ŞIŞEŞTI VATRĂ STRĂBUNĂ Volumul IV Asociaţia „Renaşterea Şişeşteană” Comuna Şişeşti, nr. 430, jud. Maramureş Încheiere Jud. Nr.110 / 2002, C.I.F.- 14470525 Cont, IBAN/ RO40 BPOS 2500 3512 527R OL01 Banc Post, Sucursala Maramureş Nr. 10 din 15 august 2009 Domnului (nei), ____________________________ Asociaţia „Renaşterea Şişeşteană” a făcut demersuri pentru editarea volumului IV al lucrării „Şişeşti vatră străbună”, ca semn de respect şi preţuire pentru toţi locuitorii comunei. Suntem convinşi că Şişeştiul ocupă un loc aparte în gândurile şi inima Dumneavoastră şi că întotdeauna veţi fi alături, cu vorba şi cu fapta, de noi, sprijinind acţiunile iniţiate şi realizate de şi în beneficiul şişeştenilor. Vă încredinţăm că donaţiile sau sponsorizările primite de Asociaţia “Renaşterea Şişeşteană” vor fi valorificate spre binele întregii comunităţi. Preşedinte, Secretar, Gavril Ardelean Maricica Selejan Asociaţia “RENAŞTEREA ŞIŞEŞTEANĂ” ŞIŞEŞTI VATRĂ STRĂBUNĂ Volumul IV Biblioteca Judeţeană ,,Petre Dulfu” Baia Mare, 2009 COLECTIVUL DE REDACŢIE: Gavril Babiciu – Preşedintele de onoare al asociaţiei „Renaşterea Şişeşteană”; Lucia Pop - Şef secţie Istorie – Muzeul Judeţean Maramureş; Ioana Dragotă - Membră a asociaţiei „Renaşterea Şişeşteană”. Asociaţia „Renaşterea Şişeşteană” mulţumeşte în mod special domnului, prof. dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” Baia-Mare, pentru colaborare şi sprijin. Descrierea CIP: Şişeşti - Vatră străbună : Lucrările simpozioanelor din 2007-2008. – Baia Mare : Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, 2007. p. Asociaţia „Renaşterea Şişeşteană” Atenţie la Descriere!!!!!!!!!!!!!! ISBN: 061.3(498 Şişeşti)“2004”:908(498 Şişeşti) Tehnoredactare: Gavril Babiciu şi Alexandru I. Roman 4 Motto: Hai să dăm mână cu mână! Cuvânt către şişeşteni Asociaţiea „Renaşterea Şişeşteană” organizează în fiecare an un simpozion a cărui tematica este strâns legată de comuna Şişeşti şi viaţa locuitorilor ei. În acest volum sunt publicate studiile şi comunicările ştiinţifice susţinute în cadrul sărbătorii „Şişeşti - Vatră străbună” desfăşurate în data de 9-12 august 2007 şi 17 august 2008. Alături de aceste lucrări, publicăm ecourile în presa judeţeană a manifestărilor organizate, alte articole precum şi fotografii, mai vechi şi mai noi, legate de viaţa şi activitatea şişeştenilor, care au legătură sau completează temele abordate. Comunicările, în ansamblu, aduc în atenţie rezultatele unor cercetări riguroase, dezvăluind cititorilor aspecte mai puţin cunoscute, unele chiar inedite, privind Şişeştiul, din vremuri îndepărtate şi până astăzi, ceea ce înseamnă istorie, cultură şi spiritualitate. Lansarea acestui volum se va face în faţa şişeştenilor, în cadrul sărbătorii „Şişeşti - Vatră străbună - 2009”, de Sfână Mărie Mare, zi care dorim să devină „Ziua Recunoştinţei” pentru fiecare şişeştean ori unde s-ar afla, dar mai cu seamă sperăm să fie alături de părinţii, fraţii şi surorile lor şi împreună cu fiii întregului sat să petreacă în cântec, joc, voie bună şi armonie şi să cinstească Şişeştiul şi pe şişeşteni. Celor care ne-au încredinţat lucrările lor spre publicare, a căror conţinut va fi apreciat cum se cuvine de către cititori, precum şi celor care ne-au sprijinit în finalizatea acestei lucrări le mulţumim în numele nosru, al şişeştenilor actuali şi viitori. Unele lucrări susţinute în cadrul simpozioanelor nu sunt incluse în prezentul volum deoarece autorii lor nu le-au definitivat şi prezentat pentru publicare. Răspunderea pentru conţinutul lucrărilor revine autorilor Colectivul de redacţie 5 În perioada 9-12 august a.c. "Şişeşti, vatră străbună", ediţia a Vl-a1 Alec Portase Manifestările sunt organizate de Asociaţia "Renaşterea Şişeşteană" şi sunt următoarele: o tabără de creaţie fotografică (Grupul "ARS" din Baia Mare); Duminică, 12 august, de la ora 9, în sala Primăriei, simpozionul "Şişeşti, vatră străbună", în cadrul căruia sînt anunţate următoarele teme: "Colaborarea dintre Biblioteca Judeţeană "Petre Dulfu" Baia Mare şi Asociaţia "Renaşterea Şişeşteană" (prof. drd. Teodor Ardelean); "Microregiunea Ţara Chioarului", asociaţie ce asigură o colaborare reală a instituţiilor şi organizaţiilor iară scop patrimonial, pentru dezvoltarea economico-socială a localităţilor pe care le reprezintă" (ing. Gheorghe Marcaş); "Zona Şişeştiului, teritoriu propice habitatului" (dr. Carol Kacso); "Prospecţiuni geologice în zona Şişeşti" (ing. Mir-cea Teleptean); "Sculptura, simbol al permanenţei spirituale. Proiecte pentru Şişeşti" (sculptorul Ioan Marchiş); "Concluzii ce se pot desprinde din vizitarea vechilor galerii de mină din Şişeşti, Băile Cojocarului şi Moale Ion" (geolog Dumitru Iştvan); "Proiecte privind valorificarea patrimoniului de carte din biblioteca existentă în cadrul Complexului muzeal Dr. Vasile Lucaciu din Şişeşti" (muzeograf Lucia Pop); "Menţiuni pe cartea veche românească folosită de parohiile din comuna Şişeşti" ( bibliotecar Ioana Dragotă); "Documente inedite privind pe învăţătoarea Aurelia Rusu (prof. Doina Poduţ); "Evoluţia gîndirii politice, sociale şi religioase a părintelui dr. Vasile Lucaciu" (Gavril Babi-ciu); "Vocaţia de militar a şi-şeştenilor" (Dumitru Ţineghe); "Şcoala şişeşteană" (prof. Gavril Ardelean); "Pictorul şi copistul Ştefan Fişeşteanul" (muzeograf Marius Cîmpeanu). În continuarea simpozionului, va fi lansarea volumului III, 1 Articol publicat în Graiul Maramureşului, Vineri, 10 august, 2007. 6 "Şişeşti - vatră străbună", care, în principal, cuprinde lucrările susţinute la simpozioanele ce au fost organizate în anii 2004, 2005 şi 2006. Lucrarea, ce însumează 356 pagini, cuprinde şi alte articole despre zona Şişeşti, semnate, inclusiv, de redactori ai cotidianului "Graiul Maramureşului". Moment important după lansare: ceremonia primirii, în custodia Asociaţiei "Renaşterea Şişeşteană" şi expunerea tabloului "Procesul Memorandiştilor", pictură realizată de artistul plastic maramureşean Aurel Dan. Lucrarea va fi expusă în cadrul Complexului muzeal "Dr. Vasile Lucaciu" din Şişeşti. In încheierea manifestărilor, se vor depune jerbe de flori la bustul şi mormîntul "Leului de la Şişeşti", părintele dr. Vasile Lucaciu De ieri Grupul “ARS” întro tabără de creaţie la Şişeşti2 Alec Portase În perioada 9-12 august 2007, la invitaţia organizatorilor manifestării "Şişeşti, vatră străbună", ediţia a VI-a, Grupul "ARS" din Baia Mare va fi întro tabără la Şişeşti (casa Gavril Babiciu). Timp de patru zile, membrii grupului vor face deplasări în toate satele comunei, dar şi în împrejurimi, încercînd să surprindă aspecte din viaţa localnicilor. La încheierea taberei, cele mai reuşite fotografii vor fi publicate într-un album; vor ilustra coperţi de cărţi, vor intra într-o expoziţie. 2 ,,Graiul Maramureşului”, Joi, 9 august 2007, p. 2. 7 Organizatorii anunţă şi premierea celor mai interesante fotografii, în cadrul manifestării de duminică, atunci cînd se va lansa volumul III / 2007, "Şişeşti, vatră străbună.” Foto: „Spre câmp” (Gheorghe Robescu, grupul ARS). 8 In 12 august se desfasoara simpozionul "Sisesti - vatra strabuna"3 Tot duminica se va lansa cartea cu acelasi nume Ion Burnar Asociatia "Renaşterea şişeşteană" organizează, in perioada 912 august, sarbatoarea "Şişeşti - vatră strabună", aflată la cea de-a VI-a editie. Manifestarea a debutat cu Tabara de arta fotografica, la care participa un grup de fotografi profesionisti, ce fac parte din ARS (Ars Rivulinae Vision) din Baia Mare, pentru a cuprinde pe pelicula foto aspecte din viata si activitatea sisestenilor, urmand ca acestea sa fie valorificate in expozitii viitoare. Punctul forte il constituie manifestarile din 12 august, cand va avea loc un amplu simpozion, incepand cu ora 9, "Şişeşti - vatră strabună", la care vor sustine lucrari: prof. drd. Teodor Ardelean, ing. Gheorghe Marcas, dr. Carol Kacso, ing. Mircea Teleptean, sculptor Ioan Marchis, ing. Dumitru Istvan, muzeograf Lucia Pop, bibliotecar Ioana Dragota, prof. Gavril Ardelean, muzeograf Marius Campeanu si, nu in ultimul rand, Gavril Babiciu, presedintele asociatiei locale "Renasterea sisesteana". Dupa participarea la Sfanta Liturghie, va avea loc lansarea volumului III al cartii "Şişeşti - vatră strabună", in care sunt publicate articole, studii, comentarii monografice cu si depre Sisesti si semnate de oameni ai locului sau de profesori, istorici, ziaristi. Manifestarile vor avea loc in sala de sedinte a Primariei si la Complexul muzeal "Vasile Lucaciu" din Şişeşti. 3 ,,Informaţia zilei de Maramureş”, Vineri, 10 August 2007, p. 9. 9 Renaştere în conştiinţă4 Agustin Cozmuţa Toate bogăţiile din lume sînt ca şi inutile fără un dram de minte care să le perceapă rostul şi sensul. Această calitate distinctivă o are doar omul şi de aceea el este considerat creator de istorie şi nu doar parazit al planetei. Datorită dotării cu raţiune, el are libertatea, dar şi responsabilitatea de a-şi determina cursul vieţii, numit de unii destin. Cum, în fond, omenirea nu e sortită pieirii, ei supravieţuirii, această continuă renaştere e posibilă graţie conştiinţei de care e călăuzită fiecare fiinţă umană. Despre restul speciilor ştim că apar şi, în ultima vreme, mai mult dispar din fluxul existenţei pe pămînt, însă omul are resurse superioare de adaptare spre a fi considerat şi în continuare o cunună a creaţiei divine, purtînd în sine măcar o scîn-teie de nemurire. Patrimoniul istoric şi cultural, acolo unde există şi e cultivat prin contribuţia unor succesive generaţii, trece drept o dovadă de participare a oamenilor la eternitate. Această renaştere în conştiinţă asigură preţuirea trecutului şi aşezarea lui la temelia viitorului, astfel încît calea minţii şi raţiunea de a fi a omului să nu fie smintite de la cele drepte, adevărate şi demne. Perpetuarea şi resuscitarea la actualitate a multor tradiţii locale în comunităţile maramureşene şi nu numai se înscriu ca mărturii nu doar festive şi cu iz de petrecere, ci şi ca o testare a puterii conştiinţei oamenilor de a rezista în faţa tăvălugului nivelator şi adesea nimicitor al trecerii timpului. Ceea ce pare impasibil şi implacabil în ultimă instanţă se loveşte de această voinţă conştientă a omului de a face istorie şi de a locui, fie şi vremelnic, în ea, cu sentimentul apartenenţei la veşnicie. Am trăit acest fior parcurgînd, ca simplu cititor, recentul volum "Şişeşti, vatră străbună", pentru a mă convinge încă o dată că există atîtea motive nu doar ma4 Renaştere în conştiinţă, Graiul Maramureşului, Marţi, 14 aug. 2005, editorial, p.1. 10 teriale, cît spirituale de a obţine reconfortanta stare de continuitate a vieţii umane printr-o nesfîrşită renaştere în conştiinţă. Foto: «Poftă bună» (Valentin Ganţă, grupul ARS). 11 Graiul la Şişeşti5 Alec Portase De Sfînta Mărie Mare - 2007, încă de dimineaţă, puhoaie de lume şi maşini au început a curge spre locul frumos, ca un parc, în care se află sfînta biserică din Şişeşti, maiestuoasă ca o catedrală. Există un obicei bun în zonă: la hramul fiecărei biserici, preoţii din toate localităţile megieşe vin de oficiază sfînta liturghie. Aşa a fost şi miercuri, 15 august 2007, în Şişeşti, la Biserica Sfintei Uniri a Tuturor Românilor, care are hramul Adormirea Maicii Domnului. Zece preoţi au oficiat liturghia, în timp ce, în biserică şi în jurul ei, erau cca 3.000 de oameni. La încheierea liturghiei, a fost sfinţită o cruce, după care, conform unui ritual pregătit dinainte, şase feciori au ridicat icoana Sfintei Marii şi alţi şase feciori au ridicat pe umeri statuia Sfintei Marii. Fete fecioare au ridicat praporii şi s-a prins a ieşi din biserică, pentru a-i da înconjur de trei ori. Obiceiul de-a alătura icoana (un simbol al ortodoxiei) şi statuia (simbolul grecocatolicismului) dăinuie încă de la sfinţirea bisericii. Dar să vă descriu impresionantul alai în desfăşurarea lui: o fată fecioară a dus crucea, după care o altă fecioară a purtat praporul cel mare, flancat de alte fecioare cu o mulţime de prapori, evanghelia dusă de protopopul de Baia Mare, în grupul celor zece preoţi, icoana Sfintei Marii, de dimensiuni impresionante, dusă pe umeri de cei şase feciori, urmată de statuia Sfintei Marii, purtată de alţi şase feciori. Urmează mulţimea de credincioşi, de ordinul miilor, care formează un cerc viu, mergător în jurul bisericii. După înconjurarea de trei ori a bisericii, praporii, icoana şi statuia au fost duse la locurile lor din biserică. La ieşirile din curtea bisericii, cei zece preoţi miruiesc credincioşii, după care sînt îmbiaţi cu o felie de cozonac şi un pahar de horincă. La casele şişeştenilor sînt invitaţi credincioşii veniţi din alte localităţi, neamuri şi prieteni de-ai lor. Se întinde masa mare, cu bucate alese şi vin din cel mai bun. Fac menţiunea, în încheierea acestei relatări, că Biserica din Şişeşti “Pro S. Unione Omnium Romanorum” a fost sfinţită la 27 august 1891, fiind ctitorită de preotul greco-catolic dr. 5 Articol publicat în Graiul Maramureşului, 17. 08. 2007. 12 Vasile Lucaciu, după un proiect făcut de preotul arhitect Alexiu Berinde, paroh de Seini. Ridicarea bisericii a durat cinci ani. Un corn din vremea lui Ştefan cel Mare. Monument al naturii (încă) nedeclarat În cele patru zile trăite la Şişeşti, în tabăra organizată de Asociaţia “Renaşterea Şişeşteană”, prin invitarea Grupului “ARS”, am auzit o informaţie care m-a pus iute în mişcare: în Şişeşti se află un corn foarte bătrîn, adevărat monument al naturii. Am coborît iute prin curtea bisericii, am traversat Valea Şişeştiului, am mai mers pe-o uliţă pînă am ajuns sub Dîmbu Mare, în gospodăria lui Vasile Tentiş (Văsălica Picului), nr. casei 15 (vechi)/263 (nou). Foto: Cornul secular (Valentin Ganţă, grupul ARS). Aproape că nu-i cătun în judeţ prin care să nu fi călcat, după cum am bătut munţii cei mari şi mici ai judeţului, cu pădurile lor, însă n-am văzut niciunde un corn mai mare decît aici! Măsurăm circumferinţa arbustului, la înălţimea de un metru faţă de pămînt: rezultă că are circumferinţa de 2 metri şi 5 centimetri. Apreciem 13 diametrul la 60 de centimetri, înălţimea la 8 metri. Este deosebit de rămuros şi este doldora de coarne coapte, dulci-acrişoare, aromate. Văsălica Picului, proprietarul cornului, îmi spune că, an de an, face horincă din coarne, care iese delicioasă, precum cea din pere puturoase. Cît este de bătrîn cornul? - îl întreb. “Tata şi bunicii mi-au spus că îl ştiu atît de gros de cînd erau ei prunci. Cred că acest corn este de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Aş săpa la rădăcina lui, poate oi găsi acolo o comoară ascunsă.” Semnalez această mare raritate autorităţilor abilitate pentru a face demersurile ca acest corn să fie declarat monument al naturii, adică să fie ocrotit de lege. Un gărdişor protector în jurul lui, ca şi o tăbliţă de prezentare sînt absolut necesare. Un corn foarte bătrîn, dar care-i, totuşi, mai… tînăr decît cornul de la Şişeşti, avem în satul Coltău. La Fîntîna Rece Odată eram în Corătură, un loc din marginea satului Rus, comuna Dumbrăviţa. Prietenul Ionică, un rusan, îmi povestea întîmplări din pruncia lui. Cînd era la lucrul cîmpului, tatăl său îi punea ulciorul în mînă şi-l trimitea să-i aducă apă de la Fîntîna Rece. Ca să ajungă acolo, pruncul de 7-8 ani avea de străbătut Sătinescu, un cîmp-păşune lung şi lat cît zarea. Dincolo de Sătinescu începe Şişeştiul. Acolo, în Şişeşti, este Fîntîna Rece. Ionelu a lu Pavălu Petruchii (aşa-i spune prietenului meu în Rus) se ducea mai întotdeauna la Fîntîna Rece, tocmai în Şişeşti, de-i aducea apă tatălui său. Dar se mai întîmpla cîteodată că, ademenit de fotbal sau cireşe, să ia apă de la alt izvor sau fîntînă, de pe-aproape. Tatăl său ducea ulciorul la gură, scuipa iute apa şi spunea: “Nu-i de la Fîntîna Rece!”. Atît de bună este apa de la Fîntîna Rece încît este cunoscută peste sate şi vin oamenii din multe părţi aici după bunătatea de apă. Monumentul memorial “Vasile Lucaciu” 14 la Satu Mare Traian Ursu Imaginea şi memoria lui Vasile Lucaciu nu puteau să dispară, pentru românii sătmăreni, ardeleni sau din toată ţara, acum România Mare, o dată cu trecerea lui la cele veşnice, la 28 decembrie 1922. Numele lui nu putea să intre în anonimat. Aşa că, “Încă în 1924, ca o primă iniţiativă de cinstire a memoriei sale, se înfiinţează la Satu Mare „Reuniunea de cântări şi muzică V. Lucaciu”, cu gândul mărturisit de „a afirma şi propaga cultura românească în acest colţ de ţară”1. Peste doi ani aflăm de intenţia sătmărenilor de a-i ridica un monument, când se spune: “Azi după trei ani şi câteva luni de la moartea acestui bărbat, din iniţiativa şi cu concursul mai multor intelectuali din localitatea şi din judeţul Satu Mare se va ridica în acest oraş…un monument falnic care va eternia faptele acestui mare erou al neamului”2. Dar şi la Baia Mare erau intenţii similare. Prin urmare, “…La 2 august 1926 fostul secretar personal al lui Lucaciu – Sigismund Lenghel – a propus ridicarea unui monument în cinstea marelui patriot, iar la 14 august se formează Comitetul care trebuia să adune fondurile necesare pentru ridicarea statuii în centrul oraşului Baia Mare (centrul vechi)”3. Sătmărenii, însă, acţionează concret şi la 16 ianuarie 1927 se face anunţul, că: “Zilele acestea a fost expusă în cabinetul d-lui prefect al judeţului bancheta (macheta n.a) statuii dr. V. Lucaciu, datorită artistului sculptor şi pictor Aurel Popp. Bancheta redă minunat figura dârză a eroului de la Şişeşti. Este o operă de mare valoare şi credem că locuitorii acestui judeţ vor lupta din răsputeri spre a realiza fondul necesar. Statuia va costa 9 milioane. Va avea o înălţime de 9 metri şi va fi aranjată înaintea bisericii greco catolice (ortodoxă unită n.n.) române”4. Prefectul judeţului, I.C.Barbul întruneşte “Comitetul sătmărean pentru ridicarea monumentului, în 15 16 mai 1927, având de discutat „lucrările pregătitoare deja îndeplinite, precum şi a proiectului de lucrări”. Comitetul, alegând ca preşedinte de onoare pe Octavian Goga, ministrul de interne, ca preşedinte activ pe P.S. episcop Hossu de la Gherla, ca vicepreşedinte pe dr. I.C. Barbul, prefectul judeţului, iar ca secretar pe Augustin Ferenţiu, primarul oraşului Satu Mare „însărcinează pe Aurel Popp, artistul cu renume ce a trecut şi graniţele ţării, ca să execute lucrările de artă, privitoare la monument”5. Lucrurile iau un aspect mai concret după numirea ca prefect al judeţului, la 20 aprilie 1935, a dr. Octavian Ardelean. Într-un “apel către toate instituţiile publice şi culturale din judeţ” – spunea: “…O datorie elementară ne impune tuturora care azi ne găsim beneficiarii eroismului acestui mare bărbat al neamului de a ne aduce prinosul nostru de recunoştinţă memoriei sale, eternizându-i măreaţa lui figură într-o statuie demnă de faptele sale patriotice. Dorind a răspunde acestui sentiment de datorie naţională reprezentanţii salariaţilor publici şi particulari întruniţi în ziua de 20 a lunii curente (iunie) la o consfătuire în cabinetul şi sub preşidenţia d. prefect al judeţului, au decis în unanimitate următoarele: Se renunţă la leafa de o zi de către toţi salariaţii publici şi particulari cu scopul de a erija în municipiul Satu Mare statuia marelui fiu al judeţului, dr. Vasile Lucaciu. Această statuie urmând să fie dezvelită la data de 1 decembrie a.c. (1935 n.n.), reţinerea acestei contribuţii se va face din salariile lunii iulie…”6. La mai bine, deci, de 10 ani de la lansarea ideii ridicării unui monument memorial în onoarea lui Vasile Lucaciu, în Satu Mare, cu o întârziere de un de zile faţă de data preconizată în iunie 1935, în decembrie 1936 a sosit momentul mult aşteptat de către Prefectura judeţului Satu Mare. Statuia, realizată după proiectul artistului Cornel Medrea, cel care a câştigat concursul, dintre cei 14 artişti participanţi; între aceştia fiind şi Oscar Han (1891-1976), Aurel Popp (1879-1960), Gheorghe Man, sculptor, profesor la Liceul “Gheorghe Şincai” ş.a. 16 Ca urmare, Prefectura judeţului Satu Mare, poate trimite, în sfârşit, acum, în luna decembrie a anului 1936, invitaţii la personalităţile centrale şi locale, la instituţiile şi întreprinderile judeţene, la asociaţiile şi uniunile organizate pe diferite domenii şi ocupaţii etc., prin care le anunţa, le chema să participe la eveniment. O astfel de invitaţie, cu nr. 16.912/1936, este trimisă la “Asociaţia Foştilor Voluntari din Ardeal” (denumirea exactă: “Uniunea Foştilor Voluntari Români Ardeleni şi Bucovineni” U.F.V.R.), având sediul central în Cluj. Dăm conţinutul integral al adresei, care sună astfel: “Domnule Preşedinte Avem onoare a aduce la cunoştinţa Domniei-Voastre că la Satu Mare, la 13 Decembrie 1936, va avea loc, în cadrul unor mari serbări populare, dezvelirea statuiei marelui luptător, Vasile Lucaciu, la care şi cu prilejul prezentei, Vă adresăm o respectuoasă invitare pentru participare. Vasile Lucaciu reprezintă cea mai proieminentă figură din istoria politică a Românilor Ardeleni în năzuinţa lor spre Unire. Prin pilda vieţii sale, el este cel mai virtuos dintre martirii neamului, care de la tribună şi altar a propovăduit şi apărat sfânta lege a patriotismului şi a credinţei noastre creştineşti. 17 În simţământul unanim de pietate şi de recunoştinţă pe care Ţara întreagă şi în special Ardealul îl datorează şi-l păstrează „Leului de la Şişeşti” inaugurarea monumentului lui Vasile Lucaciu la Satu Mare, trebuie să întrunească în jurul statuiei sale, întreaga populaţie a ţinutului nostru, întreg Ardealul apărat de el şi pe cei mai de seamă reprezentanţi ai Ţării ca o nouă chezăşie a solidarităţii integrale pentru clipele hotărâtoare de viitor ale neamului. “Asociaţia Foştilor Voluntari din Ardeal” (această sintagmă a fost completată cu un scris de mână n.n.) părtaşa şi sprijinitoarea tuturor celor mai de seamă evenimente din viaţa naţională a Ardealului, pentru memoria lui Vasile Lucaciu, suntem siguri că ne va asigura toată contribuţia sa – Apelăm la binevoitorul sprijin, rugându-Vă ca printr-un apel dat tuturor membrilor societăţii Dvs. să-i lămuriţi şi să-i îndemnaţi de a participa la această inaugurare a statuii. Programul sumar al serbărilor este următorul: La ora 10 dimineaţa Te-Deum la statuia V. Lucaciu, din Piaţa I.C.Brătianu. La ora 10 ½, Cuvântările oratorilor. La 11 ½, Defilarea participanţilor în faţa statuiei lui V. Lucaciu. La ora 21 seara Festival artistic la teatrul „Notara”. Primiţi asigurarea înaltei noastre stime şi consideraţiuni. Satu Mare, la 27 Noembrie 1936. Comitetul de organizare al serbărilor Prefect Secretar 7 Dr. Ardelean Indescifrabil8 În stânga, pe reversul filei, preşedintele organizaţiei centrale a U.F.V.R., de la Cluj, trimite invitaţia, în original, preşedintelui Despărţământului Satu Mare, cu Nr. 801/1936 Domnului Dr. Gavril Oşianu Preşed(intele) Desp(ărţământului) U.F.V.R. Satu Mare – spunând: „Se remite în original spre executare, cu rugămintea să reprezentaţi la serbările de mai sus Uniunea noastră.” – Şi continuă-: „Marele patriot V. Lucaciu a avut un mare rol la formarea Legiunilor de români în România şi Italia.” 18 Cluj, la 7/XII.1936 Cu dragoste Camaraderească Preşedinte (s.s.i.) Secretar general; M. Guiu, iar stampila are legenda: "Uniunea Foştilor Voluntari Români Cluj”. Preşedintele Despărţământului Satu Mare a U.F.V.R. primeşte şi el o invitaţie cu acelaşi conţinut ca şi invitaţia trimisă la Cluj şi de la Cluj pentru el, dar mai primeşte una, personală, cu următorul conţinut: “Domnule preşedinte, Comitetul de organizare a serbărilor dezvelirei monumentului lui Vasile Lucaciu, stabilind programul serbărilor din 13 Decembrie a.c. (1936 n.n.) a hotărât ca la defilare să participe şi reuniunile şi societăţile din acest oraş în frunte cu co(ducător)ii lor. Cu onoare ne rugăm deci să binevoiţi a convoca pe membrii Societăţii ce conduceţi, cari în grup să se prezinte la serbarea în Parcul Carol II unde este locul anume fixat pentru societăţi şi reuniuni, iar după terminarea serbării să se încoloneze pentru defilare conform programului stabilit. Defilarea se face în rânduri de câte patru în faţa statuiei şi membrilor Guvernului cari vor primi defilarea, aşezându-se apoi iară la locurile fixate, unde vor asista la celelalte defilări. Serbarea se începe fix la 10 a.m. deci cu onoare ne rugăm să binevoiţi a fi prezenţi cel mai târziu la ora 9 ¾. Primiţi asigurarea consideraţiunii noastre. Satu Mare, la 8 Decembrie 1936. Prefect Subprefect Domniei-Sale Domnului Preşedinte al Uniunei Foştilor Voluntari loco”9. Pe reversul invitaţiei, trimisă de la Cluj şi primită în 10 Dec.1936, dr. Gavril Oşianu, preşedintele Despărţământului Satu Mare al U.F.V.R. a notat: “Rez(oluţiune U.F.V.R. Despărţământul Satu Mare, nr. 18/1936. Domnule Preşedinte (de la Cluj n.n.), Cu onoare vă aduc la cunoştinţă că primind adresa Dvs. nr. 801/1936 din 7 a lunei curente, m-am prezentat în fruntea unei delegaţii de membri la serbările, cari au avut loc în Satu Mare la 13 Dec. cu ocaziunea dezvelirei statuiei marelui patriot Dr. V. Lucaciu şi am depus pe soclul statuiei în numele Uniunii F.V. o frumoasă coroană cu lauri. Baia Mare, la 15 Dec. 1936. Cu toată stima”10. 