O zecime din viața mea pot s-o recompun doar din jurnale, poze, emailuri și poveștile altora. Deși n-am suferit de amnezie, nu-mi amintesc prea bine ce s-a întâmplat în acea perioadă. Nu-mi amintesc ce am simțit, nu-mi amintesc să fi avut vise sau ambiții. Singura mea ”ambiție” a fost să supraviețuiesc paraliziei emoționale și psihice care este depresia.

***

Am ezitat înainte să scriu acest articol, pentru că știu toate stigmatele asociate cu depresia. Inițial am crezut că tabuul din jurul acestei afecțiuni există doar în România, o țară în care tulburările psihice sunt văzute ca mofturi sau, în cel mai bun caz, ca semne de ”slăbiciune”. Recent am citit însă două articole, în care două vedete americane vorbesc deschis despre problemele psihice cu care luptă și am rămas uimită de reacțiile din jurul lor.

Actrița Amanda Seyfried a mărturisit într-un interviu pentru revista Allure că ia antidepresive de la 19 ani și că o să continue să le ia toată viața, în timp ce Chrissy Teigen (soția cântărețului John Legend), a povestit pentru revista Glamour despre depresia postpartum de care a suferit după nașterea fiicei ei.

Reacția Internetului? Seyfried a fost etichetată ca o egoistă inconștientă (pentru că a continuat să ia medicamentele și în timpul sarcinii) și o dependentă de pastile, în timp ce Teigen își ”permite” să aibă depresie pentru că e bogată. Femeile sărace, care trebuie să se întoarcă la muncă imediat după naștere nu-și permit ”luxul” depresiei.

Am decis, așadar, să scriu acest articol în care să vorbesc despre experiența mea personală cu depresia (care poate fi foarte diferită de a altora), pentru a arunca mai multă lumină asupra unei afecțiuni de care suferă peste 10% din populația planetei, conform Organizației Mondiale a Sănătății (deși eu cred că procentul real, al celor nediagnosticați, e mult mai mare, din păcate).

Mi-aș dori ca la finalul acestui articol să înțelegeți mai bine cum se manifestă depresia, cum puteți ajuta pe cineva care se luptă cu această tulburare (și ce nu ajută) și care sunt modalitățile prin care vă puteți vindeca voi înșivă.

***

La fel ca în cazul celor care au trecut printr-un accident major sau printr-o traumă, viața mea se împarte în ”înainte” și ”după” 2008.

Am suferit primul episod depresiv în primăvara lui 2008. Eram studentă în ultimul an de facultate (a doua din promoția mea), eram într-o relație stabilă, aveam 2 job-uri și o viață socială destul de activă. Nu trecusem prin nicio situație traumatizantă recent, nu mă nemulțumea nimic, nu-mi lipsea nimic. Apoi totul s-a schimbat.

Ca să înțelegi cum se simte depresia, imaginează-ți că vine cineva și îți scoate cu un clește toate emoțiile pozitive din creier (bucuria, speranța, încrederea, plăcerea, optimismul, credința, energia, umorul) și îți lasă doar emoțiile negative (tristețea, vinovăția, teama, regretul, auto-învinuirea, rușinea, neputința, deznădejdea). Iar tu trebuie să îți trăiești viața în continuare doar cu aceste emoții, să le simți când afară e soare, când mănânci desertul tău preferat sau când te întâlnești cu un prieten. Să trăiești ca și când totul ar fi normal, deși în interiorul tău absolut tot s-a schimbat.

Îmi amintesc starea de tristețe, dar ea nu era cel mai rău lucru la depresie. Când mă simțeam tristă, măcar mă simțeam vie. Erau însă multe zile în care mă simțeam amorțită, ca și cum cineva mi-ar fi făcut un anestezic pe creier. Nimic nu mă bucura, nimic nu mă supăra, nimic nu mă emoționa. Dacă ai încercat vreodată să mănânci ceva în timp ce încă simțeai efectele unui anestezic făcut de dentist, știi la ce mă refer. Teoretic mănânci, practic nimic nu are gust. Așa și eu – teoretic trăiam, practic făceam toate activitățile obișnuite pe pilot automat. Zilele de paralizie semănau toate între ele, ca și cum în fiecare zi m-aș fi trezit în Ziua Cârtiței.

