Horațiu Suciu O ISTORIE A LUGOJULUI PENTRU UZUL CELOR TINERI (1334-1849) 1 2 Horațiu Suciu O ISTORIE A LUGOJULUI PENTRU UZUL CELOR TINERI (1334-1849) Timişoara, 2021 3 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SUCIU, HORAŢIU O istorie a Lugojului pentru uzul celor tineri : (1334-1849) / Horaţiu Suciu. - Timişoara : Eurostampa, 2021 Conţine bibliografie ISBN 978-606-32-1057-0 94 © 2021, Horaţiu Suciu Editura Eurostampa Timişoara, Bd. Revoluţiei din 1989 nr. 26 Tel./fax: 0256-204816 edituraeurostampa@gmail.com www.eurostampa.ro Tipărit la Eurostampa 4 Această carte este dedicată memoriei tatălui meu, profesorul de istorie Dumitru Suciu (1953-2021). Apariția cărții „O istorie a Lugojului pentru uzul tinerilor” a fost posibilă datorită determinării domnului Ivan Bloch, sfaturilor domnului Oliviu Gaidoș și traducerilor din franceză și germană făcute de profesoarele Monica Suciu și Anda Lungu. 5 6 CUPRINS I. Banatul și Lugojul ................................................................................................... 9 II. Lugojul și regatul Ungariei (1334-1544) ............................................................ 16 III. Lugojul într-o epocă de tranziție (1526-1556) .................................................. 35 IV. Lugojul, Banatul de Caransebeş-Lugojul şi Principatul Transilvaniei ......... 49 V. Viaţa de zi cu zi în Lugojul secolelor XIV-XVII ................................................ 79 VI. Lugojul otoman (1658 - 1718?). Bătălia de la Lugoj (1695) ............................ 92 VII. Cetatea Lugojului ........................................................................................... 119 VIII. Lugojul habsburgic. Tranziţia spre modernitate ....................................... 128 IX. Confesiuni religioase și biserici în Lugojul secolelor XIV-XVIII. Școli, dascăli și educație în Lugojul secolelor XIV-XVII ............................................................ 162 X. Crâmpeie de viață cotidiană în Banatul secolelor XIV-XVIII ....................... 178 XI. Lugojul și comitatul Caraș. În căutarea unei noi identități (1778-1847) ..... 205 XII. Revoluția de la 1848-1849 la Lugoj ................................................................ 269 Bibliografie ..................................................................................................... 315 7 8 I. Banatul și Lugojul 1. Cadrul geografic În sensul geografic al termenului, Banatul este regiunea delimitată la est de munţii Carpaţi (Carpaţii Sudici), la nord de râul Mureş, la vest de râul Tisa şi la sud de Dunăre, însumând 28526 km. La Conferința de Pace de la Paris (1919), această regiune istrică a fost împărţită între trei ţări: România (care obţine 66,5% din suprafaţă, adică 18966 km), Serbia şi Ungaria. Pe cuprinsul Banatului se găsesc toate formele de relief: munte, deal, câmpie, de la est la vest. Climatul regiunii este unul continental moderat, cu influenţe mediteraneene, cu ierni blânde şi veri răcoroase, deși excepțiile climaterice sunt numeroase. 2. Despre Banat şi toponimul Banat Istoricii care studiază trecutul Banatului scot în evidență faptul că, istoria acestei regiuni, este unită pe nedrept cu istoria Transilvaniei. Or situația e cu totul diferită. În cadrul regatului maghiar cele două regiuni sunt sunt organizate diferit, separate una de cealaltă. Voievodul Transilvaniei nu are autoritate asupra Banatului, ba mai mult comitele de Timiş şi voievodul au statut egal. Dacă în secolele XIV-XVI, aceeași persoană a fost în același timp și voievodul Transilvaniei și conducătorul Banatului, istoria celor două zone s-a separat complet în 1552, când Banatul a devenit pașalâc turcesc. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea diferenţele dintre cele două regiuni s-au accentuat. De aceea, Casa de Habsburg, după 1718, a organizat Banatul diferit şi separat de Transilvania. Oricum, la începutul secolului al XIX-lea, Transilvania și Banatul erau două zone cu istorii, mentalități structuri sociale și demografice diferite. Și totuși, ce este Banatul? Cronicile maghiare amintesc în această zonă, în secolele IX-X, formaţiunile prestatale ale lui Glad şi Ahtum. Aceste autonomii locale, aveau limite teritoriale, de obicei graniţe naturale, râuri, munţi, păduri, însă acestea nu erau nişte granițe foarte precise. Harta Ungariei cu regiunile numite banat (bánság) în secolul al XIII-lea În Diploma Cavalerilor Ioaniţi (2 iunie 1247) sunt amintite Terra Severino şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş, până la Olt; probabil toate erau văzute ca o zonă unitară, fomând ceea ce mai târziu a devenit Banatul de Severin. Teritoriul lui se întindea adânc până în Oltenia. În 1260, drept conducător 9 al Banatului de Severin, este amintit Magistrul Laurenţiu. În 1273, este amintit la conducerea regiunii un anume Paul, care era ban de Severin şi comite de Valko. Acestă regiune, ale cărei limite nu le cunoaştem, este motivul conflictului dintre Carol Robert de Anjou şi Basarab, domnul Țării Românești, încheiat la Posada în 1330, după ce Banatul Severinului a fost dat inițial, de regele maghiar, în folosinţă voievodului Ţării Româneşti, considerat vasalul său. Hartă a Banatului din secolul al XVIII-lea Istoricul Martyn Randy în studiul „Controverse istorico-istoriografice privind toponimul Banat” identifică anul 1330, ca fiind momentul când „teritoriul acesta a devenit parte a Ţării Româneşti. Teritoriul Banatului de Severin a devenit Oltenia, condusă de banul Craiovei. Severinul a continuat să aibă un ban, dar nu un teritoriu delimitat care să poată fi constituit într-un Banat”. Banatul nu are în aceste secole identitate şi formă. Acestea se construiesc într-un lung proces determinat de nevoia de a organiza aceste zone pentru o reacţie mai bună în faţa pericolului otoman. Într-un document oficial din 1407 apare pentru prima dată denumirea de „părţile inferioare” (partium inferiores) ale regatului. Această sintagmă denumește zona aflată sub autoritatea lui Filippo Scolari, ce concentrează multiple funcţii de comite. Ioan Haţegan consideră că în timp, „expresia se va 10 generaliza pentru toate comitatele dintre Tisa şi Carpaţi, din Maramureş până la Dunăre, care vor deveni Partium... comandanţii de jure ai zonei vor fi comiţii de Timiş”. Filippo Scolari, mai târziu, Iancu de Hunedoara concentrează în mâinile sale mai multe funcții: cea de ban de Severin și cea de comite de Timiş. Iosa de Som este și el comite de Timiş şi comandant suprem al armatei sudice a regatului („capitaneatus partium inferioris”). Totuşi, celor ce scriu despre această zonă, în secolele XIV-XVII, le e foarte greu să definească Banatul. În 1455 Banatul apare ca „partibus Cismontanis” (părţile de dincoace de munţi); în 1475 diplomatul italian Leonardo de Batta numeşte Banatul „terra chiamato Themisvar”; Nicolaus Olahus scrie în 1538 că „regiunea situată între acest Timiş (Bega) şi Mureş se numeşte Timişana”; Gheorghe Martinuzzi aminteşte într-un document din 1551 de „Timişoara şi celelalte părţi inferioare”; generalul Castaldo într-o scrisoare din 20 august 1551 despre: „Timişoara… (care) se situează la graniţa dintre Transilvania şi Valahia… Teritoriul Timişoarei este în afara Transilvaniei, parţial în Valahia şi parţial în Ungaria”; Giovanandrea Gromo (1564-1567) numeşte zona: „Valachia cisalpina”, iar Ferrante Capecii (1584) scrie: „Lugojul şi Caransebeşul sunt în Valahia”. În secolul al XVII-lea, un raport al misionarilor catolici din Roma, menţionează „provincia de Temisvar” (1629); câțiva călugări ce țineau de mitropolia de la Ipek, care ajung în zonă (1660-1666), scriu că, trecând în nordul Dunării, au intrat în „Vlaška” (Valahia). Comisia aulică militară vieneză (1687) numeşte Banatul drept Territorium Vulaska (Vlaşca). Patriarhul Arsenie Cernojeviae, în 1690, numește zona: „această mică Valahie de lângă Transilvania” (hac parvam Valachiam praeterea Transsylvanicam”). În 1699 numele regiunii apare în documente ca: Temesvarer district, Temeswarer landt, Regioni Temesvariensi, parte Temesvarii, Provinciae Temeswarienses, Banath von Temeswar, Banato di Temisvar, Dominio di Temisuar. În 1700 este provincia Temeswariensi, Banat, Päesi di Transilvania e di Temisvaro, Regio Temesvariensis, Banato din Temisuar, Temesuensis Comitat, il Banato di Tomösvar. Luigi Ferdinando Marsigli (1658-1730) Cum s-a ajuns totuşi la denumirea de Banat ? În prima jumătate a secolului al XVI-lea, cetatea Severinului este cucerită de turci, iar după 1552 mare parte a zonei bănăţene devine Vilayetul de Timişoara. Din Banat doar zona LugojCaransebeş rămâne neocupată de turci. Numită astăzi, de istoriografia românească, Banatul de Caransebeş-Lugoj, respectivul teritoriu a purtat în epocă numele (un nume fictiv de altfel ) de comitatul Severin; documentele menționează „comitatul de Severin, (al cărui conducător este) banul de Caransebeş-Lugoj”. Sud-Vestul Transilvaniei, Banatul de astăzi, a devenit comitatul de Severin, iar Severinul era un Banat. În situaţia complicată din anii 1690-1700, când Casa de Habsburg, recucereşte zona Lugojului şi Caransebeşului pentru o perioadă, vechea nobilime de aici se reîntoarce acasă şi pretinde respectarea vechilor ei instituţii. Leopold I se vede nevoit să-l numească la 9 aprilie 1698 pe Petru Măcicaş drept comite suprem al Severinului. Aceasta este ultima apariţie pe scena istoriei a comitatului Severinului. 11 Semnarea Tratatului de la Karlovitz (1699) 12 La sfârşitul secolului al XVII-lea, presaţi de nevoia de a încheia într-o formă modernă, iluministă, raţională pacea de la Karlowitz, negociatorii, printre care şi Luigi Ferdinando Marsigli au fost nevoiţi să definească limitele zonei şi să-i găsească un nume. Astfel, Tratatul de pace de la Karlowitz, din 26 ianuarie 1699, punctul II, menţionează: „eyaletul Timişoara, supus cetăţii Timişoara, cu toate părţile şi apele aparţine stăpânirii Înaltului Devlet cel veşnic; graniţa sa care este din partea Transilvaniei, de la capătul Ţării Româneşti şi până la apa Mureşului, apoi hotărnicită cu malurile de dincoace ale râului Tisa; cetăţile Sebeş şi Lugoj şi Lipova şi Cenad. Şi Novi Knezevac, Becei şi Becicherec şi Ranik, care sunt înlăuntrul hotarului de mai sus, după cum s-a explicat, sunt din hotarele Transilvaniei de dinainte de război”. Tot în Tratatului de pace de la Karlowitz apare numele de „Banatus Temesvariensis” (Banatul Timișoarei). Aceste limite și acest nume se impun, căci un document otoman din 1700 vorbeşte de: „Eialetul Timişoara fiind hotar de seamă... fiind înconjurat într-o parte de munţii Transilvaniei, iar în celelalte trei părţi de râuri ca Mureş, Tisa şi Dunărea”. De asemenea, foarte repede „Banatus Temesvariensis” (Banatul Timișoarei), devine Banatus Temesiensis (Banatul Timișan), și apoi doar Banat. Din dorinţa de a da zonei dintre Carpați, Mureș, Tisa și Dunăre o identitate, s-a creat Banatul Timişan. Denumirea medievală de Banatul de Severin, zona creştină a Caransebeşului şi Lugojului, numită în secolele XVI-XVII, comitatul de Severin, Vilaetul Timişoarei, erau cunoscute la începutul secolului al XVIII-lea, dar fără a avea o identitate clară. Din această situație neclară s-a născut numele Banat (denumire ce poate arăta şi proiectul de viitor al Casei de Habsburg în legătură cu zona). Martyn Randy consideră că „denumirea „Banatul” sau, în germană, „Banat”, a fost folosită doar după cucerirea Timişoarei de către Eugeniu de Savoia în 1716. În anul următor păcii de la Passarowitz (1718), termenul a primit recunoaşterea oficială prin stabilirea organismului Banater Landesadministration (Administraţia regiunii Banat). Apoi, numele de Banat a devenit destul de comun pentru a se integra în titlurile regale şi imperiale”. Limitele Banatului desenate de Edward Daniel Clarke (1814) 3. Etimologia toponimului Lugoj Lugojul este un oraș din regiunea Banatului, situat în câmpia joasă a Timişului, o prelungire a Câmpiei Tisei, și străbătut de râul Timiș. De-a lungul timpului, numele orașului a apărut scris în documente diferite moduri. În 1334, când orașul apare pentru prima dată într-un document, este numit Lucas; în anul 1368 așezarea de pe Timiș apare ca Lugas. În secolele următoare numele orașului este scris ca Lugos, Lugas, Lugar (secolul al XVI-lea), Lugaz, Lugatz (secolul al XVII-lea), Lugosch (secolul al XVIII-lea). Etimologia toponimului Lugoj nu a fost pe deplin lămurită. Dacă Vasile V. Muntean, aduce în discuţie teza că, Lugojul provenind din dacicul liguas care ar fi însemnând „smârc” (etimologie descoperită prin comparaţii în limba lituaniană şi indo-europeană), I. Pătruţ propune în cartea sa 13 „Studii de limba română şi slavistică” ipoteza derivării numelui oraşului din radicalul slav „luh”, pronunţat [lug] („luh” înseamnă „mlaştină”). Tot acest lingvist consideră că numele oraşului ar putea veni de la o persoană cu acelaşi nume (Lug sau Logoj, Loga; și să nu uităm că în 1233, banul de Severin, a fost un Luca/Lucas). O altă ipoteză este aceea care subliniază originea maghiară a toponimului Lugoj, din cuvântul „lugas”, care înseamnă „umbrar, foişor”. Vasile Maniu scrie în cartea sa, „Dare de seamă asupra operei d-lui Iung. Romanii şi Românii”, că numele Lugojului provine din latinescu „lucus” (pădurice de baltă). În opinia lui Simion Dănilă numele toponimului Lugoj (pronunţat local Logoj) ar proveni de la logoj, pluralul lui logoz, dublet bănăţean pentru rogoz (numele unei plante erbacee, care creştea prin mlaştini şi locuri umede). Lugojul ca Lugas pe o hartă din 1584 Sigismund Schlinger aduce în discuție ideea că numele orașului Lugoj ar proveni din numele zeului celtic Lugos (Lug). Autorul consideră că numele mai multor localități din vestul Europei, precum Lugudunum, Lugano (Elveția), Lugos (oraș în provincia italiană Ravenna) și Lugo (Spania, anticul Lugus Augustus), ar fi înrudite cu Lugojul românesc și că numelelor ar proveni din zeului celților. Lugojul ca Lugaz pe o hartă din 1566 Deși ipoteza e atrăgătoare, rămâne aceeași incertitudine, deoarece nu este sigur că etimologia numelui acestor așezări vine de la numele zeului celților. În ceea ce privește Lugos (departamentul Gironde, regiunea Nouvelle-Aquitaine, Franța), numele micuței așezări poate proveni de la numele zeului celt Lug sau de la cuvântul „luragon” (pământ uscat în limba bască). Lugo (provincia Galicia, Spania) e vechea așezare romană Lucus Augusti („dumbrăva/pădurea lui Augustus”), așa că etimologia acestui toponim pare evidentă, dar poate proveni și din numele zeului celtic Lugus (Lugh, Lug). Toponimul Lugo (Lugo (Lùgh) oraș din regiunea Emilia-Romagna, provincia Ravenna, Italia) 14 derivă cel mai probabil din latinescul lūcus („pădure sacră”). Etimologia lui Lugano (cantonul (italian) Ticino, Elveția) este și ea incertă, variantele fiind cuvintele latine lūcus („dumbravă, pădure”), lakvannus („locuitor al lacului”) și zeul Lugus. Desigur, trebuie să menționăm Ługówka e un toponim frecvent în Polonia și că Lugovaya este un toponim slav estic frecvent, numeroase sate și râuri purtând acest nume în Rusia, Bielorusia și Ucraina. De asemenea, Lugovoi e un nume frecvent în Rusia și, așa cum am menționat, etimologia acestui nume provine de la cuvântul „luh” pronunţat [lug] (care înseamnă mai degrabă pajiște). Pe lângă ipotezele amintite mai sus există și altele. Toate sunt posibile, deși, probabil, etimologia numelui orașului Lugoj nu va fi niciodată certă. 4. Descoperiri arheologice şi vechi aşezări în vatra oraşului Cercetările arheologice au demonstrat că în zona orașului Lugoj oamenii locuiesc de circa 5000 de ani. Arheologii au descoperit, în urma unor săpături efectuate pe Dealul Viilor, unelte datând din mileniul IV-III î.Hr., printre care topoare de piatră şlefuite, cu orificiu de înmănuşare, tipice neoliticului. Din aceeaşi perioadă, au fost descoperite, la hotarul dintre Lugoj şi comuna Boldur, vestigii ceramice şi aşchii de cremene tipice unei așezări neolitice Starčevo-Criş. În urma cercetărilor efectuate, arheologii Petru Rogozea și Răzvan Pinca au descoperit pe Dealului Viilor o aşezare din epoca bronzului, specifică grupului cultural Balta Sărată. Pe teritoriul fabricii „Mondial”, s-a descoperit un depozit de podoabe şi unelte de bronz: printre care un fragment celtic, o brăţară ovală masivă şi fragmente de brăţări spiralice, provenind de la o cultură a bronzului din prima jumătate a mileniului II î.Hr. În hotarul orașului s-au găsit urme arheologice aparţinând culturii Basarabi (secolele VIII-VII î.Hr.). Pe suprafața Lugojului se semnalează, de asemenea, descoperiri de epocă romană. Între 1988-1990, în urma cercetărilor (săpăturilor arheologice) întreprinse de Mircea Mare, sa descoperit la 2 km S-E de Lugoj, pe malul pârâului Ştiuca Veche, un sit arheologic. Descoperirile de aici datează din secolele III-IV d. Hr. şi VII-VIII d.Hr. Pe malul din dreapta râului Timiş, în unghiul pe care acesta îl formează cu şoseaua naţională Lugoj-Timişoara, s-au descoperit urmele zidurilor cetăţii Lugoj (care datează din secolul al XIV-lea). 15 II. Lugojul și regatul Ungariei (1334-1544) Maghiarii sunt o populație de origine fino-ugrică care a migrat la sfârșitul secolului al IX-lea, spre vest, în Europa, din zona munților Urali. La începutul secolului al XI-lea, maghiarii își transformă stăpânirea din Câmpia Panonică într-un stat, adoptând creștinismul occidental. Capabili din punct de vedere militar, maghiarii își extind controlul asupra teritoriului din estul și sud-estul zonei în care s-au așezat inițial. Astfel, începând cu secolul al X-lea, ei pătrund în Banat și îi înfrâng pe conducătorii locali, Glad și Ahtum. În ciuda acestor victorii, datorită crizelor interne, problemelor externe şi a împotrivirii populaţiei băştinaşe, Banatul nu a putut fi ocupat imediat de statul feudal maghiar. Abia în secolul al XII-lea începe o pătrundere lentă a maghiarilor în acest teritoriu. În 1156 e atestat, pentru prima dată, comitatul Arad, în 1177 comitatul Timiş, în 1197 comitatul Cenad, în 1197 și în 1200 comitatul Caraş. Zona de districte medievale Lugoj, Caransebș și Mehadia a intrat sub control maghiar abia după 1230. Înfrângerea lui Gyla de către regele Ștefan (Cronica pictată de la Viena, secolul al XIV-lea) Augustus Treboniu Laurian în cartea „Temişana” scrie că în 1242, Bela al IV-lea (1235-1270), după invazia tătarilor, ordonă refacerea unor cetăţi ca Orşova, Mehadia, Caransebeş, Lugoj, Lipova. Preluată de mai mulți istorici, această afirmație nu este susținută, încă, de documente istorice. Prima menţiune certă a Lugojului datează din 1334, când, în registrul pontifical de plată a dijmelor, „Socotelile lui Iacob a lui Berengariu şi Raimund de Bonofato, strângătorii dijmelor pe şase ani ai Regatului Ungariei” (1332-1337), în Arhidiaconatul de Sebeş este menționat „Blasiu, preotul de Lucas (Lugoj care) a plătit patru pense”. Nu știm dacă Lucas e o cetate în care locuiesc câteva zeci de ostași, un sat sau un târg. Cert este că în documentul amintit mai sus, în anii următori, Lucasul nu mai este menționat, deşi în registru apar patru parohii noi. Informațiile despre Lugoj, din această perioadă sunt foarte puține și extrem de vagi. În secolul al XIV-lea, Lugojul e amintit în documente doar când, rar, pe aici trece un rege sau se întâmplă ceva extraordinar. Din aceste informații neînsemnate și din ceea ce știm despre alte locuri din regatul Ungariei, reușim să ne facem o imagine a acelei lumi. La 30 iunie 1365, regele maghiar Ludovic I (cel Mare) (1342-1382) se afla la Lugoj. De aici, printr-un document îl recompensează pe Nicoale Konth, pentru acțiunile sale din timpul războaielor din sudul Dunării, împotriva bulgarilor. 16 În iarna anului 1366, regele Ludovic I şi împăratul bizantin Ioan Paleologul ajung la Lugoj. Împăratul bizantin l-a vizitat pe regele maghiar la Buda, iar la întoarcere regele îşi însoţeşte musafirul până în sudul Dunării. Cei doi trec, în drumul lor, prin Lugoj şi Caransebeş (ai cărui locuitori se plâng că au fost nevoiţi să le facă, celor doi conducători, „o primire... cu mari cheltuieli”). Ludovic de Anjou (Cronica pictată de la Viena, secolul al XIV-lea) E timpul să prezentăm câteva date despre organizarea administrativă a zonei în perioada secolelor XIV-XVI. După ocuparea Banatului de către statul feudal maghiar, teritoriul a fost organizat în comitate. Comitatul era o instituţie politico-adiministrativă, cu autoritate în probleme politice, administrative, economice şi fiscale. Comitatele se dezvoltă pornind de la o cetate, de unde cuceritorii maghiari își extindeau autoritatea asupra întregului teritoriu din jur. Teritoriul comitatului era teritoriul cetăţii, domeniul acesteia. În prima perioadă a existenţei lor comitatele erau sub autoritate regală. Cetăţile în jurul cărora s-au format de obicei comitatele erau cetăţi regale. Comiții, conducătorii comitatelor, erau numiţi de rege. Ca dregători regali, ei administrau, judecau, adunau armată la poruncă şi în numele regelui. Comitele era ajutat de unul sau doi vicecomiți şi așa numiții juzi nobiliari. Lugojul se afla pe teritoriul comitatului Timiș. Cucerirea maghiară a Banatului nu a însemnat dispariția vechilor instituții românești. Formaţiunile politico-feudale româneşti (cnezate, voievodate?), conduse de acei majores terrae amintiţi în unele documente, nu dispar cu totul odată cu cucerirea şi impunerea instituțiilor statului feudal maghiar, a propriilor instituţii. În regiunile de margine, aşa cum au fost Banatul, Crişana şi Maramureşul, şi-au păstrat pentru mai multe veacuri autonomia specifică perioadei prestatale, unele obţinând însemnate privilegii, asemănătoare cu cele obţinute de saşi şi secui. Banatul este un caz special. Majores terrae, conducătorii români ai românilor, devin, în timp, nobili, fără ca această nobilitate să fie condiţionată tot timpul de adoptarea religiei catolice. Costin Feneşan ne explică fenomenul: „cnezii români au dobândit nobilitatea începând cu secolul al XIVlea. Aceasta a reprezentat confirmarea, prin documente regale, a vechilor lor bunuri funciare, datorită serviciilor lor militare. Cnezilor români le este întărită nobilitatea printr-un act de nouă danie (nova donatio) a proprietăţii avitice (cneziale) ereditare, acest act constituind în acelaşi timp şi confirmarea nobilităţii. Prin donație, cnezilor şi voievozilor români li se confirmă stăpânirea ereditară asupra pământului deţinut până atunci după dreptul cnezial, fără acte scrise”. De exemplu, magistrul Posa de Zeer, comite de Caraş, într-un document din 8 noiembrie 1352, adevereşte cererea lui Iuga şi Bogdan, fii lui Ştefan de Mâtnic „ca în libertatea în care cnezii au satele lor libere în districtul Sebeş, în aceeaşi libertate să stăpânească şi să sporească ei un pământ care acum zace pustiu, numit Valea Mâtnicului”. 17 Regatul Ungariei și comitatele Timiș și Caraș în secolul al XIV-lea 18 În secolul următor, aceşti cnezi care au satele lor libere, devin nobili. Pentru a înţelege acest fapt, exemplificăm prin cele consemnate într-un document din 1493, în care regele Albert reconfirmă stăpânirea asupra moşiilor părinteşti a nobililor Mihail, fiul lui Mihail, şi Vasile, fiul lui Stoican. Documentul precizează că aceşti nobili pot să-şi stăpânească moşiile în aceleaşi condiţii ca ceilalţi nobili români (sub quibusque ceteri eis fideles wolachy nobiles particum illarum possesiones). Astfel, în Banat, cnezii români se transformă nobili. Instituţie proprie a acestor cnezi deveniți nobili este districtul (Ştefan Pascu). Le găsim la început sub numele de „terra” ca înţeles de formaţiune politică locală. În documente, districtele apar ca provincii (provinciae), comitate (comitatus), apartenenţe (pertinentiae). Totuşi termenul de district nu trebuie înţeles în sens teritorial, ci în sensul medieval de naţiune privilegiată, în cazul nostru nobili români, din zona Lugojului și Sebeșului. Cele mai numeroase districte sunt concentrate în comitatul Caraş şi Ţara Severinului. Districtele bănăţene sunt: privilegiate (cele 8 cărora Ladislau Postumul, la 1457, le acordă o diplomă de privilegii) şi neprivilegiate. Centrul districtului Lugoj era opidum Lugoj, menţionat în documente la 1373, iar ca centru al districtului, odată cu menţionarea districtului însuşi, la 1385 şi apoi la 1390, cu numele de comitatus, împreună cu Sebeşul şi Mehadia. Districtul Lugoj alternează între denumirea de comitat (comitatus) la 1390, provincie (provincia) la 1391 şi 1419, district (cel mai frecvent) şi chiar scaun (sedes) la 1470. Regelui Ludovic de Anjou a rămas cunoscut în istorie și pentru voința de a impune catolicismul tuturor locuitorilor regatului său. Prin mai multe acte din 1366, regele maghiar condiționează titlul nobiliar și proprietatea asupra unei feude de apartenența la religia catolică. De asemenea, printr-un document datat în Comitatul Timiș 30 iunie 1366, regele Ludovic I a refuzat să mai recunoască statutul de nobil celor neconfirmați anterior printr-un act regal (adică cnezilor români ortodocși). Un document din 20 iulie 1366 cere nobilimii din Banat să prindă pe toți preoții schismatici de aici și să-i predea autorităților. Cnezii români ortodocși se împotrivesc regalității maghiare și nobilimii catolice din regat. Acești răzvrătiți sunt pedepsiți prin confiscarea pământurilor. Un astfel de caz este cel al cneziilor Ioan, Ladislau și Petru, fiii lui Nexe (Neacșu) din Nexefalva (sat din apropierea Belințului). Regele îi acuză de infidelitate în 1369 și le confiscă posesiunile (pământurile, domeniile, cnezatele) din zona Lugojului (cei trei au fost iertați și și-au primit domeniile înapoi în 1372). În Banat, măsura condiționării titlului de nobil de apartenența la Biserica Catolică, luată de regele Ludovic I, a avut efect. Majoritatea cnezilor români s-au convertit la catolicism până în a doua jumătate a secolului al XV-lea. De aceea, în secolul al XV-lea, populația nobiliară a orașelor Lugoj și Caransebeș era catolică. Elitele românești din zona Lugoj și Caransebeș au trecut la catolicism pentru a-și păstra pământurile și privilegiile. Nobilii români având religie catolică reprezintă una din caracteristicile zonei în secolele XIV-XVI. Din orice perspectivă privim lucrurile, această epocă este una extrem de violentă și pericolele pândesc la tot pasul. Dintr-o scrisoare trimsă în 6 mai 1368, de către voievodul Transilvaniei, Nicolae Lackfi, aflăm că acesta îi cere comitelui de Timiș, Benedict Himfy, să-i înapoieze turma de porci, după ce: „Mihail, fiul lui Farcaş, şi Fylees, fiul lui Rachka, iobagi regeşti din Lugoj, din îndemnul lui 19 Marcu, fiul lui Mykola din Vărădia de Mureş, în preajma sărbătorii Crăciunului de curând trecut, găsind 80 de porci ai aceluiaşi Dragul, iobagul nostru din Sudgea, (Dragul, iobagio noster de Sugdia) în pădurile pomenitei moşii Lugoj, i-au luat tâlhăreşte, prinzând şi pe porcarul acelor porci”. Trebuie să menționăm că în Evul Mediu turmele de porci creșteau libere prin păduri, sub paza mai mult sau mai puțin atentă a unor porcari. Printre altele, acești porcari, trebuiau să scuture stejarii, pentru ca porcii să mănânce cât mai multă ghindă (pentru a se îngrășa). Turmă de porci în Evul Mediu Într-un document din 1369 este amintit drumul care ducea de la Ersig (Egérseg), care ducea spre Lugoj (Lugas). Uliţa satului Ersig (Egérseg), care ducea spre Lugoj se numeşte Uliţa oraşului (palatea civitas). De asemenea, domeniul feudal Ersig, aflat în stăpânirea familiei Himfy, era învecinat în 1369 cu districtul Lugoj (possessio Lugas). Un alt document, din aceeași perioadă, menționeză oamenii trimiși să participe la reconstrucția cetăţii Orşova. În acest document e amintit oraşul Lugoj care trimite 9 oameni pentru refacerea cetății Orșova; districtul Sebeş, trimite 80 de oameni. În 1376 apare menționată pentru prima dată cetatea Lugoj (castrum Lugos), unde Garai Nicoale (Miklas) este castelan (castellanus). Garái Miklós. Dintr-un document din 1386, aflăm că această cetate (castrum Lugos) (și Sebeșul) au fost date de regele Sigmund de Luxemburg comiţilor de Timiş şi Cenad, Lazló şi Iszvan Losonczy. E o perioadă complicată. După moartea regelui Ludovic cel Mare (1382), fiica și moștenitoarea sa, Maria de Anjou, a devenit regină. Ea s-a căsătorit cu Sigismund de Luxemburg în 1385. Această căsătorie și pespectiva ca Sigismund să devină rege al Ungariei a stârnit o revoltă. Cetăţile Lugoj şi Sebeş (Caransebeş) s-au alătură grupării care se împotriva lui Sigismund de Luxemburg (1387-1437) ca rege al Ungariei. Așa se explică evenimentele din acest an. Printr-o scrisoare trimisă la 26 august 1386, regele Sigismund, cere căpitanilor cetăţiilor Lugoj şi Caransebeș să se alăture trupelor sale. Această cerere nu are nici un efect, dar intervenţia în forţă a lui Lazlo Losonczy, devenit și ban al Severinului, va duce la înfrângerea celor două fortărețe. Să încercăm să explicăm ce înseamnă o cetate. Probabil că, înainte de venirea maghiarilor, în Banat, majores terrae, puternicii acestor locuri, și-au construit cetăți (care mai degrabă erau locuri întărite, construite din lemn și pământ). Pe locul vechilor cetăţi din secolele IX-XIII sau lângă aşezări mai importante, maghiarii construiesc noi fortificaţii (sau le refac pe cele vechi), teritoriul din jurul lor devenind domeniul acestor cetăţi. Pornind de la aceste cetăţi, Ştefan Pascu explică geneza oraşului medieval transilvan: „mai întâi era cetatea sau castrul, înconjurat cu ziduri de pământ, palisadă sau piatră, populat de garnizoana cetăţii. Treptat în jurul zidurilor cetăţii se aşază populaţia fugită de la sate, meşteşugari, negustori. Cu timpul, oraşul dinafara zidurilor se conturează, se temeiniceşte. Alte rânduri de ziduri... se adaugă celor vechi, îmbrăţişând această populaţie extra muros, care devine intra muros”. Aceasta este, se pare, şi evoluţia Lugojului în Evul Mediu. 20 Probabil că, la început, cetatea Lugojului a avut ziduri de lemn, fiind înconjurată cu un val de pământ și cu un șanț plin cu apă. În timp, zidurile de lemn au fost înlocuite cu unele de piatră, iar în apropierea fortificației, simțindu-se protejați, s-au așezat diverși oameni (cnezi, preoți, țărani, meșteri) întemeind o localitate civilă. Trebuie să ținem cont că, cel puțin în această parte de lume, în secolele XIV-XVI, soarta este schimbătoare. Dezastrele naturale (incendiile, inundațiile sau bolile) sau atacurile inamice pot distruge o localitate și chiar o fortificație aproape imediat și, după aceea, e nevoie de decenii pentru refacerea respectivei așezări. E, deci, posibil ca așezarea din apropierea cetății Lugoj să fi cunoscut perioade de dezvoltare, urmate de perioade de decădere, datorate unor intemperii sau acțiunilor unor inamici. Mai remarcăm și faptul că, în Evul Mediu majoritatea așezărilor semiurbane, precum Lugojul, aveau un pronunţat caracter agrar. Locuitorii oraşului aveau grădini în jurul caselor, iar în hotarul oraşului aveau „pământuri de arătură, lucrate şi nelucrate, ogoare, lunci, păşuni, câmpuri, fâneţe, păduri, dumbrăvi, munţi, dealuri, vii şi dealuri cu vii, ape, râuri, eleştee, locuri de pescuit şi cursuri de apă, mori şi locul acestora”, după cum aflăm din documente. Singurele deosebiri dintre o aşezare semiurbană şi una rurală, în această epocă sunt castrul şi zidurile care înconjoară (atunci când ele există). Unele așezări primesc privilegii și pot organiza târguri şi iarmaroace și ajung să se autocârmuiască prin instituţii proprii. Dar cine sunt locuitorii cetăţii în secolele XIV-XV? În primul rând, în fortărețe găsim garnizoanele permanente ale cetăţii, care în general erau destul de mici, fiind formate din 10-30 de soldați, în timp de pace, şi de 50-100 de luptători în timp de război. Conducerea cetăţii o avea, ca şi înainte, un castelan ajutat de un vicecastelan, care au în subordine o gardă permanentă, la care se mai adăuga un personal auxiliar. Oraşele aveau în frunte un căpitan, ce ordona unei gărzi permanente, formată de obicei din mercenari angajaţi prin contract. Sigismund de Luxemburg (pictură Oamenii în serviciul cetăţii erau organizaţi în de Albrecht Dürer) „centurii şi decurii” (centurionatus, decurionatus), în frunte cu centurioni şi decurioni, aleşi din jobagiones castri (iobagii de cetate). Conducerea „curiei” (curţii), în întregimea ei, mai ales din punct de vedere economic o avea comitele curial (comes curial) care administra domeniul regal (adică întinsele pământuri din jurul cetăţii). Dar cel care e comandantul străjii cetăţii e castelanul (praefectus castri, majores castri). Tot el e administrator al cetăţii. Antonio Bonfini (1434-1503) scrie că la Lugoj şi Caransebeş, locuitorii „sunt aproape toţi oşteni călare dedaţi slujbei ostăşeşti”. Însă, aceşti „aproape toţi oşteni”, sunt de fapt „adevăraţi, născuţi şi neîndoielnici nobili şi oşteni”, adică, în același timp nobili. Când e pace (deși acești nobili de la marginea regatului sunt tot timpul pregătiți de luptă) sunt extrem de preocupaţi de felul cum iobagii lucrează pământurile şi viile lor și muncesc cot la cot cu aceştia. Alţi locuitori ai oraşului sunt iobagiones castri şi castrenses (sau iobagi regeşti, cum au fost numiți în 1368, când au furat o turmă de porci). Iobagiones castri aveau ca principală îndatorire apărarea cetăţii. Ei alcătuiau banderia cetăţii. Erau oameni dependenţi; nu e însă vorba de o dependenţă de natură servilă, ci de una cu caracter social-militar, cu anumite drepturi şi îndatoriri faţă de cetate. Nu erau cu totul liberi și nu pot părăsi cetatea după bunul plac. În veacul al XIV-lea, iobagiones castri devin o categorie de oameni dependenţi, în sensul feudal, de cetate. 21 Reprezentare ipotetică a cetății Lugojului și așezării din apropierea ei în secolul XVI (profesor Nopcea Silviu) 22 Castrenses sau oamenii cetăţii formau o pătură a ţărănimii. Obligaţiile lor erau de a întreţine şi a apăra cetatea respectivă, iar în timp de război de a participa la lupte. Datorau şi unele slujbe şi dări în produse comitelui. Oamenii cetăţii cultivau pământul pus la dispoziţia lor pe domeniul cetăţii respective, trebuind să achite unele dări. Spre sfârşitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, unele cetăţi evoluează spre statutul de târguri şi oraşe. Oraşele, mai ales cele libere regeşti, beneficiază de privilegiul de a organiza târguri săptămânale sau anuale. Tot acum, după cum scrie Ştefan Pascu, cetatea este înghiţită de oraş. Astfel, în 1564, Giovani Andrea Gromo menționează în cartea „Scurtă descriere a Transilvaniei” că: „Lugojul (Logos) (este) oraş mare deschis... în acest oraş se află o cetăţuie păzită”. Pentru apărarea oraşului, se folosesc, tot mai des, trupele de lefegii, deoarece se generalizează armele, a căror întrebuințare presupune un personal calificat. Oraşele libere aveau drept de autocârmuire, locuitorii putând să-şi aleagă organele de conducere, care exercitau atribuţiile administrative, judiciare, fiscale şi militare. Cel mai frecvent organ de conducere al unui oraş este sfatul. În frunte cu judele (judex), sfatul era format, de obicei, din 12 juraţi, care făceau parte din orăşenii mai înstăriţi şi care erau aleşi anual („prim-jude, juzi-juraţi şi ceilalţi senatori ai aceluiaşi târg Lugoj”). Sfatul avea competenţe administrative, juridice, fiscale, militare. În privinţa competenţei juridice, sfatul judeca toate procesele civile şi penale în care oraşul şi orăşenii erau parte sau erau implicaţi, într-un fel sau altul, dar şi străinii ce săvârşeau infracţiuni pe teritoriul localității. Competenţa judiciară a instanţelor orăşeneşti se limita la populaţia orăşenească, dar se ocupa și cu probleme de drept civil (proprietate, împrumuturi, concurenţă, furturi, injurii). Oraşele aveau dreptul de a prinde, judeca şi pedepsi aspru pe răufăcători: hoţi, tâlhari, ucigaşi, incendiatori, falsificatori de sigilii şi pe orice făcător de rele. În afara orașului (detaliu de pe o hartă medievală) Oraşele primesc şi privilegiul de iarmaroc, printr-un act acordat de puterea centrală. Totodată, pe lângă acest privilegiu, regele le acorda locuitorilor şi deplina siguranţă şi libertatea de deplasare. Alături de iarmaroacele anuale se conferea şi dreptul de târg săptămânal. Privilegiile de iarmaroc indicau şi ziua sau zile în care urma să se ţină iarmarocul. În timpul iarmarocului era în vigoare libertatea negoţului, supus în rest îngrădirilor jurisdicţiei urbane. Comerţul orăşenesc era strict reglementat, reglementarea fiind făcută de sfat. Conducerea orașului impune măsurile şi greutăţile folosite, cantităţile admise spre vânzare, termenii vânzării. Tot sfatul interzice, uneori, desfacerea produselor străine în afara zilelor de iarmaroc. Oraşele au un statut schimbător; sunt când de civites (oraş), când de oppidum (târg). Oppidum-urile erau nişte sate mai mari din punct de vedere demografic, ocupaţia principală a locuitorilor fiind agricultura. Civitas-urile au funcţii caracteristice: economice (târgul local, 23 săptămânal), administrative, militare. În perioada secolelor XIV-XVI multe aşezări „se zbat între situaţia de târg şi de oraş” (Ştefan Pascu). Și numele localității variază. Lugojul a devenit în 1386 cetate regească, intrând sub jurisdicția directă a regelui Ungariei care numește castelanul cetății. Pentru acoperirea unor datorii, Lugojul va fi vândut sau donat de regii Ungariei sau principii Transilvaniei, unor persoane private care obțineau dreptul de a colecta taxele de aici. „Pe drumul urcuşului şi dezvoltării urbane”, Lugojul (este) „la 1371-1372... civitas, dar după aceea va decădea la situaţia de târg la 1438-1440 (oppidum), pentru ca la 1526 să fie din nou înălţat la rangul de civitas, iar la 1542 e oraş al reginei (civitas nostre [reginae] Lugos)”. În 1334, preotul Blasiu este paroh la Lucas. Lugojul apare mai apoi cu numele de Lugas (1368), castrum Lugas (1376), civitas nostra Lugas (1542), Lwgos (1544), Logos (1564), Lugos (1582); este menţionat ca possessio (1369), opidum (1439-1440, 1464) şi civitas (13711372, 1536, 1542). În secolul al XIV-lea, turcii otomani își extind imperiul în estul Europei. Treptat, această putere musulmană începe să pună în primejdie și teritoriile din N Dunării. Simțind pericolul, vitejii cavaleri din Banat încep să lupte cu turcii. E posibil ca în 1389, la bătălia de la Kosovopoljie, să fi participat de partea sârbilor un detaşament de lugojeni (sub comanda lui Nicolae Gárá(i)). Datorită amenințărilor de tot felul, la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, nobilii români din Banat sunt apreciați tot mai mult pentru faptele lor de arme și sunt recompensați cu numeroase privilegii. Organizarea administrativă a Banatului în comitate, era dublată, îndeosebi pe plan militar, de Banatul de Severin și districtele româneşti. Lumea medievală e o lume fragmentată de privilegii, iar orice categorie socială, așezare sau grup etnic putea să beneficieze de anumite drepturi, diferite de ale celorlalți. De aceea, Banul de Severin avea şi rol de instanţă judecătorească printre nobilii din districtele româneşti. Fiecare district privilegiat îşi avea scaunul de judecată propriu (sedes judiciaria districtus). Deseori se întruneau într-un scaun de judecată reprezentanţii mai multor districte. În 1389 (1390) s-au reunit nobili din Sebeş, Lugoj şi Mehadia; în 1391, nobili şi cnezi din Sebeş, Lugoj, Caran şi Comiat; în 1419 s-au întrunit fruntaşii românilor din districtele Sebeş, Lugoj, Caran şi Comiat, iar în 1420 cei din Sebeş, Lugoj şi Comiat. Scaunul de judecată al mai multor districte era prezidat de comitele ales („pe nobilii români şi pe cnezii din aceste districte nu poate să-i judece decât comitele lor temporar ales, iar dacă nu vor fi mulţumiţi cu judecata lui, au dreptul să se adreseze Curţii regale şi împotriva sentinţei date de Curte, au dreptul să apeleze la rege”), castelanul cetăţilor din districtele respective sau ale cetăţii din districtele respective sau ale cetăţii din districtul unde se întrunea scaunul de judecată. În problemele mai importante se constituia un scaun de judecată central, pentru toate cele opt disrticte privilegiate, format din reprezentaţii acestora şi care se întrunea la Caransebeş, districtul cel mai important era prezidat de comite ori de banul de Severin sau chiar de rege, ajutat de opt asesori, reprezentanţii celor opt districte româneşti. Însă, banul de Severin trebuia să fie în bune relaţii cu aceşti nobili pentru că avem şi cazuri în care, ca şi acela din 1430, cnezii din Almaj, refuză să se prezinte la o judecată convocată de Nicolae Radwitz, marele maestru al ordinului teuton, şi ban de Severin, motivând că procesele care îi privesc le poate judeca doar regele. În districtele româneşti bănăţene judecata se făcea după legea veche şi aprobată a acestor districte (iuxta antiquam et aprobatam legem districtum valachalium universitorum). Un astfel de proces s-a desfășurat în 1390, când banul de Severin s-a informat cu privire la pământurile deținute de cneazul Petru și de frații săi, Halmegh, Cristufor și Mihail, după ce aceștia își pierduseră diplomele de posesiune. În urma informațiilor obținute de la nobilii și de la „oamenii de altă stare din comitatele Sebeș, Lugoj și Mehadia”, cu privire la domeniile deținute de cei patru, banul de Severin, va face demersurile necesare pentru ca cei amintiți mai sus să primească un nou document pentru pământurile deținute. Noua diplomă regală semnată de Sigismund de Luxemburg în primăvara 1390, condiționează dreptul de posesiune al celor 24 patru de obligația de a participa, în armata regală cu o lancie de soldați (cum uno lancca), „după obiceiul celorlalți nobili cnezi din zisele ținuturi”. În 1391, banul Severinului convoacă din nou adunarea „nobililor şi cnezilor din cele patru districte şi provincii Sebeş, Lugoj (Lugas), Căran şi Comiat” pentru judecarea unei pricini referitoare la hotarul dintre pământurile deținute de Bogdan de Mâtnic și oamenii din orașul Căran. Aceste adunări de judecată ne arată importanța politică și militară a nobililor români din sud-estul Ungariei. Aceștia, în schimbul unor servicii militare, au o largă autonomie, inclusiv propriile instituții judecătorești. Printre aceștia, nobilii din districtul Lugoj, au probabil locuințe pe pământurile pe care le dețin, dar și în așezarea de lângă cetatea Lugojului (a cărei ziduri puteau să-i apere în cazul unor atacuri). Ca o confirmare a prestigiului acestor nobili români, în 1394, la Universitatea din Viena, la facultatea de Arte liberale, studiază un Johannes de Lugas. Reprezentare medievală a unei incursiuni turcești în Ungaria Nobilii bănățeni și nevoia de protecție devine tot mai necesară la sfârșitul secolului al XIV-lea. În 1390, banul Severinului Nicolae Pereny este nevoit să respingă primul raid de jaf al turcilor otomani în Banat. Câțiva ani mai târziu, în 1396, are loc bătălia de la Nicopole. Trupele creștine conduse de regele Sigismund de Luxemburg sunt spulberate în sudul Dunării de către otomani. După bătălie, turcii pătrund în Banat şi pradă zona până la Timişoara, trecând și pe la Lugoj. La începutul secolului al XV-lea, atacurile otomane în Banat vor fi tot mai frecvente. Nu doar akingii reprezintă un pericol și produc pagube. Drumurile sunt nesigure și orice călătorie te poate pune în pericol. Astfel, în 1405, Ioan Slavul din districtul Chery se îndrepta cu treburi spre Lugoj, când a fost atacat de Petru, zis Wasarhel, iobag al lui Osvald de Belinţ din Ohaba Forgaci. În urma confruntării, Ioan Slavul a fost deposedat cu forța de un cal de 50 florini. Păgubitul își va căuta dreptatea și se va adresa adunării comitasense întrunite la Timișoara. Nu se cunoaște rezultatului demersului, dar autoritățile aveau destule metode pentru aflarea adevărului, căci aveau dreptul „de a judeca, de a pune la cazne, a spânzura şi a lovi şi pedepsi cu pedeapsa cuvenită după felul fărădelegii lor pe toţi hoţii, tâlharii şi pe orice alţi răufăcători prinşi în hotarele şi marginile... comitatului... precum şi de a ridica spânzurători şi alte feluri de unelte de caznă... în locurile potrivite şi de trebuinţă”. 25 În 1419 avem din nou informații despre nobilii din districtul Lugoj, deoarece Sigismund Losonczy (Sigismund de Losonc), castelan de Orşova, Mehadia, Sebeş şi Jdioara, convoacă la Caran(sebeș) adunarea nobililor („universitas nobilium”) şi cnezilor din districtele Sebeş, Lugoj, Caran şi Comiat, pentru a întări dreptul de stăpânire al familiei Mâtnic asupra unor terenuri şi păduri. În anul următor, Bogdan, fiul lui Nicolae, care își pierduse, în timpul luptelor cu turcii, actele de proprietate asupra cnezatelor moșiilor Magoia, Răchita și Stramtura din districtul Comiat îi cere lui Sigismund Losonczy noi acte de posesiune. Acestea vor fi emise în urma mărturiilor unor nobili din districtele românești. Documetele amintesc că pentru cneazul din Comitat au depus mărturie din districtul Lugoj, Ștefan, fiul lui Emeric de Zepmezew, Ladislau, fiul lui Luca, Petru, Saarga, Simian de Olahat. Sigismund Losonczy va oferi o nouă carte de proprietate lui Bogdan de Magoia pentru moșiile sale, pentru ca acesta „să le țină, să le stăpânească și să le aibe în chipul cnezatelor celorlați români”. Evenimentul ilustrează perfect proverbul românesc „ai carte (de proprietate), ai parte (de moșia ta)” și sistemul de Iancu de Hunedoara în armură privilegii al nobililor din districtele (János Thuróczy, 1488) românești. În 1420, în luptele cu turcii, Sigismund Losonczy și aliatul său, domnul Țării Românești, Mihail I, după câteva succese, își pierd viața într-o ambuscadă. Profitând de situație otomanii atacă din nou Banatul, în septembrie 1420. Turcii devastează comitatele Caraș și Tmiș și ajung până la Lugoj. Vicecomitelui de Timiș intervine și obține o victorie, în apropierea Lugojului. La 1428 e amintit un oficiu pentru administrarea dării şi o vamă la Lugoj. Regele Sigismund de Luxemburg, printr-un act din 24 august 1428, le interzice celor din Lugoj să mai ia vamă de la iobagii satului Hodoş, deoarece aceștia erau scutiţi din vechime. Importanța tot mai mare a orașului de pe Timiș e demonstrată și de faptul că în 1439 e amintit cu titulatura de oppidum (târg), într-un document de donaţie referitor la localităţile Oloşag şi Dragomireşti. Deoarece, atacurile turcilor asupra sudului Ungariei cresc în frecvență, e nevoie de conducători de oști precum Iancu de Hunedoara pentru a le stăvili. Desigur, sunt importanți și viteji locali, care sunt răsplătiți pentru faptele lor cu titluri și pământuri de regii Ungariei. În 1441, trupele turcești pătrund în regatul maghiar și devastează inclusiv zona dintre Lugoj și Timișoara. Probabil, în timpul acestor lupte, s-au remarcat cnezii români Nicolae Turcin de Gamza, Mihail de Cornet, Mihail, Gheorghe, Ioan, Nicolae, Mihail din Berzasca și voievodul și banul Ioan (wayuode et bani), cărora regele Vladislav le-a donat, în 1442, domeniile Berzasca, Ohaba şi Ohabiţa din districtul Lugoj, ca răsplată pentru vitejia lor în lupte. Documentele precizează că Nicolae Turcin de Gamza şi pe Mihaiu Corneth erau cnezi din districtul Lugoj (valachorum kneziorum districtus Lugas). În ciuda atacurilor otomane, la mijlocul secolui al XV-lea, Lugojul cunoaște o perioadă de dezvoltare. În 1446, Lugojul e amintit ca domeniu regal, căruia îi aparțineau 17 sate. Cinci 26 ani mai târziu, într-un document este amintit Uilogoswar (Lugojul Nou). Presupunem că e vorba de așezarea din jurul cetății, care s-a dezvoltat în anii anteriori. Iancu de Hunedoara a deținut funcția de comite de Timiș între 1441 și 1446. În această perioadă a vizitat Lugojul și a ordonat refacerea și consolidarea zidurilor cetății. În 1451, venind din Transilvania, Iancu de Hunedoara trece iarăşi prin Lugoj. Cunoscut susținător al catolicismului, Iancu va susține acțiunile călugărului Ioan de Capistrano, care acționează cu toate metodele pentru convertirea ortodocșilor din Transilvania și Banat. Putem presupune că la Lugoj comunitatea romano-catolică va crește în urma acțiunilor sale. Tot Iancu de Hunedoara convoacă o adunare generală a nobililor români din districtele Almăj, Bârzava, Caraşova, Caransebeş, Ilidia, Lugoj şi Mehadia pentru a cerceta situația cetății Drâncova. Martorii participanți arată că regele Albert a donat această cetate familiei Cerna, însă actele au fost pierdute în urma unui atac al turcilor. În cadrul scaunului de judecată al adunării desfășurat în ianuarie 1452 se cere refacerea actului de proprietate în urma jurământului depus de nobili români (cnezi) Reprezentare a unui soldat otoman din districtele amintite mai sus. Din districtul Lugoj (Melchior Lorck, secolul al XVI-lea) au participat nobilii Petru Fodor de Serked, Petru Dobrotă de Zepmezew, Ştefan Şişman de Buziaş şi Nicolae Vizeş de Zaldobagh. În urma jurământului depus de nobilii participanți, este confirmat faptul că cetatea Drâncova aparține familiei Cerna și capitulul din Arad întărește faptul prin emiterea unei noi cărți (document) de proprietate. Faptele descrise scot la iveală particularitățile spațiului bănățean din perioada secolelor XIV- XV. În districtele românești din Banat, cnezii români, având probabil religie catolică, beneficiază de autonomie judecătorească. Scaunele lor de judecată se țineau după vechiul drept românesc (jus valachicum). În ciuda acestui fapt, ei nu uită că sunt nobili în regatul Ungariei și sunt preocupați să dețină documente care să le ateste dreptul de proprietate asupra unor cetăți și pământuri. Atacurile turcilor sunt tot mai frecvente, dar nobilii români reușesc să le respingă. Vitejia lor este recunoscută chiar de regii Ungariei, care le oferă titluri nobiliare și diverse posesiuni. În aceste vremuri, doar bisericile par ferite de violenţă, păstrându-şi calitatea de loc sfânt şi sacru. De aceea, aici se păstrează şi documentele de posesie, mai ales că celelalte clădiri ard sau sunt distruse des, accidental sau în urma unei acţiuni duşmane. Aprecierea regilor maghiari pentru acești luptători de la marginea regatului (apărând vadurile Dunării) este dovedită pe deplin de diploma de privilegii acordată de regele Ungariei, Ladislau al V-lea Postumul (1453-1457), nobililor, cnezilor şi celorlalţi români (universorum nobilium et keneziorum ac ceterorum walachorum) din districtele Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almăj, Comiat, Caraş, Bârzava şi Ilidia. Aceast document din 29 august 1457 întărește vechile privilegii acordate românilor din aceste districte, și nu face decât să reconfirme drepturile acordate anterior de alți regi ai Ungariei (quibusque eadem emanata et per predecessores nostros Reges Hungariae ipsis concessa sunt). Conform diplomei, nobilii din cele opt districte formează o unitate (regele nu le poate separa) și dispun de autonomie. Își aleg în frunte un comite și doar acesta are dreptul să-i judece 27 pe baza vechiului drept românesc; în cazul în care sunt nemulțumiți de judecată, acești nobili au privilegiul să ceară dreptate la curtea regală. Reprezentare din secolul al XIX-lea a unor luptători medievali Diploma stipulează, de asemenea, că regele nu poate dărui străinilor moșii sau vite din aceste districte decât cu acordul nobililor români și că, atunci când comitele sau vicecomitele aveau de încasat amenzi, ei nu puteau lua împricinatului calul, șaua, armele și animalele (oile). Pentru acești războinici, armele și calul de luptă sunt printre cele mai prețioase posesiuni. Recunoscându-li-se rolul în lupta împotriva otomanilor și în apărarea Ungariei, nobilii români din cele opt districte sunt scutiți de plata oricăror dări și sunt recunoscuți ca fiind egali cu ceilalți nobili din regat. Iată textul acestei importante diplome din 29 august 1457, transcris de G. Popovici: „Noi Ladislau, din mila lui Dumnezeu rege al Ungariei... considerând meritele credinţei şi serviciile fidele prestate de nobilii, cnezii şi de toţi românii, din districtele Almăj, Bârzava, Caraşova, Comiat, Logoj, Mehadia, Ilidia, Sebeş, nu numai către predecesorii noştri regi ai Ungariei, ci şi către noi s-au arătat pentru care bunăvoinţă şi mulţumirea noastră şi-au câştigat; iar mai vârtos din acea considerare, că ei aşezaţi fiind la marginile regatului nostru, în apărarea vadurilor Dunării, contra deselor invazii din partea turcilor, care prădează regatul nostru din partea aceea. Drept aceea, voind noi, mulţumirea noastră a le arăta, toate şi orice privilegii ale nobililor şi ale altor români, despre orice ale lor libertăţi, prerogative şi drepturi articulate, ca şi când scrisoarea noastră prezentă din vorbă în vorbă ar fi adusă, totuşi sub acelea condiţii, greutăţi şi servicii, sub care au emanat şi prin predecesorii noştri, regi ai Ungariei, s-au conces 28 ca autoritatea noastră regească, pentru aceiaşi nobili români, judecători şi ceilalţi români, precum în prezent, aşa şi pe viitor le confirmăm şi cu putere de pururea le dăruim şi promitem a-i menţiona pe ei toţi, de la cel mai mic până la cel mai mare în ale lor prerogative, libertăţi şi drepturi a-i conserva. Şi ca nobilii români judecători şi toţi ceilalţi români cu unite puteri cu atât mai bine să poată continua serviciile noastre şi regatului nostru, întru apărare a vadurilor Dunării, am decretat a nu mai dona nimănui de aici înainte sate şi moşii în cele opt districte, decât numai celor care pentru credincioasele lor servicii se vor recunoaşte de bine meritaţi prin zişii români şi aceste opt districte nu le vom despărţi deolaltă, nici dona cuiva unul din ele, ci pentru sfânta coroană a ţării noastre, ca şi predecesorii noştri le vom ţinea împreună laolaltă, pe românii nobili şi dregător să nu-i judece nimeni altul, decât pe timp alesul lor comite, şi dacă ei nu ar fi mulţumiţi cu judecata lui, să poată cuteze a apela procesele lor la judele Curiei noastre şi de acolo la persoana pre sfântă a Maiestăţii Noastre. Pe lângă aceste voim ca comitele şi vicecomitele lor aleşi din timp în timp, să nu cuteze întru strângerea banilor de pedeapsă şi executarea judecăţilor împreunătoare a lua calul, şeaua, armele şi oile celor convicați şi astfel de execuţie să se poată împlini numai în faţa judelui nobil, de la care depind acei români, după a sa modalitate. În fine recunoaştem pe amintiţii nobili români de adevăraţi nobili ai regatului nostru, asemenea facem pe dregătorii lor exemţi şi scoşi de la tot tributul, care ar fi, sau nouă, sau altora de plătit şi să nu cuteze nimeni lucrurile şi bunul lor, ori în ce loc, a-l opri şi sechestra, precum nici să îndrăznească cineva a chema, a strâmtora pe aceiaşi nobili, sau pe supuşii lor, după pretenţiunea cuiva, la judecată străină să vină ca la atare judecată şi dacă ar avea cineva vre-o cerere, sau pretenţie contra nobililor români sau dregători sau contra supuşilor lor, sau dacă ar spera că are aceea pretenţie împotriva supuşilor lor atunci la nobilii lor; iar contra nobililor şi a dregătorilor are de-a o spune la comitele lor, care va alege, din timp în timp, cari, dacă se pot apela Ladislau al V-lea Postumnul procesele la judele Curiei noastre şi dacă nici acolo nu li se va face dreptate atunci la persoana Majestăţii Noastre regeşti, de unde fiecărui jelitor i se va face dreptate şi judecată, după cum vor dicta legile.” Regele Matei Corvin (1458-1490) nu va ține cont de diploma acordată de predecesorul său. În 1464, regele maghiar, pentru a-i răsplăti pe voievodul Transilvaniei, Ioan Pongratz şi pe fratele acestuia, Andrei de Dindeleag, le donează cetatea Jdioara şi târgul Lugoj, împreună cu câteva sate ale districtului Lugoj. Prin acest gest, Matei Corvin recunoaște meritele lui Ioan Pongratz în luptele cu turcii. În același an, regele dăruieşte fidelilor săi, Iacob de Măcicaş şi Toma de Perlo, câteva domenii din districtul Lugoj, pentru merite deosebite. Iacob de Măcicaş este amintit în documente și câțiva ani mai târziu, în 1470, când are loc un scaun de judecată al nobililor din districtul Lugoj (in sede nostra judiciaria unacum nobilibus provincialibus sedes Lugas). Conform documentelor, această adunare a nobililor lugojeni a a fost condusă de Iacob de Măcicaş, alături de Mare de Ciula și Vassa, toți trei fiind castelani de Zidovin (Jdioara). 29 Dăruirea unor moșii din districtul Lugoj devine o practică frecventă. În 1479, regele Matei Corvin îi oferă lui Francisc Harazthy, banul Severinului, posesiuni din districtul Lugojului. Aceste predii aparţinuseră anterior lui Gheorghe Sugar, un nobil mort fără urmaşi. Și Ioan Dobrotă a murit fără urmaşi, iar moșia Zepmezew din districtul Lugoj a fost donată de același rege lui Matia Pongracz. În 1470 Lugojul ajunge în posesia lui Ioan Corvinul, fiul ilegitim al regelui Matei Corvin. La moartea lui Ioan (1504) întreaga sa avere formată din sute de localităţi şi cetăţi a fost moștenită de văduva lui, Beatrice. Regele maghiar Vladislav al II-lea Jagello (1490-1516) o va căsători pe Beatrice, văduva lui Ioan, cu nepotul său, George Marchion de Brandemburg. Astfel, Lugojul își schimbă din nou proprietarul. Istoricul Dan Popescu scrie despre participarea lugojenilor sub conducerea comitelui lui Pavel Chinezu (comite de Timiș între 1478-1494), la 13 octombrie 1479, la bătălia de la Câmpul Pâinii de lângă Orăştie. Oricum, în 1494, regele Vladisalv al II-lea Jagello vine din Transilvania la Timişoara. Pavel Chinezu, care deținea funcția de comite de Timiş, deși foarte bolnav, călătorește până la Lugoj pentru a-l aștepta și conduce pe rege. Un document din anul 1487 menționează faptul că garnizoanele Lugoj și Caransebeș sunt apărate de 200 husari sub Matei Corvin, regele Ungariei (1458-1490) comanda unor voievozi. Istoricii consideră că acești husari sunt, în majoritatea lor, sârbi. Aceaste trupe de cavalerie ușoară erau sprijinite de 200 nobili români recrutați, prin plata unor sume mari, din zonele din jurul celor două cetăți. Nobilii cu o sesie trebuiau să participe la oaste cu un cal cu tot harnaşamentul, cu o sabie, un scut și o cămaşă de zale. În situații disperate, la începutul secolului al XV-lea, la oaste erau chemați și iobagii. Dintre aceștia, cei mai avuți, proprietari ai mai multor animale de povară, erau nevoiți să se prezinte la oaste cu un arc, cu 32 de săgeţi şi cu o sabie. Pentru iobagii săraci era necesar să vină cu o lance şi cu o secure. Acești iobagi sunt din ce în ce mai importanți la sfârșitul secolului al XIV-lea și de aceea loialitatea lor trebuie păstrată. Probabil că acesta e motivul pentru care, în 1497, Iosa de Som comite de Timiş (1494-1509) intervine pentru a pune capăt conflictului legat de plata vămii dintre castelanii de Haţeg și iobagii din Lugoj. În contextul amenințării otomane tot mai grave, în 1504, Dieta ungară de la Rákos aprobă o nouă fortificare a Caransebeşului şi stabilește sumele ce urmau să fie plătite garnizoanelor din Lugoj şi Caransebeş. Banii (aurul) devin o prezență constantă în relațiile de vânzare ale unor domenii din zona Banatului. În 1495, David Dees de Temeşel vinde pentru pentru 50 florini de aur moșia din districtul Lugoj lui Petru Bujor de Kysendreud. În 1510, Dan de Săcele (Zachal), castelanul Jdioarei, primește de la marchizul George de Brandemburg castrul Jdioarei, castelul Lugojul și târgul Lugojului (castrum suum Sydowar, necnom Castellum Lugas cum oppido suo Lugos cum omnibus). Înțelegerea e una temporară și castelanu Jdioarei trebuie să înapoieze posesiunile primite. 30 SE Europei la începutul secolului al XVI-lea În 1514 are loc răscoala condusă de Gheorghe Doja (Dózsa György). Doja, un mic nobil din Transilvania, a primit sarcina să strângă o armată pentru a participa la cruciada antiotomană promovată de papa Leon al X-lea. Aceaste trupe, din care făceau parte și mulți țărani iobagi, sau răsculat împotriva marii nobilimi din Transilvania. După câteva succese notabile, răsculații sunt înfrânți la Timișoara în urma intervenției voievodului Transilvaniei, Ioan Zapolya (15101526). Husarii din Lugoj și Caransebeș, sub conducerea lui Petru Petrovici (Petru Petrović), participă la luptele duse împotriva răsculaților conduși de Doja și la prinderea acestuia. Pentru faptele lor de arme din timul acestei campanii, ostașii din Banat sunt răsplătiți, unii dintre ei fiind înobilați. Este și cazul lui Matei (Matia, Matheiu) Bruz, care, în 1514 este înnobilat de regele Ungariei Vladislav al II-lea, primind un blazon, și, de asemenea, un domeniu cu casă la 31 Lugoj. Destinul acestui nobil viteaz se află în strânsă legătură cu destinul regatului Ungar, el pierzându-și viața în bătălia de la Móhacs (1526). Lupta de la Mohács din 1526 (detaliu dintr-o miniatură otomană) În primăvara anului 1515, voievodul transilvănean Ioan Zapolya (Szapolyai Janos), se află la Lugoj de unde scrie banului de Severin, Nicolae Hagmas, cerându-i ca la următorul scaun de judecată să dezbată și necazurile lui Nicolae de Gârlişte. În anul următor, din cauza pagubelor suferite în timpul răscoalei lui Doja, Francisc Harasthy îşi vinde posesiunile din Banat pentru 5000 florini de aur. Printre aceste posesiuni se numără și castelul din Lugojul Nou și Lugojul Nou. Proprietar al cetăţii Lugojului devine Levai Sigismund. Fiica acestuia, Sofia, se căsătorește în 1522 cu Francisc Forgacs iar Levai Sigismund le dă zestre, printre altele, un sfert din cetatea Lugoj. În același an, la 30 noiembrie, Doutza Luca este menționat ca jude al târgului Lugoj. Ofensiva otomană devine tot mai puternică la începutul secolului al XVI-lea. În 1521 turcii cuceresc Belgradul, iar în 1522 ocupă Orșova. În 1551 și în 1552, otomanii trec în nordul Dunării și pustiesc Banatul. În 1524, maghiarii pierd și Severinul și, odată cu pierderea acestei 32 cetăți, dispare şi Banatul de Severin. Acest ultim eveniment duce la apariţia unei noi forme de organizare în zonă. În 1536, documentele încep să menționeze Banatul de Caransebeş-Lugoj. Lovitura de grație pentru regatul maghiar a venit în 29 august 1526, când trupele armatei otomane, conduse de Soleiman Magnificul (1520-1566), au distrus armata maghiară în bătălia de la Mohács. Tânărul rege maghiar, Ludovic al II-lea (1516-1526), moare pe câmpul de luptă. În timpul confruntării și în evenimentele ulterioare, numeroși nobili maghiari își pierd viața iar o mare parte a elitei regatului ungar dispărând din istorie. Ioan Zápolya Suleiman Magnificul Ferdinand de Habsburg Regele Ludovic al II-lea (al Ungariei și Boemiei) s-a căsătorit în 1522 cu Maria de Austria, sora lui Ferdinand I de Habsburg. După moartea tânărului rege maghiar, în 1526, Ferdinand I a încercat să obțină coroana Ungariei. Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei, își dorea și el tronul Ungariei. Dorința celor doi de a obține titlul de rege al Ungariei a dus la un conflict prelungit pe mai multe decenii. Ioan Zápolya a fost proclamat rege de o parte a nobilimii maghiare, la Dieta la Székesfehérvár, în 10 noiembrie 1526, iar Ferdinand de Habsburg, la Dieta ținută la Pozsony, de o altă parte a nobilimii maghiare, în 17 decembrie 1526. Regatul Ungariei se confrunta și cu alte probleme. Iovan Nenada, conducătorul sârb al unui corp de oaste maghiară, i-a alungat pe turci din Bačka și, parțial, din Banat și Syrmia iar apoi a început să conducă independent aceste teritorii, proclamându-se țar. Incitat de Ferdinand de Habsburg, Iovan Nenada le-a interzis nobililor maghiari să revină pe domeniile lor din teritoriile controlate de el și asta a dus la o confruntare armată. În 27 iunie 1527, la Frumușeni (Szépfalu, județul Arad), armata (formată din țărani români, sârbi și maghiari) condusă de Iovan Nenada a fost înfrântă de armata nobililor maghiari a lui Ioan Zápolya, după ce aceasta a fost întărită de sosirea unor trupe de la Caransebeș, Lugoj și Hunedoara. Între timp, armata lui Ferdinand a pătruns în Ungaria și a ocupat Buda, iar mai apoi a înfrânt armata lui Ioan Zápolya, care a fugit în Polonia. Datorită acestei înfrângeri, fostul voievod al Transilvaniei a cerut sprijinul otomanilor. În schimbul vasalității, Sultanul Suleiman Magnificul a acceptat să intervină și armatele otomane au atacat Austria și au asediat, fără succes, Viena în 1529. Ca urmare a sprijinului otoman, în 1529, Ioan Zápolya a revenit la conducerea Ungariei. Suleiman Magnificul asediază Viena din nou în anul 1532, dar nici acum nu reușește să ocupe orașul. În anul 1533, Casa de Habsburg încheie pacea cu Imperiul Otoman. Ferdinand de Habsburg primește vestul Ungariei. Tratatul de la Oradea (Nagyvárad) din 1538 pare să pună capăt definitiv neînțelegerilor. Prin acest tratat, regele Ioan Zápolya, care nu avea urmași, îl recunoaște ca succesor al să pe tronul Ungariei pe Ferdinand de Habsburg. 33 Totuși, în 1539, Ioan Zápolya s-a căsătorit cu Isabella Jagellon și în 1540 aceasta i-a născut un fiu (Ioan Sigismund Zápolya). Regele ungar a murit la câteva zile după nașterea fiului său și Tratatul de la Oradea nu mai împăca pe nimeni. Habsburgii au încercat să se impună în forță și au asediat Buda în 1541. Otomanii au contraatacat, ocupând un teritoriu întins și numeroase cetăți. În 1544, o parte a Ungariei e ocupată de turci și devine pașalâcul de Buda. Soleiman l-a forțat pe Ferdinand de Habsburg să renunțe la coroana Ungariei și să-i plătească un tribut pentru teritoriile din vestul Ungariei pe care le controla. Lugojul își încheie aici istoria comună cu regatul medieval al Ungariei și, în secolele următoare, orașul de pe malul Timișului va fi parte din Principatul Transilvaniei. În ciuda acestei schimbări, locuitorii din zonă vor continua să fie aceiași români viteji, gata oricând să ridice sabia împotriva dușmanului (musulman sau creștin). Nobilii de aici, mândrii de originea lor valahă (română) sunt cunoscuți pentru că își apără privilegiile, confirmate prin diplomele conferite de regii Ungariei. Legați de moșiile deținute, acești nobili, probabil în majoritate catolici, se bazează pe iobagii lor, care li se alătură, atunci când e cazul, în luptă. Lugojul, aminintit cu diferite nume și cu diferite titulaturi în secolele XIV-XVI, este o așezare medievală tipică, de dimensiuni relativ reduse, dezvoltată în jurul unui castel. Deși informațiile istorice sunt relativ puține în această perioadă, putem să presupunem că din cauza dezastrelor naturale și conflictelor militare, mărimea așezării a fluctuat, perioadele de prosperitate și liniște, în care numărul locuințelor era mare, alternând cu perioade complicate, în care oamenii își pierdeau proprietățile, avutul și chiar viața. 34 III. Lugojul într-o epocă de tranziție (1526-1556) După moartea regelui Matei (Mathias) Corvin, în aprilie 1490, regatul Ungariei intră într-o epocă de tulburări, perioadă care va culmina cu dispariţia acestuia. Lipsită de un conducător autoritar, Ungaria a fost „bântuită cu furie” de anarhia feudală, marii nobili ajungând să lupte între ei pentru a-și impune interesele personalale. Principalele victorii ale turcilor în Ungaria secolului al XVI-lea Regele Matei Corvin a murit fără urmaşi legitimi și, în această situație, s-au remarcat doi pretendenți la tronul Ungariei: Maximilian de Habsburg şi Vladislav al Boemiei. Vladislav al II-lea (rege al Boemiei între 1471-1516) a fost ales rege al Ungariei în 1490. Maximilian de Habsburg se remarcă prin recuperarea teritoriilor ocupate de Matei Corvin de la Casa de Habsburg, inclusiv a Vienei (1490). Campania habsburgilor purtată imediat după moartea regelui maghiar va duce și la cucerirea unor oraşe din Ungaria apuseană. Doar răzvrătirea 35 mercenarilor lui Maximilian de Habsburg a oprit asediul Budei și o posibilă ocuparea a orașului de pe malurile Dunării. Tratatul de pace de la Presburg (1491), semnat între Maximilian de Habsburg și Vladislav al II-lea, încheie conflictul pentru coroana ungară. Cu toate acestea, documentul prevedea, printre altele, dreptul habsburgilor la tronul Ungariei în cazul în care Vladislav al IIlea (rege al Boemiei (1471-1516) și rege al Ungariei (1490-1516)) sau fiii săi mureau fără urmaşi de sex masculin. În 1515 Ludovic, fiul de opt ani a lui Vladislav al II-lea, fost căsătorit cu Maria Austriei, nepoata împăratului Maximilian I (împărat al Sfântului Imperiu Romano-German din 1493), iar Ferdinand, fratele Mariei, s-a căsătorit cu Ana, sora lui Ludovic. La moartea lui Vladislav al II-lea al Ungariei, în 1516, Maximilian îl adoptă pe Ludovic, fiul de nouă ani al regelui ungar. Ludovic a fost încoronat rege al Ungariei în 1516, la vârsta de nouă ani. Zece ani mai târziu, tânărul rege Ludovic al II-lea murea fără urmași în bătălia de la Mohács. Dacă arhiducele Ferdinand putea să impună condițiile Tratatului de la Presburg, Ungaria şi Boemia puteau intra în posesia Casei de Habsburg. Totuși, situația nu era chiar simplă, deoarece, la 10 noiembrie 1526, la Stuhlweißenburg, Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei, a fost încoronat rege al Ungariei. Ferdinand de Habsburg (arhiduce al Austriei (1521-1564), rege al Ungariei; Croației și Boemiei (1526-1564); împărat al Sfântului Imperiu Romano German (1556-564)) a fost încoronat și el, de susținătorii săi, rege al Ungariei, la Prebßurg (Bratislava, Poszony), la 17 decembrie 1526. Între cele două tabere se declanșează un conflict sângeros. Ioan Zápolya (Szápolyai János) cere ajutorul turcilor. Sultanul Soleiman Magnificul nu dorea un Habsburg pe tronul Ungariei și pornește un atac împotriva Austriei, asediind inclusiv Viena (1529). La 18 august 1529, la Mohács, printrun ceremonial special Ioan Zápolya se supune lui Soleiman Magnificul. Astfel, otomanii devin suzeranii Ungariei și Transilvaniei. Câteva zile mai târziu, armata turcă ocupă Buda și recuperează coroana Ungariei. Soleiman oferă regelui Ioan Zápolya atât cetatea, cât și coroana. Acest război obligă nobilii ungari și cetățile maghiare să Miniatură otomană reprezentându-l pe Ioan Zápolya primind aleagă o partidă sau alta coroana Ungariei de la Soleiman Magnificul din cele aflate în conflict, și Lugojul este, cel puțin o vreme, de partea lui Ioan Zápolya, căci în 1529 acesta îi donează credinciosului său, Nicolae Chynka, posesiunile Chwra, Legethys şi Chaba din districtul Lugojului, foste ale necredinciosului Ştefan Şişman. În același an, Tinkovai Petru (Petru Tincovan), castelan al cetății Lugoj (1529-1535), primește de la regele Ioan Zápolya o posesiune în Hezeriş, aparţinând lui Macskási Jöb, infidel şi mort fără urmaşi. Printre cei ce adeveresc acest act sunt judele Lugojului, Martin Lúca, juraţii Francisc Gula şi Balint Zora, nobilii Ioan şi Petru Bozari, Matei Radovan, Ion Martinuţă, Ioan Hanciul şi „locuitorii” Martin Belu, Andrei Gaspăr, Mihai Maiug. 36 În 1531, după ce Petru Tincovan (de Tincova) îl ucide pe nobilul Gaşpar Bezerey, Ioan Zápolya îl pedepsește și îi confiscă casa din Caransebeș, care a fost donată altor nobili din zonă. Totuși, în 1534, documentele menționează faptul că regele Ioan Zápolya îi dăruiește lui Petru de Tincova, castelan de Lugoj, lui Dumitru Luca judele oraşului Lugoj, şi fiilor săi, Martin şi Ioan, domeniul Hezeriş din districtul Lugojului, aflate până atunci în posesiunea unor nobili necredincioși, care și-au pierdut viața. Capitul din Arad va adeveri, în anul următor, că a introdus pe nobilul Petru de Tincova, castelanul castrului din Lugoj, în posesia moşiei Hegyris (Hezeriş) din districtul Lugojului. Un alt document din 1534 amintește întrunirea unor nobili din Caransebeș și Lugoj (Ioan Floca, Matia Siuco, Gabriel Gârleşteanu, Francis Fiat, Nicolae, voievodul de Lugoj (Nicolaus Vayvoda de Lwgas), Francisc Vlad, Martin Doczy, Ladislau Şandor) la Lipova, pentru a confirma o înțelegere între mai mulți nobili referitoare la castelul Bocșa. Nobili războinici din Caransebeș și Lugoj sunt în mare parte loiali regelui Ioan Zápolya, deși unii dintre ei sunt de partea Habsburgilor. În 1534, unul dintre oamenii lui Ferdinand de Habsburg, Valentin Török, reușește să strângă 1000 de călăreţi din zona Caransebeşului şi Lugojului. Reprezentarea trupelor de cavalerie într-un desen (sfârșitul secolului al XVI-lea) Nicolae Olahus, în cartea „Hungaria” (1536), menționează luptătorii din zona Banatului și contribuția lor la apărarea regatului: „din stânca sau muntele care domină orăşelul Caransebeş izvorăşte râul Timiş, care, scăldându-l pe acela cât şi castelul Lugoj, ai cărui locuitori sunt aproape toţi oşteni călare, dedaţi slujbei ostăşeşti, precum şi Possa, curge spre sud şi ajunge la puternica cetate Timişoara, numită după acest râu. Această cetate ţine piept turcilor, ca, odată trecută Dunărea la Semendria, să nu poate trece Timişul şi să năvălească în Ungaria... Regiunea situată între acest Timiş şi râul Mureş se numeşte Timişana... Între acest râu Timiş şi Dunăre este o câmpie care se numeşte Maxons”. În această perioadă ia naștere Banatul de Lugoj-Caransebeş, formaţiune politicoadministrativă cu rol militar. După cucerirea Severinul în 1524 și după înfrângerea din 1526, de la Mohács, documentele îl menționează pe „banul de Caransebeş şi Lugoj” care este „comite suprem al comitatului Severinului”. Deși Severinul este cucerit, denumirea de comitat de 37 Severin rămâne. În istoriografia românească, pentru această zonă, s-a impus denumirea de Banatul de Caransebeş-Lugoj. După ce Severinul a fost ocupat de turci (și Banatul de Severin dispare), zona dintre Mureș, Tisa, Dunăre și Carpați aparține Ungariei lui Zápolya (şi mai târziu, intră în componența Transilvaniei) și, în acest context, în 1536 apare amintită pentru prima dată funcţia de ban de Caransebeş(-Lugoj). Primul titular al acestei funcţii este Mihai de Somlya (amintit într-un document din 4 februarie 1536). Peste un an, documentele amintesc şi de existenţa a doi vicebani, Ioan Floca şi Ioan Olah de Ulpar, ambii fiind subordonaţi lui Mihai de Somlya. În primii ani de existenţă a acestei formaţiuni, centrul ei este la Caransebeş. În documentul amintit, Ioan Zápolya, din Timișoara, îi cere lui Mihai de Somlya (Michaiu Somlyay), pomenit cu funcția de ban al Caransebeșului, să judece procesul nobililor Nicolae Gerlisce şi Andrei Betere (Andrei de Bizere) cu locuitorii oraşului Lugoj (inhabitores civitas nostre Lwgas), care au ocupat pământurile celor doi din Găvojdia. Aşadar, deşi apare doar cu titlul de ban de Caransebeş, Mihai Somlya are jurisdicţie şi asupra Lugojului. Conflictul dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zápolya pare să se încheie în februarie 1538. După tratative secrete, cei doi regi ai Ungariei încheie la Oradea un tratat care stipula că habsburgii deveneau regii Ungariei în cazul în care Ioan Zápolya murea fără urmași. Miniatură otomană reprezentându-i pe Isabella Zápolya și pe regele copil Ioan Sigismund Zápolya în fața sultanului Soleiman Magnificul Dar, la începutul anului 1539, Ioan Zápolya, la vârsta de 52 de ani, s-a căsătorit cu Isabella Jagello de 20 de ani. La 7 iulie 1540, regina Isabella a născut un fiu, Ioan Sigismund Zápolya. Prin urmare, în 22 iulie 1540, când Ioan Zápolya a murit, el avea un urmaș și Tratatul de la Oradea nu mai aranja lucrurile în favoarea Casei de Habsburg. În urma decesului regelui Ioan Zápolya, episcopul Gheorghe Martinuzzi (Martinuzzi György) devine conducătorul de facto al Ungariei (pe care o conduce alături de Petru Petrovici, comite de Timiş şi comandant al armatei din părţile de sud ale regatului Ungariei). Cei doi convoacă Dieta de la Rakoş. Aici, rege al Ungariei este proclamat copilul Ioan Sigismund. Petru (Péter) Petrovici (Petrović, Petrovics) de Suraklin (Zraklyn), o rudă a familiei Zápolya, și episcopul Gheorghe (George) George Utiessenović Martinuzzi au fost numiți tutorii lui Ioan Sigismund, iar mama sa, Isabella, a devenit regentă. 38 Datorită acestor evenimente, Ferdinand de Habsburg, în toamna anului 1540, va încerca să ocupe Ungaria prin forţa armelor. Aceast atac îl va înfuria pe sultanul Soleiman și turcii, cu pretextul că-l ajută pe micul rege Ioan Sigismund, ocupă din nou Buda, în 1541. După acest succes militar, Soleiman Magnificul, îi trimite reginei Isabella o scrisoare prin care dăruiește fiului ei, Ioan Sigismnund, Ardealul şi părţile de dincolo de Tisa ce aparţineau Ungariei: „ca să fie cum aţi hotărât, fiului tău i-am dat Ardealul, Lipova, Şoimoşul, Lugojul, Caransebeşul şi Timişoara împreună cu cele pe care Gheorghe Martinuzzi şi Petru Petrovici le-au stăpânit dincolo de Tisa, pe urma regelui Ioan”. În acest document sultanul promite să-i restitue lui Ioan Sigismund și restul țării la vârsta de douăzeci de ani. Sultanul îl menține pe Martinuzzi în calitate de guvernator al Transilvaniei, iar pe Petru Petrovici în fruntea comitatului de Timiş. Transilvania e obligată să plătească turcilor un Portretul lui Gheorghe Martinuzzi tribut de 10000 de galbeni. Acesta este actul prin care Transilvania, în 1541, se transformă în principat autonom, sub suzeranitate otomană, iar Lugojul trece sub stăpânirea directă a principelui Transilvaniei. Gheorghe Martinuzzi devine guvernator al Transilvaniei, dar va continua să negocieze cu ambele tabere implicate în conflict. Figură machiavelică, cel numit și „fratele Gheorghe” (Fráter György, György barát) va face tot posibilul să o lămurească pe regina Isabella să cedeze Ungaria habsburgilor, convins că doar aceștia pot apăra zona de otomani. Sunt ani confuzi, în care se schimbă des taberele. De aceea, conducătorii celor două tabere, regina Isabella și Ferdinand, fac tot posibilul să atragă cât mai mulți susținători. În 1542, regina Isabella cere Capitlului din Arad, să introducă pe Boroşan Andrei şi Petru de Lugoj (de Lugaş) în proprietatea domeniilor dăruite de ea de pe Valea Dragomireştilor din teritoriul oraşului Lugoj. La 5 septembrie 1542, când cei doi sunt puși în posesie, la eveniment participă Gyla Francisc, trimisul curţii princiare, nobilii Matei Radovan, Martinica Ioan, Hanciu Ioan şi Augustin Ioan şi juraţii Zoa Balint, András şi Gáspár, vecinii alături de oficiali din orașul Lugoj. În 1544, Ungaria e ocupat de otomani și transformată pașalâc. Gheorghe Martinuzzi, speriat Blazonul reginei Isabella (Trachten de acțiunile otomanilor, reia discuțiile cu Kabinett von Siebenbürgen album) Ferdinand. Drept urmare, în Transilvania în perioada următoare se vor confruntă două grupări: una care dorea ca habsburgii să conducă 39 Ardealul, condusă de Martinuzzi, şi una care dorea ca Ioan Sigismund să dețină tronul noului principat, condusă de regina Isabella și de Petru Petrovici și susținută de otomani. Datorită acestui conflict, habsburgii și otomanii intervin pe rând în Transilvania, pentru a-și impune controlul. Și în aceste vremuri tulburi, nobilii din zona Banatului sunt preocupați să-și mențină dreptul de proprietate asupra pământurilor, drept stabilit de rege și principe după consultarea martorilor și vecinilor. Pentru judecarea unor cauze mai complexe, conducătorii zonei întruneau adunarea nobililor. Un exemplu al modului în care funcționa justiția acelor timpuri îl avem dintr-o scrisoare trimisă, în 1546, de judele Lugojului, Martin Luca şi cetăţenii juraţi (din Lugoj) Beloş Martan, Hancsul Ianoş, Gaspar Andras, Syabo Martan şi Mayug Mihaly castelanilor din Caransebeş. În acest document, autoritățile lugojene menționează că Matei Radovan şi Ilie Warga din Lugoj au mărturisit că nobilii Francisc Fodor şi Gheorghe Moise le-au cerut să-l facă pe Grigore Voievod din Caransebeş să nu accepte o împărţire de bunuri acceptată prin jurământ. Juraţii amintiţi vor fi și martori la scaunul de judecată de la Caransebeş, la care adunarea nobililor s-a întrunit în ianuarie 1547 pentru a dezbate speța de mai sus. Castelanii şi judele din Caransebeş au dat un verdict nemulțumitor pentru toate părțile implicate, iar acestea au făcut apel la Petru Petrovici. Aceste documente arată că, în acea perioadă, autoritățile lugojene erau supuse castelanilor din Caransebeș, din nou înființatul Banat de Caransebeș-Lugoj. În 1547, conflictul dintre regina Isabella și Gheorghe Martinuzzi, episcopul de Oradea, atinge un punct culminant. Martinuzzi, duce o politică duplicitară, prefăcându-se supus turcilor, dar cerându-le Habsburgilor să intervină în Transilvania. Cu toate acestea, Ferdinand de Habsburg nu se lasă atras într-un nou conflict, pentru a nu încălca armistițiul semnat cu otomanii. Singurul apărător al reginei Isabella și al tânărului rege Ioan Sigismund rămâne Petru Petrovici, care, începând cu 1548 deține funcția de ban de Caransebeș-Lugoj. Gheorghe Martinuzzi va încheia o înțelegere cu Ferdinand de Habsburg, în 8 septembrie 1549, la Nyirbator. Prin tratatul semnat aici, Isabella urma să cedeze Ardealul Casei de Habsburg, în schimbul Sigiliul lui PetruPetrovici ducatelor Oppeln și Ratibor, iar Gheorghe Martinuzzi primea promisiunea că va fi făcut cardinal și voievod al Transilvaniei. Această înțelegere a fost încheiată fără știrea reginei Isabella. Deși aceasta plănuia să se recăsătorească și să părăsească Transilvania, iar când a aflat despre tratatul semnat fără știrea ei, s-a înfuriat. Împreună cu Petru Petrovici, regina Isabella l-a informat în primăvara anului 1550 pe sultan despre situaţia din Transilvania și despre uneltirile fratelui Gheorghe și ale habsburgilor. Isabella Zápolya a cerut sultanului înlocuirea lui Martinuzzi cu Petru Petrovici, comite de Timiş şi comandant al trupelor părților sudice ale principatului („comes Themesiensis et parcium Regni inferiorum Hungariae”). Aflând de trădarea lui Martinuzzi, sultanul Soleiman cere nobililor ardelenilor, în vara anului 1550, să-l îndepărteze pe episcop de la conducerea principatului. În locul lui îl desemnează pe Petru Petrovici. Astfel s-a declanșat războiul civil între tabăra susținătorilor reginei Isabela și Petru Petrovici, și tabăra lui Gheorghe Martinuzzi și a habsburgilor. 40 Petru Petrovici pornește din Banat în ajutorul reginei Izabela cu peste zece mii de oameni adunaţi din Timişoara, Caransebeş şi Lugoj (din care 3000 se pare că erau iobagi români şi sârbi aflaţi sub conducerea lui Nicolae Cserepovici). Această armată ocupă castelul de la Vinţul-de-Jos, reședința lui Martinuzzi, și se îndreaptă spre Alba-Iulia, unde se afla regina. Din dorința de a veni și el în ajutorul Isabellei, sultanul Soleiman ordonă o intervenție a domnilor țărilor române și a pașei Kászim de Buda în Transilvania. Gheorghe Martinuzzi, sprijinit de secui, lansează un contraatac cu 24 de mii de oameni și o asediază pe regină la Alba Iulia. Trupele lui Petru Petrovici suferă mai multe înfrângeri și se retrag în Banat. În aceste condiții, regina Isabella va fi nevoită să se împace cu Martinuzzi (încheie pacea) și să ceară pașei de Buda să se retragă din Transilvania. La începutul anului 1551, în cadrul dietei de la Oradea, Gheorghe Martinuzzi nu-și mai ascunde susținerea lui pentru Ferdinand de Habsburg. Nobilii transilvăneni, speriați că turcii ar putea ocupa Ardealul, susțin cedarea principatului Transilvaniei habsburgilor și alungarea reginei Isabella și a lui Petru Petrovici. Acesta este contextul în care, la 7 februarie 1551, documentele menționează faptul că Lugojul şi Caransebeşul au trecut de partea lui Martinuzzi, adică a partidei prohabsburge. Locuitorii din Lugoj și Caransebeș erau nemulțumiți din cauză că Petru Petrovici, omul reginei Isabella, nu le respectă vechile privilegii. Această nemulțumire va face ca nobilimea acestor locuri să treacă de partea lui Ferdinand de Habsburg. Dintr-o scrisoare trimisă de Andrey Bathory, în primăvara anului 1551, aflăm că Petru Petrovici s-a certat cu cei din Lugoj şi Sebeş, pentru că banul le tulbură liniştea, deși nobilii bănățeni doresc să rămână în libertate. La 2 martie 1551, regina Isabella se plânge turcilor, anunţându-i că Martinuzzi a trecut de partea habsburgilor şi că a învrăjbit Caransebeşul şi Lugojul împotriva lui Petrovici, credinciosul ei. La sfârșitul lunii martie 1551, lugojenii și (caran)sebeșenii denunță presupusele fapte Portretul lui Giovanni Battista dăunătoare vechilor privilegii ale lui Petru Petrovici Castaldo (pictură de Antonis Mor) în fața Dietei din Aiud. Delegația trimisă de cele două orașe mărturisește în fața Dietei că banul de Caransebeș-Lugoj le-a prădat și confiscat averile, le-a luat animalele și a săvârșit numeroase alte abuzuri și nedreptăţi. Nobili participanți la Dieta de la Aiud se pronunță în sensul respectării libertăților locuitorilor celor două orașe bănățene. Desigur, în toată această istorie, se întrevăd uneltirile episcopului de Oradea. La 31 martie 1551, din Aiud, Gheorghe Martinuzzi îi scrie lui Ferdinand de Habsburg că i-a trimis la el pe delegaţii bănăţenilor din Lugoj şi Caransebeş, aceștia rugându-l să le promită că vor putea să-și aleagă un conducător din rândul lor, aşa cum doreau. Episcopul motivează această cerere prin faptul că bănățenii sunt foarte buni militari şi că puteau strânge o armată de 16.000 de soldati din cei mai buni („sedecim milium optimorum militum”). În mai 1551, conducătorul Austriei îi răspunde fratelui Gheorghe, relatându-i că i-a primit pe delegaţii bănăţenilor şi că va trimite acolo trupe imperiale. Mai târziu, într‑o epistolă adresată generalului Castaldo, Ferdinand menționează că din zona Caransebeș-Lugoj poate fi recrutată multă cavalerie, locuitorii de aici fiind cunoscuți pentru calitățile lor militare. 41 În lumina acestor fapte înţelegem diploma de înnobilare acordată locuitorilor din Lugoj, la 7 mai 1551, de către regina Isabella Zápolya. Prin oferirea acestei diplome lugojenilor, regina căuta să-şi păstreze influenţa în regiune şi să-şi atragă locuitorii Lugojului de partea ei. Prin acest document, pentru „fidelitatea, alipirea şi serviciile credincioase ale fidelilor noştri curteni nobili valahi” (consideratis fide et fidelitate fidelibusque seviciis fidelium nostrorum Egregiorum Nobilium Valachorum) primeau un blazon (stemă), având ca semn heraldic „lupul şezând deasupra coroanei” (lupul fiind animalul de pe blazonul familiei Zápolya). Iată textul acestei diplome: „Isabella, din mila lui Dumnezeu, regină a Ungariei... dăm de ştire şi facem cunoscut prin cuprinsul celor de faţă, tuturor cărora se cuvine, noi, atât la cererea anumitor credincioşi de-ai noştri pe lângă majestatea noastră, cât mai ales, luând aminte şi ţinând seama de buna credinţă şi fidelitatea supuşilor noştri ca şi de slujbele credincioase ale devotaţilor noştri curteni nobili români, şi ale întregii obşti a oraşului Lugoj, pe care leau dovedit cu statornicie, în locuri şi vremuri felurite, înseşi sfintei noastre Coroane, apoi prea luminatei noastre demnităţi regeşti, precum şi preastrălucitului nostru fiu, şi în viitor se vor sili să le facă şi să le aducă; aşadar însemnele acestui blazon - pentru ei şi toţi moştenitorii şi descendenţii, adică lupul avându-şi locul în mijlocul coroanei - sunt zugrăvite în culori aparte la finele înscrisului nostru de faţă; Blazonul regelui Ioan Sigismund Zápolya chibzuind, cu mintea, îngăduim din plinătatea Graţiei noastre deosebite şi le (Trachten Kabinett von Siebenbürgen album) dăruim generos, dumnealor şi urmaşilor dreptul să poarte această emblemă militară după obiceiul altor luptători, de acum în viitor, peste tot: în bătălie, la jocurile cu suliţa, turnir, dueluri şi în oricare alte exerciţii nobiliare şi ostăşeşti; de asemenea să o întrebuinţeze la peceţi, ţesături, perdele, la diferite obiecte în forma de inel, la case, în ori ce lucru şi unealtă se vrea. Să poată beneficia, bucura sau avea trecere la toate şi unicele favoruri, onoruri şi libertăţi de care supuşii de aceeaşi condiţie militară ai regatului nostru în orice fel, după datina de drept uzează şi se împărţesc, încât ei, moştenitorii şi urmaşii lor pomeniţi să rămână cu perpetuă amintire şi recunoştinţă faţă de numele nostru. Pentru continua neuitare şi adeverirea acestor lucruri am încuviinţat a li se întocmi documentul nostru de faţă, întărit cu sigiliul pe care-l folosim ca regină a Ungariei. Dat în faţa oraşului Alba Iulia, la sărbătoarea Înălţării Domnului 7 mai 1551”. Astfel, pe lângă vechile privilegii, lugojenii au dobândit libertăţi de care se bucurau toţi locuitorii statului purtător de stemă. Diploma e acordată nobilor români din Lugoj, însă, trebuie menționat că în zonă trăiesc împreună români, sârbi și maghiari, așa cum preciza un document din 1551 („Lugas, Karansebes, Rekas, Zahla in quibus mixtim hungari, rasciani et valachi habitant”). Ca urmare a acordării acestei diplome, Martinuzzi se confesa comisarilor imperiali, la 22 mai 1551, că lugojenii erau alături de regină, arătând însă că habsburgii erau preferați de locuitorii Caransebeșului. 42 Încurajat de fratele Gheorghe, Ferdinand se hotărăște să rupă armistițiul cu otomanii și ordonă armatelor sale să pătrundă în Transilvania. 7000 de mercenari spanioli și germani, sub conducerea italianului Giovanni Batista Castaldo, omul de încredere al habsburgilor, ajung la începutul lunii iunie 1551 în Ardeal. Izolată și fără sprijin, regina Isabella este obligată să semneze, la 19 iulie 1551, Tratatul de la Alba Iulia. Ea a fost nevoită să renunțe la Transilvania în schimbul ducatelor sileziene Oppelen şi Ratibor și a unei sume de bani. Fiul ei, Ioan Sigismund, a fost logodit cu una dintre fiicele lui Ferdinand, Ioana de Austria, care avea atunci patru ani, urmând ca mai târziu cei doi să se căsătorească. În urma semnării Tratatului de la Alba Iulia, regina Isabella abdică și, în septembrie 1551, pleacă din Transilvania. Drept răsplată, Gheorghe Martinuzzi a primit de la habsburgi titlul de guvernator al Transilvaniei și arhiepiscopia Esztergom (Strigoniu), devenind cardinal. Dieta Transilvaniei, întrunită la Cluj, la 26 iulie 1551, l-a recunoscut pe Ferdinand de Habsburg ca rege legitim al Ungariei (principe al Transilvaniei). Turcii asediind un oraș maghiar la mijlocul al secolului al XVI-lea Petru Petrovici este înlăturat din funcţiile de comite de Timiş și de comandant al armatei din părţile de sud ale regatului și după mai multe amânări, la porunca reginei Isabella, cedează toate localităţile aflate sub comanda sa (Timişoara, Lipova, Caransebeşul, Lugojul şi Becicherecul) lui Andrei Bathory care le preia în numele autorităţilor habsburgice. Cuvintele rostite de el în momentul în care a părăsit locurile apărate ani la rând au rămas în istorie: „Mă oblig să fiu grăjdarul şi să curăţ caii aceluia care va reuşi să apere Timişoara de turci timp de 3 ani”. Aceste evenimente au loc la începutul lunii, căci într-o scrisoare din 10 august 1551, regele Ferdinand menționează „civitas nostri” Lugoj şi Caransebeş. După aceste întâmplări, Petru Petrovici va părăsi și Transilvania alături de regina Isabella și de Ioan Sigismund. Ştefan Losonczy, Gheorghe Seredy, Lucaci Szekely şi Rafael Podmaniczky sunt numiţi la conducerea cetăților din Banat. Gheorghe Seredy devine castelan de Lugoj şi Caransebeş, 43 dar situaţia celor două oraşe se agravează pe măsura trecerii timpului. Locuitorii Caransebeşului şi ai Lugojul îi cer în mod repetat ajutor generalului Castaldo, deoarece, fără bani și sprijin armat, nu puteau să facă față unui eventual atac turcesc. Din documente reiese că generalul italian, nu poate satisface cererea orașelor bănățene de a le trimite 600 de mercenari pedeștrii și 200 de călăreți, deoarece avea nevoie de trupe în alte părți ale regatului. Temându-se că mercenarii din Caransebeș vor lăsa cetatea fără apărare, idee ce-i neliniștea pe localnici, generalul Castaldo trimite bani pentru plata celor 240 de călăreţi din garnizoană. În acest context, locuitorii din Lugoj vor cere și ei bani şi trupe, dar și trimiterea unui specialist pentru începerea unor lucrări de fortificaţie, bombarde, săcăluşe, praf de puşcă şi oameni pricepuți care să aibă în grijă artileria, adică 400 de soldaţi care să fie plătiţi din fondurile Casei de Habsburg. Generalul italian nu poate decât să-i scrie regelui Ferdinand, cerându-i arhitecţi din Italia (architectos ex Italia) pentru fortificarea cetăţilor din Lugoj şi Caransebeş (Lugas et Caransebes fortificationem). La începutul lunii august 1551, Bernat Aldana, cu 400 de soldați spanioli și 100 mercenari germani, se îndreaptă spre Lugoj şi Timişoara, pentru a veni în sprijinul trupelor de acolo. Tot acum generalul Castaldo îl trimite pe arhitectul Alexandro la Lugoj şi Caransebeş pentru a începe lucrări de întărire a fortificațiilor. Ienicer otoman din secolul al XVI-lea Schimbările din Transilvania nu sunt pe (desenat de Melchior Lorck) placul turcilor care, la mijlocul lui septembrie, trec Dunărea, ocupând în scurt timp Becicherecul, Cenadul şi Lipova și asediind Timișoara. Situaţia este disperată. La 3 septembrie 1551, Ştefan Losonczy, comite de Timiş, îl informează pe generalul Castaldo că a dat ordine oraşelor Caransebeş şi Lugoj să pună pe iobagi în arme ca să lupte împotriva otomanilor. Şi au loc lupte violente, căci la 5 noiembrie 1551, regele Ferdinand îi laudă pe lugojeni şi caransebeşeni pentru faptele lor de arme şi dorește ca ei să fie răsplătiţi cu posesiuni. La sfârșitul lunii noiembrie 1551, mai multe cetăți bănețene, printre care și Lipova, au fost recucerite, iar asediul Timișoarei a fost ridicat de turci. Gheorghe Martinuzzi, înţelegând că forţele habsburgice sunt prea puţine pentru a face faţă invaziei otomane, duce, în secret, tratative cu turcii, încercând să se înțeleagă cu ei. Datorită politicii duplicitare duse de cardinal, Ferdinand de Habsburg a hotărât să-l elimine. La 17 decembrie 1551, oamenii generalului Castaldo l-au asasinat pe fratele Gheorghe în castelul său din Vinţul-de-Jos (stârnind un adevărat scandal european). Din Sighișoara, generalul Giovanni Batista Castaldo îi scrie lui Ferdinand de Habsburg, în 5 ianuarie 1552, că lugojenii şi caransebeşenii au cerut de la el în mai multe rânduri să le dea un căpitan. La 8 ianuarie 1552, Castaldo îi scrie din nou lui Ferdinand aducându-i la cunoștință că Ștefan Losonczy vrea sub conducerea lui şi zona Lugojului şi a Caransebeşului și că lugojenii 44 cer o fortificaţie nouă. În 15 ianuarie 1552 generalul italian raportează faptul că nu le-a putut trimite banii pentru solde lugojenilor şi caransebeşenilor. În februarie 1552, regele Ferdinand de Habsburg restituie nobililor Ioan de Leva, Ionu Forgach şi Ionu Paztog, mai multe cetăți ce aparținuseră înainte înaintașilor lor, printre care și Lugojul. Pericolul turcesc este tot mai mare. Turcii pregătesc un nou atac împotriva Transilvaniei. Spaniolul Aldana, după o călătorie de la Lugoj la Lipova, le scrie în februarie 1552 celor din Caransebeş despre faptul că turcii se pregătesc să atace din nou, cerându-le să transmită pretutindeni această Asasinarea cardinalului Martinuzzi întrun desen de epocă știre și să se pregătească de luptă. În așteptarea atacului turcesc, în primăvara anului 1552, cetățile bănățene sunt refăcute în grabă. Atmosfera este foarte încordată, în așteptarea intervenției otomane circulând diverse zvonuri, amplificând teama. La începutul lunii iunie 1552, lugojenii și caransebeșenii au aflat că turcii intenționează să cucerească întreg Banatul și îi scriu lui Ștefan Losonczy pentru a-l înștiința. În acest context, între cetățile Lugoj şi Caransebeş se încheie o înţelegere în vederea apărării comune. Ștefan Losonczy îi scrie lui Ferdinand de Habsburg despre privilegiile obţinute de Lugoj de la familia Zápolya, despre legătura strânsă a acestui oraș cu Caransebeşul, sugerând ca Habsburgii să respecte privilegiile lugojenilor pentru a nu le pierde sprijinul. Ferdinand îi va scrie, la rândul său, fiului său Maximilian, urmaşul său la tron, cerându-i ca oraşele Lugoj şi Caransebeş să nu fie despărţite, întrucât alianţa lor putea salva regiunea. Veștile cu privire la turci se adeveresc după 11 iunie 1552, când armatele otomane trec în nordul Dunării. Lugojenii şi caransebeşenii îi cer generalului Castaldo praf de puşcă şi bani ca să-şi mărească Miniatură turcească reprezentând asediul garnizoanele. Disperat, generalul Castaldo, Timișoarei (1552) la 17 iunie, îi scrie lui Maximilian de Habsburg despre cererile de ajutor bănesc şi militar ale caransebeşenilor, lugojenilor, timişorenilor, lipovenilor şi ale altor bănățeni. Dar Casa de Habsburg reușește să satisfacă aceste cereri. La sfârșitul lunii iunie 1552, armată otomană începea asediul Timişoarei. Garnizoana cetăţii formată din aproximativ 2000 de luptători, se predă turcilor după o rezistenţă eroică de 45 o lună. După cucerirea Timișoarei, în 30 iulie 1552, otomanii ocupă și cetăţile Lipova, Cenad, Sânicolaul-Mare, Becicherec, Ciacova şi Vârşeț. Generalul Castaldo îi scrie lui Ferdinand de Habsburg că Lugojul și Caransebeșul „nefiind capabile să reziste vor trebui să capituleze. Locuitorii erau hotărâţi să se predea în cazul în care s-ar confirma ştirea despre căderea Lipovei”. În 6 august 1552, turcii ocupă Lugojul și, câteva zile mai târziu, Caranșebesul, dorind să le integreze în noul Vilayet al Timișoarei. Intervenția domnului muntean Mircea Ciobanu îi face pe otomani să renunțe la cele două cetăți în schimbul plății unui tribut anual și al promisiunii că vor duce politică „externă” proprie. Într-o scrisoare trimisă de domnul Ţării Româneşti judelui Brașovului, Johannes Benkner, Mircea Ciobanu descrie tratative purtate cu otomanii pentru ca Lugojul și Caransebeșul să fie eliberate în schimbul unui tribut anual. Izvoarele otomane consemnează faptul că „din cele două cetăţi numite (Caran) Sebeş şi Lugoj, care erau cârmuite de valii din Timişoara, se strângeau 3500 de galbeni anual” și că „s-au supus şi emirii vilaieturilor numite Lugoj şi Caransebeş”. La 22 august 1552, locuitorii Banatului de Lugoj-Caransebeş, se înţeleg cu Ahmed paşa asupra unui tribut anual de 3.000 galbeni în schimbul libertății ținutului lor. Banatul de Caransebeș-Lugoj, vilaietul de Timișoara și Principatul Transilvaniei după 1552 Astfel se instaurează dominaţia otomană asupra Lugojului și Caransebeșului, suzeranitate caracterizată, în primul rând, de plata haraciului. Teritoriile din jurul celor două cetăți vor forma Banatul de Lugoj-Caransebeș, definitivând procesul început în 1536. Într-o scrisoare din 25 august 1552, Ferdinand de Habsburg arată că supunerea celor două cetăţi s-a făcut înaintea încheierii armistiţiului între Austria şi Imperiul Otoman și îi cere lui Kasâm paşa să predea Lugojul și Caransebeșul habsburgilor. Kasâm paşa îi va răspunde, la 12 decembrie 1552, ironic, că i le va ceda când va primi poruncă de la sultanul Soleiman Magnificul. 46 În această perioadă, mai multe familii de nobili lugojeni părăsesc orașul de teama turcilor, refugiindu-se în Transilvania. De exemplu, e familia Bruz care se mută la Orăştie. Lucrurile merg din rău în mai rău pentru habsburgi. Încercarea de a încheia un tratat de cu turcii nu reuşeşte, iar trupele generalului Casaldo devin din ce în ce mai nepopulare în Ardeal și în ianuarie 1553 o parte a nobilimii cere întoarcerea lui Ioan Sigismund şi Petru Petrovici. Cu această ocazie, românii din zona Banatului de Caransebeş-Lugoj promit să-l ajute pe fostul lor ban. Acționând împotriva habsburgilor, în aprilie 1553, Petrovici i-a oferit beilerbegului Ahmed 50.000 de galbeni pentru ca acesta să intervină la sultan pentru retrocedarea cetăţilor bănăţene principelui Zápolya. În mai 1553, otomanii și habsburgii semnează un armistițiu de șase luni. Începe o lungă perioadă de dezordine, tulburări, jafuri și incendii în Principat. În contextul în care nobilimea din nord-vestul Transilvaniei s-a răsculat împotriva trupelor habsburgilor, Petru Petrovici intervine fără succes în ajutorul răsculaților. După această acțiune nereușită, omul de încredere al familiei Zápolya se îndreaptă spre Banat. În iulie 1553, Petru Petrovici revine în zona Caransebeș-Lugoj. În august 1553, Petru Petrovici Portretul Isabellei Zápolya (pictură de Lucas intră cu trupele din Lugoj și Caransebeș Cranach) în Transilvania și ocupă câteva cetăți. În toamna anului 1553, susținătorii lui Ferdinand sunt informați că Ioan Török, comitele de Hunedoara, a încheiat o înţelegere cu cei Lugoj şi Caransebeş, care erau credincioși lui Petru Petrovici. Petru Petrovici își dorea susținerea Porții pentru a-i alunga pe habsburgi din Transilvania și de aceea pleacă spre Istambul în vara anului 1553, dar se întoarce din drum prin Ţara Românească. În 13 noiembrie 1553, Petrovici se afla la Lugoj. De aici îşi coordonează acțiunile de reîntoarcere a Isabellei și de reînscăunare a lui Ioan Sigismund. La 6 ianuarie 1554 trei trimişi ai Isabellei şi ai lui Petrovici ajungeau la Istambul şi de aici plecau mai departe în Asia Mică, unde se afla sultanul Soleiman, pentru a-i cere să-i cedeze banului o serie de cetăți din Banat şi să poruncească paşilor de Timişoara şi Buda să-l ajute pentru restabilirea suzeranității turceşti în Transilvania. La 27 martie 1554, Petru Petrovici va primi din partea sultanului „sangeacul Lugojului şi Caransebeşului” în schimbul a 3000 de galbeni. De aici, Petru Petrovici trebuia să coordoneze acțiunile pentru revenirea lui Ioan Sigismund Zápolya la conducerea Transilvaniei (până la reîntoarcerea lui Ioan Sigismund, Petru Petrovici primea mandatul să-i reprezinte interesele). Printr-un firman, Soleiman le-a cerut nobililor transilvăneni să-l asculte de Petrovici până când fiul lui Ioan Zápolya își relua tronul. În vara anului 1554, Petru Petrovici, în fruntea trupelor din Caransebeș și Lugoj și alături de trupele turce conduse de Kasâm, beilerbegul Timişoarei, asediază Lipova. În luna august 1554, Ferdinand de Habsburg scrie susținătorilor săi din Transilvania că nu-i poate ajuta cu trupe în lupta cu Petru Petrovici, deoarece încerca să încheie un tratat de 47 pace cu Soleiman, iar o intervenție armată în principat ar fi micșorat șansele de reconciliere cu turcii. Împăratul Ferdinand se pregătea să-și mute jocurile în alte zone. În mai 1555, sultanul îi scria Isabellei Zápolya cerându-i ca Ioan Sigismund să se întoarcă în Transilvania. De asemenea, Soleiman le-a ordonat domnilor Alexandru Lăpuşneanu şi Pătraşcu cel Bun să intervină în Ardeal pentru reînscăunarea favoritului său. Amenințate de turci și de domnii români, la 23 decembrie 1555, stările privilegiate din Ardeal, la Dieta de la Târgu Mureş, hotărăsc să accepte reîntoarcerea lui Ioan Sigismund pe tronul Transilvaniei. Dieta întrunită la Turda, pe 2 februarie 1556, îi cere lui Petru Petrovici, aflat la Lugoj, să vină în Transilvania. Banul de CaransebeșLugoj, împreună cu trupele sale, Miniatură otomană reprezentându-l pe regele copil pătrunde în Ardeal şi cucerește Ioan Sigismund închinându-se în fața sultanului Deva. În februarie 1556, oştile Soleiman Magnificul domnilor ţărilor române intră şi ele în Transilvania. Oastea celor doi domnitori au reușit să ocupe Clujul foarte repede. În aceste condiții, la Dieta de la Cluj, din aprilie 1556, Petru Petrovici era numit înlocuitorul lui Ioan Sigismund în Ardeal. În iunie 1556, Ferdinand de Habsburg renunță la pretențiile sale asupra Ardealului. În 22 octombrie 1556, Isabella şi fiul său ajung la rândul lor în Cluj. Dieta Transilvaniei, ținută aici, la 25 noiembrie 1556, i-a încredințat Isabellei o perioadă de regență de cinci ani în numele fiului său de 16 ani. Tot în această dietă, regina Isabella l-a numit pe Petru Petrovici banulul regiunii Caransebeş-Lugoj, ca semn al recunoştinţei sale, urmând să declare acest teritoriu parte integrantă a Transilvaniei. Petru Petrovici, a preluat și funcția de guvernator al Transilvaniei. Cu acest episod domnia lui Ferdinand în Ardeal a luat sfârşit. Astfel, în noiembrie 1556, se restaurează Principatul Transilvaniei, prin revenirea pe tron a familiei Zápolya. Ferdinand de Habsburg a fost încoronat ca împărat al Imperiului Romano-German, la 27 august 1556. Petru Petrovics a murit la Cluj, în 15 octombrie 1557. 48 IV. Lugojul, Banatul de Caransebeş-Lugojul şi Principatul Transilvaniei Ca urmare a unei campanii otomane, în 1552, partea vestică şi centrală a Banatului este ocupată şi transformată în eyalet otoman, dar proaspăt creatul Banat de Caransebeş-Lugoj rămâne liber şi este alipit principatului Transilvaniei. Nașterea Banatului de Lugoj-Caransebeş, formaţiune politico-administrativă cu rol militar, este un proces relativ complicat, influențat de transformările din centru Europei din secolele XV-XVI. Datorită pericolului otoman, începând cu Filippo Scolari şi Iancu de Hunedoara funcţiile de ban de Severin şi de comite suprem de Caraş se cumulează, fiind deținute de aceeași persoană. Iancu de Hunedoara, în 1441, în calitate de voievod al Transilvaniei, înființează funcția de viceban. Cu timpul, această funcție de ban este deținută de două persoane, dintre care una îndeplineşte atribuţiile funcţiei de comite de Caraş, instituţia fiind integrată în Banatul Severinului. Şirul banilor de Severin s-a întrerupt în 1526, funcția fiind vacantă pentru o perioadă („honore Banatus vacante”). După ce a apărat vreme de trei secole (1230-1526) părţile sudice ale regatului maghiar, Banatul de Severin a dispărut ca urmare a conjuncturii politico-militare din secolul al XVI-lea. Primul factor care a dus la dispariția Banatului de Severin a fost cucerirea de către otomani a unor importante cetăți ale sistemului defensiv de la Dunăre: Belgradul (1521), Orşova (1522) şi Severinul (1524). Al doilea factor l-a constituit dezorganizarea regatului ungar, începând cu 1526, ca urmare a cuceririlor otomane. În aceste condiţii, între 1526-1536 apare Banatul de Lugoj-Caransebeş, ca formă locală de apărare. Documentele oficiale amintesc de „banul de Caransebeş şi Lugoj” care este „comite suprem al comitatului Severinului”. Severinul este cucerit, dar denumirea de comitat de Severin se păstreză, fiind în fapt o ficţiune. În istoriografia românească, pentru această zonă, s-a impus denumirea de Banatul de CaransebeşLugoj denumire pe care o vom folosi şi în această lucrare. Terminologic, avem de a face cu două unităţi distincte, care se suprapun şi se confundă la nivelul autorităţii administrative. Formule din documente, de tipul „in districtu Caransebesiensis et comitatu Zeoreniensis” (în districtul Caransebeș și comitatul Severin), demonstrează că cele două se suprapun. Banatul de Severin nu mai apare menţionat în acte de la începutul secolului al XVI-lea. În secolul al XVI-lea, documentele încep să amintească comitatul Severin (al cărui conducător este banul de Caransebeş-Lugoj), o marcă de graniţă a Transilvaniei. Teritoriul acestui Banat de Caransebeș-Lugoj (comitaul Severin) era alcătuit din fostele districte Caran, Sebeş, Lugoj, Marginea, Bujor, Susani și se întindea de la Mureş până la valea Cernei şi de la Carpaţi până la Bocşa şi Oraviţa. Primul ban de Caransebeş-Lugoj este Mihai de Somlya, amintit într-un document de 4 februarie 1536, secondat în 1537 de vicebanii Ioan Floca şi Ioan Olah de Upar (vicebani pertinenciarum et districtus Karansebes). În dieta Transilvaniei erau aleşi şi nobilii din districtele româneşti bănăţene (alături de comite, încă doi reprezentanţi de fiecare district) ale Banatului de Lugoj-Caransebeş. Tot de aici, unele oraşe şi târguri aveau dreptul să fie reprezentate în Dietă. Dieta hotăra în problemele mai importante şi avea, de asemenea, dreptul de a alege principele Transilvaniei (drept confirmat de sultan în 1543, 1566). Poarta confirma şi învestea pe cel ales cu semnele puterii. Când interesele Imperiului Otoman o cereau, sultanul numea direct principele. Deşi unii istorici consideră că reşedinţa Banatului de Caransebeş-Lugoj a fost doar la Caransebeş, regiunea își avea centrul când la Lugoj, când la Caransebeş, în funție de perioadă. De exemplu, Antonio Possevino în „Transilvania” (1583) scrie despre „ban(ul) de Lugoj, după 49 o localitate numită Lugoj, unde îşi are reşedinţa... în afară de aceasta mai are un castel şi un alt oraş numit Caransebeş”. Banatul de Caransebeș-Lugoj și Pricipatul Transilvaniei în jurul anului 1570 Numirea în funcţie a banilor de Lugoj-Caransebeş era o prerogativă a principilor Transilvaniei. În 1577, Toma Turnea este numit ban al Caransebeşului şi Lugojului de către principele Transilvaniei, Christofor Báthory, deoarece acesta e deplin încrezător „în credinţa, cinstea, strădaniile, dibăcia sufletului şi cunoaşterea suficientă a treburilor care se cuvin duse la îndeplinire vădite de alesul care, în toate treburile şi dregătoriile încredinţate până acum credinţei sale a îndeplinit o muncă plină de folos şi şi-a manifestat deschis credinţa şi purtarea sa de grijă faţă de noi şi faţă de această ţară”. Principele îl numește ban pe Toma Turnea „atâta timp cât ne va fi pe plac”. În ceea ce privește atribuțiile banului, el e „dator a îndeplini... toate cele ce ţin de slujba unui asemenea ban şi pentru a se purta şi a osteni potrivit cu aşezământul şi reglementarea noastră în ceea ce priveşte veniturile, precum şi oricari alte obligaţii de plată pe care le vom rândui în orice chip”. În același timp, Christofor Báthory poruncește „tuturor şi fiecăruia, aleşilor, nobililor, castelanilor şi obştii nobililor, de asemenea înţelepţilor şi chibzuiţilor juzi şi cetăţeni-juraţi ai oraşului şi districtului Caransebeş şi ai târgului şi pertinenţelor Lugojului... ba chiar tuturor celorlalţi oameni, de orice stare sau condiţie ar fi... să-l recunoaşteţi pe amintitul Toma Turnea 50 drept adevărat şi legiuit ban, să vă supuneţi judecăţii lui sau ale acelora care îi ţin locul, să-i faceţi pe voie şi să-i daţi ascultare în toate treburile drepte şi legitime şi să-i arătaţi şi manifestaţi cuvenita ascultare şi consideraţie în orice chip”. Gheorghe Rákóczy I, principele Transilvaniei, scrie despre Acaţiu Barcsay că „a fost crescut pe lângă noi şi s-a umplut cu sfinţenia unor purtări lăudabile, a unei vieţi cinstite şi a unei cumpătări deosebite, cu care ne-a fost alături încă din vremea tinereţii sale şi până în ziua de azi în toate ocaziile în care lam folosit, anume atunci când au trebuit să fie trimise daruri... mai cu seamă la conducătorii şi dregătorii de frunte ai neamului otomanilor şi mai ales în expediţia noastră militară de acum,... fiind dăruit cu funcţia de căpitan al unor oşti ale noastre, cu care a respins încercările dăunătoare ale duşmanilor... şi s-a ilustrat Monedă emisă de Ioan Sigismund Zápolya (cu blazonul familiei Zápolya) prin bărbăţia sa în treburi militare şi prin statornicia deosebită a inimii sale faţă de noi, pe care le-a dovedit cu vârf şi îndesat” și tocmai de aceea, în 1644, îl numește ban al Caransebeşului şi Lugojului „pe timp cât va trăi”. Ca „ban suprem al districtelor Caransebeş şi Lugoj”, Acaţiu Barcsay are atribuții fiscale și judecătorești, trebuind „să asigure administrarea dărilor obişnuite, să păstreze şi să fie păstrat fiecare dintre magnaţii şi nobilii acelor districte în drepturile şi libertăţile lor legitime şi să îndeplinească cu credinţă şi stăruinţă tot ceea ce se socoteşte ţine de îndatoririle sale, să împlinească oricui judecata şi dreptatea, să fie spre ajutor administratorilor bunurilor noastre din aceleaşi districte întru propăşirea veniturilor şi treburilor noastre şi nici să nu se amestece sau să-şi vâre mâinile în veniturile fiscului nostru”. De asemenea, principele poruncește „celor de nobil neam, aleşilor şi nobililor, asesorilor-juraţi ai scaunului de judecată şi întregii obşti a nobililor din comitatul Severinului, de asemenea juzilor şi juraţilor şi tuturor locuitorilor şi localnicilor din târgurile noastre Caransebeş şi Lugoj, ba chiar şi tuturor celorlalţi oameni de orice stare, condiţie şi treaptă ar fi... (să-l recunoască) pe amintitul credincios al nostru Acaţiu Barcsay drept adevăratul şi legitimul vostru ban suprem şi sunteţi obligaţi şi datori să-i daţi ascultare şi să i vă supuneţi în toate treburile obişnuite şi îngăduite de lege, să primiţi judecăţile acestuia şi să împliniţi şi să faceţi să fie împlinite toate veniturile şi câştigurile care privesc de drept şi din vechime acea dregătorie şi slujbă a districtelor”. Banul şi vicebanul au competenţe atât asupra districtelor, cât şi asupra locuitorilor Caransebeşului şi Lugojului, îndeosebi în plan judiciar şi militar. De asemenea, banii, datorită poziției regiunii ce o conduceau, aveau misiunea de a purta tratative cu otomanii (documentele amintesc „cetatea de graniţă a Lugojului”). În cazul unui conflict armat, banul prelua comanda supremă a regiunii (cumulând şi alte funcţii militare). Calităţile diplomatice şi militare au permis banilor de Lugoj-Caransebeş să cumuleze funcţii administrative şi militare importante 51 la nivelul întregii Transilvanii. De exemplu, în 1613 Paul Keresztessi este ban de Caransebeş şi Lugoj, dar şi „consilier al Înălţimii sale principele”; în 1627, Paul Nagy este ban de Caransebeş şi Lugoj şi „căpitan al puşcaşilor pedeştri de curte ai noştri”. Aceste funcții au conferit banilor un prestigiu deosebit. Isabella Zápolya a revenit pe tronul Ungariei (Transivaniei) în 1556. Conducerea ei a stârnit însă noi nemulţumiri în rândurile nobililor. Perioada în care Transilvania a fost condusă de Isabella (1556-1559) a fost presărată de un lung șir de comploturi. În urma lor au loc deposedările suferite în anii 1555-1556 de unii nobili lugojeni, trecuți în tabăra habsburgilor. Dar, în general, părţile lugojene îşi găsesc liniştea. În 1556 între lugojeni şi nobilii din Găvojdia se încheie un act de împăcare, în legătură cu câteva terenuri, punându-se punct unui conflict mai vechi. Printre terenuri unele au nume edificatoare pentru cunoaşterea cetăţii Lugojului: Poarta Porcălaţi, drumul de la Lugojul Vechi. Ca jude în Lugoj e amintit Anca Gaşpar, iar printre cetăţeni (locuitori) Petru Luca, Mihai Bogăr, Mihai Vaida, Nicolae Buzur, Fătu Laţa, George Topliţa, Matei şi Valeriu Bălaj. Ioan Sigimund Zápolya (1540-1571) După moartea Isabellei (1559), fiul ei, regele Ioan Sigimund Zápolya (1540-1571) nu reuşeşte să-şi impună autoritatea în fața marilor nobili. Habsburgii încearcă să profite de situație și să cucerească cât mai multe teritorii din statul transilvănean slăbit. Între 1562 și 1565 au loc numeroase lupte, cu sorți schimbători, între trupele lui Ioan Sigismund și armatele habsburgilor. Împăratul Ferdinand a murit în 1564 și fiul său Maximilian al II-lea i-a urmat la conducerea Casei de Habsburg și a Imperiului Romano-German. La Lugoj, într-un act din 1562, este pomenit nobilul Toma, despre care regele Sigismund ordonă să fie introdus în posesiunea din Ohaba. În 1564, ban de Lugoj-Caransebeş devine Bethlen Gabor de Ictar (Gabriel Bethlen). În 1564, Giovani Andrea Gromo, un italian ce călătorise prin Ardeal, scrie o „Scurtă descriere a Transivaniei” din care aflăm că: „(în Banat) se găsesc ce două oraşe mari: Caransebeş şi Lugoj... Lugojul (Logos) (este) oraş mare deschis prin mijlocul căruia trece râul navigabil Timiș... În acest oraş se află o cetăţuie păzită cu grijă pentru că este la hotarul Gyulei şi la hotarul cetăţilor turceşti Timişoara şi Lipova. Oraşul de frunte şi capitala acestui ţinut este Caransebeşul...”