19 N O T E: 1 Negoiţă Lăptoiu, Monumentul elocinţei: Vasile Lucaciu, de Cornel Medrea, în “Satu Mare Studii şi comunicări”, vol. II, [coordonator: Viorica-Lucia Ursu], [Satu Mare], 1972, p. 352; (Cf. Apelul Reuniunii de cântări şi muzică “Vasile Lucaciu”, în Satu Mare nr. 24 din 29 noiembrie 1936, p. 4). 2 Negoiţă Lăptoiu, Ibid; (Cf. S. Todica, Dr. Vasile Lucaciu, în Satu Mare, VIII, nr. 48 din 20 iunie 1926, p. 1). 3 Negoiţă Lăptoiu, Ibid; (Cf. Valeriu Achim, Aurel Socolan, Dr. Vasile Lucaciu, luptător pentru drepturile româneşti şi Unirea Transilvaniei cu România, Baia Mare, 1968, nota 208). 4 Negoiţă Lăptoiu, Ibid., p. 352-353; (Cf. Statuia lui vasile Lucaciu – opera artistului sculptor Aurel Popp, în Satu Mare, IX, nr. 3, din 16 ianuarie 1927, p. 2. 5 Negoiţă Lăptoiu, Ibid., p. 353; (Cf. Adunarea Comitetului pentru ridicarea unui monument Vasile Lucaciu, în Satu Mare, IX, nr. 21, din 16 ianuarie 1927, p. 2. 6 Negoiţă Lăptoiu, Ibid., p. 353-354; (Cf. O frumoasă iniţiativă a dlui prefect Dr. O. Ardelean, în Gazeta Sătmarului, VI, 146, din 7 iulie 1935). 7 Ardelean Octavian, prefectul liberal pentru judeţul Satu Mare, era medic radiolog, născut în Negreşti Oaş. A adus primul aparat roentgen (röntgen) în judeţul Satu Mare. Informaţie comunicată în anul 1976 soţiei mele, Viorica-Lucia Ursu, muzeograf principal, şefa Secţiei de istorie din Muzel judeţean Maramureş, atunci. i-a făcut o vizită la Ploieşti, unde se stabilise ca refugiat, din 1940. Cu acea ocazie a informat-o despre existenţa unui mobilier ce a aparţinut lui George Pop de Băseşti, şi care se afla la Câmpina. Acolo era un frumos şi masiv mobilier de bucătărie. 8 Direcţia Generală a Arhivelor Statului Filiala Baia Mare. Prefectura judeţului Satu Mare Dosar 29/1934-1947, fila 12 (av. şi rev.). 9 Ibidem 10 Ibid., fila 12 rev. 20 “Festivalul porumbului” Gheorghe Marcaş Preşedinte CCI Maramureş Informaţiile pe care ni le dau diferite surse scrise sau orale ale poporului nostru sunt completate de ştirile puse la dispoziţie de această imensă “bază de date” istorice care este pământul României şi care ies la lumină fie întâmplător, odată cu răsturnarea brazdei plugului fie prin săpăturile academice, universitare sau întâmplătoare. Fiecare descoperire ne confirmă că nu sunt epuizate dovezile sau noutăţile istorice, că nu ştim totul sau aproape totul şi că n-a mai rămas nimic de descoperit şi de cercetat. Mai sunt multe umbre şi conuri de umbre în cartea încă nescrisă a istoriei poporului nostru. Uneori, nici faptele şi nici informaţiile descoperite şi publicate nu sunt cunoscute de unii specialişti, cu atât mai puţin de publicul larg. Există tomuri întregi de publicaţii, reviste şi cărţi care “vorbesc” despre noi, despre poporul nostru şi care “zac” în arhivele din ţară şi/sau străinătate necunoscute nouă, fie datorită lipsei de informare, fie a lipsei posibilităţilor de abordare sau a neglijenţei. De aceea, informaţiile vechi de zeci şi sute de ani necesită să fie scoase din arhivele păstrătoare şi aduse la lumina zilei. Astfel, am găsit de cuviinţă, ca un cititor şi căutător din arhive şi cărţi, să atrag atenţia asupra unui eveniment istoric important, pentru unii dintre noi, trăitori pe acest colţ de pământ strămoşesc care este judeţul nostru Maramureş. Informaţia pe care doresc să o prezint este de importanţă istorică pentru istoriografia locală economică a Maramureşului. Este vorba de istoria introducerii porumbului în judeţul nostru. Date istorice cu privire la introducerea porumbului în Ţările Româneşti şi Transilvania nu sunt precis stabilite. Privitor la începuturile culturii porumbului în aceste ţinuturi româneşti, se găsesc in21 formaţii concrete în diferite însemnări, cronici, letopiseţe sau unele acte ale administraţiilor locale legate mai ales de unele drepturi sau îndatoriri ale producătorilor agricoli. Unde s-a cultivat mai întâi porumbul, în care regiune a României: în Transilvania, în Moldova sau Muntenia? În orice caz, sursele de informare de care dispune istoriografia română şi străină localizează că, în a doua jumătate a secolului XVII-lea, începe să existe documente cu privire la introducerea în cultură a porumbului în Ţările Româneşti şi Transilvania. Porumbul apare ca o cultură necesară asigurării hranei pentru animalele şi mai apoi pentru hrana populaţiei de la sate. Porumbul venea să înlocuiască meiul şi hrişca care constituiau, mai ales în Moldova şi Muntenia, hrana de bază a iobagilor şi a animalelor, produse agricole care nu erau cerute ca haraci tributul către Poarta Otomană. Încet - încet, cultura porumbului, care era o cereală mult mai productivă şi mai consistentă în hrana oamenilor şi animalelor se extinde în culturile ţărăneşti în detrimentul meiului şi a hrişcei şi, mai târziu pe terenurile latifundiare. Dacă în Moldova prima menţiune despre cultivarea porumbului este localizată în timpul domniei lui Constantin Duca (16931695) de către cronicarul Ion Neculce, în Muntenia sursele, susţinute de majoritatea cronicarilor, stabilesc că sub domnia lui Şerban Cantacuzino (1679-1688) a fost introdus porumbul în cultură, venind pe filiera balcanică, probabil otomană. În Transilvania, porumbul a fost introdus venind din vest, sub domnia principelui Racozi I (1631-1648). E Bielz, în lucrarea sa “Handbuch des Landeskunde Siebenbürgens” apărută la Sibiu în 1857 afirmă că porumbul se cultiva în Transilvania începând cu secolul XVII. Documentar, îl întâlnim începând din 1639, în circumscripţiile urbariale, mai întâi în districtul Chioarului, deci în zona Ţării Chioarului, apoi pe Valea Someşului din 1652, pe Valea Târnavelor şi în Sălaj din 1689 şi apoi pe Valea Mureşului din 1697. Porumbul a fost cunoscut, la început, sub diferite denumiri în Transilvania sub denumirea de cucuruz, în Moldova de păpuşoi, iar în Muntenia se pare că se utilizau ambele denumiri şi, în plus şi unele de porumb, legat fenologic de planta-arbust porumbar, care 22 creşte în mod spontan şi a cărei înflorire este semnalul timpului favorabil al însămânţării porumbului. În secolul al XVIII-lea, extinderea culturii porumbului a cunoscut o dezvoltare extraordinară, astfel că acesta a devenit alimentul de bază al oamenilor şi animalelor de la sate. Mămăliga de porumb, care înlocuia cu succes - ca gust şi putere nutritivă - meiul, a devenit alimentul de bază al ţăranului român. Introducerea porumbului a produs, în România, o adevărată revoluţie în agricultura noastră, influenţând pozitiv dezvoltarea economică, socială şi culturală a poporului român. Impactul introducerii porumbului în secolele XVIIXVIII în România a pregătit condiţiile dezvoltării unei economii moderne care se va declanşa în următoarele secole. Ce legătură este între această informaţie istorică şi acest editorial? Are o importanţă deosebită pentru noi, maramureşenii şi în mod deosebit pentru localităţile aparţinând Ţării Chioarului. Se consemnează astfel că, această plantă cerealieră de importanţă hotărâtoare în dezvoltarea economică a unei ţări, porumbul, a fost cultivat pentru prima dată în 1639 în circumscripţia urbarială, districtul Chioarului din care făcea parte şi localităţile rurale din jurul Băii Mari şi Băi Sprie, în care la loc de frunte se află localitatea Şişeşti. Pentru noi, maramureşenii, şi pentru România, zona Chioarului devine un moment istoric deosebit de important, căruia trebuie să îi acordăm atenţia cuvenită, astfel încât să ajungă un eveniment şi o manifestare aniversară care să devină o sărbătoare anuală pentru această parte a ţării. Prin acest mesaj, venim cu propunerea ca în localităţile componente Microregiunii Ţara Chioarului, cu satele aparţinătoare, anual să sărbătorim evenimentul la nivel local, care să devină cu timpul regional şi naţional, prin organizarea “Festivalului Porumbului” al cărui slogan să fie “Cultura porumbului şi efectele sale asupra civilizaţiei satului românesc”. Această sărbătoare să aibă loc în luna august, de sărbătoarea Sfânta Maria sau în septembrie şi să se desfăşoare pe trei paliere, şi anume: sesiunea de comunicări ştiinţifice pe teme legate de cultura porumbului în agricultura românească şi internaţională, la 23 care să participe oameni de ştiinţă, cercetători, specialişti în domeniu din cadrul Academiei Agricole a României, institute de cercetări, universităţi, direcţii agricole, fermieri ş.a. sesiunea de dezbateri, seminarii, mese rotunde pe tema “Influenţele culturii porumbului asupra civilizaţiei omenirii” - cu localizare la zona Maramureşului, Transilvaniei şi a României, la care să participe oameni de cultură, cercetători în domeniu, asociaţii şi fundaţii, meşteşugari şi fermieri. La loc central să se afle cultura şi tradiţiile locale, ca efect al porumbului în viaţa ţăranului maramureşean şi nu numai a acestuia. expoziţia pe tema “Cultura seculară a porumbului în Ţara Chioarului” în care să se prezinte producătorii de seminţe, cultura bio şi eco a porumbului, maşini şi utilaje agricole, rase de animale consumatoare de porumb, obiecte de artă şi de uz casnic din porumb, artă culinară în trecut şi prezent etc. Aceste evenimente propunem să fie organizate de Prefectura judeţului, Consiliul judeţean, Camera de Comerţ şi Industrie, Microregiunea Ţara Chioarului, împreună cu Academia Agricolă şi instituţiile de învăţământ superior, Muzeul Maramureşului ş.a. 24 Date geologice pentru instituirea unor rezervaţii geologice în zona Dăneşti - Şurdeşti Dumitru Istvan Date generale. Zona localităţilor Dăneşti-BontăieniCetăţele-Şurdeşti este caracterizată de prezenţa unui relief cu totul specific, datorat prezenţei unor roci vulcanice neogene acide (dacite şi riolite), neîntâlnite în alte locuri ale lanţului vulcanic neogen Igniş-Gutâi-Lăpuş-ŢibleşToroiaga-Căliman-Gurghiu-Harghita. Din punct de vedere geografic, zona prezentată este situată la marginea nordică a depresiunilor Baia Mare (în care se încadrează localităţile Dăneşti şi Bontăieni) şi Copalnic (Şurdeşti), localitatea Cetăţele fiind situată chiar pe interfluviul dintre cele două depresiuni. Ca unitate geomorfologică, zona prezentată este situată în cea mai mare parte în aria Piemontului Negreii, sector cu deluvii extinse şi groase, provenite de pe flancul sudic al impozantului stratovulcan Mogoşa (1247 m). Etnografic, zona a fost inclusă de regulă în Ţara Chioarului, deşi particularităţiele ei de mai multe secole o individualizează ca nucleul cel mai autentic al „Fisculaşului”, domeniu rural ce presta activităţi conexe mineritului (nu cetăţii Chioarului), necesare pentru Administraţia minieră din zona Baia Mare-Baia Sprie. Morfologie. Apariţiile de roci vulcanice acide neogene din acest sector se manifestă sub forma unor măguri cu versanţi abrupţi, pe alocuri stâncoşi, uneori bordaţi de faleze stâncoase prelungi, cu abrupturi de 35-40 m înălţime (Piatra Roşie). Rocile vulcanice acide străpung fundamentul sedimentar neogen, ele fiind ulterior diferenţiate net în relief datorită proceselor de eroziune diferenţială, care au erodat mai mult din rocile sedimentare decât din cele eruptive, mai rezistente la eroziune. 25 Acest relief unic de măguri vulcanice se încadrează într-un spaţiu limitat, cu lungime est-vest de cca 6 km şi lăţime nord-sud de 4 km. Cea mai extinsă apariţie de dacite/riolite de Dăneşti are o lungime NV de 1,4 km şi o lungime de 0,4 km, cuprinzând vârfurile Pleşa (507 m) şi Teiului (551 m) (nume în care recunoaştem, la fel ca în alte locuri, un fost „Schei” sau „Chei”, cu referire la defileul V. Bulzului care strabate transversal această apariţie, Mândra Vedere de la Dăneşti (menţionată cu acest nume din sec. XIX) şi Pleşcuţa (423 m), la nord de vf. Pleşa. Apariţiile de dacite de Piatra Roşie - Cetăţele sunt mai frecvente, cele mai extinse fiind cele din Piatra Roşie şi dealul Cetăţeaua de la Cetăţele, precum şi în dealul Blidiriştea (654 m ). Date petrografice. Cea mai mare parte dintre rocile eruptive neogene prezente în zona analizată aparţin Complexului dacitic de Dăneşti-Piatra Roşie. Acest complex (existent doar în acest sector) cuprinde două tipuri principale de roci: Dacitele de Piatra Roşie-Cetăţele. Sunt aproape în exclusivitate cu caracter piroxenic, amfibolii fiind prezenţi cu totul sporadic. Cel mai adesea piroxenii apar în aglomerări cu plagioclazi şi oxizi primari, ,mai rar formând aglomerări formate exclusiv din piroxeni… masa de bază este în ansamblu fin microlitică, cu textură fluidală, frecvente fiind şi cazurile în care sticla vulcanică apare în condiţii însemnate (Kovacs, 2002). Dacitele/riolitele de Dăneşti au o compoziţie minerală complexă, datorită prezenţei şi gradului de dezvoltare a multor minerale. Unele fenocristale au dimensiuni mari (plagioclazii şi cuarţul de până la 5-6 mm), ele fiind reprezentate de plagioclazi, cuarţ (3-13%), biotit (2-6%), amfiboli şi piroxeni. Masa fundamentală este variată, de la hialină până la cea cu rare microlite de plagioclazi, asemănătoare cu cea a dacitelor de Piatra Roşie-Cetăţele. Se consideră că dacitele/riolitele de Dăneşti s-au format prin amestecul unei magme foarte acide cu o magmă bazică, iar dacitele de Piatra Roşie-Cetăţele, dintr-o magmă intermediară (Kovacs, 2002). Rocile Complexului dacitic de Piatra Roşie – Cetăţele au o vârstă de 11,6 milioane ani (vârstă stabilită prin analize izotopice de 26 potasiu şi argon), ce corespunde Pannonianului inferior Spre nord, Complexul dacitic de Dăneşti-Piatra Roşie este bordat şi de alte roci. În dl. Muta Mare apar andezite piroxenice de Muta Mare, andezite cenuşii, porfirice cu feldspaţi şi piroxeni. Forma de zăcământ a rocilor eruptive. Forma de zăcământ a rocilor eruptive este caracterizată de prezenţa domurilor extruzive, constituite din lave şi lave clastice, care bordează nucleul domului. În Piatra Roşie de la Şurdeşti, faleza deschide flancul unui dom poligenetic unic, unde lateral se trece la depozite vulcanoclastice- resedimentate şi stratificate, în contact direct cu lavele. Obiective geologice care ar merita protejate 1. Piatra Roşie – Şurdeşti. Este un perete vertical cu o lungime de cca m, având o înălţime de cca 40 m. În partea verstică, în baza abruptului sunt prezente roci clastice cu elemente mixte (dacite de Piatra Roşie-Cetăţele şi dacite/riolite de Dăneşti) având dimensiuni variate (3-5 m), într-o matrice ce are pe alocuri cuarţ magmatic şi biotit. La partea superioară se trece la epiclastite sortate şi stratificate, în care predomină elementele de dacite de Piatra Roşie-Cetăţele. În acest abrupt, Clubul de Speologie Montana Baia Mare a explorat şi cartografiat în anul 2006 prin escaladare alpină, un abri (excavaţie naturală în perete) cu tavan orizontal, având o lungime de 22 m, înălţime maximă de 8,5 m şi o adâncime în perete de 10,2 m, cavitate naturală vizibilă din drumul asfaltat, formată prin eroziunea nivelelor mai friabile, golul fiind conservat de prezenţa unui strat mai compact şi rezistent în tavan.În partea estică a abruptului se trece la dacite de Piatra Roşie-Cetăţele compacte (aici fiind locul lor tipic de dezvoltare). În aceste roci se află Peştera lui Pintea, o cavitate naturală formată într-un mod unic: apele pătrunse descendent prin fisuri, au ajuns să fie acumulate pe o suprafaţă de acumulare care este de fapt o suprafaţă de răcire a lavelor. Aici fenomene normale de îngheţ-dezgheţ au determinat fragmentarea masei de bază sticloase a rocii într-un fel de nisip vulcanic, creând astfel golul subteran. Cavitatea are o dezvoltare de 19,8 m, o denivelare de + 1,3 m, înălţimi de la 1,3 m (la intrare) la 2,3 m (în capătul cavităţii). În baza abruptului Pietrei Roşii se află Clăile de Piatră, blo27 curi desprinse din abruptul Pietrei Roşii şi ajunse pe pajiştea din bază. Legenda spune că Sf. Petru trecând într-o duminică pe aici, a pedepsit un om care făcea clăi de fân, transformându-i clăile în pietre. 2. Defileul Văii Bulzului este un defileu vulcanic, de tipul Cheilor Tătarului (cel care acum este „raşchetat” de lucrările ce vor aduce apa în foarte multe locuri). Apele V. Bulzului provin de pe versanţii sudici ai Mogoşei , drenează o suprafaţă extinsă şi întâlnind în cale obstacolul format de domul extruziv Pleşa-Teiul, l-a fierăstruit cu răbdare multe milenii, creând un defileu scurt dar pitoresc, pe alocuri chiar impresionant prin înălţimea pereţilor stâncoşi. În amonte de defileul de pe V. Bulzului există o formă reziduală spectaculoasă,sub forma unui turn de 15-20 m înălţime, constituită din piroclastite ale dacitelor/riolitelor de Dăneşti, a cărui dezagregare a fost împiedecată de protecţia unei lespezi de andezit, prezente la partea superioară. 3. Mândra Vedere. Măgură constituită din dacite/riolite de Dăneşti, important punct de belvedere asupra localităţilor de pe rama depresiunii Baia Mare. Situată în apropierea băilor de la Dăneşti, a constituit unul din punctele îndrăgite de promenadă pentru multe generaţii de utilizatori ai apelor minerale medicinale de la Dăneşti. La sfârşitul sec. XIX este menţionat ca „Mundra vegyere”. 28 4. Bulbucul Mare şi Bulbucul Mic. La sud de Piatra Roşie şi de drumul judeţean Baia Sprie-Cavnic se află o apariţie de dacite de Piatra Roşie, intens afectată de eroziune, bordată de grohotişuri şi „ornată” de prezenţa unor turnuri reziduale spectaculoase atunci când sunt admirate din apropiere. În anul 1995 pe Bulbucul Mare (491 m), stânca mai vestică, fără pădure, a fost ridicată o cruce de marmură, în memoria eroilor din cele două războaie mondiale, precum şi a victimelor din închisorile comuniste. Accesul la crucea memorială a fost amenajat de către Biserica greco-catolică (denumită acum ceva mai complex) într-o Cale a Crucii, caracteristică ritualurilor catolice de comemorare a ultimelor momente de înainte de Crucificarea lui Isus. Bulbucul Mic (487 m) este un turn dacitic mai puţin vizibil, datorită învelişului păduros, situat spre est de Bulbucul Mare. Accesul este dinspre Obcină şi vizitatorii pot admira nu doar o morfologie ce ne aduce aminte de stampe vechi japoneze (cu stânci şi arbori), ci şi câteva mici cavităţi tectonice. 5. Canionul Pietricea. Este situat în localitatea Bontăieni, fiind un scurt dar spectaculos defileu tectonic în dacitele de Piatra Roşie. Dacă ar trebui de făcut o diferenţiere după importanţă a celor 5 obiective geologice prezentate, aceasta nu ar fi posibilă deoarece toate cele 5 obiective au importanţă majoră. Comparaţia ar fi putut fi făcută doar cu alte obiective geologice din aceeaşi zonă, existente dar de importanţă mai redusă, care de altfel nici nu au fost prezentate aici. 29 Abriul din Piatra Roşie (Şurdeşti) Minghiraş Traian, Clubul de Speologie „Montana” Baia Mare În drum spre obiectivele noastre de interes, nu de puţine ori ne-a atras atenţia impunătorul perete al Pietrii Roşii din Şurdesti, în care există un anume pilier, care din drum era susceptibil de a adăposti în spatele lui o posibilă galerie de peşteră, fenomen destul de rar întâlnit în aceste tipuri de roci (epiclastite vulcanice). Spre peştera – abri (abri-ul este o cavitate naturală ce are o lăţime mai mare decât adâncimea) se poate ajunge abordând un traseu ce pleacă din zona ultimelor case dinspre Cavnic, traseu situat Foto: „Piatra Roşie” (Ionică Pop, grupul ARS) pe un jgheab abrupt, situat perpendicular pe abrupt. Dupa cca. 20 de minute de la şosea se ajunge în baza abruptului, iar apoi accesul se face prin escaladarea unei săritori de cca. 5 m cu ajutorul tehnicii Speologiei Alpine (TSA), având în faţa noastră partea dreaptă a marginii pilierului, ce delimitează peştera-abri. 30 Povestea turei (postată şi pe site-ul clubului www.speomontana.ro) suna cam aşa: „În week-endul ăsta, mai precis ieri, diminică (29.01.2006) ne-am aciuat noi, 4 (Bogdan Mureşan, iniţiatorul turei şi şoferul, Ioji Rist în mare formă după o lungă perioadă de stat pe „banca tehnică“, Marius Todoran şi dedesubt - semnatul Traian Minghiraş), membri ai Clubului de Speologie „Montana Baia Mare“, să ieşim într-o tură de prospectare a peretelui cu pilier, (Piatra Roşie - versantul sudic) din Şurdeşti, pe ruta Baia Sprie - Cavnic. Vremea superbă, zăpada numai buna de „drepălit“, expunerea sudică a peretelui te îmbie la o mică ascensiune hibernală de început de nou an. Scopul turei a fost de a identifica şi eventual de-a explora „umbrele“ ce se profilau în partea superioară şi în stânga pilierului din partea superioară a falezei mai sus amintite. După lungi tatonări convenim să urmăm parcursul frontal şi voiniceşte, pieptiş spre perete, taman prin curtea localnicului amabil. După un parcurs ascendent foarte alunecos, abordăm un vâlcel cu zapadă acoperit cu gheaţă, destul de expus. Îl echipăm facilitând astfel transportul întregului echipament (şi pe noi, bineînţeles) într-o surplombă scundă şi totuşi primitoare. Odihnitul (mai sus amintit) Ioji, după lungi lămuriri, renunţă la a aborda în surplombă următorul pasaj ascendent, urmează mai frontal şi mai pe ocolite traseul. S-a căţărat pe un pasaj vertical de 5 m înălţime, după care a ajuns pe un traverseu expus (o brână de lăţimea bocancului), în baza unui impunător portal, cum îi mai spunem noi - abri. După echiparea traseului cu corzi ne-am urcat pe rând cu echipament individual T.S.A. ajungând cu bine toţi patru în portal. L-am cartat, el încadrându-se ca dimensiuni în categoria cavităţilor cartabile. Deasupra noastră la câţiva metri am observat o tablă vopsita în culorile tricolorului, tablă montată pe perete în partea accesibilă din partea de sus a peretelui, care ar merita să fie revopsită cel puţin odată la doi ani, operaţie la 31 care ne-am angaja benevol cu plăcere. După ce am mai stat un pic în abri, profitând de soare, ne-am pregătit coborârea, eu dezechipând traseul şi făcând poze celorlalţi, care au coborât în rapel dublu pe coarda nouă. Autenticele „modele“ (ca pe un cat-walk vertical) s-au succedat gradual: de la stil "pompier" - Ioji, care era îmbrăcat în roşu, Bogdan - alură bună şi Marius - profi în surplombă, rugat de a mai rămâne în rapel câteva clipe, pentru ca să-l imortalizez în câteva poze. Am coborât echipamentul, după aceia ne-am coborât şi pe noi. Ioji a încercat să coboare pe şezut, prin alunecare, Marius la fel, şi în cele din urmă, din cauza pericolului de agăţare de către crengile căzute şi orientate amonte, am hotărât să abordăm altfel coborârea, adică în picioare, nu de alta, dar ca să rămânem până la urmă la fel de „voinici“ precum am urcat. Am ajuns cu bine jos fiind încântaţi de adăugarea a încă unei cavităţi în portofoliul nostru de peşteri explorate”. Abriul din Piatra Roşie este un gol de abrupt dezvoltat sub un tavan mai compact, dezvoltat în epiclastite (depozite vulcanice resedimentate) neogene. Intrarea are o deschidere de 19,5 m, adâncimea (dezvoltarea) tavanului este de 10,2 m iar înălţimea maximă a golului este de 8,5 m. Podeaua este alcătuită din pietriş de desprindere şi prezintă 2 săritori de 2 şi de 4 metri, paralele cu abruptul (S4, S2). Dezvoltarea este de 10,2 m iar denivelarea de + 5,1 m. Cavitatea a fost cartată de către Minghiraş Traian, Mureşan Bogdan, Todoran Marius şi Rist Iosif în 29.01.2006. Geneza acestui gol de versant este legată de acţiunea factorilor exogeni de dezagregare, care favorizaţi de prezenţa unui „tavan” mai compact, au „scobit” intens în depozitele mai puţin consolidate din bază. Piatra Roşie este un perete stâncos unic prin rocile constituente şi prin micile cavităţi formate prin procese diverse, un excelent punct de belvedere, o atracţie naturală insuficient mediatizată. 