Am decis să-mi spun povestea cititorilor Paginii de Psihologie, pentru că doresc să aduc și eu un aport la conștientizarea și destigmatizarea celor care se confruntă cu probleme de sănătate mintală, vorbind despre suferința, zbuciumul și lupta pentru o viață cât de cât „normală“, pe care le port de foarte mulți ani.
Acum am 33 de ani și am fost diagnosticat treptat, din 2005 până în prezent, cu depresie, anxietate generalizată, depersonalizare, derealizare și tulburare Borderline, însă mă confrunt cu aceste stări cel puțin din 2003 (în special cu anxietatea). De atunci până anul acesta, am avut mai multe scheme de tratament și mai multe internări la spitalul Obregia (nu, nu-i așa nasol cum zice lumea!).
Vreau să vă prezint treptat procesul prin care am trecut în toți acești ani, luptele duse, medicațiile și terapiile și tot ce ține de asta, pentru a contribui și eu la această mișcare de conștientizare care (sper!) să fie de folos celor care poartă în tăcere lupte similare cu a mea.
Cum a început totul
Îmi este greu să-mi dau seama când și cum, fiindcă mă duce departe în copilărie. Primele episoade pe care mi le aduceam aminte până recent erau cele din adolescență, de când aveam 13 ani. Îmi aduc aminte că, de fiecare dată când mergeam acasă la iubita mea de atunci, începeam să mă simt rău, să am senzația de greață și stări de vomă, așadar aveam întotdeauna la mine Metoclopramid, care nu-și făcea efectul. Stările deveneau atât de intense încât trebuia să mă scuz și să plec. Din momentul în care ieșeam pe ușă și făceam primii pași pe stradă, deja începeam să mă simt mai bine. Credeam că este efectul Metoclopramidului. Dar nu făceam niciodată legătura cu faptul că stările acestea se declanșau când mergeam la ea acasă.
Recent, purtând discuții cu ai mei, mi-am dat seama că aceste stări sunt chiar mai vechi. Eram în școala generală și, de fiecare dată când trebuia să plec la școală, mi se făcea rău. Ai mei credeau că este o scuză ca să chiulesc, însă multe zile erau foarte grele pentru mine. Asta a continuat și în liceu, când mă simțeam rău tot drumul spre liceu, ajungeam acolo, stările se intensificau și pur și simplu nu mai puteam face față, astfel că plecam imediat. Și, de îndată ce mă urcam în autobuzul care mă ducea acasă, totul începea să se liniștească.
Apoi, fiind deranjat din ce în ce mai des de stările acestea manifestate somatic prin senzație de vomă, ajunsesem să-mi fie rău și acasă, fără motiv. Mă ducea tata la Spitalul de urgență noaptea, mi se făceau investigații și îmi puneau perfuzii, iar apoi îmi reveneam după aproximativ o oră. Treptat, am observat că, dacă mă plimb și dacă vorbesc cu cineva, îmi trece cam în jumătate de oră, așa că mă vedeam nevoit să iau la pas străzile Berceniului, fie că era 11 noaptea, fie că era unu sau două, și-l mai trăgeam și pe taică-miu după mine, fiind în mici atacuri de panică. Mă mai opream la boscheți încercând să vomit, dar nu reușeam. Totul trecea după „plimbarea de seară“ și după discuțiile confuze cu tatăl meu.
Cum am găsit primul răspuns: psihiatria
Abia mai târziu am aflat ce le declanșează. Din medic în medic, mi-am dat seamă că fizic n-am nimic. Nu-mi aduc aminte cum și cine m-a îndrumat spre un medic psihiatru. Dar acela a fost primul pas major în tratarea acelor stări și a multor altor probleme pe care nu le conștientizasem până atunci.
Aveam 15 ani când am ajuns prima oară la psihiatrie. După ce i-am povestit psihiatrei despre toate simptomele, m-a liniștit, spunându-mi pentru prima oară că ceea ce am se numește anxietate. Mi-a prescris Cipralex și Solian și, după o săptămână de tratament, am fost bine. A fost o revelație și nu-mi venea să cred, însă am acceptat rapid situația.
