HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII Lugoj, 2009 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Editura Nagard Lugoj Str. Timişoarei nr. 127 305500 - Lugoj - România Tel./Fax: 0256 350 560 E-mail: office.lg@fedprint.ro www.nagard.ro Cuprins Prefaţă ...........................................................................................................5 De ce „o istorie” şi de ce „între secolele XIV-XVIII”? ..............................7 Introducere. Lugojul şi Banatul 1. Cadrul geografic .........................................................................9 2. Despre Banat şi toponimul Banat ...........................................10 3. Etimologia toponimului Lugoj ................................................13 4. Descoperiri arheologice şi vechi aşezări în vatra oraşului ....14 5. Lugojul şi organizarea politică a Banatului până în 1658 ....15 6. Cetate şi oraş în evul mediu .....................................................21 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HORAŢIU SUCIU O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII / HORAŢIU SUCIU - Lugoj: Editura Nagard, 2009 108 p.; 16X23 cm. I.S.B.N.: 978-973-1900-53-7 Paginare: Ludmila Lupu Coperta: Ludmila Lupu Capitolul I Istoria Lugojului ca parte a Regatului Ungariei (1241? - 1536) ............29 Capitolul II Lugojul, Banatul de Caransebeş-Lugoj şi Transilvania .........................39 Capitolul III Sangeacul Lugoj, 1658 - 1718 (?) ..............................................................90 Capitolul IV Lugojul habsburgic. Tranziţia spre modernitate ..................................110 Capitolul V Cetatea, bisericile şi şcolile Lugojului medieval 1. Cetatea Lugojului ..................................................................130 2. Bisericile lugojene ..................................................................136 3. Lugojul şi şcolile sale (şi câte ceva despre copii) ................146 Capitolul VI Societatea bănăţeană între modernizare şi ”retardare” .......................158 Concluzii ....................................................................................................211 Conclusions ...............................................................................................212 Bibliografie ................................................................................................213 Tipărit la S.C. FEDPRINT S.A. Bucureşti Sucursala Lugoj, tel./fax: 0256 350 560 www.fedprint.ro 2 Mulţumiri ..................................................................................................221 3 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Prefaţă „O istorie a Lugojului între secolele XIV-XVIII” este una din lucrările care, tot mai mult în ultimul timp, se preocupă de întregirea istoriei Banatului, în general, ca o zonă distinctă de Transilvania, aducând astfel precizări binevenite referitoare la istoria locală a Lugojului, istorie care prin conexiunile ei numeroase, se dovedeşte a fi perfect integrată în istoria României şi a Europei. În acest context istoria medievală a Lugojului, aşa cum este prezentată ea în această lucrare, este una exemplară, întinsă de-a lungul a cinci secole, în care acest oraş a făcut parte din regatul Ungariei, principatul Transilvaniei, Imperiul Otoman şi mai apoi cel Habsburgic, şi datorită acestei situaţii, este istoria unui punct de ciocnire şi de contact între diferite civilizaţii şi mentalităţi, un melting plot, în care datorită acestui amestec, apar sinteze culturale, politice şi spirituale deosebite. Autorul lucrării, Horaţiu Suciu, un produs al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, foloseşte un important material bibliografic fără a aduce însă, după cum o mărturiseşte, documente inedite. Reuşeşte totuşi să realizeze o sinteză a acestui material, prima de această amploare în cazul Lugojului, şi să analizeze multe documente dintr-o perspectivă înnoitoare. Unghiurile diverse şi comentariile cu privire la mentalităţi, viaţă cotidiană, viaţa copiilor, încercarea de-a face o istorie a mâncării, dar şi o istorie prin mâncare, abordarea subiectului mentalităţii, dar şi al dragostei ca sentiment, privirea asupra problemei legate de naţiune, dar şi problema „imaginii celuilalt” sunt punctele forte ale cărţii. Trebuie menţionat şi faptul că autorul nu consideră această lucrare ca fiind una totală, ci o variantă posibilă între multiplele monografii ce s-ar putea scrie, ipoteză declarată de încă din introducerea cărţii. Profesor de liceu, autorul scrie această lucrare mergând cu gândul mai departe, la transformarea acesteia într-un material educaţional, prin care elevii de liceu să poată cunoaşte trecutul acestui oraş, cu locuitori oricând gata să pună mâna pe arme, un oraş de multe ori, „de margine”, dar niciodată marginal sau la marginea istoriei. Dumitru Suciu 4 5 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII De ce „o istorie” şi de ce „între secolele XIV-XVIII”? Jacques Le Goff, celebru reprezentant al Şcolii de la Annales, considera într-o lucrare devenită clasică, ”Pentru un alt Ev Mediu”, că istoria se face cu “surse şi imaginaţie” “pe baza unei lecturi a oricărui document”. Autorul consideră că Evul Mediu trebuie “inventat” “din toate documentele posibile“, iar cercetătorul trebuie să utilizeze “tot ceea ce [oferă] arsenalul combinat al ştiintelor umaniste “, pentru a umple lacunele lumii medievale “cu rigoare şi imaginaţie “. Unui neiniţiat i s-ar putea părea ciudată folosirea lui „inventat” alături de istorie. Şi mai uimitoare poate părea afirmaţia că scrierea istoriei nu este un exerciţiu ştiinţific (în sensul pe care-l dau ştiinţele exacte acestui termen), ci un exerciţiu de creaţie. Şi asta pentru că, ne spune Alexandru Zub: „Putem avea iluzia că vom cunoaşte deplin sursele, însă exhaustivitatea acestui domeniu este numai o ispită. Sursele se produc din interes şi au dublu efect de distorsiune, unul genetic şi unul de impus de lectură, de interpretare…diminuarea coeficientului de refracţie (se face) printr-un efort de critică, analiză, reconstrucţie bazată pe multitudinea faptelor, pe explorarea cât mai deplină a informaţiilor de orice fel, de maximum de scrupul documentar, metodologic, narativ.” Ştefan Păun apreciază că: „adevărul istoric este o convenţie stabilită de istorici…În societăţile închise (doar)…interesele şi nevoile prezentului determină ideologizarea istoriei.” În societăţile deschise, istoria nu ar trebui să fie folosită cu scopul de a valida prezentul prin folosirea, unui „anumit sens al trecutului”. Mergând cu raţionamentul mai departe, înclin să cred că doi istorici, având la dispoziţie aceleaşi documente, vor scrie două istorii diferite, cu perspective şi moduri de înţelegere a lumii diferite. Pentru că istoria nu e altceva decât felul fiecăruia de a-şi închipui lumea (şi dealtfel şi felul în care se raportează la trecut, sperând într-un anumit viitor, proiecţie asemănătoare unui act de magie). Mai mult, „nu există pace posibilă decât într-o lume în care oricine ştie că nu posedă decât un adevăr parţial şi că, prin urmare , nu numai că nu trebuie să-i excludă pe ceilalţi, ci să-i iubească, pentru că ei posedă o parte de adevăr ” (Jean Daniélou, „Reflecţii despre misterul 7 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU istoriei”), şi de aceea, acastă „O istorie a Lugojului…” lasă loc (şi cheamă) alte istorii posibile, diferite şi la fel de „adevărate”. Această istorie este scrisă nu atât din perspectiva unui istoric, cât a unui profesor de istorie, care se confruntă, compilând din istorii trecute, cu multe confuzii şi inadvertenţe. Şi totuşi am folosit numeroase documente, interpretându-le, cât mai bine posibil, în căutarea unui adevăr, şi dezvăluindu-mă astfel, împreună cu Lugojul, celorlalţi. Atunci când am vorbit despre evenimentele politice, am folosit doar documentele referitoare la oraşul nostru; însă atunci când am încercat să obţin informaţii despre viaţa cotidiană şi mentalităţile dintr-o anumită perioadă, am căutat informaţii în documentele referitoare la totă zona Banatului, pentru că, dacă un hoţ jefuieşte un călător la Caransebeş, e foarte posibil s-o fi făcut şi la Lugoj (sau un alt hoţ şi cu alt călător, desigur). De ce „O istorie a Lugojului între secolele XIV-XVIII” ? Ne-o spune Victor Neumann: „un model istoric ca acela din Banat oferă avantajul de a crea o legătură între diferitele obiective multiculturale, interculturale şi rasiale…(de aceea) interculturalitatea Banatului (şi cu atât mai mult a Lugojului) ar putea servi ca reper în formarea actualei tinere generaţii…(pentru că) asimilarea informaţiilor diverse privind culturile evidenţiază rolul pozitiv al interferenţelor.” Şi tot Victor Neumann ne oferă argumente, altele decât cele ale unei stupide cronologii pe epoci: „...în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea Europa a fost marcată de două mişcări contradictorii: pe de o parte conştientizarea existenţei comunităţilor lingvistice şi confesionale multiple generând plurilingvismul şi interculturalitatea; pe de alta dobândirea sentimentului acut al identităţii naţionale, ducând la negarea celuilalt…” Şi această „negare a celuilalt” invadează şi apoi otrăveşte Europa secolor al XIX-lea şi al XX-lea, cu un naţionalism prost înţeles, împins la extrem(ism) şi absurd. Şi cum o istorie spune ceva intim şi personal despre cel care a scris-o, eu mi-am dorit să se oprească la secolul al XVIII-lea, când încă nu am învăţasem (noi, oamenii) să ne urâm. 8 Introducere Lugojul şi Banatul 1. Cadrul geografic În sensul geografic al termenului, Banatul este regiunea delimitată la est de munţii Carpaţi (Carpaţii Sudici - Munţii Ţarcu, Godeanu, Cernei), la nord de râul Mureş, la vest de râul Tisa şi la sud de Dunăre, însumând 28526 km. În urma tratatelor de pace de la Versailles (1919), această regiune a fost împărţită după principiul naţionalităţii între trei ţări: România (care obţine 66,5% din suprafaţă, adică 18966 km (1)), Serbia şi Ungaria. În lucrarea de faţă se va folosi termenul de Banat pentru întreaga regiune istorică. Pe cuprinsul Banatului se găsesc toate formele de relief. Interesant este faptul că ele ocupă fiecare circa 1/3 din suprafaţă. În acelaşi timp se remarcă dispunerea munte - deal - câmpie, de la est la vest. În felul acesta avem de-a face cu o coborâre lentă de la est către vest a formelor de relief, a apelor, climei, florei, faunei şi solurilor. Situat în zona Banatului, unde câmpia se întâlneşte cu dealurile, Lugojul este străbătut de cursul mijlociu al râului Timiş. Locul pe care este aşezat oraşul face parte din câmpia joasă a Timişului, caracterizată de valuri largi, acoperită fiind cu o cuvertură de loess. Caracteristica de "câmpie joasă" îi este atribuită datorită faptului că, fiind o prelungire a Câmpiei Tisei în spaţiul Piemonturilor Vestice, este formată din depuneri aluvionare cu denivelări de mai mică amploare, determinată de prezenţa crevurilor şi dispune de altitudine care se încadrează între 80 şi 120 m.(2) Climatul continental moderat, cu influenţe mediteraneene, dând naştere la ierni blânde şi veri răcoroase, caracterizează zona Lugojului.(3) 9 HORAŢIU SUCIU 2. Despre Banat şi toponimul Banat Istoricii care studiază istoria Banatului sunt cu totul de acord că istoria acestei regiuni reprezintă o "pată albă", mai ales că e "pe nedrept marginalizat, dacă nu ignorat cu desăvârşire ori subsumat pur şi simplu, fără vreo argumentaţie solidă, celei al Transilvaniei.(4)" În mai multe din studiile sale profesorul Victor Neumann prezintă aceste diferenţe care fac ca diferenţele dintre cele două regiuni să nu fie deloc neglijabile. În cadrul regatului maghiar sunt organizate diferit, iar voievodul Transilvaniei nu are autoritate asupra Banatului, ba mai mult comitele de Timiş şi voievodul au statut egal. (5) Istoria celor două zone s-a separat complet în 1552 odată cu ocuparea Banatului de către turci. Banatul a rămas sub administraţia directă a Imperiului Otoman până în 1716. Acest secol şi jumătate a făcut ca diferenţele să se accentueze. Casa de Habsburg, după 1718, din punct de vedere administrativ, a organizat Banatul diferit şi distinct de Transilvania. Profesorul Neumann arată că diferenţele erau mult mai profunde: „ierarhiile sociale, nivelul de dezvoltare economică şi diversităţile religioase…model cultural…configuraţie socială… Nici moştenirile confesionale sau culturale nu erau identice între Banat şi Transilvania…Amintitele regiuni nu au fost şi nici nu puteau fi aşezate atunci (la începutul secolului al XIX-lea) şi nici mai tîrziu sub un numitor comun cu Transilvania.”(6) Formaţiunile prestatale ale lui Glad şi Ahtum despre care izvoarele amintesc că ar fi existat în Banat în secolele X-XI, nu trebuie să fie confundate cu nişte state în sens modern. Ele nu se defineau prin anumite graniţe. Desigur aceste state aveau limite teritoriale, de obicei graniţe naturale, râuri, munţi, păduri etc., însă nu erau nişte limite foarte precise. Abia odată cu apariţia comitatelor apare principiul teritorial în administrarea zonei, probabil nici acum foarte precis. În Diploma Cavalerilor Ioaniţi (2 iunie 1247) sunt amintite Terra Severino şi cnezatele lui Ion şi Farcaş, până la Olt; probabil toate erau văzute ca o zonă unitară, fomând ceea ce mai târziu a devenit Banatul de Severin. Teritoriul lui se întindea adânc până în Oltenia.(7) În 1260 Magistrul Laurenţiu este pomenit drept conducător al Banatului de Severin, care mai târziu va fi condus de un ban (la 1273 avem un Paul ban de Severin şi comite de Valko). Acestă zonă, a cărei limite nu le cunoaştem, este motivul conflictului dintre Carol Robert de Anjou şi Basarab, încheiat cu bătălia de la Posada (1330), datorită faptului că Banatul Severinului a fost dat în folosinţă de regele ungar 10 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII voievodului Ţării Româneşti, considerat vasalul său.(8) Istoricul Martyn Randy în studiul „Controverse istorico-istoriografice privind toponimul „Banat” ” identifică anul 1330, ca fiind momentul când „teritoriul acesta a devenit parte a Ţării Româneşti. Teritoriul Banatului de Severin a devenit Oltenia, condusă de banul Craiovei. Severinul a continuat să aibă un ban, dar nu un teritoriu delimitat care să poată fi constituit într-un Banat.”(9) Banatul nu are în aceste secole identitate şi formă. Acestea se construiesc într-un lung proces determinat de nevoia de a organiza aceste zone pentru o reacţie mai bună în faţa pericolului otoman. Într-un document oficial din 4 iunie 1407 apare prima dată denumirea de „părţile inferioare”(partium inferiores) ale regatului pentru a denumi zona aflată sub autoritatea lui Filippo Scolari, ce concentrează multiple funcţii de comite. Ioan Haţegan consideră că în timp, „expresia se va generaliza pentru toate comitatele dintre Tisa şi Carpaţi, din Maramureş, până la Dunăre, care vor deveni Partium. Comandanţii de jure ai zonei vor fi comiţii de Timiş.”(10) La fel ca Filippo Scolari, în 1441 Iancu de Hunedoara concentrează în mâna sa mai multe funcţii: cea de ban de Severin şi comite de Timiş.(11) La fel, concentrând puterea, căci persoana e mai importantă decât instituţiile în această perioadă, Iosa de Som este în 1494 este comite de Timiş şi comandant suprem al armatei sudice a regatului, iar ca şi „capitaneatus partium inferioris ”are autoritate asupra comitatelor Arad, Bács, Bekes, Bihor, Bodrog, Cenad, Csongrád, Haram, Timiş, Torontal, Zarand şi din 1498 şi asupra comitatelor Posega, Srem, Valko.(12) Totuşi de-a lungul întregii perioade, a secolelor XIV-XVII, documentele oficiale şi diferitele scrieri se confruntă cu o adevărată confuzie în ce priveşte definirea şi limitele Banatului. În 1455 Banatul apare într-un document ca „partibus Cismontanis” - părţile de dincoace de munţi; în 1475 diplomatul italian Leonardo de Batta numeşte Banatul „terra chiamato Themisvar”; Nicolaus Olahus scrie în 1538 că „regiunea situată între acest Timiş (Bega) şi Mureş se numeşte Timişana….”; Gheorghe Martinuzzi aminteşte într-un document din 1551 de „Timişoara şi celelalte părţi inferioare”, iar generalul Castaldo într-o scrisoare din 20 august 1551 despre: ”Timişoara…(care) se situează la graniţa dintre Transilvania şi Valahia…Teritoriul Timişoarei este în afara Transilvaniei, parţial în Valahia şi parţial în Ungaria….”; Giovanandrea Gromo (15641567) numeşte zona: „Valachia cisalpina”, iar Ferrante Capecii (1584) spune : „Lugojul şi Caransebeşul sunt în Valahia”. (13) În secolul al XVII-lea, un raport al misionarilor catolici din Roma care menţionează „provincia de Temisvar” (1629); Comisia aulică militară vieneză(1687) numeşte Banatul drept Territorium Vulaska (Vlaşca); patriarhul sârb Arsenjie Cernoievici numeşte 11 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU banatul Parvam Wallachiam praeterea Transylvanicam (1690). Cum s-a ajuns totuşi la denumirea de Banat ? În prima jumătate a secolului al XVI-lea cetatea Severinului este cucerită de turci, iar după 1552 mare parte a zonei bănăţene devine Vilayetul de Timişoara. Din Banat doar zona Lugoj-Caransebeş rămâne neocupată de turci. Numită astăzi, de istoriografia românească, Banatul de Caransebeş-Lugoj, respectivul teritoriu a purtat în epocă numele (un nume fictiv de altfel ) de comitatul Severin. Ca să cităm documentele, „comitatul de Severin, (al cărui conducător este) banul de Caransebeş-Lugoj. ” (14)Această ficţiune a existat un secol şi mai bine, impunându-se pentru zona din SV principatului Transivaniei. Mai trebuie să ţinem cont şi de mentalitatea medievală. Oare Carol cel Mare şi Otto cel Mare nu-şi denumesc imperiile cu un nume fictiv, acela de Imperiul Roman ? SV Transilvaniei, Banatul de astăzi a devenit comitatul de Severin, iar Severinul era un Banat. În situaţia complicată din anii 1690-1700, când Casa de Habsburg, recucereşte zona Lugojului şi Caransebeşului pentru o perioadă, vechea nobilime de aici se reîntoarce acasă, şi pretinde respectarea vechilor ei instituţii. Leopold I se vede nevoit să-l numească la 9 aprilie 1698 pe Petru Măcicaş ca şi comite suprem al Severinului. Aceasta este ultima apariţie pe scena istoriei a comitatului Severinului.(15) La sfârşitul secolului al XVII-lea, presaţi de nevoia de a încheia întro formă modernă, iluministă, raţională pacea de la Karlowitz, negociatorii, printre care şi Luigi Ferdinando Marsigli(16) au fost nevoiţi să definească limitele zonei şi să-i găsească in nume. Tratatul de pace de la Karlowitz, din 26 ianuarie 1699, punctul II, menţionează: ”Eyaletul Timişoara, supus cetăţii Timişoara, cu toate părţile şi apele aparţine stăpânirii Înaltului Devlet cel veşnic; graniţa sa care este din partea Transilvaniei, de la capătul Ţării Româneşti şi până la apa Mureşului, apoi hotărnicită cu malurile de dincoace ale râului Tisa; cetăţile Sebeş şi Lugoj şi Lipova şi Cenad. Şi Novi Knezevac, Becei şi Becicherec şi Ranik, care sunt înlăuntrul hotarului de mai sus, după cum s-a explicat, sunt din hotarele Transilvaniei de dinainte de război.(17)” Iar aceste limite se impun, căci un document otoman din 1700 vorbeşte de: ”Eialetul Timişoara fiind hotar de seamă…fiind înconjurat într-o parte de munţii Transilvaniei, iar în celelalte trei părţi de râuri ca Mureş, Tisa şi Dunărea...(18)” Din dorinţa de a da zonei o identitate s-a creat un Banat imaginar: Banatul Timişan.(19) Denumirea medievală de Banatul de Severin, zona creştină a Caransebeşului şi Lugojului numită în secolele XVI-XVII comitatul de Severin, Vilaetul Timişoarei, erau cunoscute la începutul secolului al XVIII-lea, dar într-un sens confuz.(20) Din această confuzie s-a născut numele Banat (denumire ce poate arăta şi proiectul de viitor al Casei de Habsburg în legătu12 ră cu zona). Ne explică profesorul Martyn Randy „denumirea „Banatul” sau, în germană, „Banat”, a fost folosită doar după cucerirea Timişoarei de către Eugeniu de Savoia în 1716. Cea dintâi referinţă privind denumirea Banatul Timişoarei este consemnată într-o scrisoare către Hoffkammer din Viena, datată ianuarie 1717. În anul următor păcii de la Passarowitz, termenul a primit recunoaşterea oficială prin stabilirea organismului Banater Landesadministration (Administraţia regiunii Banat). Apoi, numele de Banat a devenit destul de comun pentru a se integra în titlurile regale şi imperiale.”(21) 3. Etimologia toponimului Lugoj Etimologia toponimului Lugoj a fost şi este mult controversată. Dacă Vasile V. Muntean, aduce în discuţie teza că, Lugojul provenind din dacicul (?) "liguas" care ar fi însemnând „smârc” (etimologie descoperită prin comparaţii în limba lituaniană şi indo-europeană)(22), I. Pătruţ propune în cartea sa "Studii de limba română şi slavistică" ipoteza derivării numelui oraşului din radicalul slav "luh", pronunţat [lug] şi la care se adaugă sufixul maghiar-os; "luh" înseamnă „mlaştină”. Tot acest lingvist arată că numele oraşului ar putea veni de la o persoană cu acelaşi nume (sau Logoj).(23)O altă ipoteză este aceea care subliniază originea maghiară a toponimului Lugoj, din cuvântul "lugas" care înseamnă „umbrar, foişor”.(24) Vasile Maniu susţine în cartea sa "Dare de seamă asupra operei d-lui Iung. Romanii şi Românii" că numele Lugojului provine din latinescu "lucus" - pădurice de baltă.(25) În opinia lui Simion Dănilă numele toponimului Lugoj (pronunţat local Logoj) ar proveni de la logoj, pluralul lui logoz dublet bănăţean pentru rogoz (numele unei plante erbacee, care creştea prin mlaştini şi locuri umede, folosită la împletitul rogojinilor şi uneori la acoperitul caselor de la ţară).(26) O ultimă ipoteză este aceea că toponimul Lugoj vine dintr-un vechi cuvânt slav "logos" (plural "logoz"), apelativ dispărut astăzi.(27) Ţinând seama că pentru prima dată aşezarea apare în documente la 1334 ca Lucas şi abia mai târziu ca Lugas (1368), putem considera că latinescul "lucus" stă la baza numelui Lugoj, transformat apoi (de copiştii medievali, probabil) în Lugas. Cu toate acestea, problema rămâne deschisă şi se poate discuta în continuare, fără ca ea să reprezinte o problemă capitală. 13 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 4. Descoperiri arheologice şi vechi aşe zări în vatra oraşului Oraşul Lugoj a fost ridicat pe vatra unor vechi aşezări umane. Cercetările arheologice efectuate în ultimele decenii au dus la descoperirea, pe malul drept al Timişului, sub "Dealul Viilor", a unor unelte datând din mileniul IV - III î.Hr., îndeosebi topoare de piatră şlefuite, cu orificiu de înmănuşare, tipice neoliticului (inclusiv un topor cu braţele în cruce de tip Jaszládány). Din aceeaşi perioadă, au fost descoperite, la hotarul dintre Lugoj şi comuna Boldur, în locul numit "la Gomilă", materiale neolitice Starčevo-Criş şi eneolitice Tiszapolgár), pe o înălţime cu dimensiunile de 80 / 15 / 2 m, vestigii ceramice şi aşchii de cremene demonstrând existenţa unei aşezari de lungă durată.(28) Pe teritoriul Întreprinderii "Mondial", din drumul Timişoarei s-au descoperit resturile unui depozit de podoabe şi unelte de bronz: un fragment celtic, o brăţară ovală masivă, cu ornamente incizate şi fragmente de brăţări spiralice, dovedind o cultură a bronzului pe aceste meleaguri în prima jumătate a mileniului II î.Hr. (aceste obiecte de bronz, sunt din seria Cincu-Suseni (Ha A1-2)). Şi cultura Hallstattiană şi-a lăsat urmele în vatra oraşului.(29) Pe teritoriul localităţii se semnalează descoperiri de epocă romană. Între 1988-1990, în urma cercetărilor (săpăturilor arheologice) întreprinse de Mircea Mare s-a descoperit la 2 km SE de Lugoj, pe malul pârâului Ştiuca Veche un sit arheologic. Locuirea de aici se datează între secolele III-IV şi din secolele VII-VIII d.Hr. (o aşezare din epoca feudalismului timpuriu). Pe baza materialului ceramic găsit s-a determinat că acele trei complexe arheologice cercetate fac parte dintr-o aşezare autohtonă.(30) Pe malul din dreapta râului Timiş, în unghiul pe care acesta îl formează cu şoseaua naţională Lugoj-Timişoara, s-au descoperit urmele zidurilor cetăţii Lugoj (care datează din secolul al XIV-lea). În punctul Cetatea Veche, în anul 1987 s-a descoperit o monedă ungurească. Pe teritoriul localităţii se semnalează alte descoperiri monetare cum ar fi mai multe tetradrahme şi un stater.(31) 14 5. Lugojul şi organizarea politică a Banatului până în 1658 După înfrângerea căpeteniilor locale Ahtum şi Gyla, în primii ani ai secolului al XI-lea, din cauza crizelor prin care trecea regatul maghiar, a luptelor cu feudalii germani, a dominaţiei pecenege şi a împotrivirii populaţiei băştinaşe, Banatul nu a putut fi ocupat şi organizat de statul feudal maghiar. Abia în secolul al XII-lea începe o pătrundere lentă de la vest la est în acest teritoriu. În 1156 e atestat, pentru prima dată, comitatul Arad, comitatul Timiş în 1177, Cenadul în 1197, Caraşul la 1200.(32) Comitatul era o instituţie politico-adiministrativă, cu autoritate în probleme politice şi administrative, cu atribuţii economice şi fiscale. Geneza comitatelor: din nucleul central care e cetatea se dezvoltă comitatul în teritoriu. Teritoriul comitatului nu era limitat, era teritoriul cetăţii, domeniul acesteia, mai mult sau mai puţin întins. În prima perioadă a existenţei, lor comitatele erau sub autoritate regală. Cetăţile în jurul cărora s-au format de obicei comitatele erau cetăţi regale. Tot ce se întâmpla în comitate se făcea în numele acestuia, deoarece comiţii erau numiţi de rege, erau dregători regali şi administrau, judecau, adunau armată la poruncă şi în numele regelui. Comitele era ajutat de unul sau doi viceconţi şi de nişte consilieri ai comiţilor numiţi juzi nobiliari.(33) Comitatul Caraş, pe teritoriul căruia se afla şi Lugojul, e menţionat la 1200 în documente prin amintirea comitelui său Weiteh. La 1366 e menţionat însuşi comitatul Caraş cu adunarea sa generală, formată din 12 juraţi asesori. Comitatul Caraş însă, în condiţiile luptei antiotomane, de la începutul secolului al XV-lea, a dispărut, fiind integrat în Banatul de Severin.(34) Formaţiunile politico-feudale româneşti, conduse de acei majores terrae amintiţi în unele documente, nu dispar cu totul, odată cu cucerirea şi impunerea, de statul feudal maghiar, a propriilor instituţii. În regiunile de margine, aşa cum au fost Banatul, Crişana şi Maramureşul, şi-au păstrat pentru mai multe veacuri autonomia specifică perioadei prestatale, unele obţinând însemnate privilegii, asemănătoare cu cele obţinute de saşi şi secui.(35) Mai mult, Banatul este un caz special, aceşti „majores terrae”, conducători ai românilor, din rândul românilor, devin, în timp, nobili, fără ca această 15 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU nobilitate să fie condiţionată tot timpul de adoptarea religiei catolice. Costin Feneşan ne explică fenomenul: „Cnezii români au dobândit nobilitatea începând cu secolul al XIV-lea. Aceasta a reprezentat confirmarea, prin documente regale, a vechilor lor bunuri funciare, datorită serviciilor lor militare. Cnezilor români le este întărită nobilitatea printr-un act de nouă danie (nova donatio) a proprietăţii avitice (cneziale) ereditare, acest tact constituind în acelaşi timp şi confirmarea nobilităţii. Prin nova donatio cnezilor şi voievozilor români li se confirmă stăpânirea ereditară asupra pământului deţinut până atunci după dreptul cnezial, fără acte scrise.”(36) De exemplu, magistrul Posa de Zeer, comite de Caraş, într-un document din 8 noiembrie 1352, adevereşte cererea lui Iuga şi Bogdan, fii lui Ştefan de Mâtnic ”ca în libertatea în care cnezii au satele lor libere în districtul Sebeş, în aceeaşi libertate să stăpânească şi să sporească ei un pământ care acum zace pustiu, numit Valea Mâtnicului.”(37) În secolul următor, aceşti cnezi care au satele lor libere, devin nobili. Pentru a înţelege acest fapt exemplificăm printr-un fapt petrecut în 1493, când regele Albert îi reconfirmă pe nobilii Mihail, fiul lui Mihail, şi pe Vasile, fiul lui Stoican, în stăpânirea moşiilor lor părinteşti, documentul făcând precizarea ca aceşti nobili să-şi stăpânească moşiile în aceleaşi condiţii ca ceilalţi nobili români (sub quibusque ceteri eis fideles wolachy nobiles particum illarum possesiones).(38) Astfel, în Banat, conducătorii românilor se transformă în nobili. Ca instituţie proprie a acestora, întâii cnezi, şi apoi nobili români, avem districtele (Ştefan Pascu). Le găsim la început sub numele de "terra" ca înţeles de formaţiune politică locală. În documente districtele apar ca provincii (provinciae), comitate (comitatus), apartenenţe (pertinentiae). Totuşi termenul de district nu trebuie înţeles în sens teritorial, ci în sensul medieval de naţiune privilegiată, în cazul nostru nobili români, dintr-o anumită zonă. Cele mai numeroase districte sunt concentrate în comitatul Caraş şi Ţara Severinului. Districtele bănăţene sunt: privilegiate (cele 8 cărora Ladislau Postumul, la 1457, le acordă o diplomă de privilegii) şi neprivilegiate. Sebeşul este cel mai important district din Banat. În vecinătatea acestui district, spre NV era situat districtul Lugoj. Centrul districtului era opidum Lugoj, menţionat în documente la 1373, iar ca centru al districtului, odată cu menţionarea districtului însuşi, la 1385 şi apoi la 1390, sub caracterizarea de comitatus, împreună cu Sebeşul şi Mehadia. Districtul Lugoj alternează între denumirea de comitat (comitatus) la 1390, provincie (provincia) la 1391 şi 1419, district, care prevalează ca frecvenţă, şi chiar scaun (sedes) la 1470.(39) Ca o confirmare a strălucitei lor contribuţii la efortul general antiotoman, opt dintre aceste districte bănăţene, primesc din partea regelui Ladislau al V-lea Postumul, la 29 august 1457, însemnate privilegii. Iată textul aces- tei importante diplome regale cum apare el la G. Popovici: "Noi Ladislau din mila lui Dumnezeu rege al Ungariei…considerând meritele credinţei şi serviciile fidele prestate de nobilii, cnezii şi de toţi românii, din districtele Almăj, Bârzava, Caraşova, Comiat, Logoj, Mehadia, Ilidia, Sebeş, nu numai către predecesorii noştri regi ai Ungariei, ci şi către noi s-au arătat pentru care bunăvoinţă şi mulţumirea noastră şi-au câştigat; iar mai vârtos din acea considerare, că ei aşezaţi fiind la marginile regatului nostru, în apărarea vadurilor Dunării, contra deselor invazii din partea turcilor, care prădează regatul nostru din partea aceea. Drept aceea, voind noi, mulţumirea noastră a le arăta, toate şi orice privilegii ale nobililor şi ale altor români, despre orice ale lor libertăţi, prerogative şi drepturi articulate, ca şi când scrisoarea noastră prezentă din vorbă în vorbă ar fi adusă, totuşi sub acelea condiţii, greutăţi şi servicii, sub care au emanat şi prin predecesorii noştri, regi ai Ungariei, s-au conces ca autoritatea noastră regească, pentru aceiaşi nobili români, judecători şi ceilalţi români, precum în prezent, aşa şi pe viitor le confirmăm şi cu putere de pururea le dăruim şi promitem a-i menţiona pe ei toţi, de la cel mai mic până la cel mai mare în ale lor prerogative, libertăţi şi drepturi a-i conserva. Şi ca nobilii români judecători şi toţi ceilalţi români cu unite puteri cu atât mai bine să poată continua serviciile noastre şi regatului nostru, întru apărare a vadurilor Dunării, am decretat a nu mai dona nimănui de aici înainte sate şi moşii în cele opt districte, decât numai celor care pentru credincioasele lor servicii se vor recunoaşte de bine meritaţi prin zişii români şi aceste opt districte nu le vom despărţi deolaltă, nici dona cuiva unul din ele, ci pentru sfânta coroană a ţării noastre, ca şi predecesorii noştri le vom ţinea împreună laolaltă, pe românii nobili şi dregător să nu-i judece nimeni altul, decât pe timp alesul lor comite, şi dacă ei nu ar fi mulţumiţi cu judecata lui, să poată cuteze a apela proceselor lor la judele Euriei noastre şi de acolo la persoana pre sfântă a Maiestăţii Noastre. Pe lângă aceste voim ca comitele şi vicecomitele lor aleşi din timp în timp, să nu cuteze întru strângerea banilor de pedeapsă şi executarea judecăţilor împreunătoare a lua calul, şeaua, armele şi oile celor convincaţi şi astfel de execuţie să se poată împlini numai în faţa judelui nobil, de la care depind acei români, după a sa modalitate. În fine recunoaştem pe amintiţii nobili români de adevăraţi nobili ai regatului nostru, asemenea facem pe dregătorii lor exemţi şi scoşi de la tot tributul, care ar fi, sau nouă, sau altora de plătit şi să nu cuteze nimeni lucrurile şi bunul lor, ori în ce loc, a-l opri şi sechestra, precum nici să îndrăznească cineva a chema, a strâmtora pe aceiaşi nobili, sau pe supuşii lor, după pretenţiunea cuiva, la judecată străină să vină ca la atare judecată şi dacă ar avea cineva vre-o cerere, sau pretenţie contra nobililor români sau dregători sau contra supuşilor lor, sau dacă ar spera că are aceea 16 17 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU pretenţie împotriva supuşilor lor atunci la nobilii lor; iar contra nobililor şi a dregătorilor are de-a o spune la comitele lor, care va alege, din timp în timp, cari, dacă se pot apela procesele la judele Curiei noastre şi dacă nici acolo nu li se va face dreptate atunci la persoana Majestăţii Noastre regeşti, de unde fiecărui jelitor i se va face dreptate şi judecată, după cum vor dicta legile".(40) Din diploma aceasta reiese că ea nu face decât să confirme şi să întărească privilegiile anterioare acordate acestor districte (care păzesc şi apără vadurile Dunării) referitoare la libertăţile, prerogrativele şi drepturile câştigate. Regele se obligă să respecte toate condiţiile, sarcinile şi servituţile sub care au fost eliberate de antecesorii săi regali. Pentru ca districtele să-şi continue efortul defensiv menţionat, regele decretează unirea lor strânsă şi continuă, precizând imposibilitatea donaţiilor regale de posesiuni pe seama unor străini cu excepţia celor pe care obştea districtuală îi va afla vrednici de aceasta. Din punct de vedere juridic, nobilii şi cnezii şi ceilalţi români (universorum nobilium et keneziorum ac ceterorum walachorum) sunt supuşi doar comitelui local, iar în cazul unui recurs se adresează direct curiei regale şi regelui personal.(41) Fiecare district privilegiat îşi avea scaunul de judecată propriu (sedes judiciaria districtus). Deseori se întruneau într-un scaun de judecată reprezentanţii mai multor districte. În 1389 (1390) s-au reunit nobili din Sebeş, Lugoj şi Mehadia; în 1391, nobili şi cnezi din Sebeş, Lugoj, Caran şi Comiat; în 1419 s-au întrunit fruntaşii românilor din districtele Sebeş, Lugoj, Caran şi Comiat, iar în 1420 cei din Sebeş, Lugoj şi Comiat..(42) Scaunul de judecată al mai multor districte era prezidat de comitele ales („pe nobilii români şi pe cnezii din aceste districte nu poate să-i judece decât comitele lor temporar ales, iar dacă nu vor fi mulţumiţi cu judecata lui, au dreptul să se adreseze Curţii regale şi împotriva sentinţei date de Curte, au dreptul să apeleze la rege”), castelanul cetăţilor din districtele respective sau ale cetăţii din districtele respective sau ale cetăţii din districtul unde se întrunea scaunul de judecată. În problemele mai importante se constituia un scaun de judecată central, pentru toate cele opt disticte privilegiate, format din reprezentaţii acestora şi care se întrunea la Caransebeş, districtul cel mai important era prezidat de comite ori de banul de Severin sau chiar de rege, ajutat de opt asesori, reprezentanţii celor opt districte româneşti. Însă banul de Severin trebuia să fie în bune relaţii cu aceşti nobili, pentru că avem şi cazuri în care, ca şi acela din 1430, cnezii din Almaj, refuză să se prezinte la o judecată convocată de Nicolae Radwitz, marele maestru al ordinului teuton, şi ban de Severin, motivând că procesele lor le judecă doar regele.(43) În districtele româneşti bănăţene judecata se făcea după legea veche şi aprobată a acestor districte (iuxta antiquam et aprobatam legem districtum valachalium universitorum).(44) Organizarea administrativă a Banatului în comitate, era dublată, îndeosebi pe plan militar, de Banatul de Severin. Subsumate acestuia au fost districtele româneşti.(45) Cum am observat mai sus, Banatul de Severin avea şi rol de instanţă judecătorească printre districtele româneşti. Începând cu Filippo Scolari şi Iancu de Hunedoara se începe cumularea funcţiei de ban de Severin şi de comite suprem de Caraş. Acesta deţine concomitent la 1431, aceste funcţii.(46) Pentru cuprinderea cumului de dregătorii, Iancu, înfiinţează, la 1441, în calitate de Voievod al Transilvaniei, dregătoria de viceban. Cu timpul dregătoria de ban nu mai e acordată unei singure persoane, ci la două. Una din cele două persoane ce deţine funcţia de ban îndeplineşte atribuţiile funcţiei de comite de Caraş, astfel această instituţie e integrată în Banatul Severinului.(47) Şirul banilor de Severin s-a întrerupt în 1526, fiind urmat de o lungă vacanţă atestată în documente prin formula „honore Banatus vacante”. Banatul de Severin, după ce a apărat vreme de trei secole (1230-1526) părţile sudice ale regatului maghiar, a dispărut ca urmare a unei conjuncturi politico-militare complexe. Primul factor a fost cucerirea de către otomani a unor importante verigi ale sistemului defensiv de la Dunăre: Belgradul (1521), Orşova (1522) şi Severinul (1524). Al doilea factor l-a constituit dezorganizarea regatului ungar începând cu 1526, ca urmare a cuceririi militare otomane şi dobândirii situaţiei de stat tributar Porţii.(48) În aceste condiţii, între 1526-1536 se autoînfiinţează Banatul de Lugoj-Caransebeş, ca formă locală de apărare. Documentele oficiale amintesc de „banul de Caransebeş şi Lugoj” care este „comite suprem al comitatului Severinului”.(49) Severinul fiind însă cucerit, denumirea de comitat de Severin se păstreză, fiind în fapt o ficţiune. În istoriografia românească s-a impus denumirea de Banatul de Caransebeş-Lugoj denumire pe care o vom folosi şi în această lucrare. Ca urmare a campaniei otomane (în 1552) partea vestică şi centrală a Banatului este ocupată şi transformată în eyalet otoman. La intervenţia domnului muntean Mircea Ciobanu, proaspăt creatul Banat de Lugoj-Caransebeş, rămâne liber şi se alipeşte principatului Transilvaniei (50), principat ce aflat sub suzeranitate otomană, apare şi el abia după 1541. (51) Primul ban de Caransebeş-Lugoj este Mihai de Somlya, amintit într-un document de 4 februarie 1536, secondat în 1537 de vicebanii Ioan Floca şi Ioan Olah de Upar (vicebani pertinenciarum et districtus Karansebes)(52) În dieta Transilvaniei erau aleşi şi nobilii din districtele româneşti bănăţene (alături de comite, încă doi reprezentanţi de fiecare district) ale Banatului de Lugoj-Caransebeş. Tot de aici, unele oraşe şi târguri aveau dreptul să fie reprezentate în Dietă. Dieta hotăra în problemele mai importante şi avea, 18 19 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU de asemenea, dreptul de a alege principele Transilvaniei (drept confirmat de sultan în 1543, 1566). Poarta confirma şi investea pe cel ales cu semnele puterii. Când interesele Imperiului otoman o cereau, sultanul numea direct principele.(53) Numirea în funcţie a banilor de Lugoj-Caransebeş a fost în competenţa principilor Transilvaniei, demnitatea fiind acordată "din milostivirea noastră, atât cât ne va fi plăcut". La alegerea banilor se ţinea cont şi de interesele bănăţenilor, pentru că dregătoria de ban a fost deţinută de mai mulţi nobili locali. Nobilimea bănăţeană înzestrată cu privilegii, avea posibilitatea de a cere numirea unui ban, exprimându-şi, în anumite cazuri, şi o preferinţă anume.(54) Banatul îşi avea centrul când la Lugoj, când la Caransebeş.(55) Deşi unii cercetători ai problemei, ca Ioan Haţegan, consideră reşedinţa Banatului de Lugoj-Caransebeş a fi numai Caransebeşul, izvoare ale epocii (ca Antonio Possevino în "Transilvania" (1583)) amintesc de: "ban(ul) de Lugoj, după o localitate numită Lugoj, unde îşi are reşedinţa"…"Înafară de aceasta mai are un castel şi un alt oraş numit Caransebeş… ".(56) Banul şi vicebanul au competenţe atât asupra districtelor, cât şi asupra locuitorilor Caransebeşului şi Lugojului, îndeosebi în plan judiciar şi militar. De asemenea, unii bani, prin poziţia geografică şi politică a regiunii ce o conduceau, aveau misiunea de a purta tratative cu otomanii ( Diploma de privilegii din 1645 o numeşte „cetatea de graniţă a Lugojului”). În cazuri de agresiuni armate banul dobândeşte comanda supremă a regiunii (putând cumula şi alte funcţii militare) şi are în subordine castelani şi administratori de cetăţi, făcând mereu demersuri pentru fortificarea marilor cetăţi.(57) Calităţile diplomatice şi militare au permis banilor de Lugoj-Caransebeş să cumuleze funcţii administrative şi militare importante la nivelul întregii Transilvanii, să primească şi să rezolve onorabil misiuni dintre cele mai delicate şi importante. De exemplu, în 1613 Paul Keresztessi este ban de Caransebeş şi Lugoj dar şi „ consilier al Înălţimii sale principele”, în 1627, Paul Nagy este ban de Caransebeş şi Lugoj şi „căpitan al puşcaşilor pedeştri de curte ai noştri”.(58) Toate acestea au conferit banilor un prestigiu social deosebit şi le-au atras încrederea principilor şi a demnitarilor otomani. La sfârşitul acestui subcapitol fac menţiunea că de organizarea Banatului în epoca otomană şi habsburgică mă voi ocupa în capitolele care tratează perioadele respective. 20 6. Cetate şi oraş în evul mediu Pe locul vechilor cetăţi ale românilor din secolele IX - XIII sau în vechi aşezări cu rol economic sau politic, regalitatea maghiară cuceritoare ridică noi fortificaţii (sau le consolidează pe cele vechi) încadrând unităţile politico-administrative ale românilor în domeniile acestor cetăţi.(59) Pornind de la aceste cetăţi, Ştefan Pascu explică geneza oraşului medieval transilvan: "mai întâi era cetatea sau castrul, înconjurat cu ziduri de pământ, palisadă sau piatră, populat de garnizoana cetăţii. Treptat în jurul zidurilor cetăţii se aşază populaţia fugită de la sate, meşteşugari, negustori. Cu timpul, oraşul dinafara zidurilor se conturează, se temeiniceşte. Alte rânduri de ziduri, din piatră şi cărămidă se adaugă celor vechi, îmbrăţişând această populaţie extra muros, care devine intra muros".(60) Aceasta este, se pare, şi evoluţia Lugojului în evul mediu. În secolele XIII, XIV, XV (dar, în unele cazuri, şi în următoarele), majoritatea "oraşelor" au pronunţat caracter semiagrar. Locuitorii oraşului aveau grădini în jurul caselor, iar în hotarul oraşului, posedă „pământuri de arătură, lucrate şi nelucrate, ogoare, lunci, păşuni, câmpuri, fâneţe, păduri, dumbrăvi, munţi, dealuri, vii şi dealuri cu vii, ape, râuri, eleştee, locuri de pescuit şi cursuri de apă, mori şi locul acestora”(61). La Lugoj şi Caransebeş, locuitorii „sunt aproape toţi oşteni călare dedaţi slujbei ostăşeşti” , după cum spune şi Bonfiniu, cronicarul de curte al lui Matia Corvin. Dar asta probabil doar în vremurile de război. Pe timp de pace aceşti „adevăraţi, născuţi şi neîndoielnici nobili şi oşteni” sunt extrem de preocupaţi de felul cum iobagii lucrează pământurile şi viile lor, muncă pe care o fac probabil cot la cot cu aceştia. Singurele deosebiri dintre o aşezare "urbană" şi una rurală, la început sunt castrul şi zidurile ( acest fenomen poate fi înţeles analizând o statistică din anul 1900 care ne arată că la Lugoj, chiar şi atunci, 22,8% locuitorii oraşului îşi păstrau încă activităţile agricole)(62). Cu timpul mai apar privilegiile; oraşul organizează târguri şi iarmaroace; ca, în sfârşit, să se poată autocârmui prin instituţii proprii.(63) Dar cine sunt locuitorii cetăţii în secolele XIV – XV (şi următoarele) ? În primul rând garnizoanele permanente ale cetăţii, care în general erau destul de mici: între 10 şi 30 de străjeri, în timp de pace, şi de 50-100 de luptători în timp de război. 21 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Conducerea cetăţii o avea, ca şi înainte, un castelan ajutat de un vicecastelan, care au în subordine o gardă permanentă, la care se mai adăuga un personal auxiliar. Oraşele aveau în frunte un căpitan, ce ordona unei gărzi permanente, formată de obicei din mercenari angajaţi prin contract.(64) Oamenii în serviciul cetăţii erau organizaţi în "centurii şi decurii" (centurionatus, decurionatus), în frunte cu centurioni şi decurioni, aleşi din jobagiones castri (iobagii de cetate). Conducerea "curiei" (curţii), în întregimea ei, mai ales din punct de vedere economic o avea comitele curial (comes curial) care administra domeniul regal (adică întinsele pământuri din jurul cetăţii).(65) Dar cel care e comandantul străjii cetăţii e castelanul (praefectus castri, majores castri).(66) Tot el e administrator al cetăţii. Alţi locuitori ai oraşului sunt iobagiones castri şi castrenses. Iobagiones castri au ca principale îndatoriri apărarea cetăţii. Ei alcătuiau banderia cetăţii. Erau oameni dependenţi; nu e însă vorba de o dependenţă de natură servilă, ci de una cu caracter social-militar, cu anumite drepturi şi îndatoriri faţă de cetate. Nu erau cu totul liberi, căci nu pot părăsi cetatea după bunul plac. În veacul al XIV-lea, iobagiones castri devin o categorie de oameni dependenţi în sens feudal de cetate. Castrenses sau oamenii cetăţii formau o pătură a ţărănimii. Obligaţiile lor erau de a întreţine şi a apăra cetatea respectivă, iar în timp de război de a participa la lupte. Datorau şi unele slujbe şi dări în produse comitelui. Oamenii cetăţii cultivau pământul pus la dispoziţia lor pe domeniul cetăţii respective, trebuind să achite unele dări şi se aflau sub jurisdicţia cetăţii căreia îi aparţineau.(67) Spre sfârşitul secolului al XV-lea, unele cetăţi evoluează spre situaţia de târguri şi oraşe. Pe temeiul statutelor, oraşele, mai ales cele libere regeşti, beneficiază de anumite privilegii de a-şi alege dregătorii, juzii, juraţii, primarii şi de a-şi organiza târgurile săptămânale sau anuale. Aceiaşi situaţie este şi la Lugoj, unde se afirmă adevărate adunări orăşeneşti formate din juzi, juraţi şi membrii sfatului, aproape cu toţi nobili.(68) Tot acum, ne spune Ştefan Pascu, cetatea este înghiţită de oraş ( în 1564, Giovani Andrea Gromo, scrie în "Scurtă descriere a Transilvaniei": "… Lugojul (Logos) (este) oraş mare deschis … în acest oraş se află o cetăţuie păzită.”(69) E întrebuinţată în apărarea oraşului, tot mai mult o oaste de lefegii, prezenţa armelor de foc presupunând un personal calificat.(70) După secolul al XV-lea, păturile orăşeneşti devin mult mai complexe. Avem ca şi locuitori ai oraşului şi zonei din jur ( în 1627 ) pe „ înţelepţi şi chibzuiţi juzi dimpreună cu ceilalţi juraţi-cetăţeni din …, Lugoj ”, dar şi pe cei „din starea şi condiţia plebee şi nenobilă”: „călătorilori, negustori, precum şi oricăror altor vînzători şi oameni de comerţ exercitându-şi adică negoţul.(71) şi care, probabil vînd „încălţări,…tunici,…oale,…obiecte de harnaşament,... şi cuişoare,” dar şi pe „toţi locuitorii aceluiaşi târg Lugoj”: croitori, fierari, pielari, dulgheri, găitănari(72) , cives (orăşeni, cetăţeni), hospites (oaspeţi, colonişti), incolae (locuitori), habitatores (locuitori), populi, homines (oameni). Populi sunt oamenii de jos, săracii, jelerii; homines sunt oamenii fără statut definitiv, sosiţi de curând în oraş, tot o pătură inferioară; incolae sunt oamenii locului, cu situaţii sociale mijlocii.(73) Să dăm câteva exemple, din secolele XVI şi XVII. În 1589 Gheorghe Giuraca este menţionat ca „prefect sau administrator al grânelor” la Lugoj (annonae praefectus seu provisor). Principele Gheorghe Rákóczi al II-lea, la 1 februarie 1649, îl înnobilează şi îi acordă blazon nobiliar lui Mihail Raţ, păstrător al cheilor (claviger) cetăţii Lugoj. La 22 iunie 1625, Ioan Pribeg, este amintit ca şi comandant al călăreţilor din Lugoj, iar fratele său, Volfgang (Farkas/Lupul), este amintit ca „familiar al nostru lefegiu din Lugoj” (stipendiarius) principele Sigismund Báthory în 1602. Tot acest principe acordă pentru merite militare, la 24 aprilie 1602, scutiri de taxe şi dări a caselor şi proprietăţilor lor din Lugoj şi districtul omonim unui număr de 35 de puşcaşi pedeştri (pedites pixidarii), nobili şi nenobili(ei sunt Benedict Thaor, centurion, Lupu Brazoway, Nicolae Ghera, Emeric Ruja, Ioan Martineasa, Blasiu Fazakas, Farkas Zsigmond, Martin Muşuleasa, un alt Martin Hudan, Blasiu Szöcs, Gheorghe Imreh, Ştefan şi Ioan Mezei, Mihai Karinczky, Ioan Bota, Toma Ciorogar, Andrei Brânda, Ioan Puluţ, un alt Ioan Oprea, Martin Atkar, Nicolae Bácsi, Martin Cnez, Nicolae Petnici, Mihai Romoniţa, Gaşpar Haranga, Lupu Bata, Balthasar Sebessy, Nicolae Dumbravă, Martin Peica, Ioan Duma, Ioan Gostici, Mihai Kopány, Ioan Koldy şi Adam Fazakas). Principele Gheorghe Rákóczi I, printr-o diplomă din 8 august 1646, îl înnobilează pe Ştefan Balassi, socotitor (retionista) din Lugoj, iar urmaşul său, principele Gheorghe Rákóczi al II-lea, la 15 septembrie 1651, îl înnobilează şi îi acordă blazon nobiliar lui Valentin Nyiressi, dascăl din Lugoj (honestum Valentinum Nyiressi, apud Lugosium scholasticum). În 1593 documentele îl numesc printre locuitorii Lugojului pe Stoica, croitorul, iar 1625 au case aici Toma Faur (fierar) şi Pertu Szabó (croitor).(74) Oraşul are, cînd este liber, drept de autocârmuire, putând să-şi aleagă organele de conducere, care exercitau atribuţiile administrative, judiciare, fiscale şi militare în oraşe. Cel mai frecvent organ de conducere al unui oraş este sfatul. În frunte cu judele (judex), sfatul era format, de obicei, din 12 juraţi, care făceau parte din orăşenii mai înstăriţi şi care erau aleşi anual („prim-jude, juzi-juraţi şi ceilalţi senatori ai aceluiaşi târg Lugoj”).(75) 22 23 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Sfatul are competenţe administrative, juridice, fiscale, militare. În privinţa competenţei juridice, toate procesele civile şi penale în care oraşele şi orăşenii erau parte sau erau implicaţi, într-un fel sau altul, cât şi străinii ce săvârşeau infracţiuni pe teritoriul oraşului. Competenţa judiciară a instanţelor orăşeneşti se limita, ratione personae, la populaţia orăşenească, dar competenţa ratione materiae, în general, se ocupa cu probleme de drept civil (proprietate, împrumuturi, concurenţă, furturi, injurii). Oraşele aveau dreptul de a prinde, judeca şi pedepsi aspru pe răufăcători: hoţi, tâlhari, ucigaşi, incendiatori, falsificatori de sigilii şi pe orice făcător de rele.(76) Oraşele primesc şi privilegiul de iarmaroc, printr-un act, acordat de puterea centrală, care pe lângă acest privilegiu le acorda totodată şi deplina siguranţă şi libertatea de deplasare. Alături de iarmaroacele anuale se conferea şi dreptul de târg săptămânal. Privilegiile de iarmaroc indicau şi ziua sau zile în care urma să se ţină iarmarocul. În timpul iarmarocului era în vigoare libertatea negoţului, supus în rest îngrădirilor jurisdicţiei urbane. Căci comerţul orăşenesc, cunoaşte o strictă reglementare, reglementare făcută şi impusă de sfat. Astfel se impun măsurile şi greutăţile oraşului, cantităţile admise spre vânzare, termenii vânzării. Tot sfatul interzice, uneori, desfacerea produselor străine în afara zilelor de iarmaroc.(77) Oraşele au un statut schimbător, când de civites (oraş), când de oppidum (târg). Oppidumurile erau nişte sate mai mari din punct de vedere demografic, ocupaţia principală a locuitorilor fiind agricultura. Civitas-urile au funcţii caracteristice: economice (târgul local, săptămânal), administrative, militare. În perioada secolelor XIV-XV-XVI multe aşezări "se zbat între situaţia de târg şi de oraş" (Ştefan Pascu). Şi tot el: "pe drumul urcuşului şi dezvoltării urbane" Lugojul, (este) … la 1371-1372 … civitas, dar după aceea va decădea la situaţia de târg la 1438-1440 (oppidum), pentru ca la 1526 să fie din nou înălţat la rangul de civitas, iar la 1542 e oraş al reginei (civitas nostre [reginae] Lugos)".(78) Preotul Blasiu din Lucas apărea înscris între parohii din arhidiaconatul de Sebeş (1334) Lugojul apare mai apoi cu numele de Lugas (1368), castrum Lugas (1376), castellani de Lugas (1386), civitas nostra Lugas (1542), Lwgos (1544), Logos (1564), Lugos (1582); este menţionat ca possessio (1369), opidum (1439-1440, 1464) şi civitas (1371-1372, 1536, 1542) Lugojul a devenit în 1386 cetate regească, fiind scos de sub jurisdicţia voievodului Transilvaniei şi subordonat direct regelui Ungariei, dar în mai multe rânduri va fi vândut sau donat de regii Ungariei sau principii Transilvaniei, unor persoane private, pentru achitarea unor datorii.(79) 24 Note 1. Ioan Haţegan; Lucia Savulov, Banatul medieval, în „Analele Banatului”, V, Timişoara, 1997, p. 179-218; 2. Ioan Munteanu; Rodica, Muntean, Timiş-Monografie, Editura Marineasa, Timişoara, 1998, p.34; 3. Dan Popescu, Ghid turistic. Lugoj şi împrejurimi, Editura Fundaţia Europeană Drăgan, Lugoj, 1993, p. 11; 4. Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, Editura de Vest, Timişoara, 2007, p. 9 ; 5. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, Cronologia Banatului. Banatul între 943-1552, vol. II/1, Editura Artpress, Timişoara, 2007, p. 32; 6. Victor Neumann, Exegeza trecutului ca militantism politic. Cazul gânditorului Ioan Budai-Deleanu. Geneza profeţiilor despre trecut, în „Anuarul Institutului de Istorie “George Bariţiu””, Cluj-Napoca, XLVII, Series Historica, Editura Academiei Române, 2008, pp. 345-362; 7. Victor Neumann (coordonator), „Identitate şi cultură. Studii privind istoria Banatului”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009, p. 21; 8. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 42 şi următoarele; 9. Victor Neumann, op. cit., p. 21; 10. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 161; 11. Ibidem, p. 213; 12. Ibidem, p. 273; 13. Vezi Ibidem, p. 232, 253, 308, 324, 325; Ioan Haţegan, Cronologia Banatului. Vilayetul de Timişoara, 1552 -1716, vol. II/2, Editura Artpress, Timişoara, 2005, p. 173, 251, 255; Costin Feneşan, op. cit., p. 13 şi următoarele; 14. Ibidem; 15. Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, volumul III, Caransebeş, 1901, p. 130; 16. Victor Neumann (coordonator), op. cit., p. 21; 17. Costin Feneşan, op. cit., p. 279; 18. Ibidem, p. 282; 19. Victor Neumann, op. cit., p. 21; 20. Idem, Banatul - Multiculturalitate şi multiconfesionalitate, în „Vestul”, Timişoara, 12.06.2009; 21. Ibidem; 22. Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990, p. 91; 23. Dan Popescu, op. cit, p. 21; 24. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 91; 25 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 25. Ioan Stratan; Vasile Muntean, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 9; 26. Victor Lazarescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, Spiritualitate Lugojeană, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara,1993, p. 11; 27. Dan Popescu, op. cit., p. 21; 28. Ioan Stratan; Vasile, Muntean, op. cit., p. 7; 29. Ibidem, p. 7; 30. Mircea Mare, O aşezare prefeudală la Lugoj (sec. VIII), în „Studii de istoria Banatului”, XVI, Timişoara, 1992, p. 109-115; 31. Sabin Adrian Luca, Arheologie şi istorie (II), Descoperiri din Banat, Editura Economică, Sibiu 2005; 32. Istoria României, volumul II, Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 94; 33. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, volumul IV, Editura Dacia, Cluj, 1989; 34. Ştefan Pascu, op. cit., p. 117; 35. Costin, Feneşan, op. cit., p. 279; în privinţa acestei probleme vezi şi Ursulescu, Petru, Banatul de Nord-Est în secolele X-XVI, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2005 şi Bejan, Adrian, Banatul în secolele IV-XII, Editura de Vest, Timişoara, 1995; 36. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 161; 37. Ibidem, p. 213; 38. Ioan Haţegan; Lucia Savulov, op. cit., p. 179-218; 39. Ştefan Pascu, op. cit., p. 47; 40. Traian Simu, Organizarea politică a Banatului în evul mediu, Tipografia "Corvin", Lugoj, 1941, p. 13-15; 41. Ioan Haţegan; Lucia Savulov, op. cit., p. 179-218; 42. Ibolya Şipoş, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene, în „Analele Banatului”, S.N. Arheologie-Istorie, XV, Muzeul Banatului, Timişoara, 2007, p. 255-267; 43. I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 59 44. Ştefan Pascu, op. cit., p. 193; 45. Ioan Haţegan; Lucia Savulov, op. cit., p. 179-218; 46. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 94; 47. Ştefan Pascu , op. cit., p. 114; 48. Dragoş Lucian Tigău, Banii de Caransebeş şi Lugoj. Consideraţii asupra atribuţiilor şi competenţelor acestora, în “Studii şi materiale de istorie medie”, XVI, Bucureşti, 1998, p. 225-241; 49. Vezi Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene, Editura Facla, Timişoara, 1981; 50. Ioan Haţegan; Lucia Savulov, op. cit., p. 179-218; 51. Ştefan Pascu, op. cit., p. 475; 52. Gheorghe Popovici, Istoria românilor bănăţeni, Editura Autorului, Lugoj, 1904, p. 221; 53. Istoria României, op. cit., p. 801-803; 54. Dragoş Lucian Tigău, op. cit., p. 225-241; 55. Gheorge Popovici, op. cit., p. 214; 56. Călători străini despre ţările române, volumul II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 537; 57. Dragoş Lucian Tigău, op. cit., p. 225-241; 58. Ioan Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti, adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania, în secolele XIV - XVI, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1991, p. 32; 59. Vezi Costin Feneşan, op.cit.; 60. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, volumul I, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 242; 61. Costin Feneşan, op.cit., p.122; 62. Ioan Munteanu, Banatul istoric,1867-1918. Aşezările. Populaţia, vol.1, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2007, p.212; 63. Ştefan Pascu, op. cit., p. 244; 64. Gheorghe Anghel, Cetăţi medievale din Transilvania, Editura Meridiane, Bucureşti, p. 51; 65. Ştefan Pascu, op. cit., p. 273; 66. Traian Simu, op. cit., p. 22; 67. Ştefan Pascu, op. cit., p. 308-313; 68. Ioan Aurel Pop, op. cit., p. 74; 69. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, volumul II, Editura Dacia, Cluj, 1979, p. 249; 70. Gheorghe Anghel, op. cit., p. 51; 71. Costin Feneşan, op.cit., p.154; 72. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 121; 73. Ştefan Pascu, op. cit., p. 208; 74. Vezi Costin Feneşan, op.cit.; 75. Istoria României, op. cit., p. 271; 76. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, volumul IV, Editura Dacia, Cluj, 1989, p. 202; 77. Istoria României, op. cit., p. 570; 78. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, volumul II, Editura Dacia, Cluj, 1979, p. 156-157. 79. Ibolya Şipoş, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene, în „Analele Banatului”, S.N. Arheologie-Istorie, XV, Muzeul Banatului, Timişoara, 2007, p. 255-267; Dumitru Ţeicu, Geografia ecleziastică a Banatului medieval, Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2007, p. 183; Remus Creţan, Dicţionar toponimic şi geografico-istoric al localităţilor din judeţul Timiş, vol. I, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006, p.11. 26 27 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Capitolul I Istoria Lugojului ca parte a Regatului Ungariei (1241? - 1536) Lugojul intră în istorie, printr-un document scris, în 1242, în urma evenimentelor din 1241. Sau cel puţin aşa ne lasă să credem cartea "Temişana", scrisă probabil de Augustus Treboniu Laurian. În primăvara acestui an, marea invazie a tătarilor nimiceşte oastea regelui maghiar Bela al IV-lea trimisă în întâmpinarea lor. Până la momentul întoarcerii tătarilor în Asia regatul a fost pustiit. După plecarea lor, în 1242, cu scopul asigurării hotarelor de răsărit ale regatului, Bela al IV-lea (1235-1270) ordonă refacerea unor cetăţi ca Orşova, Mehadia, Caransebeş, Lugoj, Lipova şi Sonlyo. Aceasta e prima menţiune despre Lugoj, care trebuie privită cu reţinere, deşi e preluată de unii istorici.(1) Istoricul Dan Popescu, aminteşte un document (pe care nu-l datează), din care ar reieşi că Ladislau al IV-lea Cumanul (1272-1290), a poposit cu armata sa la Somlyo, Caransebeş şi Lugoj, mai multe luni. Deoarece dânsul "uită" să amintească bibliografia din care a preluat documentul, şi cum nu mai apare la nici un alt istoric, avem unele reţineri în ce priveşte veridicitatea acestui eveniment.(2) Următoarea menţiune a Lugojului este în 1334, în condiţiile în care biserica catolică se află în plină expansiune, în registrul pontifical de plată a dijmelor: "Socotelile lui Iacob a lui Berengariu şi Raimund de Bonofato, strângătorii dijmelor pe şase ani ai Regatului Ungariei" (1332-1337). În acest registru apare, în 1334, în Arhidiaconatul de Sebeş "… Blasiu preotul de Lucas (Lugoj) a plătit patru pense…" Ce este ciudat (sau relevant), este faptul că, în 1335, sau în anii următori, nu mai apare nici un preot de "Lucas", deşi în registru apar patru parohii noi, care nu apăreau în 1334.(3) La 30 iunie 1365, regele Ludovic I, se afla la Lugoj de unde îl răsplăteşte pe unul din fidelii săi nobili: Nicoale Konth, pentru merite câştigate în expediţia din Bulgaria.(4) În iarna anului 1366 Timişoara este vizitată de regele Ludovic I şi de împăratul bizantin Ioan Paleologul, care-l vizitase la Buda; regele îşi însoţeşte oaspetele, pe drumul de întoarcere, spre Dunăre, trecând prin Lugoj şi Caransebeş (ai cărui locuitori sunt nevoiţi să le facă „o primire atît de mare cu mari cheltuieli”, după cum se plâng într-o scrisoare din 1369). (5) Peste trei ani, la 1369, uliţa satului Ersig (Egérseg), care ducea 28 29 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU spre Lugoj se numeşte Uliţa oraşului (palatea civitas), dovedind că Lugoj este deja un civitas şi un centru (o aşezare spre care merg drumurile)(6) dar probabil şi punct nodal al comerţului local şi internaţional, la fel ca Timişoara şi Caransebeş(7). Tot în 1369, regele Ungariei Ladislau I a confiscat cnezilor Ioan, Ladislau şi Petru, fii lui Neacşu din Nexefalwa, 17 posesiuni deţinute în apropierea Lugojului, probabil din motive religioase, după care i-a alungat din ţară; posesiunile le-au fost însă înapoiate în decursul anului 1372.(8) La 1371-1372 apare menţionat districtul Lugoj. Un district mic, care dă numai 9 oameni pentru întărirea cetăţii Orşova ; districtul Sebeş, amintit acum pentru prima dată, dă 80 de oameni.(9) În 1376 apare pentru prima dată castrum Lugos - cetatea Lugoj, unde Garai Nicoale (Miklas) este castellanus. La 22 august, în acest an, regele Sigmund de Luxemburg, donează castrum Lugos căpitanilor cetăţilor Timiş şi Cenad: Losonczy Lazló şi Lasanczy Iszvan, iar castelanul mai sus amintit a fost înlocuit.(10) Urmările acestei transformări din cetate regală în proprietatea unor feudali le găsim la Iuliu Vuia. Se pare că cetăţile Lugoj şi Sebeş (Caransebeş) se alătură partidei care se împotrivise încoronării ca rege al Ungariei al lui Sigismund de Luxemburg, şi care era răsculată încă de la moartea lui Ludovic cel Mare (1381). Scrisoarea trimisă la 26 august 1386 de rege căpitanilor celor două cetăţi răsculate (Lugoj şi Caransebeş) în care le cerea să se alăture trupelor sale nu are nici un efect. Intervenţia în forţă a lui Lazlo Losonczy, acum ban al Severinului, va duce la înfrângerea celor două cetăţi. (11) Expansiunea turcă nu va trece neobservată pe lângă Banat şi Lugoj, în special. La 1389, se pare, la bătălia de la Kosovopoljie, participă de partea sârbilor un detaşament de lugojeni (sub comanda lui Nicolae Gárá(i)).(12) Tot în acest an (1389), la sfârşitul lui, sau la începutul celui următor (1390), are loc o adunare cu rol de adeverire, convocată sub conducerea banului Severinului (la acea dată Ioan Kaplai) şi care este alcătuită din nobili şi din oameni de altă stare din comitatele Sebeş, Lugoj, Mehadia (e prima menţiune a comitat-districtului Lugoj). În 1391, când banul Severinului are de judecat o pricină la Cuvin, convoacă adunarea "nobililor şi cnezilor din cele patru districte şi provincii Sebeş, Lugoj (Lugas), Căran şi Comiat".(13) Aceste convocări alături de autoritatea supremă a regiunii (banul de Severin) la adunările de judecată dovedesc rolul mare pe care îl au districtele (comitatele, provinciile) în Banat. De asemenea, se observă, din aceste evenimente, o legătură, încă de acum strânsă, între districtele Caransebeş şi Lugoj, care se va transforma într-o legătură strânsă între oraşele Lugoj şi Caransebeş, odată cu dezvoltarea acestor aşezări. Anul 1396 aduce, pentru Imperiul Otoman, aflat în plină expansiune, victoria, împotriva creştinilor, de la Nicopole. După această bătălie, turcii trec Dunărea în Banat şi, pentru prima dată, pustiesc şi jefuiesc acest teritoriu până la Timişoara, trecând şi peste Lugoj. Din acest an pustiirile turceşti în Banat vor fi frecvente.(14) Datorită nesiguranţei care se instaurează prin aceste atacuri turceşti, mănăstirile încep să fie incluse în sistemul defensiv urban, pentru această perioadă fiind obişnuite astfel de ansambluri: mănăstirile în oraş. Se presupune că, la Lugoj, Cătălina, văduva banului de Severin, Nicolae Periany, iniţiază construirea unei astfel de biserici mănăstiri, ale cărei lucrări au început în anul 1402.(15) Despre această biserică - mănăstire voi mai vorbi într-un capitol următor. Începând cu secolul al XV-lea, târgurile şi oraşele bănăţene, deşi nu ating dezvoltarea celor din Transilvania, devin surse demografice importante. Dacă Timişoara şi Aradul aveau circa 4-5000 de locuitori, Lugojul şi Caransebeşul au între 3000-3500 locuitori. Restul târgurilor şi oraşelor erau sub această medie.(16)Dar cine şi ce sunt aceşti locuitori la Lugoj ? Nicolaus Olahus (deşi în secolul al XVI-lea) ne spune că la castelul Lugoş, "locuitorii sunt aproape toţi oşteni călare, dedaţi slujbei ostăşeşti".(17) Şi tot în secolul al XV-lea, districtele româneşti bănăţene, prin nobilii lor, continuă să aibă o importantă poziţie. La 1419 "universitas nobilium" din districtele Sebeş, Lugoj. Căran şi Comiat se află la Căran, convocată sub conducerea lui Sigismund Lonconczy, cu ocazia unei judecăţi. E continuarea procesului judecat la Cuvin, în 1391 şi nobilii aceloraşi patru districte sunt chemaţi a fi cojudecători. (18) Tot în acest secol relaţiile comerciale devin tot mai vaste, prin lărgirea foarte mare a pieţii. De exemplu, la Cluj, pe lângă negustorii din oraş şi din vecinătatea lui, vin şi comercianţi din oraşe mai îndepărtate: Arad, Caransebeş sau Lugoj.(19) Această informaţie ne poate da o imagine asupra puterii negustorilor din Lugoj. La 1428 e amintit un "oficiu" (termenul lui I. Vuia) pentru administrarea dării şi o vamă la Lugoj. În acel an, printr-un decret dat la 24 august, regele Sigismund îi opreşte pe lugojeni de de a lua vamă de iobagii satului Hodoş, scutiţi din vechime.(20) În această perioadă, Lugojul se află în plină dezvoltare economică. Aşa se face că începând cu 1439 (şi apoi 1440) titulatura care i se aplică în documente este cea de oppidum - târg. Această titulatură apare într-un document de donaţie referitor la localităţile Oloşag şi Dragomireşti ce aparţineau Lugojului.(21) Asta când zona nu este atacată de către turci. De exemplu, în septembrie 1420 otomanii pătrund în Banat, ajungînd până la Caransebeş, dar şi în parţile aflate lateral faţă de drumul principal, cum ar fi Lugojul.(22) În timpul când Iancu de Hunedoara era comite de Timiş (1441-1446), în trecere, a vizitat oraşul Lugoj dispunând refacerea şi întărirea cetăţii.(23) 30 31 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU La 1446, ca centru de domeniu regal, oraşului nostru îi aparţineau 17 sate.(24 ) Tot în perioada aceasta, se desfăşoară activitatea lui Ioan de Capistrano care duce o puternică luptă împotriva ortodocşilor. Deşi nu găseşte un ecou prea larg în acţiunile sale de convertire la catolicism în Banat, va reuşi să înfiinţeze comunităţi de confesiune romano-catolică în oraşele Lugoj şi Caransebeş. (25 )La 13 mai 1451, venind din Ardeal, în drum spre Timişoara, Ioan Iancu de Hunedoara trece iarăşi prin Lugoj.(26) În acelaşi an, Gaiai Lásló enumerând cetăţile din zona Caraşului aminteşte de "Uilogoswar" (Lugojul Nou). E vorba, probabil, de clădirile ce se ridicaseră cu puţin înainte, în jurul zidurilor cetăţii, formând o nouă aşezare.(27) Despre diploma de privilegiu acordată românilor bănăţeni din cele opt districte privilegiate, de Ladislau al V-lea la 29 august 1457, am discutat în Introducere. Totuşi aş dori să mai menţionez câteva amănunte. La 14 iulie 1442, regele Ladislau cere capitului arădean să introducă pe Nicolae Turcin de Gamza şi pe Mihaiu Corneth, cnezi din districtul Lugoj (valachorum kneziorum districtus Lugas) în moşiile donate la Berzös, Chehohaba, Ohabiza.(28), dovedind un interes deosebit pentru români, prin care regele putea să-şi întărească SE regatului. Zece ani mai târziu, la 13 ianuarie 1452, găsim la Caransebeş, constituiţi în scaun de judecată, pe nobilii din şapte districte româneşti (districte ce se vor regăsi în diploma din 1457), printre care şi Lugojul, (reprezentat de nobilii Petru Fodor de Serked, Petru Dobrotă de Zepmezew, Ştefan Şişman de Buziaş şi Nicolae Vizeş de Zaldobagh) dezbătând problema cetăţii Drencova.(29) Acest eveniment arată că diploma lui Ladislau al V-lea, consfinţea ceea ce exista deja ca realitate: mai multe districte româneşti (7, 8) autonome şi privilegiate. În 1457 o adunare a nobililor şi cnezilor şi a celorlalţi români din districtele: Sebeş, Lugoj, Mehadia, Almăj, Caraş, Bârzava, Comiat şi Ilidia îi aleg pe nobilii Mihai zis Deş de Temeşel şi Ştefan fiul lui Şişman de Buziaşi şi îi trimit înaintea regelui Ladislau, cu rugămintea de a confirma printr-o diplomă vechile lor "libertăţi, prerogative şi drepturi".(30) Astfel apare diploma din 29 august 1457, care consfinţeşte o organizare preexistentă (întăreşte privilegile acordate de către "predecesorii noştri, regii Ungariei"). Diploma "acordată nobililor, cnezilor şi tuturor celorlalţi români" are unele date despre oraşul medieval bănăţean: Comitele şi vicecomitele (unde comite însemna comandantul districtului, ce rezidă în cetate) erau aleşi de români. Ei, alături de nobilimea fiecărui district, judecau procesele locale. Şi, ca o paranteză, pentru a vedea care sunt "lucrurile importante în mentalitatea oamenilor din acele vremi": comitele, în urmărirea şi încasarea amenzilor, pedepselor şi spuselor judecătoreşti nu pote sechestra calul, şeaua, armele şi oile celor vinovaţi.(31) Diploma nu e respectată prea mult timp, căci în 1463 (64), după ce Alibeg pustieşte Banatul, şi e învins de voievodul Transilvaniei Ioan Pongracz de Dindeleag (Pongracz Janos), acesta din urmă primeşte de la regele Matia Corvin, în 1464, cetatea Jdioara şi târgul Lugoj, împreună cu satele din jur, chiar dacă în documentul din 1457 se prevedea ca nici unul dintre teritoriile districtelor să nu fie donate unor străini.(32) Un document din 1470 (12 iunie), când are loc un scaun de judecată al districtului Lugoj, adunarea districtuală este condusă de Iacob Măcicaş, Ioan Mare de Ciula şi Vassa, castelani de Jdioara (Zidovin).(33) Probabil, aceşti castelani de Jdioara sunt cei care conduc întreaga zonă. Dan Popescu vorbeşte de participarea lugojenilor sub conducerea comitelui de Timiş, Pavel Chinezu la 13 octombrie 1479 la bătălia de la Câmpul Pâinii de lângă Orăştie.(34) În jurul anului 1500, Ştefan Manciulca susţine că districtul Lugojului avea 15 sate.(35) Între anii 1470 şi 1504, Lugojul trece în posesia lui Ioan Corvinul, fiul lui Mathia. La moartea lui Ioan (1502) întreaga sa avere (cam 400 de localităţi şi cetăţi), este moştenită de văduva lui, Beatricea. Regele Vladislav al II-lea o va căsători pe Beatricea cu nepotul său, George Marchion de Brandemburg. Astfel, îşi schimbă, din nou, Lugojul stăpânul. Cum explicăm asta? E nevoie de o „ordonare a lumii.” Această lume a secolelor XIV-XVI, este o lume extrem de violentă mai ales în condiţiile în care „autorităţile” acţionau greu, târziu sau deloc. Nobilii (cnezi, în primă fază), locali, ajutaţi de iobagii lor, îşi „ordonează mediul”, folosindu-se de violenţă. Să facem apel la cîteva documente ce cuprind întâmplări din acea vreme. La 6 mai 1367 Nicolae, voievodul Transilvaniei, îi scrie lui Benedict Himfy, comite de Caraş: „Mihail, fiul lui Farcaş, şi Fylees, fiul lui Rachka, iobagi regeşti din Lugoj, din îndemnul lui Mykola din Vărădia de Mureş, în preajma sărbătorii Crăciunului de curând trecut, găsind 80 de porci ai aceluiaşi Dragul (iobag din Sudgea al voievodului) în pădurile pomenitei moşii Lugoj, i-au luat tâlhăreşte, prinzând şi porcarul acelor porci.