. Doi ani mai târziu, tot Giovani Andrea Gromo, menționează „târgul Lugoj” în „Descrierea mai amplă a Transilvaniei” astfel: „Pentru a înlocui Caransebeşul, regele de faţă a întărit cetatea Lugoş, ca fiind un loc mai aproape de Timişoara, care este sub turci, şi astfel această cetate este păzită acum cu multă grijă. Şi deşi în sine nu este prea puternică, ea deţine, împreună cu împrejurimile ei, o poziţie din cele mai bune pe un şes, prin mijlocul căruia curge... râul Timiş”. La începutul anului 1565, lugojenii trimit sultanului Soleiman o scrisoare pentru a confirma credința lor față de Ioan Sigismund. Ceaușul otoman Dormis din Timișoara, vizitează Lugojul pentru a se asigura de loialitatea locuitorilor orașului de pe malul Timișului, în contextul luptelor cu habsburgii, mai ales că, în urma înfrângerilor suferite, prin tratatul semnat 52 la Satu Mare, în 13 martie 1565, regele Ioan Sigismund a renunțat la titlul de rege în schimbul recunoașterii faptului că e conducătorul Transilvaniei. Lugojul în secolul al XVII-lea (conform site-ului http://www.lugos.eu/) Otomanii nu au fost de acord cu semnarea acestui tratat și l-au forțat pe Ioan Sigismund să proclame nulitatea lui. Mai mult, în 1566, sultanul Soleiman organizează o nouă expediție împotriva vechilor săi dușmani. Ioan Sigismund s-a grăbit să se închine în fața sultanului. În drum spre tabăra turcească de la Zemun, principele Transilvaniei trece pe la Lugoj. Trupele otomane, sprijinite și de trupele lui Ioan Sigismund, atacă cetățile Casei de Habsburg, dar moartea sultanului Soleiman, în toamna anului 1566, determină oprirea luptelor. Deși luptele se reiau în anul următor, noul sultan turc, Selim al II-lea va încheia pacea cu habsburgii, la Adrianopol, în februarie 1568. Între Ioan Sigismund și Maximilian al II-lea de Habsburg s-a încheiat cu Tratatul de la Speyer, în 1570. Prin acest tratat, Ioan Sigismund a renunțat la coroana Ungariei, adoptând titlul de „prinț al Transilvaniei”, adică principe. Oficial acesta e momentul în care își începe existența Principatul Transilvaniei. În schimb, lui Maximilian al II-lea îi este recunoscut titlul de rege al Ungariei. Prin acest tratat, Ioan Sigismund accepta și faptul că Transilvania făcea parte din Ungaria și, după moartea sa, principatul urma să ajungă stăpânirea habsburgilor. În 1571, la doar 31 de ani, Ioan Sigismund moare. Noul principe, ales de Dietă, cu acordul Porții otomane, este Ştefan Báthory. Acesta va duce o politică precaută şi echivocă la începutul domniei, pentru a neutraliza cele două puteri rivale. Prin alegerea lui Báthory, Viena îşi pierdea însă influenţa în Transilvania, mai ales după ce, în 1575, principele Transilvaniei este ales şi rege al Poloniei. În acest context, conducerea efectivă a Transilvaniei a fost preluată de Christofor Báthory, fratele său. La Lugoj, în anul 1570, este menționat judele Ioan Gaşpăr și juraţi Laurenţie Bugar, Andrei Şişman şi Ştefan Bălan. În 1571, ban de Lugoj este Gaşpar Bekeş. Locuitori ai Banatului de Caransebeș-Lugoj, care făcea parte din Principatul Transilvaniei, participă la Dieta din 1571 de la Cluj, la Dieta din 1573 de la Turda și la Dieta din 1574 de la Cluj. Tot din zona LugojCaransebeș, în 1575, Ştefan Báthory, va primi 300 de călăreţi şi 200 de soldaţi ca sprijin în luptele împotriva celor care nu i se supuneau din Transilvania. Profitând de luptele interne din Transilvania, lugojenii au atacat cetatea turcească a Cenadului. O scrisoare din Transilvania, din 1572, încearcă să îl linișteștască pe pașa Timişoarei cu privire la acest eveniment: „dacă Domnul meu a primit plângeri de la Paşa din Timişoara, că între oamenii omorâţi erau şi lugojeni... (pot spune că) nu există nici un oraş fără dobitoci, de aceea cer iertare pentru fapta lugojenilor, Domnul meu i-a pedepsit şi pe aceia care au scăpat 53 de săbiile otomane. Banul de Severin a fost înlocuit pentru că n-a avut grijă de oamenii din subordinea sa”. În ciuda promisiunilor, astfel de atacuri dinspre Banatul de Caransebeș-Lugoj împotriva cetăților otomane devin frecvente. În 1575, otomanii ajung să ceară stăpânirea asupra Banatului de Caransebeş-Lugoj, din cauza „tâlharilor” de aici, care atacau paşalâcul Timişoarei. Mărirea tributului liniştește, pentru o vreme, autoritățile otomane. La Dieta de la Turda, din primăvara anului 1577, 500 de ţărani din zona Lugojului și Caransebeşului se plâng de abuzurile banului Ştefan Tompa, ameninţând că se vor refugia în Imperiul Otoman, așa cum făcuseră deja circa 600 oameni, „dacă nu vor fi scăpaţi de cruzimea” acestuia. Martin Berzeviczy şi Francisc Kendi sunt trimiși la Caransebeş şi Lugoj, de principele Christofor Băthory, pentru a cerceta învinuirile aduse împotriva banului Ştefan Tompa. Documentele mai relevă și faptul că Andrei literatul din Lugoj era unul dintre principalii acuzatori ai banului. Mai mult, prin Întâlnirea dintre Ioan Sigismund și sultanul denunțurile făcute, Andrei literatul Soleiman (1566) încercase să obțină atât sprijinul principelui Transilvaniei, cât și cel al oficialilor turci din Timișoara împotriva lui Ștefan Tompa. În urma cercetărilor de la Caransebeș și de la Lugoj, Martin Berzeviczy concluziona că „banul este vinovat că şi-a atras duşmănia tuturor, deoarece comite lucruri grave, spre cea mai mare pagubă a acelui district”. Afacerea nu s-a încheiat aici, această istorie continuând cu un proces ce scoate în evidență violența perioadei. În toamna anului 1577, în fața principelui Christofor Báthory se prezintă Martin Radović, reprezentantul Elisabetei Czykma și a fiului ei, Gabriel, și Mihail Baxas de Komádi reprezentantul lui Ștefan Tompa de Mihăiești. Ștefan Tompa, banul de Caransebeș-Lugoj, era acuzat, în fața principelui Transilvaniei, de uciderea lui Andrei literatul de Diviciori, soțul Elenei și tatăl lui Gabriel. Faptele au fost următoarele: după plecarea lui Martin Berzeviczy şi Francisc Kendi, în vara anului 1577, victima, Andrei literatul, unul dintre oficialii Banatului de Caransebeș-Lugoj, numit chiar de Ştefan Báthory, și unul dintre acuzatorii banului Ștefan Tompa, a fost atacat în casa sa din Lugoj de către o mulțime furioasă și asasinat. Cadavrul să a fost dus în piața publică, unde era un loc de execuții și expus oprobiului public. Banul Ștefan Tompa nu ia măsuri împotriva atacatorilor, ba mai mult, le oferă acestora vin, gest care, în opinia acuzatorilor, nu făcea decât să arate că el era instigatorul asasinatului. 54 Reprezentarea unei răscoale medievale Apărătorul lui Ștefan Tompa prezintă faptele din altă perspectivă și arată că Andrei literatul a promis locuitorilor din Lugoj că va îi va ajuta să obțină de la principele Transilvaniei o serie de libertăți. Pentru efortul său, Andrei lieratul a cerut și primit o sumă de o mie de florini. Promisiunile făcute de oficialul lugojean nu s-au materializat, acesta folosind banii în scopuri personale. Acesta a fost motivul pentru care mulțimea l-a ucis pe Andrei literatul. Banul Ștefan Tompa, deși supărat pe Andrei literatul pentru denunțurile sale din trecut, nu era implicat în uciderea acestuia. Documentele referitoare la sfârșitul procesului s-au pierdut, dar banul Ștefan Tompa va fi schimbat la scurt timp după acest proces. În septembrie 1577, Toma Thornyai este amintit ca ban de Lugoj-Caransebeș. La sfârșitul anului 1577, printr-un act, principele Christofor Báthory confirma o serie de drepturi locuitorilor din Lugoj. În 1578, o scrisoare a sultanului Murad către principele Christofor Báthory, ne descrie un alt incident de frontieră. Sultanul, preocupat de liniştea regiunilor de frontieră, ardelene sau otomane, cere cercetarea unui jaf petrecut în regiunea Lugojului: „Un om de-al meu şi-a trimis oamenii la mine. Aceştia mi-au povestit că soţia şi slujitorii (omului meu) au fost atacaţi de oamenii banului de Lugoj, Ecsedi István de Báthory. Ei au omorât atât pe soţia cât şi slujitorii (omului în cauză), furând tot ce aceştia duceau cu ei. Să cercetezi lucrurile... şi să dai totul înapoi, şi să-i pedepseşti pe vinovaţi”. Pentru a împiedica comercianții străini să-și vândă mărfurile în Transilvania, în 1559, dieta de la Alba Iulia hotărăşte că negustorii ce nu au domiciliul în Ardeal să nu poată face comerţ aici. Pentru a putea ocoli aceată decizie, aceștia cumpără case în Lugoj şi Caransebeş. De aceea, Dietele din 1577 (Turda) şi 1578 (Cluj) interzic negustorilor neardeleni să facă comerţ în Transilvania în afara unor târguri fixate. Comercianților din Caransebeş, Lugoj şi Lipova le va fi rânduit Sebeşul ca târg în care să-și vândă marfa și li se interzice exportul de oi, capre, berbeci şi ţapi. Totuşi la Dieta din toamna 1578 se face o excepţie: „Fiindcă cei din ţinutul Caransebeş-Lugoj trăiesc din Imperiul turcesc, şi acum neavând grâu, li se îngăduie să exporte şi să vândă oile din ţinutul lor liber, dar din Ardeal nu”. Antonio Possevino, în scrierea sa, „Transilvaniei”, menționează la 1583, „un alt căpitan este cel al Banatului, adică al guvernământului sau cârmuirii Banatului Severinului... regii Ungariei obişnuiau întotdeauna să încredinţeze toată acea regiune foarte întinsă unui guvernator, bine ales, de o mare vitejie şi autoritate... ceea ce înseamnă guvernator, cu drept totuşi de apel la principe. Acest ban se numeşte ban de Lugoj, după o localitate (terra) numită Lugoj (Lugasiense) unde îşi are cetate... (fiind) reşedinţa ; şi el ţine din porunca principelui un 55 număr mai mare de oşteni, până la cifra de trei mii, şi mai buni decât orice cetatea cea mai înaltă a... principelui spre Timişoara. În afară de aceasta mai are un castel şi un alt oraş numit Caransebeş, reşedinţă a nobililor”. Aşadar, Lugojul este acum centrul unei regiuni cu mare autonomie, având în garnizoana sa un număr mare de ostaşi. Secolul al XVI-lea e secolul reformei religioase. Cultele protestante se răspândesc, din vestul Europei în Transilvania. În 1564, în Dieta întrunită la Sighişoara se dă de ştire că „în districtul Caransebeş a început să fie propăvăduită Evanghelia”. Mai mult, datorită lui Ioan Sigismund, Dieta de la Turda, din 1568, permite predicatorilor să „propovăduiască Evanghelia” conform propriei credințe, considerând că nimeni nu trebuie „să sufere din mâinile altora din motive religioase”, deoarece „credința este un dar al lui Dumnezeu”. Hotărârile Dietei de la Turda a oferit libertate catolicilor, lutheranilor, calvinilor și unitarienilor din Transilvania. Dieta de la Sibiu hotărăşte numirea ca superintendent român calvin pe George Buitul pentru a grăbi răspândirea reformei printre români. Dietele din anii următori vin cu măsuri represive împotriva preoţilor (catolici) care nu se supun. Venirea pe tron a principelui Ştefan Christofor Báthory (Trachten Kabinett Báthory, opreşte prigoana împotriva catolicilor. von Siebenbürgen album) Totuși, respectul pentru religiile protestante rămâne, căci principele Transilvaniei, Christofor Báthory (catolic), în 1580, scutește de plata impozitului casa din Lugoj şi „viile pe care le stăpâneşte în prezent pe dealul aceluiaşi târg Lugoj” a lui Ştefan Hârce (Gyercze) predicatorul calvin din Caransebeş. Cu acest prilej îi sunt amintiţi şi vecinii săi: Gheorghe Luca; văduva lui Petru Dobromiri, Ladislau Dobromiri şi Mihai Opincaşi. Susținută și de către unii dintre bani, reforma religioasă găsește mulți adepți printre nobilii din Caransebeș și din Lugoj. Aceștia renunță la catolicism și trec la calvinism, mai ales că limba de cult este româna. În aceste împrejurări este tipărită „Palia” de la Orăştie în 1582, una din cele mai vechi tipărituri în limba română. „Palia” reprezintă prima traducere în limba română a Vechiului Testament făcută de „Tordaş Mihaiu, ales episcopul românilor în Ardeal şi cu Herce Ştefan, propoveduitorul evangheliei lui Hristos în oraşul Căvăran Sebeşului, Zacan Efrem, dascălul de dăscălie al Sebeşului şi cu Peştişel Moisi, propoveduitorul evangheliei în oraşul Logojului, şi cu Achirie, potropopul varmigiei Henedoriei”. În introducere, traducătorii își motivează acțiunea „ţinum într-una pentru jelanie scriptureei sfinte, că vădzum cum toate limbile au şi înfluresc întru cuvintele slãvite a lui Domnedzeu, numai noi, românii, pre limbã nu avem. Pentru aceaia cu mare muncã scoasem den limbă jidoveascã şi greceascã şi sîrbească pre limbã românească 5 cărţi ale lui Moisi prorocul... şi le dîruim voo, fraţilor rumâni“. 56 Principii din familia Báthory, fiind catolici, se vor împotrivi răspândirii reformei. La insistenţele lui Ştefan Báthory, în 1579, sosesc în Ardeal câţiva călugări iezuiţi, pentru a declanșa contrareforma. Dintr-o scrisoare a călugărului iezuit Ioan Leleszi, din 1581, aflăm că principele Christofor Báthory „după alegerea fiului său ca principe al ţării, nu a ţinut nimic mai mult decât săşi întoarcă din nou toată silinţa spre credinţa catolică. Aşadar a întărit printrun decret al ţării în această dietă dispoziţia că dacă o parte numeroasă din orice târg sau oraş ar opta pentru religia catolică, atunci să poată principele fără nici o călcare a legămintelor sale să pună în acele locuri un preot catolic. Tot atunci orăşenii din Târgul Mureş stăruiau din răsputeri pe lângă mine şi principe pentru luarea unei biserici de la eretici. La fel se străduiau şi lugojenii şi caransebeşenii care au obţinut cu toţii un răspuns binevoitor din partea înălţimii sale, că de cum ne vom fi întors la Alba Iulia se va sârgui ca dorinţele lor să fie îndeplinite”. G. P. Campani şi Ferrante Capeci menționează și ei, în 1584 cererile Pagină din Palia de la Orăștie (se observă disperate ale românilor bănăţeni de blazonul familiei Báthory și literele chirilice) preoţi catolici. G.P. Campani notează că „Aici la Alba Iulia... azi au fost trimişi doi nobili români din Lugoj şi Caransebeş, provincie românească, spre a cere un preot pentru părţile acele”, iar Capeci scrie că „la Cluj... în timp cât ne aflam aici, au venit delegații de la Oradea, Lugoj, Caransebeş şi... unora li s-a împlinit voia, altora li s-a amânat făgăduindu-li-se însă pe viitor ceea ce cereau”. În urma acestor presiuni venite din partea nobililor, iezuitul Valentin Ladó va pleca în 1586 la Caransebeş, dar un preot catolic pentru românii din Lugoj şi Caransebeş este trimis abia la 1600, în persoana lui Ştefan Szent Andrasy. Calvinii au și ei preocupări asemănătoare. În 1585, noul superintendent al Transilvaniei devine Mathias Thoronyai. Printre altele, el trebuie să asigure calvinilor din Lugoj și Caransebeș pastori de încredere. Tot în contextul conflictelor dintre catolici și reformați, la Universitatea iezuită (catolice) de la Olomouc sunt amintiți doi studenți lugojeni: Franciscus Katay de Lugas (1596– 1598) şi Michael N. Lugassi (1604). Probabil, catolicii încercau să formeze preoți din rândul localnicilor. Însemnările călugărilor iezuiți aduc şi unele informaţii despre Banat, menționând caracterul românesc al regiunii. Campani consemnează că „Lugojul şi Caransebeşul (este) provincie românească”, iar Capeci arată că „Oradea este în Ungaria, Lugojul şi Caransebeşul în Valachia”. Valentin Ladó consemnează faptul că „am fost silit să ţin predică pe româneşte, limba lor... căci puţini ştiu ungureşte”, deoarece, așa cum scrie Antonio Possevino, în Banat, toți „sunt români, vorbind româneşte”. Iezuiți cred că în Banatul de Lugoj-Caransebeș sunt „de 57 păstorit 60 de sate care nu vor să-şi dea copiii ereticilor să-i boteze”. Franciscanul Serafim Kun, scrie și el despre acești eretici (românii ortodocși), în 1630: „toţi românii sunt schismatici, în afara nobililor”. Antonio Possevino, care cere pedepse împotriva reformaţilor, îl amintește şi pe Toma Tornay, banul de Lugoj, printre cei „pătaţi” de această „ciumă” (calvinismul) şi nu sunt încă osândiți. Eretic sau nu, banul Toma Turnea a murit la Lugoj, în 1587, de Crăciun. Sigismund Báthory (Báthori Szigmond, Sigismund Bathori) a devenit voievod al Transilvaniei în 1581 și, după moartea unchiului său, Ștefan Báthory, a fost încoronat principe (1586). Cu întreruperi, a deținut această funcție până în 1602. Într-un document din anul 1593, principele Sigismund Báthory numește Lugojul, târgul (orașul) nostru, menționând și castelul din acel târg și districtul Lugoj („opidum nostrum Lugas, ac castellum in eodem oppido et districtu Lugas”). În acești ani, luptele de frontieră, caracterizate prin incursiuni făcute de musulmani și creștini dincolo de graniță, Un calvin din Transilvania secolului al XVII- continuă. De exemplu, în 1589 turcii pustiesc satul Ciura din apropierea lea (Trachten Kabinett von Siebenbürgen Lugojului. album) Pentru a face față acestor atacuri, principii Transilvaniei vor încerca să creeze în Banat o elită militară şi administrativă. Lugojenii care se remarcă pentru faptele lor, sunt răsplătiți în diverse moduri. La sfârşitul secolului al XVI-lea vor fi înnobilaţi şi scutiţi de obligaţiile pentru casele şi proprietăţile multor locuitori din Lugoj, Astfel, în 1584, principele Sigismund Báthory scutește de impozit casa din Lugoj a nobilului Laurenţiu Bogar şi a fiilor săi Mihai, Martin, Ioan, Gheorghe şi Nicolae, iar un Marian Olas (Marianum Olaz) din Lugoj este înnobilat în 1589. Menţionat ca „prefect sau administrator al grânelor” la Lugoj (annonae praefectus seu provisor), în 1589, Gheorghe Giuaca din Lugoj (Georgii Gyuraka de Lugas) va fi înnobilat printr-o diplomă din 18 iulie 1590. În 1591 găsim aici pe Ioan Baboş, în funcţie de „vicecastellanus acris Lugas” şi tot din acest an documentele ne păstrează numele unor străzi ale oraşului ca: Sebeşi, Alsa-utea (Uliţa de jos). Tot în 1591, principele transilvănean, Sigismund Báthory, scuteşte de obligaţii casa din Lugoj a diacului Grigore din Oradea. În 1593, principele îl înnobilează pe diacul Matia Stănişa din Lugoj (Matthiae literati Ztanissa de Lvgas), acordându-i un blazon, şi îi scuteşte de obligaţii casa, „care se află şi este în târgul nostru Lugoj din districtul Lugoj şi comitatul Severinului”. Tot în 1593, la Lugoj locuia Elisabeta, soţia lui Gheorghe Palatici (George Palatić de Ilidia), banul Banatului de Lugoj Caransebeş. Şi tot de aici, îi va scrie banul Gheorghe Palatici principelui Sigismund Báthory, în noiembrie 1593, despre incursiunea „ungurilor” asupra târgului Mako, unde i-au surprins pe turci la moschee și unde au ucis 200 dintre ei. 58 La sfârşitul anului 1594 și începutul anului 1595, lucrurile încep să se precipite. Între domnii Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti se încheie o alianță. Conducătorii celor trei țări formează o „confederaţie” antiotomană. Habsburgii erau şi ei în război cu turcii începând din 1592. Statutul Banatului de Lugoj-Caransebeș, ca regiune de frontieră puternic afectată de lupte reiese și dintr-o hotărâre a Dietei din 1594. La începutul acestui an, pentru a strânge banii necesari luptelor cu turcii, Dieta Transilvaniei impune un impozit excepțional, taxă de la care nu au fost scutiți decât locuitorii orașelor Lugoj și Caransebeș, care au plătit doar jumătate din suma impusă. Pentru bănăţeni luptele încep în primăvara anului 1594. În februarie 1594 izbucneşte o răscoală a românilor şi a sârbilor din părţile Timişoarei împotriva stăpânilor turci. O altă răscoală a izbucnit în zona Văii Almăjului, sub conducerea lui Ioan Lugojanul (Lugassy) (cu câţiva ani înainte, Iankul Lugosian, fusese vicebanul alături de Gheorghe Palatici). Atât Mihai Viteazul, domnul Țării Românești, cât şi Sigismund Báthory susţin aceaste mişcări. Moise Székely (Moise Secuiul, Székely Mózes), trimis de Sigismund în ajutorul răsculaţilor se opreşte la graniţa Ardealului, neparticipând la bătălii. În martie, Ștefan Báthory (Trachten Kabinett răsculaţii incendiază cetatea Bocşei şi ocupă târgul von Siebenbürgen album) Margina. În același timp, garnizoana otomană a Făgetului se refugiază la Timişoara, cetatea fiind ocupată imediat de banul de LugojCaransebes, Gheorghe Palatici. În aprilie 1594, Mihai Viteazul îl trimite pe postelnicul Toma la Gheorghe Palatici, la Lugoj, dorind să pună bazele unei alianțe în vederea unor viitoare campanii: „fiindcă am fost nevoiţi să trimitem la Domnia Ta pentru deosebite lucruri de nevoie pe postelnicul curţii noastre Toma prin care am vestit din belşug despre toate lucrurile din aceea pricină rugăm pe Domnia Ta, pe prietenul nostru vecin binevoitor, să-i credeţi vorbele pe care le va spune cu cuvintele noastre”. Tătarii pradă Lugojul în vara anului 1594 şi reocupă cetăţile pierdute. Toamna, oastea principelui Transilvaniei pleacă spre Timişoara. Cartierul general al acesteia a fost stabilit la Lugoj. De aici, trupele principelui cuceresc fortificaţiile cu garnizoane otomane din estul şi nordul vilaietului. Moise Székely prin comandantul său, Geszti Ferenc asediază şi cucereşte Făgetul în decembrie. În zona Lugojului, Mihnea Turcitul, venit în sprijinul otomanilor, a fost învins de către trupele transilvănene, care au ocupat și câteva fortărețe din zonă. Veştile despre apropierea turcilor îi fac însă pe ardeleni să se retragă la Lugoj şi, de aici, în iarna 1594, în Transilvania. Răscoala antiotomană din zona Timişoarei, fără sprijin din Ardeal, este înfrântă. În aprilie 1595, Ahmed paşa, beilerbeiul Timişoarei s-a plâns principelui ardelean Sigismund Báthory că Ştefan Békés, banul Lugojului, a permis înfăptuirea unor acte de agresiune împotriva teritoriului otoman. Beilerbeiul a cerut înlocuirea lui Ştefan Békés din funcţie, deoarece „la Lugoj nu este nevoie de un astfel de om, ci de unul care, prin felul său de a fi, se ştie purta pe măsura scopului în care a fost pus”. Ştefan Békés a luat în robie, din vilaietul Timișoarei sute de oameni, faptă ce l-a revoltat pe beilerbeiul Ahmed, în special pentru că „banii 59 care au fost mai înainte n-au luat nici măcar pe unul dintre ai noştri în robie”. După relatarea acestei situații, pașa Timișoarei i-a cerut principelui să-l schimbe pe Békés din funcţie şi „să numeşti ca ban un om cu minte”. La 27 mai 1595 era numit ca ban al Caransebeşului şi Lugojului Gheorghe Borbély (Borbely Gyorgz) de Sima. Monedă cu chipul lui Sigismund Báthory (oamenii obișnuiți cunoșteau chipul principelui de pe monede) Această numire în funcție avea un scop ascuns, căci la 28 ianuarie 1595 se încheiase o alianţă antiotomană între Sigismund şi Rudolf al II-lea, conducătorul Casei de Habsburg, arhiducele Austriei, regele Ungariei și împăratul Sfântului Imperiu Romano-German (15761612). Odată numit ban, Gheorghe Borbély pornește o ofensivă antiotomană, cucerind Bocşa, Vărădia, Lipova, turcii predând și ei Şoimoşul, Şiria, Cenadul, Aradul. Gheorghe Borbély și trupele sale reușesc să învingă armata otomană venită să recucerească cetatea Făgetului. Peste 8.000 turci în frunte cu beii Lipovei şi Ineului cad prinzonieri. Printre luptătorii creștini se remarcă un Ioan Lugojanul (Lugassy), probabil acelaşi din 1594, şi un Francisc de Lugoj, care devine comitele Cenadului după ocuparea acestuia. Şi în 1596 acţiunile antiotomane ale bănăţenilor continuă. Cel mai important eveniment al anului, pe lângă asediul Timişoarei de către trupele lui Báthory, este raidul trupelor din ţinutul Lugoj-Caransebeşului în teritoriile otomane unde au atacat și prădat opt sute de soldaţi turci. Un Avisso în limba germană, tipărit la Praga, având titlul „Despre victoria fericită şi împrăştierea multor mii de turci şi tătari din faţa oraşului Lipova, pe care aceştia l-au asediat în cursul lunii aprilie a anului 1596”, ne aduce o serie de lămuriri legate de situaţia din zonă din acel an: „cei din Timişoara, fiindcă au văzut şi au stiut că Lipova este asediată şi că ai noştri sunt puţini nu s-au speriat de duşmani, dar domnul Palatici (Balatisch) comandantul Lugojului a trimis 400 de trabanţi într-o expediţie la Timişoara şi când au ajuns în mare grabă acolo nu sau pus la odihnă ci au aprins suburbiile şi au bătut toba în mijlocul Timişoarei în cinstea Înălţimii Sale; aşa cum se spune, au făcut pradă frumoasă, dar fiindcă au fost puţini n-au putut sta prea mult ci s-au dus acasă, întâmpinaţi pe drum de domnul Palatici împreună cu restul trupei şi i-a condus în cetatea Lugojului. De asemenea ai noştri au eliberat în jur de o mie creştini prizonieri la Timişoara şi i-au dus la Lugoj”. Completări ne aduce şi lucrarea „Stiri scurte şi adevărate, ardeleneşti, tătărăşti şi turceşti” (1596): „după ce nobilul domn i-a alungat pe turci şi tătari cu mari pagube pentru ei din faţa Lipovei, Înălţimea Sa cu aceeaşi armată s-a îndreptat spre Ferolak (Felnac) a cucerit într-o zi această localitate şi i-a lăsat să plece pe turcii staţionaţi aici, care fără nimic s-au îndreptat apoi spre Timişoara. Între timp câţiva tătari, în jur de 6.000, s-au apropiat de Lugoj, în scopul cuceririi acestei localităţi şi a celor din jur. Între timp însă, ai 60 noştri aflând de aceasta, cei din Lugoj, cei din Lipova şi cei din castelul Posa (Coştei), împreună i-au atacat serios pe tătari, au ucis în jur de 3.000 şi i-au pus pe fugă. Săracii prizonieri creştini, care au fost căraţi de tătari prin toate locurile, au fost salvaţi, toate animalele furate au fost recâştigate, restul însă (tătarilor) s-au dus la Sarad pe râul Timiş şi s-au salvat în preajma Timişoarei, ocupată de ai lor”. Scenă de bătălie de la sfârșitul secolului al XVI-lea (SE Europei) Andrei Barcsay (Barcsai) (Andrei de Bârcea Mare) devine ban de Lugoj Caransebeş în 1597, an în care au loc numeroase bătălii între turci şi transilvăneni, unii asediind Timişoara, ceilalţi Lipova. Acţiunile de hărţuire, dincolo de frontieră, au fost și ele numeroase. În 1598, Andrei Barcsay va trebui să facă faţă ofensivelor armatei turceşti în două rânduri. Un prim atac a fost respins la 27 iunie. A doua ofensivă, condusă de Soliman, paşa Timişoarei, a însemnat atacarea Lugojul cu 2700 de oameni, la 4 iulie 1598. Pentru a face față atacului, banul a adus tunuri şi a întărit cetatea Lugojului acolo unde credea că va avea loc atacul. Provisorul cetăţii, George Giuracă, trebuia să semnalizeze cu o salvă de tun apariția turcilor. Banul s-a retras cu trupele sale într-un loc ascuns la distanță de oraș. Paşa Timişoarei și trupele sale au sosit însă din altă parte și, în urma unui asalt rapid, ocupă o suburbie a oraşului, înainte să fie dat semnalul de contraatac. Andrei Barcsay intervine cu oamenii să și se implică în lupta ce se desfășurată în acel moment pe străzile orașului. Creștinii obțin victoria, dar pașa Soliman reuşeşte să scape. În lupte se disting Ioan Capturi, Mihai Vaida Voevod, Ioan Lugojanul, Francisc Fodor şi Ioan Iosipoviciu. Într-un raport din 4 iulie 1598 Andrei Barcsay, arată că au fost ucişi 25 de otomani şi au capturat alţi 100 („azi în zori de zi ne-am luptat, până la ceasurile unsprezece şi am adus 25 de capete, o sută vii; dar jumătate din ostaşi sunt încă în urmărire împreună cu mulţi ţărani”). Pentru serviciile militare, în acest an, principele Sigismund Báthory îi răsplăteste pe Mihail, Ioan, Nicolae si George Vaida din Lugoj cu posesiunile Kaperlo, Pogăneşti şi Făget. La 11 aprilie 1598, Laurenţiu Bogar şi Ioan Szepsy din Lugoj îi pun în posesia domeniului Ictar pe membrii familiei Bethlen. La acest eveniment sunt prezenţi toţi vecinii şi megieşii, printre care nobilii: diacul Martin Ilosvay, Petru Sebesy şi Martin Luca din Lugoj. 61 În 1598 a existat și un caz de refuz al introducerii posesiei ordonate de principe. Laurenţiu Bogar din Lugoj trebuia să fie pus în posesia moșiei Jabăr (Sabar), dar cei ce trebuia să facă acest lucru, nobilii (ignobiles) Sebul Merze, iudex din Hodoș, Joannes Penzo, iudex din Boldur, Martinus Opinkas iudex din Kastely (Coștei), Sebastianus Kapita, iudex possessionis Zahla (Sâlha) nu sunt de acord cu această danie și refuză să pună în aplicare porunca principelui. Tot în acest an, trupele din Tara Românească, venite în ajutorul lui Sigismund Báthory şi al orașului Oradea, asediat din septembrie de turci, sunt cantonate la Lugoj. În martie 1599, Dieta de la Mediaş prevede trecerea ţinutului Făgetului şi Marginei sub jurisdicţia banului de Lugoj. Tătarii năvălesc în primăvara anului 1599 în regiunea Lugojului. Pentru a întări şi reface garnizoana cetăţii Lugoj afectată de aceste atacuri, Andrei Báthory trimite aici 300 de polonezi înarmaţi. Cu toate acestea, trupele otomane şi tătare atacă și jefuiesc Lugojul şi Caransebeşul în iunie 1599. După ce în martie 1598, Sigismund a abdicat, la 20 august, în acelaşi an, se întoarce în ţară, fiind proclamat din nou principe. În martie 1599, Sigismund Báthory abdică din nou. Noul principe, cardinalul polonez Andrei Báthory începe negocierile cu Poarta pentru ieşirea Transilvaniei din războiul antiotoman. În aceste condiţii, Andrei Báthory (Trachten Kabinett von Mihai Viteazul e nevoit să intervină în Siebenbürgen album) Ardeal. La Şelimbăr, în 18 octombrie 1599, Mihai Viteazul, îl învinge pe Andrei Báthory și devine conducătorul Transilvaniei. Trupele bănăţene conduse de Andrei Barcsay nu ajung la timp pentru a-l ajuta pe Andrei Báthory. O însemnare a cronicarului Szamiskizy este relevantă: „oştile de la Lipova, Ienopole şi Lugoj nu au sosit în ziua luptei, în sprijinul cardinalului; dacă ar fi sosit, altfel s-ar fi întâmplat lucrurile”. După această bătălie, Mihai Viteazul care devine şi „eiusdem Cis Transilvaniam partiumque eidem subiectivorum fines exercitus generalis Capitaneus” (căpitan general al armatelor din părţile transilvane de peste munţi, adică a Banatului de Caransebeş-Lugoj), înlocuieşte comandanţii unor fortărețe cu oameni credincioşi (este înlocuit inclusiv comandantul cetății Lugoj), dar Andrei Barcsay rămâne banul acestei regiuni, participând la campania din Moldova. În decembrie 1599 la Lugoj și Caransebeş au fost aduse garnizoane muntene. Nobilii din zona Banatului l-au sprijinit pe Mihai Viteazul și de aceea, domnul i-a recompensat. De exemplu, în 6 decembrie 1599, domnul i-a reîntărit lui Paul Keresztessi, „slujitor al curţii noastre” stăpânirea asupra moşiilor Hoşdia şi Româneşti din comitatul Timiş, „deşi la cea mai apropiată dietă generală a domnilor din stările ţării, ţinută din porunca noastră aici, la Alba Iulia, în a douăzecea zi a lui noiembrie, toate şi oricare danii ale lui Sigismund Báthory, altă dată principe al Transilvaniei, au fost socotite şi declarate a fi fost respinse, lipsite de putere şi nefolositoare şi fiindcă am avut de altfel chiar dreptul de război asupra tuturor bunurilor şi drepturilor de proprietate...” (aceste moşii îi fuseseră dăruite aceluiaşi Paul 62 Keresztessi, „slujitorul nostrum de la Lugoj“ (familiaris nostri Lugasiensis) de către principele transilvănean Sigismund Báthory în 1596). În primăvara anului 1600, un raport austriac din 16 aprilie dezvăluie faptul că ostaşii neplătiţi din Caransebeş, Ineu, Lipova şi Lugoj părăsesc aceste cetăţi, creându-se astfel o situaţie periculoasă. Banul Andrei Barcsay intervine (ca și mai târziu) cheltuind din averea sa 25000 de florini pentru plata soldelor oştenilor din Lugoj şi „pentru alte nevoi ale ţării”. Dintrun document din 1 mai 1600, aflăm că Lugojul era şi loc de refugiu pentru nobilii ardeleni și rudele lor, deoarece evenimentele făceau ca Transilvania să fie nesigură. Când lucrurile se liniștesc, marele logofăt Teodosie îi dă „salvus conductus” nobilului Ioan Olasi să-şi aducă înapoi jupâneasa de la Lugoj. Scenă de bătălie de la sfârșitul secolului al XVI-lea Răscoala nobililor maghiari din Transilvania, declanșată prin refuzul de a participa la Dieta convocată la Sebeş, şi înţelegerea acestora cu generalul Basta au dus la înfrângerea lui Mihai Viteazul la Mirăslău, în 18 septembrie 1600. Un emisar trimis de Mihai Viteazul a venit la Lugoj încercând să obțină sprijin militar, dar toţi locuitorii se refugiaseră de teama turcilor în pădurile din apropiere. Trupele formate din ostaşi din Lipova, Lugoj şi Caransebeş, conduse de banul Andrei Barscay, ajung prea târziu în Ardeal pentru a-l mai putea ajuta pe Mihai. În octombrie 1600, cancelarul Transilvaniei, Ştefan Csaky poruncește nobililor și oficialilor din districtul Lugoj, Caransebeş şi Haţeg („nobilibus dominus castellanis, comitibus, judecibus et universitati nobilium districtum Lugas, Caransebeş et Haczok”) să confiște şi să predea vitele susținătorilor lui Mihai Viteazul, însă aceștia se împotrivesc. Dintr-un document aflăm că după înfrângerea domnului Mihai Viteazul, „i-am trimis în mijlocul vostru pe Andrei Barcsay şi Nicolae Bogathy, pentru a ne preda în mână, prin credinţă, toate vitele boierilor, românilor şi sârbilor şi chiar ale altora ţinând de Mihai Vodă, pe care le vor găsi acolo, în mijlocul vostru. Dar, după câte înţelegem, domniile voastre aţi fost neascultători faţă de aceasta, n-aţi voit să predaţi nimic din asemenea vite, ci le-aţi reţinut la voi, ceea ce nu s-ar fi cuvenit să faceţi... De aceea... poruncim... să nu vă amestecaţi de loc la astfel de vite, ci sunteţi datori să le predaţi necondiţionat pe toate şi să le daţi în mâna domnului Andrei Barcsay”. Tot din octombrie 1600, la Lugoj, Maria Găman din Caransebeş își scrie testamentul. Testamentul e făcut „în faţa cucernicelor cinstite persoane, anume Ştefan Somogyi, prim jude 63 al Lugojului, Ioan Murar, Matia Hagia, Ioan Bujorcan juzi-juraţi, diacul Ştefan Lippay, notar jurat, Paul Kovacshazi, predicator al Lugojului”. După înfrângerile de la sfârșitul anului 1600, Mihai va încerca să ajungă la împăratului Rudolf al II-lea pentru a obține sprijin. În drumul său spre Praga, domnul unirii trece şi prin Lugoj, „unde-şi spori încă tovărăşia lui, care luă în curând aspectul unei armate” iar 500 de haiduci din zona Banatului îl vor însoți pe domn în această călătorie. La Praga, Mihai e ignorat de Rudolf al II-lea. Dar după ce în februarie 1601 nobilii transilvăneni îl readuc pe tron pe Sigismund Báthory, Mihai e primit de împărat, care i-a cerut să supună Transilvania. Sigismund Báthory, revenit pe tronul Transilvaniei, încearcă să obțină o susținere cât mai mare din partea unui număr cât mai mare de nobili. La 9 mai 1601, principele Sigismund Báthory îi donează lui Ioan Vlad din Lugoj satele Drinova şi Stoiceşti din Timiş. De asemenea, din Cluj, printr-un document emis în mai 1601 „noi Sigismund, din mila lui Dumnezeu principe al Transilvaniei şi al Sfântului Imperiu Roman... am hotărît să zălogim şi să înscriem amintitului Andrei Barcsay şi, de nobil neam, Drusiana Bogathy, soţia sa... spre a ţine, stăpâni şi de asemenea a avea, fără a vătăma drepturile altuia, tot şi întregul castelul şi târgul nostru Lugoj (castellum et oppidum nostrum Lughas) şi de asemenea toate şi întregile moşii numite Lugojel, Mikefalwa, Oloşag, Visag, Sacoşul Haiduc din secolele XVI-XVII Mare, Sinersig, Hodoş, Boldur, Sîlha, Biniş, Valea Lungă şi Serked, toate aflătoare în comitatul Severinului şi ţinând până acum şi fiind stăpânite de amintitul castel Lugoj (castellum Lugas), dimpreună cu toate folosinţele şi oricare pertinenţe ale lor, anume pământuri de arătură, lucrate şi nelucrate, ogoare, lunci, păşuni, câmpuri, fâneţe, păduri dumbrăvi, munţi, dealuri, vii şi dealuri cu vii, ape, râuri, eleştee, locuri de pescuit şi cursuri de apă, mori şi locul acestora, iar îndeobşte întregimea oricăror folosinţe şi penitenţe ale lor”. Această danie e făcută lui „Andrei Barcsay de Bârcea Mare, ban al districtelor noastre Lugoj şi Caransebeş („Andreaw Barchay de Nagibarchia districtumum nostrorum Lugas et Karansebes bani”), (pentru slujbele) pe care ni le-a făcut nouă şi acestei ţări dintotdeauna... încă şi atunci, când n-a acceptat suma de douăzeci şi cinci de mii de florini ungureşti cheltuiţi de acesta în vremuri deosebite, parte pentru soldele oştenilor din garnizoana Lugojului (stipendia militium praesidii Lugasiensis), parte pentru alte nevoi ale ţării... în contul şi pentru pomenita sumă de florini ungureşti”. La 3 august 1601, la Gurăslău, principele Sigismund Báthory e înfrânt de trupele habsburgice conduse de Mihai Viteazul şi generalul Basta. Andrei de Barcsay, participant la luptă, s-a retras la sfârșitul ei, urmând exemplul principelui. Însă, cu ajutor otoman, Sigismund s-a întors la conducerea Ardealului în noiembrie 1601. Cei ce i-au rămas credincioși au fost răsplătiţi. În 3 martie 1602, pentru slujbe credincioase, Gheorghe Gyraka, primeşte de la principele Sigismund Báthory, moşia Bapşa din comitatul Timiş, iar în 10 iunie 1602, acest „fidelis noster de Lugas” primeşte și prediile Rădmăneşti şi Spata. Volfgang (Farkas/Lupul), „familiar al nostru lefegiu din Lugoj” 64 (stipendiarius), a primit de la Sigismund Báthory, în 1602, moşiile pustii Sârbova, Bote şi Ulic din comitatul Timiş. De asemenea, principele Sigismund Báthory încearcă să creeze, în zona Banatului, o elită care să-i fie credincioasă. De aceea, acordă, pentru merite militare, la 24 aprilie 1602, scutirea de taxe şi dări caselor şi proprietăţilor lor din Lugoj şi districtului omonim unui număr de 35 de puşcaşi pedeştri (pedites pixidarii), nobili şi nenobili, pentru ajutorul adus de aceştia unchiului său, regele polon Ştefan Báthory. Principele condiţiona această scutire de „susamintiţii noştri puşcaşi pedeştrii... înzestraţi cum se cuvine, după obiceiul celorlalţi puşcaşi pedeştri ai noştri, cu săbii bune şi potrivite pentru război, precum şi cu alte arme de luptă, la porunca noastră, să vină de grabă, fără întârziere la apărarea acestei ţări în vremuri de nevoie.” Iar urmaşii lor, care la moartea părintelui erau minori, aveau obligaţia să angajeze până la majoratul lor un puşcaş pe cheltuială proprie, apoi să participe personal, ca puşcaşi la orice expediţie ordonată de principe. Aceşti 35 de puşcaşi pedeştri sunt: Benedict Thaor, centurion, Lupu Brazoway, Nicolae Ghera, Emeric Ruja, Ioan Martineasa, Blasiu Fazakas, Farkas Zsigmond, Martin Muşuleasa, un alt Martin Hudan, Blasiu Szöcs, Gheorghe Imreh, Ştefan şi Ioan Mezei, Mihai Karinczky, Ioan Bota, Toma Ciorogar, Andrei Brânda, Ioan Puluţ, un alt Ioan Oprea, Martin Atkar, Nicolae Bácsi, Martin Cnez, Nicolae Petnici, Mihai Romoniţa, Gaşpar Haranga, Lupu Bata, Balthasar Sebessy, Nicolae Dumbravă, Martin Peica, Ioan Duma, Ioan Gostici, Mihai Kopány, Ioan Koldy şi Adam Fazakas. Document emis de Sigismund Báthory În primăvara lui 1602, lugojenii în frunte cu notarul Ștefan Lippai, s-au împotrivit punerii în stăpânire a lui Andrei Barcsay cu târgul şi castelul Lugoj. Mihail Vaida şi Ştefan Micşa din Caransebeş, care au făcut punerea în posesie, au consemnat că „încă din prima zi mai sus pomenitei dări în stăpânire, nobilul diac Ştefan Lippai de Lugas, din amintitul Lugoj, notar al aceluiaşi târg Lugoj, în numele şi pentru înţelepţii şi chibzuiţii, prim jude, juzi-juraţi şi ceilalţi senatori şi tuturor locuitorilor aceluiaşi târg Lugoj, a ridicat cuvânt de împotrivire contra întregii puneri şi dări în stăpânire de mai sus pomenitul castel Lugoj. Atât timp şi până când acelaşi prim jude şi juzii juraţi, dimpreună cu ceilalţi senatori şi locuitori ai sus amintitului târg Lugoj se vor adresa Luminăţiei Voastre, cu rugăminţi despre şi cu privire la o astfel de înscriere şi 65 cât timp zisul domn Andrei de Bârcea nu i-a păstrat pe aceştia ori nu consimte să-i păstreze chiar în viitor în libertăţile, înlesnirile de scutire şi îngăduinţele lor, care le-au fost date şi hărăzite de răposaţii principi ai Transilvaniei”. În final, aceste proteste au fost inutile. În iulie 1602 Sigismund Báthory părăseşte din nou Transilvania, cedând-o reprezentantului lui Rudol al II-lea de Habsburg, generalul Georgio Basta. Asasinarea lui Mihai Viteazul (9 august 1601) şi înlăturarea lui Sigismund Báthory (1602) n-a asigurat stăpânirea habsburgică în Transilvania. Nobilimea ardeleană condusă de Moise Székely a încercat să reziste trupelor habsburge, dar a fost înfrântă la 2 iulie 1602, lângă Teiuş. Fugit la Timişoara, Moise Székely, se întoarce cu armate turceşti şi ocupă Transilvania în primăvara anului 1603. La scurt timp e, însă, înfrânt de Radu Şerban și trupele lui Rudolf al II-lea recuceresc Ardealul. Scenă de bătălie de la începutul secolului al XVII-lea (Alba Iulia) În această perioadă Lugojul a fost prins la mijloc, între diversele facțiuni implicate în conflict. În vara anului 1602, Bektaş, beilerbeiul de Timişoara, organizează o expediție în Transilvania, împotriva trupelor habsburge. La 7 august 1602, turcii atacă Lugojul, jefuindu-l. În urma atacului turcesc, lugojenii au cerut ajutor generalului Basta, printr-o scrisoare semnată de „senatores opp. Lugas”: „ne-au luat prin surpindere şi au ajuns până la poarta cetăţii, au incendiat jumătate din oraş, ne-au luat animalele şi cerealele ne-au fost arse. Nu ne-am putut împotrivi... populaţia a plecat din oraş... Noi suntem devotaţi... împăratului... Vă rugăm să nu întârziaţi cu trimiterea ajutoarelor, altfel noi suntem pieriţi”. În urma acestui apel, generalul Basta va trimite la Lugoj soldați și un nou ban, în persoana lui Péter Huszár. În aprilie 1603 circumstanțele s-au schimbat din nou și Lugojul a fost cucerit de Moise Székely, aflat acum în postura de pretendent la tronul Transilvaniei cu sprijin turcesc. Cronicarul István Szamosközy scrie în 1603 că Lugojul este un „oraş... legat de cetate, dar înconjurat doar de un val slab”, amintind și că „se împotriveşte lui Székely”. P. Drăgălina relatează că după ocuparea Caransebeșului, Moise Székely „îşi aşează tabăra lângă Găvojdia şi trimite de aici pe... George Giuracă şi pe Ştefan Somogyi la Lugoj, cerând predarea oraşului. Banul districtului, Petru Huszár, un bătrân venerabil, s-a fost închis cu 10-12 tovarăşi în cetate 66 şi era decis să apuce arma întru apărarea cetăţii. Zadarnică i-a fost şi încercarea să ia mercenari în sold, căci mulţimea înfricată de oastea lui Székely îi cere să capituleze şi să predea cetatea. Când acesta refuză, cetăţenii asaltează cetatea şi prinzându-l pe P. Huszár îl duc în tabăra lui Székely, care îl trimite paşei de Timişoara cu cererea de a-l graţia”. Situația ia însă altă turnură și banul Petru Huszár a fost ucis de turci. Lugojul în secolul al XVII-lea (desen realizat de profesorul Silviu Nopcea) În replică, în timp ce Moise Székely se afla în Ardeal, prefectul de Lipova, Duval Henrik, atacă Lugojul, executându-i pe cei care au fost legaţi, într-un fel de uciderea lui Huszár. Lugojul a trecut de partea habsburgilor după uciderea lui Moise Székely de trupele domnului Tării Românești, Radu Şerban, în vara anului 1603. La 2 iulie 1603, trupele domnului muntean pătrund în Lugoj, îl ocupă şi îl incendiază. Pe fondul revenirii generalui habsburg Giorgio Basta în principat, mulţi nobili iau calea pribegiei spre Banat, aşezându-se la Caransebeş şi Lugoj. Generalul austriac promite iertarea celor ce vor reveni în Transilvania. Reîntoarcerea acestor nobili în Ardeal se va face doar în urma asigurărilor oferite de Ianoş Lugasi, căpitan de haiduci (hajdúk; haiducii sunt infanteriști înarmați cu arme de foc, mercenari în timp de război, de obicei păstori în vremuri de pace). Făgăduieli de iertare în schimbul supunerii primesc şi locuitorii din Lugoj şi Caransebeş. După o scrisoare din 20 septembrie 1603, în care au fost asiguraţi că viaţa şi averile lor nu vor păți nimic, bănățenii se închină habsburgilor. În 7 noiembrie 1603, Basta îi numeşte pe Simion Lodi în funcția ban de Lugoj. Curând, Simion Lodi devine ban de Caransebeş-Logoj, dar se dovedește mai mult „un călău decât un conducător”. Un document din 1604 ne demonstrează importantul rol militar deţinut de orașul Lugoj la începutul secolului al XVII-lea. Ştefan, fiul domnului muntean Petru Cercel, îi scrie lui Ioan Pribeag (Pribec) din Lugoj, în iunie 1604, cerându-i să-l ajute să angajeze trupe de lefegii pentru a ocupa tronul Ţării Româneşti. Din această scrisoare reiese că, epistole cu acelaşi conţinut au fost trimise şi altor lugojeni (Luca Raş, Ilie Aga, Ioan Pârcălab). Pretendentul la tronul Valahiei era dispus să plătească 4 taleri pentru fiecare pedestraş, 5 taleri pentru fiecare călăreţ și 13 taleri pentru căpitanii de haiduci. Luptătorii bănăţeni au refuzat propunerea. Acest refuz vine, probabil, în contextul în care lugojenii sprijină noua revolta antihabsburgică condusă de Ştefan Bocskai (Bocskai István) din 1604. Trupele din districtele Lugoj şi Caransebeş se adună la Lugoj şi împreună cu tătarii se îndreaptă spre Făget cu scopul de a invada Transilvania, dar au fost înfrânte de habsburgi. 67 Ştefan Bocskay a devenit principe al Ardealului în 1605. El îl numește ca ban de Caransebeş-Lugoj pe Pavel Keresztessi. Lugojul este atacat din nou, de această dată către ostași sârbi din Lipova. Noul principe a reușit să alunge trupele habsburge din Ardeal. La 23 iunie 1606, între Ștefan Bocskay și Rudolf al II-lea s-a semnat Tratatul de pace de la Viena. Prin acest acord, stărilor privilegiate din Transilvania le-au fost recunoscute drepturile politice și religioase, inclusiv dreptul de a-și alege propriul conducător. Ștefan Bocskay a fost recunoscut ca principe al Transilvaniei. Tratatul de pace de la Viena a fost întărit de pacea semnată între sultanul Ahmed I și împăratului Matia al II-lea de Habsburg (1608– 1619), în noiembrie 1606. Odată cu semnarea acestor tratate, principatul Transilvaniei a cunoscut o perioadă de relativă liniște. Ştefan Bocskay moare în decembrie 1606, fiind urmat pe tron de Sigismund Rákóczi (Rákóczi Zsigmond). Acesta donează, în 1607, satele Izgar, Valeapai, Duboz şi Cadăr nobililor Martin Radicky din Lipova şi Ioan Pribek din Lugoj. Tot în 1607, la Lugoj, este menționat jude al Lugojului, Gherga Ştefan. În oraş exista o stadă numită „Creştină” pe care locuiau familiile Tötle şi Vlad. Cu aprobarea turcilor, în 1608, principe al Transilvaniei a ajuns Gabriel Báthory (1608-1613). În 1609, pe strada Banului din Lugoj îşi au casele Gárga Gáspár, Hegedus Miska, Samagy Istvan, Vajda Istvan şi Deesi Mihaly. Acestui Mihail Dési din Lugoj (Michaëlem literatum Desi) i-a fost acordată o diplomă de înnobilare de către principele Gabriel Báthory, la 8 septembrie 1608, act reconfirmat la Cluj, la 4 mai 1609, când i se acordă și o scutire pentru o casă din Lugoj. Principele Gabriel Báthory a dăruit, la începutul anului 1609, orașul și districtul Ştefan Bocskay (Trachten Kabinett von Lugoj nobilului Grigore Nemethy. Lugojenii Siebenbürgen album) consideră că această danie reprezintă un abuz, deoarece încalcă privilegiile obținute în 1457 și 1551. Nemulțumiții au trimi Capitlului din Alba Iulia, „în numele membrilor sfatului şi al adunării nobililor şi al celorlalţi români şi cnezi din târgul şi districtul Lugoj” („nominibus senatorum ac inhibitatorum totiusque Comunitatis et Universitatis nobilium ceteromque Valachontm et Keneziorum oppidi et districtus Lugasiensis”) o delegație formată din Ioan Lugosy, Mihai Dees alias Literati, Martin Băniaş şi George Radul. În urma acestui protest, principele Gabriel Báthory, la 3 aprilie 1609, oferă „tuturor nobililor, cnezilor români şi celorlalţi locuitori ai numitului nostru târg Lugoj şi sus-ziselor opt districte” un act prin care întărește drepturile recunoscute de Ladislau al V-lea şi de regina Isabela. Câteva luni mai târziu, adunarea nobililor din districtul Lugoj a trimis Diploma din 1551 pentru a fi înfăţişată Dietei Transilvaniei și, deoarece nu a existat nicio împotrivire, în 16 octombrie 1609 documentul a fost recunoscut și ratificat. Nobilii români din Lugoj își manifestă încă odată capacitatea de a-și apăra libertățile câștigate datorită abilităților militare, într-o epocă extrem de fluidă, caracterizată prin schimbări dese și neașteptate. 68 Reconfirmarea vechilor drepturi ale lugojenilor poate fi explicată și prin faptul că principele Gabriel Báthory pregătea „planul dacic” (unirea celor trei țări române) și dorea susținerea unor luptători de calitate. Pentru a pune în practică acest „plan dacic”, „principele a plecat din Bălgrad pe 6 decembrie (1610). Merge în Sibiu, cheamă acolo pe toţi domnii si căpitanii generali şi va fi acolo până când vine Gheorghe Racz de la Radu Vodă cu cererea de a da şi de a primi norod spre ajutor, după confederaţie, iar dacă Radul dă îndărăt, îşi trimite toate oştile contra Munteniei şi o pustieşte, purtându-l şi răzbunarea din vară. Ion Lugassy a venit cu 10.000 de către Lipova, Lugoj, Caransebeş”. În ianuarie 1611, banul de LugojCaransebeş, Paul Keresztessi, l-a alungat pe Radu Şerban din Muntenia. Principele Gabriel Báthory a încercat să se impună ca domn în locul lui, dar nu primeşte confirmarea turcilor. Probabil, la luptele din acești ani participase şi Ştefan Ştefan Somogyi, alias Szöcs din Lugoj, deoarece, la 13 noiembrie 1611, principele Gabriel Báthory, îi confirmă calitatea de nobil şi îi acordă un blazon nobiliar (Szöcs din Lugoj a fost unul dintre cei trimişi la Lugoj, să-l convingă pe comandantul trupelor habsburgice, Pétru Huszár, să predea cetatea în 1603). Acest cojocar (Szöcs, Suciu însemnând cojocar) ajuns oştean şi apoi nobil, este un personaj tipic pentru această epocă. El este amintit și într-un document din 1613: „Ştefan Somogi de Lugoj, în numele şi ţinând locul domnului ban Paul Keresztessi, consilier al Înălţimii sale principele... potrivit ordinului aceluiaşi domn ban, în absenţa aceluiaşi... Domnia Sa domnul ban fiind reţinut pe lângă ilustra persoană a preamilostivului nostru stăpân”, a condus procesul „între domnul Daniel Kun, prim jude al Caransebeşului, în numele celorlalţi caransebeşeni, în calitate de pârâş şi domnul Ştefan Micşa, care a fost mai înainte prim-jude al Caransebeşului... în privinţa datoriei de o mie de florini faţă de măritul Alia Farkaș de Korotna, pe care a Gabriel Báthory (Trachten Kabinett von câştigat-o de la caransebeşeni pe cale legiuit”. Tot în acest an, principele Transilvaniei îi Siebenbürgen album) donează la, 20 februarie, lui George Bosy din Lugoj trei sate în comitatul Hunedoara. În octombrie 1613, principe al Transilvaniei devine Gabriel Bethlen, dar este nevoit să cedeze turcilor Lipova, Ineul și Aradul. Deoarece locuitorii Lipovei au refuzat să predea cetatea şi să se mute la Lugoj şi Ilia, cum le-a cerut Dieta din 1616, însuşi Gabriel Bethlen o cucereşte şi o predă turcilor. Turcii au atacat în mod repetat Banatul de Lugoj-Caransebeş. Dintr-o scrisoare din 13 februarie 1614, trimisă de Vizirul Mustafa Paşa, vecinului său Petru Bethlen, comisarul Caransebeşului şi Lugojului, aflăm că: „oştile vin acum din toate părţile şi sunt mulţi, fie de aci, fie de colo... când oştile sunt aici... va fi mare pagubă a sărăcimii”; o corespondenţă între aceleaşi personaje, din 1616, ne dezvăluie aceeași stare de lucruri: „vitejii de aici şi subaşii din sate, fac celor de acolo (Banatul de Lugoj Caransebeş) multe pagube fără chip, că ar fi gonit nişte cornute aici”. 69 În 27 mai 1613, Dieta de la Cluj desfiinţează districtele Lugoj şi Caransebeș. O altă Dietă din 1615 hotărăște că 15 orașe, printre care Caransebeșul și Lugoj, intră în proprietatea principelui. Astfel principele își mărește baza de impozitare și își extinde autoritatea. În 1619 începe campania principelui transilvănean Gabriel Bethlen împotriva habsburgilor; la lupte participă şi trupe din Banatul de Lugoj-Caransebeş. În august 1619, Bethlen a invadat partea din Ungaria aparținând Casei de Habsburg. În septembrie, a ocupat Kassa (Košice) și a fost proclamat protector al protestanților. În octombrie 1619, trupele conduse de Gabriel Bethlen au cucerit Pressburg (Pozsony, Bratislava de astăzi), dar mai târziu va pierde câteva bătălii și a fost nevoit să se retragă. La 20 august 1620, Gabriel Bethlen a fost ales rege al Ungariei la Dieta din Besztercebánya și a reluat războiul cu habsburgii. „Protectorul protestanților” a luptat împotriva habsburgilor până în 1627 în ciuda rezultatelor schimbătoare. Ban al Lugojului, în ianuarie 1620, era Paul Nagy. Protestant convins, acesta a interzis intrarea călugărilor iezuiţi în oraș, amenințându-i cu pedeapsa capitală. În plus, a confiscat toți banii stânși de acești călugării catolici. La 30 decembrie 1620, beilerbeiul Ibrahim i-a scris lui Paul Nagy despre jafurile făcute de trupele încartiruite la Lugoj. Dintr-un document din 1626 reiese că la Lugoj erau 600 călăreţi şi 700 pedeştrii (faţă de Caransebeş, unde erau doar 200). Alte documente arată că pentru a apăra ţinutul Lugojului şi Caransebeşului, 1000 de pedestraşi şi 1100 călăreţi erau cantonați la Lugoj şi Mehadia. Aceste date scot în evidență rolul tot mai însemnat al cetății Lugojlui în apărarea principatului Transilvaniei. Importanța cetății de pe malul Timișului e dovedită și de faptul că Dieta din 1624 de la Alba Iulia impune strângerea unui impozit de un florin pe poartă, sumele strânse urmând a fi folosite pentru repararea fortificaţiei de la Lugoj. În 1627, a fost impusă o nouă taxă Gabriel Bethlen (Trachten Kabinett von menită tot consolidării zidurilor cetății Siebenbürgen album) Lugojului. Calitățile militare ale unor locuitori din Lugoj le aduc recompense binemeritate. De exemplu, la 22 iunie 1625, principele Gabriel Bethlen îi reconfirmă lui Ioan Pribeg, comandantul călăreţilor din Lugoj, calitatea de nobil și o înnobilează și pe soţia acestuia, Sofia Vlad, şi pe copiii lor, Ioan, Elisabeta şi Ecaterina, acordându-le și un blazon. Diploma oferită lui Ioan Pribec descrie faptele acestuia: „serviciile celor mai îndatoritoare... pe care acesta le-a adus... mai cu seamă în cetăţile cele mai apropiate de stăpânirea turcească, iar apoi nouă şi acestei ţări a Transilvaniei, cu punerea în pericol a vieţii sale şi cu mare vărsare a sângelui său şi nu arare ori cu aruncarea în lanţuri şi ajungerea în robie, pentru mântuirea patriei de groaznicii duşmani ai numelui creştin, turcii”. Pentru strângerea taxelor şi vămilor, din această zonă, aflată în proprietate a fiscului (principelui), la 25 septembrie 1627, „Gabriel, din mila lui Dumnezeu principe al Sfântului Imperiu German şi al Transilvaniei... am încredinţat slujba şi purtarea de grijă a tricesimei 70 noastre de la Caransebeş, Lugoj şi Zăicani, viteazului nostru credincios Sigismund Fiat... i-am dat la mână instrucţiunile noastre date lui mai înainte dimpreună cu tariful de vamă (vectigalul)... (iar) dacă s-ar solicita ajutor pentru cei care vor fi găsiţi neascultători, fie că se vor sustrage să dea fiscului nostru, fie că se vor furişa cu oarecari vite... (şi) pentru prinderea lor... va cere această credinţă Domniilor voastre... să-i fie cu ajutor şi sprijin... potrivit legii, sub steag. Iar cel care nu ar acţiona şi nu s-ar ridica la această treabă... alături de tricesimatorul nostru ori de subalternul său, de slujbaşul său cu socotelile ori slujitorii săi, pe acela nu-l va ocoli deci pedeapsa noastră...” (astfel dăm de ştire lui) „Paul Nagy, banului de Caransebeş şi Lugoj şi căpitan al puşcaşilor pedeştri de curte ai noştri, de asemenea aleşilor şi nobililor, vicebanului, vicecomitelui şi juzilor nobililor comitatului Severinului, la fel ca şi înţelepţilor şi chibzuiţilor juzi dimpreună cu ceilalţi juraţi-cetăţeni din Caransebeş, Lugoj şi Zăicani, de asemenea călătorilor, negustorilor, precum şi oricăror altor vînzători şi oameni de comerţ exercitându-şi adică negoţul”. Banatul de Caransebeș-Lugoj și Pricipatul Transilvaniei în jurul anului 1620 Tot principele poate să acorde scutirea de plata taxelor. În 20 aprilie 1628, la cererea banului Paul Nagy, Gabriel Bethlen i-a înnobilat pe Lancza Gyórgy, notar de Lugoj, pe soția 71 sa, Cătălina Kereszto, și pe fiii lor, Gheorghe şi Grigorie, şi le-a dăruit o casă scutită de orice taxă în piaţa oraşului. După moartea lui Gabriel Bethlen, în 1630, s-a impus ca principe al Ardealului Gheorghe Rákóczi I ( Rákóczi György). În timpul domniei sale (1630-1648) puterea centală a fost respectată şi autoritară. Cetatea Lugojului a fost refăcută, după ce, în 1630, la dieta principatului Transilvaniei s-a hotărât strângerea unei dări pentru refacerea cetăţilor Jdioara şi Lugoj. Pentru apărarea regiunii, garnizoana cetăţii a fost întărită de principele Rákóczi, în 1636, cu 600 de soldați. Din Alba-Iulia, principele Gheorghe Rákóczi I, printr-o diplomă, i-a nobilat, pe Ioan Kigso din Lugoj, pe soția sa, Eufrosina Fora şi pe fiul lor, Marcu Nagy. Pentru calitățile sale militare, principele Transilvaniei i-a acordat lui Ioan Kigso un blazon și i-a dăruit o casă în Lugoj. O altă diplomă de înnobilare, din 2 iunie 1636, îi confirmă calitatea de nobil şi îi conferă un blazon lui Ioan Dragomir (Joanni Dragumer) din Lugoj (de asemenea, îi scuteşte de dări casa din Lugoj). Dar acestea sunt cazuri singulare. Totuși, datorită problemelor financiare cauzate de războaie şi inflaţie, în secolul al XVI-lea se generalizează înnobilarea fără condiţia de a stăpâni o proprietate imobiliară, însoţită în schimb de acordarea blazonului nobiliar. Acest fenomen va duce la apariţia unei noi categorii de nobili mici: armalişti (nobilii de blazon). Principele Gheorghe Rákóczi I l-a înnobilat (și îi acordă blazon nobiliar), „dar fără vreo pagubă sau pierdere vădită pentru fiscul nostru”, la 24 octombrie 1634, pe Nicolae Iancu din Lugoj, la 20 aprilie 1643, pe Ioan Raţ alias Dentei din Lugoj, precum şi pe fratele său Gheorghe şi pe fiii lor Mihai şi Petru (Joanni et Georgio Racz alias Denthej, Michaëli item ac petro similiter Racz), la 23 mai 1643, pe Sava Raţ alias Temesvári şi, prin intermediul său, pe soţia sa, Stana Raţ, şi pe fiul lor, Gheorghe Rákóczi I (Trachten Peia Raț „(care au ajuns la Lugoj deoarece au Kabinett von Siebenbürgen album) părăsit) vatra cea mai dulce a patriei sale subjugate (Timişoara) de puterea neamului otoman cel mai crud”, la 20 martie 1646, pe Grigore Bruzor, locuitor din târgul Lugoj, la 8 august 1646, pe Ştefan Balassi, socotitor (retionista) din Lugoj şi pe ruda acestuia, Matei Balassi, la 8 aprilie 1647, pe diaculul Ioan Thuri, prim castelan al cetăţii Lugoj şi, prin el, pe soţia şi copiii săi, la 28 septembrie 1647, pe Martin şi Ioan Pascotă din Lugoj (Martinus et Joannes Paszkota) „care se trag din neamul rascian (sârbi), (și care) răniţi de purtarea crudă şi cât de îngrozitoare a turcilor, s-au dus în garnizoana noastră din Lugoj”. În orașul de pe Timiș, la începutul secolului al XVII-lea, exista şi o comunitate ortodoxă. Pe un Tetraevangheliar tipărit la Braşov în 1561 și donat bisericii din Lugoj în 1631 este notat: „să se ştie că pre această carte au dat Chiţău Ianăş 6 groşi bani gheaţă şi a dato în oraşul Lugoj... şi cine ar lua de la biserică să fie proclet”. În 1635, e amintit în oraș și un preot ortodox, Dimitrie. Tot în această perioadă (1642-1644), la Universitatea din Graz studiază Grigore Lonczay (Loncea?) din Lugoj. Catolic și iezuit, Grigore Lonczay e dovada faptului că la Lugoj, în prima jumătate a veacului al XVII-a, conviețuiau catolici, protestanți și ortodocși. În 1644 Gheorghe Rákóczi I implică Transilvania în Războiul de 30 de Ani (16181648), alăturându-se statelor protestante împotriva habsburgilor. La 22 februarie 1644, 72 principele i-a scris, din Sárospatak, soţiei sale, Suzana (Zsuzsanna) Lorántffy, că se pregătea să adune armată pentru atacarea cetăţii Coşiţa din Slovacia şi îi cerea „să aibă grijă ca să trimită din vreme pedestraşi în Lugoj, Caransebeş şi Ineu”. Armatele principelui Ardealului au obținut o serie de succese militare. Imperiul Otoman, ca putere suzerană, intervine însă și cere principelui să se retragă război. De aceea, în 1645, Gheorghe Rákóczi I a semnat un tratat de pace la Linz cu Ferdinand al III-lea de Habsburg (1637-1657), punând astfel capăt conflictului. În 1644, ban al Banatului de LugojCaransebeș devine Acaţiu Barcsay (Barcsay Ákos, Acațiu Barcsai, Acațiu de Bârcea Mare). În anul următor, principele Gheorghe Rakoczy I, „atât pentru sporirea numărului oamenilor de arme, cât şi în a face cunoscute alte preastrălucite fapte... (și) eforturile lăudabile şi pline de bărbăţie a supuşilor lor”, „alege şi rândui(e) noi nobili şi oameni de arme“, acordând o diplomă de înnobilare şi de blazon unui număr de 55 de oşteni călare conduşi de Radu Olos, dintre care unii „părăsindu-şi vetrele părinteşti au trecut din stăpânirea turcească (precum Gheorge Varga Temesvari) în târgul nostru unde şi-au stabilit locuinţa (oppidum nostrum Lugas transmigrantes, habitationes suas collocarint”. Sporirea continuă a presiunii otomane la frontiera de sud-vest a Transilvaniei şi participarea acestor ostaşi Blazon acordat locuitorilor din Lugoj în la bătăliile Războiului de 30 de ani va face secolul al XVII-lea ca „Giucoane şi Giura Raţ, Ioan Borhici, Gheorghe Varga Temesvari, a unui alt Gheorghe Szocs, a lui Giura Baszmay, Românul Roman, Nicolae Deac, Florea Raţ, Mihail Bosneac, Petru Raţ, ale lui Nicoale şi Moise Palici, ale lui Radivoi şi Mihail Raţ, ale lui Iovan Raţ, a lui Petru Horvat, a lui Gheorghe şi Stoian Horvat, a lui Mihail Sebessi, ale unui alt Mihai Radovan, ale lui Preda Olah, Olah Iovan, Nicu Breazovan, Ioan Serb, Gheorghe Vaida, Matia Horvat, Giura Bosneac, ale unui Giura Dunay, ale lui Ilie Olaszi, Ioan Flora, Achim Petcu, Petru Horvat alias Bosneac, Martin Szocs, Paul, Grigore, Petru şi Gheorghe Molnar, Andrei Ivuţ alias Coştei, Martin Mihnea alias Coştei, Gruia Raţ, Giura Curea, Nicolae Ion, Ştefan Rada, Marcu Branicevici, Maxim Saradi, Sava Modosi alias Raţ, Bogdan Raţ, Iovan Sremet, Martin Mârzei, Nicolae Raţ şi Marcu Dentey, Radu Bânda, Marcu Pap alias Raţ” să fie trecuţi în rândul nobililor printr-o diplomă acordată la 15 august 1645, din Rampersdorff. Principele încerca astfel să întărească elita militară din cetatea Lugojului. Conjunctura militară schimbătoare și frământările din viaţa politică internă a Transilvaniei (venirea pe tron în 1648 a lui Gheorghe Rákóczi al II-lea după moartea tatălui său) au amânat procedura legală de punere în drepturi a celor 55 oşteni înnobilaţi, până în anul 1648, când diploma a fost prezentată spre confirmare în faţa Dietei de la Alba-Iulia. Acest act a fost completat de către noul principe, Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648-1660), la 20 februarie 1649, cu o altă diplomă de înnobilare, ce răsplătea serviciile militare ale aceluiași Raudius Olasz şi a unei cete de 44 de călăreţi din cetatea Lugojului. Principele Gheorghe Rákóczi al II-lea, din dorința de a forma la Lugoj o elită militară interesată în apărarea zonei, înnobilează şi le acordă blazon nobiliar și altor lugojeni. Astfel, printr-o diplomă din 1 februarie 1649, principele i-a înnobilat şi le-a acordat blazon nobiliar lui 73 Mihail Raţ, păstrător al cheilor (claviger) cetăţii Lugoj, şi fiului acestuia, Ştefan. Printr-o diplomă din 29 martie 1650, principele i-a înnobilat şi le-a acordat blazon nobiliar lui Dimitrie Mircea şi Gheorghe Nagy din Lugoj. La 26 iulie 1650, principele i-a înnobilat şi le-a acordat blazon nobiliar lui Martin şi Ioan Sárga (Martini et Joannis Saarga) din Lugoj, precum şi tuturor fiilor acestora. În 1652, a fost înnobilat şi i-a fost acordat blazon nobiliar lui Nicolae Lengyel, alias Nagy din Lugoj. Tot printr-o diplomă oferită de Gheorghe Rákóczi al II-lea, în 8 martie 1653, au fost înnobilați şi le-a fost acordat blazon nobiliar lui Ioan Raţ din Lugoj şi fratelui acestuia după mamă. Toate aceste înnobilări s-au făcut fără acordarea unor scutiri finaciare. Acaţiu Barcsay, protestant convins, cunoscut pentru măsurile sale anti catolicice, s-a remarcat prin sprijinul (inclusiv financiar) oferit pentru tipărirea la Alba Iulia în 1648 a unui catehism în limba română, cu caractere latine. Prefața cărții este închinată binefăcătorului: „înainte cuvântare Cinstitului, de bune fapte strălucitor, Domniei sale Domnului Acaţiu Bartsai, al Lugojului şi Caransebeşului marelui Ban; al comitatului Severinului Comite suprem; milă şi pace pofteşte” (deoarece) ai primit a se tipări sub protecţia sa „Catechismus Religionis Christianae”. Catehismul tipărit în 1648 reprezintă traducerea făcută de pastorul Ştefan Fogarasi din Lugoj a Catehismului profesorului Alstedius din Aiud (bazat, la rândul lui, pe un Catehism din Heidelberg) și a fost folosit în școlile din Lugoj și Caransebeș pentru a transmite credința protestantă în rândul tinerilor elevi. Despre aceste școli știm că au beneficiat de „părinteasca grijă” a banului Acațiu Barcsay, inclusiv prin acordarea unor sume de bani. Lugojul e centrul calvinismului din Banat, aici fiind menționată o „biserică a maghiarilor”-„sacrae aedis seu templi ungarorum Lugasiensis”, adică o biserică a calvinilor. Un raport din 1650, al misionarului Gavril Tomasevici, menționează lipsa preoţilor catolici din Caransebeş și Lugoj, confirmând importanța calvinismului în zonă. În 1654, Ştefan Fogarassi, traducătorul Catehismului, a fost trimis ca predicator în Transilvania. La Lugoj, în 1656, este amintit ca predicator, Patai János. Tot din zona Banatului de Lugoj-Caransebeș, din perioada 16401660, provine cel mai vechi dicţionar al limbii române. La sfârșitul secolului al Pagină din Catehismul tradus de pastorul Ştefan XIX-lea, B. P. Hasdeu a descoperit în Fogarasi din Lugoj și tipărit în 1648 Biblioteca Universității din Pesta un manuscris-dicţionar cuprinzând 5326 de cuvinte în limba română (și latină, scris cu litere latine). Cum nu se cunoaște autorul lucrării, Hasdeu a numit manuscrisul 74 „Anonimus Lugoshiensis”, menționând că „autorulu dară, cu o perfectă siguranţă, este unu Bănăţenu din Lugoşu. Şi tocmai acesta ne deschide unu nou câmpu de cercetări, căci tocmai regiunea Lugoşului, cuprindendu Caransebeşulu cu hotarulu Haţeganu, şi tocmai în a doua jumătate a secolului XVII, între 1640-1700, era din partea româniloru teatrulu unei remarcabile mişcări literare oarecumu omogene, adică românesce cu litere latine. Pe acestu teatru ne sunt cunoscuţi până aci trei actori: Ștefanu Fogarasi, Mihaiu Haliciu şi Ionu Viski, cătră cari se mai adaugă acumu unu al patrulea, ba încă celu mai preţiosu... Lîngă Fogarasi, lîngă Haliciu, lîngă Viski, ca represintându aceiaşi mişcare literară dintre 1640-1700, mai avemu dară acuma pe acela cărui i se datoresce Dictionarium Valachico-Latinum şi pe care noi îlu numimu Anonimus Lugoshiensis, pe câtu timpu nu scimu cumu îlu chiamă”. De-a lungul timpului, oamenii de știință au numit acest manuscris și „Anonymus Gheorghe Rákóczi al II-lea (Trachten Caransebesiensis” (dar și „Dictionarium Kabinett von Siebenbürgen album) Valachico-Latinum“), nefiind cu toții de acord că el a fost redactat de un lugojean. Într-un articol publicat în 2001, Levente Nagy concluzionează: „acceptând propunerea lui Lajos Tamás, noi îl vom numi pe autorul dicţionarului Anonymus Banatiensis, pentru că nu se poate stabili cu precizie dacă era lugojean sau caransebeşean”. Gheorghe Rákóczi al II-lea a continuat politica fiscală a tatălui său și a extins domeniul fiscal aparținând principelui; în 1650 domeniile fiscale Lugoj și Caransebeș apar în documente cu 26 de sate. În 1654, la îndemnul lui Acaţiu Barcsay, Gheorghe Rákóczi II a conferit Lugojului statutul de oraş liber printro scrisoare trimisă lugojenilor. Principele a hotărât ca toţi iobagii din Lugoj să devină liberi şi în anumite condiţii să poarte arme pentru a putea apăra orașul. Acești militari erau subordonați unor căpitani numiţi de ban. Obligaţiile acestor noi ostași urmau să fie moștenite de urmașii lor. Privilegiile acestea, având ca scop crearea unui corp militar de elită, au fost întărite de Dieta de la Cluj din 1655. Totuși Dieta a luat hotărârea ca aceste drepturi se acorde doar celor ce locuiau deja la Lugoj, nu și celor ce se mutau aici mai târziu. Mai mult, iobagii puteau deveni nu doar oameni liberi, ci şi nobili. Principele Gheorghe Rákóczi al II-lea, la 24 februarie 1651, i-a înnobilat şi le-a acordat blazon nobiliar lui Andrei, Ioan şi Nicolae din Lugoj, „care au fost Suzana Lorántffy eliberaţi de stăpânul lor de pământ şi scoşi din jugul iobăgiei”. Toate aceste măsuri, înobilarea unor ostaşi viteji, eliberarea iobagilor din zonă, sunt semnele puternicei presiuni turcești asupra „cetăţii de graniţă a Lugojului” şi a acelei părți din Banat încă neocupate de otomani. 75 În 1657, Suzana Lorántffy, soția principelui Gheorghe Rákóczi I, a întemeiat o școală calvină la Făgăraş. Din statutele noii şcoli reiese faptul că elevii trebuiau să învețe „cântările româneşti”, după obiceiul din Caransebeş şi Lugoj. Încă de la începutul domniei sale, principele Gheorghe Rákóczi al II-lea s-a arătat dornic să ocupe tronul Poloniei. În 1657, aliat cu regele Carol Gustav al Suediei, principele transilvan atacat Polonia. După câteva succese (cucerirea Cracoviei și Varșoviei), alianța cu suedezii s-a rupt și Gheorghe Rákóczi al II-lea a fost înfrânt de polonezi. Turcii n-au fost de acord cu această acțiune militară și, la 3 noiembrie 1657, la cererea lor, Gheorghe Rákóczi al II-lea a fost detronat de Dieta Transilvaniei. În 1658, Rákóczi a revenit pe tron, dar otomanii au invadat Transilvania și l-au învins în bătălia de la Gilău (mai 1660). În bătălia de la Ineu, din 28 iunie 1658, principele Gheorghe Rákóczi al II-lea a obținut o victorie împotriva turcilor, dar turcii dobândesc izbânda finală. Triumfători, otomanii le-au cerut transilvănenilor să aleagă un nou principe, să mărească tributul, să plătească despăgubiri de război și să le cedeze cetăţile Lugoj şi Caransebeş. Acaţiu Barcsay, participant la negocierile cu Kenan, beilerbeiul de Buda, este numit principe al Ardealului, primind la 14 septembrie 1658, semnele puterii în schimbul condiţiilor impuse de otomani. Monedă cu chipul lui Acaţiu Barcsay La 12 septembrie 1658, noul principe le-a scris comandanţilor din Lugoj şi Caransebeş, rugându-i să se supună de bună voie și făgăduinde-le că locuitorii nu vor fi vătămaţi în niciun fel. Dieta de la Sighişoara, reunită la 12 octombrie 1658, a fost obligată să recunoască cedarea Banatului de Lugoj-Caransebeș către otomani. Lugojenii şi caransebeşenii nu acceptă situația căci, refugiat la Timişoara după ce a fost alungat de pe tron, Acaţiu Barcsay le-a cerut din nou bănăţenilor să se închine turcilor (la 9 octombrie 1659). Abia când hoardele tătare se concentrează între Lugoj şi Caransebeş locuitorii se supun. Unii dintre ei se refugiază în Transilvania, deoarece Acaţiu Barcsay îi asigurase că aici vor fi despăgubiţi. În 1659, când aceşti refugiaţi cer ceea ce li s-a promis, sunt refuzaţi. Documentele Dietei ţinute la Sebeş (24 mai-25 iunie 1659) arată că nobililor caransebeşeni şi lugojeni li s-a asigurat un refugiu provizoriu la Turda. O decizie a Dietei de la Sighişoara din 5 iulie 1660 hotărăște că „nobilii din Lugoj şi Caransebeş, care sunt în ţară, să dea atât cât dă un nobil fără moşie”. Documentele cetății Orăştie dovedesc că, după 1658, și aici trăiec refugiați din Lugoj. La Orăștie, într-un registru de impozite din 1670 îi găsim amintiți pe Lugosi Péter și Logosan Márton. Situaţia acestor nobili lugojeni este extrem de precară, în anii care au urmat. În articolul 19 al Dietei din 1675 s-a prevăzut scutirea nobililor refugiaţi din Lugoj şi Caransebeş de plata dării anuale de un taler. 76 Ingerinţele austriecilor în problemele Transilvaniei au nemulţumit Poarta, care i-a acuzat că au încălcat prevederile păcii din 1649 şi a hotărât organizarea unei expediţii împotriva Imperiului Romano-German (1663-1664). Deşi au obținut mai multe victorii, austriecii au fost obligaţi să încheie pacea dezavantajoasă de la Vasvár (1664), prin care împăratul Leopold I accepta supremaţia otomană în Transilvania. Potrivit acestui tratat, conducătorul Casei de Habsburg îl recunoștea pe Mihail Apafi ca principe al Transilvaniei și era de acord cu cedarea orașelor Lugoj, Caransebeș, Lipova și Oradea către otomani. Rămași fără moșii, nobilii din Lugoj şi Caransebeş încearcă să-şi menţină statutul. În 1659 reprezentanţii lor, nobilii lugojeni Gheorghe Simion şi Ludovic Fiat, au solicitat în numele comunităţii Capitului din Alba Iulia transcrierea a două documente: diploma regală din 29 august 1457 acordată de Ladislau al V-lea Postumul şi diploma de blazon acordată Lugojului de regina Isabella la 7 mai 1551. Şi Roman Olah, refugiat în Ardeal, cere principelui Mihai Apafi I să-i reconfirme diploma din 1654 şi acordarea unor avantaje. Principele Mihai Apafi I, la 21 aprilie 1664, îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar, lui Grigore Lugasi din Lugoj şi fiului său Petru. La 15 iunie 1666, principele a hotărât să le dăruiască „nobililor din oraşul Lugoj, ai cărui locuitori şi oameni au fost alungaţi de la vetrele lor de vătămările şi silniciile neamului otoman” sesiile iobăgeşti întregi, dar pustii, aflate pe moşiile Sântimbru de Mureş şi Bărăbanţ din comitatul Alba de Jos. După trecerea Acaţiu Barcsay (Trachten Kabinett Transilvaniei în administrarea Casei de Habsburg, von Siebenbürgen album) împăratul Leopold I a reconfirmat această diplomă a „nobilium aulum Lugosiensium” (18 iulie 1702), însă vechile drepturi din Banat nu au mai fost recunoscute. După cedarea Lugojului și Caransebeșului, în zona Banatului a existat pentru o vreme un condominion fiscal osmano-transilvănean, taxele fiind colectate de către otomani şi vechii nobili. În 1668, în urma intervenţiei beiului de Caransebeş şi a agalei de Lugoj, Mihai Apafi I i-a cerut lui Dominic Bethlen de Ictar să-i restitue banii unui tânăr din Lugoj, luaţi ca obligaţie iobăgească, deoarece tatăl său fusese înobilat încă de principele Gheorghe Rákóczi I, printr-o diplomă cu blazon: „fiind trimis la noi un om cu scrisoarea beiului de Caransebeş, împreună cu fiul omului din Lugoj, faţă de care Măria Ta ai pretenţii iobăgeşti, ne-a scris beiul, dimpreună cu agalele din Lugoj şi ne-a dovedit că a fost un om care a trăit cu libertate nobiliară, că şi-a slujit această patrie cu sabia şi că, fiind înnobilat de bătrânul principe Gheorghe Rákóczy, de fericită aminte, ar avea scrisoare de blazon, aşa că ne-a rugat să-i dăm drumul şi să respingem cererea pentru daune... primind această poruncă a noastră, să-i restitui în întregime banii luaţi amintitului fiu al omului din Lugoj, deoarece a plătit pretenţia iobăgească a Domniei Tale, astfel ca din această pricină să nu urmeze supărări de bună vecinătate. I-am scris şi domnului Kapi cu privire la eliberarea acestui om”. Probabil datorită acestei duble autorităţi fiscale, în 1670, Husein paşa, beilerbegul de Ineu, îi scrie principelui Transilvaniei despre faptul că locuitorii din Făget sunt obligaţi la dare doar către sultan şi nu şi către nobilii de odinioară. În „Relatio de moderno statu religionis catholicae in Transylvania” din 1666 se menționează că „erau deasemenea mulți catolici și calvini români în districtul Lugoj și 77 Caransebeș, dar acum acele locuri sunt ocupate de turci” („Erant quoque catholici et calvinistae Valachi multi in districtu Lugos et Caransebes, sed nune illa loca per Turcam sunt occupata”). Acești catolici și calvini români din districtul Lugoj și Caransebeș s-au refugiat în Ardeal în urma ocupației otomane. Astfel dispare vechea nobilime bănăţeană. J. J. Ehrler scrie că la începutul secolului al XVIII-lea: „Banatul a fost considerat un bun nou-dobândit (de către împărat) și de aceea, el nu a fost reîncorporat regatului Ungariei... în ţară nu se găseau nici oraşe şi nici nobili stăpânind moşii care să le fie donate”. 78 V. Viaţa de zi cu zi în Lugojul secolelor XIV-XVII La 29 noiembrie 1654, Ali, aga spahiilor din Lipova, îi scrie lui Acaţiu Barcsay, banul Lugojului: „apoi îţi mai comunic, prietene, că aici alimentele s-au scumpit extraordinar”. În ciuda faptului că există astfel de relații excepționale, de prietenie între turci și creștini, locuitorii din această „zonă de margine”, trăiesc mai tot timpul în nesiguranță. De exemplu, în 1603 Lugojul este atacat de mai multe ori, ocupat de trei armate diferite aflate în conflict şi ars o dată. Armatele otomane, habsburge, tătăreşti, muntene, transilvănene străbat zona, devastând, arzând și jefuind. De exemplu, la 7 august 1602, Bektas, beilerbeiul de Timişoara, cucereşte cetatea Lugojului, iar, în 1605, Hasan, paşa de Timişoara, îi mustră pe oştenii sârbi din Lipova care au atacat cetatea Lugojului, conturbând astfel liniştea ţinutului. În urma acestor atacuri „săracii prizonieri creştini... (sunt) căraţi de tătari prin toate locurile (alături de) toate animalele furate”. Desigur, creştinii sunt la rândul lor gata oricând să jefuiască teritoriile turcești. Viaţa, atât de fragilă, se desfăşoară neţinând cont, parcă, de acestă incertitudine. O mamă ştie în această epocă că cel mai firav lucru este viaţa copiilor ei. Într-un testament din 1602, Margareta Găman se referă la fiicele ei: „apoi casa să poată fi stăpânită de orfanele mele, Barbara şi Sofia Horvath, iar dacă şi acelea ar muri, să rămînă rudeniilor mele, lui Nicolae Găman şi celorlalte”. Margareta Găman se gândește la moartea „orfanelor” ei („dacă şi acelea ar muri”), deoarece moartea e o prezenţă obişnuită în acestă lume. În testamentul ei, Margareta Găman aminteşte de „primul meu soţ, Gaspar Luca... soţul meu Francisc Horvath... şi soţului meu de acum, Ioan Floca”. E normal poate, ca în aceste condiţii legăturile de sânge să fie importante și, de aceea „aceste pământuri le las la mâna fratelui meu mai mic, Nicolae Găman, dimpreună cu orfanele mele”, iar casă „să îndestuleze... fratele meu mai mic, Nicola Găman; apoi casa să poată fi stăpânită de orfanele mele”. De asemenea, via „jumătate din aceasta o las soţului meu de acum, Ioan Floca, iar cealaltă jumătate să fie a orfanelor mele”. Desigur, şi între soţi există afecţiune Soție de nobil din Transilvania secolului al XVII-lea (Trachten Kabinett von (Caransebeş, 1602): „eu, Margareta Birta... Siebenbürgen album) (las) în aşa fel încât soţul meu Lupu Măcicaş, să se îngrijească după moartea mea de părăstasul meu şi de înmormântarea mea, iar în ce priveşte agoniseala mea, las toţi banii, argintăria, vitele, rufăria şi celelalte animale aflate în libertate... amintitului meu soţ”. Tot la fel face şi: „Gaşpar Duma... chiar dacă sunt bolnav la trup... fiindcă orice fel de bunuri şi câştiguri ale mele le-am dobândit împreună cu stăpâna casei, şi chiar acum, în timpul bolii mele îndelungate, ea m-a îngrijit, m-a întors de pe o parte pe alta, fără ca altcineva în afara ei să mă îngrijească, îi las ei întreaga casă... grajdul... dimpreună cu o grădină şi cu via... bucata de moşioară” şi „auzind acestea, Adviga Torok, soţia lui Gaşpar Duma, a făgăduit din libera ei bună voinţă, ca moşia strămoşească a familiei Duma, 79 dimpreună cu toţi iobagii, să o dea surorii mai mici...”. Testamente din secolul al XVII-lea ne dezvăluie grija și dragostea părinților pentru copii, iubirea soților, dar și sprijinul dintre frați. Documentele deloc numeroase nu ne dau o imagine corectă a sensibilităţii acelor vremuri, în special pentru că ele reflectă ceea ce simt elitele. În secolul al XVI-lea devin tot mai importanţi oamenii cărţii, notari, preoţi şi pastori, importanţă dovedită de înnobilarea lor. Oamenii educați sunt la fel de prețuiți ca oamenii de arme. De aceea, după cum scrie în 1586 iezuitul Valentin Lado, „domnul ban (Gheorghe Palatici de Ilidia ) este atât de binevoitor faţă de ai noştri, încât zi de zi nu a vrut să prânzească şi să cineze fără mine... M-a rugat stăruitor (ca să-l las) pe fiul său de 10 ani să vină la locuinţa mea ziua şi să-l învăţ să citească. Şi la plecarea mea să-l las pe tânărul meu pe care-l aveam cu mine să rămână în urmă pentru a-l învăţa pe fiul său”. Aceasta este una dintre puţinele informaţii despre viaţa copiilor în acele vremuri şi depre relaţia dintre un fiu și tatăl său, „un om foarte cumpătat şi foarte vigilent şi (care) iubește mult de tot pe oamenii cumpătaţi şi sobri”. Pentru copiii elitelor, educația devine o obișnuință mai ales în condiţiile confruntărilor dintre reformați şi catolici. Statutul femeii e divers în această epocă. Tânăr nobil din Transilvania Margareta Găman este cea care hotărăşte, dispune, secolului al XVII-lea (Trachten Kabinett von Siebenbürgen album) cumpără şi vinde proprietăţile sale după bunul plac, singură („casa pe care am ridicat-o eu aici, la Lugoj... iar casa am clădit-o eu”, „două pămînturi pe care de arătură în potgoria Serked... pe care le-am cumpărat personal”, „am mai dat de asemenea (cu zălog) acelui Gheorghe Găman şi o cingătoare turcească din argint pentru 20 de florini”) sau împreună cu soțul („pe terenul cumpărat pe bani dimpreună cu primul meu soţ”, „moşia din Ardeal, de la Tămăşasa, în comitatul Hunedoarei, pe care am obţinut-o dimpreună cu soţul meu Francisc Horvath”). De asemenea, ea îşi întăreşte hotărârile scrise cu propriile peceţi: „am dat această scrisoare a noastră pecetluită cu propriile noastre peceţi”. Relevant pentru problemă este și documentul prin care, în 1601, Sigismund Báthory zălogeşte Lugojul şi satele din jur „amintitului Andrei de Bârcea şi de nobil neam Drusiana Bogathy, soţia sa”. Drusiana Bogathy apare în document cu aceleași drepturi ca și soțul ei. În testamentele femeilor din secolul al XVI-lea sunt amintite și obiecte casnice: „argintăria, rufăria” (Margareta Birta, Caransebeş, 1602); „o rochie din tafta verde dublă, cinci cearceafuri noi, patru feţe de masă cu dungi, patruzeci de coţi de mătase albastră pentru maramă” (Margareta Găman, Lugoj, 1600). Reacția Advigăi Torok ne demonstrează că pentru aceste femei veșmintele sunt la fel de importante ca pământul: „auzind acestea, Adviga Torok, soţia lui Gaşpar Duma, a făgăduit din libera ei bună voinţă, ca, moşia strămoşească a familiei Duma, dimpreună cu toţi iobagii, să o dea surorii mai mici, în afară de veşminte, din care îi dă o rochie de grenat şi o plapumă, atunci când se va mărita”. Femeia asigură, în aceste vremuri, îmbrăcămintea pentru toţi din casă, aşa că ele sunt singurele care intuiesc corect valoarea hainelor. Cum era colorată lumea acelor vremuri? O doamnă prefera o „rochie de grenat” (roşu închis, violet) sau „o rochie din tafta verde dublă.. cearceafuri noi, feţe de masă cu dungi... (și) 80 mătase albastră pentru maramă”. Diplomele prin care nobilii primesc privilegii sunt şi ele „zugrăvite în culori aparte la finele înscrisului nostru de faţă” (1551) şi pline de culori: „un scut militar de culoarea cerului, în a cărui câmp sau suprafaţă un braţ omenesc tăiat de la umăr, îmbrăcat cu o platoşă, ţine un pumnal scos din teacă îndreptat în sus, la a cărui jumătate se află o coroană de aur, deasupra scutului este aşezat un coif militar cu viziera lăsată în jos, acoperit cu o diademă regală împodobită în chip desăvârşit cu pietre preţioase şi perle, din care se observă că iese o lancie împodobită cu două pânze de culoare roşie şi galbenă, iar din vârful coifului cad de amândouă laturi sau margini ale acelui scut fâşii sau panglici de diferite culori, care îl înconjoară şi îl împodobesc foarte frumos”. Aceste blazoane colorează lumea: „să poarte această emblemă... peste tot: în bătălie, la jocurile cu suliţa, turnir, dueluri şi în oricare alte exerciţii nobiliare şi ostăşeşti; de asemenea să o întrebuinţeze la peceţi, ţesături, perdele, la diferite obiecte în formă de inel, la case, în ori ce lucru şi unealtă se vrea” (1551) şi în plus pe „steaguri, tapete, covoare, mantii, inele, scuturi, corturi, case, morminte… vase, lucruri şi lucrări... şi îndeobşte pe ori ce fel de lucruri şi bunuri” (1645). Diploma acordată de regina Isabella în 1551 menționează că lugojenii înnobilați pot să „să poarte... pomenitul blazon... după obiceiul celorlalţi... nobili... peste tot, în lupte, în jocuri cu lancea, în turnire, în dueluri, în lupte individuale şi la oricari alte îndeletniciri de arme precum şi de nobili”. Nobilii acelor vremuri sunt cei care au îndatoriri legate de conducerea oraşului şi a regiunii ocupând funcții de „ban, vicebani, comite, vicecomite... castelani şi juzi ai nobililor, slujbaşi însărcinaţi cu încasarea dărilor, strângători de dijme şi încasatori de dări... cei care îi repartizează pe oaspeţi... prim-judele şi celalţi cetăţeni-juraţi... şi ceilalţi senatori...”. Din aceste poziţii oficiale, nobilii dau seamă de „bani... (cheltuiți) din voinţa sfatului pentru nevoile oraşului... lucru asupra căruia a deliberat sfatul şi l-a introdus în protocol... căci cheltuieli au fost destule...”, se îngrijesc ca aceste cheltuieli să fie consemnate în „protocoalele, registre şi... orice alte instrumente de drept...” şi au grijă să le închidă în „lada sigilată (cu scrisori)... şi să aplice Soția de nobil din Transilvania secolului al XVII-lea (Trachten Kabinett von pecetea comitatului pe ladă”. O altă obligație Siebenbürgen album) importantă a nobililor este participarea la scaunul de judecată. Pe lângă aceste sarcini, elitele acelor vremi se confruntă cu problemele de zi cu zi, legate de „plata vreunor dări, taxe şi contribuţii de nonă, atât cele obişnuite cât şi cele extraordinare, plata ajutoarelor şi a venitului Cămării (principelui), (de) îndeplinirea oricăror slujbe de rând şi orăşeneşti, (de) plata dijmei şi a nonei... (și a dării) după clăile de fân, precum şi (de) găzduirea de oaspeţilor... pe la casele lor”. Tot ei trebuie să se îngrijească de „case şi vii moştenite, terenuri agricole şi alodii”, de „o grădină... un fâneţ... (de) strugurii din deal... (de) un fâneţ de coasă”, de „grajdul... dimpreună cu o grădină”, de „vitele... (și de) animale aflate în libertate”, de „păşunea pentru cai a Lucăreştilor... (de) păşunea pentru cai a lui Gaşpar Luca” şi, în general, 81 de „pământuri de arătură, lucrate şi nelucrate, ogoare, lunci, păşuni, câmpuri, fâneţe, păduri, dumbrăvi, munţi, dealuri, vii şi dealuri cu vii, ape, râuri, eleştee, locuri de pescuit şi cursuri de apă, mori”. Bonfiniu, cronicarul regelui Matia Corvin, scrie că locuitorii din Caransebeş şi Lugoj „sunt aproape toţi oşteni călare dedaţi slujbei ostăşeşti”. De aceea, pentru ei sunt importante „calul, şeaua, armele şi oile” (1457), „efecte, cai, lăncii, suliţe şi alte arme de luptă” (1645). Documentele amintesc faptul că lugojenii sunt proprietari de vii și „văzând Ladislau Simon că domnul Nicolae Măcicaş a ridicat o vie mai bună pe amintitul loc de vie lăsat în pârlog, au ajuns să schimbe astfel între ei vechiile vii”. Morile aduc venituri importante, deși sunt greu de întreținut. „Ioan Gîrlişteanu... dînsul avea o moară... pentru care ar fi luat apă din apa Timişului, pe care apă şi canal de aducţiune s-ar afla mai jos şi moara lui Toma Nyakazo... a refăcut, curăţat şi pregătit în întregime stăvilarul şi canalul acelor mori vechi numai cu cheltuielile şi strădaniile sale... acum puhoiul Timişului a spălat în întregime şi a umplut cu nămol zăgazul şi stăvilarul acestei mori”. Îngrijirea stupilor şi porcilor reprezenta o altă sursă importantă de venit; înscrisurile menționează că, în 1629, nobilii lugojeni dețineau 198 de stupi alodiali, 153 de stupi dijmă şi 52 porci dijmă, iar, în 1630, dețineau 49 porci din vamă sau dijmă. Hans Ulrich Franck, Călărețul în armură (1643) În secolele XVI-XVII, locuitorii Lugojului sunt tot mai pestriți. În 1627 îi avem menționați locuitori ai oraşului (sau doar în trecere) pe „înţelepţi şi chibzuiţi juzi dimpreună cu ceilalţi juraţi-cetăţeni din... Lugoj”, dar şi pe cei „din starea şi condiţia plebee şi nenobilă”. Printre aceștia din urmă sunt „negustori... vînzători şi oameni de comerţ” care, probabil, vând „încălţări... tunici... oale... obiecte de harnaşament... şi cuişoare”, dar şi pe „toţi locuitorii 82 aceluiaşi târg Lugoj”: croitori, fierari, pielari, dulgheri, găitănari, cives (orăşeni, cetăţeni), hospites (oaspeţi, colonişti, oameni mutați de curând în târg), incolae (locuitori cu o situație socială medie), habitatores (locuitori), populi, homines (oamenii săraci). În 1589, Gheorghe Giuraca este menţionat ca „prefect sau administrator al grânelor” la Lugoj (annonae praefectus seu provisor). Într-o diplomă de înnobilare din 1649 apare Mihail Raţ, păstrător al cheilor (claviger) cetăţii Lugoj. La 22 iunie 1625, Ioan Pribeg este amintit ca şi comandant al călăreţilor din Lugoj. Fratele său, Volfgang (Farkas/Lupul), este menționat ca „familiar al nostru lefegiu din Lugoj” (stipendiarius) în 1602. Principele Sigismund Báthory acordă pentru merite militare, în 1602, scutiri de taxe şi dări proprietățile unui număr de 35 de puşcaşi pedeştri (pedites pixidarii), nobili şi nenobili (ei sunt Benedict Thaor, centurion, Lupu Brazoway, Nicolae Ghera, Emeric Ruja, Ioan Martineasa, Blasiu Fazakas, Farkas Zsigmond, Martin Muşuleasa, un alt Martin Hudan, Blasiu Szöcs, Gheorghe Imreh, Ştefan şi Ioan Mezei, Mihai Karinczky, Ioan Bota, Toma Ciorogar, Andrei Brânda, Ioan Puluţ, un alt Ioan Oprea, Martin Atkar, Nicolae Bácsi, Martin Cnez, Nicolae Petnici, Mihai Romoniţa, Gaşpar Haranga, Lupu Bata, Balthasar Sebessy, Nicolae Dumbravă, Martin Nobil din Transilvania secolului al XVIIPeica, Ioan Duma, Ioan Gostici, Mihai lea (Trachten Kabinett von Siebenbürgen Kopány, Ioan Koldy şi Adam Fazakas). album) Principele Gheorghe Rákóczi I, printr-o diplomă din 8 august 1646, îl înnobilează pe Ştefan Balassi, socotitor (retionista) din Lugoj, iar principele Gheorghe Rákóczi al II-lea, la 15 septembrie 1651, îl înnobilează şi îi acordă blazon nobiliar lui Valentin Nyiressi, dascăl din Lugoj (honestum Valentinum Nyiressi, apud Lugosium scholasticum). În 1593, printre locuitorii Lugojului apare Stoica, croitorul, iar în 1625, la Lugoj au case aici Toma Faur (fierar) şi Pertu Szabó (croitor). Numeroasele acte de danie sau de cumpărare de pământuri ne arată o percepţie specifică asupra spaţiului. Schimbătoare şi nesigure, semnele care delimitează o proprietate sunt vecinii: „acea vie, pe care o am aici, în dealul cu vii al Lugojului, în vecinătatea viilor lui Giurca Radul şi Mihail Petruţ”. Terenurile nu au mărimi în documentele vremii, au doar limite. Limitele unei proprietăţi sunt proprietățile vecinilor care deţin alte proprietăți. Limitele permanente ale acelei lumi, precum „drumul public orăşenesc printre vii... care se întinde... tot până la zidul cetăţii...”, erau puţine. Documentele descriu modul în care se realizează punerea în posesie a unei persoane și vorbesc de preemţiunea la cumpărarea unei proprietăţi. Străinii sunt împiedicați să obţină pământuri într-o comunitate de care nu aparţin. Astfel, „comiţii, vicecomiţii ori castelanii şi juzii nobili ai acelui comitat... vă însărcinăm şi poruncim, deci cu tărie... ca... ducîndu-vă fără zăbavă, împreună sau doi dintre voi, sub sarcinile obişnuite a se respecta în asemenea cazuri, la faţa sus pomenitelor moşii... şi, de asemenea, la hotarele mai sus amintitei părţi de moşie... deţinute în aceleşi moşii învecinate din sus-zisul district Caransebeş şi comitat Severin, chemând în chip legiuit şi fiind prezenţi acolo toţi vecinii şi megieşii aceloraşi moşii, să 83 împărţiţi acolo părţi drepte şi potrivite toate mai sus-pomenitele pământuri... Iar în sfârşit, trebuie şi sunteţi datori să eliberaţi... spre mai marea chezăşie de trebuinţă a drepturilor sale, scrisoarea voastră despre această împărţeală şi despărţire sub peceţiile voastre”. Aceste pământuri şi proprietăţi le găsim, în secolele XVI şi XVII fărâmiţate şi împărţite („împărţire a bunurilor între fraţi şi surori, verişori după tată”): „din moştenirea lui Gaşpar Luca mi-a revenit o a patra parte, anume trei pământuri, dintre care unul în ţarina numită Căpîlna, altul în Prosec, între pământurile lui Benedict Gabor şi Mihai Gămăilă, al treilea la Hideşti... aceste sferturi de moşie care mi-au revenit la Glimboca, Rauna şi Kalowa... s-o dea de soţie lui Ioan Rada pe fata lor, Varvara... i-au promis lui Ioan Rada o parte din moşia din satul numit Glimboca (ca sfert al miresei)”, „le-a cedat sfertul de proprietate (după dreptul cuvenit) fetei”. Un pământ se vinde împreună cu iobagii pentru că un pământ fără iobagi nu poate fi lucrat: „i-au promis lui Ioan Rada o parte din moşia din satul numit Glimboca... dimpreună cu iobagii aflaţi acolo, pe nume Martin, Oprea şi Moise Vlad”, „a făgăduit din din libera ei bună voinţă, ea moşia strămoşească a familiei Țăran din Transilvania secolului al XVII-lea Duma, dimpreună cu toţi iobagii”. (Trachten Kabinett von Siebenbürgen album) Iobagii dau valoare moșiilor, deoarece ei reprezintă forța de muncă fără de care un pământ nu are valoare. Pentru Nicolae Găman mai importanţi decât 60 de florini sunt iobagii săi: „Ana Simon... a dat în judecată pe nişte iobagi ai lui Nicolae Găman pentru un anumit act de violenţă al lor şi pe care ar fi putut să-l osândească chiar, potrivit legii, la pierderea capului, dar în urma mijlocirii unor oameni cinstiţi... s-au împăcat şi au căzut de acord în aşa fel, încât Nicolae Găman să renunţe la procesul pornit pentru cei şaizeci de florini (date împrumut)... doamnei Ana Simon... în schimb doamna Ana Simon să renunţe la acel proces pornit cu iobagii lui Nicolae Găman”. Pe lângă pământuri, iobagi, blazoane şi arme de tot felul (inclusiv „arcuri, săgeţi, săbii tătăreşti”), un animal are întâietate printre simbolurile puterii şi nobilităţii: calul. Dintr-un document din Caransebeş din 1612 aflăm că „(la acea) jumătate din casă... aceştia au renunţat pe vecie... în schimbul unei iepe... acceptată de bunăvoie la suma de şaisprezece florini”. Documentul ne demonstrează importanța calului pentru bănățenii secolului al XVII-lea, mai ales că majoritatea sunt „oşteni călare dedaţi slujbei ostăşeşti”. Alături de nobili şi iobagii lor, aceste pământuri erau străbătute, într-o parte şi alta a graniţei, de cei care pasc „celelalte animale aflate în libertate” (altele decât vitele), fie că sunt supuşi nobililor creştini, fie că sunt supuși turcilor din eyaletul Timişoarei. Situația dă naştere unor incidente, după cum aflăm dintr-o scrisoare din 17 decembrie 1637 a lui Ismail, alabei de Timişoara, către Sigismund Fiat din Caransebeş; „iobagul Milostiviei Tale mi-a adus scrisoarea Milostiviei Tale şi am înţeles ceea ce îmi scrii Milostivia Ta acolo. Milostivia Ta scrie, că în vremea din urmă, iobagii mei din Jebel ar fi mânat nişte porci în hotarul Milostiviei Tale de 84 ghindă, la păşunat, anume pe moşia Milostiviei Tale din pădurea Jebelului, iar oamenii de la Jebel ar fi făcut-o pe ascuns pentru a nu plăti taxa, care nici n-a fost plătită. Mai mult, tocmai omul care a adus scrisoarea ar fi venit oficial după taxă şi a fost încredinţat oficial cu aceasta. Milostivia Ta scrie că taxa pentru porci ar face douăzeci şi unu de florini. Domnule bun vecin și nobil prieten al meu! Iată, din scrisoarea Milostiviei Tale înţeleg treaba dar, mergându-i pe urme, am aflat că acei porci au umblat puţin: unii o săptămână, alţii cinci-şase zile şi unii vreme de trei săptămâni, deoarece n-a fost destulă ghindă ca oamenii să-şi îngraşe acolo porcii, aşa că este cu neputinţă să plătească chiar aşa de mulţi bani. De aceea nu pot să năpăstuiesc sărăcimea să plătească în acelaşi chip. Cel ai cărui porci au umblat pe acolo zile puţine va trebui să plătească puţin; cel ai cărui porci au fost mai multe zile vor plăti însă mai mult”. Drumurile sunt bătute şi de „călători, negustori, precum şi... alţi vînzători şi oameni de comerţ, exercitându-şi adică negoţul”, dintre care unii pot fi „găsiţi neascultători, (pentru că) fie... se vor sustrage să dea fiscului nostru... tariful de vamă (vectigalul)... fie... se vor furişa cu oarecari vite”. De aceea toţi nobilii „pentru prinderea lor... (trebuie) să-i fie cu ajutor şi sprijin... potrivit legii, sub steag... viteazului nostru credincios Sigismund Fiat” căruia „i-am de grijă a tricesimei noastre de la Caransebeş, Lugoj şi Zăicani”. Mai mult, drumurile sunt pline de tâlhari, după cum îi scrie, în 1645, Ali, aga spahiilor din Lipova, lui Acaţiu Barcsay, banul Lugojului: „atunci, luând câţiva spahii cu mine, am plecat în direcţia amintită şi am dat peste răufăcători. Pe unii i-am tăiat, pe alţii i-am prins. Pe când ne întorceam cu ei spre cetate, un lotru numit Giurgiu, pe care-l ştiam de mai înainte, ne-a ieşit în cale, pe care l-am arestat odată cu căruţa, nevasta şi copilul său şi iam dus cu noi. Pe urmă iarăşi ne întîlnirăm cu doi răufăcători care veneau dinspre ţinutul Caransebeşului, pe care de asemenea prinzându-i cu căruţa, caii, neveste și bagaje, i-am mânat cu noi şi i-am predat comandantului nostru”. Aceşti hoţi, Soldat otoman (Melchior Lorck) după cum se plânge beilerbei de Timişoara, Mustafa Paşa (în 1657), jefuiesc iobagii din zona Ineului, Salontei, şi chiar pe negustorii ragusani din Timişoara aflaţi în drum spre Oradea, iar „lotrii care l-au prădat pe Iani Mustaki Grecul, au fost în număr de patru”. Jaful asupra lui Iani Mustaki Grecul dă naştere unei adevărate poveşti poliţiste: „unul dintre aceşti lotri, care au încăput pe mîinile noastre, (și) pe care l-am şi pedepsit după cum merita, fiind supus la cazne, a mărturisit şi el că a fost împreună cu alţi patru: unul, Mihai Neag, care a fost iobagul lui Gheorghe Deac, al doilea numit Caragea, care a fost iobagul lui Nicolae Halmagy... al treilea, un sîrb. Acelaşi lotru a mai mărturisit în chinuri, că atunci, pe când bejeneau din cauza lotriei lor, un numit Ioan Regaţ a cumpărat în pădure, pe bani, o puşcă de la iobagul domnului Ioan Torok pentru aceşti lotri. Dacă domnul Ştefan Simion a dat de ştire ori nu, aceasta nu o ştiu. Ştiu aceasta, că atunci când noi, comiţii, am pornit să-l căutăm acasă pe acel Ioan Regaţ, Ştefan Simion aflându-se printre noi, a luat-o înainte cu calul. I-am interzis să plece atunci când ne-am îndreptat spre satul numit Brebu, unde l-am găsit pe Ioan Regaţ la casa sa”. 85 O altă istorie cu iz poliţist apare într-o depeşă din 1653, trimisă de Ahmed, beilerbeiul de Timişoara, banului Acaţiu Barcsay. Povestea stârneşte un adevărat incident „internaţional”: „în vremea din urmă de la Sebeş a venit aici la Denta, în aceste părţi, un tânăr român din Sebeş numit Oprea, şi s-a pus chezaş să fie slugă ceauşului din Denta. Dar, după câteva zile, gândinduse la o tâlhărie şi stăpânul nefiind acasă, i-a spart lada şi a luat trei sute de florini ai acestuia. Apoi, cu cheltuială şi osteneală, cu sprijinul nostru, a fost găsit în Ţara Ardealului şi dregătorii l-au şi prins potrivit cu legea şi l-au dat pe mâna păgubaşului. Dar, deoarece acei bani aparţineau altcuiva, stăpânul banilor nu se mulţumeste cu uciderea tâlharului, fiindcă a dat două sute din florinii lui surorii sale mai mari şi i-a lăsat la ţesătorul David și la numiţii Petru şi Pavel. Astfel bietul păgubaş a fost nevoit să se nevoiască de două, trei ori să meargă la Sebeş pentru a-şi cere drepturile, dar dregătorii de acolo n-au dat răspuns nici la scrisoarea trimisă de chehaia mea, nici nu i-au restituit acestui nenorocit banii. De aceea, dragul meu vecin, iată mai dau încă o dată ştire Milostiviei Tale despre această treabă ca, ocupându-te asa cum se cuvine de acest lucru, să cauţi acei două sute de florini pe care falsul tâlhar Oprea i-a lăsat la sora sa Ana, la Petru, Pavel şi David, şi care a sporit cu denunţul şi alte cheltuieli cu o sută cincizeci de florini. De aceea, dacă Milostiviei Tale îi este scumpă cinstea Dumnezeului vostru şi a principelui tău, să daţi banii, deoarece dacă nu apar, vor reveni la mine plângând, aşa că eu voi scrie din nou principelui, iar aici vor fi reţinuţi în schimb oamenii voştri. Deci să nu ne fie nouă spre păcat, ci dregătorii de la Sebeş să-i înlocuiască paguba, căci ce fel de neomenie este din partea dregătorilor voştri nici măcar să nu ne răspundă la scrisoare, nici să restituie paguba bietului pârâş. Iată, rămâne pe seama Milostiviei Tale să-i întorci paguba şi aştept deci veşti despre asta”. Jacques Callot, Atacul asupra unei căruțe (1633) Urmarea o aflăm din scrisoarea lui Ali, aga spahiilor din Lipova către Acaţiu Barcsay, banul Lugojului (1654). Ca de obicei, cei nevinovaţi sunt prinşi la mijloc: „s-a mai întâmplat că un anumit locuitor din Româneşti, numit Petre, pe când se întorcea acasă cu bucate, soldaţii din Caransebeş l-au prins, l-au închis şi deşi avea permisul la el, l-au băgat în temniţă. Şi mai înainte au mai prins vreo 30 de astfel de raiale în împrejurimile Caransebeşului”. În aceste vremuri, justiția era făcută de ban după cum scrie Ibolya Şipoș: „în calitatea sa de reprezentant al principelui Transilvaniei în Banatul de Caransebeş-Lugoj... banul, şi în lipsa lui... vicebanul, avea obligaţia să apere privilegiile deţinute de nobili în oraşe şi târguri, să conserve şi să garanteze scutirile fiscale de natură ordinare şi extraordinare... Alături de ban, participau la scaunul de judecată, juzi, juraţi asesori, secretari şi un notar. Completul de judecată era obligat să rezolve toate cauzele civile şi penale din Caransebeş şi Lugoj, conflictele apărute 86 la stăpânirea asupra pământului, între membrii aceleiaşi familii nobiliare sau între familii diferite, puneri în stăpânire, moşteniri, zălogiri, răscumpărarea deţinerii pe nedrept, vânzăricumpărări şi dispute între rude”. Jacques Callot, Roata (1633) În actul de justiţie există numeroase proceduri prin care împricinaţii încearcă să încline balanţa într-o parte sau alta. Iată cum se desfăşoară un astfel de proces, în anul 1613: „noi, Ştefan Somogi de Lugoj... am ţinut la Lugoj scaun de judecată... proces... între domnul Daniel Kun, prim jude al Caransebeşului, în numele celorlalţi caransebeşeni, în calitate de pârâş şi, domnul Ştefan Micşa, care a fost mai înainte prim-jude al Caransebeşului... în privinţa datoriei de o mie de florini faţă de măritul Alia Farkas de Korotna, pe care a câştigat-o de la caransebeşeni pe cale legiuită... Pârâtu, Ştefan Micşa... a răspuns dimpotrivă:... nu tăgăduiesc... până la un anumit soroc, anume timp de o săptămînă, (s-a lăsat părţilor) pentru a proba totul cu protocoalele, registrele şi cu orice alte instrumente de drept... pârâtul nu s-a prezentat... nici la trei luni după aceea... ci acţionând în taină a căutat alt mijloc pentru problema sa, în aşa fel încât pârâtul a prezentat o aşa poruncă a înălţimii sale, anume ca domnii caransebeşeni să-l caute pe legiuit la propria reşedinţă în cursul procesului îndelungat; ...deoarece acea poruncă... s-a întocmit după sorocul îngăduit de lege, am hotărât să nu rămână în vigoare... ba pârâşii să-l poată urmări pentru nerespectarea poruncii...neînfăţişîndu-ni-se...pârâtul...deşi potrivit obiceiului legiuit, l-am chemat de trei ori la întrunirea scaunului... am constatat că pârâşii au adus dovezi cuprinzătoare şi au agravat situaţia pârâtului... în protocoale nu s-a scris că s-a hotărât în alt fel... în a cinsprăzecea zi... notarul-jurat al Caransebeşului, dimpreună cu şase juraţi şi şase juzi de acolo, au depus mărturie... că pârâtul a luat asupra sa chezăşiile... La ascultarea cărei mărturii, deşi l-am chemat şi l-am strigat pe pârât în trei rânduri... el totuşi nu s-a înfăţişat... (sentinţa): domnii caransebeşeni să-l poată mulţumi pe domnul Alia Farkas din bunurile pârâtului... oriunde s-ar afla aceste bunuri”. Iar pentru recurs părţile trebuiau: „să fie în aşa fel pregătiţi încât să se prezinte în prima zi a viitoarei Diete de la Cluj toate dovezile, scrisorile şi documentele lor scrise, pentru a se putea orândui potrivit legii în privinţa acestei neînţelegeri dintre cele două părţi”. Sunt şi situaţii în care totul se rezolvă pe cale amiabilă și „în faţa noastră s-au învoit de bună voie în aşa fel, anume că, deoarece cu un an în urmă nobila persoană Nicolae Găman de Karlowa, convocând toate rubedeniile sale... le-a cedat sfertul de proprietate (după dreptul cuvenit) fetei şi le-a încredinţat rubedeniilor sale, dar deoarece în privinţa împărţirii acelui sfert au existat încă mai de demult certuri şi amânări între ei, punând acum de o parte... disputa lor... au ajuns astfel la o înţelegere prin consensul unanim...”. Pot fi şi cazuri în care la un „scaun de judecată, au venit... Ioan Pleşcău,... în calitate de pârâş,... pentru a deschide proces (şi) l-a numit părtinitor pe viteazul Ioan Tîncovan, (care) vroind să îngenunchieze i-a cerut să-l 87 dovedească, însă dacă n-ar fi în stare, (să-i plătească) despăgubire... i-am acordat de trei ori termen de cinsprăzece zile pentru a aduce dovezi... şi a făcut în sfîrşit apel la scaunul de judecată a domnului ban... şi nu s-a înfăţişat, legea l-a găsit vinovat pe Ioan Pleşcău pentru plata unei amenzi de o sută de florini...”. Există şi împrejurări în care, pentru a se face dreptate, trebuie să intervină chiar conducătorul ţării, ca atunci când „îndemnaţi de nu se ştie ce şi mânaţi de care nesupunere, (acuzații) au ocupat cu forţa, iar nu pe calea legii, toate şi întregile părţi de moşie ale aşa zisului pârâş...”. Tot principele îi confiscă lui Petru de Tincova, castelan al cetăţii Lugojului, curtea şi casa din Caransebeş, deoarece l-a ucis pe nobilul Gaşpar Bezerey. Semnele schimbărilor devin tot mai evidente pe parcursul secolului al XVII-lea. Să revenim la scrisoarea din 29 noiembrie 1654, pe care Ali, aga spahiilor din Lipova, io scrie lui Acaţiu de Barcsay, banul Lugojului: „Asta asa s-a întâmplat. Apoi îţi mai comunic, prietene, că aici alimentele s-au scumpit extraordinar”. Aga Ali nu e singurul care simte asta. Documentele scot în evidență faptul că viața e din ce în ce mai scumpă. Nobilii sunt nevoiți să-și zălogească sau să-și vândă proprietățile: „Ioan Ciclean... mi-a plătit în întregime acea sumă de bani, jumătate acum, la Crăciun, iar jumătate mai înainte, i-am dat de aceea eu la mînă acest fîneţ spre al ţine” (1591, Caransebeş). Dintrun alt document aflăm că „am fost nevoit în aceşti ani scurşi ori vremuri de scumpete şi tulburări... să împrumut cu zălog şase florini” (Caransebeş, 1617). Şi principii au şi probleme financiare. De exemplu, Gheorghe Rákóczy I, la 1 ianuarie 1644, îi dă zălog, pentru un împrumut de o mie de florini, lui Petru Jacob de Gheyn, Soldat cu muschetă (1607) Szászvárosi (din Orăştie) alias Pap de Lugas, o casă aflată în târgul Lugoj, scutită de dări de către principele Gabriel Báthory, dar realăturată bunurilor fiscale aparţinând cetăţii Lugoj printr-o hotărâre a dietei din Cluj, condusă de principele Gabriel Bethlen. Datorită problemelor financiare, înnobilările din secolul al XVIIlea se fac fără scurtiri financiare. În acest sens trebuie interpretată şi hotărârea Dietei ţinute la Mediaş (24 octombrie 1650) care a definitivat moşiile fiscale din Banatul de Caransebeș-Lugoj: Lugoj, Caransebeş, Sâlha, Biniş, Valea Lungă, Prediul Serge, Satumic, Oloşag, Visag, Sacoşul Mare, Szentség, Hodoş, Herendeşti, Dragomireşti, Domboricza, Coştei, Jabăr, Belinţ, Ohaba Mare, Ficătar, Buziaş, Silagiu, Vermeş şi Kárány. Nobilii pierd monopolul războiului. Armele de foc sunt tot mai numeroase şi aduc democratizarea meşteşugului armelor. Treptat, nobilii își pierd din importanţă. Puștile devin instrumente comune și oricine și le poate permite: „acelaşi lotru a mai mărturisit în chinuri, că atunci, pe când bejeneau din cauza lotriei lor, un numit Ioan Regaţ a cumpărat în pădure, pe bani, o puşcă de la iobagul domnului Ioan Torok pentru aceşti lotri” (1636). Armele de foc, tot mai răspândite înclină tot mai mult balanţa puterii, dinspre nobilii cu scut şi sabie spre oricine. Probabil, aşa se explică diploma de înnobilare acordată de principele Gheorghe Rákóczi I (15 august 1645) unui număr de 55 oşteni, conduşi de Raudius Olasz, şi diploma acordată de Gheorghe Rákóczi al II-lea (20 februarie 1649) aceluiaşi Raudius Olasz şi cetei sale de 44 de 88 călăreţi din garnizoana de la Lugoj. Tot principele Gheorghe Rákóczi al II-lea acorda, la 29 septembrie 1654, scutiri de obligaţii şi dări pentru toţi iobagii lugojeni, în schimbul participării la diferite servicii militare, datorită caracterului militar al zonei (situație totuși extraordinară, din moment ce chiar principele Gheorghe Rákóczi al II-lea, în 1651, când îi înnobilează pe Valentin Nyiressi, dascăl din Lugoj) şi fratelui său Mihail, condiţionează înnobilarea lor de faptul că „nu s-au născut iobagi ai noştri sau ai altora”). Document emis de Acațiu Barcsay Dintr-un document din Alba Iulia din 1646, înţelegem că şi nobilii oferă libertate iobagilor în schimbul unor sume de bani. Astfel, „Francisc Măcicaş... din Tincova”, împins de nevoia de a avea bani lichizi, „a socotit scutiţi şi liberi de iobăgie câţiva coloni şi iobagi... pentru un preţ şi plata unei anumite sume de bani, şi le-a dat libertatea în orice alt chip” şi, de asemenea, „spre încălcarea dreptului de moştenire” deşi, „neîndoios frate-părtaş mai mare ca vîrstă... a vândut cu amănuntul şi a înstrăinat unor vecini şi oameni străini care nu-i sunt legaţi prin nici o obligaţie decurgând din rudenia de sânge anumite părţi de moşie”. Lumea se transformă și vechea lege românească, recunoscută şi întărită şi de diplomele de privilegii ale regilor maghiari, îşi pierde importanţa în fața nevoiei de a avea bani. Poate de aceea ultima menţiune a districtelor româneşti este făcută în 1609. În această lume nouă, în care sunt importanți banii și armele de foc, districtele românești înceteză să funcţioneze și să mai existe. Epoca otomană oprește transformările începute în Banatul de Lugoj-Caransebeș în secolul al XVII-lea. Abia la începutul secolului al XVII-lea, Banatul se reconectează la Europa occidentală și încearcă să recupereze timpul pierdut. 