32 33 Studiu geomorfologic pe dacitele din „Piatra Roşie” -satul Şurdeşti, comuna Şişeşti, judeţul MaramureşNicoară Ioana Kovacs Melinda „Piatra Roşie” reprezintă o culme vulcanică, cu un abrupt pronunţat pe versantul sudic, ce permite studii în aflorimentele de dimensiuni mari. Problemele observate în teren şi ridicate în această lucrare sunt: apariţia şi evoluţia peşterilor din peretele sudic, originea bulbucilor de piatră şi geneza Pietrei Roşii. Cadrul natural Piatra Roşie se găseşte pe teritoriul administrativ al satului Şurdeşti, Comuna Şişeşti, în bazinul hidrografic al râului Cavnic. Are ca vecini: Masivul Mogoşa la nord, Valea Cavnic şi Munţii Lăpuş la est, Depresiunea Copalnic la sud şi Depresiunea Baia Mare la vest. 34 Peştera lui Pintea Istoric I se zice Peştera lui Pintea pentru că de aici era supravegheat drumul dintre Baia Sprie şi Cavnic, drum strategic pentru tabăra lui Pintea din Şatra. Istoria pomeneşte de aşa numitul "Protocol de la Şurdeşti", semnat aici cu mâna sa de către Pintea în anul 1699 cu reprezentanţi ai oraşului Baia Mare (cu acordul colonelului austriac Lowenburg din Satu Mare), prin care se acorda amnistia haiducilor si chiar posibilitatea încadrării lor în armata austriaca dacă aceştia-şi depun armele (e vorba de politica tipic-austriacă de dezbinare, în acest caz de a micşora puterea Guberniului Transilvaniei si a nobilimii maghiare care s-a împotrivit vehement amnistiei, dar împăratul era „mai barosan”). Protocolul de la Şurdeşti a fost iniţiată însă de austrieci doar ca să-i captureze pe "răufăcători", aşa ca Pintea a fost arestat la Satu Mare in 2 ianuarie 1700, dar a fost eliberat după ce prieteni de-ai săi au plătit sumele stabilite. Acces De la ultima casă din Şurdeşti pe drumul spre Cavnic, se urcă spre capătul estic al «Pietrei Roşii», cel împădurit. Intrarea peşterii 35 este situată în versant, în partea mediană (nu bazală) a grupului de stânci cel mai estic, vizibil şi din drumul judeţean. Traseul nu este marcat, fiind uşor de confundat cu alte poteci. Descriere Peştera a fost cartată de către: Todoran Marius, Golda Flaviu, Farte Dorin, Libotean Dan si Mureşan Bogdan în data de 27.11.2005. Este o peşteră de dimensiuni mici dezvoltată în roci magmatice. Intrarea este largă şi scundă cu dimensiuni de 8 m lăţime şi 1,5 m înălţime şi face accesul într-o galerie ascendentă de + 0,5 m, orientata aprox. S - N. cu o lungime de 8,5 m, lăţimea de 8 m si înspre capăt de 2 m iar înălţimea de 1,7 m. Înspre capătul acestei galerii întâlnim o intersecţie de galerii (2 diverticole) situate pe direcţia SV - NE. Cel înspre NE este sensibil ascendent, are lungimea de 2,5 m, lăţimea de 0,5 m iar înălţimea de 2,3 m si se termina in fund de sac. Diverticolul cel înspre SV are lungimea de 7,5 m înălţimea începând de la 2 m - la 0,6 m in capăt, iar lăţimea de max.2 m. În par- tea lui mediana exista o fisura impenetrabilă pe direcţia NV - SE care comunica cu galeria de intrare. Umplutura este constituita din 36 bolovani, pietriş si nisip. Peştera are o dezvoltare de 19,8 m si o denivelare de + 1,3 m. Geneză şi morfologie Peştera din Piatra Roşie, ca si cele din Bulbuci sunt formate în dacite cu piroxeni +/- amfiboli de Piatra Roşie – Cetăţele. Rocile stratificate sunt hialoclastite "in situ" în bază şi re-sedimentate (cele evident stratiforme de la partea superioară). Peştera Pintii s-a format prin acumularea apelor (sărace) de infiltraţie pe suprafeţele de răcire ale dacitelor, unde ajung pe sistemul de fracturi pe care se dezvoltă galeriile peşterii. La ora actuală este considerată unica peştera (cel puţin din România) cu o asemenea geneză. Unicitatea peşterii este dată de prezenţa câtorva elemente specifice:  Marmitele (pe care am ales să le numim astfel datorită formei şi nu genezei) sunt prezente atât pe pereţi cât şi pe tavanul peşterii. Elementele de dimensiuni mari din masa rocii sunt rotunjite pe măsură ce restul rocii este erodat, până în stadiul în care ajung să 37 atârne din tavan (pereţi). În golul lăsat, acţiunea de eroziune a apei continuă să păstreze forma semisferică prin argilizare, dând ciudata impresie că un râu de mari dimensiuni a creat aceste marmite în mica cavitate.  Grusul reprezintă tot un rezultat al eroziunii diferenţiale, având aspectul de mici pietricele ce stau prinse în tavan, şi grămăjoare de biluţe după ce se acumulează la baza pereţilor. Hialoclastitele sunt formate din fenocristale (aglomerări de cristale, sau cristale de dimensiuni mari) şi masa de bază (sticlă vulcanică). În timp eroziunea îndepărtează mai repede sticla (e mai uşor erodabilă) decât cristalele, astfel încât fenocristalele rămân atârnate din tavan  Argilizarea produce atât eroziune cât şi produse de acumulare. Cel mai evident este procesul de decojire al pereţilor peşterii.  Alte urme ale alterării hidrotermale sunt de asemenea vizibile pe pereţii peşterii, prin depuneri de cuarţ în dreptul fisurilor verticale, sau apariţia rocilor de culoare albastră, pe care le-am analizat ulterior la microscop. Studiind la microscop se poate cu uşurinţă observa asociaţiie de minerale secundare de tip exogen, provenite din alteraţie hidrotermală (argilizare, silicifiere), peste care se suprapun asociaţii de minerale specifice alteraţiei exogene. Ex:oxihidroxizi de Fe( FeO OH) În imaginea alăturată sunt prezente asociaţii de minerale dispuse la nivelul fisurilor pe suprafeţele din interiorul peşterii, cu apariţia unor pelicule de culoare albastră, ce ar putea reprezenta minerale secundare de tipul sulfaţilor de Cu sau a fosfaţilor de Ca. 38 Aspectul “spalat” al peliculelor albastre se datorează suprapunerilor de cuarţ si calcit. Culoarea albicioasă se datorează carbonatului si cuarţului hidrotermal. Teorii morfogenetice şi evoluţii morfodinamice în Piatra Roşie Domurile vulcanice reprezintă formaţiuni rotunjite şi abrupte la margini, constituite din lavă vâscoasă, de obicei dacit sau riolit. Aceste lave sunt prea rezistente la curgere, astfel încât se răcesc şi cristalizează la ieşirea din pământ, fără să se scurgă. Domurile vulcanice sunt constituite din una sau mai multe curgeri de lavă fără caracter exploziv, de aceea se mai numesc şi domuri de lavă. Dintre formele de relief produse de emisiile de lavă, domurile sunt cele mai mici şi cele mai rare dintre ele, şi de asmenea cel mai uşor de recunoscut. Domurile se formează într-un timp relativ scurt comparativ cu al formării vulcanilor de dimensiuni similare. Sunt caracterizate printr-o lavă cu un conţinut ridicat de silice (64-70%) foarte vâscoase. Formate subaerian, domul ia naştere atunci când lava este prea vâscoasă pentru a curge, acumulându-se şi solidificându-se pe măsură ce efuzează. Viteza de curgere a lavei este influenţată atât de temperatură, cât şi de pantă. În mod uzual dimensiunile unui dom vulcanic nu depăşesc 250 de metri înălţime şi un kilometru diametru. Depozite de tephra Colţi Breccia Secţiune printr-un dom vulcanic 39 Domul dacitic Piatra Roşie s-a format în urma pătrunderii lavei acide extruzive în mediul submarin. Lavele curbate din centrul domului trec în depozite vulcanoclasitce non-explozive ce includ atât roci hialoclastice fragmentate de răcirea rapidă cât şi roci resedimentate la exterior. Rocile din Piatra Roşie sunt porfirice, datorită prezenţei agregatelor glomeroporfirice în masa hialoclastică. Fenocristalele (aglomerări de cristale) sunt în special date de piroxeni, în ansamblul mineralogic mai fiind prezente plagioclaze şi mai rar amfiboli. Unele structuri porfirice ale dacitelor hialoclastice sunt puţin alterate, altele mult mai puternic. În peisaj, Piatra Roşie apare ca un martor de eroziune complet izolat de formele de relief adiacente, urmele vechiului dom păstrându-se doar parţial. Analiza harţilor SRTM (Shuttle Radar Topography Mission) relevă forma curbilinie a culmii principale ce coboară în lunca râului Cavnic. Elementul surpriză îl constituie apariţia în centrul cercului circumscris structurii observabile a unor structuri unice: “Bulbucii de Piatră”. Orientarea straturilor de dacite sugerează situarea acestora în apropierea centrului de erupţie, în zona cel mai bine protejată la eroziune. 40 „Bulbucul Mic” „Bulbucul Mic” se află cel mai aproape de valea râului Cavnic, orientarea stratelor indicând o poziţie sud-vestică faţă de centrul de erupţie. Forma bulbucului este vizibilă doar în vârf, prin două stânci ascuţite. 41 „Bulbucul Mare” „Bulbucul Mare” este alungit pe direcţia nord-sud, înălţimile scăzând în aceeaşi direcţie. Orientarea stratelor indică o poziţie nordestică faţă de locul de ieşire a lavei. 42 O aproximare ne indică un diametru al fostului dom de cca. 800m. Domul a fost puternic erodat de către valea Cavnic în partea sud-estică, urmele eroziunii fiind astăzi acoperite de depozite aluviale. Întreaga ramă nordică a vechiului dom a rezistat foarte bine la acţiunea factorilor exogeni, atât datorită distanţei dar şi diferenţei de altitudine faţă de râul Cavnic. Alunecările de teren Deşi s-au produs cu mult timp în urmă, alunecările de teren de la baza ramei nordice a domului sunt şi astăzi proeminente in peisaj. Cele trei alunecări identificate prezintă atât o râpă de desprindere evidentă, cât şi un corp de alunecare bine reliefat Cea mai interesantă dintre ele este alunecarea centrală, al cărei corp alunecat iese în evidenţă printr-o diferenţă de nivel de cca. 12 metri faţă de zonele adiacente. Particularităţile nu se opresc aici: râpa de desprindere, de formă circulară este situată chiar în vestul stratelor resedimentate din Piatra Roşie; de asemenea, corpul alunecat are un profil longitudinal ascendent spre bază, ce demonstrează rotirea blocului desprins. În spatele valului apele sunt strânse într-o mică mlaştină situată central, din care, prin intermediul unui canal, apele şi-au croit drum prin marginea înălţată a corpului alunecat. Concluzii Piatra Roşie prezintă o serie de particularităţi atât în ceea ce priveşte geneza şi evoluţia morfologică, cât şi în dinamica proceselor actuale de modelare. Peştera lui Pintea este unică în ţară, atât ca mod de formare, cât şi prin specificul formelor de dezagregare şi alterare. Domul dacitic Piatra Roşie a putut fi reconstruit cu ajutorul imagini43 lor din satelit şi al observaţiilor din teren, forma de dom răspunzând cel mai bine următoarelor probleme: - Izolarea unităţii de relief de restul peisajului dacitic; - Orientarea stratelor ce nu urmează panta generală; - Forma semi-circulară a structurii positive; - Creşterea înălţimilor marginii domului dinspre Valea Cavnicului spre glacisul Mogoşa; - Prezenţa „Bulbucilor de Piatră” în apropierea centrului fostei structuri. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. Bibliografie Todoran ,M., Golda ,F., Fârte ,D., Libotean, D., Mureşan, B., Minghiraş, T.,2005 – Harta Peşterii lui Pintea din Piatra Roşie Est Kovacs ,M., Fulop, A.,2003 – Neogen Volcanism in Gutâi Mts. (Eastern Charpatians): a review - Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Geologia, XLVIII, 1, 2003, 3-16 Grancea ,L., Fulop, A., Cuney, M., Leroy, J., Pironon, J.,2003 – Magmatic evolution and ore-forming fluids involved in the origin of the gold/base metals mineralization in the Baia Mare province, Romania – Journal of Geochemical Exploration 78– 79, 627– 630 Grigore, P.,2001 – “Vulcanismul si relieful vulcanic“, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Macovei, Gh.,2000 – Relieful şi procesele actuale de modelare - Editura Bion, Satu Mare Scarth, A.,1994 – Volcanoes. College Station: Texas A&M University Press Miller,T. P.,1979 – Photo and description of Volcanic dome atop Novarupta vent, Valley of Ten Thousand Smokes, Katmai National Park and Preserve, Alask Domul vulcanic Novarupta – Alaska, 1979 44 Duminicã searã,6 Amfiteatrul de varã a rãsunat de folclor adevãrat Anca Goja Obiceiurile de nuntã, horea în grumaz, jocul tradiţional şi voia bunã au pus stãpînire, duminicã searã, pe amfiteatrul de varã al Muzeului Judeţean de Etnografie şi Artã Popularã Maramureş, unde de mult nu s-a mai organizat un spectacol. Cîteva ceasuri de folclor maramureşean (şi nu numai) adevãrat, din care nu au lipsit spontaneitatea şi naturaleţea, reunite sub titlul "Întoarcerea la obîrşii", i-au încîntat pe spectatorii (nu foarte mulţi) decişi sã renunţe, pentru o searã, la mirajul televizorului şi sã înfrunte curajoşi rãcoarea de septembrie. O palmã datã "serbărilor berii" "Într-o lume marcatã de derizoriu, de divertisment, de vulgarizare a artei, ne-am gîndit cã este necesar sã arãtãm cã pot exista alternative. Spectacolul de folclor ar trebui sã fie mereu o lecţie for6 Articol publicat în Graiul Maramureşului, din _________ . 45 mativã pentru tînãra generaţie dar şi pentru cei care au uitat ce înseamnã spiritualitatea româneascã, ceea ce a însemnat satul tradiţional. Îndepãrtîndu-ne de naturã, de sat, de locul de baştinã, românul se va regãsi în curînd fãrã rãdãcini", şi-a motivat demersul Andrei Bãrbos, realizatorul spectacolului, adãugînd, totuşi, cã în ultima vreme se observã în rîndul tinerilor o nouã modã: aceea de a se lãsa fotografiaţi în incinta Muzeului Satului. "Aşadar, s-ar putea sã asistãm în anii care urmeazã la o revigorare a acestui fenomen, tocmai de aceea venim acum cu un spectacol ce vreea sã arate cã întorcîndu-ne la obîrşiile noastre spirituale, reamintindu-ne cîntecul de uliţã, obiceiurile de peste an ale satului, putem rãmîne curaţi în spirit şi dãinui în timp ca naţiune într-un spaţiu multicultural european. Dacã serbãrile berii fac efortul de a aduce vedete peste vedete, adesea gãunoase şi remunerate cu bani mulţi dintr-un buget mic, noi ne gîndim sã facem dintr-un buget aproape inexistent o punte de legãturã pentru omul de rînd, pentru omul cu rafinament, omul care se mai simte legat de viaţa tradiţionalã", a explicat Bãrbos. De la „horea în grumaz” la obiceiurile de nuntã Tocmai de aceea, realizatorul a preferat sã aducã pe scenã "trãitori ai vieţii satului", cunoscãtori ai fenomenului folcloric şi nu "vedete" al cãror scop major este sã ajungã pe micul ecran. Astfel, spectatorii s-au putut bucura de horile în grumaz ale celebrului Nicolae Piţiş (foto), reprezentantul Ţãrii Lãpuşului a cãrui voce apare şi pe coloana sonorã a filmului "Pintea"; de Nuntaşii din Cupşeni, dar şi de spontaneitatea şi naturaleţea grupului format ad-hoc al Lãturenilor de omenie din Şurdeşti (vezi cele două fotografii de grup), care au cîntat şi au dansat ca la ei în sat, povestind cu umor obiceiurile asociate nunţii. Artiştii au fost acompaniaţi de 46 taraful tradiţional condus de violonistul Ioachim Fãt, un maestru al folclorului românesc, dar am putut asculta şi un taraf tradiţional codrenesc - "Ceatãra" de la Carei, însoţit de Ana Holdiş Pop; nu au lipsit nici celebrii fraţi Zegreni din Ceaba (de lîngã Gherla), însoţiţi de Marinela Zegrean Istici. Au mai urcat pe scenã: Ana Maria Gherghel, Vasile Pop, Malvina Madar Iederan, soţii Maria şi Mihai Nemeş, Hermina Marc Iluţi, Andrei Bãrbos (care a şi prezentat spectacolul) şi Ansamblul "Mãgura" din Cerneşti. Bugetul alocat spectacolului a fost minim, artiştilor asigurîndu-li-se transportul şi cîte ceva de mîncare: sarmale, cozonaci şi un vin bun. N-a lipsit nici horinca, din care "nuntaşii" s-au servit chiar pe scenã, dar pe care au împãrţit-o "frãţeşte" şi cu spectatorii. Organizatorii şi-au exprimat speranţa cã astfel de experienţe culturale vor fi repetate: "Muzeul Satului ar trebui sã fie revigorat, nu trebuie sã asistãm într-un viitor apropiat la un sat fantomatic, asistînd cum îmbãtrînesc şarpantele, casele şi şurile de aici, ci sã-i dãm viaţã prin clacã, prin jocul la şurã şi prin alte obiceiuri pe care românul le trãieşte de-a lungul anului. Sper ca Muzeul de Etnografie şi Artã Popularã de sub Dealul Florilor sã devinã o gazdã bunã a acestor manifestãri, iar viaţa artisticã sã fie revitalizatã", a conchis Andrei Bãrbos. Muzeograful Janeta Ciocan a precizat cã acesta este primul spectacol care are loc pe scena amfiteatrului dupã Revoluţie. 47 Cîteva gînduri în urma manifestărilor de la Şişeşti, 20077 Teresia B.Tătaru Căderea comunismului nu ne-a adus împlinirea speranţelor, la nivelul, nu doar numai dorit, ci şi necesar, totuşi îi simţim căderea prin învierea libertăţii spiritului. Asist de fiecare dată - când vin acasă, şi o fac de două trei ori pe an, indiferent de anotimp - la o manifestare culturală, de ţinută, în Maramureş sau la Baia Mare. În august 2007 am participat la lansarea revistei: „Calendarul Maramureşului", cu care ocazie am primit invitaţia de-a participa la simpozionul: „Şişeşti, vatră străbună" ediţia aVI-a, ţinut, duminică, 12 august în sediul primăriei din Şişeşti. Ceea ce m-a surprins, cu mulţumire sufletească, a fost programul anunţat de domnul Gavril Babiciu, preşedintele Asociaţiei „Renaşterea Şişeşteană", în care intra participarea la sfânta liturghie de duminică a celor veniţi pentru manifestarea culturală. După obiceiul nostru românesc, nu credeam că simpozionul va începe la timp, la ora 9, ora anunţată, la 10 se va merge la liturghie iar la ora 12, la „ieşirea din biserică" pe treptele bazilicii Lucaciu, va avea loc lansarea de carte: „Şişeşti, vatră străbună" voi. III; programul însă s-a desfăşurat întocmai. Dar manifestarea de prestigiu nu m-a ocolit cu durerea din suflet: când am amintit că vreau să particip la liturghia grecocatolică, am fost dusă la... cimitir! Altarul este instalat în capela cimitirului, construită în memoria celor căzuţi în timpul primului război mondial, azi la şoseaua naţională, Baia Sprie-Cavnic. Autoturismele aleargă cu viteza de peste o sută pe oră, iar tânărul preot îşi vede de sfânta liturghie împreună cu credincioşii răspândiţi prin cimitir şi pe marginea şoselei. M-a cuprins aşa un sentiment, nu de revoltă, ci de nemărginită tristeţe, durere şi ruşine: cum e posibil? Cum e posibil, părinte Lucaciu? Tu preot grecocatolic, care ai construit, la 1886, bazilica, o catedrală pentru şişeştenii tăi, acum aceştia să se roage în stradă? E vară şi mai merge, dar iarna? Se vorbeşte mult despre tine, părinte Lucaciu, în 7 Articol publicat în Graiul Maramureşului, Marţi, 21 August 2007. 48 toate felurile, numai despre aceea că înainte să fii dr., memorandist şi etc, ai fost şi ai rămas preot greco-catolic, nu se vorbeşte! La data când luptai pentru „Pro S. Unione Omnium Romanorum" era vorba despre „sfânta" unire a tuturor românilor într-o singură ţară, şişetenii tăi „toţi erau una!" acum ar trebui să vii să lupţi pentru „sfânta unire religioasă" distrusă de duşmanii lui Dumnezeu şi ai românilor. Poporul nostru este un miracol al istoriei, spun toţi cei ce-i cunosc existenţa, iar duşanii lui tocmai asta nu o suportă! Este unicul popor al Europei care s-a format creştin, de limbă latină şi care timp de IX secole a mers pe linia lui, de religie creştină şi rit daco-latinoiliric, în limba latină. în secolul al IX-lea s-au încreştinat bulgarii, care apoi le-au impus românilor din dreapta şi stânga Dunării, sub influenţă politică, slavismul în administraţie şi în biserică, introducându-le cu forţa legea grecească, care după schisma de la 1054, a devenit ortodoxia „schismatică" fără de papa. De subliniat că, timp de 300 de ani, urmaşii lui Cristos n-au fost altceva decât „creştini" pentru care au fost persecutaţi de împăraţii romani. Mai subliniem, că termenii de catolic = universal şi ortodox = dreapta credinţă au apărut mai târziu, în secolul IV-V, şi sunt termeni care nu se exclud, ci se completează. Abia după marea schismă, din 1054, ortodox a devenit sinonim cu: „fără papa!" De la retragerea lui Aurelian, din Dacia, la 275 şi până la 1 Dec. 1918, deci peste 1600 de ani poporul nostru a trăit despărţit în trei provincii separate de graniţe politice, convenţionale şi naturale, sub stăpâniri străine. Nu ortodoxia a fost cea care i-a menţinut, căci poporul n-a înţeles niciodată limba slavă impusă lor, politic şi religios, preoţii lor „boscorodeau" neînţelegând nici ei ce zic, ci rădăcina lor latină, pe care o aveau de nouă secole. La 1700 nu s-a făcut altceva decît i s-a redat poporului român din Ardeal ceea ce politica bulgaro-grecească i-a furat, cu şase sute de ani în urmă, latinitatea lui, în limbă şi credinţă. Istoricul nostru naţional, Nicolae Iorga, spunea în discursul său ţinut în Parlamentul României, în 1927: „Pentru mine două sunt enigmele pe care eu, ca istoric, nicicum nu le pot pricepe: de ce evreii l-au repudiat pe Cristos şi de ce românii repudiază Roma?" Istoricul nostru ortodox, A. D. Xenopol, spune: „Românii 49 avură deci înainte de a cădea sub bulgari o formă religioasă naţională: creştinismul latin. De cum intrară sub stăpânirea acelui popor, ei goniră din biserica lor cultul latin," iar Dimitrie Onciul, alt istoric naţional, ortodox, spune: „Până la creştinarea Bulgarilor (864) Românii de sub stăpânirea bulgară au avut în biserică limba latină, de la care ne-a rămas terminologia romană...în provinciile romane din sudul Dunării: Moesia, Dacia Aureliană şi Ilirică, cuprinse sub numele colectiv: Illyricum, cu episcopi latini şi cu arhiepiscopatul roman al Primei Justiniane, subordonate Romei, limba bisericească era cea latină." (D.Onciul: Originea principatelor, p.136) şi tot el, spune: „Terminologia creştină de origine latină, cu modificările fonetice româneşti, pune mai presus de orice îndoială că Românii au primit creştinismul în forma latină. (D.Onciul: Papa Formosus, în Omagiu lui T. Maiorescu. Bucureşti, 1903, p.623-626). Iar cardinalul Iuliu Hossu, în volumul de memorii „Credinţa noastră este viaţa noastră" Cluj, 2003, spune: „Am dori să precizăm că nu suntem nici habotnici, nici fanatici, nici bigoţi, suntem catolici practicanţi şi de aceea suntem ortodocşi adevăraţi. Ortodoxia nu poate fi decât catolică, iar catolicismul nu poate fi decât ortodox, aşa cum a fost Biserica înainte de marea schismă din 1054. Nu prin lepădare de credinţă şi prin încadrare într-o ortodoxie anticatolică ne vom dovedi adevăraţi români!" În bună parte, lipsa de cunoştinţe, de cunoaştere adevărată a istoriei noastre naţionale şi religioase, determină neînţelegerile. Un exemplu este cântecul marian: „Fiii lacrimilor Tale" care azi se cântă în toate bisericile ortodoxe din Transilvania. Un ortodox ne-a apostrofat „războinic" de ce-1 cântăm noi, greco-catolicii? Când i-am spus că este un cântec greco-catolic, a sărit ca ars! Eu, semnatara acestor rânduri, am trăit naşterea acestui cântec, în vara anului 1948, la pelerinajele de la mănăstirea greco-catolică Bixad, din Ţara Oaşului, a călugărilor baziliteni. Când norii negri ai persecuţiei comuniste asupra religiei greco-catolice se arătau la orizont, părintele călugăr Gavril Sălăjean, „părintele Găvilă" cum îl numeau oşenii, a compus aceste versuri, iar părintele egumen „cel tânăr" Gheorghe Marina, muzicolog şi doctor de Roma, în 1933, în teologie, în limba latină, a compus muzica. S-a cântat atât de mult, la mănăstire la Bixad în acea 50 vară, în fiecare duminică, încât a ajuns un fel de imn naţional, care a rămas în poporul greco-catolic din Ardeal, devenit prin conjunctură comunistă, ortodox fră să ştie bine ce-i aceea! Oare nu este un semn de la Dumnezeu că pe pământul sfintei uniri a românilor într-un stat naţional, pentru care a luptat părintele Lucaciu, pe pământul comunei Şişeşti, au apărut doi episcopi: PSS Justinian Chira din satul Plopiş, comuna Şişeşti şi PSS Ioan Şişeştean, din Şişeşti? De ce aceşti doi ierarhi români, şişeşteni, nu-şi pot da mâna, sub privirea din ceruri a părintelui Lucaciu, spre buna înţelegere şi dragoste în Cristos Domnul, spre binecuvântare pentru şişeşteni? De ce trebuie să se aştepte o rezoluţie de la Strasbourg pentru ca toţi şişeştenii să se roage în biserica lor? Nu este suficientă dragostea lui Cristos? „Biserica nu este a lor (a greco-catolicilor, mi-a răspuns un intelectual de la simpozion) pentru că şi strămoşii şi părinţii ortodocşilor de azi (care ocupă biserica) au contribuit la construirea ei." Formidabil! Atunci înseamnă încă oată, că: biserica părintelui Lucaciu este a tuturor şişeştenilor, căci strămoşii tuturor au contribuit la construirea ei. în baza acestei logici simple, umane, creştine şi chiar juridice, toţi şişeştenii ar trebi să o folosească în egală măsură: „de ce nu se poate?" În localitatea Tigvaniu Mare, protopopiatul de Oraviţa (lângă Reşiţa) Mitropolia Banatului, cu doi, trei ani în urmă s-a rezolvat acelaşi conflict, existând de la revoluţie, ca şi în Şişeşti. „Omul lui Dumnezeu" mitropolitul ortodox al Banatului, PSS Nicolae Corneanu, a convocat ambele curatorate pentru o sâmbătă după masa când s-a dus acolo, în spiritul dragostei creştine, a împăcat cele două tabere războinice, care aşteptau rezoluţie de la Strasbourg! Azi folosesc ambele grupe, pentru lauda lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului, greco-catolicii şi ortodocşii biserica satului, construită de „strămoşii lor." Pe lângă argumentele creştin-spirituale, folosite de PSS Corneanu, acesta 1-a folosit şi pe cel de ordin material, după care ecumenismul nu periclitează economismul! Baia Mare, în august 2007 51 Invitaţie – Program Asociaţia ,,Renaşterea Şişeşteană” şi Primăria Şişeşti, invită pe locuitorii comunei şi pe cei ce îndrăgesc această comună să prticipe la sărbătoarea: ,,Şişeşti- vatră străbună” ce va avea loc Duminică, 17 august 2008, conform programului: Între orele: - 8,30 – 10.00 – Simpozion tematic; - 10,00-12,00 – participarea la Sfânta Liturghie; - 12,00 – 12,30 – vizitarea Complexului muzeal ,,Dr.Vasile Lucaciu” şi prezentarea noilor documente şi obiecte cu care s-a îmbogăţit zestrea culturală a acestuia. - 12,30 - lansare de carte; - 13,00 – program artistic. Simpozionul se va desfăşura în sala de festivităţi din cadrul Primăriei Şişeşti începând cu ora 8,30. Tematica acestuia: ,,Şcoli şi dascăli, biserici şi preoţi în Şişeşti” oferă tuturor participanţilor posibilitatea de a face scurte intervenţii în cadrul simpozionului. Reţinem atenţia celor interesaţi cu câteva lucrări ce vor putea fi audiate: 1 Evoluţia învăţământului românesc în Şişeşti, ce va fi prezentată de prof. Gavril Ardelean; 2 Învăţătoarea Aurelia Rusu – primul cadru didactic calificat al Şişeştiunui, - susţinută de prof. Doina Poduţ; 3 Şcoala satului Plopiş de-a lungul vremurilor, înv. Zelica Puţ; 4 Preoţii consemnaţi în foaia matricolă pentru vechile parohii- - muzeograf Marius Câmpeanu; 5 Dascăli şi preoţi în Şişeşti menţionaţi în documente istorice, - Gavril Babiciu; 6 ,,Leul de la Şişeşti”- vis neîmplinit, inst. Elvira Rus, inst. Gheorghe Rus. 7 Biserica din Şişeşti în paginile Revistei Catolice, prezentată de Ioana Dragotă; 8 Biserica Ortodoxă Română - factor importnt în păstrarea fiinţei naţionale,- prof, dr. Paul Adrian ; 9 Cronica parohiei greco-catolice Cetăţele, - Alexa Gavril Bâle; 10 Atitudini şi reprezentări în perioada comunismului şi după 1989, prof. dr. Gheorghe Şişeştean; 52 11 Continuitatea bisericii greco-catolice în perioada comunismului în jud. Maramureş, prof. dr. preot Vasile Tâmbuş; 12 Rit şi terminologie identitară în biserica greco-catolică în Transilvania, prof, dr. preot Ciprian Ghişa; 13 Istoria satului Plopiş, prof. Ioan Puţ; După participarea la Sfânta Liturghie, invităm pe toţi iubitorii de carte şi activităţi artistice la Pavilionul Bisericii Unirii Tuturor Românilor, să participe la lansarea cărţiilor: 1. ,,Lucăceni - Urmaşii lui Vasile Lucaciu”, o monografie a satului Lucăceni, autor: prof. dr. Ioan Vasile Viman din Satu Mare, fiu al satului Lucăceni cu străbuni în satul Şişeşti. 