Diacriticele, încotro…

diacritice-03.png

Dacă te grăbești și vrei doar să vezi care sunt diacriticele corecte, iată-le mai jos.

Nu-ți irosesc timpul cu povești, tocmai pentru a încuraja și ușura scrierea cu diacriticele corecte. Totuși, dacă vrei să afli mai multe, după imaginile aflate mai jos vei găsi mai multe despre istoria acestor semne, aspecte tehnice și alte informații utile.

diacritice-05.png
Aici este necesară o explicație. Problema apare la unele branduri originare din Turcia pentru că, în turcă, deci pe computere unde este limba turcă setată ca input, există i cu punct și i fără punct:…

Aici este necesară o explicație. Problema apare la unele branduri originare din Turcia pentru că, în turcă, deci pe computere unde este limba turcă setată ca input, există cu punct și fără punct: marchează același sunet ca în română, iar ı marchează sunetul pentru î/â din română. Iar problema se complică și mai mult pentru că și la i majusculă este o diferență: în turcă are punct deasupra, în română, nu.

Spre exemplu: se scrie Istanbul în română, se scrie İstanbul în turcă și un turc ar citi Îstanbul dacă vede textul scris corect în română; Kadın/KADIN (femeie) se citește cadân în turcă, dar un român ar citi cadin.

Este o problemă mult mai rar întâlnită decât la celalte diacritice românești, dar am văzut-o de câteva ori, ba chiar într-o reclamă TV cu acoperire națională, deci merita semnalată.

Nu am văzut niciodată folosirea greșită a lui j, dar având în vedere că există și un alt caracter similar, fără punct, am considerat că este bine să trec și acest caz în revistă. Tehnic, și punctul este tot o diacritică.

Nu am văzut niciodată folosirea greșită a lui j, dar având în vedere că există și un alt caracter similar, fără punct, am considerat că este bine să trec și acest caz în revistă. Tehnic, și punctul este tot o diacritică.

diacritice-09.png

Pentru ușurință, dacă ai nevoie de literele cu diacritice și în format text, iată-le pe cele corecte mai jos:

ă / â / î / ș / ț

De asemenea, pentru a facilita folosirea corectă a diacriticelor, mai jos sunt linkuri care detaliază cum să selectezi o altă tastatura decât cea default în funcție de sistemul de operare:

Atenție!
Pentru limba română, în funcție de sistemul de operare, apar între 2 și 3 variante de opțiuni ale layout-ului. Alege Romanian (Standard). De altfel, poți testa repede într-un editor text dacă la ș/ț apar virgulițe sau sedile, deci dacă ai ales ce trebuie.

Nota Bene
Neutilizarea diacriticelor este la fel de greșită ca utilizarea celor greșite, deci asta nu este în niciun caz o alternativă.

O precizare
Am ales Arial și Times New Roman pentru a exemplifica felul în care arată diacriticele corecte, nu din apreciere pentru aceste fonturi — nu-mi plac deloc, în special Arial, un văr mai fraier al Helvetica — ci pentru că sunt cele mai populare fonturi cu care se scrie în română, cel mai probabil podiumul fiind completat și de Calibri; aceste trei fonturi sunt setarea implicită în Office (Word și/sau PowerPoint). Plus că în mediul academic românesc — nu știu cum este în altă parte — cerința este: Times New Roman 12, la un rând jumate; deci, să știm cu ce defilăm.

Introducere

Titlul articolului este un strigăt de disperare în aceeași măsură în care mi-aș dori să fie și un manifest pentru toți designerii care lucrează cu limba română.

Deși am adunat idei de foarte mult timp ca să scriu acest text, am ales să-l public acum pentru că este în preajma unei sărbători importante a creștinătății ortodoxe — Paștele —, iar eu, unul, m-am săturat de invitații la „masa de paste” și totodată în ultimele 3 zile am dat peste:

  • o reclamă de 2×4 metri la stația de metrou Piața Unirii (București) unde scria „Paste” în loc de „Paște”

  • un studio de design care nu folosește diacritice în propriile postări pe social media

  • cel puțin 3 newslettere ale unor branduri românești din care diacriticele lipseau

De aceea, sper să-l citească un număr cât mai mare de designeri înainte să dea Publish la vreun vizual pe social media sau Send la următorul newsletter.