89 Diploma prin care Gheorghe Rakoczy I înnobilează şi acordă blazon nobiliar unui număr de 55 oşteni din cetatea Lugojului (15 august 1645) „Noi, Gheorghe Rakoczy, din mila lui Dumnezeu principe a Transilvaniei, domn al părţilor regatului Ungariei şi comite al secuilor etc., dăm de ştire făcând cunoscut prin scrisoarea de faţă tuturora la care li se cuvine, că, deoarece se ştie că viaţa, acţiunile şi faptele regilor şi principilor din toată lumea, dar mai ales strădaniile şi grija lor deosebită - de le va observa cineva cât mai cu atenţie - se vădesc a fi atât întru sporirea numărului oamenilor de arme cât şi în a face cunoscut alte prea strălucite fapte, pentru ca numele lor însuşi să fie transmis viitorimii prin intermediul documentelor, deoarece după moartea lor regii şi principii sunt la fel şi împreună cu toţi ceilalţi, numai virtutea şi bunul renume socotindu-se a fi nemuritoare, spre care lucru - ba chiar în primul rând - se observă că năzuiesc, pentru ca, urmând eforturile lăudabile şi pline de bărbăţie ale supuşilor lor să le susţină şi să le sporească - fără vreun alt sfat chibzuit - prin bunăvoinţa şi dărnicia lor princiară, ne-am dat toată osteneala în a alege şi rândui noi nobili şi oameni de arme. Pentru aceasta, la rugămintea deosebită făcută nouă în această privinţă de unii credincioşi domni sfetnici ai noştri, iar apoi luând aminte şi ţinând seama de credinţa şi de slujbele credincioase ale vitejilor Radu Oloş, conductor, Giucoane şi Giura Raţ, Ioan Borhici, Gheorghe Varga Temesvari, a unui alt Gheorghe Szocs, a lui Giura Baszmay, Românul Roman, Nicolae Deac, Florea Raţ, Mihail Bosneac, Petru Raţ, ale lui Nicoale şi Moise Palici, ale lui Radivoi şi Mihail Raţ, ale lui Iovan Raţ, a lui Petru Horvat, a lui Gheorghe şi Stoian Horvat, a lui Mihail Sebessi, ale unui alt Mihai Radovan, ale lui Preda Olah, Olah Iovan, Nicu Breazovan, Ioan Serb, Gheorghe Vaida, Matia Horvat, Giura Bosneac, ale unui Giura Dunay, ale lui Ilie Olaszi, Ioan Flora, Achim Petcu, Petru Horvat alias Bosneac, Martin Szocs, Paul, Grigore, Petru şi Gheorghe Molnar, Andrei Ivuţ alias Coştei, Martin Mihnea alias Coştei, Gruia Raţ, Giura Curea, Nicolae Ion, Ştefan Rada, Marcu Branicevici, Maxim Saradi, Sava Modosi alias Raţ, Bogdan Raţ, Iovan Sremet, Martin Mârzei, Nicolae Raţ şi Marcu Dentey, Radu Bânda, Marcu Pap alias Raţ, - între ceilalţi oşteni din rândul călăreţilor aflaţi în serviciul nostru militar de sub comande credinciosului nostru căpitan, Andrei Barcsay de Bârcea Mare (slujbe) pe care aceştia ni le-au făcut şi ni le-au adus - şi pe care au făgăduit să le facă şi să le aducă chiar şi în viitor - cu credinţă, în toate prilejurile şi schimbătoarele împrejurări şi vremuri, nouă şi întregul popor unguresc de la începutul acestei campanii militare a nostre, pe care am fost constrânşi să o întreprindem - cu Dumnezeu drept călăuză - pentru a apăra libertatea legilor ţării, scoţând prin urmare din starea şi condiţia plebee şi nenobilă în care s-au născut şi au vieţuit până acum pe aceiaşi Radu Oloş, Giucoane şi Giura Raţ, Ioan Borhici, Gheorghe Varga Temesvari, pe un alt Gheorghe Szocs, pe Giura Baszmay, Românul Roman, Nicolae Deac, Florea Raţ, Mihail Bosneac, Petru Raţ, pe Nicoale şi Moise Palici, pe Radivoi şi Mihail Raţ, pe Iovan deasemenea Raţ, pe Petru Horvat, pe Gheorghe şi Stoian Horvat, pe Mihail Sebessi, pe un alt Mihai Radovan, pe Preda Olah, Olah Iovan, Nicu Breazovan, Ioan Serb, Gheorghe Vaida, Matia Horvat, Giura Bosneac, pe un alt Giura Dunay, pe Ilie Olaszi, Ioan Flora, Achim Petcu, pe Petru Horvat alias Bosneac, Martin Szocs, Paul, Grigore, Petru şi Gheorghe Molnar, pe Andrei Ivuţ alias Coştei, Martin Mihnea alias Coştei, pe Gruia Raţ, Giura Curea, Nicolae Ion, Ştefan Rada, Marcu Branicevici, Maxim Saradi, pe Sava Modosi alias Raţ, Bogdan Raţ, Iovan Sremet, Martin Mârzei, Nicolae Raţ şi Marcu Dentey, Radu Bânda şi Marcu Pap alias Raţ deoarece unii dintre dânşii părăsindu-şi vetrele părinteşti au trecut în stăpânirea turcească în târgul nostru Lugoj unde şi-au stabilit locuinţa - şi am hotărât să-i socotim, să-i asociem, să-i cooptăm şi să-i trecem în rândul şi numărul adevăraţilor şi neîndoielnicilor nobili ai ţării noastre ai Transilvaniei şi a părţilor din regatul Ungariei care-i sunt reunite, după cum îi distragem, îi asociem, îi cooptăm şi îi trecem prin tăria scrisorii de faţă, hotărând în chip lămurit ca de acum înainte, pentru vremurile viitoare pentru totdeauna, aceiaşi dimpreună cu toţi moştenitorii şi urmaşii lor de ambele sexe, să fie socotiţi şi cunoscuţi drept adevăraţi şi neîndoielnici nobili. 90 Iar spre mărturia acestei milostiviri şi îndurări şi dornicii a noastre, arătate dânşilor, precum şi a nobilităţii lor adevărate, am dat, am dăruit şi am hărăzit milostiv, cu chibzuinţă şi din cuvenita ştiinţă şi dărniceie a noastră, pomeniţilor oşteni ai noştrii, tuturor moştenitorilor şi urmaşilor de lor de ambele sexe, acest blazon sau însemn de nobleţe anume: un scut militar de culoare cerului, în a cărui câmp sau suprafaţă un braţ omenesc tăiat de la umăr, îmbrăcat cu o platoşă, ţine un pumnal scos din teacă îndreptat în sus, la a cărui jumătate se află o coroană de aur, deasupra scutului este aşezat un coif militar cu viziera lăsată în jos, acoperit cu o diademă regală împodobită în chip desăvârşit cu pietre preţioase şi perle, din care se observă că iese o lancie împodobită cu două pânze de culoare roşie şi galbenă, iar din vârful coifului cad de amândouă laturi sau margini ale acelui scut fâşii sau panglici de diferite culori, care îl înconjoară şi îl împodobesc foarte frumos, după cum se observă că toate acestea au fost reproduse şi pictate mai lămurit în fruntea sau la începutul acelei scrisori a noastră de o mână iscusită şi prin măiestria pictorului. Iar încuviinţând şi aprobând ca aceştia să poarte şi să ducă cu sine pomenitul blazon sau însemn de nobleţă - după obiceiul celor adevăraţi şi vrednici nobili care folosesc blazon - peste tot, în lupte, în jocuri cu lancea, în turnire, în dueluri, în lupte individuale şi la oricare alte îndeletniciri de arme precum şi de nobili, de asemenea pe sigilii, steaguri, tapete, covoare, mantii, inele, scuturi, corturi, case, morminte şi îndeobşte pe ori ce fel de lucruri şi bunuri, sub chipuri neştirbitei şi desăvârşitei nobleţi, prin care voiam să-i declarăm, să-i considerăm şi să-i socotim deosebiţi de oameni şi de fiecare în parte, de ori cu stare şi să se poată folosi, împărtăşi şi bucura pe vecie, de toate şi de fiecare dintre aceste onoruri, milostiviri, orivilegii, îngăduinţe, libertăţi, scutiri şi înlesniri de care se folosesc, se împărtăşesc şi se bucură în orice chip, de drept potrivit obiceiului, ceilalţi adevăraţi, născuţi şi neîndoielnici nobili şi oşteni ai pomenitei noastre ţări a Transilvaniei şi a părţilor regatului Ungariei care-i sunt reunite, şi anume fără scăderea şi ştirbirea venitului fiscului nostru, însă în aşa fel ca aceştia cât şi toţi moştenitorii şi urmaşii lor, aşezaţi în sus zisul nostru târg Lugoj şi bine înzestraţi - după nevoile momentului - cu efecte, cai, lăncii, suliţe şi alte arme de luptă - potrivit obiceiului celorlalţi nobili adevăraţi ai pomenitei noastre ţări a Transilvaniei şi a părţilor din Ungaria care-i sunt reunite - să participe întotdeauna, la porunca nostră şi a urmaşilor noştri, la toate campaniile militare atât de generale cât şi parţiale, după cum o vor cere nevoile ţării, şi să îndeplinească slujbe credincioase faţă de ţară, iar în ori ce împrejurare s-ar ivi, să fie de faţă pentru trebuinţele şi ajutorarea acestei cetăţi de graniţă a Lugojului, la porunca banului suprem sau chiar a locţiitorului aceluia şi sunt datori şi obligaţi să slujească credincios întru păstrarea acelui loc. Spre amintirea şi tăria veşnică a cărui lucru am hotărât să dăm şi să hărăzim preaîndurător această scrisoare noastră amintiţilor Radu Oloş, Giucoane şi Giura Raţ, Ioan Borhici, Gheorghe Varga Temesvari, pe un alt Gheorghe Szocs, pe Giura Baszmay, Românul Roman, Nicolae Deac, Florea Raţ, Mihail Bosneac, Petru Raţ, pe Nicoale şi Moise Palici, pe Radivoi şi Mihail Raţ, pe Iovan deasemenea Raţ, pe Petru Horvat, pe Gheorghe şi Stoian Horvat, pe Mihail Sebessi, pe un alt Mihai Radovan, pe Preda Olah, Olah Iovan, Nicu Breazovan, Ioan Serb, Gheorghe Vaida, Matia Horvat, Giura Bosneac, pe un alt Giura Dunay, pe Ilie Olaszi, Ioan Flora, Achim Petcu, pe Petru Horvat alias Bosneac, Martin Szocs, Paul, Grigore, Petru şi Gheorghe Molnar, pe Andrei Ivuţ alias Coştei, Martin Mihnea alias Coştei, pe Gruia Raţ, Giura Curea, Nicolae Ion, Ştefan Rada, Marcu Branicevici, Maxim Saradi, pe Sava Modosi alias Raţ, Bogdan Raţ, Iovan Sremet, Martin Mârzei, Nicolae Raţ şi Marcu Dentey, Radu Bânda şi Marcu Pap alias Raţ, tuturor moştenitorilor şi urmaşilor lor de ambele sexe, şi i-am întărit puterea prin atârnarea sigiliului nostru. Dat în tabăra noastră aşezată pe Moşia Rampersdorff din Moravia, în a cincisprezecea zi a lunii august, în anul Domnului o mie şase sute patruzeci şi cinci." Gheorghe Rákoczy m.p. 91 VI. Lugojul otoman (1658 - 1718?). Bătălia de la Lugoj (1695) La mijlocul secolului al XVII-lea, Lugojul este ocupat de otomani. Regiunea din jurul orașului este transformată în sangeac și este alipită Pașalâcului Timișoarei. În mod oficial, Lugojul a fost oraș otoman timp de 60 de ani, până în 1718. Aflat într-o zonă de margine, la frontiera dintre Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, Lugojul trece prin diferite ocupații, cunoscând numeroase atacuri și distrugeri. În afara câtorva ani liniștiți, perioada otomană a Lugojului e o perioadă de continuă decădere. Datorită luptelor repetate, la sfârșitul ocupației otomane, cetatea Lugojului va fi distrusă, fără a mai fi posibilă refacerea ei. Cronicile turce surprind momentul cedării Lugojului Imperiului Otoman. Documentele turcești confirmă faptul că, inițial, Acaţiu Barcsay nu dorea să cedeze Banatul de LugojCaransebeș, propunându-le otomanilor „să aranjăm lucrurile mărind haraciul în măsura puterilor noastre... dând până şi cămaşa de pe noi”. Însă, în momentul în care banului de LugojCaransebeș i s-a propus să devină principe al Transilvaniei, acesta a fost de acord să cedeze Lugojul și Caransebeșul. Silahdar Fîndîklîlî Mehmed Aga scrie că, Acațiu Barcsay „fiind distins cu titlul de crai, drept mulţumire pentru această binefacere, a trimis cheilor cetăţilor (Caran)sebeş şi Lugoj”. SE Europei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea Ocuparea efectivă a celor două cetăţi s-a făcut abia în 1660 sau mai târziu. În octombrie 1659, ele erau încă neocupate de turci. Când Evliya Celebi trece prin Lugoj, în 1661, arată că nu fuseseră înregistrate comunele din jurul oraşului, „întrucât este un ţinut de curând cucerit”. Evliya Celebi menționează și că la Lugoj nu există geamie (loc de rugăciune), în timp ce Caransebeşul „are o geamie scundă, făcută de defterdarul Ibrahim paşa... fiind construită întrun loc foarte potrivit, e vizitată de multă lume... este o geamie frumoasă, cu acoperiş de olane 92 și cu minaret înalt”. Pentru a „face” o geamie era destul să se înlăture crucea de pe o biserică. Cronicarul Mustafa Gelalzade descrie astfel ocuparea Timişoarei în 1552 de către turci: „în acea zi... ordia turcă a luat cetatea. De aceea bisericile sale au fost transformate în geamii, clopotele au fost aruncate din clopotniţele cu turnuri şi s-a început acolo citirea ezanului (chemarea la rugăciune a musulmanilor). Timişoara fiind cetatea cea mai însemnată din tot ţinutul Transilvaniei, turcii, pentru diriguirea treburilor lor de acolo, au transformat-o într-un centru de eyalet. Astfel, ei au hotărât ca şi pentru stăpânirea altor provincii să facă aici un beilerbeilîc. Această provincie fiind în apropiere de hotarele altor duşmani creştini, a fost nevoie să fie trimisă aici şi oaste sub conducerea unui serdar destoinic şi încercat”. Faptul că la Lugoj, în 1661, nu exista o geamie ne demonstrează că orașul era ocupat de curând și că otomanii nu au avut timpul necesar să amenajeze un locaș de cult. Pașalâcul Timișoarei (1660) Odată cu epoca otomană fostul district Lugoj (regiunea Lugoj) devine sangiacul de Lugoj fiind condus de un bei (teritoriul unui sangeac fiind împărţit în nahiya). Sangiacul de Lugoj este alipit eialetului (vilaietului, vilayetului, paşalâcului) de Timişoara care era condus de o paşă de rang înalt. Acesta, numit şi beglerbei, avea rangul de paşă cu două tuiuri sau, 93 uneori, chiar cu trei tuiuri, și guverna provincia (eialetul), concentrând în mâinile sale toată puterea civilă şi militară (una din atribuţiile sale era conducerea armatei). Un alt dregător important dintr-un pașalâc era defterdarul, adică controlorul general al finanţelor provinciei. Defterdarul, numit direct de sultan, era arendaşul veniturilor anuale ale vilayetului, ocupânduse cu vămile, baterea monedei, exploatarea orezăriilor, a minelor, a bunurilor fără deţinător, a impozitelor şi taxelor. Existența acestui funcționar permitea administraţiei otomane să obţină venituri fără a face investiții. Defterdarul avea la dispoziţie o întreagă armată de perceptori şi un număr de soldaţi. Din punct de vedere juridic, vilayetul era împărţit în mai multe kaza conduse de un cadiu (kadi, judecător), numit de sultan. Lugojul a fost transformat într-o kaza cu rang de 150 aspri. Kadiul judeca atât supușii musulmani, cât și oştenii supuşi, în conformitate cu şaria, sunna şi kanun. Cadiul nu era doar judecător, el având şi atribuţii economice, sociale şi chiar religioase. Tot el controla înregistrarea populaţiei, a caselor goale, păstra bunurile încredinţate și averea celor dispăruţi, încheia contractele de căsătorie între musulmani, dar şi între aceştia şi creştini. Cadiul aplica codul general de legi Kanun Al-i Osman. Beiul (conducătorul sangeacului și al orașului) avea în subordinea sa un alaibei, un dizdar (comandant de cetate), ciorbagii și pe comandanţii odalelor de ieniceri. Dările erau adunate de către un funcţionar numit muhtesib. În zonele de margine, autorităţile turceşti se limitau la administrarea oraşelor şi a populaţiei musulmane, fără să se implice prea mult. Funcționar otoman Pământurile sangeagurilor erau împărţite sub formă de ziameturi (proprietăți funciare mijlocii) și timaruri (proprietăți funciare mici) spahiilor din paşalâc. În sangeacul Lugoj se constituie un has (proprietate funciară mare), 12 ziamete şi 300 timare. În Banat, în perioada cât acesta a făcut parte din Imperiul Otoman, populaţia turcă a fost formată din militari, dregători, civili şi un număr oarecare de meşteşugari şi negustori locuiau în totalitate în orașe. Feudalii turci nu se stabilesc pe moşiile de pe urma cărora trăiau, ei locuind numai în oraşe şi cetăţi, unde, sub paza garnizoanelor se simţeau în siguranţă. Alături de turci, la oraşe trăiesc şi creştini în special în cartierele periferice. Creștinii din orașe formau comunităţi libere care, în schimbul unor dări, se bucurau privilegii importante. Datorită prezenţei permanente a trupelor în cetăţile de margine și datorită numărului mare de dregători, aici se dezvoltă o puternică viaţă economică. În cazul Lugojului afirmația nu se aplică. Cetatea și orașul Lugoj s-au găsit în perioada 1658-1718 în mijlocul conflictelor dintre otomani și habsburgi și a fost atacat, cucerit și devastat în mai multe rânduri. De aceea, în afara unor militari și funcționari, în perioada otomană, în orașul de pe Timiș, au trăit foarte puțini civili (meșteșugari și negustori) și Lugojul nu s-a dezvoltat din punct de vedere economic. Schimbarea cea mai importantă pe care o aducea sistemul otoman e faptul că stăpânirea pământului devine un monopol al statului. Când cucereau un nou teritoriu, otomanii anulau toate vechile drepturi de proprietate şi se făcea o nouă împărţire. O parte a pământurilor rămânea în proprietatea statului (has), iar cealaltă era împărţită în feude pentru întreţinerea slujbaşilor statului, drept salarii. Mai existau alte două feluri de proprietăţi: fonduri religioase (vacuf) şi 94 proprietate particulară (mulc). Vacufurile erau scutite de orice dări şi sarcini. Haraciul era obligaţia fiscală cea mai însemnată a locuitorilor din sangeacul Lugoj. 10 poveri de aspri din haraciul plătit de Lugoj era trimis ca vakif pentru Mecca şi Medina. De asemenea, raialele din sangeacul Lugoj trebuiau să aprovizioneze oastea din Oradea. Detaliu de pe o hartă din 1664 (o semilună este reprezentată deasupra orașul Lugoj) Populaţia creştină de la sate era numită raiale. În schimbul impozitelor plătite, raialele aveau o largă autonomie administrativă, religioasă și economică. Relaţia dintre administraţie şi locuitori era intermediată de către cnezi. Aceşti cnezi puteau să judece populaţia aflată sub conducerea lor pe baza vechilor legi românești. Cneazii erau aleși de comunitatea pe care o conduceau. Ei reprezentau satele (oraşele) pe lângă autorităţile turce şi repartizau dările şi sarcini impuse de Biserică. În schimbul acestor servicii, cneazii aveau anumite privilegii. Kanunnameul raialelor din sangeacul de Timişoara (1554) reglementează datoriile supuşilor faţă de sultan: „și chehaiele districtelor aflate în vilayetul amintit Timişoara sunt cunoscute sub numele de chinezi. Din pricină că ajută la prosperarea ţinutului şi la strângerea giziei şi la perceperea dărilor şi impozitelor de la raiale, fiind scutiţi de dări şi impozite în timpul regelui Janos şi a lui Petru bey şi fiind cauza învierii şi bunăstării ţinutului, dat fiind că, atunci când măria sa padişahul... sau emirii ce sunt valii din livaua respectivă trebuie să facă expediţie într-o parte, mai sus pomeniţii urmează a fi însărcinaţi şi ei să participe la expediţie, cu calul si echipamentul și halebarda și scutul și celelalte arme ale lor, în noua condică imperială s-a înregistrat ca mai sus pomeniţii să fie la fel precum au fost mereu ceilalţi chinezi, adică să fie scutiţi de dări şi impozite, cu condiţia ca, astfel, ei, îndeplinindu-şi slujba, precum mai înainte, să nu dovedească neglijenţă şi delăsare. Şi chehaiele satelor aflate în livaua pomenită sunt cunoscute sub numele de primiceri, iar călăreţii creştini din vilayetul amintit sunt vestiţi sub numele de husari. Din pricină că ajută la strângerea avuţiei padişahale şi la urmărirea haiducilor şi tâlharilor dinlăuntrul vilayetului şi la desfăşurarea expediţiei lor împărăteşti, de asemenea, dat fiind că în timpul regelui Janos şi a lui Petru bey, au fost scutiţi de dări si impozite, în noua condică imperială s-a înregistrat, zicându-se că mai sus pomeniţii să fie şi ei precum au fost mereu ceilalţi husari şi primiceri, precum mai înainte, cu condiţia ca, atunci când măria sa padişahul... sau beii care sunt bei şi valii din livaua amintită fac expediţie într-o parte, mai sus pomeniţii să slujească şi ei în expediţie, cu calul şi echipamentul şi halebarda şi scutul şi celelalte arme ale lor, astfel că în slujba lor să fie fără cusur”. Ca raiale, băştinaşii, orăşeni sau săteni, nobili sau ţărani, erau într-o stare de totală inferioritate faţă de musulmani. Raialelor le era interzis să poarte arme. Creștinii nu aveau voie 95 Detalii de pe două hărți ale SE Europei din 1663 și 1664 96 să îmbrace haine turceşti sau să-și clădească o locuinţă mai înaltă decât cea a vecinul său turc. Unele sate devin sate de dervengii, oameni însărcinaţi cu paza drumurilor, podurilor, din aproprierea unor fortificaţii, în schimbul scutirii de obligații și impozite. Aceste scutiri se referă la múzúl (cazare, masă si transport gratuit pentru oficiali), súrsat (darea în hrană şi furaje pentru armată), celeb kasan (darea oilor), súrgún (hăitaşi la vânătorile oficiale), gerahor (munca prestată la construcția de cetăți și drumuri), ulak (obligaţia de a pune cai la dispoziţia poştei, sau curierat poştal). Foştii nobili devin acum egali cu foştii lor iobagi, transformându-se şi ei în clăcaşi ai spahiului (feudalului) turc. Din acest motiv, după ocuparea Banatului de Caransebeş-Lugoj de către otomani, cea mai marea parte a nobililor creștini au părăsit aceste locuri. Numărul refugiaţilor a fost atât de mare încât Dieta transilvăneană a trebuit să le reglementeze statutul prin legi speciale. În 1675, Dieta de la Alba Iulia scuteşte de dare, pe trei ani, nobilimea din districtele Lugoj şi Caransebeș. Dar nobilii nu sunt singurii care se refugiază. Dascălul Damaschin Udra, din Caransebeş, martor ocular al evenimentelor de la 1658, notează (oferindu-ne informații referitoare la reacția creștinilor la ocupația otomană): „jăluire şi tânguire multă au fost pră toată ţara, şi în cetate (Caransebeş) oamenii au pornit în bejană, care unde au văzut cu ochii... Dară văzând în anul ălalalt că turcii nu-s aşa răi, cum s-a vorbit... ne-am întors la Caransebeş, şi ne-am Meșteri turci înţeles destul de bine cu unii turci, cu alţii mai greu, că-n două rânduri am bejenit”. Când lucrurile merg rău poulația pleacă în căutarea unei vieți mai bune; în 1673, beilerbegul Timişoarei i-a scris principelui Mihai Apafi I, cerându-i să returneze 40 de familii creştine din sangeacul de Lugoj-Caransebeş fugite în Transilvania. Cele mai consistente informații despre Lugojul otoman le avem din scrierile călătorului otoman Evlya Celebi, care trece prin acest oraş în 1661. Acesta scrie în Seyahatname (Cartea călătoriilor) despre ocuparea Banatului de Lugoj-Caransebeș: „în anul 1068 (1658)... Köprülü paşa... cucerind cetăţile Caransebeş şi Lugoj, ale craiului Ardealului, au fost puse în ele cantităţi îndestulătoare de muniţii şi trupe alese... În anul 1069, vizirul Köprülü... a anexat aceste trei sangeacuri (Ineu, Caransebeş, Lugoj) la eyaletul Timişoara”. Călătorul turc ne prezintă o scurtă istorie a Lugojului: „aceasta a fost clădită de craiul ardelean Gabriel Bethen, pe vremea lui Suleiman han. Pe vremea lui Murad han al III-lea a fost ocupată de Ulama paşa, apoi necredincioşii au cucerit-o şi o vreme a rămas, ce-i drept, în mâinile necredincioşilor, dar, în cele din urmă, în timpul lui Murad han al IV-lea, Köprülü 97 Mehmed a pus stăpânire pe ea”. După acest surt istoric al orașului, Evlya Celebi descrie organizarea sangeacului: „acum este reşedinţa unui sangeacbei aparte. Venitul beiului său este de 30000 aspri. Are 12 zeamete şi 300 timare, are alaibei şi trei ciorbagii, pentru odale de ieniceri, o oda de topcii, o oda de gebegii, dizdar, chehaia, muntesib, strângător. Împreună cu oastea beiului său are în total o mie de ostaşi”. În ciuda acestei mulțimi de ostași și funcționari, „cetatea e cucerită de curând” şi „nu are geamii, hanuri, băi sau dughene”, iar comunele sangeacului „n-au fost încă înregistrate”. Situaţia e probabil alta în mai 1664, când noul paşă, Djerah Kasrm, dă ordin ca toţi călăreţii cetăţilor din vilayet să se prezinte la tabăra beilerbegului care asedia cetatea Ujvár. În iunie, paşa dă un nou ordin ca toate trupele din toate cetăţile vilayetului, inclusiv cei de la Lugoj, să vină cu toţi călăreţii, dar şi cu azapii. Cetatea Lugojului e descrisă de Evlya Celebi ca „o cetate de lemn şi de pământ, pătrată, aşezată într-o câmpie pe malul râului Zepel. Şanţul din jurul ei e plin cu apa râului Zepel. Acest râu îşi adună apele din munţii Porţilor de Fier din Ardeal şi se varsă în Timiş. Cetatea are o singură poartă. Deasupra şanţului cetăţii se află un pod mobil, împodobit, care este ridicat în fiecare Evlya Celebi (1611-1682) noapte... Cetatea interioară e (există două cetăţi una interioară şi una exterioară) de asemenea pătrată; e o cetate mică de piatră cu şanţ separat. Are o poartă de lemn care dă spre răsărit şi e înconjurată de un şanţ, deasupra căruia se află tot un pod mobil”. Locuitorii orașului sunt „unguri” (nobili/orășeni?), ei locuind în circa trei sute de case, „unele acoperite cu stuf, altele cu scânduri”. Descrierea continuă cu informații din domeniul economic: „în jurul oraşului... raiale sunt toţi români... pământul este roditor, acoperit cu vii şi grădini... Dintre produse, sunt vestite prunele de aici, ca şi merele şi cerga (pătură) albă”. Conform acestei prezentări, locuitorii Lugojului erau grădinari, viticultori, pomicultori, păstori, țesători. Pentru ca descrierea Lugojului turcesc să fie completă, trebuie amintit podul mare peste Ordu Köprülü de lângă Lugoj, a cărui reparare şi amenajare o face Mehmed, agă principal al Timişoarei, cheltuind 207 guruşi. Muhtesib-ul din Lugoj încasa, în numele beiului, o taxă de intrare în cetate şi o taxă pe marfă şi vite la trecerea peste podul mare. O scrisoare (din 1662 sau 1663) îl amintește pe Abdulkadir, cadiu în oraşele Sebeş şi Lugoj (be-medine Sebeş ve Lugoş). Ca unitate administrativă, Sangeacul Lugoj, dispare, documentele otomane amintind de sangeacul de Lugoj şi Caransebeş cu sediul la Caransebeş. Pentru plata defterului Osman Aga, în 1673, sunt supuşi la dări 16 capi de gospodărie la Caransebeş și 24 capi de gospodărie la Lugoj. Din 1677, un document ardelean ne dezvăluie mai multe aspecte ale vieţii „cotidiene” din Lugojul acelor timpuri. Iobagul Şerban Malea din Peşteniţa făcea un transport de sare spre Lugoj, când este denunţat de către alt iobag, Petru Stoica, că ar fi făcut parte din ceata faimosului lotru Tâmbiţă, care teroriza zona. Justiţia se pune imediat în mişcare. Cadiul din Lugoj îl arestează pe Şerban Malea şi-l aruncă în temniţă unde-l supune unui tratament brutal. Numai intervenţia lui Petru Turnea, care garantează că iobagul din Peşteniţa nu făcuse parte nicicând din ceata de lotri a lui Trâmbiţă, va duce la eliberarea lui Şerban Malea din temniţa din Lugoj. Dar, în 1677, la Lugoj nu exista doar temniţă, ci şi şcoală. Sau un fel de şcoală, căci în 1675, mitropolitul Sava Brancovici, care avea în jurisdicţie şi Banatul, hotărăște: „pintru să se 98 mai întărească şi pruncii nefiind isculă unde să înveţe, tot creştinul să-şi ducă pruncii la besearecă şi popa, după ce va isprăvi cu slujba besearicii să facă ştire cum să se strângă pruncii în besearică, să-i înveţe cum iaste scris mai sus, adecă Tatăl nostru, Credeul, Zece porunci...”. Informaţia trebuie coroborată cu cele scrise pe un Evangheliar din biserica ortodoxă din Lugoj în 1667: „aciastă svântă carte care se chiamă Evanghelie cumpăratu au Cecovan Pătru ot Lugoj şi o dat-o la svânta biserică din Lugoj”. De asemenea, la 1668, în biserica ortodoxă din Lugoj serviciul divin era oficiat de mai mulți preoți. Se dovedeşte astfel că populaţia, care locuieşte acum la Lugoj, nu mai este formată din „unguri” (adică nobilii români, calvini sau catolici) ci din români ortodocşi (referitor la convertirea românilor din zona Lugojului, Nicolae Stoica de Haţeg scrie că: „Gheorghe Racoţi, ce-au fost calvin... şi zic că acesta aşa facând cărţi rumâneşti, să leăpede ceăle sloveneşti şi că au vrut pre rumâni calvini a-i face. Şi carii s-au făcut, aceia sînt acuma unguri”. În afara descrierii făcute de Evlya Celebi, nu sunt alte scrieri despre Lugojul otoman. Pentru a ne face o imagine putem să luăm în considerare informaţiile pe care le avem despre alte oraşe din Banat. Astfel Caransebeșul, „în oraşul de afară are bazar şi un târg frumos” (Evlyia Celebi); despre Timişoara otomană aflăm din scrierile lui Henrik Ottendorf (1663): „ceilalţi locuitori, care stau în alte părţi ale oraşului si în suburbii, îşi iau apa din șanţul oraşului care însă este îndeobşte destul de murdară pentru că se spală şi se aruncă în ea tot soiul de murdării, astfel încât unul îşi spală picioarele sau cârpe vechi ori aruncă în ea intestinele oilor tăiate, iar altul, alături, îşi umple cana pentru băut”. Conform aceluiași autor, doar „notabilităţile oraşului pun să li se aducă apă de aici de către matararschilar sau „purtătorul de sticle”. Există şi fântâni pe la case... În mijlocul oraşului este o răspântie cu căpriori deasupra şi acoperiș de scânduri care loc se numeşte Bazar sau piaţă iar aici în bolţi (prăvălii) se vând tot felul de mărfuri şi, pe 10, oameni, cai și alte lucruri prin strigare sau prin haraciul obişnuit la ei, astfel încât marfa e a aceluia care oferă mai mult. De asemenea, aici, pe străzi au băncile de schimb, căci schimbă tot felul de monedă în schimbul unui anumit câştig, îndeletnicind-se ei şi cu cămătăria... moschei(le)... în suburbii Miniatură otomană reprezentând o cafenea de sunt... mici şi mai proaste, clădite numai la începutul secolului al XVII-lea din lemn şi cu turnuri joase din lemn, sus însă deschise într-atât încât muezinul lor să poată merge de jur împrejur şi să poată striga la timpul obişnuit al rugăciunii... (moscheea) de lângă Timiş e aproape de biserica ortodoxă... Numeroşii creştini de religie ortodoxă care stau în acest oraş Timişoara, precum şi cei din satele 99 apropiate au bisericile lor deosebite. Biserica catolică este... într-o străduţă îngustă şi este înconjurată de o curte şi de case... Rascienii sau ortodocşii îşi au biserica lor la capătul suburbiei, într-o grădină... Lângă oraş, către miazăzi, sunt diferite mlaştini dar în rest, aproape de jur împrejurul oraşului sunt multe grădini care dau multe fructe, iar unele dintre acestea datorită situaţiei liniştite erau chiar plăcute şi le-am vizitat: acestea sunt întreţinute în neorânduială şi prost, după obiceiul lor... Creştinii locuiesc în suburbii şi, asemenea multor turci, se întreţin din negoţ, cultivarea pământului, creşterea animalelor şi altele asemenea. Deoarece şesul din jur este neted se găseste puţină viţă de vie, precum câteva vii în jurul oraşului care însă nu produc cât este nevoie, căci, deşi turcilor le este interzis vinul, ei îl beau pe ascuns, iar negoţul cu vin este al rascienilor, care nu numai că au aproape în fiecare din casele lor vin de vânzare, dar îl beau şi ei înşişi cu deosebită plăcere... Ţiganii, ale căror ocupaţii sunt binecunoscute, fiind fierari, de asemenea muzicanţi, geambaşi, iar în unele localităţi se lasă folosiţi în locul călăului. Ei locuiesc în apropierea bisericii ortodoxe şi adunătura asta este amestecată cu porcii. Când ortodocşii îşi ţin Paştele sau este târg... ţiganii au obiceiul să-i oprească pe trecători, atât femei cât şi bărbaţi, şi să le ceară o plată. Pe cei care nu vor să dea nimic sau le dau mai puţin decât li se cere, îi aruncă în cea mai apropiată groapă cu apă sau noroi astfel încât stârnesc râsul”. Păstrând proporțiile, viața din Lugojul otoman trebuie să fi fost asemănătoare. Majoritatea turcilor care locuiesc la Lugoj sunt soldaţi şi funcţionari. Ostașii otomani de aici, călăreţii şi pedeştrașii, trebuie să meargă în 1664 din ordinul vizirului, la asediul cetăţii Uivar şi tot ei, în noiembrie 1666, sunt trimiși spre Transilvania ca să prevină un atac. Sangeacul de CaransebeşLugoj, fiind un ţinut de margine nu sa bucurat de linişte. Populaţia era expusă mereu la incursiunile soldaţilor din Transilvania care, neplătiţi uneori cu anii, trăiau din jefuirea satelor şi târgurilor lipsite de apărare de pe teritoriul turcesc. Scenă dintr-un bazar otoman din secolul al XVII- Sechestrări de persoane şi bunuri, încălcările reciproce ale hotarului și lea jafuri sunt normale la frontiera dintre vilayet şi principat. Beiul de Caransebeş-Lugoj se plânge, în 1687, că în ţinutul lui „hoţii veniţi de peste graniţă au prădat atâta, încât n-au mai rămas deloc vite”. Pentru turci, la sfârșitul secolului al XVII-lea vremile erau din ce în ce mai grele. După asediul ratat al Vienei din 1683, turcii sunt bătuţi la Buda (2 septembrie 1686) și la Mochács (12 august 1687) și pierd controlul Ungariei centrale (Paşalâcul de la Buda). Habsburgii sunt mereu victorioși, purtând steagul eliberării creştinilor de sub stăpânirea otomană. În 1688, generalul Caraffa aflat în fruntea unei armate austriece ocupă (invadează) Transilvania; conducătorii principatului acceptă protecția (dominația) Casei de Habsburg. În acest context, în 1688, domnul muntean Şerban Cantacuzino negociază cu habsburgii, încearcând să obțină controlul asupra Banatului (cu Lugojul, Caransebeşul, Lipova şi Mehadia). Negocierile nu se concretizează, deoarece Casa de Habsburg dorea și ea această regiune. De aceea, la sfârşitul lunii mai 1688 trupele austriece atacă Lugojul. Garnizoana de aici, formată din 300 de turci predă cetatea fără să opună rezistenţă, lăsând în urmă 8 tunuri mici, un tun mare şi multă mâncare. Paul Rycaut, în 1700, în „Die Neu-eröffnete Ottomannische Pforte...” descrie 100 evenimentul astfel: „Imediat dupa aceea (turcii) au trebuit să se predea și castelul Lugoj de pe Timiș, care era situat nu departe de Timișoara, unde trupele au găsit multă muniție și alimente. Acelasi lucru s-a întâmplat și cu Caransebeșul. Câteva săptămâni mai târziu generalul Veterani a venit cu 4000 de soldați și a cucerit locul”. O scrisoare din 4 iulie 1688, trimisă de generalul Caraffa împăratului Leopold I (împărat al Imperiului Romano-German între 1658-1705) îl înştiinţează că Szegedul, Cenadul, Aradul, Lipova, Lugojul, Caransebeşul şi Şoimoşul erau ale Casei de Habsburg. În urma acestei cuceriri, un Sava este numit de habsburgi comite suprem al Severinului. Acesta, însă, nu a respectat vechile drepturile ale nobilimii din Banat, fapt ce a dus la apariția unor proteste la care s-au alăturat și civilii cetăţilor din Lugoj şi Caransebeş. Populaţia turcă, așa cum scrie Silahdar Fîndiklîlî Mehmed Aga, intră în panică și odată cu asedierea Belgradului în 1688, „locuitorii (otomani) din Lugoj, Caransebeş, Mehadia şi Orşova, părăsindu-şi cetăţile şi fortăreţele lor, s-au îmbarcat şi ei în corăbiile pe care le-au găsit şi sau alăturat corăbiilor care plecaseră din Belgrad formând, în total peste 1500 de corăbii. Cufundându-se în vâltoarea apei şi pierind o mare parte din oameni în mijlocul valurilor, când au ajuns în dreptul Orşovei au aflat de întăriturile duşmanilor legii şi au tras cu toţii corăbiile la Sirmium”. Banatul devine de acum (1688) şi până la 1699 un permanent teatru de război, cetăţile de aici trecând în mod Soldați otomani (Alain Manesson Mallet, 1685) repetat din stăpânirea armatei otomane în cea habsburgă și invers. Lugojul şi Caransebeşul au fost cucerite și recucerite de cinci ori. Rechiziţiile şi impozitele extraordinare, dările în natură ori obligaţiile de muncă în folosul armatei devin lucruri obişnuite. Cu toate că în 1689 austriecii au întărit garnizoana de la Lugoj cu trupe de husari conduse, în anul următor (1690) trupele turce trec Dunărea şi invadează Banatul, determinândui pe ostaşii habsburgici din cetatea Lugoj (dar şi din Caransebeş) să se retragă în Ardeal. Însă otomanii nu au rămas mult timp stăpânii Lugojului, căci acest loc (împreună cu Caransebeşul) era un punct important pentru planurile Vienei. Colonelul Bolland şi locotenent colonelul Antonio recuceresc Lugojul în ianuarie 1691 după ce cuceriseră și Caransebeşul. Otomanii aflaţi în cetate se predau, fiind lăsaţi să se retragă la Timişoara. Ei lasă la Lugoj 4 tunuri mici şi unul mare, 12 butoaie cu praf de puşcă şi 15 steaguri. Trupele habsburge pleacă de aici şi cuceresc Jdioara. În 1673, împăratul Leopold I a hotărât să preia controlul total al Ungariei regale (Slovacia de astăzi). Trupele habsburge au înlocuit trupele maghiare din cetăți și sute de nobili au fost deposedați de moșiile lor. Acești nobili, numiți curuți, s-au răsculat împotriva 101 habsburgilor. Din 1677 liderul curuților a devenit Imre Tököli (Emeric Thököly). Cu sprijin otoman, curuții conduși de Imre Tököli au obținut numeroase victorii împotriva habsburgilor. Și după asediul Vienei din 1683, otomanii i-au oferit trupe lui Imre Tököli pentru a ataca trupele austriece din Transilvania și Banat. În vara anului 1691, trupele conduse de contele Tököli au atacat Lugojul, fiind „întâmpinate cu gloanţe”. Caransebeşul a fost cucerit în 23 iulie și apărătorii Lugojului au fost nevoiți să se predea și ei. Această nouă stăpânire „otomană” a Lugojului nu durează decât până în august 1691, când trupele conduse de generalul Veterani recuceresc cetatea. La începutul lunii noiembrie, contele Veterani întăreşte gernizoanele din Caransebeş şi Lugoj. Scenă de luptă din 1685 În următorii trei ani (1692, 1693, 1694), deși luptele scad în intensitate, pregătirile pentru noi confruntări nu contenesc. Contele Veterani cere trezoreriei de la Viena, la 7 iunie 1692, bani de pentru întărirea cetăţilor Lugoj şi Caransebeş. Probabil, la Lugoj este săpat un canal în jurul cetății și este construită o nouă fortificație, așa numita „cetate a husarilor”, pentru a proteja locuințele celor ce trăiesc aici. Pe de altă parte, din documente deducem că cei ce controlează cu adevărat teritoriul Banatului sunt turcii, habsburgii deţinând doar controlul cetăţilor. Printr-un ordin din 1693, Marele Vizir aflat la Timişoara, poruncea tuturor localităţilor din regiune să-şi plătească taxele în alimente și să-și vândă surplusul de alimente doar la Timişoara. Trupele de la Lugoj, sub conducerea generalului Heberstein, se văd nevoite să atace şi să jefuiască ţăranii ce-şi duceau produsele la târgul din Timişoara. În această situație confuză, locuitorii din Banat îi consideră totuși pe austrieci ca fiind noii stăpâni, după cum reiese dintro scrisoare din 1695, adresată de elitele locale bănăţene împăratului Leopold I de Habsburg, prin care se cere recunoaşterea vechilor drepturi (acela de a-şi aleage conducătorul, numai „prin acordul şi cu voturile comune ale nobilimii”, funcţia trebuind acordată doar „unui localnic şi proprietar, dar nicidecum unui străin care nu are pământ în acele părţi”). De asemenea, la sfârșitul secolului al XVII-lea, autoritățile habsburge realizează o conscripţie a zonei. În acest document apare districtul Lugoj cu 14 sate şi districtul Lunca Lugojului cu 11 sate. 102 În aceste condiţii, în 1695, are loc ceea ce e cunoscut în izvoare istorice ca bătălia de la Lugoj. Perioada de relativă linişte, încetează odată cu venirea pe tronul Imperiului Otoman, în 1695, a sultanului Mustafa al II-lea. Acesta, înţelegând situaţia dezastruosă a imperiului de la nord de Dunăre, porneşte în fruntea trupelor sale spre Timişoara. Cronica lui Silahdar Fîndiklîlî Mehmet Aga ne prezintă planurile sultanului: „odată ce suntem în împrejurimile Timişoarei, pentru a tăia drumurile spre această cetate... se pot cuceri dacă vor fi piedici cetăţile întărite Pofcea, Sebeş, Lugoj, Lipova, Ineu. În caz că vor fi una cu pământul, atunci apărarea Timişoarei se poate întări”. Aşadar scopul acestei expediţii otomane este cucerirea şi ruinarea cetăţilor din jurul Timişoarei (în încercarea disperată de a o apăra), deoarece habsburgii foloseau aceste fortărețe ca baze de atac. O primă confruntare are loc în iunie 1695: „oştile duşmane care se găseau în cetăţile şi palăncile Sebeş, Bophteza, Ineu, Lipova şi Cenad, începuseră să se adune sub cetatea Lugoj, în timp ce călăreţii care se găseau în cetăţile şi palăncile din Mustafa al II-lea partea Segedinului, luând legătura cu ceilalţi, (portret realizat de John Young) aşteptau clarificarea situaţiei. În acest timp şi călăreţii din cetăţile Seghedin, Marmaroş, Sapuşka, Bia, Pâncota, s-au întins pe câmpiile Timişoarei, spre a veni la conacul Tenine. Fiind văzuţi de santinelele noastre, aceştia au înştiinţat paşalele care se îndreptau spre Timişoara, iar Iusuf paşa şi Ibrahim paşa au trecut la atac asupra lor. Strâmtorându-l pe duşman, au obţinut o victorie frumoasă şi au ucis dintre ei şase austrieci, iar celilalţi, nemaiputând rezista mai mult, au fugit. Când ştirea acestei înfrângeri a sosit la celelalte oşti adunate lângă Lugoj, acestea au fost cuprinse de panică”. Principală armată habsburgică, avându-l în frunte pe Electorul de Saxa era prost condusă și nu avea informații exacte despre mișcările trupelor turcești; în vara anului 1695 această armată se mișcă haotic de-a lungul râului Mureș fără un plan exact. Contele Veterani, al cărui rol era să apere Transilvania și partea din Banat controlată de imperiali, consideră că poate să se alăture armatei principale habsburgice pentru un atac împotriva armatei otomane, neavând informații despre mișcările reale a celorlalte trupe. Tocmai de aceea, generalul Veterani își aduce trupele pe o poziție avansată, la Lugoj, la câțiva kilometri de Timișoara. Pe de altă parte, sultanul Mustafa al II-lea cunoaște foarte bine mișcările armatelor imperiale habsburgice și, înțelegând faptul că trupele generalului Veterani sunt puțin numeroase și izolate, ordonă un atac masiv cu întreaga armată otomană. La începutul lunii septembrie 1695, sultanul Mustafa al II-lea şi trupele sale ajung la Lipova, pe care o vor cuceri. De aici, sultanul trimite în recunoaştere spre Lugoj oşti. Izvoarele otomane menționează că „Mustafa paşa (era) comandant peste o armată compusă din aripile oastei de Rumelia, alaibeii din Dukakin, 700 de silahdari serdenghecidii şi 7 companii (ode) de ieniceri, 7 companii de gebegii (genişti), 2 companii de tunari, în afară de oastea aleasă; i s-au mai dat pe lângă acestea 5 tunuri, un aruncător de 3 ocale şi 2 colomborne, precum şi depozitul necesar de muniţii”. 103 Contele Veterani, aflând că Lipova a fost ocupată de turci, se îndreaptă spre Lugoj. Locul în care generalul îşi ridică tabăra este incert. Documentele vremii dau de înțeles că generalul Veteranii a întărit o poziţie naturală, lângă Timiş, la un ceas de Lugoj, pe drumul spre Caransebeş. Această poziție era „cu partea dreaptă rezemată de capetele a două mlaştini mari iar partea stângă pe o apă curgătoare, izvorâtă dintr-o stâncă, adâncă, prăpăstioasă şi despărţită de Timiş... (aici) spatele mlaştinilor fuseseră închise cu şanţuri, întărituri, harabale şi tunuri”. Joseph von Dörner în „Das Banat, in topographischnaturhistorischer Bexiehung...”, carte publicată în 1839 menționează, referitor la locul bătăliei din 1695, că: „de la Lugoj, călătoria continuă încă plăcut o bună bucată de drum, printr-o câmpie. În afara localității, un pod suspendat, lucrat din fontă, duce spre așa-numita groapă a lui Veteranu... În aceste depresiuni el a dus o luptă, în toamna anului 1695 contra Contele Federico Antonio Ambrogio Veterani (1650–1695) trupelor lui Mustafa... Tunurile imperialilor, lăsate în urmă, s-ar afla scufundate în apropiata mlaștină”. Cetatea Lugoj era folosită de habsburgi ca loc de aprovizionare. La 14 septembrie, turcii atacă oraşul („cetatea husarilor”) şi găsind poarta deschisă (garnizoana se retrăsese în fortăreaţă), intră şi jefuiesc tot ce găsesc. În aceste condiţii generalul Veterani are probleme în aprovizionarea trupelor sale. De aceea, conform surselor otomane, „craiul Veteranii şi-a lăsat în urmă bagajele şi zahereaua... merge în ajutorul Lugojului”. La 16 septembrie 1695 sultanul Mustafa al II-lea, aflat la Salad, a primit raportul unei prime confruntări dintre trupele sale (conduse de Mahmud Paşa) şi trupele contelui Veterani: „spre a cuceri cetatea Lugoj ne-am aşezat la Boldur, la o depărtare de un ceas şi jumătate de această cetate... în împrejurimile ei am săpat şanţuri şi am făcut întărituri. Între timp am aflat de ascunzişul craiului Transilvaniei, afurisitul de Veterani, (care) cu 8000 de călăreţi şi 4000 de pedestraşi, (se afla) într-o pădure pe malul apei Timiş, cale de un ceas de cetatea Lugoj; am aflat aceasta de la ţăranii care lucrau cu el, precum şi despre felul cum se împrejmuia cu şanţuri şi că numai la spate rămase o bucătă de loc deschis. La această ştire am înaintat cu 2000 de călăreţi şi am dat un atac peste noapte. Deşi l-am atacat pe Veterani cu tunuri şi puşti, totuşi acesta n-a fost găsit descoperit, ci se întărise din toate părţile cu tunuri ca un mistreţ, nelăsând nici o cale deschisă. După ce am nimicit aproape 200 de ghiauri, care ne ieşiseră în faţă şi am început să înaintăm asupra taberei, am văzut că Veteranii porneşte la atac asupra noastră şi în faţa acestui atac a lui Veterani, la care se putea face faţă abia cu 10000 de ostaşi aleşi şi, spre a nu distruge pedeştrii de sub comanda mea, potrivit cu porunca voastră, am fost nevoit să mă retrag şi m-am întors teafăr şi sănătos la Timişoara”. După această primă confruntare, Mahmud paşa e desemnat „pentru cucerirea cetăţilor Lugoj şi Sebeş” (deoarece el cucerise și Lipova). Conducătorul otoman își aduce trupele în 104 apropierea taberei contelui Veterani și, la 21 septembrie (1695), bătălia e gata să înceapă Silahdar Fîndîklîlî Mehmed Aga, participant direct la bătălie descrie astfel evenimentele: „în ziua următoare miercuri, padişahul nostru a trimis tuturor paşalilor, beilor, agalelor de ogeac şi tuturor oştaşilor, zicându-le: „Această zi este ziua hotărâtoare, cei care s-au angajat să slujească să nu aibă cusur, să urmeze pilda stăpânului lor; acum este timpul a-şi arăta zelul, bravura şi supunerea, grija mea cea mai mare va fi arătată celor care vor face acte de vitejie”... Ordia împărătească a trecut la acţiune... Veterani, arătând oştenilor ordia turcească din faţă i-a îmbărbătat la luptă, spunându-le: „Aceasta este oastea pe care noi am înfruntat-o în fiecare an; venind, ei vor înconjura cetatea, dar noi îi vom lua pe la spate şi îi vom nimici. Le vom călca tot spatele şi îi vom împrăştia, căci iată că vânatul a venit pe propriile sale picioare în faţa noastră”. Aceste vorbe ale lui Veterani ajungând la urechile padişahului nostru, s-a dat poruncă tuturor vizirilor, beilor şi agalelor de ogeacuri să meargă cu atenţie asupra duşmanului”. În urma acestei porunci, s-a trecut la atac, fără să se atingă cetatea Lugojului „a cărei fortăreaţă rămânea la stânga, iar apa Timişului de cealaltă parte”. „Astfel după ce au ajuns la un menzil de bătaia tunurilor, pe la orele şase, hârţuitorii (carhacilor), iar din spatele lor ogeacul ieniceresc cu tunurile şahi pe care le aveau cu ei, s-au apropiat de liniile duşmanului din partea mlaştinei şi au început, când şi când, să tragă din tunuri. În acest timp (a început să înainteze) aripa dreaptă a tuturor paşalelor şi oastea egipteană, iar la braţul Detaliu de pe harta Transilvaniei (G. M. Visconti, 1699) stâng grăbea înaintarea beglerbegului Rumeliei, Arnavud Mehmed paşa, împreună cu oastea şi garda ţinutului său şi cu forţele belicului albanez. La un moment dat, strigând cu toţii: „Allah! Allah!”, au sărit cu mii de greutăţi peste băltoace, stânci şi prăpăstii şi au răvăşit şanţurile, întăriturile şi harabalele duşmanului, intrând în tabăra (nemţească). Această aripă care ataca după ce i-a nimicit pe ostaşii duşmani care i-au ieşit în faţă, a pus mâna pe tunurile duşmane şi a înaintat aproape până la mijlocul taberei duşmanului. În acest timp, Mahmud paşa, fiind lovit la rinichiul drept, a căzut. Zelul arnăuţilor care au văzut aceasta (a slăbit), au rupt-o la fugă şi traversând apa şi malurile stâncoase... au început să iasă de pe câmpul de luptă. Atunci duşmanul, cu toate forţele pe care le avea la îndemână, a tăbărât asupra acestora, (astfel încât) printre adăposturi şi întăriturile duşmane au rămas numai gărzile ienicerilor, cei mai credincioşi şi mai zeloşi, toţi ceilalţi fiind aruncaţi afară.” „Hoiaua de capugii Eyüplü Hasan aga, îndată ce a văzut moartea de erou a lui Mahmud paşa, scoţând un firman de sub pieptar, a zis: „De ce staţi? Dacă Mahmud paşa a murit, eu am devenit paşaua voastră!”. Şi aşa cu o vorbă născocită a început să-i adune pe arnăuţii împrăştiaţi prin pădure, străduindu-se să-i arunce iarăşi în luptă. În acest timp, după ce a culcat la pământ câţva arnăuţi stegari încăpăţânaţi, cu oamenii lor, după mii de greutăţi, a reuşit iarăşi să vâre în 105 Bătălia de la Lugoj din 1695 (Das Treffen bey Lugos den 27. 7bris 1695, allwo Hr General [Friedrich Ambros] Veterani geblieben / Biblioteca Centrală din Zürich) 106 luptă forţele Rumeliei” care, „cuprinse de zel, s-au repezit de două ori cu săbiile goale asupra liniilor duşmanului. În câteva locuri ostaşii, neputând să mai reziste, au început să se retragă”. Sultanul Mustafa al II-lea s-a văzut nevoit să-i încurajeze (şi să-i ameninţe) personal pe ostaşii săi până când aceştia: „încurajându-se unul pe altul, au trecut (din nou) la atac. În partea cealaltă, marele vizir, paşalele, beii şi zabiţii omorau pe acei ostaşi şi stegari care fugeau şi se străduiau să vâre în luptă pe ceilalţi. Potrivit cu această situaţie, au trecut la atac a patra oară, repezindu-se asupra duşmanului cu care s-au amestecat şi s-au încăierat. În partea dreaptă, vizirul Şahim Mehmed paşa, beilerbei de Diarbekir, lovit la sprânceana stângă şi beiul de Scopije, Siroto Hüsein bei, din coloana arnăuţilor, străpuns de un glonte în obraz, şi-au găsit moartea de eroi. Lupta se înverşuna tot mai mult. În acest timp, hanul Crimeei, după ce a trecut cu furie apa Timişului s-a repezit ca un fulger asupra duşmanului. Cu intrarea acestuia în luptă ordia împărătească s-a întărit şi, în fine, pe la orele 9 era stăpână pe situaţie şi duşmanul începuse a fi nimicit. În scurt timp, 5000 de duşmani au fost Căpitan turc (miniatură de la sfârșitul trecuţi prin sabie, au murit, alături de generalul din Sebeş, Anton, cinci maiori (binbaşi) şi apa secolului al XVII-lea) Timişului se umpluse de sânge. Când lupta a ajuns la acest punct oştile duşmanului s-au împrăştiat şi au început să fugă... Craiul Veterani, rănit la cap, îndată ce a înţeles că nu va mai putea rezista, a luat cu el aproape 1000 de oameni... şi a fugit drept spre cetatea Sebeş”. El moare însă pe drum. Cronicile otomane menționează că: „după lupta de la Lugoj, craiul Veterani, pe când fugea, din pricina drumurilor, mlăştinoase, trăsura în care urcase s-a împotmolit; atunci de teamă că va cădea prinzonier şi fiind rănit, şi-a schimbat hainele în haraba şi apoi a încălecat calul său şi a lăsat trăsura pe drum. Dar după ce a mers un timp, din pricina rănilor pe care le căpătase, a căzut pe marginea drumului, iar cei care erau lângă dânsul, au fugit, părăsindu-l. În acest timp, un viteaz de la hotare, găsindu-l s-a repezit asupra lui, deşi Veterani de la locul unde zăcea culcat încerca să se apere cu pumnalul său; grănicerul după ce reteză, la iuţeală, cu o lovitură de sabie degetele mâinii stângi cu care ţinea pumnalul, neştiind cine este, i-a tăiat capul”. La 22 septembrie 1695, sultanul Mustafa al II-lea ordonă ca vizirul Sahin Mehmed paşa, arnăutul Mahmud paşa şi Siroto Husein bei, căzuţi în luptă, să fie înmormântaţi în mormite săpate în cort, care au fost netezite ca să nu fie recunoscute de duşmani. Pierderile de vieţi omeneşti sunt mari, şi de o parte şi de alta, dar, conform cronicilor otomane, „în istoria noastră n-a fost niciodată atâta pradă, aşa ceva nici nu s-a scris, nici nu s-a auzit”. De asemenea, după bătălie „s-a poruncit lui silahtar agasi Kürd Mehmed aga să cucerească cu silahdarii săi cetatea Lugojului... Ahmed aga... a adus vestea cuceririi cetăţii Lugojului. Îndată ce padişahul a întrebat de felul cum a fost cucerită această fortăreaţă, Ahmed aga i-a povestit în cele mai mici amănunte spunând: „în zbor de şoim şi fără şovăire am trecut apa Timişului, apoi am sărit în şanţul oraşului (varoş) şi l-am umplut. Am găsit 400 de ghiauri nemţi închişi în cetate. Am înfipt steagul în faţa porţii acesteia; blestemaţii ieşind din cetate, dar fiind întâmpinaţi de vitejii islamului, s-au speriat şi câte 10-15 oameni şi-au dat caii să-i ţină un singur om; unii dintre ei au început să intre în văgăunile de lângă cetate, alţii s-au căţărat pe 107 dărâmături, alţii au dărâmat poarta şi au intrat înăuntru. Apoi, după ce am omorât câţva ghiauri şi pe alţii i-am făcut prizonieri, am luat în stăpânire zahereaua pe care am găsit-o”. Documentele creștine vorbesc și ele despre această bătălie. Paul Rycaut în cartea „Die Neu-eröffnete Ottomannische Pforte” (1700) scrie că: „Veterani... aflase atât de intenția dușmanului, cât și de marșului turcilor și a profitat de informații, ocupând, cu puținele sale trupe din Lugoj un loc avantajos. Pe de alta parte a aflat în 19 septembrie de la căpitanul Rundschaft că turcii și-au trimis cămilele încărcate cu bagaje... cu porunca de a prinde acolo corpul lui Veterani... în zorii zilei când tabăra lui Veterani încă dormea, întreaga armată turcă a pornit la atac (spre tabără)... Această luptă a făcut ca armata turcă, formată din circa 18000 de ieniceri și 40000 de spahii, să atace cu mare furie corpul lui Veterani și să-l distrugă în totalitate. Conforma relatărilor de după acest atac a fost luată o mare pradă de război... generalul Veterani a încercat, din toate puterile, să împiedice intrarea turcilor în Transilvania... Însă, din cauza numarului mic al trupelor sale nu a reușit să țină piept dușmanului”. David Kennedy în „The Late History of Europe”, publicată la Edinburg în 1698, menționează concis că: „Ducele Saxoniei, aflând că armata principală a turcilor se îndreaptă spre Transilvania, a pornit în marș întracolo cu majoritatea trupelor din armata principală imperială, dorind să se unească cu armata generalului Veterani, care se afla în acel moment în Transilvania doar cu 8000 de soldați. Sultanul a acționat preventiv împotriva Grenadier (începutul acestui plan, trimițând un corp de armată de aproape 40000 de secolului al XVIII-lea) soldați să-l atace pe Veterani, înainte ca Electorul de Saxa să-și poată uni trupele cu ale lui. În 21 septembrie 1695, armata otomană a atacat mica trupă condusă de Veterani lângă Lugoj și după o bătălie dură de peste 5 ore, l-au învins pe ele și pe cei 3000 dintre oamenii săi, restul retrăgându-se la Caransebeș. Dar victoria a avut consecințe grave și pentru turci, deoarece au pierdut peste 6000 de oameni în această bătălie. Și Sultanul... nu a avut curajul de a se aventura în luptă cu armata imperială principală, după ce a văzut că o mână de soldați a făcut asemenea ravagii în marea armată otomană. Și așa, mulțumindu-se cu această victorie și cu ocuparea Lipovei, a hotărât să se retragă în tabăra de iarnă; la fel au făcut și germanii...”. Numărul din 5 noiembrie 1695 al Gazette de France, prezentând o corespondență din Viena din 16 octombrie 1695, consemnează că „s-a aflat, de asemenea, că principala cauză a evenimentelor care au dus la evenimentele nefericite întâmplate lui Veterani, este că fusese înșelat de spioni, care îi spuseseră că cea mai mare parte a armatei otomanese se retrăsese la Belgrad și că în urma acestor rapoarte el a înaintat cu trupele sale spre Lugoj, unde s-a angajat în luptă”. În 22 octombrie 1695, Gazette de France își informează cititorii că „am primit, de asemenenea, confirmarea și detaliile despre înfrângerea contelui Veterani. Vrând să atace 8000 de turci detașați către Lugoj și Caransebeș, el le-a găsit bine întărite cu fortificații prevăzute cu tunuri și a fost obligat să se retragă cu câteva pierderi. Apoi o bună parte a armatei otomane, avansând în acea zonă, l-a atacat pe 21 a ultimei luni, cu 17000 de călăreți, aproape de Lugoj, dincolo de Poarta de Fier, care este una din trecătorile unde el era campat cu 7 sau 8000 de oameni din cavalerie și două batalioane. Dușmanii au fost respinși de mai multe ori cu pierderi considerabile. Ienicerii venind să se alăture spahiilor, Marele Vizir, care s-a pus în fruntea lor, a comandat reînceperea atacului cu atâta vigoare, încât imperialii, după o luptă care a durat de 108 la 7 dimineața până la 6 seara, au fost în sfârșit obligați să se retragă, având 4 sau 5000 de morți, mulți fiind făcuți prinzonieri. Contele Veterani care a fost rănit cu trei lovituri de muschetă, a fost transportat cu trăsura sa și se spune că a murit la puțin timp după. Toate bagajele și toată artileria au fost abandonate. Dușmanii au luat cu asalt două locuri (Lugoj și Caransebeș), pe a căror garnizoane le-au tratat ca și pe cele de la Lipova și Titel. Adăugăm la aceste vești rele că existau deja în Transilvania câteva revolte prootomane, că existau neînțelegeri între electorul de Saxa și contele Caprara, ceea ce a mărit mult consternarea la Curtea imperială”. Gazette de France își continuă relatările despre dezastrul de la Lugoj în 29 octombrie 1695: „...a sosit un ofițer care a confirmat înfrângerea armatei contelui Veterani, cu informațiile următoare: în noaptea de 20 pe 21, el a fost înconjurat de dușmani și în ziua următoare a fost atacat de 25000 oameni cu toată forța posibilă. El i-a respins de 3 ori, dar ei au atacat din nou, cu noi trupe și cu o furie extremă; asfel au obligat cavaleria să se replieze și au obligat-o să se retragă cu mari pierderi; contele Veterani a fost făcut prinzonier, după ce a primit mai multe răni cu lovituri de sabie și de muschetă. Apoi, turcii au atacat infanteria... (imperialii) s-au apărat cu curaj timp de patru ore, cu ajutorul... unei fortificații din căruțe; dar trupele a fost în sfârșit înfrânte și masacrate și nu au rămas în viață decât câțiva soldați, care au fost făcuți prinzonieri. Curasier (începutul Se pare că prințul Conti Romain, contele de secolului a XVIII-lea) Marmilio, generalul maior Patz, baronul Steincalenfeltz și alți câțiva alți ofițeri principali au fost uciși; erau mulți răniți, nu mai rămăseseră ofițeri din regimentul Liechtenstein, generalul-maior Comte de Herberftein și altul au fost răniți. Cavaleria ar fi fost masacrată în întregime și dacă infanteria prin rezistența ei nu ar fi împiedicat inamicii să o urmeze. Ei au rămas stăpâni ai altileriei și ai bagajului, precum și al câmpului de luptă Generalul Truchses cu aproximativ 3000 de oameni ce rămaseră din trupele contelui Veterani și din cele retrase din garnizoana din Caransebeș, care a fost abandonată s-a retras spre Porțile de Fier, care este una din principalele trecători de intrare în Transilvania... A circulat zvonul că generalul Veterani nu era chiar grav rănit de lovitura de muschetă și de cele trei lovituri de sabie și că obținuse de la dușmani permisiunea de a i se trimite medici și chirurgi la Timișoara unde fusese dus, pentru a se avea grijă de vindecarea sa care nu era în afara oricărei speranțe”. Mittheilungen des K.K. Kriegs-Archivs (1886), în capitolul „Moartea eroică a contelui feldmareșalului Imperial Veterani la Lugoj (Campania împotriva turcilor - 1695) - Conform actelor originale” aduce, de asemenea informații consistente despre bătălia de la Lugoj. Această scriere consideră că vina pentru înfrângerea suferită de generalul Veterani s-a datorat indeciziei conducătorilor principalei armate imperiale, condusă de electorul de Saxa. Lipsit de capacități militare și înconjurat de generali cu opinii și interese diverse, fără să cunoască adevărata situație de pe câmpul de luptă, conducătorul principalei armate imperiale nu reușește să vină în sprijinul trupelor conduse de generalul Veterani. Mittheilungen des K.K. Kriegs-Archivs (1886) prezintă astfel contextul bătăliei: „așa cum determinarea direcției de marș la începutul operațiunii a dat naștere la controverse, la fel și... detaliile marșului spre Lipova... după scurt timp, trupele s-au trezit într-un adevărat labirint 109 de tufișuri și tâmpenii; infanteria și cavaleria au fost repede complet separate una de cealaltă și, după ore întregi de marșuri întâmplătoare înainte și înapoi, nu se mai putea ascunde faptul că cineva a pierdut complet direcția și că întreaga armată s-a rătăcit într-o zonă pustie. Multe ordine contradictorii, o consecință firească a acestei nenorociri, nu au făcut decât să crească confuzia... situația presantă nu au putut determina Comandamentul Armatei să continue marșul cu toată puterea; s-a considerat că e o idee bună să se ia o zi de odihnă pentru a se ține un consiliu de război... Turcii, care ajunseseră la Lipova pe 6 septembrie, au lansat un atac general în ziua următoare... din cauza ezitării iresponsabile a comandamentului armatei, se pierduse timp valoros...; turcii au atacat pe Lipova cu forțe superioare și au cucerit-o din prima încercare... Scenă de luptă de la începutul secolului al XVIII-lea (războaiele turco-habsburgice) În urma acestui eveniment nefericit... situația imperialilor s-a înrăutățit considerabil... Doar un rapid avans al armatei imperiale principale putea împiedica inamicul... să profite de avantaje. În ciuda tuturor acestor motive urgente, armata s-a odihnit pe 14 septembrie și a avansat doar o oră pe 15, astfel încât în cele șase zile de la plecarea din Kanizsa abia mărșăluise 60 km. Se părea, totuși, că soarta ar fi vrut să favorizeze armata imperială în ciuda tuturor greșelilor făcute, pentru că,... electorul a avut ocazia să îndrepte toate greșelile... La câteva zile după ocuparea Lipovei, vestea sosirii armatei imperiale s-a răspândit în toată tabăra turcească. Sultanul... supărat pe Marele Vizir că l-a pus în situația de a fi prins între două armate inamice și a considerat poziția sa atât de pusă în pericol încât, în noaptea de 13 spre 14 septembrie s-a întors la Timișoara, după ce a dat foc unei părți mari din Lipova. Devenea clar pentru armata imperială că trebuie să avanseze constant pentru a speria inamicul și, astfel, să-l împiedice să se angajeze în operațiuni ofensive... Totuși... intriga măruntă a cuprins tabăra electorului de Saxa și această idee a fost abandonată a doua zi și această turnură favorabilă a soartei nu a fost folosită... nu s-a decis nimic, luarea deciziilor fiind amânată pentru următorul consiliu de război... În același timp, un cercetaș... a fost luat prinzonier de o patrulă turcească. Feldzeugmeisterul Heister... a mers la feldmareșalul Caprara în timpul marșului și i-a adus la cunoștință că inamicul va obține informații despre retragerea armatei de la acest prizonier... Caprara a făcut din nou referire la planificata trimitere a regimentelor la Ineu, dar Heister nu a 110 fost mulțumit de acest lucru, considerând că... cel puțin cinci regimente de cavalerie ar trebui să se îndrepte nu spre Ineu, ci, în linie dreaptă, spre Lugoj cât mai repede posibil, pentru că, dacă inamicul... după ce a primit știri despre retragerea armatei imperiale, ar putea ajunge acolo în 3 până la 4 zile... Deoarece Caprara ezita, Heister s-a oferit să conducă personal... cele cinci regimente de cavalerie... Caprara a părut multumit; totuși... el a amânat luarea unei hotărâri... Între timp, s-a aflat de la prizonierii că turcii luaseră Titelul și că Sultanul era pe cale să atace trupele conduse de contele Veterani... În ciuda acestui fapt, consiliul de război ținut... s-a desfășurat ca precedentele... Intriga din tabăra electorului de Saxa... ocuparea Titelului de către turci și ierarhia foarte strictă a generalilor a oferit mijloacele de contracarare a planul lui Heister... indecisul Caprara a Husar (începutul secolului a XVIII-lea) fost convins că situația din Titel necesita trimiterea imediată a unui corp de infanterie... În zadar s-a Heister a manifestat împotriva acestui ordin, care era opus deciziei luate de Consiliului de Război... numai după lungi ezitari... Electorul de Saxa, realizând adevărata situație... a ordonat.. ca întreaga cavalerie, 16 regimente, sub conducerea sa, să se alăture trupelor conduse de generalul Veterani. În zilele de 19 și 20 septembrie s-au făcut pregătiri pentru noua acțiune; în cele din urmă, pe 21 septembrie, infanteria a plecat spre Szegedin, iar cavaleria spre Ineu; deplasarea s-a făcut însă atât de încet, încât infanteria nu a ajuns departe mai departe de Lipova până pe 24. Aici a primit vestea că trupele conduse de contele Veterani a fost distruse complet la Lugoj și că eroicul lor conducător murise în luptă”. Bătălia de la Lugoj e descrisă în Mittheilungen de K.K. Kriegs-Archivs astfel: „Sultanul Mustafa al II-lea și-a pus în practică planul de atac cu toată energia sa. Întrucât marea parte a armatei turcești nu a fost capabilă să îndeplinească imediat noile ordine, iar sultanul de temea că feldmareșalul Veterani ar putea înțelege că situația sa era disperată și se putea retrage în trecătorile montane dificil de atacat, a trimis 2.000 dintre călăreții săi spre Lugoj pentru a reține trupele habsburgice și pentru a masca apropierea armatei otomane. În zorii zilei de 20 septembrie, acest detașament a apărut înaintea taberei imperiale și a atras gărzile într-o luptă violentă care a continuat, cu scurte întreruperi, până la căderea nopții. Mareșalul Veterani și generalul Truchsess au condus apărarea și au respins toate atacurile inamicului... regimentele aflate sub comanda locotenentului colonel de cuirassieri a rămas în acțiune până la ziuă. Întrucât tabăra imperială nu avea nici cea mai mică cunoștință despre faptul că situația se schimbase, s-a tras concluzia că atacul turcilor nu avea alt scop decât să mascheze retragerea sultanului. Această presupunere a devenit și mai probabilă atunci când cercetașii au adus vestea că armata inamică s-a retras spre sud... Se poate trage concluzia că, feldmareșalul Veterani se aștepta ca o armată superioară inamică să-l atace, dar niciodată toată armata turcă, care trebuia să lupte cu armata electorului, deoarece se presupunea că aceasta e foarte aproape. 111 În zorii zilei de 21 septembrie, trupe inamice numeroase au apărut în marș și, de aceea, mareșalul Veterani a considerat necesar ca intrarea din fața taberei să fie închisă cu o terasă pentru patru tunuri ușoare și un parapet. De îndată ce inamicul a observat începerea lucrării a atacat violent și a putut fi respins doar de tirul puternic al escadronului dragonilor din Styrum și al celor 200 de muschetari din batalionul Liechtenstein, care ocupa tufișurile aflate în fața taberei. Până la ora 12 jumătate turcii s-au epuizat în atacuri nereușite, care au împiedicat finalizarea lucrărilor de fortificație, dar care au fost respinse. Se credea că scurta pauză putea fi considerată ca semnul că inamicul renunță la bătălie, când s-a auzit brusc sunetul tobelor armatei turcești, iar colonelul Arends, dintr-un copac înalt, a semnalat avansul principalei armate inamice, de pe ambele părți ale Timișului. Oricât de neînțeles părea acțiunea inamicului, oricât de devastatoare ar fi fost veștile, care deveneau certitudini incontestabile, curajul lui Veterani a rămas la fel de neclintit, la fel ca și încrederea sa în ajutorul promis. De la Nagy-Lak, unde electorul se afla pe 13, erau 80 km până la Lugoj și doar la 60 km până la Timișoara; oricât de încet ar fi avansat armata principală, în șapte zile trebuie să fi ajuns atât de aproape încât să amenințe inamicul. Comunicarea dintre Nagy-Lak și Lugoj a fost întreruptă și pentru trupele mari, dar nu și pentru mesageri, așa cum a demonstrat misiunea Rittmeister, care a părăsit tabăra armatei principale pe 13... Deoarece nu mai putea fi vorba de o finalizarea a Toboșar din armata lucrărilor de fortificare începute; trebuiau apărate punctele habsburgică (începutul slabe ale taberei cu lupte corp la corp... Înainte ca trupele să secolului a XVIII-lea) fie aranjate în spațiul limitat, a urmat un atac general, însoțit de urlete sălbatice, în partea din față a taberei. Timp de peste o oră, muschetarii curajoși ai regimentului Liechtenstein și-au menținut poziția din tufișurile groase care acopereau frontul împotriva ienicerilor... care erau de zece ori mai numeroși; în cele din urmă, muniția a început să se epuizeze, tirul a devenit mai slab și, în cele din urmă, un nou atac violent a copleșit mica trupă și i-a împins înapoi dezordonați spre escadrilele aflate în spate... Turcii credeau că au câștigat și, cu strigăte de victorie, au pătruns în tabără... feldmareșalul Veterani... lupta cu atâta vitejie, încât l-a făcut pe inamic să se retragă. Otomanii, văzând că au fost respinși, și-au schimbat tactica și au înconjurat tabără cu cavaleria, încercând să pătrundă prin zonele uscate ale mlaștinilor. Dar nici așa nu au reușit să treacă de trupele imperiale și, după o vreme, au renunțat la aceste încercări nereușite de a pătrunde în tabără, și după acest moment, nu au făcut altceva decât să alimenteze cu forțe proaspete atacul frontal... Infanteria turcă a înconjurat tabăra din aproape toate părțile și dădea atac după atac. Trupele imperiale, încurajate de exemplul conducătorului ei, care lupta mereu în cele mai periculoase puncte și urmărea inamicul în afara taberei, s-au luptat cu eroism. Însă lupta se desfășura încă din zori, și cu o zi înainte soldații și caii nu se odihniseră, iar datorită numărului redus... Din această cauză, câteva regimente de infanterie și dragoni, implicate în majoritatea luptelor, au fost decimate și nu au mai putut să-și mențină pozițiile decât cu ultimele forțe. Inamicul a reușit să cucerească anumite puncte ale împrejurimii, fapt ce l-a determinat pe mareșalul Veterani să se repeadă personal spre zonele amenințate... Imediat ce contele a părăsit locul în care se dădea lupta principală, turcii au atacat cu toată puterea și au capturat tunurile și le-au întors împotriva apărătorilor. Confuzia provocată de această lovitură 112 neașteptată a fost de nedescris; separați de acest atac, apărătorii au ajuns să lupte în grupuri individuale cu dușmanii care îi înconjurau... Turcii au pătruns în interiorul taberei... Dându-și seama că o rezistență pentru o perioadă mai lungă era imposibilă... Veterani a decis... să-și retragă trupele... Cu o sabie în mână, s-a așezat în fruntea câtorva escadrile adunate rapid și, în urma unei lupte supraomenești, a alungat din tabără inamicul... Între timp, mareșalul locotenent Truchsess a strâns trupele, pregătindu-le de retragere... Feldmareșalul Veterani a fost ultimul care s-a retras. Deși sângera din cauza a patru răni severe la cap, spate și brațul drept, el a condus ariergarda, contraatacând în mod repetat, pentru a oferi trupelor sale timp pentru a se retrag din tabără. În cele din urmă, datorită faptului că a pierdut mult sânge... (contele Veterani) nemaiputând să țină în șa, i-a dat comanda generalului Truchsess, însă a refuzat să se retragă din lupte. „Încă nu este nimic pierdut, ar trebui să fiu eu primul care fuge?”, a strigat curajosul general... Aproape inconștient, contele Veterani a fost în cele din urmă pus într-o trăsură (căruță) și trimis spre Caransebeș. Pentru turci, începutul retragerii a fost semnalul Ofițer habsburgic (începutul atacurilor și mai furioase; inamicul a pătruns din trei secolului a XVIII-lea) părți în locul în care ariergarda, luptând eroic, acoperea retragerea trupelor... Prinși între corturi și alte echipamente, soldații n-au mai ținut cont de tactică, caii s-au încurcat în corzile corturilor, turma de vite pentru sacrificare (hrană) s-a amestecat cu trupele și i-au încurcat mișcarile, în timp ce inamicul, atât din armele proprii, cât și din cele capturate, trăgea cu o grindină de proiectile. Truchsess a încercat în zadar să facă ordine în trupe și să avanseze câte puțin prin acțiuni reduse; în ultima parte a acestei lupte distrugătoare, care durase aproape 4 ore, spațiul a devenit prea înghesuit și cavaleria a putut să își folosească puterea doar într-o măsură foarte limitată; confuzia a devenit în cele din urmă generală și, după ce a pierdut tot spațiul de mișcare, călăreții au fost nevoiți să fugă. Plini de curaj, muschetarii din regimentul Liechtenstein au luptat în fortificația formată din căruțe pentru a acoperi retragerea cavaleriei. Printr-o luptă dură, om la om, a reușit să rețină inamicul timp de aproape o jumătate de oră, dar au fost măcelăriți în totalitate... După două ore de urmărire, cetele cavaleriei dușmane s-au retras la Lugoj”. Cât despre sfârșitul generalului Veterani aflăm că: „trupa care trebuia să-l ducă pe rănit la Caransebeș a ratat drumul bun și a ajuns într-o mlaștină... o ceată de turci se apropia din spate, și de aceea soldații au încercat să iasă din mlaștină călare. Contele Veterani a fost pus pe cal...; fiind aproape inconștient, era susținut în șa din ambele părți, de către unul dintre trâmbițerii săi, pe nume Ernst Petrasch, și de un cuirassier, în timp ce Oberstlieutenantul Graf Leiningen... și marchizul Visconti, cu câțiva călăreți, a încercat să țănă dușmanii departe... starea... generalului Veterani au făcut să nu se poată îndepărta rapid și foarte repede urmăritorii i-au ajuns din urmă... Foarte curând, mica ceată a fost parțial măcelărită, parțial împrăștiată, iar contele Leiningen, precum și marchizul Visconti, ambii răniți grav, și-au salvat viața doar datorită vitezei cailor lor. Ceata furioasă de turci s-a aruncat asupra contelui Veterani. Cuirassierul, care l-a sprijinit pe rănit a fugit, doar Ernst Petrasch rămânând alături de general. Ținându-l pe conte în brațe, el a vorbit inamicului în turcă și sârbă: spunându-i că acesta era feldmareșalul Veterani, 113 J. F. Tiemann, Schița bătăliei care a avut loc la 21 septembrie 1695 lângă Lugoj 114 pentru care ar primi o mare răscumpărare dacă i-ar cruța viața... Unul dintre ei a lovit cu sabia la capul dezgolit și însângerat al contelui... (apoi) l-a apucat de păr și l-a smuls de pe cal... Aceasta este ultima informație a martorilor despre soarta generalui Veterani”. Francisco Griselini descrie întâmplările din 1695 în termenii următori: „măsurile imperialilor erau acum compromise, iar principele-elector al Saxoniei trebui săşi schimbe planul. Se apropie fără zăbavă de Tisa şi îi trimise lui Veterani un detaşament, pe care acesta trebuia să-l ducă la Lipova împreună cu trupele proprii şi cu artileria necesară apărării cetăţii, pentru a opri trecerea sultanului. Într-adevăr, după ce zăbovise cîteva zile la Timişoara, acesta porunci cu toată puterea asupra cetăţii Lipova. Veterani, care nu se simţea în stare să o apere, lăsă aici o mică garnizoană de şase sute de oameni. El însuşi luă poziţii la Lugoj, pe o câmpie înconjurată de numeroase mlaştini. Aici fu atacat de turci, iar eroul nostru căzu în toiul bătăliei. Contele Truchsess însă, care luă comanda în locu-i, fu înfrânt, pierzând aproape trei mii de oameni, cu cîţiva ofiţeri, artileria şi nu puţine steaguri. Această nenorocire nu fu singura. Atît Lugojul cât şi Caransebeşul fură pierdute, colonelul Pfefferhoven văzîndu-se nevoit să părăsească cetatea din urmă, după ce decalibrase mai întîi toate tunurile”. Nicolae Stoica de Haţeg, descrie și el bătălia, traducând și completând: „electorul din Sacsen, vrînd de Soldat imperial la Lipova cu gheneralu Veterani a să împreuna, turcii îl (începutul secolului a XVIII-lea) întrecură şi pre gheneralu Veterani, cu 7000 de călăreţi ai săi din Ardeal, la Lugoj, în Ţîrna Bară îi tăiară. Însă turci aici 5000 au pierit... Acu rânduialile să schimbară şi curfirştu de Sacsen planul întoarsă şi la Tisa să trasă şi lui Veterani un detagement îi trimisă, carele cu acesta şi cu a sa trupă şi artileria ce-o avea pentru Lipova, ca pre sulta de-a trece în Ardeal să-l oprească. Mustafa, după ce fu ceva în Timişoara, cu toată puterea cetatea Lipovii o lovi. Veterani simţindu-să slabaci îl opri şi a să apăra, lăsă 600 de oameni în garnizon îndărăt, iar el însuşi la Lugoj să pusă, într-o câmpie ce-i cu bălţitinoasă (:Tîrna Bara) ocolită. Aici îi căzură turcii asupră-i, unde în bătae viteazu căzu. Graf Truhsen luo comanda, ci fu bătut. Vreo 3000 de oameni, ofiţiri, artilerie şi multe steaguri pierdu. Apoi cetăţile Logoju şi Caransebeşu turcii le luară, că oberşteru Pfeferhofen la cea din urmă, pironind canoanele, o năpustiră”. După bătălie, sultanul i-a răsplătit pe cei viteji în lupte și a „cobor(ât) cu supuşii săi palatini în partea dincoace a râului Timiş spre a privi cetatea Lugoj”. Aceasta era: „construită din piatră, în patru colţuri, pe malul apei Timiş este o fortăreţă care seamănă cu un coteţ de porci” şi „fiind ruinată de-a binelea şi nefiind cu putinţă de a fi reparată, s-a hotărât dărâmarea ei”. În consecinţă, „după ce au fost scoase din cetate două tunuri de fier de câte 2 ocale şi magazia de muniţii, mai întâi s-a dat foc oraşului (varoş); apoi s-au săpat canale subterane din patru părţi şi această cetate, dealtfel ca şi celelalte, a fost făcută una cu pământul”. Despre distrugerea Lugojului ne vorbeşte şi cronicarul muntean Radu Greceanu, contemporan cu evenimentele: „după aceia împăratul au arsu pălăngile, anume: Lugojul şi Sebeşul, lăsându-le nemţii pustii despre războiul acela”. Cronicarul muntean acordă un spaţiu amplu bătăliei de la Lugoj, dovedind impactul pe care l-a avut acest eveniment în epoca respectivă. După cucerirea Lugojului şi a Caransebeşului (care are loc la câteva zile după bătălia de la Lugoj), otomanii au deschisă calea spre 115 Transilvania și panica pune stăpânire pe locuitorii principatului. Georg Franz Kreybich ne relatează starea de spirit din Ardeal, din toamna anului 1695,: „de abia sosisem la Sibiu, când au venit câţva soldaţi învinşi care fugiseră din luptă, de la Lugoj, unde generalul Veterani, fusese înfrânt de turci; ei erau cu capetele însângerate şi cu spinările zdrenţe, grav răniţi şi au fost găzduiţi în oraş. Şi se zvonea acolo, pe deasupra, că vor veni turcii. Din cauza aceasta mam dus la Braşov, dar şi acolo erau zvonuri... Atunci am strâns toată sticlăria ce o aveam cu mine din două căruțe, ascunzând-o într-o pivniță boltită, adânc, sub pământ. Toate acestea s-au dovedit până la urmă doar zvonuri lipsite de temei, dar eu mă îndreptasem spre casă”. Sultanul Mustafa al II-lea rămâne însă credincios planului său iniţial, fiind interesat doar de protejarea Timișoarei și nu de ocuparea Transilvaniei. După aceste victorii, Timişoara părea în siguranţă și, la 12 noiembrie 1695, sultanul se întoarce triumfător la Istambul intitulându-se: „biruitorul cetăţilor Lipova, Lugoj şi Caransebeş”. Habsburgii nu-i nu vor ierta această slăbiciune. Imediat după retragerea trupelor otomane în toamna lui 1695, imperialii vor recuceri cetăţile pierdute, profitând şi de faptul că beglerbegul Timişoarei lăsase aici garnizoane slabe. Francisco Griselini scrie că: „imperialii nu se retraseră însă în taberele de iarnă pînă cînd nu recuceriră Lipova, Lugojul, Caransebeşul şi Titeiul, apărate doar de mici detaşamente trimise de paşa Timişoarei din garnizoana cetăţii de frunte”. După cucerire, austriecii vor reface reface şi întări toate aceste cetăți. Astfel, în octombrie 1695, Lugojul şi regiunea Lugoj-Caransebeş scapă de Semnarea Tratatului de Karlowitz (1699) dominaţia otomană. Turcii au făcut în anii următori câteva incursiuni de pradă în această zonă (de exemplu, în august 1697) fără să reușească să preia conducerea zonei. Vechea nobilime din zona Lugoj-Caransebeş, revine acasă, pretinzând să i se respecte vechile instituţii. Leopold I, se vede nevoit să-l numească la 9 aprilie 1698 pe Petru Măcicaş în funcția de comite suprem al Severinului. Aceasta este ultima mențiune a Banatului Severinului. Prinţul Eugeniu de Savoia a devenit comandant suprem al armatei habsburgice în 1697 și cuceririle au fost reluate. După victoria obţinută de imperiali la Zenta (11 septembrie 1697) turcii se văd nevoiţi să ceară pacea. Datorită problemelor legate de succesiunea la tronul Spaniei, habsburgii au început tratativele de pace abia în noiembrie 1698. Pacea s-a încheiat la 26 ianuarie 1699, la Karlowitz. Tratatul de pace de la Karlowitz are două prevederi importante referitoare la Lugoj: a) otomanii și habsburgii urmau să păstreze teritoriile stăpânite şi b) toate cetăţile de lângă graniţă, cu excepţia Timişoarei (din partea turcească) şi celor ardelene urmau să fie demolate. Conform primului punct al tratatului, Banatul Timişoarei (noţiune care acum apare pentru prima dată) rămâne în stăpânirea turcilor. Un mare număr de istorici ce se ocupă de problemă cred că Lugojul a trecut în stăpânirea Casei de Habsburg (István Iványi, P. Drăgălina, G. Popovici, I. D. Suciu). Sunt și istorici care consideră că Lugojul a rămas în stăpânirea otomană (I. Stratan, 116 C. Feneşan). Argumentul primilor este că în 1701 cei care se ocupă de demolarea cetăţii Lugojului sunt habsburgii, prin generalul Löffelholtz. Ceilalţi își bazează argumentele pe un document din 10 februarie 1717 (după ce, în 1716, Timișoara a fost cucerită de trupele imperiale habsburge). În acest document „românii din Caransebeş, Orşova, Lugoj” îi cereau noului guvernator militar al Transilvaniei, Stainville, să-l recunoască ca episcop pe un anume Petronic, „pe care-l vrea ţara”, căci „de cel care a rămas de la turci, Moise, n-au nevoie, căci afuriseşte, dă dracului, iea bani, cere de la fiecare casă 12 polturaci şi pune taxe grele pentru toate slujbele preoţeşti”. Turcii se predau în 1716 în fața generalului Mercy (1716) Gazette de France oferă câteva informații despre negocierile din 1700 dintre otomani și habsburgi. Astfel, din numărul din 17 noiembrie 1700 aflăm că „Contele Marsigli, după ce s-a întâlnit la Hunedoara cu contele Rabutin, care comanda Transilvania, s-a întors în tabăra sa de lângă Lugoj pentru a continua conferința pentru stabilirea granițelor cu trimisul (comisarul) Sultanului. Turcii cereau ca fortificața de la Arad să fie demolată, din cauză că era prea aproape de Timișoara. Există și posibilitatea ca ei să renunțe la această pretenție, deoarece cei doi comisari au mers de la Lugoj la Caransebeș ”. Câteva zile mai târziu, negocierile au ajuns întrun impas (Gazette de France, 11 decembrie 1700): „am primit vești că Marsigli și comisarul Sultanului continuă reglementarea granițelor, dar că au existat câteva dificultăți vizând fortificațiile de la Lugoj și de la Caransebeș care acoperă drumurile spre trecătoarea numită Poarta de Fier; se crede că comisarul împăratului ar fi constrâns să consimtă să le demoleze; că astfel intrarea în Transilvania ar fi deschisă, numai dacă nu s-ar găsi un mijloc de a fortifica orice post dincolo de Poarta de Fier”. Însă, până la urmă se ajunge la un compromis (Gazette, 31 decembrie 1700): „scrisorile de la frontiera Transilvaniei din 30 luna trecută relatează că contele Marsigli și trimisul Sultanului terminaseră reglementarea frontierelor din acele părți; turcii au renunțat la propunerea pe care o făcuseră referitor la pasajul Poarta de Fier și se mulțumiseră cu demolarea fortificațiilor de la Lugoj și Caransebeș”. Austriecii au predat turcilor zona Lugojului, în 1701, după ce au dărâmat cetatea, asigurându-se astfel că nu mai poate fi folosită în scopuri militare. În 1708, Suleiman sangeacbeiul de Lugoj-Caransebeş a fost nevoit să dea socoteală de felul cum a cheltuit 15000 de guruşi la plata soldelor sangeacului său. Alături de turci se găseşte aici în această perioadă 117 nobilimea curuţă (antihabsburgică), răsculată din nou, în 1703, sub conducerea lui Francisc Rakoczy al II-lea. Curuții au ajuns în Banat, după ce au fost alungați de generalul austriac Rabutin din Hunedoara, Alba şi Zarand. Acești răsculați, peste 1000, s-au așezat în ţinuturile Făgetului, Lugojului şi Caransebeşului. Cu sprijinul turcilor din Timişoara, în anii 1707, 1708, 1709, prin valea Mureşului, ei au atacat Dobra, Ilia, Deva, Hunedoara, Haţeg. Majoritatea locuitorilor de la Lugoj sunt însă ortodocși. Spătarul Mihai Cantacuzino a dăruit, în 1714, bisericii ortodoxe de aici, câte un exemplar din Antologhionul de la Râmnic (1705) şi din Ohtoihul tipărit în 1706. Războiul austro-turc s-a reluat în 1714. După victoria de la Petovaradin (5 august 1716), trupele habsburge conduse de prințul Eugeniu de Savoia cuceresc Timişoara (otomanii au predat cetatea în 17 octombrie 1716) şi Belgradul (16 august 1717). În faţa victoriilor austriece, turcii sunt nevoiţi să accepte pacea. Semnată la 21 iulie 1718, pacea de la Passarowitz, a însemnat trecerea Banatului Timișoarei și trecerea Lugojului în posesia Casei de Habsburg. 118 VII. Cetatea Lugojului Deși e menționată încă din secolul al XIV-lea, cetatea Lugojului este descrisă și desenată amănunțit abia la sfârșitul secolului al XVII-lea, cu doar câțiva ani înainte de a fi distrusă și demolată (1701). Un număr mai mic de mărturii contemporane ne oferă informații despre cetatea Lugojului. Documentele referitoare la fortificațiile Lugojului sunt câteodată contradictorii și cel mai adesea lapidare. Astfel, la 18 ianuarie 1552, Gian Baptista Castaldo comunică lui Ferdinand de Habsburg că l-a trimis pe arhitectul Alexandro la Lugoj şi Caransebeş pentru începerea unor lucrări de fortificare. Cu toate acestea, în 1552, locuitorii Lugojul îi cer lui Castaldo un specialist care să-le indice locul pentru construirea (de fapt, probabil, extinderea) cetăţii. În 1552, Georgius Rakovsky, trimis de austrieci, scrie despre „cetatea Lugojului, (că)... se află în mijlocul oraşului”. Câţiva ani mai târziu, Giovanni Andrea Gromo menționează că: „Lugoj, oraş mare deschis... (unde) se află o cetăţuie păzită cu grijă”. În 1583 Antonio Possevino notează că: „acest ban se numeşte ban de Lugoj (Lugasiense) unde îşi are reşedinţa, şi el ţine din porunca principelui un număr considerabil de oşteni, până la cifrea de trei mii, şi mai buni decât în orice altă cetate”, subliniind astfel importanţa ei. Szamosközy István consemnează în 1603 că „oraşul (Lugoj) era legat nemijlocit de cetate... fiind înconjurată doar de un val slab” și că, din acest motiv, orașul s-a predat în faţa lui Moise Szekely după ce a fost luată cu asalt. Cetatea trece în proprietatea fiscului la 1615, fiind refăcută, consolidată și extinsă în timpul domniei celor doi principi Gheorghe Rákóczi. Cucerită de turci, în 1658, cetatea Lugojului este descrisă de Evlya Celebi (1661) astfel: „este o cetate de lemn şi de pământ, pătrată, aşezată într-o câmpie întinsă pe malul râului Zepel. Şanţul din jurul ei e plin cu apa râului Zepel. Cetatea are o singură poartă. Deasupra şanţului cetăţii se află un pod mobil, împodobit care este ridicat în fiecare noapte. În cetate sunt trei sute de case ale ungurilor, unele acoperite cu stuf, altele cu scânduri. Cetatea interioară e, de asemenea pătrată; e o cetate mică de piatră cu şanţ separat. Are o poartă de lemn care dă spre răsărit. Şi deasupra acestui şanţ se află un pod mobil”. „Oraşul” lui Szamosközi este „cetatea” lui Celebi, puternic fortificată în timp, iar „cetatea” Szamosközi nu este „cetatea interioară” de care amintește călătorul turc, ceea ce concordă şi cu menţiunea din 1552, conform căreia cetatea era în interiorul oraşului. Din 1658, timp de trei decenii oraşul și cetatea sunt în stăpânire turcească. La sfârșitul secolului al XVII-lea Lugojul trece din posesia turcilor în stăpânirea habsburgilor și invers, până în primăvara anului 1701, când zidurile cetății au fost demolate. Din ultima perioadă de existenţă a cetăţii ne-au rămas trei planuri austriece ale ei (1691 (1688), 1693 (1692), 1697) şi o descriere făcută de un călător turc (1695). Planul cetăţii din 1691 (1688) e realizat de Giovani Moranto Visconti. În legătură cu data cînd e realizat acest plan, Gheorghe Sebestyen crede că e din 1691, Liviu Groza optând pentru 1688 (anul în care Veterani eliberează Banatul de sub ocupaţia turcă). În acest plan apar două cetăţi: una exterioară, de lemn şi pământ şi una interioară, de piatră. Un şanţ înconjura cetatea exterioară. Două diguri separau acest şanţ de Timiş (în legendă I). Se poate presupune că, deschizându-le când nivelul Timişului era ridicat şi închizâdu-le când scădea se asigura apa din şanţ la un nivel satisfăcător. În afara şanţului mai apare figurată o moară. Podul peste şanţ, apare cu trei perechi de picioare, iar intrarea în cetatea exterioară (la care podul duce) este întărită. În afara cetăţii (exterioare), dar în interiorul şanţului, în colţul sud-vestic, apare o platformă (în legendă G) un bastion care să apere podul. Toată cetatea exterioară este înconjurată în plan cu un şir de puncte, care în secţiune apar ca având aproape înălţimea valului (şi aruncă umbră): o palisadă. Cetatea exterioară mai are două ieşiri spre palisade, pe latura estică şi nordică (în legendă B). 119 Planul cetăţii Lugoj din 1691 (1688) realizat de Giovani Moranto Visconti 120 Cetatea interioară este înconjurată şi ea de o palisadă. Un bastion al cetăţii exterioare îmbracă colţul de NV al cetăţii interioare. Acest bastion apare tocmai în locul unde un colţ al cetăţii interioare (de piatră) este înlocuit cu o palisadă, având în plan forma unui sfert de cerc. Planul marchează accesul la cetatea interioară: prin colţul sud-estic al palisadei care o înconjoară apoi spre mijlocul estic. Planul cetăţii Lugoj din 1691 (1688) realizat de Giovani Moranto Visconti În interiorul acestei cetăţi apar relativ puţine clădiri, dintre care legenda nominalizează trei „O: La magazin on pouder” (depozitul de pulbere), „P: La magazin de provoyande” (depozitul de provizii), „Q: La bresse”. Secţiuna transversală din partea de jos a desenului confirmă ipoteza că şanţul din jurul cetăţii avea o adâncime redusă. Dar important este că în această secţiune apare şi o vedere a cetăţii interioare. Ea avea ziduri înalte, cu foişoare sau gherete, sus, în colţuri (în legendă „N: Le Chardaque”), ele apărând în plan în trei colţuri de nord şi est, două fiind de plan pătrat, iar unul circular. Al patrulea lipseşte, unde însăşi colţul cetăţii este înlocuit cu o palisadă. Deasupra porţii de intrare este marcat ceva, care pare a fi un fel de balcon, poate cu guri de păcură. Secţiune transversală a cetăţii Lugoj realizată de Giovani Moranto Visconti După cucerirea austriacă din 1688, o bună parte a cetăţilor din Banat au fost refortificate şi modernizate, ca acestea să răspundă noilor cerinţe de luptă impuse de dezvoltare vertiginoasă a artileriei. Planul cetății Lugojului din 1693 (92), realizat de Ernst Friedrich von Borgsdorf, prin comparaţie cu cel din 1691 (88) ne demonstrează acest fapt. În planul din 1693 constatăm 121 Planul cetății Lugojului din 1693 (92) realizat de Ernst Friedrich von Borgsdorf 122 că cetatea interioară (în legendă „A: Ritirata di muraglia”) are circa 16×17 stânjeni (un stânjen austriac fiind egal cu 1,896 m, deci circa 0,1 ha). În interiorul ei sunt numeroase clădiri cu destinaţii neprecizate şi o intrare pe latura estică. Ea este înconjurată aparent de o cetate, foarte apropiată de prima, (desenată însă cu o linie punctată) având în trei colţuri nişte ieşinduri, amintind forma în plan a bastioanelor. În jurul ei se vede „cetatea de lemn şi pământ" (în legendă „B: Castello”) de formă trapezoidală cu bastioane în cele patru colţuri. Trapezul are baza mare de circa 66 stânjeni, iar baza mică de circa 31 stânjeni, înălţimea trapezului fiind de aproximativ 31 stânjeni. Planul cetății Lugojului din 1693 (92) realizat de Ernst Friedrich von Borgsdorf Pe latura sud vestică este figurată intrarea (în legendă „C: Porta”) flancată de două clădiri şi având în faţă podul peste şanţ. Acest șanț este separat de Timiş prin două diguri (în legendă „E: Dighe ritegnano l’aqua nel Fosso”). Rolul digurilor este de a alimenta șanțul cu apă. Apa este adusă din amonte, printr-un canal, asigurându-se astfel un nivel mai ridicat decât cel al Timişului. Dincolo de canal spre sud, apare o suprafaţă mai mare înconjurată de un val şi un şanţ, care este o suburbie (în legendă „F: Tenaglia”), în formă de cleşte, în care sunt figurate casele haiducilor şi husarilor, deci ale cavaleriei uşoare (în legendă „H: Case dell Aiduchi e Ossari”). Aici apar trei „cerdacuri” (în legendă „G: Sciardaki”), adică trei turnuri de veghe. Fortificația care înconjoară casele haiducilor și husarilor are în afara podului spre cetate, încă două porţi (în legendă „I: Porte”). Unul duce spre latura din vestul cleştelui, pe care este figurat un grajd mare (în legendă „K: Stallone per la Cualleria”) şi moara (în legendă „L: Molino”). Valul fortificației este înclinat spre exterior. Şanţul are un şir de pari ascuţiţi la mijloc. Faţă de planul din 1691 (88) în planul din 1692 (93) apare fortificația care înconjoară casele haiducilor și husarilor şi canalul de aducţie al apei din amonte. Din planul din 1693 (92) dispar platforma din colţul SV al cetăţii exterioare şi unul din bastioanele cetăţii. În 1695, cronicarul turc Silhadar Fîndîklîlî Mehmed Aga, aduce și el informaţii despre cetatea Lugojului. După lupta de la Lugoj, din 23 septembrie 1695, turcii cuceresc această cetate astfel: „apoi am sărit în şanţul oraşului (varoş) şi l-am umplut. Am găsit 400 de ghiauri nemţi închişi în cetate... (care) ieşind din cetate... fiind întâmpinaţi de vitejii islamului... au început să intre în văgăunile de lângă cetate... s-au căţărat pe dărâmături... au spart poarta şi au intrat înăuntru”. Sunt menționate şanţul, poarta şi o cetate (dărâmată). Descrierea continuă în felul 123 Planul cetății Lugojului din 1697 realizat de Luigi Ferdinando Marsigli 124 următor: „cetatea Lugoj... (era) construită din piatră, în patru colţuri, pe malul apei Timiş” și arăta ca „o fortăreaţă care semăna cu un coteţ de porci”. Este confirmată şi forma cetății, „în patru colţuri”. Însă, continuă cronicarul turc notează că, „la trecerea cetăţii în mâinile noastre, fiind ruinată de-a binelea şi nefiind cu putinţă de a fi reparată, s-a hotărât dărâmarea ei... mai întâi s-a dat foc oraşului (varoş); apoi s-au săpat canale subterane din patru părţi şi această cetate... a fost făcută una cu pământul”. Planul cetății Lugojului din 1697 realizat de Luigi Ferdinando Marsigli Din 1697 avem un plan alt Lugojului întocmit de Luigi Ferdinando Marsigli, care confirmă întru totul planul din 1693 (92), cu unele adaosuri. Probabil, cetatea recucerită de austrieci în 1695 a fost refăcută până la 1697. În planul din 1697 distingem resturile vechii cetăţi pătrate cu zidurile de piatră, iar în jurul ei cetatea de lemn şi pământ, trapezoidală, cu patru bastioane, cu o poartă pe latura nord-estică, în faţa căreia se văd picioarele podului și „cleştele”, încojurat de un val şi un şanţ (unde era orașul). În aval de cetate se mai vede podul peste Timiş, cu o fortificaţie pe malul opus. Nu este clar dacă şanţul din jurul cetăţii exterioare şi cel din jurul orașului sunt cu apă sau nu. Singurele diferenţe mai importante dintre planul din 1697 şi cel din 1693 (92) constau în lipsa din planul 1693 (92) a fortificaţilor de pe malul opus al Timişului (ceea ce înseamnă că ea a fost ridicată între 1693 (92) - 1695) şi dispariţia din planul 1697 a digurilor ce separau şanţul cetăţii de Timiş (care nu au mai fost refăcute după 1695). Asta explică faptul că în desenele din 1697 nu se vede cu claritate dacă în şanţ era sau nu apă: fără aceste diguri, nivelul apelor din şanţ scădea, iar dacă nu era destul de adânc rămânea uscat sau cu băltoace. În 1701, ca urmare a păcii de la Karlowitz, cetatea Lugojului este dărâmată. Se poate face o încercare de stabilire a etapelor de construire a cetăţii Lugojului. Desigur, datorită luptelor dese, soldate cu ocuparea, incendierea şi distrugerea cetăților, avem, probabil, de-a face şi cu numeroase reconstruiri (chiar totale) şi transformări ale arhitecturii. Cetatea interioară, cu zidul ei înalt de piatră, este evident cea iniţială, datând probabil din secolele XIII-XVI (sau cel puţin corespunzând vechiului plan al acesteia). Palisada din jurul cetății datează probabil din secolul al XV-lea. Cetatea exterioară este anterioară datei de 1658, când este menționată de Evlya Celebi. Ea a fost ridicată fie în anii de după 1551, fie în jurul anului 1600, în timpul luptelor antiotomane. Istoricii optează pentru prima datare care, de altfel, corespunde mai degrabă cu rolul politic de sediu al banului şi cel militar, jucat de Lugoj în secolul al XVI-lea. Evlya Celebi scrie, de asemenea că cetatea Lugojului „a fost clădită de craiul 125 Planul cetății Lugojului suprapus pe un plan al orașului de la începutul secolului al XXlea conform varak.hu ardelean Gabriel Bethen, pe vremea lui Suleiman han”. Probabil că Gabriel Bethen (16131629) a avut un rol important în dezvoltarea cetății de la Lugoj. Fortificația care apăra locuințele husarilor şi canalul de apă al şanţului cetăţii au fost realizate în anii 1691-1693, deși e posibil ca ea să fi existat și Giovani Moranto Visconti s-o fi ignorat complet, din moment ce pe planul său din 1691 (1688) nu apare nicio clădire în apropierea cetății. Capul de pod de pe malul opus al Timişului a fost ridicată în perioada 16931697. În două articole publicate de istoricul Ioan Boroș, în 1926 și 1934, acesta afirmă că „în privnița casei Schwartz, strada Timișorii și astăzi... se pot vedea urmele zidurilor cetății”. În ciuda faptului că în ultimul secol s-a construit enorm în zona dintre actuala stradă 20 decembrie 1989 și râul Timiș, s-ar putea ca să mai existe urmele vechii cetăți a Lugojului. 126 Planul cetății Lugojului suprapus pe un plan al orașului de la începutul secolului al XXlea conform varak.hu 127 VIII. Lugojul habsburgic. Tranziţia spre modernitate Casa de Habsburg a pus stăpânire pe Ungaria şi pe Principatulul Transilvaniei în urma victoriilor de la Buda (1686), Mohacs (1687), Slankamen (1691) şi Zenta (1697). În urma încheierii păcii de la Karlowitz (1699) habsburgii obțin Ungaria şi Principatulul Transilvaniei. Bătălia de la Zenta (Friedrich Körner, 1858) Războiul dintre cele două mari puteri s-a reluat în 1716. Trupele habsburgice, conduse de Eugeniu de Savoia, au cucerit Petrovaradin, în vara anului 1716. În septembrie 1716, trupele prințului Eugeniu de Savoia au început asediul Timişoarei. Garnizoana turcească de aici s-a predat în octombrie 1716. Până la sfârșitul anului 1716, aproape întreg Banatul este ocupat de Casa de Hagsburg. Belgradul și Orșova au fost ocupate în vara 1717. Războiul s-a încheiat prin semnarea Tratatul de la Passarowitz, la 21 iulie 1718. Banatul, Oltenia, Nordul Serbiei și Belgradul deveneau astfel teritorii ale Imperiului Habsburgic. În urma pacii de la Passarovitz teritoriul delimitat de Dunăre, Cerna, Mureş şi Câmpia Turzii a fost declarat de împăratul de la Viena, la recomandarea lui Eugeniu de Savoia, „domeniu al Coroanei” („peculium domus austriacae”) sub denumirea de „Banatul Temişan”. Inițial asta însemna că proprietatea privată a dispărut în Banat și că erariul (Trezoreria, Administrația financiară a Imperiului) avea control asupra întregului pământ. Conform legilor, 128 „pământul dat supușilor pentru prelucrare nu reprezintă proprietatea lor, numai ca uzufruct... în Banatul Timișan nu se poate introduce moșia privată, prin urmare, avuția camerei nu se poate înstrăina nici prin contract, nici altfel, numai în arendă se poate lua”. Prințul Eugen de Savoia (Friedrich Körner, 1858) Sistemul e departe de a fi perfect. John Paget descrie realitatea din teren în cartea sa, „Ungaria și Transilvania. Observații asupra condiției lor sociale, politice și economice”: „Toate terenurile nou-cucerite aparțin, bineînțeles, de coroană, așa că întregul Banat și cea mai mare parte din proprietățile din alte părți ale țării sunt ale regelui. Administrarea unor proprietăți atât de întinse necesită angajarea unui număr mare de persoane, toți, mai ales cei cu poziții inferioare, fiind sub stăpânirea guvernului austriac care plătește foarte prost. Așa cum e de așteptat într-un asemenaea sistem, niciunul dintre ofițerii de rang înalt nu poate rezista farmecului oferit de mită. Dacă un domeniu trebuie să fie achiziționat, evaluatorul trebuie să fie plătit să nu îl supraevalueze, administratorul trebuie plătit să nu îl păgubească în vreun fel, iar funcționarii de la birouri trebuia plătiți să își deschidă registrele și să ofere toate informațiile necesare. Dacă un țăran de sub autoritatea camerei dorește să scape de o zi de muncă, de un clapon gras sau de o duzină de ouă proaspete, îl poate face pe supraveghetor să uite să-l strige. Dacă pământul țăranului este prost sau umed, iar cel din vecinătate, al Camerei, este mai bun, câțiva florini bine plasați către supraveghetor, administrator, evaluator, funcționari și comisari îi vor face să se gândească cum ar fi mai bine pentru Cameră să fie schimbat pământul bun cu cel prost. În multe părți sistemul este corupt până la refuz, astfel încât dacă unui țăran i se refuză o asemenea favoare din cauza faptului că este injust, el nu va avea idee de acest lucru, ci va considera doar că mita nu a fost destul de mare... Înștiințarea unor astfel de lucruri a dus la o asemenea lipsă de încredere din partea membrilor superiori ai Camerei în subalternii lor, încât 129 au pus punct tuturor lucrurilor ce țineau de dezvoltarea terenurilor guvernului, căci vedeau în acestea doar mai multe șanse de a fura din partea ofițerilor”. Conferința de la Passarowitz (1718) Tocmai de aceea, mai târziu, în urma unor donații sau în urma vânzării unor terenuri, în Banat a reapărut proprietatea privată, căci așa cum dezvăluie John Paget: „Guvernul, asuprit de mari dificultăți financiare, dorește să vândă totul proprietății Camerei pentru a plătii câteva din datoriile statului... vânzările au crescut, dar destul de lent. De fapt, administratorilor le plăceau situațiile în care se aflau, evaluatorii erau buni prieteni cu administratorii, iar prețurile stabilite pentru proprietăți erau astfel puse încât foarte puțini erau tentați să se stânjenească cu ele: numai cei care doreau să obțină drepturi de nobili, de pildă cetățenii bogați, evreii creștinați sau coloniștii străini, cumpărau acum pământ de la fondul statului. Că urmările celor de mai sus au vătămat guvernul și că au reprezentat un uriaș obstacol în dezvoltarea țării, fiind de fapt un avantaj doar pentru administratorii leneși și nedrepți, este un lucru recunoscut de toată lumea, dar pentru care nu s-a aplicat niciun remediu”. Aceste aprecieri formulate de John Paget în anii ‘30 ai secolului al XIX-lea sunt confirmate și de alți autori, inclusiv de viitorul împărat Iosif al II-lea. După pacea de la Passarowitz (1718), provincia a fost împărţită în 13 districte: Timişoara, Cenad, Becicherecu Mare, Panciova, Ciacova, Lugoj, Făget, Lipova, Caransebeş, Orşova, Almaj, Palanca Nouă, Vîrşeţ. Districtele au fost reduse la 12 şi, apoi, la 11, prin unirea districtelor Lugoj şi Făget, respectiv Orşova, Almăj şi Clisura. Fiecare district era împărţit în mai multe cercuri (Process), iar acestea în comune. Districtul Lugojului avea patru cercuri: al Făgetului, al Sărăzaniului, al Lugojelului şi al Luncaniului. Prin reforma administrativă din 1775 districtele au lăsat locul celor 4 cercuri (Kreis) Timişoara, Cenad-Lenauheim, Vîrşeţ, Lugoj, 5 regiuni miniere, şi celor 3 regimente de graniţă: german-bănăţean, sârb-bănăţean și român-bănăţean. Cercurile erau formate din domenii (Herrscaften) cu sate (Dorfschaften). Şeful cercului administrativ (Kreishauptmann) avea în subordinea sa un adjunct, 2 comisari, 1 actuariu, mai mulţi protocolişti, cancelarişti şi practicanţi. Un funcţionar economic şi de un jude administrau fiecare domeniu. Banatul Timişan, fiind un domeniu personal al Casei de Habsburg, era administrat distinct. Între 1718-1751 conducerea Banatului a fost încredințată unei administraţii militarocivile, Administraţia Ţării Banatului (Banater Landes Administration), care era subordonată (şi 130 numită) Camerei Aulice (în problemele economice, financiare, comerciale) şi Consiliului Aulic de Război (în problemele de ordin militar). Banatul era condus de un guvernator ajutat de mai mulți consilieri militari și civili. Din administrația Banatului mai făceau parte contabilitatea imperială, oficiul caseriei, cancelaria militară, consiliul superior de război, direcţia silvică, direcţia de construcţii, direcţia vamală, oficiul superior al sării. Harta SE Europei după Conferința de la Passarowitz (1718) Printr-un decret imperial din 29 septembrie 1751, administraţia civilă a fost separată de cea militară, Banatul Timișan (Temeswarer Banat) fiind condus, în perioada 1751-1779, de Administraţia Banatului (Banater Landes Administration) în frunte cu un preşedinte, ajutat de mai mulți consilieri. În 1759 provincia a fost arendată Băncii Vieneze de Stat, pentru zece ani, în schimbul sumei de 10 milioane florini. În perioada 1759-1769, Banatul a fost condus de MinisterialBankodeputation care colecta toate veniturile provinciei. Din 1769 Camera Aulică a preluat administrarea regiunii dintre Mureș, Tisa, Dunăre, Carpați. După 1779 Banatul, a fost împărţit în trei comitate, trecând în regimul de administraţie comitatensă, specific regatului Ungariei. În districte, conducerea supremă a biroului districtual era încredinţată administratorului (Verwalter) numit de Administraţia Ţării Banatului. Francesco Griselini nota că „fiecare administrator îşi avea cancelaria proprie, cu personal suficient; în faţa acestora se justificau autorităţile subalterne sus-amintite, după cum administratorii dădeau la rândul lor socoteală în faţa Comandantului General. Totul, încasarea dărilor împărăteşti, administraţia judiciară, siguranţa ţării şi bunăstarea populaţiei, cu un cuvânt, toate problemele de stat, economice şi juridice depindeau de oficiile administrative. La transmiterea ordinelor, însărcinărilor, precum 131 şi a oricărui fel de corespondenţă de la un oficiu la altul ori dacă era cazul de către persoane particulare, erau folosiţi husari şi haiduci”. Teritoriile obținute de Casa de Habsburg după Conferința de la Passarowitz (1718) Verwalter-ul era ajutat de doi subadministratori (Untervawalter), de doi funcţionari şi de cnezii superiori (Oberknez). La nivelul localităţilor cnezii săteşti (Dorfknez) exercitau toate atribuţiile administrative, fiscale şi sociale. În satele de colonişti exista un jude (Richter), un adjunct şi 2-3 juraţi. Cneazul (sătesc) era ales, împreună cu juraţii săi, de către comunitatea sătească, pe o perioadă limitată. După alegere, cneazul depunea un jurământ, fiind confirmat în funcţie de administraţia districtuală. Comunităţile urbane din Banat, cu populaţie românească numeroasă, precum Lugojul şi Caransebeşul, erau conduse la rândul lor de cnezi. Obercnezii erau desemnaţi de către Administraţia Banatului pe baza unei liste cu trei propuneri înaintate de către oficiul administrativ al districtului. Din 1742, obercnezii, după trecerea a trei ani, trebuiau să părăsească funcţia, funcţie pe care o puteau redobândi doar în dacă erau din nou aleși. Ei primeau de la oficiul districtual un salariu anual de 120 forinţi, iar la ieşirea din activitate, unii primeau o pensie viageră sau o indemnizaţie. Obercnezii şi cnezii săteşti se bucurau, de diferite privilegii, ei fiind, de exemplu, scutiți de plata dărilor pe timpul exercitării mandatului. Obligaţiile muncii lor erau repartizarea şi strângerea dărilor şi a contribuţiei; repartizarea supuşilor la diferite munci de robotă cu braţele şi cu atelajele, în diferite activităţi de interes public. Cnezii aveau îndatoriri poliţieneşti, ei fiind obligați să captureze delicvenții din jurisdicţia lor și să mențină liniștea. Cnezii aveau și atribuții juridice, ei fiind instanța de judecată primară. Obligaţiile fiscale ale supuşilor din Banat erau de două tipuri: impozitul pe cap (Personalköpf) şi impozitul pe avere (Facultatsköpf). Personalköpf trebuia plătită de toţi bărbaţii trecuţi de 15 ani. Impozitul pe avere era stabilită în funcţie mărimea terenului pe care îl avea cotribuabilul în proprietate. Coloniştii erau scutiţi de plata impozitelor, de obicei, pe o perioadă de 3 ani. Țiganii plăteau anual o taxă în valoare de 5 florini pe om. Evreii plăteau o capitaţie de 2 florini de om. Dijma (Zehend) din produsele agricole se plăteau în natură de 132 fiecare gospodărie. Produsele din care trebuia dată dijma erau: grâu, orz, ovăz, porumb, vin, miere, ceară, cânepă, tutun, miei, capre. Cuantumul dijmelor era stabilite de cnezii locali. Pentru anumite produse, cum ar fi vinul și ceara, dijma era încasată în bani. Robota sau munca obligatorie cu braţele şi cu căruţele era o obligaţie permanentă. Folosindu-se de robota prestată de supuși, autoritățile habsburgice au realizat marile lucrări din Banat, inclusiv desecările unor belți și canalizările râurilor. Cei care făceau robotă primeau o porţie de pâine şi câţiva creiţari. Districtul Lugoj (detaliu de pe Harta Banatului a lui Castulus Reidl) Primul guvernator al Banatului a fost Claudiu Florimund Mercy (1718-1734). Situaţia regiunii era destul de gravă în momentul când acesta și-a preluat funcţia. Cel puţin aşa ne-o descrie F. Griselini (în 1774): „se înmulţeau mocirlele... apele inundau toate ţinuturile joase, frigurile epidemice de toate felurile, cărora toţi locuitorii erau expuşi... populaţia era tot mai rară... se mai găseşte şi astăzi în jurul Lugojului, unde pământul desfundat şi instabil are ici colo gropi adânci”. F. Griselini e completat de Nicolae Stoica de Haţeg: „cât bălţile, lacurile ceale vechi, noroaiele, râturile, tinoasă şi mai multe şi mai mari se înmulţiseră... Apoi iară apa... Timişului, râurile, păraie şi fântânişte se făcuseră şi nu să afla stavilă de-a opri... că pingă ceale vechi şi alte lacuri să lăţisă, care nici un om, nici vită nu le putea trece, cumu-i cea de la Lugoj, Târna Bara, unde pământul trămură şi bibăneşte cu gropi rele”. Aceaste descrieri susțin idea unui Banat sălbatic şi depopulat, care trebuia să fie colonizat. Situația e probabil reală după ce regiunea fusese pentru o lungă perioadă teatrul unui conflict aprig. John Paget notează și el că: „Banatul e o zonă din partea de sud-est a Ungariei... Nu a trecut o sută de ani de când această provincie era în posesia turcilor și abia la sfârșitul secolului trecut s-a eliberat de invazia musulmană... sălbatică și necivilizată era pe atunci această minunată regiune... Din cauza netezimii unei suprafețe de pământ atât de întinse și a numărului mare de ape de care este străbătut, în Banat s-au format niște mlaștini uriașe care spurcau aerul, ajungându-se la ceea ce un anumit scriitor francez numește pe nedrept „le tombeau des étrangers”. Pentru a-i atrage pe imigranți, pământul a fost vândut la prețuri foarte mici, astfel încât germani, greci, turci, sârbi, valahi, ba chiar și francezi și italieni au fost aduși aici să 133 populeze această sălbăticie prolifică. Solul, un pământ roditor negru, până acum neatins de lama plugului, a dat o producție excepțională. Au început să facă averi cu rapiditate, astfel că unii dintre cei mai bogați nobili din Ungaria erau acum jumate de veac niște bieți aventurieri”. Harta Banatului realizată de Castulus Reidl (secolul al XVIII-lea) Pe sigiliul Lugojului Român (Valachische Lugosch) din secolul al XIX-lea, apare anul 1717, acesta fiind probabil anul în care oraşul începe să fie administrat de funcționari habsburgici. Printr-o scrisoare către comandantul austriac Steinville, din februarie 1717, 12 preoți și 40 de juzi din districtele Caransebeşului, Orşovei şi Lugojului au cerut înlocuirea „episcopului” Moise pe care nu-l mai voiau fiindcă „tot ţâne rând turcesc”. Această petiție ne demonstrează că la începutul anului 1717, Lugojul face parte din Imperiul Habsburgic. O conscripție din 1717 consemnează că Lugojul avea 218 case. Tot în acest an, Claudiu Florimund Mercy, guvernarorul Banatului, conferă Lugojului (românesc) dreptul de a ține 134 târguri săptămânale și de a încasa vama podului. Lugojul (român) era condus de un cneaz şi de juraţi. Aceștia erau subordonați Camerei Aulice şi administrației districtuale. Deoarece Banatul era depopulat în urma războaielor dintre habsburgi și turci, iar mulți români de aici se refugiaseră în Transilvania, autoritățile vor lua măsuri pentru reîntoarcerea lor. Într-un ordin al Administraţia Banatului, din 7 ianuarie 1718, se prevedea că românii din teritoriile controlate de turci, care se așezau în districtului Lugoj-Făget, erau scutiți de plata impozitelor pe o perioadă de doi ani. Sat românesc (ținând cont de luptele de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, Lugojul nu arăta foarte diferit în acea perioadă) De asemenea, imediat după semnarea păcii de la Passarowitz (1718) la Lugojul se vor așeza primii militari, funcţionari şi coloniști germani. Primii coloniști germani ajunși la Lugoj sunt câțiva meseriaşi aduși din Austria. Tot în 1718, a venit la Lugoj călugărul P. Gail Gábor din Ordinul fraţilor franciscani minoriţi. Acesta se așează în stânga Timișului alături de membrii micii comunități germane. Pentru a sprijini spiritual comunitatea catolică din Lugoj, lui Gail Gábor i s-au alăturat mai târziu și alți călugări minoriți. Călugării au locuit, la început, alături de militarii habsburgici și au oficiat cultul, timp de zece ani, într-o magazie de alimente aparținând Administrației financiare. Călugării minoriți au ținut, începând cu 1718, un „Diarium” („Jurnal”) cunoscută ca „Protocollum V. Residentiae Lugosiensis ordinis Minorum S. Patris Francisci Conventualium almae Provinciae S. Elisabeti”. În acestă „cronică domestică”, călugării au notat întâmplările pe care le-au considerat mai importante din Banat și din Lugoj, realizând un document istoric pentru posteritate. Treptat, populația Lugojului German a crescut, acesta fiind organizat ca o comună (Gemeinde). Comuna Lugojul German (Deutsch Lugosch) era condusă de către un jude numit „Schultheiss” sau „Schulze” şi juraţi numiți pe un an de autoritățile districtuale. Oficiul Lugoj a cerut, în 1719, autorităților superioare să trimită mai mulți meseriași pentru a construi o moară la Lugoj. Construcția morii înaintează greu din lipsa materialelor de construcție și a meșterilor. În 1719, autoritățile lugojene obțin cărămizile necesare construcției, dar abia în 1720 vor reuși să facă rost de varul necesar. 