Schitul Pahomie

Fiind situat pe teritoriul localităţii Băile Olăneşti (comuna Bărbăteşti), judeţul Vâlcea, la aproximativ 30 km de Râmnicul Vâlcea, sub crestele Munţilor Căpăţânii, accesul la această aşezare monahală se face pe DN 64A, Râmnicu Vâlcea - Băile Olăneşti, trecând prin Păuşeşti-Măglaşi, virând la stânga spre satul Cheia, apoi pe Valea Cheii, pe un drum forestier practicabil şi accesibil şi cu mijloace auto, până la Izvorul Frumos, care ţâşneşte de sub steiul de stâncă lung de aproape 50 de metri, pe care este clădită biserica schitului, având hramul „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul”.
Din pisania actuală a schitului rezultă că întemeietorii sunt Pahomie monahul şi Sava Haiducul, în anul 1520, justificându-se numele de Schitul Pahomie de la Izvorul Frumos. După o altă pisanie, acest Pahomie nu ar fi altul decât marele ban Barbu Craiovescu, ctitorul Mânăstirii Bistriţa, care în anii 1519-1520, când reclădeşte Bistriţa, dărâmată de tunul lui Mihnea cel Rău în anul 1509, zideşte şi Schitul Pahomie, în amintirea faptului că la Izvorul Frumos, în pustietatea masivului Buila, în drumul pe care-l căuta prin pădure ca sa ajungă la Sibiu, spre a scăpa de urgia lui Mihnea, îşi găseşte salvarea vieţii sale şi a celor care îl însoţeau în pribegie.
Din 17 decembie 1824, avem date scrise despre starea schitului „Izvorul Frumos” - metocul mânăstirii Iezer: „Biserica se află spre dărâmare cu totul”. Din anul 1880, schitul a fost părăsit. Abia în 1952 s-a reclădit biserica în forma ei iniţială, după trasăturile zidurilor rămase, cu zidari din Costeşti şi tâmplari din Bărbăteşti, pictura fiind executată de Stan Hermeanu, în 1956.
Biserica cu hramul „Sfântul Prooroc Ilie”, în formă de navă, a fost construită sub stâncă, ce o acoperă în proporţie de 70%. Are numai altar şi naos. Pridvorul deschis este susţinut de şase stâlpi de zid. Are două ferestre mici în naos, pe zidul din dreapta, acestea deschizându-se în exterior. Catapeteasma este din zid. Faţadele exterioare sunt simple, văruite în alb, iar acoperişul este din tablă.
Cu timpul pictura s-a deteriorat, fiind refăcută în 1997, de către ierodiaconul Popa Nicolae din Perişani.
Sfinţirea schitului s-a făcut la 30 septembrie 1956, de către episcopul Iosif al Râmnicului, şi a fost încredinţat spre îndrumare părintelui Veniamin de la Schitul Pătrunsa.
Primul vieţuitor al schitului reînnoit a fost călugărul Ioasaf Ionescu, venit de la Arnota. El moare în 1980 şi este înmormântat lângă zidul bisericuţei schitului. După această dată, schitul este păstorit de tânărul monah Galaction Zelig, format duhovniceşte de părintele Lavrentie Sovrea de la Mânăstirea Frăsinei, însufleţind schitul cu vieţuitori şi scoţându-l astfel din anonimat. Simţindu-se obosit, părintele Galaction cere Preasfinţitului Gherasim, pe părintele ieromonah Ieronim Tamaş, de la mânăstirea Nicula, fiul duhovnicesc al Înaltpreasfinţitului Părinte Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, pentru a prelua conducerea schitului. Cererea este aprobată începând cu data de 1 ianuarie 2002.
Părinţii vieţuitori ai Schitului Pătrunsa sunt primitori şi dornici să-ţi dăruiască un sfat duhovnicesc, fiindcă sunt conştienţi că oamenii sunt neliniştiţi din cauza întrebărilor pe care le au din cauza neîmplinirilor sufleteşti. Pelerinii caută pe Dumnezeu, şi, implicit, caută să-şi găsească liniştea lăuntrică.
De asemenea, părinţii monahi mărturiseau că, atunci când pelerinul soseşte la mănăstire, se simte liniştit, dar această odihnă el nu o mai reproduce în lume atunci când se întoarce. Pelerinajul la o mănăstire trebuie să fie pentru fiecare credincios un mijloc de întărire sufletească în lupta pe care o are cu ispitele. Prin intermediul pelerinajului, fiecare credincios trebuie să vadă cu ochiul interior exemplul monahilor care au părăsit plăcerile lumeşti, deoarece toate sunt deşertăciuni.