Despre Brâncuși. „În contextul de acum, ar fi socotit un retardat medieval”

Se împlinesc astăzi 147 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, cel care a schimbat paradigma în sculptură, cel considerat unic, dar neînțeles pe deplin nici măcar de români. Despre ce înseamnă Brâncuși, despre unicitatea lui, despre aroganța identitară și despre incapacitatea statului român de a-l integra profund în cultura noastră pe marele sculptor născut la Hobița a vorbit pentru Q Magazine criticul de artă Pavel Șușară.

• Zelenski, invitat să asiste la summitul NATO
• Jocul de șah dintre Iisus și liderii politici
• Erdogan îl dezamăgește pe Iohannis. Turcia îl susține pe Mark Rutte la șefia NATO
• Situația firmelor germane din România, înrăutățită „ușor”
• Zelenski: Încă aşteptăm livrările promise Ucrainei!

Aniversarea reprezintă o consolidare în conștiință, dar și un eșec în integrarea profundă a lui Brâncuși

Se împlinesc 147 de ani de la nașterea lui Brâncuși. Ce am putea spune despre el astăzi?

Pavel Șușară

De obicei, momentele aniversare vin la pachet cu un fel de ipocrizie. Pare, în astfel de momente, că toate sunt în regulă, suntem veseli, ne simțim bine, avem memorie bună. Dar nu prea stau lucrurile așa în ceea ce îl privește pe Brâncuși fiindcă,, în ciuda a ceea ce pare la prima vedere, e atât de mult balast, atât de mult amatorism, atât de multă ipocrizie, atât de multă aroganță identitară încât cu foarte mare greutate poți scoate partea bună din toată povestea asta. La 147 de ani avem efortul centrului de cercetare “Constantin Brâncuși” de la Tg Jiu de a restaura ansamblul, avem efortul municipalității de la Tg Jiu de a reconstrui traseul Brâncuși de la pânza de apă a Jiului până la Coloană și avem mult festivism.

Asumarea lui Brâncuși în conștiința publică nu a ajuns la nivelul la care ar merita opera și, până la urmă, am merita noi, ca grup uman pe care Brâncuși l-a reprezentat și l-a dus mai departe.

Dar consecințele artei lui Brâncuși sunt din ce în ce mai vizibile în plan internațional. Piața de artă reacționează excepțional la prezența operei lui. A ajuns să fie unul dintre cei mai bine vânduți sculptori din întreaga istorie a sculpturii. Au început să vadă tot mai mulți unicitatea operei lui, fără să știe de unde vine această unicitate. Mulți se opresc doar la o analiză formală, fără să înțeleagă resorturile psihologice și resorturile culturale, etnice, pe care le implică opera lui Brâncuși.

În ultimii zece ani, de pildă, s-a făcut prima expoziție în Anglia. Un spațiu atât de opac și de blindat nu a avut cum să facă altfel decât să se deschidă către Brâncuși și către opera lui. Să ținem cont și de faptul că unul dintre cei mai importanți succesori, elevi ai săi, a fost Henry Moore.

În ceea ce privește sculptura românească, noi nu mai putem să concepem sculptura modernă fără să avem ca referent momentul Brâncuși. Nu în sensul unei derivații directe, ci ca jalon, ca reper, pe care Brâncuși l-a fixat, l-a înfipt în istoria sculpturii și de la care lucrurile sunt privite altfel. Nu se mai poate privi sculptura în paradigma Fidias, Praxiteles, Michelangelo. Linia asta a fost întreruptă și cel care a făcut breșa asta enormă a fost Constantin Brâncuși. Deci, 147 de ani înseamnă și o consolidare a sa în conștiința publică generală, înseamnă și un eșec de integrare a lui Brâncuși în cultura noastră. Vorbesc de o integrare profundă, nu de una declarativă prin care povestim cât de român a fost el și cât de competenți suntem noi în opera lui prin consagvinitate. Cam pe aici s-ar înscrie aniversarea lui Brâncuși, cu bune și cu rele.

Inclusiv atacurile la opera lui Brâncuși au fost o formă dramatică de apropiere a lui de cultura română. Aceasta s-a produs prin două modalități nocive, care în principiu pornesc de la un anumit cult al lui Brâncuși. Mă refer aici la eșecul restaurării pe care a început-o Radu Varia la un moment dat, care a fost o agresiune asupra operei lui Brâncuși și, simultan, apariția falsurilor derizorii, caraghioase, care au viciat relația noastră cu Brâncuși, ne-au făcut de râs în lume vreme de mai bine de zece ani.  Cam în această zonă se înscrie posteritatea lui și aniversarea sa.