135 La moara „erarială Sfânta Elisabeta” (moara imperială, moara statului, Kaiserliche Elisabeth Mühle), în 1722, oficialii lugojeni au încercat să-l angajeze ca morar Jakob Pletk (Plett Jakab). Acesta arendează moara, deși era angajat în armata austriacă și, mai apoi, înaintează autorităților militare o petiție, cerând să fie eliberat din armată. Solicitarea e însă respinsă și Jakob Pletk trebuie să renunțe la morărit. De-a lungul timpului, inundațiile repetate ale Timișului au produs numeroase pagube acestei mori. Conform lui Ioan Boroș, moara a fost terminată în 1723 și pentru construcția ei s-au folosit 1000 de stâlpi de lemn. Tot în 1719, călugării minoriţi încep construirea unui spațiu de locuit cu caracteristicile specifice mănăstirilor catolice. „Conventului minorit” este terminat în 1722. Căpitanul Jurko (Györkö sau Gyurkö), administratorul districtului Lugoj-Făget (17171719), se implică direct în colectarea dijmei din Călugăr minorit vin, tutun, miere și cereale. Obișnuiți cu permisivitatea otomanilor, lugojenii vor refuza să predea produsele cerute, amenințând că vor pleca în Ardeal. Pentru a dezamorsa conflictul, căpitanul Jurko cere autorităților superioare să reducă cuantumul dijmei. Administrația centrală a Banatului pregeră să-l înlocuiască cu Petru Szlavicz (Slavics Péter) în octombrie 1719. Obligațiile mari față de stat i-au făcut și pe juzii din Banat să pretindă să fie scutiți de plata taxelor și de efectuarea robotei, mai ales că și în timpul ocupației turcești au beneficiat de aceste scutiri. Trimis de guvernatorul Florimund Mercy pentru a depista cele mai bune locuri în care se puteau așeza noii coloniști în Banat, comisarul John Franz Albert Caraussen notează într-un raport că „Lugojul are întradevăr un teren frumos şi potrivit pentru agricultură, însă şi în prezent localitatea este populată cu peste 500 familii, de aceea aici nu nu se mai poate coloniza nimeni”. În ciuda acestui raport, între 1720-1726 sunt aduși noi coloniști la Lugoj. Alături de germani, acum vin la Lugoj şi câteva familii de spanioli şi, poate, italieni. În 1720, un document amintește și câțiva comercianți bulgari la Lugoj. E posibil ca unii să fi rămas definitiv aici. Documentele bisericii catolice menționează că în comunitatea din stânga Timișului, în 1721, s-au produs cinci decese, s-au născut patru copii și a avut loc o nuntă. Un caz special printre colonişti aduşi la Lugoj au fost răsculaţii din Hauenstein. După tulburările produse în locurile de baştină, aceștia au fost deportaţi la Lugoj unde însă „n-au acceptat casele construite pentru ei din ordinul autorităţilor, refuzând să execute munci agricole... fiind hotărâţi să nu-şi întemeieze aici nici un fel de gospodărie. Ferecaţi în lanţuri, ei au fost obligaţi să lucreze la construcţiile oficiului cameral. Cu toate acestea, ei continuă să declare că preferă să rămână întemniţaţi, decât să se stabliească aici”. Actele vremii menționează faptul că dreptul pentru fabricarea țuicii în Banat a fost arendat unui evreu, Kepes (Keppesch). În 1721, Kepes avea un cazan de făcut țuică la Lugoj și, probabil, o berărie. Oficiul administrativ din Lugoj a cerut Administrației provinciei ca surplusul de cereale deținut de stat în diverse depozite să fie cedat fabricantului de băuturi spirtoase pentru a produce o cantitate mai mare. 136 În 1721, notarul orașului demisionează. Oficialii lugojeni cer superiorilor să-l numească ca notar pe vameșul Boer György (George Boier?). Stefan Jäger, Die Einwanderung der Schwaben in das Banat (Imigrarea șvabilor în Banat) Tot în 1721, contribuțiile ridicate și modul în care erau colectate au stârnit numeroase nemulțumiri la Lugoj și în împrejurimi. Oamenii erau trimiși să lucreze la diferite construcții de interes public, iar dacă refuzau erau amendați, pedepsiți cu bătaia sau cu sechestrarea bunurilor și animalelor. Administratorul districtual Hofman Lorenz (Hoffmann Lörinc, Lorenz Hoffmann) cere Administrației Banatului să reducă contribuția repartizată, motivând că locuitori districtului sunt săraci și nu au bani pentru achitarea dărilor. Administrația Banatului nu ia nicio măsură, ba mai mult amenință că dacă contribuția nu se colecta la timp, funcționarii din administrația districtuală, obercnezii și cnezii vor fi arestați și duși în lanțuri la Timișoara. Dată fiind situația, locuitorii din districtul Lugoj încep să emigreze spre Transilvania. În aceste condiții, în iunie 1721, administrația provincială hotărăște să scutească preoții ortodocși de contribuție și robotă, încercând să obțină sprijin printre români. Pentru a restabili liniștea, la începutul anului 1722, administratorul districtual Hofman Lorenz e înlocuit cu Ioan Raț (Rátz, Rácz, Racz). Tot în 1722, pentru a ajuta la colectarea contribuției, la Lugoj va veni regimentul Montecuculi. Soldații au acționat în forță, dar, în urma plângerilor lugojenilor au fost retrași din oraș. Prima misiune primită de Ioan Raț, în 12 ianuarie 1722, imediat ce a fost numit în funcția de administrator provizoriu al districtului Lugoj-Făget a fost să îi readucă în Banat pe cei care fugiseră în Ardeal. Tot în acest an trebuie să acționeze împotriva tâharilor care prădau zona din jurul orașului Alba Iulia. Documentele amintesc cazul a doi tâlhari din districtul Lugoj arestați 137 la Timișoara. Cu un transport format din 6 căruțe, organizat de Ioan Raț, aceștia au fost aduși la Lugoj pentru a fi spânzurați. La 5 iulie 1722, Ioan Raț a fost numit administrator al districtului Lugoj. În toamna aceluiași an a primit sarcina să cumpere din Transilvania câteva mii de pături și să caute specialiști care să conducă manufactura de textile (postav ţărănesc, abă) de la Lugoj, a cărei deschidere a fost aprobată de administrația Banatului. De asemenea, în 1722, la Lugoj funcționa un atelier de cherestea. De aici sunt trimise la Timișoara, pentru construirea unei cazărmi și repararea unor obiective militare, 6000 de bucăţi şindrilă, 1300 buşteni şi 4000 traverse. Podul de lemn care lega malurile Timișului la sfârștul secolului al XIX-lea Și la Lugoj exista o cazarmă contruită imediat după ocuparea Lugojului de trupele habsburgice, dar care în 1722 se afla într-o stare deplorabilă. Pentru reparația ei, începută în 1722 și terminată în 1728, varul a fost adus adus din zona Caransebeș (1722). Munca pentru repararea și extinderea cazarmei a fost făcută de lugojeni în cuantumul robotei. Pentru a termina lucrările, militarii din regimentul de cavalerie staționat la Lugoj s-au dedat la numeroase excese, rapoartele menționând „dictatura puternică a armatei, hărțuire, șantaj și desfrânarea nemaiîntâlnită”. S-a ajuns până acolo încât administrația a obligat oamenii să lucreze duminica și în zilele de sărbătoare. Lugojenii trebuiau să transporte spre Timișoara, săptămânal, câte 13 bușteni în contul robotei și să aducă de acolo pâinea pentru trupele staționate la Lugoj. Probabil acum se construiește și o nouă biserica ortodoxă din Lugoj (sau este refăcută cea veche). O statistică a bisericilor din eparhia Caransebeş din 15 ianuarie 1757 menționează că la Lugoj exista „Biserica ortodoxă Sfântul Nicolae, înălţată sub episcopul Maxim în anul 1722”. La începutul anului 1723, la Lugoj este menționat un joagăr și o manufactură de pături care producea exclusiv pentru armată. Administraţia camerală a Banatului a fost foarte preocupată să găsească materia primă necesară pentru confecționarea păturilor necesare, mai 138 ales că districtul Lugoj producea doar o cantitate redusă de lână. De aceea, autoritățile din Timișoara au ordonat ca lâna de care era nevoie să fie adusă de la Caransebeș, Palanca Nouă, Orșova. Totuși, la 11 iulie 1723, Ioan Raț raporta autorităților superioare că, în lipsa materiei prime, muncitorii nu au de lucru, deși sunt plătiți și solicită să se urgenteze aprovizionarea manufacturii lugojene. Români din Banat (Lénart Böhm, Geschichte des Temeser Banats, 1863) Tot în 1723, la Lugoj sunt menționați câțiva negustorii „greci” (aromâni) care fac comerț cu ceară și miere. Ca fapt divers, documentele îl amintesc, în 1723, pe Ioan Potcora din Lugoj care a fost dovedit ca bigam și pedepsit de autoritățile religioase. În același an, podul de la Lugoj avea nevoie de reparații. Ioan Raț cere Administrației camerale să-i aprobe „reconstituirea podului de peste Timiş din temelii”, arătând că cheltuielile puteau fi recuperate prin perceperea vămii de la persoanele străine ce traversau Timișul. Administraţia va ordona ca podul „de peste Timiş la Lugoj să fie reparat pe cheltuiala comunei”. Și cazarma din Lugoj are nevoie de reparații, administrația Banatului punând la dispoziție lemnul necesar pentru construcție. Bineînțeles, munca era făcută de lugojeni, în cuantumul robotei. Începând cu 1723 zilele de robotă puteau fi plătite cu bani de cei ce ar fi trebuit s-o efectueze. Locuitorii districtului Lugoj sunt nemulțumiți de modul de colectare a impozitelor de către Ioan Raț. Din acest motiv ei au înaintat autorităților mai multe plângeri. Chemat să facă o anchetă și să potolească situația a fost inspectorul cameral Retentisch. La 9 martie 1724, Ioan Raț primește funcția de obercneaz al districtului Lugoj-Făget. Câteva luni mai târziu, la 29 august, este numit și la conducerea districtului Lipova. Extrem de întreprinzător, el a închiriat în acest an, pentru 400 de florini, manufactura de şube şi moara de dubit (argăsit, tăbăcit) de la Lugoj. Tot în acest an, erau menționați la Lugoj negustorii de vite Jocza și Panajot și o societate de comerț care se ocupa de cumpărarea și vânzarea unturii. Ioan Raț termină, în 1724, drumul ce făcea legătura între Timișoara, Lugoj, Făget și Dobra. La Lugoj erau menționate o stație de poștalion (pentru călători) și un oficiu poștal (pentru corespondență). Între 1724-1752 oficiul poștal a fost condus de Nicola Emanuél, iar după moartea acestuia, de văduva lui, Parascheva. 139 La școala comunală romano-catolică din Lugoj, în 1724, este menționat învățătorul german Spechholz. După decesul acestuia, învățător devine Bartolomei Pál. Dările ridicate și robota grea, precum și alte obligații (de exemplu, în 1724, districtul Lugoj-Făget trebuia să dea armatei 80 de militari) au făcut ca lugojenii să-și continue împotrivirile și protestele față de autorități. La apariția nemulțumirilor a contribuit și comportamentul soldaților din regimentul Veterani, care au fost încartiruiți la Lugoj. În 1725, la Lugoj au sosit noi coloniști de origine germană. Ei au fost scutiți de plata impozitelor pe o perioadă de 6 ani. În primăvara anului 1725 autoritățile districtului LugojFăget raportau superiorilor că, deși au primit pământ, coloniștii „nu au voit să-l cultive şi nu sau supus dregătorilor”. Coloniștii stabiliți în stânga Timișului și-au construit locuințe și, astfel, au apărut strada Bisericii (Kirchengasse) şi strada Caransebeșului (Karansebeschagasse). În 4 noiembrie 1725, berăria din Lugoj era arendată unui evreu numit Menczer. Tot în acest an, manufactura de pături din Lugoj și-a sistat din nou activitatea din cauza lipsei de materie primă. Ioan Raț a cerut sprijinul Administrației din Timișoara în încercarea de a face rost de lâna necesară. Ioan Raț nu se confruntă doar cu probleme economice. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, Banatul se confrunta cu o adevărată epidemie de vampiri. Oamenii au dezgropat și au distrus strigoi la Răchita (1724), Babșa (1725), Șanovița (1729) și Gruni (1730). Pentru a stopa fenomenul, biserica i-a excomunicat pe locuitorii din Babșa, Răchita și Gruni. La Lugoj, în 1725, după ce s-a înregistrat un număr mare de decese, Ioan Raț, pe baza ordinului primit de la administraţie, dezgroapă o femeie bătrână despre care se credea că a fost vrăjitoare. După deshumare, s-au găsit semne specifice strigoiului (trup neputrezit, aflat într-o poziție diferită de cea de la înmormântare, sânge). În urma acestei examinări, s-a ajuns la concluzia că bătrâna se transformase în vampir. Ioan Raț a dispusă să i se reteze capul cu o sapă, iar trupul să-i fie ars. Vampiri / strigoii în imaginația secolului al XVIII-lea John Paget remarcă faptul că locuitorii de diferite etnii din Banat trăiesc în comunități diferite, fără a se amesteca. Tendențios față de români, el scrie că „una dintre trăsăturile cele mai intrigante ale Banatului este reprezntată de varietatea înfățișării locuitorilor săi. Cei din același neam s-au s-au adunat în sate, iar comunitățile și-au păstrat caracteristicile naturale în stare aproape pură. Într-un sat îți dai seama că este german datorită înălțimii caselor și a școlii mari și frumoase, încă poți observa vechiul costum al unei fete bavareze... La câteva mile mai încolo, ajungi într-un loc în care valahii și-au construit colibe de lemn, iar aici, deși secerișul este în toi, poți întâlni o sumedenie de indivizi leneși zăcând în fața ușilor lor... Limbile sunt păstrate, la fel ca toate celelalte 140 naționalisme, și, deși germanii pot fi auziți vorbind valaha, poți fi sigur că valahii sunt capabili să își vorbească doar limba lor necioplită. Există locuri în care oameni de două sau trei naționalități diferite s-au amestecat și nu rareori se întâmplă ca doi vecini care stau ușă în ușă să nu se înțeleagă între ei. Cei de naționalități diferite foarte rar se căsătoresc, un maghiar și un valah, niciodată”. Desigur, Paget scrie la începutul secolului al XIX-lea, dar această situație este valabilă și în secolul al XVIII-lea. La Lugoj, în 1725, documentele consemnează un conflict între locuitorii Lugojului German și cel Românesc. Pentru a dezamorsa situația, trei companii de cuirasierii din regimentul Mercy staționau la Lugoj, în noiembrie 1725. În 1726 Ioan Raț devine administratorul al districtelor Lugoj, Lipova şi Caransebeş („supremum pr(a)efectum inclytorium districtu(u)m Lugos, Caransebes şi Lippa”). Cu o avere consistentă și dispunând funcții oficiale, Ioan Raț a clădit Biserica Mică din Lugoj sau cel puțin turnul acesteia. Pisana care încă se poate vedea pe Turnul Bisericii Sfântul Nicolae menționează că „aedificata haec ec(c)lesia per me” (această biserică s-a făcut prin mine), scoțând în evidență importanța și statutul acestui personaj. Tot în 1726, pe locul unei clădiri mai vechi a fost construit Hanul Poştei. Edificiu era sediul oficiului de poștalioane de la Lugoj, aici oprindu-se călătorii aflați pe drumul dintre Timișoara și Ardeal. Sârbi, germani și bulgari din Banat (Lénart Böhm, Geschichte des Temeser Banats, 1863) Tot în acest an, coloniștii de pe malul stâng al Timișului, cer autorităților mai mult pământ. Administrația Bantului i-a ordonat lui Ioan Raț să le împartă coloniștilor noi suprafețe de pământ. Casele construite în jurul mănăstirii călugărilor minoriți sunt tot mai numeroase, iar Lugoshch-ul (Lugojul German) devine o așezare tot mai importantă. Printr-o dispoziție din 1726, oficialii habsburgici cereau îndepărtarea meşterilor turci din atelierele din Banat. Ordinul viza și atelierele de aramă de la Lugoj, dovadă că în regiune au mai rămas otomani și după 1716. Pe de altă parte, în iarna anului 1726, în districtul LugojFăget se stabilesc opt familii din Haţeg. 141 Autoritățile au folosit robota pentru a construi obiectivele de interes pentru stat. Un astfel de obiectiv a fost canalul Timiș-Bega, despre care Francesco Griselini menționează în scrierile sale următoarele: „(s-a hotărât ca) Begheiul să fie canalizat... (Bega) râu, cu meandre fără număr curge de la Făget, la patru mile depărtare de Lugoj, până la Bechicherecul mare... Se începu aşadar construirea canalului, mai jos de Făget, ajungându-se prin Răchita, Belinţ, Chizătău, pe cât posibil în linii drepte, până în apropiere de Timişoara... erau aduse... lemne de foc... lemne de construcţie”. Stefan Jäger, Die Einwanderung der Schwaben in das Banat (Imigrarea șvabilor în Banat) În octombrie 1726, se cerea oficiilor districtuale din Timișoara, Lugoj și Făget să trimită 50 de oameni pentru a lucra la săparea canalului care urma să lege Bega de Timiș. Se plănuia să se lucreze în schimburi de opt zile, lucrătorii urmând să primească pentru munca lor bani și mâncare. În 1728, plata celor ce prestau robotă era de 9 creiţari pe zi. Obligația de a presta robota și celelalte contribuții îi nemulțumeau pe lugojeni. Actele vremii menționează faptul că în 1726 locuitorii Lugojului refuză, din nou, să plătească taxele. Armata intervine pentru a liniști populația și pentru a ajuta la colectarea impozitelor, dar, ca de obicei s-a ajuns la violențe, plângeri și conflicte. În acest context complicat, în 1727, Ioan Raț este aspru dojenit de autoritățile de la Timișoara deoarece nu a predat militarilor din Lugoj lemnele şi furajele restante. Pentru o vreme, prefectul districtelor Lugoj, Lipova şi Caransebeş a fost pus în arest la domiciliu. Dar acest conflict cu autoritățile superioare nu a durat mult. În octombrie 1727, Administrația Banatului a făcut o comandă de câteva mii de pături la manufactura din Lugoj și i-a cerut lui Ioan Raț să le livreze cât mai urgent. În 1728 s-a cerut realizarea unui număr și mai mare de pături (12.000 de bucăţi), administrația Banatului oferindu-i lui Ioan Raț câteva sute de florini, pentru a achiziționa lâna necesară. În acest an erau pomeniți la Lugoj alături de zidarii, negustorii, dulgherii, morarii, brutarii, pietrarii, minerii, țesătorii și alămarii menționați anterior de documente, câțiva meșteri rotari (1728). 142 La Lugoj au fost aduși mai mulţi agronomi pentru a oferi sprijin coloniștilor implicați în munca pământului. În schimb, mai multe familii de coloniști din districtul Lugoj au solicitat autorităților să-i lase să părăsească regiunea pentru a se întoarce în locurile de baștină. Oficialitățile locale au luat măsuri dure pentru a-i împiedica pe coloniști să plece, plănuind să se ceară „ajutorul armatei” pentru a preveni fuga. În lunile de vară, când oamenii erau implicați în munca câmpului era foarte greu să se găsească muncitori pentru săparea canalului Bega. Oficialii locali au cerut Administrației Banatului să oprească lucrările la canal în perioada verii. La 31 august 1729, Administrația răspunde oficiilor din Ciacova, Lugoj, Lipova și Timișoara, cerând trimiterea muncitorilor necesari, amenințând cu arestarea pe funcționarii care nu respectau ordinul. Grav bolnav, la 28 noiembrie 1729, Ioan Raț a murit. Istoricul Ioan Boroș afirmă că acesta a fost înmormântat în biserica Sântul Nicolae din Lugoj. La conducera districtului LugojFăget, în 1729 a fost numit Puchleitner (Buchleitner) (1729-1735). Moara imperială „Sfânta Elisabeta” a fost arendată unui ofițer numit Walter, după ce în prealabil a fost închiriată pe 10 luni morarilor Wendt și Lenk. În decembrie 1729, din Transilvania a venit în Banat un anume conte Gyula, cu mai mulţi iobagi. Autoritățile i-au așezat în localitățile din jurul Lugojului. În anul următor, la Lugoj au ajuns și noi coloniști germani. Aceștia au primit pământ pe drumul Caransebeşului. Deoarece aici nu erau decât colibele unor iobagi români, autoritățile au permis şi altor familii să-şi ridice locuințe în această zonă. Autoritățile militare le-au oferit călugărilor minoriților din Lugoj clădirea fostei magazii a armatei din apropierea podului de peste Timiș. Aceștia își extind terenul deținut în 1730, atunci când călugărul Pius Stoikovics, dorindu-și un loc întins pentru construirea unei biserici, a cumpărat câteva case cu terenul aferent. Documentele amintesc în această perioadă la Lugoj meșteri frânghieri, cizmari, berari, pielari, tâmplari și olari (1731). În 1730 e menționat și căldărașul (alămaru) Svasta Jován (Iovan) care plătea o taxă anuală de 52 florini. În anul 1731, apele râului Timiș au inundat oraşul şi au provocat pagube semnificative. Inundațiile și distrugerile s-au Soldat din armata habsburgică (secolul al repetat cu regularitate și în anii următori. XVIII-lea) La sfârşitul acestui an li s-a cerut autorităților locale să trimită muncitori pentru zidirea cetăţii Timişoara. Lugojenii s-au împotrivit, mulți refuzând să facă robotă. În această situație, autoritățile de la Timișoara au ordonat administratorului districtual să folosească forţa şi să ceară ajutorul armatei pentru a-i potoli pe recalcitranți. În 1732, canalul Bega-Timiș era gata. Cu ajutorul lui, mărfurile puteau fi transportate pe Timiș, până la Tisa. La Lugoj s-a construit, folosindu-se munca lugojenilor, un nou sediu pentru funcţionarii districtuali. Cheltuielile necesare construcției au fost de 2.142 florini. 143 Tot acum, obercneazul şi cnezii din districtul Lugoj s-au plâns autorităților superioare, arătând că taxele sunt foarte mari. Lugojenii erau nemulțumiți și de faptul că erau nevoiți să întrețină un număr mare de militari trimişi în zonă pentru a captura lotrii. Mai mult, este menționat și faptul că acești soldați se dădeau la diverse abuzuri, rechiziționând bunuri și cai după bunul plac. De teama unei răscoale, Administraţia Banatului va trimite la Lugoj alte trei companii ale armatei pentru a înăbuși eventualele tentative de revoltă. Deoarece cultul divin pentru catolici se săvârșea într-o mică capelă pe malul Timișului, Ordinul minoriților din Lugoj cere autorităților permisiunea de a constui o biserică și câteva dependințe specifice unei mănăstiri. În 1733, minoriții au primit aprobarea și același an a fost demarată construcția propriu-zisă. Biserica romano-catolică „Sfânta Treime” a fost terminată în 1735. Tot în 1733, călugării minoriți au obținut aprobarea să deschidă o școală particulară. Această școala gramaticală (1733-1823) se va transforma mai târziu într-un gimnaziu inferior, cu caracter public. Comunitatea evreiască din Lugoj număra 46 membrii și era condusă de Isac Deutch. Această comunitatea a improvizat, în 1733, într-un imobil deținut de Aron Deutsch, o casă de rugăciune. Cu toate că documentele amintesc că Lugojul German a avut de suferit în 1733 datorită unui incendiu, în acest an s-a construit la Lugoj hanul numit „Ad Nigram Aquilae” („La Vulturul Negru”) al cărui proprietar era Simion Dollinger, ginerele unui anume Adam Walter. De asemenea, acum, ca primar al Lugojului German, este menționat Paul Michlbach. În 1734, un nou grup de coloniști au ajuns la Lugoj. Ei au fost scutiți de obligațiile fiscale pentru trei ani. Documentele menționează și faptul că întreaga comunitate catolică din stânga Timișului a participat, în acest an, la construirea Bisericii „Sfânta Treime”, susținândui astfel pe călugării minoriți. Piața din centrul Lugojului la începutul secolului al XX-lea Tot în 1734, negustorii greci sunt amenințați de către autorități cu confiscarea mărfii și închiderea dughenelor în cazul în care nu-și plăteau taxele. Acești „negustori greci” au fost amintiți și în 1735, când au intrat într-un conflict cu negustorii lugojeni nativi, pentru locurile cele mai bune din cadrul pieței orașului. Aceasta se găsea în centrul Lugojului românesc, și era împânzită cu dughene făcute din scânduri. Piața din centrul orașului era un loc pestriț, despre care Iona Boroș scria, două sute de ani mai târziu: „vinderea cărnurilor iarna, dar mai ales vara, 144 (însemna) tot atâtea halte pentru murdării, muște și dinastia câinilor și altor necurățenii ce nici se pot spune”. Începând cu anul 1735, Lugojul Românesc a primit statutul de „Markt” (târg). În 1736, în districtul Lugoj au sosit câțiva colonişti din Transilvania, autoritățile repartizându-le loturile unde să se așeze. Coloniștii au primit pământ între moară și livezile de duzi. În acest an se declanșează un conflict între locuitorii celor două Lugojuri, referitor la hotarul dintre cele două localități. Acest conflict s-a stins abia în 1740. Școala organizată de călugării minoriți avea, în 1736, și elevi români. În acest an, la această școală comunală romano-catolică din Lugoj era învățător un anume Windisch Ferdinand. Însă administraţia habsburgică în Banat era încă fragilă şi, probabil, detestată de români. Evenimentul care ne demonstrează acest lucru a fost răscoala românilor bănăţeni, care izbucneşte cu prilejul războiului austro-turc din anii 1737-1739. Nemulțumirea existentă în Banat reiese clar din răspunsul cnezilor adunaţi la Cornia, în 1741, pentru o conscriere de populaţie. Aici, la întrebarea de ce sau alăturat turcilor în războiul 1737-1739, românii au răspuns: „steagurile cu sfânta cruce trei ani toate bucatele şi verdeţurile câmpului nostru le-au mâncat şi grea foame am răbdat, eară viind steag fără cruce, adunând satele, le-au împărţit bucate”. Regimul economic şi fiscal privilegiat al populaţiei germane poate explica şi el unele incidente din timpul răscoalei. Oricum, în 1737, lugojenii erau din nou în conflict cu autoritățile deoarece refuzau să plătească impozitele. De asemenea, în această perioadă autoritățile Franz Stephan von Lothringen au făcut presiuni asupra românilor să accepte catolicismul (sau trecerea la greco-catolicism), fapt ce a amplificat nemulțumirile. În primăvara anului 1738, protopopul Bocşei îi scrie protopopul Ilie Daina al Lugojului că „domnul Fervalter din Bocşa, vine în fieştecare duminecă la sfânta beserică de ne grăieşte despre acele făgăduieli şi momeşte pre preoţi cu congroa de 100 de galbeni la an şi cu altfel de fel de fel de făgăduieli, numai ca să ne închinăm papii şi slăvitului împărat”. În 1735, a izbucnit un război între Imperiul Otoman și Rusia. Deși inițial habsburgii nu doreau să se implice, teama că Imperiul Țarist își va extinde influența prea mult în estul Europei i-a făcut pe austrieci să reacționeze. În 1736, Împăratul Carol al VI-lea de Habsburg a încheiat o alianță antiotomană cu Rusia. Pentru a se implica în conflict, rușii le-au promis austriecilor Bosnia şi Albania, Țara Românească şi Moldova pană la Prut. Luptele dintre Imperiul Habsburgic și turci n-au afectat, inițial, Banatul. Bătăliile s-au purtat în sudul Dunării. Sub comanda lui Francisc de Lotaringia, soțul viitoare împărătese Maria Tereza, în 1737, austriecii au pierdut Niș şi Oltenia. Astfel, Banatul a devine o zonă vulnerabilă, granițele regiunii rămânând fără apărare. De aceea, în primăvara anului 1738, turcii atacă cetățile de pe malul Dunării și cuceresc Orșova (veche) și Palanca. De aici, în mai 1738, otomanii, conduși de pașa din Vidin, pornesc spre Mehadia, în ciuda faptului că nu reușesc să cucerească Ada-Kaleh (Orşova Nouă) şi fortul Elisabeta, o cetate aflată vis-a-vis de Ada-Kaleh, pe malul Dunării. După câteva încleștări aprige, garnizoana habsburgică din Mehadia capitulează la sfârșitul lunii mai 1738. Turcii le permit soldaților ausrieci să se retragă la Caransebeș. După ocuparea Mehadiei, circa 6000 de turci se împrăștire în Banat, jefuind și distrugând, după obiceiul lor, până la Sebeș, Lugoj, Chizătău, Belinț, Ciacova, Denta. 145 Reprezentare a bătăliei din 4 iulie 1738 din apropierea Lugojului Nicolae Stoica de Hațeg descrie astfel evenimentele: „coborând, foc, sabie au pus; aceasta s-a întâmplat în sărbătorile Rusaliilor, când erau acolo în sate jocuri, danse, oameni, feciori, muieri, fete mari la joc adunaţi; tiranii de turci cu caii după dealuri satele veciend în fugă au alergat, o ceată pe un sat, alta pe altu dela Socolari, Răcăjdia, Ciuchiciu, Iertof, Vrăniuţ, Iladia, Oraviţa, Broşteni, păn şi la Vărădia peste Căraş au trecut; oameni, feciori, junelaşi, neveste, fete mari şi mici chitite, cete mari turme au luat... turcii copii (prunci mici) în disagi mari, câte 4 băgaţi, pre cai i-au adus... turcii unii cu robi s-au dus, iară alţii verbăluia seimeni nu numai pre Caraş, ci dela Sebeş, Logoj, Chizătău şi Belinţ; Ciacova, mănăstirea Sâmgiorgiului, Denta, ardea şi robea, dar şi voluntiri (seimeni) cu simbrie aduna”. Înțelegem din cele scrise de cronicarul Banatului că otomanii angajau voluntari români în armata lor („verbăluia seimeni”, „voluntiri (seimeni) cu simbrie aduna”). În afara acestor voluntari, numeroși români bănățeni, nemulțumiți de stăpânira habsburgilor, s-au răsculat, manifestându-se violent împotriva fostelor autorități și împotriva coloniștilor. Atitudinea românilor poate fi explicată de modul în care acționau autoritățile austriece pentru menținerea ordinii. Astfel, majoritatea românilor considerați răzvrătiți erau spânzurați. La Lugoj, în primăvara anului 1738, 25 de rezvrătiți au fost întemniţaţi și 30 au fost executați prin spânzurare. În timpul execuțiilor, soldații din armata habsburgică cântau, în bătaie de joc, cântece româneşti. Datorită invaziei turcești și răscoalei românilor, coloniştii din Banat cuprinși de teamă, au părăsit localitățile în care se așezaseră. Împreună cu ei, cea mai mare parte a funcționarilor habsburgi din Banat, inclusiv cei din Lugoj, și-au părăsit localitățile în care trăiau și s-au refugiat la Timişoara, Arad, Budapesta sau Viena. La Lugoj, după ce autoritățile au părăsit orașul, „cetele de răsculaţi au distrus clădiri oficiale şi au devastat complet biserica catolică”. Turcii au ajuns la Lugoj unde au rămas pentru trei zile. 146 Reprezentare a trupelor habsburgice din 1738 Guvernatorul Banatului, Wilhelm Reinard, conte de Neipperg, scria despre situația regiunii din acel moment: „cea mai mare parte a locuitorilor au declarat rebeliunea pe faţă şi ridicând detaşementele şi posturile militare mai mici au întrerupt legătura trupelor imperiale cu Orşova. Ei jefuesc şi comit incendieri diferite, şi pe lângă toate aceste, calamităţi s-au lăţit prin trupele ardeleneşti într-un mod îngrozitoriu asupra Banatului”. Abia la mijlocul lunii iunie armata austriacă din Belgrad ajunge în Banat. La 24 iunie, trupele intră în Lugoj. Această armata s-a unit la Logojel cu trupele conduse de Neipperg. La Caransebeş, armatei i s-au alăturat trupele venite din Tansilvania. Deși conducătorul armatei era ginerele împăratului, ducele Francisc de Lotharingia, comanda efectivă a trupelor o avea contele Joseph Lothar Dominik von Königsegg-Rothenfels. Această armată și-a început marșul spre Dunăre, dar pentru siguranța Banatului şi pentru menținerea comunicațiile cu Timişoara, a lăsat în urmă trei regimente de cavalerie, sub comanda general-maiorului contele Pallfy, cu misiunea apărării liniei Logoj-Caransebeş-Slatina. La 4 iulie 1738, a avut loc bătălia de la Csena (Jena) din apropierea Lugojului. Circa 8900 de soldați austrieci conduși de un colonel au reușit să înfrângă și să alunge circa 2000 de turci și să captureze câteva tunuri. Însă, cea mai mare parte a armatei turcești a ocupat o poziție în apropierea satului Cornea. La 4 iulie 1738, în bătălia desfășurată aici, armata habsburgică a obținut o victorie semnificativă. În urma acestei lupte, la 9 iulie 1738 austriecii au ajuns la Mehadia, care fusese părăsită de turci. Aceștia au renunțat și la asedierea cetăţii Ada-Kaleh, părăsindu-și tabăra în grabă și lăsând în urmă tunurile, munițiile și proviziile. Marele vizir Iegen Mohamed, care încerca să cucerească Belgradul cu 60000 de oameni, primind știri despre înfrângerea din Banat, a trimis trupe împotriva armatei habsburgice care înaintau încet spre Orșova. Turcii au atacat cu 7000 de spahii, luându-i pe nepregătite pe austrieci. Neștiind cu ce se confruntă, aceștia s-au retras spre Mehadia și mai apoi din sudul Banatului. După retragerea trupelor imperiale, cetatea Ada-Kaleh a capitulat. 147 Harta evenimentelor din 1738 La 28 august 1738, prințul Francisc de Lotharingia ajunge la Lugoj, împreună cu trupele aflate în retragere spre Timișoara. Pădurarul Schönenfeld Schön Keresztély a desfăcut podul de aici, pentru a preîntâmpina o eventuală trecere a otomanilor. Împărăteasa Maria Tereza (17401780) va înnobila familia Schön pentru acest act curajos. Din Lugoj, odată cu armata austriacă, au plecat funcționarii și călugrii minoriți. Turcii profită de situație, invadând și jefuind Banatul. Caransebeşul, Lugojul, Ciacova, Vârşeţul, Denta şi Lipova au fost pustiite în perioada august-noiembrie 1738. La Lugoj, refugiații au ascuns obiecte de argint în cimitir, sperând că nimeni nu va căuta acolo. Jefuitorii au descoperit locul unde a fost dosită argintăria și au pus mâna pe ea. Acolo unde au reușit să-și impună autoritatea, turcii au numit noi cnezi. E posibil să fi făcut acest lucru și la Lugoj. Alături de ei sunt trupele conduse de József Rákóczi, omul susținut de turci pentru a ocupa tronul Transilvaniei. În plus, în această perioadă, Banatul a fost bântuit și de o epidemie de ciumă și lovit de un cutremur. Românii s-au implicat și ei la jafuri. La Lugoj, răzvrătiții au pătruns în oraș, prădând și incendiind edificiile erariale. Biserica și mănăstirea minoriților au fost la rândul lor jefuite, dar au scăpat de incendiere, deoarece aici s-a cazat paşa turc. Oastea turcă a stat în Lugoj, într-o tabără ridicată pe malul stâng al Timişului. După retragerea turcilor, habsburgii au reocupat Lugojul și teritoriile din jur. Pentru a pacifica regiunea, autoritățile austriece vor oferi amnistia tuturor românilor răzvrătiți, care se întorceau până în 20 septembrie la casele lor. Cnezii trecuți de partea turcilor au fost înlocuiți. La începutul lunii octombrie 1738, 30 de locuitori din districtul Lugoj, s-au predat la oficiul administrativ. La sfârșitul anului 1738 armata habsburgică trece la represalii, încercând să dea o lecție tuturor răzvrătiților. În noiembrie 1738, trupele habsburgice masacrează populația Caransebeșului. Nicolae Stoica relatează astfel faptele: „urîta faptă a românilor, seimeni turceşti, dela Logoj pană la Slatina, cărăşoveni, pogoniceni cu teregovenii, ce au ajutat turcilor în anul 1738 să astupe drumul cheii Teregovii, ca oastea împărătească în Mehadia s-o închidă 148 şi alţi lotri Curuţi d-a lui Rákoczy, ce erau pe apa Bistra, în Chizăteu şi în alte sate, jucau-cântau: „Ţine Doamne tot aşa, nici cu Turcu, nici cu Neamţu”, care aşa s-a resplătit: în noemvrie 1738, joia în Caransebeş zi de tîrg, pe poruncă regimentele de raitări husari plecând, pre ameadi Caransebeşul cu tîrgul seu de toate părţile făr de veste lovind oameni, femei, copii, fete, preoţi, negustori, în biserica românească şi nemţască, ce la franciscani scăpase, cu ei împreună ascuţitului săbiei şi a pustelor jertfă s-au dat, biserici şi case focul le-au mistuit, d-aci regimentele au apucat cătră Caraşov, aşa au lucrat şi încoaci pană în Slatina au tăiat şi au ars, să se pomenească”. Reprezentare a bătăliei din 4 iulie 1738 din apropierea Lugojului În ianuarie 1739, administratorul districtual Puchleitner (1737-1739) a primit ordin de la Administraţia Banatului „să distrugă în întregime localităţile care se manifestă potrivnic”. Imediat, armata habsburgică stabilită la Lugoj sub conducerea generalului Letulus, trece la acțiune. Din Lugoj, în 28 ianuarie 1739, pornesc trei coloane de soldați spre Lunca Logojului (adică spre Sîlha, Coşteiu, Belinţ, Boldur, Jabăr, Sârbova, Sinersig, Racoviţa, Căpet, Hitiaş şi Dragşina). Ostași austrieci au atacat și pustiit satele, mai mulți oameni fiind uciși. Peste 80 de răsculaţi au fost luaţi prizonieri. Astfel de acțiuni au avut loc și în alte părți ale Banatului. În vara anului 1739, luptele s-au reluat. Armata imperială a trecut Dunărea sub conducerea contelui Wallis, dar la 22 iulie 1739, lângă Krocka (Groczka) otomanii au obținut o victorie strălucită. Aproape 10000 de ostași din armata imperială au murit. Profitând de situație, turcii au asediat imediat Belgradul. În urma pierderilor suferite, habsburgii au cerut pacea. Tratatul între cele două mari imperii s-a semnat la Belgrad, în 1 septembrie 1739. Austriecii au cedat turcilor Oltenia, Belgradul și Serbia şi cetatea Ada-Kaleh cu fortul Elisabeta. Banatul a rămas în stăpânirea austriecilor. 149 SE Europei după Pacea de la Belgrad (1739) Odată cu încheierea războiului, lucrurile revin la normal. Coloniștii refugiați și călugării minoriți se reîntorc la Lugoj în toamna anului 1739. Locuitorii Banatului se confruntă cu o lipsă gravă de alimente și cu o epidemie de ciumă. Probabil, în acest context, la Lugoj în acest an, începe să profeseze un doctor cu salariul plătit de autoritățile districtului. Sub conducerea noul administrator districtual, un anume Saffran (1739-1749) populația din districtul Lugoj-Făget depune un nou jurământ de fidelitate. După pacea de la Belgrad, habsburgii cedează Oltenia Țării Românești după mai mult de douăzeci de ani de ocupație (1718-1739). Câteva familii de români din Oltenia migrează în Banat și se așează în districtul Lugoj, la Boldur şi Sinersig. Printre aceste familii venite de dincolo de Carpați a fost și familia Brediceanu. În 1740, Francisc Leopold Engelshofen a devenit guvernator al Banatului. Cu aprobarea acestuia, șase familii venite din Transilvania la Lugoj s-au așezat în apropierea convertului minorit. Aceste familii din Ardeal au reușit foarte repede să-și construiască colibe și adăposturi pentru vitele deținute. Acești coloniști s-au așezat pe proprietățile mănăstirii și pentru pământul primit aveau obligația să muncească două zile pe săptămână pentru călugării minoriți, 150 transportându-le lemne sau lucrându-le grădinile. Datorită dezvoltării ulterioare a așezării, acești coloniști au fost mutați pe un teren aflat în afara localității propriuzise, deținut tot de mănăstirea minorită. Deoarece coloniștii din stânga Timișului erau scutiți de diverse obligații, ei reușeau să agonisească o brumă de avere. În acest context, în 1740, minoriții cred că: „nu (trebuie)... nemţilor colonişti să li se permită zidirea mai multor case, nici ca numărul vitelor să li se înmulţească, pentru că este de temut că prin aceea se vor primejdui interesele mănăstirii”. Drumurile care legau Lugojul de Timișoara (1822) Tot în 1740, călugării minoriți au reparat Biserica „Sfânta Treime”, care a fost grav afectată de războiul din 1737-1739 și nu mai putea fi folosită pentru serviciul divin. Documentele menționează că în acest an au avut loc noi neînțelegeri între locuitorii Lugojului Român și Lugojului German. Poate de aceea autoritățile au trimis la Lugoj soldați din regimentul Marolli(sch). O întâmplare cu final oarecum fericit ne dezvăluie amănunte referitoare la calitatea soldaților din armata habsburgică. În timpul războiului din 1737-1739, casa de rugăciune a comunității evreiești din Lugoj a fost jefuită. Obiectele de cult nu au fost furate de turci, ci de soldații din trupele austriece. În 1740, un membru al comunității evreiești, Hirsch Deutsch, va reuși să recupereze prin răscumpărare obiectele de dispărute de la un caporal din regimentul Marolli. Documentele consemnează că, în 1742, comunitatea evreiască număra 62 de membrii. În 1741, episcopul Cenadului, Nicolau Stanislavich, cere înființarea unei episcopii unite la Lugoj, făcând și o scurtă descriere a orașului: „cel mai potrivit loc s-ar părea a fi Lugojul, parte pentru că se află mai la centrul provinciei şi în apropiere de Transilvania, cu care ar putea coresponda în afacerile religioase, parte şi din motiv că acolo este reşedinţa părinţilor minoriţi, cari ar putea petrece cu atenţiune progresele unirii de viitor şi ar fi la îndemână spre a da sfaturi uniţilor. Pe lângă aceea, locul este sănătos, frumos, bine populat şi prevăzut cu apă bună de băut”. Autoritățile nu au luat în considerare această cerere. Tot în 1741, se încheie reparația Bisericii „Sfânta Treime”, lăcașul de cult redevenind funcțional. Podul peste Timiș a fost și el reparat și, împotriva inundațiilor, a fost construit un dig. Autoritățile au rezolvat și disputa referitoare la hotarului dintre Lugojul Român și cel German, punând capăt neînțelegerilor dintre cele două comunități. În aprilie 1742, Camera aulică stabileşte un drum de poştă, între Lugoj şi Transilvania prin Făget şi Dobra şi legăturile cu „poştalionul” între Timişoara, Buda şi Viena. Drumurile care legau Lugojul de alte localităţi sunt, aşa cum le prezintă J.J. Ehrler: Timişoara-Chevereşul Mare-Sinersig-Lugoj (7 ¼ mile sau 3 ½ staţii de poştă); Timişoara-Recaş-Belinţ-Lugoj (7 ½ mile sau 3 ½ staţii de poştă ); Ciacova-Unip-Chevereşul Mare-Sinersig-Lugoj (8 ¾ mile sau 4 ¼ staţii de poştă); Lipova-Cuveşdia-Lucareţ-Belinţ-Lugoj (7 ¼ mile sau 4 staţii de poştă); Aradul Nou-Fiscut-Buzad-Teş-Chizătău-Lugoj (9 ¾ mile sau 4 ¾ staţii de poştă); Sânicolaul 151 Mare-Lovrin-Satchinez-Cerneteaz-Recaş-Belinţ-Lugoj (14 ½ mile sau 6 ¾ staţii de poştă); Vîrşeţ-Jamul Mare-Fizeş-Vermeş-Sacoşul Mare-Lugoj (11 ¼ mile sau 4 ½ staţii de poştă). Autoritățile centrale stabilesc şi locurile de vamă şi cer administraţiei districtului ca drumul pe care urma să treacă poştalionul să fie adus în bună stare. Pe aceste drumuri sosesc la Lugoj și în tot Banatul negustori din sudul Dunării. Pentru a impune ordinea Administraţia Banatului a împuternicit autorităţile locale să-i rețină pe comercianții care nu aveau autorizaţii de călătorie sau de exercitare a comerţului. La Lugoj, în octombrie 1742, au fost reținuți câțiva negustori „greci“ de pânzeturi veniți din Turcia. Autoritățile districtului au cerut oficialilor de la Timișoara indicații referitoare la măsurile ce trebuiau luate în legătură cu acești comercianți arestați. În aceeași perioadă, negustorii greci Dino şi Marco (Dimo și Nico?) au fost reținuți la Lugoj, pentru că nu aveau permise de ședere. Pentru ei va interveni comunitatea negustorilor „greci”. Abia în 1743 Administrația Banatului reglementează activitatea acestor comercianți, permițându-le să practice doar comerț „en detail“ pe perioade determinate. În primăvara anului 1742, căldărașii lugojeni se obligau să prelucreze 30000 kg de plăci de aramă. În documente, la Lugoj au fost menționați, pentru prima dată, câțiva negustorii de vite. Tot în 1742, la ordinul guvernatorului Francisc Leopold Engelshofen, în Lugojul German începe construirea unei cazarme de cavalerie. De asemenea, deoarece reședința administratorului districtului din Lugoj era în stare foarte proastă, a fost construită una nouă, în valoare de 2142 fl. Începând din 1742, la Lugoj funcţionează şi o şcoală românească sub oblăduirea bisericii ortodoxe. Înscrisurile din 1743 menționează că locuitorii din Lugojul Românesc plăteau taxe anuale de 3746 florini, în timp ce locuitorii din Lugojul German plăteau doar 197 florini. Aceste obligații, dar și scutirile de care beneficiau locuitorii din stânga Timișului, au născut numeroase nemulțumiri printre români. Conform datelor, districtul Lugoj- Infanteriști din armata habsburgică (secolul Făget trebuia să trimită armatei 80 de recruți al XVIII-lea) anual. În primăvara anului 1744, documentele amintescă că la Lugoj se găsea un batalion din Timișoara care înrola voluntari din tot districtul Lugoj-Făget. De cele mai multe ori, soldații și ofițerii trupelor venite la Lugoj erau încartiruiți în casele civililor, provocându-le alte neplăceri. Tot în 1744, o inundație a devastat atât Lugojul German, cât și pe cel Românesc, făcând numeroase pagube. În 1745, situația populației evreiești din Banat se înrăutățește. Autoritățile încearcă să limiteze stabilirea evreilor din Banat doar la Timișoara și ordonă expulzarea acestora din restul localităților bănățene. La 27 ianuarie 1745, li s-a cerut evreilor să plece până în 31 martie. Ei puteau să-și ia cu ei avutul, cu excepția metalelor prețioase. Cu toate acestea, în schimbul unei taxe totale de 15 fl., lui Hirschel (Hirschl) Deutsch și familiei sale i s-a permis să rămână la 152 Lugoj. Un alt istoric scrie și că „plecarea lui Moshe Canachel din Lugoj și a unei femei din sudul Banatului a fost amânată fără termen”. Din fericire, măsura a fost doar temporară și populația de origine evreiască a putut să se întoarcă la Lugoj. Stefan Jäger, Die Einwanderung der Schwaben in das Banat (Imigrarea șvabilor în Banat) Nicolae Stoica de Haţeg amintește faptul că în 1745 „un sfânt Nichita sau Nicodin, venit din Ierusalim”, predica în Transilvania, împotriva bisericii unite. Autorităţile, dorind să rezolve acestă problemă, „viind hinteu cu şase cai şi zece husari înlontru (pe călugăr) l-au pus şi cu cinste din Ardeal l-au scos” și „tot în hinteu cu husari petrecut, în Lugoj l-au adus”. Aici mult „norod din Mehadia, Ruşava şi din sate al vedea şi ai blagoslovi au alergat”. Întâmplarea ne dovedește faptul că Lugojul era un centru cunoscut, care atrăgea „norod”. În 1746, au avut loc noi conflicte între locuitorii din stânga și dreapta Timișului. În anul următor, numărul familiilor venite din Transilvania, a ajuns la 10. Locul din Lugojul German unde își aveau locuințele a fost numit „Lumea Nouă”. În acest an, 1747, oficialitățile nu au găsit o persoană care să ia în arendă berăria din Lugoj. Dezvoltarea economică forțată, impusă prin măsuri venite de la autoritățile superioare, nu reușesc întotdeauna să fie profitabile. În noiembrie 1747, documentele îl menționează ca primar al Lugojului German pe pantofarul Anton Majchler. În 1748, s-a încercat transformarea casei Elisabetei Schleglin într-o mică fabrică de bere, dar inițiativa a rămas fără rezultat. La 5 septembrie 1748, a murit măcelarului Johann Durschek (Duscheh). Oficialii au intervenit pentru ca locuința acestuia să fie vândută tot unui german. Casa a fost cumpărată de cârciumarul Dillinger. 153 Detaliu de pe o hartă a Banatului din 1776 În noiembrie 1748, oficiul districtual a trebuit să cazeze soldați din regimentul Mannschaft în Casa Orașului (Primăria) Lugoj, în cazarmă nemaifiind destul spațiu. Românii aveau obligația de a găzdui fără plată militari, fapt ce a provocat alte nemulțumiri. Probabil, de aceea, în 1748, lugojenii refuză să se supună oficialilor, care le-au cerut să facă anumite munci neremunerate. În 1749, în Lugojul German începe construirea unui spital (o casă pentru primirea și îngrijirea bolnavilor), la construirea căruia contribuie fiscal întreg districtul. În acest an, administrator districtual devine Markl György (1749-1752), iar Lugojul German a primit statutul de comună-târg (Marktgemeinde). Bănățenii erau cunoscuți consumatori de rachiu și pentru a fabrica această licoare, aveau nevoie de cazane speciale. Tocmai de aceea, administrația a permis, în octombrie 1749, câtorva căldărași să se așeze la Lugoj. Acestor meseriași nu li se permite să se mute în oraș decât după ce au fost cercetați cu mare atenție. La 18 septembrie 1749, locuitorii Lugojului se răzvrătesc și refuză să plătească suma sustrasă de magistratul (juratul, judele) Ioan (Jon, Iane) Roșu din caseria orașului. Ioan Roșu, care și-a însușit 390 fl., a fost reținut și încarcerat la Timișoara, pentru a fi judecat. Nouă lugojeni au garantat pentru ca Ioan Roșu să fie pus în libertate. Până la recuperarea banilor, averea fostului jude a fost pusă sub sechestru. Cum el nu a fost capabil să returneze banii delapidați, lugojenii care au girat pentru eliberarea lui, au fost nevoiţi să plătească suma lipsă. Sloiurile de gheață apărute pe râul Timiș datorită dezghețului neașteptat, au distrus, la începutul anului 1750, podul care lega cele două localități. Datorită nivelului ridicat al apei și din cauza forței gheții, malul râului a fost luat de ape și mai multe case au fost puse în pericol. Structura de rezistență a acestor case a fost grav afectată și au fost demolate. Podul a fost refăcut într-un timp relativ scurt. Pentru o căruță încărcată, taxă de trecere a podului era de 6 cr. Documentele menționează, în 1750, ca învățător la școala comunală romano-catolică din Lugoj pe Weiss Emerich, iar ca primar, în Lugojul German, pe Petru Schnelzer. Acesta a deținut funcția și în anii următori. Weiss Emerich era și sculptor. El a realizat statuile Mântuitorului și Sfântului Ioan Nepomuk din Lugoj German, la mijlocul secolului al XVIIIlea. Prin decretul imperial din 29 septembrie 1751, în Banat, administraţia civilă a fost separată de cea militară. În urma acestui ordin, chestiunile militare au trecut în competenţa Comandamentului Militar General al Banatului, subordonat Consiliului Aulic de Război, iar problemele civile au fost subordonate Administraţiei Ţării Banatului (Banater Lander Administration) în frunte cu un preşedinte, depinzând de Camera Aulică. Banatul (cameral) a fost împărţit în 10 districte civile: Timişoara, Becicherecu Mare, Cenad, Vârşeţ, Lipova, Lugoj, 154 Caransebeş, Mehadia, Palanca Nouă, Panciova. Regiunea a rămas un „petulium austriacum” , al cărui stăpân şi proprietar absolut era împăratul. Au fost create patru posturi de Oberverwalter, care aveau sarcina să controleze activitatea administrațiilor de district. Doi Oberverwalteri aveau sediul la Timişoara: unul la Lugoj şi celălalt la Orşova. În 1753, Administraţia Banatului a dispus ca Oberverwalteri din Timişoara să fie mutați la Ciacova și la Lugoj. În 1752, Lugojului Românesc i-a fost acordat dreptul de a ţine târg săptămânal în fiecare marţi, în aceleaşi condiţii asemenea Timişoarei. În centrul oraşului s-a amenajat o piață nouă pentru ca târgul să poată desfăşura în bune condiţii. Tot în acest an, Administraţia Banatului ordonă serviciului administrativ districtual Lugoj să distribuie un loc pentru înfiinţarea unei berării. În iulie 1752, berăria era în construcţie, iar berarul Martin Reidinger (Reitinger Márton) a fost scutit de taxe timp de doi ani de zile. Pe malul Timișului, pe lângă moara imperială mai funcționau, moara de apă a lui Nicola Emanuel și moara baronului Mezröd. Și tot în 1752, la Lugoj, în apropierea Bisericii „Sfânta Treime” e menționat un local (clădire) pentru școală; până atunci cursurile se desfășurau în diverse locații improvizate. Administratorul districtulului LugojFăget între anii 1752-1753 a fost un anume Kralik. În Lugojul German se stabilesc acum câteva familii de coloniști veniți din Viena. Cuirasier din armata habsburgică Cei mai săraci au primit timp de 14 zile, 3 cr. (secolul al XVIII-lea) pentru a-și cumpăra alimente și unelte. Autoritățile districtuale au raportat la 21 iulie 1753 că acești coloniști lucrau pământul primit și se comportă corespunzător. În vara acestui an, lugojenii erau obligați să cazeze în locuințele lor 42 de soldați din regimentul Forgács. Documentele amintesc în această perioadă la Lugoj meșteri năsturari, rotari, hornari, cârciumari, croitori. Unii erau veniți de la Viena sau de la Timișoara, pe cheltuiala autorităților și se aflau la Lugoj doar temporar, pentru anumite lucrări. Alții s-au așezat definitiv în localitățile de pe cele două maluri ale Timișului. Nu toți cei ce doresc se pot așeza la Lugoj. Autoritățile le permiteau să rămână definitiv doar catolicilor sau ortodocșilor. În noiembrie 1752 calfei de ceaprazar (sau năsturar?) Paul Legrad (Pavel Légrádi) nu i se permite să-și deschidă un atelier la Lugoj deoarece era calvin. Acest an a fost unul dificil, în care populația suferă de foamete din cauza producțiilor agricole mici. Probabil, din acest motiv, în toamna anului 1752, călugării minoriți au refuzat să dea dijma din vin. Administrația a intervenit, ordonând colectarea dijmei de la mănăstire. Și locuitorii Lugojului Românesc au ajuns în conflict cu autoritățile în vara anului 1752. Problemele au apărut deoarece cneazul (primarul) Martin (Mitru ?) Olaru, a dublat capitația de la 6 fl. în 1752, la 12 fl. Răzvrătiții au cerut ca Martin Olaru să fie suspendat şi anchetat. 155 În 1753, la 6 noiembrie, Administrația Banatului a ordonat oficialilor de la Lugoj să controleze prăvăliile evreiești din localitate deoarece un anume Spagno Simion (Simeon Popescu, Simeon Lapugian ?) a cumpărat otravă dintr-una din ele. Administrația provinciei cerea arestarea comercianților „vinovați” și amendarea lor cu 4 taleri. Autoritățile orășenești au realizat o anchetă, au arestat vinovații dar, după ce aceștia au plătit amenda specificată, au fost eliberați. Evenimentul ne arată cât de puternic erau înrădăcinate miturile antisemite în societate, precum și metodele prin care autoritățile spoliau comunitățile evreiești din Imperiu. Dorind să înțeleagă problemele Banatului, Camera Cafenea din Imperiul Habsburgic Aulică de la Viena a trimis în toamna anului 1753 o comisie de anchetă, condusă de consilierul aulic Ignaz Kempf von Angret. Comisia s-a aflat în Banat până la mijlocul lunii mai 1754. În acestă perioadă Ignaz Kempf von Angret a inspectat districtele Banatului, informându-se în legătură cu problemele bănățenilor. În martie 1754, Comisia Kempf s-a aflat la Lugoj. „Cnezii şi juraţii” (Kneesen und Jurathen, primarii și consilierii de azi) din Lugojul român au cerut, scăderea taxelor, aprobarea pentru tăierea lemnului necesar comunității și permisiunea de a colecta o taxă de la „grecii” (aromâni, machedoni) stabiliţi în oraș. Comisia a lăsat rezolvarea acestor solicitări pe seama oficiului districtual. Comisia dorea ca români care locuiau pe terenul aparținând minoriţilor, să nu mai fie scutiţi de plata dărilor și, în schimb, să nu mai presteze robotă în favoarea mănăstirii. După negocieri intense, între comisie și călugări s-a ajuns la o înţelegere, românii stabiliţi pe terenul mănăstirii fiind nevoiți să muncească în continuare pentru minoriți. În urma sesizărilor primite, comisia Kempf a ordonat formarea unei comisii formată din consilierului administrativ Johann Georg Plasch și administratorii districtuali Brandenburg şi Kralik, care să ancheteze două cazuri complicate referitoare la obercnezii din cercurile Lugoj şi Sărăzani. Martin Groza, obercneaz în cercul Lugoj până în iunie 1753, a cerut să revină la post, în locul noului obercneaz, Alexandru Petraşcu. Cererea lui a fost respinsă și obercneaz al cercului Lugoj a rămas Alexandru Petrașcu. Gavrilă Gurean, obercneaz al cercului Sărăzani din 1732, a avut probleme din cauza lui Mihai Astaloş din Lugoj. Acesta dorea să ocupe funcția de obercneaz al Sărăzaniului şi a instigat câțiva săteni din acest cerc împotriva lui Gavrilă Gurean. În fața comisiei Plasch, Gavrilă Gurean a fost acuzat de diverse abuzuri, printr-o petiție. Cei nouă acuzatori n-au reușit să aducă dovezi concrete în legătură cu acuzațiile făcute și Gavrilă Guran și-a păstrat funcţia. 156 La sfârșitul anului 1753, administrator al districtului Lugoj-Făget a devenit un anume Brandenburg. Oficiul administrativ l-a oprit pe baronului Mezröd să ridice nivelul terenului deținut, deoarece această acțiune ar fi dus la inundarea casei adiministratorului. Tot baronul Mezröd a construit și deschis un birt în acest an. În 1753, documentele îl amintesc ca șef al oficiului de poștă de la Lugoj pe Poszony. Stația de poștalion era condusă de Ehrenfried. Fiecare stație de poștalion avea grajduri și cai și deținea pășuni pentru animalele de tracțiune. În aceste stații de poștalion, erau schimbați caii călătorilor care circulau pe drumurile Banatului. În 1753, din cauza numărului redus de călători, stației de poștalion de la Lugoj i-a fost redus numărul de cai. Reducerea numărului de cai însemna și reducerea suprafeței de pășune aflată în folosința stației. Conducătorii Lugojului Românesc au cerut și au primit pășunea la care a trebuit să renunțe stația de poștalion. Un document al eparhiei Caransebeş, din anul 1757, menționează faptul că Lugojul (Românesc) avea 640 case. „Acolo, consemnează documentul, se află cârmuirea împărătească şi o mănăstire mare catolică cu 300 case nemţeşti... Biserica ortodoxă Sfântul Nicolae, înălţată sub episcopul Maxim în anul 1722... este înnoită de episcopul Ioan Gheorghevici”, în 1754, și are ca „parohi pe Petru Popovici, vicar al protopopului Gheorghe Popovici, Petru Peştean, Andrei Peştean, Marin Beşta, Damaschin Iotov, Obercneazul Gavrilă Gurean Gheorghe Zdârna”. În 1755, mănăstirea catolică a fost acoperită cu șindrilă germană, iar turnul bisericii a fost reparat. Deoarece comunitatea catolică din stânga Timișului era tot mai numeroasă, în 1756 fost cumpărat un nou teren pentru cimitir. În 1757, călugării minoriți au construit ziduri de la poarta mănăstirii până la „Vulturul Negru”. Mai mult, în 1759, la poarta de lângă „Vulturul Negru” a fost ridicat turn de lemn cu trei clopote. Între „1759-1760... renumitul inginer Fremaut, un olandez... se apucă să perfecţioneze canalul lui Mercy, prin care curgea Begheiul. El propuse construirea unei ecluze la Coştei, în districtul Lugojului. Cu ajutorul acestei ecluze şi al unui şanţ lat şi adânc până la Timiş, apa acestui râu putea fi dirijată după nevoie în canal, astfel încât acesta să fie întotdeauna navigabil”. Tot mai avuți și mai numeroși, românii ortodocși nu mai erau mulţumiţi de biserica „Sfânta Nicolae”, devenită neîncăpătoare. Obercneazul Gavrilă Gurean, ajutat de obercnezii Alexandru Pătraşcu, Mihai Dan, cneazul Ioanovici şi de populaţia oraşului, începe la 1759 construcţia Bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din Lugoj. În 18 mai 1759, a fost semnat contractul pentru înălțarea bisericii cu meșterul constructor Johannes Breutter din Timişoara. Conform contractului, acesta urma să fie ajutat de maistrul zidar Bürgel. Gavrilă Gurean, obercneazul Sărzaniului, Alisandru Petraşcu, obercneaz, Mihai Faur, cneaz, 157 „dimpreună cu tot oraşul”, Martin Olaru şi alţi 41 de lugojeni, au semnat contractul din partea comunei ortodoxe din Lugoj. Construirea bisericii a costat 22828 florini. Din această sumă, obercneazul Gavrilă Gurean a contribuit 5038 florini, episcopul Ioan Georgevici al Vârşeţului a subscris 208 florini, iar episcopii sârbi de la Timişoara şi Buda cu câte 12 florini. Construcţia bisericii a durat şapte ani, ea fiind sființită de către episcopul Vârşeţului, Ioan Georgevici, în 1766. Pentru a picta biserica a fost angajat pictorul Ştefan Zugravu, care a fost plătit cu 1300 florini. Din documentele contemporane aflăm că lugojenii muncesc efectiv la ridicarea acestui monument religios. Locuitorii Lugojului au săpat fundaţiile, au cărat pământul și au adus, cu carul cu boi, de la Viena şi Buda, marmura roşie necesară ornării bisericii. Carte poștală reprezentându-i pe nobilii maghiari în fața împărătesei Maria Tereza Tot în anul începerii construcţiei Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Lugoj, albia râului Timiş a fost regularizată, încercându-se astfel evitarea unor noi inundaţii. La 10 august 1759, deoarece vistieria imperială era goală, Maria Tereza se vede nevoită să arendeze Banatul unei Bănci din Viena pentru o perioadă de 10 ani, în schimbul unui împrumut. Documentele consemnează faptul că, în 1762, la Lugoj s-au folosit pentru prima dată bancnotele (banii de hârtie). În acest an este menționat ca primar al Lugojului German, Anton Nollmann. În 1763, el a fost înlocuit în funție de Adam Sponhauer. Tot acum, 50 de familii de coloniști catolici au ajuns după o călătorie pe Dunăre la Lugoj, unde primesc pământ. Sigiliul Lugojului german din 1764 s-a păstrat până în zilele noastre. Sigiliul este împărţit în trei: în partea superioară avea un triunghi cu un ochi, în partea din stânga jos o cruce dublă, iar în partea din dreapta jos un steag cu literele M. R. Pe sigiliu apare următoarea legendă: „Sigill: Teutsch: Lugos Gemeinde: 1764”. În luna iunie 1766, Lugojul a avut de suferit din cauza unei inundații, iar în septembrie orașul a fost zguduit de un cutremur puternic. Iarna dintre 1766 și 1767 a fost extrem de lungă. În luna mai a anului 1767 a nins. Capriciile naturii au adus suferințe locuitorilor Lugojului. În 1766 călugării cerereau Administației să fie scutiți de plata taxelor motivând că recoltele sunt foarte slabe. 158 Împăratul Iosif al II-lea arând Un ordin imperial, din 1766, a ordonat ca în toate comunele să se zidească un edificiu pentru şcoală. Lugojul românesc avea şcoală din 1742, însă nu se ştie dacă exista o clădire care să slujească exclusiv ca loc pentru școală. Tocmai de aceea, în 1768, Gavrilă Gurean acordă 1012 florini pentru ridicarea unui imobil în apropierea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, care să funcționeze ca școală. Nicolae Stoica de Haţeg ne oferă amănunte despre dacălii școlii: „În Mehadia al patrulea dascăl a fost Mihai Petru, ardelean cu muere şi soacra papistaşe, neştiute; ci într-o zi sfâdindu-se iale amândouă la beserica nemţească ducându-să, el de ruşine la Lugoj dascăl s-a dus... Al cincilea dascăl, june, Antonie Alexievici aicia apoi la Lugoj... al optulea, Antonie, a doua oară, june; cărţi rumâneşti de vânzare din ţară adusă; de aicea, iar la Lugoj; al nouălea, iar Ioan, însurat, de la Bunia veni, de-aicea la Lugoj; al zecelea, Antonie, însurat şi iară la Lugoj”. Deasa schimbare a dascălilor este determinat de salariul mic plătit de biserică, școala funcționând în subordinea bisericii. În Lugojul German, în 1667, începe să funcționeze o școală publică. O petiție trimisă în anul 1767 împărătesei Maria Tereza de mai mulţi bănăţeni, printre care şi mareşalul conte Soro, proprietarul unor terenuri la Lugoj, descria abuzurile oficialilor din Banat. Împărăteasa i-a cerut fiului ei, viitorul împărat Iosif al II-lea, să cerceteze faptele la faţa locului. În primăvara lui 1768, arhiducele Iosif, viitorul împărat, a ajuns în Banat. În ziua de 28 aprilie el a trecut prin Lugoj, consemnând în notele sale că: „Lugojul este un oraş frumos şi mare”. Înainte să devină împărat, arhiducele Iosif a mai călătorit în Banat și în anii 1770 și 1773. O altă descriere a oraşului Lugoj este făcută de Francesco Griselini (în 1769). Acest călător scrie că: „în general Timişoarei nu îi lipsea nimic pentru a fi socotit între cele mai frumoase şi bine orânduite oraşe ale monarhiei. Acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte localităţi mai însemnate ale Banatului... Lugojul... Unele dintre acestea, ca Lugojul şi Vârşeţul, numără aproape 900 de case”. Alți călători nu se sfiesc să menționeze și lucruri negative, zona fiind cunoscută pentru numărul mare de tâlhari. Ignaz von Born notează, în 1770, că odată ajuns la Lugoj a avut „putința de a vizita câteva cunoștințe... care se adună aici în vremea aceasta pentru a afla o clima mai sănătoasă, a se feri de frigurile care bântuie cu putere la Timișoara... Lugojul are o așezare favorabila pentru sănătate”. Totuși, același călător, consemnează nesiguranța acestor locuri: „călătoria... de la... Bocșa și de acolo la Lugoj... Nesiguranța care este pe aceste drumuri l-a determinat pe dl. Hegengarthen, Comisarul Curții... să trimită toate ordinele necesare ca să 159 călatoresc în siguranță. În urma acestor ordine, am gasit în fiecare din satele pe unde treceam, o ceată de 40 până la 50 de români cu flinte și ciomege, care sub conducerea căpitanilor lor, mă petreceau până în satul următor, iar când drumul era mai greu sau (acoperit) cu bolovani în locurile mai grele, duceau pe sus, mai degrabă decât sprijineau, pe umeni lor, trăsura mea. În aceeași zi, s-a ordonat și o raită printre hoți, înconjurandu-se pădurile și căutând tâlharii. Foarte des se iau asemenea măsuri în timpul anului, dar... fără rezultat, căci ordinul acesta general nu este ținut atât de secret și nu este îndeplinit cu toată iuțeala pentru ca să nu-l afle bandele de hoți, aceștia având câțiva prieteni sau rude prin sate care îi înștiințează”. Prin Lugoj, în 1771, a trecut și un ambasator rus, iar în 1772 un pașă turc. În 1774, mai multor familii românești din Muntenia li s-a permis să se așeze în oraș. La şcoala română din Lugoj, dascăl era un anume Moise. Aici învăţau, alături de copiii din Lugoj, şi cei din Lugojel, Tapia şi Oloşag. Un alt călător german, J. J. Ehrler scrie despre Lugoj (în 1774): „localitatea Lugoj (e) străbătută de Timiş, peste care trece un pod frumos... târgurile săptămânale de la Lugoj sunt frecventate de destui cumpărători, oferind supuşilor o desfacere îndestulătoare pentru produsele lor”. Cu toate acestea, zona continuă să fie primejdioasă, lotrii amenințând agoniseala și viața călătorilor. În 31 mai 1774, mai mulți tâlhari au atacat, a jefuit şi ucis trei greci și trei evrei, doi bărbaţi şi o femeie, pe drumul dintre Lugoj şi Caransebeş. În anul 1775, Banatul e împărțit în patru mari districte: Csatad (Lenauheim), Timişoara, Maximilian Franz von Habsburg Vârşeţ şi Lugoj. În acest an o nouă inundație produce pagube la Lugoj, distrugând, încă odată, podul dintre cele două maluri ale Timișului. În vara anului 1775, Cancelaria imperială din Viena a cerut Administrației Banatului să confiște la Lugoj praful de pușcă de la negustorii care comercializau aceste produse și să le depoziteze într-un loc sigur. De asemenea, autoritățile vieneze au interzis comercializarea prafului de pușcă. Datorită hoților, meseria de negustor era periculoasă și, din acest motiv, mulți dintre ei dețineau arme și praf de pușcă. În octombrie 1775, autoritățile au ordonat confiscarea prafului de pușcă de la evreul Zacharis din Lugoj. Tot în acceastă perioadă, Costea Opirdea și alți negustori lugojeni au cerut autorităților să le restituie armele confiscate, deoarece le foloseau pentru a se apăra de lotrii când mergeau la târguri. O conscripție din 1776 consemnează faptul că Lugojul are 887 case, şcoală românească, şase mori, un abator şi magazii imperiale de cereale şi lemne. Tot în 1776, autoritățile adoptă Judenordung, un regulament referitor la drepturile populației izraelite din Banat. Judenordung restricționa drastic numărul familiior evreiești din Banat, le restrângea mobilitatea și dreptul de a practica comerțul și limita relațiile economice dintre evrei și creștini. Această politică antisemită a continuat și în anii următori. Abia după ce Iosif al II-lea devine împărat se aplică o nouă politică, una mult mai tolerantă. De exemplu, în 1783, Iosif al II-lea acordă Edictul de toleranță pentru Ungaria, prin care populația evreiască a primit mai multe drepturi. Antisemitismul autorităților se transfera la nivelul cetățeni și invers. La Lugoj, concurența făcută de negustorii evrei produce numeroase frustrări pentru negustorii creștini. O 160 istorie relevantă în acest sens îl are în centru pe Aron Deutsch. Acesta a cumpărat piei de la Debrețin, în 1790, pentru a le vinde la Lugoj. Un tăbăcar german din Lugoj, încercând să scape de concurența nedorită, a contestat calitatea pieilor la tribunal. Inițial, instanța a hotărât să sechestreze marfa, dar cizmarii lugojeni au depus mărturie că pielea e bună. Judecătorul nu a mai avut de ales și i-a restituit marfa lui Aron Deutsch, permițindu-i s-o vândă. Deși diferitele comunități etnice și religioase se înțeleg, între aceste comunități există și perioade de neîncrdere și chiar conflicte. În 1777, pe 23 august, în turnul Bisericii Adormirea Maicii Domnului a fost înălţat un clopot de 14 chintale. Tot în acest an, arhiducele Maximilian Franz von Habsburg, fiul cel mai mic al împărătesei Maria Terezia, a vizitat Lugojul. El va nota cu acest prilej în „Jurnalul călătoriei mele prin Ungaria, Slavonia și Banat”: „Sâmbătă, în 17 mai, am trecut prin Lugoj, unde se află o cazarmă în care este încartiruit escadronul al doilea din divizionul de colonel al regimentului Savoia împreună cu statul major, precum și sediul unui Oficiu cercual, la Timișoara. Drumul într-acolo este foarte neted și ușor de parcurs pe timp frumos, dar cu atât mai anevoios pe vreme rea, deoarece la suprafață este un pământ foarte negru. De aceea drumurile din Banat sunt atât de late, dacă se ia în calcul o lățime de 24 de stânjeni. Drumul trece însă mai ales prin terenuri pustii, prin tufărișuri amestecat cu pășuni”. Printr-un act imperial din 6 iunie 1778 Banatul Temişan este încorporat Ungariei şi, mai apoi, este împărţit în trei comitate: Timiş, Torontal, şi Caraş. Administraţia locală, românească, își va pierde rolul în fața aparatului administrativ al comitatului şi nu mai va mai avea forţa şi influenţa din secolul al XVIII-lea. 161 IX. Confesiuni religioase și biserici în Lugojul secolelor XIV-XVIII. Școli, dascăli și educație în Lugojul secolelor XIV-XVIII Primul indiciu despre religia locuitorilor Lugojului provine din anul 1334, când, într-un catastif al socotelilor dijmelor papale, era menționat un preot catolic, Blasiu de Lucas (Lugoj). Totuși, în secolul al XIV-lea, majoritatea locuitorilor din Banat erau români ortodocşi. Domnul Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru deține între 1355-1376 și titlul de ban de Severin și înfiinţează o Mitropolie la Severin, Lugojenii ortodocși vor intra sub jurisdicţia religioasă a acestei mitropolii. Călugării franciscani (minoriți), atestați în 1372 la Caransebeş, încearcă să impună catolicismul în toată regiunea. Acțiunea lor nu are prea mult succes. Dintr-o diplomă emisă de Sigismund de Luxemburg, în 1428, aflăm că: „în districtul Sebeş sau aflat oameni schismatici şi cu viaţă rea, care posedând până în prezent moşii cu titlu de nobleţe...” şi, în acest context, a interzis preoţilor din „orice ţinut al Ţării” botezul în districtul Caransebeş. Dintr-o scrisoare a papei Eugen al IV-lea (1433), către minoriţii din Banat, reiese acest lucru: „(în această zonă) trăiesc cei mai mulţi creştini şi schismatici, (ei)... neavând credinţa adevăratului Dumnezeu”. Schismaticii la care se referă textele sunt ortodocșii. Din documente reiese că, cei care aveau titluri nobiliare reușesc să le păstreze până la începutul secolului al XV-lea. Măsurile dure luate împotriva ortodocşilor de regii catolici ai Ungariei în secolele XIV-XV, dar și acţiunile de convertire la catolicism conduse de Ioan de Capistrano, un apropiat al lui Iancu de Hunedoara, au dus la apariţia unor comunităţi de confesiune Un calvin din Transilvania secolului romano-catolică în Lugoj şi Caransebeş. Pentru a-și al XVII-lea (Trachten Kabinett von păstra pământurile și titlurile de noblețe, nobilii români ortodocși trec la catolicism. În 1562, când un Siebenbürgen album) anume Sava devine episcop ortodox al Ardealului, autoritatea sa se extinde şi asupra Banatului de Caransebeş-Lugoj (devenit parte a principatului Transilvaniei). Reforma religioasă a fost introdusă printre saşi de preotul Honterus din Braşov după 1542. Gaşpar Heltai a introdus calvinismul la Cluj, printre maghiari. Acest predicator a reușit să căştige de partea sa aceste confesiuni şi pe Ioan Sigismund Zapolya. Acest principe, în 1548, a luat o serie de măsuri prin care încearcă să-i atragă și pe români de partea sa. De aceea, Dieta de la Turda le-a oferit ortodocșilor o serie de privilegii: „şi preoţii valahilor sunt scutiţi a plăti quinquagesima”, în schimb ei trebuia să dea un mănunchi de piei, o pătură de acoperit caii (heveder) şi „o desagă a lui Isac”. Din actele Dietei de la Sighişoara din 1564 constatăm că reforma a început să se răspândească și Banat. Această stare de fapt a dus la apariția unor conflicte între romano-catolici și protestanți: „cum în districtul Caransebeşului a început să fie propovăduită Sfânta Evanghelie s-au ivit disensiuni... să se celebreze serviciul divin în mod alternativ şi dintr-o parte şi din alta. 162 Aşa într-o zi, preoţii religiei romane, în altă zi profesorii evangheliei, trebuie să săvârşească ceremoniile şi ofiicile divine de a asculta cuvântul lui Dumnezeu în aceeaşi biserică şi nici una dintre cele două părţi să nu îndrăznească să tulbure într-un chip oarecare... ziua şi timpul când adunarea îşi celebrează serviciul divin sau în timpul săvîrşirii sfintelor taine”. Dieta de la Sibiu a hotărât în 1566 să introducă calvinismul şi printre români, iar „cei care nu ascultă, să fie pedepsiţi cu confiscarea averii”. La Dieta de la Turda din 1568 s-a cerut pedepsirea preoţilor şi credincioşilor ortodocşi care se opun reformei. În condiţiile răspândirii reformei, catolicii din Lugoj şi Caransebeş au cerut delegaţiei iezuiţilor din Alba Iulia să le trimită preoţi, după ce în 1571, principele Transilvaniei a devenit Ştefan Bathory, un catolic. Familia Bathory, care a domnit până în 1610, a susținut contrareforma, biserica romano-catolică reușind să-și reconsolideze poziţia în Principatul Transilvaniei. La Lugoj şi Caransebeş a fost trimis în 1600 ca preot romano-catolic Ştefan Szent-Andrasy. Despre situația din zonă acesta notează: „valachi din Caransebeş şi Lugoj şi din localităţiile din prejur care se numărau mai mult de 10000 de suflete de creştini... aceştia de aproape 60 de ani nu aveau preoţi catolici... odinioară i-a readus de la rătăcirea grecilor la credinţa catolică fericitul Ioan Capistrano”. Cu Un episcop român secolului al XVII-lea (Trachten Kabinett von Siebenbürgen toate acestea, în 1582, printre traducătorii album) de Paliei de la Orăștie îl găsim și pe Moisi Peștișel, „propoveduitorul evangheliei” din orașul Lugoj. Palia de la Orăștie a fost prima traducere a Vechiului Testament în limba română și reprezintă dovada că la Lugoj și Caransebeș exista o puternică comunitate calvină românească. În 1600, predicator la Lugoj era Paul Kovacshazi, iar în 1648, Ştefan Fogoraşi, autorul unui „Catehism” în limba română. În secolul al XVII-lea, diverși intelectuali din Lugoj și Caransebeș, s-au remarcat ca susținători ai confesiunii în care credeau. În 1636, George Buitul, preotul catolic din Caransebeş tipăreşte în traducere românească catehismul lui Petru Canisius. Ştefan Fogaraşi, predicator calvin din Lugoj, traduce și tipăreşte în 1648 în limba română, „Catehismul” calvin la Alba Iulia. Tot el traduce psalmii în limba română. În 1644, documentele menționează la Lugoj, „strada lui Ştefan şi a bisericii, precum şi uliţa Török numită în limba poporului strada Pieţii” (vero plgis Stephani et eclesie Teoreok plateaque vulgo Piacz ucza). În urma semnării tratatul dintre Mihai Viteazul şi Sigismund Bathory, la 20 mai 1595, biserica ortodoxă din Banat trece sub jurisdicţia mitropolitului Ţării Româneşti. În 1656, mitropolitul transilvănean, Sava Brancovici, obţine jurisdicţia canonică asupra Severinului (adică, asupra Banatului). În 1630, franciscanul Serafin Kun ne oferă și el informații despre religia locuitorilor Banatului de Caransebeș-Lugoj, scriind: „valachi omnes sunt scismatici, exceptis aliquod personis nobilibus” (românii, cu excepţia nobililor, sunt toţi ortodocşi). Afirmația este fără echivoc. În Banatul secolului al XVII-lea, cu excepţia nobililor care sunt de confesiune catolică sau reformată, ceilalţi locuitori (tăranii) sunt orodocşi. După ce regiunea e ocupată de otomani, nobilii din Caransebeș și Lugoj se refugiază în Transilvania. În zonă rămân doar țăranii români ortodocși. La sfârşitul ocupaţiei turceşti, în 163 Banat, la Lugoj toți locuitorii sunt probabil ortodocși. Printr-o Diploma de privilegii, în 1690, Leopold I trece Biserica ortodoxă din Banat sub jurisdicţia patriarhului sârb de la Karlowitz, Arsenjie al III-lea Crnojevic. După 1718, în urma venirii coloniştilor germani şi a călugărilor franciscani, la Lugoj se reînființează o comunitate catolică. Comunitatea izraelită avea o casă de rugăciune încă de la aşezarea primilor evrei la Lugoj, la începutul secolul al XVIII-lea. În 1780, comunitatea evreiască era formată din 80 de persoane. La cererea acestei comunităţi autorităţile desemnează un loc pentru înmormântare, și astfel apare primul cimitir evreiesc din localitate. În 1793, anul în care Lugojul German şi cel Românesc se unesc într-o singură localitate, s-a terminat zidirea unei mici sinagogi pe un teren cumpărat de comunitate. La începutul secolului al XIX-lea aici va oficia primul rabin al Lugojului Zwi (Hirsch) Oppenhaimer originar din Timişoara. Despre o biserică greco-catolică la Lugoj se poate vorbi doar în secolul al XIXlea, dar primele familii greco-catolice au venit la Lugoj în 1740 şi s-au aşezat în apropierea bisericii catolice, formând Neue Weltgasse –Uliţa Lumea Nouă. Pentru toate aceste confesiuni, Un preot român din secolului al XVII-lea clădirea bisericii sau sinagogii reprezintă un (Trachten Kabinett von Siebenbürgen mod de a se prezenta lumii. Mărimea sau album) amplasamentul unei biserici dezvăluia celorlați amănunte despre bogăția și importanța celor care au construit-o. La Lugoj –în particular și în Banat –în general, influenţele şi împrumuturile de stil sunt frecvente, cazul cel mai tipic fiind Biserica Adormirea Maicii Domnului, ortodoxă în credinţă, barocă în stil. Cel mai vechi locaș de cult din Lugoj care încă mai există este Biserica „Sfântul Nicolae”. Despre momentul în care această biserică a fost ridicată există mai multe opinii. Unii cercetători consideră că a fost construită în aceeşi epocă cu vechile vetre mănăstireşti din Banat: Vodiţa, Şemlac, Săraca, Partoş, Vărădia, adică din secolele XIII-XIV. Alţii consideră că ea a fost ridicată la începutul secolului al XV-lea, în 1402, de Cătălina (sau Ecaterina), soţia banului de Severin, Nicolae de Pereny (Perian). O tradiţie locală consideră că biserica a fost ridicată de călugări veniţi din Ţara Românească. Există istorici care consideră că, la origine, a fost biserica unei mănăstiri. Descrierea de către Dem Teodoru a unei fresce din Biserică, care reprezenta „portretul protopopului de atuncea Gavril, în veşminte semi-episcopale îmbrăcat, adecă: dolamă roşie, manta neagră cu căptuşeală vânătă, apoi camilacvă, metaniile şi bât cârn” demonstrează că acesta era un călugăr și că biserica făcea parte dintr-un complex mănăstiresc. O biserică ortodoxă a existat la Lugoj pe vremea turcilor. Pe o carte de cult din biserica din Lugoj cineva a scris în 1667: „aciastă svântă carte care se chiamă Evanghelie cumpăratu au Cecovan Pătru ot Lugoj şi o dat-o la svânta biserică din Lugoj”. Faptul e confirmat și de petiţia înaintată generalului austriac Steinville, comandantul trupelor din Sibiu, la 10 februarie 1717, de „juzi districtelor Caransebeş, Horm şi Lugoj”. Juzii cereau în acest memoriu ca: „pentru 164 sănătatea și fericirea augustisimului împărat, să facă bine, și să ne dea nouă episcop, pre care noi îl poftim, anume pre Petronie, ca să ne fie nouă episcop; acela, cu numele Moyse, care a rămas de la turci, nu ne trebuie, deoarece Ilustritatea Voastră știți, că totdeauna ține rânduiala cea turcească, carele dacă vede, că cineva are bani și nu dă, cât cere, atunci îl escomunică și îl dă cu toate diavolului”. Dieudonné Auguste Lancelot, Biserică de sat (1860). Biserica nu avea turn și clopot, credincioși fiind chemați la biserică cu toaca Rechizitoriul împotriva acestui episcop Moise, rămas de la turci, continuă, scoțând în evidență caracterul personajului (și „rânduiala turcească”): „iar dacă dă, cât cere, iară îl binecuvântă, și aceasta o face numai față de singuratici, ci și față de neguțători și toate satele, și când hirotonește preoți, ia de la ei 50 leoniani, și-i lasă cam o jumătate de an, să fie preoți, după aceea iarăși îi alungă din parohie, până nu-i dă iarăși atâți bani; iară când vreun mirean se căsătorește cu verugă, episcopul ia 7, iară preotul 6, 7 denari, când soția unui om este pe moarte, atunci nu iartă preotului, să o cuminece, până ce nu-i dă 10 sau 15 leoniani, iară dacă e sărac și nu are de unde să ia bani, atunci lasă se îngroape ca un dobitoc. Pentru fund de la fiește care casă, fie săracă ori avută, ia 11 polture (1 ½ cruceri), iară dacă săracul nu are bani, atunci ia zălog, în preț de 3 ori 4 floreni, și așa se păpădesc la el toate zăloagele noastre, în tot anul așa ne mânâncă. Apoi de la fiește care preot la an ia 7 leoniani, iară pe timpul vizitării bisericilor, ce se întâmplă în serbătoarea celor 12 ss. apostoli, aceia totdeauna îi încasează”. O statistică a bisericilor din eparhia Caransebeş, din 15 ianuarie 1757, consemna că la Lugoj exista „biserica ortodoxă Sfântul Nicolae, înălţată sub episcopul Maxim în anul 1722”. E foarte probabil ca lăcaşul bisericii Sfântul Nicolae să fie unul nou construit la începutul dominaţiei habsburgice în Banat pentru că, după cum scrie şi Nicolae Stoica de Haţeg, în vremuri grele, orice poate deveni biserică: „eu sluji iarna într-o sobă a meă... acolo ispovedeam, cuminecam... unde aflam bisericile arse, ziceam să-şi facă o casă de rugă... şi începură biserici, colibe de nuiale a-şi face, cu fîn, pae a le acoperi şi a sluji”. În plus în perioada Evului Mediu erau frecvente bisericile fără turn. Aceasta ar explica pisania aflată pe frontispiciul turnului: „Aedificata haec ec(c)lesia per me Ioannem Ratz de Mehadia, supremum pr(a)efectum inclytorum district(u)um Lugos, Caransebes et Lippa. Anno Domini 1726 die 19 iunii” (Făcutu165 s-a această biserică de mine Ioan Raţ de Mehadia, administratorul suprem al districtelor Lugoj, Caransebeş şi Lipova. În anul Domnului 1726, 19 iunie). Unii istorici consideră că aedificat ar trebui să se citească re(aedificat), adică refăcut; totuși, cel mai probabil, turnul a fost ridicat în 1726. În 1754, „Biserica ortodoxă sobornicească, din piatră cu hramul Sfântul Nicolae... este înnoită sub episcopul Ioan Gheorghevici”. Există şi o nelămurire legată de Ioan Raţ de Mehadia. Tatăl lui Ioan Raţ a fost Ştefan Raţ de Mehadia, administrator al bunurilor fiscale din Alba Iulia şi epitrop al bisericii ortodoxe româneşti din Transilvania, apropiat al Mitropolitului Atanasie Anghel. În 19 martie 1701 s-a aflat la Viena alături de Mitropolitul Atanasie Anghel și a fost răsplătit de împăratul Leopold I pentru meritele sale în realizarea unirii religioase a românilor, fiind înnobilat. În anul următor, fiii săi, Ioan şi Paul, sunt amintiţi printre elevii care urmau cursurile Liceului catolic din Cluj. Documentele liceului clujean îi menționează pe cei doi ca „nobilis valachus”. Există, deci, dovezi convingătoare că Ioan Raț a fost greco-catolic, tatăl său fiind unul dintre primii români trecuți la biserica unită înființată în Transilvania. În 1836, când la Lugoj a fost înființată biserica greco-catolică, uniții lugojeni, conduși de Ștefan Berceanu, au cerut Turnul Bisericii „Sfântul Nicolae” autorităților să le cedeze Biserica Sfântul Nicolae, argumentând că ctitorul acesteia era unit. Lăcașul de cult se afla în proprietatea bisericii ortodoxe și autoritățile au ordonat o anchetă. Conducerea comitatului Caraș a format o comisie de anchetă, condusă de Ioan Petcu. Comisia a audiat numeroși martori și a verificat inscripțiile din biserică. În urma investigațiilor s-a putut concluziona că toate inscripțiile „de la iconi și numele sfinților de pe acele toate sunt în numele slavă și greacă” și că în biserică era pictat un protopop cu numele Gavriil. În 14 august 1836, comisia a concluzionat că Biserica „Sfântul Nicolae” a fost o biserică ortodoxă și că trebuie să rămână în proprietatea ortodocșilor. După anul 1766 (când e terminată Biserica „Adormirea Maicii Domnului”), Biserica cu hramul „Sfântul Nicolae” (devenită acum mică, în comparaţie cu cealaltă, care e „Mare”), intră într-un con de umbră. În iulie 1842, un incendiu distruge o mare parte a Lugojului. Biserica „Mică” a fost afectată profund. Din lipsă de fonduri nu s-a mai putut reface temeinic şi „fiind primejdiosă pentru siguranţa personală şi stricând estetica oraşului”, a fost demolată în 1879. Din ea a mai rămas doar turnul clopotniţei. Săpăturile arheologice din anul 1922 au scos la lumină dimensiunile Bisericii „Mici", straturi de cenuşă, vase de lut, resturi de oale, două mânere de săbii. În „gropniţa” de sub biserică s-au aflat osemintele risipite şi resturi de ţesături în fir, indicii că ar fi cripta unor nobili. O piatră funerară descoperită sub pardoseala de cărămidă a bisericii – aici a fost înmormântat Ioan Raţ de Mehadia, în august 1729. Biserica avea lungimea de 20 stânjeni, iar înălţimea turnului de 16 m. Zidurile erau din cărămidă (sau piatră), acoperişul fiind din ţiglă smălţuită de culoare verde. Pe frontispiciul 166 turnului se află un basorelief compus din două piese, una reprezentând imaginea Sfântului Nicolae, săpată în piatră de gresie şi colorată, a doua înfăţişând blazonul lui Ioan Raţ de Mehadia și, împrejur, stemele districtelor bănăţene a căror prefect suprem a fost. În partea inferioară a basoreliefului se află textul latin amintit. Inventarul întocmit în 1792, de protopopul Constantin Atanasievici ne dă o imagine a înfăţişării interioare a Bisericii Sfântului Nicolae din secolul al XVIII-lea: „tâmpla de zid până la cerime. Deasupra zugrăvită, pe tâmplă Răstignirea, la ocol 12 Proroci, mai jos 12 Apostoli, apoi 12 praznice împărăteşti şi 4 Evanghelişti de-a dreapta Domnului Hristos”. În pronaos se vedea portretul protopopului Gavril. Un inventar din 20 ianuarie 1775 consemnează numele unora din cele 14 cărţi româneşti aflate în biserică: o evanghelie (1746), un liturghier (1768), un apostol (1743), o biblie (1688), o pravilă (1652), un octoih (1774), un nou testament (1648). Majoritatea acestor cărți proveneau din Ţara Românească. Acelaşi inventar mai enumeră odăjdii preoţeşti, vase din argint, lemn sau aurite, cruci ferecate și două clopote. În primăvara anului 1733 începe construirea Bisericii catolice cu hramul „Sfânta Treime”. Minoriţii veniți la Lugoj în 1718 locuiau într-o clădire mică pe malul Timişului, care le-a fost oferită de către administrație. Pe măsură ce comunitatea catolică din Lugojul German s-a dezvoltat, a crescut şi avuția mănăstirii catolice minorite din Lugoj. În 1730, abatele Starkovics Pius a cumpărat câteva case şi un teren, construind acolo o locuinţă mai mare Inscripția și relieful de pe Turnul pentru călugări. Dar era nevoie şi de un lăcaş de Bisericii „Sfântul Nicolae” cult mai încăpător. Abatele a depus în mai 1733 o cerere la Administraţia Banatului pentru construirea unei biserici (clădirea folosită până atunci pentru practicarea cultului fiind într-o stare foarte proastă). La 19 mai, guvernatorul Mercy a aprobat cererea şi a donat un teren de 45×25 stânjeni pentru construirea bisericii. Construcția bisericii a început imediat după aceea. Pentru construirea bisericii s-au folosit bani obţinuţi din donaţiile făcute de lugojeni și din sumele dobândite din vânzarea unor proprietăţi ale minoriţilor. În 1735 biserica era terminată. Peste numai trei ani, în timpul răscoalei antihabsburgice din 1738, populația germană a fugit din Lugoj, iar biserica catolică a fost devastată. După reîntoarcerea minoriţilor, în octombrie 1738, biserica şi a mănăstirea au fost renovate. Lucrările de refacere a lăcașului de cult s-au încheiat abia la sfârşitul anului 1740. Episcopul catolic Stanislavici, care în 1741 vizitează regiunea, scrie cuvinte de laudă despre această biserică: „în afară de Versec (Vârşeţ) şi Lugoj, toate bisericile sunt construite din lemn şi nu vor rezista mai mult de un an, doi”. Nava şi altarul acestei biserici aveau circa 15,5 stânjeni × 6 stânjeni (înălţime). Tavanul era din scândură, iar pereții erau pereţi slabi. Amvonul şi corul erau făcute tot din scânduri. 167 Auer Lipot, abatele minorit, cumpără din banii săi o orgă despre care se știe că a avut nevoie de reparații în 1748. În 1767, biserica avea două clopote înălţate pe un cadru (schelă) de lemn. În 1771, a fost cumpărat un al treilea clopot. Sub altar a fost săpată o criptă, unde au fost îngropaţi călugării şi unii localnici. Biserica „Sfânta Treime” în secolul al XIX-lea În anul 1788, în timpul războiului austro-turc, biserica este distrusă din nou, de astă dată chiar de trupele imperiale. La sfârşitul războiului, această biserică nu mai este refăcută. Începând cu 1796, a fost construită o nouă biserică (cea care există şi astăzi). După 1718, Lugojul intră într-un proces intens de dezvoltare. Românii sunt tot mai avuți. Populaţia din oraşul românesc este în continuă creştere. În 1757, Lugojul Român avea 340 case. Biserica „Sfântul Nicolae” a devenit neîncăpătoare. În 1759, Obercneazii Gavrilă Gurean, Alexandru Pătraşcu, Mihai Dan, cneazul Ioanovici, împreună cu populaţia oraşului, au hotărât să construiască o nouă biserică. În vederea înființării unui „fond” adecvat, parohia a cumpărat câteva terenuri cu case din apropierea Bisericii „Sfântul Nicolae”. La 18 mai 1759, a fost semnat contractul pentru construirea bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Lugoj cu meșterul constructor Johannes Breutter din Timişoara. În punctul 1 al contractului de zidire al bisericii, se menționa că „maistrul zidar se legătuieşte că va clădi această biserică nu numai potrivit acuratului creştin, ci în chin deosebit după intenţiile şi stilul arhitectonic apreciat de domnul episcop care conduce dieceza ortodoxă”. Ridicarea bisericii a costat 22828 florini. Din această sumă, obercneazul Gavrilă Gurean a contribuit 5038 florini. Pisania de pe peretele vestic al naosului ne dezvăluie perioada necesară realizării construcției: „Începutu-s-a zidirea bisericii acesteia în anul 1759 şi s-a săvârşit la 1766 luna august”. Despre această biserică monumentală, Ion Codru Drăguşanu a scris în 1838: „la Lugoj... am văzut o beserică românească cum nu se afla nice în Bucureşti”. Arhitectura interioară a bisericii ne prezintă o absidă treflată cu piaştri interiori şi exteriori la unghiuri, care susţin dublouri radiale convergente pe cheia arcului de triumf, separând mici semicalote continuate de trunchiuri sferice. Nava este împărţită în travee inegale prin dublouri susţinute de perechi de piaştri. Prima travee este lărgită în grosimea zidurilor 168 prezentând dublouri şi în sensul longitudinal al navei; următoarele travee, flancate de încăperi joase practicate în grosimea pereţilor, au doar arcuri turtite, longitudinale. Sistemul de arcuri creează trei bolţi de deschideri diferite. Pronaosul separat prin stâlpii puternici ce susţin cafasul, este flancat de două încăperi dreptunghiulare joase. Acestea, masive, ieşind din frontonul faţedelor laterale, încadrează traversa vestică a pronaosului boltit de calote. Biserica „Adormirea Maicii Domnului” la sfârșitul secolului al XIX-lea În exterior, faţada principală, vestică, este formată din motivul central flancat de turnuri, fiind caracterizată prin alternanţa motivelor curbe şi unghiulare pe cele două registre verticale. Registrul inferior cuprinde portalul, deasupra căruia se găseşte o fereastră cu o cornişă pronunţată formată de două volute afrontate, căreia îi corespund, la acelaşi nivel, la fel cu ferestrele laterale ale bazei turnurilor, două nişe puţin adânci terminate într-un arc în plin centru. Separarea de registrul superior se face printr-o cornişă puternic profilată, care se continuă la acelaşi nivel, al acoperişului cât şi pe faţadele laterale şi pe absidă, creând elementul liant al decoraţiei exterioare, şi descrie deasupra portalului de vest un fronton în arc de cerc. Registrul superior cuprinde turnurile, cu câte un corp cubic cu lunetă la bază separat printr-o cornişă de un corp mai zvelt, al părţii superioare, decorată cu perechi de pilaştri ionici la muchii, ferestre, flancate de piaştri aplatizaţi şi motivul ceasului. Motivul central, concav, ajungând până la jumătatea corpurilor turnurilor, este flancat de piaştri ce susţin un fronton triunghiular. Biserica a fost construită din cărămidă, cu şarpantă de lemn şi acoperiş de ţiglă și are următoarele dimensiuni 43, 23 m lungime, 20, 29 lăţimea. Interiorul are o înălţime de 15,70 m, până la bolţile cupolei. Înălţimea în cor este de 13,88 m, la intrarea principală 5,18 m. Uşile au înălţimea de 3,80 m, iar iconostasul, o înălţime de 9,30 m. Turnurile au o înălţime de 57 m, ele ajungând la aceste dimensiuni după 1803 când au fost înălţate cu 25 de stânjeni. Turnul din stânga este mai mic faţă de cel din dreapta, atât ca volum cât şi ca înălţime. Ambele au fost învelite de la început cu foi de aramă. În 1778, în turn a fost montat un orologiu. Acest ceas a fost cumpărat de către locuitorii români ai Lugojului cu 1000 fl. Prin testament, Gavrilă Gurean, în 1773, a donat Bisericii Adormirea Maicii Domnului o sumă pentru repararea și menținerea în stare de funcționare a orologiului. În jurnalul minoriților din Lugoj se menționează că, tot în 1778, „în turnul bisericii 169 gr ort din Lugoj s-a ridicat clopotul cel mare de 14 centenare, adus din Graț”, deși alte surse menționează anul 1777 ca fiind anul în care a fost înălțat clopotul. Pictura veche (primul strat de zugrăveală) datează din anul 1764, însă nu acoperea decât parţial biserica şi anume altarul, tâmpla, tabloul votiv, iar în exterior icoana hramului fiind realizată de Ştefan Zugravul. Dintre acestea până azi au mai rămas doar tabloul ctitoricesc de pe peretele vestic al naosului şi cele două portrete din altar, din dosul iconostasului, unul aparţinând lui Ioan Georgevici, episcopul Caransebeşului şi Vârşeţului, celălalt fiind portretul egumenului Gavril. Pe peretele corului este pictat în ulei portretul ctitorului Gavril Gurean. Un inventar detaliat din 1810 ne poate da alte detalii despre felul cum arata biserica în interior până când pictura e renovată în 1819. La tâmplă, imediat sub cruce şi molenii, se afla Fecioara Maria cu un crin în mână, încadrată de 12 proroci. În registrul mediu, în centru, erau pictate Învierea, iar de o parte şi de alta Schimbarea la faţă, Floriile, Înălţarea, Rusaliile şi Sfinţii Lazăr, Ştefan, Simion şi Sava. În rândul următor: Hristos, Maica Domnului, sfântul Nicolae şi Ioan Botezătorul. În afară de podoaba murală mai existau 4 icoane prestolnice, 12 prăznicare din aramă și 20 din lemn. Biserica „Adormirea Maicii Domnului” la sfârșitul secolului al XIX-lea Inventarul parohiei din 1792 menționează în biserică mai multe obiecte de cult şi anume: 2 potire mari de argint cu „florile săpate”, poleite cu aur ca şi discul, zvezdiţa (steluţa), linguriţa şi copia; o cruce de lemn „săpată fain” şi ferecată cu argint şi aurită şi „cu pietre împodobită, care plăteşte 18 galbini”, un chivot, un chivot de argint forjat („peste tot ţifre săpate”) din 1775, o candelă triconică din metal şanţat şi ajurat cu grafie grecească. Dintre icoanele (praznicele) vechi păstrate merită amintite icoana „Adormirea Maicii Domnului” pictată pe lemn, cu dimensiuni 50×40 cm, cu însemnarea „În oraş: În Logoji, 1777 august 15 Po. Rad.” (adică Popa Rada Lazarovici). Din acelaşi an, pictate tot de Po. Rad. sunt şi icoanele Înălţarea Domnului, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Proorocul Ilie şi Aaron. Inventarul din 1792 ne oferă informații și despre cărţile de ritual (dar şi de învăţătură) care se găseau în biserică: două evanghelii româneşti ferecate cu argint, trei evanghelii româneşti legate în piele, o evanghelie românească tipărită în Transilvania, două liturghiere româneşti „de cele bogate” (Iaşi, 1759), două liturghiere româneşti, un apostol românesc 170 (Bucureşti, 1734), un apostol românesc tipărit în Ardeal, două octoice româneşti „din cele bogate” (Bucureşti, 1774), două „cruguri” de mineie, adică două „dereburi” (Râmnic, 1776, 1778-1786), un triod (Râmnic, 1761), două penticostale, două molitvenice, o cazanie (Iaşi, 1643), o „pravilă a legii” (Târgovişte, 1652), o Biblie (Bucureşti, 1688). Majoritatea cărţilor erau româneşti, fiind aduse din Ţara Românească. În 1767, la Lugoj serveau 15 preoţi ortodocși. În 1775, erau 12 preoți, din care 6 preoţi erau titulari, și au fost înzestraţi cu o serie întreagă de „ad dies vitae”. Restul de 6, fiind socotiţi supranumerar, au obţinut, un loc de casă şi suprafeţe mici de teren. Cele două biserici româneşti şi cea germană, precum și biserica greco-catolică și sinagoga, clădite în secolul al XIX-lea, dovedesc atât religiozitatea locuitorilor, dar și puternica dezvoltare a oraşului din acea perioadă. Statisticile din secolul al XIX-lea ne dovedesc că oraşul este un model de convieţuire interconfesională. În 1803 compoziţia confesională a populaţiei oraşului era următoarea: 3883 dintre locuitori erau ortodocşi români, 569 catolici germani, 48 catolici unguri, 74 evrei, 15 lutherani maghiari şi 2 calvini maghiari. În 1849 oraşul are 1407 gospodării şi 8716 locuitori, dintre care 2246 catolici, 893 greco-catolici, 4370 ortodocşi, 269 lutherani, 76 calvini şi 510 evrei. Câţiva ani mai târziu la Lugoj sunt 10293 locuitori, din care, în dreapta Timișului trăiau 8313 (5146 români, 2029 germani, 453 maghiari, 189 sârbi slovaci, 496 evrei), iar în stânga Timișului 1980 (din care 360 români, 1154 germani, 278 maghiari, 27 sârbi şi slovaci, 152 evrei). Primii dascăli și primele școli, despre care avem informații certe, au apărut la Lugoj în strânsă legătură cu răspândirea calvinismului în Banat. Totuşi, la Lugoj se făcea școală încă din secolele anterioare, căci lugojenii au fost menționați ca studenţi la marile universităţi europene încă din secolul al XIV-lea. În 1394, la Universitatea din Viena studia Johannes de Lugas, iar în 1399, Joannes Caesar de Lugas Ungarus. Școlile calvine din Banat, au fost întemeiate cu scopul atragerii nobililor români la reformă. În secolul al XVI-lea, a apărut o pătură de meşteşugari, negustori, nobili şi oşteni cu o situaţie economică mai bună şi care avea nevoie de cunoaşterea scrisului şi cititului. Nevoile acestor oameni noi au făcut ca școlile calvine cu predare în limba română să prospere. Răspândirea reformei religioase în Banat începe în 1564, an în care în Dieta Transilvaniei întrunită la Sighişoara se relatează că „în districtul Caransebeş a început să fie propăvăduită Evanghelia”. În 1582 este tipărită „Palia de la Orăştie”. Din primele pagini ale Paliei reiese că „Tordaşu Mihai alesu Piscopul Românilor în Ardealu şi cu Herce Ştefan propăvăduitorul Evangheliei lui Hs. în oraşul Căvăran Sebeşului, Zacan Efrem, dascăl de dăscălie a Sebeşului şi cu Peştişel Moise, propăvăduitorul Evangheliei în oraşul Lugojului... ţinum întruna pentru jelanie scripturei sfinte, că văzumu cum toate limbile au şi înflurescu întru cuvintele slăvite ale lui Dumnezeu numai noi românii pre limbă nu avem”. Aşadar, în 1582, la Caransebeş existau pe lângă un propovăduitor al Evangheliei, un dascăl de dăscălie (şi deci, o şcoală). La Lugoj e amintit doar Moise Peştişel, propovăduitor al Evangheliei. Însă el, sau un dascăl de dăscălie, îi învăţau pe copiii lugojenilor să citească, căci altfel, pentru cine ar fi fost tipărită această carte? În această perioadă, un Mihail Deş din Lugoj, este amintit ca student la universitatea Wittenberg (protestantă), iar Franciscus Kataz de Lugas Transylvanus (în 1597) şi Michael Lugassi nobilis Transylvanus (în 1604), ca studenţi ai universităţii catolice din Olomouc (Olmutz). Un alt pastor reformat din Lugoj, Ştefan Fogaraş, a tradus din maghiară în română „Catehismul” lui Alstedius, în 1648. Tipărit cu litere latine şi ortografie maghiară, Catehismul era destinat învăţământului „demn şi potrivit cu mintea copilului care e fraged”, dovadă a faptului că în orașul de pe malul Timișului exista o şcoală. Un alt indiciu al existenței unei școli calvine la Lugoj o găsim în „Regulamentul şcoalei româneşti din Făgăraşi” (1657) încropit de Susana Lorantffi. În acest Regulament, la punctul al III-lea se precizează că „pe lângă acesta îi va învăţa să cânte româneşte după obiceiul bisericilor din Caransebeş şi Lugoj, cu adausul că 171 acestea trebuie să le scrie cu litere româneşti” (slavone, faţă de latinele lui Fogaraş). Această faimă nu putea fi obținută decât în şcoli care funcţionau de mulţi ani. Din regulamentul acestei şcoli din Făgăraş, înfiinţată de principesa Susana Lorantffi, văduva lui Gheorghe Rákóczi I, putem deduce ce învățau elevii la şcolile similare din Lugoj şi Caransebeş. Regulamentul cerea ca „dascălul de dăscălie” să ştie foarte bine scrie şi vorbi româneşte, „să fie învăţat, să înveţe pe şcolari întâi alfabetul românesc, să-i obişnuiască cu citirea Noului Testament, a Psaltirii, a Catehismului şi să-i înveţe să cânte româneşte”. Printr-o diplomă acordată de principele Gheorghe Rákóczi al II-lea, la 15 septembrie 1651, este înnobilat Valentin Nyiressi, dascăl din Lugoj (honestum Valentinum Nyiressi, apud Lugosium scholasticum) şi prin el, fratelui său Mihail. Motivul acordării diplomei era acela că Valentin Nyiressi „şi-a strâns puterile-i alese pentru a cultiva opera scrisului spre încântarea noastră”. Informaţiile despre școala şi copilăria din acea perioadă sunt foarte foarte puține. Gabriel de Bethlen, în 1628, îl înnobilează şi îi acordă blazon Un student român din Transilvania nobiliar lui Gheorghe Loncea (Loncza) „în prezent secolului al XVII-lea (Trachten în zisul nostru târg Lugoj, îndeplinind funcţia de Kabinett von Siebenbürgen album) socotitor şi notar... după ce, încă de copil, a dispreţuit ademenirile viciilor şi s-a aplecat spre discplina artelor liberale cele mai vrednice de cinste, mai întâi la curtea răposat măreţei Clara Szini, văduva măreţului Ladislau de Carei”. Principele Gheorghe Rákóczi I, în 1644, îl înnobilează şi îi acordă blazon nobiliar lui Petru Szászvárosi (din Orăştie) alias Pap de Lugas, predicator al bisericii reformate calvine din târgul Haţeg. Acesta „s-a aplecat încă din copilărie, în mod deosebit, asupra scrierilor sfinte”. După ocuparea Lugojului de către turci, în 1658, aici continuă să fie o școală sau un fel de școală. O hotărâre din 1675 a mitropolitului Sava Brancovici cere preoților, inclusiv celor din Banat ca „pintru să se mai întărească şi pruncii nefiind isculă unde să înveţe, tot creştinul să-şi ducă pruncii la besearecă şi popa, după ce va isprăvi cu slujba besearecii să facă ştire cum să se strângă pruncii în beserică, să-i înveţe cum iaste scris mai sus, adecă: Tatăl nostru, Credeul, Zece porunci”. Peste câțiva ani, în 1698, sunt amintite pentru ultima dată şcolile reformate din Lugoj şi Caransebeş. În prefaţa în limba maghiară a „Catehismului calvin de la Bălgrad” se menționează „că a fost dat, pentru şcolile de religie din aceste două locuri, mai cu seamă din Lugoj şi Caransebeş şi pentru întărirea în credinţă a tinerilor care învaţă în ele”. Nu se poate ști sigur dacă aceste școli continuau să existe sau dacă doar se plănuia reînființarea lor, odată ce Lugojul și Caransebeșul ar fi fost eliberate de sub stăpânirea otomană. În secolul al XVIII-lea, Banatul a devenit nu doar o regiune în care prosperau meşteşugurile şi comerţul, dar şi una în care societatea manifesta o preocupare crescândă pentru şcoală și pentru carte. Conducătorii Imperiului Habsburgic au dus o politică prin care se dorea ca un număr cât mai mare de copii să beneficieze de educație. Printr-o astfel de politică, împăraţii Maria Terezia şi Iosif al II-lea doreau făurirea unor cetățeni supuși și responsabili. 172 După instaurarea stăpânirii habsburgice în Banat la Lugoj, minoriţii au deschis o şcoală, în 1733, pentru copiii coloniștilor germani din stânga Timișului. În 1736, aici preda învățătorul Windisch Ferdinand. Școala a avut de suferit în urma evenimentelor din 1738-1739. În 1752, pedagog al acestei școli era Jivan Muţolovici, iar Dominick Weiss învăţător. În 1754, învățător era Michael Dornbenter, iar între 1757 şi 1776, Simeon Scherübel. Charles Doussault, Școală românească (1842) În 1777 această școală a devenit publică. În 1778 școala comunală germană era frecventată de 128 de elevi. Acestor elevi le preda învățătorul Mitter János, care era plătit cu 170 fl. și primea în folosință un teren de 15 stânjeni. Un document din 1782 menționează că avea 3 camere, bucătărie și cămară cu alimente și era în stare bună. În 1804 acoperișul școlii a fost refăcut, școala fiind acoperită cu șindrilă. În 1779, dascăl la școala germană era un anume Scheehorz Ferenc; în 1786, Hilebrand Antal; iar în 1794, Reinholz Ádam. La această școală învațau și copiii evrei, comunitatea evreiască din Lugoj, neavând încă o şcoală în secolul al XVIII-lea. În 1777, școala din Lugojul German a devenit publică în urma apariției noii legi a educației. Ca urmare, în 1786 aici e angajat încă un învățător pentru a le preda copiilor români. Acest învățător era plătit de Primăria Lugojului Român. Rapoartele autorităților menționează, de asemenea, că tinerii din „Lugojul German merg în orașe și țări străine, pentru a învăța o meserie”. O şcoală românească e înființată la Lugoj în 1736 sau în 1742. La această școală, copiii învățau, după cum notează Nicolae Stoica, „silabisirea românească”. Dascăli la această şcoală au fost Mihai Petru, un ardelean (pe la 1760), Antonie Alexieviciu din Ţara Românească (1761) şi Ioan din Bănia (1762). Din cauza salariului mic, dascălii renunțau repede la postul deținut. În 1763, Cancelaria Aulică a cerut administraţiei civile bănăţene şi celor doi episcopi ortodocşi să organizeze câte o şcoală în fiecare comună, învăţământul devenind obligatoriu. În 1764 se recomanda numirea unui director ortodox pentru îndrumarea şcolilor şi învăţătorilor. Un directorat şcolar ortodox a fost creat în anul 1770. Școlile confesionale ortodoxe, româneşti şi sârbeşti, au fost organizate în anul 1774 printr-un regulament specific, iar cele germane prin „Algemaine Schulordnung”. O statistică din 1768 consemnează că în districtul Lugoj „sunt cinci şcoli la care sunt 31 copii elevi. Învăţătorii sunt un sârb şi cinci români care învaţă cititul, scrisul, socotitul”. Tot în acest an, în urma donației de 1012 florini făcută de Gavrilă Gurean, s-a construit o nouă şcoală româno-ortodoxă la Lugoj. Din lista de cheltuieli pentru construirea acestei şcoli ne putem da 173 seama cum arăta localul acestei şcoli. Pentru ridicarea şcolii s-a cumpărat printre altele: „3 uşi cu lemn şi fier... 4 scaune şi 1 masă... 2 sobe verzi... (un) pat încheiat... 6 strane la copii”. Școala era o clădire cu 2 încăperi (sunt trei uşi şi numai două sobe). Într-una din camere, unde era un pat, o masă, scaune şi o sobă (verde) locuia învățătorul, iar cealaltă încăpere, unde erau „6 strane” (bănci pentru elevi) şi o sobă verde, era sala de clasă. La această şcoală la care dascăl, în 1774, era un Moise, învaţau, atât copii din Lugoj, cât şi cei din satele din jur. Lângă Biserica „Adormirea Maicii Domnului” este construită o școală românească În 20 mai 1771, împărăteasa Maria Tereza a impus „Normal Patentul”, făcând posibilă apariția învăţământului de stat în Imperiul Habsburgic. Legea hotăra că învăţământul „iliric” (ortodox) urma să fie dirijat de Curtea de la Viena și permitea copiilor neuniţi să frecventeze şcolile catolice. Această lege a dus la dezvoltarea vechilor şcoli, la apariţia altora noi și la școlarizarea unui număr mai mare de copii. Începând cu 1777 școlile au funcționat pe baza legii „Ratio Educationis”. Legea clasifica şcolile după locul unde funcționau (în sate, târguri sau oraşe) ca „poporale sau naţionale”. Legea introducea materii noi în şcolile elementare. Legea obliga ca fiecare etnie din Imperiu să se instruiască în limba maternă, pentru ca învăţământul elementar să fie egal pentru toţi. Conform acestei reglementări, în fiecare parohie urma să se înființeze și o școală, însă învățătorii erau angajați de autoritățile statului, fără ca autoritățile bisericești să poată interveni. În 1806 apare o nouă „Ratio Educationis”, revenindu-se asupra unor prevederi. Autoritățile bisericeşti reprimesc dreptul de a controla şcoala. Preotul local îl controla pe învăţător și participa la examenele de sfârşit de an. Protopopul avea dreptul de inspecţie peste școlile din protopopiat. Documentele scot la iveală faptul că frecventarea acestor şcoli este destul de redusă. La Lugoj, în 1791, din 380 băieți și 268 fete de vârstă școlară, participau la cursuri doar 79 băieți și 9 fete. Autoritățile comitatului Caraș au propus, în 1785, câteva măsuri pentru creșterea numărului de elevi în școlile din Banat: „4... școlarii, sub pedeapsa bătăii, au să cerceteze școala din 1 Octombrie până la 1 Mai. 5... Niciun tânăr să nu se poată încheia căsătorie decât dacă va produce atestat de la învățător, că a frecventat școala regulat și că cel puțin în catehism a făcut progres. 6... Vitele să nu se pască îndeosebi de prunci, ci de păstorii comunie”. 174 Aceleași autorități hotărăsc, în decembrie 1785, următoarele: „7. Fiindcă de la firea poporului român abia se poate aștepta ca părinții de bună voie să-și trimită pruncii la școală, se judecă de lipsă ca să se comscrie pruncii de la 6-12 ani impunându-se părinților a-și trimite pruncii la școală și încă așa, că începând cu 1 Noiembrie până la 1 Aprilie negreșit, căci în acele luni nu este lucru la câmp, dar nici în alte luni să nu se rețină pruncii de la școală fără știrea pretorului respectiv... învățătorii vor fi datori în fiecare lună să prezinte judelui... conspectul celor care au frecventat școala având să arate zilele absențelor, iar pe părinți să-i îndatoreze a spune motivul absenței și în fiecare caz de neglijență și vinovăție părinții să fie pedepsiți cu 12 bâte... 8. Pentru ca părinții să fie îndemnați a-și trimite pruncii la școală, iar aceștia să poată face spor, comisia află de lipsă, ca în viitor dintre tinerii acelei națiuni nimenea să nu poată încheia căsătorie decât dacă vor produce atestat, că regulat au frecventat școala”. În ciuda acestor măsuri luate de autorități, în 1786, episcopul de Vârşeţ a constatat, din nou, că „pruncii de legea noastră din nepurtare de grijă a părinţilor săi, foarte puţini la şcoală merg”. În 1787, Curtea de la Viena a ordonat pedepsirea părinţilor care opresc copiii de la frecventarea şcolii şi hotărăşte ca în viitor doar cei care ştiu carte să poată fi aleşi conducători de sate. Dar situaţia nu se remediază, căci în 1821 directorul şcolilor ortodoxe din districtul Lugoj, Ioan Mihuţ, consemna că din 410 copii doar 180 frecventează Școală din secolul al XVIII-lea cursurile. Un protocol din „vremea cea cu scumpete” (1817) ne dezvăluie că învăţătorii locali au „puţină plată”, deşi un alt document preciza că „mulţi lăcuitori ai oraşului Lugoj care au pruncii la şcoalele cele latineşti să plânsără că ei multe cheltuieli au jărtfit pentru luminarea şi învăţătura pruncilor lor”. Nici manualele nu erau suficiente. În 1769, Daniel Lazarini, însărcinat cu cercetarea posibilităţilor de îmbunătăţire a procesului de învăţământ în Banat, sublinia într-un raport înaintat împărătesei Maria Tereza, necesitatea asigurării de către autorităţi a unui număr corespunzător de manuale. Explicațiile situației sunt numeroase. Călătorul german J.J. Ehrler considera că: „religia localnicilor din Banat nu acordă vreo atenţie educaţiei date copiilor... (iar) popi... sunt şi rămân doar nişte ţărani deghizaţi, care nu pot avea vreo noţiune despre religie, deoarece, luaţi cel mai adesea de la coarnele plugului, de-abia pot citi în limba lor maternă...”. J.K. Steube menționează și el ignoranța preoților ortodocși: „ce-i drept, dacă acum moare un preot, locul lui nu mai este luat de clopotar, aşa cum se întâmpla odinioară... (însă) am cunoscut un preot... care deţinea deja funcţia şi abia deprindea cititul cu ajutorul unui notar ungur”. Francesco Griselini întărește ideile de mai sus, considerând, de asemenea, că mentalitatea românilor e o piedică în fața educației: „popii nu sunt cu mult mai bine instruiţi. 175 Toată ştiinţa lor se limitează cel mai adesea la citit şi la cântările bisericeşti. Singurul lor gând este să tragă foloase de pe urma sfintei lor misiuni... (dar, deasemenea) românii se căsătoresc foarte tineri... o fată care a împlinit abia 12 ani este cerută în căsătorie... (şi mai mult) ocupaţia de căpătenie a tinerilor români este să pască vitele, până când devin destul puternici şi oţeliţi pentru a fi folosiţi la arat, cărăuşie şi alte munci cu braţele... săparea canalelor, ridicarea clădirilor cezaro-crăieşti”. Totuși situația e mult mai complexă. Iată ce povesteşte preotul Nicolae Stoica de Hațeg: „fiind eu de 14 ani, fecioraşi, şteiind ceti, scri, în cetatea Timişorii sîrbeăşte a învăţa, unde şapte ani am fost. Ci în loc de-a învăţa gramatica slovenească, iară ceaslovu, psaltirea sîrbeşte, care le ştiiam, acuma tot de rost a şti, cu ceva cîntări; 4 ani pierdiu şi cei 3 în şcoala mică nemţească, eu întîiul rumân... ajutam la besearica a mătura, candiile, şveaştnice a ştărge, să mă lasă în cărţi a citi... cu careă de foame, păduchi, îmi zăuitam”. Jocuri de copii (secolul al XVIII-lea) Episcopul ortodox de Vîrşeţ, întrebat de un preot ce să facă cu cei doi copii ai săi, i-a recomandat acestuia: „dă-i în şcoală nemţeăşte să înveăţe”. Pentru românii din Banat, în secolul al XVIII-lea, școala și cunoașterea limbii germane e cea mai sigură cale de a avea succes în societate. Cunoașterea limbii germane reprezintă și pentru celelate etnii din Banat un obiectiv primordial. Nobilimea și burghezia îşi permite să angajeze profesori particulari. J.K. Steube povestește că: „domnul Arisi mi-a oferit 10 florini pe lună, precum şi mâncare, cazare şi menaj, eu ţinându-i în schimb contabilitatea, învăţându-i pe fiii săi limba germană”. Lecțiile în particular erau un lucru normal pentru cei avuți. În 1804, contele Sóro l-a rugat pe Jeremiá Delphinus, profesor la școala minoriților din Lugoj, ca în timpul vacanței să se ocupe de pregătirea nepotului său, baronul Trautenberg. Nobilul Simion Jakabffy le-a cerut profesorilor de la școala din Lugoj să-l pregătească la limba latină pe fratele său mai mic, elev la gimnaziul din Arad. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, statutul dascălului era unul marginal, învățătorii trăind la limita sărăciei. Tocmai de aceea, dascălii renunțau la funcţie imediat ce găseau ceva mai bun. Cât despre statut, iată următoarea întâmplare: „Eu în Corni, cu 60 florinţi şi cucuruzi, său, brînză, porc, leămne mă puş... (şi când e cazul) la mine, în loc de dascăl, să aduna, pre 176 pannachide (table) de păr făcute, ceruite bine, table, le scriiam de învăţa, că eu la psaltire învăţam... episcopul din Verşeţi... pre tată-meu de mine l-au întrebat. I-au spus că-s dascăl în Corni. „- Ce-i, murari?” „- Ba, maghister!” „- Ba morar!””. În plus educaţia se făcea cu bâta, chiar și pentru seminariști: „Protopopul Nestor... de când era aicea profesor şi bătea preoţii... cu o boată mare după ei, afară din curte i-au scos, până ce-au învăţatu-le toate... în sfîntul oltariu, cu preoţii, diaconii slujind şi smintind ceva, afară în tinda muerilor, culcat pe jos îl bătea... când preda preoţilor lecsii pre tablă neagră, episcopul tot făţişi. El cu ferula nu numai tinerii preoţi, ca şi bătrâni bătea”. J.J. Ehrler confirmă că, în Banatul secolului al XVIII-lea, „dragostea manifestată de părinţi pentru copii şi de către aceştia către cei dintîi n-am observat-o până acum la vreun alt popor... dar pe cât de mare e dragostea... nici o abatere în această privinţă nu rămâne nepedepsită”. Francesco Griselini adaugă și el câteva amănunte referitoare la copilăria din Banatul secolului al XVIII-lea: „leagănul folosit de românce la început se compune dintr-o bucată de pânză groasă prinsă de un fel de cadru. Sforile pornind de la cele patru capete se unesc deasupra, iar leagănul e atârnat astfel de un cui mare, bătut în tavanul camerei de dormit... peste zi copilul este culcat pe o pernă cu pene într-o albie de lemn de tei... De multe ori am văzut românce care, mergând pe uliţă, purtau pe cap astfel de leagăne cu copii, în vreme ce mâinile le erau ocupate cu fusul de tors... La alte românce am observat că vârâseră copilul într-o traistă de lână, legată la spate cu două panglici late, în aşa fel încât, trăgând-o de subsuară, putea da piept în vreme ce spăla la râu... Româncele lasă copiii să se târască pe jos, în pielea goală... Când copiii au mai crescut, sunt îmbrăcaţi de obicei numai cu o cămaşă de pânză groasă, pe care nu o mai schimbă, ci o poartă până ce devine neagră şi murdară şi se rupe în bucăţi... ocupaţia de căpătenie a tinerilor români este să pască vitele”. Călătorului german J.K. Steube completează cele scrise de Griselini: „deoarece preoţii lor nu ţin registre cu cei născuţi... dacă îl întrebi pe un român în vârstă câţi ani are, el îţi va răspunde aşa: eram deja băiat care păzea vitele pe cînd turcii mai stăpâneau Banatul... (pe când se săpa Canalul) eram destul de mare pentru a mă însura”. Scrierile lui Nicolae Stoica ne arată o dragoste şi o grijă deosebită pentru copii. În scrierile lui găsim prunci foarte fragili, jucându-se între naştere şi moarte. Cronicarul Banatului se bucură când află că va deveni tată: „aflai preoteasa cu prunc... Eu de bucuria preoteăsii mă veselii, că un fertal bun de vin bun de la Logoj şi un copilaşi, Athanasie, îmi aduseăse. Macar că plosca cu vin şi eu mai aveam, că cîntînd nemţeăşte, voe bună soldaţilor morţi, des îi chiemam la plosca mea, dam de bea”. Tot Nicolae Stoica scrie despre copilărie pe o Cazanie de la Râmnic (de la Mehadia): „anul 1763, când m-am dus eu la Temeşwar Domu Chirchen fu gata; încă bălţi multe în cetate erau, unde ne dam pe gheaţă, destule locuri largi unde ne jucam cu popicul, clinga, de-a porunca, cu lopata mică”. Când îi moare fiul, același scriitor bănățean e cuprins de o mare tristețe: „marţi auzii că la Bozovici fiiu-meu, Alexie, bolnav, slab, au zis: „Mamă, eu mor, dară nu spune taichii, ci zi că m-am ascuns sub fînu cailor”. Eu alergai, mort îl aflai, la joi Mari îl îngropai. În 8 aprilie, Paştile. Ca şi Crăciunu, făr de vin petrecurăm”. Apărute încă din secolul al XVI-lea, primele şcoli din Lugoj îşi datorează existenţa unor confesiuni religioase. În secolul al XVIII-lea, statul intervine în educație din dorinţa autorităţilor de modernizare și școlile devin un instrument de modelare a unor cetățeni loiali. Condițiile economice și mentalitățile fac ca doar un număr relativ mic de români să beneficieze de educația oferită de schimbările produse în Imperiul Habsburgic, deși sunt tot mai multe semne că românii încep să înțeleagă rolul educației. 