Totodată, acest articol nu este dedicat doar designerilor, ci și non-designerilor — nu-mi place termenul ăsta neapărat, poate părea peiorativ, dar nu asta este intenția, ci este vorba de cei care au orice altă meserie decât designeri, oameni care, fie că realizează asta sau nu, sunt designeri de fiecare dată când postează ceva pe social media, când scriu un raport sau fac o prezentare și chiar și atunci când scriu un email.

Primul pas spre diacriticele corecte

În Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM) găsim următoarele informații:

1. Semnele grafice
1.1. Literele
1.1.1. Alfabetul limbii române

Limba română modernă se scrie cu alfabetul latin (4). Alfabetul actual al limbii române are 31 de litere. Toate literele sunt perechi: literă mare (5) - literă mică (6).

Cinci litere reiau câte o literă de bază, de care se deosebesc prin prezența, deasupra sau dedesubt, a trei semne diacritice (7): căciulă  ̆ (8) deasupra lui aă, circumflexul ˆ deasupra lui și iâ, î, !virgulița ̦(9) sub și tș, ț. Semnele diacritice se notează în limba română și la literele mari (10), însă punctul suprapus nu se notează la și mari, iar în scrierea de mână, frecvent, nici la mic.

(4) Până în 1860, limba română s-a scris, de regulă, cu alfabetul chirilic și, în ultima perioadă, cu un alfabet de tranziție; în fosta URSS, ea s-a scris până în 1989 cu alfabetul rusesc modern, adaptat.

(5) Numită curent majusculă sau, mai rar, capitală

(6) Numită și minusculă (termen mai rar folosit cu acest sens) sau, în domeniul tipografic, de rând.

(7) Și punctul suprapus de la și este un semn diacritic, dar el nu are rol distinctiv în limba română, unde și nu se opun literelor cu aceeași formă, dar fără punct.

(8) Circumflexul deschis în sus sau semnul scurtimii din transcrierea fonetică.

(9) !Și nu sedila, care se folosește sub în alte limbi: ç. În programele de calculator, ș, spre deosebire de ț, apare în mod greșit cu sedilă.

(10) Această regulă nu este respectată în unele abrevieri, care, din această cauză, se citesc cu unele deosebiri față de numele întreg (CNCSIS pentru Consiliul Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior).

Așadar, dovada suficientă și necesară, precum în matematică, se găsește într-un singur paragraf din DOOM — constituția limbii române, practic; legea prin care se definește ce, cum și cât scriem —, plus 7 note de subsol.

Pentru claritate am extras doar textul relevant de la pagina XXV din DOOM2. Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române. Ediția a II-a revăzută și adăugită, de Ioana Vintilă-Rădulescu (coord.), Editura: Univers Enciclopedic, București, 2005. Părțile omise nu afectează înțelegerea și nu reprezintă trunchierea informațiilor.

Deci... de ce este atât de greu să respectăm legea limbii române?

httpswww.universenciclopedic.romediacatalogproductcocop-doom_-11_15.jpg

Înainte să trecem mai departe, să observăm o ironie tipic românească: pe coperta DOOM se găsește tocmai o diacritică greșită, în timp ce, în interior, în text, ni se atrage atenția să nu scriem ș cu sedilă.

De asemenea, observăm că ț-ul are o încercare de marcare a semnului diacritic printr-o bară diagonală, un simbol nereglementat nicăieri și cel puțin, nepotrivit, dacă nu chiar și inestetic, în opinia mea profesională. Da, se pot face artificii de design pentru marcarea diacriticelor, dar măcar să existe consistență.

O (foarte) scurtă istorie a diacriticelor

Din păcate, în designul românesc nu prea se scrie despre domeniu în sine, nici măcar cărți de teorie, darămite cărți sau articole de critică, așa că singurele referințe moderne, ordonate cronologic, pe care le-am cercetat sunt:

Eu nu am mai găsit alte articole documentate temeinic, iar dacă sunt și eu nu le-am descoperit, dă-mi un semn. Totodată... de câte ori poți cerceta și (re)scrie aceleași informații fundamentale despre 5 simboluri grafice?