(36)” E ceva normal în acele vremi, căci nobilii locali sunt experţi în folosirea violenţei chiar împotriva oamenilor care reprezintă autoritatea. Astfel, în 1370, un Iacob de Beuldre „dimpreună cu oamenii din aceaşi Beuldre, urmărind pe câmp, cu duşmănie şi cu braţele pe omul nostru şi al capitului. După ce i-au lăsat să plece slobozi, au tăbărât asupra lor. Şi au rănit, au săgetat şi au pus să-i săgeteze cu mai multe aruncături de săgeţi pe Konia, slujitorul şi împuternicitul acelui Andrei, şi au străpuns cu o aruncătură de săgeată, piciorul lui Konia, iar caii lor i-au rănit cu mai multe săgeţi…încă i-a batjocorit tare şi mai ales i-a bătut cumplit”; iar în 1372, nici iobagii nu se lasă mai prejos, căci, Abraham, 32 33 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU slujbaşul din Saswar, l-a prins pe un iobag din Cerneteaz pe când săvârşea o tâlhărie, dar când a vrut să-l dea pe mâna judecătorilor, fraţii acestuia au adunat oamenii din Cerneteaz şi au năvălit noaptea la locuinţa slujbaşului, la Saswar, i-au spart uşile, l-au eliberat pe tâlhar, au mai luat doi cai, o cingătoare, multe arme şi veşminte. (37) Nici la 1511 nu stau mai bine. Acum nobilii Paul şi Petru de Olah-Endred şi George de Surduc au venit, împreună cu iobagii lor , la Margina şi au ales , cu forţa, 20 de boi şi alte vite, au intrat în pădurea Marginei, pe care au tăiat-o, iar pe păzitorii turmelor de porci ce erau acolo la ghindă i-au alungat şi le-au ars adăposturile, apoi l-au rănit pe jude. (38) Nici drumurile nu sunt sigure. În septembrie 1405, Congregaţia comitatensă se întruneşte lângă Timişoara, pentru a judeca mai multe pricini, printre care, una este a lui Ioan Slavul, din districtul Chery, care-l acuză pe Petru zis Wasarhel, iobag al lui Osvald de Belinţ din Ohaba Forgaci, că, ducându-se el spre Lugoj cu treburi, i-a fost luat un cal de 50 de florini cu forţa armelor.(39) Doar biserica pare cât de cât ferită, de aceste violenţe, păstrîndu-şi calitatea de loc sfînt şi sacru. De aceea, aici se păstrează şi documentele de posesie, când celelalte clădiri se aprind şi ard destul de des, accidental sau în urma unei acţiuni duşmane. (40) Şi nu e de mirare nici modul cum acţionează autorităţile care au dreptul: „de a judeca, de a pune la cazne, a spânzura şi a lovi şi pedepsi cu pedeapsa cuvenită după felul fărădelegii lor pe toţi hoţii, tâlharii şi pe orice alţi răufăcători prinşi în hotarele şi marginile..comitatului Timiş… precum şi de a ridica spânzurători şi alte feluri de unelte de caznă…în locurile potrivite şi de trebuinţă…(41)” Această lume este în continuă schimbare. Nimeni nu rămâne ceea ce este. Iobagii sunt săraci, dar pot să se şi îmbogăţească. Societatea se transformă, statutele se schimbă. Oamenii de acţiune, ca acei iobagi din Lugoj care intră în conflict cu castelanii de Haţeg, conflict referitor la plata vămii, şi pentru rezolvarea căruia intervine comitele de Timiş, Iosa de Som, la sfârşitul secolului al XV-lea,42 sunt probabil aceeaşi, care în situaţia disperată de la începutul secolului al XVI- lea sunt chemaţi la oaste. Ei, fiind bogaţi (au 6-8 boi ) trebuie să vină la oaste astfel: cu un arc cu minim 32 de săgeţi şi cu o sabie în comparaţie cu iobagii săraci care trebuie să vină cu o lance şi cu o secure (n.b. nobilii cu o sesie care trebuie să vină cu un cal cu tot harnaşamentul, o sabie, un scut, o cămaşă de zale). (43) Între 25-30 septembrie 1494, după moartea regelui Matei, regele Vladislav Dobje (al II- lea), venind din Ardeal, pe valea Mureşului, a poposit la Timişoara. Deşi bolnav, Kiniysi Pal (Pavel Chinezu), comite de Timiş, înştiinţat de această vizită, îl aşteaptă pe rege dincolo de Lugoj şi îl conduce la Timişoara. (44) La dieta ungară de la Rakos din 1504 se votează sume pentru o nouă 34 fortificare a Caransebeşului şi se stabilesc lefurile garnizoanelor din Lugoj şi Caransebeş. Deja la această dată, în faţa pericolului otoman, tot mai grav, Lugojul şi Caransebeşul sunt amintite împreună, ca o prefigurare a ceea ce va fi, în curând Banatul de Caransebeş - Lugoj.(45) Patru ani mai târziu (1510), un document adevereşte că Dan de Săcele (Zachal), castelanul Jdioarei (castro Sydovar) a primit de la marchizul George de Brandemburg castrul Jdioarei, dimpreună cu castelul Lugojul, dependent de castrul acesta (castrum suum Sydowar, necnom Castellum Lugas cum oppido suo Lugos cum omnibus) şi se obligă a le restitui domnului său oricând i le va cere.(46) Pentru meritele în înăbuşirea răscoalei lui Doja, în decembrie 1514, Matheiu Bruz primeşte de la regele Ungariei Vladislav al II-lea o moşie cu casă în Lugoj şi este înnobilat (i se acordă şi o diplomă de blazon). Destinul acestui nobil viteaz este simptomatic şi în strânsă legătură cu destinul regatului Ungar. Matia Bruz a căzut în bătălia de la Móhacs (1526).(47) Dintr-un document din 10 martie 1515 aflăm că Szapolyai Janos (Ioan Zapolya), voievodul Transilvaniei, se află la Lugoj de unde scrie banilor de Severin. În anul următor sunt amintite în documente un Lugoj Vechi, un Lugoj Mic şi un Lugoj Nou, care se află în posesia unui nobil (nobilul Francisc Harasty, care îşi vinde, pentru 5000 de florini de aur, posesiunile sale din Banat, printre care Castelul din Lugojul Nou şi Lugojul Nou) (48). Proprietar al cetăţii Lugojului, la 1522 este judele de Barş, Levai Sigismund. Căsătorinduşi fiica, Sofia, în acest an cu Francisc Forgacs, Levai Sigismund le dă ca zestre un sfert din cetatea Lugoj şi din Recaş.(49) Totuşi în 1534, într-un document din 30 noiembrie, este amintit Doutza Luca ca judele târgului Lugoj, o dovadă că de acum oraşul este din nou liber, alegându-şi dregătorii.(50) În paralel cu aceste evenimente are loc căderea sistemului defensiv dunărean antiotoman, pe fondul unui proces de epuizare psihică a apărătorilor. La 1514 otomanii cuceresc Orşova şi la 1521 şi 1522 Mehemed Hâde pustieşte Banatul. Tot în 1521 cade, la 29 august, Belgradul. Trei ani mai târziu în 1524, Severinul trece şi el în stâpânirea turcească. După victoria otomană de la Mohacs, din 29 august 1526, regatul Ungariei este muribund.(51) Totuşi trupe de la Lugoj participă la bătălia de la Frumuşeni (25 iulie 1527 ) în care armata răsculată a lui Iovan Nenada este înfrântă definitiv, (52) şi acum urmează o lungă perioadă de războaie între diferite fracţiuni care vor duce la transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. Banatul este în centrul acestor evenimente. În 1524 (odată cu ocuparea de către turci a Severinului) dispare şi Banatul de Severin. Probabil că acest ultim eveniment duce la apariţia unei noi organizări a Banatului în 1536, cea pe care istoricii o numesc astăzi, Banatul de Lugoj - Caransebeş şi care marchează intrarea Lugojului într-o nouă etapă a istoriei sale. 35 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 1. Temişana, sau scurtă istorie a Banatului Temişan, Cu tiparul Colegiului Naţional, Bucureşti, 1848, p. 57; Ioan Stratan ; Vasile Muntean, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 9; 2. Dan Popescu, Ghid turistic. Lugoj şi împrejurimi, Editura Fundaţei Europene Drăgan, Lugoj, 1993, p. 20; 3. Documente privind istoria României. C. Transilvania (1331-1340), volumul III, Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, 1954, p. 227; I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Motropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 57; 4. Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania, volumul XII, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1985, p. 433; 5. I.D. Suciu, op. cit., p. 55; 6. Istvan Iványi, Lugos, rendezett tanácsu, varós: torténete adatok és vazlatok; Horváth Istvan es társa Könynyomdája, Szabadka, 1907, p. 11; Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, volumul II, Editura Dacia, Cluj, 1979, p. 108; Ion Lotreanu, Monografia Banatului, Institutul de arte grafice "Ţara", Timişoara, 1944, p. 247; 7. Ioan Haţegan, Pavel Chinezul, Editura Helicon, Timişoara, 1994, p. 93; 8. Ibolya Şipoş, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene, în „Analele Banatului” S.N. Arheologie-Istorie, XV, Muzeul Banatului, Timişoara, 2007, p. 255-267; 9. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, volumul IV, Editura Dacia, Cluj, 1989, p. 44; 10. Istvan Iványi, op. cit., p. 11; 11. Iuliu Vuia, Districtus Walachorum. Cercurile româneşti bănăţene, Institutul de arte grafice "Union", Timişoara, 1929, p. 14; 12. Temişana, op. cit., p. 63; Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990, p. 80; 13. Ioan Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti, adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania, în secolele XIV - XVI, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 122-123; 14. Istvan Iványi, op. cit., p. 12; Lotreanu, Ion, op. cit., p. 247; Griselini, Francisco, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Editura Facla, Timişoara, 1984, p. 43; 15. Teodor Octavian Gheorghiu, Arhitectura medievală de apărare din România, Editura Tehnică, Bucureşti, 1985, p. 136; Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 10; 16. Ioan Haţegan; Lucia Savulov, Banatul Medieval în „Anale Banatului”, V, 1997, Timişoara, p. 179-216; 17. Călători străini despre ţările române, volumul I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 496; 18. Patriciu Drăgălina, Din istoria banatului Severin, volumul I, Editura Autorului, Caransebeş, 1899, p. 122; Ioan Aurel Pop, op. cit., p. 123; 19. Ştefan Pascu, Meşteşugurile din Transilvania, Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, 1954, p. 251; 20. Istvan Iványi, op. cit., p. 12; Iuliu Vuia, op. cit., p. 12; George Popovici, Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, Editura Autorului, 1904, p. 175; 21. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, volumul II, Editura Dacia, Cluj, 1979, p. 157; Dan Popescu, op. cit., p. 121; 22. Ioan Haţegan, Filippo Scolari, Editura Mirton, Timişoara, 1997, p. 93; 23. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 11; 24. Ştefan Pascu, op. cit., p. 163; 25. I. D. Suciu, op. cit., p. 61; 26. Traian Simu, Organizarea politică a Banatului în Evul Mediu, Tipografia "Corvin", Lugoj, 1941, p. 33; Istvan Iványi, op. cit., p. 12; 27. Istvan Iványi, op. cit., p. 12; 28. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 119; 29. Ioan Aurel Pop, op. cit., p. 133; 30. Ibidem, p. 135; 31. George Popovici, op. cit., p. 194; 32. Iuliu Vuia, op. cit., p. 19; 33. Ibidem, p. 29; Ioan Aurel Pop, op. cit., p. 136; 34. Dan Popescu, op. cit., p. 22; 35. Ioan Haţegan; Lucia Savulov, op. cit., p. 207; 36. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, Cronologia Banatului. Banatul între 943-1552, vol. II/1, Editura Artpress, Timişoara, 2007, p. 110; 37. Ibidem, p. 116 şi următoarele; 38. Ibidem, p. 274; 39. Ibidem, p.157; 40. Ibidem, p. 132; 41. Ibidem, p. 114; 42. Ibidem, p. 275; 43. Ibidem, p.306; 44. Ioan Haţegan, Pavel Chinezul, p. 154; Bodo Barna (coordonator proiect), Ghid cronologic pentru oraşele bănăţene Timişoara, Lugoj, Reşiţa, Caransebeş, Pancevo, Kikinda, Zrenjanin, Vrsac , Editura Marineasa, Timişoara, 2007, p. 68 ; 45. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 91; 46. Documente privitoare la Istoria Românilor (1510-1530), Colecţia Hurmuzacki, 36 37 Note O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU volumul II/3, Bucureşti, 1892, p. 2; 47. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 12; Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon dinBanat, Editura de Vest, Timişoara, 2007, p. 10 ; 48. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p. 69 ; Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p.289; 49. Istvan Iványi, op. cit., p. 12; 50. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p. 70; 51. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 8; 52. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 298. Capitolul II Lugojul, Banatul de Caransebeş Lugoj şi Transilvania După moartea regelui Matei (Mathias) Corvinul, în aprilie 1490, regatul Ungariei intră într-o perioadă de disoluţie care va culmina cu dispariţia acestuia. Lipsită de un conducător autoritar, Ungaria a fost "bântuită cu furie" de anarhia feudală, marii magnaţi şi nobilimea de mijloc luptând pentru acapararea celor mai importante dregătorii în stat.(1) Tot în 1490, îşi are originea şi războiul izbucnit după 1526 pentru ocuparea tronului maghiar. Moartea lui Mathias Corvin, fără urmaşi legitimi, aduce doi pretendenţi la coroana Ungariei: Maximilian de Habsburg şi Vladislav al Boemiei. Vlasislav al Boemiei era net inferior lui Maximilian. După ce, printr-o campanie facilă, reuşeşte recuperarea teritoriilor pierdute de Austria în favoarea lui Mathias, diferite oraşe din Ungaria apuseană cad în mâinile lui Maximilian; când, însă, acesta era pregătit să ia cu asalt Buda, mercenarii săi s-au răzvrătit, fiind nevoit să se retragă. Pacea de la Presburg (1491) a încheiat cearta pentru tron. Stipulaţiile tratatului prevedeau între altele pretenţia lui Maximilian asupra coroanei Ungariei în cazul în care Vladislav al II-lea sau fiii săi mureau fără urmaş de sex masculin. Următoarea mişcare a lui Maximilian este adoptarea lui Ludovic, fiul de 9 ani al regelui Vladislav al II-lea al Ungariei, la moartea acestuia, şi căsătoria lui Ludovic, în 1515 cu Maria, o nepoată a lui Maximilian. Ca urmare a morţii lui Ludovic al II-lea la Mohacs, Ungaria şi Boemia pot deveni ale habsburgilor. Există o condiţie: arhiducele Ferdinand trebuie să fie în stare să impună tratatul din 1491.(2) În aceste condiţii apare (sau se "autoînfiinţează" - folosind sintagma lui Ioan Haţegan) Banatul de Lugoj-Caransebeş, formaţiune politico-administrativă cu un imens rol militar. Documentele amintesc de comitatul Severin (al cărui conducător este banul de Caransebeş-Lugoj) care este o marcă de graniţă a Transilvaniei, un tampon între eyaletul Timişoarei şi principat. Aici se pregătesc campanii antiotomane şi represalii, aici se fac şi se desfac dom- 38 39 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU nii din Ţara Românească şi Moldova. Teritoriul acestui Banat era alcătuit din fostele districte Caran, Sebeş, Marginea, Bujor, Susani. În acest fel se întindea de la Mureş până la valea Cernei şi de la Carpaţi până la Bocşa şi Oraviţa. Fără o existenţă anterioară a districtelor româneşti nu ar fi fost posibilă nici existenţa Banatului de Lugoj-Caransebeş.(3) În goana după obţinerea tronului, în noiembrie 1526 la Stuhlweißenburg (Alba Iulia), Ioan Zapolya, Voievodul Transilvaniei se încoronează ca rege al Ungariei. Ferdinand de Habsburg e făcut şi el rege la Prebßurg la 17 decembrie 1526. Între cele două fracţiuni izbucneşte un sângeros conflict. Ioan Zapolya (Szapolyai János) trebuie să fugă în Polonia. De aici cere ajutorul turcilor care nu recunoşteau încoronarea lui Ferdinand şi în 1529 are loc o expediţie împotriva Austriei, ajungându-se la asedierea Vienei.(4) Lugojul este, se pare, în acest conflict, de partea voievodului Transilavaniei, Ioan Zapolya căci la 1529 acesta îi donează lui Tinkovai Petru (Petru Tincovan) (1529-1535) castelanul "civitas"-ului Lugoj, o posesiune în Hezeriş, aparţinând lui Macskási Jöb, infidel şi mort fără urmaşi. Printre cei ce adeveresc acest act sunt judele Martin Lúca, juraţii Francisc Gula şi Balint Zora, nobilii Ioan şi Petru Bozari, Matei Radovan, Ion Martinuţă, Ioan Hanciul şi "locuitorii" Martin Belu, Andrei Gaspăr, Mihai Maiug(5). Însă în 1531, voievodul Transilvaniei îi va confiscă aceluiaşi Petru de Tincoval, castelan al cetăţii Lugojului, curtea şi casa nobiliară (domumque et Curiam Nobilitarum) din Caransebeş, pentru faptul că l-a ucis pe nobilul Gaşpar Bezerey. Această măsură a fost de scurtă durată, Petru de Tincova fiind repus rapid în funcţia de castelan al cetăţii Lugoj, funcţie în care rămâne până în 1535.(6) Câţiva ani mai târziu la 1534, Valentin Török, un apropiat al regelui Ferdinand, adună 1000 de călăreţi din districtele Caransebeş şi Lugoj.(7) Tot în acest an opt nobili români din districtele Caransebeş şi Lugoj adeveresc la Lipova, vineri, 4 decembrie, că Petru Racoviţă se reconciliază cu George Vrabie şi cad de acord să nu se excludă reciproc din posesiunea cetăţii Bocşa. În această instanţă românească constituită după dreptul românesc (şi în care se judecă împricinaţi români) apare ca jurat, semnificativ ca nume, şi Nicolaie Voievodul de Lugoj (Nicolaus Vayvoda de Lwgas).(8) Fiindcă Ioan Zapolya îşi dorea să-i aibă alături pe lugojeni, în conflictul cu Ferdinand, şi fiindcă ei sunt încă alături de voievodul Transilvaniei, în 1534 îi numeşte, pe Petru Tincova (Tincovan, Tincoval) şi pe Dimitrie Luca judele Lugojului, coproprietar peste moşia Ezeriş din districtul Lugoj; în 1535 Capitlul din Arad va adeveri, că a introdus pe nobilul Petru de Tincova, castelanul castrului din Lugoj, în posesia moşiei Hegyris (Hezeriş) din districtul Lugojului (moşie ce-i fusese donată încă din 1529).(9) La 1536, după ce Banatul de Severin încetase să mai existe în 1524, şi Banatul (cel neocupat de turci) nu mai aparţine Ungariei (cel puţin nu Ungariei lui Ferdinand) ci trece în stăpânirea Transilvaniei (sau Ungariei lui Zapolya şi de aici, mai târziu, în stăpânirea Transilvaniei) apare amintită pentru prima dată funcţia de ban de Caransebeş Lugoj. Primul titular al acestei funcţii este Mihai de Somlya (4 februarie 1536). Peste un an documentele amintesc şi de existenţa a doi vicebani, Ioan Floca şi Ioan Olah de Ulpar, ambii fiind subordonaţi lui Mihai de Somlya. În primii ani de existenţă a acestei formaţiuni, capitala ei este la Caransebeş. Mai apoi capitala este când la Lugoj, când la Caransebeş.(10) Iar Mihai Michaiu Somlyay, banul Caransebeşului, este unul dintre susţinătorii lui Ioan Zapolya. Acesta din urmă îi va cere lui Mihai Somlya la 1536 să judece procesul nobililor Nicolae Gerlisce şi Andrei Betere (Andrei de Bizere) cu locuitorii oraşului Lugoj (inhabitores civitas nostre Lwgas) - "ratione occupacinis gwarundam Terrarum ad possessionem Gowosgya" - (care au ocupat pământurile lor din Găvojdia). Aşadar, deşi apare doar ca ban de Caransebeş, Mihai Somlya are jurisdicţie şi asupra Lugojului. Şi prin el Ioan Zapolya.(11) Conflictul dintre Ferdinand şi Ioan Zapolya pare să se încheie în februarie 1538, când după tratative secrete cei doi regi ai Ungariei încheie la Oradea un tratat de pace care stipula că Habsburgii intrau în stăpânirea întregii Ungarii, în cazul decesului lui Zapolya. Dar la moartea acestuia (22 iulie 1540) unul din tutorii copilului minor al lui Zapolya (Ioan Sigismund), Gheorghe Martinuzzi, care avea conducerea ţării (celălalt fiind Petru Petrovici, comite de Timiş şi comandant al armatei din părţile de sud ale regatului Ungariei), convoacă dieta de la Rakoş unde îl proclamă pe micul prinţ, rege. Ferdinand de Habsburg va încerca, în aceste condiţii în care pacea de la Oradea e desfiinţată de jure, să ocupe Ungaria (Transilvania) prin forţa armelor (toamna 1540). Aceasta îl va supăra pe Soliman, sultanul turcilor, care sub pretextul că-l va ajuta pe micul rege Ioan Sigismund, ocupă Buda (29 august 1541). În urma acestui eveniment el scrie o scrisoare Isabellei (soţiei lui Zapolya şi mama lui Ioan Sigismund), potrivit căreia Ardealul şi părţile de dincolo de Tisa ce aparţineau Ungariei le dăruia fiului ei, urmând ca la vârsta de douăzeci de ani, Ioan Sigismund să ajungă şi în posesia restului ţării: "Ca să fie cum aţi hotărât, fiului tău i-am dat Ardealul, Lipova, Şoimoşul, Lugojul, Caransebeşul şi Timişoara împreună cu cele pe care Gheorghe Martinuzzi şi Petru Petrovici le-au stăpânit dincolo de Tisa, pe urma regelui Ioan". Apoi l-a menţinut pe Martinuzzi în calitate de guvernator al Transilvaniei, iar pe Petru Petrovici în fruntea comitatului de Timiş. Obligaţia lor mai era de a plăti către Poartă un tribut de 10000 de galbeni. Acesta este actul prin care Transilvania 40 41 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU se transformă în principat autonom, sub suzeranitate otomană(12) şi prin care Lugojul trece sub stăpânirea directă a principelui Transilvaniei. Sunt ani confuzi, în care se schimbă des taberele. În mai 1542 reprezentanţii comitatelor Cenad şi Timiş i-au jurat credinţă împăratului Ferdinand.(13) Dar regina Isabella are în continuare influenţă (sau cetatea îi rămîne fidelă?) asupra Lugojului căci aceasta ordonă Capitlului din Arad, la 1542 să introducă pe Boroşan Andrei şi Petru (de Lugaş) în posesiunea pământurilor donate de ea de pe Valea Dragomireştilor din teritoriul oraşului. Aceste domenii au fost donate de regină cu acordul cetăţenilor Lugojului, căci alături de Gyla Francisc, trimisul curţii princiare, mai participă la acţiunea de stabilire a hotarelor acestor proprietăţi nobilii Matei Radovan, Martinica Ioan, Hanciu Ioan şi Augustin Ioan şi juraţii Zoa Balint, András şi Gáspár.(14) În anii care urmează, Transilvania este scindată între două partide: una proferdinandistă condusă de Martinuzzi şi una prootomană condusă de Petru Petrovici şi regina Issabella. Mai multe înţelegeri şi tratate îi aduc pe habsburgi în posesia Transilvaniei şi tot atâtea intervenţii turceşti restabilesc situaţia. Banatului de Lugoj-Caransebeş se află de partea lui Petru Petrovici (din 1548 ban al acestor locuri) şi reginei Isabella. În iulie 1546, Martin Luca era jude al Lugojului. El şi cetăţenii juraţi de acolo Beloş Martan, Hancsul Ianoş, Gaspar Andras, Syabo Martan şi Mayug Mihaly scriu castelanilor Gheorghe Peica şi Gabriel Gârlişte din Caransebeş, că Matei Radovan şi Ilie Warga din Lugoj au mărturisit că nobilii Francisc Fodor şi Gheorghe Moise au venit la ei şi ei i-au rugat să meargă la Grigore Voievod din Caransebeş, să-l determine să nu accepte o împărţire de bunuri, făcută cu jurământ în catedrala din Alba–Iulia. Juraţi amintiţi mai sus se vor prezinta şi ca martori la scaunul de judecată din Caransebeş în „afacerea” Vajda Gergely.(15) În 1550, între cele două facţiuni rivale, care luptau pentru coroana regatului, se va declanşa războiul civil. Petrovici începu să strângă oaste în ţinuturile aflate sub comanda sa, printre care s-au numărat românii şi sârbii din Caransebeş şi Lugoj (despre a cărui locuitori Nicolae Olahus (Olah Miklós) scrie în 1537 că „sunt aproape toţi oşteni călare, dedaţi slujbei ostăşeşti”) în jur de 3000 de oameni, aflaţi sub conducerea lui Nicoalae Csarepovici.(16) Martinuzzi iese victorios, pe moment, însă de teama unei intervenţii turce în Transilvania, ajunge la o înţelegere cu Isabella. Astfel că în primăvara lui 1551 găsim Transilvania mai liniştită, şi asta doar pentru a pregăti mai departe conflictul. La 7 februarie 1551 Lugojul şi Caransebeşul sunt sub „autoritatea” împăratului Ferdinand. (17) În toată această perioadă locuitorii din Caransebeş şi Lugoj, conduşi de Petru Petrovici, ameninţaţi în permanenţă de către turci şi trupele trimise de Marti- nuzzi în provincie pentru a-i ştirbi autoritatea, au început să devină nemulţumiţi de ban, pentru motivul că acesta nu respectă vechile privilegii de care se bucurau înainte. De aceste fapte lugojenii se plâng la începutul anului 1551 în faţa dietei din Aiud. Nerezolvarea problemei acestora va face ca nobilimea acestor locuri să se apropie de habsburgi. În primăvara lui 1551, Andrey Bathory îi scria lui Toma Nadasdy că banul Petrovici s-a certat cu cei din Lugoj şi Sebeş, pentru că ultimii vor să rămână în libertate, însă el le tulbură permanent liniştea.(18) La 2 martie 1551, însăşi regina se plânge la marele vizir, anunţându-l că Martinuzzi a trecut de partea partidei adverse şi că a învrăjbit Caransebeşul şi Lugojul împotriva lui Petrovici care-i este credincios. (19) La 31 martie 1551, din Aiud, Gheorghe Martinuzzi îi scrie împăratului că i-a trimis la el pe delegaţii bănăţenilor din Lugoj şi Caransebeş şi îi cerea să le promită alegerea unui conducător dintre ei, aşa cum au avut, întrucât reprezintă o forţă armată cu o deosebită ştiinţă militară. Împăratul îi răspunde în mai, scriindu-i că i-a primit pe delegaţii bănăţenilor şi că va trimite acolo trupe imperiale.(20) În lumina acestor fapte înţelegem scopul diplomei acordate de Isabella lugojenilor la 7 mai 1551. Prin ea regina căuta să-şi păstreze influenţa în regiune şi să-şi atragă locuitorii de partea ei. Iată textul acestei diplome: "Isabella, din mila lui Dumnezeu, regină a Ungariei … etc. dăm de ştire şi facem cunoscut prin cuprinsul celor de faţă, tuturor cărora se cuvine, noi, atât la cererea anumitor credincioşi de-ai noştri pe lângă majestatea noastră, cât mai ales, luând aminte şi ţinând seama de buna credinţă şi fidelitatea supuşilor noştri ca şi de slujbele credincioase ale devotaţilor noştri curteni nobili români, şi ale întregii obşti a oraşului Lugoj, pe care le-au dovedit cu statornicie, în locuri şi vremuri felurite, înseşi sfintei noastre Coroane, apoi prea luminatei noastre demnităţi regeşti, precum şi preastrălucitului nostru fiu, şi în viitor se vor sili să le facă şi să le aducă; aşadar însemnele acestui blazon - pentru ei şi toţi moştenitorii şi descendenţii, adică lupul avându-şi locul în mijlocul coroanei - sunt zugrăvite în culori aparte la finele înscrisului nostru de faţă; chibzuind, cu mintea, îngăduim din plinătatea Graţiei noastre deosebite şi le dăruim generos, dumnealor şi urmaşilor dreptul să poarte această emblemă militară după obiceiul altor luptători, de acum în viitor, peste tot: în bătălie, la jocurile cu suliţa, turnir, dueluri şi în oricare alte exerciţii nobiliare şi ostăşeşti; de asemenea să o întrebuinţeze la peceţi, ţesături, perdele, la diferite obiecte în forma de inel, la case, în ori ce lucru şi unealtă se vrea. Să poată beneficia, bucura sau avea trecere la toate şi unicele favoruri, onoruri şi libertăţi de care supuşii de aceeaşi condiţie militară ai regatului nostru în orice fel - după datina de drept uzează şi se împărţesc, încât ei, moştenitorii şi urmaşii 42 43 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU lor pomeniţi să rămână cu perpetuă amintire şi recunoştinţă faţă de numele nostru. Pentru continua neuitare şi adeverirea acestor lucruri am încuviinţat a li se întocmi documentul nostru de faţă, întărit cu sigiliul pe care-l folosim ca regină a Ungariei. Dat în faţa oraşului Alba Iulia, la sărbătoarea Înălţării Domnului 7 mai 1551". Astfel, pe lângă vechile privilegii lugojenii au dobândit libertăţi de care se bucurau toţi locuitorii statului purtător de stemă.(21) Ca urmare a acestei diplome, Martinuzzi se plângea la 22 mai comisarilor imperiali că lugojenii o preferau pe regină, în timp ce caransebeşenii pe habsburgi.(22) În acest timp lucrurile se precipită în Ardeal, în iulie 1551, Giovani Batista Castaldo, locţiitorul regelui Ferdinand pătrunzând aici cu circa 7000 de oameni. Înainte ca trupele imperiale să ajungă în Alba Iulia, Martinuzzi, grăbit (pentru a nu permite lui Petrovici să vină din Banatul de Lugoj Caransebeş, unde se afla) o obligă pe regină să abdice şi să părăsească Transilvania în schimbul ducatelor Oppelen şi Ratibor, cu un venit anual de 25000 de florini. La 10 iulie 1551 regina semna actul de abdicare. Martinuzzi primea de la habsburgi arhiepiscopatul de Strigoniu, titlul de guvernator al Ungariei, şi pălăria de cardinal. Dieta întrunită la Cluj în 26 iulie, depune omagiu faţă de Ferdinand, iar regina şi fiul ei se refugiază în Polonia.(23) La porunca reginei, Petrovici, aflat la Timişoara, a predat toate localităţile deţinute de el (Timişoara, Lipova, Caransebeşul, Lugojul şi Becicherecul) lui Andrei Bathory care le preia în numele autorităţilor habsburgice, apoi pleacă el însuşi în Polonia. Cu acest prilej Petru Petrovici (Petru Petrovics) rosteste profeticele cuvinte „Mă oblig să fiu grăjdarul şi să curăţ caii aceluia care va reusi să apere Timişoara de turci timp de 3 ani”. (24) Ştefan Losonczy, Lucaci Szekely şi Rafael Podmaniczky sunt numiţi în funcţia de comandanţi ai forţelor din regiunile sudice (comiţi de Timiş). (25) Tot acum castelan de Lugoj şi Caransebeş devine Gheorghe Seredy. Predarea cetăţilor s-a făcut imediat după încheierea acordului, căci într-o scrisoare din 10 august 1551 adresată lui Ioan Kendeff, Ferdinand aminteşte de "civitas nostri" Lugoj şi Caransebeş. În aceste cetăţi sunt numiţi castelani din oamenii habsburgilor, la Lugoj fiind numit spaniolul Bernat Aldana.(26) Acesta, în august 1551, cu 400 de oameni din trupa spaniolă şi un detasament de 100 mercenari germani, se îndreaptă spre Lugoj şi Timişoara, unde ajunge (pe 10 august), întărind garnizoanele.(27) Tot acum generalul imperial Castaldo îl trimite pe arhitectul Alexandro la Lugoj şi Caransebeş, în toamna lui 1551, pentru începerea lucrării de fortificare. Cu toate acestea, aceste lucrări nu se fac, căci anul următor lugojenii îi cer lui Castaldo un specialist pentru începerea lucrărilor de fortificaţie.(28) Dar aceste schimbări nu sunt pe placul turcilor, care la mijlocul lui septembrie, trec Dunărea, cucerind în scurt timp Becicherecul, Cenadul şi Lipova. Martinuzzi, înţelegând că forţele habsburgice sunt prea puţine pentru a face faţă invaziei otomane, trece de partea turcilor. Situaţia este disperată. La 3 septembrie 1551 Ştefan Locony, comite de Timiş, îl informează pe generalul Castaldo, că a dat ordine oraşelor Caransebeş şi Lugoj să pună pe iobagi în arme ca să lupte pentru împăratul Ferdinand.(29) Şi probabil au loc lupte violente, căci la 5 noiembrie 1551 împăratul Ferdinand îi laudă pe lugojeni şi caransebeşeni pentru faptele lor de arme şi recomandă să fie răsplătiţi cu posesiuni. (30) Datorită acestor incursiuni turceşti în Banat, din toamna - iarna anului 1551, Aldana a părăsit Lugojul. Tot în iarna anului 1551, în decembrie, trupele imperiale îl ucid pe Martinuzzi la castelul său din Vinţu de Jos. La 5 ianuarie 1552 Castaldo îi scrie regelui Ferdinand, din Sighişoara, că lugojenii şi caransebeşenii au cerut de la el în mai multe rânduri un căpitan (asta dovedind că Aldana nu a revenit încă).(31) La 8 ianuarie 1552 Castaldo îi scrie din nou împăratului Ferdinand despre faptul că Stefan Losonczy vrea şi zona Lugojului şi Caransebeşului, dar şi Lipova si 100.000 de florini. Lugojenii cer o fortificaţie nouă, la fel şi caransebeşenii; mai târziu, ingineri militari imperiali vor fi trimişi să aleagă locurile potrivite. La 15 ianuarie 1552 Castaldo raportează faptul că lugojenii şi caransebeşenii au fost înrolaţi în serviciul împăratului, dar nu le-a putut trimite banii pentru solde.(32) În februarie 1552, Ferdinand, încercând câştigarea cât mai multor adepţi în Banat, restituie nobililor Ioan de Leva, Ionu Forgach şi Ionu Paztog, fortăreţele Chalya Lwgas, Sydovar şi Recaş care au fost mai înainte ale părinţilor şi strămoşilor lor.(33) Aldana venit de la Lugoj la Lipova scrie la 5 februarie 1552 celor din Caransebeş că paşa Kasim se pregăteşte să atace Transilvania, rugându-i să-i comunice această veste pretutindeni, iar toţi cei capabili de luptă să pregătească pentru acest atac. În 5 iunie 1552 lugojenii înştiinţaţi de intenţiile otomane de cucerire a întregului Banat, în urma unei scrisori a lui Amhat paşa, îi scriu şi lui Ştefan Losonczy despre asta.(34) Aceasta este cauza pentru care între Lugoj şi Caransebeş se încheie o înţelegere în vederea apărării. Despre această înţelegere (alianţă) scrie comitele de Timiş Ştefan Losonczy în mai 1552 lui Ferdinand, care la rândul său se adresa din Passau în 11 iunie lui Maximilian, rege ceh şi urmaşul său la tron, ca oraşele Lugoj şi Caransebeş să nu fie despărţite, alianţa dintre ele trebuind păstrată căci, în caz contrar, întreg ţinutul va fi pierdut.(35) În vara acestui an lugojenii şi caransebeşenii trimit o deputăţie la Castaldo cerând să li se dea praf de puşcă şi bani ca să-şi sporească garnizoanele, căci la 17 iunie Castaldo 44 45 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU scrie arhiducelui Maximilian din Turda că nu poate onora ajutorul bănesc şi militar cerut de Caransebeş, Lugoj, Lipova, Timişoara.(36) Singure, cele două oraşe însă nu se pot apăra. După căderea Timişoarei la 30 iulie, turcii au ocupat apoi cetăţile Lipova, Cenad, Sânicoalul Mare, Becicherecul, Ciacova şi Vârşeţul. Cât despre cetăţile Lugoj şi Caransebeş, Castaldo îi scrie lui Ferdinand, după căderea Timişoarei că acestea "nefiind capabile să reziste vor trebui să capituleze. Locuitorii erau hotărâţi să se predea în cazul în care s-ar confirma ştirea despre căderea Lipovei".(37) La 6 august este ocupat de otomani şi Lugojul, iar la 11 august 1552 Caransebeşul. (38) Otomanii vor renunţa însă la ele. Cauza o aflăm într-o scrisoare trimisă lui Johannes Benkner, judele oraşului Braşov de domnul Ţării Româneşti, Mircea Ciobanu, în care el insistă asupra faptului că a purtat tratative cu otomanii şi în schimbul unui haraci pe care cele două cetăţi îl plăteau împreună, ele nu erau ocupate. Izvoarele otomane nu ne confirmă decât indirect această ştire atunci când arată că "Din cele două cetăţi numite (Caran) Sebeş şi Lugoj, care erau cârmuite de valii din Timişoara, se strângeau 3500 de galbeni anual" sau "De asemenea s-au supus şi emirii vilaieturilor numite Lugoj şi Caransebeş".(39) Rezultă că nu putem vorbi de o cucerire efectivă a Banatului de Lugoj şi Caransebeş ci numai de instaurarea dominaţiei otomane sub forma instituirii unei suzeranităţi caracterizate în primul rând de plata haraciului. La 22 august locuitorii Banatului de Lugoj-Caransebeş, se înţeleg cu Ahmed paşa asupra unui tribut anual de 3.000 galbeni în schimbul libertăţii lor, cu ajutorul domnului muntean Mircea Ciobanu.(40) Astfel se instaurează dominaţia otomană asupra Lugojului sub forma instituirii unei suzeranităţi caracterizate în primul rând de plata haraciului. O altă condiţie impusă este lipsa unei politici "externe" proprii. Oricum pentru habsburgi cele două cetăţi, cu teritoriile lor sunt pierdute. O scrisoare adresată la 25 august 1554 principelui Transilvaniei de către Ferdinand arată că supunerea celor două cetăţi s-a făcut înaintea încheierii armistiţiului între Austria şi Imperiul Otoman. Iar la cererea făcută lui Kasâm paşa de a preda aceste cetăţi habsburgilor acesta răspunde la 12 decembrie 1552, probabil ironic, că era gata să le cedeze cu condiţia să i se arate porunci scrise în acest sens de sultanul Suleyman Kanunî.(41) Deşi Lugojul nu are de suferit în urma acestei campanii turceşti, mai multe familii de nobili părăsesc oraşul de frica otomanilor, refugiindu-se în Ardeal. Acesta este şi cazul familiei Bruz care se mută la Orăştie.(42) Anul 1553 este un an rău pentru habsburgi. Încercarea de a realiza un tratat cu turcii nu reuşeşte, trupele lui Casaldo devin din ce în ce mai nepopulare în Ardeal, iar încă din luna ianuarie a acestui an o parte a nobilimii cere întoarcerea lui Ioan Sigismund şi Petru Petrovici. Cu această ocazie românii din zona Banatului de Caransebeş Lugoj îi promit ajutorul lor mai ales că în 7 martie 1553 sultanul îi acordă Banatul de Lugoj-Caransebeş ca şi sangiac (în sensul de ţinut) lui Ioan Sigismund Zápolya, iar acesta îl numeşte pe Petru Petrovici vicecomite de Timiş. De aceia, acesta va primi din partea sultanului „sangeacul Lugojului şi Caransebeşului”, în schimbul a 3000 de galbeni (27 martie 1554) (e bine de ştiut şi că, în aprilie 1553, Petrovici a dat beilerbeiului Ahmed 50.000 de galbeni pentru ca acesta să intervină la sultan pentru retrocedarea cetăţilor bănăţene pe seama principelui Zápolya) .(43) În vara 1553 profitând de o răscoală nobiliară în nord vestul Transilvaniei, care o chema în ţară pe regină, Petru Petroivici intervine în sprijinul răsculaţilor. Neprimind sprijinul paşei de Buda, expediţia aceasta nu reuşeşte, astfel că fostul ban se îndreaptă spre Banat. La 19 august 1553 Dobo Domokos, căpitanul cetăţii Deva, ştie că cei din Caransebeş şi Lugoj îi aşteptau sosirea apropiată. În 13 noiembrie 1553 un caransebeşan, Gheorghe Orzagh, scria unui apropiat de-al său că Petrovici se afla la Lugoj (iulie 1553). De aici el pregăteşte reîntoarcerea Isabellei. Despre aceste lucruri erau informaţi şi cei din partida adversă, prin intermediul lui Ioan Horvath, refugiat din Constantinopol. Sosit în Alba Iulia, el îi informa pe cei din partida lui Ferdinand, că din partea comitelui de Hunedoara, Ioan Török, să nu aştepte nici un ajutor, pentru că există o înţelegere între acesta şi cele două oraşe credincioase lui Petrovici: Lugoj şi Caransebeş.(44) Dar pentru ca reîntoarcerea pe tron a reginei Isabella să reuşească, Petrovici avea nevoie de aprobarea Porţii. Încă din a doua jumătate a anului 1553 Petrovici dorea să plece la Constantinopole, dar datorită primejdiilor e nevoit să se întoarcă din Ţara Românească la Lugoj şi de aici să-şi coordoneze planurile de reînscăunare a lui Ioan Sigismund.(45) Abia în anul următor, 1554, la 6 ianurie, trei trimişi ai lui Petru Petrovici ajung la Constantinopole, şi de aici pleacă mai departe în Asia Mică unde se afla sultanul Soliman. Solia a fost primită la Alepp în 7 aprilie. Sultanul îi cedează banului în martie 1554, Lugojul şi Caransebeşul împreună cu tributul anual de 3500 de galbeni. Totodată este emis un firman care ordona ardelenilor readucerea fiului lui Zapolya, iar pe de altă parte dispunea ca voievozii Ţării Româneşti şi Moldovei să-l ajute în această întreprindere.(46) Între timp, singur sau cu ajutorul otomanilor, dar în asentimentul lor (în august 1553 Sultanul cere revenirea familiei Zápolya în principat; iar în 7 aprilie 1554 Petrovici primeşte chiar împuternicirea Sultanului de a reprezenta interesele principelui Zápolya, până la revenirea sa pe tron), Petru Petrovici trece la acţiuni militare împotriva transilvănenilor, încă credincioşi habsburgilor. 46 47 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Astfel în august 1553, intră, cu trupe lugojene si caransebeşene, în principat şi ocupă o serie de cetăţi, printre care şi Deva; în 1554, Petru Petrovics şi trupele sale bănăţene, alături de otomanii conduşi de Kasâm, beilerbegul Timişoarei, participă la asediul Lipovei pe care vor s-o cucerească pentru Ioan Zápolia.(47) Lucrurile se mişcă greu. Doar sub impresia ameninţărilor ce veneau din partea turcilor, a Ţării Româneşti şi Moldovei, în decembrie 1555, dieta întrunită la Târgu Mureş hotărăşte să treacă de partea Isabellei. O altă dietă întrunită la Turda pe 2 februarie 1556, trimite la Lugoj, la Petrovici o delegaţie pentru a-l chema în Ardeal. Cu trupele sale de români, sârbi şi turci, acesta intră în Ardeal şi cucereşte Deva. Tot în februarie 1556, oştile domnilor ţărilor româneşti (căci Sultanul ordonase intervenţia militară în Transilvania pentru alungarea trupelor habsburgice) intră şi ele în Transilvania. Peste o lună era numit de nobilimea transivăneană înlocuitorul lui Ioan Sigismund în Ardeal. În 22 octombrie 1556 Isabella şi fiul său intră în Cluj. În dieta ţinută aici la 25 noiembrie, Isabella l-a numit pe Petru Petrovici, banul regiunii Lugoj - Caransebeş, ca semn al recunoştinţei sale şi declară acest teritoriu parte integrantă a Transilvaniei. Cu acest episod domnia lui Ferdinand în Ardeal a luat sfârşit.(48) Cârmuirea Isabellei (1556-1559) a stârnit însă în curând noi nemulţumiri în rândurile nobilimii. Un şir nesfârşit de conploturi caracterizează această perioadă. Astfel se explică deposedările suferite în anii 1555-1556 de unii nobili lugojeni, care au preferat să se refugieze în tabăra habsburgilor, datorită simpatiilor mai vechi sau mai noi. Dar, în general, părţile lugojene, îşi găsesc liniştea. În 1556 între lugojeni şi nobilii din Găvojdia se încheie un act de împăcare, în legătură cu nişte terenuri, act ce încheie unele conflicte mai vechi. Printre terenuri unele au nume edificatoare pentru cunoaşterea cetăţii Lugojului: Poarta Porcălaţi, Drumul de la Lugojul Vechi. Ca jude în Lugoj e amintit Anca Gaşpar, iar printre cetăţeni (locuitori) Petru Luca, Mihai Bogăr, Mihai Vaida, Nicolae Buzur, Fătu Laţa, George Topliţa, Matei şi Valeriu Bălaj (unele fiind nume ale unor vechi familii româneşti lugojene).(49) ) După moartea Isabellei (1559), puterea centrală, reprezentată de Ioan Sigimund nu reuşeşte să-şi impună autoritatea, lăsând deplină libertate marii nobilimi. Habsburgii alimentează şi ei aceste tendinţe anarhice, căutând să cucerească cât mai multe teritorii din statul transilvănean slăbit. În plus datorită acestor cuceriri în 1565, la Satu Mare, Ioan Sigismund este nevoit să recunoască suzeranitatea noului împărat Maximilian.(50) În Banat, începând cu 1561, Bethlen Gabor de Ictar (Gabriel Bethlen ), viitorul principe, este Ban de Lugoj-Caransebeş. La Lugoj, într-un act de posesiune, în 1562, se pomeneşte de nobilul Toma, despre care regele Sigismund ordonă să fie introdus în posesiunea din Ohaba din districtul Caranse- beş.(51) La 1564, Giovani Andrea Gromo, un italian ce călătorise prin Ardeal, scrie o "Scurtă descriere a Transivaniei". Iată ce aflăm de la acest călător despre oraşul nostru: "(în) Banat…se găsesc ce două oraşe mari: Caransebeş şi Lugoj…Lugojul (Logos) (este) oraş mare deschis prin mijlocul căruia trece râul navigabil Timiş…În acest oraş se află o cetăţuie păzită cu grijă pentru că este la hotarul Gyulei şi la hotarul cetăţilor turceşti Timişoara şi Lipova. Oraşul de frunte şi capitala acestui ţinut este Caransebeşul…" ( lucru pe care îl aminteşte şi Georgius Rakovsky, trimis în 1552 de împăratul Ferdinand de Habsburg să vadă cetatea Lugojului, şi care scrie despre aceasta că se află în mijlocul oraşului(52)). Peste doi ani Giovani Andrea Gromo vorbeşte despre "târgul Lugoj" în "Descrierea mai amplă a Transilvaniei" astfel: "Pentru a înlocui Caransebeşul, regele de faţă a întărit cetatea Lugoş, ca fiind un loc mai aproape de Timişoara, care este sub turci, şi astfel această cetate este păzită acum cu multă grijă. Şi deşi în sine nu este prea puternică, ea deţine, împreună cu împrejurimile ei, o poziţie din cele mai bune pe un şes, prin mijlocul căruia curge … râul Timiş".(53) Aşadar, în ţinutul în care Caransebeşul e capitală (încă), găsim în apropierea graniţei cu turcii un oraş mare, deschis, cu o cetăţuie păzită cu grijă: Lugojul. Pe aici va trece Ioan Sigismund la 27 iunie 1565, în drum spre tabăra sultanului Soleiman(54) care conducea o nouă campanie împotriva habsburgilor (în acest context la 7 februarie 1565 cetăţenii din Lugoj trimit o petiţie cătră sultan, pentru a reconfirma supunerea faţă de principele transilvan, în urma unei vizite a ceauşului timişorean Dormis).(55) Sultanul îi promite lui Ioan Sigismund că-l va ajuta să-şi recapete teritoriile ocupate de habsburgi. În legătură cu această campanie există o controversă în ce priveşte Lugojul. În toate volumele cuprinzând "Cronici turceşti privind ţările române" tipărite de Mihai Guboglu, izvoarele turceşti vorbesc, la 1565- 1566 de cucerirea de către otomani a cetăţilor Gyula, Ineu şi Lugoj.(56) De aceeaşi problemă se loveşte şi Isvan Isvanyi; consideră însă această informaţie, doar ştire despre incursiunile de pradă tătare. Cristina Feneşan Bulgariu va dezlega misterul. Forma turcă Logoş, din documentele otomane, tradusă Lugoj, este de fapt prescurtarea toponimului Vilagos, corespondentul maghiar al numelui localităţii Şiria.(57) Moartea, în 1566, lui Soliman va face ca situaţia lui Ioan Sigismund să rămână neschimbată, căci noul sultan Selim se va împăca cu împăratul Maximilian (1568). În aceste condiţii prin tratatul de la Spayer, din 1570, principele transivănean va trebui să recunoască suzeranitatea împăratului german şi să cedeze părţile nordice din Partium. După moartea lui Ioan Sigismund, în martie 1571, noul principe, numit de Poartă şi ales de dietă este Ştefan Bathory. Acesta va duce o politică precaută şi echivocă la începutul domniei, 48 49 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU pentru a neutraliza cele două puteri rivale. Prin alegerea lui Bathory, Viena îşi pierdea însă influenţa în Transilvania. În 1575, principele Transilvaniei este ales şi rege al Poloniei. El însă continuă să conducă personal Ardealul, printr-o cancelarie specială, conducerea politică a ţării a fost lăsată lui Cristofor Bathory, fratele său.(58) În Lugoj, este amintit jude, în anul 1570, Ioan Gaşpăr, iar printre juraţi Laurenţie Bugar, Andrei Şişman şi Ştefan Bălan.(59) Românii şi ceilalţi locuitori ai acestei regiuni, care acum aparţinea Transilvaniei, participă la dietele acestei ţări în 9 noimebrie 1571 la Cluj, în 24 iunie 1573 la Turda, 11 ianuarie 1574 la Cluj. Tot de aici, în 1575, Ştefan Bathory, va primi 300 de călăreţi şi 200 de soldaţi pentru o luptă împotriva grupărilor adverse nesupuse şi răsculate din Transilvania.(60) În 1571 găsim un ban de Lugoj, pe Gaşpar Bekeş.(61) Profitând de luptele interne din Transilvania, unii lugojeni "s-au plictisit de viaţa liniştită" (Iványi) şi au atacat Cenadul, acum cetate turcească. O scrisoare din 1572 adresată Paşei de Timişoara mărturiseşte: "Dacă Domnul meu a primit plângeri de la Paşa din Timişoara, că între oamenii omorâţi erau şi lugojeni … (pot spune că) nu există nici un oraş fără dobitoci, de aceea cer iertare pentru fapta lugojenilor, Domnul meu i-a pedepsit şi pe aceia care au scăpat de săbiile otomane. Banul de Severin a fost înlocuit pentru că n-a avut grijă de oamenii din subordinea sa".(62) Câţiva ani mai târziu astfel de incursiuni în Imperiul Otoman devin frecvente. Dar turcii nu lasă incidentul deoparte. În 1575, cer Banatul de Caransebeş-Lugoj, datorită tâlharilor de aici care ameninţă paşalâcul Timişoarei. Apoi mărirea tributului va linişti dorinţele otomane, cel puţin pentru un timp. La numai trei ani, o scrisoare a sultanului Murad către principele Cristofor Bathory, ne descrie un alt incident grav. Sultanul, preocupat de liniştea regiunilor de frontieră, ardelene sau otomane, cere cercetarea unui jaf petrecut în regiunea Lugojului: "Un om de-al meu şi-a trimis oamenii la mine. Aceştia mi-au povestit că soţia şi slujitorii (omului meu) au fost atacaţi de oamenii banului de Lugoj: Ecsedi István de Bathory. Ei au omorât atât pe soţia cât şi slujitorii (omului în cauză), furând tot ce aceştia duceau cu ei. Să cercetezi lucrurile…şi să dai totul înapoi, şi să-i pedepseşti pe vinovaţi".(63) Dar pe lângă jafuri, lugojenii mai făceau şi comerţ. Dacă până în 1526 negustorii care veneau în Transilvania erau obligaţi să-şi depună mărfurile la Sibiu şi Braşov, de unde erau aduse spre centrul Europei de către negustorii transilvăneni, cei turci sau cei din ţările române, neavând dreptul să vândă în interiorul principatului sau să-l tranziteze, după această dată, negustorii străini nu mai ţin seama de aceste privilegii, atrăgându-şi protestele negustorilor transilvani şi hotărâri potrivnice ale dietei.(64) Una din căile de pătrundere a negustorilor străini în Transilvania e Banatul şi în special Caransebeşul şi Lugojul. Când în 1559, dieta Transilvaniei de la Alba Iulia hotărăşte că negustorii ce nu au domiciliul în Ardeal să nu poată face comerţ aici, aceştia cumpără case în Lugoj şi Caransebeş. De aceea dietele din 1577 (Turda) şi 1578 (Cluj) care interzic negustorilor neardeleni să facă comerţ în Transilvania; în afara unor târguri fixate, vor impune şi negustorilor din Caransebeş, Lugoj şi Lipova un singur târg în care să-şi vândă marfa: Sebeş.(65) Se interzicea de asemenea exportul de oi, capre, berbeci şi ţapi. Totuşi la dieta din toamna 1578 se face o excepţie: "Fiindcă cei din ţinutul Caransebeş Lugoj trăiesc din Imperiul turcesc, şi acum neavând grâu, li se îngăduie să exporte şi să vândă oile din ţinutul lor liber, dar din Ardeal nu".(66) Din 1583, avem câteva ştiri despre Lugoj, în scrierea Transilvaniei a lui Antonio Possevino, călător prin aceste părţi. Găsim lucrurile puţin schimbate, faţă de cum, cu numai douăzeci de ani înainte (1564) ni le prezentase G. A. Gromo. Astfel: "Un alt căpitan - spune călătorul nostru - este cel al Banatului, adică al guvernământului sau cârmuirii Banatului Severinului…regii Ungariei obişnuiau întotdeauna să încredinţeze toată acea regiune foarte întinsă unui guvernator, bine ales, de o mare vitejie şi autoritate…ceea ce înseamnă guvernator, cu drept totuşi de apel la principe. Acest ban se numeşte ban de Lugoj, după o localitate (terra) numită Lugoj (Lugasiense) unde îşi are reşedinţa; şi el ţine din porunca principelui un număr mai mare de oşteni - până la cifra de trei mii - şi mai buni decât orice cetate…(fiind) cetatea cea mai înaltă a…principelui spre Timişoara…În afară de aceasta mai are un castel şi un alt oraş numit Caransebeş, reşedinţă a nobililor".(67) Aşadar Lugojul este acum centrul unei regiuni cu mare autonomie, având garnizoana sa un număr uriaş, pentru acele vremi, de ostaşi. Sunt vremurile cele mai bune pentru oraşul nostru. Şi nu e totul. În 1564, în dieta Transilvaniei întrunită la Sighişoara se dă de ştire că "în districtul Caransebeş a început să fie propăvăduită Evanghelia. Doi ani mai târziu dieta de la Sibiu hotărăşte numirea unui superintendent român calvin George Buitul pentru a grăbi răspândirea reformei printre români. Se pare că majoritatea românilor se opun, căci următoarele diete revin cu măsuri represive împotriva preoţilor ce nu se supun. Venirea pe tron a catolicului Ştefan Bathory, opreşte această prigoană.(68) Pentru atragerea populaţiei la credinţa catolică se mai folosesc şi alte metode: se acordă scutiri de impozite, danii de case şi terenuri. Astfel, principele Transilvaniei, Cristofor Bathory (catolic), în 1580, declară scutită de impozit casa din Lugoj şi ”viile pe care le stăpâneşte în prezent pe dealul aceluiaşi târg Lugoj” a lui Ştefan Hârce (Gyercze) (Ştefan Gherţa din Vărădia), preotului calvin din Caransebeş. Cu acest 50 51 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU prilej îi sunt amintiţi şi vecinii: Gheorghe Luca; văduva lui Petru Dobromiri, Ladislau Dobromiri şi Mihai Opincaşi.(69) Reforma va prinde printre nobilii din Caransebeş. Dar şi printre cei din Lugoj, mai ales că limba de cult este româna, iar marea majoritate a acestora sunt români. Şi mai sunt şi cărţile şi şcolile în română, atât de necesare unor negustori cinstiţi cum erau caransebeşenii şi lugojenii. "Palia", tipărită la Orăştie în 1582, una din cele mai vechi tipărituri în română, este rodul traducerilor făcute "den limba jidovenească şi grecească şi sârbească pre limba românească" a lui "Ştefan Herce propovăduitorul Evangheliei lui Hs. în oraşul Căvăran Sebeşului, Zacan Efrem, dascăl de dăscălie a Sebeşului, şi cu Pestişel Moisi propovăduitorul Evangheliei în Lugoj …".(70) Calvinismul, răspândit printre elitele româneşti, stimulează învăţătura în limba română şi folosirea ei în cultul divin. Batoreştii, fiind catolici, se vor împotrivi însă răspândirii reformei. În 1579 sosesc în Transilvania, la insistenţele lui Ştefan Bathory, câţiva călugări iezuiţi, declanşându-se contrareforma. Iată cum înregistrează scrierile călugărilor iezuiţi sosiţi în Ardeal evenimentul. Ioan Leleszi într-o scrisoare din 8 august 1581 ne spune că principele Cristofor Bathory "după alegerea fiului său ca principe al ţării, nu a ţinut nimic mai mult decât să-şi întoarcă din nou toată silinţa spre credinţa catolică. Aşadar a întărit printr-un decret al ţării în această dietă dispoziţia că dacă o parte numeroasă din orice târg sau oraş ar opta pentru religia catolică, atunci să poată principele fără nici o călcare a legămintelor sale să pună în acele locuri un preot catolic." "Tot atunci orăşenii din Târgul Mureş stăruiau din răsputeri pe lângă mine şi principe pentru luarea unei biserici de la eretici. La fel se străduiau şi lugojenii şi caransebeşenii care au obţinut cu toţii un răspuns binevoitor din partea înălţimii sale, că de cum ne vom fi întors la Alba Iulia se va sârgui ca dorinţele lor să fie îndeplinite".(71) Moartea principelui împiedică rezolvarea acestor cereri, dar nu opreşte însă contrareforma. În 1583, Antonio Possevino ne vorbeşte de sancţiuni mult mai grele împotriva protestanţilor, care însă nu se aplicau: "arderea cărţilor acelei doctrine nelegiuite,…interzicerea ei,…pedepsirea acelora ce o răspândesc,…confiscarea bunurilor acelora ce o urmează"(72), iar G.P. Campani şi Ferrante Capeci ne prezintă, în 1584 cererile disperate ale românilor bănăţeni de preoţi catolici; Campani: "Aici la Alba Iulia…azi au fost trimişi doi nobili români din Lugoj şi Caransebeş, provincie românească, spre a cere un preot pentru părţile acele"(73) şi Capeci: "la Cluj … în timp cât ne aflam aici, au venit deputaţiuni publice de la Oradea, Lugoj, Caransebeş şi… unora li s-a împlinit voia, altora li s-a amânat făgăduindu-li-se însă pe viitor ceea ce cereau".(74) (Proba- bil, printre aceşti nobili catolici, se găseau şi nobilul Laurenţiu Bogar şi fii săi Mihai, Martin, Ioan, Gheorghe şi Nicolae, cărora principele Sigismund Báthory, la 14 septembrie 1584, le scuteşte de obligaţii casa din Lugoj; sau Marian Olas (Marianum Olaz) din Lugoj, înnobilat la 3 mai 1589 (75)). Aceste însemnări ne aduc şi unele informaţii despre Banat, dar şi confirmarea că autorii lor exagerau puţin lucrurile. Astfel, atât Campani, cât şi Capeci vorbesc despre caracterul românesc al regiunii: "Lugojul şi Caransebeşul provincie românească" scrie primul, iar cel de-al doilea: "Oradea este în Ungaria, Lugojul şi Caransebeşul în Valachia".(76) Aici "cineva va avea de păstorit 60 de sate care nu vor să-şi dea copiii ereticilor să-i boteze"(77), declară nobilii catolici din Banatul de Lugoj Caransebeş preoţilor iezuiţi. Ereticii, în cazul de faţă, sunt calvinii, dar satele acestea nu sunt catolice, cum ar putea să se înţeleagă, ci ortodoxe, franciscanul Serafim Kun, în 1630, spunând despre românii de aici "valachi omnes sunt schismatici, exceptis aliquod personis nobilibus" (toţi românii sunt schismatici, în afara nobililor).(78) De altfel, la sfârşitul ocupaţiei turceşti în Banat, găsim aici foarte puţini reformaţi şi mulţi, mulţi ortodocşi. În plus, disperata dorinţă a nobililor de a avea un preot catolic la Lugoj, are şi unele motive personale, căci Antonio Possevino, cerând pedepse împotriva reformaţilor, îl aminteşte şi pe "Toma Tornay, banul de Lugoj, printre cei ce "sunt pătaţi" de această ciumă"(79) (calvinismul) şi nu sunt încă pedepsiţi. Istoricul I.D. Suciu explică astfel cererea unui preot catolic pentru 60 de sate: doar o mică parte din populaţia acelor sate este catolică. În urma acestor presiuni, venite din partea nobililor, iezuitul Valentin Lado va pleca în 1586 la Caransebeş, un preot catolic pentru românii din Lugoj şi Caransebeş fiind trimis abia la 1600, în persoana lui Ştefan Szent Andrasy.(80) Lugojul apare în documentele emise de Sigismund Bathory, în 1593, ca "opidum nostrum Lugas". Principele transilvan va încerca să creeze aici o adevărată elită militară şi administrativă. La sfârşitul secolului al XVI-lea vor fi înnobilaţi şi scutiţi de obligaţiile pentru casele şi proprietăţile lor mai mulţi lugojeni, oameni de arme sau de litere. Menţionat ca „prefect sau administrator al grânelor” la Lugoj (annonae praefectus seu provisor), în 1589, Gheorghe Giuaca din Lugoj (Georgii Gyuraka de Lugas) va fi înobilat printr-o diplomă din 18 iulie 1590. În 1591 găsim aici pe Ioan Baboş, în funcţie de „vicecastellanus acris Lugas” şi tot din acest an documentele ne păstrează numele unor străzi ale oraşului ca: Sebeşi, Alsa-utea (uliţa de jos). Tot în 1591, principele transilvan Sigismund Bathory scuteşte de obligaţii casa din Lugoj a diacului Grigore din Oradea. Într-un document din 5 mai 1593 îl înnobilează pe diacul Matia Stănişa din Lugoj (Matthiae literati Ztanissa de Lvgas), acordându-i 52 53 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU un blazon, şi scuteşte de obligaţii casa acestuia ”care se află şi este în târgul nostru Lugoj din districtul Lugoj şi comitatul Severinului.”(81) Şi fiindcă în 1593 aici locuia Elisabeta, soţia lui George Palatici, banul Banatului de Lugoj Caransebeş, e de presupus că la această dată tot Lugojul e reşedinţa acestui Banat.(82) Şi tot de aici, din Lugoj, îi va scrie banul Gheorghe Palatici principelui Báthori Szigmond (Sigismund Bathori) la 8 noiembrie 1593, despre incursiunea „ungurilor” asupra târgului Mako, unde i-au surprins pe turci la moschee si au ucis 200 dintre ei, prevestind evenimentele viitoare.(83) La sfârşitul anului 1594, lucrurile încep să se precipite. În octombrie, se încheie o alianţă între domnii Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti, care formează o "confederaţie" antiotomană. Conducătorul acestei confederaţii şi a luptei care se porneşte devine Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti, Sigismund Bathory fiind mereu în expectativă. În acelaşi timp, habsburgii erau şi ei în război cu turcii începând din 1592. Pentru bănăţeni luptele încep în primăvara anului 1594. În februarie 1594 izbucneşte o răscoală a românilor şi sârbilor din părţile Timişoarei, împotriva stăpânilor turci. Tot în această lună apare un nou centru al răscoalei în zona Valea Almăjului, unde răsculaţii acţionează sub conducerea lui Ioan Lugojanul (cel care cu câţiva ani înainte, Iankul Lugosian, fusese vicebanal lui Gheorghe Palatici) controlează întreaga zonă. Atât Mihai Viteazul, cât şi Sigismund Bathory susţin această mişcare. Moise Secuiul trimis de Sigismund în ajutorul răsculaţilor se opreşte la graniţa Ardealului neintervenind în lupte. În martie răsculaţii incendiază cetatea Bocşei şi ocupă târgul Margina. În acelasi timp garnizoana otomană a Făgetului, dar si a altor fortificaţii mureşene se refugiază la Timişoara, cetăţile părăsite fiind ocupate imediat de banul de Lugoj-Caransebes, Gheorghe Palatici. La 17 aprilie Mihai Viteazul îl trimite pe postelnicul Toma la Gheorghe Palatici, la Lugoj, încercându-se crearea unei alianţe în vederea unor campanii viitoare: „Fiindcă am fost nevoiţi să trimitem la Domnia Ta pentru deosebite lucruri de nevoie pe postelnicul curţii noastre Toma prin care am vestit din belşug despre toate lucrurile din aceea pricină rugăm pe Domnia Ta, pe prietenul nostru vecin binevoitor, să-i credeţi vorbele pe care le va spune cu cuvintele noastre.” În iunie, printr-o scrisoare (trimisă prin Mihail Vaida din Lugoj, care îi vizita) conducătorilor răsculaţilor, către principele Transilvaniei aceştia cer sprijinul promis: „Banul Sava Veli Mironit şi Vlădica Todor. Această scrisoare o scriem cu toţii, toţi spahiii, cnezii şi întreaga sârbime şi toată creştinătatea, toţi care ne-am botezat de la un Dumnezeu…Vrem să vestim pe Domnia Ta (Moise Secuiul) că a venit între noi Mihai Vajda şi ne-a găsit în tabără, vreo mie. De aceea, am trimis în toate părţile pe acest pământ şi în două sau trei zile se pot aduna cinci sau şase mii. Iară cnezii şi creştinii se adunară cu toţii aici şi jurară înaintea lui Veli Mironit Sava şi a Vlădicăi şi a lui Mihai Vajda că slujesc cu credinţă şi cu adevărat Maiestăţii Sale craiului…” Este rândul turcilor şi aliaţilor lor să acţioneze. În vara anului 1594 tătarii pradă Lugojul şi ocupă din nou cetăţile pierdute. Toamna oastea principelui Transilvaniei se îndreaptă spre Timişoara, la 20 noiembrie, cartierul general al acesteia fiind stabilit la Lugoj de unde cuceresc fortificaţiile cu garnizoane otomane din estul şi nordul vilaietului. Moise Szekely prin comandantul său, Geszti Ferenc asediază şi cucereşte Făgetul, în decembrie. În zona Lugojului, Mihnea Turcitul, venit în sprijinul otomanilor, a fost învins de către trupele transilvane, ardelenii cucerind apoi alte fortificaţii, dar veştile despre apropierea turcilor îl fac să se retragă la Lugoj şi de aici în iarna 1594, în Ardeal.(84) Răscoala antiotomană din zona Timişoarei, lipsită de ajutorul din Transilvania, care acţionează separat, este înfrântă în iulie 1594 la Becicherecul Mare. Printre conducătorii răscoalei au fost şi lugojeni, precum mai sus amintitul Ioan de Lugoj (Lugassy)?(85) Pe 28 ianuarie 1595 se încheie o alianţă antiotomană între Sigismund şi Rudolf al II-lea, împăratul Austriei. În 27 mai Borbely Gyorgz (Gheorghe Borbely) devine ban de Caransebeş-Lugojului. Porneşte imediat o ofensivă antiotomană, cucerind Bocşa, Vărădia, Lipova, turcii predând apoi Şoimoşul, Şiria, Cenadul, Aradul. Înfrânge armata beilerbeiului de Timişoara, venit să recucerească cetatea Făgetului. Cad prizonieri 8.000 otomani şi beii Lipovei şi Ineului (asta în timp ce italianul Silvio Piccolomini scrie la 19 octombrie din Târgoviste despre sosirea acolo a lui George Palatici, fost ban de LugojCaransebeş, cu 60 de oameni, pentru a intra în serviciul lui Mihai Viteazul). Între luptătorii lui apare din nou, un Ioan Lugojanul (Lugassy), probabil acelaşi cu cel ce era printre conducătorii răscoalei din 1594(86) şi un Francisc de Lugoj, care devine comite crăiesc al Cenadului după ocuparea acestuia.(87) Şi în 1596 acţiunile antiotomane ale bănăţenilor continuă. Cel mai important eveniment al anului, pe lângă asediul cetăţii Timişoarei de către trupele lui Bathory, este atacul unei mulţimi din ţinutul Lugoj-Caransebeşului care atacă în faţa opt sute de soldaţi turci în drum spre Buda, prădându-i.(88) Un Avisso în limba germană, tipărit la Praga, având titlul „Despre victoria fericită şi împrăştierea multor mii de turci şi tătari din faţa oraşului Lipova, pe care aceştia l-au asediat în cursul lunii aprilie a anului 1596…” ne aduce o serie de lămuriri legate de situaţia din zonă din acel an : „Cei din Timişoara, fiindcă au văzut şi au stiut că Lipova este asediată şi că ai noştri sunt puţini nu s-au speriat de duşmani, dar domnul Palatici («Balatisch» în textul original) comandantul Lugojului a trimis 400 de trabanţi într-o expediţie la Timişoara şi când au ajuns în mare grabă acolo nu s-au pus la odihnă ci 54 55 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU au aprins suburbiile şi au bătut toba în mijlocul Timişoarei în cinstea Înălţimii Sale; aşa cum se spune, au făcut pradă frumoasă, dar fiindcă au fost puţini n-au putut sta prea mult ci s-au dus acasă, întâmpinaţi pe drum de domnul Palatici împreună cu restul trupei şi i-a condus în cetatea Lugojului. De asemenea ai noştri au eliberat în jur de o mie creştini prizonieri la Timişoara şi i-au dus la Lugoj”.Completări ne aduce şi lucrarea „Stiri scurte şi adevărate, ardeleneşti, tătărăşti şi turceşti” (1596): „După ce nobilul domn i-a alungat pe turci şi tătari cu mari pagube pentru ei din faţa Lipovei, Înălţimea Sa cu aceeaşi armată s-a îndreptat spre Ferolak (Felnac) a cucerit într-o zi această localitate şi i-a lăsat să plece pe turcii staţionaţi aici, care fără nimic s-au îndreptat apoi spre Timişoara. Între timp câţiva tătari, în jur de 6.000, s-au apropiat de Lugoj, în scopul cuceririi acestei localităţi şi a celor din jur. Între timp însă, ai noştri aflând de aceasta, cei din Lugoj, cei din Lipova şi cei din castelul Posa (Coştei), împreună i-au atacat serios pe tătari, au ucis în jur de 3.000 şi i-au pus pe fugă. Săracii prizonieri creştini, care au fost căraţi de tătari prin toate locurile, au fost salvaţi, toate animalele furate au fost recâştigate, restul însă (tătarilor) s-au dus la Sarad pe râul Timiş şi s-au salvat în preajma Timişoarei, ocupată de ai lor” (89). Lugojenii sunt atenţi la toate mişcările de trupe. La 10 septembrie 1596 negustorul timişorean Francisc Olasz trece prin Lugoj şi oferă banului informaţii despre situaţia de la Timişoara.(90) Andrei Barcsay devine Ban de Lugoj Caransebeş în 1597, an în care au loc numeroase bătălii între turci şi transilvăneni, unii asediind Timişoara, ceilalţi Lipova, acţiunile de hărţuire fiind şi ele numeroase. În 1598 el va trebui să facă faţă la două ofensive ale armatei turceşti. Prima va fi respinsă la 27 iunie. A doua a fost condusă de Soliman, paşa Timişoarei, care nereuşind să reocupe Cenadul, va ataca cu 2700 de oameni, la 4 iulie 1598, Lugojul. Mai mulţi istorici povestesc cu lux de amănunte bătălia. Andrei Barcian înştiinţat de ceea ce plănuiau turcii aduce aici tunuri şi întăreşte punctele asupra cărora credea că se va îndrepta atacul inamic. Provisorul cetăţii George Giuracă, dintr-un turn al cetăţii, trebuia să semnalizeze cu o salvă de tun direcţia din care avea să vină inamicul. Banul se retrase într-un loc loc ascuns la 2000 de paşi de intrarea oraşului. Soliman venind pe alt drum decât se crezuse, ocupă o suburbie a oraşului, repede, înainte să fie dat semnalul convenit. În Lugoj pe străzi erau în plină desfăşurare când, în urma semnalului, Andrei Barcian ajunge cu trupele sale, decizând astfel lupta. Soliman reuşeşte să scape, după înfrângerea suferită de trupele sale. În lupte se disting Ioan Capturi, Mihai Vaida Voevod, Ioan Lugojanul (iarăşi), Francisc Fodor şi Ioan Iosipoviciu. (91)Într-un raport din 4 iulie 1598 Andrei Barcsai, arată că au fost ucişi 25 de otomani şi au capturat alţi 100: „Azi în zori de zi ne-am luptat, până la ceasurile unsprezece şi am adus 25 de capete, o sută vii; dar jumătate din ostaşi sunt încă în urmărire împreună cu mulţi ţărani…”(92) Pentru serviciile militare, în acest an, principele Sigismund Bathory îi răsplăteste pe Mihail, Ioan, Nicolae si George Vaida din Lugoj cu posesiunile Kaperlo, Pogăneşti şi Făget. La 11 aprilie 1598 Laurenţiu Bogar şi Ioan Szepsy din Lugoj îi pun în posesia domeniului Ictar pe membrii familiei Bethlen. La acest eveniment sunt prezenţi toţi vecinii şi megieşii, printre care nobilii: diacul Martin Ilosvay, Petru Sebesy şi Martin Luca din Lugoj.(93) Tot în acest an, ajutorul militar muntean sosit în sprijinul lui Sigismund Bathory şi a Oradiei asediate din septembrie de turci, e cantonat la Lugoj.(94) În martie 1599, dieta de la Mediaş prevede trecerea ţinutului Făgetului şi Marginei sub jurisdicţia banului de Lugoj. Tătarii năvălesc în primăvara anului 1599 în regiunea Lugojului. Pentru a întări şi reface garnizoana cetăţii Lugoj afectată de aceste atacuri, Andrei Bathory trimite aici 300 de polonezi înarmaţi.(95) Cu toate acestea trupele otomane şi tătare se adună în vestul Banatului la Becicherecu Mare, şi apoi, pe 3 iunie 1599 atacă şi pradă Lugojul şi Caransebeşul.(96) După ce în martie 1598, Sigismund a abdicat, la 20 august acelaşi an, se întoarce în ţară şi era proclamat din nou principe, pentru ca în martie 1599 să abdice din nou. Noul principe cardinalul Andrei Bathory începe negocierile cu Poarta pentru ieşirea Transilvaniei din războiul antiotoman. În aceste condiţii Mihai Viteazul e nevoit să intervină în Ardeal. În urma bătăliei de la Şelimbăr din 18 octombrie 1599, Mihai Viteazul, învingându-l pe Andrei Bathory, devine "stăpânul" Transilvaniei, aducând această ţară românească, alături de a sa în războiul antiotoman. Trupele bănăţene conduse de Andrei Barcian nu ajung la timp în ajutorul lui Andrei Bathory. O însemnare a cronicarului Szamiskizy este relevantă: "oştile de la Lipova, Ienopole şi Lugoj nu au sosit în ziua luptei, în sprijinul cardinalului; dacă ar fi sosit, altfel s-ar fi întâmplat lucrurile". După această bătălie, Mihai Viteazul care devine astfel şi „eiusdem Cis Transilvaniam partiumque eidem subiectivorum fines exercitus generalis Capitaneus” (căpitan general al armatelor din părţile transilvane de peste munţi, adică a Banatului de Caransebeş-Lugoj), înlocuieşte comandanţii unor cetăţi, printre care şi Lugojul, cu oameni credincioşi lui. La 8 decembrie (1599) la Lipova, Ineu, Şiria, Lugoj, Caransebeş erau garnizoane muntene. Totuşi Andrei Barcsai (Andrei Barcsay) rămâne banul acestei regiuni, participând la campania din Moldova.(97) Şi alţi nobili din regiune i-au fost credincioşi lui Mihai. În 6 decembrie 1599 i-a întărit domnul lui Paul Keresztessi, ”slujitor al curţii noastre” stăpînirea asupra moşiilor Hoşdia şi Româneşti din comitatul Timiş ”…deşi la cea mai 56 57 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU apropiată dietă generală a domnilor din stările ţării, ţinută din porunca noastră aici, la Alba Iulia, în a douăzecea zi a lui noiembrie, toate şi oricare danii ale lui Sigismund Bathory, altă dată principe al Transilvaniei, au fost socotite şi declarate a fi fost respinse, lipsite de putere şi nefolositoare şi fiindcă am avut de altfel chiar dreptul de război asupra tuturor bunurilor şi drepturilor de proprietate…”.(aceste moşii îi fuseseră dăruite aceluiaşi Paul Keresztessi, “slujitorul nostrum de la Lugoj“- (familiaris nostri Lugasiensis) de către principele transilvănean Sigismund Bathory la 31 septembrie 1596). (98) În primăvara anului următor (1600), un raport austriac, din 16 aprilie, dezvăluie faptul că ostaşii neplătiţi din Caransebeş, Ineu, Lipova şi Lugoj părăsesc aceste cetăţi, creându-se astfel o situaţie periculoasă. Banul Andrei Barcsai intervine, acum şi mai târziu, cheltuind din averea sa 25000 de florini pentru plata soldelor oştenilor din Lugoj şi "pentru alte nevoi ale ţării", conştient de consecinţele dezastroase ale dezagregării armatei pe care o conducea.(99) Dintr-un document din 1 mai 1600, aflăm că Lugojul era şi loc de refugiu pentru nobilii ardeleni sau rudele lor, în faţa evenimentelor care făceau Transilvania să fie nesigură. Prin documentul amintit, marele logofăt Teodosie dă ”salvus conductus” nobilului Ioan Olasi să-şi aducă jupâneasa de la Lugoj.(100) Insurecţia nobiliară dezlănţuită la 1 septembrie 1600, prin refuzul nobilimii de a participa la dieta convocată la Sebeşul săsesc, şi înţelegerea acesteia cu generalul Basta va slăbi poziţia lui Mihai Viteazul şi prin înfrângerea de la Mirăslău din 18 septembrie 1600, voievodul român pierde Ardealul. În septembrie, un curier de-al lui Mihai Viteazul vine la Lugoj să ceară sprijin militar dar toţi locuitorii se refugiaseră în pădure din cauza veştilor despre venirea turcilor, căci aceştia era în iunie la Lipova şi Ineu şi doreau să ajungă şi la Lugoj şi Caransebeş. Poate de aceea trupele conduse de Andrei Baracian (Andrei Bârcianu), formate din ostaşi din Lipova, Lugoj şi Caransebeş ajung prea târziu în Transilvania pentru a-l mai ajuta pe Mihai.(101) Pierzând în toamna anului 1600 şi celelate două ţări pe care le stăpânea (Moldova şi Ţara Românească), Mihai se îndreaptă la începutul anului 1601, spre Viena pentru a cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea. În drumul său trece şi prin Lugoj "unde-şi spori încă tovărăşia lui care luă în curând aspectul unei armate".(102) Cei 500 de oameni ce-l însoţesc erau haiduci din părţile acestea, afirmă documentele. Ajuns în capitala Austriei, este ignorat un timp de habsburgi. Dar asta până în februarie 1601, când nobilii transilvăneni îl readuc pe tron pe Sigismund Bathory. În martie e primit la împărat şi primeşte misiunea de a supune Transilvania, fără nici o cruţare pentru nobilime. Între timp Sigismund Bathory, din nou principe al Transilvaniei caută să-şi apropie mai mulţi nobili. La 9 mai 1601 principele Sigismund Bathory îi donează lui Ioan Vlad din Lugoj satele Drinova şi Stoiceşti din Timiş. De asemenea, din Cluj, printr-un document emis la 23 mai 1601 „noi Sigismund, din mila lui Dumnezeu principe al Transilvaniei şi al Sfântului Imperiu Roman”, „…am hotărît să zălogim şi să înscriem amintitului Andrei Barcsay şi de nobil neam Drusiana Bogathy , soţia sa…spre a ţine, stăpâni şi de asemenea a avea , fără a vătăma drepturile altuia, tot şi întregul castelul şi târgul nostru Lugoj (castellum et oppidum nostrum Lughas) şi de asemenea toate şi întregile moşii numite Lugojel, Mikefalwa, Oloşag, Visag, Sacoşul Mare, Sinersig, Hodoş, Boldur, Sîlha, Biniş, Valea Lungă şi Serked, toate aflătoare în comitatul Severinului şi ţinând până acum şi fiind stăpânite de amintitul castel Lugoj (castellum Lugas), dimpreună cu toate folosinţele şi oricare pertinenţe ale lor, anume pământuri de arătură, lucrate şi nelucrate, ogoare, lunci, păşuni, câmpuri, fâneţe, păduri dumbrăvi, munţi, dealuri, vii şi dealuri cu vii, ape, râuri, eleştee, locuri de pescuit şi cursuri de apă, mori şi locul acestora, iar îndeobşte întregimea oricăror folosinţe şi penitenţe ale lor…” lui „Andrei Barcsay de Bîrcea Mare, ban al districtelor noastre Lugoj şi Caransebeş, ( pentru slujbele ) pe care ni le-a făcut nouă şi acestei ţări dintotdeauna…încă şi atunci, cînd n-a acceptat suma de douăzeci şi cinci de mii de florini ungureşti cheltuiţi de acesta în vremuri deosebite, parte pentru soldele oştenilor din garnizoana Lugojului (stipendia militium praesidii Lugasiensis), parte pentru alte nevoi ale ţării, …în contul şi pentru pomenita sumă de florini ungureşti…”.