2. ,,George Boitor, în ordinea comunistă a vremii”; ,,Gânduri disparate” şi Exerciţiu spiritual cu Vasile Grigore Latiş, autor prof. Adrian Ţineghe, fiu al satului Şişeşti. În cadrul programului artistic va putea fi audiat şi grupul folcloric al Căminului Cultural Lucăceni, comuna Berveni, jud Satu Mare, condus de Mirela Horgoş. Vă aşteptăm cu drag. Foto: „Prispa” (Valentin Ganţă, grupul ARS). 53 Sărbătoarea ,,Şişeşti - vatră străbună”8 G. B. Şişeşteanu În perioada 15-17 august, Şişeştiul a fost în sărbătoare. Asociaţia ,,Renaşterea Şişeşteană” şi Primăria Şişeşti, a organizat a VIII-a ediţie a sărbătorii: ,,Şişeşti- vatră străbună”. Ca în fiecare an, de Sfântă Mărie Mare, la hramul Bisericii Sfintei Uniri a Tuturor Românilor, credincioşii din zona Şişeştiului în frunte cu preoţii din parohiile lor, au participat la Sfânta Liturghie. Duminică, 17 august 2008, la ora 8.30 sala de festivităţi din cadrul Primăriei Şişeşti era plină, astfel că lucrările simpozionului au şi început. Primarul comunei, Gheorghe Bud a adresat un cuvânt de ,,Bine aţi venit” tuturor participanţilor. Apoi Gavril Babiciu a prezentat câteva aspecte ,,organizatorice”. S-a păstrat un moment de reculegere în memeoria celui care a fost unul dintre dascălii de 8 Articol publicat în Graiul Maramureşului, ........... 54 excepţie, profesorul de matematică Gheorghe Făt din satul Dăneşti, cel care a îndrumat multe generaţii de şişeşteni, şi nu numai, să descifreze ,,alfabetul” matematecii. Facem precizarea ca la simpozion a fost prezentă soţia sa, Emilia Făt, născută Conrad, profesoară de limbă şi literatură română. S-a prezentat în acest cadru faptul că, în Adunarea generală de alegeri a Asociaţiei ,,Renaşterea Şişeşteană” s-a propus şi aprobat, ca pe viitor Consiliul Director al asociaţiei să fie compus din persoane care locuiesc permanent în Şişeşti pentru a transpune mai bine în viaţă normele statutare. Au fost aleşi în organul de conducere al asociaţiei: prof. Gavril Ardelean, directorul coordonator al şcolilor din comuna Şişeşti, ca preşedinte, Ionel Tentiş, vicepreşedinte, Maria Selejan, Angela Abrihan şi Gavril Botoş, ca membrii. Fostul preşedinte al asociaţiei, Gavril Babiciu, a urat noului Consiliu Director succese în activităţile ce le vor intreprinde în viitor. Tematica simpozionului: ,,Şcoli şi dascăli, biserici şi preoţi în Şişeşti” a oferit tuturor participanţilor posibilitatea de a face scurte intervenţii astfel că atmsfera ce a caracterizat dezbaterile a fost dominată de un dialog constructiv ce a menţinut interesul pentru temele abordate. 55 Prima intervenţie a avut-o prof. Gavril Ardelean, noul preşedinte al asociaţiei, care a prezentat tema: ,,Evoluţia învăţământului românesc în Şişeşti”. Prof. Doina Poduţ şi-a prezentat proiectul de cercetare privind pe învăţătoarea Aurelia Rusu, primul dascăl calificat din Şişeşti, subliniind activitatea desfăşurată de către distinsa ,,domnişoară” în satele Negreia, Dăneşti şi Bontăieni, din cadrul comunei Şişeşti. A invitat apoi, pe prof. Maria Babiciu să prezinte asistenţei, întâlnirea acesteia cu renumita ,,dăscăliţă”. Se cunoaşte că Aurelia Rusu a avut o ,,iubire neîmplinită” cu poetul Octavian Goga, care i-a dedicat poezia ,,Dăscăliţa”, purtând cu acesta o corespondenţă, 51 de scrisori, care în prezent sunt ,,pierdute”. Asociaţia ,,Renaşterea Şişeşteană” a sprijinit conducerea şcolii din Dăneşti, director Romulus Făt, în efectuarea demersurilor necesare pentru ca această şcoală să poarte numele învăţătoarei Aurelia Rusu, aşteptându-se aprobarea din partea forurilor competente. Trecându-se la cel de al doilea palier al tematicii simpozionului, preot, lector universitar Ioan Tîmbuş a prezentat lucrarea ,,Activitatea preoţilor greco-catolici în perioada clandestinităţii în Dieceza de Maramureş - preoţi din zona comunei Şişeşti” arătând date concrete legate de martiriul preoţilor maramureşeni, inclusiv al preotului Dipşe din Şurdeşti, comuna Şişeşti. Domnia sa a propus iniţierea unui proiect privind ridicarea unui monument al victimilor epocii comuniste, aşa cum s-a înălţat, în faţa Primăriei Şişeşti, un monument ce omagiază pe eroii şişeşteni participanţi activi la mişcarea memorandistă. Muzeograful Marius Câmpianu a prezentat o foarte documentată temă legată de parohia şi preoţii din Şişeşti conform Matricolei acestei parohii. În prezent domnia sa cercetează acest important document, a cărui autencitate şi corectitudine nu pot fi puse la îndoială de nici o persoană de bună credinţă, cu scopul de a fi valorificat şi redat publicului pentru cunoaşterea adevărului istoric din Şişeşti. Primul preot înscris la parohia ,,grecească” din Şişeşti este Ştefan Poduţiu, la anul 1786, an de la care încep consemnările în această Matricolă. Din acest document rezultă cu claritate că parohia din Şişeşti a fost până la anul 1793 de lege grecească. Deci, şişeştenii s-au opus uniaţiei 95 de ani. Din anul 1793, autorităţile maghiare 56 arondează parohia Şişeşti de Dieceza de Muncaci astfel că în Matricolă se face menţiunea că aici, în Şişeşti, confesiunea este cea ,,ruteană”. Suntem cu toţii convinşi că şişeştenii nu au fost ,,convertiţi” la noua confesiune peste noapte. ,,Pasiunile” confesionale, arată vorbitorul, trebuie să fie depăşite. Adevărul istoriei trebuie respectat şi privit în evoluţia reală şi nu pe ,,etape” alese de cel ce doreşte să fie credibil. Discuţiile vii purtate pe această temă au scos în evidenţă necesitatea cunoaşterii perioadelor de dominaţie a confesiunilor reformate şi greco-catolice în Transilvania secolelor XVII şi XVIII şi lupta românilor ardeleni, inclusiv a şişeştenilor, pentru păstrarea ritului ortodox şi supraveţuirea credinţei strămoşeşti. O deosebit de interesană temă: ,,Atitudini şi reprezentări în perioada comunismului şi după 1989” a prezentat prof. univ. Gheorghe Şişeştean. S-a desprins ideea organizării unui simpozion cu tematică actuală, legată de istoria zilelor noastre în Şişeşti. Susţinători al ideii efectuării unui studiu sociologic privind starea actuală al populaţiei din Şişeşti au fost şi prof, jurist Mihai Babiciu şi prof. Adrian Ţineghe. O relatare documentată privind învăţământul: ,,Situaţia şcolilor confesionale în prima jumătate a sec. XIX-lea în Tansilvania”, a fost prezentată de dr. Ciprian Ghişa. Domnia sa a cercetat documente cu referire la această temă prezentând asistenţei condiţiile în care s-a desfăşurat şi evoluţia învăţământului confesional în Transilvania şi implicit în zona Şişeştiului. S-au mai prezentat lucrările: ,,Şcoala şi dascălii din Cetăţele” 57 susţinută de prof. Mihai Rogojan; ,,Istoria satului Plopiş”, prof. Ioan Puţ; ,,Biserica din Plopiş”, înv. Constantin Vava. Timpul afectat acestei activităţi sau alte motive personale, a făcut ca multe din lucrările anunţate să nu poată fi prezentate. S-a stabilit ca autorii tuturor lucrărilor, prezentate sau nu, să le predea, în formă finală, Asociaţiei ,,Renaşterea Şişeşteană” pentru a fi cuprinse într-un nou volum ce urmează a fi editat. La terminarea Sfintei Liturghii, s-a desfăşurat un moment omagial la mormântul părintelui dr. Vasile Lucaciu ctitorul monumentalei Biserici. O delegaţie oficială din partea comunei Berveni, jud. Satu Mare, compusă din d-l Kiss Zoltan, viceprimarul comunei şi consilierii: Petraş Ştefan, Roman Ioan şi Banto Zotan, directorul Căminului cultural, au depus o coroană de flori la mormântul luptătorului memorndist. Apoi s-a cântat, de către un grup vocal, din cadrul Ansamblului artistic ,,Vasile Lucaciu” din Lucăceni, comuna Berveni ,,Doina” eroului naţional. A urmat lansarea unor cărţi scrise de fiii Şişeştiului. Pentru început Mihai Babiciu a prezentat cartea: ,,Lucăceni - Urmaşii lui Vasile Lucaciu”, o monografie a satului Lucăceni, comuna Berveni din judeţul Satu Mare, autor: prof. dr. Ioan Vasile Viman din Satu Mare, fiu al satului Lucăceni cu străbuni din satul Şişeşti. Lucrările scrise de prof. Adrian Ţineghe, fiu al satului Şişeşti, anume: ,,George Boitor, în ordinea comunistă a vremii”, ,,Gânduri disparate” şi ,,Exerciţiu spiritual cu Vasile Grigore Latiş” au fost prezentate de către Gheorghe Şişeştean. Autorul acestor lucrări arată că forţa lăuntrică care-l ajută să-şi materializeze gândurile, îşi are izvorul în filozofia reală şi neprelucrat ă, autentică, a şişeştenilor, transmisă din generaţie în generaţie până la familia sa. Programului artistic deosebit de variat şi frumos, susţinut de 58 oaspeţii din Lucăceni: Ansamblul artistic coordonat de către educatoarea Petraş Viorica şi Mirela Horgoş, responsabilă cu activităţile culturale în satul Lucăceni, şi invitaţii acestora: formaţia de muzică populară ,,Codrişorul” din Carei şi grupul de dansatori de la Ansamblul de dansuri ,,Cununiţa” Satu Mare a fost urmărit cu un viu interes de către şişeşteni, strădania artiştilor fiind răsplătită cu puternice apauze. Invitaţia adresată Şişeştenilor de către oaspeţii lor, de a fi prezenţi în luna octombrie anul curent la sărbătoarea satului Lucăceni, a fost acceptată de către prof. Gavril Ardelean, din partea Asociaţiei ,,Renaşterea Şişeşteană”, având în vedere că domnul pimar Gheorghe Bud nu a reuşit să fie prezent la primirea oaspeţilor şi la programul susţinut de căre aceştia. Oricum, lipsa eşarfei cu tricolorul românesc, îndreptăţită a fi purtată numai de primarul comunei, a fost suplinită cu brio de către panglicile tricolore purtate, la brâu, de către dansatorii Ansamblului artistic ,,Vasile Lucaciu” din satul înfiinţat în judeţul Satu Mare de către şişeşteni la 7 august 1924. „Iar vântul spune crengilor plecate 59 Povestea-ta, frumoasă domnişoară…” Prof. Doina Ioana Poduţ „Când tremurându-şi jelea şi sfiala, Un cânt pribeag îmbrăţişează firea, Şi-un trandafir crescut în umbră moare, Şi soare nu-i să-i plângă risipirea, Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare, A vremii noastre dreaptă muceniţă, Copil blajin, cuminte prea devreme, Sfielnică bălaie dăscăliţă.” (Octavian Goga, „Dăscăliţa”) Când „Domişoara” Aurelia Russu i-a pus la dispoziţie pr. prof., poet şi publicist, Victor Teofil Ilieşu, o parte din corespondenţa sa cu poetul Octavian Goga, D-nia Sa avea venerabila vârstă de 86 ani, în 1968 (s-a născut în 1882). Prof. Victor Ilieşiu în vizită la „Domnişoara” a fost însoţit de pr. Ştefan Ilieş (tatăl prof. Octavian Ilieş). Compozitorul Dariu Pop, în 1911, pe când era învăţător la Şişeşti (Maramureş) aflase că învăţătoarea Aurelia Russu din Negreia purtase corespondenţă cu Octavian Goga; o vizitează de mai multe ori pe „Domnişoara”, însă cu toate stăruinţele depuse de dânsul, Aurelia Russu nu a vrut să-i împărtăşească nimic referitor la relaţiile pe care le-a avut cu poetul, şi nu a vrut să-i arate această corespondenţă. Dariu Pop mai mărturiseşte că dr. Vasile Lucaciu, „Leul de la Şişeşti”, fruntaşul mişcării memorandiste din Transilvania care era pe atunci preot, profesor şi paroh la Şişeşti, spunea despre învăţătoarea Aurelia Russu că e: „un cadru didactic model”, şi că duce „o viaţă morală exemplară”.9 În 1911, „Domnişoara” avea 29 de ani, şi era învăţătoare în satul Negreia, unde a ocupat şi postul de cantor-docent la biserica greco-catolică, din 1905 până în 1914, când este numită învăţătoare, la şcoala confesională, pentru satele Dăneşti şi Bontăieni, comuna Şişeşti. Valentin Băinţan,Şişeştii părintelui Dr. Vasile Lucaciu,Ed. „Cybela”, Baia Mare, 1998. 9 60 Aici îşi continuă apostolatul această „Domnişoară”, dascăl de ţară, de excepţie, timp de 24 de ani, până în 1938, când se pensionează. Într-un interviu luat de prof. Nicolae Weisz din Baia Mare, prin anul 1970, pe când acesta era elev de liceu, „Domnişoara” îi mărturiseşte: „Munca a fost unica mea distracţie, singurul scop al vieţii mele. Viaţa mea s-a desfăşurat în acest mediu restrâns. N-am fost la nunţi, la petreceri şi nici la manifestări politice. N-am vrut distracţie. Nu voiam televizor. Am un radio la care ascult ştirile şi unele emisiuni care mă interesează. Stau toată ziua în casă şi în grădină.”(« Memento »-rev. şcolară). Prof. Universitar dr. Alexandru Culcer din Cluj, îşi aminteşte că Alexandru Kibedi, traducător al lui Goga, poet şi bun prieten cu acesta, spunea prin anul 1924, că ar vrea să facă un drum la „Dăscăliţa” cântată de Octavian Goga, în poezia cu acelaşi titlu, «care locuieşte undeva în judeţul Satu-Mare, însă necunoscându-i adresa exactă a renunţat la această călătorie ».10 Alexandru Kibedi era preocupat ca şi Dariu Pop, de corespondenţa lui Goga, pentru cunoaşterea personalităţii poetului. Şi autorul studiului „O etapă necunoscută a vieţii şi operei lui Octavian Goga” publicat în 1968, în „Limbă şi literatură” (vol. XVII, editat de Societatea de Ştiinţe Filologice din RSR), Victor Ilieşiu, îşi aminteşte că pe când era student la Cluj, la Litere şi Filozofie, prin anii 1936-1937; de poetul Alexandru Kibedi care îi spunea că poezia „Dăscăliţa” a fost inspirată de o învăţătoare „de mai trăieşte undeva retrasă în judeţul Satu Mare”. Poetul Octavian Goga intenţiona să-şi adune versurile inedite sub titlul „Nimicuri”. A selecţionat 41 de poezii, le-a ierarhizat în intenţia de a le publica. Dovada există prin lista pe care însuşi Goga a făcut-o. Pe această listă se află poezii care o au ca muză inspiratoare şi pe învăţătoarea Aurelia Russu. (Şi nu sunt puţine. Câteva zeci de versuri sunt dedicate altor Domnişoare, iar Aureliei Russu, câteva sute.)11 În februarie 1900, poetul Octavian Goga, face cunoştinţă la o nuntă a fratelui „Domnişoarei”, Romul Rusu, notar în Tohanul Vechi, de lângă Braşov, cu învăţătoarea Aurelia Russu, absolventă a Institutului Recunoştinţei din Blaj, (Şcoala pedagogică de fete), cu care va purta corespondenţă până în februarie 1903, deci timp de trei ani. Poetul Octavian Goga avea, pe atunci, 19 ani, iar „Domnişoara”, 18 ani. În timpul scurtei lor întâlniri (două zile), cei doi tineri şi-au împărVictor Ilieşiu, O etapă necunoscută a vieţii şi oprtei lui Octavian Goga, (extras din culegerea - „Limbă şi literatură”, Vol.XVII-Bucureşti - 1988.) 11 Octavian Goga, Poezii, Editura “Cartea Românească”, 1973, Bucureşti. 10 61 tăşit planurile de viitor: de a studia la Budapesta, unul de a se dedica literaturii, iar cealaltă artelor plastice. Dar aceste visuri de viitor ale celor doi tineri nu s-au împlinit aşa cum şi-ar fi dorit-o. În toamna anului 1901 învăţătoarea Aurelia Russu este încadrată la Şcoala primară din Feiurd (jud. Cluj) iar Octavian Goga pleacă la studii, în Budapesta. Planul „Domnişoarei” învăţătoare, Aurelia Russu, de a studia pictura va rămâne visul neâmplinit al vieţii unei tinere romantice, învăţătoare din Ardealul începutului de secol XX. În toamna anului 1903, Aurelia Russu, în urma unor neînţelegeri familiale cauzate de legăturile sentimentale ce le întreţinea cu poetul se transferă ca învăţătoare la mănăstirea călugăriţelor carmelitane, de lângă Sibiu, unde stă până în vara anului 1904.(Victor Ilieşiu) În iunie 1904, Octavian Goga, după ce ia parte la pregătirile serbărilor jubiliare de 40 ani ale revistei „Familia” de la Oradea, a căutat-o pe tânăra învăţătoare, la mănăstire, însă Aurelia Russu a refuzat să-l revadă pe tânărul îndrăgostit, conştientă fiind de imposibilitatea continuării relaţiei lor. Erau prea multe şi serioase piedici: statutul social şi financiar al celor doi tineri, credinţa, prejudecăţile lumii în care trăiau. După această vizită ratată, printr-o scrisoare, Goga o întreabă pe „Domnişoara” ce revistă citeşte? „Domnişoara” îi mărturiseşte că citeşte „Revista ilustrată de la Şoimuş”12. Poetul publică aici poezia „Sună toaca », iar „Domnişoara” o citeşte şi o memorează recitându-o multor tineri, profesori, elevi şi studenţi care au vizitat-o: „Răsună toaca de utrină, În pacea unei nopţi târzii Şi, rând pe rând, câte-un opaiţ S-aprinde-n mutele chilii… De glasul ei tresai pe pernă Măicuţă, tu, cu chip frumos, S-alergi în grabă la altarul Mântuitorului Hristos. Te văd în colţul vechi de strană Cum stai răpusă de răstrişti, Ş-atâta jale pare scrisă În ochii tăi curaţi şi trişti… Şi cum te-nchini în rugăciune Eu mă gândesc înduioşat Nemilostivă toacă-a nopţii Ce vis frumos ţi-a tulburat? 12 “Memento”, revistă şcolară, Nicolae Weisz. 62 (Republicată în 1908, la 1 oct., în „Luceafărul” de la Sibiu sub titlul „Răsună toaca”). (Nicolae Weisz) La stăruinţele familiei, Aurelia Russu părăseşte mănăstirea, iar în toamna anului 1904 este încadrată ca învăţătoare în satul Negreia (sat de munte de la poalele Mogoşei), de lângă Şişeşti unde funcţionează până în 1914, timp de zece ani, fiind prima învăţătoare calificată din zona Şişeştii – Maramureşului acelor vremuri, şcolită la Blaj. Aici a fost adusă de către Atanasie Demian, proprietar de pământuri la Negreia, memorandist, colaborator şi prieten cu dr. Vasile Lucaciu. În toamna anului 1914 se transferă în satul Bontăieni unde va domicilia şi profesa până în 1938 când se pensionează. În perioada corespondenţei cu Aurelia Russu (1900-1903) se conturează în mintea poetului elegia „Dăscăliţa” care va deveni una din capodoperele poeziei gogiene şi în care tânărul poet prezintă prototipul învăţătoarei românce, de la începutul secolului al XX-lea, din Ardeal. „Când poetul creionează trăsăturile <Dăscăliţei>, spune că e: <copil blajin, cuminte prea devreme> că e <sfielnică> şi <bălaie> ceea ce corespunde întru totul portretului învăţătoarei Aurelia Russu, din acea perioadă. „Dăscăliţa” avea atunci 18 ani, purtând coafură specifică începutului veacului al XX-lea şi impresiona, prin atitudinea ei modestă şi totuşi plină de prestanţă feminină. Poetul cunoaşte starea sufletească a tinerei învăţătoare, o urmăreşte cu gândul, îi citeşte în adâncimea sufletului, are o deosebită compasiune faţă de nenorocul ce o pândeşte în viaţă” (Victor Ilieşu). Desprinsă din lumea Ardealului, învăţătoarea reprezintă personalitatea de seamă a satelor noastre, prin calităţile deosebite pe care le are. Ea tălmăcea Scriptura, aşternea pe hârtie epistole pentru cei plecaţi: „în slujbă la-mpăratul”, le învăţa pe fete lucru de mână: „Şi fete vin să lenfloreşti altiţa,/ La pragul tău e plină ulicioara,”; picta, cânta: „Şi fetele îşi şopotesc în taină: / Ce mâini frumoase are domnişoara”… / (Octavian Goga). „Poetul ştie că <Dăscăliţa> este pândită de nenoroc, ştie că nu va avea bucuria unui cămin înveselit de copii, ştie că se va stinge cu un zâmbet de fecioară” (Victor Ilieşu). Şi aşa a fost destinul acestei „Domnişoare” care s-a stins la 93 de ani, implorându-l pe Goga „să-i dea mâna”, cununându-se cu iubitul ei din tinereţe, prima şi unica ei iubire; prin trecerea la cele veşnice, după cum se spune la noi la români, printr-o „nuntire albă”: 63 „Aşa grijind copiii altor mame Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară, Iar căpătâiul somnului tău vitreg De-un vis deşert zadarnic se-nfioară” (Octavian Goga) Ce încărcătură sentimentală extraordinară poartă epitetul „deşert”, pentru viaţa „Domnişoarei” învăţătoare Aurelia Russu… În finalul elegiei poetul Octavian Goga făcând un pătrunzător sondaj în psihologia vieţii şi muncii, învăţătoarei din mediul rural, la începutul secolului al XX-lea din Ardeal, îţi manifestă admiraţia prin tulburătoare versuri adresate fiinţei iubite. „Tu stai în prag şi din frăgar o frunză La sânul tău s-a coborât să moară, Iar vântul spune crengilor plecate, Povestea ta, frumoasă domnişoară” (Octavian Goga) Pentru a evoca personalitatea „Dăscăliţei”, Aurelia Russu, am folosit mai multe metode şi procedee de investigaţie, printre ele la un loc de cinste se află analiza aprofundată a unor studii despre viaţa şi activitatea poetului Octavian Goga şi a învăţătoarei Aurelia Russu, precum şi „Interviul” luat persoanelor care au avut legături cu a „vremii noastre dreaptă muceniţă”, „copil blajin, cuminte prea devreme”, „Domnişoara” învăţătoare, Aurelia Russu. Pe parcursul investigaţiilor mele am descoperit mai multe obiecte care au aparţinut domnişoarei învăţătoare, aflate în posesia unor persoane particulare cu care a colaborat. Ţin să le mulţumesc cu totul special pentru felul în care mi-au pus la dispoziţie atât informaţiile în legătură cu viaţa şi activitatea, „Dăscăliţei”, cât şi pentru obiectele pe care le-am achiziţionat, şi pe care le-am pus la locul unde li se cuvine să stea. Aceste persoane au preţuit-o, au iubit-o, au respectat-o şi i-au fost alături „Domnişoarei” în anii cei mai grei ai vieţii sale, anii senectuţii; şi sunt: Fam. prof. Nuţu Făt şi înv. Cornelia Făt; Fam. d-nei înv. Florica Făt; Fam. d-nei Florica Făt (“Olteanca”); Fam. d-lui Nelu Cetină (“Olteanul”); Fam. d-nei prof Emilia Fătu, Fam. d-lui Teofil Lucian, Fam. d-lui înv. Demostene Pascaniuc, Fam. d-nei Maria Bud, Fam. d-lui Adrian Făt, Fam. dlui Marin Chiuzbăian, Fam. d-lui sing. Mitruţu Poduţ, Fam. d-nei prof. Maria Poduţ, Fam. prof. Monica şi Mihai Poduţ, Fam. d-lui Ghiţă Breban, Fam. d-lui Nicolae Ciocotişan, Fam. d-lui comandor, Sandu Cânţa, Fam. d- 64 lui înv Gheorghe Făt, Fam. d-nei ed. Melania Şurani, Fam. d-lui Goci, Fam. d-lui Ioan Rogojanu, Fam. d-lui prof. Ioan Boţ, Fam. d-nei prof. Părăscuţa Holban, Fam. d-lui Vicenţiu Făt, Fam. d-lui Onisim Făt, Fam. dlui Dan-Viorel, Fam. d-lui ing. Leontin Sălăjan, Fam. d-lui colonel Gavril Babiciu, şi nu în ultimul rând, Fam. d-lui prof. Romulus Făt care este, şi unul dintre finii de botez ai „Domnişoarei” înv. Aurelia Russu. Unul dintre cele mai valoroase obiecte pe care tânăra învăţătoare le-a pus în lada ei de zestre, atunci, în 1904, când a venit la Negreia sau care şi l-a cumpărat din primele salarii de dăscăliţă de la ceasornicarii din Baia Mare, ori Satu Mare, ori Oradea, oraşe în care îşi făcea cumpărăturile atunci când cobora de la munte, pentru întâlnirile pedagogice, este după mine, „pendula” pe care am recuperat-o şi restaurat-o. Această „pendulă” a fost fabricată în anii 1800, la Viena; şi consider că locul ei cel mai potrivit unde trebuie să stea, este bisericuţa de lemn din Negreia. „Domnişoara” a fost şi cantor-docent, timp de 9 ani la Biserica greco-catolică, din Negreia (între 1905-1914) unde ne-a lăsat ca mărturie un cor de femei de o valoare deosebită, care susţin liturghiile într-un mod tulburător, respectând adevăratele canoane ale corurilor bisericeşti tradiţionale din acest colţ de ţară binecuvântat de Dumnezeu cu atâtea frumuseţi şi bogăţii; şi unde a mai lăsat şi un cult închinat Preacuratei Mame al Lui Isus Cristos, Fecioara Maria, care este răspândit în Ardeal de către călugăriţele carmelitane, iar grota închinată Preacuratei Mame al Lui Isus Cristos care te întâmpină când intri în satul Negreia, tot de la „Domnişoara” o moştenesc negreenii. De aceea înmânez această pendulă bisericii din Negreia, rugându-i pe negreeni să nu o uite pe învăţătoarea care a pus o cărămidă serioasă, cu mulţi ani în urmă, în timpuri zbuciumate ale istoriei maramureşene, în acest sătuc de munte de la poalele Mogoşei, de unde s-au ridicat oameni valoroşi pentru ştiinţa şi cultura românească modernă şi contemporană; şi cărora le datorăm, noi cei de azi, multă recunoştinţă şi un pios, „Dumnezeu să-i odihnească unde toţi sfinţii şi drepţii se odihnesc”! 