177 X. Crâmpeie de viață cotidiană în Banatul secolelor XIV-XVIII Istoria e făcută și populată de oameni obișnuiți, așa că e normal să ne întrebăm cine au fost acești oameni din trecut? Informaţiile privind viața cotidiană în primele secole de existenţă a Lugojului sunt rare şi incomplete. Începând cu secolul al XVI-lea, documentele prezintă o lume diversă în plină mişcare, cu oameni tot mai bine conturați. Este o lume în continuă schimbare, pe plan material, social şi mental. Epoca otomană a fost o paranteză, aproape lipsită de informații, care, pentru Lugoj, a durat 60 de ani. În secolul al XVIII-lea, odată cu stăpânirea habsburgică, Banatul devine viu, deoarece se scrie tot mai mult despre această zonă. Prima menţiune despre un lugojean provine din 1334, când în registrul de plată a dijmelor al regatului Ungariei (1332-1337) apare Blasiu, preotul (catolic) de la Lugoj (Lucas). Abia în 1376, documentele, care aminteau că cetatea Lugoj (castrum Lugos) era o cetate regală condusă de un castelan, ne lasă să înțelegem că locuitorii ei erau câțiva zeci de soldați și diverși slujitori. La începutul secolului al XVI-lea, Nicolaus Olahus scrie, confirmând cele de mai sus: „castelul Lugos, ai cărui locuitori sunt aproape toţi oşteni călare, dedaţi slujbei militare”. Oraș medieval din centrul Europei (detaliu dintr-un desen din secolul al XVII-lea) Pe lângă oşteni, la Lugoj mai avem şi alţi locuitori: iobagii fugiți din sate, meşteşugari şi negustori. Ei se aşeză în jurul zidurilor cetăţilor. În 1439, documentele menționează pentru prima dată oppidum (târgul) Lugoj. Dreptul de târg duce la creşterea populaţiei „civile” din Lugoj, iar așezarea din jurul zidurilor crește căci, în 1451, e amintit Lugojul Nou. Ca majoritatea oraşelor medievale, Lugojul avea un pronunţat caracter agrar. Locuitorii aveau grădini în jurul caselor şi terenuri în hotarul oraşului unde se găseau ogoare, livezi, păşuni, vii. De asemenea, în 1566, în „Descrierea mai amplă a Transilvaniei”, Giovan Andreea Gromo consemnează că Lugojul „deţine, împreună cu împrejmuimile ei o poziţie din cele mai bune pe un seş, prin mijlocul căruia curge veselul şi bogatul râu Timiş, în care se prind multe soiuri de peşti buni şi o mulţime de raci mari şi gustoşi”. Documentele amintesc că, în 1577, banul Ștefan Tompa a oferit vin unei mulțimi furioase după ce aceasta l-a linșat și l-a ucis pe unul dintre dușmanii banului. Peste aproape un secol, în 1660, Evlia Celebi menționează în „Seyahatname” că „în jurul oraşului pământul este roditor, acoperit cu vii şi cu grădini... Dintre 178 produse sunt vestite prunele de aici, ca şi merele şi cerga albă” (adică o pătură din lână). Despre o vie şi un deal cu vii aminteşte şi un document din 1600: „acea vie pe care o am aici, în dealul cu vii al Lugojului, în vecinătatea viilor lui Giurga Radu şi Mihai Petruţ”. Datorită dezvoltării, orașele au primit drept de autocârmuire. În fruntea lor, locuitorii alegeau un sfat (senatus) alcătuit dintr-un judex (jude) şi mai mulţi juraţi (jurati). Așa apare o nouă categorie de locuitori cu funcţii în conducerea oraşului și care, cu timpul, a fost înnobilată. Tot acum, vechea nobilime, care stătea pe domeniile sale (cnezii, locuiau la început, alături de iobagi, în satele lor), se va muta în oraş. În Banat aceste schimbări au dus la apariția unei pături nobiliare noi. La Lugoj acești nobili noi locuiau așezarea din apropierea cetății. Un nobil și iobagii săi (detaliu de pe un desen din Evul Mediu) În 1529, judele Martin Luca, juraţii Francisc Gyla, Balint Zora şi „civilii” Martin Belu, Andrei Gaspar, Mihai Maiug, toţi din Lugoj, participă la punerea în posesie a lui Petru Tincovan din Lugoj, cu domeniul Hezeriş. În 1542, Boroşan, Andrei şi Petru de Lugas au primit domenii în valea Dragomirna, iar la 1534 era amintit un Nicolae voievodul de Lugoj. Familia Bruz de Lugoj s-a refugiat la Orăştie, în 1552. În 1557, jude de Lugoj era Anca Gaşpar, iar în 1570 era menționat în documente un Ioan Gaşpar, alături de juraţii Laurenţiu Bugar, Andrei Şişman, Ştefan Bălan. Nobilul Toma de Lugoj apărea într-un document din 1562. Maria Găman cu proprietăţi la Căpâlna, Prosec, Hideşti cu casă la Lugoj, cu vii, și-a făcut testamentul în 1600 în faţa lui „Ştefan Şomogyi, prim-jude al Lugojului, Ioan Morar, Matia Hagia, Ioan Bujoran, juzi, juraţi”. În 1602, Doroteea Lazăr, soţia lui Ioan Pribeag din Lugoj, a împrumutat bani, oferind ca gaj un teren la Măru. În 1607, când la Lugoj era jude Gherga Ştefan, Ioan de Lugasy a fost căpitan al Lipovei. Diploma din 1645, menționează 55 de ostaşi înnobilaţi din Lugoj. Despre un număr mare de oşteni, până la cifra de trei mii, aflați la Lugoj, scrie şi Antonio Possevino, în condiţiile creşterii rolului militar al acestui oraş la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Pe lângă aceşti „devotaţi... nobili curteni ai noştri” menționați în diploma din 1551 și „nobili(i) şi cnezi(i)” consemnați în diploma din 1609, cele două documente amintesc „întreaga obşte a oraşului Lugoj” şi „ceilalţi locuitori ai numitului nostru târg Lugoj”. Cine sunt aceşti „ceilalţi locuitori” ai târgului Lugoj? Dintre ei trebuie să-i amintim pe Ştefan Herce, predicatorul calvin din Caransebeş, care avea o casă la Lugoj; pe Moise Pestişel, predicatorul calvin din Lugoj (1582); pe diacul Ştefan Lippay, notar jurat, pe domnul Paul Kovacshazi, predicator al Lugojului, pe Lancza Gyorigy, notar (1628), pe Ştefan Balassi, socotitor (retionista) din Lugoj, pe Valentin Nyiressi, dascăl din Lugoj (honestum Valentinum Nyiressi, apud Lugosium scholasticum), pe Petru de Orăştie, preot reformat în Haţeg, care avea o casă la Lugoj și pe predicatorul Ştefan Fogorasi. 179 Alături de ei sunt diverși comercianți şi meşteşugari. Pe negustorii din Lugoj îi întâlnim la târgul din Cluj la începutul secolului al XVI-lea, alături de marchitani din Ardeal și țările române. De comerț se ocupa și Ioan, diacul din Lugoj, care le-a scris unor cunoscuți din Sibiu că a cumpărat în Ţara Românească un cal cu 10 florini şi un bou cu trei florini. Dietele din 1577 de la Turda, şi din 1578 de la Cluj, fixează pentru negustorii neardeleni doar anumite orașe în care să-și vândă marfa sub amenințarea confiscării vitelor. Pentru negustorii din Caransebeş, Lugoj şi Lipova a fost fixat târgul Lipova. La Dieta ținută la Cluj în 1658, se interzicea, de asemenea, exportul de oi, capre, berbeci, ţapi în Imperiul Otoman. Se face totuşi o excepţie, „fiindcă cei din ţinutul Caransebeş-Lugoj trăiesc din Imperiul turcesc, şi acum neavând grâu li se îngăduie să exporte şi să vândă oile din ţinutul lor liber, dar din Ardeal nu”. Dar poate nu trăiesc numai din Imperiul turcesc, dacă ţinem seama de ce notează Ştefan Szentandrassy: „în anul 1600, am fost numit şi trimis la românii din părţile Caranseveşului şi Lugojului... şi stând acolo şi dăinuind în 1604 prigoana ereticilor, în anul următor, schimbându-mi portul (în port de „negustor”) am plecat cu nişte negustori catolici la Ragusa, prin părţile turceşti”. Oraș medieval din centrul Europei (detaliu dintr-un desen din secolul al XVII-lea) În timp, târgul de la Lugoj a devenit tot mai important. O scrisoare din 1616, trimisă de belerbegul Timişoarei, Mehmet paşa, către „stimatul domn Vitezul Petru Bethlem acum căpitan suprem şi guvernator al Caransebeşului şi Lugojului”, ne oferă o imagine a târgului Lugoj de la începutul secolului al XVII-lea: „în privinţa oilor, berbecilor, scrie paşa Mehmet, care ni lea trimis principele bucătăriei noastre le-am trimis înapoi la Lugoj, ca să fie vândute; Măria Sa principele ne scrie aceasta, că a încredinţat Domniei tale vânzare, iar după ce au fost vândute, Domnia Ta să ne trimiţi nouă preţul. De aceea nu ştiu dacă Domnia Ta le-ai vândut deja sau nu; aşteptăm preţul ca să vedem cadoul principelui, cât s-a împlinit preţul a 200 de berbeci”. Pe lângă târg, oraşul avea şi o piaţă unde se ţineau şi târgurile, găsindu-se și un loc de execuție. În 1577, în această piață a fost târât cadavrul lui Andrei literatul, ucis de o mulțime 180 furioasă, incitată de banul Ștefan Tompa. În 1644, documentele îl menționează pe Petru din Orăştie care poseda o curie nobiliară în strada Pieţei. De altfel, numele străzilor şi vecinilor din Lugojul secolelor XVI-XVII ne dau numeroase informaţii privind situaţia economică, socială sau religioasă din oraș. În 1580, casa din Lugoj a lui Ştefan Gherţa din Vărădia se „învecina înspre răsărit cu casa lui Gheorghe Lucaci şi cu cea a văduvei lui Petru Dobomir, înspre miazăzi cu casa lui Mihai Opincaş, iar înspre miazănoapte cu grădina amintitului Gheorghe Lucaci”. În 1584, casa nobilului Laurenţiu Bogar se afla „în vecinătatea casei Caspar Vaida, pe de o parte, iar pe de altă parte a râului Timiş care curge pe acolo”. În 1589 Marian Olas (Marianum Olaz) avea casa „aflată şi stăpânită în târgul nostru Lugoj din comitatul Severinului, în vecinătatea caselor nobilului Ştefan diacul din Iarmata, pe de o parte, iar pe de altă parte a chibzuitelui Melchior Vaida”. Gheorghe Giuaca din Lugoj (Georgii Gyuraka de Lugas) avea şi el o casă „aflată... pe strada numită Hărăstrău, în vecinătatea caselor chibzuiţilor Lupu Voicu, pe de o parte şi Gaşpar Haranga, pedestraş puşcaş, pe de altă parte, casă cumpărată anul trecut de la cinstita Ana Fava, soţia chibzuitului Nicolae de Armadia”. În 1591, diacul Grigore din Oradea avea casă „pe strada Ţărmurani (Czermurann), în vecinătatea casei înţeleptului şi chibzuitului Nicolae Opincaş, pe de o parte, şi a grădinii înţeleptului Ioan Grecu, pe de alta”, iar Ioan Baboş, vicecastelan al cetăţii Lugoj, avea o casă „pe Strada de Jos... în vecinătatea caselor înţeleptului Ştefan Gore, de o parte, iar de cealaltă a nobilei Ecaterina, văduva răposatului Gaşpar Gonţ, libertinul nostru”. În 1593, diacul Matia Stănişa din Lugoj (Matthiae literati Ztanissa de Lvgas) avea o casă în Lugoj „care se învecinează în partea de răsărit cu casele chibzuiţilor Ioan Bela şi Gaspar Haranga, în partea de miazănoapte cu casa înţeleptului Stoica, croitorul, iar în partea de apus cu piaţa aceluiaşi târg”. Oraș medieval din Centrul Europei (desen din secolul al XVII-lea) În testamentul Margaretei Găman, din 1600, este menționată casa pe care o deţinea în Lugoj, pe strada Susani. Nicolae Palovina din Caransebeş avea, în 1607, case la Caransebeş şi la Lugoj. Ceea din Lugoj se găsea „pe strada numită Hărăstău, în vecinătatea lui Ioan Thot, de o parte şi a lui Ioan Vlad, de altă parte”. În 1609, diacului Mihail Dési din Lugoj (Michaëlem literatum Desi) avea casă „pe uliţa numită în limba populară Susani... în vecinătatea caselor nobililor Nicolae şi Gaspar Sárga înspre răsărit, a înţeleptului Micşa Hegeduş înspre miazăzi, a drumului public şi casei nobilului Ştefan Somogy înspre apus, iar înspre miazănoapte a casei 181 nobilului de neam domnul Ştefan Vaida”. În 1611, Ştefan Somogyi, alias Szöcs din Lugoj, avea o casă aflată pe aceeaşi „stradă Susani, în vecinătatea caselor lui Nicolae Tămăilă, de o parte, şi Mihail Dési, pe de altă parte”. Ioan Pribeg, în 1625, deţinea o casă aflată „în zisa cetate şi zisul nostru târg Lugoj, în vecinătatea caselor lui Toma Faur, pe de o parte, precum şi a lui Petru Szabó şi Gheorghe Frumuşel, pe de altă parte”. Casa lui Gheorghe Loncea (1628) se afla „în vecinătatea pieţei publice şi a caselor răposatului nobil Adam Dorca şi a nobilului Martin Urciug spre răsărit, iar înspre miazăzi a casei înţeleptului Matei Bujor, iar înspre apus şi miazănoapte din nou cu piaţa publică”. Ioan Kigso din Lugoj, soţia sa Eufrosina Fora şi fiul Marcu Nagy (în 1631) locuiau în casa aflată „în vecinătatea caselor alesului şi nobilului Ioan Manciul, de o parte, drumul public de cealaltă parte, precum şi casa lui Ioan Crişan de o a treia parte”. Gheorghe Rákóczy I, în 1644, i-a dat ca gaj, pentru o mie de florini, lui Petru Szászvárosi (din Orăştie) alias Pap de Lugas, o casă ce se găsea „în vecinătatea caselor nobililor şi chibzuiţilor Nicolae Dumitraş înspre răsărit, Petru Sebeşi înspre miazăzi, strada lui Ştefan şi a bisericii, precum şi uliţa Török (=turcu), numită în limba poporului strada Pieţii (vero plgis Stephani et eclesie Teoreok plateaque vulgo Piacz ucza) înspre miazănoapte”. În anul 1607, documentele menționau o Christengasse, adică strada Creştinilor (probabil acolo locuiau cei de confesiune calvină). Actele consemnează și numele câtorva meșteșteri din Lugoj; printre alţii, în 1593, documentele îl numesc pe Stoica, croitorul, iar în 1611, pe Ştefan Somogyi, alias Szöcs, cojocar din Lugoj; în 1625 erau menționți Toma Faur (fierar) şi Petru Szabó (croitor). Se pare că însuşi Mihai Viteazul şi-a echipat pentru iarnă 100 de soldaţi cu cojoace din Lugoj. Evlia Celebi, în 1660, amintește vestita „cerga albă de la Lugoj”. Negustorii străbeau drumurile atât călare, cât şi cu trăsurile, căci documentele consemnează că „de la Lugoj şi Caransebeş... au venit şi ei cu o trăsură”. Despre aceste drumuri, Mehmed Hemedemi, scrie în 1598 că: „drumurile prin Sebeş şi Lugoj şi Lipova sunt înguste şi anevoioase” şi pe ele nu pot „merge carele de tunuri ale oştii islamice”. Casele lugojenilor Scenă dintr-un bazar otoman erau construite din lemn și din piatră. Evlia Celebi menționează că „unele (case din Lugoj erau) acoperite cu stuf, altele cu scândură”. În interiorul caselor găsim „cearceafuri noi” şi „feţe de masă cu dungi”. Îmbrăcămintea locuitorilor din Lugoj ne este puţin cunoscută. Bărbaţii purtau câteodată „cingătoare turcească de argint”, iar femeile „rochie din tafta verde dublă” şi maramă de „mătase albastră”. Epoca otomană aduce unele schimbări în structura populaţiei Lugojului. Imediat după ocuparea Lugojului de către turci, „în cetate sunt trei sute de case ale ungurilor”. Pe lângă ei, aici găsim şi un „alaibei şi trei ciorbagii, pentru odale de ieniceri, o oda de topcii, o oda de gebegii, disdar, chehaia, muhtesib (strângător de taxe)” și un cadiu. Nobilii din Banatul de Lugoj-Caransebeș se refugiază cu toţii în Transilvania. Cu toate acestea, meşteşterii şi negustorii au rămas. Un document din 1677, pomenește de un iobag din comitatul Hunedoara 182 care duce la târgul din Lugoj un transport de sare. În 1726, la câţiva ani după ocuparea de către habsburgi a Banatului, noile autorități au poruncit îndepărtarea meşteşugarilor turci din atelierul de aramă de la Lugoj. În 1695, generalul Veterani îşi aproviziona trupele cu pâine de la Lugoj. Această informaţie trebuie corelată cu un plan al Lugojului din 1691, realizat de Giovani Morando Visconti, pe care apare o moară. Prada luată de turci din tabăra de la Lugoj a lui Veterani ne poate da o imagine a ceea ce putem găsi în Lugojul sfârşitului secolului al XVII-lea. Deşi Silahdar Fîndîklîlî Mehmed Aga menționează că această pradă a fost luată din tabăra armatei habsburgice, informațiile sunt relevante: „mai mult de 1000 de femei şi copii... diverse obiecte de aur, aramă, cositor, carafe, cupe, lăzi pline cu stofe de mătase, aur şi argint, brocat şi postavuri, mătăsuri, pielicele şi pânzeturi, evanghelii, nenumărate ladouri şi trăsuri, alimente şi băuturi cu medicamente, preparate cu zahăr, dulciuri, ciorchini de struguri conservaţi, pregătiţi cu miere şi grăsime... peste 4000 de boi, aproape toţi atâţia cai şi gâşte fără de număr, şi alte lucruri de hrană ca raţe şi multe alte lucruri”. E de presupus că unii locuitori ai oraşului Lugoj s-au adăpostit împreună cu avutul lor, în tabăra habsburgică, cetatea nemaifiind sigură. Moara „spaniolă” din Lugoj la începutul secolului al XX-lea Tot în epoca turcă, Mehmed, paşa Timişoarei, a ordonat repararea podului cel mare peste Ordul-Köprülü de la Lugoj şi pentru aceasta a cheltuit 207 guruşi. Probabil că meșterii care au făcut reparația erau creștini din zonă. Evlia Celebi amintește la Lugoj un muhtesib, inspector al vămilor, care încasa o vamă pentru marfă trecută peste podul mare de aici. Odată cu ocuparea Banatului de habsburgi, numărul meşteşugarilor creşte. Oraşele au târguri mari şi pieţe permanente. În districtul Lugoj se produc mari cantități de cereale şi vin. De aici, locuitorii din cercurile Almăjului şi Orşovei, „aşezate în munţii înalţi... sunt nevoiţi să cumpere porumbul, folosit de obicei la hrană, din districtul Lugojului”. Producţia de cereale a crescut încontinu și de aceea, la 1774, capacitatea hambarelor domeniale trebuia sporită până la „8000 mieriţe la Lugoj”. De asemenea, izvoarele consemnează despre districtul Ciacovei că nu „produce mai mult de 300 vedre de vin pe an... restul vinului se aduce fie de la Lugoj sau Vârşeţ, fie chiar de la Buda”. Autorii perioadei consemnează că „localitatea Lugoj... produce destul de mult vin, socotit în ţară ca fiind de cea mai bună calitate. În anii favorabili, recolta de vin se ridică la cel puţin 9000 de vedre”, deși „vinul de Giarmata îl întrece cu mult pe cel de Lugoj”. Nicolae Stoica de Haţeg atunci când e fericit bea vin de Lugoj: „preoteasa cu prunc... 183 eu de bucuria preotesei mă veselii, că un sfertul de vin bun de la Lugoj şi un copilaşi îmi aduse”. Călătorind prin aceste locuri, Johanns Lehmanns (1785) aminteşte și el viile din Lugoj: în „proprietatea soţiei contelui Soro, comandantul cetăţii Timişoara, (la Lugoj este) unui deal întreg cu vii, unde se cultivă viţa după metodele cele mai noi. Aici se produc cele mai bune vinuri de Burgundia, unice în Banat. Contesa are vii de assu, care este egal cu vinul de Tokai”. În secolul al XVIII-lea, „târgurile săptămânale de la Lugoj sunt frecventate de destui cumpărători oferind supuşilor o desfacere îndestulătoare pentru produsele lor”. „Cercul Timişului produce cantităţi mari de porumb pe care le vinde în aceeaşi măsură” la „târgurile din Timişoara, Lugoj”. Nicolae Stoica de Haţeg scrie că la Lugoj era un „piaţi” unde negustorii au „bolte, bugăi”, deschise „dughene”. În dughene „mâncare căpătai: rozalie, smochini, zămişcă, brânză... slănină... vin... pâini albe”. „Piațul” din Lugoj la începutul secolului al XX-lea În secolul al XVIII-lea începe și „industrializarea” oraşului Lugoj. În 1719 la Lugoj a fost construită o mare moară erarială numită „moara imperială Elisabeth”. Despre ea J.J. Ehrler ne spune că e o „moară de capacitate mijlocie şi funcţionare neîntreruptă”, la care se percep 20 de florini ca taxă de morărit. În 1776, la Lugoj existau deja 6 mori de apă, care deţineau o suprafaţă de 23 jugăre de pământ arabil. În 1722, se aproba de către administraţia districtuală deschiderea la Lugoj a unei manufacturi de postav ţărănesc, numit aba. În luna mai 1723, la Lugoj funcționa o manufactură de pături, care primeşte o comandă de 5000 de pături. În toamna anului 1727, administraţia bănăţeană s-a interesat de rezervele de pături din magazia de pe lângă manufactura din Lugoj şi a comandat 3-4000 de pături. Pentru iarna anului 1728, s-a comandat fabricarea unei cantităţi şi mai mari de pături, 12000 de bucăţi. Pentru cazangii care lucrează la Lugoj, în 1723, s-a cerut cantitatea de 30 chintale plăci de aramă, plata urmând să se facă la primirea mărfii de oficiul districtual. Deoarece cea mai mare suprafaţă din districtul Lugojului (140142 iugăre) era acoperită cu păduri, la Lugoj funcționa, în 1723, un joagăr imperial. După ce era curăţat aici, lemnul şi cheresteaua erau transportate la Timişoara, pe Bega. În anul 1748 s-a încercat deschiderea unei berării la Lugoj „dar casa meşteriţei Elisabetha Schleg nu era construită din material solid”, și administraţia n-a fost de acord cu acest plan. Peste patru ani, în 1752, administraţia Banatului ordona serviciului administrativ districtual din Lugoj să distribuie un loc pentru înfiinţarea unei berării. În iulie 1752, berăria era în construcţie. Berarul Martin Reidingera fost scutit de dare timp de doi ani de zile. Berăria 184 era, de fapt, proprietatea camerei regale, fiind închiriată unor antreprenori din oraș. Probabil câştigul era mic, căci în 1768 n-a fost găsit nici un pretendent dornic să arendeze berăria. În 1733, la Lugoj a fost deschis un han, numit „La Vulturul Negru” (Ad Nigram Aqvila). Proprietarul hanului era Adam Walther. În 1750, proprietar a devenit Simion Dollinger, ginerele lui Walther. Johanns Lehmanns oferă alte amănunte despre viața economică a Lugojului secolului al XVIII-lea: „pe un drum frumos ridicat şi bine făcut, am ajuns la Lugoj, care în sine este un foarte mare. Are o piaţă frumoasă, cu multe case frumoase. În piaţă sunt prăvălii cu negustori greci. Oraşul este împărţit în două de râul Timiş. Partea germană este bine zidită, are ospătării bune, în care sălăşluiesc călătorii, deşi sunt cam departe de drum. Trecătorii peste pod, pentru fiecare cal, trebuie să plătească vamă. Lugojul este un loc plăcut, cu locuitori joviali. În partea germană se află o cafenea cu biliard, precum şi o vilă de vară care este proprietatea contesei Soro. Doamna aceasta, în Lugoj şi în jur are multe proprietăţi. Parte mare a Lugojului este proprietatea ei... La capătul oraşului, pe drumul ce duce spre Transilvania... urmează un şes plăcut şi numaidecât începe un deal înalt cu vii de ambele părţi ale drumului. Ici-colo se văd locuinţe de Contele Johann von Soro vară”. Proprietăţile contelui Johann von Soro sunt singurele pe care călătorul J.K. Steube consideră că merită să le amintească la Lugoj: „am ajuns la Lugoj, unde se află moşiile splendide ale contelui von Soro”. Contele Johann von Soro a fost comandant al cetăţii Timişoara între 1767 și 1791 și comandant general al Banatului între 1788 și 1805; a murit la Lugoj în 1809. Locuitorii oraşului de pe malul Timişului erau deci, în secolul al XVIII-lea, agricultori, ţesători, lemnari, berari, cazangii, morari. Şi, vorbind despre „impozitul pe negoţ (care) se percepe la oraş pe şase categorii”, J.J. Ehrler ne dă o listă cu alte meserii care se practică în oraşele bănăţene: „brutar, dogar, bărbier sau băiaş, tâmplar pentru paturi de armă, strungar în lemn, măcelar, tinichigiu sau cloamfăr, băcan, căldărar, aurar, sticlar, olar, mănuşar, pălărier, şepcar, marochiner, fierar pentru vergele de aramă şi balamale, cojocar, căldărar-arămar, pieptenar, ţesători de pături, brutar de turtă dulce, lumânărar, pielar, pânzar, morar, fierar pentru cuie, opincar, covrigar, curelar, croitor, pantofar, săpunar, fierar, lăcătuş, şelar, frângier, piuar pentru amidon, ceaprăzar, tâmplar, tutungiu, pielar pentru raniţe şi genţi, postăvar, rotar, tăbăcar, cizmar, cîrpaci în cositor”. Tot J.J. Ehrler aminteşte de: „samsarii greci, sârbi şi evrei”, dar şi de „vagabonzi (care) vor şti că nu pot scăpa de pedeapsă în cazul unei inspecţii”. Locuind în Banat timp de nouă ani, J.K. Steube întâlneşte, în plus, un „felcer... care se ocupa şi de cârciumărit”, pe „menajera căpitanului”, un „croitor, pe deasupra şi încornorat... un cizmar, un măcelar, şi un franzelar”, „două slujnice” care administrau ospătăria unui „hangiu sau un cârciumar care socotea, dacă nu un păcat de moarte, atunci cel puţin o farsă şi o înşelăciune adăugarea de apă în băuturile pe care le vindea”, pe „şeful de poştă”, pe gardianul din subordinea lui şi pe un „vizitiu foarte a dracului”, pe un „valet substitut... (care) îmbrăca o livrea cu revere colorate”, pe „hornarul neamţ aflat tocmai atunci... pentru a curăţa coşurile la clădirile aparţinând statului”, pe „tâmplarul, lăcătuşul, fierarul pentru cuie” care „la construcţia 185 românilor nu are de câştigat vreun ban” și „un ţigan cu un cimpoi sau cu ceva ce seamănă a vioară şi (care) începe să cânte cum se pricepe mai bine”. Alături de aceşti țigani muzicanţi, cântă și germanii. Aceștia au înființat, în 1765, la Lugoj o orchestră cu instrumente de suflat. Tot J.K. Steube îi amintește pe funcţionarii germani care, atunci când Banatul a fost încorporat Regatului Ungariei au fost îndepărtați, toate posturile fiind „ocupate de nobili unguri”. Un document din 1727, în care Administraţia bănăţeană ordona ca pe porţiunea dintre TopolovăţRecaş şi în aval, pe malul canalului să fie desfiinţate morile, să nu fie ţinute în apă prăjini, grilaje pentru peşti și broaşte ţestoase și să nu fie puse la muiat inul şi cânepa ne oferă alte informaţii despre modul de viaţă şi ocupaţiile românilor bănăţeni. Alături de funcţionari, în Banat se găseau şi numeroși soldaţi. În 1743, la Lugoj sa construit o cazarmă. Tot la Lugoj trebuie amintiți și călugării minoriţi. Ordinul minorit, devine unul din marii proprietari funciari din Lugoj, deţinând vii şi pământuri. O bună imagine despre meseriile locuitorilor români în secolul al XVIII-lea ne-o putem face din lista celor care donează bani pentru construirea Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Lugoj (1759). O ordonanţă care se referă la populaţia evreiască (23 iunie 1787) impune acesteia obligaţia de a lua nume şi prenume germane... deoarece „familiile nu au nume comun statornic, iar persoanele nu au prenume cunoscute”. Și în cazul românilor s-a întâmplat același lucru. Lingviștii, precum Alexandru Graur, sunt de acord că „într-o vreme când numele de familie nu erau prea fixe, iar meseriaşii destul de rari, s-au adăugat adesea la numele de botez numele meseriei suficient pentru a se putea identifica persoana astfel Infanteriști din armata habsburgică denumită... numele de meserie s-a moştenit ca (1720-1735) nume de familie”. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în urma presiunilor autorităţilor, în Banat românii adoptă nume după modelul occidental. În din lista celor care donează bani pentru construirea Bisericii Adormirea Maicii Domnului găsim 8 Olaru, Olariu, Olarul, 3 Suciu (din maghiarul sücz - cojocar) şi un Cojocariu, 7 Morărescu, Morariu, Moraru, 3 Sabău (în maghiară însemnând croitor), un Ciorogar (adică „cârpaci, pantalonar”), 2 Străiţaru, Srăiţariu, 6 Cizmaşul, Cizmaş, un Tocaciu, Tocaci (în maghiară ţesător), un Poneavă (probabil un ţesător de pături), 2 Laiu, Lai (vopsitor de lână), 3 Abagiu (ţesător), un Faur, un Custureanu (cuţitar), 3 Lăcătaşu, Lăcătuşu, 2 Forgaci (tâmplar), 5 Butaru, Buteaş, Budu, Buţi (dogar de buţi), 3 Rotaru, un Trocură, 5 Buta (probabil măcelari), un Tergoveţ, 5 Căldăraşi, un Oilaru, 4 Pivodaru (de la pivotă, adică băutură), 3 Beraru, 2 Băcanu, un Birtaş, 4 Bărbieru, un Zidaru, un Popa Filip Zugraf (probabil un pictor de biserici), un M. Dascălul, 5 Catana, un Dărabanţul, un Tonea Căpitan, un Raducăpitan, un C. Căpitan, un Lăutaşu, 2 Doboş, Doboşteanu (toboşar), 3 Fluieraşu, un Gornicu, un Stegariu, 2 Văcaru, Văcariu, un Purcaru, 5 Păcurariu, Păcurărescu, Păcuraru, un Cozac (căprar), 2 Săteanu, 4 Biriş (argat), un Jeleru. Din lista aceasta putem să descoperim locul de proveniență al unor locuitori ai Lugojului secolului al XVIII-lea, deoarece și ele devin nume de familie. Printre cei care au donat bani 186 pentru construirea Bisericii cu Două Turnuri găsim un Sibianţu, un Blaj, un Tisneru (venit de pe Tisa), un Lipovanu, un Belinţan, 2 Gătăianţu, 2 Bocicai (din Bocşa), un Sătmurean, un Ceacoveanu, 6 Haţegani, un Mărgineanu, un Mărgineanţu, 2 Sâlhani, un Săcuşan, 2 Săcoşani, un Velmeşan, 3 Hodoşani, un Timişoranţiu, 3 Topoli. Alături de ei 10 Munteanu, 9 Ţăranu, Tereaniu, Tărea (din Ţară (Ţara Românească) sau ţărani ?)), 7 Românu, 6 Ardeleanu, un Unguru, un Unguroni, un Sasu, 5 Grecu (aromâni), 2 Bulgaru, un T. creştin (probabil un evreu botezat), un străin Ţutulan (un grec sau un bulgar), un Şigan, un Feketă, 3 Cioară (toţi 5 romi). În Lugojul secolului al XVIII-lea, trăiau şi români avuți, precum unui Ioan Racz (Raţ) sau Gavrilă Gurean. Acestea din urmă a contribuit cu 5038 florini, din cei 22828 florini necesari pentru construirea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”. Tot el a construit o şcoală pentru copiii românilor din Lugoj, în 1768. Două testamente scrise la Lugoj, unul din 1600, celălalt din jurul anului 1770 dezvăluie valorile materiale ale perioadei în care au fost redactate cele două documente. Primul a fost formulat de Margareta Găman, celălalt de Gavrilă Gurean. Încă de la începutul testamentului, Gavrilă Guran se asigură „că după sfârşitul meu nimeni să nu fie împuternicit a schimba testamentul de faţă privind averea mea”. Margareta Găman nu face acest lucru. Pe lângă genul de bunuri pe care le deţine Margareta Găman: „casa pe care am ridicato eu aici, la Lugoj... în strada Susan”, „trei pământuri”, „păşunea pentru cai”, „viile”, „părţile de moşie”, „cingătoarea de argint”, „rochia”, „cearceafurile”, „feţele de masă”, Gavrilă Gurean, deţine mori, cârciumi, dar și „banii numerar şi bani împrumutaţi”. Toate bunurile lui Gurean sunt evaluate în bani „acestea reprezintă 15974 florini şi 35 creiţari”. Fostul obercneaz donează „bisericii din Lugoj, în vederea ţinerii slujbelor pentru sufletul meu 300 florini”. În secolul al XVIII-lea, banii devin valoarea cea mai importantă şi în Banat. Femeie din Transilvania secolului al XVII-lea (Trachten Kabinett von Trebuie să luăm în considerare şi faptul că în 1766 Siebenbürgen album) îl găsim pe fostul obercneaz de Sărăzani printre deţinătorii unei acţiuni în valoare de 1000 florini la „Temesvarer Handlungzi Compagnie”. În Lugojul secolului al XVIII-lea, pe lângă închirierea de camere la hanul din partea germană a comunei, se pot închiria case. Nicolae Stoica ne spune „spionul chir Leonida... în piaţi la greci casă sus cu chirie luasă”, iar în lista celor ce donează bani pentru Bisericii Adormirea Maicii Domnului sunt amintiţi A. de la Toma şi Vida de la Zdrăncoane. De asemenea, contractul încheiat în 1759 de comunitatea ortodoxă din Lugoj cu maestrul Johannes Breutter pentru construirea Bisericii Adormirea Maicii Domnului prevedea că „se va asigura maeştrilor cât şi oamenilor lor o locuinţă unde vor fi adăpostiţi”. „Drumurile –scria viitorul împărat Iosif al II-lea– le creează natura”. Pe aceste drumuri se circula „în hinteu sau căruţe”, călare sau pe „muscol, mule sau catâră” şi cu poştalionul. Totuşi Johann Lehmann foloseşte pentru a ajunge la Timişoara, cambiatura, un mijloc de transport specific bănăţean, înfiinţat de guvernatorul Florimundus Mercy, mai ieftin decât poştalionul de Tisa. Ajuns la Timişoara el a avut de ales pentru a ajunge la Lugoj, şi mai apoi în Ardeal, între drumul pentru poştalion care trecea prin Chevereş şi Sinersig şi drumul de căruţe prin Recaş şi Chizătău. 187 În pustă (desen din secolul al XIX-lea) Existau şi inconveniente. La cambiatură, însoţitorul poştal nu avea trompetă – aşa au trebuit să lase drumul liber celorlalte atelaje cu însoţitor cu trompetă şi, din această cauză, căruța se împotmolea în noroi. În călătoria lui, Lehmann s-a împotmolit în noroi la 2-3 km de Timişoara. J.K. Steube notează că poţi fi şi „înşelat, deoarece vizitiul cu care voiam să călătoresc la Viena, sub pretextul că aş fi ultimul călător, mi-a cerut în avans jumătate din costul călătoriei pentru a-şi putea achita, aşa cum pretindea, nota de plată la han... or, eu nu eram nicidecum ultimul pasager, ci cel dintâi. Pentru a nu pierde banii daţi în avans, a trebuit să mai aştept două persoane pînă la 26 decembrie”. Şi tot J.K. Steube menționează că în Banatul secolului al XVIII-lea, „pentru a călători nu există decât carul cu boi... (şi) căruţa (care) mi-a rămas împotmolită în mlaştină”. În ceea ce priveşte vizitii, detaliile sunt înspăimântătoare: „şeful poştei a pus mâna pe un ciot de papură şi l-a altoit pe vizitiu ca lumea, după care acesta ne-a promis, ce-i drept, că ne va sluji, dar ne-a anunţat, în acelaşi timp un lucru neplăcut, anume că ajunşi în Chei, ne va arunca în apă”. Nesiguranţa acestor locuri este proverbială. Nicolae Stoica amintește în Cronica Banatului că „aicea lângă Mehadia, să făcu o bandă numai de 6 lotri. Prinde călători. Poteri, după hoţi din tot Banatul să ridica... din Mehadia, Sebeş, Logos, Oraviţa”. Acești lotri „pre un neguţătoriu, maistor cojocar... lîngă Sebişi prinzându-l, bumbii de argint de la mintie şi dolamă şi copcele tăindu-i, banii i-au luat şi l-au lăsat... (pe) 2 preoţi... tot le-au luat, cît numai cămaşă i-au lăsat, desculţi... (şi) o bandă de 16 lotri... făr de veăste în sasca Nemţească, la doctoru vestit noaptea întrînd, toată avuţiia, banii, scumpătăţi au luat şi s-au dus”. De asemenea „drumurile rămân foarte nesigure... (și) lotrii îndrăznesc de multe ori să atace şi satele, pe care le impun la plata unei contribuţii, luând banii şi alimentele, jefuind şi chiar dând foc caselor... ei sunt înarmaţi cu săbii, carabine, pistoale, hangere turceşti şi nu arareori cu câte un ciacan”. În primăvara anului 1774, mai mulți tâlhari au atacat, a jefuit şi ucis trei greci și trei evrei, doi bărbaţi şi o femeie, pe drumul dintre Lugoj şi Caransebeş. Acești lotrii nu se tem să intre în confruntări armate cu autorităţile: „o ceată de lotri... (s-a hotărât să) pătrundă în oraş ziua în amiaza mare... l-au jefuit pe un sârb Košta... i-au tăiat 188 capul. Soţia acelui om... a început să strige, la care harambaşa i-a poruncit unuia dintre ai săi să-i taie beregata... (acesta) făcându-se c-o omoară... neştiindu-se, la început dacă era pericol de incendiu sau de apă mare, ori dacă era vorba de lotri, în patrulare a fost trimis un plutonier... un caporal, doi fruntaşi şi zece soldaţi. Îndată ce lotrii au văzut pe militari în uniforme albe, au început să tragă, omorându-i pe caporal şi doi soldaţi. Deasemenea, a fost ucis şi hornarul neamţ aflat tocmai atunci la Mehadia, pentru a curăţa coşurile la clădirile aparţinând statului... Au fost urmăriţi până în pădure”. J.J. Ehrler amintește și de „furtul de cai, care n-a fost niciodată atât de frecvent în anii trecuţi precum e acum”. În târguri, ţiganii își „încearcă norocul” și „au mereu grijă să dea câte o lovitură de maestru, ici uşurându-l pe un călător nepăsător de punga supărătoare colo punând mâna pe o vacă, pe un cal, o oaie sau un porc”. Cauzele acestei situații le găsim în însemnările lui Iosif al II-lea despre Banat: „cuvântul poliţie e necunoscut în Banat... siguranţa publică lasă mult de dorit, cu pistolul şi cu încuietoare îşi asigură omul mai bine averea”. J.K. Steube confirmă cele scrise de împărat: „în ce priveşte siguranţa, trebuia să ne aşteptăm în fiecare clipă să fim jefuiţi, maltrataţi sau chiar ucişi de lotri... ori ce zgomot produs în timpul nopţii ne băga frica în oase. Îmi amintesc că, după ce lotrii năvăliseră într-un sat aflat la numai Soldați din armata habsburgică (1720-1735) un sfert de oră depărtare şi pustiiseră aici cumplit, un anumit timp mi-am schimbat în fiecare noapte locul de somn, dormind fie pe pământ, fie în grajd, fie în grădină, sub un pom sau altul. Îndată ce se mişcă ceva în timpul nopţii, sari pe loc din aşternut, îţi iei puşca încărcată, fără de care nu doarme nimeni, şi rămâi în aşteptare”. În satele din Banat, ordinea publică e menținută de câte „un cneaz (care) se bucură doar de scutire de dare pe timpul anului cât este în funcţie, având îngăduinţa să ţină în curtea sa bâta şi cătuşele cu care îi pedepseşte la nevoie pe cei ce tulbură liniştea satului sau nu dau ascultare poruncilor date”. Însă, acești cnezi, care ar trebui să mențină siguranța publică, atunci când au de a face cu lotri încep „a tremura (ca) de friguri”. În plus, „administratorul districtal... (e prea ocupat cu) construirea de drumuri şi poduri, transportul grânelor, tăiatul lemnelor, siguranţa internă, controlarea măsurilor şi greutăţilor” și de aceea „funcţionarul districtual nu mai apucă să părăsească scaunul... (iar) cneazul sătesc (primarul) nu zăreşte vreme de jumătate de an pe vreunul mai mare ca el”. Nici armata nu e mai capabilă. Iată cum gândeşte subofiţerul Steube: „mi-a cerut să însoţesc... efectele militare la Jupalnic... astfel că nu mai era nevoie de alt însoţitor. Cum nişte lotri omorâseră cu o zi înainte nişte sîrbi... era de aşteptat să îşi mai facă veacul prin acele părţi şi, prinzând de veste despre transportul pieselor de uniformă, să fie ispitiţi să pună mâna pe ele... am pornit în grabă cu carul meu cu boi, mergând domol în spatele acestuia... dacă s-ar fi ivit lotrii, fie să capitulez în faţa lor, fie să dau bir cu fugiţii”. Biserica considera, la îndemnul autorităţilor (circulară a episcopului Sacabent), că „mulţi din norodul (sârbi şi români)... alta nu sânt numai tâlhari, lotrii şi aprinzători de casă... răpitori ai bunelui altuia”. O altă circulară bisericească din 1805, întărește cele de mai sus: „ia 189 socotiţi întru inimile noastre cele creştineşti câţi lotri şi hoţi, ortaci, tovarăşi ai lotrilor acum în aşa scurtă vreme s-au izăflat, s-au destrucat, s-or prins, pre care încă de la Biserica Albă la Temişoara i-au dus; câţi sunt într-alte locuri precum în... Caransebeş, în Lugoj”. Bineînțeles, situația e mult mai complexă, iar numărul mare de lotrii din Banat poate fi explicat și altfel. Aici, de obicei, „funcţiile sunt ocupate de lucrători imperiali, lachei, foşti ofiţeri demişi din armată” (după cum notează viitorul împărat Iosif al II-lea) care fac numeroase abuzuri. Viitorul împărat scrie că „românii sunt rău trataţi, siliţi să părăsească casele, să dea pământurile. Dările se impun fără nici o bază, după voia şi plăcerea oficianţilor de comună şi districte. Unii plătesc mult, alţii puţin de tot”. Starea de fapt e confirmată şi de J. J. Ehrler: „robotele... rămân cel mai adesea o povară foarte apăsătoare pentru ţăran... mai grav (e)... când astfel de robote îl poartă dintr-un capăt al Banatului până în celălalt, durând deci 14 zile, aceasta fără a mai vorbi de robotele impuse în mod abuziv, cu plata a 12 creiţari pentru fiecare cal, ţinând din zori şi până în amurg”. Un memoriu din 1804, atribuit lui Aron Jean-Baptiste Le Prince, Biciuirea Budai, aduce alte lămuriri, menționând condamnatului (1765) abuzurile autorităților: „ne-am informat despre toate greutăţile, asuprelile, trăsurile şi urmarea cea fără cale, care lăcuitorilor celor din fundul cămării noastre a Banatului până acum de către şpanii, rect amţii, preţeptorii şi solgăbiraele locuitorilor li s-ar fi urmat... unii dintră aceia lăcuitori din lipsă şi sărăcie, alţii din mănie pentru pedepsele nedrepte şi pentru asupreli căzând la gânduri slabe şi deznădăjduire şi aşa să slobod la furtişaguri şi tâlhării... Şpanii, rectamţii şi solgăbiraele, unii care au venit cu coatele ieşite prin laibere şi săraci, acum s-au umplut de bogăţie, au făcut hărghelii de cai din răpiri... (cadouri) cu sila le adună cnezii pe nimic de la paori... (cu) robote prisositoare an de an mână pe paori cât vreau domnii şi an în an sânt siliţi săracii a face robota la îndoită şi întriită”. John Paget confirmă această stare de fapt: „Toate terenurile nou-cucerite aparțin, bineînțeles, de coroană, așa că întregul Banat... sunt ale regelui. Administrarea unor proprietăți atât de întinse necesită angajarea unui număr mare de persoane, toți, mai ales cei cu poziții inferioare, fiind sub stăpânirea guvernului austriac care plătește foarte prost. Așa cum e de așteptat într-un asemenea sistem, niciunul dintre ofițerii de rang înalt nu poate rezista farmecului oferit de mită... Înștiințarea unor astfel de lucruri a dus la o asemenea lipsă de încredere din partea membrilor superiori ai Camerelor în subalternii lor, încât au pus punct tuturor lucrurilor ce țineau de dezvoltarea terenurilor guvernului, căci vedeau în acestea doar mai multe șanse de a fura din partea ofițerilor”. Fărădelegile din Banat erau pedepsite aspru. Cauzele minore erau de competenţa judecăţii cneazilor sătești. În cauzele penale, prima instanţă era oficiul districtual. Cauzele penale grave erau judecate de auditoriul Ţării Banatului de la Timişoara. Bineînţeles, justiţia poate face şi greşeli: „jupanul Mehadii căpătă poruncă pre un popă unit... Dumitru, în district să-l caute. Întrebând pre nameăstnicul de iaste vreun Dumitru undeva, ardelean el au zis că nu e alt ardelean decât tată-meu. Lui e numele Athanasie Stoica, dar de-şi va fi schimbat numele, poate fi. Şi îndată doă catane cu puştile la noi, pre tată-meu făr de veăste, de dimineaţă de la 190 beseărică chiemînd, îi spuseră, îndată cu ei în Timişoara meărge, că-i unit. Ce plâns, ce vaete, mumă-mea cu noi, prunci mărunţi; şi el ca noi... i-au zis judecătorii: „Iartă, jupîn părinte, jupanul Mehadii n-au ştiut ceti... iată 38 florinţi chieltuiala”. Jacques Callot, Spânzurătoarea (secolul al XVII-lea) Infracţiunile uşoare sunt pedepsite uşor: „ţiganul care le servise drept călăuză a căzut pe mâna urmăritorilor... (și a fost) tratat cu 80 de lovituri de baston ad posteriora...”. Aceeași pedeapsă a primit-o și „vizitiul al dracului”, de care a povestit J.K. Steube: „l-a trimis pe român la statul-major... unde a primit 80 de lovituri de baston ad posteriora”. Nici infracţiunile care se produc în „circumstanţe atenuante” nu sunt pedepsite grav, mai ales dacă întreaga comunitate cerea iertarea pentru cel ce a greşit chiar împăratului: „un om la băutură, la cazan, fiid cu o sapă în mînă, lovind pre celălalt, l-au omorît. Om bun, aicea-i închis. Ne rugăm să-l ierte”, căci „la beţie... fiecare vrea să fie mai spiritual decât celălalt... ceea ce rezultă atunci este o păruială în toată legea, încheiată în cel mai trist sfârşit, fie cu un cuţit în pântece, fie cu o lovitură mortală dată în cap”. Și lotrii care se căiau şi renunţau la hoţii sunt iertaţi, chiar dacă erau ucigaşi, condiţia „ca în oaste la Praiz să meargă”. Cu toate acestea, „închisorile Timişoarei sunt pline de această adunătură de hoți”, iar la Lugoj, „la capătul oraşului, pe drumul ce duce spre Transilvania, în mâna dreaptă, sunt ridicate opt furci de spânzurătoare”. În Banatul secolului al XVIII-lea, pedespsele erau „sfâşierea cu cleştii înroşiţi în foc, frângerea cu roata şi spânzurarea... (iar) furtul unui cal, al unei vite cornute sau al orcărui lucru care ar valora mai mult de 25 de florini atrage după sine pedeapsa cu moartea. Pentru furturi mai mărunte se dă o pedeapsă de cel puţin trei ani de muncă silnică la cetatea Timişoarei”. Nicolae Stoica confirmă și el asprimea pedepselor: „10 lotrii... cu răitarii din sate s-au ridicat, vii, nevătămaţi i-au prins, la Mehadia legaţi i-au adus. Domnii de administraţia Timişorii vii i-au judecat... fraiman tăiaţi, spânzuraţi, ce şi tormente, chinuri, ţîţă arse, trasă, mîni de vi tăiate, cu roata zdrobiţi, obraze cu pecete arse, chinuri erau, capul tescuit, supt unghii tăpuşă bătea, le zmulgea, cu peatră de moară îi lungea, pieptul le turtea, picătură rea de sus în creştetu capului pica, dar de vii arşi sau de vii înţăpaţi, cureăle făşii din umeri pre spate în jos trasă, locul lor cu var nestâmpărat pre, apoi dus şi tăiat... lotri, în ceasul morţii cer ertăciune de păcatele sale, pre toţi cei ce caută la el strigă şi învaţă să nu fie hoţi... apoi gealatul îi scurtă vorba şi îi ia viaţa... 4 lotri, oameni în vîrstă, prin gleat cu roata zdrobiră, iar recruţilor amîndoo mâinile tăindu-le, cu var nestâmpărat legându-le, arzâdu-le carnea pîngă os. Ce ţipete!... iar celor zdrobiţi capetele şi trupurile în patru părţi le făcură şi de-acolo, de la hotar, păn cătră Mehadia, pingă drum, roate cu ţape era pusă; în ţeapă un cap, pre roată un cerc şi o mînă tăiată, pironită”. 191 Totuși, dacă aveai privilegii, ți se aplicau legi și pedepse speciale (mai ușoare). De exemplu, preoții delicvenți erau judecați de alți preoți și, în cazuri grave, răspopiți. Nicolae Stoica de Hațeg povestește că, în 1805, „la Logoj episcopul Şacabent adunînd protopresviterii cu mulţi preoţi în biserică, aduseră pre arestantul preot Ioan Marta, spre moarte de sabie judecat. Fu de episcopul tuns, din oltariu înpins”. După trecerea Banatului în administrarea Ungariei, „puşcăriaşii... au fost repartizaţi în aşa fel, încât fiecare din cele trei comitate... este obligat să-şi păzească singur clienţii de acest fel care îi revin, aşa că la Timişoara nu se mai aude atâta zornăit de lanţuri”. Autoritățile din comitatul Caraș au fost puse în situația de a zidi o închisoare la Lugoj. Condiţiile din închisoare sunt groaznice. În Banat există o zicătoare: „Bani ca la Sasca și bătaie ca la Lugoj”, însemnând că la Sasca se câștiga foarte bine, iar în închisoarea de la Lugoj deținuții erau bătuți foarte rău. La Lugoj, în timpul războaielor napoleoniene, de aprovizionarea prinzonierilor francezi trebuia să se ocupe autorităţile locale. Totuşi condiţiile precare din lagăre au provocat epidemii şi o rată mare a mortalităţii, astfel că la spitalul militar din Lugoj din 173 de bolnavi au murit 48. Acestă situaţie a generat nemulţumiri și vadările se ţineau lanţ, chiar dacă nu aveau succes întotdeauna. În 1800, la Lugoj, doi prizonieri, care lucrau într-o grădină, l-au ucis pe James Noyes, Prelat ortodox (1857) gardian sub ochii soţiei acestuia şi au fugit, captivii nemaifiind prinşi. Doi ani mai târziu, doi deţinuţi dau foc grajdului comitatului unde erau la muncă. Incendiul s-a extins repede la clădirile apropiere. Câteva zile mai târziu a fost ucis un gardian şi mai mulţi puşcăriaşi au evadat, fiind însă capturaţi. În 1804, a avut loc o adevărată revoltă. Prizonierii francezi, împreună cu o parte din deţinuţi din închisoarea din Lugoj, au dat foc clădirii. Oricum, în Banatul secolului al XVIII-lea, pe lângă lotrii, e plin de ecscroci. Iată ce povesteşte J.K. Steube: „fiind apoi în imposibilitatea de a a onora propria cambie cît şi pe cea a domnului del Pondio, domnul conte Bogatovich a socotit de cuvinţă să se facă nevăzut... (s-a dus) la Cancelaria Camerală pentru a-şi schimba paşaportul valabil doar pe o distanţă de câteva mile în jurul Timişoarei cu unul pe o distanţă mai mare... am dat de îndată ştire judelui orăşenesc de la Podino, care a pornit în urmărirea fugarului”. Tot J.K. Steube scrie că: „am vândut inventarul ospătăriei unei persoane, în mod sigur mai iscusită decât mine (care şi-a făcut, de altfel debutul) în a-i înşela pe alţii”. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Lugojul încă avea un pronunţat caracter agrar. Dacă „centrul” localităţii arată ca un oraş, „suburbiile” nu sunt decât un sat. O statistică din 1782, ne dezvăluie că aici trăiau 1247 familii (1060 case, 5683 persoane) din care 5 preoţi, 10 negustori, 8 proprietari de ateliere, 25 jeleri, 16 tâmplari şi dogari, 6 dulgeri, 18 olari, 3 rotari, 2 fierari, 2 argintari, 8 zidari, 2 bărbieri, 10 cojocari, 52 de cizmari-papucari, 13 croitori, 1 pălărier, 1 morar, 5 brutari, 1 tunar, 20 grădinari străini, 111 proprietari de vii, 70 de proprietari de 1/2 sesie, 130 de proprietari de 1/4 sesie, 645 de proprietari de 1/8 sesie. Francesco Griselini explică că atunci când „contele Clary... spre sfârşitul anului 1768 a fost numit preşedinte al Administraţiei cezaro-regeşti a Ţării Banatului... prima sa grijă... (a fost) repartizarea pământului după numărul de familii, de orice neam ar fi fost, care se ocupau cu agricultura. 192 Pentru fiecare familie se calculară 32 de iugăre... nici locuitorii de orice stare de la oraşe nu fură excluşi, dacă ar fi vrut să stăpânească gospodării ţărăneşti şi pământ arabil”. Dieudonné Lancelot, Camera unor țărani (1860) Cimitirele ne oferă informaţii preţioase despre limitele și extinderea oraşului în această perioadă. La Lugoj, documentele amintesc „progadia Bisericii”, aflată în „ocolul” Bisericii „Sfântul Nicolae”. Locul din împrejurul bisericii era însă „foarte strâmt şi plin de mormânturi şi cruci“ și, de aceea, odată cu acordarea aprobarii pentru construirea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, autorităţile au pus condiţia „să nu se mai îngroape morţii în curtea bisericii, pentru asta să se găsească un loc în afara oraşului”. Astfel a apărut cimitirului din strada Făgetului sau „progadia cea din Câmp” (aflat la limita oraşului în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea). De altfel, în 1788, în întreaga Transilvanie s-a dispus, „ca ţintirimurile afară de sate sau oraşe să se puie, şi nici un om, măcar cine ar fi, în cripte sau împrejurul bisericii să nu se îngroape”. Însă lucrurile se mișcă greu, căci în 1789 episcopul Iosif Ioanovici Şacabent întro circulară a precizat că : „de acum înainte nu mai e voie a se îngropa morţii în ocolul bisericii, ci numai în cimitirul din afara oraşului”. În Lugojul German, în jurul anului 1750 s-a înființat și un cimitir ortodox datorită faptului că acolo s-au mutat câteva familii româneşti. Comunitatea evreiască a cerut autorităților un loc pentru cimitir, primind în 1780 unul lângă cimitirul catolic, unde se sfârșea orașul, pe locația actualului Parc „George Enescu”. Între limitele reprezentate de cimitire, la Lugoj, găsim clădirile oficiale, hanurile, locuinţele elitelor (româneşti sau germane), dar și locuinţele celor mai puţin avuţi. Nicolae Stoica de Haţeg amintește câteva dintre punctele de reper ale orașului: „piațul grecilor”, cu „eşitoare... (dar şi) bolte, dugăni” și „birtului cameralicesc (unde erau zidite) jos, sus, cîteva sobe, cuhnă, preumblători, păn la acoperiş”. Lehmann consemnează că la Lugoj erau „multe case frumoase... în piaţă sunt prăvălii cu negustori greci... pod... (în) partea germană se află o cafenea cu biliard, precum şi o vilă de vară care este proprietatea doamnei contese comandantului Soro... partea germană este bine zidită, are ospătării bune, în care sălăşluiesc călătorii, deşi sunt cam departe de drum”. În partea românească a Lugojului multe case erau la fel ca toate casele din satele româneşti: „construite numai din pământ, paie şi trestie... (căci românii) împletesc pereţii casei din crengi de salcie şi nuiele subţiri, acoperindu-i apoi cu lut, ceea ce le conferă o tărie egală zidurilor construite din cărămidă... Bucătăria este izolată de camera în care dorm laolaltă, 193 mănâncă şi beau bărbaţi şi femei, taţi şi mame, copii mai mici şi mai mari. Printr-o deschizătură făcută în perete cuptorul din bucătărie stă în legătură cu soba care încălzeşte camera în timpul iernii” (F. Griselini). Dieudonné Lancelot, Români făcând răchie (1860) J.J. Erhler notează că la români, „tocul uşilor e făcut din salcie ori dintr-alt lemn, iar încuietorile sunt nişte zăvoare de lemn, care se deschid de multe ori numai printr-un artificiu. De sticlar nici nu e nevoie, geamurile fiind din hârtie, de obicei doi ocheţi prin care pătrunde lumina. Casa constă dintr-o cămăruţă şi o bucătărioară. În cămăruţă atârnă deobicei o gravură înfăţişând un sfânt... Aici se află de asemenea unul sau două paturi de lemn negeluit, o masă, la rândul ei nedată la rindea, un dulap, uneori câteva scaune cioplite cu propria mână şi câteva pături. Soba este clădită din lut. Nici în bucătărie nu se află ceva deosebit. Hornul este din împletitură de nuiele lipită cu chirpici şi de aceea nu se foloseşte vreo vatră deosebită, ci focul e aprins de-a dreptul pe pământ. Un ceaun în care se fierb toate bucatele atârnă de un lanţ, deasupra focului. Numai în cazuri cu totul izolate şi arareori, se găsesc cuptoare pentru fiertul mâncării. Pe lângă ceaunul amintit se află altul, folosit pentru aducerea apei. Unul sau două blide şi mai multe farfurii de lemn împodobesc masa. Lingurile sunt tot din lemn, dar cuţitele şi furculiţele, pe care românul le poartă întotdeauna cu sine într-un săculeţ, oriunde s-ar afla, sunt lucrătură turcească. Românii mai au şi o ladă pentru păstrarea grânelor; aceasta e aşezată pe două tălpici de lemn ori pe patru stâlpi. Aici se păstrează şi porumbul”. J.K. Steube observă că „numai arareori românii au nevoie de cîteva balamale pentru uşă... pe care le confecţionează de obicei ţiganii. Locul din dreptul uşii este ocupat de obicei de opincile lor... Plita se găseşte numai arareori la mai mult de o jumătate de picior deasupra pământului. Pe această plită românii îşi fierb mâncărurile, dar îşi coc şi pâine... îşi trimit în fiecare zi femeia la moară să macine atâta porumb cât le este necesar pentru o pâine. Între timp, bărbatu sau copiii fac focul în vatră. Odată revenită acasă, femeia pregăteşte aluatul, dă jăratecul la o parte, pune aluatul pe focul încins, aşează deasupra un capac de lut ars şi aţâţă cărbunii din jur. Nici nu trec două ore şi pâinea e coaptă şi mâncată fără întârziere. Plita pentru fiert comunică printr-o deschizătură cu soba, care încălzeşte camera în timpul iernii. Şura pentru păstratul porumbului este un spaţiu format dintr-o împletitură de nuiele înaltă de 4-5 picioare şi acoperită tot cu fân sau paie. În afară de grajdul pentru vite, românii mai au o încăpere acoperită, în care se află războiul de ţesut şi butoiul cu răchie”. Ar mai fi de amintit, ca parte a inventarului domestic, „leagănul folosit de românce (care) la început se compune dintr-o bucată de pânză groasă prinsă de un fel de cadru. Sforile 194 pornind de la cele patru capete se unesc deasupra, iar leagănul e atârnat astfel de un cui mare, bătut în tavanul camerei de dormit... peste zi copilul este culcat pe o pernă cu pene într-o albie de lemn de tei, care se mai întrebuinţează la frământatul aluatului de pâine şi la spălatul rufelor murdare” şi „şi oala în care au fiert carnea o ţin atâta vreme pe parii de la gard, până când a trecut postul... (şi faptul) că nu găseşti vreo grădină românească fără o stupină cu opt până la zece stupi”. Locuitorii Banatului (1855) Casele coloniştilor germani arată cam la fel: „locuinţă sănătoasă şi confortabilă... pereţii caselor constau din împletituri căptuşite cu lut vâscos, putând fi comparaţi cu cea mai rezistentă zidărie. Pereţii se mai construiesc dintr-un fel de pământ amestecat cu pleavă. Aceste case sunt acoperite parte cu paie, parte cu tuleie de grâu turcesc (zea mays, numit în numele ţării cucuruz). Casa se compune dintr-un dormitor şi o bucătărie; unele case au chiar trei încăperi. Fiecare casă are propria ei grădină, precum şi un şopron pentru unelte agricole şi grajdiurile necesare pentru vite”. În această lume totul depindea de vreme. Un an bun putea fi urmat de un an rău, în care inundaţiile, lăcustele sau altă urgie distrugeau totul, provocând foamete şi moarte. În această zonă de margine, între 1716 şi 1791 (75 de ani) au fost trei războaie, între 1716-1718, 17361739, 1788-179. În timpul acestor conflicte totul a fost pustiit, casele au fost incendiate, bunurile au fost jefuite, iar terenurile nu au mai fost însămânţate. Despre cele întâmplate în războiul dintre 1736 și 1739, scrie Nicolae Stoica de Hațeg, „turcii garnizonul înpărătesc îl petrecură prin Mehadia, Sebeş, Logoş, Belinţi. Carii cu această petrecanie departe ajunseră; case ce afla, ardea, oameni robi prindea, seimeni (voliteări) români verbuia. Doi ani pre-aicea făr de bucate, foamete, apoi şi moartea ciumei se ivi”. O circulară a episcopului de Vârşeţ, din 1799, consemnează aceiași stare de fapt: „aduceţi-vă aminte de răzmeliţa cea turcească de curând trecută cum ţara noastră şi sate şi oraşe şi bisărici şi norodul s-au pierdut şi în robie duşi fiind or pătimit”. Din această cauză, „în Logoj în cvartire venirăm, unde aflarăm oameni în piaţi spînzuraţi şi mulţi aşa trecători prinşi. (Am găsit) Lugojul fugit, casele deşarte”. Conflictele lasă „satele, făr de vite... nu e cîine, nu e mîţe, nu e porc, nu e vacă, nici viţel... în loc de-auzi cocoşii cîntînd... şi bou, cal nu să vădea... nu numai că gâşte, raţe, curci, ce nici găini nu era... oaă de găină n-au mai văzut”. În contextul războiului, „aicea bucatele, pâinea, fânu, zobu scumpisă... Muscalii pre turci bătându-i, Ţara Rumânească închisă, Ţara Turcească foarte lipsit... câte cară cu unt, său, în foi de boi şi de bivoli şi muţion pentru turci, în jos, negustorie trecea”. 195 Când nu vin turcii, „armea, artileria împărătească cătră Lugoj plecă. Naimtea Logojului mare lager să făcu, unde înpăratul însuşi cvartir în moara graf Sora luo”. Iar pe lângă armata împărăteasc, apar și refugiații, „Craina, Petnicu, Globurău, Timişu cătră Logoj să dusără”. În aceste perioade de război, panica se instalează ușor și toată lumea e pusă pe jaf. Nicolae Stoica povestește că: „șpionul chir Lionda cu oastea fiind de-aicea la Lugoj dus, în piaţi la greci casă sus cu chirie luasă, şedea. În 23 septembrie s.v. sau nov în 2 octo, vrie, viind multe cară cu bireşi unguri, rumâni din Ţara Ungurească, cu proviat şi furage şi descărcînd-o, prin Lugoj îndărăt goi întorcînd, în piaţi întră sine strîgînd că turcii au ajuns... negustorii bolte, dugăni şi dăschise Musca columbacă (desen dintr-o carte de lăsînd, mueri, copii încărca, ca să fugă. epocă) Bieraşii lăsînd carele a sta, prin bolte, dugheăne întrînd, lua şi fugea. Alţii şi casă, porţi spărgînd, cu sila luund, cu carălă scăpa. Spionul Lionda, dintr-o fereastră de sus un pistol şi altul foc dînd, au strigat ungureşte: „Tolvai, lotrii, larma!” Unul de jos cu puşca prin gură creăştetu i-au spart. Alergînd sus, ce-au aflat i-au luat. Aşa Lionda au împăcat... la Lugoj larmă fiind”. Dar dacă nu este război, alte năpaste se abat asupra locuitorilor din Banat. În „1782 lăcustele au mâncat cucuruzul şi iarba; 782, 783, 784 - au fost omide flocoase care n-am văzut: au mâncat frunza pădurii şi pomii totu” (notează Nicolae Stoica). J.K. Steube amintește de: „ultimul val de lăcuste (care) a venit în toamna anului 1781... aceste insecte nu părăsesc un loc până ce n-au prăpădit tot ceea ce se găseşte acolo, lucrurile s-au petrecut tocmai şi în Banat”. J.J. Erhler consideră că „s-au făcut mari eforturi pentru stârpirea animalelor şi a păsărilor răpitoare, mai ales a lupilor, cocorilor, stăncuţelor şi a coţofenelor, dar lupii sunt încă numeroşi, iar numărul coţofenelor a întrecut orice măsură... astfel că unele ogoare nou însămânţate sunt pustiite cu desăvârşire... cea ce dăunează însă cel mai mult este musca columbacă... (care) seceră viaţa multor vite”. Mai sunt și bolile: „friguri... râie, pecingie, slăbire (marasmus), tifos exantematic, malarie, diaree şi dizenterie, durere de stomac, colici, junghiuri, turbarea, nebunia, variola...” sau epidemiile, ca cele de holeră („când a fost foametea în Banat, anul 1794... când a fost iarnă rea... când au fost colera în Banat de au murit oamenii de foale”, după cum notează Magdu Magdici din Ecica) sau de ciumă (ca cea din 1738 sau cea din 1762). În 27 aprilie 1796, împăratul Francisc al II-lea a acordat un nou privilegiu oraşului Lugoj, permițându-le lugojenilor să țină târguri de patru ori pe an şi să ia vamă la trecerea podului. Târgul (şi locul de piaţă) e un centru, un loc de întâlnire, unde se schimbă mărfuri, dar şi informaţii şi valori spirituale. J.K. Steube explică de ce acest loc era special: „acasă româncele umblă mai adesea desculţe. Numai când se duc la oraş sau la biserică, ele au cizme scurte din Marochin galben sau roşu, pe care le descalţă însă imediat ce drumul devine murdar”. Tot în „piaț”, printre tot felul de vânzători şi mărfuri, „ţigani (care) confecţionează în bordeiele lor inele, cercei, cîrlige, lănţişoare şi alte obiecte... le vând pe bani gata ori le schimbă la iarmaroace pentru alte obiecte necesare”. De asemenea, la târguri unde se adună multă lume, autoritățile transmit diverse informații către supuși. Nicolae Stoica a văzut, „în târgu mare, fiind, doi slujitori, scriitori, cu carte mare în tîrg; unu o cetea, altul cu o boată, tîrîind-o, lângă 196 el sta. Zicea: „Spune aşa cumu-i aici scris! Cine vrea să fi unit, să fie şi cine nu vrea, să nu fie, că silă nu e; aşa e porunca, toţi să ştie!”. Tot protopopul Nicolae Stoica e nevoit să umble din sat în sat și să adune lumea la biserică pentru a le comunica cele dorite de superiori: „care întîmplare în vreo 5 zile în tot Banatul au sunat... lîngă numele lui pecetu pus, poruncindu-mi în tot protopopiatul, din sat în sat să umblu, să adun să cetesc şi din gură să spun că beţia oamenilor din tîrg i-au tulburat”. În privinţa obiceiurilor românilor, din izvoarele vremii aflăm că: „în toate duminicile şi în zile de sărbătoare cei maturi se distrează dansând, de obicei în cerc”, hora, şi că în „districtele Lugoj, Caransebeş şi Mehadia (se) inaugurează secerişul şi culesul viilor, (cu) serbări care sunt foarte asemănătoare obiceiurilor existente la romani cu ocazia cerealiilor şi a bacchanaliilor”. La Lugoj, tinerii de la sate se întâlneau, în Marţea Tunului (a doua zi din Postul Paştilor) în vederea cunoaşterii reciproce. Pentru a-și scoate în evidență statutul, „unele românce poartă la târguri, la slujbele bisericeşti şi cu alte ocazii cămăşi împodobite cu cusături din fir de lână, din fir de mătase şi din aur... pentru a strălucii la „balurile lor”... împrumută adesea salbele de bani şi şiraguri de perle”. „Dansul se ţine în curtea bisericii, dar cel mai adesea în locurile virane din sate... un ţigan cu un cimpoi sau cu ceva ce seamănă a vioară şi începe să cânte cum se pricepe mai bine”, căci aceşti ţigani „deprind unul de la Carol Popp de Szathmari, Bănăţence altul să cânte la diferite instrumente de suflat sau cu coarde... îmbrăcaţi cu în haine nemţeşti sau ungureşti, ţiganii se duc la Timişoara şi în celelalte localităţi mai populate din Banat, unde îşi câştigă pâinea cântând în cârciumi şi în alte părţi”. Există însă şi balurile elitelor, după cum scrie J.K. Steube: „am fost deja în stare să dansez la un bal dat de de colonelul von Hübel. Unora le poate părea ciudat faptul că, ţinând seama de etichetă, un simplu furier avea îngăduinţa să danseze la balul unui ofiţer de statmajor... în Banatul Timişoarei lucrurile nu sunt ţinute chiar aşa de strict în ce priveşte eticheta, deoarece un ofiţer este adeseori singur-singurel într-un district de patru sau chiar mai multe mile”. Pe lângă „baluri”, există şi alte momente de relaxare, diferite în funcţie de statut, perioadă sau situaţie. Nicolae Stoica de Haţeg menționează o parte din ele: „Paştile cu oaă roşii mîncară... Şi la Crăciun am cîntat; patru porci am tăiat... cina din urmă la Maleniţa fu, unde după cină, petrecea cu vorbe... Să te speli, să te grijăşti, că vei fi la prînzi!... La 12 ceasuri, noi 15 înşi, oameni, femei, vorbeam, ne glumeam. Feciorul lui, obîrlaitant... voe bună, râs, glume ştiia şi făcea, maică-sa se veselea... să adunară, prînziră, apoi cărţi să juca... Ei cu ofiţirii în cărţi jucîndu-să îşi petrecea. Într-o zi mă înşelară de şezui şi eu în joc cu ei, preste 300 florinţi le dădei... într-o zi, cătră seară, eşind domnii pingă Murăş în sus la preumblare, localii, cuvaru, cătana, trecând Murăşu, la grajdi să scălda. Un cociaş, Zaharia, înnotă Murăşu la noi, la călugări, în piiăle... La băni în peăile goale să scălda... La Timişoara... eu scrişi Natalii meăle la Vilagoşi cu soru-mea Virsavia să vină. Care, într-o zi, vrură în cetate să le arăt. Le duşi... preoteasa vrea prin bolte a o duce... Eu le duşi... într-un birt, „La Bou”; înăuntru vin, crapfen cerui... Turcii, 197 după obiceău său... bînd cafea, una, alta vorbea... Un laitant al nostru, Balog... în Orşova (turcească), cu rumânii, mai mult cu turcii şi în cafenea la cafe cu turcii şedea, bea... pre ei una alta întreba... Ci iată, duminică seara... un rumîn cu calul meu, cu o păreăche de disagi de peăle plini, maiorului cafe, duhan de la Izmail aga adusă... El cu oberlaitnantul Stanici pre picioare înnainte, cu lulile în gură mergea... Lula, duhanu cu fumu...” (căci „românilor le place cu atât mai mult fumatul tutunului, lucru pentru care îşi întrerup somnul de mai multe ori”). Dieudonné Lancelot, Români din Timișoara (1860) Despre modul în care se relaxează elitele, J.K. Steube notează că: „un bărbat tânăr... era culcat pe pat citind o carte... era Homer... în fiecare săptămână ieşeam la plimbare de mai multe ori, făcând din când în când excursii şi la ţară... domnul nu numai că m-a plătit foarte bine, ci, atunci când nu aveam nimic de făcut, mă lua cu el în excursii. Fie ne duceam la Ramna, fie la Gătaia, Şarlota sau Vîrşeţ, întotdeauna ne petreceam vremea într-un mod cât se poate de plăcut... Locotenentul Jarzabeck... într-una din seri, acest domn şedea la masă numai cu soţia sa citind Vieţile Sfinţilor... închipuiţi-vă un bărbat care... care nu fumează şi nu suportă mirosul de tutun şi care nu bea decât apă şi cel mult un pahar cu bere” (și pe toți ceilalți, care fac lucrurile astea). Să amintim şi câteva feluri de mâncare. Ceea ce mănânci arată cine ești, ce statut social ai și de ce etnie aparții. Situaţiile excepţionale influențează ceea ce pui pe masă, deoarece în perioadele de sărăcie şi foamete te hrănești cu orice (mai ales când e și război). Printre mâncărurile consumate de români, în secolul al XVIII-lea, Nicolae Stoica de Hațeg pomenește: „mălai, coleăşă şi sare au profont cumpăram. În oală: apă, urzici, melci ferbeam şi lucram... legumi, păsui, mazăre, ceapă, aiu; tot nap rău... vacă, vită, carnea era scumpă... său topit cu pâine mânca... cumpărai 6 butele de rozoliii, vin, răchie, brînză, slănină, profont luai, zămişti şi pite cumpărai... o slănină întreagă... carne, sare, făină, brânză, păsui... prindea găini, răţe, gâşti, prune lua... pâne, brînză, slănină... papară bună făceam... struguri... dovleţi-duleţi, ludăi, curcubete... cu cucuruzi fripţi le mînca... 3 gîşte frumos le jupuiră, fripte, feăle-au mîncat... Că pâinea de la Lugoj la noi să aducea... care şi gheneralitătu, care prin exprese pâni albe de la Logoj aşteptînd, nici ţvibah pe masă n-avea... carne uscată, şoncă, slănină varză acră, orizi, gherşel, păsui, mazăre, când una, cînd alta, şi coh-mel pentru zupă şi o holbă de vin... să ospăta bou mare, berbeci, vin răchiu, visiti, găini, unt, pâini... focul făcând, boul întreg, înluntru o oae cususă, în frigare îl trasără, bine-i înţăpar... la prînzi peăşte bun, păstăvi, puică... varză acră... vin la masă aducând... pre fereastră nişte jumătăţi de limoni tăiate uscate, şi cu saft aflai... peşti mari, mici, puică, lipani, pastrăvi... pentru post un sac plin de nuci şi un foale cu miiare pentru plăcinte bune, dulci... o găină tăind, o ferşi, zeamă îi dădei... căstrăveţi acri... mie îmi da făină şi preoteasa mea îi făcea cîte o pâne şi câte o azimă, că zămişchele de la Logoj să pânjănea au nu ajungeau... plăcintă cu nuci şi miere trimiteam... vin bun ausbruch, cafea, iar vin, iar cafea... preoteasa de pi la sălaşă căpătînd lapte, 3 castroane de ciocolade au fert”. 198 J.J. Erhler, scrie că: „mâncarea (românilor)... constă cel mai adesea dintr-un fel de de polenta făcută, la fel ca pâinea, din grâu turcesc (porumb)... (românii şi sârbii) au mai întotdeauna pâine obişnuită de casă... slănină crudă, afumată în aer liber. Băutura lor este răchia, un lichid fiert din corcoduşe şi prune… Germanii iubesc în schimb mult vinul, din care Banatul produce mari cantităţi... (mănâncă) mai ales carne de miel şi de oaie, o bucată de slănină afumată şi uneori lapte... în vreme de post fierbe mai ales fasole ori căpăţîni întregi de varză creaţă; cea mai răspândită mâncare este o fiertură din făină de porumb cu ulei de in, numită mămăligă (mamalika). Orătăniile sunt menite doar vânzării; cu acestea îşi prepară mâncarea germanii din ţară, mai cu seamă militarii şi funcţionarii civili”. Francesco Griselini adaugă și el Friedrich Körner, Țărani din Banat (1858) câteva informații despre ceea ce se consuma în Banatul secolului al XVIII-lea: „(țiganii) se abţin să mănânce broaşte şi broaşte ţestoase, lucru în care se aseamănă cu românii, sîrbii... au aversiune deosebită faţă de clean, biban şi mreană... şi de păsările de vânat. Ţiganului îi place cel mai mult carnea de porc, mai ales când e sărată... românii... mănâncă fasolea cu plăcere... (românii) se hrănesc cu pâine, garnituri de legume şi păstăioase. Nuci şi fructe uscate... pere, mere, prune... le place foarte mult răchia, un fel de vinars fiert din prune... Pâinea lor, numită melai, făcută dintr-un amestec de făină de grâu şi porumb, e preparată foarte prost, fiind coaptă şi mai rău. Mâncările lor obişnuite sunt simple şi se compun mai ales din plante; ele sunt condimentate cu mult usturoi şi ceapă dar puţină sare. Salata şi prăjiturile se gătesc cu untură de porc, iar în zilele de post cu ulei de in... Un pahar de vin, bere sau răchie... o felie de păine şi o bucată de carne de oaie ori de porc... plăcinte subţiri din aluat de făină copt în untură de porc... Românii cresc tot felul de zburătoare: găini, curcani, raţe şi gâşte dar mănâncă din acestea doar arareori, când au sărbători din cele mari. Chiar şi cei mai săraci mănâncă de Crăciun un purcel, iar de Paşti un miel şi plăcinte”. J.K. Steube completează lista de bucate: „(românii) cultivă numai atâta porumb, in şi cânepă, cât le este necesar pentru gospodăria proprie... puţin grâu şi rădăcinoase... însă multă fasole şi foarte mulţi dovleci, cei din urmă fiind daţi porcilor... mănâncă de obicei numai vegetale, pe care le condimentează cu foarte mult usturoi şi boia iute (spanischer Pfeffer), hrănindu-se rareori cu zburătoare… unt, brânză, ouă... nuci, prune, mere, pere, piersici, struguri... iarna... fructe uscate… uleiul, deoarece este adus la piaţă în saci din piele de oaie... o oală de fasole (Fasolen), un soi anume, fiartă în apă, în care se pun câţiva ardei (Papricken spanischen Pfeffers)... postul... Semliska (pâine din făină de grâu)... nu conţine lapte şi unt... fasole, pe care o servesc aproape întotdeauna în oala în care a fost gătită... mănâncă bucuroşi carne de porc, pe care o preferă, dar şi multă carne de miel, deoarece mieii sunt aşa de ieftini în Banat, încât cu 12-16 creiţari poţi cumpăra un miel care are deja coarne lungi de 2-3 ţol... vinul, laptele, oţetul, fructele... brânză, mălai şi răchie (Sprinza, Melai und Raki)... (românii) trebuind, de altfel să postească în cea mai mare parte din timp şi, pe de altă parte, ţara având totul din abundenţă, este lesne de înţeles că toate cele necesare traiului sunt deosebit de ieftine (el mâncând)... supă de vită... la amiazi o supă, o garnitură de legume şi carne, o friptură cu salată şi o măsură de vin bun, iar seara din nou o măsură de vin şi o supă cu găluşte de carne... l-am 199 trimis la brutar... pentru a-mi cumpăra prăjituri făcute cu unt... în hanul domnului von Kugler, unde i-am oferit românului o sticlă de vin... vinul de Buda şi berea austriacă... o pereche de sitari... pentru un iepure n-am plătit, de obicei, 12, uneori 10 creiţari... puţină chisăliţă (Kisselitza), un fel de terci sau găluşte din mălai de porumb şi trei raci prăjiţi pe cărbuni... mia oferit din plin vin şi răchie... vinul era păstrat într-un burdul de piele... am preferat câteva lubeniţe”. Cei străini de aceste locuri, călătorind pe aici, consemnează semnele „înapoierii”: „localnicilor nu le era cunoscută stabilirea orei cu ajutorul ceasului ori folosirea calendarului... localnicii nici măcar nu ştiu să-şi indice vârsta. La stabilirea vârstei, ei pornesc fie de la data venirii principelui Eugen în Banat, fie de la anul vreunei bătălii” şi „nu există nici un fel de conscripţie a populaţiei care să fi fost efectuată în mod corespunzător... Nici măcar preoţii românilor... nu ştiu vreodată cîte suflete au parohiile lor. Ei nu ţin registre pentru evidenţa celor botezaţi sau decedaţi”. Aceste registre vor deveni obligatorii abia după încorporarea Banatului la Ungaria, prilej pentru Nicolae Stoica de Haţeg să precizeze că: „preoţilor le făcui protocoale matriculare de botezaţi, cununii şi răposaţi, formulare dădei, apoi şi de ţirculare protocoale adusei şi le înpărţii şi conscripţii formă a face dădei”. Porunca pentru nevremelnica căsătorie (1789 Transilvania) arată că: „prea mulţi tineri având 14 şi 15 ani se căsătoresc cu fete de 10-11 ani, socotind că prin asta mai bine vor putea ţine casa şi economia ei, şi nădăjduind că vor fi scăpaţi de recruţie”. J.K. Steube ne dezvăluie și el că: „unele François Boucher, fete sunt dorite ca neveste încă înainte de 13 ani. Valet aducând cafeaua (1739) Confidenţii tânărului în probleme de dragoste sunt întotdeauna părinţii săi. Dacă nu i-au ales deja o mireasă, aceştia încep să discute cu părinţii fetei pe care au pus ochii. Tocmeala pentru o fată este asemenea acelei pentru o bucată de pământ. Iar, fiindcă părinţii mirelui trebuie s-o cumpere cu bani-peşin... De obicei preţul de cumpărare pentru fetele deosebit de drăguţe nu trece însă de 30-40 de florini” (în schimb, băiatul primește zestrea care „constă întotdeauna din vite cornute, din oi şi porci, din câteva cămăşi, din vase de fier şi de aramă pentru bucătărie, deseori şi dintr-o roată de tors şi dintr-un război de ţesut, la care sunt prelucrate cânepa, bumbacul şi lâna”). Tot J.K. Steube scrie și despre căsătoriile germanilor: „în aceste împrejurări, mi s-a propus să mă însor cu o văduvă din Timişoara, care, în afară de diferenţa mare de vîrstă şi de un trup bolnovicios, n-ar fi o partidă rea, deoarece nu avea copil şi averea ei se ridica la suma de 25000 de florini. Era însă de o zgârcenie nemaiauzită şi, în acelaşi timp, bolnăvicios de geloasă, în orice caz, nicidecum o soţie pe potriva principiilor mele. Cu toate acestea, puţin a lipsit ca, la îndemnul prietenilor mei, să nu mă însor cu ea. Şi, poate, spre nenorocul meu, deoarece în mai puţin de şase săptămîni (fiindcă mai mult n-a trăit) ea a dobândit Împărăţia Cerului, iar eu m-aş fi ales cu cei 25000 de florini ai ei”. Ce era ruşinos în vremurile trecute? În secolul al XVI-lea pentru un mare nobil precum Petru Petrovici (Petru Petrovics) să fii grăjdar: „Mă oblig să fiu grăjdarul şi să curăţ caii aceluia 200 care va reuşi să apere Timişoara de turci timp de 3 ani”. În secolul al XVIII-lea, pentru J.K. Steube: „mi-a transmis o propunere pe care, cu excepţia Timişoarei, aş fi acceptat-o în orice alt loc, anume, să primesc postul de valet substitut... dar la Timişoara, unde eram atât de cunoscut, nu puteam îmbrăca o livrea cu revere colorate, fără să fiu silit să renunţ la orice primire în societate... nu mă puteam înfăţişa în livrea”. Pentru un preot român din secolul al XVIII-lea rușinos era să nu ai pământ și un „frate... mai mic mai bun decât mine, fiindcă s-au însurat mai bine”. Rușinos e și să ai „muere şi soacră papistaşe, neştiute” şi poate să porţi barbă, căci acest lucru îţi atrăgea nume ca Barbăroşie, Bărbosul, Flocea. Lista de nume din boșura „Cum s-a zidit bis. ort. din Lugoj?” ne dă o imagine despre cum arătau din punct de vedere fizic unii românii din Lugoj: P. Mari, Şeruica cea bătrână, Roşu, Flocea, Surdu, Mutu, Orbu, Tudora cea oarbă, Toder cel orb, N. Şchiopu. P. Ursu. Bălu, Negru, Creţiu. Mai sunt și alte nume spun totul: P. Trufaş, Căcărează, Breazu. Dar această listă scoate în evidență și personaje deosebite, precum Coste Viteaz sau M. lui Opri Lupi. Cine sunt „eu” şi cine sunt ceilalţi în Banatul secolului al XVIII-lea? Nu există un singur răspuns la aceste întrebări. Francesco Griselini îi priveşte pe români ca pe nişte sălbatici leneşi. Și J.J. Erhler îi acuză de lene pe bărbaţii români, onoarea lor fiind salvată de hărnicia femeilor. Totuși, atât Griselini, cât și Erhler sunt de Țăran din Transilvania secolului al XVII-lea acord că românii sunt extrem de ospitalieri. (Trachten Kabinett von Siebenbürgen album) J.K. Steube are o opinie complet diferită: „nu-mi intră deloc în minte, aşa cum afirmă unii, că românii, ar fi ospitalieri. Eu, care am petrecut în mijlocul lor aproape zece ani, nu pot să le aduc nici un cuvânt de recunoştinţă”. Această atitudine trebuie înţeleasă prin prisma experienţelor personale: „căruţa mi-a rămas înpotmolită în mlaştină... i-am chemat în ajutor pe câţiva români aflaţi prin apropiere şi le-am promis câteva ocale din băutura lor favorită... când nu le-am putut da românilor în natură răchia promisă, m-au ameninţat că vor împinge căruţa la loc, în mlaştină”. Oficialii austrieci au opinii diverse cu privire la români, de multe ori pozitive: „Gheneralu Jenei... „Şi să ştiţi că rumânii sunt buni şi cu ei toate să pot face, căci rumânii îs mai buni decît neămţii-şvabi. Că rumânii şi vara şi iarna, şi în cald şi în frig, cu slabe bucate îs dedaţi. Lor nici multă mîncare, nici multă băutură nu le strică. Iară neamţului, de n-are bucate bune, nici calde, de i-i frig, de bea mult, şvaba de toate să bolnăveşte... (şi) Oberlaitnantul Şlegl... zisă: „...adevăr, că ştaerii, tirolii, crainerii în munţi lucră, unde-s dedaţi; iar aducându-i aiceea, case a le face, vase, vite, cară ş.a. a le da! Şi fiind ei dedaţi bine a mânca, în peăne moi a dormi, pentru ei trebue în vârful munţilor case bune a zidi, paturi, saci cu pae, tot felu de vase de bucate a le da... Iară aceşti beţi români proşti... făină de cucuruzi sărată, într-un foale de oaie leagă; la 4 feciori o căldăruşă... iar de dormit... şi afară dorm... Din carii pre încet, ca şi tirolii să pot face”. Tot în „Cronica” lui Nicolae Stoica de Haţeg întâlnim un german caracterizat 201 astfel: „întîiul caporal în Mehadia, sas ardelean, Şenauer, luteran, bun rumân, Caroli-reghiment. Când vrea să bată, nu striga, nici ocăra, ci: „rogu-te, culcă-te domneata, aşa e porunca”... Când vedea mehedinţii figura de melitariu zicea: „Nicicum rumânu neamţi, aşa nu va mai fi!””. „Beți români proști care se pot transforma în tirolii (germani din Tirol), un sas care e și bun rumân, rumâni neamți”, ce trebuie înțeles din aceste expresii? Probabil trebuie să luăm în considerare faptul că termenul de rumân este sinonim cu bun, iar cel de neamț e sinonim cu civilizat. Oricum, românii ortodocşi sunt mai apropiaţi de sârbi, alături de care formează „naţiunea iliră, rasciană”. De aceea, în 1808 „sătenii din satu Cruşiţa... mare rebelie au rădicat... cu vinul înverşunaţi, strigă să se ridice serbii, românii asupra ungurilor sau şi a nemţilor”. Ortodocşii se definesc în opoziţie cu greco-catolicii, cu uniții, ca fiind neuniţi, doar ca să arate că sunt altceva decât uniţii, care au o identitate mai precisă. Așa se explică „mottoul” românilor răzvrătiţi în perioada războiului turco-austriac din 1736-1739. Nicolae Stoica scrie: „și alţi lotri, curuţi dea lu racoţi, pivodani prefăcuţi, ce erau pe apa Bistra, în Chizătău şi într alte sate, Théodore Valerio, Tigan din Banat lucrând juca, cânta: „Ţine Doamne tot aşa, nici cu la forjă (mijlocul secolului XIX) turcu, nici cu neamţu!””. Pentru românii bănățeni, nu există o defiinţie clară a ceea ce înseamnă „noi”. Românii sunt altceva decât turcii şi nemţii şi se definesc ca atare. O întâmplare din 1807, şi ea cu un anumit caracter confuz (doi turci), ne arată că exista o „conştiinţă naţională”: „doi turci soli de la Parizi viind, în Orşova Veăche... la cină... Unu din acei doi turci ceru şarap (:vin). Luînd paharu, cătră mine zisă: „Blagosloveşte părinţele!”. Eu văzîndu-l că-i român, blagoslovind zişi: „Dar, de-ai noştri eşti?” El zisă: „De-ai noştri, din Iaşi... Mă cheamă Histodor, român””. „Locuitorii din întregul Banat sunt foarte amestecaţi: români (Walachen), sârbi (Raitzen), ţigani (Neubanater), germani (Deutsche), şi francezi (Franzosen)... chiar şi spanioli. Românii sunt însă de departe cei mai numeroşi... denumirea lor slavă de vlah, ceea ce înseamnă italian, precum şi numele pe care şi-l dau ei înşişi, de români (Rumugni) şi româneşti (Rumugneski)”. Dacă românii sunt numeroși, germanii privilegiați, există și etnii aflate la marginea societății. Despre evrei avem două perspective complet diferite. O perspectivă ne-o oferă Nicolae Stoica de Haţeg. Pentru el, evreii sunt oameni diferiţi, într-o lume în care toţi sunt diferiţi: „beţii cociaşi jidovi, (care) fricoşi, fugea, caii îi lăsa prinşi. Eu venii aproape şi le zisăşi: „Tăiaţi ştranghele, încălecaţii caii şi după mine fugiţi!”... tăind cociaşii, le încălecară... jidovii să dusă”. Nicolae Stoica, un preot ortodox, nu ezită să împartă mâncarea (gest de altfel simbolic) cu evreii: „eu mîncai şi beţilor jidovi flămînzi pîine, brînză, şuncă dădei şi ei cu artilierea îndărăt plecară”. Cronicarul bănățean scrie și despre felul greu în care trăiesc evreii: „eu le duşi pre uliţa jidovilor cu ţoale vechi, putrăde, rupte, aninate”. Niciun sentiment antiiudaic nu-i tulbură mintea. 202 Țigani din Banat (Lénart Böhm, Geschichte des Temeser Banats, 1863) Perspectiva germanilor și autorităților e complet diferită. Deoarece evreii sunt diferiți, purtând barbă şi alte însemne exterioare, ei sunt obligați prin Systematica gentis Judaicae Regulatio, lege impusă de Iosif al II-lea (1780), să renunţe la aceste „însemne exterioare”. Pentru J.J. Erhler ei nişte speculanţi şi înşelători (alături de alții): „celelalte produse sunt cumpărate de pe la sate de samsarii greci, sârbi şi evrei din Banat, al căror număr poate fi socotit prea bine la circa 400, şi sunt revândute cel mai adesea persoanelor care le desfac peste hotare. Sunt însă nevoit să constat că producătorul rămâne întotdeauna înşelat de către samsari”. J. K. Steube are opinii asemănătoare: „începând însă cu anul 1781, evreii, care speculează totul, au pus mâna în întregime pe această ramura a comerţului cu iepuri. Ei cumpără la piaţă, de la români, toţi iepurii aduşi de aceştia, anume dintr-o dată şi la un preţ mic, apoi îi revând în oraş. Dacă cineva vrea să cumpere un iepure, jupoaie cu mâna lor şi iau blana, iar pentru carne li se plătesc 3, uneori 4 creiţari. Evreii sunt pe deplin mulţumiţi cu asta, deoarece bani primesc mai mult pentru efortul de a jupui iepurele, decât pentru carnea acestuia”. Pentru populația evreiască legile sunt diferite, ei trebuind să plătescă în plus: „taxa de toleranţă pentru evrei... impozitul pe chirie este la oraş de 7%, pentru evrei fiind de 14%”. Nu e de mirare că Iosif al II-lea se aştepta la reacţii adverse din partea populației creștine împotriva măsurilor sale de emencipare a populației evreiești: „meşterii să poată primi ucenici evrei şi calfe... iar pentru ca ei să nu fie trataţi mai rău, să fie asupriţi ori să pătimească alte neplăceri, administraţiile locale să ia seama şi să aplice pedepse exemplare contravenienţilor”. Oricum, la Lugoj, ca și în tot Banatul, reacţii adverse au existat. Casa de rugăciune a micii comunităţi evreieşti a fost afectată în timpul răscoalei din 1736-1739, iar obiectele de cult din ea au fost furate. În 1745, comunitatea evreiască este obligată de autorităţi să părăsească Lugojul German, fiind exceptat un singur evreu care avea mari datorii faţă de unii conducători ai localităţii. Există o etnie care trăieşte mai rău şi suferă mai mult. Francesco Griselini descrie condiţiile în care trăiesc: „țiganii trăiesc în... colibe mizerabile din împletitură şi paie sau bordeie de pământ de 10-12 picioare adâncime, făcute din pari lungi, nuiele şi paie, acoperite cu tuleie de porumb (turkischer Korn)... Lipsit de aer şi de lumina zilei... umed şi puturos... călătorul descoperă aceste bordeie datorită coşului care se înalţă cu ceva deasupra 203 acoperişului... la mijloc, se află vatra de foc, cu un burlan de pământ care ajunge până la coş. Pe această vatră ţiganii îşi fierb mâncarea şi tot aici se încălzesc, deoarece bărbaţi, femei şi copii, unii pe jumătate goi, alţii despuiaţi cu totul, se strâng în jurul acestui foc, dormind chiar şi iarna de-a dreptul pe pământ sau cel mult pe nişte blănuri slinoase de oaie”. Legile „le interziceau accesul în oraşe... ţiganii au rămas condamnaţi să ducă o viaţă rătăcitoare... până ce glorioasa împărăteasă... le îngădui să se statornicească, să-şi ridice locuinţe stabile - e drept, în afara satelor locuite de celelalte naţionalităţi, dar în apropierea acestora - şi să stăpânească pământ”. Astfel se explică nomadismul lor şi aplecarea spre meserii mai puţin obişnuite. Tot astfel se explică Uliţa Cherginzone (Uliţa Cortului Țigănesc) de la marginea Lugojului. Persecutarea romilor e continuă. Despre această prigoană a notat Nicolae Stoica pe o carte din Mehadia: „788... în sebeş bat pe ţigani”. Tot cronicarul bănățean amintește și stereotipurile care o determină: „mulţime de ţigani unguri, slovaci din Ţara Ungurească, unde vrunii de ei prinzind i-ar fi mîncat, şi s-au aflat, mulţi au zdrobit, au spînzurat, au tăiat, cu joarde i-au bătut şi cu 100 de bîte. Pre cei bătuţi preste graniţă pre aicea, preste Ardeal, Horvaţca, Slavonia; şi pre azrarii nescrişi de-aicea afară i-au scos”. Aceasta este lumea pe care o găsim de-a lungul secolelor la Lugoj şi în Banat, o lume care se transformă, mai încet sau mai repede. Această lume se găsea între modernizare şi retardare. Reformele făcute de statul habsburgic au transformat societatea bănăţeană, atât din punct de vedere social și economic, cât și la nivelul mentalităților. 204 XI. Lugojul și comitatul Caraș. În căutarea unei noi identități (1778-1847) Datorită problemelor externe și presiunii marilor nobili maghiari, printr-un decret semnat la 1 februarie 1778, împărăteasa Maria Tereza a cedat Banatul Ungariei. La 6 iunie 1778 a avut loc o ceremonie, în cadrul căreia, simbolic, regiunea a devenit parte a Ungariei. O comisie condusă de contele Niczky Kristóf a fost însărcinată să ducă la capăt procesul de încorporare a Banatului la regatul Ungariei, care avea o mare autonomie în cadrul Imperiului Habsburgic. Harta administrativă a Banatului după 1778 (zona a fost împărțită în trei comitate, Torontal, Timiş și Caraş, dar partea sudică a rămas sub administrare militară) Comisia Niczky a trecut la reorganizarea Banatului și a înființat trei comitate, Torontal, Timiş și Caraş (partea sudică a rămas până în 1872 sub administrare militară). Centrul comitatului Caraș a devenit Lugojul. Cele trei comitate erau subordonate Consiliului Locumtenenţial Maghiar şi Cancelariei Aulice Maghiare (Ungariche Hofkanzlei). Consiliului avea în subordinea sa problemele administrative, economice şi militare din Banat, iar Cancelaria pe cele juridice. În 1781 s-au stabilit impozitele locuitorilor comitatului în funcție de categoria socială: țărani, comercianți, meșteșugari și nobili. Primul comite suprem al Carașului a fost numit Haller József, iar subprefecți au fost desemnați Madarász Ignácz și Békássy János. În cercul Lugoj, autoritățile l-au ales ca pretor pe 205 Miskey Pál, iar subpretor pe Polgár György. La Lugoj, inițial, noii funcționari s-au stabilit întro casă veche (folosită de administrația districtuală). Ceremonia de înființare a comitatului Caraș a avut loc la 5 august 1779. În 4 august 1779, vicepalatinul Fáradi Vöros a pornit de la Timișoara la Lugoj, ducând cu el sigiliul şi diploma de înfiinţare a comitatului Caraş. Fáradi Vöros și cei care-l însoțeau au fost întâmpinați la Lugoj de populație, străzile orașului fiind împodobite. Seara, orașul a fost luminat și s-a auzit muzică până târziu. Ziua de 5 august 1779 a început cu o ceremonie religioasă la Biserica „Sfânta Treime”. Ceremonia a continuat la Casa Comitatului, unde a fost citită, în limba latină, diploma de înfiinţare al comitatului Caraş de către Fáradi Vöros. Imedat după aceea, funcţionarii noului comitat au depus jurământul de credință față de Maria Tereza. În 22 august 1779, în prezența contelui Niczky Kristóf, a fost instalat în funție prefectul Haller József. Pentru această ocazie, Palatul Comitatului a fost împodobit cu stemele Ungariei, ale comitatului Caraș și ale conților Nitzky și Haller. La festivitatea de investire, Haller József, a jurat credință împărătesei Maria Tereza în fața portretului acesteia, a contelui Niczky Kristóf și a unui mare număr de invitați. Discursurile și Stema comitatului Caraș (Krassó jurămintele au fost ținute în limba maghiară. vármegyecímere) Ceremoniile organizate cu ocazia instaurării noi conduceri a Comitatului au avut loc la noul Palat al Comitatului, construit în 1779. Palatul Comitatului a devenit sediul autorităților comitatului și a dat numele străzii pe care a fost construită Komitatsgasse (Strada Comitatului) Un raport din 1781 scoate în evidență faptul că Palatul Comitatului oferea un spațiu generos pentru birourile oficialilor, dar că arhiva era păstrată într-o cameră umedă, rece și întunecată. Deoarece, după 1778, delicvenții din comitatul Caraș trebuiau încarcerați la Lugoj, Palatul avea o închisoare cu opt celule. Totuși, autoritățile prevedeau că numărul prinzonierilor va crește și cereau să se mai zidească patru celule. În 1781, grajdurile Palatului Comitatului erau ruinate și aveau nevoie de reparații. În 1782 se punea problema înlăturării gardului de nuiele din jurul clădirii Comitatului și construirea unui nou gard din material mai solid. Datorită costurilor ridicate s-a hotărât să se repare doar poarta și gardul din fața clădirii, înspre piață. Comitatul era condus de un comite, doi vicecomiți, un notar și un vicenotar, un casier și un vicecasier, cinci pretori și doi consilieri la curtea de apel, cinci magistrați inferiori, un procuror și un viceprocuror, un contabil, cinci inspectori provinciali, zece jurați, 2 grefieri, un medic (primul medic al comitatului a fost un chirurg, Nierstein), un inginer, un comisar, un medic pentru prizonieri, doi medici de cerc, o moașă, două moașe de cerc, un intendent, un locotenent de armată, un om de serviciiu în oraș, un grădinar, un potcovar, un angajat pentru curățenie, doi hornari, zece militari în statul major, 43 de haiduci (panduri) care primeau bani pentru întreținerea cailor și pentru cumpărarea uniformelor. Comitatului era împărțit în unităţi administrative numite plăşi sau preturi (járás). Acestea erau conduse de câte un primpretor sau solgăbirău (szolgabíró). 206 Instaurarea noilor funcționari maghiari a însemnat înlăturarea vechilor funcționari germani din Banat în frunte cu baronul Rechbach. Aceștia, după ce au predat regiunea noilor autorități, s-au reîntors în Austria. J. K. Steube menționează și partea neplăcută a acestui transfer de putere. El consemnează că în 1779, „Banatul tocmai fusese încorporat Regatului Ungariei şi toţi funcţionarii germani fuseseră îndepărtaţi... (și) toate posturile fuseseră ocupate de nobili unguri... funcţionarii germani civili fuseseră scoşi din serviciu se numeau quiescenţi... chiar dacă s-a dat ordin ca, la ocuparea funcţiilor, aceştia să fie avuţi în vedere cu prioritate, totuşi efectul a fost foarte redus”. Noii funcționari ai comitatului Caraș au sosit la Lugoj în 1779 împreună cu familiile lor și s-au lovit de lipsa unor locuințe adecvate. Din această cauză, noii funcționari au ajuns să locuiască în „case scunde și slabe, adese în aceeași odaie cu proprietarii, care pretind chirii așa de mari, că funcționarii nu le pot plăti”. Funcționarii din prețurile comitatului erau nevoiți să recondiționeze casele unor săteni sau să stea în chirie la diferite hanuri, pe cheltuială proprie. De aceea, mulți dintre acești oficiali preferau să locuiască la Lugoj. În aceste condiții, autoritățile comitatului au cerut autorităților militare să le cedeze o magazie pentru a fi transformată în locuință și birouri. În 1784, magazia respectivă a fost cedată Comitatului Caraș, deși acolo continua să funcționeze cuptorul de pâine pentru soldații din cazarmă. Aici au primit locuințe mai mulți funcționari judecătorești și viecenotarul comitatului. Unii dintre acești funcționari au avut un rol major în dezvoltarea și modernizarea Comitatului Caraș. John Paget, în jurul anului 1830, amintește de măsurile luate de comitele suprem Wenkheim: „în frumosul Comitat Caraș, călătorul cu greu poate să nu observe starea diferită a drumurilor față de cea cu care s-a obișnuit. Cam acum treizeci de ani, drumurile din același comitat erau impracticabile, întreaga zonă fiind cu puțin mai bună decât un ascunziș de hoți, iar mizeria era fără cusur și totul părea ca o aspră dezordine. Determinat să James Samuelson, Bărbați și femei lucrând la remedieze această nenorocire, construcția unui drum (1882) guvernul l-a numit pe Baronul Wenkheim drept comite suprem (Fö Ispán), un bărbat cu viziune și cu caracter foarte energic. Sub conducerea lui, lucrurile au început să capete o altă formă. S-a fondat poliția și s-a menținut cu o disciplină strictă, aproape militară, justiția era administrată cu o severitate de neînduplecat, iar baronul a obținut cu frica și respectul oamenilor pentru lege, ceea ce era nevoie de mult timp... Caracterul drumurilor a fost un alt lucru care mi-a atras atenția. Lungi drumuri au fost construite, prin care, în cursul a câțiva ani, nu doar zone mari, ci și fiecare două sate erau legate între ele de câte un drum bun. Doctrina Wenkheim era mai bine ca astfel de lucruri să fie făcute de odată - întrucât, separat de actualul beneficiu, nu era până acum considerat o dificultate de către țăranii care ar fi trebuit să lucreze la el, dar timpul trecea repede și țăranilor le veneau alte idei legate de aceste chestiuni și ceea ce acum părea ușor, atunci s-ar putea să fie imposibil. Aceste drumuri nu sunt încă finalizate, căci după moartea lui Wenkheim, care a avut loc înainte 207 ca planurile sale să fie executate, mai multe cauze au dus la întârzierea lor. Dar încă se lucrează la ele, iar Caraș este una dintre cele mai liniștite și pașnice zone ale regatului și cu siguranță cea mai îmbogățită cu drumuri din toată Ungaria”. Până la încorporarea Banatului în Ungaria tot pământul din această regiune aparținea Casei de Habsburg. Împăratul Iosif al II-lea, pentru a acoperi din deficitul bugetar al imperiului, a început să vândă domenii din Banat unor particulari. Cei care cumpărau domenii erau înnobilați și primeau funcții administrative. J. G. Kohl, în cartea sa, „Hundert Tage auf Reisen in den österreichischen Staaten. Vierter Theil. Reise in Ungarn”, surprinde schimbările produse în Banat odată cu vânzarea acestor domenii: „La granița militară, unde împăratul austriac este singurul proprietar de pământuri (are dreptul de uzufruct asupra tuturor domeniilor), unde orice altă moșie nu este decât o feudă militară, și unde un ofițer în afară de câte o grădiniță de fructe și legume nu deține nimic, ba chiar nu are îngăduința de a lua în arendă vreo bucată mai mare de pământ, nu există nici o urmă de nobilime proprietară de pământ. Îndată ce se trece granița ungurească, numaidecât se aud și se văd peste tot „magnații” și stăpânii lor. Pentru că nobilimea nici unei provincii europene nu este la fel de amestecată precum a celor trei comitate bănățene, voi arăta numai câteva dintre părțile sale. Firește că sunt în primul rând printre ei mai multe dintre cele mai nobile neamuri ungurești, ca Bathyany, Szapari, ș.a.m.d. de asemenea, multe familii nobile germane au fost împroprietărite aici, însă sunt mai puține, și mai sunt și neamurile maghiare Théodore Valério, Locuitorii Banatului (1865) proscrise, care au fost aproape toate distruse sau alungate în vremea stăpânirii turcești, mai puțin decât în alte părți ale regatului. De asemenea, există și câteva neamuri de obârșie românească, de pildă Josika, deși acestea sunt de obicei din vremuri străvechi maghiarizare. Deși în Ungaria și Transilvania se găsesc peste 1000000 de români, și anume într-o parte a țării care este văzută ca vatra lor străveche, totuși nu sunt deloc boieri români aici, ca în Țara Românească, Moldova, Bucovina și Basarabia. Eu cred că neamurile boierești românești vechi fie s-au stins cu trecerea vremii, fie au ajuns printre cele maghiare. Cea mai mare parte a nobilimii bănățene este cu totul nou-creată, sunt în mare parte sârbi și în parte și armeni. Aceștia din urmă, armenii, sunt cei mai mari crescători de vite, atât în acest ținut al Ungariei, cât și în partea de nord a comitatelor de pe Mureș. S-au îmbogățit adesea de pe urma acestor îndeletniciri, și pentru că titlul nobiliar nu este mai ușor de obținut în nicio altă țară decât Ungaria, unde, de asemenea, oferă și mai multe drepturi decât în orice altă țară, astfel acești domni și-l cumpără în chip obișnuit în Banat și astfel se numără printre nobili. Foarte apropiat se întâmplă și cu sârbii, și printre ei sunt mulți care au dobândit prin negoț cu vite și alte îndeletniciri bogății nemaipomenite, și deja de multă vreme se îngrijesc să își cumpere (titlul nobiliar) aici în Banat, unde prin multele bejenii și (întemeieri ale unor) așezări a ajuns, pe jumătate, o nouă Serbie. Această pătură, astfel apărută, de nobilime sârbească 208 alcătuiește partea cea mai numeroasă a nobilimii bănățene, iar capitala lor este Timișoara. Și prințul Miloș (Obrenovici) ar fi vrut, după obiceiul acesta al sârbilor trecuți de partea austriacă, să își cumpere (un titlu nobiliar) în Banat, dar după obiceiul aceta al sârbilor trecuți de partea austriacă, să-și cumpere (un titlu nobiliar) În Banat, dar după cum se știe nu i s-a îngăduit”. Harta Lugojului (Josephinische Landesaufnahme, 1769-1772) Un raport al autorităților comitatului scoate în evidență faptul că, în 1780, la Lugoj nu existau „fabrici” (manufacturi/ateliere mari), „însă în Lugoj, dar mai cu seamă la Caransebeș locuitori, care sau înșiși, sau muierile lor din lână confecționată cu propria lor economie, fac procovețe sau materii de îmbrăcăminte și în cantitate însemnată le vând în Transilvania și Ungaria”. În 1780, între locuitorii din Lugoj și Caransebeș s-a încheiat un acord, astfel încât negustorii din cele două localități să-și poată vinde marfa la târgurile organizate în celălalt oraș. Acordul a fost anulat de autoritățile superioare. Conform unei conscripții din 1781/1782, Lugojul Român avea 956 de case în care locuiau 1027 familii, iar Lugojul German 183 de case și 220 de familii, numărul locuitorilor fiind de de 5683 persoane. Din documente reiese că erau: 5 preoți, 10 negustori, 8 proprietari de ateliere, 25 jeleri, 16 tâmplari și dogari, 6 dulgheri, 18 olari, 3 rotari, 2 fierari, 2 argintari, 8 zidari, 2 bărbieri, 10 cojocari, 52 cismari / papucari, 13 croitori, 1 pălărier, 1 morar, 5 brutari, 1 turtar și 20 grădinari străini, 111 proprietari de vii și 775 de proprietari de părți de sesii. În total, la Lugoj locuiau 164 de meșteșugari, 101 în Lugojul Român (practicanți a 11 meserii) și 63 în Lugojul German (practicanți a 22 meserii). Acești negustori își vindeau marfa în piața din centrul Lugojului. Atmosfera din acest „Piaț” a fost descrisă cu nostalgie Heinrich Lay: „au existat în jurul pieței și... bolte, prăvălioare, dughene, băcănii, locuri de târguială, în care micii comercianți, proprietarii de prăvălii... își ofereau mărfurile... În această piață întinsă se țineau la început câte 209 unul, iar mai târziu câte două târguri săptămânale cu legume, fructe, cereale, păsări, pâine, carne... oale, vase, articole de tinichigerie, pantofărie, frângerie, pielărie... Bătrânii își amintesc cu nostalgie de „Platzordung” (Rânduiala Pieței), după care a fost instalată fiecare gheretă a brutarilor, a măcelarilor, a producătorilor de site, a împletitorilor de perii, a tăbăcarilor, a cojocarilor... târgurile săptămânale au fost mereu un eveniment, în special pentru copii. Aici nu se găseau numai târgoveți, numiți „Fratschler”, care își ofereau marfa în gura mare, ci și... gospodine, servitoare și mulți curioși, care se străduiau să afle din târg ultimele noutăți”. În această piață erau expuși publicului și diverși delicvenți, în acțiuni-spectacol organizate de autorități cu scopul de a educa populația. De exemplu, în iunie 1781, din închisoarea comitatului au fost scoși și prezentați lugojenilor „patru bandiţi, doi tâlhari, doi jefuitori publici şi două muieri care şi-au omorât pruncii. Dintre aceia trei au fost decapitaţi şi trei spânzuraţi”. În ciuda eforturilor oficialilor, jafurile la drumul mare sunt la ordinea zilei. Astfel, în 1784, lotrii au jefuit un poştalion pe drumul dintre Lugoj şi Sacu, rănind un ofițer superior și un subordonat. Omniprezența lotrilor e consemnată și de călătorii străini care trec prin această zonă la sfârșitul secolului al Execuția unui criminal (secolul al XVIII-lea) XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Începând cu 1782, și în Lugojul German se ținea o piață unde erau dughene și barăci, unde se vindeau unt și ouă și alte produse alimentare și unde copii se puteau distra într-un carusel. Această piață se afla în dreapta podului. La stânga podului dintre cele două așezări, pe malul Timișului, se întindea Magazinsgasse (Strada Magaziilor), unde se găseau numeroase magazii, hambare, șuri, șoproane. Un raport din 1782 consemnează faptul că școala din Lugojul German era în stare bună, fiind construită din material solid. Școala avea trei camere, bucătărie și o cămără de alimente. Jurnalul minoriților amintește că, în 1782, a avut loc o „mare invazie de lăcuste în Banat”. Tot acum, Johann Lehmann, (pseudonimul lui Christopher Seipp, directorul unei trupe de teatru din Bratislava), trece prin Banat și lasă o descriere cuprinzătoare a regiunii și a Lugojului: „Chiar din Timișoara pornesc două drumuri, care se întalnesc la Lugoj. Unul este drumul poști, celalalt e drumul de care. Amandouă sunt în stare destul de proastă. De la Timișoara până la Lugoj sunt pe drumul poștii 8 mile, pe drumul de care 6. Drumul poștii trece prin Chevereș și Sinersig, pană la primul (sunt) 2 poște, până la cel din urmă, o poștă. De aici până la Lugoj iarăși o poștă. Hanurile, pe drumul acesta, sunt, după cum mi s-a spus, bine îndestulate pentru nevoile calătorilor. Eu le-am încercat. Celălalt drum l-am practicat cu atât mai des. Pe acesta se merge de la Timișoara la Recaș. Acesta se afla la două mile mari de Timișoara. Între ele se gasesc hanuri proaste și sate neînsemnate, al căror nume nu-l cunosc... Chizătăul are un han peste măsură de prost. În acest han ticălos servesc oameni murdari, ursuzi și respingători. Te bucuri când te depărtezi de acolo. De la Chizătău până la Lugoj sunt iarăși două mile, nu chiar din cele mari. Între ele sunt câteva sate pe lângă care treci. 210 De la o depărtare de o jumătate de ceas înainte de Lugoj, se merge spre un oraș pe un drum frumos, șănțuit și mai bine consolidat decât se obișnuiește. Lugojul însuși este foarte mare, are o piață frumoasă, cu case frumoase. Negustorii greci dau viață acestui loc. Orașul este împărțit în două prin râul Timiș, care-l străbate. Partea de dincolo, spre dreapta, se numește partea nemțească, iar cea de dincoace, partea românească. Dieudonné Lancelot, Stație de poștă (din spațiul românesc, 1860) Partea nemțească este frumos clădită, are meșteșugari și hanuri bune. Căruțașii trag la aceste hanuri din partea nemțească, cu toate că nu se află în drum și cu toate că trebuie să plătească pentru fiecare cal, care trece pe podul Timișului. Lugojul este vesel și plăcut. Locuitorii sunt veseli din fire. În partea nemțească se găsește o cafenea cu biliard și castelul de vară cu grădină al contesei von Soro, soția generalului și comandantului cetății din Timișoara. Această doamnă, în multe privințe foarte remarcabilă și spirituală, are moșii considerabile în Lugoj și în împrejurimile lui, la care se pote observa cu exactitate și înțelepciunea stăpânei. Ea însăși își administrează bunurile. Cele mai multe venituri după ele le folosește pentru îmbunătățiri. Încă înainte de a ajunge la Timișoara, se află spre dreapta o pădure a contesei frumos rânduită. O parte din ea este destinată creșterii fazanilor. Mai multe hanuri, care-i aparțin sunt încăpătoare, curate și bine ținute. O mare parte chiar din Lugoj îi aparține ei. Pe teritoriul Lugojului are semănături și vii însemnate. Toate muncile agricole și recoltarea se fac sub supravegherea ei cu mare punctualitate. Ea are o vie proprie dincolo de oraș. Această vie se deosebește în privința poziției și a îngrijirii de toate celelalte vii din Banat. Această vie produce vin de Burgundia. Vița este din Burgundia și, prin resădire, s-a înmulțit într-atât, încât produce multe butoaie de vin de Burgundia. Vinul de Burgundia de la Lugoj nu-i așa de aspru ca cel franțuzesc; are însă mult din acea asprime sănătoasă, este ceva mai tare și mai negru ca cel franțuzesc. Întrece mult toate acele vinuri „de Burgundia”, care se vând și se beau în Ungaria drept vin (de Burgundia). Via contesei produce vin de prima calitate, pe care ea îl schimbă, vadră contra vadră, cu vinul de Tokaj. De la Lugoj până la Bujor este o poștă și jumătate. De cum ieși din Lugoj și privești la dreapta, te cuprinde un groaznic respect față de Lugoj. Se înșiră pe un rând opt până la zece roți de tortură, fără a mai pune la socoteală furcile de spânzurători și alte lucruri asemănătoare. Dacă fiecare om simte ceea ce am simțit eu la vederea acestora, atunci suntem cu toții oameni ciudați. Eu am privit țintă acest șir mai mult decât cumplit, și am izbucnit într-un râs puternic. Datoresc acest simțământ excesului de prevedere, căci la vederea unei roate, n-am rîs, ce e drept, niciodată. 211 După această groaznică priveliște, urmează o câmpie plăcută, apoi un deal înalt, sădit pe amândouă coastele sale cu vii, care aparțin contesei. Pe dealul cu vii, ici și colo, câte o plăcută casă de vară. Urcușul, pe drum, este foarte anevoios pe timp ploios. Odată sus, călătorești până la Bujor printr-o foarte plăcută pădure de fag”. În 1782, Lugojul Român și Lugojul German au primit dreptul de a încasa „în mod perenal dreptul de vamă și de tîrg“. Tot în acest an, negustorii lugojeni au obținut aprobarea din partea autorităților comitatului pentru realizarea unei noi înțelegeri cu negustorii din Caransebeș. Adunare Generală a comitatului Caraș din mai 1782 a fost de acord ca negustorii din Lugoj să poată să-și vândă marfa la târgurile din Caransebeș și invers. Negustorii evrei nu beneficiau de această înțelegere, deoarece erau suspectați că vindeau produse ce conțineau otravă. Și această înțelegere va fi anulată în 1783. Cu mici excepții, negustorilor dintr-o localitate le era interzis să-și vândă produsele în târgul din altă localitate. De exemplu, măcelarii lugojeni Bagin Român, Martin și Nicolau Iovănescu nu au putut să-și vândă pieile la târgul din Caransebeș. Pe de altă parte, în 1783, olarii Ștefan Svagel și Francisc Abraschis din Făget au primit dreptul să-și vândă marfa în târgul din Lugoj, pe motiv că, în mod oficial, la Lugoj nu existau meșteri olari. Plasa Lugoj pe o hartă din 1838 Un document din 1783 ne demonstrează faptul că în Lugoj se construiește mult la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În înscrisul menționat, șase ucenici dulgheri cer autorităților săi scutească de plata taxelor, deoarece erau angajați doar pe perioada verii. Tot în acest an, averea notarului Grigore Jurabol a fost pusă sub sechestru după ce a fost acuzat de fraudă. În 1784, autoritățile de la Timișoara au fost atenționate că negustorul Costea Turcean încercă să ocupe funcția de primar al Lugojului Românesc folosindu-se de mijloace necurate. În luna noiembrie 1784, din Transilvania au venit câțiva nobili refugiați care au dat autorităților comitatului Caraș informații despre răscoala condusă de Horea și despre violențele din Ardeal. Autoritățile comitatului Caraș au luat măsuri pentru românii din Banat să nu se răscoale la rândul lor. În 1784, Iosif al II-lea a decretat germana drept limba oficială a Imperiului Habsburgic, cerând ca toate documentele oficiale să fie redactate în limba germană. Toate actele trebuiau traduse în limbile celorlalte națiuni din imperiu. În acest context, un raport Adunării generale din comitatul Lugoj arată că documentele: „să fie treduse în limbile: germană, ilirică (sârbă) și română (valahică)... Încât se ține de traducerea urbariului din limba maghiară, am judecat a o întrelăsa ca să fie tradus în limba maghiară, mai cu seamă și din acest motiv, că limba maghiară 212 este neuzitată de locuitorii noștrii necontribuabili, și chiar câțiva maghiari, locuitori în orașul Lugoj, sau pricep limba română și germană sau pe cea ilirică”. Acest raport demonstrează că, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în comitatul Caraș maghiarii erau puțin numeroși. În 1785, Contele Bach a devenit comite al comitatului Caraș. Tot în acest an, Congregația Generală a comitatului Caraș a hotărât ca niciun locuitor al Lugojului să nu mai fie scutit de plata impozitului, chiar dacă nu-și păștea vitele pe izlazul comunal. În anii următori, prin diferite metode, mai mulți nobili din oraș au reușit totuși să obțină scutiri de taxe. O conscripție din 1786 consemna faptul că Lugojul Român avea 1039 case şi 5095 locuitori, iar Lugojul German avea 203 case şi 1446 locuitori. În 1786, comunitatea evreiască număra 42 persoane. În Lugojul Român locuiau 2 familii evreiești (7 persoane), iar în Lugojul German 5 familii (35 persoane). La cererea acestei comunități, autoritățile desemnează un loc pentru înmormântarea evreilor. Așa a apărut primul cimitir evreiesc la Lugoj. Comunitatea s-a bucurat de acțiunile Societății „Hevra Kadisa”, care se ocupa cu problemele de cult și binefacere. Acestei societăți i se datorează înființarea, în secolul XIX, unui spital cu 10 paturi. În 1787, primar al Lugojului German era Anton Scherer, iar în 1789, Gaşpar Lager. La începutul anului 1788 începe un nou război austro-turc. Războiul s-a desfășurat între anii 1788-1791 și este strâns legat de războiul ruso-turc (1787-1792). În august 1787, Imperiul Otoman, după numeroase provocări ruse, a declarat război Imperiului Rus, condus de Ecaterina cea Mare. Împăratul Austriei, Iosif al II-lea, avea o alianță cu Ecaterina din 1781 și a considerat că trebuie să se implice în conflictul împotriva otomanilor. În Jurnalul minoriților (diarium) din Lugoj, P. Wenck scrie în 1787 că: „(autoritățile) se pregătesc de un război cu turcii. În 3 decembrie soldații imperiali fără proclamație de război au Împăratul Iosif al II-lea (1780-1790) atacat Belgradul și vor să-l cucerească. Turcii remarcă tendința de atac, îi împrăștie și obligă pe imperiali la retragere... (iar în 1788) în 9 februarie prin trimiterea soliei începe războiul turcesc”. „Allgemeine deutsche Real-Encyklopädie für die gebildeten Stände” menționează că „Iosif al II-lea împăratul... la 9 februarie 1788, a declarat război turcilor. În primele luni, acest război părea să fie favorabil pentru austrieci, dar apoi a fost cu atât mai nefericit”. Fără să anticipăm, în plină criză orientală, situația evoluează normal. Anul 1788 pare să fie unul obișnuit. În diariumul minoriților lugojeni stă scris: „1788... o grindină distruge vița de vie. Vara este o caniculă ne mai întâlnită. Împăratul Iosif al II-lea începe campania împotriva turcilor care invandează Banatul”. Împăratul Iosif al II-lea conduce chiar el operațiunile militare din acea vară fierbinte, în care bântuie numeroase boli. Arnold Hermann Ludwig Heeren în „History of the political system of Europe”, relatează că: „războiul austriac a fost început de armata principală în martie, sub conducerea împăratului Iosif și a lui Lascy. A fost adoptat un sistem singular de război defensiv prin intermediul unui cordon de frontieră; acesta a fost străpuns de turci în Banat, în august”. Edward Cust, în „Annals of the Wars of the Eighteenth Century” (vol. IV), arată că: „Marele Vizir, informat de cauzele care l-au ținut pe adversarul său liniștit la Belgrad, în loc să urmeze principiul defensiv pe care a început războiul, a adoptat acum măsuri: a construit poduri peste Dunăre la Gladova și pe 7 august a traversat un mare detașament cu scopul de a invada 213 Banatul Timișoarei, ceea ce l-a pus pe Împărat în situația de a alege fie să părăsească provincia, fie de a-și abandona puternica tabără militară de la Semlin.... Wartensleben a fost alungat de pe înălțimile Mehadiei, iar acel oraș a fost pierdut și, la scurt timp după aceea. Pe 7 sau 8 august, Marele Vizir l-a atacat generalul austriac, Papilla, în vecinătatea Orșovei Vechi... În această bătălie, două batalioane ale lui Reisky au fost distruse... Treisprezece bucăți de tun, cu toate proviziile, vagoanele, corturile, bagajele și caii, au luate ca pradă de turci, iar Orșova și mai multe sate din vecinătate a fost incendiate... Împăratul a mers cinci zile mai târziu la Caransebeș, unde i s-a alăturat, la 29 august, generalul Wartensleben, care fusese alungat din toate pozițiile sale din jurul Mehadiei... La 14 septembrie a existat o încercare a unui corp de infanterie și cavalerie turcă... de a ataca armata din spate, dar această încercare nu a reușit în întregime”. Reprezentarea bătăliei de la peștera lui Veterani (1788) În acest context, în special după înfrângerea suferită în bătălia de la peștera lui Veterani, conducătorii armatei imperiale se hotărăsc să realizeze o retragere tactică. Retragerea a fost programată pentru noaptea dintre 20 și 21 septembrie 1788. Doar că în această noapte a lovit dezastrul. Un rol important la ceea ce s-a întâmplat l-a avut faptul că armata austriacă era formată din soldați de naționalități diverse, care nu vorbeau o limbă comună. Evenimentele sunt bine cunoscute. Iată cum le descrie contele Johann von Hofmannsegg, în 1794 („Reise des Grafen von Hofmannsegg in einige Gegenden von Ungarn...”): „azi îți scriu din Caransebeș, un târg mare... Fiecare pas pe care îl faci prin locurile acestea este legat de reprezentarea unor vestite scene militare, dar mai ales, și în chip foarte neplăcut, de retragerea precipitată și zăpăcită a armatei imperiale în ultimul război, când în loc de a-i ataca pe turci și a-i înfrânge cu siguranță, s-a comandat deodată retragerea, care s-a început în bezna nopții. Se și răspândise prin trupe un vânt de panică. Din întâmplare vin la galop niște husari întârziați. Ariergarda îi ia drept turci veniți să-i fugărească și strigă: „Halt, Halt!” către trupa dinainte, spre a nu fi lăsată în urmă. Strigătul trece curând din coloană în coloană și, datorită unei ușoare modificări, unii aud, pe semne cei mai fricoși, în loc de „Halt, Halt!”, „Halla, Halla”, strigătul de război al turcilor. Îndată, intră întreaga armată în cea mai desăvârșită confuzie, fiecare cautä să se salveze, comenzile ofițerilor nu sunt nici auzite, nici luate în seamă, ei inșiși trebuie acum doar să se păzească spre a nu fi călcăți în picioare. În bezna nopții se învălmășește întreaga armată, corpuri de trupă vin călare, sunt purtate unele peste altele. Generalii, împaratul Iosif, el însuși, o iau la fugă. Generalul Clerfayt (sau cumva un altul), care își mai avea soldații adunați împreună, face o întoarcere la dreapta și trage cu 214 mitralii asupra regimentelor din urmă, omorînd câteva sute de oameni, până ce se află că a fost o greșeală. Soldații se rătăcesc cu toții de companie, de regiment, de coloană și așa merge treaba toată noaptea. Câteva unități au rămas chiar rupte de armată mai multe zile și regăsite apoi doar după vreo douăzeci de mile. Din fericire, turcii nu și-au dat seama decât târziu de această panică, altminteri probabil că din cei vreo șaizeci de mii de oameni n-ar mai fi scăpat decât puțini, dar, în cele din urmă, s-au apucat să-i urmărească și au mai pricinuit pierderi mari și au mai pustiit de plăcere întreaga regiune și au tras în robie mulți oameni, dintre care se întorc mulți acum, dar mulți mai muncesc în Turcia ca robi”. Contele de Locmaria („Souvenirs des voyages... et dans les états de l’Autriche”, 1846), călător francez, aflat în trecere prin Caransebeș, află și alte amănunte despre dezastrul din 1788: „colonelul Roth relatează, după tradiție, un incident din cursul războiului cu turcii din anul 1788. Un soldat beat creează panică și determină fuga întregii armate austriece spre Lugoj. Turcii rămân locului și a doua zi armata își găsește pozițiile din ajun”. Deoarece toată întâmplarea s-a petrecut noaptea și, probabil, oficialitățile austriece au încercat să păstreze secretul asupra dezastrului, nu vom fi niciodată siguri asupra faptelor exacte. Câteva însemnări manuscrise, asemenea celui anume căpitan Carol Schwab, vor da naștere unei legende. Dacă contele de Locmaria punea totul în cârca unui singur soldat beat, căpitanul Carol Schwab menționează câteva Prezentarea evenimentelor de la Lugoj în The Scots detașamente de bețivani. Magazine (1788) Conform celor consemnate de căpitanul Schwab, în noaptea retragerii ordonate a armatei imperiale (20/21 septembrie 1788) câțiva soldați români au reușit să pună mâna pe o căruță care căra un butoi plin cu țuică. Și în ciuda interdicției de a consuma alcool, soldații valahi s-au apucat să bea. Un corp de husari care a trecut pe acolo a cerut și ei din băutură. A urmat o încăierare, au început să se tragă cu armele, cineva a strigat ceva, altcineva a auzit „Turcii! Turcii!”