(103) Cu toate acestea principele transilvan e înfrânt la 3 august 1601 la Gurăslău, de trupele austriece conduse de Mihai Viteazul şi generalul Basta. Andrei Barcsay participant la lupte fuge după terminarea ei, urmând exemplul lui Sigismund ce se refugiase în Moldova. De aici, cu ajutor turc recucereşte tronul Ardealului în noiembrie, dar în iulie 1601 părăseşte definitiv ţara, cedând-o lui Basta. După plecarea lui, generalul austriac va face unele schimbări în Principat, Huszár Péter devenind ban al Lugojului.(104) Vremurile se vor schimba din nou şi Sigismund Báthory revine ca principe şi Andrei Barcsay ca ban. Cei care au fost credincioşi vor fi răsplătiţi. În 3 martie 1602, pentru slujbe credincioase, Gheorghe Gyraka, primeşte, de la principele Sigismund Báthory moşia Bapşa din comitatul Timiş. Iar în 10 iunie 1602, acest „fidelis noster de Lugas” primeşte prediile Rădmăneşti şi Spata.(105) Volfgang (Farkas/Lupul), „familiar al nostru lefegiu din Lugoj” (stipendiarius), a primit de la Sigismund Báthory în 1602 moşiile pustii Sârbova, Bote şi Ulic din comitatul Timiş, pe care le stăpânea mai demult. (106) Însă principele Sigismund Báthory dorea să creeze, în zonă, o nouă elită care să-i fie credincioasă în acele vremuri tulburi. Astfel el acordă, pentru merite militare, la 24 aprilie 1602, scutirea de taxe şi dări caselor şi proprietăţilor lor 58 59 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU din Lugoj şi districtul omonim unui număr de 35 de puşcaşi pedeştri (pedites pixidarii), nobili şi nenobili, pentru ajutorul adus de aceştia unchiului său, regele polon Ştefan Báthory. Principele codiţiona această scutire de „sus-amintiţii noştri puşcaşi pedeştrii…înzestraţi cum se cuvine, după obiceiul celorlalţi puşcaşi pedeştri ai noştri, cu săbii bune şi potrivite pentru război, precum şi cu alte arme de luptă, la porunca noastră,…să vină de grabă, fără întârziere la apărarea acestei ţări în vremuri de nevoie.” Iar urmaşii lor, care la moartea părintelui erau minori, aveau obligaţia să angajeze până la majoratul lor un puşcaş pe cheltuială proprie, apoi să participe personal, ca puşcaşi la orice expediţie ordonată de principe. Aceşti 35 de puşcaşi pedeştri sunt: Benedict Thaor, centurion, Lupu Brazoway, Nicolae Ghera, Emeric Ruja, Ioan Martineasa, Blasiu Fazakas, Farkas Zsigmond, Martin Muşuleasa, un alt Martin Hudan, Blasiu Szöcs, Gheorghe Imreh, Ştefan şi Ioan Mezei, Mihai Karinczky, Ioan Bota, Toma Ciorogar, Andrei Brânda, Ioan Puluţ, un alt Ioan Oprea, Martin Atkar, Nicolae Bácsi, Martin Cnez, Nicolae Petnici, Mihai Romoniţa, Gaşpar Haranga, Lupu Bata, Balthasar Sebessy, Nicolae Dumbravă, Martin Peica, Ioan Duma, Ioan Gostici, Mihai Kopány, Ioan Koldy şi Adam Fazakas. (107) Dar, la darea în stăpânire a târgului şi castelului Lugoj, către Andrei Barcsy, în primăvara lui 1602, "încă din prima zi mai sus pomenitei dări în stăpânire, nobilul diac Ştefan Lippai de Lugas, din amintitul Lugoj, notar al aceluiaşi târg Lugoj, în numele şi pentru înţelepţii şi chibzuiţii, prim jude, juzi - juraţi şi ceilalţi senatori şi tuturor locuitorilor aceluiaşi târg Lugoj, a ridicat cuvânt de împotrivire contra întregii puneri şi dări în stăpânire de mai sus pomenitul castel Lugoj. Atât timp şi până când acelaşi prim jude şi juzii juraţi, dimpreună cu ceilalţi senatori şi locuitori ai sus amintitului târg Lugoj se vor adresa Luminăţiei Voastre, cu rugăminţi despre şi cu privire la o astfel de înscriere şi cât timp zisul domn Andrei Barcsy nu i-a păstrat pe aceştia ori nu consimte să-i păstreze chiar în viitor în libertăţile, înlesnirile de scutire şi îngăduinţele lor, care le-au fost date şi hărăzite de răposaţii principi ai Transilvaniei", Mihail Vaida şi Ştefan Micşa din Caransebeş cei care au făcut punerea în posesie, trebuiau să considere împotrivirea legală.(108) Un document din Grid din octombrie 1600 ne arată că cei din Banat aveau acest obicei al „împotrivirii”, căci, în acest document, ei sunt ameninţaţi, după înfrângerea domnului Mihai, de către „cancelarul Ştefan Csaky, împreună cu stările principatului Transilvaniei”: „…aleşilor şi nobililor domni castelani, comiţi juzi şi obştii nobililor din districtele Lugoj, Caransebeş şi Haţeg… i-am trimis în mijlocul vostru pe Andrei Barcsay şi Nicolae Bogathy, pentru a ne preda în mână, prin credinţă, toate vitele boierilor, românilor şi sîrbilor şi chiar ale altora ţinând de Mihai Vodă, pe care le vor găsi acolo, în mijlocul vostru. Dar, după cîte înţelegem, Domniile voastre aţi fost neascultători faţă de aceasta, n-aţi voit să predaţi nimic din asemenea vite, ci le-aţi reţinut la voi, ceea ce nu s-ar fi cuvenit să faceţi…De aceea…poruncim…să nu vă amestecaţi de loc la astfel de vite, ci sunteţi datori să le predaţi necondiţionat pe toate şi să le daţi în mâna domnului Andrei Barcsay…”(109) Tot din octombrie 1600, avem un document deosebit provenit din Lugoj: testamentul Mariei Găman din Caransebeş. Testamentul e făcut "în faţa cucernicelor cinstite persoane, anume Ştefan Somogyi, prim jude al Lugojului, Ioan Murar, Matia Hagia, Ioan Bujorcan juzi - juraţi, diacul Ştefan Lippay, notar jurat, Paul Kovacshazi, predicator al Lugojului …" despre care documentele vor aminti şi în anii următori.(110) Asasinarea lui Mihai Viteazul (9 august 1601) şi înlăturarea lui Sigismund Bathory (1608) n-a asigurat stăpânirea habsburgică în Transilvania. Nobilimea ardeleană sub conducerea lui Moise Szekely încearcă să reziste imperialilor, dar a fost înfrântă la 2 iulie 1602 lângă Teiuş. Fugit la Timişoara, Szekely, se întoarce cu armate turceşti şi ocupă ţara în primăvara anului 1603. Pentru puţin timp însă, căci e înfrânt de Radu Şerban, imperialii putând pătrunde din nou în Transilvania.(111) Lugojul şi lugojenii se află la mijloc în aceste evenimente între otomani, habsburgi, nobili, transilvani. În vara anului 1602 Bektaş, beilerbeiul de Timişoara, cu ajutorul trupelor anatoliene, porneşte pe Valea Mureşului împotriva lui Basta. La 7 august 1602 turcii atacă Lugojul, jefuindu-l. În urma atacului turcesc, lugojenii (prin judele Petru Girig) îi cer lui Basta ajutorul, pentru a se putea apăra pe viitor, printr-o scrisoare prin care explică ce se întâmplase: "Ne-au luat prin surpindere şi au ajuns până la poarta cetăţii, au incendiat jumătate din oraş, ne-au luat animalele şi cerealele ne-au fost arse. Nu ne-am putut împotrivi … populaţia a plecat din oraş…Noi suntem devotaţi…împăratului…Vă rugăm să nu întârziaţi cu trimiterea ajutoarelor, altfel noi suntem pieriţi." Semnat "senatores opp. Lugas"(112). Basta va trimite la Lugoj o trupă. Comandantul acestei trupe austriece a fost Petru Huszár. În anul 1603 Lugojul se află în mijlocul luptelor, trcând de partea lui Moise Secuiul care se împotriveşte imperialilor. Acesta, plecat din Timişoara pentru a cuceri Ardealul, în aprilie 1603, ocupă Caransebeşul şi Lugojul. Episodul ocupării Lugojului e descris cu lux de amănunte de P. Drăgălina. Lugojul, descris de Szamoskozy în 1603 ca "oraş … legat de cetate, dar înconjurat doar de un val slab", "se împotriveşte lui Szekely(113)". Acesta, după ce cuceri Caransebeşul, plecă de aici, "îşi aşează tabăra lângă Găvojdia şi trimite de aici un fruntaş sebeşan George Giuracă şi pe Ştefan Somogyi la Lugoj, cerând predarea oraşului. Banul districtului Petru Huszar, un bătrân 60 61 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU venerabil, s-a fost închis cu 10-12 tovarăşi în cetate şi era decis să apuce arma întru apărarea cetăţii. Zadarnică i-a fost şi încercarea să ia mercenari în sold, căci mulţimea înfricată de oastea lui Szekely îi cere să capituleze şi să predea cetatea. Când acesta refuză, cetăţenii asaltează cetatea şi prinzându-l pe P. Huszar îl duc în tabăra lui Szekely, care îl trimite paşei de Timişoara cu cererea de a-l graţia. Dar tătarii care îl însoţesc pe ardelean îl omoară pe banul prohabsburgic al Lugojului.(114) Dar lucrurile nu se liniştesc. În timp ce Szekely se afla în Ardeal, prefectul de Lipova, Duval Henrik, atacă Lugojul, executându-i pe cei care au fost legaţi, într-un fel de uciderea lui Huszar.(115) Oraşul însă nu trece de partea habsburgilor decât după uciderea lui Moise Szekely de către trupele lui Radu Şerban (iulie 1603), când aceste trupe (sau o parte a lor) intră, la 2 iulie 1603, în Lugoj, îl ocupă şi-l incendiază. (116) În această perioadă, pe fondul revenirii lui Basta în Ardeal, mulţi nobili iau calea pribegiei spre Banat, aşezându-se la Caransebeş şi Lugoj. Generalul austriac promite iertarea celor ce se întorc în Transilvania. Reîntoarcerea acasă a acestor nobili se va face la stăruinţele şi asigurările lui Ianoş Lugasi, căpitan de haiduci. Făgăduieli de iertare, în schimbul supunerii, primesc şi locuitorii din Lugoj şi Caransebeş, şi după o scrisoare din 20 septembrie 1603, în care erau asiguraţi de viaţa şi averile lor, se închină. Printr-o adresă din 7 noiembrie 1603, Basta îi numeşte pe Simion Lodi drept ban de Lugoj şi pe Paul Andrian, ban de Caransebeş.(117) Funcţia de ban de Caransebeş-Logoj reapare în scurt timp. Omul pus de generalul Basta (guvernator al Transilvaniei), ca ban suprem al zonei este, însă, mai mult „un călău decât un conducător”, astfel că, Gheorghe Gyraka (Giuraca) împreună cu concetăţenii săi din Caransebeş, Petru Tivdar şi Gerrhard Gazdag, au fost trimişi la Cluj să se plângă de aceste abuzuri generalului Basta, însă situaţia nu s-a schimbat. Întors la Caransebeş, Gheorghe Gyraka (Giuraca) va fi decapitat de Simon Lodi în toamna anului 1604. (118) Din 1604, avem unele ştiri care ne demonstrează importantul rol militar deţinut de Lugoj în epocă. Astfel o scrisoare din 13 iunie (1604), trimisă de către Ştefan, fiul lui Petru Cercel, care se afla la Timişoara alături paşă, lui Ioan Pribeag (Pribec) din Lugoj, îi cere acestuia să i se alăture şi să adune trupe cu scopul de a-l ajuta în întreprinderea de a ocupa tronul Ţării Româneşti. Din scrisoare reiese că misive cu acelaşi conţinut s-au trimis şi altor luptători lugojeni ca Luca Raş, Ilie Aga, Ioan Pârcălab. Luptătorii bănăţeni vor refuza propunerea lui Ştefan Cercel.(119) Acest refuz vine, probabil, şi din cauză că lugojenii sprijiniseră revolta lui Ştefan Bocskay din aprilie 1604, cu un sfârşit nefericit (motivul pentru care au sprijinit această răscoală poate fi dedus, din comportarea noilor conducători habsburgi). Trupele şi oştenii din districtele Lugoj şi Caransebeş, se adună la Lugoj şi împreună cu tătarii şi se îndreaptă spre Făget cu scopul de a invada Transilvania. Aici sunt însă înfrânţi de imperiali.(120) Caransebeşul, Lugojul si alte fortificatii rămân însă în mâna lui Bocskay, imperialii temându-se că datorită lor vor pierde întreaga zonă. Bocskay ajunge principe al Ardealului în aprilie 1605. Una din măsurile sale, legată de Lugoj, este alungarea garnizoanei austriece de aici. Ca ban de Caransebeş-Lugoj este numit Pavel Keresztessi. Lugojul este din nou atacat, căci Hasan, paşa de Timişoara, îi mustră pe oştenii sârbi din Lipova care au atacat cetatea Lugojului, conturbând astfel liniştea ţinutului.(121) Dar Bocskay moare în decembrie 1606, fiind urmat pe tron de Sigismund Rakoczi, pentru doi ani, până în 1608, când principe devine Gabriel Báthory (1608-1613), cu aprobarea turcilor, şi promiţând, beilerbeiului Timişoarei, că va preda cetăţile bănăţene cucerite de antecesorii săi în timpul luptelor de la sfârşitul secolului al XVI-lea .(122) În 1607, Ioan Lugasy (Ştefan Trombitas alias Petroczy din Lugoj) e amintit ca fiind căpitanul suprem al Lipovei.(123) Dacă un lugojean deţine funcţii la Lipova, la Lugoj jude e în acest an Gherga Ştefan. În oraş există o stadă numită "Creştină" pe care locuiau familiile Tötle şi Vlad. Peste doi ani pe strada Banului din Lugoj îşi au casele Gárga Gáspár, Hegedus Miska, Samagy Istvan, Vajda Istvan şi Deesi Mihaly(124) ; acest diac Mihail Dési din Lugoj (Michaëlem literatum Desi), se pare că a fost student la Wittemberg ( lui i-a fost acordată o diplomă de Gabriel Bathory la 8 septembrie 1608, act reconfirmat la Cluj, la 4 mai 1609, cînd i se acordă o scutire pentru o casă din Lugoj).(125) Şi tot în 1609, Gabriel Bathory întăreşte şi lărgeşte privilegiile Lugojului recunoscute de regele Ladislau al V-lea şi de regina Isabella. Acest nou act cu privilegii vine ca rezultat al protestului pe care l-au ridicat reprezentanţii lugojenilor, înaintea Capitlului din Alba Iulia, "în numele membrilor sfatului şi al adunării nobililor şi al celorlalţi români şi cnezi din târgul şi districtul Lugoj", ca urmare a faptului că principele dăruise prin abuz lui Grigore Nemethy oraşul şi districtul lor. În consecinţă adunarea nobililor şi cnezilor bănăţeni i-au desemnat pe nobilii Ioan Lugosy, Mihai Dees alias Literati, Martin Băniaş şi George Radul care s-au dus la Alba Iulia şi au arătat principelui Bathory cele două documente referitoare larecunoaşterea privilegiilor româneşti din 1457, 1551, cerând transcrierea şi confirmarea lor. Principele a făcut întocmai, eliberând la 3 aprilie 1609 un document adresat "tuturor nobililor cnezilor români şi celorlalţi locuitori ai numitului nostru târg Lugoj şi susziselor opt districte", după ce adunarea nobililor districtului Lugoj s-a îngrijit 62 63 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU ca acest document (1551) să fie înfăţişat în 16 octombrie 1609, dietei Transilvaniei, care, în urma neapariţiei nici unui împotrivitor, l-a lăsat în vigoare şi ratificat. Aşadar, obştea nobililor români bănăţeni este la fel de puternică şi de activă în apărarea autonomiei sale şi acum, în secolul al XVII-lea. În fruntea sa, s-a situat de astă dată Lugojul; altădată acest rol era deţinut de Caransebeş. (126) Acum se menţionează pentru ultima dată nobilimea districtului Lugoj, în aprilie principele Gabriel Báthory reconfirmănd diploma regelui Ladislau al V-lea (1457) acordată districtelor bănăţene. Aceste măsuri, de reconfirmare a vechilor privilegii, sunt luate şi pentru că principele îşi pregătea „planul dacic” şi avea nevoie de linişte: „Principele a plecat din Bălgrad pe 6 decembrie(1610). Merge în Sibiu, cheamă acolo pe toţi domnii si căpitanii generali şi va fi acolo până când vine Gheorghe Racz de la Radu Vodă cu cererea de a da şi de a primi norod spre ajutor, după confederaţie, iar dacă Radul dă îndărăt, îşi trimite toate oştile contra Munteniei şi o pustieşte, purtându-l şi răzbunarea din vară. Ion Lugassy a venit cu 10.000 de către Lipova, Lugoj, Caransebeş, şi dinspre Poarta de Fier”. În ianuarie 1611 au loc primele acţiuni din „planul dacic” al transilvănenilor. Banul de Lugoj-Caransebeş Paul Keresztessi, îl alungă pe Radu Şerban din Muntenia, unde principele Gabriel Báthory se vrea el domn, dar nu primeşte confirmarea turcilor, şi îl numeşte pe Ştefan Bogdan domn al Moldovei.(127) Probabil la aceste acţiuni participă şi Ştefan Ştefan Somogyi alias Szöcs din Lugoj, căci la 13 noiembrie 1611, principele Gabriel Báthory, îi reconfirmă nobiltatea şi îi acordă blazon nobiliar lui ( acelaşi Ştefan Somogy alias Szöcs din Lugoj s-a numărat printre cei trimişi la Lugoj, pentru a-l convinge pe comandantul trupelor austriece de acolo, Petru Huszár, să predea cetatea lui Moise Secuiul).(128) Acest cojocar (cojocar = Suciu = Szöcs) ajuns oştean şi apoi nobil, personaj tipic pentru această zonă, devine din ce în ce mai important. Un document din 1613, aminteşte la Lugoj scaunul de judecată condus de „Ştefan Somogi de Lugoj, în numele şi ţinând locul domnului ban Paul Keresztessi, consilier al Înălţimii sale principele,…potrivit ordinului aceluiaşi domn ban, în absenţa aceluiaşi,…Domnia Sa domnul ban fiind reţinut pe lângă ilustra persoană a preamilostivului nostru stăpân”, „proces… între domnul Daniel Kun, prim jude al Caransebeşului, în numele celorlalţi caransebeşeni, în calitate de pârâş şi domnul Ştefan Micşa, care a fost mai înainte prim-jude al Caransebeşului…în privinţa datoriei de o mie de florini faţă de măritul Alia Farkas de Korotna, pe care a câştigato de la caransebeşeni pe cale legiuită…”; după ce s-a constatat că în „protocoalele, registrele (oraşului) şi cu orice alte instrumente de drept” „nu s-a scris că s-a hotărât în alt fel împreună cu oraşul, anume ca banii să nu fie cheltuiţi pe altceva…ci cu acei bani să fie plătită datoria…”, după ce „…notarul-jurat al Caransebeşului, dimpreună cu şase juraţi şi şase juzi de acolo, au depus mărturie…că pârâtul a luat asupra sa chezăşiile…la ascultarea cărei mărturii, deşi l-am chemat şi l-am strigat pe pârât în trei rânduri …el totuşi nu s-a înfăţişat…” s-a dat sentinţa: „…domnii caransebeşeni să-l poată mulţumi pe domnul Alia Farkas din bunurile pârâtului,…oriunde s-ar afla aceste bunuri” .(129) Tot în acest an notarul jurat la Lugojului, Nicolae Ivul, aminteşte judecata târgului Lugoj cu Ştefan Micşa de Caransebeş, pentru o datorie veche de 1.000 florini pe care târgul o plătise, dar care nu a fost dată de intermediar celui cuvenit, iar principele Transilvaniei îi donează la 20 februarie 1613 lui George Bosy din Lugoj trei sate în comitatul Hunedoara.(130) În 1613, Gabriel Bethlen devine principe al Transilvaniei, cedând turcilor Lipova, Ineu, Arad. La împotrivirea celor din Lipova de a ceda cetatea şi a se muta la Lugoj şi Ilia, cum le cere Dieta în mai 1616, însuşi noul principe o cucereşte şi o predă. De acum turcii au calea deschisă spre Ardeal şi se puteau mişca "liber" în Banatul de Lugoj Caransebeş. Astfel dintr-o scrisoare din 13 februarie 1614, trimisă de Vizirul Mustafa Paşa, vecinului său Petru Bethlen, comisarul Caransebeşului şi Lugojului, aflăm că: "oştile vin acum din toate părţile şi sunt mulţi, fie de aci, fie de colo" … "când oştile sunt aici şi nu ştie nimeni ce face şi va fi mare pagubă a sărăcimii"; o altă scrisoare, corespondenţă între aceleaşi personaje, din 1616, ne arată acelaşi lucru: "vitejii de aici şi subaşii din sate, fac celor de acolo (Banatul de Lugoj Caransebeş) multe pagube fără chip, că ar fi gonit nişte cornute aici".(131) Dar asta nu e tot. În 27 mai 1613, dieta de la Cluj, desfiinţează districtele Lugoj şi Caransebeş(132) care, la 1615, au devenit domenii ale fiscului, fiind administate direct de către principe.(133) În 1619 începe campania principelui transilvan Gabriel Bethlen împotriva împăratului german; la lupte participă şi trupe din Banatul de Lugoj-Caransebeş. Ban al Lugojului în ianuarie 1620 este, cum reiese dintr-o epistolă a paşei de Timişoara, Ibrahim, Paul Nagy. Aceasta ar fi pedepsit un preot catolic care a dat adăpost în casa sa preoţilor care cerşeau.(134) La 30 decembrie 1620, beilerbeiul Ibrahim îi scrie din nou lui Paul Nagy, banul Lugojului şi Caransebeşului despre jafurile făcute de trupele cantonate la Lugoj.(135) Despre ce trupe este vorba aflăm în 1626, când, un document destinat probabil curţii imperiale habsburgice, oferă date despre efectivele militare din mai multe cetăţi bănăţene (pentru unele cetăţi bănăţene sunt oferite două cifre); la Lugoj erau 600 călăreţi şi 700 pedeştrii sau 500 de călăreţi şi 500 pedeştri (faţă de Caransebeş unde erau doar 200). Alte documente ne spun că pentru a apăra ţinutul Lugojului şi Caransebeşului 1000 de pedestraşi şi 1100 călăreţi 64 65 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU erau ţinuţi de principele Bethlen la Lugoj şi Mehadia, dovedindu-se astfel importanţa militară a ţinutului şi cetăţii.(136) Printre ei şi conducându-i este Ioan Pribeg, comandantul călăreţilor din Lugoj, căruia principele Gabriel de Bethlen, la 22 iunie 1625, îi reconfirmă, printr-o diplomă, nobilitatea, şi o înnobilează pe soţia acestuia Sofia Vlad, din Caransebeş, şi pe copiii lor Ioan, Elisabeta şi Ecaterina, acordândule blazon. Diploma, foarte „personalizată ”, ne prezintă destinul unui bătrân om de arme din secolul al XVII-lea: „serviciile celor mai îndatoritoare ale nobilului Ioan Pribec din Lugoj, …pe care acesta le-a adus…mai întâi sacrei coroane a regatului Ungariei, atât în alte locuri cât mai cu seamă în cetăţile cele mai apropiate de stăpânirea turcească, iar apoi nouă şi acestei ţări a Transilvaniei, cu punerea în pericol a vieţii sale şi cu mare vărsare a sângelui său şi nu arare ori cu aruncarea în lanţuri şi ajungerea în robie, pentru mântuirea patriei de groaznicii duşmani ai numelui creştin, turcii. (137)” Pentru strângerea taxelor şi vămilor, din această regiune, care e proprietate a fiscului, la 25 septembrie 1627, „Gabriel, din mila lui Dumnezeu principe al Sfântului Imperiu German şi al Transilvaniei…am încredinţat slujba şi purtarea de grijă a tricesimei noastre de la Caransebeş, Lugoj şi Zăicani, viteazului nostru credincios Sigismund Fiat”…”i-am dat la mână instrucţiunile noastre date lui mai înainte dimpreună cu tariful de vamă(vectigalul)… (iar)dacă s-ar solicita ajutor pentru cei care vor fi găsiţi neascultători, fie că se vor sustrage să dea fiscului nostru, fie că se vor furişa cu oarecari vite…(şi) pentru prinderea lor…va cere această credinţă Domniilor voastre..să-i fie cu ajutor şi sprijin...potrivit legii, sub steag. Iar cel care nu ar acţiona şi nu s-ar ridica la această treabă…alături de tricesimatorul nostru ori de subalternul său, de slujbaşul său cu socotelile ori slujitorii săi, pe acela nu-l va ocoli deci pedeapsa noastră…” (astfel dăm de ştire lui) „Paul Nagy, banului de Caransebeş şi Lugoj şi căpitan al puşcaşilor pedeştri de curte ai noştri, de asemenea aleşilor şi nobililor, vicebanului, vicecomitelui şi juzilor nobililor comitatului Severinului, la fel ca şi înţelepţilor şi chibzuiţilor juzi dimpreună cu ceilalţi juraţi-cetăţeni din Caransebeş, Lugoj şi Zăicani, de asemenea călătorilor, negustorilor, precum şi oricăror altor vînzători şi oameni de comerţ exercitânduşi adică negoţul…”(138) Şi tot principele face danii şi scutiri de taxe. În 20 aprilie 1628 dăruieşte lui Lancza Gyórgy, notar de Lugoj, soţiei sale Cătălina Kereszto, fiilor Gheorghe şi Grigorie, o diplomă de înnobilare şi o casă în piaţa oraşului pentru care sunt scutite de orice taxă, (dania s-a făcut la cererea banului de Caransebeş-Lugoj, Pavel Nagy de Deva).(139) În urma morţii lui Gabriel Bethlen (1630), reuşeşte să se impună ca principe al Ardealului Gheorghe Rakoczi I. În timpul domniei sale (1630- 1648) puterea centală este consolidată şi autoritară. Cetatea Lugojului este refăcută, după ce în 1630 la dieta principatului Transilvaniei se hotărăşte strângerea unei dări de 80 de florini de poartă pentru refacerea cetăţilor Jdioara şi Lugoj.(140) Garnizoana cetăţii va fi întărită de principele Rakoczy în 1636, cu 600 de oameni înarmaţi, pentru a apărarea regiunii.(141) Din Alba-Iulia principele Gheorghe Rakoczi I, îi dăruieşte, pentru merite militare, în Lugoj, lui Ioan Kigso din Lugoj, soţiei sale Eufrosina Fora şi fiului Marcu Nagy, o diplomă nobiliară cu blazon şi o casă. O altă diplomă de înnobilare, din 2 iunie 1636, îi confirmă nobiltatea şi îi acordă blazon nobiliar lui Ioan Dragomir (Joanni Dragumer) din Lugoj ( şi îi scuteşte de obligaţii casa din Lugoj). Dar acestea sunt cazuri singulare. Datorită problemelor financiare cauzate de războaie şi inflaţie, în secolul al XVI-lea apare înobilarea fără condiţia de a stăpâni o proprietate imobiliară şi fără dania unei moşii, însoţită în schimb de acordarea blazonului nobiliar, ceea ceavea să ducă la apariţia unei noi categorii de nobili mici: armalişti (nobilii de blazon). Principele Gheorghe Rákóczi I, înnobilează şi îi acordă blazon nobiliar,”dar fără vreo pagubă sau pierdere vădită pentru fiscul nostru”: la 24 octombrie 1634, îl lui Nicolae Iancu din Lugoj; la 20 aprilie 1643, lui Ioan Raţ alias Dentei din Lugoj, precum şi fratelui său Gheorghe şi fiilor lor Mihai şi Petru ( Joanni et Georgio Racz alias Denthej, Michaëli item ac petro similiter Racz); la 23 mai 1643, lui Sava Raţ alias Temesvári şi, prin intermediul său, soţiei Stana Raţ şi fiului Peia Raţ…„(ajuns la Lugoj) părăsind vatra cea mai dulce a patriei sale subjugate (Timişoara) de puterea neamului otoman cel mai crud…”; la 20 martie 1646, îl înnobilează pe Grigore Bruzor, locuitor din târgul Lugoj; la 8 august 1646, pe Ştefan Balassi, socotitor (retionista) din Lugoj şi pe ruda acestuia, Matei Balassi; la 8 aprilie 1647, pe diacului Ioan Thuri, prim castelan al cetăţii Lugoj şi prin pe soţia şi copiii săi ; la 28 septembrie 1647, pe Martin şi Ioan Pascotă din Lugoj (Martinus et Joannes Paszkota) „care se trag din neamul rascian (sârbi, ortodocşi ?), răniţi de purtarea crudă şi cât de îngrozitoare a turcilor, s-au dus în garnizoana noastră din Lugoj”.(142) În 1644, ban în această regiune devine Acaţiu Barcsai. Anul următor, principele Gheorghe Rakoczy I “…atât pentru sporirea numărului oamenilor de arme, cât şi în a face cunoscute alte preastrălucite fapte…eforturile lăudabile şi pline de bărbăţie a supuşilor lor…a alege şi rândui noi nobili şi oameni de arme…“ acordă o diplomă de înnobilare şi de blazon unui număr de 55 de oşteni călare conduşi de Radu Olos, dintre care unii „...părăsindu-şi vetrele părinteşti au trecut din stăpânirea turcească ( precum Gheorge Varga Temesvari) în târgul nostru unde şi-au stabilit locuinţa (oppidum nostrum Lugas transmigrantes, habitationes suas collocarint)…”.(143) Continua sporire a 66 67 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU presiunii otomane la frontiera de sud-vest a Transivaniei şi participarea acestor ostaşi la bătăliile războiului de 30 de ani (căci principele va scrie soţiei sale la 22 februarie 1644 din Saraspatak, că se pregăteşte să adune armată pentru atacarea cetăţii Coşiţa din Slovacia, şi îi cerea „…să aibă grijă ca să trimită din vreme pedestraşi în Lugoj, Caransebeş şi Ineu”, iar diploma e acordată la 15 august 1645, din Rampersdorff) va face ca „Giucoane şi Giura Raţ, Ioan Borhici, Gheorghe Varga Temesvari, a unui alt Gheorghe Szocs, a lui Giura Baszmay, Românul Roman, Nicolae Deac, Florea Raţ, Mihail Bosneac, Petru Raţ, ale lui Nicoale şi Moise Palici, ale lui Radivoi şi Mihail Raţ, ale lui Iovan Raţ, a lui Petru Horvat, a lui Gheorghe şi Stoian Horvat, a lui Mihail Sebessi, ale unui alt Mihai Radovan, ale lui Preda Olah, Olah Iovan, Nicu Breazovan, Ioan Serb, Gheorghe Vaida, Matia Horvat, Giura Bosneac, ale unui Giura Dunay, ale lui Ilie Olaszi, Ioan Flora, Achim Petcu, Petru Horvat alias Bosneac, Martin Szocs, Paul, Grigore, Petru şi Gheorghe Molnar, Andrei Ivuţ alias Coştei, Martin Mihnea alias Coştei, Gruia Raţ, Giura Curea, Nicolae Ion, Ştefan Rada, Marcu Branicevici, Maxim Saradi, Sava Modosi alias Raţ, Bogdan Raţ, Iovan Sremet, Martin Mârzei, Nicolae Raţ şi Marcu Dentey, Radu Bânda, Marcu Pap alias Raţ” să fie trecuţi în rîndul nobililor. Temeiul mai profund al dărniciei principelui este dorinţa sa de constitui în cetatea Lugoj un corp de oaste de elită, care să apere ce mai rămăsese din Banat (neocupat de otomani). Conjunctura militară schimbătoare odată cu frământările din viaţa politică internă a Transilvaniei (venirea pe tron în 1648, a lui Gheorghe Rakoczi II, după moartea tatălui său), au amânat însă procedura legală de punere efectivă în drepturi a celor 55 oşteni înobilaţi, până în anul 1648, când va fi prezentată spre confirmare în faţa dietei de la Alba-Iulia.(144) Acest act era completat de către noul principe, Gheorghe Rakoczi II, la 20 februarie 1649, cu o altă diplomă de înnobilare, ca recompensă pentru serviciile militare prestate de acelaşi Raudius Olasz şi o ceată de 44 de călăreţi în garnizoana de la Lugoj. (145) Dar preocuparea de a crea aici o elită cointeresată de apărarea zonei este constantă căci principele Gheorghe Rákóczi al II-lea, la 1 februarie 1649, îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar lui Mihail Raţ, păstrător al cheilor (claviger) cetăţii Lugoj, şi fiului acestuia Ştefan; la 29 martie 1650, îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar lui Dimitrie Mircea şi Gheorghe Nagy din Lugoj; la 26 iulie 1650, îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar lui Martin şi Ioan Sárga (Martini et Joannis Saarga) din Lugoj, precum şi tuturor fiilor acestora; la 7 martie 1652, îl înnobilează şi îi acordă blazon nobiliar lui Nicolae Lengyel alias Nagy din Lugoj; la 8 martie 1653, îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar lui Ioan Raţ din Lugoj şi fratelui acestuia după mamă. Toate aceste înnobilări se produc fără acordarea de scutiri finaciare.(146) Acaţiu Barciani, noul ban, tipăreşte pe cheltuială proprie, în 1648, la Alba Iulia un Catehism calvinesc, tradus în româneşte, pentru şcolile româneşti din Lugoj şi Caransebeş, de Ştefan Fogoraşi, predicator reformat în Lugoj.(147) Aceasta este dovada faptului că reforma avea rădăcini adânci la Lugoj. Un raport din 1650, al misionarului Gavril Tomasevici, confirmă acest lucru, vorbind de lipsa de preoţilor catolici din Caransebeş, Lugoj şi alte localităţi.(148) Pentru a avea o imagine cât mai clară asupra situaţiei confesionale din Lugojul acelor timpuri, trebuie să menţionăm că aici exista şi o comunitate ortodoxă, căci un Tetraevangheliar (Braşov, 1630) este donat bisericii din Lugoj: ”să se ştie că pre această carte au dat Chiţău Ianăş 6 groşi bani gheaţă şi a dato în oraşul Lugoj…şi cine ar lua de la biserică să fie proclet”. (149) În 1654, la îndemnul lui Acaţiu Barcsay, Gheorghe Rakoczi II, printr-o scrisoare trimisă lugojenilor, atestă statutul de oraş liber al Lugojului. Se dispune ca toţi locuitorii din oraş ce ţin de clasa economilor (iobagilor) să fie liberi şi sub anumite condiţii să fie îndreptăţiţi să poarte arme, pentru a servi principelui drept călăreţi care să apere oraşul. Ei trebuiau să asculte de poruncile căpitanilor numiţi de ban. Procesele lugojenilor se judecau în faţa scaunului căpitanului, iar apelurile în faţa banului. Obligaţiile militare trec asupra urmaşilor; militarii erau eliberaţi de iobăgie. Privilegiile acestea având ca scop crearea unui corp de elită pentru excursiunile războinice ale principelui au fost întărite şi de dieta de la Cluj (1655) cu limitarea ca ele să fie valabile numai pentru lugojenii băştinaşi, exceptându-se iobagii ce se vor muta aici.(150) Dar vremurile se schimbaseră aşa de mult încât iobagii pot deveni, nu numai oameni liberi dar şi nobili. Principele Gheorghe Rákóczi al II-lea, la 24 februarie 1651, îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar lui Andrei, Ioan şi Nicolae din Lugoj, „ care au fost eliberaţi de sătpânul lor de pământ şi scoşi din jugul iobăgiei”. (151) Toate aceste măsuri, înobilarea unor ostaşi viteji, eliberarea iobagilor din zonă, sunt semnele puternicei presiuni otomane, asupra „acestei cetăţi de graniţă a Lugojului” şi a întregii regiuni bănăţene, neocupate încă de turci. În octombrie 1657 sosi porunca de mazilire a lui Gheorghe Ráckoczi al II-lea. Refuzând să se supună, atrage asupra sa mânia turcă. Astfel în 1658 începe o nouă răscoala antiotomană a celor trei Ţări Române. Marele vizir Köprülü Mehmet pătrunde şi devastează Ardealul în iunie 1658. Deşi, în lupta de la Ineu principele Gheorghe Rakoczi II la 28 iunie obţine o victorie asupra armatei otomane, intrarea în Transilvania, spre sfârşitul lui august, a tătarilor şi a oştilor moldovene şi muntene, readuse la ascultare, schimbă situaţia. Turcii, victorioşi, şi-au putut impune condiţiile printre care: alegerea unui nou principe, mărirea haraciului de la 15000 la 40000 de galbeni, plata despăgubirilor 68 69 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU de război şi cedarea cetăţilor Lugoj şi Caransebeş. Acaţiu Barcsai (Acaţiu Bârcianu (Barcsay)), participant la negocierile din septembrie, cu Kenan, beilerbeiul de Buda, este numit principe al Ardealului, primind la 14 septembrie 1658, semnele puterii în schimbul condiţiilor impuse de otomani. (152) La 12 septembrie 1658, noul principe, silit, le va scrie comandanţilor din Lugoj şi Caransebeş să se supună de bună voie, făgăduinde-le că locuitorii nu vor fi vătămaţi în nici un fel. Se crede însă că Acaţiu Barcsai ar fi îndemnat în taină pe locuitori la rezistenţă. Dieta de la Sighişoara reunită la 12 octombrie 1658, a fost obligată să recunoască acest act.(153) Dar lugojenii şi caransebeşenii nu se supun şi situaţia devine gravă, căci refugiat la Timişoara (după ce a fost alungat de pe tron), Acaţiu Barcsai cere din nou bănăţenilor să se închine turcilor (9 octombrie 1659). Abia când hoardele tătare se concentrează între Lugoj şi Caransebeş locuitorii se supun.(154) Nu toţi însă, cei nobili refugiindu-se în Transilvania, deoarece Acaţiu Barcsai îi asigurase că aici vor fi despăgubiţi (1658). În 1659 când aceşti refugiaţi cer ceea ce li s-a promis, ei sunt refuzaţi. Documentele Dieta ţinute la Sebeş (24 mai-25 iunie 1659) arată că nobililor caransebeşeni şi lugojeni li s-a asigurat un refugiu provizoriu la Turda. (155) Despre ei, o hotărâre a Dietei de la Sighişoara, din 5 iulie 1660 ne lasă să aflăm că "nobilii din Lugoj şi Caransebeş, care sunt în ţară, să dea atât cât dă un nobil fără moşie".(156) Că situaţia acestor nobili este extrem de precară, în anii care au urmat, aflăm din articolul 19 al dietei din 1675 când s-a prevăzut ca ajutor scutirea nobililor refugiaţi din Lugoj şi Caransebeş de plata dării anuale de un taler. (157) Dacă şi-au pierdut moşiile nobilii din Lugoj şi Caransebeş încearcă să-şi menţină măcar statutul. În 1659 reprezentanţii lor, nobilii lugojeni Gheorghe Simion şi Ludovic Fiat i-au solicitat Capitului din Alba Iulia, în numele comunităţii, transcrierea în formă autentică a două documente: diploma regală din 29 august 1457 acordată de Ladislau al V-lea Postumul şi diploma de blazon acordată Lugojului de regina Isabella la 7 mai 1551.(158) Şi Roman Olah, refugiat în Ardeal, cere principelui Mihai Apafi I reconfirmarea diplomei din 1654 şi acordarea unor avantaje. La 15 iunie 1666 , principele a hotărât să le dăruiască ” nobililor din oraşul Lugoj, ai cărui locuitori şi oameni au fost alungaţi de la vetrele lor de vătămările şi silniciile neamului otoman” sesiile iobăgeşti întregi, dar pustii, aflate pe moşiile Sântimbru de Mureş şi Bărăbanţ din comitatul Alba de Jos, care aparţineau curiei princiare din Alba Iulia, cu respectarea a trei condiţii: interdicţia de a practica cârciumăritul între sărbătoarea Sfântului Gheorghe şi Sfântului Mihail; prestarea obligaţiilor anuale către fiscul princiar, cu excepţia conducătorului comunităţii şi a patru juraţi; cultivarea pământurilor în beneficiul Curiei princiare. După trecerea Transilvaniei în administrarea Casei de Habsburg, împăratul Leopold I a reconfirmat această diplomă, „nobilium aulum Lugosiensium” (18 iulie 1702). (159) Doar vechile drepturi din Banat nu sunt recunoscute. Desigur unii lugojeni reuşesc să se descurce şi în noul context. Astfel principele Mihai Apafi I îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar, la 21 aprilie 1664, lui Grigore Lugasi din Lugoj şi fiului său Petru. (160) Documentele şi puţinele ştiri care ne-au rămas din această perioadă ne fac să ne întrebăm în ce condiţii au fost cedate Lugojul şi Caransebeşul otomanilor sau dacă nu au existat condiţii, cât le-a luat otomanilor să îşi impună autoritatea efectivă asupra zonei. Istoricii experţi în istoria acestei perioade, precum Costin Feneşan şi Ioan Haţegan, vorbesc chiar de existenţa unui condominion fiscal osmano-transilvănean în zona Banatului sau de problema condominionului, plata dublă către otomani şi vechii nobili.(161) Care sunt piesele în acest „dosar”? Dieta de la Sebeş (1659) în articolul 27, răspunzând lui Jósika Gabriel, care se plângea că nu-şi mai putea întreţine din resurse proprii moşia Jdioara şi mai are a plătit lefurile garnizoanei din cetatea de acolo, stabilea ca, din ocnele ardelene de sare, să fie trimişi ca ajutor financiar câte 2000 de bolovani de sare pe an. Măsura urma să fie revocată după ce principele i-ar fi putut dona lui Jósika o moşie în schimbul Jdioarei. (162) În 1668, în urma intervenţiei beiului de Caransebeş şi a agalei de Lugoj, Mihai Apafi I i-a cerut lui Dominic Bethlen de Ictar să-i restitue banii unui tânăr din Lugoj, luaţi ca obligaţie iobăgească, deoarece tatăl său fusese înobilat încă de principele Gheorghe Rákóczi I, printr-o diplomă cu blazon: ”Fiind trimis la noi un om cu scrisoarea beiului de Caransebeş, împreună cu fiul omului din Lugoj, faţă de care Măria Ta ai pretenţii iobăgeşti, ne-a scris beiul, dimpreună cu agalele din Lugoj şi ne-a dovedit că a fost un om care a trăit cu libertate nobiliară, că şi-a slujit această patrie cu sabia şi că, fiind înnobilat de bătrânul principe Gheorghe Rákóczy, de fericită aminte, ar avea scrisoare de blazon, aşa că ne-a rugat să-i dăm drumul şi să respingem cererea pentru daune… primind această poruncă a noastră, să-i restitui în întregime banii luaţi amintitului fiu al omului din Lugoj, deoarece a plătit pretenţia iobăgească a Domniei Tale, astfel ca din această pricină să nu urmeze supărări de bună vecinătate. I-am scris şi domnului Kapi cu privire la eliberarea acestui om. (163) ” Probabil că datorită acestei duble autorităţi fiscale, în 1670, Husein paşa, beilerbegul de Ineu, îi scrie principelui Transilvaniei despre faptul că locuitorii din Făget sunt obligaţi la dare doar către sultan şi nu şi către nobilii de odinioară. (164) Astfel dispare vechea nobilime bănăţeană (aşa cum spune şi J.J.Ehrler, vorbind despre situaţia de la începutul secolului al XVIII-lea:”deoarece 70 71 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Banatul a fost considerat un bun nou-dobândit, el nu a fost reîncorporat regatului Ungariei, iar fiindcă în ţară nu se găseau nici oraşe şi nici nobili stăpânind moşii care să le fie donate…”). Turcii ocupând aceste teritorii le vor transforma în sangeacuri. Prin pacea de la Vasvar (1664) şi împăratul Austriei, Leopold I a fost de acord cu această cedare a Lugojului către otomani. Însă, cum trăiau oamenii în viaţa de zi cu zi, în „această cetate de margine” a Lugojului în secolele XIV-XVII ? La 29 noiembrie 1654, Ali, aga spahiilor din Lipova, îi scrie lui Acaţiu Bârcianu, banul Lugojului „Asta aşa s-a întâmplat. Apoi îţi mai comunic, prietene, că aici alimentele s-au scumpit extraordinar. (165) ”Citit cu neatenţie, pare a fi o banală informaţie transmisă de la un prieten la altul, dar este semnul schimbărilor importante prin care trece această zonă la sfârşitul secolului al XVII-lea. Sunt însă lucruri care nu se schimbă. Unul dintre acestea este nesiguranţa vieţii. De exemplu, în 1603 Lugojul este atacat de mai multe ori, ocupat de trei armate diferite care luptă între ele şi ars odată. Şi nu este un an cu totul şi cu totul excepţional. Armate otomane, habsburge, tătărăşti, muntene, transilvănene, străbat, mai mereu zona, devastând, arzând, jefuind. Două evenimente ne pot da o imagine despre ceea ce se putea întâmpla; la 7 august 1602 Bektas, beilerbeiul de Timişoara cucereşte cetatea Lugojului, apoi se îndreaptă spre Făget, combinând atacul cu tătarii care distrug semănăturile şi fortificaţiile; în 1605 Hasan, paşa de Timişoara, îi mustră pe oştenii sârbi din Lipova care au atacat cetatea Lugojului, conturbând astfel liniştea ţinutului. În urma acestor atacuri „săracii prizonieri creştini… căraţi de tătari prin toate locurile (alături de) toate animalele furate”. (166) Desigur, creştinii nu sunt cu nimic mai buni, fiind gata oricând să jefuiască oricând un teritoriu turcesc. Viaţa, atât de fragilă, se desfăşoară neţinând cont, parcă, de aceste avataruri. Sensibilitatea se împleteşte cu urâtul, într-un mod normal. O mamă ştie în această epocă că cel mai firav lucru este viaţa copiilor, a fiicelor sale. Într-un testament din 1602, Margareta Găman se referă, la fiicele ei , de câte ori le aminteşte: ”apoi casa să poată fi stăpânită de orfanele mele, Barbara şi Sofia Horvath, iar dacă şi acelea ar muri, să rămînă rudeniilor mele, lui Nicolae Găman şi celorlalte” (167). Pe parcursul acestui act singurele persoane despre care se pune problema „iar dacă şi acelea ar muri” sunt „orfanele” ei, pentru că acestea sunt încă copii. Moartea pare o prezenţă obişnuită în acestă lume. În testamentul ei, Margareta Găman aminteşte de „primul meu soţ, Gaspar Luca,…soţul meu Francisc Horvath,…şi soţului meu de acum, Ioan Floca”. E normal poate, ca în aceste condiţii legăturile de sânge să fie importante: „aceste pământuri le las la mâna fratelui meu mai mic, Nicolae Găman, dimpreună cu orfanele mele” , din casă „să îndestuleze din ea pe fratele meu mai mic, Nicola Găman; apoi casa să poată fi stăpânită de orfanele mele”, via „jumătate din aceasta o las soţului meu de acum, Ioan Floca, iar cealaltă jumătate să fie a orfanelor mele” „şi acestea le las orfanelor mele”. La fel, în 1602 din Măru „eu, Gheorghe Fărcaş,…, văzând starea mea de boală…las ca fratele meu mai mic, Nicolae Zagyvay, să-mi înmormânteze trupul, iar pe mama, soţia , fiica, pământurile şi toate animalele ce-mi aparţin le încredinţez rudei mele Nicolae Zagyvay, pentru ca atât cât va trăi să poarte de grijă urmaşilor mei asemenea propriilor copii”. Desigur, şi între soţi există afecţiune: „eu, Margareta Birta,…(din Caransebeş, 1602, las ) în aşa fel încât soţul meu Lupu Măcicaş, să se îngrijească după moartea mea de părăstasul meu şi de înmormântarea mea, iar în ce priveşte agoniseala mea, las toţi banii, argintăria, vitele , rufăria şi celelalte animale aflate în libertate…. amintitului meu soţ” şi: „Gaşpar Duma…chiar dacă sunt bolnav la trup,… fiindcă orice fel de bunuri şi câştiguri ale mele le-am dobândit împreună cu stăpâna casei, şi chiar acum, în timpul bolii mele îndelungate, ea m-a îngrijit, m-a întors de pe o parte pe alta, fără ca altcineva în afara ei să mă îngrijească, îi las ei întreaga casă…grajdul..dimpreună cu o grădinăşi cu via…bucata de moşioară” şi din nou, legăturile de sânge:”…auzind acestea, Adviga Torok, soţia lui Gaşpar Duma, a făgăduit din libera ei bună voinţă, ca moşia strămoşească a familiei Duma, dimpreună cu toţi iobagii, să o dea surorii mai mici…” (168) Documentele, deloc numereoase, nu ne pot da o imagine corectă a sensibilităţii acelor vremuri, în special pentru că în ele sunt reflectaţi, de cele mai multe ori, nobilii. Desigur, în secolul al XVI-lea devin tot mai importanţi oamenii cărţii, notari, preoţi şi pastori, importanţă dovedită prin deasa lor înnobilare. Prestigiul lor devine tot mai mare printre celelalte elite, nobilii - bellatores. De aceea poate, după cum scrie în 1586 iezuitul Valentin Lado, „domnul ban(Gheorghe Palatici de Ilidia ) este atât de binevoitor faţă de ai noştri, încât zi de zi nu a vrut să prânzească şi să cineze fără mine… M-a rugat stăruitor (ca să-l las) pe fiul său de 10 ani să vină la locuinţa mea ziua şi să-l învăţ să citească. Şi la plecarea mea să-l las pe tânărul meu pe care-l aveam cu mine să rămână în urmă pentru a-l învăţa pe fiul său.” (169) Aceasta este una dintre puţinele informaţii despre viaţa copiilor în acele vremuri şi depre relaţia cu părinţii, cu tatăl care „este un om foarte cumpătat şi foarte vigilent şi iubeste mult de tot pe oamenii cumpătaţi şi sobri”. Pentru copiii elitelor, şcoala pare să devină un lucru obişnuit, mai ales în condiţiile confruntărilor dintre reformă şi catolicism căci unul dintre traducătorii Paliei de la Orăştie (1582) este „Zacan Efrem, dascălul de dăscălie a Sebeşului”. Femeia, are un statut divers, în funcţie de zona, geografică şi socială din care provine. La 1602, Gheorghe Fărcaş din Măru, în testamentul său 72 73 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU încredinţează femeile din viaţa sa şi animalele: „iar pe mama, soţia , fiica…şi toate animalele ce-mi aparţin le încredinţez rudei mele Nicolae Zagyvay” şi tot el hotărăşte şi în privinţa pământurilor acesteia:„iar pământul de la Marga al soţiei mele, pe care l-am răscumpărat cu banii mei, anume cu treizeci şi şase de florini din mâini străine, îl las, dacă ar muri soţia mea, rudei mele Nicolae Zagyvay(170).” În schimb Margareta Găman este cea care hotărăşte, dispune, cumpără şi vinde proprietăţile sale după bunul plac, personal: „casa pe care am ridicat-o eu aici, la Lugoj…iar casa am clădit-o eu”, „două pămînturi pe care de arătură în potgoria Serked,…pe care le-am cumpărat personal”, „am mai dat de asemenea (cu zălog) acelui Gheorghe Găman şi o cingătoare turcească din argint pentru 20 de florini” sau împreună cu soţii: „pe terenul cumpărat pe bani dimpreună cu primul meu soţ”, „moşia din Ardeal, de la Tămăşasa, în comitatul Hunedoarei, pe care am obţinut-o dimpreună cu soţul meu Francisc Horvath”. De asemenea , ea îşi întăreşte hotărârile scrise cu propriile peceţi.: „spre dovadă şi tăria cărui lucru am dat această scrisoare a noastră pecetluită cu propriile noastre peceţi.” De asemenea, relevant pentru înţelegerea problemei poate fi documentul prin care, în 1601, Sigismund Bathory zălogeşte Lugojul şi satele din jur: „amintitului Andrei Barcsay şi de nobil neam Drusiana Bogathy , soţia sa. (171) ” O constantă, în legătură cu aceste femei, e legată de anumite lucruri importante, pe care niciuna nu uită să le amintească în testamentele lor, în comparaţie cu bărbaţii : (Caransebeş, 1602)”…(eu, Margareta Birta)… argintăria, rufăria”; (Lugoj, 1600) „(eu,Margareta Găman)…o rochie din tafta verde dublă, cinci cearceafuri noi, patru feţe de masă cu dungi, patruzeci de coţi de mătase albastră pentru maramă”. Şi reacţia Advigăi Torok ne arată că pentru aceste femei sunt lucruri mai importante decât pământul: „Auzind acestea, Adviga Torok, soţia lui Gaşpar Duma, a făgăduit din libera ei bună voinţă, ca, moşia strămoşească a familiei Duma, dimpreună cu toţi iobagii, să o dea surorii mai mici, în afară de veşminte, din care îi dă o rochie de grenat şi o plapumă, atunci când se va mărita…”(172) Probabil nu este vorba doar de cochetărie; femeia, e cea care se asigură, în aceste vremuri, să-i îmbrace pe toţi din casă, aşa că ele sunt singurele care intuiesc corect valoarea hainelor. Şi dacă pomenim de haine, ne putem întreba cum erau ele colorate ? Şi cum era colorată lumea acelor vremuri, dacă era colorată ? Desigur, documentele sunt destul de sărace, dar lumea era foarte colorată (lumea, încă, era cum era, toţi o vedeau şi nu simţeau nevoia s-o înregistreze). Femeilor le plăceau o „rochie de grenat(roşu închis, violet)” sau „…o rochie din tafta verde dublă,… cearceafuri noi, feţe de masă cu dungi,...mătase albastră pentru maramă” . Diplomele prin care nobilii primesc privilegii sunt şi ele: „zugrăvite în culori aparte la finele înscrisului nostru de faţă” (1551) şi pline de culori, la fel ca întreaga lume de atunci: „un scut militar de culoarea cerului, în a cărui câmp sau suprafaţă un braţ omenesc tăiat de la umăr, îmbrăcat cu o platoşă, ţine un pumnal scos din teacă îndreptat în sus, la a cărui jumătate se află o coroană de aur, deasupra scutului este aşezat un coif militar cu viziera lăsată în jos, acoperit cu o diademă regală împodobită în chip desăvârşit cu pietre preţioase şi perle, din care se observă că iese o lancie împodobită cu două pânze de culoare roşie şi galbenă, iar din vârful coifului cad de amândouă laturi sau margini ale acelui scut fâşii sau panglici de diferite culori, care îl înconjoară şi îl împodobesc foarte frumos”. Aceste blazoane colorează lumea: „să poarte această emblemă…peste tot: în bătălie, la jocurile cu suliţa, turnir, dueluri şi în oricare alte exerciţii nobiliare şi ostăşeşti; de asemenea să o întrebuinţeze la peceţi, ţesături, perdele, la diferite obiecte în formă de inel, la case, în ori ce lucru şi unealtă se vrea”(1551) şi în plus pe „steaguri, tapete, covoare, mantii, inele, scuturi, corturi, case, morminte…vase, lucruri şi lucrări…şi îndeobşte pe ori ce fel de lucruri şi bunuri”(1645) .(173) Până şi mormintele erau colorate ? „Să poarte şi să ducă cu sine pomenitul blazon…, după obiceiul celorlalţi … nobili…, peste tot, în lupte, în jocuri cu lancea, în turnire, în dueluri, în lupte individuale şi la oricari alte îndeletniciri de arme precum şi de nobili”. Care sunt aceste, alte, îndeletniciri de nobili ? Îndeletnicirile şi îndatoririle legate de conducerea oraşului şi a regiunii precum cele de : „ban, vicebani, comite, vicecomite…castelani şi juzi ai nobililor, slujbaşi însărcinaţi cu încasarea dărilor, strângători de dijme şi încasatori de dări…cei care îi repartizează pe oaspeţi,…prim-judele şi celalţi cetăţeni-juraţi…şi ceilalţi senatori…” şi, din aceste poziţii ei dau seamă de ”bani (pe) i-am cheltuit, din voinţa sfatului pentru nevoile oraşului,…lucru asupra căruia a deliberat sfatul şi l-a introdus în protocol…căci cheltuieli au fost destule…”, având grijă să consemeze notarul-jurat în „…protocoalele, registre şi…orice alte instrumente de drept…” şi apoi, cu grijă, să le închidă în .. „lada sigilată (cu scrisori)…şi să aplice pecetea comitatului pe ladă…” şi să partcipe la scaunul de judecată „…(despre) care judecată făcută dimpreună cu comitatul am relatat în scris(174)”, după cum relatează documentele vremii. Pe lângă aceste îndeletniciri, sunt grijile de zi cu zi, legate de „plata vreunor dări, taxe şi conribuţii de nonă, atât cele obişnuite cât şi cele extraordinare, plata ajutoarelor şi a venitului Cămării noastre (a principelui), îndeplinirea oricăror slujbe de rând şi orăşeneşti, plata dijmei şi a nonei, darea după clăile de fân, precum şi găzduirea de oaspeţilor…pe la casele lor” şi binenţeles cele legate de „case şi vii moştenite, terenuri agricole şi alodii”… ”o 74 75 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU grădină…un fâneţ..strugurii din deal… un fâneţ de coasă” ”grajdul…dimpreună cu o grădina” ” vitele,…şi celelalte animale aflate în libertate” „păşunea pentru cai a Lucăreştilor două iugăre de pământ, iar din păşunea pentru cai a lui Gaşpar Luca trei pământuri pe care le-am procurat împreună cu Gaşpar Luca” şi în general „pământuri de arătură, lucrate şi nelucrate, ogoare, lunci, păşuni, câmpuri, fâneţe, păduri, dumbrăvi, munţi, dealuri, vii şi dealuri cu vii, ape, râuri, eleştee, locuri de pescuit şi cursuri de apă, mori şi locul acestora, iar îndeobşte întregimea oricăror folosinţe şi penitenţe ale lor” . Pentru că se munceşte din greu la clădirea unei case, la vie (stârnind chiar invidia, „..văzând Ladislau Simon că domnul Nicolae Măcicaş a ridicat o vie mai bună pe amintitul loc de vie lăsat în pârlog, au ajuns să schimbe între ei astfel între ei vechiile vii”), pentru menţinerea în funcţie a unei mori („Ioan Gîrlişteanu… dînsul avea o moară…pentru care ar fi luat apă din apa Timişului, pe care apă şi canal de aducţiune s-ar afla mai jos şi moara lui Toma Nyakazo…Canalul de aducţiune şi stăvilarul morilor, deşi au fost deseori distruse de furia apelor Timişului, au fost totuşi refăcute cu cheltuielile, osteneala şi strădaniile sale ? A muncit Ioan Gârlişteanu alături de iobagii săi, sau formula se referă la altfel de strădanii? Dacă era un mic nobil, probabil că da. Dar care erau lucrurile importante în aceea vreme? Bonfiniu, cronicarul de curte al lui Matia Corvin, spune că locuitorii din Caransebeş şi Lugoj „sunt aproape toţi oşteni călare dedaţi slujbei ostăşeşti” şi de aceea importante sunt „calul, şeaua, armele şi oile”(1457) şi „efecte, cai, lăncii, suliţe şi alte arme de luptă”(1645). De asemenea, iobagii şi pămînturile. Numeroasele acte de danie sau de cumpărare de pământuri, ne arată o percepţie diferită (faţă de accea pe care o avem noi) asupra spaţiului. În acea perioadă, din care lipsesc hărţile funciare şi limitele lumii sunt truda lor mare,….acum puhoiul Timişului a spălat în întregime şi a umplut cu nămol zăgazul şi stăvilarul acestei mori…”) sau pentru îngrijirea stupilor şi porcilor (căci la 1629, nobilimea lugojană poseda 198 de stupi alodiali, 153 de stupi dijmă şi 52 porci dijmă; la 1630 poseda 49 porci din vamă sau dijmă; la 1631 în Lugoj se obţinea 198 de stupi alodiali cu roi împreună, 153 de stupi veniţi din dijmă(175)). Desigur, după cum ne spune Ioan Gîrlişteanu, el „a refăcut, curăţat şi pregătit în întregime stăvilarul şi canalul acelor mori vechi numai cu cheltuielile şi strădaniile sale…(176)” Schimbătoare şi nesigure, semnele care delimitează o proprietate sunt oamenii: „acea vie, pe care o am aici, în dealul cu vii al Lugojului, în vecinătatea viilor lui Giurca Radul şi Mihail Petruţ.” Un pământ aparţine unei persoane, care se raportează la alte persoane care deţin pământuri. Terenurile nu au mărimi în documentele vremii, au doar limite. Limitele unei proprietăţi sunt oamenii care deţin altă proprietate, pentru că lucrurile care pot deveni limite (şi centre) industructibile ale lumii sunt puţine: „…drumul public orăşenesc printre vii… care se întinde…tot până la zidul cetăţii...”. Documentele fac descrieri precise la modul în care se realizează punerea în posesie a unei persoane, eveniment cărui conotaţii simbolice sunt legate de vechiul drept românesc, preemţiunea la cumpărarea unei proprietăţi şi împiedicarea unui străin să obţină pământuri într-o comunitate de care nu aparţine: „comiţii, vicecomiţii ori castelanii şi juzii nobili ai acelui comitat…vă însărcinăm şi poruncim, deci cu tărie…ca…ducîndu-vă fără zăbavă, împreună sau doi dintre voi, sub sarcinile obişnuite a se respecta în asemenea cazuri, la faţa sus pomenitelor moşii...şi, de asemenea, la hotarele mai sus amintitei părţi de moşie…deţinute în aceleşi moşii învecinate din sus-zisul district Caransebeş şi comitat Severin, chemând în chip legiuit şi fiind prezenţi acolo toţi vecinii şi megieşii aceloraşi moşii, să împărţiţi acolo părţi drepte şi potrivite toate mai sus-pomenitele pământuri…Iar în sfârşit, trebuie şi sunteţi datori să eliberaţi…spre mai marea chezăşie de trebuinţă a drepturilor sale, scrisoarea voastră despre această împărţeală şi despărţire sub peceţiile voastre…(177)”. Aceste pământuri şi proprietăţi le găsim, în secolele XVI şi XVII fărâmiţate şi împărţite („ împărţire a bunurilor între fraţi şi surori, verişori după tată”): „din moştenirea lui Gaşpar Luca mi-a revenit o a patra parte, anume trei pământuri, dintre care unul în ţarina numită Căpîlna, altul în Prosec, între pământurile lui Benedict Gabor şi Mihai Gămăilă, al treilea la Hideşti..aceste sferturi de moşie care mi-au revenit la Glimboca, Rauna şi Kalowa…s-o dea de soţie lui Ioan Rada pe fata lor, Varvara…i-au promis lui Ioan Rada o parte din moşia din satul numit Glimboca (ca sfert al miresei)” ,” le-a cedat sfertul de proprietate( după dreptul cuvenit) fetei”. Această împărţire explică legarea ţăranilor de glie, căci într-un sat, ale cărui pământuri, erau împărţite între mai mulţi nobili, fiecare dintre ei avea nevoie de ţărani care să le lucreze aceste acest pământ. Putem vorbi, pe lângă legarea de glie, de legarea de un lot de pământ ( care aparţine unui nobil din moşia unui sat ). Un pământ, se vinde împreună cu iobagii, pentru că un pământ fără iobagi nu poate fi lucrat: ”…i-au promis lui Ioan Rada o parte din moşia din satul numit Glimboca… dimpreună cu iobagii aflaţi acolo, pe nume Martin, Oprea şi Moise Vlad”, „a făgăduit din din libera ei bună voinţă, ea moşia strămoşească a familiei Duma, dimpreună cu toţi iobagii”. Iobagii sunt cea mai mare valoare a acestei lumi pentru că ei reprezintă munca fără de care un pământ nu are valoare. Nu e de mirare, că dacă dobânda în bani este damnată în evul mediu, nu acelaşi lucru se întâmplă cu dobânda în munca ţăranilor iobagi: „ patruzeci de florini, de la viteazul Nicolae Găman de Kalova pentru care i-a zălogit doi iobagi de casă ai lor, anume pe Laţcu Cicioni şi pe Ioan Cicioni care locuiesc în satul 76 77 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Vîrciorova, dimpreună cu folosul ce ţine de ei”,…”la Glimboca am luat cu zălog pentru 18 florini un iobag de casă, Petru Roman, de la Gheorghe Marga”. Valoarea iobagilor o indică şi un act din 1622 de la Caransebeş.Pentru Nicolae Găman mai importanţi decât 60 de florini sunt iobagii săi: „Ana Simon…a dat în judecată pe nişte iobagi ai lui Nicolae Găman pentru un anumit act de violenţă al lor şi pe care ar fi putut să-l osândească chiar, potrivit legii, la pierderea capului, dar în urma mijlocirii unor oameni cinstiţi…s-au împăcat şi au căzut de acord în aşa fel, încât Nicolae Găman să renunţe la procesul pornit pentru cei şaizeci de florini (date împrumut) …doamnei Ana Simon… în schimb doamna Ana Simon să renunţe la acel proces pornit cu iobagii lui Nicolae Găman…(178)” Pe lângă pământuri, iobagi, blazoane şi arme de tot felul (inclusiv „arcuri, săgeţi, săbii tătăreşti(179)”) un animal are întâietate printre simbolurile puterii şi nobilităţii: calul. Documentele medievale ne prezintă o serie de contracte de cumpărare-vânzare în care sunt înscrise preţurile unor proprietăţi, preţuri nu foarte concludente, din cauză că nu ştim mărimea terenurilor vândute şi datorită inflaţiei. Dar dintr-un document din Caransebeş din 1612 aflăm că „(la acea) jumătate din casă…aceştia au renunţat pe vecie…în schimbul unei iepe,…acceptată de bunăvoie la suma de şaisprezece florini” (180). Documentul ne arată calul, ca fiind un animal special, scump, un atribut al acestor nobili care „sunt aproape toţi oşteni călare dedaţi slujbei ostăşeşti”. Dacă inflaţia ne împiedică să aflăm valoarea exactă, în bani, a unei proprietăţi din acea epocă, putem înţelege că o locuinţă avea, în acele vremuri, valoarea a doi cai. Această valoare a rămas constantă cel puţin încă 100 de ani, pentru că abia atunci se va produce o „inflaţie” a cailor, o „democratizare” a acestui animal, astfel încât oricine să şi-l poată permite(de exemplu un „preot-ţăran” de la sfârşitul secolului al XVIII-lea are trei cai, pe care îşi permite să-i risipească, împrumutându-i mezinului său frate, cunoscut „fiu risipitor”). Alături de nobili şi iobagii lor, aceste pământuri erau străbătute, într-o parte şi alta a graniţei, de cei care pasc „celelalte animale aflate în libertate (altele decât vitele)” fie că sunt supuşi nobililor creştini, fie mai marilor turci din eyaletul Timişoarei, lucru care dă naştere la numeroase incidente, după cum aflăm dintr-o scrisoare din 17 decembrie 1637 a lui Ismail, alabei de Timişoara, către Sigismund Fiat din Caransebeş; „…Iobagul Milostiviei Tale mi-a adus scrisoarea Milostiviei Tale şi am înţeles ceea ce îmi scrii Milostivia Ta acolo. Milostivia Ta scrie, că în vremea din urmă, iobagii mei din Jebel ar fi mânat nişte porci în hotarul Milostiviei Tale de ghindă, la păşunat, anume pe moşia Milostiviei Tale din pădurea Jebelului, iar oamenii de la Jebel ar fi făcut-o pe ascuns pentru a nu plăti taxa, care nici n-a fost plătită. Mai mult, tocmai omul care a adus scrisoarea ar fi venit oficial după taxă şi a fost încredinţat oficial cu aceasta. Milostivia Ta scrie că taxa pentru porci ar face douăzeci şi unu de florini. Domnule bun vecin si nobil prieten al meu! Iată, din scrisoarea Milostiviei Tale înţeleg treaba dar, mergându-i pe urme, am aflat că acei porci au umblat puţin: unii o săptămână, alţii cinci-şase zile şi unii vreme de trei săptămâni, deoarece n-a fost destulă ghindă ca oamenii să-şi îngraşe acolo porcii, aşa că este cu neputinţă să plătească chiar aşa de mulţi bani. De aceea nu pot să năpăstuiesc sărăcimea să plătească în acelaşi chip. Cel ai cărui porci au umblat pe acolo zile puţine va trebui să plătească puţin; cel ai cărui porci au fost mai multe zile vor plăti însă mai mult. (181)” Drumurile sunt bătute şi de „călători, negustori, precum şi…alţi vînzători şi oameni de comerţ, exercitându-şi adică negoţul…” dintre care unii „sunt găsiţi neascultători, fie că se vor sustrage să dea fiscului nostru,…tariful de vamă (vectigalul)… fie că se vor furişa cu oarecari vite…” şi de aceea toţi nobilii „pentru prinderea lor…vă cere această credinţă Domniilor voastre... să-i fie cu ajutor şi sprijin…potrivit legii, sub steag” „viteazului nostru credincios Sigismund Fiat” căruia „i-am de grijă a tricesimei noastre de la Caransebeş, Lugoj şi Zăicani(182)” Şi de asemenea fie că eşti în părţile turceşti , fie că eşti în părţile creştine drumurile sunt pline de tâlhari, după cum scrie în 1645 Ali, aga spahiilor din Lipova lui Acaţiu Bârcianu, banul Lugojului: „Atunci, luând câţiva spahii cu mine, am plecat în direcţia amintită şi am dat peste răufăcători. Pe unii i-am tăiat, pe alţii i-am prins. Pe când ne întorceam cu ei spre cetate, un lotru numit Giurgiu, pe care-l ştiam de mai înainte, ne-a ieşit în cale, pe care l-am arestat odată cu căruţa, nevasta şi copilul său şi i-am dus cu noi. Pe urmă iarăşi ne întîlnirăm cu doi răufăcători care veneau dinspre ţinutul Caransebeşului, pe care de asemenea prinzându-i cu căruţa, caii, neveste si bagaje, i-am mânat cu noi şi i-am predat comandantului nostru. ”Aceşti hoţi, după cum se plânge beilerbei de Timişoara, Mustafa Paşa, (în 1657) jefuiesc iobagii din zona Ineului, Salontei, şi chiar pe negustorii ragusani din Timişoara aflaţi în drum spre Oradea (183). Iar…”lotrii care l-au prădat pe Iani Mustaki Grecul, au fost în număr de patru”. Jaful asupra lui Iani Mustaki Grecul, dă naştere unei adevărate poveşti poliţiste, după toate regulile genului: „căci unul dintre aceşti lotri, care au încăput pe mîinile noastre, pe care l-am şi pedepsit după cum merita, fiind supus la cazne, a mărturisit şi el că a fost împreună cu alţi patru: unul, Mihai Neag, care a fost iobagul lui Gheorghe Deac, al doilea numit Caragea, care a fost iobagul lui Nicolae Halmagy,…al treilea, un sîrb. Acelaşi lotru a mai mărturisit în chinuri, că atunci, pe când bejeneau din cauza lotriei lor, un numit Ioan Regaţ a cumpărat în pădure, pe bani, o puşcă de la iobagul domnului Ioan Torok pentru aceşti 78 79 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU lotri. Dacă domnul Ştefan Simion a dat de ştire ori nu, aceasta nu o ştiu. Ştiu aceasta, că atunci când noi, comiţii, am pornit să-l căutăm acasă pe acel Ioan Regaţ, Ştefan Simion aflându-se printre noi, a luat-o înainte cu calul. I-am interzis să plece atunci când ne-am îndreptat spre satul numit Brebu, unde l-am găsit pe Ioan Regaţ la casa sa(184).” O altă poveste cu iz poliţist apare într-o depeşă din 1653 trimisă de Ahmed, beilerbeiul de Timişoara, banului Acaţiu Bârcianu de Lugoj si Caransebş, poveste care stârneşte un adevărat incident „internaţional” : „În vremea din urmă de la Sebeş a venit aici la Denta, în aceste părţi, un tânăr român din Sebeş numit Oprea, şi s-a pus chezaş să fie slugă ceauşului din Denta. Dar, după câteva zile, gândindu-se la o tâlhărie şi stăpânul nefiind acasă, i-a spart lada şi a luat trei sute de florini ai acestuia. Apoi, cu cheltuială şi osteneală, cu sprijinul nostru, a fost găsit în Ţara Ardealului şi dregătorii l-au şi prins potrivit cu legea şi l-au dat pe mâna păgubaşului. Dar, deoarece acei bani aparţineau altcuiva, stăpânul banilor nu se mulţumeste cu uciderea tâlharului, fiindcă a dat două sute din florinii lui surorii sale mai mari şi i-a lăsat la ţesătorul David si la numiţii Petru şi Pavel. Astfel bietul păgubaş a fost nevoit să se nevoiască de două, trei ori să meargă la Sebeş pentru a-şi cere drepturile, dar dregătorii de acolo n-au dat răspuns nici la scrisoarea trimisă de chehaia mea, nici nu i-au restituit acestui nenorocit banii. De aceea, dragul meu vecin, iată mai dau încă o dată ştire Milostiviei Tale despre această treabă ca, ocupându-te asa cum se cuvine de acest lucru, să cauţi acei două sute de florini pe care falsul tâlhar Oprea i-a lăsat la sora sa Ana, la Petru, Pavel şi David, şi care a sporit cu denunţul şi alte cheltuieli cu o sută cincizeci de florini. De aceea, dacă Milostiviei Tale îi este scumpă cinstea Dumnezeului vostru şi a principelui tău, să daţi banii, deoarece dacă nu apar, vor reveni la mine plângând, aşa că eu voi scrie din nou principelui, iar aici vor fi reţinuţi în schimb oamenii voştri. Deci să nu ne fie nouă spre păcat, ci dregătorii de la Sebeş să-i înlocuiască paguba, căci ce fel de neomenie este din partea dregătorilor voştri nici măcar să nu ne răspundă la scrisoare, nici să restituie paguba bietului pârâş. Iată, rămâne pe seama Milostiviei Tale să-i întorci paguba şi aştept deci veşti despre asta”. Urmarea o aflăm din scrisoarea pomenită şi mai sus, a lui Ali, aga spahiilor din Lipova către Acaţiu Bârcianu, banul Lugojului (1654), ca de obicei, cei nevinovaţi fiind prinşi la mijloc: „S-a mai întâmplat că un anumit locuitor din Româneşti, numit Petre, pe când se întorcea acasă cu bucate, soldaţii din Caransebeş l-au prins, l-au închis şi deşi avea permisul la el, l-au băgat în temniţă. Şi mai înainte au mai prins vreo 30 de astfel de raiale în împrejurimile Caransebeşului. (185)” După atâtea infracţiuni să intervină justiţia. După cum scrie Ibolya Şi- poş în articolul „Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene”: „în calitatea sa de reprezentant al principelui Transilvaniei în Banatul de Caransebeş-Lugoj, după anul 1536, banul, şi în lipsa lui motivată vicebanul, avea obligaţia să apere privilegiile deţinute de nobili în oraşe şi târguri, să conserve şi să garanteze scutirile fiscale de natură ordinare şi extraordinare, şi să îndeplinească în caz de necesitate toate slujbele militare şi administrative din teritoriul bănăţean. Alături de ban, participau la scaunul de judecată, juzi, juraţi asesori, secretari şi un notar. Completul de judecată era obligat să rezolve toate cauzele civile şi penale din Caransebeş şi Lugoj, conflictele apărute la stăpânirea asupra pământului, între membrii aceleiaşi familii nobiliare sau între familii diferite, puneri în stăpânire, moşteniri, zălogiri, răscumpărarea deţinerii pe nedrept, vânzări-cumpărări şi dispute între rude.(186)” În actul de justiţie există numeroase proceduri prin care împricinaţii încearcă să încline balanţa justiţiei într-o parte sau alta. Iată cum se desfăşoară un astfel de proces în anul 1613: „Noi, Ştefan Somogi de Lugoj, …am ţinut la Lugoj scaun de judecată …proces…între domnul Daniel Kun, prim jude al Caransebeşului, în numele celorlalţi caransebeşeni, în calitate de pârâş şi, domnul Ştefan Micşa, care a fost mai înainte prim-jude al Caransebeşului …în privinţa datoriei de o mie de florini faţă de măritul Alia Farkas de Korotna, pe care a câştigat-o de la caransebeşeni pe cale legiuită…Pârâtu, Ştefan Micşa...a răspuns dimpotrivă:…nu tăgăduiesc…până la un anumit soroc, anume timp de o săptămînă, (s-a lăsat părţilor) pentru a proba totul cu protocoalele, registrele şi cu orice alte instrumente de drept ...pârâtul nu s-a prezentat…nici la trei luni după aceea…ci acţionând în taină a căutat alt mijloc pentru problema sa, în aşa fel încât pârâtul a prezentat o aşa poruncă a înălţimii sale, anume ca domnii caransebeşeni să-l caute legiuit la propria reşedinţă în cursul procesului îndelungat; ...deoarece acea poruncă…s-a întocmit după sorocul îngăduit de lege, am hotărât să nu rămână în vigoare,…ba pârâşii să-l poată urmări pentru nerespectarea poruncii…neînfăţişîndu-ni-se…pârâtul,…deşi potrivit obiceiului legiuit, l-am chemat de trei ori la întrunirea scaunului…am constatat că pârâşii au adus dovezi cuprinzătoare şi au agravat situaţia pârâtului…în protocoale nu s-a scris că s-a hotărât în alt fel…în a cinsprăzecea zi,…notarul-jurat al Caransebeşului, dimpreună cu şase juraţi şi şase juzi de acolo, au depus mărturie…că pârâtul a luat asupra sa chezăşiile…La ascultarea cărei mărturii, deşi l-am chemat şi l-am strigat pe pârât în trei rânduri…el totuşi nu s-a înfăţişat…(sentinţa):… domnii caransebeşeni să-l poată mulţumi pe domnul Alia Farkas din bunurile pârâtului,…oriunde s-ar afla aceste bunuri…” Iar pentru recurs părţile: „să fie în aşa fel pregătiţi încât să se prezinte în prima zi a viitoarei Diete de la Cluj toate dovezile, scrisorile şi documentele lor scrise, pentru a se putea orândui potrivit legii în privinţa acestei neînţelegeri dintre cele două părţi…” Apar şi 80 81 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU situaţii în care totul se rezolvă pe cale amiabilă, „în faţa noastră s-au învoit de bună voie în aşa fel, anume că, deoarece cu un an în urmă nobila persoană Nicolae Găman de Karlowa, convocând toate rubedeniile sale…le-a cedat sfertul de proprietate (după dreptul cuvenit) fetei şi le-a încredinţat rubedeniilor sale, dar deoarece în privinţa împărţirii acelui sfert au existat încă mai de demult certuri şi amânări între ei, punând acum de o parte…disputa lor …au ajuns astfel la o înţelegere prin consensul unanim…” Şi avem şi cazuri în care la un „scaun de judecată, au venit…Ioan Pleşcău,… în calitate de pârâş,…pentru a deschide proces (şi) l-a numit părtinitor pe viteazul Ioan Tîncovan, (care ) vroind să îngenunchieze i-a cerut să-l dovedească, însă dacă n-ar fi în stare, (să-i plătească) despăgubire…(scaunul)…i-am acordat de trei ori termen de cinsprăzece zile pentru a aduce dovezi…şi a făcut în sfîrşit apel la scaunul de judecată a domnului ban…şi nu s-a înfăţişat, legea l-a găsit vinovat pe Ioan Pleşcău pentru plata unei amenzi de o sută de florini…” Există şi cazuri în care trebuie să intervină chiar conducătorul ţării, până justiţia îşi face datoria, atunci când „…îndemnaţi de nu se ştie ce şi mânaţi de care nesupunere, au ocupat cu forţa iar nu pe calea legii toate şi întregile părţi de moşie ale aşa zisului pârâş…(187)” sau când confiscă lui Petru de Tincova, castelan în 1529 al cetăţii Lugojului, curtea şi casa nobiliară din Caransebeş, pentru faptul că l-a ucis în circumstanţe neprecizate pe nobilul Gaşpar Bezerey.(188) Semnele schimbărilor devin tot mai evidente în acest secol XVII. Să revenim la scrisoarea din 29 noiembrie 1654, pe care Ali, aga spahiilor din Lipova, i-o scrie lui Acaţiu Bârcianu, banul Lugojului: „Asta asa s-a întâmplat. Apoi îţi mai comunic, prietene, că aici alimentele s-au scumpit extraordinar”. Nu e singurul care simte asta; în 1591, la Caransebeş „Ioan Ciclean… mi-a plătit în întregime acea sumă de bani, jumătate acum, la Crăciun, iar jumătate mai înainte, i-am dat de aceea eu la mînă acest fîneţ spre al ţine…”, iar din alt document aflăm că „am fost nevoit în aceşti ani scurşi ori vremuri de scumpete şi tulburări… să împrumut cu zălog şase florini”(Caransebeş, 1617). Şi principii au şi probleme financiare. De exemplu Gheorghe Rákóczy I, la 1 ianuarie 1644, zălogeşte pentru o mie de florini lui Petru Szászvárosi (din Orăştie) alias Pap de Lugas, o casă aflată în târgul Lugoj, nobilitată şi scutită de dări de către principele Gabriel Báthory, dar realăturată bunurilor fiscale aparţinând cetăţii Lugoj printr-o hotărâre a dietei din Cluj, condusă de principele Gabriel Bethlen. Iar înnobilările se fac fără scurtiri financiare. Tot în acest sens trebuie interpretată şi hotărârea Dietei ţinute la Mediaş (24 octombrie 1650) care a definitivat, după multe controverse, moşiile fiscale depinzând de Caransebeş şi Lugoj: (26) Lugoj, Caransebeş, Sâlha, Biniş, Valea Lungă, Prediul Serge, Satumic, Oloşag, Visag, Sacoşul Mare, Szentség, Hodoş, Herendeşti, Dragomireşti, Domboricza, Coştei, Jabăr, Belinţ, Ohaba Mare, Ficătar, Buziaş, Silagiu, Vermeş şi Kárány.(189) Nobilii pierd monopolul războiului. Armele de foc sunt tot mai numeroase şi ele duc la democratizarea meşteşugului armelor, nobilii pierzându-şi astfel din importanţă. Puştile devin aşa de comune încât şi le permite oricine „acelaşi lotru a mai mărturisit în chinuri, că atunci, pe când bejeneau din cauza lotriei lor, un numit Ioan Regaţ a cumpărat în pădure, pe bani, o puşcă de la iobagul domnului Ioan Torok pentru aceşti lotri(190)”(1636). Armele de foc, tot mai răspândite înclină tot mai mult balanţa puterii, dinspre falnicii nobili cu scut şi sabie spre oricine, iar nobilii îşi pierd din importanţă. Probabil, aşa se explică şi sunt posibile diplomele de înnobilare acordate de principii transilvăneni Gheorghe Rakoczy I, (15 august 1645 ) unui număr de 55 oşteni români, sîrbi şi maghiari conduşi de Raudius Olasz, şi cea acordată de Gheorghe Rakoczi II (20 februarie 1649) aceluiaşi Raudius Olasz şi cetei sale de 44 de călăreţi din garnizoana de la Lugoj. Neverosimil ar fi părut, în alte vremi şi faptul că principele Gheorghe Rakoczi II acorda la 29 septembrie 1654, scutiri de obligaţii şi dări pentru toţi iobagii lugojeni, în schimbul participării la diferite servicii militare, chiar şi în condiţiile în care e precizat caracter militar al noii provincii (chiar principele Gheorghe Rákóczi al II-lea, când la 15 septembrie 1651, îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar lui Valentin Nyiressi, dascăl din Lugoj (honestum Valentinum Nyiressi, apud Lugosium scholasticum) şi prin el, fratelui său Mihail, şi condiţionează înnobilarea prin „dacă nu s-au născut iobagi ai noştri sau ai altora, nici nu sunt din partea locului”; în 1655 în documentul prin care sunt înnobilaţi fraţii caransebeşeni Francisc, Ioan şi Mihai Bardi s-a specificat condiţia să nu fie dintre „iobagii fiscului sau ai altora” .