65 Amintiri Prof. Maria Babiciu Prin primăvara anului 1971, eram profesoară de limbă şi literatură Română, în Şişeşti. Într-o dimineaţă a venit un elev de clasa a VIII-a cu un bileţel de la învăţătoarea Aurelia Rusu din Bontăieni, sat ce aparţine comunei Şişeşti, prin care mă ruga să-i fac o vizită. Am citit biletul în sala profesorală şi am aflat, vag, de la colegii mei cine era această învăţătoare. Am fost curioasă să aflu amănunte şi într-o după-amiază am plecat însoţită de elevul Felician Fărcaş, la Bontăieni. Acolo am fost întâmpinaţi de o femeie din sat, care ne-a spus că « Domnişoara » se află pe prispă, la soare. Cuvântul ,,domnişoara” rostit de femeie a fost primul lucru care mă trimetea la poezia ,,Dăscăliţa” a lui Octavian Goga. Am cunoscut apoi o bătrânică slăbuţă, cu părul alb împletit ca o cununiţă, cu nişte ochi ageri, senini ca cerul, cu o privire pătrunzătoare şi cercetătoare faţă de noii ei vizitatori. Pe prispă, apoi în casă, am văzut atâta bun gust, ordine şi pricepere în modul în care era mobilată încăperea, încât îmi era frică să păşesc, ca să nu stric oaza aceea de frumos şi linişte cu miros de busuioc şi trandafiri, înconjutată de buchete bogate de hortensii. M-a întrebat cine sunt şi dacă ştiu ceva despre viaţa şi opera lui O. Goga. I-am răspuns că ştiu puţin despre viaţa lui Goga, dar opera ştiu să i-o cânt aproape în întregime. Privirea parcă i s-a încălzit la auzul răspunsului meu şi abia apoi mi-a spus cine a fost ea, de ce a venit şi s-a stabilit la Bontăieni şi mai ales de ce abia atunci îşi dezvăluie identitatea (avea 89 de ani). A deschis apoi un sertăraş, de unde a scos o cutiuţă de lemn şi din ea cu multă grijă a ridicat o legătură de plicuri îngălbenite de vreme şi legate cu o fundiţă roşie, erau scrisorile, 51 la număr, primite de la poetul octa66 vian Goga. M-a surprins privirea ei plină de emoţie şi mai ales graţia cu care a desfăcut fundiţa, fără să se uite la ea. Mă gândeam atunci la două lucruri: de câte ori o fi desfăcut scrisorile în viaţa ei de singurătate şi ,,ce mâini frumoase are domnişoara”, chiar şi acum la bătrâneţe. Printre scisori era şi poezia trimisă de poet cu dedicaţie pentru ,,sfielnica, bălaia dăscăliţă”. Am rămas uimită de atâta încărcătură sufletească ce se degaja din cele două scrisori pe care mi le-a citit. Eram puţin nedumerită cum a putut ,,o femeie” să renunţe la o iubire sinceră şi reciprocă, sacrificându-şi împlinirea ei, frământare pe care i-am mărturisit-o şi la care mi-a răspuns foarte frumos: ,,Când v-am întrebat despre viaţa lui Goga, n-aţi ştiut mare lucru, dar poeziile lui o ştiţi cânta, deci cine eram eu să stau în calea lansării operei sale? Eram o fată săracă şi el la fel. Dacă nu ai bani, nu poţi să-ţi publici opera şi să intri în lumea literaţilor, pe când, cea cu care s-a căsătorit a fost o femeie puternică şi bogată, dornică de celebritate şi asta a confirmat-o istoria. Mai târziu când am vizitat ,,Castelul de la Ciucea”, casa memorială a poetului O. Goga, am cunoscut-o şi pe soţia lui, Veturia. Era o femeie severă şi ciudată, certa mereu elevii veniţi în vizită. Atunci îmi spuneam în gând: ce mare diferenţă există între cele două persoane care au fost aproape de poetul « pătimirii noastre ». O altă nedumerire a mea a fost cum a putut Goga să o descrie atât de bine în mijlocul sătenilor şi copiilor lor, din moment ce ea îmi spunea că a evitat orice întâlnire cu el şi că abia după moartea poetului a început să dezvăluie şi altora secretul relaţiilor dintre ei. 67 Se lăsa seara şi a trebuit să ne întoarcem acasă, dar am promis că voi reveni să mai stăm de vorbă, deoarece mi-a făcut mare plăcere această ntâlnire. Nu mi-am onorat promisiunea şi regret mult. Întotdeauna, atunci când predam elevilor de-a VII-a poezia ,,Dăscăliţa”, le povesteam despre această întâlnire. La 93 de ani “Domnişoara”, în aprilie 1975, a trecut în veşnicie, şi mărturisesc că am fost plăcut impresionată de atenţia, cinstea şi onoarea ce i s-a acordat cu ocazia ceremoniei de înmormântare. Poezia ,,Dăscăliţa” şi melodia lirică a versurilor sale a fost fundalul sonor a întregii ceremonii funerare. S-au recitat versuri din scrisorile trimise de poet, a fost un moment solemn, pe care nu-l voi uita niciodată. Acum trei ani am fost la Bontăieni, la Hramul Bisericii din sat, biserică lângă care îşi are mormântul «a vremii noastre, dreaptă muceniţă», mormânt bine îngrijit, plin de flori. Amintirile întâlnirii cu distinsa domnişoară păreau aievea... Sătenii cu care am discutat despre învăţătoarea Aurelia Russu îi păstrau o vie amintire, nu pentru că a fost iubita şi muza poetului, ci pentru că a fost un suflet deosebit, o femeie harnică, pricepută şi o ,,dăscăliţă” înţeleaptă. Reţetele de prăjitură, croşetarea mileurilor şi a dantelelelor, ba chiar şi dragostea pentru flori constituie elemente de aducere aminte, în special pentru femeile din sat. Pentru toate acestea «Domnişoara» Aurelia Russu a rămas în inima celor care au cunoscut-o, un exemplu de curaj, inteligenţă, talent, onestitate şi aşa trebuie să rămână pentru eternitate. 68 Situaţia şcolilor confesionale din dieceza de Făgăraş în perioada păstoririi episcopului Ioan Lemeni (1832-1850) Ciprian Ghişa Institutul de Istorie Ecleziastică – Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca În articolul «O plânsoare veche»13, din 1843, George Bariţ punea cu tristeţe şi cu revoltă întrebarea: „unde sunt cele 300 şcoale aşezate de Şincai, unde sunt?”; susţinând că românii greco-uniţi, în număr de 560 000, au doar 14 şcoli elementare cu 517 şcolari, în comparaţie cu neuniţii care aveau 285 şcoli şi 8951 elevi, rezultând un total de 299 de şcoli româneşti. Aceste cifre ilustrau, în viziunea cărturarului braşovean, situaţia culturală tragică în care se aflau românii ardeleni. Numărul mic de şcoli este reclamat în presa vremii şi de către autorul articolului care făcea recenzia critică a Şematismului din 1842, acuzând că „episcopatul Făgăraşului are prea multe biserici, prea mulţi preoţi şi prea puţine şcoale” […] „căci în afară de zonele regimentelor de graniţă, dacă sunt 20” – pentru aproximativ 600 000 credincioşi14 . Întrebarea este însă întemeiată, mai ales că şi în istoriografia română cifrele care arată numărul şcolilor româneşti din Ardeal în general şi al celor unite în particular, diferă, fiind greu de realizat o situaţie exactă. Lucrarea Istoria învăţământului din România semnalează pentru anul 1837 tot 300 de şcoli româneşti în Transilvania – fără a se mai face distincţia confesională15. Istoricul Ladislau Gyémánt oferă următoarele cifre: 409 şcoli unite în anul 1840 13 Gazeta de Transilvania, 1843, an VI, nr. 40, p. 157 A.B.C., „Pentru schematismul clerului din episcopatul Făgăraşului şi încă ceva”, în Foae pentru minte, inimă şi literatură, an V, 1842, nr. 26, p. 203-204. 15 Istoria învăţământului din România, vol. II – 1821-1918, coord. A. Manolache, Gh. Părnuţă, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1993, p. 55. 14 69 şi, respectiv, 282 şcoli neunite în 1843-1844 – ceea ce înseamnă că şcolile unite erau prezente în parohii într-un procent de numai 30%. Domnia sa a pornit de la un raport înaintat de episcopul Lemeni către Guberniu în acel an16. Aceste date au fost preluate întocmai şi de alţi autori, precum Ioachim Lazăr17. Se poate observa cu uşurinţă discrepanţa uriaşă între cele 14 – 20 de şcoli unite menţionate de presa vremii şi cele 409 numărate de episcopul Ioan Lemeni. În realitate, problema de esenţă este: ce a înţeles prin „şcoală” fiecare dintre ei? Ce fel de organizare instituţională de la nivelul parohiilor a fost socotită ca şcoală de aceste personalităţi ale epocii? Desigur, criteriile pe baza cărora se poate defini o şcoală sunt diverse: dacă în sat există dascăl propriuzis sau nu; dacă există un local specific unei şcoli; dacă există o oarecare programă de învăţământ, manuale; dacă elevii frecventau cursurile în mod regulat sau nu. Situaţia reală ne este dezvăluită de documentele vremii. Iată câteva exemple. Pentru Haţeg, putem aminti un manuscris al vicarului Ştefan Moldovan din 185518. În nici una din cele 56 de parohii vizitate – la acestea se adaugă filiile lor, cu excepţia Haţegului, nu exista şcoală. Doar în 5 cazuri se făcuseră până atunci unele cursuri de către preot în casa parohială. În toate parohiile, comunitatea se angaja să construiască şcoală cât de curând, de învăţarea pruncilor urmând să se ocupe ori parohul, ori cantorul. Pentru districtul protopopial al Sibiului avem o dare de seamă din 1850 referitoare la situaţia a 37 de parohii19. Dintre acestea, 16 L. Gyémánt, Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între anii 1790 şi 1848, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 310. 17 I. Lazăr, „Contribuţii la istoria învăţământului elementar românesc din judeţul Hunedoara (1780-1848)”, în Sargeţia, an XXI-XXIV, 1988-1991, p. 220-221. 18 Vezi: Gh. Naghi, „Un manuscris inedit a lui Ştefan Moldovan privitor la Ţara Haţegului la mijlocul secolului XIX (I)”, în Sargeţia, an XX, 1987, p. 306-326; A. A. Rusu, „Un manuscris inedit a lui Ştefan Moldovan privitor la Ţara Haţegului la mijlocul secolului XIX (II)”, în Sargeţia, an XXI-XXIV, 19881991, p. 253-282. Un comentariu legat de acest document vezi la: C. E. Vulea, L. Wallner Bărbulescu, Vizitaţiuni canonice în Ţara Haţegului (1852-1885), Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003, p. 68-69. 19 D. J. A. N. Cluj, Fond Biblioteca Centrală Blaj, doc. nr. 23, f. 130-134. 70 şcoală propriu-zisă şi dascăl existau în 8 cazuri, în alte 8 parohii ele lipseau cu desăvârşire, în 20 de cazuri nu exista şcoală, dar dascălul ţinea cursurile la el acasă – probabil cantor, iar într-un singur caz copiii uniţi frecventau şcoala neunită – parohia Tilişca. Plata dascălilor varia: ori era doar scutit de unele taxe – cazul parohiei Cârţa (Kirtz); ori primea plată în natură – ex. o felderă de bucate de fiecare copil – cazul parohiei Buia, o jumătate de felderă de cucuruz de la fiecare gazdă – cazul parohiei Bârghiş (Burkis); sau primea o anumită sumă, aceste cazuri fiind însă minoritare – 60 florini anual din casa alodială – în parohia Răşinari, 32 florini din casa alodială plus 6 stânjeni de lemne – în parohia Mohu, 50 florini anual – în parohia Vizakna (Ocna Sibiului), 120 de florini din casa alodială – în parohia Gura Râului. La Orlat dascălul se afla sub ocârmuirea Regimentului, având, aşadar, o situaţie ceva mai bună. Un alt caz este al celor 38 de parohii vizitate de episcopul Lemeni la sfârşitul lui august şi în septembrie 1838 în jurul Reghinului şi în Fărăgău20. Avem în vedere 21 de rapoarte alcătuite de parohi21. Dintre parohiile acestea, şcoală propriu-zisă este numai într-una singură – Milaş. În 6 cazuri nu este nici dascăl, în alte 6 parohii există dascăl care nu este acelaşi cu cantorul, în 8 cazuri cantorul e şi dascăl, într-un caz, pe post de învăţător este fiul parohului, iar în alt sat e chiar parohul. Toţi aceştia ţin cursurile la ei acasă. Plata în natură e foarte mică – alimente. Într-un singur loc se spune că dascălul are ca plată 3 crăiţari pe familie sau pe copil (documentul nu specifică) – parohia Mura Mare. Interesante sunt însă o serie de observaţii: în 5 cazuri se specifică în mod clar că sătenii nu vor să îşi dea copiii la şcoală pentru că trebuie să plătească. În plus, nici calitatea învăţământului nu e prea grozavă: la Mura Mare, în Crăieşti şi la Archita nu s-au mai ţinut cursuri de 2 ani, iar aici ca şi la Ocniţa, unde nu s-a mai făcut şcoală de 1 an, s-au învăţat doar rugăciunile şi doar unii dintre copii şi slovele. Şcoli foarte puţine sunt şi în protopopiatul Brebi, aşa cum arată procesul verbal al soborului protopopial ţinut la Popeni, în 19 20 21 Vezi şi Gazeta Transilvaniei, an I, 1838, nr. 12, p. 45 Vezi: D. J. A. N. Alba, Fond Arhiva Generală, 68/1838; 77/1838, f. 1, 3, 5, 7, 12, 13, 14, 16, 17-18, 19-20, 24, 25, 26, 28, 37, 40-41, 43; 118/1838; 120/1838. 71 decembrie 1849, la solicitarea vicarului Silvaniei, Alexandru Şterca Şuluţiu22. Din document rezultă că din 14 parohii, în nici una nu era şcoală şi nici dascăli, pentru această funcţie fiind propuşi: cantorul – 4 cazuri; fiul parohului – 3 cazuri. Toţi se angajau să găsească soluţii pentru edificarea şcolii în viitorul apropiat – o situaţie similară cu cea a parohiilor din Haţeg. Iată şi situaţia şcolilor triviale din parohiile greco-catolice din districtul Ermellek (Darolt), din decanatul Silvaniei, în semestrul I al anului şcolar 1840/1841, realizată de protopopul Grigore Pop în data de 9/21 aprilie 184123. Parohia Cel ce face cateheza Dascăl Mo -dul de pre dare Lau dabile s Co pii 6 12 ani Frecvenţa reală Motivul absenţelor Obiec te de predare Limba de predare 1 Király Darotz (Craidorolţ) Parohul Da 38 24 Sărăcia Rom. Nu - 20 - Religie Citire Aritm . - 2 Ákos (Acâş) Parohul 3 Csög (Cig) Parohul Canto -rul Optus 30 1 Religie Citire Rom. 4 Er. Girolt (Ghi rolt) 5 Érkáv ás (Căua ş) Parohul Canto -rul Optus 12 7 Religie Citire Rom. Parohul Canto -rul Optus 20 11 Religie Citire Aritm Rom. 22 Opozi ţia părinţilor Opozi ţia părinţilor Sărăcia Sărăcia Magh . - Magh . Vezi: S. Retegan, Satul românesc din Transilvania, ctitor de şcoală (18501867), Cluj-Napoca, Ed. Echinox, 1994, p. 39-41. 23 D. J. A. N. Alba, Fond Cabinetul mitropolitului, 239/1841, f. 1. 72 . Religie Citire 6 Ér. Kisfalu (Satu Mic) 7 Mind szent (Ady Endre) 8 Ér. Szent Királ y (EriuSâncrai) Parohul Canto -rul Pro bab ilis 30 19 Sărăcia Parohul Canto -rul Optus 25 10 Sărăcia Religie Citire Rom. Parohul Canto -rul Optus 25 9 Sărăcia Religie Citire Rom. 9 Felső Szopor (Supuru de Sus) 1 Mi0 hályfalva (Mihăieni ) 1 Krasz 1 na Czegé ny (Ţegh ea) 1 Szaká 2 tsi (Săcăşeni ) Parohul Canto -rul Optus 50 9 Opozi ţia părinţilor Religie Citire Rom. Parohul Canto -rul Optus 12 - Sărăcia - - Parohul Canto -rul Optus 9 - Sărăcia - - Parohul Canto -rul Optus 40 30 Sărăcia Religie Citire Aritm Rom. 73 Rom. Magh . 1 Ujne 3 methi (Uni măt) Parohul Da Minus optus 50 16 Opozi ţia părinţilor Religie citire Rom. Datele prezentate sunt relevante pentru realităţile de pe parcursul episcopiei Făgăraşului. Care sunt însă explicaţiile acestei situaţii ce pare dezastruoasă? Ele pot fi descoperite, în parte, în legislaţia privitoare la şcolile săteşti. La începutul păstoririi lui Lemeni, în vigoare era Decretul aulic din august 1824 care prevedea ca în locurile cu populaţie liberă, cheltuielile pentru şcoala elementară urmau să fie suportate din casele alodiale, iar învăţătorii să fie înzestraţi cu un lot din pământurile comune. În locurile supuse jurisdicţiei dominale, şcoala trebuia să se ţină în casa cantorului care îndeplinea astfel şi funcţia de învăţător. Dacă aceasta nu era cu putinţă, atunci loc pentru şcoală trebuia luat din pământurile comunale din care i se acorda dascălului o jumătate de porţie canonică24. Dacă nici aceasta nu era posibil, atunci se putea apela la bunăvoinţa domnului pământesc sau i se acorda o dare în natură sau bani pe seama părinţilor. În plus, dascălii urmau a fi scutiţi de sarcinile publice25. Pornind de aici, sinodul de la Blaj din 1833 hotăra în problema şcolilor ca: în fiecare parohie dacă nu e dascăl, protopopul să numească împreună cu poporenii un „bărbat harnic” care să îndeplinească această sarcină, învăţând copiii, băieţi şi fete, de toamna până primăvara, folosind localul şcolii, iar dacă nu este, atunci să utilizeze casa proprie – dacă nu este dascăl, atunci această sarcină îi Cuantumul veniturilor dascălilor a fost reglementat şi prin alte ordine oficiale ulterioare. Spre exemplu, Decretul imperial din 1841, transmis prin circulara episcopală din 23 august 1841, relua hotărârea ca terenul ce revenea dascălului să fie de 10 cubele de semănătură şi 7½ care de fân, ceea ce reprezintă jumătate din porţia canonică a unui preot. D. J. A. N. Sălaj, Colecţia Ioan Ardeleanu Sen., Vicariatul Silvaniei, 162/1844, f. 52v. Pe plan local, lucrurile stăteau foarte diferit, aşa cum am văzut şi mai sus, situaţia adaptându-se la realităţile practice. În 4 noiembrie 1846, Şuluţiu arată care era plata dascălului: „toată gazda îi dator a da dascălului 1 mierţă de bucate care are plugul lui greu, care n-are va da mălai, pe lângă acesta 4 cr. de argint şi cei ce au care cu boi sau cu vaci, un car cu lemne să ducă”. D. J. A. N. Sălaj, Colecţia Ioan Ardeleanu Sen., Vicariatul Silvaniei, 167/1846, f. 77v. 25 I. Lazăr, art. cit., p. 218; L. Gyémánt, op. cit., p. 291-292. 24 74 revenea cantorului; să îi înveţe rugăciunile, poruncile, „Tainele cu folosul lor şi celelalte ce sunt ale religiei”, iar pe cei mai „deşteptaţi” să îi înveţe şi citirea şi aritmetica; primăvara să organizeze examen în faţa protopopului sau a notarului tractului; iar în localităţile unde nu este şcoală, protopopii au sarcina de a încerca să îi convingă pe „posesorii locului a da loc şi ajutor şi să silească pe poporeni ca să o facă, precum şi ceva ajutor spre încălzirea şcolii şi a dascălului să deie, după cum le vor fi stările împrejur”26. Avem de a face astfel cu o încercare de a pune în aplicare hotărârile decretului din 1824, care are însă şi numeroase consecinţe, unele cu caracter negativ. În lipsa unui inspector suprem al şcolilor naţionale27 – în această funcţie era, la acea dată, episcopul romano-catolic de Alba Iulia – problema acestor şcoli a fost delegată protopopilor. Aceasta nu ar însemna o degrevare de sarcini din partea conducerii episcopiei, deoarece, ţinând cont de conţinuturile propriu-zise ale învăţământului care au fost propuse (rugăciuni, poruncile, fundamentele credinţei, Sfintele Taine, cu alte cuvinte cateheză), cercetarea cunoştinţelor despre religie, a principalelor rugăciuni şi a stării morale a credincioşilor din parohiile arondate lor, era chiar una din atribuţiile protopopilor, inclusă de Petru Maior în „privilegiul protopopesc de a cerceta popoarele”28. În plan local, au existat însă destule tensiuni şi imixtiuni ale clerului latin, care a încercat să îşi impună un oarecare drept de control şi supraveghere şi asupra şcolilor unite, provocând nemulţumirea protopopilor greco-catolici. Aşa se explică şi demersul protopopului Zlatnei, Grigore Mihali pen26 Vezi: I. Micu-Moldovan, Acte sinodale ale basericei române de Alba-Iulia şi Făgăraş, tom II, Blaj, 1872, p. 65; N. Albu, Istoria şcolilor româneşti din Transilvania între 1800-1867, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, 1971, p. 29. 27 Lemeni a făcut demersuri pentru numirea unui nou director al şcolilor unite din Transilvania. Ultimul director şcolar fusese Benedict Fogaraşi, care a murit însă în 1830. Aşa cum am arătat în capitolul II, sinodul din 1833 a hotărât şi elaborarea unui memoriu către Curte în vederea instituirii episcopului ca director al şcolilor unite. În ciuda încercărilor ulterioare (episcopul Lemeni şi apoi protopopul Bistrei, Grigore Mihali, în 1836), situaţia a rămas neschimbată până la 1848. L. Gyémánt, op. cit., p. 161. 28 P. Maior, Protopapadichia, Cluj-Napoca, Ed. Clusium, 1997, p. 64. 75 tru numirea unui director şcolar unit (vezi şi nota 15), care a dezbătut problema şi în cadrul soborului districtual de la Abrud din 11 noiembrie 1843. În procesul său verbal, chiar la punctul 2, s-a discutat despre inexistenţa unui director al şcolilor naţionale, ceea ce ducea la crearea de confuzie în rândul dascălilor români care nu mai ştiau de cine să asculte, de directorul romano-catolic sau de parohii uniţi29. Situaţia aceasta a dus la reacţii şi din partea altor arhidiaconi uniţi. Spre exemplu, în 1 martie 1848, viceprotopopul Reghinului, Mihail Crişan, înainta episcopului un raport privitor la situaţia şcolilor naţionale din tractul său. Aici au fost trimise şi formulare ungureşti, „care nu se lovesc cu materiile şi şcolile noastre tractuale”. Iniţiativa a aparţinut protopopului latin local. Crişan arată că odată cu unirea, el nu trebuie să se supună nimănui în afară de superiorul său bisericesc direct, iar în acest sens, şi-a îndeplinit mereu îndatoririle. Or, spune el, nu a primit nicio rânduială conform căreia ar trebui să se supună protopopilor latini în problema şcolară. Aceste imixtiuni fac rău unirii, mai ales că neuniţii stau mult mai bine decât uniţii vizavi de situaţia şcolilor. Îl întreabă pe episcop: „Suntem noi ca protopopi greco-catolici, romano-catolicilor protopopi în acest obiect supuşi?” Dacă da, atunci este nevoie a nu mai avea control străin asupra şcolii, iar directorul suprem al şcolilor să fie un cleric greco-catolic, protopopii putând îndeplini această sarcină pentru districtul lor30. Desigur, astfel de chestiuni sunt strâns legate de problema naţională şi de cea a limbii. Faptul că decretul imperial din 1824 nu conţinea nici o metodă prin care s-ar fi creat o serie de obligaţii concrete pentru posesorii de pământ31, sarcinile de a construi şcoala, de a o întreţine şi D. J. A. N. Alba, Fond Parohia greco-catolică Bucium-Saşa, 1/1843, f. 10-12. D. J. A. N. Alba, Fond Cabinetul mitropolitului, 265/1848, f. 1. 31 Nu în toate cazurile relaţia cu domnii de pământ a funcţionat defectuos, existând şi exemple în care aceştia au acordat întregul lor sprijin susţinerii şcolilor grecocatolice de pe domeniile lor. În 28 ianuarie 1846, viceprotopopul Reghinului, Mihail Crişan, îi trimite episcopului un raport despre donaţiile pe care baronul Janos Bornemisza le-a făcut pentru şcolile din protopopiatul său: în Orsova (Orşova) şi în Oroszfalu (Ruseni) a dăruit loc de şcoală chiar în centrul satelor, ajutând apoi la ridicarea şcolilor atât cu materiale cât şi cu meşteri; în tot domeniul său a rânduit ca dascălii să primească 10 mierţe de bucate, iar pruncii, 29 30 76 de a plăti dascălul reveneau strict sătenilor. De altfel, tonul folosit de documentul final al sinodului este elocvent: protopopii „vor încerca să îi convingă” pe posesorii locului, dar îi „vor sili” pe poporeni să facă demersurile ce le revin. Neexistând şcoli în foarte multe sate, ca şi lipsa dascălilor cu pregătire adecvată, s-a ajuns la soluţia folosirii pe acest post a cantorilor, care însă nu contravenea nici ea hotărârilor decretului din 1824. Se crea însă un context care lăsa loc la interpretări, deoarece sătenii ajung să îi prefere pe aceştia, care fiind mai puţin pregătiţi nu aveau prea mari pretenţii financiare şi în plus, având propria casă, se rezolva, tot pe cale legală, problema localului pentru şcoală. Nivelul scăzut al cerinţelor amintite în materie de conţinuturi ale învăţământului permitea închiderea acestui cerc vicios. Aceasta este şi situaţia care este combătută în presa vremii. „Adunarea pruncilor spre a învăţa numai să facă cruce şi rugăciunile nu o voi numi şcoală”32, spune autorul recenziei la Şematismul din 1842. Ţinând cont de această observaţie, putem înţelege cum Bariţ, spre exemplu, a putut ajunge la un număr de numai 14 şcoli unite în adevăratul sens al cuvântului – exceptându-le pe cele de pe teritoriile regimentelor de graniţă care aveau un statut şi o situaţie mult mai bună33, dar şi cum episcopul Lemeni a putut număra 409. În orice sat în care se ţineau acele cursuri elementare în casa dascălului, a cantorului sau a parohului, se putea considera că există practic şcoală. Problema esenţială rămânea cea financiară, atât în ceea ce priveşte clădirea şcolii, cât şi în legătură cu salariul dascălului. Este în fapt ceea ce a dorit să rezolve episcopul Lemeni, care a încercat să readucă în atenţia autorităţilor aceste aspecte, demersurile sale concretizându-se în acel memoriu din anul 1840 adresat Guberniului. Pentru a putea fi realizat, a fost nevoie să se alcătuiască o statistică bucoavne gratis; în fiecare sat, cu ocazia examenelor, câte 3 prunci să primească câte un taler, după vrednicie. D. J. A. N. Alba, Fond Cabinetul mitropolitului, 260/1846, f. 1. 32 A.B.C., „Pentru schematismul clerului”, p. 204. 33 Vezi: V. Şotropa, N. Drăganu, Istoria şcoalelor năsăudene, Năsăud, 1913; N. Albu, op. cit., passim; M. Andrei, „Şcolile elementare greco-catolice din vicariatul Rodnei la mijlocul secolului al XIX-lea”, în Acta Blasiensia II, Blaj, 2003”, p. 419-429. 77 exactă a situaţiei şcolilor din întreaga dieceză, ceea ce, în final, a dus la acea cifră de 409 şcoli. În Protocolul Parohiei Greco-Catolice Bistra, ţinut de parohul Ioan Fodor, este amintită cererea din septembrie 1838 a episcopului, adresată tuturor parohiilor din eparhie, de a prezenta o relatare despre şcolile existente, în termen de 8 zile de la primirea acestei indicaţii. Să se noteze dacă este şcoală în parohie sau nu, în ce an a fost întemeiată, în ce stare se află, câţi copii au umblat la şcoală în ultimul an, ce venit are dascălul şi dacă nu are, să spună de unde ar putea obţine. Parohii trebuiau să afle şi câţi copii de vârstă şcolară erau în fiecare familie – adică între 5 şi 13 ani şi astfel, câţi copii care ar trebui să meargă la şcoală sunt în fiecare parohie 34. Datoria lor este să facă catehizarea în fiecare săptămână. Şcoala să înceapă în 1 octombrie, examenele vor fi la jumătatea lui februarie, iar rezultatele să fie trimise protopopului până la 15 martie. Semestrul al doilea va dura apoi până la sfârşitul lui iulie. La începutul şcolii, parohii au sarcina de a-şi dojeni poporenii pentru a-i convinge să îşi trimită copiii la şcoală, putând recurge în acest sens chiar şi la ameninţarea că vor fi aduşi înaintea autorităţilor35. Se încerca astfel, Numărătorile acestea nu au fost făcute întotdeauna cu o foarte mare exactitate. În 11 august 1835, vicarul Ioan Marian anunţă că preoţii trebuiau să numere toţi copiii de şcoală cuprinşi între 6 şi 12 ani. Această evidenţă era făcută în paralel şi de către Regiment. „Însă eu nu ştiu cu câtă căldură şi acurateţă vor cerca şi număra ei, că am văzut şi anul trecut mare deşchilinire între numărul ce aţi dat frăţiile voastre şi între numărul care l-au dat companiile. Însă am aflat şi aceea că unii fraţi au numărat şi pe cei morţi ca să umble la şcoală”. Le cere să facă numărătoarea corect. Şt. Buzilă, „Documente bisericeşti”, în Arhiva Someşană, 1931-1935, tom 4, nr. 17, p. 237. 