. Mai departe povestea continuă în linii mari așa cum a descris-o von Hofmannsegg: „intră întreaga armată în cea mai desăvârșită confuzie”. Toată lumea a început să fugă în toate direcțiile, fără să vadă, să tragă cu armele, să abandoneze lucruri, încercând să-și salveze viața. Crezând că are loc un atac turcesc, unii ofițeri mai stăpâni pe ei au încercat să oprească presupusul atac și au ordonat soldaților din subordine să tragă. Astfel, în întuneric, soldații austrieci au ajuns să tragă unii în alții. Nicolae Stoica de Hațeg menționează astfel cele întâmplate: „în 16/27 septemvrie, înpăratul de la Ilova armea la Caransebeş o trasă. în Cîmpu Fomii, noaptea, 2 batailoane, socotindu-se unii pre alţii turci, rău s-au bleziruit. Trecînd preste podul Caransebeşului toată oastea, înpăratul văzînd Sebeşu plin de turci, porunci a-i bombardi. Turcii la caserne, biserici ascunşi, unii cătră Teiuşi cerca, alţii pingă Timiş în jos pleca, bisericile aprinzîndu-să. Armea, artileria înpărătească cătră Logoj plecă”. Panica a continuat și în ziua următoare, când turcii chiar au atacat. Cu greu, armata austriacă a reușit să se reorganizeze la Lugoj. Charles Marie de Salaberry scrie că, în 1790, „turcii au înaintat până la două leghe de Lugoj. Par să nu-l fi respectat decât pentru a arăta mai 215 bine restul Banatului grozăvia jafurilor lor și pentru ca să se poată mai bine judeca starea înfloritoare în care se afla această țară frumoasă cu câtva timp înainte”. Împăratul Iosif aflat în pericol de moarte în timpul atacului de la Lugoj din 28 septembrie 1788 Edward Cust scrie și el: „Retragerea a fost discreditată și nefericită. Teroarea, dezordinea și confuzia au pătruns în forțele imperiale. Două coloane, care se încrucișau sau se întâlneau în întuneric, se trageau una pe cealaltă și 1400 de oameni erau sacrificați: cai, vagoane, vagoane și bagaje au aruncat căile și au căzut fără probleme în mâinile inamicului. Au fost luate și artilerie și arme și se spune că s-au pierdut 5000 de oameni înainte ca armata să ajungă la Lugoj”. Acest eșec grav al austriecilor devine rapid cunoscut pe plan internațional. Un corespondent din Viena scrie la 4 octombrie 1788, în „The Scots Magazine” că: „ultimele relatări primite aici de la armata imperială menționează că, în marșul lor din Illova, în seara zilei de 21 septembrie, două coloane care se încrucișau în întuneric și o alarmă falsă referitoare la apropierea inamicului, a dat naștere unei mari confuzii, în urma căreia corpurile de infanterie austriecă au început să tragă unul în celălalt, iar ordonanța și servitorii au fost cuprinși de o asemenea panică, încât aruncând încărcăturile de pe cai și din căruțe, au fugit precipitat, astfel încât mulți ofițeri și-au pierdut bagajul, iar unele regimente o parte din echipamentul de luptă. Turcii au hărțuit spatele, dar au fost respinși în mod viguros și au fost obligați să renunțe la atacuri. O încăierare, însă, a avut loc în apropierea Caransebeșului, în care austriecii au avut 150 de morți și răniți; unele case din acel oraș au fost arse de turci. Împăratul și-a continuat marșul în 23 septembrie spre Sacu și pe 24 septembrie, spre Lugoj, unde a rămas până pe 28 216 septembrie, bagajul greu fiind trimis către Timișoara, fără a mai fi atacat de inamic... Scrisorile din Germania confirmă retragerea rușinoasă a împăratului de la Illova și faptul că turcii îi urmează îndeaproape și e posibil să-l alunge din Banat. Este sigur că suferința Majestății Sale Imperiale trebuie să fie mare, pentru că a ordonat tuturor trupelor care pot fi retrase din Boemia, Moravia și Austria să i se alăture celei mai mari expediții din Banat. El a fost așa de alarmat când a descoperit că turcii încep să pătrundă în Transilvania, precum și în Banat, că a dat imediat ordine pentru înlăturarea tuturor arhivelor, curților de justiție etc. din Sibiu”. Aceeași sursă notează și despre nelegiuirile românilor din Banat din aceste zile (și despre pedepsele primite de ei): „în ziua precedentă sosirii armatei (de) la Caransebeș, un număr considerabil de valahi nelegiuiți, care locuiau în vecinătatea Lugojului, au fugit în oraș, răspândind o alarmă falsă că inamicul era în apropiere. Acest lucru a avut efectul pe care și lau dorit. Bagajul armatei (pe atunci la Lugoj) a fost trimis imediat la Timișoara, iar când valahii au început să jefuiască tot ce au găsit nepăzit, câțiva dintre jefuitori au fost prinși și imediat trași pe roată”. Și în Jurnalul minoriților din Lugoj consemnează că: „în armata imperială este o mare dezordine. Printre soldați domnește panica. În 28 septembrie lugojenii pleacă din oraș. Orașul este prădat de proprii noștri soldați”. Charles Seipp (Johann Lehmann), în 1790, dă și el vina pe români pentru pierderile armatei austriece în timpul retragerii de la Caransebeș. El crede că românii au prădat, dat foc și ucis, jucând rolul dușmanului. El conchide: „de la Făget la Lugoj, drum de cinci mile, printr-o pădure în care călătorul are și mai multe motive să fie cu ochii în patru... mai ales după încheierea păcii, se poate ca regiunea aceasta să fi devenit nesigură. Fiindcă atât refugiații, cât și arnăuții trimiși la vatră cunosc destul de bine regiunea; și chiar dacă nu ar voi să le folosească ei înșiși de cunoștința aceasta, românii din partea locului au acum destule prilejuri să păcătuiască pe seama lor”. Și pentru că mai fusese la Lugoj (în 1784) scrie: „pe vremea aceea (1790), Lugojul mai arăta încă foarte schimbat. Ernst Gideon Freiherr von Laudon cuceritorul Belgradului (1789) Mai înainte, fusese o localitate frumoasă. Acum încă se văd destul de lămurit rămășițele retragerii de la Caransebeș, când Lugojul a avut cel mai mult de suferit... În vremea aceea, lumea era foarte ocupată cu repararea clădirilor, cu ridicarea de case noi, mai frumoase, așa că astăzi Lugojul ar putea să fie desigur mult mai frumos decât a fost vreodată”. Nicolae Stoica de Hațeg adaugă amănunte: „înpăratul vreă să-i vină turcii de faţă asuprăi însă turcii cătră Făget, alţii la Văsiova, satele Zorleănţii Mari, cu atâta putere de vite mari, mici luară; şi alte sate, vite, oameni şi preoţi robi luund. Alţii pănă în Găvăjdia viind, vreo 7 case au ars; de ceăia parte, preste Timiş, cătră Jidioara şi cătră Logojăl să apropia. Spionul chir Lionda cu oastea fiind de-aicea la Logoj dus, în piaţi la greci casă sus cu chirie luasă, şedea. În 23 septemvrie s.v. sau nov în 2 octomvrie, viind multe cară cu bireşi unguri, rumâni din Ţara Ungurească, cu proviant şi furage şi descărcînd-o, prin Logoji îndărăt goi întorcînd, în piaţi întră sine strîgînd că turcii au ajuns; oamenii de la Sebeşi fugiţi, ce era aci, iară fuga de turci! Negustorii boite, dugăi şi deşchisă lăsînd, mueri, copii încărca, ca să fugă. Bireşii lăsînd carele a sta, prin boite, dugheăne întrind, lua şi fugea. Alţii şi casă, porţi spărgînd, cu sila luund, cu carăle scăpa. Spionul Lionda, dintr-o fereastră de sus un pistol şi altul foc dând, au strigat 217 ungureăşte: „Tolvai, lotrii, larma!” Unul de jos cu puşca prin gură creăştetu i-au spart. Alergînd sus, ce-au aflat i-au luat. Aşa Lionda au înpăcat. Oberştu nostru ordre căpătînd, din Vermeş în Logoj în cvartire venirăm, unde aflarăm oameni în piaţi spânzuraţi nevinovaţi şi mulţi aşa trecători prinşi. Logoju fugit, casele deşarte”. Tot Nicolae Stoica amintește că: „naintea Logojului mare lagher să făcu, unde înpăratul însuşi cvartir în moara graf Sora luo”. În octombrie 1788, în fața Lugojului, spre Caransebeș, armata imperială a campat în două tabere pătrate. De cealaltă parte a Timișului, pe malul drept, s-au așezat 3 batalioane și 2 regimente de cavalerie. Trupele păstrau legătura, folosindu-se de mai multe poduri de pontoane construite cu această ocazie. Arhiducele Franz vizitând răniții dintr-un spital din apropierea Lugojului (1789) Aflat în tabăra de la Lugoj pentru mai multe săptămâni, împăratul Iosif al II-lea trece printr-o perioadă extrem de dificilă, așa cum reiese din scrisorile pe care le-a scris fratelui său, viitorul împărat Leopold al II-lea. Din Lugoj, la 26 septembrie 1788, împăratul scrie următoarele, încercând să explice cele întâmplate: „Foarte drag frate, După ce vă scrisesem cu durere în suflet, circumstanțe imprevizibile ne-au obligat să ne retragem din Ilova și să-i permitem astfel dușmanului să intre în câmpie. Nu cred să fie cazul să subliniez că eram încă rezervați față de evenimentele supărătoare din regtragere pe care o făcuserăm. Totul se desfășura în cea mai mare ordine și am ajuns la Caransebeș, fără ca dușmanul să ne fi zărit, pentru că era noapte. Într-o clipă, câțiva valahi nefericiți (malheureux Valaques) sau dintr-un corp de cavalerie (franc á cheval) pe care-l aveam au dat alarma și au 218 tras cu puștile și au indus în eroare o parte a husarilor, care au tras și ei. În fine, aceștia din urmă, s-au aruncat asupra infanteriei și toată coloana în care mă găseam și eu a fost imediat derutată. Au fost răsturnate tunuri, căruțe; toate corturile și oalele de gătit pe care le purtau caii de povară au fost aruncate; în fine a fost o oroare; au tras unii asupra altora. După un timp, calmul a fost totuși restabilit și, din fericire, niciun turc nu ne urmărea, altfel toată armata ar fi fost pierdută, nu doar corturile, oalele, mult bagaj, și 3 tunuri. În rest, către zi, turcii urmărind avangarda noastră, care se retrăsese în ordine, i-am respins chiar din Caransebeș, cu pierderi. Așteptând, cine și-ar fi putut imagina că chiar ofițerii și recruții armatei ar purta frica la șase leghe în spate, unde au alergat strigând că totul e pierdut și că trebuia să se salveze repede. Toți locuitorii acestui loc, toate atelajele și echipajele armatei care fuseseră lăsate în urmă, s-au purtat ca nebunii, au distrus căruțele, au aruncat echipamentele; atunci acești recruți dezertori și alți oameni din ținut s-au pus pe prădat acest mare loc, la fel tot ce se găsea pe drumul către Timișoara; oamenii au fost uciși, totul spart, rupt, în fine. O oroare pe care nu pot să v-o descriu, dar pe care o resimt ca fiind crudă. O cantitate de monturi (șei, căpestre) trimise pentru armată au fost distruse deasemenea. De îndată ce s-a aflat, au fost trimise trupe, care deși târziu, au reinstaurat ordinea și au dat câteva exemple de severitate. Detaliu de pe o hartă a Banatului din 1789 Ca și retragerea de la Bréchainville și a generalului Lilien, amândoi am fost precipitați, fără să fi văzut dușmanul; toată partea de câmpie este în întregime în puterea dușmanului, până aproape de Timișoara; de asemenea, pe lângă Vulcan, un mare corp de oaste otoman a intrat în Transilvania și a ars deja sate; eu trebuie să aștept aici, sau în spatele Timișului, ca undeva Marele Vizir să sosească, pentru a discuta cu el, singurul mijloc pentru a-l face să iasă din nou, dacă este posibil, în această campanie, cel puțin dintr-o parte din Banat. Gândiți-vă, drag prieten, la suferința și la starea mea. Și la sănătatea mea; obligat să campez în acest anotimp, sunt demn de milă, cu dezordinea și lipsa de curaj care domnește peste tot și care te face să tremuri pentru tot ce ai putea întreprinde, împreună cu descurajarea, transformă totul într-o situație problemă, cu mizerie și spectacolele de oroare pe care le avem sub ochi și care îți despică sufletul. Nu știu cum rezist încă. Sufăr de insomnie și nu reușesc să dorm mai mult de jumătate de oră și petrec nopțile în reflecțiile cele mai tulburătoare. Fiul dumneavoastră este bine și, din fericire, nu s-a aflat în această altercație fiind în cealaltă coloană. Imaginați-vă că, pentru sănătatea mea, eram într-o mică caleașcă cu doi cai, pe urmele coloanei. Când a început agitația, am urcat pe un cal și am făcut imposibilul pentru a opri și pune în ordine trupele, dar în zadar. În această confuzie mă găseam singur, fără nicinunul din apropiații mei, nici măcar cu un îngrijitor de cai, astfel am alergat în față cum am putut pentru a căuta o divizie de cavalerie care era în frunte, cu care am revenit și regăsit trupele 219 în dezordine. Am pierdut aici doi cai care s-au salvat și ochelarii de apropiere, pe care unul din oamenii îi purta și căzând cu calul, i-a pierdut. Să spun, drag prieten, ce se va întâmpla, ar fi imposibil, dar sunt nefericit și restul vieții mele și victimă a evenimentelor cărora nu m-am putut opune și care s-au întâmplat fără voia mea, e un lucru sigur. Adio, vă îmbrățișez. Cine și-ar fi putut închipui vreodată că poate fi atâta suferință...” Luptă dintre trupele habsburgice și trupele turcești (1790) Câteva zile mai târziu, la 7 octombrie 1788, o altă scrisoare din Lugoj oferă informații despre mișcările de trupe, dar și despre starea de sănătate a lui Iosif al II-lea: „Foarte drag frate, Am primit mai multe din scrisorile dumneavoastră dragi și vă sunt recunoscător. De la ultima mea scrisoare, aici nu s-a petrecut nimic interesant. Suntem tot aici cu armata; turcii, după toate informațiile, oricât de dificil ar fi de a le procura, sunt încă adunați aproape de Slatina, aproape de tabăra pe care noi am părăsit-o în apropiere de Ilova; posturile lor avansate sunt în apropiere de Caransebeș. Sunt 16 zile de când ei nu mișcă și, în consecință, este probabil că de această parte, ei nu se gândesc să-și împingă operațiunile, dar cum anotimpul este încă foarte frumos, este posibil ca ei să se retragă într-o altă parte pentru a da o lovitură. Asupra Semlinului... presupun. Câmpia Banatului, de-a lungul Dunării, este devastată de mici cete, care o parcurg și încă mai mult de către supușii noștri valahi, care profită de această ocazie pentru a jefui și, organizați în bande, fură tot ce găsesc. Nu putem pleca de aici fără să fim siguri de retragerea lor, pentru că fără asta ei ar pătrunde și aici și poate și în Transilvania. Aceste împrejurări sunt foarte supărătoare, dar nu se poate face nimic altfel... Sănătatea mea este tot la fel; după ce timp de trei luni am luat toate remediile posibile fără rezultate, m-am hotărât să nu mai iau nimic și să mă rezum la a păstra acest asm uscat, oricât de penibil și de incomod ar fi, pentru că respirația este atât de incomodată și la cea mai mică mișcare, aceasta crește, împiedicându-te să continui...”. Mai târziu, în toamna anului 1788, „ploile de toamnă au început să cadă cu o violență neobișnuită, iar trupele turcești sunt incapabile să reziste la extremitățile frigului și umezelii. În plus, Marele Vizir pierduse un număr mare de oameni în eforturile sângeroase repetate ale 220 acestei scurte campanii. Pe 20 octombrie, el a început, prin urmare, o mișcare de retragere spre Belgrad. Împăratul tremurând pentru tabăra sa de la Semlin l-a urmărit imediat... dar sănătatea împăratului începuse să cedeze și a părăsit tabăra și a plecat spre Viena. În luna noiembrie a fost încheiat un armistițiu pentru un termen nedefinit între comandanții austrieci și otomani” (Edward Cust). În anul următor, trupele austriece au reluat ofensiva cu mai mult succes. Totuși, întâmplările din aceste zile au avut consecință mult mai gravă. Arnold Hermann Ludwig Heeren scrie: „noaptea de la Lugoj, 20 septembrie, l-a costat pe Iosif atât reputația sa de general, cât și sănătatea sa. Curând a abandonat armata nemulțumită; Laudon cu Haddik obținând comanda principală... În următoarea campanie din 1789, austriecii au avut mai mult succes sub Laudon”. Diariumul minoriților consemnează că, în 1789, „se îmbolnăvește împăratul Iosif al II-lea. În spitale mor foarte mulți soldați. Mor și preoții care țin slujbă printre soldați. În acest an, au murit toți membrii conventului cu excepția unui preot și al unui frate laic”, iar „Allgemeine deutsche RealEncyklopädie...” adaugă faptul că împăratul Iosif al II-lea s-a îmbolnăvit la Lugoj. La 1830, în spațiul german era cert că „armata a trebuit să se retragă după atacul de lângă Lugoj (20 septembrie 1788), care, în același timp a distrus sănătatea lui Iosif Înmormântarea împăratului Iosif al II-lea deoarece a avut de suferit foarte mult (1790) consecințele căldurii insuportabile și a zonei nesănătoase. Împăratul însuși a ajuns, epuizat și aplecat de nenorocirea armatelor sale, în decembrie, bolnav la Viena... în perioada următoare norocul Austriei s-a schimbat. Armele au devenit din nou ieftine, Belgradul s-a predat lui Laudon, iar rușii au făcut pași mari: în timpul acestor triumfuri, toată Germania a fost preocupată de viața împăratului său” și „austriecii, pe de altă parte, erau nemulțumiți, căci Iosif al II-lea și-a pierdut armistițiul și sănătatea la Lugoj (20 septembrie 1788). Însă prințul Koburg, în uniune cu rușii, Choczim și Laudon, a cucerit Belgradul în anii următori”. Cu toate că austriecii au ocupat (și reocupat) de la turci Belgradul, Banatul și părți din Croația și din Bosnia, datorită amenințării prusace și a revoluției franceze, prin Tratatul de la Șiștova din 4 august 1791, Imperiul Habsburgic a obținut de la otomani doar Orșova și câteva localități din Croația. Iosif al II-lea a încetat din viață la 20 februarie 1790. În jurnalul minoriților din Lugoj abia în 1791 cineva consemnează: „conventul aproape pustiu din datorită deceselor, este din nou repopulat... Pe tron Iosif al II-lea este urmat de fratele său, Leopold al II-lea (1790). Se încheie pacea cu turcii”. Datorită faptului că mulți dintre minoriți decedaseră sau plecaseră în anii anteriori, în 1790, a venit la Lugoj preotul Bezdecky Nazarius, pentru a reorganiza comunitatea catolică de aici. Confruntându-se cu probleme, în toamna anului 1790, negustorii din Lugoj vor cere autorităților comitatului, în cadrul unei adunări comitasense, să interzică meșterilor din 221 Timișoara să-și mai vândă produsele în târgul din oraș, în special datorită faptului că nici ei nu aveau dreptul să vândă în alte orașe. Creșterea prețurilor îi fac pe măcelarii Nicolae Olariu și Ioan Cozac să ceară autorităților să le permită să scumpească carnea vândută, iar croitorii Arsenie Vasilovici și Iovan Teodorovici cer sume mai mari pentru confecționarea unor uniforme comandate de autorități. Tot în anul 1790, în Lugojul Românesc a fost ales ca primar Nicola Ilie, după ce a împărțit băutură alegătorilor. Câțiva ani mai târziu, Nicola Ilie a fost condamnat de autorități deoarece a vândut armatei pâine făcută din grâu stricat. În 21 august 1790, la Timișoara s-a organizat Congresul illir. La acest congres al sârbilor și românilor din Banat au participat 100 reprezentanți ai celor patru „stări” (preoți, nobili, militari și orășeni). Printre participanți s-au numărat și protopopului Lugojului, Constantin Atanasievici și negustorul lugojean George Vuia care i-a reprezentat pe orășeni, „în numele tot norodului românesc”. Datorită dezvoltării comunității evreiesti, apare ca firească dorința construirii unei sinagogi. În acest sens, o cerere a fost înaintată autorităților în 1791. Aprobarea a venit cu numeroase restricții. Sinagoga nu putea fi construită la stradă, ea urmând să fie clădită în curte, pe proprietatea deținută de comunitate. Sinagoga a fost terminată în anul 1793. La începutul secolului al XIX-lea, în această sinagogă a oficiat primul rabin al Lugojului, Zwi (Hirsch) Oppenhaimer. În 1791, primar al Lugojului German era Petru Beck (oficial, funcția lui este de Marktrichter, adică primar de târg). La mănăstirea minorită, depopulată datorită deceselor în anii anteriori, lucrurile reintră în normalitate prin venirea unor noi călugări. În ședința Adunării Generale a comitatului, în primăvara anului 1791, s-a cerut morarilor să producă făină de calitate, iar brutarilor să nu mai depășească prețurile maximale, fixate de autorități. Mai mult, oficialii i-au amenințat cu bătaia pe cei ce nu respectau aceste hotărâri. Săpunarii au cerut să li se permită creșterea prețurilor la produsele vândute, motivând cererea prin faptul că aduceau Carol Popp de Szathmari, untura necesară fabricării săpunului din alte comitate cu costuri mai mari decât cele prevăzute inițial. Bănăţeancă cu ulcior Dintr-un document reiese că, în anii 1790 și 1791, în comitatul Caraș au avut loc 58 de jafuri și crime. În plasa Lugoj, în 15 comune, au fost 25 de crime și jafuri. Lotrii care au comis aceste crime, au fost prinși și au fost bătuți și supuși unor chinuri cumplite, de obicei fiind torturați cu obiecte de fier încinse în foc. În 1790, prin Banat trece contele Charles Marie de Salaberry, care face și o scurtă descriere a Lugojului (și, bineînțeles, amintește de celebrii lotrii din zonă). În scrierile contelui Salaberry apare și un scurt portret al generalui (graf) Soro (din care reiese modul cum obișnuia acesta să educe persoanele din clasele inferioare): „ținutul este tare împădurit. Se cultivă cu succes porumbul și tutunul. Se simte foarte mult schimbarea în moravuri și îmbrăcăminte. Primul sat pe care l-am întâlnit este un sat grecesc. Femeile de aici sunt mai plăcute ca unguroaicele. Ele poartă o basma colorată pe cap, în formă de turban; merg cu picioarele goale și cu fuste scurte. Acest loc este foarte frumos și foarte populat. Nu regreți nici noroaiele din Ungaria, nici cizmele pe care le vezi acolo în picioarele tuturor, bărbați, femei și copii. Al doilea popas este la Lugoj. Ajungi acolo de-a lungul canalului, construit la porunca generalului Mercy. 222 Acest canal slujește la transportarea lemnului din Transilvania și este foarte folositor pentru comunicații. Lugojul este clădit pe pământ nespus de mocirlos. Este o localitate foarte mare. Copacii care mărginesc strada principală îi dau mai degrabă aspectul unei alei de bulevard decât al unui oraș clădit într-o mare de noroi. Deosebirea de cârmuire dintre Banat și Ungaria este foarte vizibilă... Călătoria în spațiul românesc (Dieudonné Lancelot, 1860) Lugoj este punctul de unde începe călătorul să ia măsuri de apărare împotriva tâlharilor care bântuie aceste trecători faimoase. Ei provin din oamenii de trupă de curând eliberați. Am crezut, cu oarecare aparență de dreptate, că ei nu-și practicau meseria la sfârșitul lui ianuarie. Cadavrele unui spânzurat și a șase tâlhari trași pe roată, pe care i-am văzut, ne-au încredințat că nu prea aveam să ne temem. Generalul Soro îi pedepsește cu multă asprime. Nici Fetva nu este mai respectată la Constantinopol decât ordinul generalului în Banat. Am avut o dovadă la sosirea noastră. Am trimis ordinul nostru de drum la Lugoj, comisarului comitetului, care l-a trimis judecătorului districtului. Acesta era la un bal și nu a sosit decât după două ceasuri. Comisarul a poruncit să fie bătut judecătorul, iar acesta l-a bătut pe pandurul care este sub ordinele sale, pandurul i-a bătut pe țărani, care și-au bătut caii. Iată cum, după socoteala mea, s-au dat cel puțin 50 de lovituri de ciomag la Lugoj, cu prilejul venirii noastre”. Graful Johann von Soro (1731-1809) a fost comandantul fortăreței Timișoara. După retragere a locuit la Lugoj, unde avea o casă cu o grădină mare, dar și o vie pe Dealul Viilor, unde a construit o capelă. Un alt călător care a trecut prin Banat, în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, a fost Lazzaro Spallanzani. Și el menționează celebrii tâlhari din regiune, în scrierile sale: „intinerariul a fost următorul: ...de la Făget până la Bujor, o poștă. De la Bujor la Lugoj, două poște; teamă de tâlhari. De la Lugoj până la Chizătău, o poștă”. Acest călător menționează că, înainte de a ajunge la Lugoj, a întâlnit multe vii și livezi și că accest oraș mic avea clădiri frumoase și oarecare nobilime cu ceva carete. Colonelul baron Karl von Götze ajunge la Lugoj în 4 ianuarie 1792. La început de an, vremea îi joacă feste acestui călător: „vântul din vest; ploaie și ceața cea mai deasă ce se poate închipui. Deși a înghețat seara, vremea era limpede și mult mai senină... până azi-dimineata la ora 5, când s-a pornit deodată o ploaie caldă și ne-a stricat iar bunătate de drum”. La Lugoj, acest ofițer nu observă nimic memorabil, consemnând doar că aici „mi-a făcut o vizită maestrul poștei și l-am angajat pe ștrengarul de Bernard”. Un document din 1792 prezentat de Ioan Boroș ne oferă o imagine despre comunitatea izraelită din Banat de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Reprezentanții comitatului Caraș adună informații despre populația evreiască din regiune. Conform raportului redactat de oficiali, în 1792, cultul izraelit se ținea în comitatul Caraș doar în case particulare. La Lugoj, cultul religios se ținea în casa lui Ignaț Berlstein. 223 Comunitatea evreiască era prea săracă pentru a „putea fi construită o școală evreiască”, dar evreii din Lugoj „s-au declarat a fi gata ca... pruncii lor să umble la școala germană”. Documentul arată că „fond pentru instrucțiune nu există”. Totuși, „evreii, ei în ambele orașe au un măcelar numit „Schachter”, care totodată e și dascăl pentru prunci, plata căruia în Lugoj este 30 fl... pentru care plată este dator să instruieze pruncii”. „În Lugoj... meșterii care altcum au aversiune față de evrei și se feresc de aceia, ar putea fi serios constrânși și îndatorați, ca pe pruncii evreilor, care ar dori să fie aplicați la asemenea meșteri, să-i învețe. Nu este nicio îndoială, că s-ar putea găsi mulți, care bucuros i-ar da la meșteri” unde să învețe „meseriile de papucărie, croitorie ori de zidărie”. Problemele legate de „modul și traiul ritual al evreilor în mâncări, s-ar putea rezolva așa că ai căror părinți ar fi în stare, aceia ei înșiși să-i hrănească, iară ai căror părinți ar fi săraci, acelora comunitatea evreiască locală să le dea ajutor, căci evreii și așa bucuros ajută pre cei din neamul lor”. Populația evreiască din comitatul Caraș considera „că prin ordinal majestatic din 28 decembrie 1776, nimica nu li s-a oprit (în ce privește practicarea unor meșteșuguri sau a negustoriei), iar de la încorporarea Banatului încoace, dispoziții contrare nu s-au făcut, cu excepția unor localități montane ca Bocșa, Reșița, Sasca, Oravița, Dognecea și Moldova, li s-a oprit de a se așeza, dar cu comerțul se pot ocupa în mod transitor”. În 1792, într-o conscripție din episcopia Vârșețului, se consemnează că în parohia ortodoxă a Lugojului erau 874 de case și 3028 de locuitori (ortodocși). Pentru copiii acestora se aduceau manuale din Țara Românească. În urma aprobării primite de la împăratul Leopold al II-lea, în 1793, Vechiul sigiliu al Lugojului autoritățile au ordonat unificarea Lugojului Român și German. La 18 noiembrie 1793, cele două așezări s-au unit în mod oficial. Noua administrație a Târgului Cameral Lugoj a început să funcționeze abia în anul 1795. Limba folosită de oficialități era germana, dar sigiliul noii localități rămâne vechiul sigiliu pe care apare Biserica „Adormirea Maicii Domnului”. Primarul era ales din doi în doi ani, alternându-se la conducerea Lugojului un locuitor din dreapta Timișului (Lugojul Român), cu unul din stânga Timișului (Lugojul German). Primarul conducea împreună cu 7 senatori, 3 din partea de oraș din care era primarul, 4 din cealaltă parte. Primul primar al Lugojului unificat a fost Andrașici Iosif, un fierar din Lugojul German. Târgul Cameral Lugoj (Lugos kamárai mezöváros) era subordonat Camerei administrative din Timișoara. După încorporarea Banatului în Ungaria, în 1779, prețurile erau stabilite autoritățile comitatului Caraș. În Adunarea Generală a comitatului din 1793 s-au stabilit prețurile maximale pentru produsele vândute la Lugoj. Cei care nu respectau hotărârile erau, într-o primă fază amendați, iar mai apoi pedepsiți „cu 24 bețe“. Pentru nerespectarea deciziilor oficialilor, există și alte pedepse. Tăbăcarul Francisc Walter a fost arestat, iar marfa sa a fost confiscată și vândută la un preț foarte mic. Într-un act din 1794, la Lugoj sunt consemnați 31 de negustori în dreapta Timișului și patru negustori în stânga Timișului. Din cei 31 de negustori din Lugojul Românesc, nouă negustori dețineau și pământ. 224 Contele Camillo Giacomazzi a ajuns la Lugoj în 19 mai 1793. Călătorul italian descrie localitatea de pe malul Timișului astfel: „marele sat Lugoj, cu cinci biserici și garnizoană militară. Este acest loc vestit fiindcă în preajmă au stat în tabără turcii în ultimul război, în momentul izbutitei lor incursiuni în Mendin”. Anul 1794 a fost un an rău. Seceta a făcut ca producția să fie mică și oamenii să sufere de foame. Nicolae Stoica de Hațeg scrie: „toată vara au fost secetă aşa de mare, cât unde au fost râurile mici, precum apele satelor, au secat... numai cât se vedea, unde şi unde să cură. Şi s-au făcut foamete mare în Banat şi Ţara Ungurească. Scumpetea cea mai mare a fost pe la Temeşvara şi în Vârşeţ, căci nici bucate, nici fân nu s-au făcut, că ei cumpărau cu 9 cr. oca de cucuruz şi grâu au fost mai scump. Vitele de la pustă şi porcii le-au dus în pădure: cine le-au primit în ernat, în parte adecă, numai jumătate din cele scoase să le dea omului în primăvară”. Nicolae Popovici, un preot din Banat, notează și el că: „în anul 1794 s-au început semn de foamete până în anul 1795 foametea a fost Théodore Valerio, Muzicant țigan (1852) mare... Mâncarea oamenilor a fost mai mult de urzici, de hribi, pogace de urzici. Grâul şi cucuruzul preţul i-au fost: cel dintâi, la 11 fl. şi cu 12 fl., iar cucuruzul cu 9, orzul cu 6 fl.”. În timp ce în Franța era în plină revoluție, prin Banat circulă diverși călători. Toți au lăsat descrieri pitorești ale regiunii și ale orașului Lugoj, din care nu lipsesc lotrii și, neapărat, țiganii. În 24 aprilie 1794, John Sibthorp scria că: „la casa de poștă de la Chizătău, am găsit un grup de țigani care se îmbătau cu rachiu, o băutură spirtoasă extrasă din cireșe. Pocalul lor era o ploscă în formă de turban. Părăsind Chizătăul spre Lugoj, am trecut printr-o regiune cultivată, bine întreținută, udată de Timiș, pe care am străbătut-o în drumul nostru spre Vulturul Negru... Am avut printre alte feluri de mâncare un cocoș de pădure, gotcan-mic, Tetrao tatrix”. Tot mâncarea îl impresionează pe James Dallaway, care a ajuns la 25 aprilie 1794 la Lugoj. Britanicul și-a descris experiența astfel: „pe măsură ce înaintam pe drumul nostru, înfățișarea regiunii devenea doar aparent mai plăcută, cu mici pâlcuri de arbori și un teren mai inegal. Am dormit la Lugoj, un sat mai mare, după ce ne-am înfruptat cu cina cea mai bună pe care ne-au putut-o oferi acele locuri. Pâinea neagră, foarte umedă și acră, este alimentul obișnuit al țării, cu care se hrănesc și caii. Ca un privilegiu ni s-a oferit pâine albă, care ar fi fost foarte bună, de n-ar fi fost nisipul cu care se amestecase făina în timpul măcinatului grâului. La o singură masă au fost aduși nu mai puțin de opt pui, care nu aveau mai mult de o lună. Vinul era sec și tare, cu un buchet care-l deosebește de cel făcut pe malurile Rinului”. Câteva luni mai târziu, la 24 august 1794, contele Johann von Hofmannsegg, a avut și el de-a face cu românii și țiganii din apropierea Lugojului: „totuși locurile sunt adesea nesigure, dar nu acum. Am călătorit fără grijă și noaptea. Te scutesc de povestirea unei găzduiri aventuroase printre români. Tovarășul meu de drum nu numai că vorbea foarte bine limba lor, dar știa și cum să purceadă cu oamenii, adică cu glas poruncitor, cu gravitate și cu forță. Alminteri nu o scoți la capăt. Oiștea mi se fărâmase, un țigan (aici toți fierarii sunt țigani) și un rotar de sat mi-au făcut una nouă și chiar destul de bună. Devreme, pe la două noaptea, am pornit din nou la drum, am împușcat un sturz mare, care nu există pe la noi, și spre seară, am 225 coborât ultimul munte abrupt spre Banat, pe unde este așezat frumos târgul mare și arătos, Lugoj”. Bineînțeles, aici contele a mâncat și el ceva: „în timp ce ni se adunau caii de rechiziție, am înfulecat doi harbuzi minunați, a doi crețari bucata. La noi s-ar fi plătit bucuros cu doi guldeni”. Călătoria în spațiul românesc (Dieudonné Lancelot, 1860) Robert Stockdale, un scoțian, a întâlnit niște locuitori tuciurii și săraci și, la rândul lui, a făcut cunoștință cu tot ceea ce ține de specificul călătoriilor prin comitatul Caraș: „am intrat într-o regiune de șes care se întinde până la Lugoj, un oraș frumos la marginile Banatului... următoarea localitate mai de seamă prin care am trecut este Lugojul, așezat la hotarul dintre Banat și Transilvania. Am luat masa acolo și am intenționat să dormim la stația de poștă următoare, dar am dat de condiții așa de proaste încât am hotărât să mergem până la următoarea stație, ceea ce am făcut cu bine și în siguranță, deși nu fără un risc considerabil. Drumul nostru trecea printr-o pădure deasă în care bande de tâlhari până la 20-30 de indivizi au comis recent un număr mare de jafuri. Cu toate că n-am văzut niciunul, deși am fost avertizați mereu de surugiii noștrii care ne-au abătut adeseori din drum prin desișuri, fără niciun rost. Până la urmă i-am împiedicat să mai facă așa, amenințându-i cu pistoalele noastre. Într-un loc am văzut multe lumini care mi se păreau că se apropie, dar când am ajuns în preajmă am văzut că era o mare caravană, alcătuită din numeroase căruțe, ce a poposit acolo, oamenii făcând focuri pentru a se putea odihni, în timp ce caii lor pășteau în pădure. Surugiii ne-au spus că pădurile sunt pline de lupi, care pot fi văzuți adeseori în haite de 10 până la 12 exemplare... Populația de aici este jalnic de săracă, iar indivizii din clasele de jos umblă aproape goi și sunt tuciurii la față asemenea mulatrilor. Călătorim cu două calești de țară și o kibitcă care este o trăsură rusească, concepută a te putea întinde și dormi în ea. În aceasta aveam un pat... dar eu nu-l folosesc aproape niciodată”. Nicolae Stoica de Haţeg își amintește că în 1795 „iarna au nins aşa cât au nămeţit casele, de cu totu le-au acoperit, cât oamenii pe coş au eşitu, alţii au săpatu pe suptu case de au eşitu din căşi. Vacile pre nămeţi mâncau vârful pomilor. Iarnă rea de martie. Care au avut hrană au trăit bine”. Diploma din 23 decembrie 1795 recunoaște formal transformarea Lugojului în Târg Cameral, iar într-un document, din 1796, erau menționați „senatus et totius communitatis utriusque, germanici quippe et valachici oppidi Lugos”. În 1796, împăratul Francisc al II-lea (1792-1835), a conferit Lugojului „Privilegiul pentru ținerea de târguri în patru rânduri” și „Privilegiul pentru dreptul de a lua vamă pe pod”. Prosperitatea economică oferă posibilitatea comunității catolice din oraș să înceapă, în acest an, construirea unui turn deasupra intrării în Biserica „Sfânta Treime”. În anul 1800, în biserică a fost instalată o orgă. John Jackson, un negustor de vinuri, călătorind prin Banat în 1797, remarcă și el, ca atâția alții, că „alimentele de tot felul sunt bune și ieftine și vinurile lor sunt nespus de bune, îndeosebi într-un oraș mare numit Lugoj. Banatul e o provincie foarte frumoasă...”. Tot în această perioadă, abatele François-Xavier de Feller a descris avatarurile călătoriei prin Banat 226 și, în câteva cuvinte, Lugojul: „am mâncat câte ceva la Coșava, la ieșirea din această pădure; am intrat apoi în altă pădure, la fel ca prima; aici am întâlnit niște români... apoi, după ce am ieșit din această pădure am fost înșelat de două focuri jucăușe; am crezut mai întâi că erau două felinare atârnate de o parte și de alta a porților Lugojului, încotro mă duceam; dar mă aflam încă la trei leghe de acolo și Lugojul n-are porți, nici felinare. Se numesc focuri jucăușe, acele focuri rătăcitoare care fug din fața celui care le urmărește, care înșeală pe călător și care n-au putut fi ajunse de fuga cea mai grozavă. Dieudonné Lancelot, Drumul mare (1868) N-am putut să ajung la Lugoj decât la orele unsprăzece noaptea după ce am făcut cu Hänsel atâta drum cât se face în două zile cu trăsura. Am ajuns prea târziu pentru a găsi loc de găzduire. Cerul ne-a servit de acoperiș mie și lui Hänsel al meu. Doi boi erau gata să mă strivească în timpul nopții. Lugojul este un oraș mare din Banatul Timișoarei; este așezat pe Timiș și nu este prea departe de Caransebeș... În ziua de 12, m-am dus să văd biserica românilor schismatici. Dintre toate cele de rit grecesc pe care le-am văzut, aceasta este cea mai frumoasă. Am trecut pe lângă stăvilarele Timișului, la două leghe de Lugoj”. În 1799, 30 lugojeni, în frunte cu Iosif Weimer și Adam Palfy, au cerut printr-o petiție să se elimine scutirile de taxe și sarcini de care beneficiau anumiți nobili și negustori bogați din Lugoj. În contextul revoluției franceze, pentru a dezamorsa situația, autoritățile comitatului au hotărât ca toți proprietarii de cai și atelaje să plătească taxele aferente. Aceste taxe sunt cu atât mai necesare, cu cât, în 1799, Timișul inundă din nou orașul și distruge podul, fiind nevoie să fie refăcut din nou. Această inundație a fost atât de gravă, încât „au găsit peşti prin pimniţi, câte de 12 oche”. Dintr-un registru al parohiei romano-catolice din Lugoj reiese că, în 1799, aceasta, împreună cu satele din jur, avea 904 de credincioși. După 1800, acțiunile de emancipare a românilor din Banat se înmulțesc. La Lugoj, protopopul Ştefan Atanasievici s-a remarcat, în perioada 1803-1807, prin memoriile trimise la Viena. În 1801, Edward Daniel Clarke, un britanic, a ajuns în Banat, unde noul secol nu a produs multe schimbări. Și acest călător evidențiază în scrierile sale aceleași constante referitoare la zonă: drumuri periculoase, hanuri proaste, țigani și tâlhari din soiul cel mai rău. Lugojul s-a remarcat prin criminalii executați de autorități și, bineînțeles, prin mâncare ieftină: „4 mai... de la Dobra am fost însoțiti de doi husari de pază, din cauza tâlharilor care bântuie la frontiera Banatului Timișoarei. Primul nostru popas după Dobra a fost la Cosești. Între acest loc și stația următoare de la Coșava, am trecut o creastă înaltă de munți ce separă Transilvania de Banatul Unganei; o mică bisericuță pe pe culme înseamnă punctul de despărțire între cele 227 două țări. Am petrecut o noapte albă în mica stație de poștă de la Coșava, find chinuiți de paraziți, și unii pe care i-am văzut erau așa de mari ca paduchii de lemn. Husarii ne-au însoțit până la Lugoj... Călătoria în spațiul românesc ( James Noyes, 1857) Cum husarii galopau înaintea noastră pe tot parcursul, surugiul nostru s-a încăpățânat să gonească din urmă, mânându-și caii nebunește. Am lăsat în urmă escorta turcească și ofițerul care o comanda a strigat după noi că nu este îngăduit să se mâne cu așa iuțeală, dar nimic din ce puteam noi sau el să-i spunem n-a putut să-l oprească pe surugiul nostru, care-și pierduse mințile, și am străbătut distanța până la Bujor în mai puțin de trei sferturi de oră. De aici până la Lugoj este o poștă și jumătate... Lugojul este un oraș mare. Am văzut aici una din acele procesiuni solemne pentru ploaie, însoțite de cor, ce se văd atât de des în țările catolice. De la Bujor la locul acesta, calea fusese mult bântuită de atacurile unor tâlhari care săvârșiseră cruzimile cele mai cumplite pentru a stoarce bani. Ei tăiaseră limba unor femei, unul din sâni și arseseră picioarele unui preot. Mai legaseră în lanțuri înroșite în foc niște bieți țărani pentru a-i sili să spună unde și-au ascuns banii. Acești nelegiuiți erau mulți din ei români și ne-am mirat aflând că cei mai mulți din ei erau țigani. Dar spaima se potolise aproape de tot în urma prinderii bandei aproape în întregime. Am găsit o sută cincizeci din ei la Lugoj, șase din aceștia fiind osândiți să fie executați în cursul săptămânii. Am fost să ne uităm la capitanul bandei, un criminal fioros cu păr lung și stufos. Era ferecat în lanțuri, de grumaz, de brațe, picioare, mijloc și privea la toți cei ce se apropiau de el cu o căutătură de sălbatic... La Lugoj un funt de berbec costă numai doi penny și jumătate din banii noștri. O căpățână de zahăr ajunge la o jumatate de coroană. După ce am părăsit Lugojul, am trecut prin Chizatău și Recaș spre Timișoara, capitala Banatului”. În 1802 s-a născut la Lugoj Konstantin Danil, unul din cei mai mari pictori sârbi din secolul al XIX-lea. La vârsta de 13 ani a părăsit Lugojul și s-a mutat la Timișoara pentru a studia pictura. Este cunoscut pentru portretele pe care le picta și pentru tablourile cu subiect religios. Conform jurnalul minoriților din Lugoj, în 1802, contele Soro devine proprietarul moșiei din Satul Mic. Iarna a fost foarte frig și, probabil, din cauza evenimentelor din Europa, totul s-a scumpit. 228 Călătoria în Transilvania (Charles Boner, 1865) Diariumul minoriților din Lugoj menționează că, în 1803, în partea românească a Lugojului, erau 936 de case și 4000 de locuitori. Se arată de asemenea că bisericii „cu două turnuri” i-au fost înălțate turnurile și i-a fost reparată cupola. În partea germană a Lugojului, erau 200 case în care trăiau 1000 locuitori. În stânga Timișului se remarcau „o cazemată de cavalerie, construită în 1740, în timpul comandantului generalul Engelshofer”, „o biserică destul de mare cu turn și cu conventul preoților minoriți lipit de biserică”. În jurul grădinii mănăstirii, în 1803, se ridică un gard nou, din scândură spre „Vulturul Negru” și din nuiele spre spre Timiș. O statistică din 1803, consemna că la Lugoj trăiau 3883 ortodocși români, 569 catolici germani, 48 catolici unguri, 74 evrei, 15 luterani germani, 2 calvini maghiari. Tot acum, lângă Biserica catolică „Sfânta Treime”, a fost construită o școală nou, căreia, în 1804 i s-a pus un acoperiș de șindrilă. La această școală predă și profesorul Jeremiá Delphinus, căruia, în 1804, contele Soro i-a cerut ca, în perioada vacanței să se ocupe de educația nepotului, baronul Trautenberg. În această perioadă deținuții închiși în celulele aflate la Casa Comitatului, au dat foc clădirii. Din această cauză a fost necesară de restaurarea acestei Execuția unor criminali (secolul al XIX-lea) instituții. Vremurile se schimbă și nimeni nu rămâne neafectat. Nicolae Stoica de Hațeg, consemnează în 1805, că „Bonaparte conzulu, făcîndu-să înpărat, anume Napoleon al franţăzilor... iară înpăratul nostru, lăsînd titula ce avea, Franţ II, înpăratul romanilor şi luo cel de moşia sa, Franţ I, înpăratul Austrii ş.a., craiu de Roma, Servia şi Bolgaria”. Louis Allier de Hauteroche, în septembrie 1805, călătorește prin Banat, observând un peisaj dezolant: „Bujor este un cătun păcătos, părăsit până și de căpitanul de poștă din cauza mizeriei. Împrejur nu-s decât marăcinișuri și locuri sălbatice. Lugoj, oraș mic, cu mahalale întinse. Hanul, care ține de poștă, e al unui francez din Metz. Chizătău n-are decât o casă, aceea 229 a căpitanului de poștă, om aspru și grosolan... De la Recaș la Timișoara e o câmpie imensă, foarte puțin cultivată, cu pământurile inundate, ca în Transilvania”. Lugojul văzut de pe Dealul Viilor la mijlocul secolului al XIX-lea (din colecția domnului Oliviu Gaidoș) În vara anului 1806, Christine Reinhard, scriindu-i mamei sale, nu remarcă nimic deosebit la Lugoj. Banatul rămâne același regiune periculoasă descrisă: „am părăsit Timișoara în zori, escortați de doi oameni. Tot lăudându-se că ținutul e sigur, comandantul ne-a cerut să-i luăm cu noi, dar ne-a ascuns cu grijă că fuseseră aduse trupe care ocupau țara până la Lugoj. Pe drum, grenadierii ne-au povestit despre jafurile comise de hoți și ne-au arătat mândri trupurile răufăcătorilor spânzurate chiar pe locul unde au fost prinși. Întoarcem privirea de la această priveliște înfiorătoare. La un moment dat, istorisirea uciderii unui negustor, petrecută în ajun, m-a făcut să-mi fie și mai frică. În apropiere de Lugoj drumul devine mai bun, pământul e mai bine cultivat. Populația Banatului se deosebește de cea a Ungariei; e de neam slav și șerbii de azi sunt vechii locuitori ai acestui ținut. Deosebirea de origine se observă încă după atîtea secole: îmbrăcămintea, tipul, felul de a fi al slavilor nu amintesc cu nimic pe cel al ungurilor. Acum, când ambele popoare sunt deopotrivă oprimate, ungurul n-a uitat că se trage din Attila și că împreună cu acesta s-a așezat ca cuceritor în această țară. Se supune murmurând, în timp ce românul se înclină resemnat. Unul protestează mândru prin atitudinea sa, celălalt caută să scape de îndatoririle învinsului prin șiretenie. Ora dinaintea prânzului o consacrăm vizitării Lugojului. Biserica ortodoxă e bogat împodobită, în stil răsăritean; după spusele comandamentului, preoții sunt foarte neștiutori și, în mare parte, cauza decăderii poporului. Suntem îndemnați să vizităm parcul contelui Soro; îl găsim la fel de prăpădit ca pe proprietarul său, veteran, care și-a pierdut un picior în războiul de șapte ani; cel care i-a rămas a fost străpuns de un glonte la vânătoare. Contesa s-a scuzat că nu ne poate primi și ne-a trimis o multime de fructe de care grădina e plină. Grenadierii care ne-au escortat s-au atașat într-atâta de noi că au cerut să nu ne părăsească, dar comandantul Lugojului nu le-a acordat aceăsta favoare... am plecat a doua zi foarte de dimineață, însoțiți de alți doi grenadieri. Drumul străbătea un podiș înconjurat de munți împăduriți. Eram învăluiți de nemărginirea sumbră a pădurilor ale căror mistere n-a încercat încă nici un om să le pătrundă”. 230 În contextul războaielor cu Franța napoleoniană, la Lugoj, în 1806, se strâng bani „pentru norodul sărăcit” de „neprietenul franțuz”. Primul dintre cei care donează pentru cei sărmani e protopopul Lugojului Ștefan Atanasievici, alături de alți cinci preoți din Lugoj. Documentele relevă faptul că, în primul deceniu al secolului al XIX-lea, numărul meșteșugarilor și negustorilor din Lugoj a crescut foarte mult. Într-o listă din 1808, în districtul Lugoj, sunt menționați printre alții: 20 de croitori, 3 bărbieri, 4 sticlari, 15 cojocari, 6 dogari, 8 tâmplari, 2 zidari, 2 dulgheri, 1 lăcătuș, 6 fierari, 2 aurari, 5 brutari, 50 de cizmari, 5 săpunari, 3 pantofari, 1 frânghier, 1 armurier, 2 șelari 4 curelari, 1 tinichigiu, 4 cazangii, 1 pălărier, 1 turtar, 1 țesător, 53 de olari, 1 sobar, 5 rotari, 2 năsturari, 1 hornar, 3 morari. Acești meșteri au oferit 818 fl. 23 cr. pentru legiunea maghiară. Tot în această listă, în districtul Lugoj, sunt consemnați 115 negustori. Ei au dat 1553 fl. și 42 cr. pentru legiunea maghiară. În 1808, un anume Nicolae Marcu înființează la Lugoj un cor românesc. Domenico Sestini, într-o lucrare publicată în 1815, descrie Lugojul și împrejurimile astfel: „Lăsând în urmă poșta de la Făget, așezată în apropierea canalului Bega, dai de câmpia care este ca o mare luncă mlăștinoasă constând din locuri împădurite, din altele cu pășuni și altele necultivate, până la stația de poștă de la Bujor, care este un simplu sat și, de unde, după patru ore de mers, am ajuns la Lugoj. Acesta este un târg mare sau un oraș, având o bună așezare pe o câmpie frumoasă lângă Timiș, are vreo 900 de case: locuitorii săi sunt sârbi, români și germani; multe familii grecești s-au așezat aici pentru a face negoț și își au biserica lor. În vechime, locul acesta era întărit, dar acum nu mai este astfel, căci întăritura s-a ruinat. În anul 1695, generalul Veterani și-a pierdut viața aici, într-o luptă cu turcii... În jurul Lugojului sunt vii, care cresc foarte bine pe acele dealuri calcaroase, iar de doi ani încoace s-a introdus plantarea duzilor, care se dezvoltă și ei foarte bine. După prânz, fiind de față la înmormântarea unui român, am observat că la sfârșit toți se duc să sărute Théodore Valerio, Cioban din răposatul înainte de a fi îngropat afară din oraș... Banat Plecând pe la orele șase de la poștă din Lugoj, am trecut tot mereu prin locuri rele din punct de vedere al plugăriei, dar bune pentru pășune, fiind peste tot loc de șes. Cum nu am apucat pe drumul obișnuit al poștei, ci pe acela cu schimburile de cai nu am întâlnit decât sate alcătuite toate din colibe și nu din case adevărate pentru locuința țăranilor”. Auguste de Lagarde, în „Scrisori către Jules Griffith”, carte publicată în 1813, readuce în prim plan poveștile cu tâlhari doar pentru a ne asigura că vremea lotrilor e de mult apusă: „aveam azi ocazia să adaug la itinerariul pe care ți-l dau, al călătoriei mele, interesul nelipsit al unei aventuri cu pungași. Am străbătut ceea ce se numește aici „poșta primejdioasă”, cea de la Făget la Lugoj; totuși, în ciuda hotărârii noastre de a nu lua nici o escortă, nu ni s-a întâmplat nimic altceva decât că ne-am umplut capul cu o mulțime de povești înfricoșătoare cu care neau înveselit pe drum vizitii noștri. E mai puțin de un an de când o ceată de tâlhari, alcătuită din indivizi de toate neamurile marelui principat, își îngăduiau să exercite, fără a fi pedepsiți, lucrativa lor profesiune la aceste granițe ale Transilvaniei și ale Banatului. Au fost prinși, recurgându-se la un mijloc puțin obișnuit. De câtăva vreme se văzuse că un cioban din împrejurimi cumpăra în fiecare 231 săptămână, la Lugoj, o cantitate foarte mare de vin; a fost bănuit că era cel care aproviziona banda și pe acest temei guvenatorul a poruncit să fie adus înaintea lui. L-a interogat și cu făgăduieli și cu amenințări i-a smuls o mărturisire însemnată pentru liniștea publică. Tâlharii aceștia, 60 la număr, dintre care mulți aveau cu ei și nevestele, se retrăseseră într-una din peșterile atât de numeroase în țara aceasta și care uneori se întind pe un sfert de leghe. Se întăriseră atât de bine minând galeriile și umplându-le cu praf de pușcă încât poate că ar fi pierit mulți oameni fără să fi putut pune mâna pe peșteră. Guvernatorul a făgăduit, așadar, ciobanului să nu-l pedepsească niciodată pentru faptele sale trecute și o pensie pe viață de o sută de florini, dacă va păstra taina asupra interogatorului. Cinstitul agent, care se vedea deja spânzurat, a jurat tot ce i s-a cerut și magistratul luând ca ostatici pe soția și pe copiii lui, i-a poruncit să se ducă chiar în ziua aceea să ducă la peșteră cantitatea obișnuită de vin, dar în care el pusese o doză îndestulătoare de opiu. Ciobanul a ascultat întocmai; nebănuind nimic, tâlharii s-au îmbătat ca de obicei, iar a doua zi s-au trezit în închisoarea din Lugoj. Ni s-a arătat de departe piscul muntelui sub care erau săpate aceste peșteri și spânzurătoarea de care sunt atârnați cu toții, dar când i-am cerut vizitiului să mă ducă până acolo, avea mintea atât de plină încă de aceste întâmplări înfiorătoare încât n-a vrut cu nici un chip să meargă. Auguste Raffet, Stație de poștă din Basarabia (mijlocul secolului al XIX-lea) Această distanță este presărată de cruci ridicate în amintirea unor accidente mai mult sau mai puțin nenorocite. Una din ele, înfiptă la marginea unei prăpăstii, arată prin inscripție că diligența de la Sibiu, după ce a fost jefuită de acești tâlhari, a fost aruncată în hău împreună cu toți călătorii din ea. Îl asigur pe destinatar că acum nu mai sunt hoți. Lugojul este un oraș frumos, bine clădit; are mai multe manufacturi de pălării, în general de calitate slabă. O trupă de țigani lăutari a venit la han să ne dea un concert; pretutindeni sunt neîntrecuți în cântece și jocuri naționale și, deși nu cunosc nici principiile elementare ale muzicii, acordurile sunt armonioase și expresive. Veneau de la Brașov și se duceau la Karlsbad pentru sezonul de băi. La cină am băut vin de Lugoj, al cărui nume are oarecare faimă; hangiul pretinde că ar fi mai bun decât cel de Tokay și ne-a făcut să-l plătim ca atare. N-o fi un hoț scăpat din peșteră? De la Lugoj până la Chizatău drumul este foarte bine întreținut. Este o șosea plantată cu sălcii. Mergi câtva timp de-a lungul canalului Bega, care străbate tot Banatul și leagă Bega cu Timișul. Pare făcut anume pentru plutăritul lemnului din munți și transportul marmurei de la Făget la Timișoara. Stăvilarele sunt frumoase și ar fi de dorit ca asemenea amenajari să contribuie la dezvoltarea comerțului intern al țării”. John Mac Donald Kinneir, un scoțian în serviciul Companiei Indiilor, călătorește prin Banat în 1813 și, la Lugoj, se confruntă cu șeful stației de poștă. Întâmplarea ne demonstrează, încă odată că răbdarea trebuie să fie o calitate indispensabilă atunci când călătorești prin aceste locuri: „de la Chizătău la Lugoj, orășel așezat pe marginea unui râu, drumul trecea printr-un șir 232 neîntrerupt de sate și grădini; era târziu când am sosit acolo și șeful stației de poștă, care ținea un han, refuză să-mi dea cai de schimb până a doua zi dimineața, sperând fără îndoială să-mi petrec toată noaptea acolo. Dar eu, nefiind dispus la aceasta, m-am informat pe loc unde stătea birăul de acolo de la care am obținut o poruncă ce nu putea fi încălcată. Omul meu s-a hotărât însă să se răzbune și porunci deci vizitiului să ia drumul Sibiului în loc de cel al Orșovei; dar chiar înainte de a sosi la stația următoare am descoperit vicleșugul șefului de poștă. Iritat de această comportare, m-am întors la Lugoj și am alcătuit o plângere în toată regula împotriva lui, având cu mine, din fericire, un pașaport de curier, semnat de cancelarul de stat din Viena. Am părăsit din nou această localitate și, după ce am mers treisprezece mile printre șiruri de arbori foioși, meniți să apere călătorul împotriva unui soare arzător, am sosit în sătucul Sacu, unde am schimbat caii și mi-am continuat drumul până la Caransebeș”. Batalionul din Banat luptând împotriva francezilor (1800) În perioada de după 1800, lugojenii s-au confruntat cu efectele războaielor inițiate împotriva Franței napoleoniene. Mii de prinzonieri din armata franceză au ajuns la Lugoj, unde erau lăsați să locuiască în chirie, în case particulare, până li se permitea să se întoarcă în patrie. Unii dintre acești prizonieri sufereau de boli sau invaliditate. În general, au fost tratați cu respect de lugojeni. Tot acum, autoritățile încercau să recruteze câți mai mulți soldați pentru armata habsburgică. Trupele austriece traversează Lugojul încontinuu. Jurnalul minoriților din anul 1814 ne oferă o priveliște relevantă în acest sens. La 17 ianuarie, 500 de prinzonieri de război au ajuns la Lugoj, dar au plecat mai departe a doua zi. În 30 ianuarie a fost înmormântat prinzonierul francez Guizon Ferenc. Înmormântarea s-a desfășurat în prezența tuturor prinzonierilor francezi, dar la ea au participat, pe lângă aceștia, români și germani din Lugoj. La 5 februarie 1814 mai mulți ofițerii saxoni și olandezi din armatele napoleoniene, care erau în prizonierat la Lugoj, au fost eliberați. La 24 februarie 1814 la Lugoj au sosit 500 de francezi 233 de la Arad. Acești prinzonieri arătau îngrozitor, în marea lor majoritate fiind bolnavi. Lugojenii au făcut tot posibilul să-i ajute. La 31 mai 1814 au fost eliberați ofițerii din Italia și Franța. Despre viața soldaților francezi aflați în prinzonierat la Lugoj găsim informații de la viitorul colonel Sauret (1791-1871) în scrisorile trimise părinților. Acesta a scris despre condițiile grele în care trăiau prinzonierii, dar menționează și faptul că, odată ce a ajuns la Lugoj, situația lui s-a îmbunătățit. Așteptând să fie eliberat din prizonierat și să se întorcă în patrie, soldatul Sauret se gândea la viitor. La 12 mai 1814, francezul le scrie din Lugoj (Lugos) părinților săi, dezvăluindu-le cum a ajuns în captivitate, condițiile din prizonierat și planurile de viitor: „Profit de ocazia întorcerii în Franța a unuia dintre prietenii mei, pentru a încerca să vă scriu câteva cuvinte și să vă dau vești despre mine. Am fost făcut prizonier în bătălia de la Culm, după ce am fost rănit ușor, și dus de acolo în Ungaria, în orășelul Lugoj unde sunt de două luni. Am fost, la Culm, în întregime deposedat de haine și la fel și camarazii mei lipsiți de noroc și nu ni s-a lăsat decât cu ce să ne acoperim goliciunea, datorită unei mantale pe care am luat-o de pe câmpul de luptă. În sfârșit, după ce am fost câtva timp bolnav, pe drum și la Lugoj, mă bucur acum de o sănătate foarte bună. Ne așteptăm în fiecare zi să primim ordinul de a ne întoarce în nefericita noastră patrie. Noi vom fi predați la Strasbourg... vă rog, dragi părinți, sămi dați vești despre voi și să-mi trimiteți ceva ajutor bănesc, pentru că nu știu dacă perechea mea de cizme și mantaua mea uzată vor putea să mă țină doar până la Strasbourg. Faceți pentru mine în Franța ca și cum aș fi acolo, scrieți-i unchiului de la Paris pentru ca el să-mi obțină un post în orice regiment... În sfârșit, dragi părinți, trebuie să sperăm că în scurt timp voi putea să mă bucur de fericirea de a vă îmbrățișa, de a o îmbrățișa pe draga mea Anais, pe care tânjesc să o văd... Iată singura idee care poate să-mi atenueze suferința și neliniștea pe care le care le resimt în acest moment”. La 3 iunie, o altă epistolă din Lugoj (Lugosch) confirmă cele scrise în prima scrisoare: „profit, dragi părinți, de ocazia că un șef de batalion din regimentul 25, se întoarce în Franța pentru a încerca din nou să vă trimit vești despre mine. Cred că o să plecăm peste câteva zile și o să fim predați la Fribourg... către sfârșitul lunii iulie sau în primele zile din august. V-am descris destul, dragi părinți, în scrisorile mele anterioare mizeria și suferințele pe care le-am suportat. Iată-ne aici, din fericire, în momentul eliberării noastre. Voi avea... în curând, sper, plăcerea de a vă îmbrățișa, de a vă împărtăși toate suferințele mele... această fericire va ajuta sufletul meu să scape de toate temerile pe care le-am resimțit în timpul captivității mele”. În 2 august 1814, Sauret este la Strasbourg și, printr-o nouă scrisoare, aduce mai multe amănunte despre condițiile captivității: „rănit pe câmpul de luptă, înconjurat de un inamic mult mai numeros, am fost luat prizonier și dezbrăcat instantaneu. Mi-au luat cămașa, învinețită de lovituri, și neavând pantofi, am fost obligat să merg, cu o manta de soldat care îmi servea drept haină, până la Lugoj (Lugosch), la 400 de leghe distanță. Am stat acolo șapte luni cu o soldă de zece soli pe zi. În cele din urmă, m-am îmbolnăvit... m-a apucat o febră arzătoare, pe de altă parte, am fost mâncat de viermi... M. Duchesne. fost colonel al regimentului și tovarășul meu în nenorocire, a avut grijă de mine și, cu ajutorul lui, am găsit 250 de franci de împrumutat, am cumpărat niște medicamente, un doctor bun a avut grijă de mine și în cele din urmă, împreună am luat diligența de la Presbourg la Strasbourg. Două sute cincizeci de franci, dragi părinți, este mare sumă, dar, fără acești bani, probabil aș fi cedat mizeriei”. Dacă prizonierii francezi erau o prezență obișnuită în Lugojul anului 1814, la fel și soldații armatei habsburgice. La 18 februarie ajung la Lugoj 1200 de recruți care se îndreptau spre regimentele lor. La 7 martie, din Ardeal au sosit 300 de infanteriști. În paralel, la Lugoj, zilnic erau recrutați tineri cu muzică și dansuri. În 13 martie au ajuns 600 soldați, iar în 19 234 martie, 1300. La 27 martie 1814, ajunge la Lugoj batalionul românesc de grăniceri. A doua zi pornește spre Timișoara și, mai departe, spre câmpurile de bătălie. În luna aprilie 1814 continuă să treacă prin Lugoj diverse alte corpuri de oaste. În paralel, viața îți urmează cursul normal. O nouă inundație provocată de Timiș, în 2 martie 1814, a distrus o parte din podul orașului. În 19 aprilie 1814, „dimineața în jurul orei 9”, un incendiu a cuprins casa contesei Soro din Dealul Viilor, datorită vântului intens, focul nu a putut fi stins și a distrus clădirea și acoperișul, dar și ce se afla în cramă: „butoaie, vasele, candele”. În aprilie, roiurile de muște columbace au invadat Lugojul producând mari suferințe animalelor locuitorilor orașului. În august, Lugojul este copleșit de oamenii bolnavi de febră. Dacă natura pare expertă în producerea unor nenorociri, nici oamenii nu se lasă mai prejos. În iunie 1814, moșierul Jordáki din Dubești a fost jefuit, răpit și dus într-o pădure. Tot în iunie, „la granița cu Transilvania, între Dobra și Coșevița pe drumul principal de lângă pădure tâlharii au jefuit un călător”, lăsându-l fără argintul pe care-l avea. În timpul jafului, victima a fost rănită și a murit, mai târziu, la Dobra. În acest context complicat, autoritățile acționează pentru a da impresia că situația e sub control. În mai 1814, Simon Jakabffy a fost ales vicecomite, Albert Makay a devenit prim-notar al comitatului, iar Vazul Petrovics a ajuns vicenotar. La 9 iunie, ei participă la ceremonia organizată în cinstea Euharistiei. În cadrul acestei procesiuni, la care participă numeroși credincioși, altarul Bisericii „Sfânta Treime” a fost scos în piață. Baldahinul a fost purtat de oficialii orașului, urmați de deputații comitatului în haine de gală. La ceremonie a participat și garda civilă, care a tras salve după discursurile ținute de autorități. În 19 septembrie 1814, o parte din aceste oficialități s-au deplasat la Darova pentru a-l saluta pe prințul Klemens von Metternich, ministru de externe al Imperiului habsburgic și unul dintre artizanii înfrângerii lui Napoleon I. Pentru meritele sale, prințul Metternich a primit de la împăratul Francisc I moșiile din Darova, Sacu, Zgribești și Scăiuș și în septembrie 1814 a venit să le viziteze. Anul 1814 se încheie la Lugoj cu intervenția autorităților ungare care-l numesc pe un anume Athanaszevits ca jude al părții române a orașului, deoarece românii lugojeni nu au reușit să ajungă la un acord și să aleagă pe cineva. La 25 decembrie 1814, judele Athanaszevits a depus jurământul de Sigiliul primei bresle din Lugoj (1818) credință în Biserica „Adormirea Maicii Domnului”. Dezvoltarea economică a Imperiului Habsburgic de la începutul secolului al XIX-lea a dus la creșterea concurenței printre meseriașii și proprietarii de ateliere. Amenințați de concurență, meșterii din Lugoj au găsit o cale de a se proteja, înființând bresle. Deși autoritățile habsburgice au interzis constituirea unor asociații profesionale de acest tip, deoarece acestea îngrădeau dezvoltarea economică și, peste tot în Europa, ultimele organizații ale meșterilor se desființau, sub presiunea revoluției industriale, oficialii din Banat au permis înființarea unor bresle la Lugoj. Motivele pentru care autoritățile au încuvințat înființarea unor bresle la începutul secolului al XIX-lea sunt diverse, dar probabil Lugojul era slab dezvoltat industrial, iar oficialii din Banat considerau că breslele ar fi putut susține o eventuală dezvoltare. De 235 asemenea, imediat după sfârșitul epocii napoleoniene, autoritățile habsburgice erau pregătite să facă câteva concesii pentru a ține populația sub control. În 1816, câțiva meșteri au cerut oficialilor comitatului Caraș permisiunea înființării unei bresle. La începutul lunii martie 1816, o comisie condusă de vicecomitele Simon Jakabffy a primit sarcina să realizeze un proiect de statut. Cum lucrurile înaintau greu, meseriașii lugojeni s-au adresat autorităților superioare. În urma implicării acestora, în mai 1817, regulile care constituiau statutul breslelor erau finalizate, după ce a fost dezbătute în Adunărea Generală a Congregaţiei Comitatului Caraş. Statutul a fost trimis spre aprobare Curții de la Viena. După un an, în 1818, meseriașii lugojeni au primit o Diploma de privilegii care le permitea înființarea unor bresle. Diploma „Triplele privilegii de breaslă cu care majestatea sa a onorat şi fericit meseriaşii localnici şi urmaşii lor” a fost publicată în iunie 1818. În 5 iunie 1819, breasla reunită a meşterilor brutari, frânghieri, măcelari, turtari, săpunari şi dogari s-a întrunit pentru alegerea starostelui de breaslă. Staroste a fost ales un meșter dogar, Wilhelm Bayer. După alegerea starostelui, a fost citit statutul breslei. Puteau face parte din breaslă doar cine avea calitatea de meşter. O calfă devenea meșter după o călătorie de studiu de trei ani și după realizarea unei lucrări de „măiestru" (Meisterstilck). Ierarhia de breaslă, bazată pe ucenicul subordonat calfei și pe calfa subordonată meşterului, trebuia respectată riguros. Odată cu înființarea breslelor, meșterii lugojeni au putut să elimine concurența venită din afara Lugojului. În iulie 1819, meșterii din prima breaslă reunită au cerut Adunării Generale a Comitatului Caraș să interzică celor din afara breslei să vândă, deoarece producția lor era suficientă pentru nevoile pieței orașului Lugoj. Meșterii tăbăcari i-au solicitat comisarului de breaslă, Nicholaus Jakabffy, să interzică vânzarea pieilor de către cei din afara orașului, arătând că cei patru meșteri tăbăcari din Lugoj produc destulă marfă peentru a acoperi cerințele pieţei. Și meșterii care produceau lumânări au cerut taxarea lumânărilor vândute de meșterii din Ardeal, deoarece aceștia îi concurează pe localnici. Breslele lugojene aveau și rolul promovării învățării unor meserii, inclusiv prin acceptarea iobagilor în bresle și eliberarea lor. În documentele breslelor din Lugoj sunt consemnați mai mulți ucenici proveniți din mediul rural, scutiți de taxa de ucenicie. În special pentru țăranii români, breslele constituiau un vehicul de emancipare socială. Condițiile de muncă ale calfelor și Théodore Valerio, Tărani români din ucenicilor erau foarte grele și au existat apropierea Lugojului (1851) numeroase situații când aceștia ajung în conflict cu meșterul. În cadrul breslelor, calfele erau gata să protesteze atunci când considerau că le erau încălcate drepturile. În 1819, calfa de dogar, Georg Wagner, a refuzat să lucreze în „lunea albastră” (Blauer Montag) și a cerut și celorlalte calfe din atelier să facă la fel. Blauer Montag, erau acele zile de luni în care oamenii mahmuri se odihneau după ce petrecuseră în 236 duminica de dinainte. Cum meșterul-patron a considerat comportamentul lui Georg Wagner ca fiind inacceptabil, acesta a fost arestat și amendat cu 2 florini și 30 de creițari. Și celelalte calfe implicate în eveniment au fost amendate. Deoarece situațiile în care refuza lucrul în „lunea albastră” erau frecvente, adunarea breslei a stabilit ca în aceste cazuri calfele să fie mustrate și să nu le fie plătit salariului pe o săptămână. Breslele înființate la Lugoj, la începutul secolului al XIX-lea, scot în evideță temerile meșterilor de aici față de concurența venită din afară. Frica de concurență se putea transforma în antisemitism. În 1820, mai mulți meșteri și negustori din Lugoj au cerut într-o petiție adresată autorităților ca: „jidovii veniți de aiurea să fie scoși din oraș, căci nimicesc, prin fraudele săvârșite, pe neguțătorii creștini”. Conform unei statistici din 1821, la Lugoj erau 345 de meseriași practicând 33 de profesiuni diferite (printre ei sunt cojocari, olari, cizmari, păpucari, covaci, pieptănari, pielari, fibrari, fierari de cuie și mașiniști). Cu toate acestea, doar nouă profesiuni erau constituite în bresle. Această circumstanță a dus la alte situații tensionate. La 12 martie 1821, într-un memoriu se arăta că „înainte de înființarea breslei fiecare locuitor din Lugoj era liber și după plac putea să deprindă meserie, fără să fi fost examinat sau controlat sau să se fi anunțat autoritățile că au ori ba calificația de meseriași, așa că mulți exercitau nu numai o meserie ci mai multe deodată” și se dă exemplul tăbăcarilor români care făceau și „cismă”. Meșterii breslași considerau că aceste produse făcute de cei din afara breslelor sunt de proastă calitate și au cerut oficialilor să-i oblige pe tăbăcari să-și practice doar meseria lor. Capela construită de Johann von Soro Într-o familie de săpunari, în 1821, la Lugoj, s-a născut Vasile Brediceanu, tatăl lui Coriolan Brediceanu. Tot în acest an, directorul școlii ortodoxe din districtul Lugoj, Ioan Mihuț, constată că din 420 copii de vârstă școlară, doar 180 frecventează cursurile. Acestă situație era cauzată și de clădirea nepotrivită a școlii; de aceea parohia ortodoxă va oferi o odaie pentru a mări spațiul școlii românești din Lugoj. Și pentru că ploile transformau centrul Lugojului într-o mare de noroi, în 1821 s-a propus strângerea „unui fond pentru pavarea Pieței Târgului și a ulițelor principale”. După înfrângerea mișcării revoluționare a lui Tudor Vladimirescu, numeroși participanți la evenimentele din Țara Românească s-au refugiat în Banat. Autoritățile au ordonat acestor refugiați să se așeze la Lugoj și în jurul Lugojului. În toamna anului 1821, câteva zeci de familii (cu prunci, neamuri și servitori) din Țara Românească au ajuns la Lugoj. Printre refugiați erau negustori, preoți și plugari („gemeine Walachaner”, adică români proști). Cei mai săraci au primit ajutor din partea autorităților comitatului Caraș pentru a supraviețui. În toamna anului 1822, o parte din refugiați s-au întors în Țara Românească. 237 Dintre ei s-a remarcat Constantin Orzescu Crăiniceanu, unul dintre foștii conducători al rebelilor. Conform documentelor, el era un negustor din Cocor. Acesta a venit în Banat cu soția Saveta, două fete, Dumura și Stanca, cu finul său, Petru Nedelcovici, cu vizitiul, Pacina și cu servitorii Matei Dumitrescu și Codcuș Preda. La Lugoj, Orzescu a fost lăsat liber. Un document din 14 mai 1822, menționează însă că „fiind Orzescu deținut în închisoare”, familia sa a primit ajutor. În vara anului 1822, Orzescu a fost eliberat, iar mai apoi s-a întors în Țara Românească („discessit ad patriam”). Tot datorită acestor refugiați din Țara Românească, în zona Lugojului, în 1822, s-a răspândit zvonul că se cautau tineri pentru o acțiune armată dincolo de Carpați. În 18 aprilie 1822, Dragan Andraș i-a povestit inspectorului școlilor naționale că judele din Labasinț a primit niște scrisori de la un domn din Lugoj în care i se propune să adune tineri ostași cu o leafă de 800 fl. pe 6 luni. Juratul târgului Lugoj, Georghe Ursu, pe când supraveghea repararea unui drum, a fost întrebat de George Petcu și Alecsandru Cucurescu, locuitori din Babșa, unde se află locuința domnului Lugoj care angaja tineri ca soldați. Cei doi tineri au fost reținuți și au mărturisit că, întorcându-se de la târgul săptămânal de la Lugoj, au aflat că e un domn ce oferea 600 fl. și un cal tinerilor interesați să devină ostași. Ancheta declanșată de autorități a scos la iveală faptul că știrea conform căreia cineva din Lugoj angaja ostași era foarte răspândită. Zvonul a pornit de la târgurile din Lugoj unde se întâlnea foarte multă lume. Deși nu s-a reușit identificarea celor care au inițiat zvonul, au fost bănuiți 4 ciocoi care, în acel moment, locuiau în Lugoj, lângă podul de peste Timiș. Oficialii au acționat rapid în acest caz și au reușit să împiedice o posibilă organizare armată a populației din zona Lugojului. După revoluția franceză, autoritățile erau extrem de prudente și foarte atente față de orice putea să declanșeze o mișcare de protest. Astfel, în 1822, calfelor din Lugoj solicită autorităților să le acorde dreptul de întrunire. Această cerere a fost considerată periculoasă, deoarece ar fi permis muncitorilor Béla Szende de Keresztes din Lugoj să se organizeze într-o structură asemănătoare unui sindicat. Cererea a fost respinsă și, fiind considerată periculoasă, a fost transmisă și locotenenței provinciale și conducerii Comitatului Caraș. În 1823, la Lugoj s-a născut Béla Szende de Keresztes (Béla Frummer) un important politician maghiar din secolul al XIX-lea. Béla Szende a fost una din figurile importante ale revoluției din 1848-1849. După ce revoluția a fost înfrântă s-a retras pe domeniul său de la Găvojdia. După 1867 a revenit în politică, ocupând postul de ministru al Apărării. În această perioadă, numeroși lugojeni studiază la diverse Universități din Europa și se întorc acasă, ocupând diverse funcții administrative. Dintre ei îi amintim pe Ioan Paphazy, Constantin Oprea, Alexandru Isac şi Atanase Iosif, foşti colegi la Sárospatak. Ioan Paphazy sa ocupat de înfiinţarea gimnaziului lugojean (1823) și de construirea unui edificiu pentru acesta, din funcţia de jude nobiliar (1835). Constantin Oprea a fost vice-notar și prim-notar al oraşului Lugoj (1830-1832). Alexandru Isac a fost vice-notar, iar Atanasie Iosif asesor jurat la tribunalul comitatului Caraș (1832). Mauriciu Asboth a fost vice-notar (1832), iar mai apoi a deținut funcția de judecător (főszolgabíró) al comitatului Caraş. 238 În 1812, la Lugoj s-a născut Dimitrie Nedelcu, fiul unui căldărar din Lugoj, în a cărui casă s-au ţinut în secret şedinţele societăţii secrete Constituţia. Dimitrie a făcut medicina, obţinând doctoratul la Pesta (1839); mai târziu a urmat și stomatologia la Viena. După încheierea studiilor, Dimitrie Nedelcu a devenit profesor universitar la Facultatea de Medicină din Pesta. Piața din centrul Lugojului la începutul secolului al XX-lea Din iniţiativa vicecomitelui Balazs Petrovici (Petrovivics Vazul), în 1823, la Lugoj a fost înființat un gimnaziu. Autoritățile comitatului au oferit 10.000 de florini petru această inițiativă. Odată cu înființarea acestui gimnaziu, elevii din Lugoj nu mai erau nevoiți să plece la studii gimnaziile în Timişoara, Arad sau Szeged, după terminarea claselor primare. La școala germană din Lugoj, în 1822 studiau 60 de elevi, iar în 1823, 75 de elevi. O statistică dovedește faptul că în 1826/1827, la Lugoj, 258 băieți și 249 fete ar fi trebuit să frecventeze școala, dar o făceau doar 186 băieți și 40 fete. În anul 1824, la Lugoj face popas și ține spectacole trupa de actori condusă lui Ioachim Vuici, venită din Serbia. Călătorind spre Constantinopol (Istambul), în 1827, Charles Colville Frankland ajunge și în Banat, unde se confruntă cu aceleași vechi probleme: delăsarea autorităților, țigani, stații de poștă deplorabile etc. Chiar și la Timișoara, una din cele mai puternice fortărețe ale Imperiului austriac situația nu stă foarte bine: „La patru dimineața am ajuns la bariera din afara cetății Timișoara și n-am dat de nimeni la poartă, santinelă sau paznic. Am putut să intram în cetate doar prin mijloacele energice ale surugiului nostru, care s-a cățărat peste barieră și a ajuns la corpul de gardă unde a găsit un caporal, cu care s-a întors și a deschis poarta. Această întâmplare nu ne-a făcut o impresie prea bună despre disciplina unei garnizoane, într-una din cele mai puternice fortărețe ale Imperiului austriac. Am luat micul dejun la stația de poștă și am lăsat în scris un protest în registrul stației cu privire la comportarea postului de gardă, din care am trimis un exemplar și comandantului spre înștiintarea sa. Părăsind orașul, am zărit munții Carpați și pe măsură ce înaintam vedeam crestele înalte înzăpezite, sprijinind lanțurile de munți în jos. Părăsind orașul, am zărit munții Carpați și pe măsură ce înaintam vedeam crestele înalte înzăpezite, sprijinind lanțurile de munți în jos. Lângă Lugoj, surugiul noastru a scăpat calul și a rupt osia. Drumul până acum este bun și șoseluit. 239 Am luat masa la Lugoj, un oraș mare, cu câteva case frumoase. Aici este o biserică frumoasă, de rit ortodox, având o ciudată pictură în frescă pe partea dinspre apus, înfățișând moartea binecuvântatei Fecioare (Adormirea Maicii Domnului), care zace în patul ei, în timp ce, cele trei persoane alcătuind Treimea privesc cu multumire în jos spre ea, din ceruri... Unele regiuni ale ținutului sunt cu toate acestea foarte mocirloase și nesănătoase. Bordeiele țăranilor sunt făcute din împletituri de nuiele și tencuite cu noroi; orătăniile și purceii par să fie la fel de bine adăpostiți ca și stăpânii lor. Vremea este acum încântătoare. Cam la un ceas depărtare de Lugoj, am dat de un pod rupt și am avut mari greutăți cu trecerea trăsurii prin râul adânc, peste care trecea acel pod rupt. La această treabă am fost ajutați foarte binevoitor de câțiva nemți care mergeau într-o căruță de Styria. Mai înainte ne căznisem să convingem doi țigani, care se uitau liniștiți la greutățile noastre, să ne ajute, dar unul din ei a refuzat să intre în apă ca să nu-și ude picioarele. Starea mizerabilă a harnașamentului, care se rupea la fiecare oprire a calului, ne-a făcut aproape să disperăm pînă când să scoatem trăsura din poziția sa, dar din fericire aveam câteva frânghii de rezervă la noi și prin aceste mijloace am reușit până la sfârșit să urnim trăsura, urcând-o peste malul râpos. Charles Doussault, O stație de poștă moldo-vlahă (1840) Locuitorii acestui ținut nu vorbesc germana, ci un fel de dialect latin amestecat cu slavonă și am întâmpinat mari greutăți și mult necaz ca să-i facem pe surugii să ne înțeleagă. La Coșava, însoțitorul meu s-a certat foarte rău cu șeful stației de poștă, din pricina nepăsării cu care și-a îndeplinit slujba și a timpului pe care 1-am pierdut acolo cu schimbarea cailor”. Joseph Adalbert Krickel călătorește în „majoritatea țărilor aparținând Austriei” și, în 5 august 1828, ajunge la Lugoj. Protejat de prieteni sus-puși, Krickel călătorește în condiții mult mai bune: „îndată ce ai părăsit hotarul Transilvaniei, lași în stânga munții, care continuă traseul spre Mehadia și Granița Militară. În dreapta terenul devine tot mai întins, dar nu ca la Kecskemet și Debrețin, ci ca o câmpie roditoare, deluroasă, asemănătoare unei grădini. Până la Făget am ajuns datorită amabilității domnului pretor de la Dobra. Deși fusesem recomandat de bunul pretor din Dobra pretorului din Făget, n-aș fi ajuns, totuși, mai departe dacă nu m-ar fi luat cu sine, plin de amabilitate, încă în trăsura sa, bucătarul domnului conte von Gyulay. Împreună cu acesta am trecut prin pădurea Lugojului, pe o distanță de aproape 2 stații de poștă. Această pădure, odinioară atât de înspăimântătoare, în care numai cu câțiva ani înainte se întâmplaseră atâtea crime și tâlhării, este acum lipsită de primejdii și poate fi trecută chiar și fără însoțitor. Copacii au fost în cea mai mare parte tăiați, iar drumul este foarte bun. Când am ieșit din pădure, am avut surpriza unui peisaj de-a dreptul paradisiac, pe care nu mi l-am putut închipui în Banat, unde totul este plat și monoton. Dacă-ți vei închipui o câmpie îngustă, brăzdată de cele mai frumoase ogoare și livezi, mărginită de păduri și dealuri, cu marele oraș Lugoj avându-1 în fața ochilor, pe ale cărui înălțimi plăcute creșteau deja cei mai frumoși struguri, spre a oferi din plin binecuvântarea lor românului însetat, neamțului cumpătat și 240 ungurului ospitalier, având deasupra albastrul frumos și curat al cerului, atunci crezi, cu adevărat, că te afli în rai. Și, totuși, greșești, deoarece clima nu se potrivește cu blândețea cerului și rodnicia pământului, iar ținutul în care te îmbolnăvești de friguri începe aici, astfel că nici călătorul nu este scutit de această calamitate. Biserica „Adormirea Maicii Domnului” la sfârșitul secolului al XIX-lea Lugojul este un târg însemnat, find împărțit de Timiș în două părți, dintre care una se numește Lugojul German, iar cealaltă Lugojul Român. Localitatea, care numară peste 1.200 de case, este locuită de armeni, evrei, germani, unguri și români, iar suma totală a locuitorilor s-ar ridica, potrivit celor spuse de domnul farmacist Gallini, al cărui oaspete am fost la recomandarea doctorului Fodor, la 5.000”. Joseph Adalbert Krickel zăbovește mai multe zile la Lugoj, adăugând alte detalii descrierii orașului. Ca și călătorii dinaintea sa, remarcă Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (11 august 1828): „pe lângă faptul că Timișul desparte Lugojul în două părți, orașul mai are încă 4 cartiere: orașul german (Die deutsche Stadt), ulița evreilor (Judengasse), orașul armenesc (Armenierstadt.) și suburbia românească (Die walachische Vorstadt). Piața este mare și destul de regulată, are o lungime de 236 de pași și o lățime maximă de 190 de pași. Priveliștea de pe pod înspre munți este foarte frumoasă. Clădirea cea mai vrednică de a fi văzută este biserica ortodoxă, cu două turnuri înalte, având acoperișul aurit din plin. Splendoarea și bogăția din interior dovedesc că ortodocșii nu au cruțat nici un ban pentru a-și împodobi, așa cum se cuvine, lăcașul dumnezeiesc. Numeroasele picturi, aproape toate opere de maestru, sunt încadrate de rame admirabile. Odoarele bisericești sunt cât se poate de valoroase. Printre ele se remarcă un chivot de aur foarte greu și odăjdi neasemuit de bogate în fireturi de aur și argint”. În ciuda acestor cuvinte frumoase, Joseph Adalbert Krickel încheie descrierea Lugojului cu o critică (13 august 1828): „dincolo de Prisaca, ținutul devine mai plăcut. Câmpia de la Lugoj începe să se îngusteze, iar munții să se apropie. Caransebeșul, localitatea de Stat-major este așezat într-o vale romantică și plăcută, înconjurată de dealuri și munți înalți... Localitatea mi-a plăcut mai mult decât Lugojul datorită frumuseții sale și a curățeniei de aici”. J.G. Schwarzott, într-o monografie a Mehadie din 1829, descrie Lugojul lapidar: „târg cameral de pe Timiș, cu 7 000 de locuitori, este localitatea principală a comitatului Caraș și, în 241 mare, este bine construit. La târgurile organizate aici vin foarte mulți locuitori din împrejurimile apropiate și mai îndepărtate”. În 1828, o conscripție consemna faptul că Lugojul Român avea 1047 de case şi 4799 locuitori, iar Lugojul German 176 de case cu 732 locuitori. Tot în acest an, Adolf Schmidl notează că: „acest târg însemnat se află pe malul drept al Timișului în fața Lugojului german. Aceasta este reședința comitatului, deși este mult mai mic. Are cazărmi frumoase. Amândouă târgurile numără împreună cu evreii și armenii, 1223 de case, 5710 locuitori, unguri, germani, slavi, români, sârbi și evrei. Biserica sârbească este o clădire frumoasă. Piața este regulată și lungă de 236 pași, lată de 190 de pași. Pe Timiș se mai văd încă ruinele vechii cetăți Lugoj. Viticultura minunată, ceva sericicultură și tăbăcărie. Aici a avut loc înfrângerea și moartea generalului Veterani, în 1695, cauzată de către turci. Drumul se îndreaptă acum spre nord-est, trece prin marea pădure a Lugojului, odinioară atât de defăimată”. La sfârșitul deceniului al treilea al secolului al XIX-lea, călătorii străini care traversează aceste locuri observă că zona e lipsită de primejdii și că faimoșii tâlhari de Broșura publicată de Ioan Boroș despre aici au dispărut. Autoritățile au reușit să Societatea secretă „Constituția” civilizeze acest ținut. Adolf Schmidl, probabil un pasionat de istorie, vede „pe Timiș... ruinele vechii cetăți”. El va asocia Lugojul cu moartea generalului Veterani și, după el, majoritatea călătorilor străini ajunși aici vor pomeni de acest eveniment. În 1830, la Lugoj, în urma unor denunțuri, este descoperită societate secretă „Constituţia” care funcționa încă din 1824 sau 1825. Membrii acestei societăți secrete au fost căldărașului Damaschin Nedelcu și fiii săi, Theodor și Iosif, preoții Dimitrie PetroviciStoichescu și Ioan Lepădat, Constantin Popovici și diaconul Ștefan Berceanu, nobilul român Demetriu Faur, Ion Vancea și alți meseriași lugojeni. În 13 decembrie 1830, în Adunarea Generală a Comitatului Caraș, primpretorul Petru Palikucsevnyi a prezentat un raport, arătând că preotul Ioan Lepădat, diaconul Ștefan Berceanu, Ioan Todor și Teodor Ștefan au organizat o societate secretă, Constituția. Membrii acestei societăți se adunau în casa răposatului Teodor Nedelcu. Întâlnirile aveau loc noaptea, iar la aceste adunări se redactau scrisori denigratoare la adresa unor cetățeni din Lugoj („scrisori false împotriva persoanelor și averii cetățenilor”). Deoarece societățile secrete erau interzise în Imperiul Austriac, primpretorul Petru Palikucsevnyi a cerut arestarea conspiratorilor. Adunarea aprobă arestarea celor împricinați și îl însărcinează cu anchetarea faptelor pe primpretorului Cristoff Jakabffy. Ioan Teodor, Teodor Ștefanovici, Iosif, Nica Ioan Vancea, George Bercean, George Radu și Dima (Damaschin) Nedelcu au fost arestați și trimiși în închisoare pentru a fi anchetați. 242 Clericii ortodocși aveau privilegii și, de aceea, preoții Ion Lepădat și Ștefan Berceanu au fost trimiși spre a fi cercetați de instanțelor preoțești de la Vârșeț. În vara 1831, în timp ce Ioan Lepădat și Ștefan Berceanu erau reținuți la Vârșeț, la locuințele lor s-au făcut percheziții și s-au găsit câteva scrisori. Considerându-se că sunt importante pentru anchetă, o comisie formată din oficiali lugojeni (George Papházy, protofiscul comitatului Petru Palikucsevnyi, Basiliu Fogarasy și Ștefan Unghvary) a primit sarcina să traducă aceste scrisori din limba sârbă și română. Alți membrii ai societății secrete au fost ținuți sub supraveghere, fără a fi arestați. Jurnalul minoriților oferă mai multe amănunte asupra faptelor într-o însemnare făcută la 1 februarie 1831: „în acea zi s-a esaminat și a fost întemnițați membrii societății răutăcioase care... între sine au format magistraturi, fiind provăzuți cu patru sigilii false ale județului Caraș, a orașului Lugoj, comunității israelite și bisericii române. Conducătorul acelei societăți se pare a fi fost căldărașul român numit Damaschin Nedelcu cu fiul său, carele arzând multe scrisori a murit. Între aceștia au fost și doi preoți, care au fost trimiși la Vârșeț să dea seamă”. Primăria din Lugoj la începutul secolului al XX-lea Deși membrii societății au fost arestați pentru infracțiuni de drept comun, anchetatorii aveau foarte puține probe, mai ales după ce se presupunea că documentele au fost distruse Teodor Nedelcu. La percheziție au fost identificate doar patru sigilii false: al primăriei, al județului, al comunității ortodoxe și al comunității evreiești din Lugoj. Treptat, au fost eliberați Ion Vancea, pe motiv că trebuia să se ocupe de domeniul arendat la Bârna, Ioan Teodor, care avea soție și 4 copii și, deoarece cercetările erau încheiate, eliberați au fost Iosif și Damaschin Nedelcu, alături de Teodor Ștefanovici. Din Vârșeț a fost eliberat și Ștefan Berceanu, deși Ioan Lepădat a fost reținut, în continuare acolo. Protopopul Lugojului, Ștefan Atanasievici, a fost acuzator la proces, iar ginerele său, preotul lugojean Dimitrie Ioanovici, și alți trei preoți au fost martori ai acuzării. La proces, inculpații au fost învinuiți că au constituit o societate secretă, în ciuda interdicțiilor legale, că au organizat întâlniri secrete, că au falsificat documente pentru defăimarea și ruinarea oamenilor cinstiți și că au făcut denunțuri mincinoase. Preotului Ioan Lepădat i s-au adus cele mai grave acuzații. El era învinuit că l-a calomniat pe protopopul Lugojului, Ștefan Atanasievici, că era falit și că nu-și putea plăti datoriile, că „ar locui în mocirlă”, că a făcut denunțuri false contra capelanului Constantin Popovici, că a fost „acela care, ori în persoană, ori prin altul, a pus foc la casa” Mariței, „văduva lui Teodor cândva Nedelcu”, că „a afirmat că nu există Dumnezeu”. Diaconul Ștefan Berceanu, a fost acuzat că a făcut denunțuri mincinoase împotriva capelanului Constantin Popovici, că a redactat un 243 testament fals, că a falsificat un atestat pentru o pretenție de 40 fl. și că a pus denunțurile false la poșta din Chizătău. În 1833, autoritățile judiciare din comitatul Caraș au condamnat o parte din acuzați la închisoare, însă, în 1834, toți acuzații au fost achitați de curtea de apel din Timișoara. Clădirea Primăriei orașului Lugoj era o veche casă cu etaj. Acest edificiu fusese o veche prăvălie evreiască. Imobilul a fost cumpărat de conducerea orașului și transformat în Primărie. În deceniul al treilea al secolului al XIX-lea, construcția se afla într-o puternică stare de degradare și nu mai corespundea necesităților. Vechea Primărie avea două camere la etaj, una în care se țineau adunările conducătorilor orașului și una în care își aveau birourile doi casieri. La parter era o singură cameră folosită de cei de la pază, de funcționarul responsabil cu poștalionul, de călătorii care așteptau poștalionul și de căruțașii chemați la primărie sau de oamenii chemați pentru clacă. În curtea îngustă a acestui imobil se găseau grajduri și o magazie unde se țineau unelte pompierilor. Primăria din Lugoj la sfârșitul secolului al XIX-lea (pe fronton scrie, în trei limbi: Városháza / Casa orașului / Stadthaus) Dată fiind situația, în 1825, magistrații orașului au cerut aprobarea să dărâme vechea Primărie și să construiască una nouă. Cererea a rămas fără răspuns și, de aceea, în 1828, primarul Radivoi Topala trimite o nouă solicitare oficialilor de la Timișoara, arătând că localul Primăriei e așa șubred că „fără primejdie nu se poate locui”. Abia la 20 aprilie 1829, conducerea orașului Lugoj a primit vestea că Majestatea Sa a „îngăduit să fie aprobat bugetul construcției”. Planurile construcției au fost realizate de inginerul Othinger din Lipova. Licitația pentru construirea noii primării a avut loc în mai 1829. La licitație au participat 18 meșteri, dintre care 14 din Lugoj. Contractele au fost obținute de zidarul Zunft János, dulgherul Winkler Lanhardt, tâmplarul Herzbuckner Fr., lăcătușul Papp Ioan, zugravul Mahder Károly, sticlarul Kirch Dominic, fierarul Deschler Gallus. Cum vechea clădire a Primăriei a fost demolată în vara anului 1829, conducerea orașului Lugoj a închiriat casa lui Valter Ferencz din Lugojul German pentru 40 fl. Construcția a început în 1830 și a fost terminată în 1831. O parte a muncii s-a făcut prin clacă. Senatorii orașului s-au implicat în ridicarea noii clădiri a Primăriei. Senatorul George Ursu, în 1830, a fost cel ce a ținut socoteala robotelor prestate și a cumpărat diverse materiale, iar senatorul Ioan Atanasievici s-a ocupat de aducerea lemnului folosit. 244 Construcția noii primării nu a fost susținută de toți lugojenii. Într-o petiție trimisă oficialilor comitatului Carașului se arăta că pentru zidirea noii clădiri, lugojenii au fost obligați să facă numeroase robote și că în loc să se ridice un nou imobil putea fi achiziționată casa judelui Ürmenyi, pe locul vechii Primării putând să se ridice o școala maghiară. După terminarea construcției, în iulie 1831, primarul Ioan Oszelzky a cumpărat 5 mese, 6 scaune și bănci pentru sala de consiliu. În noua primărie exista o cameră de gardă, un birou al primarului, un birou al perceptorului, un birou al notarului orașului, o sală de consiliu, două încăperi folosite drept caserie, o bucătărie, o cămară de alimente, o toaletă. Sub clădire era o pivniță, folosită în mare parte drept închisoare. Grajdiul noii primării a fost ridicat în 1841. În octombrie 1831 a fost pavată Strada Târgului din Lugojul German. În anii următori au fost pietruite diverse străzi din Lugojul German și Românesc. În Lugojul German, în piața de lângă pod, pe malul Timișului, a fost ridicată în 1776 o statuie a Sfântului Ioan Nepomuk. În 1831, János Patrubány a refăcut vechea statuie sau a ridicat o nouă statuie a Sfântului Ioan Nepomuk în același loc. Pentru această cauză, János Patrubány a donat 75 fl., iar minoriții din Lugoj 25 fl. În 1866, lugojeanul József (Johann) Höcher a ridicat o nouă statuie pe malul Timișului, dedicată lui János Nepomuk. Clădirea primului Teatru din Lugoj La începutul secolului al XIX-lea, în 1833, a fost amintită pentru prima dată în mod oficial o școală evreiască la Lugoj. În timp, școala israelită s-a transformat, îndepărtându-se de școala de tip confesional și devenind o școală laică. Tot în 1833, F. S. Chrismar lăsă pentru posteritate câteva impresii despre orașul de pe malurile Timișului: „trecusem de Lugojul românesc, care de la un capăt la altul este pur românesc. De aici șoseaua cârmește la dreapta spre Caransebeș și Mehadia, dar drumul nostru o lua spre granița Transilvaniei... La vreo șase mile de Lugoj șoseaua duce prin ținuturi plăcute, mereu variate, până la poalele unui munte înalt. Într-o căsuță singuratecă, izolată (călătorul) trebuie să-și arate pașaportul, care este vizat aici. Când ajunge pe culmea acestui munte, o piatră cu o inscripție veche, stricată de vânt și de ploaie, îi arată (că aici este) granița Transilvaniei. Șoseaua cea bună dispare dintr-o dată”. În 1834, protocolul unei ședințe a magistraților orașului Lugoj schițează: „ulițele lugojene au fost curățate de toate gunoaiele și drumurile... sunt mai bine construite decât dacă ar fi pavate... ulițele refăcute cu pietriș și prevăzute cu șanțuri de scurgere a apei”. Datorită 245 prafului, câțiva ani mai târziu, măturătorii orașului au fost „înzestrați cu cărucioare pentru gunoi”. În anul 1835, la Lugoj s-a încheiat construcția Hotelului „Drei Rosen” („Trei trandafiri”), care de-a lungul timpului, până să devină Hotelul Dacia, a mai purtat numele de „Keiser Gasthaus” („Casa de oaspeţi imperială”) şi „Konig von Ungarn” („Regele Ungariei”). În momentul terminării construcției, Hotelul „Drei Rosen” era clădirea cu cea mai mare suprafață din Lugoj. Tot în 1835, frânghierul Anton Liszka și fiul său Johann construiesc la Lugoj un Teatru cu 600 de locuri în vecinătatea Hanului „Vulturul Negru”. Între 1835 și 1838 la Lugoj a funcționat „Societatea Teatrală de sub conducerea lui Augustin Strauss”. Din nefericire, „după o activitate de 3 ani, (trupa de teatru) se dizolvă din cauza sărăciei, iar teatrul rămâne gol”. Un eveniment tragic are loc la Lugoj în 1835, în atelierul meșterului papucar Niculiţă Teodor, starostele breslei pantofarilor din oraş. În acest atelier, calfe şi ucenicii erau prost plătiți și primeau mâncare de calitate slabă. Din pricina mâncării, o calfă a ajuns în conflict cu meșterul. Cei doi s-au luat la bătaie și meșterul a fost ucis. Calfa vinovată a fost condamnată la 2 ani închisoare şi 40 fl. amendă, deoarece a fost susținut de ceilalți ucenicii și calfe. Nu toată lumea trăiește rău în acești ani. John Paget, participă la o partidă ratată de vânătoare, iar istoria lui scoate în evidență modul de viață al claselor avute din comitatul Caraș: „în timp ce eram în vizită la Baronul B. din apropierea de Lugoj, am avut șansa să participăm la o distracție destul de comună în zonele împădurite ale Banatului. Printre vecinii baronului invitați la cină pentru a ne cunoaște, se afla și un sportiv înfocat care, binențeles, a Gusztáv Morelli, Portretul lui Paget János condus conversația spre tema lui preferată. (John Paget, 1893) Eram prea solitar să nu fiu un bun ascultător la poveștile sale glorioase despre lupii, vierii și urșii care au căzut sub pușca sa. Deși eram absolut deciși să plecăm dimineața următoare, cumva s-a întâmplat ca înainte să se termine seara am devenit ocupați dând ordine ca puștile noastre să fie curățate, făcând planuri de operare și ascultând cum gazda noastră dădea ordine pentru pregătirea unei vânători de lupi... În Banat, țăranul nu este obligat să participe alături de stăpânul său la o vânătoare de trei zile, așa cum se întâmplă în alte părți ale Ungariei, totuși rareori se întâmplă să nu își ofere ajutorul în cadrul acestui sport, mai ales când sunt lupii implicați sau când, la fel ca în cazul de față, țăranului îi place de stăpânul său și primește gustări pentru efortul său. În consecință, când ne-am trezit dimineața următoare, se adunaseră nu mai puțin de o sută de țărani care ne așteptau. După ce grupul nostru s-a adunat (din care făceau parte câțiva mici nobili din vecinătate și câțiva ofițeri cantonați la Lugoj) și am luat un mic dejun consistent, care ar fi bine văzut chiar și în Scoția, și am încheiat cu un pahar de whisky specific Banatului, șliboviță, am ieșit. Eram trei căruțe și patru dintre oameni se îngrijeau să fim conduși la locul de întâlnire. Aici, țăranii erau deja adunați și un vânător bătrân aranja și le arăta posturile lor. Douăzeci dintre ei aveau arme, câțiva păreau să se scufunde într-o melancolie a neputinței, dar ei trebuiau să facă jocul mai înfricoșător, iar restul să fie pe post de birjari. 246 Am făcut prima încercare într-o pădure joasă, jumătate din grozamă, jumătate din bușteni, care ocupau cele două părți ale văii și care traversau albiile uscate ale unor vechi cursuri de apă... Clarke Edward Daniel, Țiganii din Banat căutând aur (1816) Am încercat în mai multe păduri, dar tot fără succes, până a venit seara și ne-am întors să suportăm batjocura doamnelor, întotdeauna fără milă când vine vorba de vânătoari fără noroc... Blânda noastră gazdă, totuși, a cam pus totul la inimă... după un an, când l-am vizitat din nou, încă nu era consolat în urma acestei dezamăgiri, deși își luase revanșa la o lună după vizita noastră, când a omorât șapte într-o singură zi, chiar din pădurea în care am mers. O cină bună, necesară după vânătoare în orice țară te-ai afla, ne-a alungat în curând dezamăgirea noastră profundă și ne-a părut rău că nu am putut accepta invitația pe care prietenul nostru ne-ar fi oferit-o cu dragă inimă”. În 1836, o nouă inundație lovește Lugojul. Damaschinianu Lehrer notează pe o carte bisericească: „când s-au înecat 80 de case de la Lugoj, au fost Văletul anului 1836”. Tot în anul 1836, un document amintește mai multe locații din Lugoj și, astfel, ne oferă informații interesante despre perioadă. Locațiile menționate sunt: locul gol din în partea țiganilor; ospătăria lui Zacharias de la nr. 844: locul din strada Făgetului unde comunitatea ținea uneltele de stins focul; casa lui Ioan Hollenstein de la nr. 766; casa lui Alexandru Manea de la nr. 388; grădina lui Geometva Báthory; casa lui Georgevici; casa lui Gabriel Iancovici de la nr. 572 și a lui Ioan Konduli de la nr. 571; casele lui Rederberg, Swoboda, și Ghițiu de la nr. .21-24. Alte documente menționează la Lugoj Ulița Cherginyone (cerga, cort țigănesc?), care trebuie să fi fost undeva la marginea localității, deoarece țiganilor nu li se permitea să se așeze decât în afara orașelor. În deceniul patru al secolului al XIX-lea, s-a înființatla Lugoj o parohie greco-catolică. În 1830, la Lugoj a fost descoperită o Societate secretă, „Constituția”. Printre membrii Societății secrete „Constituția” s-au aflat mai mulți preoți ortodocși, printre care și diaconul Ștefan Berceanu. Acesta, împreună cu ceilați membrii ai organizației, a fost reținut de autorități și judecați între anii 1830 și 1834. Inițial, Ștefan Berceanu a fost condamnat la un an cu executare la Mănăstirea Mesici, dar după recurs a fost eliberat. Acuzatorul conjuraților la acest proces a fost chiar protopopul ortodox al Lugojului, Ştefan Atanasievici. 247 Apropiat de ierarhia sârbească a Bisericii ortodoxe din Banat, Ștefan Atanasievici nu-i va ierta pe membrii Societății secrete „Constituția”, mai ales că aceștia doreau ca și românii dețină funcții ecleziastice. Câțiva credincioși ortodocși din Lugoj au solicitat episcopiei de la Vârșeț, în 1834, ca la parohia vacantă din Lugoj să fie numit preot diaconul Ștefan Berceanu, după ce timp de trei ani a trebuit să facă față unor acuzații de care a fost absolvit și copii săi „au suferit zile amare, cerșind pe la poporeni hrană și îmbrăcăminte”. În 1835, Ștefan Berceanu a obținut o parohie la Lugoj, dar protopopul Ștefan Atanasievici l-a reclamat la episcopia ortodoxă de la Vîrșeț pentru că l-ar fi blestemat. Ștefan Berceanu a fost trimis disciplinar la Hodoș. În perioada următoare, Ștefan Berceanu a fost împiedicat să devină preot într-o parohie de la Lugoj. Catedrala greco-catolică la începutul secolului al XX-lea În acestă situație, pentru a scăpa de umilințele la care era supus de către protopopul Ștefan Athanasevici și de ierarhia sârbă a bisericii, în 1836, Ștefan Berceanu s-a convertit și sa alăturat Bisericii greco-catolice. Ștefan Moldovan, unul din canonicii Episcopiei GrecoCatolice din Lugoj din secolul XIX, scrie în „Descrierea în compendiu a Parohiei gr. cat., Parohilor Băsericei și școlii cu învățătorii săi din Lugoș de la 1836 până la 1886” despre momentul înființării parohiei greco-catolice de la Lugoj, accentuând pe faptul că: „la primirea de S. Unire motivul principal a fost tratarea necuviințioasă a Protopopului Atanasievici, cu Ștefan Bercianu, și cu acei poporeni din Lugoș, cari... au stăruit așezarea lui Bercianu de Paroh gr. or. în Lugoș”. La 25 ianuarie 1836, împreună cu 58 de capi de familie, printre care și foști membrii ai Societății secrete „Constituția”, Ștefan Berceanu a înființat o parohie greco-catolică la Lugoj. Ștefan Moldovan, în cronica menționată, relatează evenimentele: „S. Unire s-a întemeiat aici în 13/25 ianuarie 1836 - prin mai mulți poporeni gr. or. nemulțămiți cu lucrarea besericească a Protopopului său Ștefan Atanasevici, sub conducerea... Preotului fost până aci gr. or. Ștefan Bercianu... Repausând unul din Parohii Lugoșului..., comunitatea în... 1834 a cerut de succesor pre Bercianu de la episcopul prenumit (episcopul ortodox de la Vârșeț, Iosif Raiaçič). Acesta... hirotonindu-l de preot deplin, l-a întărit de Paroh în vacanta Parohie din Lugoș (cea din Buchin). Protopopul Atanasievici contrariindu-se de a-l introduce în Parohie și recursul poporenilor în 20 septembrie 1835 la Verșeț înaintat neavînd rezultatul dorit, Bercianu a fost constrâns a primi administrarea provizorie a Parohiei vacante Hodoș. Hodoșeănii primind pre candidatul lor la Preoție... în 3 ianuarie 1836 au demis pre Ștefan Bercianu... Așa poporenii din Lugoș 248 nemulțămiți, cu tratarea arătată contra ei, și contra candidatului lor Ștefan Bercianu au trimis din sănul său 4 inși ca deputați ai lor la Protopopul din Timișoara, Avram Dobra. Acesta - la îndemnul Episcopului romano catolic de acolo, Iosif Lonovici, a venit în Lugoș, și a descins în casele lui Jakabffy Miklós, unde, după unsul de atunci, s-au conscris la S. Unire cu mama Beserică din Roma 64 familii, cu a lui Bercianu cu tot”. Lugojul la mijlocul secolului al XIX-lea Neînțelegerile dintre protopopul, Ștefan Atanasievici, și preotul, Ștefan Berceanu, au dus, la Lugoj, la ruperea bisericii ortodoxe și înființarea bisericii greco-catolice. Această rană fondatoare nu se va vindeca niciodată, în special datorită faptului că între cele două biserici ale românilor nu sunt doar diferențe de ordin confesional, ci și de ordin „național”. Lugojenii uniți își justifică trecerea la biserica greco-catolică cu motive de ordin național. În 11 februarie 1836, mai mulți români din Lugoj, deveniți de curând greco-catolici, i-au scris episcopului grecocatolic de la Oradea, Samuil Vulcan: „de vreme ce pronia cea dumnezeiască vrea ca neamul cel românesc, o dată să iasă din întuneric la lumină şi de jugul cel sârbesc să se mântuiască, aşa trimise pe îngerul său cel puternic, care îndeamnă o părticică de români a primi sfânta unire (cu Roma)”. Încă de la început, greco-catolicii s-au considerat „români adevărați”, mai buni decât românii ortodocși, aflați sub „jugul sârbesc”. Mai mult, greco-catolicii au succes, deși, așa cum a scris chiar Ștefan Bercianu, „greu lucru a fost începerea unirii căci în tot comitatul Caraș... neauzită, neștiută și necunoscută a fost Unirea”. În 1837, la Lugoj erau 460 credincioși greco-catolici. În 1838, parohia unită din Lugoj avea 658 de credincioși (544 din oraș, restul din satele Cireșu, Jabăr și Jdioara). În 1839, erau 666 de credincioși uniți la Lugoj. În 1840, sunt amintiți în documente 825 de greco-catolici la Lugoj și în satele din jur. Până în 1847, în comitatul Caraș au fost înființate 22 de parohi grecocatolice. După revoluția de la 1848 s-au înființat alte parohii greco-catolice. Biserica ortodoxă a pierdut în zona Lugojului sute de credincioși, ba chiar câteodată sate întregi. În acest context, relațiile dintre cele două biserici ale românilor nu aveau cum să se detensioneze. De asemenea, autoritățile favorizau Biserica Greco-Catolică. Exemplele în acest sens sunt numeroase. De pildă, prin Bula pontificală „Apostolicum Ministerium”, din 26 249 noiembrie 1853, a fost înfiinţată Episcopia Greco-Catolică de la Lugoj. Mai numeroși, ortodocșii din Lugoj și din împrejurimi, au rămas sub jurisdicția religioasă a episcopiei ortodoxe de la Vîrșeț (și a ierarhilor de origine sârbă). În 9 octombrie 1837, noua clădire a gimnaziului inferior (gimnaziul latin cu patru clase) a fost inaugurată printr-o ceremonie impresionantă. Tot în 1837, o statistică consemnează faptul că la Lugoj trăiau 4572 ortodocși. Aceștia formau 1057 familii, din care 637 aveau pământ, 294 aveau și pământ și case și 126 nu aveau nici pământ, nici casă. Școala era frecventată și de români, căci „mulți lăcuitori ai orașului Lugoj care au pruncii la școalele cele latinești să plânsără că ei multe cheltuieli au jertfit pentru luminarea și învățătura pruncilor lor”. Dieudonné Lancelot, Drumul din spațiul românesc (mijlocul secolului al XIX-lea) În această perioadă, Charles Lemercier de Longpré, călătorind prin Banat găsește Lugojul respingător, deoarece orașul se confrunta cu o epidemie de holeră. Ca de obicei, nici modul în care s-a făcut călătoria nu a fost foarte plăcut: „datorită contelui Ambrozy am obținut înnoirea autorizației pe care o primisem în Ungaria, de a suplini cu cai luați de la țărani serviciul poștal ce lipsea pe mai multe dintre drumurile pe care urma să le parcurg. Am mai spus cât de economicos este acest procedeu. În fond, nu este un abuz pentru a parcurge marile distanțe cu prețuri mici. L-aș lăuda mai mult dacă prețul bun i s-ar adăuga rapiditatea. Din păcate, țăranii care au mai puține motive decât călătorul de a face acest sistem să funcționeze, își îndeplinesc obligațiile fără tragere de inimă și cu o neplăcută încetineală. La Lugoj, târg, neplăcut unde holera decima populația... Ceea ce era mai de temut decât hoții era holera. Trebuia să mă întorc într-o zonă în care făcea ravagii; să reintru într-o atmosferă pe care o infecta. Trebuia să trec din nou prin acest sinistru târg al Lugojului, unde văzusem trecând un lung convoi de morți. Crezusem că îmi luasem măsurile necesare, pentru a nu mă opri acolo decât cât să schimb caii comandați dinainte. Ordinele pe care le dădusem fuseseră neglijate sau prost înțelese. A trebuit să aștept mai multe ore”. Și James Bailie Frasier, în 1836, se plânge de modul în care se călătorea în Banat: „de la Timișoara, drumul, care era o șosea, era bun așa că am făcut un efort să ajungem la Lugoj, despre care ni se spusese că este mare; dar cum pe la șapte seara am ajuns numai la Chizătău, aflat la o stație distanță, nu ne-am aventurat mai departe pentru noaptea aceea. Dat fiind faptul că hanul din Chizătău era prea mic, o parte dintre însoțitori a trebuit să accepte să doarmă în casa șefului stației de cai de poștă, unde cu excepția muștelor și a țânțarilor, am putea spune că am stat mai bine. În ziua de 6 am luat micul dejun la Lugoj, pe care l-am găsit în ceea ce privește cazarea mai rău decât celelalte locuri în care fusesem. Borzon (Bujor, astăzi Traian Vuia) următoarea oprire, era de asemenea un loc deplorabil; dar șeful stației de cai de poștă era un civil, iar soția lui, o ființă tânără, drăguță și rafinată, ce părea foarte mult în afara peisajului de aici”. Pastorul anglican Nathaniel Burton, în cartea sa „Narrative of voyage from Liverpool to Alexandria... in the years 1836-1837”, descrie îmbrăcămintea românilor din Lugoj. Nathaniel Burton călătorește fără să se confrunte cu mizeria stațiilor de poștă: „vremea în acest anotimp 250 era atât de bună, încât dormeam des în clăile de grâu de pe ogoarele secerate; câteodată eram primit într-un șopron; aceste clăi de grâu erau așezate în formă de cruce, astfel că mă așezam bine într-unul din unghiuri, trăgeam peste mine câțiva snopi și, înfășurat în pledul meu, scăpam de boarea nopții... La mică distanță de Lugoj, am dat patru groși unui căruțaș care căra acolo lemne de foc, ca să-mi dea o mână de ajutor; umblasem toată ziua dinainte și toată noaptea și acum mă odihneam pe parii lungi cu care era încărcată căruța și curând am adormit... Călătoria în spațiul românesc (James Noyes, 1857) Lugojul este un oraș mare cu o biserică frumoasă, care are două clopotnițe împodobite cu gust și aurite; femeile din împrejurimi purtau fote late de culori felurite în jurul trupului lor, care le ajungeau până la călcâie, basmale albe pe cap care le atârnau pe spate, întocmai ca la femeile arabe. Bărbații, pe lângă pălăria lată, care acum avea marginea rotunjită în sus de jur împrejur, alcătuind un fel de bordură între ea și calotă, erau îmbrăcați cu surtuce albe din bumbac, care stăteau strânse pe mijloc, și pantaloni largi și albi din aceiași țesătură, foarte largi, care se legănau încoace și încolo, când umblau și dădeau aceluia care-i purta aparența că purta fustă; mica lor pungă de piele albă pentru tutun și uneltele pentru fumat erau prinse de cingătoare, în față. La anumite distanțe de-a lungul drumului erau ridicate cruci înalte de lemn cu chipul Mântuitorului în culori; una dintre acestea se afla și în fața intrării principale a fiecărei biserici; bărbații își scoteau pălăriile când treceau prin fața lor, iar femeile făceau câte o reverență și își făceau semnul crucii”. Johann Georg Kohl străbate Banatul în 1838 și lasă una din cele mai cuprinzătoare descrieri a Lugojului din prima jumătate a secolului al XIX-lea: „Lugojul se împarte în Lugojul nemțesc și în Lugojul românesc. Este situația mai multor locuri de aici din Banat. Ba chiar mai târziu am să am prilejul să arăt că multe sate sunt în așa fel așezate, încât pe o parte a uliței locuiesc germani, pe cealaltă români sau sârbi... De fapt nu ar trebui să spun despre Lugoj nimic altceva decât lucruri frumoase și bune; căci am găsit aici oameni atât de demni de a fi îndrăgiți și foarte prețuiți de mine, cu care mi sa îngăduit să petrec ceasuri atât de alese... M-a trezit în dimineața următoare la Lugoj zornăitul lanțurilor răufăcătorilor, un zgomot nesuferit, dar care este foarte obișnuit în orașele din comitatele ungurești. Și anume, răufăcătorii 251 sunt folosiți în aceste orașe în parte pentru tot felul de munci pentru dregătorii comitatului, în parte le este îngăduit să meargă pe la case obișnuite, nicidată însă fără lanțuri, și să câștige prin muncă niște bănuți. De aceea îți zornăie lanțurile peste tot pe ulițe și eu însumi i-am văzut târându-și seara lanțurile fără a fi păziți. Biserica „Adormirea Maicii Domnului” la sfârșitul secolului al XIX-lea Era duminică, iar eu am mers să văd diferitele biserici ale locului, cea catolică și cea grecească. Cea din urmă se numește aici biserica „iliră”... popoarele ilire prin care se înțeleg toate acelea care sunt devotate bisericii ortodoxe din partea de sud-est a monarhiei austriece, fie acesta cel sârbesc, românesc sau slavon... În biserica iliră din Lugoj am găsit câțiva „Plajaschtschen” în haine pline de bogăție, mulți bărbați români îmbrăcați de sărbătoare, iar chipurile lor arătau smerită venerație. Orânduirea bisericii, iconostasul, felul de a-și face cruce, pupatul icoanelor, Gospodi pomilui, întreaga curgere a slujbei, înfățișarea preoților, toate acestea erau întocmai ca la greco-ruși și ca peste tot în toate bisericile ortodoxe. Mi-au sărit în ochi totuși și câteva deosebiri. Melodia cântărilor părea să fie altfel. De asemenea, preotul intra și ieșea în timpul liturghiei prin ușile împărătești din mijlocul iconostasului, ceea ce nu se obișnuiește în Rusia. Apoi nu am văzut ca oamenii să cadă la pământ și să atingă pământul cu fruntea. Dar deosebit de izbitor era pentru mine faptul că în biserică se găseau mai mulți bărbați decât femei. În biserica catolică, pe care am vizitat-o după aceea, era pe dos. Eu cred întotdeauna, în întreaga biserică ortodoxă, bărbații merg la slujbe mai mult decât femeile. În biserica ortodoxă, bărbații stăteau cu toții în față și în partea de mijloc a întregii adunări; femeile însă erau împrăștiate mai mult prin spate. Și acest lucru era pe dos în cele mai multe dintre bisericile catolice ungurești pe care le-am văzut, în care femeile stăteau întotdeauna împreună în față și în partea din mijloc a mulțimii, în timp ce bărbații erau împărțiți în spate, pe lângă ziduri, în fața ușilor și pe coridoare. Chiar și această așezare a mulțimii depinde oarecum de felul de a fi a celor două... Biserica ortodoxă este o religie a bărbaților, cea catolică, unde Fecioara Maria este atât de cinstită a prețuit mai mult firea adânc religioasă care zace în ființa femeii... Românii merg dimineața la biserică, după-amiaza la dans, sau, așa cum îl numesc ei, la „joc”. „Dscoku” (Giuoco în italiană) înseamnă de fapt joc, dar mai cu seamă dans, de unde și faptul că a dansa se zice „dschokare”. De altfel, ei spun și dansului „Danzio” și la a dansa 252 „danzescire”. Alminteri fără îndoială că au luat vorba aceasta de la germani, și cu ea spun numai dansului nemțesc, valsului, care este cunoscut și la ei... James Samuelson, Hora, dansul național al României (1882) Am fost dus și eu, într-o societate aleasă, la marginea Lugojului, ca să privesc jocurile populare românești: Altfel, trebuie că locul obișnuit pentru jocurile românilor este curtea bisericii. Aici se găsea un hambar mare, din lemn, deschis, sub care 50 până la 60 de perechi se mișcau încoace și încolo cu veselie, după muzica unui taraf țigănesc. Erau atât de harnici, ca și cum ar fi avut de făcut o muncă tare istovitoare. De obicei perechile nu aveau nicio legătură una cu alta, fără să formeze vreo figură. Fiecare bărbat stătea față în față cu femeia lui și făcea pași mici pe aceiași bucată după voia inimii, întocmai cum calcă podgoreanul strugurii. La fel făcea și femeia. Se apropiau nițel cu pași mici și la fel se și depărtau. Asta se întâmpla fără osteneală adesea câte 5 minute întruna fără schimbare, și când te gândești, că, așa cum am spus, așa făceau 40 până la 50 de perechi, cam așa îți dai seama cât de vesel trebuie că se vedea. Dar după 5 minute jucătorii își apucau femeile le învârteau încoace și încolo, sau în cerc și ce mișcau apoi cu ele numai pe loc prin tot vălmășagul, până când lipăitul și legănatul pe o singură bucată începea iarăși. Unul dintre dansatori, un băiat foarte vesel, se deosebea de toți ceilalți; avea haina desfăcută și arăta în întreaga ei mândrie o vestă cu nasturi de argint. La brâu îi atârna batista frumos brodată și îi flutura în vânt ca un steag... Pe lângă asta, câteodată mai țârâia din gură, însoțea muzica cu strigături cu glas tare, cânta și scornea snoave. Își răsucea dansatoarea încoace și încolo, o apuca, o lăsa, o apuca iarăși, o ridica puțin de la pământ, pe scurt, o învârtea în toate felurile. Ea, dansatoarea, o româncă tânără, avea un șorț frumos tivit, pe marginea căruia străluceau firele de aur și argint. Fără îndoială că și le cususe cu mâna ei și nu pusese să fie tivite de o modistă, așa cum, cel puțin în orașele românești, este moda. Pe capul lor, cărarea nu pornea drept din mijlocul frunții, ci, de la tâmple începând, în jurul acestora, un fel de împărțire a părului cum eu nu mai văzusem până atunci, dar care la cozile românce este foarte obișnuit. Smocul de păr de deasupra era prins într-o împletitură deasă, ca și cozile de jos. Partea de jos era cea mai tare și cădea pieziș în jurul capului, așa încât arăta ca și cum ar fi căzut șleampăt 253 într-o parte. Dimpotrivă, împletitura de sus era încolăcită într-un cerc cu totul neted și chiar pe creștetul capului. Să unești două împletituri în felul acesta, asta era o modă la românce, și de ar trebui să recunosc adevărul, trebuie să spun așa, că mie îmi părea că în această împreună de sucituri și netezimi părea că stă mult farmec... Josef Lanzedelly, Târg din Transilvaia (1818) Româncele țin atât de mult la cele două împletituri groase care le înconjoară capul, încât chiar și acelea care nu au de la natură suficient păr pun să li se facă o împletitură falsă... Cele care nu au nici păr, nici bani de ajuns să își cumpere această a doua împletitură, se mulțumesc negreșit cu una singură, totuși întotdeauna aceasta este cea care stă peziș pe ureche. De asemenea, zic, era obișnuit ca perechile deosebite să danseze una câte una la grămadă, și aceasta, mi s-a spus, ar fi „Dschoku” cel adevărat. Dar câteodată mai multe perechi (4,5 ori 6) se strângeau și formau hore, care se învârteau în cerc și făceau împreună ceea ce înainte făcea fiecare pereche pentru sine. Acest joc în cerc, horă sau brâu se numește în limba română „Kolo”. De fapt, la acest „Kolo” muzica obișnuită a românilor, cimpoierul, este miezul în jurul căruia se mișcă totul. Aici, unde muzica era un întreg cor, nu era. La aceasta își dădeau mâinile. De altfel au și un soi de „Kolo” numit jocul călușarilor, pe care de obicei nu îl joacă decât bărbații și la care nu își dau mâinile. La acesta fiecare are de obicei un ciomag ciobănesc în mână, de care se slujește ca de Baer la joc. Cimpoierul stă la acest joc al călușarilor în mijloc. Dansatorii fac tot felul de mișcări curioase cu ciomegele lor (care câteodată sunt înlocuite cu topoare), înaintează din toate părțile către cimpoi, se resfiră în raze îndreptate diferit și merg în cerc către dreapta iar apoi din nou către stânga. Acest dans al călușarilor se întâlnește îndeosebi la românii din Carpații Transilvaniei. În afară de aceasta mai au și alte dansuri: mi s-a mai spus despre „Argirenka” apoi despre „Montaneschti” și „Kataneschti”, adică „muntenește” și „cătăneasca”, însă nu le pot arăta, pentru că nu am dobândit nicio descriere limpede despre felul acestora. Trebuie să amintesc și câteva picturi în ulei pe care am avut prilejul să le văd aici la Lugoj, pentru că arătau lucruri care erau tipice pentru ținuturile prin care tocmai călătoream, pentru câmpiile ungurești. Amândouă tablourile erau de un pictor austriac pe nume Prestel și amândouă prinse din lumea naturii și a oamenilor aceștia. 