Dar nu a fost să fie. Eram pe atunci într-o relație toxică, care m-a dus pe culmile disperării, la cele mai înalte stări de depresie și furie. Ba chiar atunci cred că erau și cel mai clare semnele mele de tulburare Borderline: impulsivitate, gelozie, furie, emoții extreme. Dar după un an de relație și multă suferință, am avut un episod grav, când m-am tăiat pe mâini, fiind foarte agresiv sub influența alcoolului. Am fost dus de urgență și internat, pentru prima oară, la Obregia. Rănile au fost cusute pe viu, fiind destul de anesteziat de alcool și furie. Le port și acum și, deși acoperite de tatuaje, rămân niște amintiri dureroase.
Dar revenind la internare, nu-mi aduc aminte cum am ajuns băgat într-o cameră. Știu că m-am trezit confuz acolo și cam toată perioada aceea de o săptămână și jumătate a fost ca un vis urât, pe care mi-l amintesc doar fragmentat. Mi s-a pus diagnosticul: tulburări de conduită cu autoagresivitate.
Dar din cauza medicației am avut și efecte secundare, extrapiramidale cred că se numesc. Vorbind cu o fată de acolo, și ea internată, ochii au început să mi se ducă în sus și nu-i puteam lăsa în jos, ba chiar încercam să privesc atât de sus încât ridicam și capul. Nu știam ce se întâmplă cu mine, m-am scuzat repede și am fugit în secție să le povestesc asistentelor. Atunci mi-au dat Romparkin și abia după o oră lungă de panică mi-am revenit. A fost un sentiment foarte ciudat și neplăcut.
Apoi, trupa mea preferată urma să vină pentru prima oară în România, ceva ce nu puteam rata, motiv pentru care le-am spus celor din secție că, dacă nu mă externează, fug. Mi-au dat drumul cu condiția să continui tratamentul și să nu consum alcool. Așadar, „am fugit“ spre Sibiu unde era concertul, numai ca să dau ochii fix cu fata care m-a împins spre disperarea care m-a condus la internare. Îmi aduc și acum aminte de nopțile petrecute pe străzile Sibiului, lacrimile și durerea.
Continuarea tratamentului psihiatric și experiențele cu el (pe scurt)
Cu toate acestea, am continuat să iau tratamentul, observând că, dacă nu-l iau, stările de rău revin. Și am continuat astfel până în 2015 cu același tratament (Cipralex și Solian), până când acesta nu și-a mai făcut efectul. Dezamăgit și de atitudinea psihiatrei, care în loc să se ocupe de mine îmi vorbea despre altele și-mi arunca câte o rețetă, am ajuns la un nou psihiatru, tot la Obregia, care mi-a mai ajustat dozele. Un medic foarte bun și empatic, însă suprasolicitat, care nu mai putea face față valului de pacienți, astfel că a trebuit să schimb din nou psihiatrul și, apoi, și tratamentul.
Dar am avut noroc. Am ajuns pacientul unui medic extraordinar, medic primar, șef de lucrări și mai târziu profesor universitar. Lăsând la o parte toate acestea și faptul că este considerat cel mai bun psihofarmacolog din țară, a fost întotdeauna OM. Un om care mă asculta atent, care-și dădea interesul, care mă încuraja de fiecare dată. Am avut fel și fel de tratamente, unele au ținut mai mult, altele mai puțin, uneori eram bine și mai reduceam dozele, alteori picam din nou și trebuia să bag din nou alte medicamente. Și am luat treptat Sertralină, Ketilept, Lyrica, Gabaran, Seroquel, Anxiar, Venlafaxină, Spitomin, Rivotril, Solian, Cipralex, Diazepam, Orfiril Long, Xanax, Asentra, Netiapina, Bupropiona, Triticco… Fel și fel de combinații, încercând să dăm de cap acestor probleme. Unele medicamente au funcționat, altele nu, la unele am avut efecte adverse, la altele nu. Și ăsta-i un mare dezavantaj. Psihiatria este singura ramură a medicinei care nu are acces la imagistică, pentru a putea ști cu exactitate ce este nevoie.
După ce medicul meu a devenit și profesor universitar, mi-a spus sincer că nu mă mai poate trata decât dacă mă internez la spital sau merg la privat, fiind foarte aglomerat cu toți pacienții din spital, medicii rezidenți, studenții și toate cele. Așa că am continuat să merg la clinica privată unde putea să mă consulte, însă am dat din nou peste un impediment vechi de câțiva ani… depersonalizarea și derealizarea.