Îmi amintesc, de asemenea, senzația că totul presupunea un efort. Existau eforturi mici, cum ar fi să mă îmbrac, să mănânc sau să plătesc o factură și eforturi mari, cum ar fi să ies din casă sau să mă întâlnesc cu cineva. Nimic nu era însă ușor sau normal. Fiecare gest, fiecare gând, fiecare mișcare mă epuizau. Am renunțat, treptat, să mai ies în oraș. Nu mai citeam, nu mă mai uitam la seriale, pur și simplu stăteam în pat. Uneori plângeam, alteori nu. Cel mai urât moment al zilei era dimineața, când mă trezeam. Paradoxal, adevăratul coșmar nu era omul fără cap care mă alerga în somn, ci faptul că trebuia să fac efortul supraomenesc de a supraviețui încă unei zile.

N-am încercat niciodată să mă sinucid, pentru că îmi imaginam mereu ce ar înseamna asta pentru părinții și frații mei. Dar pot înțelege de ce unii oameni au ales această cale, cum îi pot înțelege pe cei care se aruncă în gol dintr-un zgârie-nori cuprins de flăcări. Nu e ca și cum nu le-ar fi frică să se arunce de la sute de metri, dar groaza de a muri arși de vii, atunci când flăcările se apropie, face ca saltul în gol să devină, brusc, o variantă de a muri mult mai dezirabilă.

Una dintre fanteziile mele preferate din acea perioadă era cea în care dispăream, pur și simplu, de pe fața Pământului și tuturor li se ștergea orice amintire cu mine din memorie. Nimeni n-ar fi suferit după mine și eu aș fi fost, în sfârșit, eliberată de o existență pe care n-o mai suportam.

Familia și prietenii mei au început să se îngrijoreze atunci când au văzut că ”tristețea” mea nu mai trecea. Dacă la început au fost foarte calzi, după o vreme au schimbat ”tactica”, sperând să mă ajute. Nici nu mai știu de câte ori am auzi în acea perioadă: ”Încearcă să-ți revii! De ce nu faci niciun efort să te simți mai bine?”, ”Mai ieși și tu din casă, sigur te-ar ajuta să iei aer și să stai la soare!” sau ”Ce motiv de tristețe ai tu? Trebuie să-ți dai seama că totul e doar în mintea ta!”.

Pe atunci nu știam cum să le răspund la întrebările exasperate (care veneau, cu siguranță, din dragoste pentru mine), așa că mă simțeam vinovată și slabă. Îmi reproșam că, dacă, într-adevăr, aș fi depus mai mult efort, aș fi reușit să-mi revin. Așa a ajuns ca sentimentului de gol să fie dublat și de un unul de vinovăție. Dacă m-aș putea întoarce în timp, cu tot ce știu acum, le-aș spune că tristețea sau melancolia e ca o răceală – îți trece în câteva zile. Depresia, însă, e ca un cancer – dacă n-o depistezi din timp și nu cauți ajutor specializat te distruge pe interior.

Prima care a folosit cuvântul ”depresie” a fost sora mea, Lia, care era studentă la facultatea de psihologie din Cluj. Într-o seară mi-a citit o listă de simptome și mi-a cerut să le confirm pe cele cu care mă identificam. La final mi-a spus că sufăr de depresie, ceea ce nu cred că m-a surprins foarte tare. Ce m-a îngrozit însă de-a dreptul a fost ce mi-a spus după aceea: că depresia netratată se acutizează în timp și unii oameni ajung să își trăiască toată viața așa. Nu-mi puteam imagina o ”viață” în care fiecare zi e un chin și în care momentul tău preferat e noaptea, când adormi și poți uita că exiști.

A doua zi am început să-mi caut un psihoterapeut. Bineînțeles că n-am cerut vreo recomandare de la prieteni – pe vremea aia nu știam niciun adult care să meargă la psiholog, darămite un student, ca mine. Așa că am căutat online și am ales pe cineva care avea cel mai impresionant număr de diplome și formări internaționale (nu știu de ce, cursurile internaționale mi se păreau un semn bun). În următorii doi ani am mers săptămânal și apoi bi-lunar la ședințe de psihoterapie. Respectivele ședințe și Lia, care m-a susținut neobosită, m-au ajutat să-mi revin.