35 D. J. A. N. Alba, Fond Parohia greco-catolică Bistra, 1/1836-1851, f. 6v-7r. S-a şi încercat punerea în practică a acestei recomandări, dar ameninţările nu îi vizau numai pe credincioşii care refuzau să colaboreze, ci şi pe dascălii care nu îşi îndeplineau însărcinările. În 19 noiembrie 1834, vicarul Ioan Marian arată că preotul Ioan Pop din Monor a fost canonit pentru că nu făcea catehizaţie în şcoala trivială, fiind chemat în faţa scaunului vicarial, fiind ameninţat cu lipsirea de preoţie. Vicarul spune că parohul are numai două sarcini: împărtăşirea Sfintelor Sacramente şi învăţarea poporului. Şt. Buzilă, „Documente bisericeşti”, în Arhiva Someşană, 1931-1935, tom 4, nr. 15, p. 48. Capelanul Ioan Stoica din O. Petérlaka (Petrilaca), districtul Iernutului, răspunde episcopului în data de 20 noiembrie 1838, în legătură cu faptul că l-a 34 78 dinspre episcopie, să se alcătuiască o situaţie clară a realităţilor din teritoriu. Registrul conţine şi alte informaţii interesante care pot aduce lămuriri importante asupra felului în care funcţiona relaţia între parohie şi conducerea diecezei. Episcopul se plânge în aceeaşi circulară că toate aceste informaţii au fost cerute încă din anul 1836 prin ordinul nr. 63, punctul 3, dar foarte puţini parohi s-au conformat, îngreunând astfel lucrurile şi obligându-l să reia toată problema. scos din funcţie pe dascălul din localitate. El spune că s-a conformat instrucţiunii episcopului din data de 14 septembrie 1837, nr. 878, prin care se ordona ca dascălii care nu învaţă pe prunci să fie scoşi din funcţie, iar părinţii ce nu îşi trimit copiii la şcoală să fie siliţi la aceasta cu ajutorul autorităţilor laice. Dascălul din sat nu a învăţat niciun prunc şi, în plus, este foarte slab pregătit. Ştie doar să citească puţin româneşte, nu şi să scrie. În consecinţă, l-a pus dascăl pe un frate al acestuia, dar care cunoaşte limbile română şi maghiară, ştie să scrie şi cunoaşte aritmetică. Numirea s-a făcut după consultarea sătenilor care l-au ales pe acesta în mod liber. D. J. A. N. Alba, Fond Cabinetul mitropolitului, 225/1838, f. 1. În 1840, Şuluţiu arăta că în cazul în care poporenii nu voiau să îşi dea copiii la şcoală, trebuia să fie informat protopopul, care urma să-i poată da spre pedepsirea de către autorităţile laice. D. J. A. N. Sălaj, Colecţia Ioan Ardeleanu Sen., Vicariatul Silvaniei, 157/1840-1841, f. 27v. În 11/23 martie 1840, Şuluţiu îl îndemna pe viceprotopopul Ioan Petrişor să rezolve problema lipsei de interes pentru şcoală în Zálnok (Zalnoc): diacul e leneş; trebuie să îndemne părinţii; să asigure plata dascălului. D. J. A. N. Sălaj, Colecţia Ioan Ardeleanu Sen., Vicariatul Silvaniei, 157/1840-1841, f. 37v. În 3 ianuarie 1841, parohul din Giurtelec îi scria vicarului Silvaniei informându-l că oamenii nu trimit copiii la şcoală, dar şi că îl acuzau pe cantor că e leneş şi lasă pruncii singuri. Şuluţiu răspunde: îi dojeneşte pe credincioşi; le porunceşte să trimită copiii la şcoală; dascălul e somat să stea cu pruncii şi să „nu ţină vaci în şcoală”; ameninţă pe cei vinovaţi cu pedeapsa dată de autorităţi, iar pe dascăl, că îl dă afară. D. J. A. N. Sălaj, Colecţia Ioan Ardeleanu Sen., Vicariatul Silvaniei, 157/1840-1841, f. 116r. În 31 decembrie 1844, Şuluţiu îi scria parohului din O. Ketzel (Meseşenii de Sus), certându-l pentru faptul că szolgabirăul l-a informat pe vicar că în satul său, unde erau 2 preoţi, 2 cantori, casă şi „fundusuri”, niciun prunc nu merge la şcoală. Vicarul arată că de vină pentru această situaţie erau preoţii. Îi acuză de „lene şi negrijă” în treburile şcolare şi le spune că l-au făcut de ruşine în faţa autorităţilor, tocmai ei, de la care a aşteptat să facă mai mult pentru binele „naţiei şi al clerului”. Îl ameninţă pe paroh că va lua măsuri împotriva sa dacă nu îşi va îndeplini de acum înainte această îndatorire. D. J. A. N. Sălaj, Colecţia Ioan Ardeleanu Sen., Vicariatul Silvaniei, 162/1844, f. 100r. 79 El le şi explică necesitatea acestor cereri, anunţându-i pe parohi în august 1838 că a făcut demersuri la Guberniu pentru a rezolva plata salariilor dascălilor, obţinând un răspuns în 5 iulie 1838, cu numărul 6466 în care este reamintit decretul din 2 august 1824. Totuşi, Guberniul a cerut să se facă statistica respectivă legată de situaţia şcolilor36. Datele acestea arată cât de greoi funcţiona relaţia între episcopie – protopopi - preoţi. Transmiterea indicaţiilor nu se oprea la nivelul protopopial, aceştia acţionând destul de prompt. Împotmolirea avea loc la nivelul parohial şi apoi la cel al autorităţilor de stat: prima indicaţie episcopală datează din 1836; a fost reluată în 1838 datorită pasivităţii preoţilor; memoriul final a putut fi realizat abia în 1840. Răspunsul Guberniului a fost materializat prin decretul nr. 7255 din 1840 referitor la angajarea învăţătorilor, care nu a adus nici el rezolvarea mult dorită, menţinând în linii mari hotărârile din 182437. Întârzierile de la nivelul parohial aduc în prim plan şi o posibilă vină a protopopilor şi a episcopului incapabili să se impună în faţa preoţilor, să îi mobilizeze, să nu mai fie dominaţi de „duhul blândeţii” frăţeşti. Situaţia este mult mai complicată, pentru că arhiva mitropolitană de la Blaj este plină de rapoarte făcute de protopopi care denunţau diferitele probleme de la nivelul parohial, realizând anchete şi enunţând pedepse. Şi totuşi, în problema şcolară nu s-au înregistrat progrese. Explicaţia pentru această constatare trebuie căutată tot la ni36 37 D. J. A. N. Alba, Fond Parohia greco-catolică Bistra, 1/1836-1851, f. 8v. Vezi: N. Albu, op. cit., p. 30; L. Gyémánt, op. cit., 292-293. Obştile săteşti erau obligate să susţină şcoli din fondul propriu şi din casele alodiale, plus salariul învăţătorului. Comunităţile supuse dreptului domenial, diecii sau cantorii vor fi numiţi dascăli, iar locuinţa şi plata li se va da de către părinţii copiilor. Şcoala să se facă pe pământurile obştii, dacă nu are, atunci pe pământul bisericii. Proprietarul are ca obligaţie doar să dea lemne pentru construirea şcolii, şi aceasta doar atunci când nu există o pădure comună. Pentru dotaţia învăţătorului, din terenul comunal se va rupe o suprafaţă pentru 10 câble arătură şi pentru 7 care de fân. Învăţătorul va primi şi o jumătate de felderă de cereale. Dacă nu se poate aşa, atunci salariul va fi suportat de săteni. Vor fi scutiţi de sarcinile publice. Conducerea şi controlul şcolilor revine preoţilor locului. În satele mixte, uniţii şi neuniţii să se adune la aceeaşi şcoală. Părinţii să nu îi silească pe copii să meargă la şcoală, dar nici să îi reţină. Vor învăţa în limba română dar şi în maghiară 80 velul comunităţilor. Pe de o parte, este sărăcia credincioşilor care nu pot să plătească, aşa cum reiese din documente, dar care în unele cazuri nici nu vor să plătească38, pentru că altfel nu s-ar explica lipsa copiilor de la cursuri în condiţiile în care dascăl era, iar salariul era foarte mic. În plus, o vină le revine şi parohilor, lucru reclamat şi de Bariţ în repetate rânduri. Acesta spunea că parohii nu doresc să îndemne oamenii să îşi dea copiii la şcoală pentru că le este frică de faptul că s-ar putea ridica astfel şi alţi candidaţi la funcţiile de preot şi de dascăl în sat, în afară de fiii lor. Interesul personal al preoţilor, aflaţi uneori pe un nivel scăzut de cultură, îi determină să îi menţină pe oameni în neştiinţă încurajând superstiţiile39. Aşa s-ar putea găsi un motiv plauzibil al întârzierilor mari cu care parohii au răspuns la solicitările episcopale40. Conflictele apărute între parohi şi dascăli au fost în mod cert o altă cauză a deficienţelor înregistrate în sistemul şcolar greco-catolic41. Spre exemplu, în 5/17 iunie 1840, dascălul din Marca (Márkászek) îi scria lui Şuluţiu, plângându-se că oamenii nu vor să îi dea plata. D. J. A. N. Sălaj, Colecţia Ioan Ardeleanu Sen., Vicariatul Silvaniei, 157/1840-1841, f. 66r. 39 Gazeta de Transilvania, an VI, 1843, nr. 40, p. 157; Gazeta de Transilvania, an VI, 1843, nr. 62, p. 245; Gazeta de Transilvania, an IX, 1846, nr. 27, p. 106. 40 Spre exemplu, ordinul episcopal din 15 ianuarie 1840, nr. 34, referitor, în special, la completarea matricolelor, exprimă şi nemulţumirea ierarhului faţă de lipsa de promptitudine şi de delăsarea protopopilor şi preoţilor faţă de îndeplinirea acestor sarcini. Arată însă şi că pentru informaţiile cerute pentru şcoală a trebuit să treacă mai bine de un an pentru a se aduna informaţiile. D. J. A. N. Alba, Fond Parohia greco-catolică Bistra, 1/1836-1851, f. 18r. Iar circulara episcopului Lemeni din 28 aprilie 1842 arată nemulţumirea ierarhului referitoare la faptul că protopopii nu trimit la timp informaţiile despre şcolile triviale „şi mai ales despre cele ce sunt cu plată”. Acest fapt a fost constatat în urma unui raport al canonicului Vasile Raţiu. Le cere să se conformeze cât de repede acestei solicitări pentru că altfel „se vor canoni” cu amenda hotărâtă în 9 decembrie 1838. D. J. A. N. Sălaj, Colecţia Ioan Ardeleanu Sen., Protocol al parohiei Sărăuad, 184/1834-1852, f. 12v. 41 Iată şi un exemplu oferit de situaţia din parohia Romos, din protopopiatul Cugirului, conflictul pornind de la aspectele materiale, un rol important revenind însă şi oamenilor din sat, care se grupează de obicei, în cazul unei dispute de acest gen, în spatele uneia dintre părţi. În plus, aşa cum era de aşteptat, cazul a ajuns în atenţia episcopiei şi a Guberniului, iar deciziile luate nu au fost respectate. În 14 ianuarie 1838, Lemeni îi răspunde protopopului Nicolae Szancsali al 38 81 De cealaltă parte, demersurile făcute de ierarhia bisericească pentru a îndemna oamenii să îşi dea copiii la şcoală, pentru a solicita preoţilor să îşi îndeplinească îndatorirea de supraveghetori ai activităţilor şcolare din parohie, pentru a organiza activitatea şcolară şi pentru a aduna informaţii despre starea şcolilor au fost foarte numeroase: circulara episcopală din 9 decembrie 1838, nr. 1015, ce transmite ordinul gubernial nr. 3191 din 1838, solicită ca rezultatele examenelor din februarie şi de la sfârşitul lui iulie să fie trimise la Blaj, canonicului Raţiu – ataşat, le trimite şi un formular de notare42; circulara episcopală din 29 octombrie 1839 cerea preoţilor să îndemne poporul să îşi dea pruncii la şcoală43; ordinul episcopal din 23 august 1841, nr. 796 relua decretul imperial din 1824 şi pe cel din 14 mai 1840, nr. 193344; circulara lui Lemeni din 28 aprilie 1842 Cugirului în legătură cu raportul acestuia despre situaţia şcolii din Romos. Preotul de aici construise o casă nouă pentru şcoală, care era în zona în care locuiau mai mulţi credincioşi uniţi. Problema era că oamenii vor să îşi trimită pruncii ca şi până atunci la casa dascălului. Ierarhul a decis ca să se păstreze voinţa oamenilor, dar cere ca, în aceste condiţii, învăţătorul să nu mai stea acolo ci să se mute „lângă maică-sa”. Situaţia era cu atât mai complicată cu cât preotul se străduise pe lână Guberniu pentru a primi plată ca dascăl, iar „Guberniul au dat decretul ca parohul să fie dascăl”. Învăţătorul se învoise că în situaţia în care se va mijloci plată, atunci va ceda jumătate din ea parohului. Episcopul arată că nu ar fi fost normal ca în acest caz preotul să se lipsească de tot de plată, aşa încât se stabileşte un fel de împărţire a sarcinilor, preotul urmând a fi „datoriu a-i învăţa legea, adică a-i catehiza”. Situaţia nu s-a rezolvat, deoarece episcopul revine cu o nouă scrisoare pe această temă în data de 1 decembrie 1839, dând exact aceleaşi indicaţii ca şi în urmă cu aproape doi ani, arătându-şi însă şi nemulţumirea că dascălul nu s-a mutat la maică-sa. Cum problema nu se soluţionase, arhiereul îi cere protopopului să se ocupe de ajungerea la un bun sfârşit. D. J. A. N. Hunedoara, Fond Protopopiatul greco-catolic Orăştie, 1/1838, f. 1r; 1/1839, f. 18r. 42 D. J. A. N. Alba, Fond Parohia greco-catolică Bistra, 1/1836-1851, f. 9. 43 D. J. A. N. Alba, Fond Parohia greco-catolică Bistra, 1/1836-1851, f. 16v. 44 Ordinul episcopal din 23 august 1841, nr. 796 aminteşte decretul imperial nr. 2239 din 1824, prin care s-a hotărât: 1 – în locurile unde nu era şcoală, să se dea loc de şcoală din „locul satului”; dacă nu se poate, atunci să se facă şcoala în cimitir; dacă nu e loc nici acolo, „domnii să binevoiască şi din al său să dea”; 2 – lemne pentru foc să se ia din pădurile săteşti; unde nu sunt, să se dea de la domnul de pământ; 3 – pentru dascăli, acolo unde sunt „locuri de obşte”, să se dea 10 cubele de 82 comunică decretul de Curte din 10 februarie 1842 şi pe cel gubernial din 21 aprilie 1842 nr. 3907, prin care se stabilea că dascălii nu au voie să ţină crâşmă şi nici să vândă băutură45; circulara din 2 ianuarie 1843, a lui Şuluţiu (ca protopop) pentru parohii din districtele Crasna, Valcău şi Pericei arată şi încercări de rezolvare pe plan local a problemei şcolare46; ordinul episcopal din 6 noiembrie 1844, adresat sămănătură şi 7½ care de fân, iar de la părinţi câte o jumătate ferdelă de bucate; dacă nu este loc, atunci părinţii vor da câte o ferdelă de bucate; Se arată apoi că parohii trebuie să se îngrijească de cărţi. Toate acestea s-au reluat şi în decretul de Curte din 14 mai 1840, nr. 1933. Se mai decide: 1 – dregătorii locali, domnii de pământ şi clericii trebuie să îndemne pruncii la şcoală; 2 – „unde uniţii cu neuniţii sunt mestecaţi, de se vor învoi, să meargă tot la o şcoală”; 3 – copiii să nu fie siliţi să meargă la şcoală; trebuie folosite alte mijloace pentru ai convinge; 4 – în şcoală să se înveţe şi ungureşte. D. J. A. N. Alba, Fond Parohia grecocatolică Bistra, 1/1836-1851, f. 25-26r. 45 D. J. A. N. Sălaj, Colecţia Ioan Ardeleanu Sen., Protocol al parohiei Sărăuad, 184/1834-1852, f. 12v. 46 Circulara din 2 ianuarie 1843, a lui Şuluţiu (ca protopop) pentru parohii din districtele Crasna, Valcău şi Pericei, aminteşte şi ea decretele imperiale din 1824, nr. 2239 şi din 14 mai 1840, nr. 1922. Le readuce în vedere faptul că acestea au decis ca să se ridice şcoli în toate satele, să se înveţe pruncii, iar învăţătorii să primească plata cuvenită. Toate acestea au fost dezbătute de ei şi în „adunarea sobornicească” (soborul protopopial) din 15 octombrie 1841. S-a hotărât înfiinţarea unei comisii care să elaboreze un plan la nivelul comitatului, pentru a se vedea modalităţile în care s-ar putea îndeplini aceste porunci. Cercetarea va fi făcută în toate satele în legătură cu următoarele aspecte: numărul de copii ce trebuie şcolarizaţi; cum s-ar putea obţine loc pentru construirea şcolii; starea şcolii acolo unde ea există; porţia ce revine dascălului. D. J. A. N. Sălaj, Colecţia Ioan Ardeleanu Sen., Vicariatul Silvaniei, 161/1843, f. 1v. Vezi şi circularele lui Şuluţiu din 18 mai 1843 şi din 9 ianuarie 1844, adresate parohilor din Crasna şi Valcău: să vegheze strâns ca pruncii să meargă la şcoală; unde nu este şcoală şi dascăl, diacul să facă lecţiile în casa sa; parohii să îi scrie în fiecare lună câţi prunci şi câte fetiţe merg la şcoală, care părinţi nu vor să-şi dea copiii la şcoală şi care dieci nu îşi îndeplinesc însărcinările. Dacă nu vor face astfel, amenda era de 12 fl. Îşi exprimă, de altfel, nemulţumirea faţă de nerespectarea indicaţiilor sale: „Astea v-am spus, nimic nu aţi plinit”. D. J. A. N. Sălaj, Colecţia Ioan Ardeleanu Sen., Vicariatul Silvaniei, 161/1843, f. 48r; 83 protopopilor, cere să se trimită situaţia şcolilor triviale din „eparhia lor”, pentru că de aceasta depinde şi „cunoaşterea stării clerului”, arătând cine e dascăl şi cum îşi îndeplineşte îndatoririle, câţi copii învaţă, ce „înzestrare” are acesta şi care era averea şcolii47; circulara din 26 septembrie 1845, de convocare a soborului protopopial al districtului Bistra, arată că pentru realizarea şematismului diecezan, fiecare paroh trebuie să facă o descriere a parohiei, adăugând şi informaţii despre şcoală48. S-au reluat mereu şi indicaţiile referitoare la conţinutul învăţământului: circulara episcopală din 29 octombrie 1839 spunea că pruncii trebuiau să înveţe „a se ruga la Dumnezeu”, poruncile şi Sfintele Taine”49; în 2 ianuarie 1842, Şuluţiu răspunde la o scrisoare a diacului din Retie, arătând că învăţătorul trebuie să îi înveţe pe prunci Bucoavna şi Psaltirea50. S-au luat şi măsuri pentru dotarea şcolilor cu manuale, această sarcină revenind ierarhiei de pe plan local. Ilustrative sunt în acest sens măsurile luate de Alexandru Şterca-Şuluţiu. În 2/14 iulie 1844, vicarul îi scria lui Lemeni anunţându-l cu bucurie despre faptul că, în Silvania, se fac mari eforturi de către el, ajutat de szolgabirău, pentru ridicarea şi organizarea de şcoli în toate satele. Se acţionează cu râvnă pentru ca pruncii să înveţe. Se arată apoi dorinţa autorităţilor ca pruncii să înveţe şi limba maghiară. Vicarul solicită tipărirea la Blaj a unor tabele de perete şi a abecedarelor cu litere chirilice dar şi „ungureşti sau latineşti” şi a unui număr de 500 de catehisme mici51. Din acestea din urmă trebuiau să fie distribuite în 162/1844, f. 2v-3r. D. J. A. N. Alba, Fond Parohia greco-catolică Bistra, 1/1836-1851, f. 40r. 48 D. J. A. N. Alba, Fond Parohia greco-catolică Bistra, 1/1836-1851, f. 46. Se cereau informaţii despre: starea în care se găsea şcoala; dacă era dascăl; cine l-a numit pe dascăl; cât e de pregătit învăţătorul; ce plată are; ce îi învaţă pe copii; câţi copii merg la şcoală; cât de bine predă dascălul; când se face cateheza. 49 D. J. A. N. Alba, Fond Parohia greco-catolică Bistra, 1/1836-1851, f. 16v. 50 D. J. A. N. Sălaj, Colecţia Ioan Ardeleanu Sen., Vicariatul Silvaniei, 159/1842, f. 1v. 51 Catehismul cel Mic este o formă prescurtată a Catehismului cel Mare. Spre ilustrare, putem aminti doar o ediţie care a apărut la Buda, în 1845: Catehismul 47 84 fiecare sat câte 5 exemplare52. În 16 ianuarie 1845, Şuluţiu îi scria lui Cipariu cerând 1400 de exemplare din abecedar şi legarea a 400 de catehisme53. Iar în 5 aprilie 1845, Şuluţiu scria protopopilor din Sălaj că s-a întors de la Blaj unde a fost după cărţile de şcoală. A adus câte a putut, din păcate destul de puţine Bucoavne, pentru că nu mai sunt tipărite. Le cere să trimită oameni la el pentru a le împărţi cărţile şi a le înapoia banii care au rămas în plus54. Ştirea despre Bucoavne este foarte relevantă pentru succesul acestei cărţi şi larga sa utilizare în condiţiile în care se scoseseră două ediţii, în 1838 şi 1841, până în acel moment, iar o a treia va apărea chiar în 1845. Să remarcăm însă că o mare parte din greutăţile cu care se confrunta sistemul de învăţământ confesional greco-catolic se datorează lipsei învăţătorilor specializaţi, absolvenţi ai unei preparandii. Se ajungea astfel la nevoia de improvizaţii şi de preluare a acestor sarcini fie de către cantor, fie de către preot. Pentru paroh, aceasta însemna un nou cumul de funcţii, o îngreunare a activităţii cotidiene, mai ales în condiţiile în care avea şi aşa destul de multe îndatoriri, cu toate că munca sa pastorală, cateheza propriu-zisă şi materiile predate în şcoală erau strâns legate. În plus, aşa cum am văzut, cărţile folosite pentru învăţarea copiilor erau catehismele şi bucoavnele. De aceea, parohii au serioase circumstanţe atenuante în faţa criticilor care li s-au adus inclusiv în epocă faţă de evoluţia nesatisfăcătoare a şcolii. Din analiza tabelului care prezintă situaţia şcolilor din protopopiatul Ermellek (Darolt) se vede şi faptul că prezenţa într-un sat a unui dascăl cu pregătire nu însemna automat şi un învăţământ mai bun decât în cazurile în care această responsabilitate revenea cantorului. S-a resimţit însă şi în epocă nevoia deschiderii unei noi preparandii, care a rămas o problemă nerezolvată pe pecel Mic cu întrebări şi răspunsuri alcătuit şi întocmit pentru folosul şcoalelor româneşti celor din Ţara Ungurească şi din părţile ei împreunate de legea greco-catolică. 52 D. J. A. N. Sălaj, Colecţia Ioan Ardeleanu Sen., Vicariatul Silvaniei, 162/1844, f. 47r. 53 D. J. A. N. Sălaj, Colecţia Ioan Ardeleanu Sen., Vicariatul Silvaniei, 164/1845, f. 7v. 54 D. J. A. N. Sălaj, Colecţia Ioan Ardeleanu Sen., Vicariatul Silvaniei, 164/1845, f. 30r. 85 rioada păstoririi lui Ioan Lemeni. Sinodul protopopial de la Abrud din 11 noiembrie 1843, amintit şi mai sus, deplângea chiar la punctul 1 al actelor sale lipsa unei noi preparandii pentru dascăli, care ducea la insuficienta pregătire a acestora şi astfel la incultura neamului55. În concluzie, situaţia şcolilor confesionale unite din mediul rural era extrem de gravă, ea fiind generată şi de legislaţia ostilă şi părtinitoare, de unele cauze interne Bisericii Unite, ca şi indolenţa multor membri ai clerului, numărul insuficient de dascăli bine pregătiţi şi de sărăcia existentă la nivelul parohiilor, dar şi de rezistenţele venite chiar din partea oamenilor, reticenţi faţă de şcoală. Şi cu toate acestea, nu putem să nu remarcăm faptul că, în marea majoritate a parohiilor în care se adunau copiii pentru şcoală, se respectau în fapt nişte norme legale venite dinspre autorităţile de stat şi comunicate de cele bisericeşti, atât în ceea ce priveşte locaţia şcolii, cât şi a persoanei dascălului, a conţinuturilor de învăţare şi a plăţii ce le revenea învăţătorilor. În plus, este evident faptul că problema şcolară a rămas o constantă în preocupările conducerii Bisericii Unite, atât de la nivelul episcopiei, cât şi la cel local. Foto: Şcoala Şişeşti la 1904. 55 D. J. A. N. Alba, Fond Parohia greco-catolică Bucium-Saşa, 1/1843, f. 10-12 86 File din activitatea preoţilor greco-catolici în clandestinitate, în comuna Şişeşti56 Pr. Dr. Ioan Tîmbuş Chiar dacă în zilele noastre se ignoră în mod deliberat o parte din istoria naţiunii, obligaţia pe care generaţia de azi trebuie să şi-o asume este aceea de a ridica vălul de pe acele pagini de istorie ce atestă puritatea şi curajul unor oameni, huliţi de autorităţi, dispreţuiţi, de multe ori, de semenii lor, de a mărturisi credinţa religioasă şi adevărul; peste orice bariere şi îngrădiri. Memoria lor trebuie să fie îndemnul ca generaţiile care vin, să simtă că aparţin Bisericii şi credinţei adevărate în Isus Cristos; că trecutul naţiunii în care s-au născut, îi face responsabili pentru viitor, să adune în pagini alese, scrieri despre zbuciumul şi bucuria, trădarea şi jertfa, pentru triumful în viaţă şi credinţă, a unora dintre înaintaşii lor. Comuna Şişeşti se poate mândri cu mulţi oameni de cultură demni de laudă, oameni care au adus acestor ţinuturi binecuvântate de Dumnezeu, un valoros şi bogat patrimoniu cultural, istoric şi spiritual. În rândurile care urmează dorim să scoatem în relief, pentru cititorii acestor pagini, câteva aspecte din viaţa unor mărturisitori ai credinţei greco-catolice, din timpul în care Biserica Română Unită cu Roma, a trecut printr-o perioadă critică: cea a persecuţiei comuniste, perioadă care în zilele noastre este o punte de legătură între trecut şi prezent, prin exemplul pe care ni l-au dat martirii şi mărturisitorii credinţei noastre, greco-catolice, de pe raza comunei Şişeşti. 56 Articolul face parte dintr-un studiu mai amplu intitulat „Aspecte ale activităţii preoţilor greco-catolici din Eparhia de Maramureş în perioada de clandestinitate a Bisericii Române Unite”, prezentat în decembrie 2007, la Baia Mare, în cadrul unei conferinţe legate de comemorarea a 59 de ani de la scoaterea în afara legii a Bisericii Române Unite. 87 Părintele Vasile Bârsan Un mărturisitor al credinţei în Cristos pentru comuna Şişeşti a fost părintele Vasile Bârsan, preotul ce a trebuit să îndure lanţurile temniţei, mai întâi în timpul regimului lui Horty, ca mai apoi să fie anchetat de comunişti. Detaliile evenimentelor din viaţa sa se regăsesc într-un manuscris de mare importanţă ce detaliază istoricul localităţii Rus57. Născut la 2 aprilie 1905 în satul Inău, aparţinător de oraşul Zalău, urmează şcoala primară în localitatea natală între anii 1913-1917, gimnaziul la Şcoala medie, din Cehul Silvaniei, între anii 1921-1924, iar liceul la „Gheorghe Şincai” din Baia-Mare; la secţiunea modernă, între anii 1924-192758. A urmat apoi Academia Teologică din Gherla, absolvindu-o în curs de patru ani, 1927-1931;59 după care s-a căsătorit în 9 martie 1932 cu Elvira Berinde. Este hirotonit preot în 27 martie 1932, prin punerea mâinilor a P.S.S. Dr. Alexandru Rusu, iar la 17 aprilie 1932 a fost numit preot în comuna Dumbrăviţa II satele Rus-Şindreşti, unde a şi slujit până în anul 194860. În timpul păstoririi sale Biserica din Rus a fost extinsă şi a fost refăcut radical interiorul şi exteriorul. În Şindreşti a terminat de edificat biserica. Este persecutat mai întâi de horthyşti, fiind apoi ţinut o perioadă, începând cu 25 august 1944, cu domiciliul forţat împreună cu soţia, copiii, servitoarea şi mama părintelui. Arestul şi supravegherea erau atât de severe încât nu avea voie nici să iasă din casă pentru a-şi lua apă de băut de la fântână. Părintele îşi aminteşte: „începem a suferi, nu aveam apă de băut, nu aveam lucruri necesare traiului”61. Şi ca şi cum nu ar fi fost 57 58 Cf. Vasile Bârsan, Istoricul parohiei Rus-Şindreşti compus de preotul Vasile Bârsan. Manuscris. Documentul a avut iniţial 100 de file numerotate, din care lipsesc însă 12 file, de la fila 76-89. Idem. Idem. 60 Idem 61 Idem 59 88 suficient acest lucru, părintele este ameninţat de către jandarmul din localitate, Képesi István: „Îmi pune baioneta în piept şi îmi comunică şi el că: «nu am voie a părăsi domiciliul, nu am voie a servi Sfânta Liturghie, nu am voie a spovedi sau boteza, căci dacă voi îndrăzni a face ceva mă va duce în lagăr ca pe jidani”62. Odată cu părintele, în 2 septembrie 1944, sunt arestate patru persoane: trei din Rus, Pr. Vasile Bârsan, Victor Mărcuş şi Ileana Cupşan; şi una din Şindreşti, Ambrozie Mureşan. Sunt ridicaţi şi duşi la Dumbrăviţa, de unde au fost arestaţi preotul Adrian Lupu, Onuţ Dobrican şi încă trei români, fiind duşi la Baia Mare iar de acolo la Satu Mare: „Ne duc pe jos la legiunea de jandarmi. Drum lung, greu, căldură mare. De aici la Tibunal în închisoare. Cam pe la ora 15 am fost aşezat în celula numărul 19, alături de Păr. Ioan Ilieş din Tămăşeşti şi încă un român din Viile Satu-Mare. Celula era mică pentru trei, era puturoasă rău, nu aveam aer şi apă. Am dormit noaptea pe podele jos. Duminecă 3 septemvrie, pe la ora 11, sună alarma. Ne eliberează pe toţi din celule, pentru a merge în adăpost. Eram mulţime multă de români şi românce, de la fiica preotului Ulmeanu Vasile din Firiza, ce era cu mama ei, şi era de 6 luni şi până la bătrâni ce abia duceau povara anilor. Eram mulţi preoţi, călugări, apoi advocaţi, medici şi plugari. Pe la ora 15, a venit un colonel de jandarmi, a spus că: «ne-au arestat pentru că aşa ar fi făcut şi în România, iar acum trupele ungureşti şi germane, vor aduce şi cealaltă parte din Ardeal şi apoi vor înceta şi acestea. Ne lasă să mergem acasă, unde vom fi supravegheaţi, de autorităţi, căci aceia ne cunosc”63. Ajunge acasă în noaptea din 4 octombrie, fiind din nou cu domiciliu forţat până în 30 octombrie. „Pe ziua de 16 Noemvrie c. (curent, adică, 1944 n.n.), a trebuit să se retragă, toţi jandarmii şi administraţia Română ce venise în Ardealul de Nord”64. După numai 4 ani de la aceste evenimente tragice preotul Bârsan se vede confruntat cu o altă situaţie gravă şi anume obligaţia trecerii la ortodoxie. Memoriile sale amintesc faptul că: „În 7 oct. seara au venit la mine unul Murgu şi Nistor Traian din Rus, dar el a 62 Idem, p. 6. Idem, p. 73-74. 