Trebuie să renunțăm la patetism, la festivism, să ieșim din amatorismul de tip “Cântarea României”

Ați vorbit despre aroganța identitară. Ce înseamnă mai exact?

Coloana Infinutului, Targu Jiu

Există o tendință de interpretare în spațiul nostru cultural prin care Brâncuși este redus la un exponent abisal al ethosului românesc, un produs folcloric, care a fost exportat la Paris și că el a dus cu sine întreaga concepție a țăranului român despre lume, despre univers, despre rostul său în istorie. Ori, această interpretare absolut caraghioasă și limitativă nu are nimic de-a face cu Brâncuși-ul real, cu opera lui profundă. Brâncuși are o componentă arhaică, imemorială, dar care nu este o pastișă sau o preluare ad litteram a produselor folclorice românești. El intră cumva în substratul civilizației umanității, acolo unde culturile se întâlnesc, unde culturile sunt izomorfe, unde natura umană este aceeași. Cumințenia pământului sau Sărutul se întâlnesc mai degrabă cu lumea din neolitic sau cultura Hamangia, se întâlnesc cu unele culturi preistorice, nu cu specificul identitar de tip folcloric, așa cum se încearcă cu patetism să se acrediteze.

Ce ar trebui făcut pentru ca Brâncuși să fie integrat profund în cultura românească?

Nu trebuie să facem mult. Trebuie să renunțăm la festivism, la procesiunea cu colivă de ziua lui. Să-i punem în valoare opera. Să nu fugim atunci când avem posibilitatea de a îmbogăți patrimoniul Brâncuși din România. Nici până acum Cumințenia pământului nu a fost integrată în patrimoniul național și statul român nu a fost în stare să plătească 11 milioane de euro pe această lucrare, care pe piața liberă ar fi costat cel puțin 70-80 milioane de euro.

Cumințenia pământului, provenită dintr-o colecție privată, a fost oferită statului român pentru a fi cumpărată. În ciuda faptului că românii au donat cca 4 milioane de euro din suma totală cerută de proprietar, demersul de achiziție derulat în perioada Guvernului Dacian Cioloș a fost un eșec, iar traseul banilor a rămas incert până astăzi.

Domnișoara Pogany a fost scoasă din țară și a fost vândută pe piața liberă în străinătate în condițiile în care noi o puteam cumpăra cu două milioane de dolari la vremea respectivă. A fost la o casă de licitații din Paris un lot de artefacte Brâncuși, lucruri care i-au aparținut, sculpturi mici etc. S-a vândut la 1,5 milioane de euro. Statul român nici măcar nu a încercat să intre în posesia acestora și să se înscrie la licitație. Până când nu identificăm importanța operei lui Brâncuși și nu încercăm să adunăm în spațiul nostru cultural cât mai multe lucrări sau mărturii legate de Brâncuși, dar faci hore și procesiuni cu colivă, nu avem o integrare profundă. Avem un parazitism oportunist legat de momente aniversare. Integrarea profundă ar atrage după sine inclusiv o exegeză a operei lui Brâncuși, mult mai solidă și am ieși din amatorismul de tip “Cântarea Românie” în care ne aflăm.

În contextul actual, ar fi considerat un retardat medieval

Dacă Brâncuși ar trăi acum, l-am vedea la fel? L-am recunoaște ca fiind o valoare universală în sculptură?

Dacă Brâncuși ar apărea astăzi ca un sculptor contemporan, ar trece cel puțin prin același tip de înțelegere și de amatorism prin care a trecut și la vremea lui, dar în mod cert nu s-ar mai găsi un context ca acela pe care l-a avut alături de Joyce, de Apollinaire, de Modigliani, Marcel Duchamp, de colecționarii americani, pentru că în Franța el a fost recunoscut mult mai târziu și nici acum francezii nu-l înțeleg. Ce este de remarcat: cei care l-au cumpărat de la bun început au fost colecționarii evrei. Asta nu înseamnă că ei aveau bani, ci că ei au simțit mesajul profund al sculpturii lui Brâncuși, care nu era retorica sculpturii occidentale, ci spiritualitatea care se lega mai mult de Vechiul Testament decât de corporalitatea ostentativă.

Marcel Duchamp, Constantin Brâncuși, Tristan Tzara în atelier, în 1921 FOTO: Pierre Berge& Associes

Tare mă tem că în contextul de acum, el fiind un conservator, un antimodel în atitudine, era un credincios, cânta în biserică, avea tot felul de reflexe ale unui om spiritual, ar fi socotit un retardat medieval, într-o lume postmodernă, progresistă și eliberată de stereotipurile culturii albe și de rigiditățile de gen și de toate păcatele sexismului, misoginiei.