Am scris despre acea perioadă într-un articol numit ”Prăpastia”. Nu știu dacă de rușine sau dintr-o nevoie de auto-protecție n-am vorbit deschis despre depresie, ci am folosit metafora unei prăpastii. Azi mi-ar fi la fel de rușine să recunosc că am suferit de depresie cum mi-ar fi să recunosc că am avut iarna trecută gripă, dar ăsta e unul dintre avantajele maturizării.

Anii au trecut, depresia a ajuns să pară doar un vis urât, până când, undeva prin 2014, și-a arătat din nou chipul hidos. La început nici nu mi-am dat seama că e vorba despre depresie, pentru că spre diferență de 2008, acum mă uitam la seriale. Problema era că asta era tot ce făceam atunci când nu munceam: mă uitam la seriale sau dormeam. În principiu, făceam tot ce puteam să nu fiu conștientă și să ”evadez” din viața mea.

Aproape un an m-am păcălit că e o etapă trecătoare, că nu sunt din nou depresivă, că sunt doar stresată, obosită, melancolică. Și asta își spunea un om care trecuse deja o dată printr-un episod depresiv – ca să vedeți cât de mârșavă și greu de dibuit poate fi boala asta.

În 2015 am apelat, într-un final, la o psihoterapeută care avea biroul foarte aproape de job-ul meu. O dată la două săptămâni le spuneam colegilor că mâncam în oraș și mergeam la terapie. Adevărul e că dacă le-aș fi spus că mergeam la un psiholog pentru că sufeream de depresie, cred că ar fi râs.

La birou eram un fel de one woman show: spuneam mereu povești haioase, imitam personaje sau făceam poante pentru a destinde atmosfera. N-aș putea să vă explic de ce făceam asta, dar aș vrea să înțelegeți că depresia poate arăta și așa: un om care are o mască veselă pe față ziua și care seara, când e singur acasă, își dă jos masca și rămâne cu cea tristă, de dedesubt. Atât timp cât nu îl întrebați cum se simte, dacă e ok, dacă-l apasă ceva, el n-o să aibă niciodată ocazia să mărturisească că nu e bine sau că are nevoie de ajutor.

Am mers la psihoterapeut o mare parte din 2015, cu senzația că pedalam în gol. Mă simțeam bine în timpul terapiei, dar cum ieșeam din cabinet senzația de gol și de tristețe se instala din nou. Mi-era teamă că depresia se acutizase și că, la fel ca în cazul oamenilor de care îmi spusese Lia, aveam de gând să rămân așa toată viața, prizoniera unei tristeți pe care n-o puteam îndepărta.

Ca și în cazul cancerului de piele (de care am aflat că sufăr accidental, urmărind un filmuleț pe Facebook), mi-am găsit salvarea întâmplător, într-un filmuleț pe YouTube. Actrița indiană Deepika Padukone povestea într-un interviu că a suferit la un moment dat de depresie din cauza unui dezechilibru biologic și că s-a vindecat luând antidepresive. Până atunci îmi imaginam că, odată ce iei antidepresive, devii dependent de ele pe viață și te transformi într-un fel de legumă. Dar iată în fața mea o femeie frumoasă, perfect sănătoasă, de vârsta mea, care a luat antidepresive o perioadă și apoi s-a oprit. Și care acum e bine.

La următoarea ședință am întrebat-o pe psihoterapeută dacă exista posibilitatea ca depresia mea să aibă cauze biologice și să am nevoie de medicamentație. Mi-a zis că era posibil și că îmi poate face o programare la un medic psihiatru, dacă vreau. Așa am ajuns la doamna doctor Lavinia Țilea.

După o oră în care mi-a pus tot felul de întrebări despre starea mea și m-a ascultat cu atenție, mi-a spus că sufăr de o tulburare depresivă moderată spre majoră și că starea mea s-a acutizat din cauză că am așteptat destul de mult până să apelez la ajutor specializat. Apoi mi-a spus că îmi recomandă să iau antidepresive timp de 3-4 luni, urmând să re-evaluăm situația la finalul tratamentului.