Kit a scris dintr-o perspectivă foarte tehnică și a documentat în detaliu cum a eșuat o bună parte din timp standardizarea !corectă a acestor semne grafice, iar Lavinia Gliga a documentat mai mult dintr-o perspectivă istorică, lingvistică și socio-culturală.

Cu umilitate și respect față de munca lor, eu încerc să contribui la acest subiect doar cu o variantă succintă și pragmatică, tocmai pentru a face scrierea cu diacritice corecte cât mai accesibilă și răspândită, de aceea, dacă ai citit deja până aici, îți recomand să citești și cele două articole citate.

În continuare am extras câteva paragrafe cheie din articolul din DOR cât să vă faceți o idee despre cum s-au născut diacriticele în limba română și despre ce avem în prezent — gândiți-vă că suntem la zece ani de la scrierea celor două articole și în continuare sunt probleme cu diacriticele, așa că „prezentul” este un termen foarte relativ.

Primul război al diacriticelor a început în a doua jumătate a secolului XVIII, odată cu trecerea de la alfabetul chirilic – introdus în cărțile bisericești din secolele X‐XII –, la alfabetul latin. Primii care au avut această inițiativă au fost Samuil Micu și Gheorghe Șincai, figuri marcante ale Școlii Ardelene, care urmăreau definirea identității românilor din Transilvania și dezvăluirea originii lor latine. Ideea a fost rapid adoptată și de învățații din Țara Românească și Moldova, fiind una înălțătoare din punct de vedere politic și social.

Soluțiile s‐au împărțit după două principii opuse: cel etimologic și cel fonetic. Războiul dintre cele două tabere – etimologiști (sau latiniști) și fonetiști – a durat mai bine de 100 de ani, timp în care învățații români au creat peste 40 de sisteme ortografice.

Deși, Alexandru Ioan Cuza impune oficial scrierea cu alfabetul latin în cele două principate unite (1860) și în Transilvania (1862), stabilirea unui consens asupra diacriticelor era încă departe.

Unul dintre continuatorii etimologismului a fost Timotei Cipariu până în momentul în care Titu Maiorescu i-a dat lovitura de grație:

În 1866, cu „Despre scrierea limbei române”, el spera să elimine confuzia pe care au adus‐o disputele asupra „metoadei etimologice, fonetice, fonetico‐etimologice, și cum le mai cheamă. O metoadă trebuie să fie simplu logică. Nu suntem chemați a face alfabete și proiecte de creațiuni grafice: noi avem a face alfabetul latin.”

Influența lui Maiorescu a fost semnificativă și a generat îndelungi dezbateri între intelectuali. O primă adoptare a unei ortografii uniforme a avut loc în 1880 în Academia Română, însă disensiunile au continuat până când abia în 1904 a fost adoptată o variantă bazată pe „regula de aur a lui Maiorescu: pronunțarea este hotărâtoare”. Modificări și neînțelegeri au mai existat de-a lungul timpului, în mare parte pentru literele â și î, însă forma curentă a regulilor ortografice își are rădăcinile la început de secol XX, iar schimbările survenite după 1990 au fost minore.

Am extras din acest articol și un aspect interesant pentru designeri: deși chiar Maiorescu a fost proponentul sedilei ca semn distinctiv pentru sunetele ș și ț, în tipografie a ajuns să fie folosită virgulița.

Cu notă umoristică am mai extras două paragrafe din articol:

Citind versul lui Eminescu „când în straturi luminoase basmele copile cresc” („Memento mori”), George Călinescu a căzut pradă unei erori de transcriere și, citind copite în loc de copile, s‐a aruncat într‐un comentariu delirant, cu umflături baroce, metafore și animale fabuloase inexistene.

Funeriu a învățat pe pielea lui că diacriticele pot fi și în plus. Corectând în tipografie romanul „Lunatecii” (1988), a scris citeț pe marginea dactilogramei despre un titlu de capitol: „Atenție: Ţintarul !!!”. S‐a temut să nu se tipărească Ţînțarul, dar în ciuda precauțiunilor, Ţînțarul s‐a tipărit.

De altfel, ar mai și o altă poveste de citit, mai mult tragică decât comică, dar verbul în cauză nu poate fi publicat fără a menționa interzis persoanelor sub 18 ani, așadar, explicația, încurcătura și deznodământul trist, te invit să le citești în articol din DoR — este o poveste despre diacriticele din turcă, așa că este cu atât mai interesant de citit.