254 De aceea am intrat, în cele ce au urmat, în corespondență cu câțiva români, însă nu am primit nimic, căci boala și alte împrejurări au stârnit adunarea cântecelor populare, pe cât de mare era dorința de a mă servi. Numai la Lugoj am primit mai târziu, prin mijlocirea unei onorate cunoștințe și spre marea mea bucurie un cântec românesc netipărit, pe care îl dau aici, de unde în curând îmi voi lua rămas bun de la Țara Românească, tocmai pentru că vreau să mai adaug câteva păreri, căci într-un fel este foarte interesant. Este drept că nu mai cunosc îndeaproape împrejurările în care a fost cules acest cântec, și nici nu știu, cum și în ce fel trăiește glasul poporului, adică, vreau să spun, în care stare a poporului este la el acasă, și cât de răspândit este printre aceștia, de cine și cu ce prilejuri este cântat. Doar mi-a fost zugrăvit ca un cântec popular cules din gura oamenilor. L-am primit prin grija binefăcătorului meu de acolo atât în limba română, cât și într-o tălmăcire așternută la fața locului, în limba germană. Dau această tălmăcire întocmai, venită de la un român cunoscător al limbii germane. Cântecul este o Elegie a urmașilor coloniștilor romani din Dacia, despre căderea Imperiului Roman”. Schița unui pod care urma să fie ridicat lângă Lugoj (1843) La începutul secolului al XIX-lea, undeva lângă Lugoj, pe drumul ce ducea la Caransebeș, a fost construit un pod de fier (fontă). Acest pod era o minune inginerească sau, cel puțin, așa a fost descris de diverși călători. Construcție demnă de a fi menționată în diverse jurnale de călătorie, podul era în afara orașului, undeva în câmpie. În 1835, Joseph von Dörner notează că de „la Lugoj, călătoria continuă încă plăcut o bună bucată de drum, printr-o câmpie. În afara localității, un pod suspendat, lucrat din fontă, duce spre așa-numita groapă a lui Veterani. Frumoasa construcție, lucrată în Banat, poartă inscripția plină de înțeles „Aparțin mie însumi”. În aceste depresiuni el a dus o luptă în toamna anului 1695 contra trupelor lui Mustafa. El însuși a căzut în timpul luptei și contele Truchsen, care a preluat comanda, a trebuit să se retragă cu pierderi de 3000 de oameni. Tunurile imperialilor, lăsate în urmă, s-ar afla scufundate în apropiata mlaștină”. Johann Georg Kohl oferă câteva informații în plus (1838). El scrie cu regret că: „nu am avut prilejul de a vedea nici aceste „100 de puțuri” ale romanilor, aflate la stânga Caransebeșului, nici fabrica de metal din Reșița... minele de fier au ajuns atât de spornice, încât lucrările de fier pentru toată Ungaria vin de acolo. Podurile de fier de la Mehadia, Lugoj și din alte locuri au ieșit de acolo”. John Paget consemnează și câte ceva despre acest pod. Călătorul de origine engleză vizitează Banatul între anii 1837-1838 și, într-una din aceste călătorii, „nu departe de Caransebeș, ne-am abătut de la drumul principal pentru a vizita lucrările de fier de la Rusca Montană. Domnii Hofmann, întreprinzători germani, au cumpărat de la guvern proprietatea de la Rusca Montană... turnătoriile de fier reprezintă principalul obiect al industriei lor... Domnii 255 Hofmann ne-au arătat fragmente dintr-un pod de fier pe care îl construiau pentru Mehadia, cu plan similar cu cel ridicat la Lugoj. Se spunea că acest pod a fost inventat de unul din muncitorii lor, un german care a construit ca model un pod deasupra pârâului Rusca Montană. Podulmodel, care fusese ridicat cu câțiva ani înainte și este utilizat și în prezent, are aproximativ 18 picioare în lungime și 4 în lățime. Principiul, care este nou apărut, din câte știu eu, se bazează pe tensiunea bolții care este susținută de stâlpi legați ce unesc cele două capete și care este mărit pe măsură ce greutatea devine mai mare. Se va înțelege mai bine dacă ne imaginăm două arce așezate pe piloni, acestea reprezentând podul, drumul fiind format doar din bucăți de cherestea succesive. Avantajele acestui pod sunt greutatea mică, prețul scăzut, faptul că oferă un spațiu mare dedesupt și faptul că, în același timp, are nevoie de pilonii de rezistență cu înălțimea cea mai mică. Trei sau patru astfel de poduri sunt ridicate acum în diferite părți ale Ungariei, diferențele între ele fiind reprezentate numai de câteva detalii și răspunzând foarte bine utilității lor”. Schița unui pod care urma să fie ridicat lângă Lugoj (1843) Deși amănuntele și laudele abundă în scrierile lui John Paget, calitatea podurilor din secolulele XVIII-XIX nu este extrordinară și nici viața lor foarte lungă. Nu e deci de mirare că „minunea inginerească” s-a prăbușit. Evenimentul a avut loc cândva în anul 1837 sau 1838 (probabil între călătoriile lui John Paget (1837-1838) și călătoria lui Johann Georg Kohl (1838)). Johann Georg Kohl menționează detaliile acestei întâmplări ciudate. Decorul e și el important: „porcii valahilor, boii valahilor, bivolii valahilor, oile valahilor au fost companionii noștri de călătorie tot drumul spre Lugoj. În apropierea fiecărei turme erau prezenți câțiva păstori valahi, cu privire feroce și pe jumătate sălbatici, deși, probabil, în fapt, erau niște persoane cinstite... Una dintre aceste mari turme, nu cu mult timp în urmă, a distrus podul de fier din Lugoj, din care se puteau încă vedea fragmente triste când am trecut pe lângă el, trecând prin apă pentru a intra în oraș. Se întâmplă ca, exact în momentul în care o turmă de boi (bivoli) traversau podul, 256 au fost întâmpinați de câini care au început să latre la ei. Animalele din față s-a retras și întrega cireadă a fost cuprinsă de confuzie; zgomotul făcut de copitele lor pe pod i-a făcut mai agitați și, în cele din urmă, s-au adunat în centrul podului, unde au tropăit și au mugit, până când bivolii s-au prăbușit cu tot cu pod în mijlocul râului. Kunike Wolf, Scenă din Banat (1826) Mulți au fost uciși, iar alții au fost grav răniți, încât au trebuit imediat să fie tăiați, iar pe mesele din Lugoj, carnea prăjită de vită a avut în ziua aceea un preț foarte mic. Unii oameni au susținut că podul a fost prost construit, alții că cei care au furnizat partea lemnoasă a podului ar trebui să plătească daune, unii au dat vina pe văcari, iar alții au căutat să descopere stăpânii câinilor, dar nu știu cine a fost considerat vinovat, într-un final. Cazul poate servi pentru a arăta că lucrările publice de acest fel trebuie să fie pregătite pentru accidente extraordinare, precum și pentru accidente obișnuite”. Astfel, podul de fontă de lângă Lugoj a dispărut din istorie, eveniment normal pentru perioada respectivă. Contele de Locmaria, ajuns în Banat în 1839, nu se poate stăpâni să nu critice Lugojul: „înainte de a ajunge la Caransebeș,... am trecut prin Lugoj, oraș comercial din comitatul Caraș. Se poate vedea o biserică destul de frumoasă și un cartier bine clădit, dar principala sa piață seamănă o bună parte din an cu o imensă cloacă. Nu ne-am oprit în acest oraș decât puține clipe”. În schimb, Joseph von Dörner, în cartea „Das Banat, in topographisch-naturhistorischer Bexiehung”, are doar cuvinte de laudă: „în spatele localității Coșteiu, într-o câmpie prietenoasă, străbătută de Timiș, se întinde târgul Lugoj pe care-l zărești deja de departe. Prin cătunul Sâlha ajungi curând în localitate. Lugojul cu 6000 locuitori, ce constau în germani, unguri și români, se află pe ambele maluri ale Timișului, într-o câmpie mlăștinoasă. Printr-un pod, de pe care te bucuri de o frumoasă priveliște spre Carpați, este legat Lugojul românesc, de pe malul drept, de Lugojul nemțesc de pe malul stâng. Dintre clădirile publice, sunt demne de remarcat marea biserică românească și casa comitatului, în partea românească; partea germană are case particulare foarte drăguțe și un teatru drăguț, clădit de locuitori. O mențiune lăudabilă merită instituțiile școlare admirabile, foarte mult extinse în ultima vreme. Dealurile apropiate sunt plantate bogat cu viță-de-vie, care însă nu dă un vin căutat în mod deosebit. Mai bănoase sunt prunele care sunt folosite la producerea țuicii”. Tot acest călător ne oferă o privire asupra importanței unor burghezi din Lugoj: „la Băile Herculane... în clădirea alăturată administrației, se află, la parter, 257 bine amenajata farmacie a meritosului farmacist, dl. Galliny din Lugoj, căreia îi poartă de grijă un arendaș”. În 1839, Antița, nevasta lui Gheorghe Curuț din Răchita, a fost executată la Lugoj, fiindu-i tăiat capul. În 1840, o nouă lege le cerea tuturor învățătorilor și funcționarilor să-și însușească limba oficială a statului, în caz contrar urmând să fie eliminați din funcție. În acest an, mitropolitul sârb a poruncit „să nu se mai cânte și nici să se citească românește” în biserici și școli. Limba română este amenințată din toate părțile. Ca reacție, în 1840 i-a ființă „Reuniuniea română de cântări și muzică”, un cor al românilor din Lugoj. Protopopul Ştefan Athanasievici, împreună cu ceilați credincioși ortodocși, au decis ca un grup de cântăreţi să fie pregătiți să cânte pe note de Moritz Pfeiffer, capelmaistrul Domului din Timișoara. Acest cor a cântat pentru prima dată în fața lugojenilor în 1841. Ioan Câmpineanu a fost arestat în 1840 la Lugoj. Câmpineanu a fost deputat în Adunare Țării Românești. În perioada adoptării Regulamentului organic, Ion Câmpineanu a inițiat „Partida Națională”, manifestându-se ca principalul opozant împotriva dominației rusești. În 1838, redactează „Act de unire și independență” și „Osebitul act de numire a suveranului rumânilor”, încercând să obțină independența țărilor române cu ajutorul Angliei și Franței. În 1839, Câmpineanu la Paris și la Londra, încercând să obțină sprijin împotriva Rusiei. În toamna anului 1839, la presiunile Imperiului Țarist, Imperiul Otoman, puterea suzerană a Țării Românești, decide arestarea lui. Când se reîntorcea în țară, în 1840, Ion Câmpineanu fost arestat de către austrieci și a fost predat autorităților din Țara Românească. A fost încarcerat, dar a fost eliberat din închisoare în 1841. A participat la revoluția din 1848 și a murit în 1863. Aricolul despre incendiul din Lugoj din ziarul Baierscher Eilbote din München (1842) În vara anului 1842, la 9 iulie, a izbucnit un incendiu care a distrus o bună parte din Lugojului român. Incendiul a început în apropierea Primăriei, la casa lui George Ilie (Ilie Györgya). Datorită căldurii și vântului, focul a cuprins rapid casele din piață, primăria și prefectura, cele două biserici ortodoxe și capela unită. Deoarece majoritatea clădirilor din Lugoj erau construite din lemn și acoperite cu șindrilă, au ars și 371 de case, ateliere și magazine. Focul incendiul s-a declanșat în jurul orei patru după-amiaza. Foarte repede au luat foc cele două turnuri ale Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, întâi cel din partea stângă, iar apoi cel din dreapta. În jurul orei opt, ambele turnuri erau în flăcări. La ora zece s-a prăbușit turnul din stânga, iar la miezul nopții turnul din partea dreaptă. În incendiu a ars și biserica, pictura fiind deteriorată complet. 258 Incendiul din 1842 (desen realizat de profesorul Silviu Nopcea) Câteva zile mai târziu a ars și Lugojul German. Ziarul Baierscher Eilbote din München, în numărul din 25 septembrie 1842, descrie ce s-a întâmplat: „din Lugoj din comitatul Caraș: „Iar am fost loviți puternic de mâna sorții și poate chiar mai rău decât în 21 iulie, pentru că în 29 august a izbucnit un incendiu în anexele din spate ale curții unui han, într-un șopron, a cărui sursă nu a putut fi găsită pentru că nimeni din casa nu avea nimic de făcut în șopron. Din păcate, odată cu focul s-a ridicat și un vânt puternic care a purtat scânteile peste pod și peste râul Timiș, care este destul de lat, la casa farmacistului Galling, unde focul s-a răspândit îngrozitor de repede și a devastat cele mai frumoase două străduțe ale Lugojului German. 29 de case și 51 de alte clădiri au fost distruse. Un magazin foarte diversificat de unelte de cioplit, împreună cu toate casele din jur au fost, în doar câteva minute, mistuite de foc, astfel încât Lugojul German a fost transformat în cenușă în doar 3 ore. Ghinionul i-a lovit deci pe aceea, care și-au ajutat 259 frații nefericiți din cealaltă parte a râului. Majoritatea celor afectați sunt cei asigurați, așa numiții oameni bogați, însă multora li se pare și mai rău că astfel de „nenorociți” se simt stingheriți să ceară ajutor pe când cei săraci sunt ajutati după posibilități. Cumplit a fost și faptul că, în timpul incendiului, dintr-o dată pe străduțe s-a auzit țipătul: „Foc la tavernă!” și, într-adevăr, la han ardea un foc mic, pus intenționat, care însă a fost stins în scurt timp. Aceasta a fost trista zi de 29 august. Marți, în 30 august, abia dacă au reușit oamenii să strângă ceea ce rămăsese nears în case, când, în spre seară s-a auzit strigătul: „La taverna arde!”. Doar mărinimia a doi oameni a împiedicat ca focul pus să se răspândească. Pentru împiedicarea altor nenorociri legate de incendii, din partea comitatului Caraș, în colaborare cu armata s-au instituit o serie de reguli severe pentru care mulțumim aici cu mare căldură. După acest incendiu, primăria a fost reconstruită și acoperită cu țiglă. Ortodocșii nu au primit niciun fel de ajutor de la autorități, pentru reconstrucție, deși alte instituții și culte au obținut sprijin. Pentru refacerea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, epitropii bisericii au primit autorizația să strângă donații bănești. Epitropul Constantin Udria a început să colecteze bani pentru refacerea ceasului din turnul bisericii. El a strâns 389 florinți, la care a adăugat 128 florini din banii proprii. În 1846, s-a format o comisie care să se ocupe de reconstruirea turnurilor Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”. Din comisie făceau parte Ion Marcu, protopopul Lugojului, Maxim Pascu, Iosif Dicu și C. Pop. Când se începe să se strângă bani, negustorul Constantin Udria donează 40 de florini de argint. În incendiile din 1842 a fost distrusă și sinagoga construită la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cu greu s-a reușit salvarea Torei. Deoarece avea nevoie de un nou loc de cult, comunitatea evreiască a primit aprobarea să ridice o nouă sinagogă. Noul lăcaș de cult putea fi construit la stradă, neputând însă să fie mai înaltă decât clădirile din jur. Piatra de temelie a noii sinagogi a fost pusă de primarul Pál Gyürki, în cadrul unei ceremonii la care rabinul după WolfSteinschneider a ținut o cuvântare. Inaugurarea noii sinagogi a avut loc în mai 1843. Cu acest prilej s-a organizat o ceremonie impresionantă la care a luat parte și primarul Pál Gyürki. Abia în 1860, o lege le permis evreilor să cumpere imobile și doar în acest an sinagoga a devenit proprietatea oficială a comunității. Tocmai de aceea actuala Sinagoga din Lugoj fațadă decorativă a fost zidită abia la 1867. Sinagoga are fațada în stil quasi maur. Un basorelief pe care este gravat decalogul este așezat în partea de sus a fațadei. În sinagogă pot încăpea 400 de bărbați și, la balcon, 200 de femei. În 1903 în sinagogă a fost instalată o orgă. Numele străzilor lugojene ne oferă informaţii despre activităţile economice şi meseriile locuitorilor din oraş. În 1842 ,apar în documente străzile: Piaţa, uliţa Olarilor (în partea românească a Lugojului), strada Magaziilor, strada Pieţei, strada Cazărmii (în partea germană). În următorii ani, actele relevă alte nume de străzi: uliţa Tocaşilor, uliţa Pâinii, uliţa cu Pâine, uliţa cu Brânză, uliţa cu Opinci, strada Berăriei, strada Blănarilor, strada Tăbăcarilor, uliţa 260 Muzicanţilor, uliţa Meseriaşilor, Uliţa mică a Olarilor, strada Căldăraşilor, Uliţa la Piaţa Târgului Săptămânal, Piaţa Târgului de Cereale (ea se mai numea Ledergasse, strada Pielii), strada Coşarilor, strada Morii, strada Pescarilor, Marktgasse, strada Târgului, Piaţa Untului, Uliţa Laterală spre Cuptoarele de Cărămidă, uliţa Păstorilor. În 1842 e amintită și o Magyar utca (Strada Maghiarilor, Măgeruţa), unde e instalată sediul pazei de noapte (împotriva incendiilor). Tot în 1842, ia ființă primul spital propriu-zis din Lugoj („Casa Spital”). După incendiile din 1842, pe la Lugoj trece P. D. Holthaus, o calfă de croitor, notând ceea ce vede: „în tovărășia altor două calfe călătoare am pornit la 24 iunie cu un căruțaș sas spre Lugoj, plătindu-i un florin și 35 de creițari; am ajuns în dimineața următoare la ceasurile 10, după care ne odihnisem noaptea sub cerul liber, pe un frig mare, fiind acoperiți cu paie, după ce tremurasem de frig. Lugoj, prin care curge Timișul, este un orășel locuit de germani și de români; o parte foarte însemnată din oraș arsese... Satele prin care am trecut erau locuite toate de români, dar cârciumile erau germane... călătorind mai departe pe șoseaua plantată cu cireși, duzi și plopi”. La 25 aprilie 1843 s-a născutla Lugoj botanistul August Kanitz. Kanitz s-a născut întro familie evreiască, dar s-a convertit la creștinism. A fost membru al Academiei de Științe din Ungaria și membru corespondent al Academiei Române. Catedrala greco-catolică din Lugoj O altă temă de conflict între ortodocșii și uniții din Lugoj a apărut în contextul construirii actualei Catedralei Greco-Catolice din Lugoj. După înființarea parohiei unite din Lugoj, Ștefan Berceanu și-a transformat propria casă în capelă. Între 1836 și 1854, activitatea bisericească a greco-catolicilor din Lugoj s-a desfășurat în casa lui Ștefan Berceanu. Cum ortodocșii din Lugoj aveau două biserici, biserica mai veche și mai mică, cu hramul Sfântul Nicolae și biserica mare și încăpătoare, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, „în anul 1836 uniții au cerut, ca să li să străpună pentru cultul divin Beserica cea veche gr. or. dedicată S. Nicolae”, așa cum scrie preotul Ștefan Moldovan. Ortodocșii, „însă... temându-se că dacă, vor preda acea Beserică, vor treace mulți la S. Unire, s-au contrariat”, adică au refuzat să cedeze biserica mică grecocatolicilor. Urmarea a fost că „în locul acelea, comunitatea a oferit alte 9 localități pentru edificarea Besericii pe sama uniților”. 261 Cum Ștefan Berceanu avea alte planuri, „în anul 1837 roagă pe Episcopul Vulcan, ca să mizilocească ridicarea Besericii în piață, și așa să nemicească toate planurile și proiectele contrarilor... În anul 1837... (îi scrie Ștefan Berceanu episcopului) D. Comisar Heglevic a fost în Lugoș și i-a plăcut locul de Beserică în piață; apoi arată cum neuniții mai întâi s-au contrariat a da una Beserica lor cea veche, de o ar fi dat la început mulți s-ar fi făcut uniți, iar acum o îmbie”. Ștefan Berceanu, după ce parohiei unite i-a fost refuzată cererea de a primi Biserica „Sfântul Nicolae”, dorește să construiască o biserică nouă, în mijlocul pieței de iarmaroc a orașului. Și cum autoritățile susțin biserica greco-catolică, Domeniul regesc Cameral din Lugoj, care deținea pământul, a primit aprobarea construcției unei biserici greco-catolice la Lugoj, prin „Decretul aulic dat (în) 2 Noembrie 1838... (prin care) se „dispune ca să să ridice în piață Beserica gr. cat. Universiatea Comitatensă încă a determinat a să ridica Beserica gr. cat. în piață”. Catedrala greco-catolică din Lugoj Ortodocșii nu sunt mulțumiți cu ridicarea unei mari biserici-greco catolice în mijlocul orașului și, așa cum relatează Ștefan Moldovan, „în anul 1838... neuniții au adunat bani și au trămis la Viena în 12 ianuarie pe senatorul magistrat N. Odetzky r.cat. ca să împiedece ridicarea Besericii în piață”. În plus, chiar dacă „școala (greco-catolică) s-a deschis cu 1 noiembrie” (1838) „pe părinți îi desfătuiesc preoții neuniți aș da pruncii la școală”. Conflictul declanșat de construirea biserici greco-catolice în mijlocul pieței va continua în următoarele două decenii, atingând punctul maxim în timpul revoluției din 1848. În 1840, deși în piața de iarmaroc din Lugoj erau adunate mari cantități de materiale de construcție, greco-catolicii nu sunt siguri că vor putea construi biserica, deoarece, scrie Ștefan Moldovan, „gr. or. până la începutul anului 1840 în două rânduri au recurs la Maiestatea Imperială ca să nu să ridice Beserica în piață”. Protestele ortodocșilor au creat o serie de probleme. La 1 martie 1840, Ștefan Berceanu cercetează din nou, cu „comisarii D. Csákányi provisor cameral și cu Geometra Batori, cele 9 localități desemnate pentru ridicarea Besericii” și constată că „niciuna nu corespunde scopului”. 262 Ștefan Moldovan notează că „în 30 martie 1840, Ioan Radnotky Vicarul gr. cat. notifică că în urma răspunsului preatins - s-a recurs la Maiestate, la Primatele, la Epicopul Lonovici, că nici decum să să mute Beserica din piață - și să să demande în grabă edificarea ei deci să rămână statornic de aceasta să să țină”. Cum „domnii și neguțătorii n. u. din Lugoș, (au fost) respinși cu cererea în Viena au dat recurs la Dietă, ca să să împedece ridicarea Besericii în piață. Totuși, „în Dietă nu s-a primit ci s-au espediat la Înaltul Consiliu Andrei Bugariu ctitorul Besericesc”. Atunci ortodocșii, „una Deputațiune au trimis la care au luat parte și Ianovici proprietar din Dulău (Serb); rugându-se ca să astupe fundamentul săpat”. Abia în toamna anului 1840 vine o hotărâre care dă o soluție definitivă problemei. „În 14 septembrie 1840 comuna gr. cat. din Lugoș suplica la Majestatea Sa, că după ce și Regala Cameră Dominială, și Universitatea Comitatensă s-au învoit a să ridica Beserica în piață, și acolo s-a stins var, s-au adus peatră, să să îndure a demanda cât mai în grabă ridicarea Besericii”. Câteva săptămâni mai târziu, „Consiliul Regal Locotenențial din Buda, cu datul 3 noiembrie 1840... să resping pedecile de către n. u. (neuniți) puse”. În sfârșit, „în 23 noembrie 1840 Consiliul Locumtenențial Ungar din Buda... notifică Vicarului Capitular cum că Maiestatea Sa suplică lugoșenilor gr. cat. pentru ridicarea Besericii în piață”. Catedrala greco-catolică din Lugoj În ciuda protestelor ortodocșilor, la sfârșitul anului 1840 greco-catolicii primesc aprobarea definitivă să construiască o biserică în piața centrală a orașului Lugoj. Ortodocșii se vor simți tot mai departe de Casa de Habsburg, de autoritățile maghiare și de susținătorii lor (în cazul nostru, românii uniți). Însă șicanele dintre cele două confesiuni continuă. Parohului Ștefan Moldovan relatează că în 1841 „orășenii inamicii Unirii trimit deputați la Viena pe Ioan Ozeszky cu avocatul Mișca Pascu”, încercând să oprească ridicarea bisericii în piața orașului. La „22 decembrie 1841 Bercianu” scrie „că Protopopul neunit au făcut conscripțiune falsă arătând că nici 300 suflete gr. cat. nu sunt în Lugoș, ca așa... să împedece ridicarea Besericii în piață... comunitatea gr. or. a trămis deputațiune la Viena; aici acasă Protopopul a despus Conscripțiunea poporului, arătând că nici 300 aneme nu sunt gr. cat; iară Inginerul a gătit planul Besericii numai pentru 600 aneme”. Nici această stratagemă a ortodocșilor n-a avut succes. Autoritățile susțineau Biserica greco-catolică, ai cărei episcopi aveau o puternică influență. La „14 ianuarie 1842... vicarul gr. 263 cat. (episcopul unit din Oradea) scrie la Administrația Camerală, că înțelegând că planul Besericii s-a retrimis spre a se rectifica numai pentru 600 suflete; aduce motivele ca să rămână planul de mai nainte: 1) că Beserica se face pe timpurile viitoare în opid... 4) ca să fie cu reflesiune și cătră n. u. locali... 7) că și n. u. din Lugoș, toți să pot întoarce la unire - ca să încapă în 2 Beserici”. În mod cert speranța că n. u. (neuniții/ortodocșii) din Lugoj se „pot întoarce la unire”, nu putea să îmbunătățească relațiile dintre cele două comunități. Influența episcopilor Bisericii unite și sprijinul autorităților devine substanțial după incendiul din 1842. Autăritățile au sprijinit cu bani refacerea bisericii unite din Lugoj (asta în timp ce ortodocșii sunt nevoiți să-și reconstruiască biserica arsă din donații). Ștefan Moldovan scrie că „mistuind focul în Lugojul Român 314 case cu acesta a ars și casa de capelă; însă Bercianu până în noembrie anul acesta ajutat de la Cameră, Episcop și de la alți binefecători a ridicat casele de azi și în aceasta a deschis iarăși capela”. Catedrala greco-catolică din Lugoj Sprijinul autorităților pentru greco-catolici continuă. Ștefan Moldovan relatează că în „1 optombrie 1842 Bercianu scrie la vicarul gr. cat. cum mai în ante de 14 zile a venit un Intimat de la Cameră la Administrația Camerală cu Provisoratul din Lugoș... comunicat că de teama focului Comitatul a sfătuit să nu să ridice Beserica în piață... apoi a venit D. Baron Ambrosi președintele Administrativ Cameral din Timișoara și a văzut toate localitățile recomandând și i s-a părut bun locul lui Holnstein, și cea a fiscului Georgevici. Față de aceaste sucituri, Camera Regală Hungară Aulică cu datul 3 mai 1843... trimite... Decretul cu care se aplacideasă 18.879 fl. 6 xr. m. c. pentru rădicarea Besericei în piață, despunând ca îndată să să apuce de lucru, solvindu-se suma recerută din Casa Administrativă din Timișoara. Tot Camera regească în anul 1843 a cumpărat pentru locuința Parohului, a cooperatorelui, a învățătorului și pentru casa școlară clădirile lui Nicolae Georgevici, fisc comitatens, din cari până la finea anului 1843 s-au acoperit casele din stânga și grajdurile, însă nu s-au putut înlocui până în primăvara anului 1844”. Lipsiți de sprijin din partea autorităților, cu biserica distrusă în incendiu, ortodocșii fac alte eforturi pentru a opri construirea bisericii greco-catolice. La începutul anului 1844, Ștefan Berceanu sfințește piatra de temelie a noii biserici, dar la 22 iunie 1844, episcopul Erdélyi 264 primește „înștințarea lui Bercianu din 16 iunie despre noile împedecări puse la clădirea Besericii și (anunță) că în săptămâna viitoare se va duce la Dietă și că le va învinge”. Mai apoi, „Episcopul Erdélyi (scrie din) din Poson, (în) 28 iulie 1844... că a fost în audiență la Împărat, care s-a promis că „nu numai nu-și va trage cuvintul, ci va lăți grația Sa preste noi“; și deodată împărtășește: 1) Intimatul... prin care acum a treia oară se demandă edificarea Besericii în piață; 2) Decretul... care notifică că s-a cumpărat casa lui Nicolae Georgevici, și că uniții sunt scutiți a lucra fără plată la acel edificiu”. Lugojul la sfârșitul secolului al XIX-lea În ciuda acestor asigurări, la 31 august 1844, „Bercianu răspunde Episcopului, cum că Iova Popovici și cu Iosif Panaiot din Pesta, trămițind din Pesta negoțul acasă, s-au dus la Viena, că cu advocatul Pascu, și cu judele orașului Ozetzky să împedece zidirea. George Papházy ginerele Protei Atanasievici cu Mitropolitul din Carloviț s-au dus la Palatinul, și poate și la Viena”. Însă, la „10 Noembrie 1844... Vicarul gr. cat. comunică lui Bercianu Decretul Esc. Camere din 18 septembrie 1844... care se spune, că și s-a ordinat edificarea Besericei în piață, cu data 17 aprilie 1844... așa se demandă, că magistratualii cari fac Inhibițiunea să să tragă la răspundere, și să să prevadă cu cea mai mare exactitate, ca să nu să mai facă dificultăți la clădirea Besericei, și că Administrația Camerală acu fără întârziere, cu preferință să să apuce de edificarea Besericei”. În urma acestei hotărâri, în ciuda protestelor ortodocșilor, în 1845 începe construirea bisericii greco-catolice. Interogatoriul la care a fost supus în 1845 Eftimie Murgu, viitorul conducător al revoluționarilor lugojeni, ne oferă detalii despre starea de spirit a românilor ortodocși și despre modul cum se raportau la construirea bisericii greco-catolice din Lugoj. Anchetatorul l-a întrebat pe Eftimie Murgu: „Dumneata ai vrut să răzvrătești și poporul din Lugoj - și anume atunci cînd visteria regală a vrut să zidească o biserică unită, zicând în fața a numeroși martori: „Ce poruncește regele ungurilor la noi, în Banat? De ce ne dau nouă porunci domnii de pământ? Țara Banatului aparține valahilor”. „Ce dorește grăsana visterie? Aici nimeni nu poruncește, pentru că piața e a valahilor; și cine-i, mă rog, comitatul?” Recunoști spusele acestea? (Eftimie Murgu răspunde): Expresiile acestea nu le pot recunoaște ca fiind ale mele”. Eftimie Murgu, după cum suține un alt raport al autorităților, era un apropiat a lui Ștefan Berceanu, alături de care umbla din sat în sat şi „căuta să acţioneze în spirit revoluţionar asupra poporului”, și e foarte puțin probabil să fi rostit respectivele cuvinte. Ele reflectă mai degrabă starea de spirit a populației ortodoxe din Lugoj. 265 Prima pagină a diplomei de privilegii din 1844 (din arhiva Muzeului de Istorie, Etnografie și Artă din Lugoj) Revoluția de la 1848 oferă prilejul așteptat de unii. În 25 martie 1848, vicecomitele comitatului Caraș, Kristóf Jakabffy, într-un raport descrie evenimentele „ce s-au produs în mijlocul nostru. A ajuns și la noi știrea despre cele ce s-au întâmplat în inima țării. La 19 l.c. sau afișat cele 12 puncte de la Pesta... În ziua de 21 martie, comitetul s-a întrunit din nou sub președenția mea pentru a lua măsuri. Ședința urma să fie deschisă la ora 9. Însă înainte de începerea ei câțiva membri ai comitetului au venit în grabă în sală, spunând că poporul se agită și că intenționează să dărâme biserica neterminată încă a greco-uniților din piața orașului. Pornind la fața locului am fost înștiințat că la primăria orașului s-a adunat un popor numeros. Întradevăr, când am ajuns acolo m-am convins că poporul era numeros. El s-a adunat pentru semnarea petiției despre care am amintit. Aici s-a făcut propunerea să se ceară în scris demolarea bisericii greco-uniților construită în mijlocul pieții, deci într-un loc nepotrivit. Propunerea a fost primită însă cu murmure de popor, care a continuat totuși semnarea petiției”. Preotul Ștefan Moldovan, în „Descrierea în compendiu a Parohiei gr. cat., Parohilor Băsericei și Școlii cu învățătorii săi din Lugoș de la 1836 până la 1886”, confirmă antipatia dintre ortodocși și greco-catolici (Ștefan Berceanu), notând că la „30 Martie 1848 Episcopul scrie lui Bercianu că... prin un lugosian e informat „cum că Înățimea Sa ar fi fost de vină, cum că românii din Lugoș au voit a derima Beserica noastră“. Temându-se că biserica va fi dărâmată, în aprilie 1848, „Episcopul... a scris la minister ca să împedece pre n. u. (ortodocși) a nu să atinge de Beserică ca să o strice”. În ciuda dorinței ortodocșilor, biserica greco-catolică din Lugoj va fi construită, fiind terminată în 1854. Odată cu transformarea Lugojului în centrul unui scaun episcopal, biserica a fost ridicată la rangul de catedrală și neînțelegerile din jurul ei dispar. Este posibil ca reducerea tensiunilor dintre ortodocși și uniți în 1848 să se fi datorat faptului că Eftimie Murgu, eroul trecător al revoluției din Banat, și Ștefan Berceanu au fost extrem de apropiați. 266 Datorită numeroaselor probleme cu care s-au confruntat, meșterii neîncadrați în breaslă au hotărât să ceară un nou privilegiu de breaslă. În anul 1843, strungarii, pieptănarii, curelarii, argintarii, fărbarii, nodularii, tocacii, clopotarii, olarii și compactorii, se adresează Curții de la Viena, cerând să li se permită organizarea unei noi bresle prin acordarea unei noi Diplome de privilegii. În memoriul lor, meșterii lugojeni arătau că prin înființarea breslei ar fi impulsionată industria locală și că, prin produsele lor, ar fi satisfăcute atât nevoile celor din Lugoj, cât și cele din satele vecine. Meșterii își susțineau cererea argumentând și că tinerii ar putea învăța o meserie fără să se deplaseze în diverse orașe Lada breslei din Lugoj din Imperiu. Ca urmare a acestui memoriu, în ciuda faptului că în Imperiul Habsburgic legislația susținea libertatea industriei, la 25 octombrie 1844 autoritățile și-au dat acordul pentru înființarea unei noi bresle și au conferit o nouă Diplomă de privilegii meşterilor strungari, pieptănari, aurari, argintari, ţesători, tinichigii, armurieri, curelari şi olari. Curtea de la Viena a oferit această nouă Diplomă de privilegii „pentru o mai bună înţelegere între bresle. Noi am stabilit binevoitor anumite articole hotărâte, recunoscute şi adoptate de noi înscrise în scrisoarea noastră de privilegii în întregime şi în parte, le aprobăm, întărim şi ratificăm cu autoritatea noastră cezaro-regală şi le confirmăm binevoitor atât pentru meşterii de mai sus cât şi de obşte pentru urmaşii lor”. În 26 decembrie 1844 a avut loc prima ședință a noii bresle sub conducerea comisarului Emeric Mascovici. Fiind de față toți meșterii din breaslă, s-au citit statutele breslei și s-a ales conducerea breslei. Staroste al breslei a devenit compactorul Ioan Țintaș. În conducerea breslei, el era secondat de fărbarul Ioan Rakosi. Maestru al ucenicilor a fost desemnat prin vot tocaciul Vincente Vazlavec. Noua diplomă cuprindea o parte introductivă și 7 titluri cu 49 de articole și reglementa organizarea breslei din Lugoj. Cele şapte titluri ale diplomei sunt: „Despre ucenici”, „Despre văduve”, „Despre adunările breslei”, „Despre alegerea meşteşugurilor”, „Despre meşteşug în general”, „Despre obligaţiile membrilor breslei”. Reglementările din Diplomă au venit inclusiv în sprijinul calfelor și ucenicilor, care erau supuși unor abuzuri din partea meșterilor. De exemplu, meșterii țineau asupra lor cărțile de călătoriei ale calfelor. În mod normal, aceastea trebuiau ținute în lada breslei de unde calfele își puteau lua oricând actele. Dacă actele erau la meșter, calfele nu-l puteau părăsi, fiind nevoite să accepte salariul mic oferit de acesta. Din actele breslei reunite din Lugoj reiese că, în 1845, erau 15 meşteri care nu au predat carțile de călătorie ale calfelor în lada de breaslă, așa cum trebuia să facă. Tot în 1845, ca dovadă că erau numeroase conflicte între meșteri și calfe, „la Lugoj, patronii cer... autorităților înfrângerea calfelor care nu se supun dispozițiunilor acestora”. Conducerea comitatului Caraș și Consiliul locumențial din Buda au răspuns, cerând ca: „abuzurile mai mici să fie rezolvate de conducerea breslei, iar cele mai grave de către tribunalul comitatens”. Pentru reducerea tensiunilor dintre meșteri și calfe, la Lugoj a fost înființată o „Asociație ale tinerelor calfe” (Brunderschaft). Activitatea acesteia era însă controlată de breaslă și avea 267 ca scop întrajutorarea. Prin această „Asociație a tinerelor calfe” se acorda ajutor bănesc și asistență medicală. În anul 1846, calfa Alois Zettl obține din partea breslei un împrumut pentru confecţionarea unei lăzi a calfelor. În această ladă a calfelor se păstrau contribuțiile bănești ale calfelor. Fiecare calfă trebuia să depună, cu prilejul adunărilor asociației, 15 creițari pentru constituirea unui ajutor destinat celor bolnavi sau a celor aflați în perioada de călătorie. Banii strânși de acestea aveau rolul unui fond de întrajutorare. Apariția breslelor, la Lugoj și în Banat, la începutul secolului al XIX-lea, reprezintă o caracteristică a zonei, diferențiind-o, încă odată, de Transilvania. Specific acestor bresle târzii din Banat e faptul că ele nu mai sunt organizate de meșterii care practicau un singur meșteșug. De asemenea, aceste bresle funcționau într-un stat în care patronii erau liberi să angajeze pe oricine, privilegiul breslelor de a declara pe cineva calfă fiind, deci, fictiv. Abia în 1872, prin adoptarea legii industriei, aceste bresle au fost desființate oficial. Un raport din 1845 constata că școala din Lugojul German era în stare bună, dar era neîncăpătoare. În 5 și în 7 noiembrie 1846, pianistul Franz Liszt a concertat pe scena Teatrului din Lugoj. Joseph Kriehuber, O dimineață cu Liszt (1846) La 6 ianuarie 1847, Vasile Maniu, George Seracin, Vasile Brediceanu s-au alăturat, pe scenă, trupei ambulante a lui Iosif Farkaș (Societatea Românească Teatrală Cântătoare) într-o piesă de teatru. Impulsionați de acest eveniment, lugojenii au continuat să joace în limba română întemeind prima trupă de actori amatori români din Lugoj (Societatea românească cantatoare theatrale). La mijlocul secolului al XIX-lea europenii își descoperiseră identitatea. Germanii sperau să se unească, maghiarii visau să devină independenți, iar francezii aveau nevoie de mai multă libertate. Românii nu erau siguri de drumul lor, dar revoluția de la 1848-1849 avea să le limpezească gândurile. 268 XII. Revoluția de la 1848-1849 la Lugoj Revoluția de la 1848-1849 a fost un eveniment definitoriu pentru istoria Europei, în special datorită proiectelor politice susținute de revoluționarii implicați. Evenimentele și proiectele apărute în perioada revoluționară de la mijlocul secolului al XIX-lea nu sunt însă ușor de înțeles, în special într-o regiune multietnică, cum era Banatul. Istoriografia română a încercat să pună accent pe faptul că românii din Banat au avut propria revoluție în care au încercat să obțină drepturi naționale. Volumele de istorie a României amintesc întotdeauna, vorbind despre revoluția de la 1848-1849 din Banat, despre Adunarea din 15/27 iunie 1848 de la Lugoj, Adunare desfășurată sub președenția lui Eftimie Murgu. Ceea ce uită, de obicei, istoricii români să amintească e faptul că Eftimie Murgu, în ciuda a ceea ce credea în adâncul sufletului, a acționat în cadrul revoluției maghiare. Considerând că românii pot obținute drepturi doar într-un stat liberal maghiar, Eftimie Murgu a rămas credincios Parlamentului și guvernului ungar până la sfârșitul revoluției, în august 1849. În timpul revoluției de la 1848-1849 nimeni nu putea să prevadă viitorul (Marea Unire din 1918), iar românii din Banat și Transilvania considerau că drepturile naționale la care visau puteau fi obținute doar în cadrul monarhiei Habsburge sau în cadrul unui stat ungar independent. Căile pentru obținerea acestor drepturi sunt diverse și tocmai de aceea revoluționarii bănățeni nu au aceleași idei. Mai mult, în funcție de evoluția evenimentelor, revoluționarii trec dintr-o tabără în alta. Putem să mai menționăm, de asemenea, că, de multe ori, ideile elitelor nu corespund cu cele ale „opiniei publice”. Unii conducători ai revoluției pierd susținerea maselor pentru că nu țin cont de realitățile din teren. Migrația sârbilor, pictură de Paja Jovanović La mijlocul secolului al XIX-lea românii bănățeni încep să aibă o conștiință națională tot mai conturată. Tocmai de aceea refuză să se mai identifice pe ei înșiși ca rascieni sau iliri, adică ortodocși. Acesta este motivul pentru care elita românească va intra în conflict cu elita sârbă care încerca să transforme întreg Banatul într-o provincie controlată de sârbi. Acest conflict cu sârbii face ca elitele românești să se apropie de revoluționarii maghiari, care nu 269 doreau să ofere sârbilor autonomie. Pentru oamenii de rând acest conflict nu e la fel de important. Oamenii simpli , români sau sârbi, simt că „dușmanul” e reprezentat de maghiari (și nu numai), adică de elita conducătoare. Asta îi împinge pe unii lideri români ai revoluției din Banat să se rupă alianța cu revoluționarii maghiari și să se supună, din nou, Casei de Austria. Banatul e un spațiu multietnic și, din acest motiv, trebuie să ținem cont că în timpul revoluției de la 1848-1849 s-au manifestat și celelate națiuni din Banat. Acestea națiuni (în special sârbii și maghiarii) au avut interese comune sau diferite de români, dar istoria lor nu poate fi ignorată. Desigur, Banatul făcea parte din Imperiul Austriac și, din acest motiv, Habsburgii sunt la fel de preocupați de ce se întâmplă în această regiune. În primăvara anului 1690, împăratul Leopold I le-a cerut sârbilor din sudul Dunării să se alăture trupelor sale în lupta antiotomană. Conduși de Arsenie al III-lea Čarnojević, patriarhului Ipecului, un mare număr de sârbi, atrași de promisiunea obținerii unor privilegii au trecut în Imperiul Habsburgic și se așează între Tisa și Dunăre. La 21 august 1690, Leopold I le-a acordat o Diplomă de privilegii. Patriarhul sârb a primit jurisdicția bisericească asupra tuturor ortodocșilor din Imperiul Austriac. Sârbii ajung să controleze biserica ortodoxă din Banat, numind episcopii acestei biserici și impunând limba sârbă ca limbă de cult și ca limbă de predare în școli. Datorită acestei situații, apar neînțelegeri între românii ortodocși din Banat și ierarhia sârbă a bisericii ortodoxe. Murgu considera că românii au fost îndepărtaţi de la funcţiile publice spre beneficiul sârbilor și că aceștia au transformat Banatul într-un „stat în stat, care are drept scop formarea unui continuum politic la graniţa Austriei şi prin intermediul acestuia”, în defavoarea Imperiului și în favoarea Serbiei și a Rusiei. Ştefan Berceanu scria și el, în 1843, că: „săracii învăţători se ostenesc cu comunităţile împreună a face recursuri la a Sa Maiestate, că doară vor dobândi un director român să-i poată câta ajuta şi lumina neamul românesc, că sârbii până acum destul i-au ţinut întru întuneric şi orbire”. Limba de cult folosită în biserica ortodoxă era slavonă. Unii lideri ai românilor, prin acțiuni individuale, manifestându-și poziția față de această situație, încearcă să facă schimbări. De exemplu, Ioan Marcu, protopopul ortodox al Lugojului a înlăturat cărțile slavone din biserica de aici, „singur de voia sa”. Românii ortodocși din Transilvania își alegeau episcopi din rândul lor, astfel că nu există tensiuni între ei și ierarhia sârbă a bisericii ortodoxe. Acestă situație determină diferențe între revoluția românilor din Transilvania și revoluția românilor din Banat. În Transilvania, românii au luptat pentru a obține drepturi naționale împotriva maghiarilor, care doreau să alipească Principatul Transilvaniei la Ungaria; în Banat, românii s-au alăturat revoluționarilor maghiari sperând să se desprindă de sub tutela ierarhiei sârbe a bisericii ortodoxe, ca prim pas pentru obținerea unor drepturi naționale. Friedrich Uhl, un călător german, trece prin Lugoj în 1846 și îl descrie astfel: „la o depărtare de circa șase ore de la locul amintit, se află Lugojul, principalul centru al comitatului Carașova, mai mult spre mijlocul ținutului. Orașul are case destul de grațioase ce se oglindesc în râul Timiș, lat și verde, care împarte orașul. În curtea hanului, unde ne-am odihnit, se găseau mai multe grupuri de bărbați și femei. Multe bagaje, lăzile și cuferele, așternuturile, care se găseau răspândite dezordonat, și portul străin te făceau să-i recunoști a fi călători străini sosiți de curând. Un băiat tânăr, cu o pălărie îndrăzneață apăsată pe o ureche, agita vesel în aer fluierând, o trestie spaniolă și mergea prin curte, încoace și încolo, cu o figură provocatoare. Câțiva bărbați mai în vârstă stăteau de vorbă, preocupați, după cum părea, în apropierea unei femei care stătea întinsă pe jos, pe o pernă mare; căzuse pradă febrei ungurești. La picioarele ei stătea întins un copil mic care se juca cu niște cărți de joc”. Banatul a fost încorporat în Ungaria în 1779 și împărțit în comitate Lugojul a devenit capitala comitatului Caraș. Banatul e o entitate teritorială cu o istorie total diferită de cea a 270 Transilvaniei. Și astfel se explică de ce revoluționarii din Transilvania și cei din Banat au acționat diferit în timpul revoluției de la 1848-1849. Joseph Heicke, Români odihnindu-se (1848) Din datele recensământului din 1849 constatăm că din cei 10293 locuitori ai orașului Lugoj 5506 erau români, 3183 erau germani, 740 erau maghiari, 1216 erau sârbi și slovaci și 648 erau evrei. În conscripția din anul 1850, Banatul avea 1525214 de locuitori, dintre care 414947 români. Conform aceleiași conscripții cercul Lugoj avea 229363 locuitori, dintre care 197363 erau români, 21179 erau germani; 8305 erau bulgari,1505 erau maghiari și 612 erau sârbi. În 1857, Lugojul avea 10739 locuitori, dintre care 4848 ortodocși, 3001 romano-catolici, 669 evrei, 553 greco-catolici, 283 lutherani, 87 reformați, 16 unitarieni. Din aceste date reiese clar că în preajma revoluției de la 1848-1849 românii erau cei mai numeroși locuitori din orașul Lugoj și din cercul Lugoj. În Imperiul Habsburgic revoluția a izbucnit la 13 martie 1848, la Viena. Două zile mai târziu, în 15 martie 1848, revoluția a început și la Pesta, unde a fost adoptat programul numit „Cele 12 puncte”. Această petiție cerea: „1. Libertatea presei cu ștergerea cenzurii. 2. Minister responsabil la Budapesta. 3. Dietă anuală la Pesta. 4. Egalitate civilă și religioasă în fața legii. 5. Gardă cetățenească. 6. Purtarea comună a sarcinilor obștești. 7. Desființarea relațiilor urbariale. 8. Curte cu jurați; reprezentanță pe bază de egalitate. 9. Bancă națională. 10. Armata să depună jurământ pe constituție; soldații maghiari să nu fie duși în străinătate; pe cei străini să-i ducă de la noi. 11. Deținuții politici de stat să fie eliberați. 12. Uniune cu Transilvania”. În 17 martie 1848, împăratul a recunoscut guvernul revoluționar maghiar avându-l ca prim ministru pe Lajos Batthyány și ca ministru de Finanțe pe Lajos Kossuth. Profitând de evenimente, sârbii din Pesta au organizat o adunare, între 17 și 19 martie 1848, adoptând un program cu 17 puncte. Sârbii au recunoscut noul guvern revoluționar maghiar și au cerut drepturi naționale și politice (reprezentanți în Parlamentul maghiar, dreptul de a folosi limba sârbă etc.). În același timp, în sudul Ungariei, Novi Sad a devenit centrul manifestărilor revoluționarilor sârbi. La Timișoara, în 18 martie 1848, la adunarea comitasensă au participat aproximativ 2000 de oameni. A fost tipărită petiția „Cele 12 puncte” și programul a fost adoptat de populație. În 19 martie 1848, la Lugoj, evenimentele revoluționare au început cu o adunare în fața Birtului Mare („Három Rózsa”). „Cele 12 puncte”, tipărite în mai multe culori, au fost afișate pentru populație. Participanții la adunare și-au pus cocarde la pălărie. 271 A doua zi, în 20 martie 1848, la Lugoj a avut loc Adunarea comitatului Caraș. Din procesul verbal redactat de Jakabffy Miklós, al doilea vicenotar al comitatului aflăm că „în obișnuita sală de consiliu a orașului de câmpie Lugoj s-a ținut o adunare prezidată de primul vicecomite, Jakabffy Kristóf. La adunare au participat: baronul Brukenthal Michael; domnii Podhradszky Károly, Mársovszky István, Fogarassy Balázs, Szende Zsigmond, Petrovici Teodor, Athanasievici Ioan, Asbóth Adolf, Constantin Ghica, Ungváry János, Balog László, Asbóth Móritz, Athanasievici Alexandru protopop; Jakabffy Kristóf; asesorii onorifici Milankovits Gergely, Szívos Pál, Csákány Ferenc, Micșa Pascu; procurorul suprem Sznde Béla, procurorul adjunct Athanasievici Alexandru, primul casier Ioanovits Andrei; casierul secund Cele 12 puncte (Pesta, 15 martie 1848) Czumpo Mihály; al doilea vicenotar Jakabffy Miklós; vicenotarii onorifici Kasits Károly, Pettkó Lajos; inginerul Bagosy József, inginerul imperial Ferberger Lajos; pretorii Andreevits Lázár, Litsek Zsgmond, Szerényi Antal; arhivarul Podhradszky András; comisarul de poliție Kiss Ferenc, chirurgul Nagy Ferenc; avocatul Kiss János; juratul Ferjér József; revizorul Meltzer János, comisarul de sericicultură Skultéty Károly; Delvo László, Milencovici Gheorghe, Zakariás Sándor; comandantul al cetății Lévay János; Pophaz G. Ștefan, Filip Pascu, Szende Káláman, Podhrádszky Lajos, Podhrádszky Vilmos, Frumer Viktor, Frumer Zsigmong, Jakabffy Gyula, Kun György, Iosif Faur, Kováts János, Tápai István, Fogarassy Tivadar, Szivós Lajos, Blohi György, Gergelyi Károly, Skultéty Ende, Kreugel Lajos jun., Kováts István, Ioan Vancea, Hajnitsek Gusztáv, Tsürty Lajos, Lakatos Josef, Adler Rudolf, Csermsz György, Szél Károly, Tornya Adám, Izsák Sándor, Dumitru Popovici, Liszka János, Mihai Bontilla; Dr. Kánitz; Auspitz Moritz, Bee Ferenc, Hochinger Miklos, Ozerstey János, Udrea Constantin, mai mulți diplomați și oameni onorabili, meșteri, precum și popor fără deosebire de clasă și religie”. După cum se poate observa la adunare participă persoane de toate naționalitățile și din toate clasele sociale. În aceste condiții, vicecomitele Kristóf Jakabffy a făcut tot posibilul să nu piardă puterea și să conducă în continuare comitatul ca reprezentant al noului guvern maghiar revoluționar. În ciuda revoluției, la conducerea comitatului Caraș rămân aceiași oameni. Schimbarea a fost doar una parțială. Procesul verbal din 20 martie 1848 continuă: „domnul vicecomite președinte a salutat amabil pe cei adunați într-un număr extraordinar de mare. El a arătat că, după cum este știut, în genere, cele 12 puncte ale cunoscutei petiții a orașului Pesta au fost lipite ieri pe colțul hanului mare. Conținutul lor a fost explicat și prin viu grai masei mari de oameni ce s-au adunat acolo. A fost, de asemenea, arborat deasupra lor și drapelul libertății cu lozinca: „libertate, egalitate, fraternitate””. Din același document reiese că adevărata îngrijorare a vicecomitelui Kristóf Jakabffy, era aceea de a nu se produce tulburări care ar fi putut duce la pierderea poziției proprii: „mulți au început a se îngrijora că această împrejurare ar da prilej la răstălmăcire din partea poporului și ar putea fi foarte ușor periclita păstrarea ordinii, a securității vieții și a averii... După expunerea celor de mai sus, vicecomitele președinte a cerut politicos celor adunați să rezolve 272 adecvat expusa sarcină de mare interes, respectiv prea recomandabila garantare a securității interne, a persoanei și averii; asigurarea mijloacelor eficace pentru păstrarea securității în continuare; și preîntâmpinarea cu succes a eventualelor tulburări ce s-ar putea ivi. În continuare au luat cuvântul: judele orașului, Ozetzky János, Bee Ferenc, Hochinger Miklos, Kiss János, Zakariás Sándor. Apoi s-a dat citire petiției înaintate în numele respectabilei comune Lugoj. În ea sunt expuse că succesiunea rapidă a evenimentelor a determinat comuna să roage ordinele comitatului a lua măsuri eficace pentru menținerea securității interne și a ordinii... După citirea acestei petiții s-a propus: I. A se da drept de vot celor prezenți la această adunare fără deosebire de rang, origine sau clasă socială. II. A se susține de către ordinele acestui comitat următoarele puncte, exprimând dorințele națiunii înșirate în petiția orașului Pesta... III. Se împuternicește o comisie cu asigurarea cu succes a ordinii interne, a securității persoanei și averii. IV. În sfârșit, se arborează drapelele naționale (maghiare) pe clădirea comitasensă și primăria orașului ca expresie a bucuriei generale”. După ce au fost făcute aceste propuneri, participanții le-au aprobat cu entuziasm. Desigur, pe lângă acordarea de drepturi și libertăți și arborarea simbolurilor naționale maghiare, măsurile luate pentru menținerea ordinii în comitat aveau mare importanță pentru oficialități: „privitor la punctul trei al propunerii, o comisie responsabilă se însărcinează cu păstrarea ordinii necesare, cu asigurarea cu succes a securității persoanei și averii și a înăbușirii eventualelor tulburări prin mijloace legale adecvate... Comisia... posedă puteri depline. Atât funcționarii din plăși și circumscripții, cât și oricine altcineva este obligat a li se supune. Toți domnii prim-juzi și juzi nobiliari sunt îndrumați a raporta comisiei sus-numite cu regularitate, în fiecare săptămână: despre starea ordinii, a siguranței persoanei și averii în circumscripțiile lor”. La 20 martie 1848, la congregația generală a comitatului Caraș, pe lângă cei din aleși în adunare au luat parte și reprezentanți ai poporului. A doua zi, pe 21 martie 1848, s-au adunat la Lugoj circa 30.000 oameni purtând drapele maghiare și cocarde, revendicând egalitate și libertate. Adunarea a avut loc în ciuda încercărilor administratorului Kiss și ale vicecomitelui suprem Kristóf Jakabffy de a o împiedica. În urma evenimentelor, administratorul Kiss a demisionat, iar Kristóf Jakabffy a fost nevoit să accepte revendicările populare. Însă lucrurile nu s-au oprit aici. Din Caransebeș, în 22 martie 1848, colonelul Chavanne raportează Comandamentului militar suprem al Banatului că, în urma manifestațiilor de la Lugoj și Timișoara, populația a fost cuprinsă de spirit revoluționar. Într-un raport, din 25 martie 1848, al vicecomitelui prim al comitatului Caraș, Kristóf Jakabffy, către primul ministru Lajos Batthyány găsim mai multe detalii despre evenimente. La începutul raportului, vicecomitele își exprimă „bucuria fără margini a sufletului meu... se impune să slăvesc destinul, trebuie să preamăresc înțelepciunea maiestății sale, a regelui nostru, care a făcut posibilă înființarea unui guvern maghiar independent, atât de dorit.” Raportul relatează apoi că: „a ajuns și la noi știrea despre cele ce s-au întâmplat în inima țării. La 19 l.c. s-au afișat cele 12 puncte de la Pesta, în format mare, pe pereții restaurantului aflat în mijlocul orașului nostru; s-a arborat deasupra drapelul libertății cu inscripția „Libertate, egalitate, frățietate”; s-a explicat conținutul programului acelora care nu știu carte. Explicațiile, în general, dar mai ales punctul cu privire la desființarea relațiilor urbariale au cauzat îngrijorare nu numai printre nobili, ci și în rândurile cetățenilor pașnici ai Lugojului. În consecință, am fost rugat de mai mulți cetățeni să mă îngrijesc de mijloacele de apărare împotriva unor eventuale evenimente, care ar putea rezulta din interpretarea falsă din partea poporului și ar determina demonstrații cu consecințe periculoase. Pentru după-masă am convocat o adunare. A venit mulțime de popor, care a aflat de la unii invitați despre ținerea adunării. 273 După ce s-au liniștit spiritele, unii au propus îndepărtarea drapelului și a celor 12 puncte, căci afișarea lor ar putea avea urmări nedorite. Până la urmă, s-a hotărât discutarea problemei la adunarea din ziua următoare. A mai fost dezbătută și problema menținerii ordinii. În ziua de 20 martie, am observat că drapelul și afișul cu cele 12 puncte au fost luate. La ora 9, ordinele din oraș s-au întrunit în sala de ședințe, pentru a ține o consfătuire restrânsă. Dar o mare mulțime de popor a umplut sala. Aici, în urma unei propuneri primită cu entuziasm, poporului i s-a acordat vot deliberativ. După aceea, adunarea și-a însușit cele 12 puncte cunoscute și a împuternicit deputații să le sprijine, cerând să fie ridicate la rangul de lege. S-a dat apoi citire unei petiții din partea locuitorilor orașului Lugoj, după ce în prealabil s-a constituit un comitet de 20 de membri pentru păstrarea ordinii sub președenția mea. Dispozițiile acestui comitet de miliție urmau să devină obligatorii pentru funcționari și pentru toți cetățenii. S-a hotărît, de asemenea, arborarea tricolorului pe casa comitatului și a orașului. Comitetul format a ținut imediat o ședință, unde s-a hotărât publicarea celor 12 puncte și explicarea lor. Comitetul s-a și conformat acestor puncte, luând de pe clădirea visteriei și a altor instituții publice vulturul cu două capete, al casei austriece. Culorile austriece au fost înlocuite cu cele naționale”. Din cele de mai sus se poate trage concluzia că, cea mai mare temere a conducătorilor comitatului Caraș a fost aceea că țăranii ar putea înțelege greșit „punctul cu privire la desființarea relațiilor urbariale”. Astfel se explică faptul că Petiția a fost explicată „celor ce nu știu carte”, iar mai apoi, în 19 martie 1848, Petiția celor 12 puncte a fost dată jos. Din raport aflăm că situația era gata să degenereze, însă nu din cauza țăranilor. La Lugoj, mocneau și alte probleme: „în ziua de 21 martie (1848), comitetul s-a întrunit din nou sub președenția mea pentru a lua măsuri. Ședința urma să fie deschisă la ora 9. Însă înainte de începerea ei câțiva membrii ai comitetului au venit în grabă în sală, spunând că poporul se agită și că intenționează să dărâme biserica neterminată încă a greco-uniților din piața orașului... Aici s-a făcut propunerea să se ceară în scris demolarea bisericii greco-uniților construită în mijlocul pieții, deci într-un loc nepotrivit... în sala noastră obișnuită. Am explicat că scopul adunării, era a da indicații pentru deputați. Importante erau conștiința și dragostea de patrie a deputaților... Raportez în continuare cu umilință, că în urma scrisorii dvs, din 17 martie, în care am fost făcut răspunzător pentru evenimente, am suspendat activitatea comitetului de miliție și am dat dispoziții în vederea menținerii ordinii fără întârziere. Adunarea publică ordinară proiectată pe data de 29 l.c. am amânat-o până la noi dispoziții ale dvs., întrucât ținerea ei ar fi însemnat convocarea dregătorilor de la locurile lor de activitate... cu ținerea adunării publice aștept ordinul dvs. În ceea ce privește liniștea publică internă, slavă domnului pot spune că ea este bună. Voi încerca să o mențin și pe viitor cu toate puterile mele. Sper că strădaniile mele vor duce la rezultatul dorit. În sfârșit, vă înștiințez cu umilință, că pentru reprimarea eventualelor tulburări, se află în curs de constituire la Lugoj o gardă cetățenească, despre care nu voi uita să vă raportez”. La 25 martie 1848, populația s-a liniștit. Vicecomitele Kristóf Jakabffy, ca reprezentant în teritoriu al guvernului revoluționar maghiar, controla situația și a trecut la înființarea unei gărzi naționale (pentru a putea menține ordinea). Această mică trupă a fost nucleul gărzii naționale a Lugojului, în care, la începutul anului 1848 au intrat și români. Între timp, la Pesta, tinerii români bănățeni de acolo, și-au prezentat în „Gazeta de Pesta”, la 23 martie 1848, propriile revendicări, total opuse față de cele ale sârbilor. Tinerii români doreau înființarea Banatului Timișan din comitate Caraș, Timiș, Torontal și teritoriul regimentului de graniță, despărțirea episcopiilor ortodoxe de la Arad, Timișoara și Vârșeț de mitropolia de la Karlowitz și folosirea limbii române ca limbă de predare în școlile românești precum și „în comunitățile române peste tot”. 274 Locuitorii Ungariei în secolul al XIX-lea La 6 aprilie 1848 a avut loc „în orașul de câmpie Lugoj din nobilul comitat Caraș adunarea extraordinară a autorităților locale sub președenția primului comite suprem Kristóf Jakabffy. La această adunare au participat reprezentanților tuturor naționalităților și tuturor categoriilor sociale, deoarece lugojenii considerau că revendicările lor pot deveni realitate în contextul revoluției maghiare. Participanții „l-au întâmpinat pe președinte, domnul vice-comite cu expresii de bucurie, exprimate prin strigăte de „să trăiască”. El îi salută jovial pe cei adunați în număr mare. Apoi informează că prezenta adunare extraordinară este urmarea decretelor oficiale ale primuluiministru iubit și stimat al națiunii. Misiunea ei principală va fi aplicarea legilor propuse de stările și ordinele țării și acceptate de guvern cu privire la: purtarea comună a sarcinilor, desființarea zeciuielii preoțești și a relațiilor urbariale. A mai făcut cunoscut că ordonanța primului ministru a dispus ca declarația stărilor și ordinelor din țară să fie enunțată prin organe alese. Domnul președinte anunță în continuare, că în urma ordonanței pomenite a tipărit în grabă scriptele în cauză, care au fost primite de dânsul în ziua precedentă. În sfârșit, arată că în conformitate cu dezideratele stărilor și ordinelor vor mai fi dezbătute câteva puncte de interes comun. După propunerile sus-menționate roagă cu respect cuvincios adunarea generală să nu aducă în discuție interese personale neesențiale; să elimine tot ceea ce nu aparține strâns de subiect; să lase la o parte subterfugiile care ar putea să pricinuiască interpretări greșite; să promoveze prosperarea patriei dragi și în strânsă legătură cu ea interesele comune ale comitatului nostru... În continuare au fost citite și aprobate fără nicio observație procesele verbale ale micilor adunări din 17 ianuarie... 24 martie anul curent. S-au citit de asemenea scrisorile primului-ministrului țării adresate primului vicecomite în 17, 22 și 23 martie anul curent; la fel anexele sus-pomenite”. 275 Scopul acestei adunări a fost acela de a face cunoscute publicului legile privitoare la „purtarea comună a sarcinilor, desființarea zeciuelii și a relațiilor urbariale”. Temându-se de efectele pe care aceste legi le-ar putea avea, în special prin apariția unor mișcări țărănești, vicecomitele Kristóf Jakabffy a făcut un apel la unitate, atrăgând atenția că doar „prin înțelegere comună și colaborare reciprocă” se pot obține rezultate. Pentru a-și întări statutul și statutul întregii clase pe care o reprezenta, primul vicecomitele citește în public „scrisorile primuluiministrului țării adresate primului vicecomite în 17, 22 și 23 martie anul curent”. În încercarea de a controla această adunare, „s-a făcut și s-a acceptat cu însuflețire propunerea de a se proclama hotărârea ca toți, care se pot exprima în limba legii, să aibă dreptul de a lua cuvântul și de a vota fără deosebire de rang și clasă. Hotărârea s-a adoptat în unanimitate. Astfel, cei ce au fost ținuți până în prezent în afara cadrelor constituției, acum sau putut folosi de drepturile obținute și au participat efectiv la dezbateri”. Participanții puteau crede că făceau parte dintre cei ce controlau evenimentele. Nu e de mirare că, în momentul când s-a trecut la alegerea comisiilor care să se ocupe de popularizarea noilor legi, cei propuși, având naționalități diferite, au fost aleși fără opoziție. „S-a ajuns apoi la constituirea comisiilor menite să popularizeze legile în sensul decretului prim-ministerial pomenit cu prilejul propunerii prezidențiale. Au fost aleși ca membri, în cercurile Lugoj, baronul Brukental Mihály și protopopul ortodox Ioan Marcu... Ei vor fi trimiși la fața locului după ce vor obține consimțământul de legalizare a nemeșilor respectivei ca persoane apte, cu popularitate, alese din sânul poporului de către comisii. Juzii nobiliari supremi și juzii nobiliari vor primi dispoziția de a-i înștiința imediat pe domnii de pământ despre aceasta”. A existat un episod, în cadrul adunării, în care au apărut proteste. „Cu prilejul aprobării procesului verbal de față mai mulți au obiectat că traducerea în limba română a legilor în discuție și a legilor tipărite până în prezent nu este tocmai fidelă; că în traducerea românească s-au strecurat și greșeli esențiale de tipar, încât ele nu oglindesc cu fidelitate originalul maghiar; că nu se pot distribui astfel în popor ca legile traduse greșit să nu prilejuiască o falsă interpretare în popor. De aceea, primul vicecomite Jakabffy Kristóf a primit împuternicirea de a proceda la traducerea fidelă a legilor originale și de a le tipări de îndată ce i se vor înmâna, urmând să le predea comisiilor Emanoil Gojdu (1802-1870) cercuale. Comisiile le vor distribui poporului în localitățile cercuale respective fără întârziere”. Textul nu ne lasă să înțelegem cine a protestat sau dacă „greșelile esențiale de tipar” erau intenționate sau neinteționate. Primul vicecomite Kristóf Jakabffy a intervenit rapid și situația s-a detensionat. În paralel, la începutul lunii aprilei 1848, la Kikinda au avut loc primele lupte dintre sârbi și maghiari. La 4 aprilie 1848, Diariumul minoriților din Lugoj consemnează că: „trăim vremuri foarte triste. Poporul sub pretextul libertății săvârșește jafuri”. Datorită tulburărilor de la Kikinda, garda națională din Lugoj pornește spre zona de conflict. Diarium-ul minoriților notează că la Lugoj maghiarii „au rămas între români în mare primejdie”. De la Pesta, avocatul român Emanoil Gojdu, un susținător al revoluției maghiare, a hotărât organizarea unei conferințe a românilor bănățeni în acest oraș. La propunerea lui a fost lansat, în 12/24 aprilie 1848, un apel semnat de avocatul Ioan Arcoși și de profesorul Vicențiu Babeș. 276 Mitropolitul sârb, Josif Rajačić, a convocat o adunare la Novi Sad, pe data de 1/13 mai 1848. Această adunare trebuia să se pronunțe cu privire la organizarea unui congres al ortodocșilor la Karlowitz, congres ce urma să se desfășoare pe 15/27 mai 1848. În Adunarea comitatului Caraș, din 26 aprilie 1848, de la Lugoj, s-a decis să se folosească doar „domnule” sau funcția și nu titlul nobiliar. De asemenea, conducătorii adunării i-au înștiințat pe primari că pedepsele corporale au fost desființate. A fost lansată și o proclamație către populație, prin care aceasta e anunțată că: „autoritatea comitatului e suplinită de un comitet care va conduce treburile comitatului până la viitoarele alegeri parlamentare... primul și cel mai important pas este alegerea acestui comitet... să alegem oameni cunoscuți, care au aceleași interese ca și noi, să alegem caractere nepătate, a căror convingeri nu sunt de vânzare”. Adunarea își însușește proclamația și se declară de acord cu conținutul ei. Majska skupština (Adunarea din mai) de la Sremski Karlovci (mai 1848) În perioada aprilie-mai 1848, conducerea comitatului Caraș a trecut la organizarea gărzilor naționale. A fost creată o comisie condusă de Makay Sándor și din care făceau parte Gheorghe Hosu și Maxim Pascu, care să se ocupe de recrutări. În Caraș comisia a recrutat 437 de voluntari, dintre care 153 erau români. De la Lugoj s-au înrolat 137 de voluntari. La începutul lunii mai 1848, sârbii au organizat Majska skupština (Adunarea din mai) de la Sremski Karlovci (1/12 mai - 3/15 mai 1848). Inițial adunarea trebuia să se desfășoare la Timișoara, însă românii au refuzat să participe. Sârbii nu s-au înțeles cu autoritățile maghiare care voiau ca adunarea să aibă loc în 15/27 iunie. De aceea, mitropolitul Josef Rajačić a hotărât ca adunarea să se desfășoare la Karlowitz. În cea de a treia zi a adunării, pe 3/15 mai 1848, a fost proclamată Vojvodina sârbească în care intra Sremul (Sirmiu) cu Graniţa, Barania, Bacica cu Districtul Bečej și cu Batalionul cu șaike (ambarcaţiuni), Banatul cu Graniţa și Districtul Kikinda. Deși adunarea recunoștea „autodeterminarea naţională valahă” (românească), românii 277 au început să protesteze, cerând desprinderea de sub autoritatea Mitropoliei Sârbești de la Karlowitz. După adunarea de la Karlowitz conflictul dintre sârbii și revoluționarii maghiari devine extrem de violent. Sârbii preiau conducerea unor localități precum Titel, Perlas și Alibunar, apărându-le de revoluționarii maghiari. Tot la începutul lunii mai a avut loc, la Blaj, adunarea românilor transilvăneni. Din Banat au participat puțini oameni (printre ei, protopopul unit din Lugoj, Ștefan Berceanu). La 3/15 mai 1848, la Lugoj au avut loc alegerile pentru noua adunare comitasensă, care urma să conducă comitatul Caraș. La aceste alegeri au participat peste 1000 de reprezentanți ai românilor, din satele din jurul Lugojului. Conform datelor din Diariul minoriților, la Lugoj au venit primarii și notarii comunelor, precum și preoți și învățători. Toți aceștia aveau drept de a alege. Înaintea să se treacă la alegerea propriu-zisă, noile legi ale guvernului revoluționar le-au fost citite participanților în română, maghiară și germană. Numărul reprezentanților comunali în adunare a fost stabilit la 150. Toți candidații au primit numărul de voturi necesar. Procesul verbal al adunării în care au avut loc alegerile consemnează că: „întreaga listă a fost aleasă cu majoritate de voturi, întrunind încrederea publică”. Cele mai puține voturi primite de un candidat au fost de 775. Au fost aleși candidați de toate naționalitățile. Dintre români, Eftimie Murgu, propus ca și candidat deși nu se afla la Lugoj, a obținut numărul cel mai mare de voturi. Eftimie Murgu era apreciat în Banat după ce s-a stabilit la Lugoj în 1841 și a acționat ca avocat pentru respectarea drepturilor românilor. Când a izbucnit revoluția 1848 se afla în închisoare, la Pesta, unde era deținut pentru opiniile sale politice. Comitele suprem al Carașului, Gyürky Pál, a ținut o cuvântare, dorind să transmită participanților că nu vor fi admise tulburări. Ideile exprimate de comite ne dezvăluie temerile conducătorilor comitatului: o revoluție radicală, în timpul căreia țăranii atacau proprietățile nobililor, „deoarece sunt între voi, unde și unde, (persoane) care legile noi, mai ales despre încetarea urbariului, nu le înțeleg după glăsuirea lor și se află și oameni voitori de rău sau nepricepuți, care pre voi despre rânduielile acestea noi vă amăgesc”. Comitele scoate în evidență că țăranii au fost scutiți „de plata fumăritului, de dijmă după pământul urbariului, de facerea robotelor urbariale”. Însă „iberlandul (pășunea), pădurea, dreptul birtului, căsăpia, pescuitul, vânatul” trebuie să fie în continuare plătite. Și „de dreptul și bunul spăhiei (proprietarului de pământ)” trebuie respectat de țărani sau „va fi groaznic pedepsit după legea țării”. Țăranii trebuie să achite „porția varmenghiei (comitatului), cheltuielile obștești” și celelalte obligații datorate comitatului. Comitele cere participanților să se înroleze în garda națională, atenționându-i, din nou: „nu credeți acelor celăi, amăgitori și clevetitori, credeți mie și cuvintele mele, nici turcu, nici muscalu nu vine, nici nu va turbura pacea noastră că și unul și altul e îngrijat în țara lui”. Desigur, comitele Gyürky Pál a scos în evidență faptul „aflându-se vreunul care ar vătăma legea țării, bunul și persoana altuia sau ar cerca pacea și liniștea a o turbura cu cea mai groaznică pedeapsă se va pedepsi”. La nivelul locuitorilor satelor, aceste informații au ajuns printr-o circulară transmisă de autorități. Gyürky Pál a scris mai târziu ministrului de interne, arătând că prin acest discurs i-a făcut pe români să înțeleagă „sensul real al legilor referitoare la răscumpărarea de veci a urbariului” și că le-a arătat că trebuie să fie atenți „asupra recunoștinței față de domnii proprietari, a cruțării proprietăților lor, a păstrării liniștei și ordinei, a îndepărtării celor ce răspândesc zvonuri false, ba chiar a arestării lor, a pregătirii cu grijă a însămânțărilor restante, ba și a ajutorării în acest sens, contra renumerației, a foștilor lor proprietari”. Tulburările produse de țărani sunt cea mai mare temere a conducătorilor comitatului Caraș. După încheierea alegerilor, românii au cerut vicecomitelui Kristóf Jakabffy „îngăduința de consultare despre trebile naționale și religioase și pentru trimiterea ablegaților la congresul 278 național fixat pe 15/27 mai 1848 la Karlowitz”. Vicecomitele și-a dat acordul pentru desfășurarea acestei întruniri. A doua zi, în 4/16 mai 1848, la ora 15, românii s-au întrunit în sala de ședințe a Comitatului. Deoarece numărul participanților era foarte mare, liderii adunării au hotărât să iasă în curtea palatului comitasens. „Gazeta de Transilvania” scrie că, „pe lângă numeroasa mulțime de reprezentanți”, s-au adunat „își alții prea mulți de toată gintea și din multe părți la fața locului”. Vasile Fogarași a fost ales ca președinte al acestei prime adunări a românilor de la Lugoj. Participanților le-a fost expus scopul adunării, dacă românii bănățeni urmau să trimită deputați la Congresul de la Karlowitz al ortodocșilor din Banat. Printre vorbitori s-au remarcat Nicolae Bojincă, Maxim Pascu și Ștefan Ioanovici (Ioanescu), notarul orașului Lugoj. Participanții, „între cele mai asurzitoare strigări protestară că nicicum să nu se trimită” delegați la Congresul de la Karlowitz. După luarea acestei hotărâri au fost aleși 16 delegați care urmau să meargă la Pesta spre „a mijloci în putera noilor legi un Congres curat românesc în care întreaga națiune prin legânzii săi deputați să se consulte pentru alegerea unui mitropolit român și trebile noastre din lăuntru școlastice bisericești”. În 5/17 mai 1848, conducătorii adunării au transmis conducerii comitatului hotărârile luate, în special aceea că românii nu vor trimite delegați la Congresul de la Karlowitz. De asemenea, au făcut cunoscut și faptul că s-a luat hotărârea despărțirii ierarhice a românilor față de biserica ortodoxă sârbă; aceiași separare urma să se producă și în ceea ce privește școlile. Hotărârile românilor au fost citite în adunarea comitatului și, nefiind obiecții, s-a decis ca ele să fie înaintate Ministerul cultelor și instrucțiunii publice. Vicecomitelui Kristóf Jakabffy i s-a cerut ca în cazul primea o cerere din partea ierarhilor sârbi pentru trimiterea de delegați la congres să o refuze, arătând că românii au decis să nu participe. Tot în aceeași zi, s-a desfășurat o festivitate religioasă în curtea Comitatului. La această ceremonie au participat împreună ortodocșii, uniții și catolicii. Protopopul Ioan Marcu a oficiat slujba din partea ortodocșilor. La eveniment a participat și garda națională „care părțile mai semnate ale servițiului dumnezeesc le anunța cu tunetul pușcăturilor și cu muzica de față sunătoare”. Orașul a fost împodobit cu diferite panouri și iluminat până noaptea târziu. Unul dintre panouri reprezenta pe un ungur ținând de o mână pe un român bănățean și un croat. Evenimentele ce au avut loc la începutul lunii mai ne demonstrează că în această perioadă românii bănățeni considerau că trebuie să se desprindă de sub tutele conducătorilor sârbi ai bisericii ortodoxe, ca prim pas în obținerea de drepturi naționale. Pentru conducătorii românilor, această separare putea fi făcută în cadrele stabilite de revoluția maghiară. Aceleași concluzii le putem trage din „Petiția Neamului Românesc din Ungaria și Banat”, redactată în urma Adunării românilor ținută la Pesta. Adunarea convocată în 12/24 aprilie 1848 la Pesta, de Emanoil Gojdu prin Ioan Acoși și Vicențu Babeș, s-au desfășurat între 3/15 și 9/21 mai 1848. Documentul final al adunării, „Petiția Neamului Românesc din Ungaria și Banat”, a fost semnat de 39 participanți din tot Banatul. Petiția Neamului Românesc din Ungaria și Banat exprimă aceleași idei ca și prima Adunare de la Lugoj. Românii își arătau susținerea față de revoluția maghiară și cereau separarea de biserica ortodoxă condusă de sârbi: „noi, în numele nației române din Ungaria, ca trimiși aceleia, declarăm coronatului împărat din Ungaria și până aici neprecurmat arătată credință, însuflețitori luptători pentru dreptate, mulțumire, cătră frații noștrii unguri dragoste, ear cătră întâiul neatîrnătoriu ministerium unguresc simpatie și încrezământ, mărturisind cum că ne ținem de cea mai sfântă datorie, cu patriotică jertfire a ne lupta pentru mărirea coroanei ungurești și pentru întregimea împărăției... Avem și noi dureri urmate din răutățile timpurilor... Durerile cari le pomenirăm să ating de soarta intereselor noastre naționale, și să nasc de acolo că slavismul încă înainte de câteva sute de ani lipsindu-ne de literile noastre cele româneștiși vîrînd în toate cărțile noastre cele 279 bisericești și școlasticești slovele lui Kiril, a voit nația noastră a o despărți de cătră Europa civilisată, pentru aceea ca așa prin o silă morală să o poată trage în cursa slavismului... și fiindcă firea, caaracterul și deosebirea în limbă, cu un cuvânt, dorința politică a nației românești, poftește ca să se nimicească amestecarea laolaltă, la care țintește panslavismul, pentru aceea: Din datorința care avem cătră bunul nației noastre, mărturisim că avem nestrămutată voință a ne despărți de cătră sârbi în toate trebile bisericești și scolastice... sârbii prin lucrarea lor voesc a surpa întregimea crăimei ungurești... Așadară, poftim: 1. Ocârmuire bisericească cu totul neatîrnată de la mitropolitul Carlovițului... 3. Să avem sinod dechilin și ocîrmuire bisericească și scolastică neatârnată, ai cărei mădulari să fie aleși numai dintre fiii nației noastre. După credința ce o avem cătră frații noștri unguri, și cu care credință, precum tare credem, și din partea lor vom fi întâmpinați, poftele noastre cele politice în următoarele puncturi le cuprindem: a) Concetățenii români limba ungurească o cunosc de diplomatică, însă și ei așteaptă aceea, ca întrebuințarea limbei sale naționale neînduplecată să se lase în biserici, la învățătura fiilor săi și pretuitindea și în toate trebile nației noastre, cele din lăuntru”. Dintre semnatarii petiției îi menționăm pe: „Emanuil Gozsdu, președinte... din comitatul Carașului: Blasiu Fogarași, Grigore Radulovici, George Fogarași, Ignatie Vuia (protopresbiter în Vărădia), Auxențiu Bojinca, Teodor Fogarași, Mihai Velia (N. Tincu-Velia) (învățător teologie), Ioan Marcu (protopresbiterul Lugojului) și Macrsim Pascul”. Așadar, o parte din liderii Adunării de la Lugoj semnează și „Petiția Neamului Românesc din Ungaria și Banat”. Lugojeanul János (Ioan) Faur. În Guvernul revoluționar maghiar, printr-o adresa decembrie 1848 s-a înrolat ca din 10 mai 1848, a cerut comitatului Caraș să facă voluntar al Batalionului 3 Patriotic recrutări pentru armata maghiară. De recrutări urma să din Szeged se ocupe o comisie condusă de Balógh Laszló. Comisia a reușit să recruteze 120 oameni. Aceștia au fost trimiși la Seghedin, unde se afla noua armată. Dintre recruți, o parte erau funcționari ai comitatului care au primit câte 10 fiorini cheltuieli de drum. De conflictul dintre sârbi și români, au încercat să profite conducătorii revoluției maghiare. Ministrul de interne Bertalan Szemere i-a cerut comisarului guvernului pentru Banat, Csernovics Péter să înarmeze populația împotriva sârbilor, iar „acolo unde există român trebuie cucerit cu orice preț. Nu e voie să permitem ca acest popor să se alieze cu altcineva cu excepția maghiarilor”. Însă, cel puțin la Lugoj, situația se modifică. Garda națională din Lugoj a fost chemată să pună capăt răscoalei țăranilor români din Herendești (16 mai 1848). La Herendești, garda națională și un tribunal ad-hoc condus de vicecomitele Kristóff Jakabffy a hotărât arestarea a 20 de țărani. Țăranii au fost condamnați la închisoare și la pedepse cu bătaia. Cei 20 de arestați vor rămâne în închisoarea Lugoj, până în octombrie 1848, când au fost eliberați de trupele imperiale. După aceste evenimente, pe 22 mai 1848, cea mai mare partea a românilor s-au retras din garda națională. La Lugoj, alianța dintre români și maghiari părea că se încheie spre disperarea conducătorilor maghiari ai comitatului. Vicecomitelui Kristóf Jakabffy i-a scris, în 24 mai 1848, 280 ministrului de interne, Bertalan Szemere: „nu mă cuprinde nici o teamă lașă, dar când mă gândesc că cu câțiva ani în urmă, ațâțările contra coroanei maghiare, a stăpânirii maghiare au putut avea ecou, dacă mă gândesc că în multe locuri foștii iobagi formulează pretenții asupra acelor pământuri domeniale care nu li se cuvin sub niciun cuvânt și nu vreau să se convingă sub nici o formă de injustețea pretențiilor lor, nu-mi pot liniști teama din inimă”. Vicecomitele Carașului cere sprijinul armatei maghiare pentru a păstra liniștea în zonă. Lucrurile devin și mai grave în 12 iunie 1848, când au început luptele între revoluționarii sârbi și trupele maghiare în Voivodina. Guvernul revoluționar maghiar s-a văzut nevoit să introducă starea de necesitate. În urma legilor adoptate de revoluționari urmau să se facă alegeri pentru noul Parlament maghiar de la Pesta. În comitate au fost instituite comisii care să înscrie pe cei cu drept de vot și să stabilească circumscripțiile electorale. Nu putea vota toată lumea, ci doar cei ce aveau avere sau cei cu profesii liberale; drept de vot aveau și țăranii proprietari de pământ și meseriașii cu cel puțin o calfă. Acum intră în scenă Eftimie Murgu. Dintr-un document al Tribunalului militar din Pesta, din 22 martie 1850, aflăm că Eftimie Murgu a fost „între anii 1845-48 deținut politic civil în „Clădirea nouă” din Pesta și (a fost) pus în libertate la 8 aprilie 1848, în urma amnistiei generale. Pentru străduințele sale anterioare de ridicare a naționalității valahe, s-a bucurat de mare popularitate printre valahii din Banat”. De fapt, după eliberarea celorlalți deținuți politici, Murgu a mai stat o lună în închisoare, deoarece autoritățile maghiare nu aveau încredere în el. Eliberarea lui Murgu s-a datorat intervenției cetățenilor din Pesta, mobilizați de Sigismund Pop și Nicolae Bojincă. După ce a fost eliberat, Eftimie Murgu redactează o Proclamație în care își dezvăluie gândurile: „Fraților concetățeni români!.. adunarea nobililor din Pojon s-a înfrățit cu poporul și au obținut de la împărat recunoașterea libertății și egalității tuturor înaintea legilor... veți cunoaște că acel pământ pentru care veacuri luptându-ne, ne-am vărsat sângele și pe care în țara ungurească o clasă de oameni ce se numeau nemeși ăl socoteau ca o avere a lor, acum este vecinică și netăgăduită moșie a voastră; veți vedea că toate acele sarcini ce apăsau pre locuitori, precum robotele, dijmele și dăjdiile au încetat pentru totdeauna; veți înțelege... că de acum suntem toți slobozi, deopotrivă, toți avem drept... (legea permite) de a vorbi, a scrie a-și da în stampă... Legea îngăduind a se arma poporul, folosul nostru cere ca de voim a rămânea Eftimie Murgu (1805-1870) oameni slobozi, toți cu toții să apucăm arma ca pentru la o tâmplare înșii să ne putem apăra drepturile noastre... știind că nici Împăratu, nici miniștrii lui, cari pururea s-au împotrivit la desrobirea noastră, ci poporu unguresc, cu nobilii cei luminați sînt urzitorii aceastii lumi noue atît de fericitoare, se cuvine să le fim mulțămitor. Pentru aceasta dar, în duhul dragostei frățești, dînd mîna cu ungurii, toți cu toții să privighiem și să chezeșuim pentru păstrarea acestui așăzământ...”. Așadar, Eftimie Murgu consideră că pentru români, punerea în practică a proiectelor politice se putea face doar în contextul revoluției maghiare. 281 Eftimie Murgu a rămas la Pesta până la începutul lui iunie, când pleacă spre Lugoj. Inițial, autoritățile revoluționare maghiare nu au avut încredere în el. Ministru de interne Bertalan Szemere i-a scris noului comisar guvernamental pentru Banat: „supraveghează pe români. A fost aici Petrovici și directorul școlar din Caraș (Maxim Pascu). Murgu vrea să meargă acolo; este un om visător și periculos...”. După aprobarea proclamației Bertalan Szemere și-a schimbat părerea față de Murgu, scriindu-i lui Sebó Vukovics: „Murgu a scris o proclamație foarte bună. Anexez aici un exemplar. Primește-l bine. Poate se alege deputat în Caraș. A primit 150 fiorini ca spese de călătorie și acoperirea cheltuielilor. Cred că lui îi putem lua folosul”. Tot ministrului de interne, Bertalan Szemere îi scrie lui Perényi Zsigmond (în 2 iunie 1848): „Pe Eftimie Murgu, despre care se poate afirma că este un apostol român, l-am câștigat după multă trudă. A scris proclamațiunea pe care am tipărit-o. Acum va activa în regiunea Carașului”. Vicecomitele comitatului Caraș, Kristóf Jakabffy, se temea de sosirea lui Eftimie Murgu la Lugoj. El îi scrie, la 1 iunie 1848, ministrului Bertalan Szemere, cerându-i să împiedice venirea lui Murgu în Banat, doarece: „după cele mai noi informații oficiale este sigur că Murgu n-a renunțat nici în cea mai mică măsură la vechile lui dorințe, speranțe, vederi și opinii; intenția lui și acum este să unească toți românii sub o coroană, să smulgă comitatele bănățene și regiunea de graniță de la patria maghiară și având în vedere popularitatea lui extraordinară în fața poporului român... o singură chemare a lui Murgu, care acum prin fanatismul poporului este considerar martir, ar arunca în flăcări întreg ținutul și s-ar călca în picioare tot ce nu e românesc, viața și averea maghiarilor n-ar mai fi sigură”. La începutul lunii iunie 1848, trupele maghiare din Petrovaradin au pornit spre Karlowitz (12 iunie 1848) pentru a-i înlătura pe sârbi de acolo. Acțiunea nu a reușit și maghiarii au fost respinși. În 13 iunie 1848, ministrul de război, Mészáros Lázár, a trimis în ajutor gărzile naționale. La luptele cu sârbii au participat și gărzile naționale din Timișoara și Lugoj. La 15 iunie 1848, Bertalan Szemere, ministrul de interne, a cerut comitatului Caraș să înființeze o trupă de 3000 de oameni care să lupte cu sârbii în cazul unor atacuri. Venind de la Pesta, Eftimie Murgu se oprește la Timișoara și poartă discuții cu comisarul guvernului pentru Banat, Sebó Vukovics. La 9 iunie 1848, Eftimie Murgu ajunge la Lugoj unde populația îl primește cu entuziasm. Seara, lugojenii se adună pentru a-l aclama și pentru a face o retragere cu torțe și muzică. Eftimie Murgu ține un discurs, scoțând în evidență faptul că românii și maghiarii „trebuie să meargă ca frații pe aceiași cale dacă nu vor să fie zdrobiți de inamic”. În jurnalul călugărilor minoriţi din Lugoj se menționează că: „de la Pesta a sosit patriarhul românilor, cu numele Murgu, care înainte de asta, cu trei ani, în lanţuri, a fost trimis ca deţinut la Pesta. Acum însă, prin noul minister, a fost eliberat din temniţă... Către orele şapte, seara, au sosit cu călăreţii, a fost întâmpinat şi în sunetul muzicei a fost plimbat în tot orașul. Românii au desprins caii de la trăsura dânsului şi oamenii au tras căruţa. Cătră popor a vorbit în limba română şi maghiară, propunând rezoluţii. Dar să nu crezi, iubite cetitor, că acela ar fi fost patriarh, ci numai advocat, iubit foarte mult de poporul românesc”. Comitele suprem al comitatului Caraș, Gyürky Pál, a raportat ministrului de interne Bertalan Szemere, că Eftimie Murgu a fost primit extrem de bine de populație și că a ținut un discurs pro maghiar. Vicecomitele comitatului, Kristóf Jakabffy relata și el: „Murgu nu s-a prezentat la autorități... la comitele suprem s-a dus numai când a fost chemat... La 12 l.c. Murgu mergând spre Caransebeș a fost primit pretutindeni sărbătorește... Din știri particulare am aflat că generalul de la Caransebeș (Appel) a pus pază militară la locuința lui Murgu, pentru ca acesta să nu ia legătura cu nimeni”. Dintr-o scrisoare din Lugoj, din 15 iunie 1848, publicată în cotidianului „Pesti Hírlap” aflăm că: „Murgu a sosit în zilele acestea din Pesta, și a fost primit de către români cu nespusă însuflețire. El i-a influențat în așa măsură, încât aceștia sînt gata să țină cu ungurii, să intre în 282 gărzi naționale și să se rupă de tot de sârbi. Această situație este favorabilă pentru noi”. Totuși scrisoarea aceasta ne arată că situația e mult mai complicată: „dimpotrivă, o gazetă din Brașov agită într-una pentru o viitoare unire a românilor de aici cu cei din Ardeal, Moldova și Țara Românească. Ea promite protectoratul rus, englez și francez. Acum se află aici doi agitatori refugiați din Moldova (Manolache Costache Epureanu și Lascăr Rosetti). Ei au ținut conferințe aici în mai multe rânduri. Sunt tutelați și de mai mulți localnici. Cum se aude circulă și o cerere, pentru a obține semnături, de a vorbi românește în ședințele delegaților, și această limbă să fie diplomatică”. Chiar dacă Eftimie Murgu consideră că împlinirea idealurilor românilor bănățeni putea fi realizată doar în cadrul revoluției maghiare, circula și ideea unirii românilor într-un stat unitar. Cert este că pentru români, în acest moment al revoluției, „inamicul principal sunt sârbii”. Acest fapt poate fi înțeles și dintr-o scrisoare din Vîrșeț, din 23/11 iunie 1848, trimisă de „Ștefan Puris, absolut theolog, către preotul Nicolae Manu la Sibiu”: „este o săptămână de cînd d. Murgu a venit la Lugoș. Pompa și sînțemintele cu care l-au întîmpinat românimea noastră prin toate satele... dar mai ales logoșenii, aci nu se poate descrie... în 15 iunie se vorbește a se ține la Logoș adunată națională conformă celei din Blaș, în care atît cele Besericești, cît și cele politice, de cumva tristele-mpejurări ce atât din partea fricoșilor unguri, cât și, dar mai ales, din partea neînfrînaților sârbi, cari cearcă a ocupa Banatul, necăjesc pe românii noștrii bănățeni. Zic, în acea adunanță națională de la Logoș se va lua la desbatere lucruri serioase... Poporul român din tot Banatul nemica vrea a ști de unguri, din care causă pe la mai multe sate n-au voit a se scrie la votisare pentru alegerea deputaților, iar cîți s-au scris, numai după multe vorbe deșteptătoare s-au scris. Dar miliția grănițară, apere Dumnezeu, neci că va a auzi de ministeriul unguresc. În zilele d-acuma o nespusă frică conturbă pe toți locuitorii, mai ales din părțile mestecate cu sârbi, dar și pe la Logoș și-n toate părțile, pentru serbienii fugiți din țara lor, carii încearcă cu serbii lor din Banat, pe cum se spune, împoteriți de la curtea austriacă, a trage pe popor în partea curții și a nimici pe unguri... (sârbi), pe toți care au simpatizat și simpatiză cu ungurii de pe totunde mai nainte avînd scris, cearcă a-i prinde, îi leagă și-i trămit la Carloviț. Ba se spune, că pe unii vor a-i spânzura. Așa noi vro cîțiva români mai însemnați cunoscuți în public de neamici ai sârbilor trebuim a o lua pe picior din Vîrșeț, cît mai curînd... Albinenii, pe cum am înțeles, îmbii sînt la Logoș, unde voi și eu ear a merge. Cu toate încercările sârbilor anevoie cred să poată eși la doritul lor scop domnealor, pentru că românii noștrii pe cum către unguri chiar așa și cătră sârbi au foarte mare antipatie, toată neghiobia și răutatea provenibile asupră-ne va fi îzvorîtoare din iepurimea, ne-nțelegerea și măgăria diplomaților noștri banato-ungureni, cari pe Murgu vorbitorul de drepturile Banatul și a românilor îl nomiră nebun și altele”. Această scrisoare confirmă primirea entuziastă la Lugoj a lui Eftimie Murgu și precizează că „românii noștrii pe cum către unguri chiar așa și cătră sârbi au foarte mare antipatie”. Într-o scrisoare din 17 iunie 1848, Eftimie Murgu scrie că a convocat o adunare a românilor din Banat. Această adunare a fost convocată la Lugojul pentru că „românimea acestei regiuni are obiceiul să dea tonul și celorlalți”. Din conținutul scrisorii reiese că această adunare era necesară în contextul în care sârbii doresc contopirea Banatului Timișean în Voievodina. În 17 iunie 1848, Eftimie Murgu a tipărit un apel pentru a convoca adunarea: „Fraților Români bănățeni! Țeara noastră se află în primejdie. Servienii din vecina țeară a Slavoniei, răscolindu-se asupra Ungariei se sumețesc a socoti țeara noastră a Banatului ca o țeară slavonă sîrbească... Dorința chemându-ne a ne apăra împotriva acestor revoluționari, am găsit de cuviință a ne aduna în orașul Lugoj spre a ne sfătui împreună despre mijloacele trebuitoare pentru asigurarea țării împotriva acestor revoluționari. 283 Pentru aceea dar alerg a chema pe toate comunitățile și pe toți patrioții acestei țări a Banatului, să aibă dragoste a veni spre a ne sătui cu toți în treaba aceasta. Ziua adunării o hotărâm pe 27/15 Iunie 1848. Datu-s-a în Lugoj, în 17 Iunie 1848. Eutimie Murgu”. Din conținutul manifestului rezultă că adunarea era organizată pentru ca românii să se sfătuiască „despre mijloacele trebuitoare pentru asigurarea țării împotriva acestor revoluționari” (adică a sârbilor). Așa se explică dorința românilor bănățeni de a se înarma. Înaintea acestei adunări, în data de 12/24 iunie 1848, au avut loc alegerile pentru Parlament Ungariei. Comitatul Caraș era împărțit în 6 circumscripții electorale: Lugoj, Bocșa, Oravița, Sasca, Zorlențul Mare și Făget. Eftimie Murgu a candidat în patru circumscripții: Lugoj, Oravița, Făget, Zorlenț. Ca dovadă a extraordinarei sale popularități, a câștigat în trei dintre ele (Lugoj, Oravița, Făget). La Lugoj s-au înscris pe liste electorale 819 alegători. Despre alegerile de la Lugoj, ziarul Közlöny, scrie că aici „a fost ales cu voință unanimă avocatul Eftimie Murgu... la Lugoj a fost ales Murgu în cea mai frumoasă ordine și înțelegere unanimă a alegătorilor, dar nu se poate tăgădui că cea mai mare parte a intelectualilor s-au retras și în niciun chip nu au luat parte la alegere”. „Organu nationuale”, la 7 iulie 1848, consemnează că: „Murgu e ablegat la Dieta ungurească de trei țenuturi: Logoș, Oravița și Facet. Ioanescu Ștefan, notariul Logoșului pentru ținutul Boacșei, Vlad pentru ținutul Zolențiului, A. Bosinca, jurist, pentru ținutul Sasca”. Cunoscând motivele pentru care Eftimie Murgu dorea organizarea Adunării de la Lugoj, mitropolitul sârb al Timișoarei, Pantelejmon Živković încearcă să împiedice desfășurarea ei. El îi va scrie comisarului Sebó Vukovics: „domnul Eftimie Murgu, care cutreieră Banatul, intenționând a aduna la sfârșitul lunii acesteia mai multe mii de compatrioți de limbă română... a fixat ca țintă a adunării împărțirea fondurilor comune aparținând neuniților, instituirea în eparhiile bănățene a episcopilor de limbă și origine română, transformarea Banatului în provincie română, precum și trezirea altor idei de separare...”, încercând să-l convingă să oprească și să interzică desfășurarea adunării. Adunarea Națională de la Lugoj s-a desfășurat în 15/27 iunie 1848, pe câmpul de sub Dealul Viilor, câmp ce va fi numit ulterior „Câmpul libertății”. Pentru a pregăti evenimentul, în locul numit de lugojeni Balta Albă, s-a amenajat o tribună și un cort din banii primăriei. Cei 50 de fl. cheltuiți cu această ocazie, au fost restituiți ulterior de către primarul orașului Constantin Udria. Corespondentul ziarului „Organu nationuale” arată că: „Adunarea poporului circiter de 12000 de oameni subt presidenția lui Eutimiu Murgu, ce s-a țenut în Logoș în 27/15 jun. c.n. înainte de amiezi de la 8 pînă la 12 oare, afară în câmpul liber subt dealul viilor, care s-a numit Cîmpul libertăței, în a cărora memorie se va rădeca un monument”. Conform mărturiilor contemporane „poporul (a venit în număr mare)... însoțit de acordurile muzicii, venea cu droaia în masă spre locul fixat al adunării la vreu sfert de oră depărtare”. Eftimie Murgu a sosit într-o trăsură. Poporul a oprit trăsura, a deshămat caii și a tras trăsura la locul adunării. De peste tot se auzeau „uralele entuziaste” ale oamenilor. Imediat ce a ajuns Eftimie Murgu a fost proclamat președinte de către mulțime. Avocatul Aloisiu Vlad a fost ales secretar al adunării pentru protocolul redactat în limba maghiară și Ștefan Ioanescu, notarul orașului Lugoj, pentru protocolul în română. Datorită numărului mare de participanți, autoritățile comitatului au luat măsuri de siguranță. Înainte de deschiderea adunării, comisarul guvernului pentru Banat, Sebó Vukovics, care a venit personal la Lugoj, i-a cerut lui Eftimie Murgu ca Adunarea să nu ia hotărâri, ci doar să formuleze cereri către Parlament și guvern și, în toate cererile care vor fi făcute, să considere Banatul ca parte a Ungariei. De asemenea, Sebó Vukovics i-a solicitat lui Murgu ca adunarea să dureze o singură zi, pentru a nu se produce tulburări. Trei tunuri au fost aduse lângă locul în care s-a ținut adunarea, fiind supravegheate de garda națională locală, care a fost înarmată. Pentru a menține ordinea a fost chemată și garda națională din Făget. Autoritățile comitasense „au dat toate celelalte dispoziții în privința liniștei și siguranței publice”. 284 În privința numărului participanților, cifrele diferă. Partenie Grecu scrie că au participat „în număr de la 14-15 mii, din tot Banatul adunați”, iar Atanasie Sandor menționează că au participat „ca la 10000 de români”. „Organu nationuale” afirmă că au fost prezenți „12000 de oameni”. „Gazeta de Transilvania” dă cifra de „zece mii de români”. În raportul înaintat guvernului maghiar de către Eftimie Murgu scrie că au fost „între 15-16 mii” de oameni. Vukovics Sebó consemnează într-un raport că au participat „cam 1500, către sfârșit abia au mai rămas câteva sute”. Ziarul „Pesti Hirlap” menționează că „abia au fost prezenți 800”. Ziarul „Közlöny” scrie „s-au anunțat că se vor aduna 20000 de oameni din comitatele bănățene, dar martori oculari autentici afirmă că, socotind acolo și spectatorii în număr mare, abia au fost laolaltă 1500 de oameni”. Lajos Kossuth, într-un discurs ținut în Parlamentul maghiar indică numărul de 30000 de participanți. George Popoviciu crede că au „participat cam la 20000 de oameni”. Teodor V. Păcăţian arată că „Murgu a rostit o vorbire scurtă, dar bună. A accentuat întregitatea țării și perfecta libertate, necesară pentru dezvoltarea popoarelor. Adunarea a pus jurământ pe constituția patriei și pe credință către naționalitatea română. A votat apoi, după-ce întâiu au ridicat mai mulți cuvântul pentru autonomia Banatului, și pentru reclamarea părții acesteia de de țeară pe seama românilor, ca cel mai numeros popor din Banat”. Dintr-o scrisoarea a lui Constantin Roman către A. G. Golescu reiese, că în ciuda popularității sale, Eftimie Murgu nu convinge pe toată lumea: „tocmai la 23 iunie (stil vechi) 1848 sosi Russo din Ungaria prin Banat și ne spusese că a fost la adunarea din Lugoj, unde poporul e ca pretutindenea. A vorbit cu Murgu, care prin proclamațiile lui și-a pierdut mult din popularitate și numai prin discuțiile lui cle particulare s-a mai îndreptat. Ne spune și aceea că poporul și acolo e mai înțelept ca inteligenții”. Există numeroase consemnări a programului românilor bănățeni enunțat la Adunarea de la Lugoj. În „Organu nationuale” se menționează că: „Adunarea poporului românesc se ținu, precum se vede mai în jos, în ziua și orele acolo însemnate, și a decretat: 1. Înarmarea poporului după potință în restimp de 6 zile ca defensive, iar după ce va arma de către stat, atunci să pășească ofensive. 2. Armele ocupate de oficialii statului să se întoarcă poporului. 3. S-a denumit, via petitionis, pre calea cererei, de suprem căpitan al Banatului, Eftimiu Murgu. 4. Depunerea episcopilor banatici actuali ce earăși via petitionis se va subșterne ministeriului; pân-atunci însă mandatele lor nu se vor (re)cunoaște. 5. Națiunalitate sensu lato (adecă și în respectul românilor). 6. Limba română în toate dicasteriale banatice, atît în miliție; și toată comanda să fie în limba română, afară de corespondențe ce se vor ține cu ministeriul în limba magiară. 7. Pre scurt toate puncturile ce s-au propus croaților răsculători le pretend românii de la unguri ca amicii lor. Poporul a și depus jurămîntul spre a păstra frățietatea, patria și națiunalitatea română. 8. Vicar metropolitan român s-a denumit un protopop, iar vicar episcopesc pentru Verșeț alt protopop... Treizeci de deputați sunt trămiși la ministeriu cu petițiunile din partea poporului ce se adunase. Se făcu mari mișcări pre aici pentru de a împreuna drumul de fier pre la Arad cu cel de la Pesta”. Gazeta de Transilvania prezintă și ea programul Adunării de la Lugoj: „1. Românii jurară că vor prinde armele cu toții. 2. După ce proclamară mitropolia română pentru Banat și unire tuturor românilor sub același, apoi pe Jivcovič episcopul Timișoarei și pe Popovič episcopul Vîrșețului îi declarară scoși din scaunele lor; pe cel dintâi fiindcă la tot prilejul, mai vârtos în lunile din urmă, se arătă vrăjmaș românilor, iar pe al doilea pentru că totdeauna juca 285 rolă echivocă, fățarnică, dându-se acuma român, acuma sârb. 3. În locul scoșilor episcopi se aleseră: vicar al mitropoliei, Petrovici, protopopul de Lipovei, iar vicar al Vîrșețului, Nicolae Vuia (era vorba despre protopopul Lipovei, Dimitrie Petrovici-Stoichescu și despre protopopul Vărădiei, Ignatie Vuia). 4. Eftimie Murgu fu ales mare căpitan al gardei române. 5. Limba municipală în comitatele Banatului dechiarată cea română... Acestea și alte punturi se subșternură la minister spre întărire de care unii se îndoiesc”. Ziarul „Pesti Hirlap” precizează că: „începându-se adunarea, în primul rând poporul a fost pus să jure că va adopta hotărârile ce se vor lua. După aceea s-au ținut discursuri, afirmându-se că națiunea maghiară fiind o națiune bună la suflet, românii trebuie s-o facă aliata lor. E adevărat că națiunea maghiară, mărinimoasă a pronunțat egalitatea, urmând ca aceasta să fie interpretată astfel ca una din limbi să nu asuprească pe cealaltă: de aceea, acolo unde românii sunt în majoritate, limba oficială în consfătuiri și în justiție să fie cea română: cu atât mai mult în Banat, unde nu se găsește nici un petec de pământ care de drept să nu fie al românilor. Pe baza acestor considerente, poporul a fost îndemnat să se înarmeze. Propunerea a fost acceptată. Imediat, Murgu a făcut să fie proclamat căpitan suprem cu asemenea putere încât garda română bănățeană să-i fie supusă numai lui; fratele mai mic al lui Murgu, locotenent major cezaro-crăiesc, a fost ales vicecăpitan. Au fost ieșiri zgomotoase împotriva sârbilor. Episcopii greco-neuniți de la Vârșeț și Timișoara, tot iliri, au fost destituiți și în locul lor sau substituit protopopii de Lipova și Oravița, hotărându-se ca de acum înainte să nu mai accepte ordinele episcopilor Barbu Iscovescu, Plăeș român din Banat (1848) destituiți. La sfârșit s-a pronunțat, ce e drept, că românii bănățeni se supun ministerului ungar, dar numai ca parte alipită; prin urmare toate drepturile de care se bucură Croația le revendică și ei și numai așa vor să trăiască în legătură cu glorioasa națiune maghiară”. Într-un raport, Sebó Vukovics scrie că: „axul vorbirii sale a fost înarmarea pentru salvarea patriei de inamicul comun, sârbii. Deci spiritul care inspira adunarea este prietenos în privința noastră, iar față de inamicii noștrii amenințător... Dar în rezultatele finale eu sunt mai puțin mulțumit cu acest spirit. Au hotărât să ceară prin petiție ministerului, că din cauza împrejurărilor periculoase de azi poporul român este gata să apuce armele pentru patrie, la armatele de insurgenți români să fie căpitan român și să se numească trei căpitani români pentru cele trei comitate. Comanda la regimentele românești să fie tot românească. Mai departe, cer ca în comitate limba oficială să fie cea românească și numai în raporturile cu guvernul să fie 286 obligatorie limba maghiară... au dispus în formă de hotărâre: au declarat că preoții lor nu mai sunt obligați să se supună episcopilor de la Vârșeț și Timișoara și și-au numit vicari pentru dieceza fiecărui episcop... (unele dorințe)... nu vor putea fi aprobate niciodată... Despre Murgu doresc să spun mai multe pe cale orală. El îi vorbește de bine, neîncetat, pe eroii noștri, pe Kossuth etc. Îi laudă, dar fierbe planuri îndepărtate. În viitorul apropiat poate fi util contra sârbilor, dar după ce vom isprăvi cu aceștia, îl vom privi în ochi mai serios”. Este de remarcat, deci că „au fost ieșiri zgomotoase împotriva sârbilor” și că „axul vorbirii sale a fost înarmarea pentru salvarea patriei de inamicul comun, sârbii”. Toate cererile românilor de la adunarea de la Lugoj trebuiesc înțelese în opoziție cu acțiunile sârbilor. George Popoviciu precizează că „bănățenii... răpiți de frumoasele idealuri ale curentului, representat prin Kossuth și pentru a se despărți bisericește de sârbi, urmează în mare parte curentul liberal-democratic. Pentru această politică militau și cei mai de frunte dintre emigranții din România: Cesar Boliac și Nicolae Bălcescu”. În schimb, revoluționarii din Moldova, Manolache Costache Epureanu, Lascăr Rosetti și Alecu Russo „(care) agită continu pentru unirea românilor de aici cu Ardealul, Moldova și Țara Românească” sunt considerați periculoși și comisarul guvernului pentru Banat, Vukovics Sebó, îi va expulza. În ciuda protestului lui Eftimie Murgu și în ciuda faptului că măsura „a vut o înrâurire dureroasă asupra publicului de aici”, în noaptea de 1 iulie 1848, revoluționarii moldoveni sunt nevoiți să plece de la Lugoj. Clarificări cu privire la adunarea de la Lugoj și la dorințele românilor bănățeni le avem din raportul trimis de Eftimie Murgu autorităților de la Pesta: „fiind neapărată trebuință de-a ne îngriji pentru asigurarea țării Bănatului împotriva răsculaților Croato-Servieni, ce au și călcat hotarele, la ziua hotărâtă, adecă la 27/15 Iunie, ținând în Lugoj generalnica adunare a poporului pomenitei țeri... s-a făcut următoarea proposiție, pe care din cuvânt în cuvânt o scoatem din protocolul adunării: Pentru ca în calea morală să se poată întâmpina primejdiile ce amenință țeara noastră, sa abătut luare aminte a tuturor acelor oameni din seara aceasta, ce întărâtând și invitându pe Români, caută poporul român a-l face inamicul Ungariei. Și s-a făcut întrebarea, cari sunt acei oameni din țeara aceasta, ce în astfel de împrejurări s-ar pute cunoaște de cei mai primejdioși ai țării? S-a recunoscut de comun, cum-că vlădicii străini, de neamul sârbesc, cari și mai nainte de aceasta s-au străduit a-și întrebuința puterea lor cea sufletească spre a trage pe Români în partida lor panslavă sârbească, acuma când și connaționalii lor în Slavonia și Croația răsculându-se asupra Ungariei, nu numai că ei în partea lor vor a se desbina de Ungaria, ci totodată și însăși țeara noastră a Banatului, prin proclamațiile sale, voesc a o declara de întrupată rebelii lor monarchii, și întru înțelegere cu connaționalii lor din Sârbia, cutezând a călca hotarele Banatului. La aceste grele împrejurări pomeniții vlădici sârbești... porunciți de răsculatul lor mai mare, Metropolitul de la Carloveț, sunt în stare de-a duce poporul în cea mai grea ispită... deci lăsându-se puterea sufleteacă în mâinile lor, țeara nu poate fi sigură înpotriva primejdiei și că ei gata fiind a răscoli poporul asupra Maghiarilor... se făcu întrebarea: cine să ocârmuiască diecesele până la alegerea altor episcopi, după canoanele bisericești?... la aceasta răspunse tonul poporului, că presidentul să propună bărbați vrednici din ceata preoțească... deci dintre mai mulți propuși să alese de vicar general mitropolitan domnul protopop din districtul Lipovei, Dimitrie Stoichescu alias Petrovici, iar de vicar al episcopescului scaun de Caransebeș să alese Ignatie Vuia, protopopul Vârșețului”. În acest raport, Eftimie Murgu motivează dorința de înlăturare a episcopilor sârbi și de înarmare a românilor prin „asigurarea țării Bănatului împotriva răsculaților Croato-Servieni, ce au și călcat hotarele”. Aceși răsculați, și în special „vlădicii străini, de neamul sârbesc, connaționalii lor în Slavonia și Croația răsculându-se asupra Ungariei, nu numai că ei în partea 287 lor vor a se desbina de Ungaria, ci totodată și însăși țeara noastră a Banatului, prin proclamațiile sale, voesc a o declara de întrupată rebelii lor monarchii”. „Vlădici sârbești... porunciți de răsculatul lor mai mare, Metropolitul de la Carloveț (sunt foarte periculoși, fiind în) stare de-a duce poporul în cea mai grea ispită... ei gata fiind a răscoli poporul asupra Maghiarilor...”