. Până în prezent, infor-
maţiile care să susţină această ipoteză nu sunt deosebit de con-
vingătoare“.
Recomandările AHA/ACSM se îndepărtează de recentele
indicaţii ale altor agenţii oficiale — cum ar fi Departamentul
Agriculturii al Statelor unite, Asociaţia Internaţională pentru
Studiul obezităţii şi Forţa Internaţională de Acţiune împotriva
obezităţii — care recomandă la unison să efectuăm exerciţii fizi-
ce timp de o oră pe zi. Dar aceste agenţii nu ne recomandă mai
63