Ne apropiem de prezent și vorbim deja de anul 1997 când ASRO, organismul român de standardizare recunoscut de International Organization for Standardization (ISO) a trebuit să realizeze normele pentru tastatura localizată în română pentru producătorii de tastaturi și pentru sistemele de operare.

Legenda spune că pe la începutul anilor ’90, băieții de la Microsoft au venit în România să se intereseze cum să‐și localizeze sistemul de operare și au ajuns la Poliție. Destul de logic, pentru că Poliția emite documentele de stare civilă și se presupune deci că sunt cunoscute nevoile limbii. Ei bine, la Poliție se pare că au găsit niște mașini de scris nemțești și așa ne‐am pricopsit cu și inversate și ă, î, ș, ț pe tastele cu parantezele pătrate, punct și virgulă și apostrof.

Așadar, standardul românesc nu se mai putea baza pe frecvența literelor sau alte condiții impuse de limbă, ci trebuia să interfereze cât mai puțin cu obișnuința. Așa că n‐a schimbat mai nimic din ordinea impusă de Microsoft: caracterele românești erau pe aceleași taste, dar și erau la locul lor. Problema cu acest standard, adoptat de ASRO în 1998, a fost că nu a auzit mai nimeni de el.

Nici standardizarea ISO și Unicode a diacriticelor corecte pentru limba română n‐a însemnat finalul cazului ș și ț. Microsoft a reacționat abia în 2007, odată cu Vista. Setarea tastaturii pentru limba română e în sfârșit conformă cu standardul ASRO, iar fonturile conțin ș și ț cu virguliță. Cei cu XP – legal – își pot descărca o actualizare pentru patru fonturi (apărută grație nevoilor UE de a scrie documente în română când România a devenit țară membră); fără această actualizare, documentele scrise cu virgulițe pe Windows Vista și versiunile mai noi nu pot fi redate corect. Apple a introdus deja din 1997 ș şi ș cu virgulițe. dar puteau fi redate corect doar pe Mac‐uri și nu erau recunoscute în Windows.

Citatul meu preferat din articolul DOR este al lui Kit:

Când pui altceva în loc de ă înseamnă că nu-ți pasă, că ar trebui să lucrezi în agricultură nu în design.

– Cristian „Kit” Paul

Pentru că așa cum spus anterior, scopul articolului meu vreau să fie cât mai larg, dacă sunteți designeri și deci, ține de meseria noastră să putem deosebi stânga de dreapta, cum spune o vorbă din popor, vă recomand să citiți articolul lui Kit pentru toate detaliile tehnice, de aceea nu voi insista în articolul meu.

Completez doar cu o informație de principiu: standardizarea problematică a diacriticelor corecte a avut două izvoare:

  1. Unul istoric
    Tocmai stabilirea normelor de către lingviști a fost prima problemă, deci nici măcar una de computere sau tehnologie modernă, pentru că a durat atât până când s-a stabilit o formă, iar apoi aceasta nu a fost perpetuată clar și explicit, indiferent de metoda prin care avea să fie transmisă.

  2. Unul tehnic
    La momentul standardizării pentru lumea digitală problema a fost asocierea corectă a codului unic cu simbolul potrivit — fiecare simbol pe care îl vedem pe un ecran digital are în spate un cod unic (Unicode), iar lipsa de interes și competență a celor responsabili cu această sarcină a dus la asocieri greșite, cum ar fi s-cu-sedilă pe codul de s-cu-virguliță.

Din fericire, avansul tehnologic și cel mai probabil, mulțumită unor pionieri români în ale designului și/sau programării, există layout-uri cu asocierile de taste corecte și tot ce mai avem de făcut este să le folosim.

Deci, scuzele „mi-e greu” sau „eu nu am româna la calculator” sunt absolut puerile, iar dacă pe cartea ta de vizită designer și nu respecți limba în care lucrezi ar trebui să te lași de meserie.

De asemenea, nici non-designerii nu pot fi scuzați pentru că înainte de a ține de design, scrierea (grafică) corectă a limbii române ține de... ei, bine, a fi român, nu de a fi designer.

Alte probleme de ortografie românească

Diacriticele greșite sau lipsa lor din peisajul vizual românesc sunt doar o parte din problemă.