64 Idem, 75. 63 89 rămas în maşină şi mi-au pus problema trecerii la ort.(odocşi). Eu am refuzat, ca apoi în 9 oct. am fost pus la domiciliu forţat. Nu mi sa permis să părăsesc domiciliul, nu mi s-a permis să fac nici un serviciu religios. Totuşi am servit, dar s-a făcut denunţ în contra mea”65. În 3 martie 1949 a fost vizitat de Ilie Popa, preot ortodox în Baia Mare care l-a apostrofat acuzându-l: „Ai slujit la unguri, biserică streină de neam. Nu vei trece la ortodocşi, vei fi omorât. Din parohie să ieşi fără surle şi timbale”. Din acest moment a trebuit să ies din parohie”66. Rândurile celor care vor căuta să-l convingă se îngroaşe, chiar şi fostul său coleg preotul Costin Gheorghe din Dumbrăviţa, care trecuse deja la ortodocşi, a venit şi a preluat parohia împreună cu Timar Toma şi Babici Grigore. Pe 25 martie 1949 a fost numit preot în Rus, Teofan Mătăsaru. Şicanat, începând cu 26 aprilie, de şeful „miliţiei” din Baia Mare şi de primarul din Rus, Timar Toma, i se cere pe 12 mai 1949 să părăsească satul iar pe „18 iunie. Am fost dus de la Fabrica de cherestea unde lucram, de miliţianul Petru Morar la şeful de miliţie din Baia-Sprie, pentru a mi se pune în vedere adresa of.(iciului) prot.(opopiatulu)i ort.(odox) din Baia-Mare, de a părăsi casa parohială şi satul în curs de 7 zile”67. Este obligat ca zilnic să se prezinte la „miliţia” din Baia Sprie şi să-i informeze despre activitatea lui: Cu cine s-a întâlnit? Ce au discutat? Dacă a avut legături cu persoane care sunt opuse regimului comunist? După un an se mută la Seini la socrul său, preotul Mihai Berinde, de unde se va muta în gazdă. Copiii îi sunt şicanaţi în şcoli şi persecutaţi, iar preotul v-a fi nevoit să presteze diferite munci, de la contabil la casier, magazioner, etc până în 1969, când se pensionează. Desfăşoară o rodnică activitate pastorală în clandestinitate şi reuşeşte să vadă bucuria libertăţii pentru Biserica Unită. Moare pe 10 iulie 1990 şi a fost înmormântat în Cimitirul Horea I, mormântul nr. 17, din Baia Mare. 65 66 Idem, p. 95. Idem, p. 96. 67 Idem, p. 100. 90 În memoria satului a rămas un om al credinţei, un preot formator, şi un edificator de suflete. Canonicul Ştefan Ilieş O situaţie aparte între mărturisitorii credinţei o prezintă şi cazul canonicului Ştefan Ilieş, născut la 5 ianuarie 1907, în oraşul Baia Sprie, fiind cel de al 14 copil al familiei. Cursurile primare le urmează în Baia Sprie, liceul îl urmează la „Gheorghe Şincai” din Baia Mare până în 1925, iar de la această dată se înscrie şi urmează cursurile Academiei teologice greco-catolice din Gherla, pe care le absolvă în anul 1929. După absolvire va lucra mai întâi ca profesor la Şcoala de Arte şi Meserii din Baia Sprie, iar după căsătorie va fi hirotonit preot, în 1930, pentru parohiile Dăneşti, cu filiile Bontăieni şi Negreia. După calvarul românesc din perioada Dictatului de la Viena, în 6 septembrie 1945, este numit paroh al Bisericii parohiale de pe Valea Roşie, Baia Mare III, parohie pe care o va administra până la sfârşitul anului 1948. Este destul de dificil de precizat în ce context numele lui a fost înscris în rândul celor trecuţi la ortodoxie în octombriedecembrie 1948, cert este că dacă ar fi existat o asemenea trecere ar fi rămas în continuare la parohia Valea Roşie, şi nu ar fi fost nevoit să lucreze ca referent, economist, contabil, merceolog, magazioner, etc. Pe toată perioada clandestinităţii a celebrat liturghia pentru familie şi pentru cei apropiaţi, fiind în strânsă legătură cu ierarhia Bisericii Unite, cu episcopul, pe atunci, Todea, viitorul cardinal, cu nucleul de preoţi uniţi din perioada clandestinităţii, din dieceza de Maramureş.68 Trece la cele veşnice în anul 1992 după ce îşi văzuse visul împlinit de a celebra liber în faţa sutelor de credincioşi uniţi, adunaţi la Monumentul Ostaşului Român din Baia Mare. Valentin Băinţan, Martori şi mărturisitori ai Bisericii Unite cu Roma din Eparhia Greco-Catolică a Maramureşului (1948-1989), Ed. „Gutinul”, Baia Mare, 1999, p. 113-116. 68 91 Părintele Gheorghe Dipşe Preot format şi hirotonit în clandestinitate, Părintele Dipşe rămâne o figură de referinţă a suferinţei şi rezistenţei în credinţă, din perioada comunistă. Născut într-o familie modestă de greco-catolici, din satul Şurdeşti, la 24 februarie 1921. Clasele primare le-a absolvit în satul său natal şi la numai 14 ani, în 1935, a fost angajat la Casa asigurărilor sociale din Baia Mare, şi mai apoi la Trustul de Construcţii Maramureş. În 1948, ajută un ins care îi cere sprijin bănesc pentru deţinuţii politici, pentru aceasta a fost arestat, şi condamnat de Tribunalul Militar din Cluj la 10 ani de temniţă corecţională, fiind trecut prin închisorile de la Baia Mare, Satu Mare, Sighet, penitenciarul Cluj, Jilava, minele de plumb de la Baia Sprie, la Canal, la punctul „Peninsula”. După şapte ani şi 4 zile de detenţie a fost eliberat în anul 1955 după care urmează la fără frecvenţă liceul, şi începe să participe la cursurile ţinute de pr. dr. Gavril Bălan, pentru a deveni preot grecocatolic. Cursurile le începe în 1956 şi le va continua sporadic, studiind dogmatica şi morala. După arestarea părintelui Bălan a urmat cursurile ţinute de Vasile Mare (dogmatica şi morala), şi Alexandru Sechel (istoria Bisericii) iar după eliberare, din nou cu pr. Bălan. Dorinţa de a deveni preot a făcut ca tânărul Gheorghe Dipşe să fie arestat din nou şi condamnat la alţi cinci ani de închisoare. A făcut doar trei ani şi patru luni, din care, mai bine de un an la Securitatea din Baia Mare. A fost transferat la închisoarea din Satu Mare, Jilava şi Salcia de unde a fost eliberat în 1964. În 10 martie 1970, a fost hirotonit preot de către I.P.S. Dr. Iuliu Hirţea, slujind în clandestinitate şi după obţinerea libertăţii, în parohiile Bogdan Vodă, Şieu, Brebi69 etc. Moare în ianuarie 1999, după o lungă suferinţă cauzată şi de anii detenţiei în temniţele comuniste. 69 Valentin Băinţan, Martori şi mărturisitori ai Bisericii Unite cu Roma din Eparhia Greco-Catolică a Maramureşului (1948-1989), Ed. „Gutinul”, Baia Mare, 1999, p. 100-102. 92 Părintele Eusebiu Fătu Cu mare respect port în suflet amintirea părintelui canonic Eusebiu Fătu, cel ce, în anii studenţiei, mi-a fost şi mie ca şi majorităţii preoţilor uniţi de astăzi din dieceza de Maramureş, preot spiritual. Născut în anul 1924 în satul Dăneşti, comuna Şişeşti, urmează şcoala primară în satul natal, iar liceul la Baia Mare. De aici pleacă la Oradea unde urmează studiile la Academia Teologică pe care o termină în iunie 1948. Cum după numai câteva luni episcopii greco-catolici vor fi arestaţi, tânărul cleric Eusebiu va fi hirotonit preot celibatar de către nunţiul apostolic de la Bucureşti, Gerald Patrik O‟Hara, însă acest lucru a fost descoperit de cei de la securitate care-l vor aresta în 13 februarie 1952 şi-l vor duce la Satu Mare la casa avocatului Dr. Titus Demian, unde a fost ţinut izolat, în întuneric şi păzit de gardieni. După două luni de chinuri a fost transferat la Penitenciarul Satu Mare din localitate, închis singur într-o celulă fără paturi, nevoit să doarmă pe padimentul de beton. Este eliberat pe 16 decembrie 1952, după 11 luni de suferinţe70. A desfăşurat o amplă activitate pastorală în clandestinitate fiind ridicat la rangul de canonic, devenind, începând cu 1990 profesor şi spiritual, la Institutul Teologic Român Unit „Dr. Alexandru Rusu”, din Baia Mare. Moare pe 17 mai 2004, fiind condus pe ultimul drum de un mare număr de credincioşi, de 55 de preoţi din Eparhia Maramureşului, majoritatea din generaţia tânără, care l-au avut ca părinte spiritual, conduşi de IPS Lucian Mureşan, Mitropolitul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, de către Episcopul Maramureşului, PS Ioan Şişeştean - care a rostit şi cuvântul de învăţătură - şi Episcopul Lugojului, PS Alexandru Mesian.71 Rămâne în memoria Bisericii Unite din România ca unul din marii spirituali şi povăţuitori pe drumul mărturisirii sacerdotale a credinţei. Episcopul Ioan Şişeştean Ioan M. Bota, Cicerone Ioniţoiu, Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România, 1945-1989, ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 2001, p.72. 71 Ioan M. Bota, Cicerone Ioniţoiu, Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România, 1945-1989, ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 2001, p. 67. 70 93 Unul dintre reprezentanţii de marcă ai Bisericii Unite din perioada clandestinităţii este şi PSS. Ioan Şişeştean, născut la data de 11 iunie, 1936, în comuna Şişeşti. După absolvirea şcolii primare din comuna natală, urmează cursurile Liceului teoretic „Gheorghe Şincai” din Baia Mare. A activat ca bibliotecar, profesor suplinitor de matematică, fizică şi chimie la clasele V-VIII ale Şcolii din Rus, şi apoi laborant chimist la Uzina UUMR din Baia Mare. Studiind teologia în mod clandestin, este hirotonit în secret ca preot greco-catolic, la 13 martie 1972, de către episcopul dr. Ioan Dragomir al Maramureşului. Până la moartea episcopului dr. Ioan Dragomir, este unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai distinsului ierarh, desfăşurând până în 1990 o rodnică activitate pastorală şi formativă atât în comuna natală cât şi în Ţara Oaşului şi Maramureşul istoric. În anul 1990, devine preot greco-catolic, în satul natal, Şişeşti. La începutul anului academic 1992-1993 este chemat profesor de Dogmatică la Institutul teologic „Alexandru Rusu” fiind numit, apoi, la începutul anului 1994, Vicar al Maramureşului istoric, la SighetuMarmaţiei. După numirea PSS Lucian Mureşan la Blaj, ca mitropolit, în 4 iulie 1994, preotul Ioan Şişeştean este ales episcop al eparhiei de Maramureş, fiind consacrat pe 11 septembrie, la Baia Mare, prin punerea mâinilor de către Mitropolitul Lucian Mureşan, asistat de către PS Virgil Bercea, Episcop-auxiliar de Făgăraş şi Alba Iulia, şi Alexandru Mesian, Episcop coadjutor al Lugojului. Foto: PSS Ioan Şişeştean, la sfiinţira biseriicii grecocatolice din Cetăţele 94 Părintele Ieromonah Filip Crăciun Cozma Std. Bud Daniel Nicolae Părintele Ieromonarh Filip Crăciun Cozma s-a născut în 11 noiembrie 1924, în comuna Şişeşti judeţul Maramureş din părinţii Mihai şi Veturia Filip, fiind al patrulea copil din cei 12 fraţi. Şcoala primară a făcut-o în comuna natală, gimnaziu şi liceul la Baia Mare, iar teologia a făcut-o la Alba Iulia, în vremea Episcopului Romano-Catolic, Marton Aron. Anul 1948 îl găseşte la Mănăstirea Bixad, Ordinul Sfântului Vasile cel Mare, în calitate de novice. Iată ce îşi amintea părintele despre anii de detenţie într-un interviu pe care am avut bunăvoinţa să mi-l acorde: „În acel an 1948 îmi aduc aminte că înainte de arestare, în fiecare noapte, timp de 2 luni, securitatea a venit la noi la mănăstire în frunte cu Protopopul ortodox de Satu Mare şi ne teroriza să stăm cu faţa la perete ameninţându-ne că dacă nu trecem la religia ortodoxă ne vor persecuta şi mai tare şi vom fi arestaţi. Atunci aveam 24 de ani. Am refuzat să trecem la religia pe care ei ne-o „ofereau”, iar în 31 octombrie 1948, noaptea am fost arestaţi. Miaduc aminte că în acea perioadă înainte de arestare după atâtea intimidări cu care ne-au ameninţat securiştii, unii fraţi s-au reîntors în familia lor sau la rude, iar alţii au luat calea pribegiei ascunzându-se prin păduri. În noaptea de 31 octombrie spre miezul nopţii mai multe „dube” cu securişti de la Satu Mare şi Baia Mare au apărut pe dealul mănăstirii. Se ştia că scopul lor era ca să ne ridice (să ne aresteze). Clopotele prin satele vecine anunţau că la Mănăstirea Bixad călugării sunt arestaţi. Securişti au intrat în incinta mănăstiri şi au pornit claxoanele maşinilor ca să nu se audă strigătele oamenilor care au venit in ajutorul nostru. Totul semăna a groază iar aceşti oameni fără Dumnezeu ne-au legat la ochi şi ne-au pus nişte ochelari de cauciuc ca să nu mai vedem nimic, rămânând la dispoziţia lor. Neputând să ne mai luam haine de schimb, sau ceva mâncare, legaţi la ochi ne-au aruncat în dube ca pe nişte animale şi au închis uşa. Dimineaţa ne-am 95 trezit că suntem în Baia Mare la securitate. Aici am stat un an de zile singur în celulă, urmând un şir lung de anchete. Anchetele erau numai noaptea. Prezent la anchete era şi un preot ortodox care ne îndemna să trecem la religia ortodoxă. În caz de refuz începeau bătăile şi persecuţiile. În securitatea din acea vreme îmi aduc aminte de câteva nume care ne terorizau: Wais, Kovaci, Deleanu şi Urda Nicolaie. Cel din urmă mi-a smuls unghiile de la mâini şi picioare iar ceilalţi mă băteau cu perie de sârmă în tălpile picioarelor, m-au legat pe masă şi mă băteau cu drugi. Unul dintre ei ca să-şi bată mai tare joc ne-au legat greutăţi de organele genitale (testicule) şi ne puneau să ne plimbăm prin sală. După un an de zile de teroare am fost transferaţi la Penitenciarul din oraşul Satu Mare unde am stat 5 luni, apoi am fost transferaţi la Penitenciarul din Oradea. În timpul unei percheziţii la Penitenciarul din Oradea a fost găsit asupra mea în batca de la pantaloni, Rozariul pe care mă rugam. Ca pedeapsă am primit 15 zile de izolare iar hrana ce-am primit-o era într-o zi, o felie de pâine şi un pahar cu apă iar în cealaltă zi, nimic. La Oradea în penitenciar, am stat 6 luni şi apoi am fost transferat la Penitenciarul din Gherla. Mi-aduc aminte că la Penitenciarul de la Oradea erau 30 de persoane într-o celulă, acolo ne scoteau la plimbare o oră pe săptămână la 5 metri distanţă unul de altul, până atunci n-am fost afară din celulă. La 30 de persoane câte eram într-o celulă ne dădeau 5 litri de apă pe zi şi o noapte. Hrana era un „terci”- făină de mălai fiartă în care găseam de multe ori corpuri de şobolani sau şoareci, în cel mai fericit caz erau urechi de vacă sau intestine pline cu murdărie. Pentru necesităţi era pus într-un colţ al celulei un ciubăr din lemn care nu se golea decât o dată la 24 de ore. La Penitenciarul din Gherla am stat 3 luni, tot în acelaşi regim de detenţie ca mai înainte. De la Gherla am fost transferat la Penitenciarul din Aiud unde am stat 4 luni de zile. Din cauza foamei, a lipsei de aer şi a tratamentului inuman la care am fost supus am slăbit atât de mult încât abia mai puteam să merg. Aveam 40 de kilograme. De la Penitenciarul din Aiud, din nou cu ochelari la ochi, în aceleaşi dube lucioase, am fost transferat la Penitenciarul din Ghencea, lângă Bucureşti. 96 La Ghencea am fost dus pentru „refacere” şi am stat 6 luni. Ne lăsau la plimbare prin curte dar hrana era tot aşa de slabă ca şi pe unde am fost. Era un anume general Petrescu care ne-a îndemnat să rupem din curte iarbă de trosc şi să ne-o punem în ciorbă care era numai o apă goală fiartă şi puţin sărată. Acolo trebuia să mă „refac” alături de camarazi mei de suferinţă pentru a putea face faţă unui nou traseu care a urmat după cele 6 luni. Într-una din zile am fost încărcaţi din nou în dube şi duşi la Canalul Dunăre-Marea Neagră în localitatea Cernavodă unde am stat 4 ani. La Cernavodă am fost cazaţi în barăci de lemn fără foc iarna. Mergeam 10 kilometri pe jos la şantier sau uneori cu vaporul dimineaţa. Masa consta din 250 grame mămăligă, la ora 13 ne aduceau masa de prânz în marmite, iarna fiind ger de multe ori era îngheţată. Masa consta din supă slabă de varză, fasole sau arpacaş. Seara din nou o bucată de mămăligă şi ceva ciorbă. Toată ziua lucram din greu la săpături de pământ, la cariere de piatră, la încărcat de vapoare cu piatră. Lucram în fiecare zi de dimineaţă până seara, chiar şi duminica lucram până la ora 12. Nu am avut dreptul la pachet, nu am avut dreptul la vorbitor nici n-a fost voie să ţinem legătura cu cei de acasă. Când ploua şi eram ud nu aveam cu ce să mă schimb. Hainele ude le puneam pe saltea sub mine ca din căldura corpului meu noaptea să se usuce, şi dimineaţa să le iau uscate. Barăcile unde dormeam erau împrejmuite cu 3 rânduri de sârmă ghimpată prin care era curent electric. Două rânduri erau de 2 metri înălţime, şi un rând de 3 metri înălţime, iar santinelele ne păzeau din 20, în 20 metri. Mulţi mureau că se atingeau de gard şi se electrocutau, mulţi din cauza foamei, unii îşi puneau capăt zilelor prin ştrangulare. De multe ori dintre deţinuţi cădeau pe drum spre şantier şi nu se mai puteau deplasa de slăbiţi. Pe aceştia securitatea îi împuşca fără a-şi face probleme de conştiinţă iar după aceea îi încărcau în maşini şi-i aruncau în gropi comune aruncând peste ei var stins. Gropile comune de atunci se găsesc între podul de la Cernavodă şi gară pe partea stângă cum mergi spre Constanţa. După cei 4 ani de canal am fost eliberaţi din lagăr cu avertismentul că dacă vom spune cuiva unde am fost iar vom fi arestaţi. Am revenit acasă la părinţi unde am stat un timp pentru a mă 97 reface. În 1956 am mers la Teologia Romano-catolică de la Alba Iulia întrucât greco-catolică nu mai era. Am făcut 3 ani de teologie iar securitatea a pus în vedere PS Ep. Marton Aron care era cu domiciliul forţat ca să ne dea afară. Episcopul mi-a sugerat să mă duc şi să continui la Iaşi întrucât eram mereu urmărit de Securitate. Şi la Episcopia Romano-catolică de Iaşi am fost urmărit tot timpul de Securitate. În anul 1959 iar m-au arestat întrucât securitatea a aflat că ţineam legătură în ascuns cu PS Ioan Dragomir, luând ore de teologie clandestin pentru a putea fi hirotonit, şi am mai ispăşit un an de pedeapsă la Baia Mare, fiind purtat pe la Tribunalul din Cluj şi Baia Mare. Am fost mereu urmărit de Securitate până ce Dumnezeu mi-a trimis eliberarea de sub jugul greu al comunismului.” Iată un exemplu adevărat de trăire creştină. Totul pentru Cristos şi pentru Biserica Sa. Dacă mai sus aminteam că cei care au murit pentru Biserica Greco-Catolică sunt exemple pentru noi, cu atât mai mult trebuie să-i luăm ca exemple pe cei care încă mai sunt printre noi şi care au trăit evenimentele crude ale timpului întunecat prin care Biserica Greco-Catolică a fost nevoită să treacă. 98 Pagină de istorie la Şişeşti, Întru memoria memorandiştilor72 Emil Danciu Se împlinesc, la sfirşitul acestei luni, 116 ani de cînd delegaţia Partidului Naţional Român, alcătuită din aproximativ 300 de membri şi condusă de preotul dr. Vasile Lucaciu, a depus la Viena MEMORANDUL ROMANILOR", document prin care voiau să-1 informeze oficial pe împărat dar şi cercurile politice occidentale despre aspiraţiile românilor din Transilvania, inclusiv să protesteze astfel faţă de silniciile şi abuzurile la care erau supuşi aceştia de către Imperiul austro-ungar. Din delegaţie au tăcut parte, alături de Vasile Lucaciu şi alţi nouă români din Şişeşti şi satele de pe Fisculaş: Gheorghe Avram, din Şişeşti. Atanasie Demian, din Negreia. llie Chifor, din Unguraş, Andrei Pop, din Cetăţele, Vasile Băban, din Şişeşti, Constantin Dipşe, din Şurdeşti, pr. Demetriu Cionte, preot în Dumbrăviţa, originar din Şişeşti, Ioan Pop, din Şişeşti, şi pr. Iuliu Şurani, din Şurdeşti. 72 Articol publicat în „Graiul Maramureşului”, Joi, 22 mai 2008, p.10. 99 În memoria acestor zece luptători pentru drepturile românilor, Primăria şi Consiliul local al comunei Şişeşti a dezvelit ieri un monument, amplasat în chiar centrul acestei aşezări. Am fost prezenţi la un moment cu multă trăire patriotică, şişeştenii scriind astfel, o pagină de istorie, după cum afirma în cuvîntul său şi neîntrecutul orator Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii judeţene "Petre Dulfu". In calitate de gazdă, dar şi de iniţiator al înălţării acestui monument întru neuitate (alături de regretatul primar Gavril Dobrican), a vorbit primarul Gheorghe Bud, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Pamfil Bercean a citit un fragment dintr-o scrisoare pe care Vasile Lueaciu i-o adresa, acum o sută de ani, lui Andrei Şaguna, dar şi alţi participanţi legaţi prin nevăzute fire de acest eveniment, inclusiv sculptorul băimărean Traian Moldovan, autorul monumentului dezvelit ieri. Vom mai spune că ceremonialul religios a fost oficiat laolaltă, cum rar se întîmplă, de preoţii ortodox şi greco-catolic. Octavian Andreica şi Gabriel Horţ, iar elevii de la Şcoala din Şişeşti au prezentat un moment culturalartistic. Tot cu această ocazie a fost sfinţit şi localul Primăriei Şişeşti, de curînd renovat. 100 La Şişeşti: Dezvelirea monumentului Memorandiştilor şişeşteni Gavril Babiciu Ca la orice moment important din viaţa şi activitatea noastră, această zi istorică pentru şişeşteni a fost anunţată prin invitaţia adresată celor care nu trebuiau să lipsească de la acest eveniment. ,,Primăria şi Consiliul local al comunei Şişeşti, vă invită să luaţi parte în data de 21 mai 2008 ora 14.00, în faţa Sediului Primăriei Şişeşti, la manifestarea organizată cu prilejul dezvelirii MONUMENTULUI ÎNCHINAT MEMORIEI DELEGAŢIEI CONDUSE DE CĂTRE PREOT DOCTOR VASILE LUCACIU, care a depus la Viena în 28 mai 1892 ,,MEMORANDUL ROMÂNILOR”. Vă aşteptăm! Primar, Bud Gheorghe.” 73 Cei care au dat curs acestui demers au avut ocazia să trăiască un moment de înaltă simţire românească. Mai întâi, fiecare invitat a primit o broşură, pe a cărui copertă era înserată prima pagină din ,,Memorandul Românilor din Transilvania şi Ungaria” adresat împăratului Austriei, Francisc Iosif I. Această broşură ,,Şişeştiul şi Memorandul”, a cărui text a fost conceput de Margareta şi Gheorghe Muntean şi editat, prin grija scriitorului Alexa Gavril Bâle, consilier în Consiliul local Şişeşti, la ,,Scriptorium”, ca supliment cultural istoric al revistei Aisberg, a avut menirea să ne reamintească una dintre cele mai grandioase etape din lupta naţiunii române pentru libertate şi unitate. Denumirea ,,oficială” atribuită acestui monument este receptată în expresia, deja devenită unanimă, ca monumentul ,,Memorandiştilor şişeşteni”. Acest fapt este justificat. De la idee şi până la finalizarea acestui proiect s-a urmărit scoaterea în evidenţă a aportului pe care l-au avut şişeştenii în cadrul acestei mişcări naţionale, ce a urmărit dezrobirea populaţiei româneşti din Transilvania şi Ungaria. Discuţiile purtate privitoare la faptul că ,,arcul de triumf” construit la baza scărilor de la intrarea în sediul Primăriei Şişeşti, nu 73 Invitaţia avea înserată, pe prima faţă, o fotografie a ,,Leului de la Şişeşti”. 101 este suficient de bine ,,argumentat”, a determinat pe fostul primar Gavril Dobrican, trecut prea devreme în lumea veşniciei, să caute o soluţie pentru îmbunătăţirea aspectului estetic al acestui spaţiu. El a opiniat că acest ,,arc” trebuie destinat memorandiştilor şişeşteni, acei patrioţi care au constituit izvorul forţei lăuntrice a marelui tribun al neamului românesc, părintele dr. Vasile Lucaciu, supranumit ,,Leul de la Şişeşti”, în lupta lui continuă pentru deşteptarea conştiinţei de neam şi pentu câştigatea drepturilor şi libertăţilor naţiunii române. Această idee a fost îmbrăţişată şi de către sculptorul băimărean Traian Moldovan, autor al mai multor monumente cu caracter istoric, care a prezentat un proiect pentru transpunerea în faptă a acesteia. Realizarea proiectului a fost continuat de către actualul primar al comunei Şişeşti, Gheorghe Bud care, sprijinit de către viceprimarul Ionel Tentiş, a finalizat lucrările acestui important monument, în luna mai 2008. Prezentarea monumentului Dedicaţia scrisă: ,,Glorie şi recunoştinţă participanţilor din comuna Şişeşti la Memorandul Românilor. Viena, Mai 1892”. Iată numele celor înscrişi pe tăbliţele de marmură: Pr. Dr. Vasile Lucaciu, 1852-1922, Şişeşti; Gheorghe Avram, 1858-1939, Şişeşti; Vasile Băban, 1844-1913, Şişeşti; Ioan Pop, 1872-1932, Şişeşti; Pr. Iuliu Şurani, 1855-1917, Şurdeşti; Constantin Dipşe, 1843-1915, Şurdeşti; Atanasie Demian, 1859- 1929, Negreia; Pr. Demetriu Cionte, 1853-1926, Dumbrăviţa; Andrei Pop, 1839-1916, Cetăţele şi Ilie Chifor, 1860-1930, Unguraş . O menţiune aparte trebuie făcută privitor la figura în bronz a părintelui Vasile Lucaciu, plasată în colţul de sus a Monumentului, o concepţie personală a scultorului Traian Moldovan, care de altfel a inscripţionat şi tăbliţele de marmură, aduse ,,în alb” de la C.M.C. Cărbunar, (patron, Florian) unde au fost confecţionate. 