(191) Dintr-un document din Alba Iulia din 1646, înţelegem că şi nobilii, precum „Francisc Măcicaş,…din Tincova”, împinşi de nevoia de a avea bani lichizi: „a socotit scutiţi şi liberi de iobăgie câţiva coloni şi iobagi…pentru un preţ şi plata unei anumite sume de bani, şi le-a dat libertatea în orice alt chip” şi de asemenea, „spre încălcarea dreptului de moştenire” deşi, „neîndoios fratepărtaş mai mare ca vîrstă…a vândut cu amănuntul şi a înstrăinat unor vecini şi oameni străini care nu-i sunt legaţi prin nici o obligaţie decurgând din rudenia de sânge anumite părţi de moşie…(192)”sunt prinşi în acest vârtej al lumii care se transformă. Vechea lege românească, recunoscută şi întărită şi de diplomele de privilegii ale regilor maghiari, îşi pierde importanţa. Poate de aceea, ultima menţiune a districtelor româneşti o avem la 1609. De facto, ele înceteză să mai existe şi să funcţioneze în această lume nouă care are alte valori. Începe însă epoca otomană care încearcă să pună piedică timpului şi opreşte transformările care au loc în Banatul de Caransebeş-Lugoj în secolul al XVII-lea. 82 83 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 1. Istoria României, volumul II, Editura Academiei R. P. R., 1962, p. 629; 2. Erich Zölner, Istoria Austriei, volumul I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 189, 201; 3. Ioan Haţegan; Lucia Savulov, Banatul medieval, în „Anale Banatului”, V, Timişoara, 1997, p. 179-213; 4. Erich Zölner, op. cit., p. 230-232; 5. Ioan Stratan; Vasile Muntean, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 12; Istvan Iványi, Lugos, rendezett tanácsu, varós: torténete adatok és vazlatok, Horváth Istvan es társa Könynyomdája, Szabadka, 1907, p. 14; cu mari diferenţe, Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, Cronologia Banatului. Banatul între 943-1552, vol. II/1, Editura Artpres, Timişoara, 2007, p. 304; 6. Ibolya Şipoş, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene, în „Analele Banatului” S.N. Arheologie-Istorie, XV, Muzeul Banatului, Timişoara, 2007, p. 255-267; 7. Patriciu Dragalina, Din istoria Banatului Severin, volumul II, Editura Autorului, Caransebeş, 1900, p. 10; 8. Ioan Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti, adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania, în secolele XIV - XVI, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 148; Documente privitoare la Istoria Românilor (1530-1550), Colecţia Hurmuzacki, volumul II partea 4, Bucureşti, 1894, p. 63; 9. Ibidem, p. 97; 10. Istvan Iványi, op. cit., p. 14; Dragoş Lucian Tigău, Banii de Caransebeş şi Lugoj. Consideraţii asupra atribuţiilor şi competenţelor acestora, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XVI, Bucureşti, 1998; 11. Documente privitoare la Istoria Românilor, op. cit., p. 98; 12. Ibolya Şipoş, Rolul Banatului de Caransebeş Lugoj Petru Petrovici în cadrul luptelor interne din Transilvania de la mijlocul secolului al XVI-lea, în „Anale Banatului”, V, 1997, Timişoara, p. 217 - 233; 13. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 312; 14. Istvan Iványi, op. cit., p. 15; Ion Lotreanu, Monografia Banatului, Institutul de arte grafice "Ţara", Timişoara, 1944, p. 248; 15. Istvan Iványi, op. cit., p. 15; 16. Ibolya Şipos, op. cit., p. 217-233; 17. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 322; 18. Ibolya Şipos, op. cit., p. 244; 19. Ibidem, p. 244 20. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 322; 21. Enrich Lay, Stema conferită Lugojului în 1551; 22. Ibolya Şipos, op. cit., p. 224; 23. Ibidem, p. 245; 24. Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, Editura Banatul Editura Artpres, Timişoara, 2005, vol.II, p.15; 25. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 322; 26. Istvan Iványi, op. cit., p. 21; 27. Ioan Haţegan, op. cit., p.14; 28. Gheorghe Sebestyen, Unele cetăţi ale Banatului şi desenele lui L. F. Marsigli, în „Revista muzeelor şi monumentelor”, nr. 1, 1984, Bucureşti, p. 39-52; 29. Documente privitoare la Istoria Românilor, op. cit., p. 606; 30. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 334; 31. Ibolya Şipoş, op. cit., p. 226; 32. Ioan Haţegan, op.cit., p.21; 33. Documente privitoare la Istoria Românilor, op. cit., p. 709; 34. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 341; 35. Ibolya Şipos, op. cit., p. 226; 36. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 26; 37. Ibidem, p. 27; 38. Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, op. cit., p.28; 39. Cristina Feneşan Bulgariu, Problema instaurării dominaţiei otomane asupra Banatului, Lugojului şi Caransebeşului, în „Banatica”, IV, 1977, Reşiţa, p. 223-238; 40. Bodo Barna (coordonator proiect), Ghid cronologic pentru oraşele bănăţene Timişoara, Lugoj, Reşiţa, Caransebeş, Pancevo, Kikinda, Zrenjanin, Vrsac, Editura Marineasa, Timişoara, 2007, p.73; 41. Cristina Feneşan Bulgariu, op. cit.; 42. Istvan Iványi, op. cit., p. 26 43. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.74; Ioan Haţegan, op. cit., p.30; 44. Ibolya Şipoş, op. cit., p. 228; 45. Istvan Iványi, op. cit., p. 27; 46. Ibidem, p. 27; Ibolya Şipos, op. cit., p. 228; 47. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.23; 48. Istvan Iványi, op. cit., p. 28; Ibolya Sipoş, op. cit., p. 229; 49. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 14; 50. Istoria României, op. cit., p. 937; 51. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 14; 52 . Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.72; 53. Călători străini despre ţările române, volumul II, Editura Stiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 347-329; 54. Istvan Iványi, op. cit., p. 29; 55. Ioan Haţegan, op. cit., p.37; 56. De exemplu: Cronici turceşti privind ţările române, vol. II, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1974, p. 115; 84 85 Note O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 57. Cristina Feneşan Bulgariu, op. cit., p. 225; 58. Istoria României, op. cit., p. 940; 59. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 14; 60. Istvan Iványi, op. cit., p. 31; 61. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 14; 62. Istvan Iványi, op. cit., p. 32; 63. Ibidem, p. 37; 64. Olga Cicanici, Companiile greceşti din Transilvania şi centrul european în anii 1636-1746, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981, p. 17; 65. Mihail Dan, Samuel Goldemberg, Regimul comercial al negustorilor balcanolevantini în Transilvania, în “Apulum”, VII, volumul 1, Alba Iulia, 1968, p. 29-35; 66. Ştefan Meteş, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul, Tipografia lui W. Krafft, Sighişoara, 1921, p. 141; 67. Călători străini despre ţările române, op. cit., p. 586; 68. I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 82; 69. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 14; Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, Editura de Vest, Timişoara, 2007, p. 228; 70. I. D. Suciu, Literatura bănăţeană de la începuturi până la Unire (1582-1918), Editura Regionalei Bănăţene Astra, p. 3; 71. Călători străini despre ţările române, op. cit., p. 462; 72. Ibidem, p. 586 73. Călători străini despre ţările române, vol. III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 78; 74. Ibidem, p. 105; 75. Costin Feneşan, op. cit., p. 57, 230 ; 76. Călători străini despre ţările române, op. cit., p. 78; 77. Ibidem, p. 105; 78. I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, p. 82; 79. Călători străini despre ţările române, volumul II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 586; 80. I. D. Suciu, op. cit., p. 82; 81. Istvan Iványi, op. cit., p. 16; vezi Costin Feneşan, op. cit., p. 60, 64, 232; 82. Patriciu Dragalina, Din istoria Banatului Severin, volumul I, Editura Autorului, Caransebeş, 1899, p. 123; 83. Ioan Haţegan, op. cit., p.61; 84. Istvan Iványi, op. cit., p. 37; Ioan Haţegan, op. cit., p.66, 67; 85. Patriciu Dragalina, Din istoria Banatului Severin, volumul II, Editura Autorului, Caransebeş, 1900, p. 45; 86. Ibidem, p. 47; 87. Gheorghe Cotoşman, Din trecutul Banatului, cartea I, Timişoara, 1934, p. 82; Ioan Haţegan, op. cit., p.67-70; 88. Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timi- şoarei, Editura Facla, Timişoara, 1984, p. 83; 89. Ioan Haţegan, op. cit., p.71; 90. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.79 ; 91. Patriciu Dragalina, op.cit., p. 63; Istvan Iványi, op. cit., p. 40-43; 92. Dragoş Lucian Ţiglău, op., cit., p. 237; Ioan Haţegan, op. cit., p.78; 93. Ioan Haţegan, op. cit., p.78; 94. Ioan Haţegan, Mihai Viteazul şi Banatul, în „Banatica”, VIII, 1985, Reşiţa, p. 213-219; 95. Istvan Iványi, op. cit., p. 44; 96. Costin Feneşan, Câteva documente din timpul stăpânirii turceşti în Banat, în “Tibiscus”, IV, 1975, p. 185-199; Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, , p. 79; 97. Ioan Haţegan, op. cit., p. 213-219; 98. Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene, Editura Facla, Timişoara, 1981, p.18 şi p.114; 99. Dragoş Lucian, Ţiglău, op., cit., p. 235; 100. Ioan Lupaş, Documente istorice transivane, volumul I, Cluj, Tipografia "Cartea Românească", 1940, p. 39; 101. Patriciu Dragălina, op. cit., p. 80; 102. A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Romană, volumul III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 275; Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 153; 103. Dragoş Lucian Ţiglău, op, cit., p. 290; Costin Feneşan, op. cit., p. 122; Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, p. 82; 104. Istvan Iványi, op. cit., p. 46; 105. Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 35 ; 106. Ibidem, p. 39; 107. Ibidem, p. 236; 108. Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene, p. 125; 109. Ibidem, p. 121; 110. Ibidem, p. 119; 111. Istoria Românilor, volumul III, Editura Academiei R. P. R., 1964, p. 145; 112. Istvan Iványi, op. cit., p. 47-48; 113. Gheorghe Sebeşteyen, Unele cetăţi ale Banatului şi desenele lui L. F. Marsigli; 114. Patricu Drăgălina, op. cit., p. 52; 115. Istvan Iványi, op. cit., p. 52; 116. I. D. Suciu, Unitatea poporului român. Contribuţii istorice bănăţene, Editura Facla, Timişoara, 1980, p. 43; 117. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 96-100; 118. Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 35 ; 119. I. D. Suciu, op. cit., p. 45; 120. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 109; 121. Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, p.85; 122. Istvan Iványi, op. cit., p. 56; 86 87 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 123. Costin Feneşan, Câteva documente din timpul stăpânirii turceşti în Banat, "Tibiscus", IV, 1975, p. 185-199; 124. Istvan Iványi, op. cit., p. 16; 125. V. V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1900, p. 127; 126. Ioan Aurel Pop, op. cit., p. 161; 127. Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, p.89; 128. Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 89 ; 129. Idem, Documente medievale bănăţene (1440-1633), p. 137; 130. Ibidem, p.138; Ioan Haţegan, op. cit., p. 90; 131. Costin Feneşan, Câteva documente din timpul stăpânirii turceşti în Banat ; 132. Traian Simu, Organizarea politică a Banatului în Evul Mediu, Tipografia "Corvin" - Lugoj, 1941, p. 35; 133. Iuliu Vuia, Districtus Walachorum. Cercurile româneşti bănăţene, Institutul de arte grafice "Union", Timişoara, 1929, p. 30; 134. Ion Lotreanu, Monografia Banatului, Institutul de arte grafice "Ţara", Timişoara, 1944, p. 251; 135. Ioan Haţegan, op. cit., p.156; 136. Dragoş Lucian Ţigău, op. cit., p. 236; Ioan Haţegan, op. cit., p.104; 137. Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon dinBanat, p. 93 ; 138. Idem, Documente medievale bănăţene (1440-1633), p. 153; 139. Istvan Iványi, op. cit., p. 16; 140. Gheorghe Sebeştyen, op. cit., p. 45; Bodo Barna, (coordonator proiect), op. cit., p.85; 141. Istvan Iványi, op. cit., p. 59; 142. Ibidem, p. 16; Ibolya Şipoş, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene, în „Analele Banatului” S.N. Arheologie-Istorie, XV, Muzeul Banatului, Timişoara, 2007, p. 255-267; Costin Feneşan, op. cit., p. 13, 100,105, 122, 126, 142,144, 148, ; 143. Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene (1440-1633), p. 186; 144. Ibidem, 183; 145. Ibolya Şipoş, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene; 146. Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 148, 171, 177, 199, 201 ; 147. I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 82; Iorga, Nicolae, op. cit., p. 172; 148. I. D. Suciu; Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 107; 149. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.85 150. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 138; 151. Costin Feneşan, op. cit., p. 188 ; 152. Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, p.123; 153. Cristina Feneşan Bulgariu, op. cit., p. 233-236; 154. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 143; 155. Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 29 ; 156. Istvan Iványi, op. cit., p. 64; 157. Costin Feneşan, op. cit., p. 32; 158. Ibidem, p. 29; 159. Ibidem, p. 32; 160. Ibidem, p. 201; 161. Ibidem, p. 30; Ioan Haţegan, op. cit., p.233; 162. Costin Feneşan, op. cit.,p. 32; 163. Ibidem, p. 30; 164. Ioan Haţegan, op. cit., p.233; 165. Ibidem, p.120; 166. Ibidem, p. 71 şi următoarele; 167. Costin Feneşan, op. cit., p. 119; 168. Ibidem, p.122 şi următoarele; 169. Ioan Haţegan, op. cit., p. 49; 170. Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene (1440-1633), p.122 şi următoarele; 171. Ibidem; 172. Ibidem; 173. Ibidem, p.187; 174. Ibidem, p. 61 şi următoarele; 175. Ibolya Şipoş, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene; 176. Ibidem, p. 61 şi următoarele; 177. Ibidem, p. 61 şi următoarele; 178. Ibidem, p. 61 şi următoarele; 179. Ioan Haţegan, op. cit., p. 76; 180. Costin Feneşan, op. cit., p. 134; 181. Ioan Haţegan, op. cit., p. 111; 182. Costin Feneşan, op. cit., p. 154; 183. Ioan Haţegan, op. cit., p.120; 184. Costin Feneşan, op. cit., p. 167; 185. Ioan Haţegan, op. cit., p.119; 186. Ibolya Şipoş, op. cit.; 187. Costin Feneşan, op. cit., p. 167; 188. Ibolya Şipoş, op. cit.; 189. Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 16 şi 254 ; 190. Idem, Documente medievale bănăţene (1440-1633), p.122 şi următoarele; 191. Idem, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 191 ; 192. Idem, Documente medievale bănăţene (1440-1633), p.145. 88 89 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Capitolul III Sangeacul Lugoj, 1658 - 1718 (?) Cronicile turce surprind şi ele momentul cedării Lugojului de către ardeleni. Ele confirmă faptul că Acaţiu Barcsai n-ar fi dorit să cedeze cele două oraşe, în care el mai era ban, propunând alte soluţii "să aranjăm lucrurile mărind haraciul în măsura puterilor noastre…dând până şi cămaşa de pe noi".(1) Asta până în momentul când i se propune să devină principe al Transilvaniei; din acestă clipă nimic nu-i mai stă în cale pentru a ocupa tronul Ardealului. După ce "fiind distins cu titlul de crai - ne spune Silahdar Fîndîklîlî Mehmed Aga - drept mulţumire pentru această binefacere, a trimis cheilor cetăţilor (Caran)sebeş şi Lugoj …"(2) Ocuparea efectivă a celor două cetăţi se va face abia în 1660 sau chiar mai târziu. În capitolul anterior am văzut că în octombrie 1659, ele erau încă neocupate de turci. Când Evliya Celebi trece prin Lugoj, în 1661, arată că nu fuseseră înregistrate comunele din jurul oraşului, "întrucât este un ţinut de curând cucerit". Un alt argument care să ne arate că Lugojul e un foarte nou teritoriu otoman e faptul că aici nu există geamie, în timp ce Caransebeşul "are o geamie scundă, făcută de defterdarul Ibrahim paşa. Fiind construită într-un loc foarte potrivit, e vizitată de multă lume. Este o geamie frumoasă, cu acoperiş de olane si cu minaret înalt" Aceasta nu impunea nici un fel de efort, în afară de cel de a scoate crucea de pe turla unei biserici, dovedind lipsa timpului necesar a transforma cadrul urban din Lugoj în funcţie de cerinţele vieţii otomane. Iată cum descrie cronicarul Mustafa Gelalzade, ocuparea Timişoarei în 1552 de către turci: „În acea zi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ordia turcă a luat cetatea. De aceea bisericile sale au fost transformate în geamii, clopotele au fost aruncate din clopotniţele cu turnuri şi s-a început acolo citirea ezanului (chemarea la rugăciune a musulmanilor). Timişoara fiind cetatea cea mai însemnată din tot ţinutul Transilvaniei, turcii, pentru diriguirea treburilor lor de acolo, au transformat-o într-un centru de eyalet. Astfel, ei au hotărât ca şi pentru stăpânirea altor provincii să facă aici un beilerbeilîc. Această provincie fiind în apropiere de hotarele altor duşmani creştini, a fost nevoie să fie trimi90 să aici şi oaste sub conducerea unui serdar destoinic şi încercat".(3) Ce aduce nou, pentru Lugoj, epoca otomană ? Din punct de vedere administrativ, fostul district Lugoj (regiunea Lugoj) devine sangiacul de Lugoj fiind condus de un bei (teritoriul unui sangeac fiind împărţit în nahiya). Sangiacul de Lugoj este alipit eialetului (paşalâcului) de Timişoara care era condus de o paşă de rang înalt.(4) Acesta, numit şi beglersbei (beglergebul), având rangul de paşă cu două tuiuri sau, uneori, chiar cu trei tuiuri, guverna provincia (eialetul), concentrând în mâinile sale toată puterea civilă şi militară şi avea ca atribuţie organizarea armatei. Un (alt) post de mare importanţă era defterdarul, controlorul general al finanţelor provinciei, numit direct de sultan. Defterdarul era arendaşul veniturilor anuale ale vilayetului (vămile, baterea monedei, exploatarea orezăriilor, a minelor, a bunurilor fără deţinător, a impozitelor şi taxelor). Această practică a permis administraţiei otomane să obţină venituri fără a investi mijloace şi bani. El avea la dispoziţie o întreagă armată de perceptori şi un anumit număr de soldaţi. Din punct de vedere juridic vilayetul a fost împărţit în kaza (corespunzătoare nahziei) conduse de un cadiu (kadi) numit de sultan. Lugojul a fost transformat într-un cadia cu rang de 150 aspri. Kadiul judeca atât oştenii supuşi în conformitate cu şaria, sunna şi kanun. Cadiul nu era doar judecător, ci avea şi atribuţii economice, sociale şi chiar religioase. El controla înregistrarea populaţiei, a caselor goale, păstra bunurile încredinţate, averea celor dispăruţi, încheia contractele de căsătorie între musulmani dar şi între aceştia şi creştini. El aplica codul general de legi Kanun Al-i Osman.(5) Beiul avea în subordinea sa un alaibei, un dizdar (comandant de cetate), ciorbagii, comandanţii odalelor de ieniceri. Dările erau adunate de către un funcţionar, de către muhtesib.(6) Aparatul de stat otoman fiind redus în provinciile de margine, autorităţile turceşti se limitau la administrarea oraşelor şi a populaţiei musulmane. Populaţia creştină de la sate numiţi "raia - raiale" avea o largă autonomie administrativă, religioasă, economică şi socială în schimbul impozitelor plătite statului. Relaţia dintre administraţie şi locuitor, este intermediată de către cnezi. Aceşti cnezi puteau să judece populaţia de sub conducerea lor, după vechea lege românească.(7) Pământurile din sangeaguri erau împărţite sub formă de zeameturi şi timaruri la spahii din paşalâc. În sangeacul Lugoj se constituie un has, 12 ziamete şi 300 timare.(8) Cneazul este ales de comunitatea pe care o conduce. El reprezintă satul (oraşul) pe lângă autorităţile turce şi repartiza dările şi celelalte sarcini impuse de Biserică după cum ne arată kanunnameul raialelor din sangeacul de Timişoara (26 noiembrie 1554) ce reglementează datoriile supuşilor faţă de sultan: „Şi chehaiele districtelor aflate în vilayetul amintit Timişoara sunt cunoscute sub numele de chinezi. 91 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Din pricină că ajută la prosperarea ţinutului şi la strângerea giziei şi la perceperea dărilor şi impozitelor de la raiale, fiind scutiţi de dări şi impozite în timpul regelui Janos şi a lui Petru bey şi fiind cauza învierii şi bunăstării ţinutului, dat fiind că, atunci când măria sa padişahul - refugiu al lumii - sau emirii ce sunt valii în livaua respectivă trebuie să facă expediţie într-o parte, mai sus pomeniţii urmează a fi însărcinaţi şi ei să participe la expediţie, cu calul si echipamentul si halebarda si scutul si celelalte arme ale lor, în noua condică imperială s-a înregistrat ca mai sus pomeniţii să fie la fel precum au fost mereu ceilalţi chinezi, adică să fie scutiţi de dări şi impozite, cu condiţia ca, astfel, ei, îndeplinindu-şi slujba, precum mai înainte, să nu dovedească neglijenţă şi delăsare. Şi chehaiele satelor aflate în livaua pomenită sunt cunoscute sub numele de primiceri, iar călăreţii creştini din vilayetul amintit sunt vestiţi sub numele de husari. Din pricină că ajută la strângerea avuţiei padişahale şi la urmărirea haiducilor şi tâlharilor dinlăuntrul vilayetului şi la desfăşurarea expediţieilor împărăteşti, de asemenea, dat fiind că în timpul regelui Janos şi a lui Petru bey, au fost scutiţi de dări si impozite, în noua condică imperială s-a înregistrat, zicându-se că mai sus pomeniţii să fie şi ei precum au fost mereu ceilalţi husari şi primiceri, precum mai înainte, cu condiţia ca, atunci când măria sa padişahul - refugiu al lumii - sau beii care sunt bei şi valii în livaua amintită fac expediţie într-o parte, mai sus pomeniţii să slujească şi ei în expediţie, cu calul şi echipamentul şi halebarda şi scutul şi celelalte arme ale lor, astfel că în slujba lor să fie fără cusur(9)”. În Banat populaţia turcă formată din militari, dregători, civili şi un număr oarecare de meşteşugari şi negustori locuia toată la oraş. Feudalii turci nu se stabilesc pe moşiile de pe urma cărora trăiau, ei locuind numai în oraşe şi cetăţi, unde, sub paza garnizoanelor se simţeau în siguranţă.(10) Alături de turci, la oraşe trăiesc şi creştini, împinşi de la centru către cartierele periferice, formând comunităţi libere care, în schimbul unei sume globale, se bucurau de importante privilegii. Datorită prezenţei permanente a trupelor prin cetăţile de margine, numărul mare de dregători civili dezvoltă o puternică viaţă economică.(11) Schimbare cea mai importantă pe care o aducea sistemul otoman era faptul că stăpânirea pământului devine un monopol al statului. Când se cucerea un nou teritoriu, toate vechile drepturi de proprietate erau desfiinţate şi se făcea o nouă împărţire. O parte a proprietăţilor (a pământului) rămânea în proprietatea statului (has), alta era împărţită ca feude pentru întreţinerea slujbaşilor statului, civili şi militari, drept salarii, dar numai pentru timpul funcţionării, obiectul donaţiei nefiind feuda, ci venitul ei.(12) Mai existau două feluri de proprietăţi: fonduri religioase (vacuf) şi proprietate particulară (mulc). Vacufurile erau scutite de orice dări şi sarcini. Haraciul era obligaţia fiscală cea mai însemnată a locuitorilor din sangeacul Lugoj. 10 poveri de aspri din haraciul plătit de Lugoj devenise vakif pentru Mecca şi Medina. De asemenea raiaua din sangeacul Lugoj trebuia să aprovizioneze oastea din Oradea.(13) Băştinaşii, orăşeni sau săteni, nobili sau ţărani, erau cu toţii reduşi la starea de raia, însemnând o stare de totală inferioritate faţă de musulmani. Raialelor le era interzis să poarte arme, nu puteau să îmbrace haine turceşti sau să clădească o locuinţă mai înaltă decât vecinul său turc.(14) Unele sate devin sate de dervengii, oameni însărcinaţi cu paza drumurilor, podurilor, din aproprierea unor fortificaţii, în schimbul scutirii de multe dintre impozite. Aceste scutiri se referă la múzúl (cazare, masă si transport gratuit pentru oficiali), súrsat (darea în hrană şi furaje pentru armată), celeb kasan (darea oilor), súrgún (hăitaşi la vânătorile oficiale), gerahor (munca prestată la cetate, drumuri etc.), ulak (obligaţia de a pune cai la dispoziţia poştei, sau curierat poştal) (15). Foştii nobili sunt egali acum cu foştii lor iobagi, devenind şi ei clăcaşi ai spahiului (feudalului) turc. Aceasta este cauza pentru care, după căderea Banatului de Caransebeş - Lugoj, nobilimea a părăsit aceste locuri. Numărul refugiaţilor a fost atât de mare încât dieta transilvăneană a trebuit să le reglementeze statutul prin legi speciale (despre care am vorbit la sfârşitul capitolului trecut). Situaţia lor era destul de grea, după cu am văzut. Tot aşa este şi în 1675, când dieta de la Alba Iulia scuteşte de dare, pe trei ani, nobilimea din districtele Lugoj şi Caransebeş.(16) Dar nobilii nu sunt singurii care se refugiază. Dascălul Damaschin Udra, din Caransebeş, martor ocular al evenimentelor de la 1658, notează (lăsându-ne o imagine sugestivă asupra evenimentelor din acel an, dar şi a întregii epoci turce): "Jăluire şi tânguire multă au fost pră toată ţara, şi în cetate (Caransebeş) oamenii au pornit în bejană, care unde au văzut cu ochii… Dară văzând în anul ălalalt că turcii nu-s aşa răi, cum s-a vorbit…ne-am întors la Caransebeş, şi ne-am înţeles destul de bine cu unii turci, cu alţii mai greu, că-n două rânduri am bejenit …"(17) Aşadar "ne-am înţeles destul de bine cu unii turci, cu alţii mai greu". Şi când lucrurile merg rău, ca în 1673, oamenii pleacă în bejanie, beilerbegul Timişoarei fiind nevoit să scrie principelui despre acest fapt şi să ceară returnarea celor 40 de familii creştine din sangeacul de Lugoj-Caransebeş care au fugit.(18) Cea mai bogată informaţie despre Lugojul turcesc ne-o aduce călătorul turc Evlia Celebi, care trece prin acest oraş în 1661. Iată ce ne lasă să aflăm Seyahatname (Cartea călătoriilor): "În anul 1068 (1658)…Köprülü paşa… cucerind cetăţile Caransebeş şi Lugoj, ale craiului Ardealului, au fost puse 92 93 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU în ele cantităţi îndestulătoare de muniţii şi trupe alese".(19)"În anul 1069, vizirul Köprülü…a anexat aceste trei sangeacuri (Ineu, Caransebeş, Lugoj) la eyaletul Timişoara".(20) Iar după această prezentare a situaţiei de moment (pentru el) ca o cetate, centru al unui sangeac, întărită cu trupe, călătorul turc ne prezintă o scurtă istorie a Lugojului: "Aceasta a fost clădită de craiul ardelean Gabriel Bethen, pe vremea lui Suleiman han. Pe vremea lui Murad han al III - lea a fost ocupată de Ulama paşa, apoi necredincioşii au cucerit-o şi o vreme a rămas, ce-i drept, în mâinile necredincioşilor, dar, în cele din urmă, în timpul lui Murad han al IV - lea, Köprülü Mehmed a pus stăpânire pe ea". Şi revine "acum este reşedinţa unui sangeacbei aparte. Venitul beiului său este de 30000 aspri. Are 12 zeamete şi 300 timare, are alai bei şi trei ciorbagii, pentru odale de ieniceri, o oda de topcii, o oda de gebegii, dizdar, chehaia, muntesib, strângător. Împreună cu oastea beiului său are în total o mie de ostaşi".(21) Cu toată această mulţime de turci, "cetatea e cucerită de curând" şi "nu are geamii, hanuri, băi sau dughene" iar comunele sangeacului "n-au fost încă înregistrate". Situaţia e probabil alta în 1664, când, în mai, noul paşă Djerah Kasrm dă ordin al ca toţi călăreţii cetăţilor din vilayet să se prezinte la tabăra beilerbegului care asedia cetatea Ujvár. În iunie, paşa, dă un nou ordin ca toate trupele din toate cetăţile vilayetului, inclusiv de la Lugoj, să vină cu toţi călăreţii, dar şi cu azapii vechi şi noi. Cetatea Lugojului e descrisă ca "o cetate de lemn şi de pământ, pătrată, aşezată într-o câmpie pe malul râului Zepel. Şanţul din jurul ei e plin cu apa râului Zepel. Acest râu îşi apele din munţii Porţilor de Fier din Ardeal şi se varsă în Timiş. Cetatea are o singură poartă. Deasupra şanţului cetăţii se află un pod mobil, împodobit, care este ridicat în fiecare noapte" … "Cetatea interioară e" (căci există două cetăţi una interioară şi una exterioară) "de asemenea pătrată; e o cetate mică de piatră cu şanţ separat. Are o poartă de lemn care dă spre răsărit şi e înconjurată de un şanţ, deasupra căruia se află tot un pod mobil".(22) Locuitorii cetăţii sunt "unguri" (nobili ?). Cele trei sute de case ale lor, erau "unele acoperite cu stuf, altele cu scânduri". "În jurul oraşului"…"raiale sunt toţi români". Sintagma "pământul este roditor (în jurul oraşului), acoperit cu vii şi grădini" şi "dintre produse, sunt vestite prunele de aici, ca şi merele şi cerga albă", ne dau o imagine asupra ocupaţiilor locuitorilor Lugojului de atunci: grădinărit, viticultură, pomicultură.(23) Pentru ca descrierea Lugojului turcesc să fie completă, trebuie amintit podul mare peste Ordu Köprülü de lângă Lugoj, a cărui reparare şi amenajare o face Mehmed, agă principal al Timişoarei cheltuind 207 guruşi Muhtesib-ul din Lugoj, încasa în numele beiului o taxă de intrare în cetate şi probabil o vamă după marfă şi vite la trecerea peste podul mare de aici. Viaţa merge înainte. O scrisoare (din 1662 sau 1663) a lui Abdulkadir cadiu în oraşele Sebeş şi Lugoj (be-medine Sebeş ve Lugoş), către principele Transilvaniei Apafi, vorbeşte despre faptul că la cererea mutesarrifului (vicevaliu) de Ineu vizirul Kasimn paşa, a fost cercetată pricina raialelor Ferenc Gabor din cazaua (jurisdicţia supusă unui cadiu ) Caransebeşului şi Barbu Vasil din Cazaua Timişoarei, care au cumpărat oi, capre şi altele, precum şi a creştinului (zimmî) numit Lupul, care a primit o decizie a şeriatului (tribunal religios musulman) de la cadiul Timişoarei ca drepturile sale să fie încasate de gabor, cerând ca drepturile cuvenite să fie luate de la aceştia fără ca ei să fie asupriţi.(25) Astfel, izvoarele nu mai amintesc un bei de Lugoj, ci unul de Caransebeş şi Lugoj. Sangeacul Lugoj, dispare şi el, fiind înlocuit de sangeacul de Lugoj şi Caransebeş cu sediul la Caransebeş. Şi totuşi, pentru plata defterului Osman Aga (1673) sunt supuşi la dări 16 capi de gospodărie la Caransebeş, 24 capi de gospodărie la Lugoj.(26) Şi dacă tot vorbim de fiscalitate şi autorităţi, la 1670 Dănilă Kun şi Sigismund Fiath, şi mai târziu Petru Măcicaş (~1690) apar în documente ca vicespani ai comitatului Severin.(27) Era vorba de zona Lugoj-Caransebeş? Şi dacă da, dacă tot am vorbit la sfîrşitul capitolului precedent despre condominionul fiscal osmano-transilvănean, strângeau ei dări de aici ? Din 1677, un document ardelean ne dezvăluie mai multe aspecte ale vieţii "cotidiene" din Lugojul acelor timpuri. Iobagul Şerban Malea din Peşteniţa, făcea un transport de sare spre Lugoj (informaţie ce ne-ar putea arăta că există un târg în oraş), când este denunţat, de către alt iobag, Petru Stoica, că ar fi făcut parte din ceata faimosului lotru Tâmbiţă, care teroriza zona. Justiţia se pune imediat în mişcare. Cadiul din Lugoj îl arestează pe Şerban Malea şi-l aruncă în temniţă unde-l supune unui tratament brutal. Numai intervenţia lui Petru Turnea, care garantează că iobagul din Peşteniţa nu făcuse parte nicicând din ceata de lotri a lui Trâmbiţă, va duce la eliberarea lui Şerban Malea din temniţa din Lugoj.(28) Dar în 1677 în Lugoj nu exista numai temniţă, ci şi şcoală. Sau un fel de şcoală. Căci în 1675, hotărârea mitropolitului Sava Brancovici care avea în jurisdicţie şi Banatul, la sinodul din Bălgrad Alba Iulia este: "Iară pintru să se mai întărească şi pruncii nefiind isculă unde să înveţe, tot creştinul să-şi ducă pruncii la besearecă şi popa, după ce va isprăvi cu slujba besearicii să facă ştire cum să se strângă pruncii în besearică, să-i înveţe cum iaste scris mai sus, adecă Tatăl nostru, Credeul, Zece porunci …(29)". Informaţia trebuie coroborată cu cele scrise pe un Evangheliar din biserica ortodoxă din Lugoj 94 95 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU (7 august 1667): „aciastă svântă carte care se chiamă Evanghelie cumpăratu au Cecovan Pătru ot Lugoj şi o dat-o la svânta biserică din Lugoj” .(30) Se dovedeşte astfel că populaţia care locuieşte acum la Lugoj nu mai este formată din „unguri”, (adică nobilii români, calvini şi catolici – căci, după cum bine ştie şi Nicolae Stoica de Haţeg: „Gheorghe Racoţi, ce-au fost calvin…şi zic că acesta aşa facând cărţi rumâneşti, să leăpede ceăle sloveneşti şi că au vrut pre rumâni calvini a-i face. Şi carii s-au făcut, aceia sînt acuma unguri”(31)), ci din români ortodocşi care au ca centru al vieţii spirituale „svânta biserică” . O descriere a oraşului turcesc Lugoj şi a vieţii din acest oraş (alta decât descrierea „timpurie” a lui Evlia Celebi) nu ne-a fost lăsată de cronicari. Putem totuşi să luăm în considerare informaţiile pe care le avem despre alte oraşe bănăţene, pentru a ne face o imagine. Astfel la Caransebeş „în oraşul de afară are bazar şi un târg frumos”( Evlyia Celebi); iar despre Timişoara descrisă de Henrik Ottendorf, în 1663, păstrând proporţiile, aflăm că : „ceilalţi locuitori, care stau în alte părţi ale oraşului si în suburbii, îşi iau apa din sanţul oraşului care însă este îndeobşte destul de murdară pentru că se spală şi se aruncă în ea tot soiul de murdării, astfel încât unul îşi spală picioarele sau cârpe vechi ori aruncă în ea intestinele oilor tăiate, iar altul, alături, îşi umple cana pentru băut”…doar „de notabilităţile oraşului pun să li se aducă apă de aici de către matararschilar sau „purtătorul de sticle”…”Există şi fântâni pe la case… În mijlocul oraşului este o răspântie cu căpriori deasupra şi acoperis de scânduri care loc se numeşte Bazar sau piaţă iar aici în bolţi (prăvălii) se vând tot felul de mărfuri şi, pe 10, oameni, cai si alte lucruri prin strigare sau prin haraciul obişnuit la ei, astfel încât marfa e a aceluia care oferă mai mult. De asemenea aici pe străzi au băncile de schimb, căci schimbă tot felul de moedă în schimbul unui anumit câştig, îndeletnicind-se ei şi cu cămătăria… moschei…în suburbii sunt…mici şi mai proaste, clădite numai din lemn şi cu turnuri joase din lemn, sus însă deschise într-atât încât muezinul lor să poată merge de jur împrejur şi să poată striga la timpul obişnuit al rugăciunii... (moscheea) e lângă Timiş aproape de biserica ortodoxă…Numeroşii creştini de religie ortodoxă care stau în acest oraş Timişoara, precum şi cei din satele apropiate au bisericile lor deosebite. Biserica catolică este…într-o străduţă îngustă şi este înconjurată de o curte şi de case…Rascienii sau ortodocşii îşi au biserica lor la capătul suburbiei, într-o grădină. Deşi nu este atât de mare… ea este bine construită şi împodobită cu multe culori şi picturi. Alături de ea, într-o casă, locuiesc câteva călugăriţe bătrâne sau femei cucernice…Lângă oraş, către miazăzi, sunt diferite mlaştini dar în rest, aproape de jur împrejurul oraşului sunt multe grădini care dau multe fructe, iar unele dintre acestea datorită situaţiei liniştite erau chiar plăcute şi le-am vizitat: acestea sunt întreţinute în neorânduială şi prost, după obiceiul lor…Creştinii locuiesc în suburbii şi, asemenea multor turci, se întreţin din negoţ, cultivarea pământului, creşterea animalelor şi altele asemenea. Deoarece şesul din jur este neted se găseste puţină viţă de vie, precum câteva vii în jurul oraşului care însă nu produc cât este nevoie, căci, deşi turcilor le este interzis vinul, ei îl beau pe ascuns, iar negoţul cu vin este al rascienilor, care nu numai că au aproape în fiecare din casele lor vin de vânzare, dar îl beau şi ei înşişi cu deosebită plăcere. Îl cumpără din satele de la munte şi, în mare parte, dinspre Belgrad.… Ţiganii, ale căror ocupaţii sunt binecunoscute fiind fierari, de asemenea muzicanţi, geambaşi, iar în unele localităţi se lasă folosiţi în locul călăului. Ei locuiesc în apropierea bisericii ortodoxe şi adunătura asta este amestecată cu porcii. Când ortodocşii îşi ţin Paştele sau este târg …, ţiganii au obiceiul să-i oprească pe trecători, atât femei cât şi bărbaţi, şi să le ceară o plată. Pe cei care nu vor să dea nimic sau le dau mai puţin decât li se cere, îi aruncă în cea mai apropiată groapă cu apă sau noroi astfel încât stârnesc râsul.(32)” Majoritatea turcilor care locuiesc la Lugoj sunt soldaţi şi funcţionari. Aceştia sunt cei care, în 1664, din ordinul vizirului, călăreţii şi pedeştri să meargă la asediul cetăţii Uivar şi tot ei, în noiembrie 1666, trupe din Lugoj sunt trimise la intrarea din Transilvania, ca să pevină un atac.(33) Sangeacul de Lugoj - Caransebeş fiind un ţinut de margine (cum e încă din 1552) nu s-a putut bucura de linişte. Populaţia era expusă mereu la incursiunile soldaţilor din cetăţile de margine ale Transilvaniei, care, neplătiţi, uneori cu anii, trăiau din jefuirea satelor şi târgurilor lipsite de apărare de pe teritoriul turcesc. Sechestrări de persoane şi bunuri, probleme de hotare cu încălcări reciproce, jafuri sunt tipice la hotarul dintre vilayet şi principat. Beiul de Lugoj şi Caransebeş se plânge în 1687, ca şi în anii dinainte, că în ţinutul lui "hoţii veniţi de peste graniţă au prădat atâta, încât n-au mai rămas deloc vite".(34) Pentru turci vremile erau foarte grele. După asediul ratat al Vienei, în 1683, turcii sunt bătuţi pe rând la Buda (2 septembrie 1686), la Mochács (12 august 1687) pierzând Ungaria centrală (Paşalâcul de la Buda). Austria este mereu biruitoare, purtând steagul eliberării creştinilor de sub stăpânirea otomană. În 1688 generalul Caraffa în fruntea unei armate austriece ocupă (invadează) Transilvania, a cărei nobili trebuie să accepte dominaţia imperială. Domnul muntean Şerban Cantacuzino, tratând cu austriecii, în 1688 nu obţinut Banatul (cu Lugojul, Caransebeşul, Lipova şi Mehadia); asta se întâmplă dintr-un singur motiv: Viena îşi dorea ea această regiune.(35) Astfel, la sfârşitul lui mai generalul Pax (Istvani Iványi), contele Paci (Patriciu Drăgălina) atacă Lugojul. Garnizoana de aici, formată din 300 de turci ( şi poate 96 97 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU tătari, dintre aceia conduşi de hanul Gala, care în 1686 reuşesc să oprească pătrunderea imperialilor în Transilvania pe la Lugoj), predă cetatea fără să opună rezistenţă, lăsând în urmă 8 tunuri mici, un tun mare şi multă mâncare. O scrisoare din 4 iulie 1688, trimisă de generalul Caraffa împăratului Leopold I, îl înştiinţează că Szeged, Cenad, Arad, Lipova, Lugojul, Caransebeşul şi Şoimoşul erau ale Austriei.(36) În urma acestei cuceriri habsburgii numesc pe un Sava ca şi comite suprem al Severinului. Acesta va vătăma drepturile şi prerogativele nobilimii de aici, care se pare, după 30 de ani, se întoarce acasă. Acestui protest i s-au alăturat civilii cetăţilor Lugoj şi Caransebeş adunaţi în acest scop la Alba Iulia.37 Despre populaţia turcă aflăm, de la Silahdar Fîndiklîlî Mehmed Aga, că auzind de asedierea Belgradului (1688) "locuitorii din Lugoj, Caransebeş, Mehadia şi Orşova, părăsindu-şi cetăţile şi fortăreţele lor, s-au îmbarcat şi ei în corăbiile pe care le-au găsit şi s-au alăturat corăbiilor care plecaseră din Belgrad formând, în total peste 1500 de corăbii. Cufundându-se în vâltoarea apei şi pierind o mare parte din oameni în mijlocul valurilor, când au ajuns în dreptul Orşovei, au aflat de întăriturile duşmanilor legii şi au tras cu toţii corăbiile la Sirmium(38)". Banatul devine, de acum (1688) şi până la 1699, un permanent teatru de război, armata turcă şi cea austriacă, trecându-şi cetăţile, repetat, dintr-o mână în alta. Lugojul şi Caransebeşul îşi schimbă de cinci ori stăpânul. Rechiziţiile şi impozitele extraordinare, dările în natură ori obligaţiile de cărăuşi şi în muncă în folosul armatei, devin imagini obişnuite, cotidiene.(39) Şi Griselini îi va acuza numai pe turci de felul cum arăta Banatul în 1717. Cu toate că imperialii întăresc garnizoana de la Lugoj cu trupe de husari conduse de Semsei în 1689 (40), în anul următor (1690) trupele turce care trec Dunărea şi invadează acest teritoriu (Banatul), vor determina ostaşii habsburgici din cetatea Lugoj (dar şi din Caransebeş) să-şi părăsească posturile şi să se retragă în Ardeal.(41) Turcii nu rămân însă mult timp stăpânii Lugojului, căci acest loc (împreună cu Caransebeşul) era un punct important pentru operaţiunile Vienei, atât înspre Ardeal cât şi spre Dunăre. Colonelul Bolland şi locotenent colonelul Antonio, recuceresc Lugojul în 1691, ianuarie, după ce cuceriseră Caransebeşul.(42) Turcii aflaţi în cetate, după ce oamenii colonelului iau cu asalt primul zid, se predau, fiind lăsaţi să se retragă la Timişoara. Ei lasă la Lugoj 4 tunuri mici şi unul mare, 12 butoaie cu praf de puşcă şi 15 steaguri. Trupele imperiale pleacă de aici şi cuceresc Jdioara.(43) Dar, la câteva luni, adică în 27 iulie, trupele ardelene ale lui Tököli, conducătorul răscoalei antihabsburgice (curuţe) atacă Lugojul, fiind "întâmpinate cu gloanţe". Caransebeşul, fiind cucerit încă din 23 iulie, Lugojul nu poate spera şi se predă.(44) Această nouă stăpânire "turcă" nu durează decât până în august când generalul Veterani, recucereşte cetatea. Tot el, la începutul lunii noiembrie, întăreşte gernizoanele din Caransebeş şi Lugoj.(45) Şi pentru că între 1689-1690 imperialii au asediat Timişoara, turcii îi obligă ţăranii din zonă să lucreze la fortificarea cetăţii. Comandantul imperial de la Lugoj, contele Herberstein, în urma unui atac, reuşeşte să elibereze 100 dintre ei.(46) În următorii trei ani (1692 - 1694), luptele scad în intensitate, făcânduse pregătiri pentru noi, mari lupte.(47) Veterani cere, la 7 iunie 1692, bani de la trezorerie, pentru întărirea cetăţilor Lugoj şi Caransebeş, întărire care cel puţin la Lugoj, se realizează, căci acum apar, aici, noi, o "cetate a husarilor" şi canalul de apă al şanţului cetăţii.(48) Unele izvoare ne lasă, însă, să înţelegem că cei ce controlează cu adevărat teritoriul Banatului sunt turcii, austriecii nedeţinând decât controlul cetăţilor. Astfel printr-un ordin din 1693 Marele Vizir, aflat la Timişoara, poruncea tuturor localităţilor din regiune să-şi plătească taxele în alimente, iar produsele alimentare ce le aveau de vânzare, să le vândă numai la Timişoara. Trupa, ce se afla în Lugoj, sub conducerea generalului Heberstein, în aceste condiţii, e nevoită să atace şi să jefuiască ţăranii ce-şi duceau produsele la târgul din Timişoara.(49) Totuşi locuitorii din Banat îi consideră pe austrieci ca fiind noii stăpâni, cum reiese dintr-o scrisoare din 1695 adresată de elitele locale bănăţene împăratului Leopold I de Habsburg, prin care se cere recunoaşterea vechilor drepturi vechi de trei secole: acela de a-şi aleage conducătorul, numai „prin acordul şi cu voturile comune ale nobilimii”, funcţia trebuind acordată doar „unui localnic şi proprietar, dar nicidecum unui străin care nu are pământ în acele părţi(50)”. La fel cred şi austriecii care realizează o conscripţie între anii 1690-1700 unde apar districtul Lugoj cu 14 sate şi districtul Lunca Lugojului cu 11 sate.(51) În aceste condiţii, în 1695, are loc ceea ce e cunoscut în izvoare ca lupta de la Lugoj. Perioada de linişte dintre 1692 - 1694, încetează odată cu venirea pe tronul de la Istambul, în 1695, a lui Mustafa al II - lea. Acesta, înţelegând situaţia dezastruosă a imperiului la N de Dunăre, porneşte în fruntea trupelor sale spre Timişoara. Cronica lui Silahdar Fîndiklîlî Mehmet Aga ne prezintă planurile sultanului: "Apoi, odată ce suntem în împrejurimile Timişoarei, pentru a tăia drumurile spre această cetate … se pot cuceri dacă vor fi piedici cetăţile întărite Pofcea, Sebeş, Lugoj, Lipova, Ineu. În caz că vor fi una cu pământul, atunci apărarea Timişoarei se poate întări".(52) Aşadar scopul expediţiei turce devine clar: cucerirea şi ruinarea cetăţilor din jurul Timişoarei (în încercarea disperată de a o apăra), deoarece habsburgii foloseau aceste cetăţi ca baze de atac. 98 99 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU O primă confruntare are loc în iunie 1695: „oştile duşmane care se găseau în cetăţile şi palăncile Sebeş, Bophteza, Ineu, Lipova şi Cenad, începuseră să se adune sub cetatea Lugoj, în timp ce călăreţii care se găseau în cetăţile şi palăncile din partea Segedinului, luând legătura cu ceilalţi, aşteptau clarificarea situaţiei. În acest timp şi călăreţii din cetăţile Seghedin, Marmaroş, Sapuşka, Bia, Pâncota, s-au întins pe câmpiile Timişoarei, spre a veni la conacul Tenine. Fiind văzuţi de santinelele noastre, aceştia au înştiinţat paşalele care se îndreptau spre Timişoara, iar Iusuf paşa şi Ibrahim paşa au trecut la atac asupra lor. Strâmtorându-l pe duşman, au obţinut o victorie frumoasă şi au ucis dintre ei şase austrieci, iar celilalţi, nemaiputând rezista mai mult, au fugit. Când ştirea acestei înfrângeri a sosit la celelalte oşti adunate lângă Lugoj, acestea au fost cuprinse de panică. (53)” Generalul Veterani, comandantul Corpului transilvan, crezând că turcii vor încerca să invadeze Transilvania, se hotăreşte să-i oprească în Banat, cu ajutorul sperat, promis şi pe drum, al principelui Ludwig de Saxa, conducătorul suprem al trupelor austriece din imperiu (ajutor care nu va sosi niciodată). La 5 septembrie 1695 sultanul şi trupele sale pleacă spre Lipova, pe care o vor cuceri. Tot acum de aici trimite oşti, în recunoaştere, spre Lugoj: ” Mustafa paşa comandant peste o armată compusă din aripile oastei de Rumelia, alaibeii din Dukakin, 700 de silahdari serdenghecidii şi 7 companii (ode) de ieniceri, 7 companii de gebegii (genişti), 2 companii de tunari, în afară de oastea aleasă; i s-au mai dat pe lângă acestea 5 tunuri, un aruncător de 3 ocale şi 2 colomborne, precum şi depozitul necesar de muniţii(54)”. Veterani, după ce constată că Lipova a fost ocupată deja de turci, se îndreaptă spre Lugoj, unde se pregăteşte de confruntare.(55) Locul în care generalul îşi ridică tabăra este necunoscut (sau controversat, existând mai multe păreri asupra lui). Izvoarele însă ne lasă să înţelegem că a fost întărită o poziţie naturală, lângă Timiş, la un ceas de Lugoj, pe drumul spre Caransebeş, "cu partea dreaptă rezemată de capetele a două mlaştini mari iar partea stângă pe o apă curgătoare, izvorâtă dintr-o stâncă, adâncă, prăpăstioasă şi despărţită de Timiş; iar spatele mlaştinilor fuseseră închise cu şanţuri, întărituri, harabale şi tunuri".(56) Cetatea Lugoj era folosită de habsburgi ca loc de aprovizionare. La 14 septembrie, turcii atacă oraşul şi găsind poarta deschisă (garnizoana de aici retrăgându-se în fortăreaţă), intră şi jefuiesc tot ce găsesc. În aceste condiţii generalul Veterani are unele probleme în ce priveşte salvarea proviziilor ce se aflau în oraş şi mai apoi aprovizionarea taberei sale.(57) Pentru turci, al căror scop era chiar cucerirea acestei cetăţi, cronicile sunt ferme: "craiul Veteranii şi-a lăsat în urmă bagajele şi zahereaua" şi "merge în ajutorul Lugojului".(58) La 16 septembrie 1695 sultanul se află la Salad unde primeşte vestea confruntării dintre trupele sale şi Veterani (Mahmud Paşa): „spre a cuceri cetatea Lugoj ne-am aşezat la Boldur, la o depărtare de un ceas şi jumătate de această cetate…în împrejurimile ei am săpat şanţuri şi am făcut întărituri. Între timp am aflat de ascunzişul craiului Transilvaniei, afurisitul de Veterani, (care) cu 8000 de călăreţi şi 4000 de pedestraşi, (se afla) într-o pădure pe malul apei Timiş, cale de un ceas de cetatea Lugoj; am aflat aceasta de la ţăranii care lucrau cu el, precum şi despre felul cum se împrejmuia cu şanţuri şi că numai la spate rămase o bucătă de loc deschis. La această ştire am înaintat cu 2000 de călăreţi şi am dat un atac peste noapte. Deşi l-am atacat pe Veterani cu tunuri şi puşti, totuşi acesta n-a fost găsit descoperit, ci se întărise din toate părţile cu tunuri ca un mistreţ, nelăsând nici o cale deschisă. După ce am nimicit aproape 200 de ghiauri, care ne ieşiseră în faţă şi am început să înaintăm asupra taberei, am văzut că Veteranii porneşte la atac asupra noastră şi în faţa acestui atac a lui Veterani, la care se putea face faţă abia cu 10000 de ostaşi aleşi şi, spre a nu distruge pedeştrii de sub comanda mea, potrivit cu porunca voastră, am fost nevoit să mă retrag şi m-am întors teafăr şi sănătos la Timişoara. (59)” Numărul trupelor implicate în această bătălie este controversat, existând mai multe variante, dar nu voi insista asupra acestei probleme. După ce Mahmud paşa e desemnat "pentru cucerirea cetăţilor Lugoj şi Sebeş" (tot el fiind cel care cucerise Lipova) şi îşi duce trupele spre tabăra lui Veteranii, la 21 septembrie (1695), bătălia e gata să înceapă. Să dăm cuvântul lui Silahdar Fîndîklîlî Mehmed Aga, participant direct la bătălie: "În ziua următoare miercuri, padişahul nostru a trimis tuturor paşalilor, beilor, agalelor de ogeac şi tuturor oştaşilor, zicându-le: "Această zi este ziua hotărâtoare, cei care s-au angajat să slujească să nu aibă cusur, să urmeze pilda stăpânului lor; acum este timpul a-şi arăta zelul, bravura şi supunerea, grija mea cea mai mare va fi arătată celor care vor face acte de vitejie" … "Ordia împărătească a trecut la acţiune" … "Veterani, arătând oştenilor ordia turcească din faţă i-a îmbărbătat la luptă, spunându-le: "Aceasta este oastea pe care noi am înfruntat-o în fiecare an; venind, ei vor înconjura cetatea, dar noi îi vom lua pe la spate şi îi vom nimici. Le vom călca tot spatele şi îi vom împrăştia, căci iată că vânatul a venit pe propriile sale picioare în faţa noastră." Aceste vorbe ale lui Veterani ajungând la urechile padişahului nostru, s-a dat poruncă tuturor vizirilor, beilor şi agalelor de ogeacuri să meargă cu atenţie asupra duşmanului. Potrivit cu această poruncă, s-a trecut la iureş, fără să se atingă de cetatea Lugojului, „a cărei fortăreaţă rămânea la stânga, iar apa Timişului de cealaltă parte."(60) "Astfel după ce au ajuns la un menzil de bătaia tunurilor pe la orele 100 101 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU şase, hârţuitorii (carhacilor)" , iar din spatele lor ogeacul ieniceresc cu tunurile şahi pe care le aveau cu ei, s-au apropiat de liniile duşmanului din partea mlaştinei şi au început, când şi când, să tragă din tunuri. În acest timp (a început să înainteze) aripa dreaptă a tuturor paşalelor şi oastea egipteană, iar la braţul stâng grăbea înaintarea beglerbegul Rumeliei, Arnavud Mehmed paşa, împreună cu oastea şi garda ţinutului său şi cu forţele belicului albanez. La un moment dat, strigând cu toţii: "Allah! Allah!", au sărit cu mii de greutăţi peste băltoace, stânci şi prăpăstii şi au răvăşit şanţurile, întăriturile şi harabalele duşmanului, intrând în tabăra (nemţească). Această aripă care ataca după ce i-a nimicit pe ostaşii duşmani care i-au ieşit în faţă, a pus mâna pe tunurile duşmane şi a înaintat aproape până la mijlocul taberei duşmanului. În acest timp, Mahmud paşa, fiind lovit la rinichiul drept, a căzut. Zelul arnăuţilor care au văzut aceasta (a slăbit), au rupt-o la fugă şi traversând apa şi malurile stâncoase…au început să iasă de pe câmpul de luptă. Atunci duşmanul, cu toate forţele pe care le avea la îndemână, a tăbărât asupra acestora, (astfel încât) printre adăposturi şi întăriturile duşmane au rămas numai gărzii ienicerilor, cei mai credincioşi şi mai zeloşi, toţi ceilalţi fiind aruncaţi afară".(61) "Hoiaua de capugii Eyüplü Hasan aga, îndată ce a văzut moartea de erou a lui Mahmud paşa, scoţând un firman de sub pieptar, a zis: "De ce staţi? Dacă Mahmud paşa a murit, eu am devenit paşaua voastră!". Şi aşa cu o vorbă născocită a început să-i adune pe arnăuţii împrăştiaţi prin pădure, străduindu-se să-i arunce iarăşi în luptă. În acest timp, după ce a culcat la pământ câţva arnăuţi stegari încăpăţânaţi, cu oamenii lor, după mii de greutăţi, a reuşit iarăşi să vâre în luptă forţele Rumeliei" care "cuprinse de zel, s-au repezit de două ori cu săbiile goale asupra liniilor duşmanului. În câteva locuri ostaşii neputând să mai reziste, au început să se retragă". Sultanul se vede nevoit să-şi mai încurajeze (şi să ameninţe) personal ostaşi, până aceştia: "încurajându-se unul pe altul, au trecut la atac. În partea cealaltă, marele vizir, paşalele, beii şi zabiţii omorau pe acei ostaşi şi stegari care fugeau şi se străduiau să vâre în luptă pe ceilalţi. Potrivit cu această situaţie, au trecut la atac a patra oară, repezindu-se asupra duşmanului, cu care s-au amestecat şi s-au încăierat. În partea dreaptă, vizirul Şahim Mehmed paşa, beilerbei de Diarbekir, lovit la sprânceana stângă şi beiul de Scopije, Siroto Hüsein bei, din coloana arnăuţilor, străpuns de un glonte în obraz, şi-au găsit moartea de eroi. Lupta se înverşuna tot mai mult. În acest timp, hanul Crimeei, după ce a trecut cu furie apa Timişului, s-a repezit ca un fulger asupra duşmanului. Cu intrarea acestuia în luptă ordia împărătească s-a întărit şi, în fine, pe la orele 9 era stăpână pe situaţie şi duşmanul începuse a fi nimicit. În scurt timp, 5000 de duşmani au fost trecuţi prin sabie, au murit, alături de generalul din Sebeş, Anton, cinci maiori (binbaşi) şi apa Timişului se umpluse de sânge. Când lupta a ajuns la acest punct oştile duşmanului s-au împrăştiat şi au început să fugă … Craiul Veterani, rănit la cap, îndată ce a înţeles că nu va mai putea rezista, a luat cu el aproape 1000 de oameni … şi a fugit drept spre cetatea Sebeş".(62) Pe drum el însă moare, sau cum consideră unii istorici "dispare printre turci."(63) Cronicile otomane povestesc: „După lupta de la Lugoj, craiul Veterani, pe când fugea, din pricina drumurilor, mlăştinoase, trăsura în care urcase s-a împotmolit; atunci de teamă că va cădea prinzonier şi fiind rănit, şi-a schimbat hainele în haraba şi apoi a încălecat calul său şi a lăsat trăsura pe drum. Dar după ce a mers un timp, din pricina rănilor pe care le căpătase, a căzut pe marginea drumului, iar cei care erau lângă dânsul, au fugit, părăsindu-l. În acest timp, un viteaz de la hotare, găsindu-l s-a repezit asupra lui, deşi Veterani de la locul unde zăcea culcat încerca să se apere cu pumnalul său; grănicerul după ce reteză, la iuţeală, cu o lovitură de sabie degetele mâinii stângi cu care ţinea pumnalul, neştiind cine este, i-a tăiat capul. (64)” Pierderile de vieţi omeneşti sunt mari, şi de o parte şi de alta, cifrele fiind iarăşi controversate (ca un episod deosebit, la 22 septembrie Sultanul ordonă ca vizirul Sahin Mehmed paşa, arnăutul Mahmud paşa şi Siroto Husein bei, căzuţi în luptă, să fie înmormântaţi în mormite săpate în cort, care au fost netezite ca să nu fie recunoscute de duşmani(65)). Despre prada luată de turci cronicarul spune: "în istoria noastră n-a fost niciodată atâta pradă, aşa ceva nici nu s-a scris, nici nu s-a auzit".(66) Iar după bătălie "s-a poruncit lui silahtar agasi Kürd Mehmed aga să cucerească cu silahdarii săi cetatea Lugojului"…"Ahmed aga,…a adus vestea cuceririi cetăţii Lugojului. Îndată ce padişahul a întrebat de felul cum a fost cucerită această fortăreaţă, Ahmed aga i-a povestit în cele mai mici amănunte spunând: "În zbor de şoim şi fără şovăire am trecut apa Timişului, apoi am sărit în şanţul oraşului (varoş) şi l-am umplut. Am găsit 400 de ghiauri nemţi închişi în cetate. Am înfipt steagul în faţa porţii acesteia; blestemaţii ieşind din cetate, dar fiind întâmpinaţi de vitejii islamului, s-au speriat şi câte 10-15 oameni şi-au dat caii să-i ţină un singur om; unii dintre ei au început să intre în văgăunile de lângă cetate, alţii s-au căţărat pe dărâmături, alţii au dărâmat poarta şi au intrat înăuntru. Apoi, după ce am omorât câţva ghiauri şi pe alţii i-am făcut prizonieri, am luat în stăpânire zahereaua pe care am găsit-o". Cronicarii „creştini” descriu, cu destulă stingereală, şi pe scurt, astfel bătălia: „Măsurile imperialilor erau acum compromise, iar principele-elector al Saxoniei trebui să-şi schimbe planul. Se apropie fără zăbavă de Tisa şi îi trimise lui Veterani un detaşament, pe care acesta trebuia să-l ducă la Lipova împreună cu trupele proprii şi cu artileria necesară apărării cetăţii, pentru a 102 103 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU opri trecerea sultanului. Într-adevăr, după ce zăbovise cîteva zile la Timişoara, acesta porunci cu toată puterea asupra cetăţii Lipova. Veterani, care nu se simţea în stare să o apere, lăsă aici o mică garnizoană de şase sute de oameni. El însuşi luă poziţii la Lugoj, pe o câmpie înconjurată de numeroase mlaştini. Aici fu atacat de turci, iar eroul nostru căzu în toiul bătăliei. Contele Truchsess însă, care luă comanda în locu-i, fu înfrânt, pierzând aproape trei mii de oameni, cu cîţiva ofiţeri, artileria şi nu puţine steaguri. Această nenorocire nu fu singura. Atît Lugojul cât şi Caransebeşul fură pierdute, colonelul Pfefferhoven văzîndu-se nevoit să părăsească cetatea din urmă, după ce decalibrase mai întîi toate tunurile(67)”(Francisco Griselini ). Şi Nicolae Stoica de Haţeg, traducând şi completând: ”electorul din Sacsen, vrînd de la Lipova cu gheneralu Veterani a să împreuna, turcii îl întrecură şi pre gheneralu Veterani, cu 7000 de călăreţi ai săi din Ardeal, la Lugoj, în Ţîrna Bară îi tăiară.Însă turci aici 5000 au pierit ….Acu rânduialile să schimbară şi curfirştu de Sacsen planul întoarsă şi la Tisa să trasă şi lui Veterani un detagement îi trimisă, carele cu acesta şi cu a sa trupă şi artileria ce-o avea pentru Lipova, ca pre sulta de-a trece în Ardeal să-l oprească. Mustafa, după ce fu ceva în Timişoara, cu toată puterea cetatea Lipovii o lovi. Veterani simţindu-să slabaci îl opri şi a să apăra, lăsă 600 de oameni în garnizon îndărăt, iar el însuşi la Lugoj să pusă, într-o câmpie ce-i cu bălţitinoasă (:Tîrna Bara) ocolită. Aici îi căzură turcii asupră-i, unde în bătae viteazu căzu. Graf Truhsen luo comanda, ci fu bătut. Vreo 3000 de oameni, ofiţiri, artilerie şi multe steaguri pierdu. Apoi cetăţile Logoju şi Caransebeşu turcii le luară, că oberşteru Pfeferhofen la cea din urmă, pironind canoanele, o năpustiră.” (68) După ce răsplăti pe cei viteji în lupte "măria sa, padişahul, coborî cu supuşii săi palatini în partea dincoace a râului Timiş spre a privi cetatea Lugoj. Iată ce văzu: "Cetatea Lugoj, construită din piatră, în patru colţuri, pe malul apei Timiş este o fortăreţă care seamănă cu un coteţ de porci" şi "fiind ruinată de-a binelea şi nefiind cu putinţă de a fi reparată, s-a hotărât dărâmarea ei". În consecinţă "după ce au fost scoase din cetate două tunuri de fier de câte 2 ocale şi magazia de muniţii, mai întâi s-a dat foc oraşului (varoş); apoi s-au săpat canale subterane din patru părţi şi această cetate, dealtfel ca şi celelalte, a fost făcută una cu pământul".(69) Despre distrugerea Lugojului ne vorbeşte şi cronicarul muntean Radu Greceanu, contemporan cu evenimentele: "după aceia împăratul au arsu pălăngile, anume: Lugojul şi Sebeşul, lăsându-le nemţii pustii despre războiul acela …".(70) De fapt cronicarul lui Constantin Brâncoveanu acordă înscrierea sa într-un spaţiu amplu bătăliei de la Lugoj, dovedind impactul pe care îl are acest eveniment în epocă. Dar de ce are această bătălie o aşa mare importanţă pentru perioadă? Căci după cucerirea Lugojului şi a Caransebeşului (care se face la câteva zile după bătălia de la Lugoj), otomanii au deschisă calea spre ocuparea Transilvaniei. Georg Franz Kreybich, aflat în călătorie în 1695 prin Ardeal ne face să înţelegem din scrierile sale, starea de spirit din Principat, de după bătălie şi care ar fi putut fi consecinţele acestei bătălii: "De abia sosisem la Sibiu", ne spune el, "când au venit câţva soldaţi învinşi care fugiseră din luptă, de la Lugoj, unde generalul Veterani, fusese înfrânt de turci; ei erau cu capetele însângerate şi cu spinările zdrenţe, grav răniţi şi au fost găzduiţi în oraş. Şi se zvonea acolo, pe deasupra, că vor veni turcii. Din cauza aceasta m-am dus la Braşov, dari şi acolo erau zvonuri".(71) Sultanul rămâne însă credincios planului său iniţial. După aceste victorii Timişoara părea în siguranţă. La 12 noiembrie 1695, Mustafa al II - lea intră cu triumf în Constantinopol intitulându-se: "biruitorul cetăţilor Lipova, Lugoj şi Caransebeş". Austriecii nu vor ierta însă această slăbiciune. Imediat după retragerea trupelor otomane, în toamna lui 1695, imperialii vor recuceri cetăţile pierdute, profitând şi de faptul că beglerbegul Timişoarei lăsase aici garnizoane slabe (Francisco Griselini: „imperialii nu se retraseră însă în taberele de iarnă pînă cînd nu recuceriră Lipova, Lugojul, Caransebeşul şi Titeiul, apărate doar de mici detaşamente trimise de paşa Timişoarei din garnizoana cetăţii de frunte”);(72) apoi le vor reface şi întări.(73) Astfel, din octombrie 1695, Lugojul şi regiunea Lugoj - Caransebeş scapă de dominaţia otomană, deşi aceştia (turcii) mai fac şi în anii următori câteva incursiuni de pradă prin aceste locuri (de exemplu în august 1697).74 Vechea nobilime de aici, reîntoarsă acasă, pretinde respectarea vechilor ei instituţii. Leopold I, se vede nevoit să-l numească la 9 aprilie 1698 pe Petru Măcicaş ca şi comite suprem al Severinului. Aceasta este ultima apariţie, pe scena istoriei a Banatului Severinului.(75) Între timp situaţia austriecilor devine din ce în ce mai bună. Prinţul Eugeniu de Savoia, devenit în 1697, Comandant suprem al armatei imperiale, reia cuceririle, iar după victoria obţinută de el la Zenta (11 septembrie 1697) turcii se văd nevoiţi să ceară pacea. Dar datorită problemelor pe care habsburgii le aveau legate de succesiunea la tronul Spaniei, tratativele de pace nu încep decât în 7 noiembrie 1698. Pacea se va încheia la 26 ianuarie 1699 la Carlowitz.(76) Pacea de la Carlowitz dar şi lipsa izvoarelor pe perioada 1699 - 1717 aduce o nouă controversă în istoria Lugojului. Tratatul are două prevederi importante: a) fiecare din cele două puteri păstra ceea ce stăpânea şi b) toate cetăţile (sau toate cetăţile de lângă graniţă) cu excepţia Timişoarei (din partea turcească) şi celor ardelene (ce aparţin Austriei) urmau să fie demolate.(77) Conform primului punct Banatul, Timişoarei (noţiune care acum apare pentru 104 105 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU prima dată) rămâne în stăpânirea turcilor. Este Lugojul o parte a acestei regiuni (cel puţin la această dată) sau nu? Un mare număr de istorici ce se ocupă de problemă cred că nu (István Iványi, P. Drăgălina, G. Popovici, I. D. Suciu) alţii că da (I. Stratan, C. Feneşan). Argumentul primilor este că la 1701 cei care se ocupă de demolarea cetăţii Lugojului sunt austriecii, prin generalul Löffelholtz.(78) Ceilalţi argumentează printr-un document din 10 februarie 1717, când "românii din Caransebeş, Orşova, Lugoj" îi cer noului guvernator militar al Transilvaniei, Stainville, după ce în 1716 fusese cucerită Timişoara (şi Banatul Timişorii) a se primi episcopul "pe care-l vrea ţara", anume pe Petronic, căci "de cel care a rămas de la turci (!), Moise, n-au nevoie, căci afuriseşte, dă dracului iea bani, cere de la fiecare casă 12 polturaci şi pune taxe grele pentru toate slujbele preoţeşti".(79) Episcopul "care a rămas de la turci", să însemne episcopul numit de turci înainte de 1716 când aceste părţi au fost recucerite de autrieci? Desigur, austriecii au predat zona în 1701, după ce s-au asigurat că cetatea a fost dărâmată şi nu mai poate fi folosită de turci. Ştim şi că în 1708, Suleiman sangeacbeiul de Lugoj-Caransebeş trebuie să dea socoteală de felul cum a cheltuit 15000 de guruşi la plata soldelor sangeacului său. Alături de turci, se găseşte aici, în această perioadă, nobilimea curuţă, răsculată din nou în 1703, (susţinătoare a lui Francisc Rakoczy al II - lea şi antihabsburgică) alungată de generalul austriac Rabutin din Hunedoara, Alba şi Zarand în Banat. Numărul lor fiind destul de mare, peste 1000, se aşază în ţinuturile Făgetului, Lugojului şi Caransebeşului. Cu sprijinul turcilor din Timişoara, aceşti curuţi de la Lugoj şi Caransebeş, în anii 1707, 1708, 1709, prin valea Mureşului atacă Dobra, Ilia, Deva, Hunedoara, Haţeg.(80) Rămân şi ortodocşii, români sau sârbi, tot mai numeroşi în Banat, căci lor şi bisericii lor din Lugoj le dăruieşte, în 1714 spătarul Mihai Cantacuzino, editorul Antologhionului de la Râmnic (1705) şi al Ohtoihului (1706), câte un exemplar al acestor lucrări. (81) Războiul austro - turc reîncepe în 1714. După victoria de la Petovaradin (5 august 1716), Eugeniu de Savoia cucereşte Timişoara (octombrie 1716) şi Belgradul (16 august 1717). În faţa atâtor victorii austriece, turcii sunt nevoiţi să accepte pacea. Semnată la 21 iulie 1718, la Passarowitz, ea confirma Austriei posesia asupra Banatului.(82) 106 Note 1. Cronici turceşti privind ţările române, volumul II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974, p. 302; 2. Ibidem, p. 303; 3. Cristina Feneşan Bulgariu, Problema instaurării dominaţiei otomane asupra Banatului Lugojului şi Caransebeşului, în „Banatica”, IV, 1977, p. 223-238; Ioan, Haţegan, Vilayetul de Timişoara, Editura Banatul, Editura Artpress, Timişoara, 2005, vol. II, pentru cele două texte vezi p.129 şi p.27.; 4. Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, volumul III, Caransebeş, 1901, p. 10; 5. Istoria României, volumul II, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962, p. 821; Ioan Haţegan; Cornel Petroman, Istoria Timişoarei, Vol.I, Editura Banatul, Timişoara, 2008,p.45; 6. Cristina Feneşan Bulgariu, op. cit., p. 223-238; Ioan Haţegan; Cornel Petroman, op.cit.,p.45; 7. Ioan Haţegan; Lucia Savulov, Banatul medieval, în Analele Banatului, V, 1997, Timişoara, p. 179-232; 8. Cristina Feneşan Bulgariu, op. cit.; 9. Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, p.31; 10. Ioan Totoiu, Contribuţii la problema stăpânirii turceşti în Banat şi Crişana, în „Studii. Revistă de istorie”, anul XIII/I, 1960, p. 5-37; 11. Istoria României, op. cit., p. 810; 12. Ioan Totoiu, op. cit.; 13. Cristina Feneşan Bulgariu, op. cit.; 14. Istoria României, op. cit., p. 810; 15. Ioan Haţegan, op. cit., p.90; 16. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 13; 17. Gheorghe Cotoşman, 300 de ani de la căderea sub turci a Banatului Caransebeşului şi Lugojului, în „Mitropolia Banatului”, anul VIII, nr. 12, 1958, Timişoara, p. 712-718; 18. Bodo Barna (coordonator proiect), Ghid cronologic pentru oraşele bănăţene Timişoara, Lugoj, Reşiţa, Caransebeş, Pancevo, Kikinda, Zrenjanin, Vrsâc , Editura Marineasa, Timişoara, 2007, p.90; 19. Călători străini despre ţările române, volumul VI, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 453; 20. Ibidem, p. 495; 21. Ibidem, p. 533; 107 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 22. Ibidem, p. 534; 23. Ibidem, 534; 24. Emeric Lay, Din istoria vămii de trecere peste podul Timişului la Lugoj, în ”Tibiscus”, IV, 1975, p. 225-232; 25. Aurel Decei, Sursele istorice turce privind stăpânirea otomană asupra Banatului, în ”Studii de istorie a Banatului”, vol. II,Timişoara, 1970, p.9-23; 26. Istvan Iványi, Lugos, rendezett tanácsu, varós: torténete adatok és vazlatok, Horváth Istvan es társa Könynyomdája, Szabadka, 1907, p. 14; 27. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 18; 28. Costin Feneşan, Viaţa cotidiană la hotarul osmano-turc, în ”Banatica” , XII, nr. 2, 1993, Reşiţa, p. 75-89; 29. Radu D. Onciulescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Banat până la 1800, Editura Litera, Bucureşti, 1977, p. 79; 30. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.90; 31. Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, Editura Facla, Timişoara , 1981, p.147; 32. Ioan Haţegan, op. cit., p.128 şi următoarele; 33. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.91; 34. Istoria României, volumul III, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964, p. 37; 35. Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 220; 36. Istvan Iványi, op. cit., p. 73; 37. Patriciu Drăgălina, op. cit., p.129; 38. Cronici turceşti privind ţările române, op. cit., p. 336; 39. Costin Feneşan, "Reglementarea" din 1693 a comitatului Severinului, în ”Banatica”, IV, Reşiţa, 1977, p. 239-243; 40. Ion Lotreanu, Monogarfia Banatului, Institutul de arte grafice "Ţara", Timişoara, 1944, p. 252; 41. Istvan Iványi, op. cit., p. 75; 42. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 37; 43. Istvan Iványi, op. cit., p. 77; 44. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 37; 45. Ibidem, p. 37; 46. Ioan Haţegan, op. cit., p.260 şi următoarele; 47. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 38; 48. Gheorghe Sebestyen, Renaşterea. O pagină din istoria arhitecturii României, Editura Tehnică, Bucureşti, 1987, p. 126; 49. Istvan Iványi, op. cit., p. 77; 50. Ibolya Şipoş, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene, în „Analele Banatului” S.N. Arheologie-Istorie, XV, Muzeul Banatului, Timişoara, 2007, p. 255-267; 51. Pavel Binder, Lista localităţilor din Banat de la sfârşitul secolului al XVII-lea, în ”Studii de istorie a Banatului”, vol. II,Timişoara, 1970, p.61-69 ; 52. Cronici turceşti privind ţările române, op. cit., p. 426; 53. Ioan Haţegan, op. cit., p.260 şi următoarele; 54. Ibidem; 55. Liviu Groza, File de istorie. Lupta de la Lugoj, Editura Europa Nova, 1995, p.7; 56. Cronici turceşti privind ţările române, op. cit., p. 445; 57. Liviu Groza, op. cit., p. 15; 58. Cronici turceşti privind ţările române, op. cit., p. 439; 59. Ioan Haţegan, op. cit., p.260 şi următoarele; 60. Cronici turceşti privind ţările române, op. cit., p. 445 - 446; 61. Ibidem, p. 446; 62. Ibidem, p. 447; 63. Istvan Iványi, op. cit., p. 80; Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 46; 64. Ioan Haţegan, op. cit., p.260 şi următoarele; 65. Ibidem; 66. Cronici turceşti privind ţările române, op. cit., p. 448; 67. Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Editura Facla, 1984, p. 101; 68. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.155; 69. Cronici turceşti privind ţările române, op. cit , p. 450; 70. Radu Greceanu, Viaţa lui Constantin Vodă Brâncoveanu (ediţie îngrijită dd Mihai Gregorian), editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 74. 71. Călători străini despre ţările române, volumul VIII, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983; 72. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 47; Francesco Griselini, op. cit., p. 101; 73. Gheorghe Sebestyen, op, cit., p. 126; 74. Istvan Iványi, op. cit., p. 82; 75. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 130; 76. Erich Zölner, Istoria Austriei, volumul I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 314; 77. Francesco Griselini, op. cit., p.107; 78. Ion Lotreanu, op. cit., p. 253; 79. Nicolae Iorga, op. cit., p. 254; 80. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 66; 81. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.99; 82. Erich Zölner, op. cit., p.327. 108 109 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Capitolul IV Lugojul habsburgic. Tranziţia spre modernitate Integrarea întregului Banat în Casa de Hagsburg se face în 1716. Ce se schimbă acum? Profesorul Victor Neumann ne face cunoscut că: „Spre deosebire de Transilvania, unde aristocraţia avea pondere numerică şi o mare putere politică şi economică, în Banat, în absenţa acesteia (dispărută în timpul stăpînirii otomane a regiunii, 1551-1716), Habsburgii au avut libertatea de a institui propriile lor politici sociale, economice şi educaţionale, stimulînd competiţia şi reuşind mai lesne şi mai devreme formarea celui dintâi segment al burgheziei. (1) Deşi dominaţia otomană a întrerupt continuitatea instituţiilor religioase, a bresleor, şi a relaţiilor social-politice şi economice patronate de nobilime, iar elitele locale s-au împuţinat Casa de Habsburg recunoaşte persistenţa tradiţiilor medievale în deceniile în care în regiunile subordonate ei se promovau cele dintîi reforme cu scopul modernizării. (2) Statul său tolera şi arbitra diversitatea religiilor, acceptînd laicizarea unui segment al populaţiei. Între anii 1700-1800, comunităţile s-au lăsat atrase în jocul imperial, beneficiind la rîndul lor de un proces de emancipare socială…(dar) principiile mercantiliste ale Vienei au generat un stat plurilingv şi un civism cezaro-crăiesc care, discret, devenise piesa de referinţă identitară. (3)” După pacea de la Passarovitz (1718), teritoriul delimitat de Dunăre, Cerna, Mureş şi Câmpia Turzii este declarat de Viena, la recomandarea lui Eugeniu de Savoia, "Domeniu al Coroanei" sub denumirea de "Banatul Temişan". Provincia a fost împărţită în 13 districte: Timişoara, Cenad, Becicherecu Mare, Panciova, Ciacova, Lugoj, Făget, Lipova, Caransebeş, Orşova, Almaj, Palanca Nouă, Vîrşeţ , plus 6 companii militare (confinul Tisa-Mureş) şi Clisura Dunării. Districtele au fost reduse la 12 şi apoi la 11 prin unirea districtelor Lugoj şi Făget, respectiv Orşova, Almăj şi Clisura.