Depersonalizarea și Derealizarea (DPDR)
Ce-i aia? Ce face? Sunt două condiții care, în cele mai multe cazuri, vin la pachet. Depersonalizarea este atunci când nu te mai identifici complet cu propriul tău corp sau cu propriile acțiuni. De exemplu, îți simți mâinile și picioarele amorțite, corpul poate părea străin, limba poate amorți (și asta era cea mai mare groază a mea, fiindcă aveam impresia că mi-o voi înghiți, deși eram conștient că nu se poate), mersul și vorbitul par a fi automate, mecanice, deși sunt normale, ele par foarte ciudate și străine. Un simptom specific este acela că te simți ca într-un vis sau ca într-un film, în care nu te mai identifici cu propriul corp și nici cu realitatea, deși ești conștient că este doar în mintea ta, deci nu este un episod psihotic sau ceva asemănător schizofreniei.
Derealizarea este atunci când realitatea pare distorsionată, timpul și spațiul fiind distorsionate, și ai impresia că totul se mișcă încet, că unele lucruri sunt foarte departe, iar altele îți pot părea străine, deși le recunoști. Este o întreagă discuție despre depersonalizare și derealizare (DPDR) și este greu de descris pe scurt, mai ales că simptomele variază de la persoană la persoană, la fel și intensitatea sau timpul în care rămâi în acele stări. Sunt oameni care nu și-au revenit niciodată, și sunt așa de ani de zile. Eu fac parte dintre cei mai norocoși, ba chiar am descoperit câteva metode de a-mi reveni, care funcționează la mine (deci nu le pot prezenta, nefiind medic sau alt specialist pentru a da idei oamenilor ce să facă).
℗PUBLICITATE
Dar… și aici mare atenție! Cele mai multe cazuri de DPDR din lume (conform studiilor) sunt declanșate de consumul de marijuana. Alte cazuri au fost declanșate de alte droguri, iar altele de traume. Ideea stă în felul următor: atunci când ești într-o stare psihică foarte sensibilă, este nevoie doar de un trigger. Astfel de triggere pot fi alcoolul, o sperietură puternică sau orice alt factor care te poate afecta. Este ca un pahar plin la care mai e nevoie doar de o picătură pentru a da pe dinafară.
Acea picătură a fost, în cazul meu, marijuana, pe care o fumam de la 13 ani, deși niciodată n-am fost dependent. Fumam rar, nu fumam mult și n-am dat niciodată bani pe așa ceva. Dar, ce-i drept, de multe ori îmi inducea stări de panică. Știți că sunt oameni care sunt super OK când fumează și oameni care nu sunt deloc OK? Ei bine, la mine, de multe ori, nu era OK (de aceea nici nu fumam des).
Prima oară am făcut cunoștință cu DPDR când eram seara în parc, fumând cu un bun și vechi prieten. Toate bune și frumoase până când am început să simt treptat fiecare din simptomele prezentate mai sus. Prietenul meu n-avea nimic. Dar eu, în momentul în care m-am ridicat de pe bancă și am început să merg pe o alee întunecată la capătul căreia se afla o lumină la care simțeam că nu mai ajung niciodată, am început să intru în panică. Nu știam ce se întâmplă cu mine. Mergeam și vorbeam cu prietenul meu, îi explicam ce simt și i se părea foarte ciudat. Dar eu treceam prin ceva foarte înfricoșător. Mergeam și aveam impresia că mai mult stau pe loc și că nu mă apropii deloc de acea ieșire, unde era lumina. Vorbeam coerent, deși nu-mi dădeam seama dacă chiar am vorbit sau mi s-a părut. Nu-mi mai simțeam corpul, mintea era încețoșată. Încet, dar sigur, se instala panica. Nu mai știu cum am ajuns acasă, dar când am ajuns, am avut un adevărat atac de panică. Nu mai știu ce am făcut, cum am făcut, știu că m-a ținut cam o săptămână. Nu știam ce e cu mine și simțeam că o să-mi pierd mințile.
Am început să mă documentez și astfel am descoperit că ceea ce experimentez eu se numește Depersonalization și Derealization și că nu se știe exact nici cauza și nici nu există un tratament specific pentru așa ceva. În timp, am descoperit că nici terapeuții nu aveau mare habar de așa ceva. Credeam că n-o să reușesc niciodată să trec peste, că nu există tratament și specialiștii nu știu mare lucru despre asta. Dar, treptat, am început să mă împac cu gândul. Uneori era mai ușor, alteori era foarte intens. Și uite așa s-a adăugat cireașa pe tortul meu depresiv și anxios.