De data asta, cred că mai mult din cauza lipsei de standardizare la nivel tehnic și a computerelor care au venit cu sisteme de operare întâi în engleză, și abia apoi în română, s-au născut niște combinații nefericite.

diacritice-10.png

Cea mai frecventă greșeală, după cele care țin de diacritice, este poziția ghilimelelor.

În română se pun: stânga jos, dreapta sus — și sunt de forma „99”.

Problema este că uneori se folosesc alte caractere — cele de pe al doilea rând de la „greșit”; în engleză se numesc „primes” sau „straight double quote”, nu știu exact care este traducerea, dar ideea este că sunt alte caractere — sau dacă se folosesc simbolurile pentru ghilimele sunt poziționate greșit.

diacritice-11.png

Problema este similară și la apostrof, aici având de-a face cu o singură virguliță în loc de două, cum este în cazul ghilimelelor.

diacritice-12.png

Totuși, simbolurile respective, care au fost greșite în cele două cazuri anterioare, sunt corecte când se dorește marcarea minutelor și secundelor, de obicei, în texte științifice din domeniul matematicii, fizicii sau geografiei.

diacritice-14.png

În tipografie, această linie orizontală are 3 lungimi diferite: 

  • hyphen -

  • en dash 

  • em dash 

În română, Hyphen este cratima, iar em dash corespunde liniei de pauză sau liniei de dialog.

diacritice-15.png

La formatul datei, problema are două părți:

  • ordinea „elementelor” — corect este ZZ/LL/AAAA [Z - zi, L - lună, A - an]

  • simbolul care le desparte — nu am găsit o sursă care să certifice standardizarea, dar în macOS Mojave este cu bară oblică.

Aici, nu am o referință clară pentru o standardizare, dar măcar să ordonăm elementele cum trebuie, indiferent dacă punem bara oblică, punctul sau cratima între ele.

diacritice-16.png

Din nou, fără a avea o referință de standardizare, pot doar să fac apel la bunul simț și să considerăm că despărțirea dintre ore, minute și/sau secunde se face cu două puncte, nu cu punct sau cu oricare alt simbol.

diacritice-18.png

Aici avem o problemă de finețe: prin punct se despart grupurile de trei cifre dintr-un număr mare și prin virgulă zecimalele.

Sursa acestei probleme este una de ordin tehnic (din nou) pentru că folosirea nestandardizată a formatărilor din engleză a dus la această confuzie — în engleză este fix pe dos, adică așa cum este ilustrat la „greșit”.

diacritice-19.png

Pentru simbolul de „grade”, fie grade Celsius, fie grade ale unui unghi, există un simbol de sine stătător (°) care se numește chiar „semnul de grade” și nu trebuie înlocuit cu zero sau litera o, ridicată la putere.

Note de final

A scrie cu diacritice nu este un moft și nici un snobism al designerilor, este pur și simplu felul în care se folosește corect o limbă, în mod grafic, prin alfabetul ei.

Da, în SMS-uri sau în mesaje de tip IM (instant messaging) este în regulă să scrii fără diacritice pentru că se înțelege din context și mai ales contribuie la a fi scurte sau instante.

Însă, în momentul în care un text scris în limba română iese din spațiul privat și ajunge pe social media, nu există niciun argument valid pentru care să poată fi acceptat cu diacritice greșite sau chiar cu ele lipsă.

Și mai mult, dacă ești designer și produci texte sau vizualuri este responsabilitatea ta să folosești limba română conform normelor în vigoare.

Îmi doresc ca acest articol să fie o referință pentru cât mai mulți români și să îi ajute să scrie corect, fie că sunt designeri, fie că sunt non-designeri deopotrivă.

Așadar, hai să contribuim cu fiecare bătaie de tastă la scrierea corectă a limbii române și să îi atenționăm pe cei care nu o fac pentru a ne vindeca de această boală vizuală.

Dacă ai nevoie de ajutor să setezi tastatura sau vrei să-mi dai un feedback despre acest articol, te rog să-mi scrii la design@liviuvasilescu.ro.

Liviu Vasilescu

Brand Designer & Consultant

liviuvasilescu.ro
Previous
Previous

Pentru mine, 2021 începe pe 28 decembrie 2020