Se vorbește de unicitatea lui Brâncuși. În ce constă ea?

Vă răspund în foarte puține cuvinte. Brâncuși este unic pentru că a schimbat paradigma sculpturii, de la o sculptură gravitațională, materialistă, legată de masă, de tip newtonian, la o sculptură energetică, echivalentă cu lumina și cu imponderabilitatea de tip einsteinian. Brâncuși a împăcat tridimensionalul cu Vechiul Testament. Acesta e momentul unic în istoria tridimensionalului universal.

Câte ceva despre spiritul derutant al marelui sculptor român

Constantin Brancuși și James Joyce s-au cunoscut în 1929 când autorul irlandez l-a vizitat pe artistul român în atelierul lui din Paris pentru mai multe sesiuni de portrete.

Întâlnirea dintre cei doi a fost plănuită de editorii de la Black Sun Press of Paris care i-au comandat lui Brâncuși un set de 8 ilustrații pentru cartea „Povești despre Shem and Shaun”. Dintre acestea, două îl reprezentau pe scriitor; prima schiță a fost respinsă de editori, fiind considerată banală, iar a doua, mult mai stilizată și mai abstractă, a fost aleasă ca fiind un „simbol al lui Joyce”. Este vorba despre o spirală și un grup de linii desenate cu pensula și cerneală indiană.

Sculptorul în atelierul său din Paris Foto: Casa de licitații Historic

În cartea „Milița” scrisă de Petru Vintilă în 1972, Milița Petrașcu (eleva lui Brâncuși) povestește lucruri mai puțin știute de publicul larg despre Brâncuși, care pot să ne ajute să înțelegem personalitatea acestui om care a schimbat istoria sculpturii.

„Odată, după o noapte petrecută la un scump restaurant parizian, mergând spre casă, i-a venit ideea să plece în Corsica. Era îmbrăcat în frac, ar fi trebuit să treacă întâi pe la locuința sa din Impasse Ronsin, să ia îmbrăcămintea de drum, dar încă o dată în Brâncuși se trezise acel impuls derutant al dacilor și care-l făcea atât de inexplicabil canoanelor noastre pline de principii și prejudecăți burgheze.

Un singur om l-a înțeles în zorii acelei zile ciudate și acesta era tânărul romancier Raymond Radiguet. S-au dus amândoi în gară, s-au urcat în tren și au călătorit până la Marsilia. De acolo, cu un vechi vapor de curse au trecut în Corsica. Voiajul pe insulă l-au făcut pe jos, ca doi infanteriști temerari. Multă vreme după aceea, Brâncuși râdea cu mare poftă de aventura lui turistică în Corsica, amintindu-și că adusese de acolo un burduf cu brânză de capră, iute, de culoarea imposibilă a săpunului de rufe”.

„Vizitele lui Brâncuși acasă la mine aduceau de fiecare dată o atmosferă degajată, lipsită de prejudecăți, deși mereu îmi răsturnau planurile mele de amfitrioană. Odată, era în ajunul întoarcerii sale la Paris, am oferit o masă la care îi invitasem și pe Minulescu, pe Claudia Milian, Marcel Iancu, Ion Vinea și pe M.H. Maxy. Brâncuși a venit îmbrăcat în frac, după obiceiul său, dar din nou s-a manifestat în el acel spirit derutant, care mi se părea că urcă din profunzimea a două milenii de istorie, de la izvoarele dacice. S-a uitat cu un ochi ironic la tartinele cu icre negre, la vinurile de mare noblețe oenologică, la frapierele în care buteliile de șampanie pluteau ca niște grațioase vapoare între mici iceberguri și a optat simplu și firesc pentru … moarea de varză, din care a băut toată seara, cu sifon”.

„Brâncuși evita mobilele prea comode spunând că prea mult confort te dispune la lene și îți fură din energie”, spune Milița Petrașcu. În plus, povestește un moment din atelierul lui Brâncuși, atunci când a cunoscut-o pe irlandeza Eileen Lane, femeia pe care sculptorul a adus-o și în Gorj. „Însă Eileen, care se purta ca un copil răsfățat, a mărturisit că lavița e prea tare. După plecarea ei, maestrul a scobit lavița care era din gips și o umplu cu o salteluță de lână moale, așa că a doua zi Eileen, spre marea ei surpriză plăcută, se pomeni așezată comod”.

„Mult și des povestea Brâncuși despre copilăria lui în comuna Peștișani, pe malul Bistriței oltene. Odată a povestit cum a țipat o broască pe care se căznea să o înghită un șarpe și el a râs de șarpe. În jurul lui era o plenitudine însorită și el era un copil fericit: Am făcut rezervă de fericire pentru toată viața și așa am putut rezista.”