Cele mai noi informații și un strop de speranță
În fine, ultima oară când am avut DPDR a fost chiar anul acesta și habar n-am de ce s-a întâmplat, probabil din cauza stresului acumulat. Medicul la care eram nu-i dădea de cap, așa că am ajuns la un nou medic psihiatru, un alt om minunat care m-a ajutat mult, fiind în temă cu tot ce este nou în psihiatrie. Așa am aflat că el era familiarizat cu DPDR, mi-a spus că este cauzat de anxietate și trebuie crescută doza de anxiolitice. Nu l-aș fi crezut deloc, fiindcă nici nu simțeam de data aceasta că am anxietate. Dar am mers pe mâna lui, am crescut doza de anxiolitice și voila! DPDR au trecut! Minunat! Am continuat să mă documentez despre asta și aș putea scrie câteva pagini numai despre DPDR, dar lăsăm asta pentru un articol scris de un specialist.
Am scăpat de DPDR, dar am dat-o apoi în depresie… apoi în anxietate și atacuri de panică. Și nu știam ce să mai fac, eram disperat. Acest medic mi-a spus că am ceea ce se numește rezistență la tratament, și există doar câteva soluții. Prima este testul de farmacogenetică – panel neuropsihiatrie. Acest test, despre care nu mai auzisem niciodată (parcă era un secret al profesiei!), este un test care-ți arată la ce medicamente ai toleranță și la care nu, ce medicamente au cel mai bun efect asupra ta și ce medicamente au cea mai mică probabilitate de efecte adeverse. Mi s-a părut excepțional! După atâția ani de tratament psihiatric, abia acum aflam de așa ceva, ceea ce mi se pare esențial în psihofarmacologie. Din păcate, există doar două clinici în țară unde se pot face astfel de teste, iar aceste teste nu sunt ieftine deloc. Însă am reușit, în sfârșit, să-l fac și acum aștept rezultatele.
În fine, a doua soluție: stimularea magnetică transcraniană. Este un procedeu minim invaziv, care-ți poate reduce considerabil problemele, fie că vorbim despre depresie, anxietate sau altele (însă pentru fiecare este o procedură diferită). Nu este ceva care te scapă complet, mai ales dacă aceste tulburări au devenit cronice și severe, însă ajută la ameliorarea lor, fiind ca un adjuvant pentru tratamentul medicamentos. La fel ca și în cazul acelui test, nu mi-am permis încă să fac această procedură (TMS), fiindcă este scumpă și necesită aproximativ 30 de ședințe zilnice pentru depresie și 60 ședințe zilnice pentru anxietate. Dar fiind și ultimele variante la care pot apela, le voi face și pe acestea.
Psihoterapia
După cum ați observat, am evitat să vorbesc despre psihoterapie. De ce? Fiindcă în cazul meu, n-a ajutat. Ba chiar, punându-mi speranța în acești oameni și fiind dezamăgit în mai multe rânduri, mi-am pierdut încrederea atât în tehnicile și procesul terapeutic, cât și în psihoterapeuți. Știu că pe mulți i-a ajutat psihoterapia și îi îndemn să continue, fiindcă este un proces nu doar de tratare, dar și unul de autocunoaștere, un proces care poate dura toată viața, dar care-ți poate deschide porți, îți poate oferi noi perspective, uneori chiar revelatorii.
La mine, în schimb, a funcționat autoterapia. Când am văzut că, deși eram în cel mai lung proces terapeutic pe care l-am avut cu cineva, nu ajung nicăieri, am avut de luat o decizie. De fapt, două. Prima oară, eram atât de deprimat încât aveam ideații suicidale, iar terapeuta mi-a spus că, dacă nu-i promit că renunț la ele, va trebui să oprim terapia. Nu i-am putut promite, așa că m-a abandonat când aveam cea mai mare nevoie de ea. A fost o dezamăgire imensă, mai ales că aveam mare încredere în ea și simțeam nevoia de ajutor extern. Apoi, când am revenit (nici nu-mi aduc aminte când și cum m-a primit, dar știu că după multe insistențe), am continuat să vorbesc despre aceleași lucruri în continuu și simțeam că nu ajung nicăieri.