(4) Fiecare district era împărţit în mai multe cercuri sau plăşi (Process) iar acestea în comune. Districtul Lugojului avea patru cercuri: "al Făgetului şi al Sărăzaniului, aşe110 zate în munţii înalţi, al Lugojelului şi al Luncaniului, aşezate în munţii joşi" Prin reforma administrativă din 1775 districtele au lăsat locul celor 4 cercuri (Kreis) Timişoara, Cenad-Lenauheim, Vîrşeţ, Lugoj, 5 regiuni miniere, şi celor 3 regimente de graniţă: german-bănăţean (înfiinţat între 1766-1768), sârb-bănăţean(1768-1770), român-bănăţean(1769-1772). Cercurile erau formate din mai multe domenii (Herrscaften) cu mai multe sate (Dorfschaften). Şeful cercului administrativ (Kreishauptmann) avea un adjunct, 2 comisari, 1 actuariu, mai mulţi protocolişti, cancelarişti şi practicanţi.Domeniul era administrat de 1 funcţionar economic şi de 1 jude.(5) Banatul Timişan, ca domeniu propriu, împăratul îl supune unui regim aparte. Între 1718 - 1751 îl încredinţează unei administraţii militaro-civile: Administraţia Ţării Banatului (Banater Landes Administration) care era subordonată (şi numită) Camerei Aulice (în problemele economice, financiare, comerciale) şi Consiliului Aulic de Război (în problemele de ordin militar). Structura Administraţiei Banatului era următoarea: guvernatorul ajutat de doi consilieri civili (răspunzători pentru problemele comerciale, provinciale şi de justiţie) şi doi consilieri militari. Acest organism se întîlnea în şedinţe săptămînale. Pe lîngă administraţie funcţionau: contabilitatea imperială, oficiul caseriei (principală, minieră, vamală, a sării), cancelaria militară, consiliul superior de război, direcţia silvică, direcţia de construcţii, direcţia vamală, oficiul superior al sării. Printr-un decret imperial din 29 septembrie 1751, administraţia civilă a fost complet separată de cea militară, Temeswarer Banat fiind condus până la 1778 - 1779 de Administraţia Banatului (Banater Landes Administration) în frunte cu un preşedinte civil, ajutat de şase consilieri civili. În 1759 provincia a fost rendată Băncii Vieneze de Stat, pentru Zece ani, în schimbul sumei de 10 milioane florini. A fost condusă în acest interval de o Ministerial-Bankodeputation a băncii menţionate, căreia îi erau date toate veniturile. Din 1769 Camera Aulică a preluat afacerile provinciei. După 1779 Banatul, împărţit în trei comitate, trece sub regimul de administraţie comitatensă, în vigoare în regatul Ungariei.(6) În districte, conducerea supremă a oficiului districtual (administrativ) era încredinţată administratorului (Verwalter) numit de Administraţia Ţării Banatului, care era ajutat de 1-2 subadministratori (Untervawalter), de doi funcţionari şi de cnezi superiori(Oberknez). La nivelul localităţilor cnezii săteşti (Dorfknez) exercitau toate atribuţiile administrative, fiscale şi sociale. În satele de colonişti exista un jude (Richter), 1 adjunct şi 2-3 juraţi. Instituţia cnezilor fusese preluată din timpul stăpânirii regatului maghiar de turci, ea fiind păstrată şi de austrieci. Cneazul (sătesc) era ales, împreună cu juraţii 111 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU săi, de către comunitatea sătească, pe o perioadă de timp limitată. După alegere, cneazul era dator să depună jurământul, fiind apoi confirmat în funcţie de administraţia districtuală. Comunităţile orăşeneşti din Banat cu populaţie românească masivă, ca Lugojul şi Caransebeşul, au dispus de proprii cnezi.(7) Obercnezii erau desemnaţi de către chiar Administraţia Banatului pe baza unei liste cu trei propuneri înaintate de către oficiul administrativ al districtului. Din 1742, obercnezii, după trecerea a trei ani trebuiau să-şi părăsească funcţia, funcţie pe care o puteau redobândi doar în urma unor noi alegeri. Ei primeau de la oficiul districtual un salariu anual de 120 forinţi, iar la ieşirea din activitate, unii primeau o pensie viageră, alţii primind doar o îndemnizaţie. Obercnezii şi cnezii săteşti se bucurau, din partea autorităţilor imperiale, de diferite avantaje ca: scutirea de plata oricăror dări pe timpul exercitării mandatului. Obligaţiile muncii lor erau repartizarea şi strângerea dărilor şi a contribuţiei; repartizarea supuşilor la diferite munci de robotă cu braţele şi cu atelajele, în diferite activităţi de interes public; îndatoriri poliţieneşti ca urmărirea şi prinderea lotrilor aflaţi în zona de jurisdicţie. Cnezii săteşti şi obercnezii, şi-au păstrat atribuţiile ca primă instanţă de judecată, ei judecând în conformitate cu dreptul cutumiar. Un domeniu în care obercnezii şi cnezii au fost puternic implicaţi a fost viaţa bisericească, inclusiv problemele legate de alegerea ierarhilor.(8) Obligaţiile fiscale ale supuşilor din Banat s-au grupat în două categorii: impozitul pe cap (Personal Köpf) şi impozitul după avere (Facultats Köpf). La plata dării pe cap erau obligaţi toţi bărbaţii trecuţi de 15 ani, cu specificare că cei căsătoriţi plăteau cuantumul întreg, chiar dacă nu aveau gospodărie proprie, în vreme ce bărbaţilor necăsătoriţi le era percepută doar jumătate din capitaţie. În ceea ce priveşte darea după avere era stabilită în funcţie de suprafaţa terenului agricol şi de numărul de vite aflate în posesiunea contribuabilului la data conscrierii fiscale. Coloniştii au fost scutiţi de orice impozite doar pe perioada stabilită la venire, de obicei 3 ani. O categorie specială erau ţiganii care plăteau anual un haraci, în valoare de 56 florini pe om. Evreii plăteau o capitaţie de 2 florini de om. Dijmele (Zehend) din produsele agricole se plăteau în natură şi bani, de fiecare gospodărie după zonarea fertilităţii pămîntului: câmpie, deal, munte. Robota sau munca obligatorie cu braţele şi cu căruţele era o obligaţie apăsătoare, dar prin ea s-au ridicat toate marile construcţii: cetăţi, exploatări miniere, manufacturi, desecări, canalizări. Era plătită modest cu o porţie de pâine şi câţiva creiţari şi hrană pentru animale. Despre ea, J.J. Ehrler ne spune: ” Robota…rămân cel mai adesea o povară foarte apăsătoare pentru ţăran…mai grav…când astfel de robote îl poartă dintr-un capăt al Banatului până în celălalt, durând deci 14 zile, aceasta fără a mai vorbi de robotele impuse în mod abuziv - cu plata a 12 creiţari pentru fiecare cal - ţinând din zori şi până în amurg”. (9) Primul guvernator al Banatului e Claudiu Florimund Mercy (1718 - 1734). Situaţia regiunii era destul de gravă în momentul când îşi ocupă funcţia. Sau cel puţin aşa ne-o descrie F. Griselini (în 1774 !): "se înmulţeau mocirlele… apele inundau toate ţinuturile joase, frigurile epidemice de toate felurile, cărora toţi locuitorii erau expuşi…populaţia era tot mai rară ". Şi Nicolae Stoica de Haţeg (care-l traduce, copiază şi completează copios pe Griselini): "cât bălţile, lacurile ceale vechi, noroaiele, râturile, tinoasă şi mai multe şi mai mari se înmulţiseră…Apoi iară apa…Timişului, râurile, păraie şi fântânişte se făcuseră şi nu să afla stavilă de-a opri." Iar modelul pentru descrierea acestei situaţii din 1717 (18) e mocirla ce "se mai găseşte şi astăzi în jurul Lugojului, unde pământul desfundat şi instabil are ici colo gropi adânci" (Griselini)(10) completat cu "că pingă ceale vechi şi alte lacuri să lăţisă, care nici un om, nici vită nu le putea trece, cumu-i cea de la Lugoj, Târna Bara, unde pământul trămură şi bibăneşte cu gropi rele" (Nicolae Stoica de Haţeg).(11) Această descriere ce argumentează teza Banatului sălbatic şi depopulat, gata să fie colonizat, făcută de F. Griselini (şi preluată de istoriografia austriacă, (de exemplu de E. Zöllner) sunt argumentat combătute o parte a istoriografiei româneşti (vezi Aurel Ţintă, "Colonizări habsburgice în Banat"). Situaţia Banatului în 1717 nu putea fi chiar roz, după ce din 1688 această provincie era bântuită de epidemii (ca cea de de ciumă care a izbucnit în 1700 şi care a durat mai multe luni de zile) şi în continuă situaţie de război, incursiuni, jafuri, provocate când de habsburgi, când de otomani, dar raţiunea colonizărilor nu este (sau aproape nu este) popularea şi civilizarea, ci exploatarea resurselor . Lugojul, pe al cărui sigiliu (din secolul al XIX-lea) apărea anul 1717, acesta fiind probabil anul în care oraşul intră în stăpânirea (sau administrarea) sigură a Vienei(12), este una dintre localităţile în care sunt aduşi colonişti. Având în 1717, 218 case, aşa cum reiese din conscripţia din acest an (deci mai puţine decât cele 300 indicate de Celebi), Lugojul, încă din perioada anterioară păcii de la Passarovitz (1718) e populat (colonizat) cu germani proveniţi din armată sau funcţionari şi meşteşugari împreună cu familiile lor. (13) Pentru această mică comunitate Ordinul fraţilor franciscani minoriţi din provincia Bosnia a Sfântului Ioan Capistrano (care se instalaseră deja la Timişoara) deschide o misiune la Lugoj în 1718(14), pe malul stâng al Timişului, unde în acelaşi an se aşezaseră alţi colonişti (dintre care unii erau meseriaşi din Viena).(15) La 1719, ei încep (terminând la 1722) construirea "Conventului Minorit".(16) 112 113 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Dar colonizările la Lugoj nu se opresc aici. Deşi comisarul John Franz Albert Caraussen, face la cererea lui Mercy în 1721 un raport cu privire la locurile bune pentru colonizare în care scrie: "Lugojul are întradevăr un teren frumos şi potrivit pentru agricultură, însă şi în prezent localitatea este populată cu peste 500 familii, de aceea aici nu nu se mai poate coloniza nimeni"(17), un număr mare de colonişti provin din oraşul de pe Timiş din transporturile anilor 1720-1726.(18) Acordându-li-se anumite avantaje, numărul coloniştilor va fi tot mai mare. Alături de germani la Lugoj sunt colonizaţi în această perioadă şi câteva familii de spanioli şi poate italieni.(19) Un caz special printre colonişti aduşi (veniţi) la Lugoj sunt răsculaţii din Hauenstein, din Pădurea Neagră. După repetate tulburări în locurile de baştină, ei sunt deportaţi la Lugoj unde însă "n-au acceptat casele construite pentru ei din ordinul autorităţilor, refuzând să execute munci agricole şi fiind hotărâţi să nu-şi întemeieze aici nici un fel de gospodărie. Ferecaţi în lanţuri, ei au fost obligaţi să lucreze la construcţiile oficiului cameral. Cu toate acestea, ei continuă să declare că preferă să rămână întemniţaţi, decât să se stabliească aici".(20) O adresă a administraţiei către serviciile districtuale care cere, în martie 1726, să se dea coloniştilor pământul de care au nevoie, denotă puternica creştere a numărului coloniştilor la Lugoj.(21) Astfel, cu "case construite pentru ei din ordinul autorităţilor", în jurul Conventului Minoriţilor se dezvoltă, pe malul stâng al Timişului o localitate nouă Lugosh sau Nemet Lugos sau Deutsch Lugos (Lugojul german), legată de Varosch sau Olah Lugos sau Wallachische Lugos (Lugojul românesc), de pe malul drept al Timişului printr-un pod care exista înainte de 1718. Până în 1793, cele două localităţi vor fi conduse separat, de persoane diferite, dar între ele a existat întotdeauna o strânsă legătură economică (apărând cu trecerea timpului şi o strânsă legătură privind înfăptuirea unor obiective comune). Probabil acum sosesc şi primele familii de greci, aromâni, evrei. În 1728, aceste familii evreieşti plateau o taxă de toleranţă de 700 de florini. Această comunitate improvizează un loc de rugăciune în casa lui Aron Deutsch. În Lugoj viaţa economică - socială va fi întotdeauna unitară, dezvoltarea acestei localităţi datorându-se muncii locuitorilor de pe ambele părţi ale Timişului.(22) Căci acum, Lugojul, devenit iarăşi o puternică şi mare localitate, ca în vremurile bune, va înregistra o dezvoltare fără precedent atât economic, cât şi cultural şi demografic. Probabil primul pas în această dezvoltare este făcut în 1718 când se eliberează privilegiul pentru oraşele din Banat de a ţine târguri săptămânal, lunar şi anual.(23) În 1719, Oficiul Lugoj cere Administraţiei trimiterea unui meşter morar şi a altor meseriaşi, deoarece e nevoie de ei la terminarea construcţiei unei mori în localitate. Aceşti meseriaşi, vin şi construiesc moara în oraş, ei primind aici comanda să confecţioneze pietre de moară pentru morile din Lipova.(24) Această mare moară erarială apare din 1722 în documente ca "moara imperială Elisabeth" (Kaiserliche Elisabeth Mühle), fiind arendată unor persoane particulare, ea aparţinând statului. La 1722 ea a fost arendată unui soldat din trupele imperiale, morar de meserie, cu care s-a încheiat un contract temporar. Dar la sfârşitul lunii august 1722, contractul a fost anulat, deoarece morarul Jakob Plett, care arendase moara din Lugoj, n-a obţinut eliberarea din regimentul său, din cauză că a fugit.(25) În 1721 pretorul districtului a fost Antoniu Hoffmann.(26) În acest an în contul robotei un număr de lugojeni trebuiau să lucreze la fortificaţii, la construcţii de interes public, cei ce se împotriveau fiind amendaţi, pedepsiţi corporal, li se sechestrau bunurile, bucatele şi vitele. În 1723 robota se putea răscumpăra băneşte, dovedind apariţia unor români bănăţeni bogaţi şi mândri, care nu mai puteau fi obligaţi să lucreze "în interes public".(27) În 1722 administraţia aprobă deschiderea unor manufacturi de postav ţărănesc (aba). Având materie primă la dispoziţie de pe urma creşterii oilor s-a căutat înlăturarea importului de postav din Turcia care persisita şi după 1718. Lui Ioan Racz(ţ), trimis în 1722 în Transilvania pentru a cumpăra 3000 de pături, i se cere să-şi dea toată silinţa pentru a aduce un meşter sau o calfă pricepută la fabricarea păturilor în vederea înfiinţării unor asemenea fabrici la Lugoj, Făget şi Borlov. În luna mai 1723, ca dovadă că Racz şi-a îndeplinit misiunea, avem atestată o manufactură de pături la Lugoj.(28) Ea lucra numai pentru armată. La 31 mai 1723 administraţia camerală cere oficiului economic din oraş să raporteze cantitatea de lână de care avea nevoie pentru ţesutul păturilor comandate de autorităţile militar. Răspunzând, oficiul arată că pentru confecţionarea celor 5000 de pături, ţesătoria are nevoie de 56000 oca (70560 kg) lână, dar că în district nu se pot găsi decât 5000, restul trebuind a fi procurat din altă parte. Administraţia camerală dispune ca unele districte să trimită lâna disponibilă la Lugoj, iar valoarea să fie plătită imediat. Totodată se dă dispoziţie ca lâna ce va fi procurată din Valahia să fie importată fără taxă de vamă.(29) Pentru nevoile construcţiilor de tot felul funcţionează la Lugoj ateliere de tăiat scânduri, obade, pentru rotărie, traverse, şindrilă. La 1722 se trimit 6000 de bucăţi şindrilă, 100 de bucăţi lemn de rotărie, 1300 buşteni şi 4000 traverse la Timişoara pentru construrea unei cazărmi, repararea cetăţii şi alte obiective militare cerute de Administraţia camerală.(30) În localităţile mai însemnate, din regiunile forestiere, au fost înfiinţate joagăre. În anul 1723 sunt pomenite joagăre imperiale în Lugoj, Făget, Caran- 114 115 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU sebeş şi Lipova. Cel de la Lugoj este pomenit şi în 1769.(31) Şi tot în acest an sunt amintite ateliere de cazangii la Lugoj, pentru care se cere de către Oficiul districtual (care repartiza direct materia primă pentru unele meserii) 30 de chintale de aramă, plata urmând să se facă la primirea mărfii tot prin Oficiul districtual.(32) Se pare că în aceste ateliere lucrau şi meşteşugari turci (rămaşi aici din timpurile otomane) căci, în 1726 când se porunceşte îndepărtarea meşteşugarilor turci din diferite ateliere, printre ele sunt vizate şi atelierele de aramă de la Lugoj (şi Bocşa).(33) Podul din Lugoj necesita în 1723 reparaţii. În acest an Administraţia districtului Lugoj cere administraţiei pădurilor aducerea unui număr de 10000 de buşteni pentru a pune în stare de folosinţă podurile din Mureş şi Făget. După ce buştenii ceruţi au fost tăiaţi, şeful districtului roagă administraţia provincială să aprobe "reconstituirea podului de peste Timiş din temelii", iar cheltuielile să fie acoperite din perceperea vămii de la "partidele străine", care treceau peste pod. Privind achitarea cheltuielilor de pe urma încasării vămii podului, administraţia nu s-a pronunţat, dar a adresat un ordin districtului ca podul "de peste Timiş la Lugoj să fie reparat pe cheltuiala comunei", iar lemnul de construcţie să-l dea districtul.(34) La data de 24 aprilie 1742, Camera aulică stabileşte un drum de poştă, între Lugoj şi Transilvania prin Făget şi Dobra şi stabileşte legăturile cu "poştalionul" pentru persoane, între Timişoara, Buda şi Viena. Drumuri care legau Lugojul de alte localităţi sunt, aşa cum le prezintă J.J Ehrler: Timişoara-Chevereşul Mare-Sinersig-Lugoj (7 ¼ mile sau 3 ½ staţii de poştă); Timişoara-Recaş-Belinţ-Lugoj(7 ½ mile sau 3 ½ staţii de poştă ); Ciacova-Unip-Chevereşul Mare-Sinersig-Lugoj (8 ¾ mile sau 4 ¼ staţii de poştă); Lipova-Cuveşdia-Lucareţ-Belinţ-Lugoj(7 ¼ mile sau 4 staţii de poştă); Aradul Nou-Fiscut-Buzad-Teş-Chizătău-Lugoj(9 ¾ mile sau 4 ¾ staţii de poştă); Sânicolaul Mare-Lovrin-Satchinez-Cerneteaz-Recaş-Belinţ-Lugoj(14 ½ mile sau 6 ¾ staţii de poştă ); Vîrşeţ-Jamul Mare-Fizeş-Vermeş-Sacoşul Mare-Lugoj(11 ¼ mile sau 4 ½ staţii de poştă). Se mai stabilesc şi locurile de vamă în afară de Lugoj, Făget şi Dobra şi se cere administraţiei districtului ca drumul pe care urma să treacă poştalionul să fie adus în bună stare.(35) O altă posibilă cale de transport şi comunicaţie este pe apă. După cum ne arată Francesco Griselini se hotărî ca: „Begheiul să fie canalizat….(Bega) râu, cu meandre fără număr curge de la Făget, la patru mile depărtare de Lugoj, până la Bechicherecul mare…Se începu aşadar construirea canalului, mai jos de Făget, ajungându-se prin Răchita, Belinţ, Chizătău, pe cât posibil în linii drepte, până în apropiere de Timişoara…erau aduse ..lemne de foc…lemne de construcţie…” În octombrie 1726 se ordonă oficiilor Timişoara, Lugoj si Făget asigurarea oamenilor necesari lucrărilor la canal, aceştia urmând să fie schimbaţi tot la 8 zile şi, pe lângă pâinea cuvenită, să fie plătiţi cu bani peşin. Plata muncitorilor solicitaţi oficiilor administrative Ciacova, Lipova şi Lugoj în 1728 era de 9 creiţari pe zi. Totuşi la 31 august 1729 Administraţia se vede nevoită să transmită oficiilor Ciacova, Lugoj, Lipova şi Timişoara ordinul de a asigura forţa de muncă necesară sub ameninţarea arestării funcţionarilor responsabili, în caz de nerespectare a ordinelor. Între „1759-1760...renumitul inginer Fremaut, un olandez…se apucă să perfecţioneze canalul lui Mercy, prin care curgea Begheiul.El propuse construirea unei ecluze la Coştei, în districtul Lugojului. Cu ajutorul acestei ecluze şi al unui şanţ lat şi adânc până la Timiş, apa acestui râu putea fi dirijată după nevoie în canal, astfel încât acesta să fie întotdeauna navigabil…(36)”Şi tot în anii ’20 ai secolului al XVIII-lea începe să funcţioneze în oraş un inspectorat peste toate cartierele de piatră din districtele Lugoj, Făget şi Caransebeş.(37) Cu toată această perioadă de dezvoltare şi prefaceri, coloniştilor germani de aici nu le mergea prea bine. La finele lui martie 1725, oberverwalterul districtelor Lugoj - Făget raporta că a repartizat familiilor germane pământ suficient, însă acestea "nu binevoiesc să-l cultive".(38) Şi asta fie că n-aveau inventarul agricol necesar, fie că aşa înţeleg să protesteze, dorind întoarcerea acasă, în faţa greutăţilor întâlnite. În faţa dorinţei manifeste de a pleca a mai multor familii de colonişti din districtul Lugoj, exprimată în 1728, organele administraţiei locale se văd nevoite să iniţieze măsuri represive şi au propus să se apeleze la "ajutorul armatei" pentru a preveni fuga.(39) Coloniştii vor profita de tulburările anului 1737 pentru a fugi din aceste locuri. În schimb unor români începe să le meargă bine. Este cazul lui Ioan Raţ (Racz) de Mehadia "supremum pr(a)efectum inclytorium districtu(u)m Lugos, Caransebes şi Lippa" (administrator suprem al districtelor Lugoj, Caransebeş şi Lipova) între 1722(40) – 1729(41). Ocupând această funcţie oficială, el va reuşi să adune o mare avere, căci altfel cum ar fi reuşit el singur, să refacă Biserica mică din Lugoj, să-i clădească (sau numai să-i refacă) turnul, în 1726? Şi cum spune pisania "Aedificata haec ec(c)lesia per me" - "Această biserică s-a făcut prin mine".(42) În anul 1731, Timişul s-a revărsat, inundând oraşul şi provocând mari pagube, aceste inundaţii, care s-au repetat în timp, fiind distrugătoare (Drapelul din Lugoj 17 mai 1912, vorbind despre inundaţia din 1912, dar pe care putem s-o înţelegem asemănătoare în 1731): „Oraşul a fost înconjurat absolut din toate părţile de apă. În ce priveşte înălţimea apei revarsate în oraş, aceasta a fost de 1-2m. Peste tot s-a ridicat cu 2,5 m mai sus decât inundaţiile observate pâna acum şi cu 5 m peste înalţimea normală. Din turnul Bisericii 116 117 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Române greco-ortodoxe nu se vedea decât o mare de apă care înconjura Lugojul din toate părţile.” Viaţa merge înainte, chiar dacă trebuie luat totul de la început. Deja în acest an se aminteşte despre existenţa unor doctori plătiţi din veniturile comunale(43) aduşi probabil din Austria, aşa cum în 1728 fuseseră aduşi aici mai mulţi agronomi.(44) În 1733 începe ridicarea de către călugării Ordinului Minorit a Bisericii romano-catolice "Sfânta Treime" ea fiind terminată în 1735.(45) Tot în 1733 în Lugojul german comunitatea evreiască număra (46) de evrei conduşi de Isac Deutch, iar în 1742 numărul lor crescuse la 62.(47) Avem şi un han "La Vulturul Negru" (Ad Nigram Aquilae) al cărui proprietar este Simion Dollinger, ginerele lui Waltter.47 Din 1735 Lugojul figurează în documentele în documente ca "Markt" (târg).(48) Însă administraţia habsburgică în Banat este încă fragilă şi poate detestată. Evenimentul care ne demonstrează acest lucru cel mai bine este răscoala românilor bănăţeni, care izbucneşte cu prilejul războiului austro - turc din anii 1737-1739. La Lugoj mici "întâmplări", evenimente şi proteste pun în evidenţă starea de nemulţumire existentă în Banat. La Lugoj, de exemplu, în 1732, obercneazul şi cnezii din district şi oraş reveneau cu o plângere adresată guvernatorului Mercy, acuzând atât dările excesiv de mari, povara întreţinerii militarilor trimişi în urmărirea lotrilor, rechiziţionările de cai, cât şi abuzurile comise cu acest prilej de administraţia districtuală.(49) De teama unei răscoale, Administraţia Banatului va aduce la Lugoj trei companii de soldaţi austrieci.(50)Aceeaşi idee de exploatare necruţătoare prin care acţiona uneori Viena reiese şi din răspunsul cnezilor adunaţi la Cornia în 1741, pentru o conscriere de populaţie, la întrebarea de ce s-au alăturat turcilor în războiul 1737-1739: "steagurile cu sfânta cruce trei ani toate bucatele şi verdeţurile câmpului nostru le-au mâncat şi grea foame am răbdat, eară viind steag fără cruce, adunând satele, le-au împărţit bucate".(51) Regimul economic şi fiscal privilegiat al populaţiei germane poate explica şi el unele incidente din timpul răscoalei. La Lugoj, în 1743, populaţia din localitatea românească plătea darea anuală în valoare de 3746 florini, populaţia din localitatea germană plătind doar 197 florini anual.(52) Cu toate aceste probleme de ordin social - economic se îmbină probleme religioase. Aflăm dintr-o scrisoare din 22 mai 1738, a protopopului Iancu Petroni al Bocşei către protopopul Ilie Daina al Lugojului, că austriecii încearcă prin orice metodă să-i atragă pe preoţii ortodocşi la uniaţie: "domnul Fervalter din Bocşa, vine în fieştecare duminecă la sfânta beserică de ne grăieşte despre acele făgăduieli şi momeşte pre preoţi cu congroa de 100 de galbeni la an şi cu altfel de fel de fel de făgăduieli, numai ca să ne închinăm popii şi slăvitului împărat". Dar, conchide protopopul din Bocşa, "preoţi să slujească Domnul, iară nu stăpânilor lumeşti; iară pentru domnii lumeşti or începe acuş să se aprindă vâlvătăile cele mari". Despre acelaşi fenomen ne vorbeşte şi Nicolae Stoica: „În Slatina…preotul, văzînd că-i satu jumătate pravoslavnic, începură a momi oameni, muieri şi copii; ci neputând pe toţi a-i îndupleca, cu rău cercară. Feciorul ce luva fată de papiştaşi, pre acela cu toată casa îl lua. Un om fiind mult pizmuit că-i vîrtos, anume Mihai Giurea, zicîndu-i că în Timişoara la munci îl dau, el au zis, măcar de viu să-l ardă, el papiştaş nu va fi.” (53) În aceste condiţii izbucneşte războiul austro-turc din 1737-1739. Dacă în primul an Banatul nu va fi aproape de loc teatru de operaţiuni, în 1738, campaniile militare se desfăşoară în mare parte pe teritoriul bănăţean. Lor li se asociază răscoala antihabsburgică a românilor de aici. În primăvara anului 1738, la 8 mai, turcii ocupă Orşova, apoi năvălesc în Banat. Românii se răscoală şi mulţi dintre ei s-au înrolat în armata turcă. Coloniştii străini şi-au părăsit în mare parte aşezările încă înainte de năvălirea turcească. Cauza a fost "teama de turci, dar şi atitudinea duşmănoasă a românilor. La Lugoj, cetele de răsculaţi au distrus clădiri oficiale şi au devastat complet biserica catolică". (54) Sosirea turcilor în oraş potoleşte acţiunile răsculaţilor români. Armata otomană rămâne în oraş trei zile(55) şi în tot acest timp, ne spune Nicolae Stoica de Haţeg: "unii cu robi s-au dus, iară alţii verbeluia semeni şi nu numai pră Cărăşov, ce de la Sebeş, Lugoj, Chizătău,… ardeu, robea, dar şi voluntari cu simbrie aduna".(56) Armata austriacă se regrupează la Timişoara în vara anului 1738, sub comanda generalului Königsegg. La 24 iunie această armată se afla la Lugoj. (57) Aici au fost prinşi mai mulţi români care erau răsculaţi. Sub acuzaţia de jaf ei au fost spânzuraţi, ostaşii imperiali strigându-le, în dorinţa de a-i umili, celebrul crez al răsculaţilor bănăţeni: "Ţine, Doamne, tot aşa, nici cu turcul nici cu neamţul".(58) În faţa victoriei otomane de la Cornina (4 iulie 1738) şi căderii cetăţii Orşova Nouă (23 august 1738), armata imperială se vede nevoită să părăsească Banatul. Din raportul încasatorului imperial Strumer, de la atelierele de prelucrare a fierului din Luncani, aflăm că trupele habsburgice părăsesc Lugojul, cu destinaţia Timişoara încă din 24 iulie.59 În aceste situaţii, trupele otomane, sprijinite de semenii români, au întreprins în perioada august - noiembrie 1738 incursiuni în timpul cărora au atacat şi pustiit Caransebeşul, Lugojul, Ciacova, Vârşeţul, Denta şi Lipova. Dar un control efectiv otomanii nu l-au exercitat decât în satele din sud-estul Banatului.(60) Probabil în acest moment înţelege Viena că pierderea Banatului depinde de această răscoală. De aceea hotărăşte reprimarea în forţă a răscoalei: "să se distrugă în întregime localităţile care se manifestă potrivnic".(61) Cu acest 118 119 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU ordin intră în Banat generalul Letulus, în ianuarie 1739, şi stabilindu-şi cartierul general la Lugoj, începe pacificarea sistematică a provinciei.(62) După pacea semnată la Belgrad în 1 septembrie 1739, ce aduce pierderi grave austriecilor, lucrurile se liniştesc, reintrând în făgaşul normal. Coloniştii germani se reîntorc în localităţile lor de reşedinţă. La Lugoj în octombrie 1739, majoritatea coloniştilor erau acasă.(63) Dar, ca şi cum "doi ani pre-aicea făr de bucate, foamete" n-ar fi fost îndeajuns, "şi moartea ciumei se ivi".(64) Noul guvernator ( numit în 1740) Francisc Leopold Engelshofen ia măsuri pentru oprirea acestei epidemii. Nu sunt singurele măsuri în domeniul sănătăţii. La Lugoj, în 1748, a început construcţia unui spital, cu contribuţia comunelor.(65) În 1740, au venit din Ardeal 6 familii de români la Lugoj şi s-au stabilit în jurul mănăstirii minorite. În 1747 numărul lor a crescut la 10 familii, formând "Lumea Nouă".(66) Ei erau probabil greco-catolici, pentru că Nicolau Stanislavich, episcop al Cenadului, pledează cu toată sârguinţa pentru înfiinţarea unei episcopii unite la Lugoj, în 1741, motivându-şi astfel cererea: "cel mai potrivit loc s-ar părea a fi Lugojul (pentru înfiinţarea unei episcopii greco-catolice - n.n.), parte pentru că se află mai la centrul provinciei şi în apropiere de Transilvania, cu care ar putea coresponda în afacerile religioase, parte şi din motiv că acolo este reşedinţa părinţilor minoriţi, cari ar putea petrece cu atenţiune progresele unirii de viitor, şi ar fi la îndemână spre a da sfaturi uniţilor. Pe lângă, aceea, locul este sănătos, frumos, bine populat şi prevăzut cu apă bună de băut".(67) Autorităţile, cu gândul probabil la evenimentele încă proaspete petrecute în 1738, nu dau curs acestei cereri. Biserica romano-catolică, devastată în 1738, este refăcută în aceşti ani. În 1741, podul între cele două Lugojuri este şi el refăcut, serviciul administrativ cerând ca fierul necesar construirii lui să poată fi importat fără achitarea vămii.(68) Pe lângă mănăstirea minorită funcţiona, se pare, o şcoală la care puteau merge şi românii încă din 1736.(69) Din 1742 funcţionează şi o şcoală românească (ortodoxă).(70) Peste un an (1743), la ordinul lui Engelshofen e construită la Lugoj, pe malul stâng al Timişului, o cazarmă de cavalerie („1742…toate căzărmile , atât cele pentru infanterie cât şi pentru cavalerie, ridicate la Ciacova, Lugoj,…sunt opera lui Engelshofen.”).(71) O întâmplare din 1745, care se găseşte în Cronica Banatului a lui Nicolae Stoica de Haţeg, ne lasă să înţelegem că Lugojul (şi Banatul) acelor vremuri era o localitate românească şi ortodoxă, în ciuda colonizării făcute începând din 1717, dar şi un centru, un "loc în care se adună lumea". Astfel, în 1745 "un sfânt Nichita sau Nicodin, venit din Ierusalim", predică, în Transilvania, împotriva bisericii unite. Autorităţile, vrând să muşamalizeze această mică problemă care devenea tot mai serioasă (prin numărul mare de aderenţi), se folosesc de o curioasă stratagemă. Nicolae Stoica: "viind hinteu cu şase cai şi zece husari înlontru (pe călugăr) l-au pus şi cu cinste din Ardeal l-au scos", iar apoi "tot în hinteu cu husari petrecut, în Lugoj l-au adus". "Aci" apare o altă problemă "norod din Mehadia, Ruşava şi din sate al vedea şi ai blagoslovi au alergat".(72) Dacă în 1744 o nouă inundaţie a Timişului a acoperit cu ape atât Lugojul românesc, cât şi pe cel german(73), în 1750, la 19 februarie, serviciul districtual din Lugoj anunţa publicul că "puterea gheţii a distrus podul de peste Timiş, din care cauză circulaţia între cele două comune este împiedicată". După două săptămâni acelaşi serviciu districtual anunţa terminarea " … devizului de reparaţie a podului " şi întreba oficialităţile Lugojului român, care trăgeau foloase de pe urma vămii de trecere a podului, dacă nu le-ar conveni să repare podul pe cheltuieli proprii.(74) Însă autorităţile Lugojului românesc nu se aflau în 1750 într-o situaţie prea bună. Căci în acest an lugojenii apar amintiţi în documente ca refuzând să plătească 390 florini, pe care îi delapidase cneazul lor Ianăş Roşu din casieria comunală.(75) Prin ordin imperial, la 29 septembrie 1751 se produce în Banat separarea administraţiei civile de cea militară. Dacă problemele de ordin militar treceau în competenţa Comandamentului Militar General al Banatului, subordonat Consiliului Aulic de Război, în schimb cele civile reveneau Administraţiei Ţării Banatului (Banater Lander Administration) în frunte cu un preşedinte, depinzând de Camera Aulică.(76) Banatul e împărţit în 10 districte civile: Timişoara, Becikherecu Mare, Cenad, Vârşeţ, Lipova, Lugoj, Caransebeş, Mehadia, Palanca Nouă, Panciova(77) şi rămâne un "petulium austriacum" asupra căruia era stăpân şi propietar absolut împăratul.(78) Pentru Lugoj începe o nouă perioadă de dezvoltare. În 1752 se acordă urbei dreptul de a ţine în fiecare marţi târg săptămânal în aceleaşi condiţii ca Timişoara. Se construieşte o piaţă nouă, în centrul oraşului, pentru a se putea desfăşura în bune condiţii acest târg săptămânal.(79) Tot în acest an Administraţia Banatului ordonă serviciului administrativ districtual Lugoj să distribuie un loc pentru înfinţarea unei berării. În iulie (1752) berăria era în construcţie, iar berarul antreprenor Martin Reidinger, a fost scutit de orice dare timp de doi ani de zile.(80) Se pare însă că toate acestea costau foarte mult. Şi când cneazul Lugojului românesc, Martin Olaru, cere lugojenilor în 1752 să plătească o capitaţie de 12 florini, dublă faţă de cea din 1751 (6 florini), aceştia se răzvrătesc, refuzând să-şi plătească impozitul până când cneazul n-ar fi fost suspendat din funcţie şi anchetat.(81) Dorind să sesizeze mai bine ("pe teren") problemele care confruntau 120 121 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Banatul, după reorganizarea administrativă din 1751, Camera Aulică trimite aici, în toamna anului 1753, o comisie de inspecţie în frunte cu consilierul aulic Ignaz Kempf von Angret. Acesta va rămâne în regiune până spre mijlocul lui mai 1754. În acest răstimp Ignaz Kempf von Angret s-a deplasat personal în fiecare district al Banatului, unde s-a informat direct de situaţia existentă.(82) În martie 1754 Comisia Kempf se află la Lugoj. E un prilej bun pentru "cnezi şi juraţi" (Kneesen und Jurathen) din Lugojul român pentru a solicita, în numele comunităţii lor, nu numai aprobarea de tăiere a lemnelor necesare şi îngăduinţa de a percepe o taxă de la "grecii" (adică aromâni, machedoni) stabiliţi acolo, dar şi ocazia prezentării unei cereri de reducere a impozitului. Comisia va lăsa rezolvarea acestor doleanţe oficiului districtual.(83) Datorită numeroaselor probleme care se prezintă în faţa comisiei Kempf, aceasta dispune de formarea unei comisii de anchetă sub conducerea consilierului administrativ Johann Georg Plasch, asistat de administratorii districtuali Brandenburg şi Kralik, care să le rezolve. Două cazuri prezentate în faţa comisiei sunt mai interesante: desemnarea obercnezilor în cercurile Lugoj şi Sărăzani. În primul, obercneazul Lugojului Alexandru Petraşcu, este reconfirmat în funcţie, lui Martin Groza, fostul obercneaz (până în iunie 1753) nefiindu-i luată în considerare cererea de a-şi reocupa postul.(84) În cazul desemnării obercneazului Sărăzaniului se află faţă în faţă Gavrilă Gurean (care deţinea funcţia de obercneaz al acestui cerc din 1732) şi un Mihai Astaloş din Lugoj. Acesta din urmă doreşte în 1753 postul de obercneaz al districtului Lunca. Neobţinându-l, ia în vizor postul de obercneaz al Sărăzaniului, şi încă din iunie 1753 instigă pe mai mulţi săteni din cercul Sărăzani împotriva obercnezului Gavrilă Gurean. În faţa comisiei Plasch, nouă reprezentanţi ai cercului Sărăzaniului depun o plângere împotriva obercneazului, acuzându-l de diferite abuzuri. Nereuşind să dovedească niciuna din acuzaţii, petiţionarii vor fi acuzaţi de instigare şi pedepsiţi, iar Gavrilă Guran îşi păstrează funcţia.(85) O statistică a bisericilor din eparhia Caransebeş din 15 ianuarie 1757 ne lasă să aflăm că oraşul Lugoj avea la aceea dată 640 case. "Acolo se află cârmuirea împărătească şi o mănăstire mare catolică cu 300 case nemţeşti. Biserica ortodoxă Sfântul Nicolae, înălţată sub episcopul Maxim în anul 1722" are ca "parohi pe Petru Popovici, vicar al protopopului Gheorghe Popovici, Petru Peştean, Andrei Peştean, Marin Beşta, Damaschin Iotov, Gheorghe Zdârna". În 1754 "este înnoită de episcopul Ioan Gheorghevici".(86) Peste nici cinci ani, lugojenii, mai bogaţi ca la 1722, nu mai sunt mulţumiţi cu vechiul loc de rugăciune. Obercneazul Gavrilă Gurean, ajutat de obercnezii Alexandru Pătraşcu, Mihai Dan, cneazul Ioanovici şi de populaţia oraşului, începe la 1759 construcţia monumentalei biserici din Lugoj. În urma contractului redactat în 18 mai 1759, este însărcinat maistrul civil constructor Johannes Breutter din Timişoara, ajutat de maistrul zidar Bürgel, cu ridicarea bisericii. Din partea comunei ortodoxe din Lugoj, semnează contractul: Gavrilă Gurean, obercneaz şi tutore, Alisandru Petraşcu, obercneaz, Mihai Faur, cneaz, "dimpreună cu tot oraşul", Martin Olaru şi alţi 41, cu menţiunea "înaintea noastră trimisul domnului episcop, Gheorghe Ilievici proptopresviter". Din costul total de 22828 florini, cneazul Gavril Gurean a contribuit 5038 florini, pe când episcopul Ioan Georgevici al Vârşeţului a subscris 208 florini, iar episcopii sârbi de la Timişoara şi Buda doar cu câte 12 florini. Construcţia bisericii a durat şapte ani, până la sfinţirea ei de către episcopul Vârşeţului Ioan Georgevici, în 1766.(87) Pentru a picta biserica, Ştefan Zugravu a primit suma de 1300 florini, iar pentru "deschilinit la tâmplă" primeşte 125 florini. (88) Din actele vremii aflăm că lugojenii sprijină în afara donaţiilor băneşti pentru construirea bisericii şi direct această construire. Ei sunt cei care sapă fundaţiile şi se ocupă de căratul pământului, ei aduc cu carul cu boi, de la Viena şi Buda, piatră de marmură roşie pentru biserică.(89) Tot în anul începerii construcţiei Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Lugoj albia râului Timiş a fost regularizată, încercându-se evitarea unor inundaţii, de care oraşul avusese parte în trecut.(90) La 10 august acelaşi an, deoarece războaiele Austriei secaseră vistieria imperială, Maria Tereza se vede nevoită să zălogească Banatul Temişan timp de 10 ani, în schimbul unui împrumut, Băncii Opidane Vieneze.(91) Acest eveniment ne face să înţelegem bogăţia regiunii. Dar bogat şi deci important este şi Lugojul. În oraş, la Vulturul Negru, rămâne peste noapte, în 1761, episcopul catolic de Alba Iulia, Antonie Bajtay, iar peste zece ani, în 1771, un ambasador rus aflat în trecere spre Rusia.(92) În 14 februarie 1772, un paşă turc aflat în drum spre Timişoara, rămâne o noapte la Lugoj.(93) În 1763 au fost aduse în oraş, pe Dunăre, 50 de familii de colonişti catolici. Refugiate din Muntenia, în 1774, mai multe familii româneşti sunt lăsate şi ele să se aşeze în oraş.(94) Din 1764 cunoaştem sigiliul Lugojului german. Este împărţit în trei: în partea superioară având un triunghi cu un ochi, în partea inferioară stângă o cruce dublă, iar în partea inferioară dreaptă un steag cu literele M. R., avea legenda "Sigill: Teutsch: Lugos Gemeinde: 1764".(95) Un ordin imperial din 1766 cere ca în toate comunele să se zidească un local de şcoală.(96) Lugojul românesc avea şcoală din 1742, nu se ştie însă unde era localul acestei şcoli. Însă, la 1768 Gavrilă Gurean acordă 1012 florini pentru construirea unei noi clădiri pentru şcoală lîngă biserica "Ador- 122 123 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU mirea Maicii Domnului".(97) Cât despre dascălii de la Lugoj, aflăm multe dintr-o listă cu dascălii din Mehadia pe care ne-o prezintă Nicolae Stoica de Haţeg: "În Mehadia" al patrulea dascăl a fost "Mihai Petru, ardelean cu muere şi soacra papistaşe, neştiute; ci într-o zi sfâdindu-se iale amândouă la beserica nemţească ducându-să, el de ruşine la Lugoj dascăl s-a dus; şi iale, după el. Al cincilea dascăl, june, Antonie Alexievici aicia apoi la Lugoj; … al optulea, Antonie, a doua oară, june; cărţi rumâneşti de vânzare din ţară adusă; de aicea, iar la Lugoj; al nouălea, iar Ioan, însurat, de la Bunia veni, de-aicea la Lugoj; al zecelea, Antonie, însurat şi iară la Lugoj".(98) Această schimbare atât de deasă a dascălilor apare din preocuparea acestora pentru o salarizare mai avantajoasă. Un memorand din anul 1767, trimis Mariei Tereza de către mai mulţi bănăţeni, printre care şi generalul Sauran Ianos (mareşalul conte Soro), avînd multe proprietăţi la Lugoj, descrie fărădelegile organelor de administraţie din Banat. Împărăteasa dispune ca fiul ei, viitorul împărat Iosif al II-lea, să cerceteze aceste fapte cu de-amănuntul la faţa locului.(99) În primăvara lui 1768, arhiducele Iosif, viitorul împărat, e în Banat. În ziua de 28 aprilie el trece prin Lugoj, consemnând în notele sale "Lugojul este un oraş frumos şi mare". (100)O altă descriere a oraşului Lugoj ne-o lasă Francesco Griselini (în 1769) făcând o comparaţie cu Timişoara: "în general Timişoarei nu îi lipsea nimic pentru a fi socotit între cele mai frumoase şi bine orânduite oraşe ale monarhiei. Acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte localităţi mai însemnate ale Banatului,…Lugojul,…Unele dintre acestea, ca Lugojul şi Vârşeţul, numără aproape 900 de case"(101) J. J. Ehrler ne spune şi el în 1774: "localitatea Lugoj (e) străbătută de Timiş, peste care trece un pod frumos"…"târgurile săptămânale de la Lugoj sunt frecventate de destui cumpărători, oferind supuşilor o desfacere îndestulătoare pentru produsele lor".(102) În 1774 la şcoala română din Lugoj, dascăl era un Moise.(103) La această şcoală învăţau atât copiii din Lugoj, cât şi cei din Lugojel, Tapia şi Oloşag.(104) Anul 1775 aduce o nouă împărţire a Banatului în patru mari districte: Csatad (Lenauheim), Timişoara, Vârşeţ şi Lugoj, care au fost împărţite la rândul lor în diferite domenii.(105) Lugojul este, deci, una dintre cele mai mari localităţi din Banat, care avea în 1776, 887 case şi şcoală românească organizată (la care învăţau şi copiii din satele învecinate Tapia, Armadia, Oloşag),(106) şase mori,(107) un abator şi magazii imperiale de cereale şi lemne; într-o altă statistică din 1786 Lugojul avea 1039 case şi 5130 locuitori, iar cel german 203 case şi 1446 locuitori, lucru ce ne dovedeşte o dezvoltare accentuată.(108) În 1777, pe 23 august, în turnul Bisericii Adormirea Maicii Domnului a fost înălţat un clopot de 14 chintale.(109) Şi, ca o încununare a acestei dezvoltări vertiginoase a oraşului de pe Timiş, începută la 1717, odată cu transformarea Banatului în provincie a Casei de Habsburg, la 18 noiembrie 1793 Lugojul românesc şi cel german se unesc; de fapt este doar o contopire a administraţiilor (primăriilor) celor două oraşe. Primul primar al localităţilor a fost din Lugojul german Iosif Andrasics, un fierar.(110) Dar la 1793, suntem, mai mult sau mai puţin, într-o altă epocă. Printrun act imperial din 6 iunie 1778, Banatul Temişan, este încorporat Ungariei şi este împărţit în trei comitate: Timiş, Torontal şi Caraş. Administraţiei autohtone, treptat, i se preia rolul de elemente birocratice, din aparatul administrativ comitatens şi nu mai are forţa şi influenţa din perioada anterioară. (111) În aceste condiţii, lupta naţională a românilor din Banat devine principala preocupare a istoricilor şi poate a istoriei. Şi Lugojul se află în mijlocul evenimentelor. La Congresul naţional de la Timişoara, din 1790, participă Constantin Atanasievici, protopopul Lugojului şi Gheorghe Vuia "în numele tot norodului românesc" din Lugoj. După 1800, în fruntea luptei naţionale de emancipare a românilor, îl găsim pe protopopul de Lugoj, Ştefan Atanasievici, trimiţând împăratului numeroase memorii în perioada 1803-1807.(112) În 1830, tot la Lugoj, e descoperită o societate secretă "Constituţia" a cărei membri, sunt români, meseriaşi şi negustori, preoţi şi învăţători. Pe ei, Dimitrie Petrovici, I. Lepădat, Şt. Bercean, D. Faur, îi găsim în fruntea mişcării revoluţii conduse de Eftimie Murgu.(113) Epoca modernă, cu accentul pus pe naţionalism şi lupta pentru obţinerea drepturilor poli-tice şi civile începe. Ideile Şcolii Ardelene se propagă în Banat, făcând din lupta naţională principalul mod de acţiune al elitelor româneşti şi maghiare, principala armă devenind „negarea celuilalt”. 124 125 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 1. Victor Neumann, Banatul - Multiculturalitate şi multiconfesionalism, în „Vestul”, Timişoara, 2009; 2. Idem, Identitate şi cultură. Studii privind istoria Banatului, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009, p. 30; 3. Idem, Orient şi occident: ambivalenţele culturii române, pe www.istconcept.uvt.ro; 4. Mihai Mircea Rusu, Aspecte ale vieţii social economice a oraşului Lugoj în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, în „Tibiscus”, V, 1979, p. 269-274; Ioan Haţegan; Cornel Petroman, Istoria Timişoarei, Vol.I, Editura Banatul, Timişoara, 2008, p. 64; 5. J. J. Ehrler, Banatul de la origini până în acum- 1774, Editura Facla, Timişoara, 1982, p. 71; Ioan Haţegan; Cornel Petroman, op. cit., p. 64; 6. Costin Feneşan, Cnezii şi obercnezii în Banatul imperial, 1716-1718, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 16; Ioan Munteanu, Banatul istoric, 1867-1918. Aşezările. Populaţia, vol.1, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2007, p.61; 7. Ibidem, p. 25; Ioan Haţegan; Cornel Petroman, op.cit., p. 64; 8. Costin Feneşan, op. cit., p. 26-45; 9. Ibidem, p. 34; Ioan Haţegan; Cornel Petroman, op.cit., p. 64; J.J. Ehrler, op. cit., p.34; 10. Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Editura Facla, Timişoara, 1984, p. 124; 11. Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, p. 165; Constantin Şerban, Ecouri româneşti în opera lui Luigi Fernando Marsili, în „Revista de istorie”, Tomul 33, nr.11, noiembrie 1980, p.2169-2189 12. Istvan Iványi, Lugos, rendezett tanácsu, varós: torténete adatok és vazlatok; Horváth Istvan es társa Könynyomdája, Szabadka, 1907, p. 89; 13. Aurel Ţintă, Colonizări habsburgice în Banat, Editura Facla, Timişoara, 1972, p. 160; 14. Francesco Griselini, op. cit., p.127; 15. Emeric Lay, Începutul dezvoltării industriale în Lugoj, în „Tibiscus”, V, 1979, p. 275 - 281; 16. Ioan Stratan; Vasile Muntean, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p.21; 17. Culegere de texte pentru istoria universală, volumul I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, p. 83; 18. Aurel Ţintă, op. cit., p. 160; 19. Bujor Surdu, Răscoala antihabsburgică din Banat, în „Studii şi materiale de istorie medie”, II, 1957, Bucureşti, p. 288 - 343; 20. Johann Wolf, Din istoria svabilor din Banat (1717 - 1778) în „Studii de istorie a naţionalităţii germane şi a înfrăţirii ei cu naţiunea română”, volumul II, Editura Politică, Bucureşti, 1981, p. 43; 21. Aurel Ţintă, op. cit., p. 160; 22. Emeric Lay, op. cit.; Tobias Schwager, Evreitatea la Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001, p.11; 23. Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990, p. 171; 24. Mihai Mircea Rusu, op. cit.; 25. Emeric Lay, op. cit.; 26. Ioan Lotreanu, Monografia Banatului, Institutul de arte grafice "Ţara", Timişoara, 1944, p. 253; 27. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 149; 28. Emeric Lay, op. cit.; 29. Mihai Mircea Rusu, op. cit.; 30. Ibidem; 31. Emeric Lay, op. cit.; 32. Mihai Mircea Rusu, op. cit.; 33. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 162; 34. Emeric Lay, Din istoria vămii de trecere peste posul Timişului la Lugoj, în „Tibiscus”, IV, 1975, p. 225 - 230; 35. Ioan Stratan; Vasile Munteanu, op. cit., p. 20; 36. Francesco Griselini, op. cit., p.131; Marlen Negrescu; Dan Pura, Navigaţia pe Bega, Secvenţe istorice, Editura Brumar, Timişoara, 2007, p. 13; 37. Mihai Mircea Rusu, op. cit.; 38. Aurel Ţintă, op. cit., p. 118; 39. Johann Wolf, op. cit., p. 77; 40. Emeric Lay, Începutul dezvoltării industriei în Lugoj, „Tibiscus”, V, 1979, p. 275-281; 41. Istvan Iványi, op. cit., p. 90; 42. Ioan Stratan; Vasile Munteanu, op. cit., p. 108; 43. Ibidem, p. 21; Ioan Munteanu, op. cit., p.85; 44. Istvan Iványi, op. cit., p. 90; 45. Dan Popescu, Ghid turistic. Lugoj şi împrejmuiri, Editura Europa Nova, Lugoj, 1993, p. 69; 46. Istvan Iványi, op. cit., p. 92; 47. Ştefan Pop, Din trecutul Lugojului, în Calendarul românului, 1927, Caransebeş, p. 130 - 135; 48. Traian Simu, Colonizarea şvabilor în Banat, p. 82; 49. Costin Feneşan, op. cit., p. 50; 50. Ioan Stratan; Vasile Munteanu, op. cit., p. 21; 51. George Popovici, Istoria românilor bănăţeni, Editura autorului, Lugoj, 1904, p. 318; 52. Istvan Iványi, op. cit., p. 92; 53. Bujor Surdu, op. cit.; Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 188; 126 127 Note O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 54. Ibidem; 55. Istvan Iványi, op. cit., p. 91; 56. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 172; 57. Francesco Griselini, op. cit., p. 137; 58. Istvan Iványi, op. cit., p. 91; 59. Costin Feneşan, Informaţii documentare privind răscoala bănăţeană de la 17371739, în Banatica, II, Reşiţa, 1983, p. 165-185; 60. Costin Feneşan, Cnezi şi obercnezi în Banatul imperial, 1716-1718, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 59; 61. Ibidem, p. 61; 62. Ion Stoica Udrea, Răscoala ţărănească din Banat de la 1738-1739, Editura Uniunii Patrioţilor, Timişoara, 1945, p. 39; 63. Istvan Iványi, op. cit., p. 91; 64. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 177; 65. Ioan Stratan; Vasile Munteanu, op. cit., p. 21; Dan Popescu, op. cit., p. 33; 66. Istvan Iványi, op. cit., p. 92; 67. Demetriu Radu, Diecesa Lugoşului Şemantism istoric, tipografia Ioan Viranyi, Lugoj, 1903, p. 20-21; 68. Emeric Lay, Din istoria vămii de trecere peste podul Timişului la Lugoj, în „Tibiscus”, IV, 1975, p. 225-230; 69. Nicolae Târcovnicu, Contribuţii le istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 27; 70. I. D. Suciu; Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 333; 71. Francesco Griselini, op. cit., p. 143; 72. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 177; 73. Ştefan Pop, op. cit.; 74. Emeric Lay, op. cit.; 75. Costin Feneşan, op. cit., p.49; 76. Ibidem, p. 117; 77. Francesco Griselini, op. cit., p. 144; 78. George Popovici, op. cit., p. 326; 79. Mihai Mircea Rusu, op. cit.; 80. Emeric Lay, Începuturile dezvoltării industriei în Lugoj, Tibiscus, V, 1979, p. 275-281; 81. Costin Feneşan, op. cit., p. 49; 82. Ibidem, p. 117; 83. Ibidem, p. 120; 84. Ibidem, p. 113; 85. Ibidem, p. 74; 86. I. D. Suciu; Radu Constantinescu, op. cit., p.204; 87. Adriana Buzilă, Biserica Adormirii Maicii Domnului din Lugoj - ctitorie a cnezilor români din Banatul secolului al XVIII - lea, în „Acta Musei Napocensis”, XVIII, Cluj Napoca, 1981, p. 641-650; 88. I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 134; 89. Virgil Ţurcan, Un valoros monument istoric bănăţean: Biserica Adormirea Maicii Domnului din Lugoj, în „Mitropolia Banatului”, XVI, nr. 4-6, Timişoara, 1966, p. 294-306; 90. Istvan Iványi, op. cit., p. 92; 91. George Popovici, op. cit., p. 329; 92. Ştefan Pop, op. cit.; 93. Istvan Iványi, op. cit., p. 94; 94. Ibidem, p. 93; 95. Ibidem, p. 90; 96. Ion Lotreanu, op. cit., p. 254; 97. I. D. Suciu, op. cit., p. 129; 98. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 187; 99. Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, volumul II, Editura autorului, Caransebeş, 1901, p. 145; 100. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 23; 101. Francesco Griselini, op. cit., p. 152; 102. J. J. Ehrler, op. cit., p. 72; 103. Nicolae Albu, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Tipografia "Lumina", Blaj, 1944, p. 162; 104. I. D. Suciu; Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 340; 105. George Popovici, op. cit., p. 338; 106. P. Radu, D. Onciulescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Banat până la 1800, Editura Litera, Bucureşti, 1977, p. 277; 107. Emeric Lay, op. cit.; Bodo Barna (coordonator proiect), Ghid cronologic pentru oraşele bănăţene Timişoara, Lugoj, Reşiţa, Caransebeş, Pancevo, Kikinda, Zrenjanin, Vrsac , Editura Marineasa, Timişoara, 2007, p .107; în legătură cu această statistică apar cifre diferite; vezi şi Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 24; 108. Istvan Iványi, op. cit., p. 94; 109. Ibidem, p. 95; 110. Ion Lotreanu, op. cit., p. 255; 111. Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Editura Facla, Timişoara, 1986, p. 100; 112. Ibidem, p. 320-324; 113. Ibidem, p. 353. 128 129 HORAŢIU SUCIU Capitolul V Cetatea, bisericile şi şcolile Lugojului medieval 1. Cetatea Lugojului Orice cetate este un simbol al puterii statului şi cetăţenilor care o locuiesc, ea arătându-ne caracterul acestora, perioadele lor de prosperitete sau decădere. Există un număr mai mic de mărturii contemporane, care să ne descrie cetatea Lugojului, iar cele de care dispunem sunt deseori contradictorii şi ne ajută prea puţin la interpretarea unor documente păstrate până în zilele noastre. Astfel, la 18 ianuarie 1552, Gian Baptista Castaldo comunică lui Ferdinand de Habsburg că l-a trimis (deci în 1551) pe arhitectul Alexandro la Lugoj şi Caransebeş pentru începerea unor lucrări de fortificare(1). Cu toate acestea, în 1552 Lugojul îi cere lui Castaldo un specialist care să-i indice locul pentru construirea (de fapt, probabil extinderea) cetăţii(2). În 1552 Georgius Rakovsky, trimis de austrieci, scrie despre „cetatea Lugojului,(care)…se află în mijlocul oraşului.(3)” Câţiva ani mai târziu, Giovan Andrea Grono reţine: "Lugoj, oraş mare deschis … (unde) se află o cetăţuie păzită cu grijă …"(4) În 1583 Antonio Possevino menţionează că: "acest ban se numeşte ban de Lugoj (Lugasiense) unde îşi are reşedinţa, şi el ţine din porunca principelui un număr considerabil de oşteni, până la cifrea de trei mii, şi mai buni decât în orice altă cetate (5)" subliniind astfel importanţa ei. Următoarea mărturie este însemnarea lui Szamosközy, care la 1603 notează că "oraşul era legat nemijlocit de cetate, dar fiind înconjurată doar de un val slab…" Apoi arată că oraşul Lugoj s-a predat în faţa lui Moise Szekely, cetatea apărată de 10-12 oşteni fiind luată cu asalt (6). Cetatea trece în proprietatea fiscului la 1615, refăcându-se sub domnia celor doi principi Gheorghe Rakoczi. Cucerită de turci, în 1658, ea este descrisă de Evlia Celebi (1661): "este o cetate de lemn şi de pământ, pătrată, aşezată într-o câmpie întinsă pe malul râului Zepel. 130 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII Şanţul din jurul ei e plin cu apa râului Zepel. Cetatea are o singură poartă. Deasupra şanţului cetăţii se află un pod mobil, împodobit care este ridicat în fiecare noapte. În cetate sunt trei sute de case ale ungurilor, unele acoperite cu stuf, altele cu scânduri. Cetatea interioară e, de asemenea pătrată; e o cetate mică de piatră cu şanţ separat. Are o poartă de lemn care dă spre răsărit. Şi deasupra acestui şanţ se află un pod mobil"(7). Se pare că "oraşul" lui Szamosközi este "cetatea" lui Celebi, puternic fortificată în timp, iar "cetatea" Szamosközi nu este decât "cetatea interioară" a lui Celebi, ceea ce concordă şi cu menţiunea din 1552, conform căreia cetatea era în interiorul oraşului. Timp de trei decenii oraşul este sub stăpânire turcească. Apoi urmează, ca şi la Caransebeş, frecventele alternări între imperiali şi turci până în 1697, iar în primăvara anului 1701 distrugerea fortificaţiilor (8). Din ultima perioadă de existenţă a cetăţii ne-au rămas trei planuri austriece ale ei (1691 (1688), 1693 (1692), 1697) şi o descriere făcută de un călător turc (1695). Planul cetăţii din 1691 (1688) e realizat de Giovani Moranto Visconti (figura 1). În legătură cu data cînd e realizat acest plan, Gheorghe Sebestyen crede că e din 1691 (fără să argumenteze), Liviu Groza optând pentru 1688 (anul în care Veterani eliberează Banatul de sub ocupaţia turcă, şi Curtea de la Viena trebuia să cunoască din punct de vedere militar situaţia teritoriilor cucerite şi alipite Imperiului - explicaţia lui L. Groza). În acest plan apar două cetăţi: una exterioară, de lemn şi pământ şi una interioară, de piatră. Un şanţ înconjura cetatea exterioară. Două diguri separau acest şanţ de Timiş (în legendă "I: baterdou"). Se poate presupune că, deschizându-le când nivelul Timişului era ridicat şi închizâdu-le când scădea se asigura apa din şanţ la un nivel satisfăcător. În afara şanţului mai apare figurată o moară. Podul peste şanţ, apare cu trei perechi de picioare, iar intrarea în cetatea exterioară (la care podul duce) este întărită(9). În afara cetăţii (exterioare), dar în interiorul şanţului, în colţul sudvestic, apare o platformă (în legendă: "G: La Cement Cauer pour le Defander La pont et la Foche"), simulacrul de bastion caresă apere prin tir flancat podul. Toată cetatea exterioară este înconjurată în plan cu un şir de puncte, care în secţiune apar ca având aproape înălţimea valului (şi aruncă umbră): o palisadă. Cetatea exterioară mai are două ieşiri spre palisade, pe latura estică şi nordică (în legendă: "B: La Comucasyon de fousebre qyi, sori a toutte le flans de la Cortine") (10). Cetatea interioară este înconjurată şi ea de o palisadă. Un bastion al cetăţii exterioare îmbracă colţul N - V al cetăţii interioare. Acest bastion apare tocmai în locul unde un colţ al cetăţii interioare (de piatră) este înlocuit cu o palisadă, având în plan forma unui sfert de cerc, realizată probabil în urma 131 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU În interiorul acestei cetăţi apar relativ puţine clădiri, dintre care legenda nominalizează trei „O: La magazin on pouder” - depozitul de pulbere, „P: La magazin de provoyande” - depozitul de provizii, „Q: La bresse” (12). Secţiuna transveraslă, din partea de jos a desenului, confirmă ipoteza că şanţul din jurul cetăţii avea o adâncime redusă. Dar important este că în această secţiune apare şi o vedere a cetăţii interioare. Ea avea ziduri înalte, cu foişoare sau gherete, sus, în colţuri (în legendă „n: Le Chardaque”), ele apărând în plan în trei colţuri de nord şi est, două fiind de plan pătrat, iar unul circular. Al patrulea lipseşte, unde însăşi colţul cetăţii este înlocuit cu o palisadă. Deasupra porţii de intrare este marcat ceva, care pare a fi un fel de balcon, poate cu guri de păcură (13). După cucerirea austriacă din 1688, o bună parte a cetăţilor din Banat au fost refortificate şi modernizate, ca acestea să răspundă noilor cerinţe de luptă impuse de dezvoltare vertiginoasă a artileriei. Planul Lugojului din 1693 (92) (figura 2), realizat de Ernst Friedrich von Borgsdorf, prin comparaţie cu cel din 1691 (88) ne demonstrează, prin schimbările apărute acest lucru (14). Pentru acest plan (nedatat şi el) Gh. Sebestyen avansează anul 1693, L. Groza anul 1693 (an când se refortifică cetăţile de la Orşova şi Caransebeş, explicaţia lui L. Groza) pentru realizarea lui. În planul din 1693 (92) constatăm că cetatea interioară (în legendă „A: Ritirata di muraglia”), de circa 16×17 stânjeni (un stânjen austriac fiind egal cu 1,896 m) deci circa 0,1 ha, are în interiorul ei numeroase clădiri cu destinaţii neprecizate, şi o intrare pe latura estică. Ea este înconjurată aparent de o cetate, foarte apropiată, de prima (desenată însă cu o linie punctată) având în trei colţuri nişte ieşinduri amintind forma în plan a bastioanelor (cel sud estic având şi o intrare), iar în colţul NV un dublu ieşind. În jurul ei se vede „cetatea de lemn şi pământ” (în legendă: „B: Castello”) de formă trapezoidală cu bastioane în cele patru colţuri. Trapezul (excluzând bastioanele) are baza mare de circa 66 stânjeni, iar baza mică de circa 31 stânjeni, înălţimea trapezului fiind de aproximativ 31 stânjeni. Atât faptul că în interiorul acestei incinte este figurată (în afara cetăţii interioare) doar o singură clădire, cât mai ales suprafaţa redusă cuprinsă, de circa 0,5 ha, elimină ipoteza că ea ar cuprinde oraşul, care ar trebui căutat deci în afara ei, probabil spre est şi nord. Pe latura sud vestică este figurată intrarea (în legendă: „C: Porta”) flancată de două clădiri şi având în faţă podul peste şanţ este separat de Timiş prin două diguri (în legendă: „E: Dighe ritegnano l’aqua nel Fosso”). Rolul lor de alimentare cu apă a şanţului: apa este adusă din amonte, printr-un canal, asigurându-i-se astfel în jurul cetăţii un nivel mai ridicat decât cel al Timişului în locul respectiv. Dincolo de şanţ spre sud, apare o suprafaţă mai mare înconjurată de un val şi un şanţ, care nu este o suburbie (în legendă: „F: Tenaglia”), ci o întorsătură, în formă de cleşte, în care sunt figurate casele haiducilor şi husarilor; deci ale cavaleriei uşoare (în legendă: „H: Case dell Aiduchi e Ossari”). Tot aici apar trei „cerdacuri” (în legendă: „G: Sciardaki”), turnuri de veghe. Cleştele are în afara podului spre cetate, încă două porţi (în legendă: „I: Porte”) una sub turnul de veghe de pe latura din vestul cleştelui, pe care este figurat un grajd mare (în legendă: „K: Stallone per la Cualleria”) şi moara (în legendă: „L: Molino”). Şanţul şi valul cleştelui (val cu înălţimea de un stânjen şi cu lăţimea tot de circa un stânjen) este uşor înclinat spre exterior. Şanţul, de aproapre trei stânjeni lăţime şi circa 1,6 adâncime, are un şir de pari ascuţiţi la mijloc(15). Faţă de planul din 1691 (88) în planul din 1692 (93) constatăm apariţia „cleştelui”, construit între anii 1691-1693 (1688-1692) şi canalul de aducţie a apei din amonte, care s-a realizat în aceeaşi perioadă. Dispar din planul din 1693 (92) platforma din colţul SV al cetăţii exterioare şi unul din bastioanele aceleiaşi cetăţi (cel ce îmbracă colţul de NV al cetăţii interioare), apărând în locul ei doar o palisadă(16). 132 133 unei dărâmături a colţului de zid în cauză, cu ocazia unui asediu. Planul marchează accesul la cetatea interioară: prin colţul sud-estic al palisadei care o înconjoară şi apoi spre mijlocul estic (11). O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU această cetate, … , a fost făcută una cu pământul”(18). De ce ciudată? Fiindcă din 1697 avem un plan al Lugojului întocmit de L. F. Marsigli care confirmă întrutotul planul din 1693 (92) cu unele adaosuri. Probabil, cetatea recucerită de austrieci în 1695, a fost refăcută până la 1697. În planul din 1697, distingem resturile vechii cetăţi pătrate, cu zidurile de piatră, iar în jurul ei cetatea de lemn şi pământ, trapezo idală, cu patru bastioane, cu o poartă pe latura nord-estică, în faţa căreia se văd picioarele podului, apoi spre sud-est - „cleştele” - încojurat de un val şi un şanţ (probabil o suburbie). În aval de cetate se mai vede podul peste Timiş, cu o fortificaţie de tip „cornes” pe malul opus. Nu rezultă dacă şanţul din jurul cetăţii exterioare şi cel din jurul „cleştelui” sunt cu apă sau nu (19). Din 1695, o sursă turcă, Silhadar Fîndîklîlî Mehmed Aga, aduce noi informaţii despre cetatea Lugojului. După lupta de la Lugoj, din 23 septembrie 1695, turcii cuceresc această cetate astfel „apoi am sărit în şanţul oraşului (varoş) şi l-am umplut. Am găsit 400 de ghiauri nemţi închişi în cetate… (care) ieşind din cetate,…fiind întâmpinaţi de vitejii islamului…ei au început să intre în văgăunile de lângă cetate,…s-au căţărat pe dărâmături,…au spart poarta şi au intrat înăuntru”. De aici aflăm că există şanţul, poarta şi o cetate. Dărâmată? după luptă „măria sa padişahul … privi cetatea Lugoj”: care era „construită din piatră, în patru colţuri, pe malul apei Timiş”. Era „o fortăreaţă care semăna cu un coteţ de porci” (17). E confirmată şi forma ei: „în patru colţuri”. Partea ciudată vine abia după aceea: „La trecerea cetăţii în mâinile noastre, fiind ruinată de-a binelea şi nefiind cu putinţă de a fi reparată, s-a hotărât dărâmarea ei … mai întâi s-a dat foc oraşului (varoş) (să fie cleştele din planul 1693(92) - n.n.); apoi s-au săpat canale subterane din patru părţi şi Singurele diferenţe mai importante dintre planul din 1697 şi cel din 1693 (92), constau în lipsa din planul 1693 (92) a fortificaţilor de pe malul opus al Timişului (ceea ce înseamnă că ea a fost ridicată între 1693 (92) 1695) şi dispariţia din planul 1697 a digurilor ce separau şanţul cetăţii de Timiş (care nu au mai fost refăcute după momentul 1695). Asta explică faptul că în desenele din 1697 nu se vede, cu claritate dacă în şanţ era sau nu apă: fără 134 135 HORAŢIU SUCIU aceste diguri, nivelul apelor din şanţ este mai scăzut, iar dacă nu era destul de adânc, se putea ca el să rămână uscat, sau cu băltoace (20). În 1701, ca urmare a păcii de la Karlowitz, cetatea Lugojului este dărâmată. După ce am văzut toate astea, putem face o încercare de stabilire a etapelor de construire a cetăţii Lugojului. Desigur datorită deselor lupte, soldate cu ocuparea cetăţii şi de multe ori incendierea şi distrugerea ei, avem probabil de-a face şi cu numeroase reconstruiri (chiar totale) şi transformări ale zidurilor. Cetatea interioară, cu zidul ei înalt de piatră, este evident cea iniţială, datând probabil din secolele XIII-XVI (sau cel puţin corespunzând vechiului plan al acesteia). În consecinţă, secţiunea transversală de pe planul din 1691 este cea mai veche reprezentare a unei cetăţi din veacul al XIII-lea de pe teritoriul ţării noastre. Palisada din jurul ei pare că datează cel mai târziu din secolul al XV-lea, în jurul anului 1500 i s-ar fi preferat un val de pământ (mai eficient împotriva tunurilor), poate şi un traseu mai „modern” la colţuri. Cetatea exterioară este anterioară datei de 1658, când este amintită de Evlia Celebi ca existentă. Par posibile două momente de ridicare a ei: fie în anii de după 1551 (la indicaţiile acelui Alessandro) sau în jurul anului 1600, alt moment de politică antiturcă, sub habsburgi. Dimensiunile reduse ale bastioanelor faţă de lungimea curtinelor face să optăm pentru prima datare care, de altfel, corespunde mai degrabă cu rolul politic de sediu al banului şi cel militar, jucat de Lugoj în secolul al XVI-lea; cleştele (de fapt o cetate a husarilor) şi canalul de apă al şanţului cetăţii datează din anii 1691-1693, iar capul de pod de pe malul opus al Timişului din 1693-1697 (21). 2. Bisericile lugojene Prima menţiune despre religia celor din Lugoj este în 1334, când în socotelile dijmelor papale, apare menţionat un preot catolic: Blasiu de Lucas. Faptul că el nu mai este amintit în anii următori ne dovedeşte că la Lugoj catolicismul nu are cu adevărat aderenţi (22). Căci majoritatea locuitorilor de aici sunt români ortodocşi şi, când domnul Ţării Româneşti Nicolae Alexandru „devine” şi ban de Severin (1355-1376) şi înfiinţează o Mitropolie la Severin prin ecumenicul Filotei, lugojenii vor intra sub jurisdicţia religioasă a acestei mitropolii (23). Minoriţii aşezaţi în 1372 la Caransebeş încearcă să impună monopolul catolicismului în această zonă, se pare că fără prea mult succes, căci cine îşi schimbă religia dacă nu există presiuni (economice, militare, intelectuale)? 136 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII Acest insucces reiese dintr-o diplomă a lui Sigismund de Luxemburg, din 1428: ”În districtul Sebeş s-au aflat oameni schismatici şi cu viaţă rea, care posedând până în prezent moşii cu titlu de nobleţe…” şi pentru ca botezul ortodox să nu-l facă preoţii din alte districte, se interzice şi preoţilor din ”orice ţinut al Ţării” botezul în districtul Caransebeş. De reţinut două lucruri. Actul se referă doar la districtul Caransebeş şi în celelalte districte, probabil şi la Lugoj, schismaticii, îşi pot vedea înainte de religia lor şi pot să-şi păstreze titlurile de nobleţe. Şi dintr-o scrisoare a papei Eugen al IV-lea (1433) către minoriţii din Banat reiese acest lucru: ”(în această zonă) în care trăiesc cei mai mulţi creştini şi schismatici, popor care neavând credinţa adevăratului Dumnezeu…(24)” Drasticile măsuri împotriva ortodocşilor, luate de regii catolici ai Ungariei din secolele XIV - XV, dar mai ales acţiunile de convertire la catolicism conduse de Ioan de Capistrano, apropiatul lui Iancu de Hunedoara vor duce la apariţia unor comunităţi (române?) de confesiune romano catolică în Lugoj şi Caransebeş (25). În 1562 când Sava devine episcop ortodox al Ardealului, autoritatea sa se extinde pentru prima dată şi asupra Banatului de Caransebeş Lugoj (asta e posibil după dispariţia Banatului de Severin şi ocuparea de turci a celei mai mari părţi în acei ani) (26). Reforma se introduce de preotul Honterus din Braşov, după 1542, printre saşi şi de Gaşpar Heltai, care introduce calvinismul la Cluj, printre maghiari, reuşind să-l căştige şi pe Ioan Sigismund Zapolya. Acesta, în 1548, în Dieta de la Turda, prin articolul XII, ia o serie de măsuri prin care încearcă să şi-i apropie pe români, politic şi religios. În acest articol XII, adoptat de această Dietă, se spune: „şi preoţii valahilor sunt scutiţi a plăti quinquagesima”… în schimb trebuie să dea un mănunchi de piei, o pătură de acoperit caii (heveder) şi „o desagă a lui Isac.” Din actele Dietei de la Sighişoara, din 1564, înţelegem că în Banat a început răspândirea reformei ducând la apariţia unor disensiuni: „cum în districtul Caransebeşului a început să fie propovăduită Sfânta Evanghelie s-au ivit disensiuni…să se celebreze serviciul divin în mod alternativ şi dintr-o parte şi din alta. Aşa într-o zi, preoţii religiei romane, în altă zi profesorii evangheliei, trebuie să săvârşească ceremoniile şi ofiicile divine de a asculta cuvântul lui Dumnezeu în aceeaşi biserică şi nici una dintre cele două părţi să nu îndrăznească să tulbure într-un chip oarecare…ziua şi timpul când adunarea îşi celebrează serviciul divin sau în timpul săvîrşirii sfintelor taine (27).” După 1566, reforma, prin hotărârea dietei Transilvaniei, începe să fie propagată oficial printre românii bănăţeni (Dieta de la Sibiu, din 1566, hotărăşte să introducă calvinismul şi printre români…”cei care nu ascultă , să fie pedepsiţi cu confiscarea averii”; iar la Dieta de la Turda, din 137 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 1568, cere pedepsirea preoţilor şi credincioşilor ortodocşi care se opun reformei). Câţiva ani mai târziu, în 1582, îl găsim pe Moise Peştişel predicator româno-calvin la Lugoj. Ca dovadă că reforma are aderenţă în Banat, în 1600 este amintit Paul Kovacshazi, predicator al Lugojului, iar în 1648 îl avem ca predicator reformat aici pe Ştefan Fogoraşi (28). În aceste condiţii ale propagării reformei, catolicii din Lugoj şi Caransebeş cer delegaţiei iezuiţilor din Alba Iulia preoţi,mai ales că principe devine în 1571 Ştefan Bathory, catolic. Familia Bathory,care domneşte până în 1610, este promotoarea contrareformei, biserica romano-catolică reconsolidându-şi poziţia. Pentru cei din Lugoj şi Caransebeş va fi trimis, în 1600, ca preot, Ştefan Szent-Andrasy, care scria : „valachi din Caransebeş şi Lugoj şi din localităţiile din prejur care se numărau mai mult de 10000 de suflete de creştini(catolici) şi aceştia de aproape 60 de ani nu aveau preoţi catolici, pe care odinioară i-a readus de la rătăcirea grecilor la credinţa catolică fericitul Ioan Capistrano” (29). Se va produce în secolul al XVII-lea o adevărată separare, intelectuală şi religioasă a celor două mari oraşe ale zonei, deşi în amândouă există şi oameni din celelalte confesiuni. În 1636, George Buitul, preotul catolic din Caransebeş, tipăreşte la Alba Iulia în 1636, în traducere românească, catehismul lui Petru Canisius. De la Lugoj se răspunde că predicator este Ştefan Fogaraşi, care tipăreşte catehismul calvin al profesorului Alstedius la Alba Iulia (Bălgrad) în 1647 şi traduce psalmii (30). Între timp prin tratatul de la 20 mai 1595, dintre Mihai Viteazul şi Sigismund Bathory, Biserica ortodoxă din Banat trece sub jurisdicţia mitropolitului Ţării Româneşti. În 1656, mitropolitul transilvănean Sava Brancovici obţine (din nou) jurisdicţia canonică asupra Severinului.31 Căci ne spune la 1630, franciscanul Serafin Kun: ” Valachi omnes sunt scismatici, exceptis aliquod personis nobilibus” (românii, cu excepţia nobililor, sunt toţi ortodocşi)(32). Probabil aceasta este adevărata situaţie în Banat, în secolul al XVII-lea : cu excepţia nobililor care sunt de confesiune catolică şi reformată, ceilalţi, prea puţin importanţi pentru a se face presiuni asupra lor, sunt orodocşi. Însă, odată cucerit Banatul de Lugoj-Caransebeş, nobilii părăsesc zona, spre Transilvania. Rolul şi dezvoltarea diferitelor biserici, după 1718, trebuie înţeles prin sprijinul acordat lor de Habsburgi, şi de faptul că aceste biserici acceptă, alături de stat să joace un rol în pedagogia socială. Statul austriac al secolului al XVIII-lea şi al primei jumătăţi a secolului al XIX-lea devenise unul în care religia era mai mult o chestiune de conştiinţă şi nu una prin care se defineau hotarele dintre grupuri. Comparativ cu secolul al XVII-lea, catolicismul ce- lui de-al XVIII-lea a fost mai flexibil şi mai tolerant, ceea ce a contribuit la ridicarea unui segment social relativ numeros de la condiţia plebee la aceea civică, căci centralismul Habsburgilor fusese folosit nu doar în scopuri mercantile, ci şi cu intenţia promovării civismului (33). La sfârşitul ocupaţiei turceşti în Banat singura biserică pe care o mai găsim este cea ortodoxă. Prin diploma din 21 august 1690, Leopold I trece Biserica ortodoxă din Banat sub jurisdicţia Patriarhului Sârb de la Carlowitz, Arsenjie III Crnojevic (34). În 1718, prin sosirea coloniştilor germani şi a călugărilor minoriţi, în Lugoj ia fiinţă, în paralel cu comunitatea român ortodoxă, o comunitate catolică. Comunitatea mozaică avea o casă de rugăciune încă de la aşezarea primilor evrei la Lugoj. În 1780 este recunoscută oficial, fiind formată din 80 de persoane. La cererea acestei comunităţi, autorităţile desemnează un loc pentru înmormântare, apărând primul cimitir evreiesc. În 1793, anul în care Lugojul german şi cel românesc se unesc într-o singură localitate, va fi cladită o mică sinagogă pe un teren cumpărat de comunitate. La începutul secolului al XIX-lea aici va oficia primul rabin al Lugojului Zwi (Hirsch) Oppenhaimer originar din Timişoara (35). Abia în secolul al XIX-lea apare o comunitate greco-catolică. Primele familii (10) greco-catolice vin la Lugoj în 1740 şi s-au aşezat în apropierea bisericii catolice formând Neue WeltgasseUliţa Lumea Nouă, un splai nou extins în grădinile locuitorilor germani din strada bisericii) (36). Pentru toate aceste comunităţi clădirea bisericii sau sinagogii reprezintă un mod de-a se prezenta lumii. Însă această prezenţă, chiar dacă ostentativă, prin mărime şi bogăţie, nu înseamnă excluderea celuilalt. Influenţele şi împrumuturile sunt frecvente, cazul cel mai tipic fiind Biserica Adormirea Maicii Domnului, ortodoxă în credinţă, barocă în stil. Cea mai veche biserică care a rămas în „picioare” (cel puţin în parte) la Lugoj, din evul mediu, este Biserica „Sfântul Nicolae” din apropierea vechii cetăţi (37). Despre timpul în care această biserică a fost ridicată se ştiu prea puţine. Unii cercetători consideră că a fost construită în aceeşi epocă cu vechile vetre mănăstireşti din părţile Banatului: Vodiţa, Şemlac, Săraca, Partoş, Vărădia, adică din secolele XIII - XIV (38). Alţii cred că ea a fost ridicată la începutul secolului al XV-lea, în 1402, de soţia banului de Severin, Nicolae de Pereny (Perian), Cătălina (sau Ecaterina). Tradiţia locală o consideră fondată de călugări veniţi din Ţara Românească (39). Unele amănunte legate de această biserică ne pot lăsa să înţelegem că la origine ea a fost biserica unei mănăstiri. Descrierea de către Dem Teodoru a unei fresce care reprezenta „portretul protopopului de atuncea Gavril, în veşminte semi-episcopale îmbrăcat, adecă: dolamă roşie, manta neagră cu căptuşeală vânătă, apoi camilac- 138 139 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU vă, metaniile şi bât cârn” ne arătă că acesta era un călugăr (40). O biserică ortodoxă a existat la Lugoj pe vremea turcilor. Pe o carte ortodoxă din biserica din Lugoj (1667) este scris: „aciastă svântă carte care se chiamă Evanghelie cumpăratu au Cecovan Pătru ot Lugoj şi o dat-o la svânta biserică din Lugoj” şi tot ei îi dăruieşte în 1714 spătarul Mihai Cantacuzino, editorul Antologhionului de la Râmnic din 1705 şi al Ohtoihului din 1706, câte un exemplar al acestor lucrări (41). Relevantă în acest sens este şi petiţia înaintată generalului austriac Steinville, comandantul trupelor din Sibiu, la 10 februarie 1717: „Noi care suntem juzi districtelor Caransebeş, Horm şi Lugoj,…augustul împărat, să ne dea nouă ca episcop pe Petronie, pe care îl dorim să ne fie episcop. Episcopul Moise care a rămas de la turci, nouă nu ne trebuie, pentru că după cum ştie Ilustritatea Dumneavoastră, adesea a servit la ordinele turcilor…(42)” Dar o statistică a bisericilor din eparhia Caransebeş din 15 ianuarie 1757 ne spune că la Lugoj avem: „Biserica ortodoxă Sfântul Nicolae, înălţată sub episcopul Maxim în anul 1722”(43). E foarte probabil ca lăcaşul bisericii Sfântul Nicolae să fie unul nou construit la începutul dominaţiei habsburgice în Banat. Pentru că, după cum spune şi Nicolae Stoica de Haţeg, în vremuri grele, orice poate deveni biserică: „Eu sluji iarna într-o sobă a meă…acolo ispovedeam, cuminecam…unde aflam bisericile arse, ziceam să-şi facă o casă de rugă…şi începură biserici, colibe de nuiale a-şi face, cu fîn, pae a le acoperi şi a sluji.”