. din nefericire, această petiție a nu a primit un răspuns favorabil. Nu e deci de mirare că, după ce a aflat de hotărârile adunării, mitropolitul Pantelejmon Živković a amenințat preoții: „făcându-mi-se înștințare... cum că un advocat Eftimie Murgu întro adunare în 15/27 iunie a.c. printr-însul la Lugoj chemată, până la acea îndrăznire de margine s-a slobozit, cât a publicat acolo oarecărui număr a preoțimii și a poporului ca... să ni se tăgăduiască toate aplecăciunea în cele bisericești... publicația zisului Murgu să o țină a fi rea, fără socoteală și de râși că așa feliu nu o va băga în seamă”. Preoții care nu respectau aceaste indicații erau amenințați cu pedepse.. În 2 iulie 1848 Eftimie Murgu și ceilalți deputați din Caraș au pornit spre Pesta. La deschiderea Parlamentului, în 6 iulie 1848, Eftimie Murgu, ales în trei circumscripții, a optat pentru circumscripția Lugoj. În iulie 1848, sârbii ocupă Moldova Nouă. Lajos Asbóth (1803-1882) Vicecomitele Sándor Makay pleacă la Timișoara încercând să obțină arme și instructori pentru gărzile naționale. Autoritățile de la Timișoara nui pot oferi nici arme, nici instructori. Nici comitatele vecine nu pot oferi ajutor. În aceste împrejurări, la 10 iulie 1848, Nicolae Bojincă le-a cerut autorităților comitatului Caraș să fie de acord cu înființarea unei armate românești. Această armata urma să lupte „împotriva sârbilor”. Nicolae Bojincă considera că românii „sunt gata să iasă înaintea inamicului mai curând în grupă, decât individual: nu încape că românii nu acceptă să fie comandați de persoane în care nu au încredere...”. A doua zi, adunarea Comitatului, panicată, „salută cu bucurie propunerea și prețuind-o o primește și dă tot concursul la înfăptuirea ei... (recrutarea armatei) o poate rezolva numai o persoană care cunoaște limba română și în care acest popor are încredere”. Persoana aleasă să se ocupe de recrutări este Nicolae Bojincă. Pentru asta el primește 100 de fiorini din caseria comitatului. În toamna anului 1848, garda națională a comitatului Caraș era alcătuită din 530 de persoane și se afla sub comanda capitanului în rezervă Lajos Asbóth și a maiorului în rezervă Mihály Brukenthal. În ciuda numărului mic de oameni care apărau comitatul, comisarul guvernului pentru Banat, Sebó Vuskovics, temându-se de o eventuală înarmare a românilor, a respins hotărârea autorităților comitasense, oprind recrutările. Nicolae Bojincă a trebuit să restituie banii primiți de la conducerea comitatului. Deoarece nu reușesc să atragă noi soldați, autoritățile comitatului cer guvernului maghiar o armată care să-i ajute să facă recrutările. La 17 iulie 1848, li se răspunde că cererea nu poate fi aprobată, recomandându-li-se să facă recrutări pe plan local. Cu toate încercările făcute, în Caraș, unde majoritatea populației era nemaghiară, nu s-a reușit atragerea unui număr mare de oameni în gărzile naționale. Funcționarului cameral János Ungváry din Lugoj va scrie în Jurnalul său că pe lângă Lugoj și Făget, în vara lui 1848, au fost create gărzile naționale doar în localitățile cu populație germană. În satele românești nu s-au constituit gărzi naționale. 288 La 11 iulie 1848, considerând că statul maghiar era în pericol, Lajos Kossuth propunea Parlamentului recrutarea unei armate de 200000. Parlamentul aprobă această lege și se trece la recrutarea soldaților. Aceste recrutări pentru armata maghiară (honvédség) vor determina o puternică opoziție, în special din partea românilor. În lunile iulie și august 1848 se reiau alegerile din circumscripțiile comitatului Caraș, deoarece o parte a deputaților aleși au fost invalidați de către Parlament. Maxim Pascu va fi ales deputat de Oravița, Axentie Bojincă de Sasca, Ștefan Ioanescu de Bocșa și Dionisie Ciolocaș de Făget. În vara anului 1848, situația era atât de gravă în sudul Ungariei din cauza luptelor dintre sârbi și maghiari, încât a fost introdusă starea de asediu și tribunalele militare, în comitatele Timiș, Torontal, Caraș, Arad și Pesta. În aceste împrejurări grave, românii din gărzile naționale, trimiși la Moldova Nouă, refuză să lupte împotriva sârbilor. În 30 iulie 1848, căpitanul Lajos Asbóth îi dezarmează și îi trimite la Lugoj pentru a fi judecați, căci: „gariștii din compania a II-a românească din Lugoj... la somarea domnului maior Pánczély nu s-au supus, refuzând să se întoarcă la Moldova, au preferat să fie dezarmați; în astfel de împrejurări ei nu mai pot fi considerați gardiști naționali... starea de spirit a poporului român este atât de rea încât îi privesc pe sârbi ca pe niște frați”. La Lugoj, în 10 august 1848, protopopul Ștefan Berceanu organizează o întrunire a preoților uniți din zonă. La această întrunire preoții uniți își vor face cunoscute dorințele: „fără limbă nu e viață națională... După ce dară naționalitatea noastră română ne este asigurată încât prin orânduiala ministerială așa și prin devisa constituțională: libertate, egalitate și frățietate cerem ca limba precum în biserică și școală așa și în guvernarea diecezană să fie cea română; prin urmare, și în sinodul prezent; iară protocolul sinodului încât nu s-ar putea încongiura trimiterea reprezentanților la Eztergom să se dea în traducere genuină de pe limba română în cea maghiară... Voim a mijloci ca de aici nainte abătând de la numirea slavonă Valah și Olah toate națiunile să se numească români”. La întrunire s-a cerut reformarea învățământului în limba română, o petiție urmând să fie înaintată autorităților. La 15 august 1848 a avut loc bătălia de la Straja (Lagendorf) care a fost pierdută de garda națională din Caraș deoarece românii au refuzat să lupte împotriva sârbilor. După această înfrângere, conducătorul gărzilor naționale din Caraș, Mihály Brukental, a demisionat pe 20 august 1848. În raportul Mihály Brukental trimis către vicecomitele Kristóf Jakabffy acesta scrie că românii au dezertat în totalitate. Într-un proces verbal al Adunării comitasense din comitatul Caraș, din 17 august 1848, se consemnează că această înfrângere a produs „depresie generală”. „Deoarece concentrarea de voluntari pentru apărarea graniței comitatului s-a văzut că n-a dat rezultate, iar în regimentul de graniță nu putem avea încredere în niciun caz...” este numită o comisie care să facă propuneri „cum s-ar putea înlocui paza de graniță, care nu vrea să facă serviciul și care a fugit, prin înființarea unei armate în care să se poată avea încredere”. A doua zi, „Comisia își exprimă convingerea categorică că locuitorii acestui comitat nu pot fi însărcinați cu paza hotarelor”. Comisia a propuns să se facă recrutări în comitatele vecine și să se ceară sprijin miltar și financiar de la guvernul maghiar. Conducătorii comitatului numesc o comisie de recrutări sub conducerea lui Adolf Asbóth, deși crede că „nu se poate spera ca pe teritoriul comitatului să se poată înrola 500 de gardiști pentru pază (și, de aceea) s-a cerut comitatelor Arad, Bichiș, Cenad și Ciongrad să permită înrolarea de voluntari pentru apărarea comitatului pe teritoriul lor”. Conducerea comitatului consideră că 500 de recruți „cu sentiment unguresc, curajoși și însuflețiți, pentru că 500 din aceștia valorează mai mult decât câteva mii de oameni constrânși”. Noii voluntari urmau să fie plătiți cu bani și cu o rație de pâine. Deoarece suma destinată recrutărilor (12000 de fiorini) s-a terminat, conducerea comitatului Caraș a cerut noi sume de la guvern. Conducerea comitatului i-a cerut și comisarului Vukovics Sebó să trimită la Lugoj o companie din armata regulată sau trupe din garda națională, vorbitoare de limbă maghiară și de 289 naționalitate maghiară. Aceste solicitări nu primesc răspunsuri favorabile. Conducerea comitatului Caraș a fost nevoită să renunțe și la recrutările din comitatele vecine. Prim-ministrul Lajos Batthiány a fost de acord ca numărul celor recrutați în Caraș să fie de doar 400 de oameni (și nu de 3000, cum se ceruse inițial). Comisarul Sebó Vukovics a ordonat și el comitatului să treacă urgent la organizarea armatei de voluntari. Căpitanul Adolf Asbóth, care era însărcinat cu recrutările, trebuia „să procedeze fără întârziere și cât mai repede”, iar când acestea erau făcute, comisarul Sebó Vukovics urma să numească ofițerii. Însă conducerea comitatului Caraș nu poate strânge acești voluntari. Din răspunsul trimis primului-ministru reiese că: „primind ordinul, dar având în vedere că pe teritoriul comitatului recrutarea de voluntari este foarte rău văzută de populație, iar în Sebó Vukovics (1811-1872) momentul de față recrutarea forțată ar fi cel mai rău lucru și prin acest mijloc nu se poate aștepta la nimic bun, se suspendă recrutarea celor 400 de oameni și despre această hotărâre e anunțat și căpitanul Asbóth Adolf. Arătându-se împrejurările, se va raporta ministerului, cerându-i totodată să dispună de oamenii adunați prin verbunc și care-i stau la dispoziție”. Dintr-o altă adresă a vicecomitelui Kristóf Jakabffy aflăm că au fost recrutați 17 oameni și trimiși în tabăra de la Seghedin. În 22 august (s.v) 1848, sub conducerea protopopului Ioan Marcu are loc o întrunire a comunității ortodoxe la Lugoj, la care participă preoți și mireni. Întrunirea vine ca răspuns chemarea comunității ortodoxe din Arad, care printr-o adresă din 8/20 august 1848 cerea lugojenilor să se alăture protestului împotriva proiectului noii legi a educației din Parlamentul maghiar. La Adunare s-a solicitat și alcătuirea unei legi pentru separare ierarhică ortodocșilor români și sârbi: „dieta de acum însă, nesocotind aceia că după art. XX (al Dietei de la Pojon) nu ar fi volnică fără incurgerea congresului despre religiunile și școalele noastre cât mai puțin a determina, determină școala comună prin care se asuprește poporul român; și dacă acesta acum, sub timpurile acestea amenințătoare se tâmplă, cu cât mai tare putem prevedea că în viitorime, fără privință la legile întărite din timp în timp, mai asupritoare se vor face”. Adunrea românilor ortodocși de la Lugoj a cerut deputaților români din Parlamentul de la Pesta să protesteze față de „așa legi constituționale și articolul XX contrare”. Românii din Banat, tot mai nemulțumiți că cererile lor nu sunt satisfăcute, refuză să lupte cu sârbii, iar autoritățile comitasense erau tot mai speriate la perspectiva pierderii controlului asupra situației. În acest circumstanțe, la 26 august 1848, Eftimie Murgu a ținut unicul său discurs din Parlamentul revoluționar maghiar. Eftimie Murgu a încercat să determine Parlamentul să accepte doleanțele românilor, zugrăvind situația în culori sumbre: „acum poporul începe a murmura până și asupra mea care mă silesc a-l încredința că avem un minister liberal... (dar dacă dorințele românilor nu vor fi satisfăcute)... se va isca ceva neplăcut”. Deputatul român scoate în evidență faptul că, deoarece sârbii „au proclamat provincia bănățeană drept provincie sârbească” și „au atacat țara cu armele în mâini”, Adunarea de la Lugoj a propus înarmarea românilor pentru a putea lupta cu sârbii. Eftimie Murgu a arătat că această dorință a românilor a fost trimisă spre aprobare guvernului, dar acesta nu a răspuns. Din această cauză, răzmelița sârbilor s-a extins. Mai mult ei încearcă să-i atragă pe români la „unire împotriva ungurilor”. Eftimie Murgu a continuat, amintind că la Adunarea de la Lugoj „poporul și-a îndreptat toată atenția asupra ierarhiei sârbești care are putere poruncitoare peste întreaga 290 națiune română” și a cerut înlocuirea episcopilor sârbi cu episcopi români. Guvernul maghiar nu a acceptat nici această cerere și a continuat relațiile cu ierarhia sârbă. Deschiderea Paralamentului maghiar (1848) Datorită refuzului guvernului revoluționar maghiar de a accepta aceste cereri, populația românească din Banat „murmură și începe mă înjure... nu garantez că azi-mâine nu se va întâmpla vreo neplăcere”. Eftimie Murgu a solicitat guvernului să admită „independența ierarhiei române de ierarhia rasciană... conducerea provizorie bisericească care a fost orânduită de popor... Dacă acestea nu se întâmplă, nu pot garanta că cu timpul nu vor fi și acolo mișcări”. Ludovic Kossuth, prezent în Parlament, a respins printr-un discurs tăios toate cererile lui Eftimie Murgu. Acest discurs ne demonstrează că la sfârșitul lunii august 1848 românii din Banat încep să nu mai creadă că doleanțele lor puteau fi împlinite în cadrul revoluției maghiare. Eftimie Murgu scoate în evidență faptul că și ele a pierdut controlul asupra românilor și că „acum poporul începe a murmura până și asupra mea”. Un raport al agentului secret Demeter Iankovich, din 11 septembrie 1848, confirma cele afirmațiile lui Murgu din Parlament și menționează mai mulți „instigatori” români din Lugoj: D. Teodori, preot, Teodosie Miescu, capelan, Ștefan Ioanescu, notarul orașului și comercianții Dimitrie Popovița și Vasile Brediceanu. Tot agitatori erau considerați și protopopii Ioan Marcu și Ștefan Berceanu din Lugoj. Despre Ștefan Berceanu, raportul afirma că avea relații cu revoluționari din Transilvania și Oláhországi (Valahia), care instigau poporul din Lugoj. Toți acești „instigatori”, erau considerați oamenii lui Murgu. În aceste circumstanțe, dispozițiile primului ministru Lajos Batthiány în vederea recrutării de soldați pentru armata maghiară au provocat opoziție în rândul românilor. Corespondentul ziarului „Pesti Hirlap” scrie la sfârșitul lunii august că la Lugoj și la Caransebeș „se observă o răzvrătire surdă”. Un prim conflict între sătenii români și comisia de recrutare are loc la Bara, în 10 septembrie 1848. Sătenii refuză să fie recrutați și se ajunge la violențe. 291 La 25 septembrie 1848, situația pare să fi revenit la normal. La Lugoj, vicecomitele Kristóf Jakabffy, într-o ședință a autorităților comitatului, i-a informat pe participanți că: „mișcările care s-au produs în mai multe comune din plășile Bega și Buluci s-au liniștit... E în amintirea tuturor zilelor care ne-au umplut de neliniște în urma faptului că mai multe comune s-au adunat și înarmându-se, mișcarea revoluționară a ajuns până acolo că toată lumea credea că urmează atacarea Lugojului... (vicecomitele a reușit să potolească țăranii)... care apucaseră deja să se înarmeze, răsculându-se... (le-a promis Eftimie Murgu în Parlamentul maghiar (1848) suspendarea recrutărilor și astfel a) liniștit mișcarea care putea să devină nefastă pentru această regiune”. Participanții i-au mulțumit în mod oficial vicecomitelui. Datorită acestei situații, în 25 septembrie 1848, Pál Gyürky, a solicitat Parlamentului să-i permită deputatului român Ștefan Ioanescu să i se alăture pentru „pentru susținerea moralului și bunul mers al recrutărilor”. Tot în septembrie 1848, deputatul Maxim Pascu a plecat în Banat pentru a susține recrutările pentru armata maghiară din comitatul Caraș. Ambii deputați s-au lovit de opoziția populației românești care a refuzat să se înroleze. Situația se complică și mai mult la 3 octombrie 1848, când împăratul Imperiului Habsburgic, Ferdinand, dizolvă Parlamentul Maghiar. Armata imperială din Timișoara a rămas fidelă împăratului. Comandantul cetății Timișoara, generalul Georg von Rukavina, a introdus starea de asediu. La Timișoara gărzile naționale (pro maghiare) au fost dezarmate. În urma acestor schimbări, autoritățile loiale revoluției maghiare au fost arestate sau au fugit. La 17 octombrie 1848, vicecomitele Kristóf Jakabffy raporta: „comisarul Pascu n-a reușit să recruteze niciun tânăr”. În 18 octombrie 1848, vicecomitelui Kristóf Jakabffy îi solicită comisarului Sebó Vukovics „o unitate maghiară hotărâtă și curajoasă care unindu-se cu garda națională de aici să fie în stare să înlăture pericolul”. Disperat, în aceiași zi, Kristóf Jakabffy a cerut ajutor și din Transilvania. În urma acestei cereri, o trupă de 400 de honvezi din Ardeal a sosit la sfârșitul lui octombrie 1848, la Făget. 6-7000 de țărani români din jurul Făgetului, neînțelegând rostul acestor trupe, au înconjurat orașul, încercând să le dezarmeze. Horvezii, împreună cu garda națională din Făget, a încercat să spargă încercuirea. S-a ajuns la violențe și câțiva țărani au fost uciși. Situația s-a deteriorat și, în 21 octombrie 1848, cei încercuiți în Făget, au solicitat sprijinul gărzii naționale din Lugoj. Garda națională din Lugoj a ajuns lângă Făget la 22 octombrie 1848. Conform lui Ioan Boroș, la 20 octombrie 1848, lugojenii au aflat despre intenția armatei imperiale din Timișoara de a ataca orașul. La 22 octombrie 1848, o parte din populația din Lugoj aștepta la marginea orașului, pe sub vii, honvezii din Transilvania care urmau să vină de la Făget. Sosește însă un curier cu vestea că înaintarea armatei din Ardeal a fost împiedicată de țăranii români. Garda națională din Lugoj a fost nevoită să plece la Făget pentru a veni în ajutorul honvezilor. În 22 octombrie 1848, țăranii au trimis un delegat șă negocieze cu conducătorii gărzii naționale din Lugoj, vicecomitele Kristóf Jakabffy și Vasile Fogarasi. Acest delegat a fost arestat, fapt ce a stârnit indignarea românilor din garda națională din Lugoj, aflați sub 292 conducerea lui Ștefan Ioanescu. Doar intervenția vicecomitelui Kristóf Jakabffy a făcut evenimentele să nu degenereze, căci „garda națională română din Lugoj însuși se revolta și trecea în partea poporului și atunci se întâmpla multă vărsare de sânge”. După numeroase discuții, țăranii se liniștesc și garda națională din Lugoj a intrat în Făget fără lupte. Doctorul lugojean Simon Kanitz notează în jurnalul său: „săptămâna aceasta a fost potolită o răscoală țărănească la Făget. Aceasta a fost înăbușită de 200 de honvezi și vreo 30 de husari ajutați de garda națională din Lugoj”. Într-un raport, Kovács Karol menționează că „părțile Făgetului se aflau în frământare încă înainte de invazia armatei, frământare care a fost aplanată de Kristóf Jakabbffy cu honvezii din Ardeal și cu ajutorul gărzii naționale din Lugoj”. Participanții la deschiderea Parlamentului maghiar (Vasárnapi Ujság, numărul 27, 3 iulie 1898). Cu numărul 42, în colț, dreapta jos, Murgu Euthym Pe 25 octombrie 1848, la Făget ajunge informația că armata imperială din Timișoara se îndrepta spre Lugoj. Garda națională lugojeană și honvezii din Ardeal au pornit rapid spre Lugoj. Vicecomitele Kristóf Jakabffy a convocat, în noaptea de 26 octombrie 1848, o adunare pentru a hotărî ce trebuie făcut. Maghiarii, garda națională maghiaro-germană din Lugoj și honvezii s-au pronunțat pentru rezistența armată. Garda națională română a cerut ca Lugojul să fie predat fără lupte. În final, s-a luat decizia ca orașul să se predea. A doua zi, în 27 octombrie 1848, trupele habsburgice au pătruns în oraș. Românii din garda națională au depus armele. Garda națională maghiară (88 de oameni) și honvezii din Ardeal, conduși de maiorul von Fischer, s-au retras în pădurea de la Satul Mic, iar mai târziu la Bocșa. Karol Kovács, protojudele districtului Oradea, rezumă evenimentele într-un raport: „în urma sosirii în 27 octombrie 1848 de la Timișoara a unei unități de gidași și două companii Leiningen, două companii de pedestrași și trei companii de grăniceri români, fruntașii comitatului au ținut o adunare în care ascultând poporul din Lugoj au hotărât să se predea”. Din „Concisă descriere a afacerilor Banatului în general şi a comitatului Caraş în special, începând din 2 octombrie 1848 şi până în prezent” („Gedrängte Beschreibung der Angelegenheiten des Banat's im allgemeinen und des Krassoer Comitates insbesondere vom 26. October 1848 bis zur gegenwärtigen Zeit”), redactată de conducătorul trupelor austriece Achille Deschan, aflăm că după ocuparea Lugojului, imperialii au prezentat autorităţilor 293 comitatense conţinutul manifestului din 3 octombrie 1848. După citirea acestui document vicecomiţii de Caraş, Kristóf von Jakabffy şi Sándor Makay, au demisionat. Vicecomitele Sándor Makay a fost arestat și dus la Timișoara. Autoritățile austriece au format un comitet de români, sârbi, germani și maghiari care să preia conducerea comitatul. În fruntea comitetului au fost numiți trei președinți: Vasile Fogarași, George Milencovici și Zakariás István. Din comitet făceau parte Ștefan Ioanescu, Maxim Pascu, protopopul Ștefan Berceanu și protopopul Ioan Marcu, Constantin Udria, primarul orașului, precum și funcționari și negustori ca Iova Popovici, Ion Paciura, Dimitrie Popovița, Iosif Duca, Alexandru Atanasievici, Mihai Lațcu, Constantin Popovici, Iosif Constantin, Sandor Petrovici, Miláncovici George, Milencovici Grigore, Ioanovici Andrei, Ioanescu Alexandru Ijac și Gheorghe Atanasievici. Kristóf Jakabffy a luat 38000 de fiorini din caseria comitatului și împreună cu ginerele său, casierul general Orbok, a plecat la Pesta, unde s-a pus la dispoziţia lui Lajos Kossuth. După ce Pesta a fost ocupată, austriecii l-au anchetat pe Kristóf Jakabfy, însă nu s-au luat măsuri împotriva lui. Armata imperială i-a eliberat din închisoare pe cei închiși de gărzile maghiare. La Lugoj era vorba de circa 200 de țărani. Într-un raport din 1 noiembrie 1848, protojudele districtual Kovács Karol, menționează că după ocuparea Lugojului „autoritatea militară care domină Lugojul i-a eliberat pe deținuții politici”. Conducătorul trupelor austriece Achille Deschan raportează că, de asemenea, a împiedicat „izbucnirea anarhiei ţărăneşti” și că a întreținut gratuit armata. Cu sprijinul unui batalion regulat de 800 de oameni, cărora li s-au adăugat mai târziu încă 500, a păstrat calmul în comitat. Achille Deschan scrie de asemenea că domnii (Grigore) Milenkovits şi (Sandor) Petrovits au făcut recrutări. Aceste schimbări i-au bucurat pe români. Izvoarele contemporane menționează că intrarea imperialilor în Lugoj „a stârnit o bucurie delirantă la populația română”. Palatul comitatului a fost transformat în Sediul comandamentului imperial. 1500 de români s-au alăturat trupelor imperiale care mergeau de la Timișoara spre Lugoj pentru a-l ocupa. Bogma István notează, în 29 octombrie 1848, că „Lugojul a fost dezarmat cu ajutorul românilor din Belinț și Chizătău, în total 3000 de oameni”. Pe 9 noiembrie 1848, Diariumul minoriților notează că: „românii înarmați cu diferite unelte agricole se adună aici ca să pornească împreună cu imperialii contra maghiarilor”. La 12 noiembrie 1848, Comisia centrală din Lugoj Franz Joseph (1830-1916) l-a împuternicit pe Dimitrie Popovița să recuteze români din satele din jur, pentru a se porni la atacul Bocșei. În scurt timp a adunat câteva mi de oameni. Doctorul Simon Kanitz a notat în jurnalul său că, la 15 noiembrie 1848, „românii de aicea percheziționează case și prăvălii... (zicând) Acuma noi suntem domni!... Pe germani nu-i vatămă. Aceasta este o purtare neobișnuită și excepțională. Fiecare român a primit armă, chiar și slugile, dar aceste nu s-au dat nici germanilor, nici maghiarilor, nici intelectualilor români”. La 2 decembrie 1848 împăratul Ferdinand I a abdicat în favoarea nepotului său de optsprezece ani, Franz Joseph. Câtva zile mai târziu, la 7 decembrie 1848, Parlamentul ungar l-a declarat pe Franz Joseph uzurpator, iar pe cei ce i se supuneau, trădători. După ocuparea 294 Lugojului de către trupele imperiale, urmând opinia publică, Ștefan Ioanescu și Maxim Pascu au trecut de partea Curții de la Viena. De aceea, în 8 decembrie 1848, cei doi au fost eliminați din Parlamentul maghiar. Noul împărat, Franz Joseph îi susține pe sârbii în Banat. El l-a recunoscut, în 15 decembrie 1848, pe mitropolitul Josif Rajačić ca patriarh al bisericii ortodoxe și pe colonelul Ștefan Suplicat ca voievod. Relațiile dintre români și conducătorii bisericii sârbe din Banat sau înrăutățit din nou. La Timișoara, frații Mocioni, în strânsă legătură cu Comitetul Național din Sibiu, propun „concentrația românilor din întreaga monarhie” și alegerea unui „cap bisericesc și a unui civil a totul neatârnător de patriarhul și voievodul sârbilor”. Din această cauză, frații Mocioni au fost excluși din Comitetul politic de către mitropolitul sârb al Timișoarei, Pantelejmon Živković. După ocuparea Lugojului, habsburgii ocupă și celelalte orașe din Banat. În decembrie 1848, trupele imperiale, sprijinite de recruții români au atacat Bocșa. Diariumul minoriților notează că pe 2 decembrie 1848 au fost aduși la Lugoj 60 de răniți în bătălia de la Bocșa. În 24 decembrie 1848, după o bătălie brutală, austriecii, conduși de general maiorul baron Wernher, i-au înfrânt pe apărătorii maghiari conduși de Lajos Asbóth și au ocupat orașul. Ocuparea Bocșei a fost primită cu bucurie de românii din Lugoj. Dr. Simon Kanitz notează: „sunt insuportabile bucuria românilor și sârbilor, purtarea lor încrezută... Ambiția și încrederea îi încurajează încontinuu. Victoriile din Ardeal și Banat le revendică pentru ei și nu vor să audă de nimic”. Partenie Gruescu precizează că: „până la 5 ianuarie 1849 tot Banatul timișan se limpezi de insurgenți și poporul în aceste carnilegi așa și-a petrecut de vesel și de voios ca niciodată în viața lui, având liniște și pace precum și Soldat din armata habsburgică administrațiunea sa politică, cu domni de ai săi (1835-1848) naționali, aleși prin popor și comitet național în Lugoj în a cărui frunte ca prezide era d. Vasile Fogarași”. Deși românii obișnuiți din Banat s-au apropiat de sârbi, liderii revoluției românești au continuat să aibe o atitudine sfidătoare față de conducerea sârbă a bisericii ortodoxe. O parte din revoluționarii din Banat și din Transilvania sunt tot mai atrași de ideile lui Nicolae Bălcescu care cerea, la sfârșitul anului 1848, ca „împreună să ceară ca românimea toată câtă se află în Imperiul austriac să formeze un corp nedespărţit, având aceeaşi organizaţie şi aceeaşi administraţie”. În acest context, în ianuarie 1849, are loc o întrunire la Lugoj, la care au participat: Andrei Mocioni, Petru Mocioni, August Treboniu Laurean, Ioan Popasu, Petru Cermena şi Paul Vasici și transilvăneii August Treboniu Laurian și Ioan Popasu care mergeau la Olmütz. La această întrunire s-a discutat despre necesitatea „unirii tuturor românilor din monarhia habsburgică sub o conducere bisericească şi una civilă”. Tot acum s-a propus ca reprezentați ai românilor din Bucovina, Transilvania și Banat, să ceară la curte „unirea Bucovinei, Ardealului și Banatului sub un guvern”. Informații relevante despre această întâlnire le avem dintr-o scrisoare din 11/23 ianuarie 1849, a lui Petre Cremnea de la Timișoara, către dr. Pavel Vasici-Ungureanu: „Iubite Paio... Scrisoarea ta am cetit-o cu cea mai mare bucurie... Domnii Mocioni, pe cari îi țineau sârbii mai 295 înainte de sârbi, se declară chiar aievea de români și că vor lucra cu toată puterea pentru nația română. Îndată după aceasta deschiserăm supt președenția domnului Petru Mocioni conferințele noastre și ne puserăm cu ardelenii în corespundință, precum îți este cunoscut. Sârbii, cari socotesc că românii și acum se vor lăsa supt picioarele lor, văzând mișcarea noastră, săriră pe noi cu toții dimpreună cu episcopul sărbesc, silindu-să a ne pune pedici prin cea mai înjosită intrigă, cum că noi am fi turburători de pace. Noi însă nevrând a lăsa ca să ni se păteze nobila noastră faptă prin astfel de minciuni sîrbești, merserăm adunați într-o numeroasă deputațiune supt povățuirea domnului Petru Mocioni la Consiliul de rezbel, înștiințîndu-l cum că națiunea română din Banat voiește a trimite din sînul său deputați la Olmiuț, cari, uniți cu deputețiunea Transilvaniei și a Bucovinei, să aștearnă noului monarh umilința (Huld) ți voințele poporului român... Acum, văzînd episcopul sârbilor că românii întreprind măsuri serioase spre a se smulge cu totul din ghiarele hierarhiei și așa-numitei voivodavinei lor, ...ștersă pe amândoi Mocioni din numărul membrilor comitetului... Domnii Mocioni însă, prin această nelegiuită procedere, căpătară mai mult zel și foc de a lucra pentru națiune... Domnii Mocioni merseră duminica trecută la Lugoj și se întîlniră cu domnii Laurean și Popazu. Aici își împărtășiră ideile și gândurile ambele părți și, laudă Domnului, că toți erau de un spirit însuflețiți. Acum ascultă ce e planul nostru, care trebuie să fie și al vostru dacă voim uniune și prin aceasta și fericirea națiunei noastre. Columne, pe care trebuie să zidim temelia națiunei noastre, sunt două: un cap bisericesc și unul civil. Cel dintâi va fi lesne de aflat; la alegerea celuilalt, adecă celui civil, trebuie să fim înțelepți, trebuie să fim uniți într-un gând... Oare avem noi între români astfel de bărbat? Răspund la aceasta... că n-avem. Ce avem dară a face? Avem a lua pe un prinț de sângele împărătesc. Acesta va fi intermijlocitorul cel puternic între popor și curte”. Scrisoarea scoate în evidență că românii sunt nemulțumiți, iar conflictul dintre revoluționarii români și ierarhia sârbă a bisericii ortodoxe s-a reluat, căci „domnii Mocioni, pe cari îi țineau sârbii Petru Mocioni (1808-1858) mai înainte de sârbi, se declară chiar aievea de români și că vor a lucra cu toată putere pentru nația română”. Conduși de ei „românii întreprind măsuri serioase spre a se smulge cu totul din ghiarele hierarhiei și așa-numitei voivodavinei lor”. Calea propusă pentru realizarea acestei „smulgeri din ghearele hierarhiei” era „uniune și prin aceasta și fericirea națiunei noastre”, adică unirea românilor din Banat, Transilvania și Bucovina în cadrul Imperiului Habsburgic. După modelul sârbesc, românii urmau să-și aleagă „un cap bisericesc și unul civil”. Pentru reușita acestei acțiuni, conducătorul civil trebuie să fie un „un prinț de sângele împărătesc”, adică un Habsburg. Românilor li se mai deschidea o cale pentru viitor. Această nu mai ținea de colaborarea cu revoluționarii maghiari, dar ea putea să se împlinească doar în cadrul Imperiului Austriac. Prinși în vâltoarea evenimentelor, neprimind sprijin din nici o parte, în rândul românilor din Banat s-au conturat două grupări, după cum constata și doctorul Simon Kanitz: „(una) care, vrea să se împace cum ungurii, probabil fiindcă se teme de intervenția rușilor, știind că pe acest pom nu cresc fructele libertății”, cealaltă „care îl sprijină soldățimea, deci armata, și eventual în mod tacit și curtea imperială”. 296 Pentru că imperialii erau cei care dominau regiunea, la 19 ianuarie 1849, de la Lugoj, noile autorități ale comitatului Carașului adresează o scrisoare de felicitare noului împărat Franz Joseph, cu ocazia urcării pe tron. Încoronarea împăratului Franz Joseph (1848) După pacificarea Banatului, consiliului de război i-a ordonat, pe 27 ianuarie 1849, căpitanului Canowie să se deplaseze cu cei 400 de oameni ai săi de la Lugoj la Deva, pentru ai împiedica pe maghiari să treacă Mureșul. În februarie 1849, patriarhul sârb Josif Rajačić a venit la Timișoara pentru a conduce o adunare a ortodocșilor sârbi. La adunare participa un singur român, Vasile Fogarași. Adunarea a discutat organizarea Voievodinei și l-a ales pe Vasile Fogarași ca vicepreședinte al guvernului Voievodinei, care urma să fie condus de Josif Rajačić. O delegație a românilor lugojeni, din care a făcut parte Ioan Marcu, Constantin Udria, Maxim Pascu, Iova Popovici, Milencovici Grigore; Milencovici George, Pál Szivos merge la Timișoara pentru a se întâlni cu patriarhul Josif Rajačić. Patriarhul Josif Rajačić i-a liniștit pe delegații românilor din Lugoj, asigurându-i că slujbele bisericile ortodoxe românești se vor ține în românește și că românii vor primi episcopi români și chiar un mitropolit și un duce, urmând să li se recunoască naționalitatea. Patriarhul sârb Josif Rajačić cunoaște foarte bine doleanțele românilor și încearcă să-i atragă de partea sa. La 7 februarie 1849, căpitanul Tartler scrie din Hațeg generalului Puchner, raportând că la Deva s-a primit știrea că din Lugoj au plecat spre Transilvania 4 companii și că ele au ajuns deja în Făget. La 28 februarie 1849, general maior Leiningen scria Comandamentului militar din Banat, relatând că a ajuns cu trupele sale de la Lugoj la Făget. Raportul menționa că la Lugoj a rămas o 1/2 escadron sub conducerea locotenentul superior Schiffner. În raport apăreau și informații despre mișcările trupelor maghiare conduse generalului Josef Bem din Transilvania, semn că austriecii se temeau de un atac din partea acestora. 297 În 25 februarie 1849, la Olmütz (Olomouc), o delegație condusă de episcopul Andrei Șaguna, a înaintat împăratului memoriul românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, în care se solicita „unirea tuturor românilor din statele Austriei într-o singură naţiune de sine stătătoare”. În ciuda promisiunilor făcute de împărat, noua Constituție a Imperiului (numită și Constituția octroiată; octroiat = acordat ca o favoare, ca un privilegiu), publicată la 4 martie 1849, nu a ținut cont de doleanțele românilor. Prin această Constituție era înființată Voievodina, conform dorințelor sârbilor. În ciuda faptului că nu reușește să obțină drepturi pentru români, Eftimie Murgu nu a părăsit Parlamentul maghiar mutat la Debrețin (Debrecen). Loial revoluției maghiare, la 14 aprilie 1849, Eftimie Murgu a votat alături de ceilalți parlamentari maghiari legea prin care Ungaria era proclamată stat liber și independent, iar Lajos Kossuth era ales guvernator al țării. Ioan Marcu, protopopul Lugojului Acesta este contextul în care generalul Josef Bem, conducătorul armatei maghiare din Transilvania, a pornit, la începutul lui aprilie, spre Banat pentru al recuceri. La 17 aprilie 1849 armata generalului Josef Bem a ocupat Caransebeșul, iar la 18 aprilie 1849 a pătruns în Lugoj. Cu această ocazie, la ordinul oberstului Weismayer, conducătorul armatei austriece din Lugoj, câțiva dulgheri puși de primarul Constantin Udrea au stricat podul peste Timiș, pentru a încerca să stopeze înaintarea maghiarilor. Generalul Josef Bem a fost întâmpinat „cu entuziasm” de populația Lugojului. Înaintea armatei maghiare, conducătorul clerului catolic a îngenunchiat pe stradă. În diariumul minoriților din Lugoj se consemnează că: „seara la orele 7 a sosit generalul Bam, care a fost salutat lângă Birtul Mare de către fruntașii orașului, iar discursul de bun venit l-a rostit Mauriciu Asbóth... Nu se poate descrie bucuria oamenilor adunați. Toți vorbeau ungurește”. Pe 28 aprilie 1849, în oraș au fost lipite afișe cu „Proclamația independenței Ungariei” și au avut loc slujbe religioase. Cu această ocazie, ziarului „Közlöny” consemnează că la Lugoj, „cu excepția românilor”, oamenii aclamă în stradă libertatea și pe Kossuth. Acestea nu au fost singurele manifestări ale locuitorilor din Lugoj. Ioan Boroș prezintă o serie de denunțuri din Arhivele tribunalului Severin. Aceste delațiuni făcute împotriva susținătorilor revoluției maghiare ne oferă o imagine surprinzătoare a exceselor făcute în acele zile. Astfel, „cu ocazia sosirei generalului Bem la Lugoj (a venit de la Caransebeș) acela a fost salutat de Mauritius Asboth. Acesta purtând un steag național, în cuvântarea de binecuvântare preamărindu-l, în numele populației i-a mulțumit, că a mântuit țara de sub jugul imperial. Iară feciorul aceluia, având steag național în mână, punându-se călare în fruntea trupelor maghiare, pre acelea le-a condus și purtat pe ulițele orașului”. Evenimentele continuă și „în semn de bucurie, notabilitățile antagonite, în onoarea acelui general (Josef Bem), a aranjat un banchet, ceeace s-a încredințat birtașului cu numele: Postet, care ca ajutor de serviciu la aranjare a luat pre locuitorul „Pollak” din Lugoj. După ce Bem și cei invitați la banchet s-au așezat la masă, revoluționarul Ballogh, magazionier la proviantură, observă că la masă servește Pollak. Atunci acela, ca ieșit din fire se ridică și sbierând întreabă, cum se poate suferi, ca un câine de schwarz-gelb (austriac) să 298 servească la masă, căci ușor se poate întâmpla, că acel om mizerabil să pună otravă în mâncara sau băutura domnului general. În urma acestei expectorări plină de îngrijorare pentru viața sărbătoritului general, cei prezenți s-au costernit, când apoi „trabantul sistemului de libertate maghiară” numai decât a năvălit asupra lui Pollak, i-a sfâșiat hainele de pre el, și în zelul nebuniei i-a tras jos și cismele, ca eventual să afle taina presupusă, adecă otrava. După tractarea așa de dureroasă și batjocoritoare, Pollak a fost aruncat în închisoare, de unde abia după patru zile a fost eliberat... Gen. Bem a stat în Lugoj 3 zile, de unde s-a dus în tabera de la Freidorf”. Eftimie Murgu printre parlamentarii maghiari Cu ocazia retragerii trupelor imperiale din Lugoj, „croitorului din Lugoj, cu numele Watzlavek, declarat de rebel... pre când trupele austriace au fost silite să se retragă dela Lugoj, Watzlavek având în mână o pușcă trecea podul strigând către popor: acum am doborât pre un câine”. Soția coșerului Mayer „afacerea o esplică mai amănunțit, zice adecă, că având dânsa ceva afacere, chiar trecea podul de preste Timiș, îndreptându-se către casa județeană, când a observat acel lucru urât, că croitorul Watzlavek venind din partea germană a orașului purta arma pre umeri. În drum s-a întâlnit cu un plăiaș, care probabil că s-a întârziat de a se retrage cu imperialii în ziua de 19 Aprilie (1849), ce a căzut pe o zi de joi. Watzlavek, pre plăiaș l-a înhățat de grumazi, și l-a târât, după aceea de la acela a luat armele, îmbrăcămintea și chipiul. Având astfel două puști, cu triumf s-a depărtat, ca și cum prin aceasta ar fi făcut ceva faptă de bravură”. „Locuitorul din Lugojul-german cu numele Légrády, care locuisă în strada Târgului... că cu ocazia intrării armatei maghiare în Lugoj, în fața locuinței sale a arborat un steag mare național, pre care era scris în limba maghiară: Ėljen Kossuth! Ėljen szabatság! (Trăiască Kossuth! Trăiască libertatea!)”. Conditierul Schneider, „cu prilejul intrării maghiarilor în Lugoj a conlucrat, ca „Vulturul” ce era așezat pre casa unde locuia (casa era unde astăzi este biserica reformată), să fie delăturat, a făcut ca ucenicii lui, acel simbol de Vultur să-l arunce în Timiș. Tot acei ucenici pre poarta casei, cu cretă a făcut o spânzurătoare, pe care era spânzurat generalul austriac Leininger și împreună cu acela alți câțiva lugojeni, considerați ca „schwarz-gelbi” adecă adepți 299 ai austriacilor, fiind indicat numele fiecărui, ca lumea să-i cunoască. Iară soția conditierului Schneider, după retragerea armatei austriace dela un biet ostaș sărăzan, a luat șuba și pușca, ducându-le cu sine în casa sa”. Ceasornicarul Felsing a fost denunțat de coșerul Mayer deoarece „a vorbit dehonestător împotriva Împăratului, caracterizându-l de „înșelător”, dar chiar și pre regele său propriu din Prusia, precum și pre alți monarhi, publice îi numea de „înșelători”... Preotul evanghelic (a fost denunțat doarece)... a dispus, ca în decurs de 7 zile să fie trase clopotele și să se facă rugăciuni publice, pentru ca Ungurii să aibă succes”. Ioan Ėhmerling s-a plâns în denunțul făcut că „legat în lanțuri a fost transportat dela Lugoj la Arad (2 Maiu 1849). Când la suit în trăsură, s-a plâns, că mulți ani a fost soldat și nici când n-a fost pedepsit și acum este tratat cu atâta batjocură. La această căință, castelanu Jakabffy i-a zis: Ceea ce a fost sub împărați, azi este nu-i și nimic, pentru că împăratul și aderenții lui sunt trădători de patrie. Împăratul este ca ori-care servitor, care în ori care cias poate fi alungat”. Martorul Iosif Lajos Kossuth și generalii polonezi Josef Bem și Henryk Germel „arată, că pre când Dembinski Ungurii în primăvara anului 1849 au ocupat Lugojul, Adolf Wilner, arândașul de antreprinsură, cu un steag național a eșit în întâmpinarea acelora și i-a condus în oraș. După întoarcerea Ungurilor, în semn de bucurie s-a aranjat un bal, la care învățătorul școalei comerciale n-a fost învitat, pentru-că acela era în raporturi bune cu ticălosul de scwar-gelb, Diemmel”. „În contra medicului Nagy ridică următoarea acuză: când Dimmel a fost arestat și dus la județ, fiind de față doctorul Nagy, care purta o pălărie coșuthistă cu peană roșie, râzând i-a zis: Acum avem odată o pasăre bună. Ce e? Sunt ungurii încă tot rebeli? Acel medic cu ocazia asentărilor a săvârșit mari nedreptăți, căci pre mulți români neapți, i-a declarat de apți și i-a trimis la taberă”. După reocuparea Lugojului de trupele maghiare, au fost numiți și noi funcționari, dintre care unii erau români: Gheorghe Ioanovici de Dulău a devenit vicecomite de Caraș; în plasa Lugoj, Gheorghe Atanasievici și Vasile Nicolaevici, au fost numiți în funcțiile de protojude, respectiv jude districtual. Guvernul maghiar l-a numit în funcția de comisar guvernamental pentru comitatul Caraș pe Fülepp Lipót. La 31 mai 1849, ministrul cultelor a recunoscut alegerea lui Dimitrie PetroviciStoichescu și a lui Ignație Vuia ca vicari ai diocezelor de Timișoara și Vârșeț. Protopopul Ignație Vuia a primit titlul de „administrator episcopesc provizoriu” pentru comitatul Carașului și regimentul grăniceresc româno-banatic. După ocuparea Lugojului, general Josef Bem a supus și restul Banatului, cu excepția Timișoarei. Timișoara va fi supusă unui lung asediu. În această situație, lugojenii sunt nevoiți să participe la asediul Timișoarei. Ioan Boroș explică: „cu datul 26 Mai (1849) recearcă pre maiorul Fischer din Lugoj, dispunând, ca acela, cu gardiștii săi să meargă în tabera de asediare 300 a Timișoarei... Maiorul Fischer ordinul acesta a lui cu dat 27 Mai îl comunică cu subprefectul din Lugoj Alexandru Makay cu aceea, că după ce unii gardiști se opun, nevoind a pleca, subprefectul în coînțelegere cu gener. Baron Majteny, pre acei gardiști renitenți să-i prindă și să-i expedeze în tabăra dela Timișoara. Așa să vede, că maiorul Fischer în ziua de 27 Maiu a plecat spre Timișoara... Tot atunci de nou solicită ca gardiștii rămași în Lugoj, conspectul cărora l-a trimis comandantului militare de acolo, Andor Majtényi, să fie trimiși tot la Timișoara... La scrisoarea aceasta subprefectul județean Alex. Makay cu dat 28 Maiu răspunde... că după ce din Lugoj au plecat la Timișoara, chiar și unii cari ar fi să se asenteze, iară gardiștii rămași la Lugoj în bună parte sunt meseriași, cari în lipsa calfelor înscriși și asentați, trebuie să-și câștige traiul vieții, ori că sunt oficianți, neprovăzuți cu arme, și ca atari ar fi numai în sarcina armatei, decât spre folosul patriei, drept ce aceia nu se pot sili să plece”. Problema recrutărilor revine în actualitate și situația e complicată. Din documente, reiese că doctorul Nagy „a făcut acea înșelăciune mizerabilă, că a primit mită dela economi bogați și săraci, pre fii acelora i-a declarat de neapți, deși de fapt erau apți. Cei săraci, cari n-au putut da mită, au trebuit să meargă pe câmpul de luptă Ludovic Kossuth (1802-1894) în locul acelora cari au fost apți. Medicul Nagy atari înșelăciuni mizerabile a putut să facă numai la Unguri, cari erau simplii înșelători, căci ei au cerut libertate dela regele lor, ceeace au și primit, dară acea grație a folosit-o cu infamie, că ei s-au revoltat, ca să stoarcă dela rege și minister propriu, când apoi în urmă, ei au fost aceia, cari s-au deslipit de casa domnitoare. Toate acestea însă treacă ducăsă, dară urmările nedreptăților săvârșite la asentare, au fost mai teribile, pentru că, când sute de oameni neapți pentru miliții s-au dus la cercul de înrolare, acolo de nou au fost declarați neapți și au fost retrimiși. Și ce s-a întâmplat cu aceia? Acei oameni săraci cu puținei bani ce i-au luat de acasă, au trebuit să-și cumpere hrană, și așa banii ce-i aveau mereu s-au gătat, ce au avut să facă? Și-au vândut opincile și hainele, numai ca să poată cumpăra pâine, dară aceasta era ultimul mijloc ca să nu moară de foame, pentrucă puțineii bani ce i-au primit din vinderea vestmintelor, nu au ținut în veci. Urmarea a fost, că fiind transportați din loc în loc, din zi în zi, erau expuși foametei, așa, că reajunși la Lugoj, abia mai puteau umbla, mai mulți au și murit. Când la Lugoj li-s-au împărțit câteva bucăți de pâine, împinși de foame, cari de cari se sbăteau mai tare după pâine, certându-se între sine. Mai mult decât acestea. Bieții ostași români, cari zăceau bolnavi în spitalul din Lugoj, au trebuit să plătească medicului Nagy 10-20 fl., ba și mai mult, numai ca să poată fi declarați neapți și concediați”. În primăvara anului 1849, și Eftimie Murgu a mers în Banat. A încercat să organizeze o adunare populară la Caransebeș, la 17 iunie 1849, dorind să-i convingă pe români să se alăture revoluției maghiare, dar nu reușește. La sfârșitul lunii iunie, Eftimie Murgu, dezamăgit, s-a întors la Pesta (unde Parlamentul maghiar revenise din 5 iunie 1849). 301 La Pesta. Murgu s-a întâlnit cu Nicolae Bălcescu în 31 iunie 1849. După întâlnire, Nicolae Bălcescu i-a scris lui I. Ghica: „Au sosit astăzi Murgu și alți deputați din Banat și Transilvania și îmi spun că acolo românii sunt foarte întărâtați contra ungurilor, căci aceștia îi maltratează foarte rău și că nu mia e chip de ai opri a face revoluție și a se unii cu muscalii”. Acest scurt fragment evidențiază sentimentele românilor bănățeni din vara anului 1849. În acest context s-a semnat, de către Lajos Kossuth, Nicolae Bălcescu și Cezar Bolliac, la 14 iulie 1849, proiectul de pacificare. A doua zi, în 15 iulie 1849, Nicolae Bălcescu a plecat spre Transilvania, în încercarea de a-l convinge pe Avram Iancu să accepte acest proiect. În Parlamentul maghiar, în anul 1849, dintre români, mai erau deputați doar Eftimie Murgu, Aloisiu Vlad și Axentie Bojincă. În ședința Parlamentului din 21 iulie 1849, comisarul guvernamental Fülepp Lipót a cerut să i se acorde concediu lui Axentie Bojincă, Bertalan Szemere (1812–1869) pentru ca acesta să poată merge în comitatul Caraș. Prezența sa în zonă era considerată necesară „pentru a lămuri populația de limbă română” și pentru a face recrutări. Dintr-un document (1850) rezultat din anchetarea lui Eftimie Murgu de către Tribunalul militar din Pesta, aflăm informații despre acțiunile revoluționarului din vara anului 1849: „la începutul lui iunie 1849, s-a dus la băile Buziaș lângă Lugoj, pentru reabilitarea sănătății sale; de acolo însă, la sfîrșitul lui iulie 1849 a plecat la Seghedin numai pentru a obține eliberarea bărbaților cu renume și a intelectualilor valahi, arestați de către partidul maghiar din pricina devotamentului lor la cauza imperială, anume Vasile Fogarași, protopopul Ștefan Berceanu, Maxim Pascu și mai mulți funcționari camerali; stăruind pe lîngă ministrul maghiar Szemere, lucrul i-a reușit... Întrucît după aceea, Eftimie Murgu a stat la Lugoj și în împrejurimi în timpul revoluției și tocmai în ultimul stadiu al ei, și având în vedere trecutul său... Prefectura districtuală... să afle: Ce rost a avut acel act de eliberare al deținuților politici arestați la Lugoj de comisarul guvernamental Fülepp și în ce măsură Eftimie Murgu a contribuit la această eliberare?” Eftimie Murgu a acționat pentru eliberarea revoluționarilor români din Lugoj, chiar dacă aceștia nu mai făceau parte din aceeași tabără politică. În contextul în care tupele imperiale și țariste obțineau victorie după victorie, Parlamentul maghiar s-a mutat la Seghedin. Aici, a adoptat la 28 iulie 1849 proiectul de lege cu privire la naționalități, Legea VIII. Legea VIII avea 17 puncte și acorda drepturi românilor și sârbilor din Ungaria și precum și grațierea celor ce luptaseră împotriva maghiarilor dacă „se vor îndrepta”. Prim ministrul Bertalan Szemere le-a cerut comisarilor să traducă această lege și s-o explice oamenilor pentru a obține, astfel „încrederea poporului român și sârb față de guvernul maghiar”. Aloisiu Vlad a plecat cu legea la Lugoj. Bertalan Szemere i-a cerut comisarului Gábor Török să traducă legea în românește și lui Eftimie Murgu s-o ducă în Transilvania, la Avram Iancu. Guvernatorul Lajos Kossuth i-a scris aceluiași comisar: „fă ca Murgu să poată ajunge în mod sigur la Iancu... folosește în așa chip clipa scumpă 302 ca să poată fi câștigat poporul român și pentru ca să putem întrebuința imediat armele sale contra dușmanului comun”. Din documentele anchetării lui Eftimie Murgu de către Tribunalul militar din Pesta descoperim că: „ministrul Szemere a vrut să-l trimită comisar al guvernului în Transilvania ca să mijlocească pe lângă conducătorul valahilor, Iancu, încetarea dușmăniilor împotriva maghiarilor; el n-ar fi primit însă misiunea aceasta, și la 29 sau 30 iulie 1849 s-a întors la Lugoj fără a participa la șegința din Segedin, de unde a plecat de formă, în Transilvania; deoarece comisarul guvernamental de acolo, Fülepp, fiind la curent cu dorința ministrului Szemere, i-a făcut reproșuri pentru șederea sa inactivă la Lugoj”. La 5 august 1849, armata austriacă condusă de Julius Jacob Freiherr von Haynau a obținut o victorie importantă în bătălia de la Szőreg împotriva trupelor maghiare, poloneze și italiene comandate de Henryk Dembinszky. La 9 august 1849, imperialii au obținut victoria și în bătălia de la Timișoara. George Barițiu explică: „la Temișiora comandase până atunci Dembinski, dela care lua comanda Bem. Bătălia cruntă se întâmplase în 9 august și Haynau batu atâtu de cumplitu pe insurgenți, în câtu armata loru pusa pe fuga catră Lugosiu, luata la goana de Execuția contelui Eugeniü Zichy către generalii principe Lichtenstein și br. Simbschen, parte mare din ei arunca armele și își vediu fiecare de capul seu”. În acest context, încă înainte de această înfrângere, un număr mare de refugiați, inclusiv o parte din deputații maghiari s-au retras de la Arad la Lugoj. Lugojul a devenit pentru câteva zile centrul revoluției maghiare și scena unor întâmplări ieșite din comun. La 8 august 1849, la Lugoj se declașeză ceea ce C. D. Aricescu numește, în broșura „Corespondinça secretă și acte inedite alle capilor revolutiuni romane de la 1848 adunate si editate de C.D. Aricescu”, chestiunea diamantelor Contelui Eugeniü Zichy. Din cotidianul francez „Le journal l’Assemblée nationale” (14 noiembrie 1851) aflăm „următorul episod din istoria Revoluției Maghiare”: „Ne amintim de sfârșitul trist al nefericitului contele Eugeniü Zichy, executat josnic în urma ordinului guvernului revoluționar din Ungaria. Același guvern a confiscat, cu această ocazie, bijuteriile contelui, pe care le transportase mai întâi la Pest și Debretzin, apoi la Lugos, un oraș mic din Banat. Acolo, la 8 august 1849, Duschek, ministrul maghiar al Finanțelor, în conformitate cu ordinele lui Kossuth, a dat numele Cesar Bolliac din Țara Românească, un om de încredere al fostului guvernator al Ungariei, nouă nasturi de diamant și o pereche de pinteni decorați cu pietre prețioase. De la Lugos, Bolliac s-a dus la Orșowa, unde a ajuns în același timp cu Kossuth, la 16 august 1849, la câteva zile după bătălia de la Timișoara și capitularea care a avut loc pe 13 august și care poate fi considerată ca sfârșitul insurecției maghiare”. „Le journal l’Assemblée nationale” a publicat și o copie a procesului verbal încheiat cu ocazia primirii diamantelor de către Cezar Bolliac: „Eu, subsemnatul, am primit nouă nasturi de diamant (solitari) și o pereche de pinteni de aur, de la ministrul Finanțelor Ungariei, din ordinul guvernatorului Kossuth. Lugos, 8 august 1849... 303 Subsemnații, certificăm faptul că am livrat, prin ordin al ministrului finanțelor, domnului Cesar Bolliak cele nouă butoane cu diamante menționate mai jos, și anume: Primul, din 6 karate 17/32; Al doilea din 5 karate 3/32; Al treilea din 3 karate 15 /; Al patrulea din 3 karate 1/; A cincea din 3 karate 7; A șasea din 3 karate 1/; Al șaptelea din 2 karate 1/; Al optulea de 2 karate 1/; Al nouălea din 1 karate 1/; La fel și o pereche de pinteni de aur. Toate din cazul principal, în special din bijuteriile aparținând contelui Zichy... (Semnează) Fulepp Lipoh, comisar guvernamental... etc.”. Deși ținta atacului jurnalistic din „Le journal l’Assemblée nationale” era Lajos Kossuth, Cezar Bolliac s-a văzut nevoit să intervină și să facă precizări: „Domnule redactor... Spre sfârșitul Războiului Maghiar din 1849, am fost, la Arad, sub comanda generalului Bem, însărcinat de fostul său guvernator al Ungariei, Kossuth cu o misiune politică; și am primit de la Logos, pentru cheltuielile acestei misiuni, obiecte care s-au ridicat, conform estimării memoriului guvernului, care mi le-a dat, la suma de zece mii de franci. Aceste obiecte constau dintr-o pereche de pinteni de aur și nouă nasturi împodobiti cu pietre prețioase. Mi-am îndeplinit misiunea și i-am raportat Exc. Guvernatorul Kossuth; 16 august 1849, în satul Horschova (Orșova). Nu îi datoram decât lui acest raport (asupra cheltuielilor) și i l-am dat (returnând ce nu am cheltuit?)”. O scrisoare a lui Cezar Bolliac către Ion Ghica prezenta evenimentele în felul următor: „și la 16 August, aflandu-me în Orșova cu o misie foarte importanta și periculoasă, acreditat de generalul Bem către toți capii militari, aflând că d-l guvernator (Lajos Kossuth) trece Dunărea în diua acea chiar incognito, am stăruit foarte mult ca să-1 ved, și i-am dat aci socoteală de toate misiile cu care fusesem însărcinat de către Excelența Sa, și ne-am desfăcut între noi ca doi oameni de onoare ce au de gând să se mai întâlnească”. Într-o altă scrisoare către Ion Ghica, Cezar Bolliac a explicat cu mai multe amănunte cele întâmplate: „Printr’o scrisoare a d-lui Bem, trimisa cu curier într’adins, eram chemat cu ori-ce preț lângă dînsul în Transilvania. Am plecat în aceeași di (16 august 1849), nesocotind toată prirnejdia, cu mirarea chiar a bărbaților de arme ce fugea fie-care încotro vedea cu ochii. Am putut străbate până noaptea în Caransebeș, dar aci mi s’a tăiat drumul de vrajmași și, lăsându-mi trăsura cu tot ce avusesem lîngă mine, scăpai numai cu trupul în trăsura d-lui Filip, cu care am venit până la Mehadia; căutând însă ori-ce mijloc ca să me pociu întoarce unde eram chemat. Aci am găsit și pe d-l Szemere, cu care avui o lungă vorbire, căci era strein mai la toate câte se trecuse între mine și Bem, între mine și Kossuth. Bănuind că poate va afla la mine ceva care să-i prindă bine în rușinoasa-i fugă, îmi spuse că el este acum guvernatorul, că Kossuth s’a gonit din Ungaria și că trebue să-i dat lui socoteală, de cele ce am lucrat cu Bem și Kossuth. Pentru că nu am vrut să-i cred guvernator, a luat cu mine un ton ce se poate lua numai într’un timp de anarchie ca acela și pentru care cred că, va fi silit să-mi dea socoteala când ne vom întâlni. Rușinat de aceasta sau nu sciu de ce, a plecat îndată, și eu am remas căutănd neîncetat cum să me due la Bem. Un capitan desgustat foarte, ce căuta să-și facă drum prin România în tara sa, dar care voia să, intre în România cu Bem și d’acolo să plece, proiecta să apuce munții ce dicea că cunoaște. Acestuia, față cu d-l K. Batyani, i-am făgăduit că, dacă va pute să me ducă și pe mine până în tabăra lui Bem, eu îi voi da pașaportul meu și o sută galbeni ca să se ducă unde va voi. Eram în punct de plecare, când aflarăm că și munții aceia erau coprinși de vrajmași, atunci furăm siliți să venim la Orșova. Am 304 intrat până la schela Cladovi, m’am întors înapoi, m’am întalnit cu Szemere foarte rece... Am fost la d-l Visotki, am ședut și împreuna cu Polonii am trecut Dunărea... Viind la Constantinopol aflai că și aci ar fi respândit împotriva-mi dl. Szemere veninul calomniei”. Având în vedere discuția lui Josef Bem cu Eftimie Murgu din noaptea de 14 pe 15 august 1849, probabil că generalul a încercat să-l trimită pe Cezar Bolliac la Avram Iancu pentru al convinge să i se alăture. Despre încercările de a-l aduce pe Iancu în tabăra maghiară, avem amănunte și dintr-un un alt document, scris de K. M. Pataky. Iată ce relatează acesta: „s-a sperat că în cazul concentrării tuturor forțelor maghiare sub conducerea lui Bem s-ar mai putea realiza lucruri mărețe. În dimineața zilei de (27 iulie) 8 august 1849, noi am sosit la Lugoj. Ministrul de finanțe, Duschek, s-a deplasat cu grabă de la Arad aici cu tezaurul statului și presa de bancnote spre o mai mare siguranță. Cu el se aflau mulți funcționari Cezar Bolliac (1813-1881) guvernamentali și deputați și părea că toți așteaptă salvarea patriei prin Bem și Transilvania. Asupra ultimelor evenimente de acolo ei se aflau în totală necunoaștere. Kossuth însuși și ceilalți miniștrii și deputați se aflau la Arad, unde urma să mergem și noi. Știrea că Dembinski era cu armata lui în apropiere de Timișoara ne-a determinat să pornim la acest drum. Bem urma să preia de acolo îndată comanda. În timpul celor câteva ore pe care le-am petrecut la Lugoj, s-a inițiat aici, în culise, un lucru important care este foarte puțin cunoscut până acum. E vorba de tranzacția care s-a încheiat cu conducătorul principal al valahilor transilvani, Iancu. De câtăva vreme se stabilise pacea cu valahii transivani, în sensul că aceștia stăteau liniștiți în munții lor și ne inoportunau puțin. Între timp, erau în curs și alte tratative purtate cu mare zel prin emisarii din Valahia. Cu mult înainte, se propuse planul de a se acorda amnistie comandantului Iancu și cetelor sale, cu condiția ca în alianță cu noi, ei să ridice armele împotriva Austriei unită cu Rusia; și anume, urma să ia parte la pătrunderea în Valachia, ca să lupte pentru libertatea fraților lor și pentru ca să promoveze insurecția generală împotriva Rusiei. Față de condițiile date, se părea că într-adevăr aceasta era singura cale acceptabilă pentru un compromis, deoarece, după atrocitățile de mai multe ori menționate pe care le-au comis aceste gloate valahe asupra celorlalți locuitori ai Transilvaniei, era imposibil să se presupună o conviețuire pașnică, în cazul acordării unei amnistii generale, necondiționată, între populația maghiară jefuită și ajunsă în parte cerșetoare, pe de o parte, și jefuitorii lor, de pe altă parte. Ura între cele două părți era prea mare! Îndârjirea maghiarilor nenorociți a fost tot atât de dreaptă, pe cît de justificată era și teama valahilor față de mînia și răzbunarea celor dintâi. Planul acesta, cu toate că era puțin aventuros, ar fi fost foarte lesne de executat și ar fi putut contribui mult la o întorsătură favorabilă a lucrurilor, dacă s-ar fi pus în aplicare în timp oportun. Iancu însuși, și cu el cea mai mare parte a conaționalilor săi, s-au declarat încă mai înainte de acord; a condiționat însă acest lucru de numirea sa ca general al guvernului maghiar; de asemenea, și-a rezervat confirmarea ofițerilor din trupele sale propuși de el, pentru care cerea aceleași ranguri ca și ceilalți ofițeri maghiari; Iancu a vrut să păstreze și comanda trupelor sale proprii. 305 Partea maghiară nu s-a învoit pînă acum cu aceste condițiuni; însă acum s-a încheiat la Lugoj, în acest sens, tratatul cu emisarii valahi. Bem, care se opusese mai înainte, a refuzat și acum să accepte condițiile menționate; cedând în cele din urmă forței împrejurărilor, nu s-a mai opus și, în baza procurii ce i-a fost dată de guvernatorul țării, el l-a numit pe Iancu, printr-o scrisoare, general, cu condiția ca acesta să vină imediat cu trupele sale la Făget. La Făget, Iancu ar fi urmat să prezinte situația trupelor și să primească confirmarea ofițerilor propuși de ele. În același timp i s-ar fi dat și celelalte dispoziții, ruta de marș și s-ar fi preluat aprovizionarea tuturor trupelor din ziua sosirii lor la Făget. Din păcate, și această concesiune a venit prea târziu”. La 8 august 1849, Josef Bem a acceptat împăcarea cu Avram Iancu și l-a numit general al armatei maghiare. După înfrângerea de la Timișoara, la 11 august 1849, Lajos Kossuth, demisionează în favoarea generalului Arthur Görgey. După transferul puterii, Lajos Kossuth a plecat spre Lugoj, unde se găseau o parte din trupele armatei maghiare înfrânte și unii oficiali maghiari. Ajuns la Radna, Kossuth s-a întâlnit cu miniștrii Bertalan Szemere, Lajos Batthyány și Ferenc Duschek. Noaptea, Scrioare a lui L. Kossuth din 12 august 1849 de la Lugoj împreună cu Bertalan Szemere și Lajos Batthyány, Lajos Kossuth și-a continuat drumul și a ajuns la Lugoj a doua zi dimineața. Când a ajuns la Lugoj, Lajos Kossuth a constatat că generalul Josef Bem, care era rănit plecase deja. De reorganizarea armatei se ocupa generalul Richárd Guyon. Un curier i-a adus lui Lajos Kossuth vestea că Arthur Görgey a sugerat predarea necondiționată în consiliul de război din seara precedentă. Această știre l-a făcut pe revoluționarul maghiar, la 12 august 1849, din Lugoj, să-i scrie lui Arthur Görgey o lungă epistolă încearcând să-l convingă pe Arthur Görgey să nu se predea. Tot în această zi de 12 august 1849, la 7 1/2 seara, din Lugoj, Lajos Kossuth a trimis o altă scrisoare locotenentului-colonel, de origine poloneză, Zamoyski. Această epistolă a lui Kossuth îl informa pe Zamoyski, care la vremea respectivă era un agent diplomatic al grupului de emigrare polonez al lui Czartoryski, că „generalul (Richárd) Guyon s-a declarat de acord și va da ordine ca polonezii și italienii să plece spre Caransebeș și spre Orșova”. Scrisoare a fost redactată în contextul în care conducătorii legiunii poloneze staționate la Lugoj, auzind zvonuri despre depunerea armelor, i-au cerut lui Bem să le permită să treacă granița, pentru a nu le cădea în mâinile trupelor țariste. Josef Bem a calificat această solicitare drept lașitate. Conducătorii legiunii i-au solicitat atunci contelui Zamoyski să meargă la Lugoj pentru a discuta cu Kossuth. Lajos Kossuth le-a transmis polonezilor, prin Zamoyski, că legiunea poloneză poate părăsi țara cu onoare datorită situației fără speranță și că a discutat cu generalul Guyon, adjunctul Bem, pentru a permite Legiunii să treacă frontiera pe la Orșova. La finalul scrisorii Lajos Kossuth a acceptat oferta contelui Zamoyski de a părăsi țara împreună cu el: „Cât despre mine, cu permisiunea dumneavoastră, voi folosi oferta generoasă pentru a mă ajuta și te voi însoți cu condiția de a călători incognito și de a fi considerat „unul dintre servitorii tăi”. Primește, domnule conte, asigurarea celei mai perfecte considerații a mea”. La Lugoj a ajuns și coroana regilor Ungariei, însoțită și de celelalte simboluri ale puterii monarhilor maghiari: sceptrul, spada şi globul crucifer. Revoluționarii maghiari nu voiau ca 306 austriecii să pună mâna pe ele. Revoluționarii au hotărât să ascundă coroana și celelalte simboluri de încoronare. În retragerea conducătorilor revoluției, cufărul cu coroana maghiară a fost dus de la Pesta la Debrecen, Szeged, Oradea, Arad, Lugoj şi Caransebeş, ca în final să fie îngropate la Orşova. După bătălia de la Timișoara, prim ministrul revoluţionar Szemere Bertalan a încercat să îngroape comoara la Lugoj, iar apoi la Caransebeș. Tabăra maghiară după bătălia de la Timișoara din august 1849 (colecția Lajos Ernszt) În 10 august 1849, a doua zi după bătălia de la Timișoara, o parte din unitățile armatei maghiare înfrânte a început să se strângă la Lugoj. H. Desprez scriind despre aceste evenimente, relatează că: „Bem, după înfrângerea de la Timișoara, înainte de a întreprinde orice, voi să se sfătuiască cu Görgey și se duse la Arad cu acest gând. Görgey mărturisi generalului polon că intenția sa era să depună armele. Bem exprimă o părere cu totul opusă. El socotea că cu cei 24000 de oameni a lui Görgey, cu garnizoana Aradului comandată de Damianich, cu resturile armatei lui Dembinski și cu secuii din Transilvania, se putea încă întruni 60000 de oameni. Görgey obiectă... Bem... Se întoarce la Lugoj, în pădurile unde se adunaseră cîteva din batalioanele împrăștiate la Timișoara. Își adună 200 de ofițeri, le expuse situația și speranțele care le aveau, evitînd să pronunțe numele lui Görgey; îi însuflețește și îi face să jure că vor muri pînă la unul... Dacă câteva mii de oameni stăruiau cu el împreună în credința lor pentru drapel, el era hotărît să se închidă în munții cei abrupți care constitue frontiera Transilvaniei cu Valahia, și să înceapă acolo, în afara Ungariei supusă, o nouă luptă, așteptând împrejurări mai favorabile”. La Lugoj, generalii Vécsey, Kmetty, dar mai ales Richárd Güyon, au depus un efort extraordinar pentru a aduna trupele dezorganizate. Pe 12 august 1849, aici erau strânși aproximativ 20.000-25.000 de soldați maghiari. În orașul de pe Timiș, aceste trupe s-au confruntat cu lipsa alimentelor. „În oraș”, a scris un martor ocular, „populația română a ascuns cantități mari de cereale în momentul în care armata s-a apropiat și a suferit de foame în prima 307 zi de sosire. Prețul mâncării a atins un nivel atât de mare, încât au promis 1-2 forinți pentru o bucată de pâine neagră pe jumătate coaptă și a avut noroc cine l-ar putea obține la prețul respectiv. În zilele următoare, nu numai pâinea, ci și fructele și legumele au dispărut; iar refugiații au fost nevoiți să moară de foame, sub cerul liber, cu răni nebandajate peste stivele pline de cereale ale românilor”. Diariumul minoriților consemnează că oamenii: „au cules tot cucuruzul de pe câmp, viile le-au devastat, au dus fânul din magazii. Lipsa e enorm de mare”. Istoricul Pesty Frigyes consideră că la Lugoj s-au adunat circa 2500030000 de soldați maghiari și că această concentrare a dus la o mare problemă: lipsa proviziilor. Izvoarele maghiare afirmă că vinovați de această lipsă au fost românii din Lugoj, care, aveau alimente, dar au refuzat să le ofere armatei și trupele maghiare nu au mai putut continua lupta. Acuzația e lipsită de sens. Adevărul este că în acel moment armata maghiară era demoralizată și liderii erau nehotărâți și de aceea nu au fost luate măsuri pentru aprovizionarea trupelor. Conform unei mărturii a lui Constantin Udria, atunci când, la Lugoj, au ajuns Simbolurile puterii regilor Ungariei „insurgenți din oastea Kossuthistă refugiată... măcelarii, birtașii și negustorii, de teamă, au închis prăvăliile”. Dar, cum soldații maghiari nu aveau alimente, comandanții armatei au ordonat primăriei să-i anunțe pe negustori că „timp de 3 minute prăvăliile să fie deschise; în caz contrar trupele insurgenților, cu forța vor deschide aceste prăvălii, ca să-și facă îndestulare”. Constantin Udria, fiind ocupat cu treburi la primărie în momentul respectiv, a uitat să ceară angajaților să deschidă „prăvăliile ce le avea în casa sa și în casa lui Condali (Paciury)”. Ca urmare, cele două magazine au fost sparte de soldații maghiari, care au luat de acolo foarte multe „lucruri și alimente”. H. Desprez menționează faptul că generalul Josef Bem care dorea să continue să lupte cu armatele ruse și austriece: „porni... spre Transilvania, să-l atace pe Lüders, care nu era la o mare depărtare. Nu era însă decît o tentativă disperată... Görgey acționa vizibil împotrivă. Ideea unei apropieri de Rusia măgulea ambiția celor mai mulți ofițeri care, câștigîndu-și gradele în cîteva luni numai, sperau, potrivit insinuărilor generalilor ruși, să fie menținuți în comodele lor situații. Vești pe de ascuns circulau în armată. „Bem, se spunea, era singurul obstacol care se opunea unei păci onorabile și avantajoase promisă de ruși”. „De ce s-ar arăta generalul polon mai ungur decât înșiși ungurii?” „Nu cumva acestea erau semne de intenții ascunse și planuri perfide?” „Nu ne-am luptat destul pentru interesele și pasiunile polonezilor?” Aceste murmure agitau armata lui Bem în momentul în care s-a aflat că supunerea lui Görgey față de ruși era fapt consumat la Șiria”. La 13 august 1849, la Șiria, armata maghiară în frunte cu Arthur Görgey s-a predat în faţa generalului armatei ruse, contele Theodor von Rüdiger. Conform celor consmnate de H. Desprez lui „Bem (care) voia să dea lupta a doua zi... i se raportă că ofițerii săi, seduși prin scrisorile și proclamațiile lui Görgey, atraseră o bună parte din armată și că în loc să se gândească la luptă, trupele se pregăteau să se predea rușilor. Bem adresă atunci generalului Lüders cererea pentru un armistițiu, care să-i îngăduie, spunea el, negocierea capitulării armatei sale. Apoi, fără a aștepta răspunsul, încredință comanda trupelor maghiare unuia dintre locotenenții săi, urmat numai de 2000 călăreți devotați, se îndreptă spre 308 frontiera cu Turcia, pe unde îl precedaseră Dembinski, legiunea polonă, Kossuth și alte câteva mii de maghiari”. Bătalia de la Lugoj din august 1849 (colecția Lajos Ernszt) Învingătorul de la Timișoara, Julius Jacob Freiherr von Haynau, trimite două corpuri de armată, conduse de generalul locotenent Georg Heinrich Ramberg și de prințul Franz de Paula Joachim Joseph von und zu Lichtenstein în urmărirea trupelor maghiare. Imperialii ajung în fața Lugojului pe data de 14 august 1849. În acea noapte, armata maghiară, slăbită, a început să se retragă spre Făget. A doua zi, generalul Ramberg și-a dat seama că maghiarii s-au retras și pornește spre ei. Generalul maghiar György Kmetty a primit misiunea de a acoperi retragerea armatei. Pentru a îndeplini această sarcină, avea doar 3.000 de oameni și 12 tunuri. Cu aceste trupe, în 15 august 1849, generalul Kmetty a reușit să rețină armata imperială întreaga zi în apropierea Lugojului. Din mărturia lui Árpád Ozoray, ofițer de artilerie al armatei maghiare, avem mai multe informații despre această luptă. Acesta povestește că pe 15 august 1849, la 8 dimineața, sub comanda lui Kmetty, aproximativ 3.000 de soldați, au ocupat în zona înaltă din apropierea Lugojului. Curând, trupele generalului generalul Ramberg au început să tragă. Kmetty a dispus trupele maghiare astfel încât armata sa părea de cel puțin cinci sau șase ori mai numeroasă. Din acest motiv, austriecii nu au îndrăznit să atace și s-au limitat să tragă de la depărtare. Luptele au continuat toată ziua și totuși armata austriacă nu a reușit să avanseze. În jurul orei 16, generalul Kmetty a ordonat oamenilor să mai reziste câteva ore, dacă este posibil, și apoi să ne retragă, după care a plecat. Colonelul Kálmán Csutak a rămas comandantul trupelor. Trupele maghiare au continuat să lupte în aproprierea Lugojului până după șase și jumătate dupăamiaza, și abia apoi s-au retras. Datorită întunericului, trupele austriece nu i-au urmărit. Soldații maghiari care au participat la această luptă s-au retras, plini de speranțe, spre Făget. Însă, pe 309 drum, aceste speranțele dispar cănd soldații află că Kossuth a părăsit țara. „- Imposibil! strigă soldații. - Da! Vine răspunsul. A scăpat prin Lugoj. Mulți au văzut-o. Dar nu numai Kossuth a plecat, ci și generalii: Dembinsky, măcelarul. Vestea proastă nu este singură”. Podul din Lugoj la sfârșitul secolului al XIX-lea La Lugoj, armata maghiară, aflată în retragere a dat foc podului de peste Timiș pe 15 august 1849. Primarul Constantin Udria a încercat să stingă focul cu ajutorul gărzii naționale și a deținuților din închisoarea comitatului. În evenimentele care au avut loc, sergentului Miță Paulovici a fost împușcat, iar Constantin Udria a trebuit să se salveze sărind în Timiș. Ioan Boroș scrie că: „fiind armata maghiară în retragere cu fuga, pentru ca să împiedice urmărirea mai grabnică din partea oastei imperiale, a demandat ca podul de lemn de peste Timiş, ce leagă laolaltă partea română cu partea germană a Lugojului, să fie aprins şi apoi distrus. În această învălmăşeală, negăsind destui oameni care să stingă focul, şi deşi insurgenţii trecători împiedicau ca focul să fie stins, Constantin Udria a stat neclintit pe pod chemând oamenii în ajutor, şi, fiind în primejdie de moarte viaţa lui, de moarte sigură numai aşa a scăpat că la apropierea armatei insurgenţilor s-a aruncat în Timiş, succedând a mântui distrugerea podului”. În 15 august 1849 trupele austriece au intrat în Lugoj. Generalul Josef Bem și trupele care i-au rămas fidele erau la Făget. Aici, în noaptea de 14-15 august 1849, generalul de origine poloneză, s-a întâlnit cu Eftimie Murgu. Generalul Josef Bem dorea să continue să lupte și l-a trimis pe Eftimie Murgu să îl convingă Avram Iancu să i se alăture. George Barițiu scrie despre ce a urmat: „unu restu din acea armată ajunse cu Bem și cu Guyon la Dobra. „Bem cu cerbicia sa fără pereche încă totu mai voia se continue revoluția și să se bată din nou cu Lüders. Acum iese chiaru o parte mare din unguri s-au fost săturatu de elu și începuseră a’lu vorbi de reu, precum se întempla la toți oamenii prea cutediatori, înse nefavorați de dînsa Fortuna”. Însă, datorită situației și generalul Josef Bem a fost nevoit să treacă în sudul Dunării. Dintr-o scrisoare din 1850, locotenentul colonel Nedelcovics Michalowski, anchetatorul lui Eftimie Murgu descrie activitatea acestuia din vara anului 1849: „Eftimie Murgu, fost deputat dietal al Lugojului, care a participat la adunarea rebelilor de la Debrețin și după hotărîrea înalt-trădătoare de la 14 aprilie 1849, și care mai înainte s-a bucurat de o mare popularitate printre valahii din Banat, conform mărturiei sale, la 28 iulie 1849, la Szegedin, a primit propunerea din partea ministrului maghiar Szemere, să se deplaseze în Transilvania în calitate de comisar guvernamental, pentru a mijloci, pe lângă Iancu, conducătorul valahilor, încetarea ostilităților împotriva maghiarilor; misiune pe care ar fi refuzat-o. Totuși el a călătorit, 310 în prima jumătate a lunii august 1849, de formă în Transilvania; ar fi ajuns însă numai pînă la Ilia de pe Mureș... ar fi auzit că Lugojul era deja ocupat de trupele imperiale, și atunci, pe căi ocolite s-a întors acolo, unde el, ascuns în podul unei case, a fost arestat la 22 august 1849”. Ioan Boroș afirmă, fără să adauge o dată, că la Lugoj „în casa protopopului român unit Ştefan Berceanu, pribegii îşi dau întâlniri şi se sfătuiau; că pe Eutimie Murgu cum l-a ascuns numitul protopop în biserica sa ca să-l scape din mâna Austriacilor”. După ce l-a anchetat, Tribunal Militar cezaro-crăiesc din Pesta „a hotărît în unanimitate că: Eftimie Murgu... a rămas membru al Dietei ilegale maghiare și a participat la ședințele și voturile acesteia și după primirea încunoștinnțării preaînaltului decret de dizolvare a ei din 3 octombrie 1848; a urmat adubnarea rebelilor la Debrețin și apoi a apărut și la Seghedin... a sprijinit, prin aclamare, moțiunea înalt trădătoare a lui Ludovic Kossuth din adunarea de la 13 aprilie 1849, pentru desprinderea Ungariei de Austria, pentru detronarea și exilarea Julius Jakob Freiherr von Haynau și Fürst dinastiei... în august 1849, în urma recomandării ministrului-președinte Paskiewitsch Szemere, a încercat în mod serios să mijlocească împăcarea românilor din Transilvania cu guvernul rebelilor, având în această privință, la 15 august 1849, la Făget, o consfătuire cu generalul insurgenților, Bem. Fiind dovedit vinovat... crimă de înaltă trădare... acesta urmează să fie condamnat la moarte prin ștreang”. Condamarea la moarte a fost transformată mai târziu în închisoare. Pe lângă Eftimie Murgu, și Aloisiu Vlad și Axentie Bojincă au fost arestați și condamnați la închisoare. Dimitrie Petrovici-Stoichescu, care fusese numit vicar general al mitropoliei românilor la Adunarea de pe Câmpul Libertății din Lugoj, a fost și el condamnat la 12 ani închisoare fiind acuzat că a cerut preoților români ca în slujbele lor să nu mai pomenească numele lui Franz Joseph (a fost grațiat în 1854). Au existat și alte victime. Evreii lugojeni Löbel Deutsch, M. Bernhard Deutsch, Gerson Deutsch, Iosif Blau, Adolf Strasser, Löbel G. Deutsch, Adolf Pinkus, Bernhard Deutsch, Abraham Deutsch, A. Popper, I. Löwy, Albert Deutsch, Herman Roszenzweig, Iakob Blum, Moritz Citrony, Aron Engel, susținători ai revoluției maghiare, au avut de suferit „datorită turburărilor poporului fanatizat” și au fost reținuți de armata imperială. Cel care a intervenit pentru eliberarea lor și a altor deținuți „politici” a fost Constantin Udrea. Tot Constantin Udrea a intervenit când „în jurul orașului era adunată armata insurgenților și armata aceea a ocupat Lugojul, (și) s-a dat poruncă ca să se sechestreze șubele și căciulile cu panglici naționale împodobite, aflătoare în prăvăliile lui M. Hirsch Deutsch și Gerson Deutsch” După pacificarea Banatului, Julius Jakob Freiherr von Haynau l-a numit pe pe Achille Deschan comisar gubernial în Caraș. Acesta a numit noi funcționari în administrația Carașului și a încercat să refacă finanțele zonei și să restabilească ordinea. Una din consecințele înfrângerii revoluției a fost constituirea, la 18 noiembrie 1849, prin patentă imperială, regiunii Voivodina Sârbească și Banatul Timișean. Împăratul Franz Joseph și-a luat și titlul de Mare Voivod al Voivodinei și al Banatului Timișean. Generalul baron Ferdinand Mayerhofer a fost numit comandant militar și guvernator provizoriu al Voivodinei 311 și Banatul Timișean. Limba maghiară a fost înlăturată din administrație, germana deviind limba oficială a provinciei. Noua regiune era subordonată, la Viena, Ministerului de interne și era separată de Ungaria și era împărțită în două zone: Bacica-Torontal și Timiș-Caraș. În 1851, regiunea a fost împărțită în cinci cercuri (prefecturi): Timișoara, Lugoj, Torontal, Sombor, Novi Sad. În justiție, curţi de apel erau la Timișoara, Lugoj și la Sombor, iar Curtea supremă de justiţie era la Timișoara. Funcţiilor publice erau deţinute de germani sau slavi germanizaţi. George Barițiu arată că prin „prea înalta patenta din 18 Novembre 1849 emanata din plentitudinea potestatii absolute, contrasemnata de catră optu miniștrii din cabinetul Schwarzemberg, cu provocare la una alta patenta din 15 Decembre 1848 și la art 1 et 72 din constitutiunea dela 4 Martiu teritoriul care coprindea până atunci comitatele Baciu-Bodrog, Torontal, Temeș, Caraș (Bacska și Banatul), cu districtele Ruma et Ilok rupte din comitaul Sirmei avea Constantin Udria (1811-1902) se poarte pe viitorul numirea de Voievodatul Serbiei și Banatul Timișoarei. Adecă Voivodina se considera ca favoare făcută serbilor și Banatul românilor, însă departe de a îndestula mai alesu pe romani în aplicare practică”. Dar de această situație, așa cum scrie George Popoviciu, „bănățenii nu erau deloc mulțumiți... (și) au redactat o petițiune provăzută cu 600 semnături, dându-o unei delegațiuni să o înainteze urgent. În 26 Noemvrie 1849 pornește delegația din Lugoj. Membrii delegației erau: Nicolae Capra, mare proprietar, Constantin Udria, primar, Alexandru Atanasievici, procuror, și Iova Popovici, comerciant”. Această Petiție a lugojenilor cere împăratului despărțirea de sârbi și unirea cu ceilalți români din Imperiu: „Maiestatea Voastră! Pe când altor națiuni dat le-a fost să se laude cu bucuria triumfătoare, că au primit dela M. Voastră favorurile acordate preagrațios... Românii din Banat, pentru a fi uniți cu voevodina sârbească, au fost despărțiți prin preaînaltul patent din 18 Noemvrie a.c. de către frații lor de peste Murăș, sunt atât de nefericiți, că în locul sentimentelor așteptate și dorite de bucurie și de gratitudine, trebuie să comunice M. Voastre numai sentimente de durere. Pentru-că cu cât mai sigur sperau Românii, basați pe credința lor, dovedită prin numroase jertfe... Maiestatea Voastră să vă îndurați preagrațios, a separa districtul locuit de Români din Timiș și Caraș... de către Voevodina sârbească, și să dispuneți să fie împreunat cu celălalt teritor locuit de Români, de peste Murăș, și anume, cu atât mai vârtos, cu cât dela un popor numeros, supus cu credință casei imperiale, cum e cel român... în vremuri de primejdie puternic ajutor este de așteptat, și cu atât mai puternic, cu cât mai numeroasă, mai puternică, și mai plină de gratitudine e națiunea. Ai M. Voastre preacredicnioși supuși. În Decemvrie 1849 (Urmează peste 600 de semnături)”. Însă, așa cum remarcă George Popoviciu, lugojenii: „au bătut însă, ca totdeauna toaca la urechea surdului. În fond nu s-a schimbat nimic”– o afirmație puternică, care se referă la împăratul Franz Joseph. Ea exprimă însă adevărul despre un stat în care deciziile sunt luate de sus, de la centru, fără a ține cont de dorințele cetățenilor. În această situație, cetățenii vor căuta să-și împlineasă doleanțele politice și naționale în cadrul altui stat. În anii următori, conducătorii Imperiului Habsburgic au luat mai multe măsuri pentru ai apropria pe români. La 12 decembrie 1850, printr-o prea înaltă resoluție a împăratului Frantz 312 Joseph a fost aprobată înființarea a două noi episcopii greco-catolice române la Gherla și la Lugoj. Pentru refacerea prestigiului monarhiei, Franz Joseph face mai multe călătorii în Transilvania și Banat. În 1852 ajunge la Lugoj. Conform celor scrise de Teodor V. Păcăţian, lucrurile s-au petrecut astfel: „de la Pesta împăratul a plecat pe Dunăre la Orșova, unde a sosit la 18 Iulie. În ziua următoare a mers la Caransebeș, unde a ținut revistă militară. În 20 a sosit la Lugoj, unde i s-a făcut primire sgomotoasă. Cuvântul de binesosire i l-a rostit episcopul gr.-cat. Român dela Oradea-mare, Vas. Erdélyi, care în scopul acesta venise la Lugoj. De aci ămpăratul a plecat spre Ardeal”. Franz Joseph în mijlocul populației Detalii despre vizita împăratului Franz Joseph la Lugoj, din iulie 1852, se găsesc în ziarul Temesvare Zeitung, din 24 iulie 1852. În ziua venirii împăratului, la primele ore ale dimineții, Lugojului este cuprins de agitație. Autoritățile au construit patru arcuri de triumf: două în Lugojul German, pe strada Caransebeșului (unul la intrare, altul ridicat de comunitatea evreiască), un al treilea arc pe podul de lemn, iar al patrulea la ieșirea din Lugoj, pe strada Făgetului. Oamenii au pus la ferestrele caselor steagurile de diferite culori. Franz Joseph, a venit la Lugoj, cu trăsura de la Caransebeș. „La 7.30 fix (dimineațan.n.) Majestatea Sa, însoțit de Excelența Sa, domnul F. M. L. și prim adjutant-general, contele Grünne, și de conducătorul regiunii, contele Coronini, a fost condus prin cele două arcuri de triumf în orașul nostru, întâmpinați fiind de trupele dirijate de baronul Fechtig în uniformă națională maghiară și de călăreții români din Lugoj. După ce Majestatea Sa apostolică a binevoit să coboare cu Contele Suprem St. Quentin în cazarmă, a primit mai multe delegații, de fapt clerul latin și de rit catolic, clerul ortodox, rabinul comunității evreiești, funcționarii, nobilimea, și în cele din urmă, reprezentanții orașului (în frunte cu primarul Constantin Udria), care s-au simțit onorați a aduce aminte, cu umilință, Majestății Sale, că în urmă cu 64 de ani, pe 20 iulie, au fost încântați locuitorii Lugojului cu prezența marelui monarh al dinastiei de Habsburg, neuitatul împarat Josif”. Franz Joseph a acordat, mai apoi, câteva audiențe private și a primit petiții. Pe fondul salvelor de tun a mers la biserica catolică, unde s-a rugat. De aici, cu greu, datorită numărului mare de oameni, care aclama neîntrerupt, împăratului a trecut podul de lemn și a mers „la poarta frumoasei biserici unite, nou construite, a primit omagiul și recunoștința simțită pentru ridicarea acestui frumos templu, din mâinile Episcopului Unit de Oradea”. Mai departe, împăratul a mers pe jos „urmat de toată suita în casa comitatului din apropiere (vechea prefectură), unde Majestatea Sa a vizitat toate localitățile cancelariilor și a birourilor, precum și închisoarea, aici oferindu-le la 8 răufăcători grațierea împreună cu 313 libertatea. A urmat o vizită a Împăratului în biserica ortodoxă. La scurt timp după aceea a urcat Majestatea Sa în trăsura de călătorie, pentru a-și continua drumul spre Transilvania. În timpul prezenței de două ore a iubitului monarh, s-au auzit clopotele tuturor bisericilor, acestea nu sau oprit de la apel, dorind ca bucuria poporului să nu se sfârșească”. Rumânia lui Cezar Bolliac (1853) Aceste măsuri erau fără substanță. Românii din Banat și Transilvania se simțeau tot mai departe de satul în care trăiau și încep să viseze la un viitor în afara acestuia. După eșecul revoluției de la 1848, visele romantice se prăbușesc pentru că realitatea este complet nesatisfăcătoare. Ignorați și dați la o parte, românii vor căuta să-și împlinească dorințele alături de nou înființatul stat român. Revoluționarii românii bănățeni, la 1848, au ales căile politice considerate rezonabile pentru a încerca să obțină drepturi pentru români. Nu întodeauna acești revoluționari au avut aceleși păreri cu privire la ceea ce trebuia făcut. Fiecare a aderat la ideile pe care le considera viabile în contextul dat. Unii dintre ei și-au abandonat credințele politice de la un anumit moment pentru a adopta altele. Un rol covârșitor în acțiunile din zilele revoluției l-a avut reacția populației și mișcările celorlalte naționalități din Imperiul austriac (maghiari, sârbi). În momentul revoluției de la 1848-1849, șansele românilor de a obține ceea ce doreau pe plan național puteau fi atinse doar alături de revoluția maghiară, în contextul în care sârbii și Casa de Habsburg acționau împotriva lor. Visul dobândirii recunoașterii naționale s-a năruit în deceniile următoare, datorită politicilor de maghiarizare din Austro-Ungaria. 314 Bibliografie A. Lucrări generale Albu, Nicolae, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944 Allgemeine deutsche Real-Encyklopädie für die gebildeten Stände: (Conversations-Lexikon): in zwölf Bänden. OQ, Band 8, Brockhaus, 1830-1003 Seiten Anghel, Gheorghe, Cetăţi medievale din Transilvania, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972 Bodea, Cornelia, 1848 la români – O istorie în date și mărturii, Editura Științifică și Enciclopedică, vol. I și II, București, 1982 Bogdan-Duică, Gheorghe, Viața și ideile lui Simion Bărnuțiu, Cultura Națională, București, 1924 Barițiu, Georgio, Părți alese din istoria Transilvaniei: Pre doue sute de ani din urmă, Volumul II, Sibiu, Tipografia W. Krafft, 1890 Barna, Bodo (coordonator), Ghid cronologic pentru oraşele bănăţene Timişoara, Lugoj, Reşiţa, Caransebeş, Pancevo, Kikinda, Zrenjanin, Vrsâc , Editura Marineasa, Timişoara, 2007 Bejan, Adrian, Banatul în secolele IV-XII, Editura de Vest, Timişoara, 1995 Birăescu, Traian, Banatul sub turci, Editura revistei „Vremea”, Timişoara, 1934 Bocşan, Nicoale, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Editura Facla, Timişoara, 1986 Bocşan, Nicolae, Duma, Mihai, Bona, Petru, Franţa şi Banatul 1789-1815, Reşiţa, 1994 Bologa, Theodora, Firu, Nicolae, Thot, Maria, Monografia Liceului Teoretic „Iulia Hasdeu” Lugoj, Editura Mirton, Timişoara, 2004 Boroș, Ioan, Scrieri istorice, vol.1, Editura Presa Universitară Clujeană, 2020 Buracu, Coriolan, Din istoria Banatului Severin, Editura Autorului, Caransebeş, 1932 Carnet de la Sabretache, revue militaire rétropective, Deuxième série, nr. 217, ianuarie 1911, Paris Călători străini despre ţările române, volumul I, II, III, IV, VIII (îngrijit de Maria Holban), Editura Ştiinţifică (şi Enciclopedică), Bucureşti, 1966-1983 Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. II (1822-1830), (Coordonatori: Paul Cernovodeanu, Daniela Bușă), Editura Academiei Române, București, 2005 Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III (1831-1840), (Coordonatori: Paul Cernovodeanu, Daniela Bușă), Editura Academiei Române, București, 2006 Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. IV (1841-1846), (Coordonatori: Paul Cernovodeanu, Daniela Bușă), Editura Academiei Române, București, 2007 Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. V, Editura Academiei Române, București, 2009 Călători străini despre țările române, vol. IX, (volum îngrijit de Maria Holban), Editura Academiei Române, București, 1997 Călători străini despre țările române, vol. X, partea I, (volum îngrijit de Maria Holban), Editura Academiei Române, București, 2000 315 Călători străini despre țările române, vol. X, partea II, (volum îngrijit de Maria Holban, Maria M. AlexandrescuDersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu), Editura Academiei Române, București, 2001 Călători străini despre țările române, Supliment I, (Coordonator: Ștefan Andreescu; Marian Coman, Alexandru Ciocâltan...), Editura Academiei Române, București, 2011 Cernovic, Ljubiuoje, Sîrbii din România, Uniunea Sîrbilor din România, Timişoara, 2005 Cicanci, Olga, Companiile greceşti din Transilvania şi comerţul european în anii 1636-1746, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981 Corespondinça secretă și acte inedite alle capilor revolutiuni romane de la 1848 adunate si editate de C.D. Aricescu, Broșura II, Bucuresci, Typographia Națională, 1874 Cosma, Aurel, Pictura românească din Banat, Timişoara, 1940 Constantinescu, N. A., Dicţionar onomastic românesc, Editura Academiei, R.P.R., 1963 Cotoşman, Gheorghe, Din trecutul Banatului, cartea I, Timişoara, 1934 Creţan, Remus, Dicţionar toponimic şi geografico-istoric al localităţilor din judeţul Timiş, vol. I, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006 Cronici turceşti privind ţările române, (îngrijit de Mihail Guboglu), volumul I, II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, 1974 Culegere de texte pentru istoria universală, volumul I, (coordonator Camil Mureşan), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973 Cum s-a zidit bis. ort. din Lugoj ?, Lugoj, 1936 Cust, Edward, Annals of the Wars of the Eighteenth Century, vol. IV, London, 1859 Leu, Valeriu, Gräf, Rudolf, Din istoria frontierei bănățene, Ultimul război cu turcii1788-1791, Editura Banatica, Reșița, 1996 Documenta Romanie Historica C. Transilvania, volumul XII, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985 Documente privind istoria României, C. Transilvania, (1331-1340), volumul III, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1954 Documente privitoare la istoria românilor, (1510-1530), (colecţia Hurmuzaki, culese de Nic. Densuşianu), volumul II, tomul 3, Bucureşti, 1892 Documente privitoare la istoria românilor,(1530-1550), (colecţia Hurmuzaki, culese de Nic. Densuşianu), volumul II, partea 4, Bucureşti, 1984 Demetriu, Radu, Dieceza Lugoşului. Semantism istoric, Lugoş, 1903 Drăgălina, Patriciu, Din istoria Banatului Severin, volumul I,II,III, Editura Autorului, Caransebeş, 1899, 1900, 1901 Feneşan, Costin, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, Editura de Vest, Timişoara, 2007 Feneşan, Costin, Cnezi şi obercnezi în Banatul imperial (1716-1778), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996 Feneşan, Costin, Documente medievale bănăţene, 1440-1633, Editura Facla, Timişoara, 1981 Ehrler, J. J., Banatul de la origini până acum (1774), Editura Facla, Timişoara, 1984 316 Gaidoș, Cristian Oliviu, Contribuția lugojenilor la înfăptuirea Marii Uniri, Editura Uniform resurces, Iași, 2018 Gheorghiu, Teodor Octavian, Arhitectura medievală de apărare din România, Editura Tehnică, Bucureşti, 1985 Ghica, Ion, Amintiri din pribegia de după 1848. Noue scrisori către V. Alecsandri, București, Ed. Librarie Socec Comp., 1889 Graur, Alexandru, Nume de persoane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965 Greceanu, Radu, Viaţa lui Constantin Vodă Brâncoveanu (ediţie îngrijită de Mihai Gregorian), Editura Minerva, Bucureşti, 1984 Griselini, Francesco, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei (ediţie îngrijită de Costin Feneşan), Editura Facla, Timişoara, 1984 Groza, Liviu, File de istorie. Lupta de la Lugoj, Editura Europa Nova, Lugoj, 1995 Haţegan, Ioan, Cronologia Banatului.Vilayetul de Timişoara, vol.II/2, Editura Banatul Editura Artpres, Timişoara, 2005 Haţegan, Ioan, Filippo Scolari, Editura Mirton, Timişoara, 1997 Haţegan, Ioan, Pavel Chinezul, Editura Helicon, Timişoara, 1994 Haţegan, Ioan; Boldea, Ligia; Ţeicu, Dumitru, Cronologia Banatului. Banatul între 943-1552, vol. II/1 Editura Banatul, Editura Artpress, Timişoara, 2007 Haţegan, Ioan, Vilayetul de Timişoara, vol. II, Editura Banatul, Editura Artpress, Timişoara, 2005 Haţegan, Ioan, Petroman, Cornel, Istoria Timişoarei, Vol.I, Editura Banatul, Timişoara, 2008 Heeren, Arnold Hermann Ludwig, History of the political system of Europe and its colonies, from the discovery of America to the independence of the American continent, vol. II, Northampton, Mass., 1829 Iorga, Nicolae, Istoria comerţului românesc, Bucureşti, 1925 Iorga, Nicolae, Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu, Bucuresti, 1981 Iorga, Nicolae, Observaţii şi probleme bănăţene, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Academia Română, Studii şi cercetări, XL, Bucureşti, 1940 Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989 Iordan, Iorgu, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Editura Şţiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983 Iványi, Istvan, Lugos, rendezett tanácsu, varós: torténete adatok és vazlatok, Horváth Istvan es társa Könynyomdája, Szabadka, 1907 Istoria României, volumul II-III, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962,1964 Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Editura Univers Enciclopedic, București 2015 Joseph II. und Leopold von Toscana. Ihr BrieeFwechsel von 1781 bis 1790, Herausgegeben von Lafred Ritter von Arneth, Zwite Band, 1786-11790, Wien, 1782, Wilhelm Braumüller, K.K. Hof und Universitätsbuchhändler Kennedy (Captain.), David, The Late History of Europe, Being a Narration of All Remarkable Actions and Other Various Affairs... From the Treaty at Nimiguen in Anno 1676 to the Conclusion of the Late Peace at Reswick, in Sept., 1697, Edinburg, 1698 317 Kohl, Johann Georg, Austria. Vienna, Prague, Hungary, Bohemia, and The Danube; Galicia, Styria, Moravia, Bukovina and the military frontier, Chapman and Hall, 186, Strand, London, 1844 Lay, Heinrich, Denumirea străzilor lugojene din cele mai vechi timpuri până în prezent, Toging a. Inn, 2007 Lay, Heinrich, Stema conferită Lugojului în 1551, manuscris din colecţia Muzeului de Istorie şi Etnografie Lugoj Lăzărescu, Victor, Luchescu, Gheorghe, Muntean, Vasile, Spiritualitate Lugojeană, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993 Lăzărescu, Victor; Luchescu, Gheorghe, Un panteon lugojean într-un cimitir istoric, Editura FED (?), Lugoj, 1993 Lemny, Ştefan, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Editura Meridiane, Bucureşti, 1990 Lotreanu, Ion, Monografia Banatului, Institutul de arte grafice "Ţara", Timişoara, 1944 Luca, Sabin Adrian, Arheologie şi istorie (II), Descoperiri din Banat, Editura Economică, Sibiu 2005 Lupaş, Ioan, Documente istorice transilvane, volumul I, Cluj, 1940 Martinovici, C. şi Istratin, N., Dicţionarul Transilvaniei, Banatului şi celorlalte ţinuturi alipite Meteş, Ştefan, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936 Meteş, Ştefan, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul, Sighişoara, 1921 Mittheilungen des K.K. Kriegs-Archivs (1886), Herausgegeben von der direction ees Krieos-Árchiys, Viena, 1886, In verlange des K.K. Generalstabes. In commission bei R. V. Waldenhaim Molin, S. Romulus, Românii din Banat, Editura Autorilor, Timişoara, 1929 Montanari, Massimo, Foamea şi abundenţa. O istorie a alimentaţiei în Europa, Editura Polirom, Iaşi, 2003 Munteanu, Ioan, Banatul Istoric,18671918. Aşezările.Populaţia, vol.1, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2007 Munteanu, Ioan; Muntean, Rodica, Timiş-Monografie, Ed. Marineasa, Timişoara, 1998 Munteanu Dimitriu, Itinerare arheologice bănăţene, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1988 Muntean, V. Vasile, Contribuţii din trecutul bisericii bănăţene, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990 Negrescu, Marlen; Pura, Dan, Navigaţia pe Bega, Secvenţe istorice, Editura Brumar, Timişoara, 2007 Nemoianu, Petru, Problemele Bănăţene, Tipografia Naţională, Lugoj, 1926 Neumann, Victor (coordonator), Identitate şi cultură.Studii privind istoria Banatului, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009 Neumann, Victor, Istoria evreilor din Romania, Editura Amacord, Timişoara, 1996 Paget, John, Ungaria și Transilvania. Observații asupra condiției lor sociale, politice și economice, vol. II, Transilvania, Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2015 Pascu, Ştefan, Meşteşugurile din Transilvania, Editura Academiei, R.P.R., Bucureşti, 1954 Pascu, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, volumul I- IV, Editura Dacia, Cluj, 1971-1989 Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, volumul III, Caransebeş, 1901 318 Păcăţian, Teodor V., Cartea de aur sau Luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, Sibiu, „Tipografia", 1902 Pop, Aurel Ioan, Instituţii medievale româneşti, adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania, în secolele XIV-XVI, Editura Dacia, Cluj, 1991 Popescu, Dan, Ghid turistic, Lugoj şi împrejurimi, Editura Europa Nova, Lugoj, 1993 Popescu, Dan, Articole şi studii de istorie, Editura Marineasa, Timişoara, 1998 Popovici, George, Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, Editura Autorului, 1904 Popoviciu, dr. George, Memorii cu privire la integritatea Banatului, Tiparul Tipografie Diecezane, Caransebeș, 1929 Popiţi, Grigore, Conspectul arhivelor din Banat, Tipografia învăţământului, Bucureşti, 1950 Recüeil des nouvelles ordinaires et extraordinaires, relations et récits des choses avenues tant en ce royaume qu'ailleurs, pendant l'année mil six cent quatre-vingt-quinze, a Paris, Du Bureau d’Adresse, aux Galleries du Louvre, devant la rüe Saint Thomas, MDCLXXXXVI, gallica.bnf.fr / BnF Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania, vol. I, sub redacția Acad. Ștefan Pascu și Victor Cheresteșiu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977 Rycaut, Paul, Sagredo, Giovanni, Die Neu-eröffnete Ottomannische Pforte: Bestehend: Erstlichen, In einer... Und was dabey Von Anno 1664. biß zu Ende dieses 1700. Jahrs... vorgegangen, vol. 2, Kroniger und Göbel, 1700 Onciulescu, Radu D., Contribuţii la istoria învăţământului din Banat până la 1800, Editura Litera, Bucureşti, 1977 Schulze, Hagen, Stat şi naţiune în istoria europeană, Editura Polirom, Iaşi, 2003 Schwager, Tobias, Evreitatea la Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001 Sebestyen, Gheorghe, Renaşterea. O pagină din istoria arhitecturii României, Editura Tehnică, Bucureşti, 1987 Simu, Traian, Colonizarea şvabilor în Banat, Editura Banatul, Timişoara, 1924 Simu, Traian, Organizarea politică a Banatului în Evul Mediu, Lugoj, 1941 Suciu, Coriolan, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, volumul I-II, Bucureşti, 1967-1968 Suciu, I. D.; Constantinescu, Radu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, volumul I, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980 Suciu, I. D., Literatura bănăţeană de la început până la Unire (1582-1918), Editura Regionalei Bănăţene, Astra Suciu, I. D., Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977 Suciu, I. D., Revoluția de la 1848-1849 în Banat, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1968 Suciu, I. D., Unitatea poporului român. Contribuţii istorice bănăţene, Editura Facla, Timişoara, 1980 Steube, Johann Kaspar, Nouă ani în Banat(1772-1781), Editura de Vest, Timişoara, 2008 Stoica de Haţeg, Nicolae, Cronica Banatului, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969 şi 1981 Soica, Sergiu, Biserica greco-catolicã din Banat în perioada anilor 1920-1948 Soica, Sergiu, Eparhia greco-catolică de Lugoj în anul 1948 Stoica Udrea, Ion, Răscoala ţărănească din Banat de la 1738-39, Editura Uniunii Patrioţilor, Timişoara, 1945 319 Stoica Udrea, Ion, Marginale la istoria bănăţeană, Editura Institutului Cultural de Vest, Timişoara, 1940 Stoica Udrea, Ion, Stoicescu, Nicolae, Bibliografia localităţilor şi monumentelor medievale din Banat, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1973 Stratan, Ioan, Muntean, Vasile, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981 Temişana, sau scurtă istorie a Banatului Temişan, Bucureşti, 1848 The European Magazine, and London Review, Volumul 14, 1788 p. 308; The Scots Magazine, Otober, 1788 Ţintă, Aurel, Colonizări habsburgice în Banat (1716-1740), Editura Facla, Timişoara, 1972 Ţîrcovnicu, V., Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970 Ţeicu, Dumitru, Geografia ecleziastică a Banatului medieval, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2007 Ursulescu, Petru, Banatul de Nord-Est în secolele X-XVI, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2005 Vuia, Iuliu, Districtus Walachorum. Cercurile româneşti bănăţene, Timişoara, 1929 Zöllner, Erich, Istoria Austriei, volumul I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997 Zub, Alexandru, Clio sub semnul interogaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2006 Xenopol, A. D., Istoria românilor din Dacia Romănă, volumul III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985 B. Lucrări speciale Baiski, Duşan, Crime, jafuri, răpiri, torturi şi execuţii în Banat, în „Agenda”, Timişoara, nr. 3/15 ianuarie 2005 Binder, Pavel, Lista localităţilor din Banat de la sfârşitul secolului al XVII-lea, în „Studii de istorie a Banatului”, vol. II, Timişoara, 1970 Bedecean, Mihaela, Vicarii capitulari ai capitului lugojean (1857-1918), în „Studii și cercetări, Actele Simpozionului „Banat - istorie şi multiculturalitate” Bocșan, Nicolae, Ideologie şi acţiune politică la Eftimie Murgu (1842–1845), în „Identitate şi alteritate: studii de istorie politică şi culturală”, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2011 Boroș, Ioan, Evenimente în Lugoj și jud. Caraș (vechiu) din ultima perioadă a revoluției anului 1848/1849 de sub stăpânirea maghiară, în „Răsunetul”, Lugoj, anul VIII, nr. 38, 39, 40, 1929 Boroș, Ioan, Un răspnns și un avertisment tineretului de astăzi, în „Transilvania”, anul LIII, nr. 9, septembrie 1922 Buzilă, Adrian, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Lugoj - Ctitorie a cnezilor români din Banatul secolului al XVIII-lea, în „Acta Musei Napocensis”, XVIII, Cluj Napoca, 1981 Cosma, Ela, Cronologia anilor 1848-1849 în Transilvania, în „Anuarul Institutului de Istorie G. Bariţiu din ClujNapoca”, tom. XLVI, 2009 Cosma, Ela, Ferdinand Mayerhofer von Grünbühl, consulul austriac la Belgrad, și revoluția pașoptistă din Serbia, în „Anuarul Institutului de Istorie G. Bariţiu din Cluj-Napoca”, tom. XLVII, 2008 320 Cosma, Ela, Revoluția de la 1848 – un catalog de documente și regeste (Fondul Institutului de Istorie din Cluj), vol. I Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2005, vol. I (http://www.historycluj.ro/Istorie/cercet/CosmaEla/Catalog_Revolutie.pdf) Cotoşman, Gheorghe, 300 de ani de la căderea sub turci a Banatului Caransebeşului şi Lugojului, în „Mitropolia Banatului”, VIII, nr. 16, Timişoara, 1958 Dan, Mihail, Goldemberg, Samuel, Regimul comercial al negustorilor balcano levantini din Transilvania, în „Apulum”, VII, nr.1, Alba Iulia, 1968 Dumbrăvescu, Nicolae, Dumbrăvescu, Gheorghe, Pagini de memorialistică „măruntă” despre revoluția de la 18481849 din Banat. Însemnările lui Ioan Mărgineanu și Constantin Stezari, în Restituiri bănățene, IV, Timișoara, Editura Eurostampa, 2016 Eftimie Murgu și Banatul la 15/27 Iunie 1848, în „Foaia Diecezană”, Caransebeș, 1947, anul LXII, nr. 28-29 Feneşan, Costin, Câteva documente din timpul stăpânirii turceşti din Banat, în „Tibiscus”, IV, 1975 Feneşan, Costin, Informaţii documentare privind răscoala populară bănăţeană de la 1737-1738, în „Banatica”, II, Reşiţa, 1973 Feneşan, Costin, „Reglementarea" din 1693 a comitatului Severinului, în „Banatica”, XII, nr.2, Reşiţa, 1993 Feneşan, Costin, Studenţi din Banat la universităţile străine până la 1552, în „Revista de istorie”, Tomul 29, nr.12, decembrie 1976 Feneşan, Costin, Bulgaru, Cristina, Problema instaurării dominaţiei otomane asupra Banatului Lugojului şi Caransebeşului, în „Banatica”, IV, Reşiţa, 1977, p. 223-238; Decei, Aurel, Sursele istorice turce privind stăpânirea otomană asupra Banatului, în „Studii de istorie a Banatului”, vol. II, Timişoara, 1970 Guboglu, Mihail, Călătoria lui Evliya Celebi efendi în Banat(1660), în „Studii de istorie a Banatului”, vol. II, Timişoara, 1970 Haţegan, Ioan, Savulov, Lucia, Banatul medieval, în „Analele Banatului”, V, Timişoara, 1997 Haţegan, Ioan, Mihai Viteazul, în ”Banatica”, VIII, Reşiţa, 1985 Kakucs, Lajos, Gărzile cicice și societățile de tir din Banat între anii 1717 și 1919, în „Analele Banatului”, S.N., Arheologie și Istorie, XXII, 2014 Lay, Emeric, Munteanu, V., Ctitorul Gavril Gurean, în „Mitropolia Banatului”, XXX, nr. 10-12, Timişoara, 1980 Lay, Emeric, Din istoria vămii de trecere peste podul Timişului la Lugoj, în „Tibiscus”, IV, 1975 Lay, Emeric, Începutul dezvoltării industriei în Lugoj, în „Tibiscus”, V, 1979 Luchescu, Gheorghe, Lugojul și anul revoluționar 1848, în „Analele Banatului”, Istorie, VI, 2, 1996 Milin, Miodrag, Sârbii la 1848-1849 în Banat și Vojvodina, în „Analele Banatului”, S.N., Arheologie și Istorie, XIX, 2011 Mare, Mircea, O aşezare prefeudală de la Lugoj (sec. VIII), în „Studii de istoria Banatului”, XVI, Timişoara, 1992 Mureşianu, Ion B., Aspecte din trecutul bisericii bănăţene, în „Mitropolia Banatului”, XIX, nr. 7-9, Timişoara, 1969 Naghi, Gheorghe, Contribuții la istoria bisericii unite din Banat până la începutul secolului al XX-lea (I), în „Restituiri bănățene”, vol. III 321 Naghi, Gheorghe, Contribuții la istoria bisericii unite din Banat până la începutul secolului al XX-lea (II), în „Restituiri bănățene”, vol. IV Naghi, Gheorghe, Protopopul misionar Ștefan Berceanu din Lugoj, în „Restituiri bănățene”, vol. VI Neamțu, Gelu, Revoluția democratică de la 1848-1849 din Transilvania, în Istoria României. Transilvania, vol. I, Edit. „George Barițiu”, Cluj-Napoca, 1997 Neumann, Victor, Banatul - Multiculturalitate şi multiconfesionalism, în „Vestul”, Timişoara, 2009 Neumann, Victor, Exegeza trecutului ca militantism politic. Cazul gânditorului Ioan Budai-Deleanu.Geneza profeţiilor despre trecut, în „Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu” ” din Cluj-Napoca, XLVII, Series Historica, Editura Academiei Române, 2008 Neumann, Victor, Orient şi occident: ambivalenţele culturii române, pe siteul www.istconcept.uvt.ro Olde, Petru, Biserica mică a Lugojului, în „Anale Banatului”, IV, aprilie decembrie, Timişoara, 1931 Olde, Petru, Momente din viaţa bisericească a parohiei Lugojului, în „Mitropolia Banatului”, XIX, nr. 7-9, Timişoara, 1969 Pârvulescu, Mihai, Jucuți, Alina, Participarea bănățenilor la principalele evenimente politice din secolul al XIX-lea, în „Studii și cercetări istorice bănățene”, nr . 3/2017 Pop, Ştefan, Din trecutul Lugojului şi împrejurimi, în „Calendarul românului”, Caransebeş, 1927 „Restituiri bănățene”, vol. I-VIII, 2013-2020, Editura Eurostampa, Timișoara Rusu, Alexandru, Câteva date din istoricul tipografiei în Banat (1591-1848), în „Mitropolia Banatului”, XVI, nr. 4-6, Timişoara Rusu, Alexandru, Rudneanu, Const., Călători străini despre Banat şi Timişoara (sec. XVII-XIX), în „Studii de istorie a Banatului”, vol. III, Timişoara,1970 Rusu, Mihai Mircea, Aspecte ale vieţii social economice a oraşului Lugoj în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, în „Tibiscus”, V, 1979 Sebestyen, Gheorghe, Unele cetăţi ale Banatului şi desenele lui L. F. Marsigli, în ”Revista muzeelor şi monumentelor”, I, Bucureşti, 1984 Suciu, Dumitru, Raporturi în interiorul asociaţilor de breaslă, în „Oameni de seamă ai Banatului”, ediţia XI-a, Reşiţa, 2007 Suciu, Horaţiu, Lugojul habsburgic. Calea spre epoca modernă, în „Şcoală şi societate”, nr. IV, Timisoara, 2007, p. 203-220 ; Suciu, Horaţiu, Pentru un alt ev mediu al Lugojului, în „Oameni de seamă ai Banatului”, nr. XI, Reşiţa, 2007 Surdu, Bujor, Răscoala antihabsburgică din Banat, în „Studii şi materiale de istorie medie”, II, Bucureşti, 1957 Şipoş, Ibolya, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene, în „Analele Banatului” S.N. Arheologie-Istorie, XV, Muzeul Banatului, Timişoara, 2007 Şipoş, Ibolya, Rolul Banatului de Caransebeş Lugoj, Petru Petrovici în cadrul luptelor interne din Transilvania de la mijlocul secolului al XVI-lea, în „Analele Banatului”, V, Timişoara, 1997, p.217-233; Șipoș, Ibolya, Ștefan Moldovan și Episcopia Greco-Catolică de Lugoj în lumina unui manuscris inedit în „Restituiri bănățene”, vol. VI 322 Şerban, Constantin, Ecouri româneşti în opera lui Luigi Fernando Marsili, în „Revista de istorie”, Tomul 33, nr.11, noiembrie 1980 Tomiciu, Nicolae, Lugojul şi Caransebeşul. Contribuţii la istoria unei alianţe, „Tribuna Graniţei”, anul IV, nr. 4, Caransebeş, 1 aprilie 1937 Totoiu, I., Contribuţii la problema stăpânirii turceşti în Banat şi Crişana, în „Studii. Revistă de istorie”, XIII, 1, 1960 Trâpcea, T. N., Informaţii despre unele localităţi din Banat în secolul al XVIII-lea, în „Banatica”, V, 1979 Tigău, Dragoş Lucian, Banii de Caransebeş şi Lugoj. Consideraţii asupra atribuţiilor şi competenţelor acestora, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XVI, Bucureşti, 1988 Turcan, Boris, Biserici, ctitori şi clerici din Lugoj, în „Mitropolia Banatului”, XXXIV, nr. 3-4, Timişoara, 1984 „Tribuna”, anul X-X, nr. 184, 188, 71, 1906-1907 Ţurcan, Virgil, Un valoros monument istoric bănăţean Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Lugoj, în „Mitropolia Banatului”, XVI, nr. 4-6, Timişoara, 1966 Ţurcan, Virgil, Un monument istoric: Biserica Sf. Nicolae din Lugoj, în „Mitropolia Banatului”, XII, nr. 1-4, Timişoara, 1962 Wallner Bărbulescu, Luminiţa, Considerații asupra evreilor din districtul Lugoj în secolul al XVIII-lea, Tibiscum (Studii şi comunicări de etnografie - istorie), vol. X, Caransebeș, 2000 Wallner Bărbulescu, Luminiţa, Documente inedite privind existența și evoluția breslelor din Lugoj în secolul al XIX-lea, „Banatica”, 10, 1990, Reșița Wolf, Johann, Din istoria şvabilor în Banat (1717-1778), în „Studii de istorie a naţionalităţii germane şi a înfrăţirii ei cu naţiunea română”, volumul II, Editura Politică, Bucureşti, 1981 C. Sitografie www.banaterra.eu www.istconcept.uvt.ro https://www.arcanum.hu/hu/online-kiadvanyok/Kossuth-kossuth-lajos-osszes-munkai-1/kossuth-lajos-osszesmunkai-xv-150DA/kossuth-lajos-184849-ben-v-kossuth-lajos-kormanyzoelnoki-iratai-1849-aprilis-15-augusztus15-150E3/531-lugos-1849-augusztus-12-kossuth-levele-gorgeyhez-lugosrol-figyelmezteti-a-reanehezedofelelosseget-es-felszolitja-hogy-targyalasainal-az-eges-179B4/ https://www.arcanum.hu/hu/online-kiadvanyok/Kossuth-kossuth-lajos-osszes-munkai-1/kossuth-lajos-osszesmunkai-xv-150DA/kossuth-lajos-184849-ben-v-kossuth-lajos-kormanyzoelnoki-iratai-1849-aprilis-15-augusztus15-150E3/532-lugos-1849-augusztus-12-kossuth-levele-zamoyski-laszlo-lengyel-ezredeshez-kozli-vele-a-lengyellegio-tovabbvonulasaval-kapcsolatos-intezkedese-179C8/ https://www.arcanum.hu/hu/online-kiadvanyok/SzabadsagharcTortenete-SzabadsagharcTortenete-194849-esszabadsagharc-tortenete-2-2/ezernyolczszaznegyvennyolcz-az-184849-iki-magyar-szabadsagharcz-tortenetekepekben-4570/kepek-harmadik-resz-4C2B/ https://www.arcanum.hu/hu/online-kiadvanyok/SzabadsagharcTortenete-SzabadsagharcTortenete-194849-esszabadsagharc-tortenete-2-2/gracza-gyorgy-az-184849-iki-magyar-szabadsagharcz-tortenete-512E/v-kotet-30FE/ivaz-orosz-betores-negyedik-resz-5136/ https://www.arcanum.hu/hu/online-kiadvanyok/SzabadsagharcTortenete-SzabadsagharcTortenete-194849-esszabadsagharc-tortenete-2-2/ezernyolczszaznegyvennyolcz-az-184849-iki-magyar-szabadsagharcz-tortenetekepekben-4570/kepek-harmadik-resz-4C2B/ 323 http://dicto-simpliciter.blogspot.com/2013/08/periplul-coroanei-sfantului-stefan-in.html (Periplul coroanei Sfântului Ștefan în Banat în august 1849 - episodul Caransebeş) https://evenimentezilnice.blogspot.com/2016/07/21-iulie.html (1852: Vizita Împăratului Franz Joseph în Lugoj (21 iulie 1852)) http://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie/Infrangerea-revoluției-românil66.php (Înfrangerea revoluției românilor din Banat) https://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie/Deteriorarea-raporturilor-revo56.php (Deteriorarea revoluționarilor bănățeni cu guvernul maghiar pe fondul opunerii țăranilor la acțiunile de recrutare) raporturilor https://redesteptarea.ro/constantin-udria-primarul-revolutiei-de-la-1848-nu-are-nici-macar-nume-de-strada-in-lugoj/ (Cristian Obeadă, Constantin Udria, primarul Revoluţiei de la 1848, nu are nici măcar nume de stradă în Lugoj http://www.ziarulactualitatea.ro/un-nobil-german-de-frontiera-contele-soro-si-istoria-orasului-lugoj/ https://mandadb.hu/tetel/714078/I_Ferenc_csaszarsorozat 324