M-am panicat și i-am spus că am o fire slabă și că nu sunt în stare să țin nicio dietă alimentară, așa că mi-e teamă că o să devin dependentă de antidepresive pe viață. Cu răbdare, doamna doctor Țilea mi-a explicat că, în cazul meu, depresia era cauzată de faptul că aveam un deficit de serotonină (aka hormonul fericirii), care nu ajungea în cantitate optimă la creier. Și că rolul pastilelor era să creeze un fel de ”poduri”, care să permită serotoninei să circule liniștită. Odată create respectivele ”punți”, nu mai aveam nevoie de pastile. Sigur, doamna doctor a folosit termeni ca ”neurotransmițător”, ”inhibitori de monoaminoxidază” și ”receptori de serotonină”, dar povestea cu podurile e tot ce am reținut eu.

Am luat prima pastilă de Cipralex (exact același antidepresiv pe care îl ia Amanda Seyfried, doar că în SUA se numește Lexapro) duminică, pe 11 octombrie 2015. Țin minte data deoarece a doua zi era ziua Liei. Am vrut să încep să iau pastilele în weekend, pentru că în caz că mi s-ar fi făcut rău (unul dintre efectele secundare) aș fi vrut să fiu acasă. N-a fost cazul.

Timp de o lună am fost cât de cât ok, apoi a avut loc tragedia de la Colectiv și am fost dată peste cap. Cunoșteam doi oameni care muriseră acolo, fosta mea colegă de bancă din liceu era și ea în spital, așa că am reînceput să plâng și să mă simt deznădăjduită. Cum voiam să ajut, dar nu puteam să merg la spital pentru că nu mă simțeam destul de puternică psihic, am ales să donez sânge.

Pentru că nu voiam să fac vreo greșeală, am sunat-o pe psihiatră, întrebând-o dacă e ok să donez sânge cât timp iau Cipralex. M-a asigurat că nu e nicio problemă, că doza mea era foarte mică. În ziua donării, la Centrul de Transfuzie Sanguină, m-am gândit totuși să scriu în formular că iau și respectivul medicament, să fiu sigură. În timp ce așteptam să donez, am fost chemată într-un cabinet, unde o doctoriță mi-a spus că nu pot să donez, din cauza pastilelor pe care le luam. I-am spus că medicul mi-a zis că era în regulă și că voiam foarte mult să ajut. Aproape a țipat la mine: ”Ce vrei să faceți, domnișoară? Să îmbolnăviți oamenii ăștia, care au organismul slăbit deja?”. În fața ușii era o coadă lungă și am ieșit de acolo roșie în obraji, simțindu-mă ca ultimul om. Am fost singura persoană trimisă acasă.

Mi-a fost rușine să le spun prietenilor sau colegilor adevăratul motiv pentru care n-am donat sânge (majoritatea nu știau că iau antidepresive), așa că am mințit că am fost respinsă din cauză că eram anemică (ceea ce a fost adevărat o mare parte din viața mea). Acum știu cu toții adevărul. 🙂

N-am luat pastilele 3-4 luni, ci vreo 6, cu teamă că îmi vor modifica personalitatea și că voi deveni fie o legumă, fie o isterică (habar n-am de ce, astea erau opțiunile din capul meu). Ce s-a întâmplat, de fapt, a fost că am redevenit eu însămi. Mi-am recuperat, treptat, interesul față de viață, optimismul, pasiunile, ambițiile. Mai eram tristă, din când în când, ce-i drept, dar pentru că se întâmpla ceva nefericit, nu pentru că deschideam ochii dimineața și realizam că trăiesc.

Închei articolul ăsta cu rugămintea ca dacă voi sau cineva drag vouă se află într-o stare asemănătoare cu ce am descris mai sus, să apelați imediat la un psihoterapeut. Un studiu publicat anul acesta arată că în România sunt diagnosticați anual aproape 1 milion de oameni cu depresie dar uitându-mă în jur îmi dau seama că sunt foarte mulți care suferă fără să-și dea seama sau care cred că se pot trata singuri. Așa cum spunea doamna doctor Țilea, ”nu ne autovindecăm, ci doar depăşim episodul actual, cu sechele ce cresc riscul reapariţiei de-a lungul vieţii”.

Ca un om care a trecut de două ori prin iadul ăsta, vă confirm că e adevărat. Depresiei nu-i pasă că voi nu vreți să acceptați că suferiți de ea sau că vă încăpățânați s-o ”vindecați” cu yoga și ceai de mușețel. Cu cât așteptați mai mult, cu atât vă răpește mai mult din viață. Și o să ajungeți, ca mine, să vă amintiți ani întregi din viață doar din jurnale, poze, emailuri și poveștile altora.