Mi-am dat seama că merg acolo doar să mă plâng, dar că, de fapt, nu fac nimic concret. Așa că i-am spus terapeutei că vreau să pun pauză la terapie, să nu mai stau să mă plâng, ci să încep să mă ocup direct de ceea ce-mi afectează viața, să nu mă mai preocup de efecte, ci de cauze. Și asta am și făcut. În primul rând, cu factorii externi care mă distrugeau în acel moment. În al doilea rând, cu factorii interni, care țineau de tulburarea mea borderline, greu de gestionat de un terapeut, fie el și cu experiență. Aveam de ales între a merge la psihoterapie individuală de terapie dialectic comportamentală, plus terapie de grup, plus psihiatrie, sau a începe să mă analizez și să repar singur gândurile și manifestările greșite.
În primul rând, nu-mi permiteam financiar să merg la cele două tipuri de terapie plus psihiatrie, și în al doilea rând îmi pierdusem încrederea după ce o nouă terapeută specializată în terapia dialectic comportamentală mi-a „închis ușa-n nas“, pentru că nu m-am putut prezenta la o ședință, deși aveam mare nevoie de ea. Așa că am luat decizia de a mă trata singur. Am început să-mi întreb prietenii și fostele iubite de comportamentul și gândirea mea care nu erau OK, fiindcă nu-mi dădeam seama când și unde greșeam. După ce am aflat și am analizat toate acestea la mine, am început să le corectez în timp. Iar rezultatele s-au văzut, ba chiar psihiatrul la care am fost ani de zile mi-a spus că se vede cât de mult am evoluat și să continui cu asta (autoterapia), având în vedere că-mi face bine.
În ultimele luni am fost din nou rău de tot, simțeam că nu mai pot face față. Am fost din nou la o altă terapeută, tot pe dialectic comportamental și terapia schemelor (ambele pentru borderline) care, la fel, a decis să întrerupem colaborarea după șapte ședințe. Și dacă n-aș fi fost atât de afectat încât să simt că nu mai pot face față singur, nu m-aș duce iar la terapie, însă chiar astăzi am cea de-a treia ședință cu o nouă terapeută cu care simt că va fi bine. Nu știu sigur cum și ce va fi, dar dacă la borderline teama de abandon este o trăsătură clară, gândiți-vă ce efect ar avea un nou abandon din partea unui om care, teoretic, și-a dedicat viața pentru a fi alături de cei ca mine.
Concluzie
Ar fi atât de multe de povestit! Și cu siguranță voi mai scrie pe această temă. Pentru că este nevoie. Este nevoie și pentru cei care trec prin așa ceva, să știe că nu sunt singuri, este nevoie și pentru cei care nu trec prin așa ceva, dar au apropiați care trec prin asta și doresc să-i înțeleagă, dar și pentru specialiști, care poate vor fi mai hotărâți să ajute.
Degeaba vine X să-mi explice că „bătrânii noștri n-aveau timp de așa ceva“ și că suntem noi o generație mai sensibilă. X trebuie să conștientizeze faptul că bătrânii noștri nu aveau acces la tratament specializat, iar pe atunci tratamentul nici nu prea exista pe la noi, și nici nu se puteau face statistici naționale pe tema asta. Nici în ziua de astăzi, bătrânii de la țară nu prea sunt luați în calcul, dar asta nu înseamnă că la sate nu există probleme psihice și „dureri sufletești“.
Este o realitate de care nu trebuie să ne ferim. Cei care nu o experimentează n-ar trebui să întoarcă spatele, iar cei care o experimentează n-ar trebui să o țină ascunsă. Nu este o rușine. Este ca oricare altă patologie. Dacă ai probleme cu inima, oare ți-e rușine să spui? Nu. Atunci de ce să-ți fie rușine să spui despre problemele mintale? Nu sunt și ele generate de un organ minunat și extrem de complex numit creier? Lasă-i pe ăia care nu prea își folosesc acest minunat organ și care spun că ești sau suntem „sensibili“. Le-ar trebui doar o săptămână să experimenteze ce experimentăm noi, ca să-și dea seama de realitate. Până atunci, noi suntem aici, avem multe de rezolvat și mergem mai departe, indiferent ce spune lumea.
*Articol scris de un cititor al Paginii de Psihologie care dorește să-și păstreze anonimatul.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