(44) În plus în perioada evului mediu erau frecvente bisericile fără turn (45). Aceasta ar explică pisania aflată pe frontispiciul turnului: „Aedificata haec ec(c)lesia per me Ioannem Ratz de Mehadia, supremum pr(a)efectum inclytorum district(u)um Lugos, Caransebes et Lippa. Anno Domini 1726 die 19 iunii”. (Făcutu-s-a această biserică de mine Ioan Raţ de Mehadia, administratorul suprem al districtelor Lugoj, Caransebeş şi Lipova. În anul Domnului 1726, 19 iunie) (46). Comentez un singur aspect al acestei inscripţii. Unii istorici consideră că aedificat ar trebui să se citească re(aedificat), adică refăcut; mai probabil trebuie să citim totuşi aedificat, dar prin asta înţeleagându-se faptul că numai turnul a fost ridicat în acest an (1726). În 1754, „Biserica ortodoxă sobornicească, din piatră cu hramul Sfântul Nicolae…este înnoită sub episcopul Ioan Gheorghevici” (47). Există şi o nelămurire legată de Ioan Raţ de Mehadia, nelămurire prezentată de istoricul Costin Feneşan. Tatăl lui Ioan Raţ este Ştefan Raţ de Mehadia, administrator al bunurilor fiscale din Alba Iulia şi epitrop al bisericii ortodoxe româneşti din Transilvania, apropiat al Mitropolitului Atanasie Anghel. În 19 martie 1701, aflat la Viena, alături de Mitropolitul Atanasie Anghel, va fi răsplătit de împăratul Leopold I, pentru meritele sale în realizarea unirii religioase a românilor, fiind înnobilat. În anul următor, fiii săi, Ioan şi Paul, sunt amintiţi printre elevii care urmau cursurile Liceului catolic din Cluj, fiind menţionaţi ca „nobilis valachus” (48). Cum se explică „aedificat” (făcut, ridicat)? Era o încercare de-ai face pe lugojenii ortodocşi să treacă la Biserica greco-catolică ? După 1766 (terminarea contrucţiei Bisericii Adormirea Maicii Domnului), Biserica (devenită acum mică, în comparaţie cu cealaltă care e „Mare”), intră într-un con de umbră. În iulie 1842, incendiul care distruge o mare parte a Lugojului o afectează profund. Din lipsă de fonduri nu s-a mai putut reface temeinic şi „fiind primejdiosă pentru siguranţa personală şi stricând estetica oraşului” ea a fost demolată în 1879, dăinuind numai turnul clopotniţei (49). Săpăturile arheologice din anul 1922 au scos la lumină dimensiunile „Bisericii Mici”, trei vetre suprapuse, straturi de cenuşă, vase de lut, resturi de oale, două mânere de săbii. În „gropniţa” de sub biserică s-au aflat osemintele risipite şi resturi de ţesături în fir, indicii că ar fi cripta unor nobili,…în ea fiind înmormântat Ioan Raţ de Mehadia în august 1729, fapt confirmat de o piatră funerară care îi acoperea mormântul, descoperită sub pardoseala de cărămidă a bisericii (50). Biserica, înainte de demolare avea lungimea de 20 stânjeni, iar înălţimea turnului de 16 m. Zidurile erau din cărămidă (sau piatră), acoperişul fiind dinţiglă smălţuită de culoare verde. Pe frontispiciul turnului se află un basorelief, compus din două piese, una reprezentând imaginea Sfântului Nicoale, săpată în piatră de gresie şi colorată, a doua înfăţişând armele nobiliare ale lui Ioan Raţ de Mehadia, având împrejur stemele districtelor bănăţene a căror prefect suprem era. În partea inferioară a basoreliefului se afla textul latin amintit (51). Cât priveşte stilul arhitectonic, este vorba de un plan în cruce similar cu cel al mănăstirii Săraca, cu ferestre relativ joase. Turnul cu temelie din cărămidă, are volute laterale în baroc (52). Inventarul întocmit din poruncă prea înaltă în 1792, de către protopopul Constantin Atanasievici ne dă o imagine a înfăţişării interioare a Bisericii Sfântului Nicolae din secolul al XVIII - lea: „tâmpla de zid până la cerime. Deasupra zugrăvită, pe tâmplă Răstignirea, la ocol 12 Proroci, mai jos 12 Apostoli, apoi 12 praznice împărăteşti şi 4 Evanghelişti de-a dreapta Domnului Hristos. Pe prestol in antimis de Ioan Georgevici, episcop, de la 1758 apr. 18” (53). În plus în pronaos portretul protopopului Gavril. Un inventarium din 20 ianuarie 1775, menţionează numele a 9 din cele 14 cărţi româneşti aflate în dotarea bisericii - evanghelie (1746), liturghier (1768), apostol (1743), biblie (1688), pravilă (1652), octoih (1774), nou testament (1648), etc. majoritatea provenind din Ţara Românească. Acelaşi in- 140 141 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU ventar mai enumeră odăjdii preoţeşti, vase din argint, lemn sau aurite, cruci ferecate, 2 clopote (54). În primăvara lui 1733, începe construirea Bisericii catolice cu hramul Sfintei Treimi. Informaţiile pe care le-am avut despre această biserică sunt puţine, majoritatea venind de la István Iványi. Astfel la venirea minoriţilor în Lugoj, în 1718, aceştia locuiesc într-o casă mică pe malul Timişului, care le-a fost donată de Administraţia Banatului. Odată cu creşterea comunităţii catolice din Lugojul german, creşte şi bogăţia mănăstirii catolice minorite din Lugoj. În 1730, abatele Starkovics Pius cumpără câteva case şi o moşie, construind acolo o locuinţă mai mare pentru călugări. Dar era nevoie şi de un lăcaş de cult (specializat) şi mai mare. Astfel abatele depune în mai 1733 o cerere la Administraţia Banatului pentru construirea unei biserici (clădirea folosită până atunci pentru practicarea cultului fiind într-o stare foarte proastă). La 19 mai guvernatorul Mercy aprobă această cerere şi donează pentru construirea bisericii un teren de 45×25 stânjeni. Lucrul la biserică începe imediat. Pentru construirea bisericii se folosesc bani obţinuţi prin donaţiile lugojenilor sau din vânzările unor proprietăţi ale minoriţilor din Lugoj. În 1735 biserica era terminată (55). Peste numai trei ani, în timpul răscoalei antihabsburgice din 1738, când populaţia germană (împreună cu minoriţii) fug din Lugoj, locuitorii Lugojului românesc au devastat şi distrus biserica catolică. După întoarcerea minoriţilor în octombrie 1738, s-a trecut la renovarea bisericii şi a mănăstirii, renovare ce a fost terminată la sfârşitul anului 1740. Episcopul catolic Stanislavici, care în 1741 vizitează regiunea, scrie cuvinte de laudă despre această biserică: „în afară de Versec (Vârşeţ) şi Lugoj, toate bisericile sunt construite din lemn şi nu vor rezista mai mult de un an, doi”. Ştim despre interiorul acestei biserici că nava şi altarul era de circa 15, 5 stânjeni×6 stânjeni (înălţime). Tavanul era din scândură din cauza pereţilor slabi. Amvonul şi corul erau făcute tot din scânduri. Auer Lipot, abatele minorit, cumpără din banii săi o orgă despre care se aminteşte că a fost reparată în 1748. În 31 mai 1767 existau două clopote înălţate pe un cadru (schelă) de lemn. În 1771 se cumpără un al treilea clopot. Sub altar a fost săpată o criptă, în care erau îngropaţi călugării şi unii localnici (cei mai bogaţi).(56) În anul 1788, în timpul războiului austro turc, biserica este iar distrusă, de astă dată chiar de trupele imperiale. La sfârşitul războiului, această biserică nu mai este refăcută, ci se începe în 1796 construcţia uneia noi (cea care există şi astăzi). După 1718, Lugojul intră într-un proces intens de dezvoltare. Populaţia din oraşul românesc este în continuă creştere. În 40 de ani de la 218 case Lugo- jul ajunge la 340 (în 1757). În plus aceşti români devin din ce în ce mai bogaţi. Astfel, cu timpul, mica biserică „Sfântul Nicolae” devine neîncăpătoare, dar şi nemulţumitoare pentru noua situaţie a oraşului şi a locuitorilor ei (57). În 1759 se hotărăşte construirea unei noi biserici, monumentale, despre care Ion Codru Drăguşanu va scrie în 1838 „…la Lugoj…am văzut o beserică românească cum nu se afla nice în Bucureşti”. (58) Despre cum, cine şi prin cine s-a construit biserica „Adormirea Maicii Domnului” (sau Mare) din Lugoj am vorbit într-un capitol anterior lucrării de faţă. Trebuie însă să mai menţionez un fapt relevat pentru măreţia monumentului: în vederea unui „fond” adecvat, parohia a cumpărat câteva terenuri cu case din împrejurimea bisericii Sfântul Nicolae. Timpul necesar pentru construirea bisericii îl găsim aflat în pisania de pe peretele vestic al naosului: „Începutu-s-a zidirea bisericii acesteia în anul 1759 şi s-a săvârşit la 1766 luna august”.(59) Despre proiectul acestui monument nu avem date documentare precise, exceptând remarca din punctul 1 al contractului de zidire din 1759, unde se menţionează că „Maistrul zidar se legătuieşte că va clădi această biserică nu numai potrivit acuratului creştin, ci în chin deosebit după intenţiile şi stilul arhitectonic apreciat de domnul episcop care conduce dieceza ortodoxă …” Arhitectura interioară a bisericii ne prezintă o absidă treflată cu piaştri interiori şi exteriori la unghiuri, care susţin dublouri radiale convergente pe cheia arcului de triumf, separând mici semicalote continuate de trunchiuri sferice. Nava este împărţită în travee inegale prin dublouri susţinute de perechi de piaştri. Prima travee este lărgită în grosimea zidurilor prezentând dublouri şi în sensul longitudinal al navei; următoarele travee, flancate de încăperi joase practicate în grosimea pereţilor, au doar arcuri turtite, longitudinale. Sistemul de arcuri creează trei bolţi a vela de deschideri diferite. Pronaosul separat prin stâlpii puternici ce susţin cafasul, este flancat de două încăperi dreptunghiulare joase, practicate în masa pereţilor turnurilor. Acestea, masive, ieşind din frontonul faţedelor laterale, încadrează traversa vestică a pronaosului, boltit de calote. Din decoraţia interioară nu putem menţiona ca autentice decât elementele de rezistenţă, respectiv perechile de pilaştri ce susţin dublourile.(60) În exterior, faţada principală, vestică, este formată din motivul central flancat de turnuri, fiind caracterizată prin alternanţa motivelor curbe şi unghiulare pe cele două registre verticale. Registrul inferior cuprinde portalul, deasupra căruia se găseşte o fereastră cu o cornişă pronunţată formată de două volute afrontate, căreia îi corespund, la acelaşi nivel, la fel cu ferestrele laterale ale bazei turnurilor, două nişe puţin adânci terminate într-un arc în plin centru. Separarea de registrul superior se face printr-o cornişă puternic profilată, care se continuă la acelaşi nivel, al acoperişului cât şi pe faţadele laterale 142 143 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU şi pe absidă, creând elementul liant al decoraţiei exterioare, şi descrie deasupra portalului de vest un fronton în arc de cerc. Registrul superior cuprinde turnurile, cu câte un corp cubic cu lunetă la bază separat printr-o cornişă de un corp mai zvelt, al părţii superioare, decorată cu perechi de pilaştri ionici la muchii, ferestre, flancate de piaştri aplatizaţi şi motivul ceasului. Motivul central, concav, ajungând până la jumătatea corpurilor turnurilor, este flancat de piaştri ce susţin un fronton triunghiular.(61) Biserica ridicată din cărămidă, ca toate bisericile zonei de câmpie, cu şarpantă de lemn şi acoperiş de ţiglă, are următoarele dimensiuni 43, 23 m lungime, 20, 29 lăţimea. Interiorul are o înălţime de 15,70 m, până la bolţile cupolei. Înălţimea în cor este de 13,88 m, la intrarea principală 5,18. Uşile au înălţimea de 3,80 m, iar iconostasul, fără baldachinul adus la restaurare are o înălţime de 9,30 m. Turnurile au o înălţime de 57 m, ele ajungând la aceste dimensiuni, după 1803 când au fost înălţate cu 25 de stânjeni, adăugându-se probabil motivul ceasului. Turnul din stânga este mai mic faţă de cel din dreapta, atât ca volum cât şi ca înălţime. Ambele au fost învelite de laînceput cu foi de aramă (62). Pictura veche (primul strat de zugrăveală) datează din anul 1764, însă nu acoperea decât parţial biserica şi anume altarul, tâmpla, tabloul votiv, iar în exterior icoana hramului fiind realizată de Ştefan Zugravul. Dintre acestea până azi au mai rămas doar tabloul ctitoricesc de pe peretele vestic al naosului şi cele două portrete din altar, din dosul iconostasului, unul aparţinând lui Ioan Georgevici, episcopul Caransebeşului şi Vârşeţului, celălalt fiind portretul egumenului Gavril. Pe peretele corului, jos este pictat în ulei portretul ctitorului Gavril Gurean. Un inventar detaliat din 1810 ne poate da alte detalii despre felul cum arata biserica în interior până la 1819 când pictura e renovată. La tâmplă imediat sub cruce şi molenii, se află Fecioara Maria cu un crin în mână, încadrată de 12 proroci. În registrul mediu, în centru, era Învierea, iar de o parte şi de alta Schimbarea la faţă, Floriile, Înălţarea, Rusaliile şi Sfinţii Lazăr, Ştefan, Simion şi Sava. În rândul următor: Hristos, Maica Domnului, sfântul Nicolae şi Ioan Botezătorul. În afară de podoaba murală mai existau 4 icoane prestolnice, 12 prăznicare din aramă, 20 din lemn. (63) Inventarul parohiei din 1792 înşiră mai multe obiecte de cult şi anume: 2 potire mari de argint cu „florile săpate”, poleite cu aur ca şi discul, zvezdiţa (steluţa), linguriţa şi copia; o cruce de lemn „săpată fain” şi ferecată cu argint şi aurită şi „cu pietre împodobită, care plăteşte 18 galbini”, un chivot, un chivot de argint forjat („peste tot ţifre săpate”) din 1775 şi având gravat pe uşă hramul bisericii, deasupra o cruce cu raze, o candelă triconică din metal şanţat şi ajurat cu grafie grecească şi o ornamentică bogată (se disting pe el iconiţele Maica Domnului, sfântul Gheorghe şi Răstignirea).(64) Dintre icoanele (praznicele) vechi păstrate merită amintite icoana „Adormirea Maicii Domnului” pictată pe lemn, cu dimensiuni 50×40 cm, cu însemnarea „ … În oraş: În Logoji, 1777 august 15 Po. Rad.” (adică Popa Rada Lazarovici). Din acelaşi an, pictate tot de Po. Rad. Sunt şi icoanele Înălţarea Domnului, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Proorocul Ilie şi Aaron.(65) Din inventarul din 1792 mai sus, putem cunoaşte cărţile de ritual (dar şi de învăţătură) care se găsesc în biserică: 2 evanghelii româneşti ferecate cu argint, 3 evanghelii româneşti legate în piele, 1 evanghelie românească tipărită în Transilvania, 2 liturghiere româneşti „de cele bogate” (Iaşi, 1759), 2 liturghiere româneşti, 1 apostol românesc (Bucureşti, 1734), 1 apostol românesc tipărit în Ardeal, 2 octoice româneşti „din cele bogate” (Bucureşti, 1774), 2 „cruguri” de mineie, adică 24 „dereburi” (Râmnic, 1776, 1778-1786), 1 triod (Râmnic, 1761), 2 penticostale (1 de la Blaj, 1768), 2 molitvenice, 1 cazanie (Iaşi, 1643), 1 „pravilă a legii” (Târgovişte, 1652), 1 Biblie (Bucureşti, 1688). După cum se observă majoritatea cărţilor sunt româneşti, venite din Ţara Românească.(66) În 1767 la Lugoj serveau 15 preoţi, iar în 1775 erau 6 preoţi titulari, care au fost înzestraţi cu o serie întreagă de „ad dies vitae”, iar restul de 6, fiind socotiţi supranumerar, au obţinut, pe lângă locul de casă, şi suprafeţe de teren mai mici (diaconul a primit o jumătate de sesie). (67) Numărul mare al acestor preoţi este încă o dovadă a puterii economice a locuitorilor români ai oraşului. Cele două biserici româneşti şi cea germană, apoi cea greco-catolică, sinagoga, care se vor clădi în secolul al XIX-lea dovedesc atât religiozitatea locuitorilor Lugojului, dar pe lângă aceasta (însă nu marginal) puternica dezvoltare a oraşului în ultima etapă a „evului mediu”. Statisticile din secolul al XIX-lea ne dovedesc că oraşul este un model de convieţuire interconfesională. În 1803 compoziţia confesională a populaţiei oraşului se prezenta astfel 3883 ortodocşi români, 569 catolici germani, 48 catolici unguri, 74 evrei,15 lutherani maghiari şi 2 calvini maghiari.În 1849 oraşul are 1407 gospodării şi 8716 locuitori dintre care 2246 catolici, 893 greco-catolici, 4370 ortodocşi, 269 lutherani, 76 calvini şi 510 evrei. Câţiva ani mai târziu sunt 10293 locuitori, în Lugojul Român 8313, 5146 români, 2029 germani, 453 maghiari, 189 sârbi slovaci, 496 evrei, iar în Lugojul German 1980, 360 români, 1154 germani, 278 maghiari, 27 sârbi şi slovaci, 152 evrei.(68) 144 145 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 3. Lugojul şi şcolile sale (şi câte ceva despre copii) Primele şcoli (sau poate dascăli) care apar la Lugoj sunt în strânsă legătură cu propaganda calvină în Banat. Aceste şcoli cu predare în română sunt întemeiate cu scopuri precise: atragerea românilor ortodocşi la reformă, căci în secolul al XVI-lea (secolul începutului reformei) se formase în Banat o pătură de meşteşugari, negustori (dar şi pătura de nobili şi oşteni devenise mai elevată), cu o situaţie economică mai bună, care locuia mai ales în oraşe, şi care avea nevoie de cunoaşterea scrisului şi cititului, de cunoaşterea socotitului, pentru a-şi putea ţine în ordine afacerile”. Şi totuşi, şcoli sau alte forme de învăţământ există, la Lugoj, sau în alte locuri, în care lugojenii au acces, căci unii dintre ei sunt studenţi la marile universităţi europene încă din secolul al XIV-lea. În 1394, la Universitatea din Viena, Johannes de Lugas, în 1399 este amintit ca Joannes Caesar de Lugas Ungarus devenind în 1399 consilier al facultaţii artistice, iar în 1409 examinator al acesteia. (69) În secolul al XVIII-lea, Banatul a devenit nu numai o regiune în care prosperau meşteşugurile şi comerţul, dar şi una în care societatea manifesta o preocupare crescândă pentru şcoală, pentru carte, adică pentru emancipare spirituală(70). Motivul este dezvăluit de profesorul Victor Neumann: ”alături de Biserici, Habsburgii au încurajat şi instituţiile laice să joace un rol în pedagogia socială. Şcolile, breslele meşteşugăreşti şi companiile comerciale, organizaţiile juridice fuseseră asociate acestui proces. (71)” Desigur politica aceasta nu era dezinteresată, deoarece prin alfabetizare şi şcoli s-a stimulat adaptarea la politicile despotic-luministe ale împăraţilor Maria Theresia şi Iosif al II-lea (72), dar era în favoarea ambelor părţi: statului şi simplilor cetăţeni. Reforma în Banat începe în 1564 deoarece în dieta Transilvaniei întrunită la Sighişoara se relatează că: „în districtul Caransebeş a început să fie propăvăduită Evanghelia”. (73) Peste numai douăzeci de ani, în 1582, calvinismul bănăţean îşi arată roadele. Căci în acest an este tipărită la Orăştie o Palie.(74) Din primele pagini aflăm că „eu Tordaşu Mihai alesu Piscopul Românilor în Ardealu şi cu Herce Ştefan propăvăduitorul Evangheliei lui Hs. în oraşul Căvăran Sebeşului, Zacan Efrem, dascăl de dăscălie a Sebeşului şi 146 cu Peştişel Moise, propăvăduitorul Evangheliei în oraşul Lugojului,…ţinum întruna pentru jelanie scripturei sfinte, că văzumu cum toate limbile au şi înflurescu întru cuvintele slăvite ale lui Dumnezeu numai noi românii pre limbă nu avem pentru aceia cu mare muncă scosem dem limbă jidovescă şi grecească şi sârbească pre limba românească, 5 cărţi ale lui Moisi prorocul şi 4 cărţi ce se cheamă trstva şi alţi proroci câţiva şi dăruim voo fraţilor rumâni”.(75) Aşadar, în 1582, la Caransebeş existau pe lângă un propovăduitor al Evangheliei, un dascăl de dăscălie (şi deci, o şcoală). La Lugoj e amintit doar Moise Peştişel, propovăduitor al Evangheliei. Însă el, sau un dascăl de dăscălie care nu e între traducătorii Paliei, îi învăţau pe copiii locuitorilor să citească, căci altfel pentru cine ar fi fost tipărită această carte? Asta cu atât cu cât, un Mihail Deş din Lugoj, este amintit ca student la universitatea Wittenberg. Şi la fel sunt amintiţi şi Franciscus Kataz de Lugas Transylvanus în 1597 şi Michael Lugassi nobilis Transylvanus în 1604 ,ca studenţi ai universităţii din Olomouc (Olmutz) din Imperiul Habsburgic.(76) Un alt pastor reformat din Lugoj, Ştefan Fogaraş, traduce din maghiară catehismul lui Alstedius, în română, în 1647. Tipărit cu litere latine şi ortografie maghiară este destinat învăţământului „demn şi potrivit cu mintea copilului care e fraged” (77) dovedind prin asta că în oraşul de pe Timiş exista (acum, sigur) o şcoală. Dacă la această informaţie mai adăugăm din „Regulamentul şcoalei româneşti din Făgăraşi”, din 3 aprilie 1657, dat de Susana Lorantffi, punctul al III-lea: „pe lângă acesta îi va învăţa săcânte româneşte după obiceiul bisericilor din Caransebeş şi Lugoj cu adausul că acestea trebuie să le scrie cu litere româneşti”(78) (slavone, faţă de latinele lui Fogaraş ?- n.n.), existenţa unei şcoli reformate române la Lugoj nu mai poate fi pusă la îndoială. Această faimă în cântarea psalmilor nu se poate realiza decât în şcoli care funcţionau de mai mulţi ani (79) şi unde se şi scria cu litere „neromâneşti”. Din regulamentul acestei şcoli din Făgăraş, înfiinţată de principesa Susana Lorantffi, văduva lui Gheorghe Rakoczi I, putem înţelege ce se făcea la şcolile similare din Lugoj şi Caransebeş. Se cerea ca „dascălul de dăscălie” să ştie foarte bine scrie şi vorbi româneşte „să fie învăţat, să înveţe pe şcolari întâi alfabetul „românesc” (?), să-i obişnuiască cu citirea Noului Testament, a Psaltirii, a Catehismului şi să-i înveţe să cânte româneşte”.(80) Interesantă este şi o diplomă acordată de principele Gheorghe Rákóczi al IIlea, la 15 septembrie 1651, prin care îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar lui Valentin Nyiressi, dascăl din Lugoj (honestum Valentinum Nyiressi, apud Lugosium scholasticum) şi prin el, fratelui său Mihail, motivând acordarea diplomei prin faptul că Valentin Nyiressi „şi-a strâns puterile-i alese pentru 147 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU a cultiva opera scrisului spre încântarea noastră.” Condiţionează acordarea diplomei de un singur lucru: ”dacă nu s-au născut iobagi ai noştri sau ai altora, nici nu sunt din partea locului(81)” lăsând două întrebări fără răspuns: ce opere a scris dascălul, încântându-l pe principe şi putea un iobag să ajungă dascăl ? Informaţii preţioase în ce priveşte şcoala şi copilăria din acea perioadă le cunoaştem şi le presupunem din alte documente. Principele Gabriel Báthory, în 1608, îl înnobilează pe diacul Ştefan Fodor din Lugoj (Stephani literati alias Fodor de Lugas) (82). Unde a învăţat el ca să devină diacon, la Lugoj sau în altă parte? Gabriel de Bethlen, în 1628, îl înnobilează şi îi acordă blazon nobiliar lui Gheorghe Loncea (Loncza ) „ în prezent în zisul nostru târg Lugoj, îndeplinind funcţia de socotitor şi notar…după ce încă de copil, a dispreţuit ademenirile viciilor şi s-a aplecat spre discplina artelor liberale cele mai vrednice de cinste, mai întâi la curtea răposat măreţei Clara Szini, văduva măreţului Ladislau de Carei.(83)” Principele Gheorghe Rákóczi I, în 1644, îl înnobilează şi îi acordă blazon nobiliar lui Petru Szászvárosi (din Orăştie) alias Pap de Lugas, predicator al bisericii reformate calvine din târgul Haţeg. El „s-a aplecat încă din copilărie, în mod deosebit, asupra scrierilor sfinte… (84)” După ocuparea de către turci în 1658 a Lugojului se pare că această şcoală dispare. Elocventă e o hotărâre a mitropolitului Sava Brancovici, de la sinodul din Bălgrad din 1675, pentru situaţia şcolilor bănăţene (care, ca şi Biserica ortodoxă din Banat erau sub jurisdicţia sus numitului mitropolit): „iară pintru să se mai întărească şi pruncii nefiind isculă unde să înveţe, tot creştinul să-şi ducă pruncii la besearecă şi popa, după ce va isprăvi cu slujba besearecii să facă ştire cum să se strângă pruncii în beserică, să-i înveţe cum iaste scris mai sus, adecă: Tatăl nostru, Credeul, Zece porunci … „(85) Peste vreo douăzeci de ani, în 1698, când Lugojul ocupat de habsburgi, în timpul numeroaselor lupte dintre austrieci şi otomani, din acea perioadă, avem amintite pentru ultima dată şcolile creştin reformate din Lugoj şi Caransebeş (fără însă să ştim dacă ele se reînfinţaseră sau era doar plănuită înfiinţarea lor) în prefaţa în limba maghiară a Catehismului calvinist de la Bălgrad: unde se spune: „că a fost dat, pentru şcolile de religie din aceste două locuri, mai cu seamă din Lugoj şi Caransebeş şi pentru întărirea în credinţă a tinerilor care învaţă în ele”.(86) După instaurarea deplină a austriecilor în Banat în 1718, la Lugoj, minoriţii deschid o şcoală germană în 1733. În 1736 e amintit ca învăţător Windisch Ferdinand. Ea dispare în timp datorită evenimentelor din 1738-1739. În 1752 găsim ca pedagog al acestei şcoli pe Jivan Muţolovici şi pe Dominick Weiss ca învăţător, în 1754 pe Michael Dornbenter (învăţător) şi între 1757 şi 1776 pe Simeon Scherübel (învăţător). Alţi dascăli ai acestei şcoli din secolul al XVIII-lea au fost Seehors Francisc şi Hilebrand Anton.(87)De această şcoală, după 1781, va profita şi comunitătea evreiască din Lugoj, care fiind săracă nu îşi permitea construirea unei şcoli. Copiii evrei erau însă acceptaţi la această şcoala germană. (88) O şcoală românească ortodoxă, avem la Lugoj se pare din 1736 sau din 1742 unde se făcea, după cum spune Nicolae Stoica „silabisirea românească”.(89) Dascăli la această şcoală sunt Mihai Petru, un ardelean (pe la 1760), Antonie Alexieviciu din Ţara Românească (1761) şi Ioan din Bănia (1762).(90) Ei pleacă şi revin, alternându-se între ei în postul de dascăl la şcoala română de la Lugoj. De la Lugoj vom găsi dascăl în alte localităţi: la Sânandrei, în 1758, Marcu Bronescu (de 19 ani).(91) În 1763 Cancelaria Aulică cere administraţiei civile bănăţene şi celor doi episcopi ortodocşi să organizeze câte o şcoală în fiecare comună, învăţământul devenind astfel obligatoriu (şi posibil). În 1764 se recomandă numirea unui director ortodox pentru îndrumarea şcolilor şi învăţătorilor. Aceste şcoli confesionale ortodoxe, româneşti şi sîbreşti, sunt organizate în anul 1774 prin “Regulamentae, iar cele germane prin “Algemaine Schulordnung”(92). Din 1768 avem din districtul Lugoj o statistică din care reiese „că aici (în districtul Lugoj) sunt cinci şcoli la care sunt 31 copii elevi. Învăţătorii sunt un sârb şi 5 români care învaţă cititul, scrisul, socotitul”.(93) Tot în acest an, prin donaţia de 1012 florini făcută de Gavrilă Gurean se construieşte o nouă şcoală româno-ortodoxă la Lugoj. Din lista de cheltuieli pentru construirea acestei şcoli ne putem da seama cum arăta localul unei şcoli în secolul al XVIII-lea. Pentru ridicarea şcolii s-a cumpărat printre altele: „3 uşi cu lemn şi fier…4 scaune şi 1 masă…2 sobe verzi…pat încheiat…6 strane la copii”.(94) Deci şcoala era o clădire cu 2 sau 3 încăperi (sunt trei uşi şi numai două sobe), dintre care în una locuia învăţătorul, având un pat, o masă şi patru scaune şi o sobă (verde), iar în cealaltă sau celelalte se află „6 strane la copii” şi o sobă verde. La această şcoală la care dascăl este în 1774 un Moise,(95) învaţă, în acelaşi an, atât copii din Lugoj, cât şi cei din Tapia Lugojel şi Oloşag.(96) După 1771, prin „Normal Patentul” dat de Maria Tereza, la 20 mai, începe crearea unui învăţământ de stat ce urmărea formarea de cetăţeni utili şi devotaţi.(97) Această lege a dus la dezvoltarea vechilor şcoli şi la apariţia altora noi, de care au putut profita un număr mai mare de copii. Documentele sunt, cu toate de acord că frecventarea acestor şcoli este destul de redusă. În anul 1786, episcopul de Vârşeţ constată că “pruncii de legea noastră din nepurtare de grijă a părinţilor săi, foarte puţini la şcoală 148 149 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU merg”, situaţia fiind atât de gravă încât în 1787 Curtea de la Viena ordonă pedepsirea părinţilor care opresc copiii de la frecventarea şcolii şi hotărăşte ca în viitor doar cei care ştiu carte să poată fi aleşi conducătoiri de sate. Dar situaţia nu se remediază, căci în 1821 directorul şcolilor ortodoxe din districtul Lugoj, Ioan Mihuţ, arată că din 410 copii doar 180 frecventează cursurile. Un protocol din „vremea cea cu scumpete” (1817) ne dezvăluie că învăţătorii locali au „puţină plată” deşi documentele arată că ”mulţi lăcuitori ai oraşului Lugoj care au pruncii la şcoalele cele latineşti să plânsără că ei multe cheltuieli au jărtfit pentru luminarea şi învăţătura pruncilor lor (98)” Nici manualele nu sunt suficiente. În 1769, Daniel Lazarini, însărcinat cu cercetarea posibilităţilor de îmbunătăţire a procesului de învăţământ în Banat, sublinia într-un raport către împărăteasa Maria Tereza, necesitatea asigurării de către autorităţi a unui număr corespunzător de manuale. (99) Care sunt cauzele acestei situaţii? Călătorul german J.J. Ehrler crede că: „religia localnicilor din Banat nu acordă vreo atenţie educaţiei date copiilor…(iar, elitele lor) popi…sunt şi rămân doar nişte ţărani deghizaţi, care nu pot avea vreo noţiune despre religie, deoarece, luaţi cel mai adesea de la coarnele plugului, de-abia pot citi în limba lor maternă…”; la fel crede şi J.K. Steube „ce-i drept, dacă acum moare un preot, locul lui nu mai este luat de clopotar, aşa cum se întâmpla odinioară...(însă) am cunoscut un preot...care diţinea deja funcţia şi abia deprindea cititul cu ajutorul unui notar ungur.(100)” Aceeaşi situaţie o descrie şi Francesco Griselini: „Popii nu sunt cu mult mai bine instruiţi. Toată ştiinţa lor se limitează cel mai adesea la citit şi la cântările bisericeşti. Singurul lor gând este să tragă foloase de pe urma sfintei lor misiuni…(dar, deasemenea) românii se căsătoresc foarte tineri…o fată care a împlinit abia 12 ani este cerută în căsătorie …(şi mai mult) ocupaţia de căpătenie a tinerilor români este să pască vitele, până când devin destul puternici şi oţeliţi pentru a fi folosiţi la arat, cărăuşie şi alte munci cu braţele…săparea canalelor, ridicarea clădirilor cezaro-crăieşti.(101)” Lucrurile nu sunt complet adevărate. Iată ce povesteşte preotul Nicolae Stoica (el însuşi…”fiind eu de 14 ani, fecioraşi, şteiind ceti, scri, în cetatea Timişorii sîrbeăşte a învăţa, unde şapte ani am fost. Ci în loc de-a învăţa gramatica slovenească, iară ceaslovu, psaltirea sîrbeşte, care le ştiiam, acuma tot de rost a şti, cu ceva cîntări; 4 ani pierdiu şi cei 3 în şcoala mică nemţească, eu întîiul rumân…ajutam la besearica a mătura, candiile, şveaăştnice a ştărge, să mă lasă în cărţi a citi…cu careă de foame, păduchi, îmi zăuitam…(102)”), despre ceea ce îndeamnă pe preoţi chiar episcopul ortodox de Vîrşeţ: „ -Am doi copii, preotu zisă. -Dă-i în şcoală nemţeăşte să înveăţe…(103)”(Şi asta este şi dorinţa noii bur- ghezii de altă origine decât germană din Banat, care îşi permite să angajeze profesori particulari: „Domnul Arisi mi-a oferit 10 florini pe lună, precum şi mâncare, cazare şi menaj, eu ţinându-i în schimb contabilitatea, învăţându-i pe fiii săi limba germană” (104)). La sfârşitul secolului al XIX-lea, însă statutul dascălului e unul marginal, el trăind la marginea sărăciei. Doar cei „disperaţi” acceptă să fie dascăli, renunţând la această funcţie imediat ce găseau ceva mai bun. Cât despre statut, iată următoarea întâmplare: „Eu în Corni, cu 60 florinţi şi cucuruzi, său, brînză, porc, leămne mă puşi….(şi când e cazul) la mine, în loc de dascăl, să aduna, pre pannachide (:table) de păr făcute, ceruite bine, table, le scriiam de învăţa, că eu la psaltire învăţam…episcopul din Verşeţi...pre tată-meu de mine l-au întrebat. I-au spus că-s dascăl în Corni. - Ce-i, murari? - Ba, maghister! - Ba morar! (105)” În plus educaţia are şi părţi proaste, chiar dacă eşti seminarist sau mai ales dacă eşti seminarist: ”Protopopul Nestor…de cînd era aicea profesor şi bătea preoţii…cu o boată mare după ei, afară din curte i-au scos, până ce-au învăţatu-le toate...în sfîntul oltariu, cu preoţii, diaconii slujind şi smintind ceva, afară în tinda muerilor, culcat pe jos îl bătea…cînd preda preoţilor lecsii pre tablă neagră, episcopul tot făţişi. El cu ferula nu numai tinerii preoţi, ca şi bătrâni bătea….(Şi o întâmplare trătă la propriu pe propria-i piele, la propriu): La plecarea de-acasă, căpeneagul miu mi-l furasă…Mitropolitul…arhiepiscopul, domnul mieu…: - Frate, eu mi-s Nicolii dători şi gîndeam naintea prînzului a-i plăti. Acela zisă: -Şi după amezi să poate plăti. Şi să rîdeau…: -…du preoţii în soba mea! Eu îndată doă măhrame de mătasă dădei la diaconi şi mi le pusă în fundul nădragilor…El însă pusă scaunul în mijlocu sobii lui şi zisă: - Nicola, culcă-te! Eu zi-şi: -Mă rog de ertăciune, de milă! -Nu e! Mă culcai. Luo un bît…: -Na, acu dă! Betu Chiril luo, începu a-m da …La 19 bîte, rădicai capu, zişi: -Mă rog, destul! -Nu-i! Apoi, la 29 bîte, zisă: - Scoală! Îi sărutai mîna şi în altă sobă eşii. Apoi: - Thodore, unde-i lingura? - Me-au furat-o.O voiu plăti. - Culcă-te! 150 151 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU - O voiu plăti! El, nu şi începu a-l unge de vreo zeăce ori. Apoi se culcă şi oţă Chirilă să învăţă a da. Altu, Iova Alexici…Apoi să culcă şi la număr le luă. Şi ne trecu.”(106) Şi totuşi, chiar şi aşa: „dragostea manifestată de părinţi pentru copii şi de către aceştia către cei dintîi n-am observat-o până acum la vreun alt popor”, ne spune J.J. Ehrler,… „dar pe cât de mare e dragostea…nici o abatere în această privinţă nu rămâne nepedepsită.(107)”. O posibilă evoluţie a copilului, încă din leagăn, în Banatul secolului al XVIII-lea, n-o prezintă Francesco Griselini: „Leagănul folosit de românce la început se compune dintr-o bucată de pânză groasă prinsă de un fel de cadru. Sforile pornind de la cele patru capete se unesc deasupra, iar leagănul e atârnat astfel de un cui mare, bătut în tavanul camerei de dormit…peste zi copilul este culcat pe o pernă cu pene într-o albie de lemn de tei…De multe ori am văzut românce care, mergând pe uliţă, purtau pe cap astfel de leagăne cu copii, în vreme ce mâinile le erau ocupate cu fusul de tors…La alte românce am observat că vârâseră copilul într-o traistă de lână, legată la spate cu două panglici late, în aşa fel încât, trăgând-o de subsuară, putea da piept în vreme ce spăla la râu… Româncele lasă copiii să se târască pe jos, în pielea goală…Când copiii au mai crescut, sunt îmbrăcaţi de obicei numai cu o cămaşă de pânză groasă, pe care nu o mai schimbă, ci o poartă până ce devine neagră şi murdară şi se rupe în bucăţi…ocupaţia de căpătenie a tinerilor români este să pască vitele(108).” Dintr-o afirmaţie a călătorului german J.K. Steube înţelegem că aceasta este o adevărată scară a vârstelor copilului în Banat: „deoarece preoţii lor nu ţin registre cu cei născuţi...dacă îl întrebi pe un român în vârstă câţi ani are, el îţi va răspunde aşa: eram deja băiat care păzea vitele pe cînd turcii mai stăpâneau Banatul”; perioadă a copilăriei care se încheie ”(pe când se săpa Canalul) eram destul de mare pentru a mă însura(109).” Scrierile lui Nicolae Stoica ne arată o sensibilitate deosebită, dragoste şi grijă pentru copii, copii fragili care se joacă, între naştere şi …moarte: „Aflai preoteasa cu prunc…Cerui albia, scăldătoarea pruncului, cu apă reăce;…Eu de bucuria preoteăsii mă veselii, că un fertal bun de vin bun de la Logoj şi un copilaşi, Athanasie, îmi aduseăse. Macar că plosca cu vin şi eu mai aveam, că cîntînd nemţeăşte, voe bună soldaţilor morţi, des îi chiemam la plosca mea, dam de bea…(110)” Apoi o însemnare pe o Cazanie de la Râmnic (de la Mehadia, Nicolae Stoica): „Anul 1763, când m-am dus eu la Temeşwar Domu Chirchen fu gata; încă bălţi multe în cetate erau, unde ne dam pe gheaţă, destule locuri largi unde ne jucam cu popicul, clinga, de-a porunca, cu lopata mică(111)” (dar şi Lehmann (1785) în călătoria lui a văzut femei care coseau, ţeseau, torceau, ajutate şi de fetiţe, pe cînd se jucau în surcele,(112) căci „cu greu vei auzi o româncă maltratându-şi copiii cu vorbe de ocară”(J.K.Steube) (113)). Iar, când îi moare fiul: „marţi auzii că la Bozovici fiiu-meu, Alexie, bolnav, slab, au zis: ”Mamă, eu mor, dară nu spune taichii, ci zi că m-am ascuns sub fînu cailor”. Eu alergai, mort îl aflai, la joi Mari îl îngropai. În 8 aprilie, Paştile. Ca şi Crăciunu, făr de vin petrecurăm. (114)” Apărute încă din secolul al XVI-lea, şcolile din Lugoj îşi datorează existenţa transformărilor de concepţie a diferitelor confesiuni religioase. În secolul al XVIII-lea ele se găsesc într-un proces de trasformare, având însă, de a face cu multe piedici care de obicei se ridică în calea modernizării. Epoca imperială, din dorinţa autorităţilor statului de modernizare, a făcut ca învăţământul, în care nu conta de fapt apartenenţa religioasă, să se dezvolte fiind o adevărată cale de dezvoltare a unei societăţi în care valorile principale erau civismul şi multiculturalitatea. 152 153 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Note 1. Dragoş Lucian Ţigău, Banii de Caransebeş şi Lugoj. Consideraţii asupra atribuţiilor şi competenţelor acestora, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XVI, Bucureşti, 1998, p. 225-241; 2. Istvan Iványi, Logos, rendezett tanácsu, varós: torténete adatok és vazlatok; Horváth Istvan es társa Könynyomdája, Szabadka, 1907, p. 22; 3. Bodo Barna (coordonator proiect), Ghid cronologic pentru oraşele bănăţene Timişoara, Lugoj, Reşiţa, Caransebeş, Pancevo, Kikinda, Zrenjanin, Vrsac , Editura Marineasa, Timişoara, 2007, p.72; 4. Călători străini despre ţările române, volumul II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 317; 5. Ibidem, p. 537; 6. Gheorghe Sebestyen, Unele cetăţi ale Banatului şi desenele lui L. F. Marsigli, în „Revista muzeelor şi monumentelor”, I, Bucureşti, 1984, p. 41-53; 7. Călători străini despre ţările române, vol. VI, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 533-534; 8. Gheorghe Sebestyen, op. cit.; 9. Idem, Renaşterea. O pagină din istoria arhitecturii României, Editura tehnică, Bucureşti, 1987, p. 124; 10. Ibidem, p. 125; 11. Ibidem, p. 125; 12. Liviu Groza, File de istorie. Lupta de la Lugoj, Editura Europa Nova, Lugoj, p. 28; 13. Gheorghe Sebesteyen, op. cit., p. 125; 14. Liviu Groza, op. cit., p. 28; 15. Gheorghe Sebestyen, op. cit., p. 123-124; 16. Ibidem, p. 126; 17. Cronici turceşti privind ţările române, volumul II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974, p. 449-450; 18. Ibidem, p. 450; 19. Gheorghe Sebestyen, Unele cetăţi al Banatului şi desenele lui L. F. Marsigli; 20. Idem, Renaşterea. O pagină din istoria arhitecturii României, p. 123; 21. Ibidem, p. 126; 22. I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 57; 23. Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990, p. 80; 24. I. D. Suciu, op. cit., , p. 57,60; 25. Ibidem, p. 61; 26. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 125; 27. I. D. Suciu, op. cit., , p. 82; 28. Ibidem, p. 82; 154 29. Ibidem; 30. I. D. Suciu, op. cit., p. 34; 31. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 125; 32. I. D. Suciu, op. cit., , p. 37; 33. Victor Neumann, Orient şi occident: ambivalenţele culturii române, pe www. istconcept.uvt.ro 34. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 125; pentru mai multe detalii privind această problemă vezi Ljubiuoje Cernovic, Sîrbii din România, Uniunea Sîrbilor din România, Timişoara, 2005, p.39 şi următoarele; 35. Tobias Schwager, Evreitatea la Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001, p. 12; 36. Heinrich Lay, Denumirea străzilor lugojene din cele mai vechi timpuri până în prezent, Toging a. Inn, 2007, p. 40; 37. Gheorghe Sebestyen, Unele cetăţi ale Banatului şi desenele lui L. F. Marsigli; 38. Virgil Ţurcan, Un monument istoric: Biserica Sf. Nicolae din Lugoj, în „Mitropolia Banatului”, XII, nr. 1- 4, Timişoara, 1962, p. 122-124; 39. Ioan Stratan; Vasile Muntean, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 107; 40. Cum s’a zidit biserica ortodoxă română din Lugoj, Lugoj, 1936, p. 3; 41. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p. 85; 42. I. D. Suciu, op. cit., p.113; 43. I. D. Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 204; 44. Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1969, p. 265 şi 291; 45. Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, Cronologia Banatului. Banatul între 943-1552, vol. II/1, Editura Artpress, Timişoara, 2007, p. 185; 46. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 144; 47. I. D. Suciu; Radu Constantinescu, op. cit., p. 204; 48. Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, Editura de Vest, Timişoara, 2007, p. 33 ; 49. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 109; 50. Boris Ţurcan, Biserici, ctitori şi clerici din Lugoj, în „Mitropolia Banatului”, XXXIV, Timişoara, 1984, p. 196-202; 51. Virgil Ţurcan, op. cit; 52. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 108; 53. Virgil Ţurcan, op. cit; 54. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 109; 55. Istvan Ivanyi, op. cit., p. 133-134; 56. Ibidem, p. 135; 57. I. D. Suciu; Radu Constantinescu, op. cit., p. 204; 58. Virgil Ţurcan, Un valoros monument istoric bănăţean, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Lugoj, în „Mitropolia Banatului”, XVI, nr. 4-6, Timişoara, 1966, p. 284-306; 59. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 119-120; 155 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 60. Adriana Buzilă, Biserica Adormirea Maicii Domnului din Lugoj - ctitorie a cnezilor români din Banatul secolului al XVIII - lea, în „Acta Musei Napocensis”, XVIII, Cluj, 1981, p. 641-650; 61. Ibidem; 62. Virgil Ţurcan, op. cit.; 63. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 123-124; 64. Ibidem; 65. Virgil Ţurcan, op. cit.; 66. Ioan Stratan, op. cit., p. 134; 67. Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, Spiritualitate Lugojeană, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993, p.34; 68. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p. 85; Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, op. cit., p.32; 69. Costin Feneşan, Studenţi din Banat la universităţile străine până la 1552, în „Revista de istorie”, Tomul 29, nr.12, decembrie 1976, pag.1945-1966 70. Victor Neumann (coordonator), Identitate şi cultură. Studii privind istoria Banatului, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009, p. 26; 71. Idem, Orient şi occident: ambivalenţele culturii române, pe www.istconcept.uvt.ro; 72. Idem, Exegeza trecutului ca militantism politic. Cazul gânditorului Ioan BudaiDelerani.Geneza profeţiilor despre trecut, în „Anuarul Institutului de Istorie “George Bariţiu”” din Cluj-Napoca, XLVII, Series Historica, Editura Academiei Române, 2008, pp. 345-362; 73. I. D. Suciu, op. cit., p. 80; 74. Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 134; 75. I. D. Suciu, Literatura bănăţeană de la început până la Unire (1582-1918), Editura Regionalei Bănăţene Astra, Timişoara, p. 11; 76. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 127; Costin Feneşan, op.cit; 77. Radu D. Onciulescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Banat până la 1800, Editura Litera, Bucureşti, 1977, p. 181; 78. Ioan Lupaş, Documente istorice transilvane, volumul I, Cluj, 1940, p. 270-277; 79. Virgil Ţurcan, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (17801918), Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 18; 80. Radu D. Onciulescu, op. cit., p. 77; 81. Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 191; 82. Ibidem, p.84 ; 83. Ibidem, p. 98 ; 84. Ibidem, p. 130; 85. V. Târcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (17801918), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 21; 86. Alexandru Rusu, Câteva date din istoricul tipografiei în Banat (1519-1848), în „Mitropolia Banatului”, XVI, nr. 4-6, Timişoara, 1966, p. 239-246; 87. Radu D. Onciulescu, op. cit., p. 277; Theodora Bologa; Nicolae Firu; Maria Thot, Mo- nografia Liceului Teoretic „Iulia Hasdeu” Lugoj, Editura Mirton, Timişoara, 2004, p. 7; 88. Victor Neumann, Identitate şi cultură. Studii privind istoria Banatului, p. 60; 89. I. D. Suciu; Radu Constantinescu, Documente privitoare le istoria Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 333; 90. Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1969, p. 187; 91. I. D. Suciu; Radu Constantinescu, op. cit., p. 239; 92. Ioan Munteanu; Rodica Muntean, Timiş-Monografie, Ed.Marineasa, Timişoara, 1998, p. 222; 93. I. D. Suciu; Radu Constantinescu, op. cit, p. 315; 94. Cum s’a zidit biserica ortodoxă română din Lugoj, op. cit., p. 16; 95. Nicolae Albu, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Tiografia „Lumina”, Blaj, 1944, p. 162; 96. Radu D. Onciulescu, op. cit., p. 340; 97. V. Târcovnicul, op. cit, p. 29. 98. Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, op. cit., p. 41; Ioan Munteanu; Rodica Muntean, op. cit., p. 222; 99. Victor Neumann, op. cit., p. 26; 100. J.J. Ehrler, Banatul de la origini până acum - 1774, Editura Facla, Timişoara,1982, p.36; J.K. Steube, Nouă ani în Banat (1772-1781), Editura de Vest, Timişoara, 2008, p.103; 101. Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Editura Facla, Timişoara, 1984, p.137 şi următoarele; 102. Nicolae Stoica de Haţeg, Cronia Banatului, Editura Facla, Timişoara, 1981, p.60 şi 195; 103. Ibidem, p.215; 104. J.K. Steube, op. cit., p.73; 105. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.215; 106. Ibidem, p.194, 212; 107. J.J. Ehrler, op. cit., p. 22; 108. Francesco Griselini, op. cit., p. 174; 109. Steube, J.K., op. cit., p.94; 110. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 282 ; 111. Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu, Bucuresti, 1981, p. 425; 112. Idem, Observaţii şi probleme bănăţene, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Academia Română, „Studii şi cercetări”, XL, Bucureşti, 1940, p. 82; 113. J.K. Steube, op. cit., p.94; 114. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 265. 156 157 HORAŢIU SUCIU Capitolul VI Societatea bănăţeană între modernizare şi ”retardare” Acest capitol al lucrării se va ocupa de oamenii care au trăit în Lugoj pornind de la ocupaţiile lor, felul în care trăiau zi de zi, dar şi în situaţiile excepţionale, felul cum gândeau şi cum reacţionau în faţa unei lumi, în care, aşa cum crede J.L. Borges, „orice epocă este o epocă de tranziţie”. Informaţiile privind acest aspect al istoriei, în primele secole de existenţă a Lugojului, sunt rare şi incomplete. Uneori ele pot fi presupuse. Alteori nu. După secolul al XVI - lea, încet, încet, avem mai multe documente care prezintă o lume diversă şi "pestriţă", în plină mişcare, cu oameni care au personalităţi tot mai bine conturate. Este o lume în continuă schimbare, pe plan material, social şi mental. Epoca otomană este o simplă paranteză, care, pentru zona Lugojului, durează doar 60 de ani. În secolul al XVIII-lea, în timpul epocii habsburgice această lume e aproape "vie", numeroşii istorici care scriu despre "acest" Banat ne lasă o imagine completă asupra epocii. Acest lucru se datorează reformelor în sens iluminist ale Casei de Habsburg, căci acest curent filosofic, „este cel dintîi curent cultural cu un rol major în modernizarea Europei. Elaborarea, receptarea şi profesarea marilor sale idei a fost decisivă în legislaţie, administraţie şi formarea principiilor statalităţii moderne începînd cu secolul al XVIII-lea.(1)” În Banat se impune modelul habsburgic pentru toţi locuitorii, inclusiv pentru români, ei fiind incluşi ca beneficiari egali ai proceselor de modernizare alături de celelalte populaţii ale regiunii, fie că vorbim de economie, societate sau mentalităţi.(2) Totuşi văzută prin prisma retardărilor, lumea românească e una care nu părăseşte întru totul trecutul în favoarea viitorului, este una ce poartă cu sine nostalgia tradiţiilor, se schimbă greu, aspect ce-l vom reliefa în această parte a lucrării.(3) Mai trebuie să remarcăm că în secolul al XVIII-lea aspectul identitar era modelat mai ales de religie şi biserică, contradicţiile fiind cele dintre dintre ortodocşi şi greco-catolici. Aspectul identitar în sens etno-naţional, apare, în Banat, zonă în care comu158 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII nităţile nu îşi exprimaseră încă asemenea opţiuni, târziu, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după ce se încheagă şi se răspândeşte ideologia Şcolii Ardelene, într-o zonă care este model al acceptării celuilalt (etnic, religios, lingvistic). (4) Odată definitivată ideologia naţională, greco-catolicismul împreună cu ortodoxia îşi pierd din valoarea religioasă pentru a potenţa naţionalismul. Biserica, inventează naţiunea. Societatea românească va îmbracă haina naţională.(5) Prima menţiune despre cei care au locuit în oraşul Lugoj o avem din 1334, când în registrul de plată a dijmelor al regatului Ungariei (1332 - 1337) apare, plătind ca dijmă 4 pense, Blasiu cu funcţia de preot (catolic) la Lugoj (Lucas). (6 ) Nu ştim cât de stabilă a fost meseria de preot de Lugoj, dar documentele nu mai amintesc de ea aproape un secol. Pomenirea documentară în 1376 a cetăţii Lugoj (Castrum Lugos) ca cetate regală condusă de castelani (unde castrul este o construcţie complexă cu ziduri şi metereze)(7) ne poate da o imagine asupra locuitorilor ei: 10, 30 cel mult 50 de ostaşi, alături de care există un personal auxiliar.(8) O ştire de la începutul secolului al XVI-lea, pe care ne-o dă Nicolaus Olahus, ne confirmă ipoteza de mai sus: "castelul Lugos, ai cărui locuitori sunt aproape toţi oşteni călare, dedaţi slujbei militare."(9 ) Dar pe lângă ei (oşteni) la Lugoj mai avem şi alţi locuitori (restul de la "aproape toţi"). Ei apar aici treptat, prin aşezare în jurul zidurilor cetăţilor. Sunt populaţia fugită de la sate, câţiva meşteşugari şi negustori.(10) Comunitatea lor creşte şi la 1439 e amintit pentru prima dată oppidum (târgul) Lugoj. (11) Probabil că acest drept de târg, va atrage o creştere a populaţiei "civile" la Lugoj, iar oraşul din afara zidurilor se conturează, se temeiniceşte (sintagma lui Ştafan Pascu) căci în 1451 e amintit într-un document Lugojul Nou.(12) Ca majoritatea oraşelor în această perioadă şi Lugojul are pronunţat caracter agrar. Locuitorii au grădini în jurul caselor şi terenuri în hotarul oraşului unde mai posedau ogoare, păşuni, vii.(13) Această caracteristică a oraşelor medievale, se păstrează şi în secolul al XVIII-lea, în cazul oraşului nostru de pe Timiş. Astfel la 1566, în "Descrierea mai amplă a Transilvaniei" Giovan Andreea Gromo ne spune despre Lugoj că "deţine, împreună cu împrejmuimile ei (ogoarele ei ?) o poziţie din cele mai bune pe un seş, prin mijlocul căruia curge veselul şi bogatul (!) râu Timiş, în care se prind multe soiuri de peşti buni şi o mulţime de raci mari şi gustoşi".(14) Peste ani, în 1660, Evlia Celebi în "Seyahatname" ne spune că "în jurul oraşului (Lugoj) pământul este roditor, acoperit cu vii şi cu grădini…Dintre produse sunt vestite prunele de aici, ca şi merele şi cerga albă".(15) Despre o vie şi un deal cu vii aminteşte şi un document din 1600 (dar şi altele): "Acea vie pe care o am 159 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU aici, în dealul cu vii al Lugojului (!), în vecinătatea viilor lui Giurga Radu şi Mihai Petruţ".(16) Oraşul, dezvoltându-se, va primi dreptul de autocârmuire, în fruntea lui, locuitorii vor alege un sfat (senatus) alcătuit dintr-un judex (jude) şi mai mulţi juraţi (jurati). Astfel apare o nouă categorie de locuitori, care pe lângă funcţiile pe care le au în conducerea oraşului cu timpul vor fi înnobilaţi, cumpărându-şi (sau primind) întinse domenii. Alături de ei, vechea nobilime care stătea pe domeniile sale (cnezii, locuiau la început, alături de iobagi, în satele lor), se va muta în oraş. Se va forma, în Banat, (în general) dar şi la Lugoj (în special) o bogată pătură nobiliară care renunţă să mai locuiască pe domeniile lor de la (lângă) sate şi locuieşte la oraş. În 1529, judele Martin Luca, juraţii Francisc Gyla, Balint Zora şi "civilii" Martin Belu, Andrei Gaspar, Mihai Maiug, toţi din Lugoj, participă la punerea în posesie a lui Petru Tincovan, care locuia şi el la Lugoj, a domeniului Hezeriş.(17) La 1542, nobilii de Lugas, Boroşan, Andrei şi Petru, au domenii în valea Dragomirna,(18) iar la 1534 e amintit Nicolae voievodul de Lugoj.(19) Familia Bruz de Lugoj se refugiază la Orăştie, în condiţiile anului 1552.(20) În 1557, jude de Lugoj era Anca Gaşpar, iar în 1570 Ioan Gaşpar, alături de care apar juraţii Laurenţiu Bugar, Andrei Şişman, Ştefan Bălan.(21) Nobilul Toma de Lugoj apare în documente în 1562 (22), iar Maria Găman cu propietăţi la Căpâlna, Prosec, Hideşti, cu casă la Lugoj, cu vii, îşi face testamentul în 1600 în faţa lui "Ştefan Şomogyi, prim - jude al Lugojului, Ioan Morar, Matia Hagia, Ioan Bujoran, juzi, juraţi".(23) În 1602, Doroteea Lazăr, soţia lui Ioan Pribeag din Lugoj, împrumuta bani în schimbul unei fâşii de la Măru,(24) iar în 1607, când la Lugoj e jude Gherga Ştefan(25), Ioan de Lugasy e căpitan al Lipovei.(26) Diploma din 1645 aminteşte de 55 de ostaşi din Lugoj înnobilaţi.(27) Despre un număr mare de oşteni, până la cifra de trei mii la Lugoj, ne vorbeşte şi Antonio Possevino, în condiţiile creşterii rolului militar al acestui oraş la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, în comparaţie cu "Caransebeşul, reşedinţă a nobililor".(28) Pe lângă aceşti "devotaţi … nobili curteni ai noştri" care apar astfel numiţi în diploma din 1551 sau în cea din 1609 "ca nobili şi cnezi", cele două diplome amintesc de "întreaga obşte a oraşului Lugoj (1551)" şi "ceilalţi locuitori ai numitului nostru târg Lugoj".(29) Cine sunt aceşti "ceilalţi locuitori ai … târgului Lugoj"? Ştefan Herce predicatorul calvin din Caransebeş, care are o casă la Lugoj(30) şi Moise Pestişel predicatorul calvin din Lugoj (în 1582), diacul Ştefan Lippay, notar jurat şi domnul Paul Kovacshazi, predicator al Lugojului(31), un preot catolic (de la Lugoj) care era persecutat de banul de Lugoj(32), Lancza Gyorigy, notar (1628)(33), Ştefan Balassi, socotitor (retionista) din Lugoj, în 1651, Valentin Nyiressi, dascăl din Lugoj (honestum Valentinum Nyiressi, apud Lugosium scholasticum), preotul reformat Petru de Orăştie, preot în Haţeg dar care are o casă la Lugoj(34), Ştefan Fogorasi, predicator şi el. Alţii pot fi găsiţi în capitolul introductiv. Iar alături de ei negustori şi meşteşugari. Pe negustorii din Lugoj îi întâlnim la târgul din Cluj, la începutul secolului al XVI-lea, alături de negustorii din Turda, Dej, Oradea, Sibiu, Braşov, Arad, Caransebeş, Buda şi Ţările Române(35) şi la Orăştie şi Ţara Românească. Din Orăştie Ioan, Diacul din Lugoj le scrie sibienilor că a cumpărat în Ţara Românească un cal cu 10 florini şi un bou cu trei florini.(36) După 1552, când Lugojul devine o cetate de la graniţa cu Imperiul Otoman, dar făcând parte din Principatul Transilvaniei, lugojenii nu vor mai respecta dreptul Sibiului şi Braşovului, ca doar în ele, negustorii greci şi români (din Moldova şi Ţara Românească) să-şi expună şi depoziteze marfa. (37) Tocmai de aceea dietele din 1577, din Turda, şi din 1578, de la Cluj, interzic negustorilor neardeleni să facă comerţ în orice târg, ordonându-se ca ei să se oprească numai în anumite târguri fixate de aceste diete. Pentru cei din Caransebeş, Lugoj şi Lipova este fixat târgul Lipova. Cine nu respecta hotărârile era pedepsit cu confiscarea vitelor.(38) La dieta de la Cluj (1658) se interzicea, de asemenea exportul de oi, capre, berbeci, ţapi în Imperiul Otoman. Se face totuşi o excepţie: "Fiindcă cei din ţinutul Caransebeş - Lugoj trăiesc din Imperiul turcesc, şi acum neavând grâu li se îngăduie să exporte şi să vândă oile din ţinutul lor liber, dar din Ardeal nu".(39) Dar poate nu trăiesc numai din Imperiul turcesc, dacă ţinem seama de ce notează Ştefan Szentandrassy: "iar în anul 1600, am fost numit şi trimis la românii din părţile Caranseveşului şi Lugojului…şi stând acolo şi dăinuind în 1604 prigoana ereticilor, în anul următor, schimbându-mi portul (în port de "negustor" care se pare că au acces liber) am plecat cu nişte negustori catolici la Ragusa, prin părţile turceşti".(40) Între timp târgul de la Lugoj devine şi el din ce în ce mai important. O scrisoare din 1616, a belerbegului Timişoarei, Mehmet paşa, către "stimatul domn Vitezul Petru Bethlem acum căpitan suprem şi guvernator al Caransebeşului şi Lugojului, marelui meu prieten şi binevoitor" ne poate da o imagine a târgului Lugoj de la începutul secolului al XVII-lea: "În privinţa oilor, berbecilor, scrie paşa Mehmet, care ni le-a trimis principele bucătăriei noastre le-am trimis înapoi la Lugoj, ca să fie vândute; Măria Sa principele ne scrie aceasta, că a încredinţat Domniei tale vânzare, iar după ce au fost vândute, Domnia Ta să ne trimiţi nouă preţul. De aceea nu ştiu dacă Domnia Ta le-ai 160 161 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU vândut deja sau nu; aşteptăm preţul ca să vedem cadoul principelui, cât s-a împlinit preţul a 200 de berbeci".(41) Pe lângă târg, oraşul avea şi o piaţă, unde probabil se ţineau şi târgurile, căci la 1644 Petru din Orăştie poseda o curie nobiliară în strada Pieţei. (42)De altfel numele străzilor şi vecinilor din Lugojul secolelor XVI – XVII ne pot oferi numeroase informaţii privind situaţia economică, socială sau religioasă. În 1580, casa din Lugoj a lui Ştefan Gherţa din Vărădia, se „învecina înspre răsărit cu casa lui Gheorghe Lucaci şi cu cea a văduvei lui Petru Dobomir, înspre miazăzi cu casa lui Mihai Opincaş, iar înspre miazănoapte cu grădina amintitului Gheorghe Lucaci.” În 1584, casa nobilului Laurenţiu Bogar, se afla „în vecinătatea casei Caspar Vaida , pe de o parte, iar pe de altă parte a râului Timiş care curge pe acolo.” În 1589 Marian Olas (Marianum Olaz) are casa ”aflată şi stăpânită în târgul nostru Lugoj din comitatul Severinului, în vecinătatea caselor nobilului Ştefan diacul din Iarmata, pe de o parte, iar pe de altă parte a chibzuitelui Melchior Vaida”. Gheorghe Giuaca din Lugoj (Georgii Gyuraka de Lugas) avea şi el o casă ”aflată…pe strada numită Hărăstrău, în vecinătatea caselor chibzuiţilor Lupu Voicu, pe de o parte şi Gaşpar Haranga, pedestraş puşcaş, pe de altă parte, casă cumpărată anul trecut de la cinstita Ana Fava, soţia chibzuitului Nicolae de Armadia.” În 1591 diacul Grigore din Oradea avea casă „pe strada Ţărmurani (Czermurann), în vecinătatea casei înţeleptului şi chibzuitului Nicolae Opincaş, pe de o parte, şi a grădinii înţeleptului Ioan Grecu, pe de alta”, iar Ioan Baboş, vicecastelan al cetăţii Lugoj, o casă ce se găsea „pe Strada de Jos… în vecinătatea caselor înţeleptului Ştefan Gore, de o parte, iar de cealaltă a nobilei Ecaterina, văduva răposatului Gaşpar Gonţ, libertinul nostru.” În 1593 diacul Matia Stănişa din Lugoj ( Matthiae literati Ztanissa de Lvgas), are o casă în Lugoj ”care se învecinează în partea de răsărit cu casele chibzuiţilor Ioan Bela şi Gaspar Haranga, în partea de miazănoapte cu casa înţeleptului Stoica, croitorul, iar în partea de apus cu piaţa aceluiaşi târg…” În testamentul ei din 1600, Margareta Găman, aminteşte casa pe care o deţinea în Lugoj pe strada Susani. Nicolae Palovina din Caransebeş are în 1607 case şi la Caransebeş şi la Lugoj. Ceea din Lugoj se găseşte „pe strada numită Hărăstău, în vecinătatea lui Ioan Thot, de o parte şi a lui Ioan Vlad, de altă parte. ” În 1609 diacului Mihail Dési din Lugoj (Michaëlem literatum Desi) are casă „pe uliţa numită în limba populară Susani…în vecinătatea caselor nobililor Nicolae şi Gaspar Sárga înspre răsărit , a înţeleptului Micşa Hegeduş înspre miazăzi, a drumului public şi casei nobilului Ştefan Somogy înspre apus, iar înspre miazănoapte a casei nobilului de neam domnul Ştefan Vaida.” În 1611 Ştefan Somogyi alias Szöcs din Lugoj are şi el o casă aflată pe aceiaşi „stradă Susani, în vecinătatea caselor lui Nicolae Tămăilă, de o parte, şi Mihail Dési, pe de altă parte.” Ioan Pribeg, în 1625, deţine o casă aflată ” în zisa cetate şi zisul nostru târg Lugoj, în vecinătatea caselor lui Toma Faur, pe de o parte, precum şi a lui Petru Szabó şi Gheorghe Frumuşel, pe de altă parte.” Casa lui Gheorghe Loncea, (1628) se afla „în vecinătatea pieţei publice şi a caselor răposatului nobil Adam Dorca şi a nobilului Martin Urciug spre răsărit, iar înspre miazăzi a casei înţeleptului Matei Bujor, iar înspre apus şi miazănoapte din nou cu piaţa publică…” Ioan Kigso din Lugoj, soţia sa Eufrosina Fora şi fiul vitreg Marcu Nagy (1631) locuiesc în casa aflată „în vecinătatea caselor alesului şi nobilului Ioan Manciul, de o parte, drumul public de cealaltă parte, precum şi casa lui Ioan Crişan de o a treia parte.” Gheorghe Rákóczy I, la 1 ianuarie 1644, zălogeşte pentru o mie de florini lui Petru Szászvárosi (din Orăştie) alias Pap de Lugas, o casă ce se găsea „ în vecinătatea caselor nobililor şi chibzuiţilor Nicolae Dumitraş înspre răsărit, Petru Sebeşi înspre miazăzi, strada lui Ştefan şi a bisericii, precum şi uliţa Török (= turcu), numită în limba poporului strada Pieţii (vero plgis Stephani et eclesie Teoreok plateaque vulgo Piacz ucza) înspre miazănoapte(43)”. Nu e de mirare că la Lugoj apar şi meşteşugari, căci au o piaţă mare unde să-şi desfacă marfa; printre alţii, în 1593 documentele îl numesc pe Stoica, croitorul, în 1611 pe Ştefan Somogyi alias Szöcs (Suciu, cojocarul) din Lugoj, iar 1625 au case aici Toma Faur (fierar) şi Petru Szabó (croitor). Se pare că însuşi Mihai Viteazul şi-a echipat pentru iarnă 100 de soldaţi cu cojoace din Lugoj.(44) Evlia Celebi în 1660, imediat după cucerirea turcă, deci, ne spune despre vestita "cerga albă de la Lugoj".(45) Or, cerga e o pătură din lână ce trebuia confecţionată de cineva. În rest, despre aceşti negustori, ştim că străbat drumurile atât călare, cât şi cu trăsurile, căci spune cronica "de la Lugoj şi Caransebeş…au venit şi ei cu o trăsură …".(46) Iar despre drumurile pe care le străbat Solakza de Mehmed Hemedemi, ne spune la 1598 "drumurile prin Sebeş şi Lugoj şi Lipova sunt înguste şi anevoioase" şi pe ele nu pot "merge carele de tunuri ale oştii islamice".(47) Despre cum arătau casele lor din Lugoj, amintite deseori în documente, nu avem alte indicii, decât ceea ce ne lasă Evlia Celebi: "unele acoperite cu stuf, altele cu scândură".(48) În interiorul caselor găsim "cearceafuri noi" şi "feţe de masă cu dungi".(49) Îmbrăcămintea locuitorilor din Lugoj ne e şi ea la fel de puţin cunoscută. Bărbaţii purtau, câteodată "cingătoare turcească de argint", iar femeile "rochie din tafta verde dublă" şi maramă de "mătase albastră".(50) 162 163 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Epoca turcă aduce unele schimbări în structura populaţiei Lugojului "în cetate (mai) sunt trei sute de case ale ungurilor …" şi un "alaibei şi trei ciorbagii, pentru odale de ieniceri, o oda de topcii, o oda de gebegii, disdar, chehaia, muhtesib (strângător de taxe)", un cadiu.(51) Nobilii de aici se refugiază cu toţii în Transilvania. Meşteşugarii şi negustorii se pare însă că rămân. Căci documentele la 1677, vorbesc despre un iobag din comitatul Hunedoara care aduce la târgul din Lugoj un transport de sare.(52) O ştire din 1726, deci la câţiva ani după luarea de către habsburgi a Banatului de la turci, ne spune că s-a poruncit îndepărtarea meşteşugarilor turci din atelierul de aramă de la Lugoj, care exista deci din epoca turcă.(53) În 1695, generalul Veterani îşi aproviziona trupele cu pâine de la Lugoj.(54) Această informaţie trebuie pusă în paralel cu figurarea pe un plan al Lugojului din 1691, realizat de Giovani Morando Visconti a unei mori.(55) Prada, luată din tabăra de la Lugoj a lui Veterani, de către turci, ne poate da o imagine asupra a ceea ce putem găsi în Lugojul sfârşitului secolului al XVII-lea. Deşi Silahdar Fîndîklîlî Mehmed Aga ne spune că această pradă a fost luată din tabăra habsburgă unele lucruri din lista sa cu prăzi, nu au ce căuta într-o tabără militară ca: 1000 de femei şi copii sau 4000 de boi şi e de presupus că ele sunt aduse de la Lugoj. Astfel cronicarul turc ne spune că s-a luat pradă: "mai mult de 1000 de femei şi copii, … diverse obiecte de aur, aramă, cositor, carafe, cupe, lăzi pline cu stofe de mătase, aur şi argint, brocat şi postavuri, mătăsuri, pielicele şi pânzeturi, evanghelii, nenumărate ladouri şi trăsuri, alimente şi băuturi cu medicamente, preparate cu zahăr, dulciuri, ciorchini de struguri conservaţi, pregătiţi cu miere şi grăsime, … peste 4000 de boi, aproape toţi atâţia cai şi gâşte fără de număr, şi alte lucruri de hrană ca raţe şi multe alte lucruri …(56)" E de presupus că unii locuitori ai oraşului Lugoj s-au adăpostit împreună cu avutul lor, în tabăra habsburgică, deoarece cetatea nu mai era sigură. Tot în epoca turcă, Mehmed, paşa Timişoarei, a ordonat să se repare şi să se amenajeze podul cel mare peste Ordul - Köprülü de la Lugoj şi pentru aceasta a cheltuit 207 guruşi. Evlia Celebi vorbeşte de un muhtesib, inspector al vămilor în Lugoj, care încasa o vamă după marfă şi vite la trecerea peste podul mare de aici cum dealtfel se plătea o taxă la intrarea în cetate.(57) Odată cu cucerirea Banatului de habsburgi, lucrurile se schimbă. Atât prin aducerea coloniştilor germani dar şi prin băştinaşii români, numărul meşteşugarilor creşte. Oraşele au târguri mari şi pieţe permanente. Agricultura devine mai productivă. Districtul Lugoj devine un mare producător de cereale şi vin. Astfel aflăm că cele două cercuri ale districtului Orşovei: cel al Almăjului şi Orşovei, "sunt aşezate în munţii înalţi şi cultivă grână puţină. De aceea locuitorii sunt nevoiţi să cumpere porumbul, folosit de obicei la hrană, din districtul Lugojului".(58) Producţia e în continuă creştere, astfel că la 1774, capacitatea hambarelor domeniale trebuiau sporită până la "8000 mieriţe la Lugoj".(59) În districtul Ciacovei, care nu "produce mai mult de 300 vedre de vin pe an…restul vinului se aduce fie de la Lugoj sau Vârşeţ, fie chiar de la Buda".(60) "Localitatea Lugoj … produce destul de mult vin, socotit în ţară ca fiind de cea mai bună calitate. În anii favorabili, recolta de vin se ridică la cel puţin 9000 de vedre".(61) Deşi "vinul de Giarmata îl întrece cu mult pe cel de Lugoj"(62), Nicolae Stoica de Haţeg, când îşi află "preoteasa cu prunc … eu de bucuria preotesei mă veselii, că un sfertul de vin bun de la Lugoj şi un copilaşi îmi aduse".(63) Călătorind prin aceste locuri, Johanns Lehmanns (Reise von Petersburgnach Hermannstadt in Siebenburgen, Leipzig, 1785) aminteşte că în „ proprietatea soţiei contelui Soro, comandantul cetăţii Timişoara, (la Lugoj este) unui deal întreg cu vii, unde se cultivă viţa după metodele cele mai noi. Aici se produc cele mai bune vinuri de Burgundia, unice în Banat. Contesa are vii de assu, care este egal cu vinul de Tokai.” (64) De aceea "târgurile săptămânale de la Lugoj sunt frecventate de destui cumpărători oferind supuşilor o desfacere îndestulătoare pentru produsele lor".(65) Până şi "cercul Timişului produce cantităţi mari de porumb pe care le vinde în aceeaşi măsură la" târgurile din "Timişoara, Lugoj… (66)" În acelaşi timp, există la Lugoj un "piaţi" unde negustorii au "bolte, bugăi", deschise "dughene". În dughene "mâncare căpătai: rozalie, smochini, zămişcă, brânză" "slănină,… vin,… pâini albe". (67) Această dezvoltare a agriculturii districtului Lugoj se face în paralel cu un adevărat program de "industrializare" a oraşului Lugoj. În 1719 la Lugoj a fost construită o mare moară erarială numită "moara imperială Elisabeth".(68) Despre ea Ehrler ne spune că e o "moară de capacitate mijlocie şi funcţionare neîntreruptă" la care se percep 20 de florini ca taxă de morărit. (69) În 1776 la Lugoj existau deja 6 mori de apă, care deţineau o suprafaţă de 23 jugăre de pământ arabil.(70) În 1722 se aprobă de către administraţia districtuală deschiderea la Lugoj a unei manufacturi de postav ţărănesc numit aba. În luna mai 1723 este atestată în Lugoj o manufactură de pături, care primeşte o comandă de 5000 de pături. În toamna anului 1727 administraţia bănăţeană s-a interesat de rezervele de pături din magazia de pe lângă manufactura din Lugoj şi a comandat foarte urgent 3-4000 de pături, care să fie transportate imediat la Timişoara. Pentru iarna anului 1728 s-a comandat fabricarea unei cantităţi şi mai mari de pături: 12000 de bucăţi. Pentru ultima dată această manufactură e atestată în 1736.(71) Pentru cazangiii care lucrează la Lugoj, în 1723 se cere cantitatea de 164 165 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 30 chintale plăci de aramă, plata urmând să se facă la primirea mărfii de oficiul districtual.(72) Deoarece cea mai mare suprafaţă din districtul Lugojului (140142 iugăre) e acoperită cu păduri(73) nu e de mirare că la Lugoj apare amintit în 1723 un joagăr imperial.(74) După ce era curăţat aici, lemnul şi cheresteaua erau transportate la Timişoara, pe Bega. În anul 1748 se încearcă deschiderea unei berării la Lugoj "dar casa meşteriţei Elisabetha Schleg nu era construită din material solid" astfel că administraţia n-a fost de acord cu acest plan. Peste patru ani, în 1752 administraţia Banatului ordonă serviciului administrativ districtual din Lugoj, să distribuie un loc pentru înfiinţarea unei berării. În iulie acelaşi an berăria era în construcţie iar berarul antrepenor Martin Reidinger era scutit de dare timp de doi ani de zile. Berăria a fost, de fapt, proprietatea camerei regale şi dată sub formă de arendă diferiţilor antrepenori. Probabil câştigul era mic, căci în 1768 n-a fost găsit nici un pretendent pentru arendarea berăriei.(75) Deoarece Lugojul devenea un oraş tot mai important, aici e deschis un han la 1733, numit "La Vulturul Negru" (Ad Nigram Aqvila). Proprietar al hanului, în acest an e Adam Walther. În 1750, proprietar este Simion Dollinger, ginerele lui Walther.(76) Această imagine este întărită de descrierea lui Johanns Lehmanns: „Pe un drum frumos ridicat şi bine făcut, am ajuns la Lugoj, care în sine este un foarte mare. Are o piaţă frumoasă, cu multe case frumoase. În piaţă sunt prăvălii cu negustori greci. Oraşul este împărţit în două de râul Timiş. Partea germană este bine zidită, are ospătării bune, în care sălăşluiesc călătorii, deşi sunt cam departe de drum. Trecătorii peste pod, pentru fiecare cal, trebuie să plătească vamă. Lugojul este un loc plăcut, cu locuitori joviali. În partea germană se află o cafenea cu biliard, precum şi o vilă de vară care este proprietatea contesei Soro. Doamna aceasta, în Lugoj şi în jur are multe proprietăţi. Parte mare a Lugojului este proprietatea ei…La capătul oraşului, pe drumul ce duce spre Transilvania,…urmează un şes plăcut şi numaidecât începe un deal înalt cu vii de ambele părţi ale drumului. Ici-colo se văd locuinţe de vară.” (77) În legătură cu asta, proprietăţile generalului şi contelui Johann von Soro (1730, Buda - 1809, Lugoj), comandant al cetăţii Timişoara (1767-1791, general comandant al Banatului (1788 -1805), sunt singurele lucruri care călătorul J.K. Steube consideră că merită amintite despre Lugoj: „ Am ajuns la Lugoj, unde se află moşiile splendide ale contelui von Soro…” (78) Locuitorii oraşului de pe malul Timişului erau deci, în secolul al XVIIIlea agricultori, ţesători, lemnari, berari, cazangii, morari. Şi, vorbind despre „impozitul pe negoţ (care) se percepe la oraş pe şase categorii”, J.J. Ehrler ne dă o listă cu alte meserii care se practică în oraşele bănăţene: ”impozitul pe exercitarea meseriilor este foarte variat…brutar, dogar, bărbier sau băiaş, tâmplar pentru paturi de armă, strungar în lemn, măcelar, tinichigiu sau cloamfăr, băcan, căldărar, aurar, sticlar, olar, mănuşar, pălărier, şepcar, marochiner, fierar pentru vergele de aramă şi balamale, cojocar, căldărar-arămar, pieptenar, ţesători de pături, brutar de turtă dulce, lumânărar, pielar, pânzar, morar, fierar pentru cuie, opincar, covrigar, curelar, croitor, pantofar, săpunar, fierar, lăcătuş, şelar, frângier, piuar pentru amidon, ceaprăzar, tâmplar, tutungiu, pielar pentru raniţe şi genţi, postăvar, rotar, tăbăcar, cizmar, cîrpaci în cositor…”(79) Şi tot el aminteşte de: ”samsarii greci, sârbi şi evrei”, dar şi de „vagabonzi (care) vor şti că nu pot scăpa de pedeapsă în cazul unei inspecţii…(80)” Locuind în Banat pentru nouă ani J.K. Steube întâlneşte în plus: un „felcer…care se ocupa şi de cârciumărit, pe „menajera căpitanului”, un „croitor, pe deasupra şi încornorat,...un cizmar, un măcelar, şi un franzelar”, „două slujnice” care administrau ospătăria unui „hangiu sau un cârciumar care socotea, dacă nu un păcat de moarte, atunci cel puţin o farsă şi o înşelăciune (ce ciudăţenie!) adăugarea de apă în băuturile pe care le vindea”, pe „şeful de poştă”, pe gardianul din subordinea lui şi un ”vizitiu foarte a dracului”, un „valet substitut…(care) îmbrăca o livrea cu revere colorate”, „hornarul neamţ aflat tocmai atunci…pentru a curăţa coşurile la clădirile aparţinând statului”, pe „tâmplarul, lăcătuşul, fierarul pentru cuie”, care „la construcţia românilor nu are de câştigat vreun ban”, pe funcţionarii germani care trăiesc o tragedie când „Banatul tocmai fusese încorporat Regatului Ungariei şi toţi funcţionarii germani fuseseră îndepărtaţi....toate posturile fuseseră ocupate de nobili unguri…(funcţionarii germani civili fuseseră scoşi din serviciu se numeau quiescenţi…chiar dacă s-a dat ordin ca, la ocuparea funcţiilor, aceştia să fie avuţi în vedere cu prioritate, totuşi efectul a fost foarte redus”), „un ţigan cu un cimpoi sau cu ceva ce seamănă a vioară şi (care) începe să cânte cum se pricepe mai bine(81)”. Iar alături de acestştia ţigani muzicanţi, germanii care în 1765 înfiinţează la Lugoj o orchestră cu instrumente de suflat. (82) Un document din 1727 în care Administraţia bănăţeană ordonă oficiilor administrative Timişoara si Ciacova ca pe porţiunea dintre Topolovăţ - Recaş şi în aval, pe malul canalului să fie desfiinţate morile, să nu fie ţinute în apă prăjini, grilaje pentru peşti si broaşte ţestoase, să nu fie puse la muiat inul şi cânepa(83) ne oferă alte informaţii insolite despre modul de viaţă şi ocupaţiile românilor bănăţeni. Alături de ei sunt funcţionarii şi soldaţii habsburgici, căci în 1743 la Lugoj se construieşte o cazarmă(84), şi părinţii minoriţi, care vin în oraş în 166 167 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 1718. Ordinul minorit, care este unu din marii proprietari din Lugoj, deţinând vii şi proprietăţi funciare.(85) Cea mai bună imagine despre meseriile locuitorilor români în secolul al XVIII-lea ne-o putem face din lista cu numele celor care donează bani pentru construirea Bisericii române Adormirea Maicii Domnului din Lugoj, din 1759. O ordonanţă care se referă la populaţia evreiască (23 iunie 1787) impune acesteia obligaţia de a lua nume şi prenume germane…deoarece „familiile nu au nume comun statornic, iar persoanele nu au prenume cunoscute.” (86) Asemănătoare era şi situaţia românilor, căci, ne spune Alexandru Graur: "într-o vreme când numele de familie nu erau prea fixe, iar meseriaşii destul de rari, s-au adăugat adesea la numele de botez numele meseriei sufcient pentru a se putea identifica persoana astfel denumită…numele de meserie s-a moştenit ca nume de familie";(87) şi, ca urmare, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în urma presiunilor autorităţilor sau/şi a modernizării, în Banat se adoptă nume, după modelul occidental. Astfel în această listă găsim 8 Olaru, Olariu, Olarul, 3 Suciu (din maghiarul sücz - cojocar) şi un Cojocariu, 7 Morărescu, Morariu, Moraru, 3 Sabău (în maghiară însemnând croitor), 1 Ciorogar (adică "cârpaci, pantalonar"), 2 Străiţaru, Srăiţariu, 6 Cizmaşul, Cizmaş, 10 Tocaciu, Tocaci (în maghiară ţesător), 1 Poneavă, probabil un ţesător de pături, 2 Laiu, Lai (vopsitor de lână), 3 Abagiu (ţesător), 1 Faur, 1 Custureanu (cuţitar), 3 Lăcătaşu, Lăcătuşu, 2 Forgaci (tâmplar), 5 Butaru, Buteaş, Budu, Buţi (dogar de buţi), 3 Rotaru, 1 Trocură, 5 Buta (probabil măcelari), 1 Tergoveţ, 5 Căldăraşi, 1 Oilaru, 4 Pivodaru (de la pivotă - băutură), 3 Beraru, 2 Băcanu, 1 Birtaş, 4 Bărbieru, 1 Zidaru, 1 Popa Filip Zugraf (probabil un pictor de biserici), 1 M. Dascălul, 5 Catana, 1 Dărabanţul, 1 Tonea Căpitan, 1 Raducăpitan, 1 C. Căpitan, 1 Lăutaşu, 2 Doboş, Doboşteanu (toboşar), 3 Fluieraşu, 1 Gornicu, 1 Stegariu, 2 Văcaru, Văcariu, 1 Purcaru, 5 Păcurariu, Păcurărescu, Păcuraru, 1 Cozac (căprar), 2 Săteanu, 4 Biriş (argat), 1 Jeleru.(88) Această ipoteză a mea e în parte confirmată de o statistică din anul 1782(89). Deci, găsim la Lugoj meseriaşi, soldaţi, dar şi agricultori. Din lista aceasta putem să ne dăm seama de locul de unde provin diferiţii locuitori ortodocşi din Lugoj, căci şi etnicele (sau denumirile diferitelor popoare) devin nume de familie.(90)Avem 1 Sibianţu, 1 Blaj, 1 Tisneru (venit de pe Tisa), 1 Lipovanu, 1 Belinţan, 2 Gătăianţu, 2 Bocicai (din Bocşa), 1 Sătmurean, 1 Ceacoveanu, 6 Haţegani, 1 Mărgineanu, 1 Mărgineanţu, 2 Sâlhani, 1 Săcuşan, 2 Săcoşani, 1 Velmeşan, 3 Hodoşani, 1 Timişoranţiu, 3 Topoli. Alături de ei 10 Munteanu, 9 Ţăranu, Tereaniu, Tărea(din Ţară (Ţara Românească) sau ţărani ?), 7 Românu, 6 Ardeleanu, 1 Unguru, 1 Unguroni, 1 Sasu, 5 Grecu (aromâni), 2 Bulgaru, 1 T. creştin (probabil un evreu botezat), 1 străin Ţutulan (un grec sau un bulgar), 1 Şigan, 1 Feketă, 3 Cioară (toţi 5 ţigani).(91) În lumea asta pestriţă găsim şi români foarte bogaţi. E cazul unui Ioan Racz (Raţ) sau Gavrilă Gurean. Acestea din urmă contribuie cu 5038 florini, din cei 22828 florini necesari pentru construirea Bisericii române Adormirea Maicii Domnului şi construieşte pe banii săi (1012 florini), singur, o şcoală pentru copii românilor din Lugoj la 1768.(92) Două testamente din Lugoj, unul din 1600, celălalt din jurul anului 1770 ne pot arăta cât de mult s-a schimbat lumea celor bogaţi din Banat în 170 de ani. Primul aparţine Margaretei Găman, celălalt lui Gavrilă Gurean. Încă de la începutul testamentului Gavrilă Guran se asigură: "ca după sfârşitul meu nimeni să nu fie împuternicit a schimba testamentul de faţă privind averea mea".(93) Margareta Găman nu face acest lucru. Pe lângă genul de bunuri pe care le deţine Margareta Găman: "casa pe care am ridicat-o eu aici, la Lugoj,…în strada Susan”, "trei pământuri", "păşunea pentru cai", "viile", "părţile de moşie", "cingătoarea de argint", "rochia", "cearceafurile", "feţele de masă"(94), Gavrilă Gurean, deţine mori, cârciumi, dar mai ales "banii numerar şi bani împrumutaţi". În plus toate bunurile lui Gurean sunt evaluate în bani "acestea reprezintă 15974 florini şi 35 creiţari". Fostul obercneaz are grijă de sufletul său dând "bisericii din Lugoj, în vederea ţinerii slujbelor pentru sufletul meu 300 florini".(95) Toate acestea ne dovedesc că în secolul al XVIII-lea banul devine cea mai importantă proprietate şi în Banat, iar Gavrilă Gurean e cel mai bun exemplu de burghez care-şi pierde tot mai mult caracteristicile lumii medievale. Asta dacă luăm în considerare şi faptul că în 1766 îl găsim pe fostul obercneaz de Sărăzani printre deţinătorii unei acţiuni în valoare de 1000 florini la "Temesvarer Handlungzi Compagnie".(96) Faptul că lumea s-a schimbat în secolul al XVII-lea n-o arată şi "contractul" încheiat în 1759 de comunitatea ortodoxă din Lugoj cu maestrul Johannes Breutter pentru construirea Bisericii Adormirea Maicii Domnului, care stabilea în cele mai mici amănunte obligaţiile şi îndatoririle fiecărei părţi contractante.(97) În Lugojul secolului al XVIII-lea, pe lângă închirierea de camere la hanul din partea germană a comunei, se pot închiria case. Nicolae Stoica ne spune "spionul chir Leonida … în piaţi la greci casă sus cu chirie luasă"(98), iar în lista celor ce donează bani pentru Bisericii Adormirea Maicii Domnului e amintiţi A. de la Toma şi Vida de la Zdrăncoane.(99) De asemenea, contractul semnat pentru construirea bisericii amintite mai sus prevedea că "se va asigura maeştrilor cât şi oamenilor lor o locuinţă unde vor fi adăpostiţi".(100) "Drumurile, scrie viitorul împărat Iosif al II-lea, le creează natura". 168 169 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU (101) Pe aceste drumuri se circulă "în hinteu sau căruţe", călare sau pe "muscol, mule sau catâră"(102) şi cu poştalionul.(103) Totuşi Johann Lehmann foloseşte, pentru a ajunge la Timişoara, cambiatura, un mijloc de transport specific bănăţean înfiinţat de guvernatorul Florimundus Mercy, care este mai ieftină decât poştalionul de Tisa. Ajuns la Timişoara el are de ales pentru a ajunge la Lugoj, şi mai apoi în Ardeal, între drumul pentru poştalion care trece prin Chevereş şi Sinersig şi drumul de căruţe prin Recaş şi Chizătău. Dar sunt şi inconveniente. La cambiatură, însoţitorul poştal nu avea trompetă, aşa ca la toate celelalte căruţe care au însoţitor cu trompetă; trebuia lăsat drumul liber şi din această cauză cambiatura se imobiliza pe mult timp în noroi. În călătoria lui, Lehmann s-a împotmolit în noroi la 2-3 km de Timişoara(104). J.K. Steube aminteşte că poţi fi şi „înşelat, deoarece vizitiul cu care voiam să călătoresc la Viena, sub pretextul că aş fi ultimul călător, mi-a cerut în avans jumătate din costul călătoriei pentru a-şi putea achita, aşa cum pretindea, nota de plată la han...or, eu nu eram nicidecum ultimul pasager, ci cel dintâi. Pentru a nu pierde banii daţi în avans, a trebuit să mai aştept două persoane pînă la 26 decembrie(105)”. Şi tot acest locuitor al Banatului secolului al XVIII-lea (Steube) ne vorbeşte de drumurile pe care ”pentru a călători nu există decât carul cu boi...(şi) căruţa (care) mi-a rămas împotmolită în mlaştină”; iar în ce priveşte vizitiii, detaliile sunt înspăimântătoare: ”şeful poştei a pus mâna pe un ciot de papură şi l-a altoit pe vizitiu ca lumea, după care acesta ne-a promis, ce-i drept, că ne va sluji, dar ne-a anunţat, în acelaşi timp un lucru neplăcut, anume că ajunşi în Chei , ne va arunca în apă… (106)” Nesiguranţa acestor locuri este proverbială. "Aicea lângă Mehadia, să făcu o bandă numai de 6 lotri. Prinde călători. Poteri, după hoţi din tot Banatul să ridica…din Mehadia, Sebeş, Logos, Oraviţa"(107), ne spune Nicolae Stoica; aceşti lotri „…pre un neguţătoriu, maistor cojocar…lîngă Sebişi prinzându-l, bumbii de argint de la mintie şi dolamă şi copcele tăindu-i, banii i-au luat şi l-au lăsat…(pe) 2 preoţi…tot le-au luat , cît numai cămaşă i-au lăsat, desculţi… (şi) o bandă de 16 lotri,… făr de veăste în sasca Nemţească, la doctoru vestit noaptea întrînd, toată avuţiia, banii, scumpătăţi au luat şi s-au dus…(108)” „căci drumurile rămân foarte nesigure…lotrii îndrăznesc de multe ori să atace şi satele, pe care le impun la plata unei contribuţii, luând banii şi alimentele, jefuind şi chiar dând foc caselor…ei sunt înarmaţi cu săbii, carabine, pistoale, hangere turceşti şi nu arareori cu câte un ciacan… (109)”, netemându-se să intre în confruntări armate cu autorităţile: „...o ceată de lotri...(s-a hotărât să) pătrundă în oraş ziua în amiaza mare... l-au jefuit pe un sârb Košta…i-au tăiat capul. Soţia acelui om...a început să strige, la care harambaşa i-a poruncit unuia dintre ai săi să-i taie beregata...(acesta) făcându- se c-o omoară...neştiindu-se, la început dacă era pericol de incendiu sau de apă mare, ori dacă era vorba de lotri, în patrulare a fost trimis un plutonier... un caporal, doi fruntaşi şi zece soldaţi. Îndată ce lotrii au văzut pe militari în uniforme albe, au început să tragă, omorându-i pe caporal şi doi soldaţi. Deasemenea, a fost ucis şi hornarul neamţ aflat tocmai atunci la Mehadia, pentru a curăţa coşurile la clădirile aparţinând statului...Au fost urmăriţi până în pădure...(într-un fel sau altul, cu aceleaşi personaje sau altele, întâmplarea este povestită şi de Nicolae Stoica de Haţeg) (110)”. În plus J. J. Ehrler ne arată că "furtul de cai, care n-a fost niciodată atât de frecvent în anii trecuţi precum e acum".(111), iar în târguri, ţiganii "îşi "încearcă norocul", "unde au mereu grijă să dea câte o lovitură de maestru, ici uşurându-l pe un călător nepăsător de punga supărătoare colo punând mâna pe o vacă, pe un cal, o oaie sau un porc".(112) Cauza acestei atmosfere de western o găsim în însemnările lui Josif al II-lea despre Banat: "Cuvântul poliţie e necunoscut în Banat … Siguranţa publică lasă mult de dorit, cu pistolul şi cu încuietoare îşi asigură omul mai bine averea".(113)J.K.Steube confirmă cele scrise de împărat: „în ce priveşte siguranţa, trebuia să ne aşteptăm în fiecare clipă să fim jefuiţi, maltrataţi sau chiar ucişi de lotri...ori ce zgomt produs în timpul nopţii ne băga frica în oase. Îmi amintesc că, după ce lotrii năvăliseră într-un sat aflat la numai un sfert de oră depărtare şi pustiiseră aici cumplit, un anumit timp mi-am schimbat în fiecare noapte locul de somn, dormind fie pe pământ, fie în grajd, fie în grădină, sub un pom sau altul. Îndată ce se mişcă ceva în timpul nopţii, sari pe loc din aşternut, îţi iei puşca încărcată, fără de care nu doarme nimeni, şi rămâi în aşteptare…(114).”Şi asta pentru că „un cneaz (care) se bucură doar de scutire de dare pe timpul anului cât este în funcţie, având îngăduinţa să ţină în curtea sa bâta şi cătuşele cu care îi pedepseşte la nevoie pe cei ce tulbură liniştea satului sau nu dau ascultare poruncilor date (115)”, (dar acest cneaz) „văzând seămnele lor (ale lotrilor), a tremura (ca) de friguri, să-i sară dinţii începu.”Acas du-te”, i-au zis. Şi veni. (116)”. Nici armata şi funcţionarii nu par a fi mai capabili. Iată cum gândeşte subofiţerul Steube: „mi-a cerut să însoţesc...efectele militare la Jupalnic,...astfel că nu mai era nevoie e alt însoţitor. Cum nişte lotri omorâseră cu o zi înainte nişte sîrbi...era de aşteptat să îşi mai facă veacul prin acele părţi şi, prinzând de veste despre transportul pieselor de uniformă, să fie ispitiţi să pună mâna pe ele...am pornit în grabă cu carul meu cu boi, mergând domol în spatele acestuia...dacă s-ar fi ivit lotrii, fie să capitulez ăn faţa lor, fie să dau bir cu fugiţii... (117)”. De asemenea „funcţionarul districtual nu mai apucă să părăsească scaunul….cneazul sătesc(primarul) nu zăreşte vreme de jumătate de an pe vreunul mai mare ca el”, fiind prea ocupat „administratorul districtal…construirea de drumuri şi poduri, transportul grânelor, tăiatul lem- 170 171 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU nelor, siguranţa internă, controlarea măsurilor şi greutăţilor…(118)” sau poate doar neinteresat, căci „funcţiile sunt ocupate de lucrători imperiali, lachei , foşti ofiţeri demişi din armată” care aşa cum va scrie viitorul împărat Iosif al II-lea (1768), nu se dau în lături de la abuzuri: „românii sunt rău trataţi, siliţi să părăseacscă casele , să dea pământurile. Dările se impun fără nici o bază, după voia şi plăcerea oficianţilor de comună şi districte. Unii plătesc mult, alţii puţin de tot(119)”, lucru confirmat şi de Ehrler: ” Robotele…rămân cel mai adesea o povară foarte apăsătoare pentru ţăran…mai grav…când astfel de robote îl poartă dintr-un capăt al Banatului până în celălalt, durând deci 14 zile, aceasta fără a mai vorbi de robotele impuse în mod abuziv - cu plata a 12 creiţari pentru fiecare cal - ţinând din zori şi până în amurg(120).” Deşi, oficial, chiar şi biserica consideră, la îndemnul autorităţilor că (circulară a episcopului Sacabent): ”cum mulţi din norodul (sârbi şi români)...alta nu sunt numai tâlhari, lotrii şi aprinzători de casă…răpitori ai bunelui altuia..” şi alta din 1805: ”Ia socotiţi întru inimile noastre cele creştineşti câţi lotri şi hoţi, ortaci, tovarăşi ai lotrilor acum în aşa scurtă vreme s-au izăflat, s-au destrucat, s-or prins, pre care încă de la Biserica Albă la Temişoara i-au dus; câţi sânt într-alte locuri precum în…Caransebeş, în Lugoj…(121)”, un document precum memoriul din 1804, atribuit lui Aron Budai, poate fi o adevărată concluzie la cele spuse mai sus: „ne-am informat despre toate greutăţile, asuprelile, trăsurile şi urmarea cea fără cale, care lăcuitorilor celor din fundul cămării noastre a Banatului până acum de către şpanii, rect amţii, preţeptorii şi solgăbiraele locuitorilor li s-ar fi urmat… unii dintră aceia lăcuitori din lipsă şi sărăcie, alţii din mănie pentru pedepsele nedrepte şi pentru asupreli căzând la gânduri slabe şi deznădăjduire şi aşa să slobod la furtişaguri şi tâlhării…Şpanii, rectamţii şi solgăbiraele, unii care au venit cu coatele ieşite prin laibere şi săraci, acum s-au umplut de bogăţie, au făcut hărghelii de cai din răpiri…(din cadouri )…cu sila le adună cnezii pe nimic de la paori…(cu) robote prisositoare an de an mână pe paori cât vreau domnii şi an în an sânt siliţi săracii a face robota la îndoită şi întriită(122).” Chiar dacă de-a lungul veacurilor îi găsim pe lugojeni gata să protesteze când le sunt încălcate drepturile şi împotriva lor sunt comise abuzuri ( în 1551, protestează când banul Petru Petrovici le încalcă drepturile(123), în 1602 s-au ridicat împotriva punerii în stăpânire a lui Andrei Barcsay de Bârca Mare(124), în 1717 cer schimbarea episcopului rămas de la turci, Moise, în 1750 cer schimbarea cneazului Janas Roşu iar în 1752 a cneazului Martin Olaru, pentru că au delapidat unele sume de bani.(125)) fărădelegile există şi la fel şi pedepsele. Cauzele minore erau de competenţa judecăţii cneazului sătesc. În cauzele penale, prima instanţă era oficiul districtual care era şi instanţă de apel pentru cauzele minore săteşti. Cauzele penale grave au fost judecate de auditoriul Ţării Banatului de la Timişoara şi erau supuse curţii vieneze(126). Dar în anumite cazuri,când era tulburată ordinea, se acţiona în forţă: „urîta faptă a rumânilor, seimeni turceşti de la Lugoj păn la Slatină,…ce-au ajutat turcilor…Careă aşa s-au răsplătit: în novemvrie 1738, joi, în Caransebeş zi de târg. Pre poruncă, reghimentele de răitari, husari din Lugoj de noapte plecând, două staţii călcând, pre ameazi, Caransebeşu cu târgu său de toate părţile făr de veste lovind, oameni, femei, copii, feăte, preoţi, negustori în beserica rumânească şi nemţească, ce la franţiţişcani scăpasă, cu ei înpreună ascuţitului sabiei şi a puştelor jărtvă s-au dat(127)” şi „joi, târg de săptămână…mare mulţime...cei beăţi...lăsînd tîrgu…di la poartă sparg fereatrile…pre uşa sălii mari, unii preste alţii înlontru să vîra şi să berbecea, înbulzindu-să… oberlaitnant Branco cu vreo 60 de husari au sosit…puşculuind ei prin curte, de la o poartă păn la alta gonind şi fugărindu-i…cu săbiile lovea, cu cai călcîndui…11 înşi ar fi morţi…”(1777)(128). Binenţeles că justiţia poate face şi greşeli : „Jupanul Mehadii căpătă poruncă pre un popă unit…Dumitru, în district să-l caute. Întrebând pre nameăstnicul de iaste vreun Dumitru undeva, ardelean el au zis că nu e alt ardelean decît tată-meu. Lui e numele Athanasie Stoica, dar de-şi va fi schimbat numele, poate fi. Şi îndată doă catane cu puştile la noi, pre tată-meu făr de veăste, de dimineaţă de la beseărică chiemînd, îi spuseră, îndată cu ei în Timişoara meărge, că-i unit. Ce plâns, ce vaete, mumă-mea cu noi, prunci mărunţi; şi el ca noi….i-au zis judecătorii: ”Iartă, jupîn părinte, jupanul Mehadii n-au ştiut ceti…iată 38 florinţi chieltuiala. (129)”. Infracţiunile uşoare sunt pedepsite uşor: ”doar ţiganul care le servise drept călăuză a căzut pe mâna urmăritorilor...tratat cu 80 de lovituri de baston ad posteriora...” şi la fel păţeşte şi „vizitiul al dracului”, de care ne-a povestit J.K. Steube „l-a trimis pe român la statul-major…unde a primit 80 de lovituri de baston ad posteriora.(130)”. Nici infracţiunile care se produc în „circumstanţe atenuante”, nu sunt pedepsite grav, mai ales dacă o comunitate cere iertarea pentru cel care a greşit chiar împăratului: „Un om la băutură, la cazan, fiid cu o sapă în mînă, lovind pre celălalt, l-au omorît. Om bun, aicea-i închis. Ne rugăm să-l ierte.(131)” căci „la beţie…fiecare vrea să fie mai spiritual decât celălalt…ceea ce rezultă atunci este o păruială în toată legea, încheiată în cel mai trist sfârşit, fie cu un cuţit în pântece, fie cu o lovitură mortală dată în cap.(132)”. Iar lotrii care se căiesc şi renunţă la hoţii sunt iertaţi, chiar dacă sunt ucigaşi, cu o condiţie: „Pentru lotrii…de la înpărăţie milostiv pardon au venit, ca în oaste la Praiz să meargă” (sau povestea concentrată, însemnată de Nicolae Stoica pe o carte de la Mehadia:” 1778…iarna veniră 172 173 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU hoţi 16 la Bozovici, în beserică: papila şi episcopul îi pardonă, apoi ei fugiră; numai 8 veniră; cu ei Petru mergea şi să dusă la oaste”)(133). Dar bineînţeles „închisorile Timişoarei sunt pline de această adunătură de hoţi(134)”, iar la Lugoj „la capătul oraşului, pe drumul ce duce spre Transilvania, în mâna dreaptă, sunt ridicate opt furci de spânzurătoare(135)” căci „pedepsele…sunt sfâşierea cu cleştii înroşiţi în foc, frângerea cu roata şi spânzurarea...(iar) furtul unui cal, al unei vite cornute sau al orcărui lucru care ar valora mai mult de 25 de florini atrage după sine pedeapsa cu moartea. Pentru furturi mai mărunte se dă o pedeapsă de cel puţin trei ani de muncă silnică la cetatea Timişoarei(136)” şi „…10 lotrii…cu răitarii din sate s-au ridicat, vii, nevătămaţi i-au prins, la Mehadia legaţi i-au adus. Domnii de administraţia Timişorii viid i-au judecat…fraiman tăiaţi, spânzuraţi, ce şi tormente, chinuri, ţîţă arse, trasă, mîni de vi tăiate, cu roata zdrobiţi, obraze cu pecete arse, chinuri erau, capul tescuit, supt unghii tăpuşă bătea, le zmulgea, cu peatră de moară îi lungea, pieptul le turtea, picătură rea de sus în creştetu capului pica, dar de vii arşi sau de vii înţăpaţi, cureăle făşii din umeri pre spate în jos trasă, locul lor cu var nestâmpărat pre, apoi dus şi tăiat…lotri, în ceasul morţii cer ertăciune de păcatele sale, pre toţi cei ce caută la el strigă şi învaţă să nu fie hoţi…apoi gealatul îi scurtă vorba şi îi ia viaţa…4 lotri, oameni în vîrstă, prin gleat cu roata zdrobiră, iar recruţilor amîndoo mâinile tăindu-le, cu var nestâmpărat legându-le, arzâdu-le carnea pîngă os. Ce ţipete!…iar celor zdrobiţi capetele şi trupurile în patru părţi le făcură şi de-acolo, de la hotar, păn cătră Mehadia, pingă drum, roate cu ţape era pusă; în ţeapă un cap, pre roată un cerc şi o mînă tăiată, pironită. (137)” Condiţiile din închisori sunt groaznice. Ştim că la Lugoj, în timpul războaielor napoleoniene, de aprovizionarea prinzonierilor francezi trebuia să se ocupe autorităţile locale. Totuşi condiţile precare din lagăre au provocat epidemii şi o rată mare a mortalităţii, astfel că la spitalul militar din Lugoj din 173 de bolnavi au murit 48. Acestă situaţie genera nemulţumiri (evadările se ţin lanţ, chiar dacă nu totdeauna cu succes; în 1800, la Lugoj, doi prizonieri, care lucrau într-o grădină l-au ucis pe gardian sub ochii soţiei acestuia şi au fugit, captivii nemaifiind prinşi. În 1802, doi deţinuţi dau foc grajdului comitatului unde erau la muncă. Incendiul se extinde repede la clădirile apropiere; câteva zile mai târziu este ucis un gardian şi mai mulţi puşcăriaşi evadează, fiind însă capturaţi(138)) şi chiar revolte, ca cea din 1804, când prizonierii francezi împreună cu o parte din deţinuţi închişi în închisoarea din Lugoj, au dat foc clădirii(139) (căci după trecerea Banatului în administrarea Ungariei ”puşcăriaşii…au fost repartizaţi în aşa fel, încât fiecare din cele trei comitate,…este obligat să-şi păzească singur clienţii de acest fel care îi revin, aşa că la Timişoara nu se mai aude atâta zornăit de lanţuri(140)”). Oricum nu trebuie să te păzeşti numai de lotri şi hoţi ci şi de negustorii „cinstiţi”. Iată ce povesteşte J.K.Steube: ”fiind apoi în imposibilitatea de a a onora propria cambie cît şi pe cea a domnului del Pondio, domnul conte Bogatovich a socotit de cuvinţă să se facă nevăzut...(s-a dus) la Cancelaria Camerală pentru a-şi schimba paşaportul valabil doar pe o distanţă de câteva mile în jurul Timişoarei cu unul pe o distanţă mai mare.....am dat de îndată ştire judelui orăşenesc de la Podino, care a pornit în urmărirea fugarului… (141)”, El însuşi fiind păcălit când „am vândut inventarul ospătăriei unei persoane, în mod sigur mai iscusită decât mine (care şi-a făcut, de altfel debutul) în a-i înşela pe alţii(142)”; şi la fel păţeşte, în tinereţe Nicolae Stoica de Haţeg: „Porucindu-mi iar părul a-m înpliti şi ţolile nemţeşti a înbrăca…întrebându-mă de ţoale, spuşi că am luat şi sabăului Toşcan am dat. -Cu cît mîna? -5 florinţi. -Du-te fuga, ceăre-le să văd! Adunînd vălul legat, încă netăiat, el îl dezlegă; aţa, mătasă, ibreşimu,vînătă, albă…în deseară, alt săbăi chiemînd, îl întrebă de-mi face ţoalele cu 3 florinţi. Şi zicînd că face…îmi zisă:”Vedeţi cum înşală ?” (143)” Amintim şi de faptul că mitropolitul de la Carlowitz (sub jurisdicţia căruia se află toţi credincioşii ortodocşi din Banat, după 1718) obţine şi o serie de privilegii de la împăratul Leopold I printre care acelea că arestarea unui preot se poate face numai cu aprobarea personală a împăratului; în caz de abateri preoţii pot fi judecaţi doar de mitropolit şi episcopi potrivit dreptului canonic(144). De aceea circularele episcopale...îndrumă ”amărâţii preoţi” de a fi pildă bună, de a se feri de „spurcatul câştig” şi de tovărăşia cu lotrii(145), iar când aceştia greşesc „la Logoj episcopul Şacabent adunînd protopresviiterii cu mulţi preoţi în biserică, aduseră pre arestatul preot Ioan Marta, spre moarte de sabie judecat. Fu de episcopul tuns, din oltariu înpins…(146)” Chiar la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Lugojul are un pronunţat caracter agrar. Dacă „centrul” localităţi arată ca un oraş, „suburbiile” nu sunt decât un sat. O statistică din 1782, ne dezvăluie că aici trăiau 1247 familii (1060 case, 5683 persoane) din care 5 preoţi, 10 negustori, 8 proprietari de ateliere, 25 jeleri, 16 tâmplari şi dogari, 6 dulgeri, 18 olari, 3 rotari, 2 fierari, 2 argintari, 8 zidari, 2 bărbieri, 10 cojocari, 52 de cizmari-papucari, 13 croitori, 1 pălărier, 1 morar, 5 brutari, 1 tunar, 20 grădinari străini, 111 proprietari de vii, 70 de proprietari de 1/2 sesie, 130 de proprietari de 1/4 sesie, 645 de proprietari de 1/8 sesie. Iar Francesco Griselini ne explică 174 175 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU această situaţie: ”…contele Clary...spre sfârşitul anului 1768 a fost numit preşedinte al Administraţiei cezaro-regeşti a Ţării Banatului...prima sa grijă... (a fost) repartizarea pământului după numărul de familii, de orice neam ar fi fost, care se ocupau cu agricultura. Pentru fiecare familie se calculară 32 de iugăre…nici locuitorii de orice stare de la oraşe nu fură excluşi, dacă ar fi vrut să stăpânească gospodării ţărăneşti şi pământ arabil…(147) ”Tocmai de aceea următoarea cerere din 3 octombrie 1783, a Congregaţiei Comitasense către Consiliului Locumenţial nu trebuie înţeleasă chiar ca nefiind complet conformă cu realitatea, în ce priveşte Lugojul (unde e de presupus că doar centrul arăta ca al unui oraş, iar zonele de margine mai degrabă ca în această descriere): "deoarece afară de oraşele Lugoj şi Caransebeş în tot judeţul casele locuitorilor sunt răsfirate şi fără ordine şi lege, aşezate până chiar departe de 3000 de paşi una de alta, iar partea cea mai mare a islazurilor se extinde în teritoriul gol ce este între case, aşa că înainte de s-ar cosi iarba, ba chiar înainte de ar putea să crească este călcată de trăsuri, devenind astfel nefolosibilă. Din cauza răsfirării caselor urmează că neavând locuitorii teritoriu suficient pentru fâneţe şi păşunat sunt siliţi ca pentru ierbărit şi păşune să ia de la domeniile terestrale, în arendă, terenurile ce se puteau vinde. Fiind considerate la ordinul dat pentru extirparea lotrilor, siguranţa publică doreşte negreşit ca satele să fie regulate, pentru că cel ce voieşte să săvârşească o crimă, acela se teme de supravegherea vecinilor. În forma şi modul în cum sunt azi aşezate casele nici nu se poate închipui o supraveghere, din contră, când hoţii voiesc să jefuiască vreo casă, aceasta o pot executa cu uşurinţă şi fără multă grijă, pentru că nu este nici un vecin prin apropriere, pe care cel atacat l-ar putea chema în ajutor; şi nici păzitorii nu se pot pune, căci ar trebui puşi mai mulţi la fiecare casă. Dacă însă casele se adună şi se aliniază la străzi, atunci jafurile uşor se pot înfrâna”(148). În acest sens analiza vechilor nume de străzi din Lugojul secolului al XVIII-lea (şi al XIX-lea) ne oferă alte informaţii interesante cu privire la anumite aspecte econmice, sociale şi chiar religioase din istoria oraşului. În acte primele stăzi apar cu denumirea lor după marele incendiu al oraşului din 1842 . Atunci s-au luat luat măsuri de prevenire a incendiilor şi hoţiilor, prin înfiinţarea de patrule pe toate străzile. În 1856 Cartea Funciară a Lugojului este primul document în care apar străzile cu numele lor. În Lugojul românesc existau şi denumiri populare, în afara celor impuse de autorităţi : Uliţa Verge, Uliţa Guşată, Uliţa Tocaşilor, Uliţa Pâinii, aceste denumiri fiind folosite de locuitori şi nu cele oficiale : Uliţa Mişeilor, Uliţa cu Pâine, Uliţa cu Brânză, Uliţa cu Opinci; (denumirile s-au păstrat astfel şi s-au transmis din generaţie în generaţie) (149). Aceste denumiri populare, ”transmise din generaţie în generaţie”, care nu apar în actele oficiale, nu sunt doar rodul unor cercetări de istorie orală, ele apărând deseori în alte documente neoficiale. De exemplu Uliţa Mică a Coroanei apare în Diariumul Minoriţilor, ca Uliţa Meseriaşilor (înainte de 1891), iar populaţia o numea Uliţa Kammergruber ( cu acest nume apare şi în Krasso-Szorenzer Zeitung din 2 august 1891, după la un curelar ce locuia acolo). La începutul secolului al XIX-lea Krassoer Zeitung aminteşte alte denumiri neoficiale ale străzilor Lugojene: str. Blănarilor, str. Tăbăcarilor(1874); în ziarul Caraş-Severinului din 1891 str. Hunyadi apare ca Brotgasse - str. Pâinii; Str. Făgetului apare într-un anunţ din Krasso-Szorenzer Zeitung din 1884 ca Kupfenrschmiedgasse- strada Căldăraşilor, unde era o locuinţă de închiriat(150) . Numele străzilor lugojene ne dau informaţii despre activităţile economice şi meseriile locuitorilor din oraş. În 1842 apar în documente, numele străzilor : Piaţa, Uliţa Olarilor(în partea românească a Lugojului), Strada Magaziilor, Strada Pieţei, Strada Cazărmii (în partea germană). În următorii ani ai secolului al XIX-lea apar alte denumiri de străzi, care ne dau acelaşi gen de informaţii: Uliţa Tocaşilor, Uliţa Pâinii, Uliţa cu Pâine, Uliţa cu Brânză, Uliţa cu Opinci, Strada Berăriei, Strada Blănarilor, Strada Tăbăcarilor, Uliţa Muzicanţilor, Uliţa Meseriaşilor, Uliţa mică a Olarilor, strada Căldăraşilor, Uliţa la Piaţa Târgului Săptămânal, Piaţa Târgului de Cereale (ea se mai numea Ledergasse - Strada Pielii), Strada Coşarilor, Strada Morii, Strada Pescarilor, Marktgasse-Strada Târgului, Piaţa Untului, Uliţa Laterală spre Cuptoarele de Cărămidă, Uliţa Păstorilor. Denumirile unor străzi ne dau informaţii despre situaţia socială a locuitorilor: Uliţa Borbonţaren (în sârbeşte borba înseamnă luptă şi borben-luptător, dar lugojenii au numit această stradă uliţa Mişeilor, adică a săracilor), Uliţa Cerşetorilor, Uliţa Domnească(151). Străzile lugojene îşi schimbă denumirea de-a lungul timpului (şi) în funcţie de transformările teritoriale şi extinderea oraşului. Numele unor străzi ne arată care sunt limitele urbei la un anumit moment; când aceste denumiri dispar sau se schimbă înseamnă că oraşul s-a extins. Avem astfel Uliţa Laterală spre Câmp, Uliţa spre Câmp, Uliţa Laterală spre Transilvania, Şoseaua Comunală spre Hezeriş, Uliţa Făgetului, Şoseaua spre Jdioara, Uliţa Buziaşului, Uliţa Caransebeşului, Uliţa Bocşei, Uliţa Lumea Nouă, Uliţa Noua Isabella. Neue Weltgasse-Uliţa Lumea Nouă apare înca din 1740 ca un splai nou extins în gădinile locuitorilor germani din Strada Bisericii; ea a devenit stradă abia în primul deceniu al secolului al XIX-lea, după ce terenul a fost asanat şi pentru că se afla la marginea Lugojului-german ea a primit numele Neue Weltgasse-Uliţa Lumea Nouă(-Ujvilag utca). Numele unor străzi ne arată şi aspectul lor: Uliţa Mică spre Timiş, Uliţa Laterală Mică spre Timiş, Uliţa 176 177 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Dosnică spre Cetate, Uliţa Laterală Mică, Uliţa Mică a Olarilor, Uliţa Bisericii, Uliţa Mică a Curţii Bisericii, Uliţa Mică Olari, Uliţa Lungă Chasaba(152). Numele unor străzi ne pot da şi informaţii religioase sau etnice. În anul 1607 apare o Christengasse-strada Creştinilor (probabil locuiau acolo cei care îmbrăţişaseră confesiunea calvină), iar în 1842 în actele primăriei (când după un mare incendiu, în oraş s-a istalat o gardă de noapte) apare o Magyar utca Gassestrada Maghiară, în limbaj popular Măgeruţa (asta în Lugojul Românesc) (153). Şi cimitirele ne oferă informaţii preţioase despre extinderea şi limitele oraşului. La Lugoj documentele vechi amintesc ”Progadia Bisericii” aflată în ”ocolul” Bisericii Sfântul Nicolae (154), dar probabil locul împrejurul bisericii era ”foarte strâmt şi plin de mormânturi şi cruci(155)“. De aceea, odată cu aprobarea construirii bisericii Adormirea Maicii Domnului, autorităţile pun condiţia ”să nu se mai îngroape morţii în curtea bisericii, pentru asta să se găsească un loc în afara oraşului”. Acesta este începutul cimitirului din strada Făgetului sau ”progadia cea din Câmp”(156) (arătându-ne limita oraşului în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ). De altfel în 1788, în întreaga Transilvanie s-a dispus, ”ca ţintirimurile afară de sate sau oraşe să se puie, şi nici un om, măcar cine ar fi, în cripte sau împrejurul bisericii să nu se îngroape(157)”, căci specifică acestei epoci de modernizare este şi o reamenajare a teritoriului oraşului. Însă, modernizarea pare să întâmpine piedici, căci în 1789 episcopul Iosif Ioanovici Şacabent, într-o circulară din 4 aprilie 1789 cere respectarea acestei hotărâri şi ”de acum înainte nu mai e voie a se îngropa morţii în ocolul bisericii, ci numai în cimitirul din afara oraşului(158)”. În Lugojul german în jurul anului 1750 se înfiinţează un cimitir ortodox, probabil datorită mutării aici a unor familii româneşti, astfel având ca limită a extinderii oraşului actuala stradă Pavel Chinezul, unde se afla acest cimitir(159). Acelaşi lucru îl înţelegem din locul oferit de autorităţi comunităţii evreieşti, care , cerând un loc pentru cimitir, în 1780, va primi unul lângă cimitirul catolic, actualul Parc George Enescu(160). În aceste limite, Lugojul este un loc în care se îmbină clădirile mari, oficiale, hanurile frumoase, locuinţele elitelor (româneşti sau germane) cu locuinţele celor mai puţin avuţi. Am văzut că Nicolae Stoica de Haţeg descrie din Lugoj, ca fiind puncte importante de reper pentru el: „piaţi la greci (unde) casă sus cu chirie luasă (unde, probabil, ca şi) „în dosul birtului cameralicesc (erau zidite) jos, sus, cîteva sobe, cuhnă, preumblători, păn la acoperiş”(şi) eşitoare…(dar şi) bolte, dugăni(161)”; Lehmann ne vorbeşte şi el cam despre aceleaşi punctele de reper ale oraşului : "multe case frumoase...în piaţă sunt prăvălii cu negustori greci...pod…partea germană se află o cafenea cu biliard, precum şi o vilă de vară care este proprietatea doamnei contese comandan- tului Soro...partea germană este bine zidită, are ospătării bune, în care sălăşluiesc călătorii, deşi sunt cam departe de drum(162)”. Dar cum arată partea română? „Toate casele din satele româneşti sunt construite numai din pământ, paie şi trestie…împletesc pereţii casei din crengi de salcie şi nuiele subţiri, acoperindu-i apoi cu lut, ceea ce le conferă o tărie egală zidurilor construite din cărămidă…Bucătăria este izolată de camera în care dorm laolaltă, mănâncă şi beau bărbaţi şi femei, taţi şi mame, copii mai mici şi mai mari. Printr-o deschizătură făcută în perete cuptorul din bucătărie stă în legătură cu soba care încălzeşte camera în timpul iernii(163)”( ne spune F. Griselini) „Tocul uşilor e făcut din salcie ori dintr-alt lemn, iar încuietorile sunt nişte nişte zăvoare de lemn, care se deschid de multe ori numai printr-un artificiu. De sticlar nici nu e nevoie, geamurile fiind din hârtie, de obicei doi ocheţi prin care pătrunde lumina. Casa constă dintr-o cămăruţă şi o bucătărioară. În cămăruţă atârnă deobicei o gravură înfăţişând un sfânt...Aici se află de asemenea unul sau două paturi de lemn negeluit, o masă, la rândul ei nedată la rindea, un dulap, uneori câteva scaune cioplite cu propria mână şi câteva pături. Soba este clădită din lut. Nici în bucătărie nu se află ceva deosebit. Hornul este din împletitură de nuiele lipită cu chirpici şi de aceea nu se foloseşte vreo vatră deosebită, ci focul e aprins de-a dreptul pe pământ. Un ceaun în care se fierb toate bucatele atârnă de un lanţ, deasupra focului. Numai în cazuri cu totul izolate şi arareori, se găsesc cuptoare pentru fiertul mâncării. Pe lângă ceaunul amintit se află altul, folosit pentru aducerea apei. Unul sau două blide şi mai multe farfurii de lemn împodobesc masa. Lingurile sunt tot din lemn, dar cuţitele şi furculiţele - pe care românul le poartă întotdeauna cu sine într-un săculeţ, oriunde s-ar afla - sunt lucrătură turcească. Românii mai au şi o ladă pentru păstrarea grânelor; aceasta e aşezată pe două tălpici de lemn ori pe patru stâlpi. Aici se păstrează şi porumbul”(164)(adaugă J.J. Erhler) şi „fereastra, care pe timpul iernii este acoperită cu o băşică de bou sau cu o foaie de hârtie, în vreme ce vara rămâne deschisă…numai arareori românii au nevoie de cîteva balamale pentru uşă...pe care le confecţionează de obicei ţiganii. Locul din dreptul uşii este ocupat de obicei de opincile lor...Plita se găseşte numai arareori la mai mult de o jumătate de picior deasupra pământului. Pe această plită românii îşi fierb mâncărurile, dar îşi coc şi pâine...îşi trimit în fiecare zi femeia la moară să macine atâta porumb cât le este necesar pentru o pâine. Între timp, bărbatu sau copiii fac focul în vatră. Odată revenită acasă, femeia pregăteşte aluatul, dă jăratecul la o parte, pune aluatul pe focul încins, aşează deasupra un capac de lut ars şi aţâţă cărbunii din jur. 178 179 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Nici nu trec două ore şi pâinea e coaptă şi mâncată fără întârziere. Plita pentru fiert comunică printr-o deschizătură cu soba, care încălzeşte camera în timpul iernii. Şura pentru păstratul porumbului este un spaţiu format dintr-o împletitură de nuiele înaltă de 4-5 picioare şi acoperită tot cu fân sau paie. În afară de grajdul pentru vite, românii mai au o încăpere acoperită, în care se află războiul de ţesut şi butoiul cu răchie. Totul este împrejmuit cu un gard viu, foarte des(165)” (completaeză J.K. Steube). Iar ca inventar domestic găsim „aceste coşare, grajdurile împreună cu celelalte clădiri ale gospodăriei, locul pentru războiul de ţesut, cazanul de făcut răchie şi altele sunt împrejmuite cu garduri de spini, care cuprind în acelaşi timp curtea şi o grădină mică, unde sunt stupii (F. Griselini)(166)”. De asemenea „românii îşi fac o adevărată preocupare din săparea de fântâni la marginea drumurilor. (167)” Dar „se găsesc puţine case româneşti în care să domnească cât de cât ordinea şi curăţenia. Doar un călător care nu prea simte scârbă şi e pregătit de toate eventualităţile se poate aşeza la masa lor. Într-adevăr, o faţă de masă murdară, un blid din care mănâncă toţi deodată şi un vas comun pentru băut, nu sunt prea îmbietoare(168).” Ar mai fi de amintit în inventarul domestic „leagănul folosit de românce (care) la început se compune dintr-o bucată de pânză groasă prinsă de un fel de cadru. Sforile pornind de la cele patru capete se unesc deasupra, iar leagănul e atârnat astfel de un cui mare, bătut în tavanul camerei de dormit…peste zi copilul este culcat pe o pernă cu pene într-o albie de lemn de tei , care se mai întrebuinţează la frământatul aluatului de pâine şi la spălatul rufelor murdare (169)” şi „...şi oala în care au fiert carnea o ţin atâta vreme pe parii de la gard, până când a trecut postul…(şi) că nu găseşti vreo grădină românească fără o stupină cu opt până la zece stupi.(170)” Să încercăm şi câteva nuanţe. Probabil, în linii mari, la începutul secolului al XVIII-lea aşa arată casele românilor, inclusiv ale celor din Lugoj. Însă pe măsură ce apare o nouă elită de meşteri, negustori, preoţi, funcţionari, acest aspect se schimbă. Nicolae Stoica de Haţeg, deşi sărac: ” după culeasu bucatelor altora, că eu pământ n-aveam, ce numai cu preoţia şi şcoala ţineam, casă a-mi facecu nişte oameni…tocmi: 3 sobe, cămară, cuhlă, în lemn arădica, a o îngrădi, a o podi şi a o şendrili, cu cuele meăle în 18 florinţi, iar lipitura, uşi, ferestri, a meăle a fi. (171)”; şi la fel arată şi casa tatălui său: ”chiemînd pre tată-meu, cu săcurea pari, pociumpi mulţi au făcut şi pră planul lor pari, pociumpi au bătut, casă de scânduri a face, cu pod, acoperită cu şendrilă… cuhnă cu cămară, cămară de vasă, grajdi, grădină, tot plaţu unde e tracteru, fervalteru, le-a cuprins…(făcute din) lemne, şendrilă, scînduri…(172)”. Care case au podrum, soba mare, tindele, târnaţii pe care „sobele des măturai(173). ”Ca şi inventar domestic avem „în soba mare...paturi, icoane, cărţi...tăblile fereştilor…(174)” şi (tot ce „uniţi… ce are tată-meu fişcuş a-i lua şi a vinde…) mumă-mea, cu cămeşile la fîntînă, spăla…mulţime…aflând boii, caru, înaintea uşii i-au înjugat, tot din casă au luat, l-au încărcat; cositer, aramă, ţoale, ferotine,...păn şi pre soru-mea mitutică, Virsavia, din troaca ei, înfăşată, jos au aruncat-o, troaca au luat-o. Pre mumă-miu, cîntîndu-se şi păru zmulgîndu-şi cu păreţii goi au lăsat-o(175)”. Şi de asemenea avem animale, care lipsesc în timp de război: „ vite,…cîine,…mîţe,…porc,…vacă,…viţel… cocoşii cîntînd….bou, cal…gîşte, raţe, curci,…găini...oaă de găină.(176)” Casele coloniştilor germani arată cam la fel: „…locuinţă sănătoasă şi confortabilă(sic!)...pereţii caselor constau din împletituri căptuşite cu lut vâscos, putând fi comparaţi cu cea mai rezistentă zidărie. Pereţii se mai construiesc dintr-un fel de pământ amestecat cu pleavă. Aceste case sunt acoperite parte cu paie, parte cu tuleie de grâu turcesc (zea mays, numit în numele ţării cucuruz). Casa se compune dintr-un dormitor şi o bucătărie; unele case au chiar trei încăperi. Fiecare casă are propria ei grădină, precum şi un şopron pentru unelte agricole şi grajdiurile necesare pentru vite. (177)” Care este explicaţia acestei precarităţi? În această lume agrară totul depinde de vreme. Un an bun este urmat de un an rău în care inundaţiile, lăcustele sau altă urgie distrug totul provocând foamete şi moarte. Şi mai este şi războiul. În această zonă de margine, între 1716 şi 1791 (75 de ani) au fost trei războaie, 1716-1718, 1736-1739, 1788-1791 (11 ani) în care totul a fost pustiit, casele incendiate, bunurile pierdute şi jefuite, terenurile nu au mai foest însămânţate. Modernizarea nu s-a făcut lin, ci cu suişuri şi coborâşuri. Să dăm câteva exemple. În timpul războiului din 1736-1739 „turcii garnizonul înpărătesc îl petrecură prin Mehadia, Sebeş, Logoş, Belinţi. Carii cu această petrecanie departe ajunseră; case ce afla, ardea, oameni robi prindea, seimeni (voliteări) români verbuia. Doi ani pre-aicea făr de bucate, foamete, apoi şi moartea ciumei se ivi(178)”, după cum consemnează în Cronica sa Nicolae Stoica de Haţeg; evenimentele din timpul războiului sunt amintite la fel şi într-o circulară a episcopului de Vârşeţ din 1799: ”Aduceţi-vă aminte de răzmeliţa cea turcească de curând trecută cum ţara noastră şi sate şi oraşe şi bisărici şi norodul s-au pierdut şi în robie duşi fiind or pătimit…(179)”. Datorită acestei pustiri „Că satele, făr de vite…nu e cîine, nu e mîţe, nu e porc, nu e vacă, nici viţel…în loc de-auzi cocoşii cîntînd….şi bou, cal nu să vădea...nu numai că gîşte, raţe, curci, ce nici găini nu era…oaă de găină n-au mai văzut. (180)”. Iar dacă nu vin turcii vine: ”armea, artileria împărătească cătră Lugoj plecă. Naimtea Logojului mare lager să făcu, unde înpăratul însuşi cvartir în moara graf Sora luo. (181)” şi refugiaţii „oamenii de la Sebeşi fugiţi, ce era aici (la Lugoj), iar fuga de turci!(182)”, „Craina, Petnicu, Globurău, Timişu 180 181 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU cătră Logoj să dusără(183)” şi „eu cerînd de la Nujan slobozenie, în 6 zile preoteasa şi pre oberşteru păn în Lugoj petrecui…Aici veni frate-meu Costa cu cal bun, căruia 41 de crontaleri îi dădei, pre carii în Logoj preoteăsii meăle, Natalii, să-i dea.(184)” Refugiaţii fug într-un loc, producând panică şi apoi fug mai departe: „în Logoj în cvartire venirăm, unde aflarăm oameni în piaţi spînzuraţi şi mulţi aşa trecători prinşi. Lugojul fugit, casele deşarte. (185)” E timpul pentru o reordonare a averilor, spre nenorocirea celor fugiţi din calea războiului: „Papila case, vase, ce lăsasă, cu toba bagatel le vându. Tatămeu vro zeăce case cumpără, făcu grădină. Şi alţii rămaşi cumpărară…Carii aicea bucatele, pîinea, fînu, zobu scumpisă…Muscalii pre turci bătîndu-i, Ţara Rumânească închisă, Ţara Turcească foarte lipsită…câte cară cu unt, său, în foi de boi şi de bivoli şi muţion pentru turci, în jos, negustorie trecea. (186)” şi de asemenea „casa părinţilor preoteăseii meăle din Sebeşi, cum că Ion Baeşu, negustoriu, fiind casa de turci arsă, zidurile tari, bune, au acoperit-o. Carii zisără că ea…în Sebeş la căpitanul Rodiţchi să se arate, căruia …pentru raport să ţină. Ea s-au dus, raportu tot au spus, că casa e aii…şi Băeaşu acoperişu au să-l vîndă au şi-l ia. Însă negustoriu nici una, nici alta nu vrea(187)”. Iar în aceste vremuri nimeni nu îţi este prieten, toţi îţi sunt inamici, puşi pe jaf: „Şpionul chir Lionda cu oastea fiind de-aicea la Lugoj dus, în piaţi la greci casă sus cu chirie luasă, şedea. În 23 septembrie s.v. sau nov în 2 octo, vrie, viind multe cară cu bireşi unguri, rumâni din Ţara Ungurească, cu proviat şi furage şi descărcînd-o, prin Lugoj îndărăt goi întorcînd, în piaţi întră sine strîgînd că turcii au ajuns; … negustorii bolte, dugăni şi dăschise lăsînd, mueri, copii încărca, ca să fugă. Bieraşii lăsînd carele a sta, prin bolte, dugheăne întrînd, lua şi fugea. Alţii şi casă, porţi spărgînd, cu sila luund, cu carălă scăpa. Spionul Lionda, dintr-o fereastră de sus un pistol şi altul foc dînd, au strigat ungureşte: ”Tolvai, lotrii, larma!” Unul de jos cu puşca prin gură creăştetu i-au spart. Alergînd sus, ce-au aflat i-au luat. Aşa Lionda au împăcat…la Lugoj larmă fiind.(188)” Dar dacă nu este război, atunci alte năpaste se abat asupra locuitorilor din Banat: „1782 - lăcustele au mâncat cucuruzul şi iarba; 782,783,784 - au fost omide flocoase care n-am văzut: au mâncat frunza pădurii şi pomii totu(189)”, scrie Nicolae Stoica pe o carte la Mehadia. J.K. Steube ne vorbeşte despre: ”ultimul val de lăcuste (care) a venit în toamna anului 1781... aceste insecte nu părăsesc un loc până ce n-au prăpădit tot ceea ce se găseşte acolo, lucrurile s-au petrecut tocmai şi în Banat (190)”, asta deşi (J.J. Erhler): „s-au făcut mari eforturi pentru stârpirea animalelor şi a păsărilor răpitoare, mai ales a lupilor, cocorilor, stăncuţelor şi a coţofenelor, dar lupii sunt încă numeroşi, iar numărul coţofenelor a întrecut orice măsură…astfel că unele ogoare nou însămânţate sunt pustiite cu desăvârşire…cea ce dăunează însă cel mai mult este musca columbacă…seceră viaţa multor vite. (191)” Urmează bolile obişnuite : „friguri…râie, pecingie, slăbire (marasmus), tifos exantematic, malarie, diaree şi dizenterie, durere de stomac, colici, junghiuri, turbarea, nebunia, variola... (192)” sau epidemiile ca cele de holeră: „când a fost foametea în Banat, anul 1794,…când a fost iarnă rea…când au fost colera în Banat de au murit oamenii de foale(193)”( după cum notează Magdu Magdici din Ecica) sau ciumă (ca cea din 1738 sau cea din 1762 (194)). Şi mai urmează şi dezastrele naturale: „Când s-au înecat 80 de case de la Lugoj, au fost Văletul anului 1836” (însemnare pe un Ohtoic de Râmnic din Petnic făcută de Damaschinianu Lehrer(195)) sau cea din 1799 când iarăşi Lugojul a fost inundat de apele Timişului, încât „au găsit peşti prin pimniţi, câte de 12 oche(196)” . Avem şi ierni teribile: ”1795…apoi iarna au nins aşa cât au nămeţit casele, de cu totu le-au acoperit, cât oamenii pe coş au eşitu, alţii au săpatu pe suptu case de au eşitu din căşi. Vacile pre nămeţi mâncau vârful pomilor. Iarnă rea de martie. Care au avut hrană au trăit bine.” (Nicolae Stoica de Haţeg pe un Apostol de Râmnic), dar şi veri secetoase care aduc foametea: ”1794 adică toată vara au fost secetă aşa de mare, cât unde au fost râurile mici, precum apele satelor, au secat;…numai cât se vedea, unde şi unde să cură. Şi s-au făcut foamete mare în Banat şi Ţara Ungurească. Scumpetea cea mai mare a fost pe la Temeşvara şi în Vârşeţ, căci nici bucate, nici fân nu s-au făcut, că ei cumpărau cu 9 cr. oca de cucuruz şi grâu au fost mai scump. Vitele de la pustă şi porcii le-au dus în pădure: cine le-au primit în ernat, în parte adecă, numai jumătate din cele scoase să le dea omului în primăvară” (Nicolae Stoica de Haţeg) şi de asemenea ”În anul 1794 s-au început semn de foamete până în anul 1795 foametea a fost mare…Mâncarea oamenilor a fost mai mult de urzici, de hribi, pogace de urzici.Grâul şi cucuruzul preţul i-au fost: cel dintâi , la 11 fl. şi cu 12 fl., iar cucuruzul cu 9, orzul cu 6 fl., iar eu am scris asta Nicolae Popovici, paroh(197)” Dar care sunt centrele acestei lumi? Care sunt centrele acestui oraş? În 27 aprilie 1796 împăratul Francisc al II-lea acordă un nou privilegiu oraşului Lugoj pentru ţinerea de târguri în patru rânduri şi pentru a lua vamă de pod(198). Trebuie să considerăm că târgul (şi locul de piaţă) e un centru, un loc de întâlnire, unde se schimbă mărfuri dar şi informaţii şi valori spirituale. Iată ce ne spune J.K.Steube despre acest loc special: „Acasă româncele umblă mai adesea desculţe. Numai când se duc la oraş sau la biserică, ele au 182 183 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU cizme scurte din Marochin galben sau roşu, pe care le descalţă însă imediat ce drumul devine murdar…Deoarece îmbrăcămintea nu are nici un buzunar pentru a păstra ceva, româncele îşi pun în sân tot ceea ce au şi ce cumpără. Astfel, primăvara, când se duc la piaţă cîţiva porumbei tineri sau găinuşe, acestea au norocul să fie adăpostite la sân până îşi găsesc vreun cumpărător(199)”. Printre tot felul de vânzători şi mărfuri: „ţigani (care) confecţionează în bordeiele lor inele, cercei,cîrlige, lănţişoare şi alte obiecte…le vând pe bani gata ori le schimbă la iarmaroace pentru alte obiecte necesare(200).”De asemenea „În tîrgu mare, fiind, doi slujitori, scriitori, cu carte mare în tîrg; unu o cetea, altul cu o boată, tîrîind-o, lângă el sta. Zicea: ”spune aşa cumu-i aici scris! Cine vrea să fi unit, să fie şi cine nu vrea, să nu fie, că silă nu e; aşa e porunca, toţi să ştie(201)”, ne povesteşte Nicolae Stoica de Haţeg, despre calea de transmitere a veştilor. Despre aceste centre depune mărturie şi Francesco Griselini: „Cu această cămaşă româncele se mândresc la sărbătorile lor principale, la hore, iarmaroace şi la slujbele bisericeşti. (202)” Aceste „slujbe”, pe lângă ritualul obişnuit, erau şi ele loc de întâlnire şi de transmitere a unor ştiri: „Îmi deăte doă coli…cu călămariu, peăne gata…Care întîmplare în vreo 5 zile în tot Banatul au sunat…lîngă numele lui pecetu pus, poruncindu-mi în tot protopopiatul, din sat în sat să umblu, să adun să cetesc şi din gură să spun că beţia oamenilor din tîrg i-au tulburat. (203)” În privinţa obiceiurilor românilor, aflăm că: "în toate duminicile şi în zile de sărbătoare cei maturi se distrează dansând, de obicei în cerc"(204) - hora, şi că în "districtele Lugoj, Caransebeş şi Mehadia (se) inaugurează secerişul şi culesul viilor, serbări care sunt foarte asemănătoare obiceiurilor existente la romani cu ocazia cerealiilor şi a bacchanaliilor".(205) La Lugoj tinerii de la sate se întâlneau, în Marţea Tunului (a 2 zi din Postul Paştilor) în vederea cunoaşterii reciproce, ceva similar cu târgul de pe muntele Găina. (206) La aceste manifestări, şi ele „centre” ale acestei lumi: ”unele romînce poartă la târguri, la slujbele bisericeşti şi cu alte ocazii cămăşi împodobite cu cusături din fir de lână, din fir de mătase şi din aur…pentru a strălucii la „balurile lor”...împrumută adesea salbele de bani şi şiraguri de perle...(207)”. „Dansul se ţine în curtea bisericii, dar cel mai adesea în locurile virane din sate...un ţigan cu un cimpoi sau cu ceva ce seamănă a vioară şi începe să cânte cum se pricepe mai bine(208)”, căci aceşti ţigani „deprind unul de la altul să cânte la diferite instrumente de suflat sau cu coarde. Înzestraţi cu acestea şi îmbrăcaţi cu în haine nemţeşti sau ungureşti, ţiganii se duc la Timişoara şi în celelalte localităţi mai populate din Banat, unde îşi câştigă pâinea cântând în cârciumi şi în alte părţi. (209)” Există însă şi şi balurile elitelor: „Am fost deja în stare să dansez la un bal dat de de colonelul von Hübel. Unora le poate părea ciudat faptul că, ţinând seama de etichetă, un simplu furier avea îngăduinţa să danseze la balul unui ofiţer de stat-major... în Banatul Timişoarei lucrurile nu sunt ţinute chiar aşa de strict în ce priveşte eticheta, deoarece un ofiţer este adeseori singur-singurel într-un district de patru sau chiar mai multe mile. (210)” Pe lângă „baluri”, există şi alte momente de relaxare, diferite în funcţie de statut, perioadă sau situaţie. Nicolae Stoica de Haţeg: ”Paştile cu oaă roşii mîncară… Şi la Crăciun am cîntat; patru porci am tăiat…cina din urmă la Maleniţa fu, unde după cină, petrecea cu vorbe… Să te speli, să te grijăşti, că vei fi la prînzi!…un ospăţi ne-au dat…La 12 ceasuri, noi 15 înşi, oameni, femei, vorbeam, ne glumeam. Feciorul lui, obîrlaitant…voe bună, râs, glume ştiia şi făcea, maică-sa se veselea…să adunară, prînziră, apoi cărţi să juca… Ei cu ofiţirii în cărţi jucîndu-să îşi petrecea. Într-o zi mă înşelară de şezui şi eu în joc cu ei, preste 300 florinţi le dădei…Seara, cînd vin năimitorii de la lucru. Dând…cină oamenilor ce scuturasă prune...răzîmat afară, pe un vas, cu oamenii cinînd vorbea,…fiind în cămăşi…într-o zi, cătră seară, eşind domnii pingă Murăş în sus la preumblare, localii, cuvaru, cătana, trecând Murăşu, la grajdi să scălda. Un cociaş, Zaharia, înnotă Murăşu la noi, la călugări, în piiăle…La băni în peăile goale să scălda…La Timişoara…eu scrişi Natalii meăle la Vilagoşi cu soru-mea Virsavia să vină. Care, într-o zi, vrură în cetate să le arăt. Le duşi…preoteasa vrea prin bolte a o duce. Eu le duşi pre uliţa jidovilor cu ţoale vechi, putrăde, rupte, aninate. Nu le plăcură. Eu le duşi...într-un birt, „La Bou”; înăuntru vin, crapfen cerui. Iale, ruşinoasă, nedădate…Dimineaţa capitanu Şmit, el la fruştuc au dus-o. Unde, viind după ea cantons-căpitanu Rodiţchi, la prînzi la el a meărge s-au făgăduit…Turcii, după obiceău său…bînd cafea, una, alta vorbea…Un laitant al nostru, Balog,…în Orşova(turcească), cu rumânii, mai mult cu turcii şi în cafenea la cafe cu turcii şedea, bea,…pre ei una alta întreba…Ci iată, duminică seara…un rumîn cu calul meu, cu o păreăche de disagi de peăle plini, maiorului cafe, duhan de la Izmail aga adusă…(şi pe timp de război, când ororile te împing la lucruri necugetate). Eu cu reghiments-feld cplanu, soţu meu catolicesc, franţiscanu Hipolitus Craus, cu reghiments-feldcaplalanu gr.n.u., al legii noastre greceşti neunite…anume Theodor Enderici din Dalia şi cel catolicesc franţişcan, anume Vasile, horvat sau boşneag, în rezidenţia episcopului dus, călăreşte am întrat. Jos, în soba canţelarii, dintîiu, chiemînd pre Sofronie, ce era cliucear aici rămas: „Sofronie, vin bun, mai bun, bătrîn, încoacea ado!”şi bînd noi o vadră 184 185 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU bună, alta deăte. Îi cîntam, îl lăudam…vermetu…pruneică de Srem...Eşirăm. Caii au crescut nalţi! N-ajungeam în şa, ci jos, cînd de o parte au de alta, tot voinici, doi popi sfinţi, doi cuminţi…Într-o zi , şedeam afară, naintea uşii… El cu oberlaitnantul Stanici pre picioare înnainte, cu lulile în gură mergea… Lula, duhanu cu fumu…(211)” căci „românilor le place cu atât mai mult fumatul tutunului, lucru pentru care îşi întrerup somnul de mai multe ori. (212)”Iar despre relaxarea elitelor J.K. Steube: „Un bărbat tânăr...era culcat pe pat citind o carte...era Homer…în fiecare săptămână ieşeam la plimbare de mai multe ori, făcând din când în când excursii şi la ţară…domnul nu numai că m-a plătit foarte bine, ci, atunci când nu aveam nimic de făcut, mă lua cu el în excursii. Fie ne duceam la Ramna, fie la Gătaia, Şarlota sau Vîrşeţ, întotdeauna ne petreceam vremea într-un mod cât se poate de plăcut…micul meu câine care nu mă părăsea niciodată...un fruntaş şi şase soldaţi, s-au depărtat pe un imaş cu iarbă aflat în dosul postului de pază...se culcase sub un prici pentru a avea mai multă răcoare... Locotenentul Jarzabeck…într-una din seri, acest domn şedea la masă numai cu soţia sa citind Vieţile Sfinţilor,…închipuiţi-vă un bărbat care...nu băuse nici un strop de rachiu chiar când fusese pe mare, care nu fumează şi nu suportă mirosul de tutun şi care nu bea decât apă şi cel mult un pahar cu bere(213).” Să amintim şi câteva feluri de mâncare. Dar să înţelegem că se poate face o istorie prin mâncare. Mâncarea ne arată statutul social şi etnia (una mănâncă oamenii obişnuiţi şi cu totul altceva elitele, una mănâncă românii şi cu totul altceva germanii), relaţiile culturale (adopţi mâncăruri străine, dacă intrii în contact cu o „altă lume” şi eşti gata s-o accepţi) şi contacte economice, dar şi situaţii excepţionale (în vremuri de sărăcie şi foamete mănânci orice, şi la fel şi în timp de război). Nicolae Stoica de Haţeg:” Viind acas, neveăstii zişi:… ”Acum tu, sapa pe umăr şi trastă cu oală, eu săcure şi săponi, să săpăm şi viţă să înplântăm, să avem o vine”. Careă în doă luni am pus-o, numai eu cu ea. Mînecam şi înterziiam, numai cu mălai, coleăşă şi sare au profont cumpăram. În oală: apă, urzici, melci ferbeam şi lucram…Ţoalele meăle şi a muerii, trăgînd spini, mărăcini, să rupea…(în timpul războiului) făr de legumi, păsui, mazăre, ceapă, aiu; tot nap rău…vacă, vită, carnea era scumpă…său topit cu pîine mînca…Cumpărai 6 butele de rozoliii, vin, răchie, brînză, slănină, profont luai, zămişti şi pite cumpărai…o slănină întreagă, o peatră de sare…în lipsa pîini, cu bureţii…, iuţi îs dulci; în loc de sare şi cu pulfer îi frigea….carne, sare, făină, brînză, păsui…la vreme de foamete…tot profiantu şi ţvibahu, coji uscate…prindea găini, răţe, gîşti, prune lua…prunii încărcaţi, dulci…pîne, brînză, slănină…papară bună făceam…struguri pe-o masă tinşi…adunînd dovleţi-duleţi, ludăi, curcubete…să să coace întralte părţi…cu cucuruzi fripţi le mînca…3 gîşte frumos le jupuiră, fripte, feăle-au mîncat… Că pîinea de la Lugoj la noi să aducea…care şi gheneralitătu, care prin exprese pîni albe de la Logoj aşteptînd, nici ţvibah pe masă n-avea…(soldaţii) vor căpăta dimineaţa 1 saitlic de răchie bună; la prînzi carne uscată, şoncă, slănină varză acră, orizi, gherşel, păsui, mazăre, cînd una, cînd alta, şi cohmel pentru zupă şi o holbă de vin;…(dar fiind vremuri excepţionale) căruia plăcîndu-i puii de urs, maioru nostru Maovaţ di peste Dunăre mici îi aducea… fiindcă căpătasem un crac de cămilăşi de bivol turcesc, i-am hrănit…şi să ospăta bou mare, berbeci, vin răchiu, visiti, găini, unt, pîini…focul făcînd, boul întreg, înluntru o oae cususă, în frigare îl trasără, bine-i înţăpar…la un ospăţi chiemat…la un criz-cnedel ne chiemă, carele, mai greu de o oca fu fiert…(când este bolnav) zupă de vin cu zămişcă…nu putui mînca urzici…la prînzi peăşte bun, păstăvi, puică…cîtea prune uscate să fiarbă…mălai…(dar în vremuri mai bune) linte, mazăre slăită, pasulă, varză acră…şi vin la masă aducând…pre fereastră nişte jumătăţi de limoni tăiate uscate, şi cu saft aflai… peşti mari, mici, puică, lipani, pastrăvi…plăiaşii saci, disagi plini au sărat, păn la Crăciun au mîncat. Eu cumpărasăm pentru post un sac plin de nuci şi un foale cu miiare pentru plăcinte bune, dulci… Colaci, brânză..o găină tăind, o ferşi, zeamă îi dădei…azimă şi mălai cu brînză…peăşte…o olcuţă…cu căstrăveţi acri…mie îmi da făină şi preoteasa mea îi făcea cîte o pîne şi cîte o azimă, că zămişchele de la Logoj să pînjănea au nu ajungeau…cărora şi plăcintă cu nuci şi miere trimiteam…acum vin bun ausbruch, cafea, iar vin, iar cafea… Preoteasa de pi la sălaşă căpătînd lapte, 3 castroane de ciocolade au fert. Oberşter, maior, căpitani cu lingurile au fruştucuit…Grâu, făină, unt, oaă, brînză, sare…berbeci, caş…încă şi piparca oprea, că face seăte şi oamenii să înbătă …(214) ”. J.J. Erhler:” Mâncarea celor dintâi (românilor) constă cel mai adesea dintr-un fel de de polenta făcută, la fel ca pâinea, din grâu turcesc(porumb)…(românii şi sârbii) au mai întotdeauna pâine obişnuită de casă, iar când nu ţin post …slănină crudă, afumată în aer liber. Băutura lor este răchia, un lichid fiert din corcoduşe şi prune…Germanii iubesc în schimb mult vinul, din care Banatul produce mari cantităţi… (mănâncă) mai ales carne de miel şi de oaie, o bucată de slănină afumată şi uneori lapte…în vreme de post fierbe mai ales fasole ori căpăţîni întregi de varză creaţă; cea mai răspândită mâncare este o fiertură din făină de porumb cu ulei de in, numită mămăligă (mamalika). Orătăniile sunt menite doar vânzării; cu acestea îşi prepară mâncarea germanii din ţară, mai cu seamă militarii şi funcţionarii civili.(215)” . Francesco Griselini: „(Ţiganii) se abţin să mănânce broaşte şi broaşte ţestoase, 186 187 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU lucru în care se aseamănă cu românii, sîrbii…au aversiune deosebită faţă de clean, biban şi mreană…şi de păsările de vânat. Ţiganului îi place cel mai mult carnea de porc, mai ales când e sărată… românii...mănâncă fasolea cu plăcere…(românii) se hrănesc cu pâine, garnituri de legume şi păstăioase. Nuci şi fructe uscate…pere, mere, prune...le place foarte mult răchia, un fel de vinars fiert din prune...Dacă românii nu ar exagera atât cu băuturile tari…Pâinea lor, numită melai, făcută dintr-un amestec de făină de grâu şi porumb, e preparată foarte prost, fiind coaptă şi mai rău. Mâncările lor obişnuite sunt simple şi se compun mai ales din plante; ele sunt condimentate cu mult usturoi şi ceapă dar puţină sare. Salata şi prăjiturile se gătesc cu untură de porc, iar în zilele de post cu ulei de in…Un pahar de vin, bere sau răchie,…o felie de păine şi o bucată de carne de oaie ori de porc…plăcinte subţiri din aluat de făină copt în untură de porc… Românii cresc tot felul de zburătoare: găini, curcani, raţe şi gâşte dar mănâncă din acestea doar arareori, când au sărbători din cele mari. Chiar şi cei mai săraci mănâncă de Crăciun un purcel, iar de Paşti un miel şi plăcinte. Românii vând cele mai preţioase păsări de vânat şi cei mai buni peşti pe care îi prind în râuri…ei vând totdeauna fără dificultate răchia care le prisoseşte. (216)”. J.K. Steube „(românii) cultivă numai atâta porumb, in şi cânepă, cât le este necesar pentru gospodăria proprie...puţin grâu şi rădăcinoase...însă multă fasole şi foarte mulţi dovleci, cei din urmă fiind daţi porcilor...mănâncă de obicei numai vegetale, pe care le condimentează cu foarte mult usturoi şi boia iute (spanischer Pfeffer), hrănindu-se rareori cu zburătoare,…unt, brânză, ouă...nuci, prune, mere, pere, piersici, struguri...iarna...fructe uscate… uleiul, deoarece este adus la piaţă în saci din piele de oaie…o oală de fasole (Fasolen), un soi anume, fiartă în apă, în care se pun câţiva ardei (Papricken spanischen Pfeffers)…postul...Semliska (pâine din făină de grâu)...nu conţine lapte şi unt... fasole, pe care o servesc aproape întotdeauna în oala în care a fost gătită, fără a-şi mai lua grija de a o pune în blide. Cu toţi se aşază în jurul oalei...o familie de şase sau opt persoane are nevoie doar de o singură lingură. Părintele casei sau, în lipsa acestuia, cel mai vârsnic dintre fraţi are dreptul să ia prima lingură plină, pe care o pune apoi în oală, de unde o scoate următorul...mănâncă bucuroşi carne de porc, pe care o preferă, dar şi multă carne de miel, deoarece mieii sunt aşa de ieftini în Banat, încât cu 12-16 creiţari poţi cumpăra un miel care are deja coarne lungi de 2-3 ţol...vinul, laptele, oţetul, fructele...brânză, mălai şi răchie (Sprinza, Melai und Raki)…(românii) trebuind, de altfel să postească în cea mai mare parte din timp şi, pe de altă parte, ţara având totul din abundenţă, este lesne de înţeles că toate cele necesare traiului sunt deosebit de ieftine (el mâncând)...supă de vită...la amiazi o supă, o garnitură de legume şi carne, o friptură cu salată şi o măsură de vin bun, iar seara din nou o măsură de vin şi o supă cu găluşte de carne…l-am trimis la brutar...pentru a-mi cumpăra prăjituri făcute cu unt... în hanul domnului von Kugler, unde i-am oferit românului o sticlă de vin... vinul de Buda şi berea austriacă…o pereche de sitari...pentru un iepure n-am plătit, de obicei, 12, uneori 10 creiţari primind apoi, în timpul iernii adesea 12-14 creiţari pentru blană…(în vremuri excepţionale, mâncând la un român) puţină chisăliţă (Kisselitza), un fel de terci sau găluşte din mălai de porumb şi trei raci prăjiţi pe cărbuni...mi-a oferit din plin vin şi răchie...vinul era păstrat într-un burdul de piele...am preferat câteva lubeniţe... (217)” Secolul al XVIII-lea este un secol al modernizării pentru Banat. Modernizarea aceasta este susţinută şi dorită de autorităţile austriece, colonişti, elita formată de noua burghezie şi intelectualitate. Ea însă este, câteodată acceptată cu greu de români. Această adevărată bătălie între modernizare (susţinută de autorităţi şi de cureaua lor de transmisie către populaţie, biserică, fie ea unită sau ortodoxă) şi o societate conservatoare şi temătoare este transpusă simbolic de povestea confruntării dintre Inochentie Micu-Klein şi călugărul Nicolae (1745), aşa cum este istorisită de Nicolae Stoica de Haţeg: „Episcopul uniţilor, Ioan (Inochentie Clain, liber baro, rumân)...i-au zis:”Tu ursule din munţi, ce-ai căutat aicea, vei afla, eu te voi învăţa!”…Călugăru au zis: ”Măcar zici mie ursu, eu nu sunt, dar tu eşti rău lup, supt peăle de oae şi mânci oile”. Şi zicîndu-i vlădica, că-i câine spurcat începură oamenii a sudui pre vlădica de suflet, de leăge…Pre carele, tot în hinteu, cu husari petrecut, în Lugoj l-au adus. Aci, norod din Mehadia, Ruşava şi din sate a-l vedea şi a-l blagoslovi au alergat, pi la Timişoara păn la Lipova l-au petrecut, ca pre un sfînt.(218)” Ca reacţii împotriva modernizării, sau cel puţin pentru a înţelege modul cum era privită modernizarea, la Lugoj trebuie să luăm în considerare felul cum au acţionat locuitorii când a fost vorba de mutarea cimitirului sau înfiinţarea breslelor la Lugoj, când în toată lumea ele se desfiinţau. Tot aici ar fi de amintit acele circulare bisericeşti din care reiese refuzul românilor de a merge la şcoală sau de a se înrola în armată, chiar dacă trebuie să se automutileze. Modernizarea sentimentelor, vestimentaţiei, obiceiurilor, atitudinilor, pătrunde greu şi e privită cu uimire: „Nedelcu Iezanu…după figura militărească, în mondur, capul cu zulufi harputerit, chivăra cu ruja în cap, păpuci în picioare…făcu o priveălişte, că copiii, feăte, muerile, oamenii ce erau adunaţi..pre el îl ocoliră…(219)”. Chiar şi cafeaua, pudra şi frizura (peruca) folosite de elitele româneşti (preoţi) trebuie luate în considerare ca semne ale modernizării: „ Văzându-şi şolurile, filgeanile de cafea… 188 189 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU -Dar tu? Că ci n-ai frizuru tupee, ca alte dăţi, ci ordinari? Răspunşi: -N-avui oce. De ce nu me-ai spus în Timişoara să fi luat? -Nici harputer n-ai pus bine! -Făcînd la foc cafeao, să topi!(220)”. Care sunt cauzele pentru care modernizarea se face aşa încet? În afara sărăciei şi războaielor care o încetinesc, trebuie să luăm în considerare conservatorismul tradiţional, analizându-l prin regretele lui Nicolae Stoica de Haţeg, de la începutul secolului al XIX-lea: ” Eu vă spuşii că în 3 oşti am plecat…în care greăle oştiri, cei ce au ştiut a ceti şi scrie nemţeăşte, oberofiţiri şi maiori au ajuns, iar eu, cum am fost, tot aşa sunt…cu ţoale rupte umblu, iar bune păstrezi…Apoi, 1773, viind aicea împăratul Iozef…pre mine şi încă un român de ofiţiri a ne da porunci…şi eu aşi fi gheneral, însă părinţii neînvoindu-să…(căci) cei 3 în şcoala mică nemţească, eu întîiul rumân, mare, puţin m-am folosit. Înţălegînd tată-meu că m-am dus la preoţii nemţeşti latineşte a învăţa, alergă, mă adusă de-a mă preoţi.(221)” Această autoritate a tatălui poate fi considerată simbolul piedicii împotriva modernizării: „Obercnezu de la Ferliug, Igna…mă ceru să-i fiu ginere în casă…eu mă învoii…Tatăl meu călare sosind, îi dedei o sobă şi de mâncare; ci nimic nu vorbea…La trei zile trimeăsă jupînu obercnez Igni coci…să ne ducă. Eu spuindu-le că au venit tată-meu, preotul intr-înd veăsăl, începu a să întreba. Eu de afară ascultam…Tată-meu, după una, alta, îi mulţumi şi preotului şi jupînului Ignia, să-i spue că au dat copilu să înveăţe, dară de însurat, el cu mumă-mea mă vor însura. (222)” Iar această autoritae este dusă în extrem, condimentată cu „dragoste”: ” Căpitan Vuc Piscevici…un ospăţi ne-au dat… feciorul Iosif...păn la 1 ceas aşteptându-l…prînzul aici i-au întîrziat…în soba mare întră, cu maica, cu fraţii Alexie şi Thoma şi cu alţii se sărută. Bătînd la uşă, la tata întră, uşa să închisă. Auzirăm că căzu ceva şi tupăe, strigă, să vaită. Mama bătrînă,…în sobă alergă, din mâinile bătrînului, cu frezuru capului zmult, flocos, îl scoasără. Că cu ştreangu îl bătu şi zisă: ”Aici săzi în sobă, că te puşc! Peăptenă-te, apoi vino de sărută mîinile!”..Minune! Căpitanul de 74 de ani, iar feciorul de 29 de anişi s-au dat păru lui de l-au trîntit. Şi plângea peptenîndu-să. (223) ” Cei străini de aceste locuri, călătorind pe aici, notează semnele „înapoierii”: „localnicilor nu le era cunoscută stabilirea orei cu ajutorul ceasului ori folosirea calendarului…localnicii nici măcar nu ştiu să-şi indice vârsta. La stabilirea vârstei, ei pornesc fie de la data venirii principelui Eugen în Banat, fie de la anul vreunei bătălii…(224)” şi „nu există nici un fel de conscripţie a populaţiei care să fi fost efectuată în mod corespunzător…Nici măcar preoţii românilor şi sârbilor,…nu ştiu vreodată cîte suflete au parohiile lor. Ei nu ţin registre pentru evidenţa celor botezaţi sau decedaţi. (225)” Aceste registre vor devenii obligatorii abia după încorporarea Banatului la Ungaria, prilej pentru Nicolae Stoica de Haţeg: „Preoţilor le făcui protocoale matriculare de botezaţi, cununii şi răposaţi, formulare dădei, apoi şi de ţirculare protocoale adusei şi le înpărţii şi conscripţii formă a face dădei…(226)” Poate de aceea, ceasul este considerat un lucru aşa de valoros, demn de a fi în mod special, pe lângă bani şi alte lucruri fără valoare:” 100 de galbini…a le făgădui, precum şi ceasornicile de aur făgăduite vor căpăta;…jupâneasa văduva Sara Calinovici, scoţind un ceas de aur frumos, îl diete...zicând: ”Daţi-m 25 de galbini, că atîta am dat alaltăieri unui pretin strein,…pasager de la Buda aici;” (227)„…mie mi-a rămas, în afară de câteva bijuterii fără prea mare valoare , un ceas de aur... (228)” Mergând pe această linie, semnele modernizării se simt şi altfel (copii care refuză să mai urmeze meseria tatălui): „Căpitanul Pătru Vancea…iară fiul său, strajmeşteru lui, Pătruţ Vancea, nevrând a rămânea ofiţir, că era în limba nemţească scriitoriu, la Cheveriş să dusă… (229)” şi într-o familie cu tată preot şi doi fraţi, de asemenea preoţi: „în 9 ianuari, marţi, iată frate-meu Costa, fiind cel mai tînăr din fii, junelaşii...iară începu bani a ceăre…într-una „Neăne, dodă!Ce să mai fac nu ştiu!...în 20 ianuarie iar îi numărai galbini”.. şi cerînd şa, sersam bun, că a lui cu calul meu la turci rămăseăse...şi să dusă, zicînd că cu ceară va să înceapă negustoria… (230)”. Însă alte zone, chiar din apropiere, sunt şi mai înapoiate: „(în 1801) şi banii de cartie, banco-Ţeteln, ajunsă. Plecînd militarii noştri de la oaste încoaci, cătră casă-şi, jidovii, ovreii îi întrăba: „Domni soldaţi, aveţi ducaten, galbini? 5 florinţi banco-ţeteln dau!” Unii i-au dat, alţii aiceea vite din Ţară au cumpărat. (231)”. Asta probabil pentru că în Ţară banii de hârtie nu erau folosiţi. În această epocă a modernizării şi statutul femeii se schimbă. Şi aici avem de-a face cu diverse niveluri sociale, şi cu perspective diverse. Dacă ar fi să luăm în considerare afirmaţiile lui J.J. Erhler: „femeile lor însă îndreaptă totul, împlinind cu hărnicia lor tot…(în Banat, la sârbi) femeia e datoare s-l să-l descalţe pe bărbat de şişma (ori cizme) şi să le cureţe(232)” şi „româncele nu stau la masă cu soţii lor, ci mănâncă după ce au terminat aceştia, stând mai totdeauna în picioare şi ocupându-se în acelaşi timp cu o treabă casnică oarecare. Nici în timpul sarcinii…nu fac vreo excepţie de la acest obicei(233).” Desigur şi aici trebuie introduse alte perspective. „Preoteasa”, soţia lui Nicolae Stoica de Haţeg, pare o femeie destul de emancipată, ieşind cu ofiţerii la masă, şi părându-i-se păcat, nu să părăsească slujba bisericească, ci să-i facă pe ofiţeri să aştepte: ”Preoteasa meă…în deseară în Sebeş au 190 191 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU ajuns...Dimineaţa capitanu Şmit, el la fruştuc au dus-o. Unde, viind după ea cantons-căpitanu Rodiţchi, la prînzi la el a meărge s-au făgăduit. Însă viind la conac, află pre maioru Petru Duca; la el la prînzi, în birt, a fi. Ea în deşert de Rodiţchi spusă. El, că nu-mi întră în casă…Ea să făgădui a veni. Acum, auzind Rodiţchi şi Şmit, să vorbesc să o aştepte păn va pleca cu maioru, apoi şi ei la birt să meargă cu ea, lăsîndu-şi prînzul lor acas. Prota după liturghie făcu litie, în piiaţi, la cruce…Preoteasa cu muerile îngenuncheate. Maioru şi cei doi căpitani aici o aştepta…Ameazu trecusă. Începură ei negustoreăsele Călara, Stanca a-i zice: ”Scoală-te, fa, du-te, că-i păcat de te aşteaptă aşa frumos înbrăcaţi tineri.” S-au sculat, fiind cătră un ceas. Şi ducîndu-să, maioru au luat-o, zicînd capitanilor: ”Prînz bun!”Ei o luară de ceăie mînă să o petreacă. Intrînd la masă, unde au fost spus, aflară locul, tenerile pusă. Maioru să miră. Ei spusără că ”dacă ne-ai luat gostu aşa, şi noi am venit”. Lui bine i-au părut, veăsel au petrecut. (234)” La fel J.K. Steube ne spune, când e vorba de „dansuri”, că atunci: „Când se adună tinerii, observi cu uşurinţă, că fetele nu merg niciodată împreună cu băieţii. Ele rămân laolaltă, despărţite de băieţi, ba pudoarea merge atât de departe, încât nu-l iau de mână pe băiatul cu care dansează, ci iau batista în mână, al cărui capăt opus îl oferă partenerului de dans... de obicei, fetele nu sunt invitate la dans, ci vin de la sine, ele au cu adevărat avantajul deloc neînsemnat de a-şi alege singure partenerul care le place mai mult(235).” Şi tot el vorbeşte despre cochetăria „fetelor tinere, care de altfel şi femeile căsătorite, caută să-şi sporească farmecul prin găteală...obţin asta împletindu-şi părul prin diferite fire de culoare verde, roşie sau galbenăşi cu mărgele de diferite culori. Femeile...atârnă de basmalele lor bani de valoare mică, dar trebuie să fie monezi de argint...Pieptul româncelor măritate este împodobit, la rândul lui, cu monede, şiraguri de mărgean sau mărgele de sticlă, iar ţiganii câştigă binişor pentru cerceii pe care îi fac. (236)” Rămâne problema căsătoriei. Porunca pentru nevremelnica căsătorie (1789 Transilvania) ne dezvăluie că: ”prea mulţi tineri având 14 şi 15 ani se căsătoresc cu fete de 10-11 ani, socotind că prin asta mai bine vor putea ţine casa şi economia ei, şi nădăjduind că vor fi scăpaţi de recruţie(237)”, iar J.K. Steube ne arată că: „unele fete sunt dorite ca neveste încă înainte de 13 ani. Confidenţii tânărului în probleme de dragoste sunt întotdeauna părinţii săi. Dacă nu i-au ales deja o mireasă, aceştia încep să discute cu părinţii fetei pe care au pus ochii. Tocmeala pentru o fată este asemenea acelei pentru o bucată de pământ. Iar, fiindcă părinţii mirelui trebuie s-o cumpere cu bani-peşin, farmecele mai mici sau mai mari, ale miresei fac parte din pretenţiile formulate cu ocazia tocmelii. De obicei preţul de cumpărare pentru fetele deosebit de drăguţe nu trece însă de 30-40 de florini(238)”( totuşi nu se înţelege atunci rostul „zestrei (care) constă întotdeauna din vite cornute, din oi şi porci, din câteva cămăşi, din vase de fier şi de aramă pentru bucătărie, deseori şi dintr-o roată de tors şi dintr-un război de ţesut, la care sunt prelucrate cânepa, bumbacul şi lâna”(239)). Nicolae Stoica de Haţeg confirmă acest obicei: „Obercnezu de la Ferliug, Igna…mă ceru să-i fiu ginere în casă…eu mă învoii, din două feăte ce avea, cea mare, cu 1000 florinţi îndată, case nove şi altele de toate a-m da, şi mâna sărutai…veni nameăstnicul de la Fizeăşi, Luchici, a fi cu mine în loc de tată…Ne-am dus. Pre cea mică o ascunsără, prea mare o văzurăm…Mă întrebă: -Place-ţi? -Place. …Tată-meu, după una, alta, îi mulţumi şi preotului şi jupînului Ignia, să-i spue că au dat copilu să înveăţe, dară de însurat, el cu mumă-mea mă vor însura. (240)” Însă cum arată o căsătorie între germani? Ne-o spune iarăşi J.K. Steube: „În aceste împrejurări, mi s-a propus să mă însor cu o văduvă din Timişoara, care, în afară de diferenţa mare de vîrstă şi de un trup bolnovicios, n-ar fi o partidă rea, deoarece nu avea copil şi averea ei se ridica la suma de 25000 de florini. Era însă de o zgârcenie nemaiauzită şi, în acelaşi timp, bolnăvicios de geloasă, în orice caz, nicidecum o soţie pe potriva principiilor mele. Cu toate acestea, puţin a lipsit ca, la îndemnul prietenilor mei, să nu mă însor cu ea. Şi, poate, spre nenorocul meu, deoarece în mai puţin de şase săptămîni (fiindcă mai mult n-a trăit) ea a dobândit Împărăţia Cerului, iar eu m-aş fi ales cu cei 25000 de florini ai ei. (241)” Ne întrebăm, în aceste condiţii, unde e dragostea? Ea există într-un fel sau altul , căci toţi autorii amintesc de fenomenul răpirii fetelor, lucru care nu s-ar putea face fără voinţa celor doi implicaţi: ”Dacă survine cumva vreun motiv ca părinţii să nu dea fata, fie că nu le convine mirele, fie aşteaptă un „cumpărător” mai bun, se întâmplă nu arareori ca mireasa să fie răpită. (242)” Sexualitatea pare izgonită din această lume. Ştefan Lemny ne arată că avorturile şi naşterile ilegitime sunt un indicator al relaţiilor preconjugale, iar „Pravila de obşte” a lui Iosif al II-lea (1788) care instituia ”prinsoarea vremelnică” pentru vina de ”izgonire şi stârpire a rodului trupesc…lepădării de prunc(243)” ne arată că aceste relaţii există. Steube ne aminteşte şi el că: „Bolile care afectează cel mai mult pe români sunt frigurile, beteşugurile venerice şi eczemele…La Mehadia...Baia Franceză,...îşi trage numele de la faptul că îi vindecă foarte bine pe românii şi sârbii, deloc puţini, atinşi de „boala plăcerii”. (244)”, iar „când suferă de bolile lumeşti, ambele sexe îşi cumpără de la Timişoara cinabru.(245)” Dar ce sunt aceste boli lumeşti, dacă nu un semn al relaţiilor extraconjugale? Despre care ne spune mai multe tot J.K.Steube: „Un anumit domn şi-ar fi făcut...un 192 193 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU serviciu de masă din cositor, spre a lua mesele împreună cu prietena sa…Croitor, pe deasupra şi încornorat...Un întreg pomelnic de păcate în întrebări... (trebuia să) traduc în italiană...Recunosc că m-am mirat cu privire la unele întrebări pe care părintele vroia să le pună soldaţilor, fiindcă niciodată nu miaş fi închipuit că poate exista atâta stricăciune morală...plin de întrebări indecente.(246)” Desigur, acestui călător i s-au părut indecente întrebările, căci el pare uimit de faptul că: „româncele…de asemenea pentru a nu-şi murdări cămăşile, ele le sufulcă atât de sus, încât zăreşti mai adesea mai mult decât numai gambele.(247)” Dar nu numai printre germani şi italieni există relaţii extraconjugale. Protopopul din Sebeş, văzând-o pe preoteasa lui Nicolae Stoica de Haţeg ieşind la prânz cu ofiţerii, reacţionează astfel: „După prînzi şi prota viind, au zis: ”Voi doi - Duchii şi preoteăsii au zis - aveţi ceva întră voi?” Duca au zis: „20 de ani sunt cu popa şi 10 ani cu ea cunoscut. Eu…de cîte ori la ei am prînzit, dar eu pre ia astăzi întîi la prînzi am căpătat-o, să ştii”. (248)” Şi acelaşi autor ne pomeneşte despre prostituate: „Vine obrîşteru, mă cheamă la prînzi. Într-un cort gol 2 mueri îmi arătă.”Ce căutaţi”, zişi, cunoscîndu-le ce-s. ” Afară, că cu bîta vă scot”! Iale eşiră fuga. (249)” Însă în această lume, în care şi iubirea începe să se modernizeze, sexualitatea extremă este prezentată de abatele Griselini: „...fete fragede îndrumate de mamele lor…ţigăncile dansează înaintea oricărei persoane de la care speră să primească vreun dar. Aceste dansuri se încheie…cu cele mai voluptoase poziţii şi cele mai neruşinate gesticulări, ţigăncile descoperindu-şi părţile… (250)” Ce era ruşinos în acea vreme ? În secolul al XVI-lea pentru un mare nobil precum Petru Petrovici (Petru Petrovics) să fii grăjdar: „Mă oblig să fiu grăjdarul şi să curăţ caii aceluia care va reuşi să apere Timişoara de turci timp de 3 ani.(251)” . În secolul al XVIII-lea, pentru J.K. Steube: „mi-a transmis o propunere pe care, cu excepţia Timişoarei, aş fi acceptat-o în orice alt loc, anume, să primesc postul de valet substitut...dar la Timişoara, unde eram atât de cunoscut, nu puteam îmbrăca o livrea cu revere colorate, fără să fiu silit să renunţ la orice primire în societate...nu mă puteam înfăţişa în livrea.(252)” Iar pentru un preot român: „După culeasu bucatelor altora, că eu pământ n-aveam…şi alta, că-i frate-meu mai mic mai bun decît mine, fiindcă s-au însurat mai bine, poate fi , însă eu îi sunt învăţătoriu lui! (253)” sau să ai "muere şi soacră papistaşe, neştiute, ci într-o zi sfădindu-să, iale amândouă la beserică nemţească ducându-se, el de ruşine la Lugoj…s-a dus(254)" şi poate să porţi barbă, căci acest lucru îţi atrăgea nume ca Barbăroşie, Bărbosul, Flocea, iar alte nume spun totul: P. Trufaş, Căcărează, Breazu.(255) Lista de nume din "Cum s-a zidit bis. ort. din Lugoj ?" ne dă o imagine despre cum arătau din punct de vedere fizic românii din Lugoj: P. Mari, Şeruica cea bătrână, Roşu, Flocea, Surdu, Mutu, Orbu, Tudora cea oarbă, Toder cel orb, N. Şchiopu. P. Ursu. Bălu, Negru, Creţiu.(256) Dar această listă ne arată nişte oameni deosebiţi la Lugoj ca acel: Coste Viteaz sau M. lui Opri Lupi.(257) Iar pentru un bătrân din secolul al XIX-lea era o mândrie că „scriu fără ochiulari. (258)” Cine sunt „eu” şi cine sunt ceilalţi în această lume bănăţeană a secolului al XVIII- lea ? Ca să răspundem la aceste întrebări trebuie să plecăm de la premisa că nu există răspunsuri generalizatoare la aceste întrebări. Francesco Griselini îi priveşte pe români ca pe nişte sălbatici leneşi, iar J.J. Erhler îi acuză de lene pe bărbaţii români, onoarea lor fiind salvată de hărnicia femeilor române. Însă amândoi sunt de acord că românii sunt extrem de ospitalieri. Cu acest lucru nu e de acord J.K. Steube: „...nu-mi intră deloc în minte, aşa cum afirmă unii, că românii, ar fi ospitalieri. Eu, care am petrecut în mijlocul lor aproape zece ani, nu pot să le aduc nici un cuvânt de recunoştinţă”. Această atitudine trebuie înţeleasă prin experienţele personale prin care acesta trece: ”căruţa mi-a rămas înpotmolită în mlaştină...i-am chemat în ajutor pe câţiva români aflaţi prin apropiere şi le-am promis câteva ocale din băutura lor favorită...când nu le-am putut da românilor în natură răchia promisă, m-au ameninţat că vor împinge căruţa la loc, în mlaştină.Mi-au trebuit multe strădanii pentru a-i convinge să primească bani.(259)”. Totuşi din anumite afirmaţii ale oficialilor habsburgi se poate cunoaşte imaginea acestora despre români şi chiar un adevărat „proiect” cu privire la aceştia : „Gheneralu Jenei…”Şi să ştiţi că rumânii sunt buni şi cu ei toate să pot face, căci rumânii îs mai buni decît neămţii-şvabi. Că rumânii şi vara şi iarna, şi în cald şi în frig, cu slabe bucate îs dedaţi. Lor nici multă mîncare, nici multă băutură nu le strică. Iară neamţului, de n-are bucate bune, nici calde, de i-i frig, de bea mult, şvaba de toate să bolnăveşte…(şi) Oberlaitnantul Şlegl...zisă: ”…adevăr, că ştaerii, tirolii, crainerii în munţi lucră, unde-s dedaţi; iar aducîndu-i aiceea, case a le face, vase, vite, cară ş.a. a le da! Şi fiind ei dedaţi bine a mînca, în peăne moi a dormi, pentru ei trebue în vârful munţilor case bune a zidi, paturi, saci cu pae, tot felu de vase de bucate a le da;…pîine, unt, oaă, fărină şi carne...Iară aceşti beţi români proşti,… făină de cucuruzi sărată, într-un foale de oaie leagă; la 4 feciori o căldăruşă, o săcure; în loc de unt, oaă, carne, brînză, iar pe post, pasule şi sare…iar de dormit…şi afară dorm. Pe post au lingură; măcar la patru înşi una le ajunge…Din carii pre încet, ca şi tirolii să pot face. (260)” Ca tirolii se pot face aceşti români proşti. „ - Futu-le mama şobească, în beseărici au descărcat! (261), aşa cum zice unul din românii din cronica 194 195 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU lui Nicolae Stoica de Haţeg. În scrierile acestuia întâlnim doar un singur german care este caracterizat într-un mod uimitor de favorabil: „Întîiul caporal în Mehadia, sas ardelean, Şenauer, luteran, bun rumân, Caroli-reghiment. Când vrea să bată, nu striga, nici ocăra, ci:„rogu-te, culcă-te domneata, aşa e porunca”…Când vedea mehedinţii figura de melitariu zicea:”Nicicum rumânu neamţi, aşa nu va mai fi!” (262) ” (şi trebuie să deducem că faţă de ceilalţi existau rezerve, ca faţă de orice cuceritor care te priveşte, cu bunăvoinţă, de sus). Un rumânu neamţ ? Cum ar putea fi tradusă, azi, o astfel de expresie? Probabil trebuie să luăm în considerare faptul că termenul de rumân este sinonim cu bun (fiindcă nu deţine puterea). Şi poate e normal ca termenul de român să fie folosit în acest sens, şi să nu aibă o definiţie clară. Românii ortodocşi sunt mai apropiaţi de sârbi (în 1808 „sătenii din satu Cruşiţa…mare rebelie au rădicat…cu vinul înverşunaţi, strigă să se ridice serbii, românii asupra ungurilor sau şi a nemţilor(263)) cu care formează „naţiunea iliră, rasciană”; duşmanii lor (a românilor) fiind uniţii, românii uniţi (greco-catolici). Trebuie remarcat şi faptul că pe lângă această „conştiinţă naţională” confuză, nici conştiinţa religioasă nu e mai bine definită. Nicolae Stoica de Haţeg aminteşte o singură dată de pravoslavnici, în rest ortodocşii fiind „neuniţi(264)”. Ortodocşii se definesc în opoziţie cu alţii, ca fiind neuniţi, doar ca să arate că sunt altceva decât uniţii, care sunt mai bine definiţi. De aceea „mottoul” românilor răzvrătiţi din perioada războiului turcoaustriac din 1736-1739: „Şi alţi lotri, curuţi de-a lu racoţi, pivodani prefăcuţi, ce erau pe apa Bistra, în Chizătău şi într alte sate, juca, cânta: „Ţine Doamne tot aşa, nici cu turcu, nici cu neamţu!” (265)”, ar trebui interpretat şi ca o lipsă a unei defiinţii clare a ceea ce suntem „noi”. Românii sunt altceva decât turcii şi nemţii, există, atunci, doar ca fiind altceva şi se definesc ca atare. O întâmplare din 1807, şi ea cu un anumit caracter confuz (doi turci), ne arată o „conştiinţă naţională”: „Doi turci soli de la Parizi viind, în Orşova Veăche…la Marcu Ţenovici…la cină…toţi la o mase mare. Unu din acei doi turci ceru şarap (:vin). Luînd paharu, cătră mine zisă: „Blagosloveşte părinţele!” Eu văzîndu-l că-i român, blagoslovind zişi: ”Dar, de-ai noştri eşti?” El zisă: ”De-ai noştri, din Iaşi; sunt în Ţarigrad la Nalta Poartă. Mă cheamă Histodor, român” (266)”. Dar Nicolae Stoica e un personaj excepţional care îl numeşte „soţu meu catolicesc…pe reghiments-feld cplanu,… franţiscanu Hipolitus Craus(267)”, arătându-ne că relaţiile personale sunt mai importante decât apartenenţa religioasă sau naţională. Dar ceilalţi, cei care nu sunt nici numeroşi, nici puternici („locuitorii din întregul Banat sunt foarte amestecaţi: români (Walachen), sârbi (Raitzen), ţigani(Neubanater), germani (Deutsche), şi francezi (Franzosen)...chiar şi spanioli. Românii sunt însă de departe (ohne Vergleichung) cei mai numeroşi... denumirea lor slavă de vlah, ceea ce înseamnă italian, precum şi numele pe care şi-l dau ei înşişi, de români (Rumugni) şi româneşti (Rumugneski)”(268))? Să începem cu „Duşmanul ereditar…mulţi îşi închipuie că turcii sunt foarte diferiţi de noi...ei îi socotesc un fel de monştri...laud pe turci în detrimentul creştinilor, întrucât adesea am fost tratat mai bine de ei decât de coreligionarii mei...în pofida mult lăudatei corectitudini germane...n-am mai primi chiar nimic.(269)” În ciuda a cea ce spune J.K. Steube despre „duşmanul ereditar” între creştini şi turci domină neîncrederea: ”Graniţa aicea făr de contumaţi să slobozi aşa: noi mergeam dimineaţa …la turci, cumpăram; turcii venea în Mehadia la târg şi în alte zile cu tîrgaşi venea, însă nici noi la ei, nici ei la noi preste noapte nu rămîneam…(chiar dacă) turcii aicea ne aducea lubeniţă, peapăni mari, minune, pînă toamna. (270)” La Lugoj în 1726 se porunceşte îndepărtarea meşteşugarilor turci din atelierele de aramă(271). Şi, poate, e normal ca în cârca turcilor, îndepărtaţi şi diferiţi, să se pună cele mai mari rele din lume: „Care zic că afion luund, s-ar fi înbătat; că acei dintîi au fost anatoleăni cu eghipteăni şi de la Tunis mahomedani, carii la sine, nu topit, ci părticeăle, bobiţe, dărăbele de afion, opiu, mîncîd, i-au sumuţat…(272)”. Cu toate astea „…5 turci, la noi prinşi, vrând soldaţii a-i puşca, i-am rugat şi i-am adus. Preste o sută de turci prinşi , flămânzi i-am săturat. (273)” Despre evrei avem două perspective complet diferite. Una e perspectiva pe care n-o oferă Nicolae Stoica de Haţeg. Pentru el, aceşti oameni diferiţi, într-o lume în care toţi sunt diferiţi (ştim că poartă barbă şi alte însemne exterioare care le arată religia deoarece Systematica gentis Judaicae Regulatio, lege pe care o impune Iosif al II-lea în 1780 le cere să renunţe la aceste „însemne exterioare(274)”), sunt: „ beţii cociaşi jidovi, (care) fricoşi, fugea, caii îi lăsa prinşi. Eu venii aproape şi le zisăşi: ”Tăiaţi ştranghele, încălecaţii caii şi după mine fugiţi!”…tăind cociaşii, le încălecară…jidovii să dusă…(şi cu care nu ezită să împartă mâncarea, gest de altfel simbolic) eu mîncai şi beţilor jidovi flămînzi pîine, brînză, şuncă dădei şi ei cu artilierea îndărăt plecară. (275)”Această atitudine apare deoarece el cunoaşte felul cum trăiesc aceştia :” Eu le duşi pre uliţa jidovilor cu ţoale vechi, putrăde, rupte, aninate.” Chiar şi atunci când îi prezintă făcând camătă, pe unii dintre ei, îi priveşte neutru: „Plecînd militarii noştri de la oaste încoaci, cătră casă-şi, jidovii, ovreii îi întrăba: „Domni soldaţi, aveţi ducaten, galbini? 5 florinţi banco-ţeteln dau!” (276)”Nici un sentiment antiiudaic nu-i tulbură mintea. 196 197 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Nu putem spune la fel, când vorbim de perspectiva germană şi/sau cea a autorităţilor. J.J. Erhler îi prezintă ca pe nişte speculanţi şi înşelători alături de alţii): ”Celelalte produse sunt cumpărate de pe la sate de samsarii greci, sârbi şi evrei din Banat – al căror număr poate fi socotit prea bine la circa 400 - şi sunt revândute cel mai adesea persoanelor care le desfac peste hotare. Sunt însă nevoit să constat că producătorul rămâne întotdeauna înşelat de către samsari. (277)” Şi pentru Steube ei sunt la fel : „Începând însă cu anul 1781, evreii, care speculează totul, au pus mâna în întregime pe această ramura a comerţului cu iepuri. Ei cumpără la piaţă, de la români, toţi iepurii aduşi de aceştia, anume dintr-o dată şi la un preţ mic, apoi îi revând în oraş. Dacă cineva vrea să cumpere un iepure, jupoaie cu mâna lor şi iau blana, iar pentru carne li se plătesc 3, uneori 4 creiţari. Evreii sunt pe deplin mulţumiţi cu asta, deoarece banii primesc mai mult pentru efortul de a jupui iepurele, decât pentru carnea acestuia(278).” Pentru ei legile sunt diferite: (având în plus de plătit) „taxa de toleranţă pentru evrei,…impozitul pe chirie este la oraş de 7%, pentru evrei fiind de 14%.”(279) Nu e de mirare că încercând să-i emancipeze Iosif al IIlea se aştepta la reacţii adverse: (Systematica gentis Judaicae Regulatio) „… meşterii să poată primi ucenici evrei şi calfe…iar pentru ca ei să nu fie trataţi mai rău, să fie asupriţi ori să pătimească alte neplăceri, administraţiile locale să ia seama şi să aplice pedepse exemplare contravenienţilor…(280)” Pentru că aceste reacţii adverse au existat. La Lugoj ,casa de rugăciune a micii comunităţi evreieşti este afectată în timpul răscoalei din 1736-1739 iar obiectele de cult sunt furate. În 1745, comunitatea evreiască este obligată de autorităţi să părăsească Lugojul german, singurul evreu exceptat fiind Moshe Chananel, care avea mari datorii faţă de unii conducători ai localităţii(281). Există o etnie care trăieşte mai rău şi suferă mai mult. Francesco Griselini descrie condiţiile în care trăiesc: „Ţiganii trăiesc în…colibe mizerabile din împletitură şi paie sau bordeie de pământ de 10-12 picioare adâncime, făcute din pari lungi, nuiele şi paie, acoperite cu tuleie de porumb (turkischer Korn)… Lipsit de aer şi de lumina zilei…umed şi puturos… călătorul descoperă aceste bordeie datorită coşului care se înalţă cu ceva deasupra acoperişului…la mijloc, se află vatra de foc, cu un burlan de pământ care ajunge până la coş. Pe această vatră ţiganii îşi fierb mâncarea şi tot aici se încălzesc, deoarece bărbaţi, femei şi copii, unii pe jumătate goi, alţii despuiaţi cu totul, se strâng în jurul acestui foc, dormind chiar şi iarna de-a dreptul pe pământ sau cel mult pe nişte blănuri slinoase de oaie.(282)” Şi asta „...deoarece legile le interzi- ceau acesul în oraşe…ţiganii au rămas condamnaţi să ducă o viaţă rătăcitoare…până ce glorioasa împărăteasă…le îngădui să se statornicească, să-şi ridice locuinţe stabile - e drept, în afara satelor locuite de celelalte naţionalităţi, dar în apropierea acestora - şi să stăpânească pământ. (283)” Astfel se explică nomadismul lor şi aplecarea spre meserii mai puţin obişnuite, pe care le descrie acelaşi autor. Tot astfel se explică Uliţa Cherginzone ( uliţa cortului ţigănesc) de la marginea Lugojului. (284) Prigoana lor continuă (Nicolae Stoica, scriind pe o carte din Mehadia): „788…dar văzînd că în sebeş bat pe ţigani(285)” şi din nou, împreună cu stereotipurile care o determină: ” Mulţime de ţigani unguri, slovaci din Ţara Ungurească, unde vrunii de ei prinzind i-ar fi mîncat, şi s-au aflat, mulţi au zdrobit, au spînzurat, au tăiat, cu joarde i-au bătut şi cu 100 de bîte. Pre cei bătuţi preste graniţă pre aicea, preste Ardeal, Horvaţca, Slavonia; şi pre azrarii nescrişi de-aicea afară i-au scos. (286)” Şi binenţeles acest joc al „cine este cine”, cu interpretări generalizatoare, despre indivizi, ca parte a unor grupuri cu caracteristici comune ar putea continua la nesfârşit (J.K. Steube): „... eu urma să-i ascult pe aceşti oameni în limba lor şi să traduc preotului cele spuse...în limba germană sau în limba română… Spunându-i că nu eram italian, ci german, născut în Sachsen-Gotha, el se întoarse spre capelanul său, zicându-i printre altele: „Hic non est a nostra fide”...cvasieretic(287)” sau (J.J. Erhler): „Ţăranii (aceştia sunt supuşi turci) ar urma să fie evitaţi, deoarece, deîndată ce au strâns 50-100 de florini, trec înapoi hotarul şi scot banii din ţară. Ba mai mult, uneori comit furturi în dauna localnicilor. (Ţăranii sunt locuitorii din Ţara Românească).” (288) În acest joc al „cine este cine”, trebuie să ţinem cont de perspectiva individuală a celui care istoriseşte, perspectivă care este dată de personalitatea personală, personalitate, formată însă într-un mediu care are ca şi parametri un set de valori religioase, culturale. Iată aceeaşi întâmplare redată de Nicolae Stoica de Haţeg: „În luna septembrie în Mehadia au întrat, seara, cînd vin năimitorii de la lucru. Dând soru-mea Visavia cină oamenilor ce scuturasă prune şi bărbatu-său, Costa Bîlbia, răzîmat afară, pe un vas, cu oamenii cinînd vorbea, şi el şi soru-mea fiind în cămăşi, iată lotri mulţi săriră la oameni, să stea jos, iar pre Costa şi pre soru-mea la lumînare arzînd în soba mareă i-au dus. -Banii ado toţi, cu cuptoriu plin! Ei îndată unii îi bătea, pre el cu buzdugane în piept, în spate, pre sorumea cu camgiia cu doă sfîrcuri, tot i-au bătut. Spuind ei: „Banii în ladă”, şi scoţindu-i, l-au întrebat: -Cîtu-i? -Preste 800 florinţi, au zis. 198 199 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Ei afară puşculuia, pe coşi în sus da la beserică hărîngile larmă trăgea. Căprariu Guleran cu oamenii sărind, pre el pre loc mort, alţii pleziruiţi; încă vreo doi morţi şi coşăriu, neamţ, tot pe loc, morţi, alţii mulţi vătămaţi. Aicea în caserne, o companie ungurească; acolo au mers, însă focul lotrilor îi opri şi nu se apropiară de casă. Cumnatul meu, după atâta bătae, ucidere au căzut jos. Unu au zis: „Să fie sufletul cui te-a pîrît!” Şi i-au tăiat capul cu iataganul. -Jupâneasă Virsavie, bani vei avea? Luundu-i toate ţoalele, ţin, cositor, unul au zis:”Tae şi curva!” Acela dând cu sabia, ia mâna pe cap; o ţiră în creăştet şi la doă deăgete au vătămat-o, dar lumănarea din sveăşnic au tăiat-o şi au stâns-o. Şi ia căzând sub pat s-au tras. Ei lozung au avut: „Covaci, covaci, covaci!” Toţi peste pod îndărăt, pingă apă în sus s-au dus. Cîndva, nemai auzindu-să de ei soru-mea de supt pat au eşit. Neştiind când l-au tăiat , de bătăile ei, acu îl află mort, capul încolo. Strigă afară: întră oamenii, sluijnica cu fată mică. Iată ce lucra hoţii! Apoi, creştini?!(289)” şi J.K. Steube: „Cu ocazia şederii mele la Mehadia, s-a întâmplat ca o astfel de ceată de lotri, aflată sub conducerea unui ţigan, să pătrundă în oraş, ziua în amiaza mare. Venind din munţii aflaţi dincolo de podul peste Belareca, ei l-au jefuit pe un sârb numit Košta, locuind în apropiere de pod, apoi i-au tăiat capul. Soţia acelui om, cunoscută în Mehadia ca sârboaica cea frumoasă, fiica protopopului Mehadiei, a început să strige, la care harambaşa i-a poruncit unuia dintre ai săi să-i taie beregata. Lotrul care a primit această poruncă atât de neomenoasă, fie că o cunoştea cumva pe aceea femeie, fie că mişcat de frumuseţea ei, au avut milă, i-au pus întradevăr cuţitul la beregată, dar nu cu tăişul, ci cu partea cealaltă, făcându-se c-o omoară. I-a dat de înţeles femeii să nu se mişte şi-a băgat-o într-un butoi gol. Între timp în localitate se pornise zarva, iar santinele aflată în post la locotenent-colonelul von Hübel a tras un foc de armă, fiind urmată şi de santinelele aflate la Oficiul districtual şi la Cazarmă. Neştiindu-se, la început dacă era pericol de incendiu sau de apă mare, ori dacă era vorba de lotrii, în patrulare a fost trimis un plutonier, din regimentul Károly, însoţit de un caporal, doi fruntaşi şi zece soldaţi. Îndată ce lotrii au văzut pe militari în uniforme albe, au început să tragă, omorându-i pe caporal şi doi soldaţi. Deasemenea, a fost ucis şi hornarul neamţ aflat tocmai atunci la Mehadia, pentru a curăţa coşurile la clădirile aparţinând statului. Acesta venise în fugă, crezând că izbuhnise focul. Până să se pună în mişcare militarii din compania Károly, căci alte trupe nu se mai aflau în garnizoană la Mehadia, lotrii trecură deja podul în drum spre munte. Au fost urmăriţi până în pădure, dar fără a putea fi prins vreunul dintre ei. Doar ţiganul care le servise drept călăuză a căzut pe mâna urmăritorilor. A fost trimis la Biserica Albă, la statul major al regimentului, unde a fost tratat cu 80 de lovituri de baston ad posteriora, drept răsplată pentru serviciile aduse lotrilor.” (290) Povestea este aceeaşi însă apar anumite diferenţe. E de presupus că ambii autori cunosc povestea „din sursă primară,” dar , în funcţie de personalitatea şi interesul său, redau anumite amănunte diferit. La Nicolae Stoica de Haţeg nu apar „ţigani,” nici harambaşa, nici călăuza, dar apare slujnica, „cu fata mică”, semn al interesului lor diferit pentru alte lucruri din lume, şi acesta semn al mediului diferit din care provin. „Coşăriu” neamţ, abia amintit de Nicolae Stoica de Haţeg, ocupă un spaţiu larg în scrierea lui Steube. Pentru că e german? Steube îşi începe povestea abrupt, în comparaţie cu Nicolae Stoica care o începe cu o scenă idilică, reuşind astfel să-i facă mai groaznic sfîrşitul. Nicolae Stoica nu face identificări etnice, în timp ce la Steube, avem „un sârb,… sârboaica cea frumoasă,…ţigan” (desigur Nicolae Stoica îi identifică şi el doar pe cei care sunt identificabili şi „ceilalţi”: neamţ, companie ungurească, dar la fel face şi Steube). O diferenţă majoră în această relatare o reprezintă scena în urma căreia soţia scapă. La Steube avem o perspectivă, deja romantică: hoţul „cel bun” o ajută să scape ascunzînd-o într-un butoi, când povestea pare alta, cea dură a lui Nicolae Stoica, care o ştie de la sora sa (din Cronica Banatului ştim că erau foarte apropiaţi). Finalul poveştii este la Nicolae Stoica un strigăt de neputinţă, deznădejde. La J.K. Steube e un final romantic în buna tradiţie a eticii protestante (cei răi sunt pedepsiţi). În plus Steube trebuie să spele onoarea autorităţilor imperiale, care sunt făcute de ruşine de-o singură bandă de lotri. Aceasta este lumea pe care o găsim de-a lungul secolelor la Lugoj şi în Banat, o lume care se transformă, mai încet sau mai repede, o lume care va dispărea în curând, o lume care nu va dispărea niciodată.O lume care se zbate între modernizare şi retardare. Reformele făcute de statul habsburgic au transformat societatea bănăţeană, social, economic şi mental. Această reformare a societăţii nu a fost suficientă, în secolul XIX şi XX, pentru a face faţă naţionalismului, chiar dacă i-a opus acestuia un model multicultural viabil. 200 201 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 1. Victor Neumann, Orient şi occident: ambivalenţele culturii române, pe www.istconcept.uvt.ro; 2. Idem, Exegeza trecutului ca militantism politic. Cazul gânditorului Ioan BudaiDeleanu.Geneza profeţiilor despre trecut, în ”Anuarul Institutului de Istorie “George Bariţiu” ” din Cluj-Napoca, XLVII, Series Historica, Editura Academiei Române, 2008, pp. 345-362; 3. Idem, Orient şi occident: ambivalenţele culturii române, pe www.istconcept.uvt.ro; 4. Idem, Identitate şi cultură. Studii privind istoria Banatului, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009, p. 30; privitor la problema conceptului de naţiune vezi Schulze, Hagen, Stat şi naţiune în istoria europeană, Editura Polirom, Iaşi, 2003; 5. Idem, Exegeza trecutului ca militantism politic. Cazul gânditorului Ioan BudaiDeleanu. Geneza profeţiilor despre trecut, în ”Anuarul Institutului de Istorie “George Bariţiu” ” din Cluj-Napoca, XLVII, Series Historica, Editura Academiei Române, 2008, pp. 345-362; 6. Documente privind istoria României C. Transilvania (1331-1340), volumul II, Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, 1954, p. 227; 7. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. II, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1979, p. 249; 8. Gheorghe Anghel, Cetăţi medievale din Transilvania, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972, p. 51; 9. Călători străini despre ţările române, vol. VIII, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 496; 10. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1971, p. 234; 11. Ibidem, vol. II, 1974, p. 108; 12. Istvan Iványi, Lugos, rendezett tanácsu, varós: torténete adatok és vazlatok; Horváth Istvan es társa Könynyomdája, Szabadka, 1907, p. 12; 13. Ştefan Pascu, op. cit., vol. I, p. 244; 14. Călători străini despre ţările române, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970, p. 329; 15. Călători străini despre ţările române, vol. VI, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 534; 16. Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene (1440-1633), Editura Facla, Timişoara, 1981, p. 47; 17. Istvan Iványi, op. cit., p. 14; 18. Ibidem, p. 15; 19. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, 1986, p. 510; 20. Istvan Iványi, op. cit., p. 15; 21. Ioan Stratan; Vasile Muntean, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 14; 22. Ibidem; 23. Costin Feneşan, op. cit., p. 119; 24. Ibidem, p. 127; 25. Istvan Iványi, op. cit., p. 109; 26. Costin Feneşan, Câteva documente din timpul stăpânirii turceşti în Banat, în ”Tibiscus”, IV, 1975, p. 185-199; 27. Vezi Documente medievale bănăţene, Editura Facla, Timişoara, 1981; 28. Călători străini despre ţările române, vol. II, p. 537; 29. Ioan Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti, adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania, în secolele XIV-XVI, Editura Dacia, Cluj, 1991, p. 161; Henric Lay, Stema conferită Lugojului în 155, manuscris; 30. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 14; 31. Costin Feneşan, op. cit., p. 119; 32. Ion Lotreanu, Monografia Banatului, Timişoara, 1944, p. 251; 33. Istvan Iványi, op. cit., p. 16; 34. Ibidem; 35. Ştefan Pascu, Meşteşugurile din Transilvania, Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, 1954, p. 251; 36. V. V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990, p. 99; 37. Olga Cicanci, Companiile greceşti din Transilvania şi comerţul european în anii 1636-1746, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1981, p. 17; 38. Mihai Dan; Samuel Goldemberg, Regimul comercial al negustorilor balcano levantini în Transilvania, în „Apulum”, VII, nr. 1, Alba Iulia, 1968, p. 59-73; 39. Ştefan Meteş, Relaţii comerciale ale Terii Româneşti cu Ardealul, Sighişoara, 1921, p. 141; 40. I. D. Suciu; Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 105; 41. Costin Feneşan, Câteva documente din timpul stăpânirii turceşti în Banat, în „Tibiscus”, IV, 1975, p. 185-199; 42. Istvan Iványi, op. cit., p. 16; 43. vezi Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, Editura de Vest, Timişoara, 2007 ; 44. V. V. Muntean, op. cit. p. 115; 45. Călători străini despre ţările române, vol. VI, 1976, p. 534; 46. Ibidem, vol. III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 96; 47. Cronici turceşti privind ţările române, vol. II, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1974, p. 160; 48. Călători străini despre ţările române, vol. VI, p. 534; 49. Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene, p. 120; 202 203 Note O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 50. Ibidem; 51. Călători străini despre ţările române, op. cit., p. 533; 52. Costin Feneşan, Viaţa cotidiană la hotarul osmano transilvănean, în ”Banatica”, XII, nr. 2, Reşiţa, 1993, p. 75-89; 53. V. V. Muntean, op. cit., p. 162; 54. Liviu Groza, File de istorie. Lupta de la Lugoj, Editura Europa Nova, Lugoj, 1995, p. 14; 55. Gheorghe Sebestyen, Renaşterea. O pagină din istoria arhitecturii României, Editura tehnică, Bucureşti, 1987, p. 123; 56. Cronici turceşti privind Ţările Române, op. cit. 57. Emeric Lay, Din istoria vămii de trecere peste podul Timişului la Lugoj, în ”Tibiscus”, IV, 1975, p. 225-231; 58. J. J. Ehrler, Banatul de la origini până acum (1774), Editura Facla, Timişoara, 1982, p. 67; 59. Ibidem, p. 103; 60. Ibidem, p. 57; 61. Ibidem, p. 72; 62. Ibidem, p. 77; 63. Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1969, p. 278; 64. Alexandru Rusu; Const. Rudneanu, Călători străini despre Banat şi Timişoara (sec. XVII-XIX), în ”Studii de istorie a Banatului”, vol.III, Timişoara,1970, p. 114155; Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, Spiritualitate Lugojeană, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993, p.15; 65. J. J. Ehrler, op. cit., p. 72; 66. Ibidem, p. 57; 67. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 261; 68. Emeric Lay, Începutul dezvoltării industriei în Lugoj, în ”Tibiscus”, V, 1979, p. 275-281; 69. J. J. Ehrler, op. cit., p. 114; 70. Emeric Lay, op. cit.; 71. Ibidem; 72. Mihai Mircea Rusu, Aspecte ale vieţii social economice a oraşului Lugoj, ”Tibiscus”, V, 1979, p. 269-274; 73. J. J.Ehrler, op. cit.; 74. Emeric Lay, op. cit.; 75. T. N. Trâpcea, Informaţii despre unele localităţi din Banat în secolul al XVIII lea, în ”Banatica”, V, Reşiţa, 1979, p. 291-295; 76. Emeric Lay, op. cit.; 77. Bodo Barna (coordonator proiect), Ghid cronologic pentru oraşele bănăţene Timişoara, Lugoj, Reşiţa, Caransebeş, Pancevo, Kikinda, Zrenjanin, Vrsâc , Editura Marineasa, Timişoara, 2007, p. 24; 78. J.K. Steube, Nouă ani în Banat (1772-1781), Editura de Vest, Timişoara, 2008, p. 31; 79. J. J. Ehrler, op. cit., p. 110-111; 80. Ibidem, p. 93 şi 97 ; 81. Vezi J.K. Steube, op. cit. ; 82. Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p. 106; 83. Marlen Negrescu; Dan Pura, Navigaţia pe Bega, Secvenţe istorice. Editura Brumar, Timişoara, 2007; 84. Ştefan Pop, Din trecutul Lugojului, în Calendarul românului, Caransebeş, 1927, p. 130-135; 85. Istvan Iványi, op. cit., p. 90 şi 134; 86. Victor Neumann, Istoria evreilor din România, Editura Amarcord, Timişoara,1996, p. 106; 87. Alexandru Graur, Nume de persoane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 94; 88. Cum s-a zidit biserica ortodoxă din Lugoj? Lugoj, 1936. Pentru etimologia numelor am folosit Iorgu Iordan, Dicţionar al numerelor de familie româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983; N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Editura Academiei R. P. R.,1963; pentru alte precizări teoretice Horaţiu Suciu, Pentru un alt ev mediu al Lugojului, în ”Oameni de seamă ai Banatului”, nr. XI, Reşiţa, 2007, p. 33-34; 89. Vezi Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit; 90. N. A. Constantinescu, op. cit.; 91. Cum s-a zidit biserica ortodoxă din Lugoj? - op. cit.; 92. I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 129; 93. Emeric Lay ; Vasile Muntean, Ctitorul Gavril Gurean, în ”Mitropolia Banatului”, XXX, nr. 10-12, Timişoara, 1980, p. 722-724; 94. Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene, Editura Facla, Timişoara, 1981, p. 101-120; 95. Emeric Lay ; Vasile Muntean, op. cit.; 96. Costin Feneşan, Cnezi şi obercnezi în Banatul imperial, 1716-1778, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 77; 97. Adriana Buzilă, Biserica Adormirea Maicii Domnului din Lugoj - ctitorie a cnezilor români din Banatul secolului al XVIII - lea, în ”Acta Musei Napocensis”, XVIII, Cluj Napoca, 1981, p. 641-650; 98. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.250; 99. Cum s-a zidit biserica ortodoxă din Lugoj?, op. cit.; 100. Adriana Buzilă, op. cit.; 101. Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, volumul III, Editura autorului, Caransebeş, 1901, p. 156; 102. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 174; 103. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 21; 104. Alexandru Rusu; Constantin Rudneanu, Călători străini despre Banat şi Timişoara (sec. XVII-XIX), în ”Studii de istorie a Banatului”, vol.III,Timişoara,1970, p. 114-155; 105. J.K. Steube, op. cit., p. 86 ; 204 205 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 106. Vezi J.K. Steube, op. cit. ; 107. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 203; 108. Ibidem, p. 207 şi 220; 109. Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Editura Facla, Timişoara, 1984, p. 176.; 110. J.K. Steube, op. cit., p. 101; Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 225; 111. J. J. Ehrler, op. cit., p.98 ; 112. Francesco Griselini, op. cit., p. 164.; 113. Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 156; 114. J.K. Steube, op. cit., p. 79 ; 115. Francesco Griselini, op. cit., p. 182; 116. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 220; 117. Vezi J.K. Steube, op. cit. ; 118. J. J. Ehrler, op. cit., p.97 şi 118 ; 119. Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean,op. cit., p.19; 120. J. J. Ehrler, op. cit., p. 100 ; 121. Nicolae Bocşan; Mihai Duma; Petru Bona, Franţa şi Banatul 1789-1815, Reşiţa, 1994 , p. 97; 122. Ibidem, p.106,107 ; 123. Ibolya Şipoş, Rolul banului de Caransebeş - Lugoj Petru Petrovici în cadrul luptelor interne din Transilvania de la mijlocul secolului al XV - lea, în ”Analele Banatului”, V, Timişoara, 1997, p. 217-233; 124. Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene (1440-1633), p. 125; 125. Idem, Cnezii şi obercnezii în Banatul imperal, 1716-1776, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 49; 126. Ioan Haţegan; Cornel Petroman, Istoria Timişoarei, vol. I, Editura Banatul, Timişoara, 2008, p. 64; 127. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 184; 128. Ibidem, p.217; 129. Ibidem, p.192; 130. J.K. Steube, op. cit., p.101 şi 107 ; 131. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 202; 132. J. J. Ehrler, op. cit., p. 39 ; 133. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 224; Nicolae Iorga, Observaţii şi probleme bănăţene, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Academia Română, Studii şi cercetări, XL, Bucureşti, 1940, p. 105 şi următoarele; 134. J.K. Steube, op. cit., p. 101; 135. Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, op. cit., p.15; 136. Francesco Griselini, op. cit., p. 176; 137. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 109 şi 207; 138. Duşan Baiski, Crime, jafuri, răpiri, torturi şi execuţii în Banat, în „Agenda”,Timişoara, nr. 3/15 ianuarie 2005; 139. Nicolae Bocşan; Mihai Duma; Petru Bona, op. cit., p. 57,58; 140. J.K. Steube, op. cit., p. 103; 141. Ibidem, p.84; 142. Ibidem, p.171; 143. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 216; 144. I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 106; 145. Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, op. cit., p.34; 146. Stoica de Haţeg, Nicolae, op. cit., p. 301; 147. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 24; Francesco Griselini, op. cit., p. 149; 148. Ioan Munteanu, Banatul istoric,1867-1918.Aşezările. Populaţia, vol.1, Ed.Excelsior Art, Timişoara, 2007, p. 103; 149. Heinrich Lay, Denumirea străzilor lugojene din cele mai vechi timpuri până în prezent; Toging a. Inn,2007, p.7; 150. Ibidem, pag.7 şi următoarele; 151. Ibidem, p.7 şi următoarele; 152. Ibidem, p. 56; 153. Ibidem, p.7 şi 32; 154. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 195; 155. Ştefan Lemny, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Editura Meridiane, Bucureşti, 1990, p.129; 156. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 195; 157. Ştefan Lemny, op. cit., p. 129; 158. Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 195; 159. Ibidem; 160. Tobias Schwanger, Evreitatea la Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj , 2001, p. 12 ; 161. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.254 şi 301; 162. Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, op. cit., p.15; 163. Francesco Griselini, op. cit., p. 179; 164. J. J. Ehrler, op. cit., p. 49; 165. J.K. Steube, op. cit., p. 112; 166. Francesco Griselini, op. cit., p. 176; 167. Ibidem, p. 179; 168. Ibidem, p. 183; 169. Ibidem, p. 174; 170. J.K. Steube, op. cit., p. 104 şi 114; 171. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.226; 172. Ibidem, p. 192; 173. Ibidem, p. 220; 174. Ibidem, p. 241; 175. Ibidem, p. 189; 176. Ibidem, p. 292; 206 207 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 177. Francesco Griselini, op. cit., p. 150; 178. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.226; 179. Nicolae Bocşan; Mihai Duma; Petru Bona, op. cit., p. 35; 180. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.292; 181. Ibidem, p. 267; 182. Ibidem, p. 254; 183. Ibidem, p. 267; 184. Ibidem, p. 267-269; 185. Ibidem, p. 254; 186. Ibidem, p. 198; 187. Ibidem, p. 289; 188. Ibidem, p. 254; 189. Nicolae Iorga, Observaţii şi probleme bănăţene, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Academia Română, Studii şi cercetări, XL, Bucureşti, 1940, p. 107; 190. J.K. Steube, op. cit., p. 120; 191. Ehrler, J. J. , op. cit., p. 99; 192. Griselini, Francesco, op. cit., p. 184; 193. Nicolae Bocşan; Mihai Duma; Petru Bona, op. cit., p. 88 şi următoarele; 194. Ioan Munteanu; Rodica Muntean, Timiş-Monografie, Ed.Marineasa, Timişoara, 1998, p. 254; 195. Nicolae Iorga, op. cit., p. 90; 196. Nicolae Bocşan; Mihai Duma; Petru Bona, op. cit., p.96; 197. Ibidem, p. 88 şi următoarele; 198. Victor Lăzărescu; Gheorghe Luchescu; Vasile Muntean, op. cit., p.16; 199. J.K. Steube, op. cit., p. 96; 200. Francesco Griselini, op. cit., p. 164; 201. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.193; 202. Francesco Griselini, op. cit., p. 172; 203. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.193; 204. J. J. Ehrler, op. cit., p. 37; 205. Griselini, Francesco, op. cit., p. 189; 206. V. V. Muntean, op. cit., p. 192; 207. J.K. Steube, op. cit., p. 96; 208. Ibidem, p. 116; 209. Francesco Griselini, op. cit., p. 164; 210. J.K. Steube, op. cit., p. 96; 211. Vezi Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit.; 212. Ehrler, J. J., op. cit., p. 45; 213. Vezi J.K. Steube, op. cit.; 214. Pentru o multitudine de perspective privind legătura dintre istorie şi mîncare vezi Montanari, Massimo, Foamea şi abundenţa. O istorie a alimentaţiei în Europa, Editura Polirom, Iaşi, 2003; vezi Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit.; 215. Vezi J. J. Ehrler, op. cit.; 216. Vezi Francesco Griselini, op. cit.; 217. Vezi J.K. Steube, op. cit.; 218. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.186; 219. Ibidem, p. 200; 220. Ibidem, p. 210; 221. Ibidem, p. 60; 222. Ibidem, p. 205; 223. Ibidem, p. 220; 224. J. J. Ehrler, op. cit., p. 122; 225. Francesco Griselini, op. cit., p. 157; 226. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.291; 227. Ibidem; 228. J.K. Steube, op. cit., p. 70; 229. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.207; 230. Ibidem, p. 263; 231. Ibidem, p. 300; 232. J. J. Ehrler, op. cit., p. 48; 233. Francesco Griselini, op. cit., p. 174; 234. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.290; 235. J.K. Steube, op. cit., p. 116; 236. Ibidem, p. 96; 237. Ştefan Lemny, op. cit., p. 76; 238. J.K. Steube, op. cit., p. 97; 239. Francesco Griselini, op. cit., p. 174; 240. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.205; 241. J.K. Steube, op. cit., p. 85; 242. Ibidem, p. 97; 243. Ştefan Lemny, op. cit., p. 90; 244. J.K. Steube, op. cit., p. 118 şi 33; 245. Francesco Griselini, op. cit., p. 185; 246. Vezi J.K. Steube, op. cit.; 247. Ibidem, p. 96; 248. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.290; 249. Ibidem, p.280; 250. Francesco Griselini, op. cit., p. 164; 251. Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, Editura Banatul Editura Artpress, Timişoara, 2005, vol.II/2, p.21; 252. J.K. Steube, op. cit., p. 82; 253. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit. p. 220 şi 290; 254. Ibidem, p.187; 255. Cum s-a zidit biserica ortodoxă din Lugoj? , op. cit.; 256. Ibidem; 257. Ibidem; 208 209 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 258. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.311; 259. J.K. Steube, op. cit., p. 31 şi 81; 260. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.202 şi 228; 261. Ibidem, p. 256; 262. Ibidem, p. 197; 263. Ibidem, p. 304; 264. de exemplu Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 193; 265. Ibidem, p. 184; 266. Ibidem, p. 302; 267. Ibidem, p. 252; 268. J.K. Steube, op. cit., p. 90; 269. Ibidem, p. 58; 270. Stoica de Haţeg, Nicolae, op. cit., p.230; 271. Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990, p. 71; 272. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 238; 273. Ibidem, p. 261; 274. Neumann, Victor, op. cit., p. 106; 275. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 239; 276. Ibidem, p. 255 şi 300; 277. J. J. Ehrler, op. cit., p. 93; 278. J.K. Steube, op. cit., p. 117; 279. J. J. Ehrler, op. cit., p. 101; 280. Victor Neumann, op. cit., p. 106; 281. Tobias Schwager, op. cit., p. 12; 282. Francesco Griselini, op. cit., p. 158; 283. Ibidem, op. cit., p. 158; 284. Heinrich Lay, op. cit., p. 32; 285. Nicolae Iorga, op. cit., p. 108; 286. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 230; 287. J.K. Steube, op. cit., p. 47; 288. J. J. Ehrler, op. cit., p. 96; 289. Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 225; 290. J.K. Steube, op. cit., p. 101. 210 Concluzii Amintită pentru prima dată în 1334 în documente, localitatea Lugoj se dezvoltă continuu în primele momente ale existenţei sale (deşi aflată, în această perioadă, mereu în umbra Caransebeşului) şi în 1439 o avem menţionată ca târg (oppidum). În anii de nelinişte din regatul Ungariei, de după moartea în 1490 a regelui Mathia Corvinul, oraşul trece în proprietatea a diferiţi nobili. După 1526, odată cu apariţia Banatului de Caransebeş-Lugoj şi 1552, după formarea paşalâcului de Timişoara, rolul localităţii de pe Timiş creşte în condiţiile în care devine o cetate de graniţă. După 1570, în cadrul Banatului de Lugoj-Caransebeş, Lugojul devine o cetate mai importantă decât Caransebeşul. Această evoluţie este întreruptă la 1658 prin cucerirea cetăţii bănăţene de către turci. În 1718 Lugojul devine unul din oraşele Casei de Habsburg, fapt ce determină o nouă perioadă de dezvoltare a localităţii, care trece într-o nouă epocă cunoscută în mod convenţional ca epoca modernă. În mai puţin de 50 de ani populaţia Lugojului se triplează, iar din punct de vedere al meseriilor pe care le au locuitorii oraşului, acestea sunt de o diversitate nemaiîntâlnită până atunci. Diversitatea etnică şi confesională (români, germani, evrei, maghiari, sîrbi, turci; ortodocşi, catolici, mozaici, greco-catolici, mahomedani) transformă Lugojul într-un centru al schimburilor interculturale, interculturalitatea devenind una din caracteristicile acestei localităţi. În condiţiile în care Banatul trece în 1778 sub administraţie maghiară, şi în condiţiile, începerii luptei de emancipare, cu accente naţionale şi naţionaliste, românii lugojeni vor intra tot mai mult în jocul „negării celuilalt”, joc care nu intră conţinutul acestei lucrări. 211 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Conclusions In 1334, Lugoj was mentioned in documents for the first time. During its early existence, it had a continuous development (even though, during this time, it had always been overshadowed by Caransebeş) and in 1439, it is referred to as a small market town (oppidum). In the restless years of the Hungarian Kingdom, following the death of King Mathia Corvinus in 1490, the town is handed to various Hungarian noblemen. After 1526, together with the birth of the Banat of Caransebeş and Lugoj, and 1552, right after the creation of the Pashalik of Timişoara, the role of the town on the Timiş becomes more important as it becomes a border city. Following 1570, in the Banat of Lugoj and Caransebeş, Lugoj becomes a city more important than Caransebeş. This evolution is interrupted in 1658 by the Ottomans conquering the Fortress of Banat. In 1718, Lugoj became one of the cities of the House of Habsburg, which caused a new period of development, passing into a new era known conventionally as the Modern Age. In less than 50 years, the population of Lugoj is tripled, and the jobs of the city’s inhabitants are of a diversion never before seen until then. Ethnic and religious diversity (Romanians, Germans, Jews, Hungarians, Serbians, Turks; Orthodox, Catholics, Mosaics, Greek Catholics, Muslims) turns Lugoj in a centre of intercultural exchange, cultural diversity becoming one of this place’s trademarks. With Banat being passed in 1778 under Hungarian administration, and with the beginning of the Fight for Emancipation, with national and nationalistic influences, the Romanian inhabitants of Lugoj will increasingly take part in the game of “denying the other”, a problem which is not covered by this paper. 212 BIBLIOGRAFIE - ISTORIE A. Lucrări generale 1. Albu, Nicolae, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944; 2. Anghel, Gheorghe, Cetăţi medievale din Transilvania, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972; 3. Barna, Bodo (coordonator), Ghid cronologic pentru oraşele bănăţene Timişoara, Lugoj, Reşiţa, Caransebeş, Pancevo, Kikinda, Zrenjanin, Vrsâc , Editura Marineasa, Timişoara, 2007; 4. Bejan, Adrian, Banatul în secolele IV-XII, Editura de Vest, Timişoara, 1995; 5. Birăescu, Traian, Banatul sub turci, Editura revistei "Vremea", Timişoara, 1934; 6. Bocşan, Nicoale, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Editura Facla, Timişoara, 1986; 7. Bocşan, Nicolae, Duma, Mihai, Bona, Petru, Franţa şi Banatul 1789-1815, Reşiţa, 1994; 8. Bologa, Theodora, Firu, Nicolae, Thot, Maria, Monografia Liceului Teoretic „Iulia Hasdeu” Lugoj, Editura Mirton, Timişoara, 2004; 9. Buracu, Coriolan, Din istoria Banatului Severin, Editura Autorului, Caransebeş, 1932; 10. Călători străini despre ţările române, volumul I,II,III,IV,VIII (îngrijit de Maria Holban), Editura Ştiinţifică (şi Enciclopedică), Bucureşti, 1966-1983; 11. Cernovic, Ljubiuoje, Sîrbii din România, Uniunea Sîrbilor din România, Timişoara, 2005; 12. Cicanci, Olga, Companiile greceşti din Transilvania şi comerţul european în anii 1636-1746, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981; 13. Cosma, Aurel, Pictura românească din Banat, Timişoara, 1940; 14. Constantinescu, N. A., Dicţionar onomastic românesc, Editura Academiei, R.P.R., 1963; 213 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 15. Cotoşman, Gheorghe, Din trecutul Banatului, cartea I, Timişoara, 1934; 16. Creţan, Remus, Dicţionar toponimic şi geografico-istoric al localităţilor din judeţul Timiş, vol. I, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006; 17. Cronici turceşti privind ţările române, (îngrijit de Mihail Guboglu), volumul I, II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, 1974; 18. Culegere de texte pentru istoria universală, volumul I, (coordonator Camil Mureşan), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973; 19. Cum s-a zidit bis. ort. din Lugoj ?, Lugoj, 1936; 20. Documenta Romanie Historica C. Transilvania, volumul XII, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985; 21. Documente privind istoria României, C. Transilvania, (1331-1340), volumul III, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1954; 22. Documente privitoare la istoria românilor, (1510-1530), (colecţia Hurmuzaki, culese de Nic. Densuşianu), volumul II, tomul 3, Bucureşti, 1892; 23. Documente privitoare la istoria românilor,(1530-1550), (colecţia Hurmuzaki, culese de Nic. Densuşianu), volumul II, partea 4, Bucureşti, 1984; 24. Demetriu, Radu, Dieceza Lugoşului. Semantism istoric, Lugoş, 1903; 25. Drăgălina, Patriciu, Din istoria Banatului Severin, volumul I,II,III, Editura Autorului, Caransebeş, 1899, 1900, 1901; 26. Feneşan, Costin, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, Editura de Vest, Timişoara, 2007 27. Feneşan, Costin, Cnezi şi obercnezi în Banatul imperial (1716-1778), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996; 28. Feneşan, Costin, Documente medievale bănăţene, 1440-1633, Editura Facla, Timişoara, 1981; 29. Ehrler, J. J., Banatul de la origini până acum (1774), Editura Facla, Timişoara, 1984; 30. Gheorghiu, Teodor Octavian, Arhitectura medievală de apărare din România, Editura Tehnică, Bucureşti, 1985; 31. Graur, Alexandru, Nume de persoane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965; 32. Greceanu, Radu, Viaţa lui Constantin Vodă Brâncoveanu (ediţie îngrijită de Mihai Gregorian), Editura Minerva, Bucureşti, 1984; 33. Griselini, Francesco, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei (ediţie îngrijită de Costin Feneşan), Editura Facla, Timişoara, 1984; 34. Groza, Liviu, File de istorie. Lupta de la Lugoj, Editura Europa Nova, Lugoj, 1984; 35. Haţegan, Ioan, Cronologia Banatului.Vilayetul de Timişoara, vol.II/2, Editura Banatul Editura Artpres, Timişoara, 2005; 36. Haţegan, Ioan, Filippo Scolari, Editura Mirton, Timişoara, 1997; 37. Haţegan, Ioan, Pavel Chinezul, Editura Helicon, Timişoara, 1994; 38. Haţegan, Ioan; Boldea, Ligia; Ţeicu, Dumitru, Cronologia Banatului. Banatul între 943-1552, vol. II/1 Editura Banatul Editura Artpress, Timişoara, 2007; 39. Haţegan, Ioan, Petroman, Cornel, Istoria Timişoarei, Vol.I, Editura Banatul, Timişoara, 2008; 40. Iorga, Nicolae, Istoria comerţului românesc, Bucureşti, 1925; 41. Iorga, Nicolae, Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu, Bucuresti, 1981; 42. Iorga, Nicolae, Observaţii şi probleme bănăţene, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Academia Română, Studii şi cercetări, XL, Bucureşti, 1940; 43. Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989; 44. Iordan, Iorgu, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Editura Şţiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983; 45. Iványi, Istvan, Lugos, rendezett tanácsu, varós: torténete adatok és vazlatok, Horváth Istvan es társa Könynyomdája, Szabadka, 1907; 46. Istoria României, volumul II-III, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962,1964; 47. Lay, Heinrich, Denumirea străzilor lugojene din cele mai vechi timpuri până în prezent, Toging a. Inn, 2007; 48. Lay, Heinrich, Stema conferită Lugojului în 1551, manuscris din colecţia Muzeului de Istorie şi Etnografie Lugoj; 49. Lăzărescu, Victor, Luchescu, Gheorghe, Muntean, Vasile, Spiritualitate Lugojeană, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993; 50. Lemny, Ştefan, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Editura Meridiane, Bucureşti, 1990; 51. Lotreanu, Ion, Monografia Banatului, Institutul de arte grafice "Ţara", Timişoara, 1944; 52. Luca, Sabin Adrian, Arheologie şi istorie (II), Descoperiri din Banat, Editura Economică, Sibiu 2005; 53. Lupaş, Ioan, Documente istorice transilvane, volumul I, Cluj, 1940; 54. Martinovici, C. şi Istratin, N., Dicţionarul Transilvaniei, Banatului şi celorlalte ţinuturi alipite; 55. Meteş, Ştefan, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936; 56. Meteş, Ştefan, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul, Sighişoara, 1921; 57. Molin, S. Romulus, Românii din Banat, Editura Autorilor, Timişoara, 1929; 58. Montanari, Massimo, Foamea şi abundenţa. O istorie a alimentaţiei în Europa, Editura Polirom, Iaşi, 2003; 214 215 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU 59. Munteanu, Ioan, Banatul Istoric,18671918. Aşezările.Populaţia, vol.1, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2007; 60. Munteanu, Ioan; Muntean, Rodica, Timiş-Monografie, Ed.Marineasa, Timişoara, 1998; 61. Munteanu Dimitriu, Itinerare arheologice bănăţene, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1988; 62. Muntean, V. Vasile, Contribuţii din trecutul bisericii bănăţene, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990; 63. Negrescu, Marlen; Pura, Dan, Navigaţia pe Bega, Secvenţe istorice, Editura Brumar, Timişoara, 2007; 64. Nemoianu, Petru, Problemele Bănăţene, Tipografia Naţională, Lugoj, 1926; 65. Neumann, Victor (coordonator), Identitate şi cultură.Studii privind istoria Banatului, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009; 66. Neumann, Victor, Istoria evreilor din Romania, Editura Amacord, Timişoara, 1996; 67. Pascu, Ştefan, Meşteşugurile din Transilvania, Editura Academiei, R.P.R., Bucureşti, 1954; 68. Pascu, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, volumul I- IV, Editura Dacia, Cluj, 1971-1989; 69. Pop, Aurel Ioan, Instituţii medievale româneşti, adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania, în secolele XIV-XVI, Editura Dacia, Cluj, 1991; 70. Popescu, Dan, Ghid turistic, Lugoj şi împrejurimi, Editura Europa Nova, Lugoj, 1993; 71. Popescu, Dan, Articole şi studii de istorie, Editura Marineasa, Timişoara, 1998; 72. Popovici, George, Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, Editura Autorului, 1904; 73. Popiţi, Grigore, Conspectul arhivelor din Banat, Tipografia învăţământului, Bucureşti, 1950; 74. Onciulescu, Radu D., Contribuţii la istoria învăţământului din Banat până la 1800, Editura Litera, Bucureşti, 1977; 75. Schulze, Hagen, Stat şi naţiune în istoria europeană, Editura Polirom, Iaşi, 2003; 76. Schwager, Tobias, Evreitatea la Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001 ; 77. Sebestyen, Gheorghe, Renaşterea. O pagină din istoria arhitecturii României, Editura Tehnică, Bucureşti, 1987; 78. Simu, Traian, Colonizarea şvabilor în Banat, Editura Banatul, Timişoara, 1924; 79. Simu, Traian, Organizarea politică a Banatului în evul mediu, Lugoj, 1941; 80. Suciu, Coriolan, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, volumul I-II, Bucureşti, 1967-1968; 81. Suciu, I. D.; Constantinescu, Radu, Documente privitoare la istoria Mitropoli- ei Banatului, volumul I, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980; 82. Suciu, I. D., Literatura bănăţeană de la început până la Unire (1582-1918), Editura Regionalei Bănăţene, Astra; 83. Suciu, I. D., Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977; 84. Suciu, I. D., Unitatea poporului român. Contribuţii istorice bănăţene, Editura Facla, Timişoara, 1980; 85. Steube, Johann Kaspar, Nouă ani în Banat(1772-1781), Editura de Vest, Timişoara, 2008 86. Stoica de Haţeg, Nicolae, Cronica Banatului, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969 şi 1981; 87. Stoica Udrea, Ion, Răscoala ţărănească din Banat de la 1738-39, Editura Uniunii Patrioţilor, Timişoara, 1945; 88. Stoica Udrea, Ion, Marginale la istoria bănăţeană, Editura Institutului Cultural de Vest, Timişoara, 1940; 89. Stoica Udrea, Ion, Stoicescu, Nicolae, Bibliografia localităţilor şi monumentelor medievale din Banat, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1973; 90. Stratan, Ioan, Muntean, Vasile, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981; 91. Temişana, sau scurtă istorie a Banatului Temişan, Bucureşti, 1848; 92. Ţintă, Aurel, Colonizări habsburgice în Banat (1716-1740), Editura Facla, Timişoara, 1972; 93. Ţîrcovnicu, V., Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970; 94. Ţeicu, Dumitru, Geografia ecleziastică a Banatului medieval, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2007; 95. Ursulescu, Petru, Banatul de Nord-Est în secolele X-XVI, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2005; 96. Vuia, Iuliu, Districtus Walachorum. Cercurile româneşti bănăţene, Timişoara, 1929; 97. Zöllner, Erich, Istoria Austriei, volumul I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997; 98. Zub, Alexandru, Clio sub semnul interogaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2006; 99. Xenopol, A. D., Istoria românilor din Dacia Romănă, volumul III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985. www.banaterra.eu www.istconcept.uvt.ro 216 217 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU B.Lucrări speciale 1. Baiski, Duşan, Crime, jafuri, răpiri, torturi şi execuţii în Banat, în ”Agenda”, Timişoara, nr. 3/15 ianuarie 2005; 2. Binder, Pavel, Lista localităţilor din Banat de la sfârşitul secolului al XVIIlea, în ”Studii de istorie a Banatului”, vol. II,Timişoara, 1970, p.61-69 ; 3. Buzilă, Adrian, Biserica "Adormirea Maicii Domnului" din Lugoj - Ctitorie a cnezilor români din Banatul secolului al XVIII-lea, în ”Acta Musei Napocensis”, XVIII, Cluj Napoca, 1981, p. 641-650; 4. Cotoşman, Gheorghe, 300 de ani de la căderea sub turci a Banatului Caransebeşului şi Lugojului, în ”Mitropolia Banatului”, VIII, nr. 16, Timişoara, 1958, p. 7-16; 5. Dan, Mihail, Goldemberg, Samuel, Regimul comercial al negustorilor balcano levantini din Transilvania, în ”Apulum”, VII, nr.1, Alba Iulia, 1968, p. 59-72; 6. Feneşan, Costin, Câteva documente din timpul stăpânirii turceşti din Banat, în ”Tibiscus”, IV, 1975, p. 35-45; 7. Feneşan, Costin, Informaţii documentare privind răscoala populară bănăţeană de la 1737-1738, în ”Banatica”, II, Reşiţa, 1973, p. 165-187; 8. Feneşan, Costin, "Reglementarea" din 1693 a comitatului Severinului, în ”Banatica”, XII, nr.2, Reşiţa, 1993, p. 75-89; 9. Feneşan, Costin, Studenţi din Banat la universităţile străine până la 1552, în ”Revista de istorie”, Tomul 29, nr.12, decembrie 1976, pag.1945-1966 ; 10. Feneşan, Costin, Bulgaru, Cristina, Problema instaurării dominaţiei otomane asupra Banatului Lugojului şi Caransebeşului, în ”Banatica”,IV, Reşiţa, 1977, p. 223-238; 11. Decei, Aurel, Sursele istorice turce privind stăpânirea otomană asupra Banatului, în ”Studii de istorie a Banatului”, vol. II, Timişoara, 1970, p.9-23 ; 12. Guboglu, Mihail, Călătoria lui Evliya Celebi efendi în Banat(1660), în ”Studii de istorie a Banatului”, vol. II,Timişoara, 1970, p.23-61; 13. Haţegan, Ioan, Savulov, Lucia, Banatul medieval, în ”Analele Banatului”, V, Timişoara, 1997, p. 180-216; 14. Haţegan, Ioan, Mihai Viteazul, în ”Banatica”, VIII, Reşiţa, 1985, p. 213-219; 15. Lay, Emeric, Munteanu, V., Ctitorul Gavril Gurean, în ”Mitropolia Bana218 tului”, XXX, nr. 10-12, Timişoara, 1980, p. 722-724; 16. Lay, Emeric, Din istoria vămii de trecere peste podul Timişului la Lugoj, în ”Tibiscus”, IV, 1975; 17. Lay, Emeric, Începutul dezvoltării industriei în Lugoj, în ”Tibiscus”, V, 1979; 18. Mare, Mircea, O aşezare prefeudală de la Lugoj (sec. VIII), în ”Studii de istoria Banatului”, XVI, Timişoara, 1992, p. 109-115; 19. Mureşianu, Ion B., Aspecte din trecutul bisericii bănăţene, în ”Mitropolia Banatului”, XIX, nr. 7-9, Timişoara, 1969, p. 396-492; 20. Neumann, Victor, Banatul - Multiculturalitate şi multiconfesionalism, în ”Vestul”, Timişoara, 2009 şi pe site www.revistaorizont.ro; 21. Neumann, Victor, Exegeza trecutului ca militantism politic. Cazul gânditorului Ioan Budai-Deleanu.Geneza profeţiilor despre trecut, în ”Anuarul Institutului de Istorie “George Bariţiu” ” din Cluj-Napoca, XLVII, Series Historica, Editura Academiei Române, 2008, pp. 345-362; 22. Neumann, Victor, Orient şi occident: ambivalenţele culturii române, pe siteul www.istconcept.uvt.ro; 23. Olde, Petru, Biserica mică a Lugojului, în ”Anale Banatului”, IV, aprilie decembrie, Timişoara, 1931, p. 58-71; 24. Olde, Petru, Momente din viaţa bisericească a parohiei Lugojului, în ”Mitropolia Banatului”, XIX, nr. 7-9, Timişoara, 1969, p. 513-515; 25. Pop, Ştefan, Din trecutul Lugojului şi împrejurimi, în ”Calendarul românului”, Caransebeş, 1927, p. 130-135; 26. Rusu, Alexandru, Câteva date din istoricul tipografiei în Banat (15911848), în ” Mitropolia Banatului”, XVI, nr. 4-6, Timişoara, p. 239-246; 27. Rusu, Alexandru, Rudneanu, Const., Călători străini despre Banat şi Timişoara (sec. XVII-XIX), în ”Studii de istorie a Banatului”, vol. III,Timişoara,1970, p. 114-155; 28. Rusu, Mihai Mircea, Aspecte ale vieţii social economice a oraşului Lugoj în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, în ”Tibiscus”, V, 1979; 29. Sebestyen, Gheorghe, Unele cetăţi ale Banatului şi desenele lui L. F. Marsigli, în ”Revista muzeelor şi monumentelor”, I, Bucureşti, 1984; 30. Suciu, Dumitru, Raporturi în interiorul asociaţilor de breaslă, în ”Oameni de seamă ai Banatului”, ediţia XI-a, Reşiţa, 2007, p.101 - 103; 31. Suciu, Horaţiu, Lugojul habsburgic. Calea spre epoca modernă, în ”Şcoală şi societate”, nr. IV, Timisoara, 2007, p. 203-220 ; 32. Suciu, Horaţiu, Pentru un alt ev mediu al Lugojului, în ”Oameni de seamă ai Banatului”, nr. XI, Reşiţa, 2007, p. 33-34; 33. Surdu, Bujor, Răscoala antihabsburgică din Banat, în ”Studii şi materiale 219 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU de istorie medie”, II, Bucureşti, 1957, p. 288-343; 34. Şipoş, Ibolya, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene, în ”Analele Banatului” S.N. Arheologie-Istorie, XV, Muzeul Banatului, Timişoara, 2007, p. 255-267; 35. Şipoş, Ibolya, Rolul Banatului de Caransebeş Lugoj, Petru Petrovici în cadrul luptelor interne din Transilvania de la mijlocul secolului al XVI-lea, în ”Analele Banatului”, V, Timişoara, 1997, p.217-233; 36. Şerban, Constantin, Ecouri româneşti în opera lui Luigi Fernando Marsili, în ”Revista de istorie”, Tomul 33, nr.11,noiembrie 1980, p.2169-2189 ; 37. Tomiciu, Nicolae, Lugojul şi Caransebeşul. Contribuţii la istoria unei alianţe, ”Tribuna Graniţei”, anul IV, nr. 4, Caransebeş, 1 aprilie 1937; 38. Totoiu, I., Contribuţii la problema stăpânirii turceşti în Banat şi Crişana, în ”Studii. Revistă de istorie”, XIII, 1, 1960, p. 5-37; 39. Trâpcea, T. N., Informaţii despre unele localităţi din Banat în secolul al XVIII-lea, în ”Banatica”, V, 1979, p. 231-295; 40. Tigău, Dragoş Lucian, Banii de Caransebeş şi Lugoj. Consideraţii asupra atribuţiilor şi competenţelor acestora, în ”Studii şi materiale de istorie medie”, XVI, Bucureşti, 1988, p. 225-243; 41. Turcan, Boris, Biserici, ctitori şi clerici din Lugoj, în” Mitropolia Banatului”, XXXIV, nr. 3-4, Timişoara, 1984, p. 196-202; 42. Ţurcan, Virgil, Un valoros monument istoric bănăţean Biserica "Adormirea Maicii Domnului" din Lugoj, în ”Mitropolia Banatului”, XVI, nr. 4-6, Timişoara, 1966, p.294-306; 43. Ţurcan, Virgil, Un monument istoric: Biserica Sf. Nicolae din Lugoj, în ”Mitropolia Banatului”, XII, nr. 1-4, Timişoara, 1962, p. 122-124; 44. Wolf, Johann, Din istoria şvabilor în Banat (1717-1778), în ”Studii de istorie a naţionalităţii germane şi a înfrăţirii ei cu naţiunea română”, volumul II, Editura Politică, Bucureşti, 1981. Mulţumiri Această Istorie nu ar fi fost posibilă fără sprijinul acordat de doamna Persida Cechin-Crista, prorector al Universităţii Europene Drăgan Lugoj. În nenumărate rânduri doamna prorector m-a ajutat în proiectele mele şi, fără să ştie, a făcut fericiţi generaţii de adolescenţi. Mulţumesc tatălui şi mamei mele, Dumitru şi Mărioara Suciu, care s-au sacrificat de atâtea ori pentru mine. Soţiei şi fiilor mei: Monica, Bogdan şi Rareş aş dori să le mulţumesc pentru că mă acceptă, câteodată, prea obosit pentru a le mai citi o poveste (da, inclusiv soţiei). Mulţumesc domnului profesor Livius Bercea care a făcut corecturile necesare şi minunatei mele eleve Laura Bocean care a făcut desenele şi traducerile în limba engleză. Mulţumesc colegilor profesori şi elevilor de la Colegiul Naţional Iulia Hasdeu Lugoj, care mă ajută să învăţ în fiecare zi. Mulţumesc Tipografiei Fed Print Lugoj şi domnului director Simion Nemeş, care este un sprijin constant pentru proiectele mele şi ale şcolii noastre. Horaţiu Suciu, Lugoj, 2009 220 221 O ISTORIE A LUGOJULUI ÎNTRE SECOLELE XIV-XVIII HORAŢIU SUCIU Coperta: Ludmila Lupu Bun de tipar 08.09.2009 Apărut 2009. Hârtie 70g/m2. Format 70x100 Coli de tipar 4 Tipar executat la tipografia FEDPRINT S.A. Sucursala Lugoj, Strada Timişoarei nr. 127, Tel./Fax: 0256 350 560 www.fedprint.ro 222 223