102 Mişcarea memorandistă. Vom face câteva referiri la mişcarea memorandistă, subliniind următoarele: Mai întâi considerăm util să arătăm că populaţia românească din Imperiul Austriac, din Ungaria şi apoi, imperiul dualist, de-a lungul vremilor, a folosit ca principală modalitate de luptă şi acţiune pentru obţinerea derepturilor şi libertăţilor sale – petiţia. Această formă era legală şi în acelaşi timp, considerăm noi, era singura modalitate reală de protest a românilor faţă de abuzurile ce se făceau asupra naţiunii noastre. Motivaţia o găsesc simplă: sistemul coercitiv al statului, bine pus la punct, nu permitea forme organizatorice de protest, iar pe cale parlamentară nu se putea realiza acest lucru, românii nefiind acceptaţi ca naţiune iar puţinii oameni de origine română ajunşi în parlament erau deja maghiarizaţi sau nu îndrăzneau să vorbească în numele naţiunii române. Amintim petiţiile cele mai importante: Supplex Libllus Valachorum (1791), Pronunciamentul de la Blaj (1868) şi Memeorandul Românilor din Transilvania şi Ungaria (1892). Mişcarea memeorandistă a constituit cea mai amplă şi eficientă formă de luptă pentru dezrobirea neamului românesc din Ardeal de la fiinele secolului XIX. 103 Din însăşi denumirea documentului înaintat împăratului Austriei, ,,Memorandul Românilor din Transilvania şi Ungaria” se desprinde ideea că acest document este prezentat ca venind din partea românilor din provincia veche românească: voievodatul Transilvaniei, dar s-a ţinut cont de împărţirea administrativă a Ungariei anului 1892 şi astfel s-a făcut menţiunea distinctă şi referitor la românii din Ungaria. Nu s-a spus: ,,a românilor din Parţium”, zonă intrată în limbajul curent ca ,,a românilor din părţile ungurene”. Nu s-a spus: ,,a românilor din Banatul românesc” sau din Maramureş. S-a folosit expresia generală ,,a românilor din Ungaria”. De observat că nu se face referire la românii din Bucovina, provincie românească inclusă în Imperiul Austriac, dar care are caracteristici şi un statut oarecum aparte de celelalte tinuturi româneşti din Imperiu. În al treilea rând: Geneza memorandumului ne indică faptul că această mişcare este expresia naţiunii române din Transilvania şi Ungaria, iniţiativa şi realizarea ei îşi are obârşia, este rodul, fructul, organizării politice a românilor. Ideea memorndumului este prezentată ,,În şedinţa din 12 mai 1881 de la Sibiu, Iuliu Coroianu, după ce va susţine organizarea şi solidaritatea românilor în toate afacerile politico-naţionale, cerea: viguros şi serios să ne punem întrun memorand toate motivele procederei noastre, descriind într-acela toate nedreptăţile ce ni s-au făcut nouă prin uniune (Se face referire la hotărârea Dietei maghiare din 1848, prin care a decretat alipirea Transilvaniei la Ungaria n.n.) - prin neconsiderarea noastră, şi toate câte ni se fac în toate ramurile. Pentru aceea părerea mea modestă este că, acest memorand să fie înaintat atît la majestatea sa împăratul cât şi la dietă (cea a Ungariei n.n.), precum şi să fie publicat în toate foile publice ale popoarelor civilizate şi cu influienţă în Europa”74 De asemenea mai trebuie menţionat un fapt deosebit de important pentru păstrarea aevărului istoric. Autor al ,,conceptului – manuscris”, document ce se păstrează la Biblioteca Academiei Române, este avocatul ardelean Iuliu Coroianu. Acesta a făcut o sinteză din toate petiţiile şi memoriile adresate Vienei anterior, 74 Nicolae Cardoş, studiu: Redactorii Memorandului din 1892, publicat în Memorandul Românilor- centenary, editat de Muzeul de Istorie Baia Mare, Baia Mare, 1994, p.28. 104 adăugând situaţia stării de fapt din Austro-Ungaria anilor 1890, stabilind un conţinut coerent, unitar, bine structurat şi un ton demn al discursului prezentat. Desigur că ,,Documentele mişcării memorandiste, istoriografia problemei, ca şi conceptul – manuscris, consemnează participarea la definitivarea textului, pe lângă redactorul principal Iuliu Coroianu şi contribuţia colectivă sau individuală a următorilor: Ioan Raţiu, George Pop de Băsăşti şi Aurel Mureşianu, Alexandru Mocioni şi Vicenţiu Babeş, Dionisie Vaida, Eugen Broteşi Septimiu Albini,Amos Frâncu, George Bariţiu, A. Poppu, Vasile Lucaciu, N.F. Negruţiu şi Nicolae Oncu.”75 În concluzie Memorandul Românilor din Transilvania şi Ungaria a fost emanaţia şi o formă de luptă a românilor coordonaţi de Partidul Naţional Român din Transilvania. O ultimă precizare importantă: Mişcarea memorandistă s-a derulat într-un consens deplin cu autorităţile statului România, a Vechiului Regat, precum şi a reprezentanţilor de seamă a partidelor şi vieţii politice din ţara mamă. Desele vizite făcute de Părintele Vasile Lucaciu şi avocatul Iuliu Coroianu la Bucureşti au avut ca scop consultarea diplomaţiei româneşti şi a regelui, care a acordat două audienţe celor doi ardeleni, privitor la conţinutul şi modalitatea de prezentare a memorandului curţii imperiale de la Viena. ,,Convorbirile din mai 1890 - 1892 ale lui Vasile Lucaciu şi Iuliu Coroianu cu regele Carol I al României, rămân grăitoare pentru elucidarea relaţiilor dintre memorandişti şi suveranul românilor care, va lua cunoştinţă de conţinutul actului în urma expunerii lui Coroianu, Carol exprimându-şi satisfacţia faţă de evoluţia mişcării”76 S-a afirmat şi este mereu în actualitate judecata că ,,autorul moral” al Memorandului este părintele dr. Vasile Lucaciu. Aşa este, şi trebuie s-o afirmăm cu tărie. Părintele Vasile Lucaciu şi-a adus o contribuţie hotărâtoare la redactarea, aprobarea formei finale a documentului şi înaintarea lui împăratului. 75 76 Idem, p.30. Idem, p. 34, indicând sursele: B.C.U. ,,Lucian Blaga”, Coresp. FR. HossuLongin, vol. VIII, f. 50-53; T. Mihali, Amintiri politice despre Unire, în ,,Generaţia Unirii”, I (1929), nr. 3, p. 1-4; Ş. Polverejan- N. Cardoş, Mişcarea memorandistă în documente (1885-1897), Cluj, 1973, p. 133-136, 197-200. 105 În calitate de secretar general al PNR, acesta a coordonat toate întâlnirile forului politic românesc din Transilvania şi a dirijat dezbaterile în plen sau prin discuţii particulare pentru ca opinia majoritară să ducă la hotărârea înaintării acestui document-protest impăratului. A citit cuvânt cu cuvânt memorandul, discutând în diferite etape a elaborării lui, nuanţele fiecărui cuvînt cu redactorul conceptului – manuscris, av. Iuliu Coroianu, susţinându-l în cadrul şedinţei Comitetului central al PNR din 25-26 martie 1892 de la Sibiu, care l-a adoptat în forma lui finală, făcând ultima ,,corectură” (pentru a fi completat cu observaţiile din sedinţa în care s-a aprobat) înainte de a fi trimis ,,la fraţii Ioani spre stilizare definitivă”77 Memorandiştii şişeşteni. Considerăm necesar să precizăm câteva date, pe care am reuşit să le cunoaştem până în prezent, privitoare la eroii şişeşteni menţionaţi pe monumentul închinat memoriei şi gloriei lor. 1. Părintele dr. Vasile Lucaciu.1852-1922, Şişeşti. Supranumit ,,Leul de la Şişeşti”, marele tribun este cunoscut de întreaga naţiune română. Vom sublinia numai următoarele aspecte: - La 1870 termină studiile la Roma, cu calificativul de ,,Magna cum laudae”, obţinând titlul de doctor, iar la 1874 absolvă studiile teologice, devenind teolog absolvent al Diecezei grecocatolice de la Gherla; - Ca secretar general al Partidului Naţional Român din Transilvania a militat consecvent, în cadru organizat, pentru angajarea într-o luptă activă şi legală în vederea câştigării drepturilor şi libertăţilor sociale şi politice ale naţiunii române. A contribuit decisiv în schimbarea politicii PNR din Transilvania prin trecerea de la pasivism la activismul politic; - Împreună cu arhitectul, arhidiaconul Alexe Berinde, paroh al Seiniului, şi el memorandist, a coagulat toate forţele financiare şi Din scrisoarea expediată de pr. dr. Vasile Lucaciu la 28 martie din Cluj lui Eugen Brote, cf. Nicolae Cardoş, studiu: Redactorii Memorandului din 1892, publicat în Memorandul Românilor- centenary, editat de Muzeul de Istorie Baia Mare, Baia Mare, 1994, p. 35. 77 106 de muncă ale vremii şi înalţă o catedrală numită ,,Mănăstirea Maicei Românilor din Şişeşci”, pe care o dedică, prin votul senatului şi poporului şişeştean: ,,Sfintei Uniri a tuturor Românilor”78; - Este ales ca vicepreşedinte al CONSILIULUI NAŢIONAL AL UNITĂŢII TUTUROR ROMÂNILOR, constituit la Paris la 24 august 1918, primul organ statal al viitoarei Românii întregite, recunoscut ca atare de către unele ţări europene; - Face parte din Comitetul de conducere al forumului european: Association pour l`Union des Eglises (Asociaţia pentru unirea bisericilor); - Înfiinţează şi sfiinţeşte steagurile unor detaşamente militare de voluntari în Primul Război Mondial; 78 Dr. Vasile Lucaciu: Biserica S. Uniri a Tuturor Românilor, Adică Mănăstirea Maicei Românilor în ŞIŞEŞCI, Schiţe istorice şi dare de seamă, Baia-Mare, 1892, p. 5. 107 - Face parte din delegaţia trimisă de România în SUA pentru a solicita sprijin Congresului şi preşedintelui american, Woodrow Wilson, în favoarea reîntregirii ţării; - A fos membru în Parlamentele de la Budapesta şi apoi în cel de la Bucureşti iar de la tribuna acestora a militat pentru drepturile social – politice ale românilor; - Este ctitorul frumoasei biserici înălţate in centrul satului Unguraşi, filie aparţinătoare parohiei Şişeşti; - A fost scriitor şi publicist. A scris mai multe lucrări de filosofie şi religie. A scris articole la majoritatea publicaţiilor din vremea sa, atât din Ungaria cât şi din România. A înfiiţat şi condus ,,Revista Catolică”, publicaţie românească ce a avut apariţii la Baia Mare şi Şişeşti; - A contribuit direct şi decisiv, prin participare fizică, la fixarea bornelor de hotar, la graniţa de Vest a României întregite; Foto: Această frumoasă fotografie a părintelui dr. Vasile Lucaciu, face parte din colecţia familiei Şurani Uţu din Şişeşti. Îi mulţumim pentu bunăvoinţa de a ne-o pune la dispoziţie pentu publicare 108 - Pentru dârzenia sa şi pentru lupta continuă în vederea obţinerii drepturile românilor a fost purtat prin tribunale, arestat de mai multe ori, condamnat şi a executat pedepse grele în temniţele ungureşti de la Debreţin şi Seghedin. 2. Gheorghe Avram, 1858-1939, Şişeşti; Familia Avram din Şişeşti are rădăcini adânci în vatra satului. Gheorghe Avram a avut doi fraţi, oameni de vază, ca de altfel şi părintele lor, dar numai el era ,,cu carte”. A fost învăţător la şcoala confesională din Şişeşti. Om dechis la lume, realist, şi-a dat copiii la şcoala de stat, deşi se învăţa numai în limba maghiară, motiv pentru care a intrat într-un conflict deschis cu părintele Vasile Lucaciu care, sfătuia pe şişeşteni să – şi înscrie copiii numai la şcoala confesională.79 Faptul că memorandistul şişeştean era unul dintre cei mai cultivaţi 79 Mărturisirea lui Mihai Avram Fierarul, nepot de unchi al memorandistului. 109 oameni din sat ne-o dovedeşte un document scris. Iată o consemnare făcută de către Georgiu Abrihan, cum se semna acesta, pe pagina „de gardă”, a unui Triodion de Râmnic, editat în anul 1731, intrat în colecţia patrimoniului naţional şi înregistrat la Episcopia Ortodocsă Română a Maramureşului şi Sătmarului-Patrimoniu, Nr.685 şi care a fost cumpărat de către şişeşteni la anul 1789 şi folosit la parohia din Şişeşti până la retagerea lui spre conservare. Citind „însenarea” străbunului şişeştean, Georgiu Abrihan, rămâi uimit mai întâi de acurateţea, cursivitatea dar mai ales de frumuseţea scrisului. Se cunoaşte că, expertizele grafologice actuale, dovedesc unele trăsături de caracter ale celui care lasă „răvaşe” scrise. Cine priveşte şi examinează această adnotare, dacă este de bună credinţă, poate afirma fără să greşească că Georgiu Abrihan era un înţelept al satului, un om cult, om cu o gândire profundă şi iubitor de adevăr.”80 2. Vasile Băban, 1844-1913, Şişeşti. În lucrarea istoricului Augustin Iuga81, numele acestui memorandist apare sub forma – ,,Bodob V. învăţător în Şişeşti”. Nu există dubii cu privire la faptul că este vorba de învăţătorul Băban Vasile. ,,Cercetând documente, primul nume de învăţător întâlnit a fost cel al lui Vasiliu Băban, în anul 1866, când, la 19 noiembrie, s-a căsătorit cu Ana Cioară, de 21 de ani, fiica unei văduve din Şişeşti. Avea 27 de ani, era în plină maturitate şi era consemnat ca învăţător. Era originar din Ocoliş, şi se născuse la 1839 (Pe monument scrie 1844! n.n.). Aici la Şişeşti i se născuse 4 copii: Ion (n. 30 sept. 1867), Eudochia (n. 3 febr. 1873), Maria (n. 25 aug. 1874 şi decedată la 11 mai 1875), şi Ioana (n. 4 febr. 1886, moare la naştere). În lunga sa carieră didactică la Şişeşti , a activat ca şi ,,cantorînvăţător”, funcţii ce se complineau prin dependenţa uneia de Şişeşti Vatră străbună, vol. II, Editat de Biblioteca Judeţeană ,,Petre Dulfu» Baia Mare, 2004, p. 137. Aarticol: Răsfoind cărţile vechi ale parohiei din Şişeşti. 81 A. Iuga, Cu privire la Vasile Lucaciu, Acte, documente, procese, Baia Mare, 1940, p. 103-106. 80 110 cealaltă privind remuneraţia materială. În 1881, făcea parte din Reuniunea cantorilor-învăţători din judeţul Satu Mare, biroul acesteia având sediul la Baia Mare. Este menţionat ca membru al consiliului comunal, participând alături de Vasile Lucaciu şi alţi fruntaşi ai comunei la toate şedinţele primăriei în calitate de împuternicit al locuitorilor”82 În SCHEMATISMUS CLERI DIOECESIS SZAMOSUJVÁRIENSIS GRAECI RITUS CATHOLICORUM PRO ANNO A CHRISTO NATO MDCCCC SZAMOSUJVÁRINI TYPIS 83 , cu privire la persoana memorandistului , se face menţiunea: ,,Cantor una docens: Basilius Baban. abs. praep. Filialis”, subliniindu-se în acest mod şi scoala absolvită. Din documentele legate de numele persoanelor din Ardeal care au donat sume de bani pentru oştirea română ce susţinea războiul pentru independenţă din 1877, rezultă că pe lista întocmită de ,,Dr. Sandrianu medic în Baia Sprie”, numele memorandistului apare consemnat astfel: ,,Şişeşti: ... Băbanu docinte 25 cr.”85 4. Ioan Pop, 1872-1932, Şişeşti; Nu avem date certe despre acest erou memorandist. Emitem ipoteza că este unul din fiii celui consemnat ca fiind: ,,Administratore: O.D. Iacobu Popu” al şcolii de lemn din Şişeşti, în Siematismulu-Veneratului – Cleru - A nou înfiinţatei diecese Grecocatolice A Gherlei – Pre anulu dela Cristosu M D C C C L X VII (1867 n.n.)86 şi care a fost şi preot în Şişeşti. 5. Pr. Iuliu Şurani, 1855-1917, Şurdeşti; TYPOGRAPHIAE DIOECESANAE 1900 84 Valentin Băinţan, Şişeştii părintelui Dr. Vasile Lucaciu, Ed. ,,Cybela”, Baia Mare, 1998, p. 176. 83 Şişeşti Vatră Străbună, Vol. II, Ed. Biblioteca Judeţeană ,,Petre Dulfu” Baia Mare, 2004, p. 50 84 Fotografia a fost preluată din: Memorandul Românilor – centenar, Muzeul de Istorie Baia Mare, Baia Mare, 1994, p. 142. 85 Colectiv: Vasile Căpîlnean, Ioan Sabău şi Valeriu Achim. Maramureşemii în lupta pentru libertate şi unitate naţională, Documente 1848-1918, Editate de Direcţia Gen. a Arh. Statului, Filiala Arh. St. Jud. Maramureş, Bucureşti, 1981, p.163. 86 Şişeşti Vatră Străbună, Ediţia I-a, Ed. Biblioteca Judeţeană ,,Petre Dulfu” Baia Mare, 2003, p. 22. 82 111 Memoria părintelui Iuliu Şurani senior, este încă vie în Şişeşti. Această flacără este înrteţinută de urmaşii memorandistului, printre care şi fiii stănepotului Fulviu, fost învăţător în satul Şişeşti. De la Uţu, care mi-a vorbit cu mândrie de descendenţa lui, am primit câteva fotografii din patrimoniul familial. Vă prezint un moment când părintele Iuliu Şurani şi-a strâns familia în jurul său pentru a avea o icoană dragă lui şi pentru a o lăsa urmaşilor. Doi dintre fiii lui, Virgil şi Iuliu au devenit preoţi. Virgil în Şurdeşti, Iuliu în Şişeşti. În fotografie, separată, este preotul Iuliu Şurani junior, preot în parohia Şişeşti (1932-1975). 112 6. Constantin Dipşe, 1843-1915, Şurdeşti; În SCHEMATISMUS VENERABILISS CLERI DIOECESIS SZAMOSUJVÁRIENSIS GRAECI RITUS CATHOLICORUM PRO ANNO A CHRISTO NATO MDCCCCVI. SZAMOSUJVÁRINI TYPIS TYPOGRAPHIAE DIOECESANAE 1900 şi cel din 190687 pe vremea când preot paroh în Şişeşti era dr. Vasile Lucaciu, în filia Unguraş funcţiona ca şi ,,Cantor una docens interimalis: Georgius Dipsie”. Această însemnare ne ajută să tragem concluzia că memorandistul Constantin Dipşe88 era cunoscător de carte, motiv pentru care părintele Vasile Lucaciu l-a solicitat ca învăţător ,,interimalis”, pe o perioadă mai îndelungată, la o filie aparţinătoare de parohia pe care o conducea, chiar dacă nu avea studiile cerute pentru îndeplinirea acestei funcţii. 7. Atanasie Demian, 1859- 1929, Negreia. Atanasie Demian este fiul judelui comunal din satul Negreia. Este ales în funcţia de ,,primar la Negreia în anul 1905, prim corator al bisericii şi preşedintele senatului şcolii din Negreia”89 Credem că, informaţia legată de Atanasie Demian, precum că acesta ar fi plecat la Viena pe ,,cheltuiala părintelui Vasile Lucaciu”90 trebuie reconsiderată. În primul rând, Atanasie Demian a Şişeşti Vatră Străbună, Vol. II, Ed. Biblioteca Judeţeană ,,Petre Dulfu” Baia Mare, 2004, p. 50 şi 52. 88 Fotografia a fost preluată din lucrarea scrisă de Margareta şi Gheorghe Muntean, Şişeştiul şi Memorandul de la 1892, Editura Scriptorium, Şişeşti, 2008, p. 12. 89 Margareta şi Gheorghe Muntean, Şişeştiul şi Memorandul de la 1892, Editura Scriptorium, Şişeşti, 2008, p. 6. 90 Corneliu Mezea, Dr. Vasile Lucaciu ,,Leul dela Şişeşti”, 1852-1922., Viaţa şi 87 113 fost un mare proprietar pentru vremea aceea, avea capital la Institutul de Credit şi Economii - Aurora - societate pe acţiuni. Pe urmă, trebuie să spunem că în 1892 mai erau multe cheltuieli legate de terminarea construcţiei Bisericii Sfintei Uniri a tuturor Românilor, direcţie prioritară pentru câştigurile obţinute de părintele paroh al Şişeştiului. Ar merita de cercetat câte persoane, în special din rândul ţărănimii, au fost selectate pentru a pleca la Viena, cheltuielile aferente putând fi acoperite de fondurile PNR, deoarece în şedinţa din 25-26 martie 1892, de la Sibiu, s-a hotărât ca delegaţia să fie numeroasă şi din ea să facă parte toate „straturile sociale”. Credem că numai aşa puteau ajunge la Viena ,,în capitala Monarhiei peste 200 de ţărani romîni, de prin toate colţurile Ardealului şi părţilor ungurene unde îi aştepta preşedintele Dr. Ioan Raţiu, plecat mai înainte pentru a se informa din vreme, de şansele unei audienţe la Împăratul.”91 În calitatea s-a de organizator al deplasării delegaţiei la Viena, părintele Vasile Lucaciu ar fi putut gestiona aceste fonduri. Mai arătăm că ,,Deseori părintele (dr. Vasile Lucaciu n.n.) era însoţit de prietenul şi colaboratorul său apropiat Atanasie Demian din Negreea pe care profesorul il descrie în felul următor: “…Pe stradă apărea însoţit de un ţăran chipeş, puternic ca el, cu pletele-i pe umăr şi-ntr-un costum maramureşean încât trezeau imediat atenţia trecătorilor. Era mâna dreaptă a lui, acest Atanase Demian din Negreia de sub Gutin, om deştept, umblat în lume, tipul dacului conştient de sine şi plin de încredere în forţele şi însuşirile lui iar ca aspect cu atât mai izbitor alături de preotul român de la ţară în haina lui modestă dar prin figura-i impozantă cu înfăţişarea unui adevărat cardinal de Roma”92. Subliniem în mod deosebit faptul că, Atanasie Demian este faptele lui, Editura Presa Liberă, Satu Mare, 1936, p. 45. Vezi şi: Mihai P Rogojan, Cetăţele- străveche cetate românească, Ed. Scriptorium, Cetăţele, 2007, p.44, precum şi Margareta şi Gheorghe Muntean, Şişeştiul şi Memorandul de la 1892, Editura Scriptorium, Şişeşti, 2008, p. 6. 91 Corneliu Mezea, Dr. Vasile Lucaciu ,,Leul dela Şişeşti”, 1852-1922., Viaţa şi faptele lui, Editura Presa Liberă, Satu Mare, 1936, p. 45 92 Lucia Pop, Aurel Coza despre Vasile Lucaciu, Şişeşti 1972 în Şişeşti Vatră Străbună, Vol. III, Ed. Biblioteca Judeţeană ,,Petre Dulfu” Baia Mare, 2007, p. 60. 114 singurul dintre memorandiştii şişeşteni care, în calitate de membru al P.N.R., primeşte ,,credinţional” din partea Cercului electoral Şomcuta Mare, numărându-se astfel printre cei 1228 de delegaţi, care prin vot direct au exprimat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, ţinută la Întâi Decembrie 1918, voinţa fermă a tuturor românilor din Transilvania şi Ungaria de a se uni ,,pe veci” cu ţara mamă, România. 8. Pr. Demetriu Cionte, 1853-1926, Dumbrăviţa. Părintele Demetriu Cionte poate fi considerat ,,primul cărturar al satului”93 Şişeşti. Este născut în Şişeşti. Credem că este fiul lui Cionte Irimie, semnalat ca ,,Docente interimate, la biserica de piatră din Dăneşci (Bajfalu), cum apare menţionat în ,,Siematismulu- Veneratului – Cleru – A nou înfiinţatei diecese Grecocatolice A Gherlei- Pre anulu dela Cristosu MDCCCLXVII”94, adică în anul 1867. Numele acestui ,,erudit” din Şişeşti mai apare menţionat de Ioan Bârlea în ,,Însemnări din Bisericile Maramureşului, Bucureşti, Atelierele grafice SOCEAC and Comp., Societate anonimă - 1909. Aici se menţionează: ,,Pe un Octoih dela Rîmnic, 1742: Această carte Octoihu o am legat eu, Cointe Arimie (posibil Cionte Erimie n.n.) din Şuşeşti, în anul Domnului 1848. Şi această carte Octoih o am dat Şişeşti Vatră Străbună, Ediţia I-a, Ed. Biblioteca Judeţeană ,,Petre Dulfu” Baia Mare, 2003, p. 194. 94 Idem, p. 22. 93 115 eu, Coite Erimie din Şuşeşti, lui Avram Lupuţ din Chizbae, cu 2 zloţi de argint în zălog, pînă Pogoşan Dănilă o va scoate, şi, cînd bani va da, cartea se va slobozi în înapoi, şi s‟au dat această carte în anul 1853, în luna lui August în 8 zile”95. Din lectura acestei însemnări putem înţelege de ce Cionte Irimie din Şişeştii mijlocului de secol XIX, a fost învăţător interimar în Dăneşti. Pr. Demetriu Cionte ,,va fi numit preot administrator interimar în 1881, luna lui iunie” 96 la parohia Şişeşti. ,,La 1887 aici îi va muri un fiu, cu numele de Tit, producându-i o mare durere. La 1 iunie va fi numit preot în Dumbrăviţa, unde va termina biserica şi i se va zidi turnul, pe care nu-l avea. În 1900 zideşte şcoală din sat, pentru că nu era. În 1918 va fi ales preşedintele Consiliului naţional român din Dumbrăviţa. A fost chiar şi memorandist, remarcându-se prin activitatea lui naţională. Moare în 1926 şi e înmormântat în cimitirul bisericii din Dumbrăviţa. Fiul său, Romul Ciontea, va prelua parohia. Era membru marcant al P.N.L. şi va ajunge primar al oraşului Baia Mare în perioada 1934-1938, când l-am cunoscut şi eu. Suferea de diabet şi moare la 2 ianuarie 1942.97 Tot în această lucrare98, se face menţiunea: ,,Părintele Demetriu Cionte colectează 519,50 lei” pe care îi trimite Episcopiei greco-catolice din Gherla care prin episcopul dr. Iuliu Hosu iniţiase strângerea unor fonduri pentru colecta zidirii “Bisericii Neamului” din Mărăşeşti, peste Carpaţi. Faptul că pe inscripţia de pe monument apare satul Dumbrăviţa în dreptul numelui său trebuie înţeles prin aceea că el era, în 1892, preot paroh în această localitate şi a reprezentat la Viena comunitatea din această comună. Mergând în documentare la 95 Idem, p. 32-33. Valentin Băinţan, Şişeştii părintelui Dr. Vasile Lucaciu, Ed. ,,Cybela”, Baia Mare, 1998, p. 101. 97 Idem, p. 108. Informaţii preluate din: Pricop T. Gheorghe, Monografia localităţii Dumbrăviţa judeţul Maramureş, Baia Sprie, 1980, p. 95. 98 Idem, p. 116. 96 116 Dumbrăviţa, am mai aflat că preotul Demetriu Ciontea a fost cumnat cu Agustin Moşolygo, preot în Chechiş, memorandist trecut pe lista oficială a delegaţiei,99 care nu a avut urmaşi. Acesta a fost înmormântat langă biserca din Dumbrăviţa.100 Lânga mormântul acestuia se află şi mormântul şişeşteanului memorandist, având la cap o cruce de marmură pe care sunt înserate următoarele: ,,Aici odihneşte / Demetriu Cionte / paroh protopop onorario / 1853-1936 / Aibă sufletul lui nobil repaus etern! Alături se găseşte un mormânt în stil reformat pe a cărui piatră de marmură se poate citi următoarele: Elvira Cionte / măr. Berinde / 1887- 1921 / Mărioara Berinde / 19131921 / Dormiţi în pace! Ar merita de studiat motivele pentru care s-a realizat piatra de la acest mormânt în stil reformat mai ales că şi la căpătâiul memorandistului Augustin Moşoligo, piatra funerară este în acelaşi stil. 9. Andrei Pop, 1839-1916, Cetăţele şi 10. Ilie Chifor, 1860-1930, Unguraş . Până în prezent nu cunoaştem referiri scrise despre aceşti doi eroi. Cu siguranţă că se vor găsi persoane, cel puţin din viţa acestora, care să facă cercetări amănunţite cu privire la viaţa şi activitatea lor. Am convingerea că în viitor, un student sau un doctorand îşi va stabili ca scop al muncii sale de cercetare, scoaterea la lumină a vieţii şi activităţii tuturor memorandiştilor din zona Şişeştiului şi a Maramureşului, pentru a înlătura toate informaţiile ce nu par a fi reale, dar mai ales pentru a descoperii noi date legate de eroii şişeşteni ce constituire ,,fala şi mândria noastră” a tuturor. 99 A. Iuga, Cu privire la Vasile Lucaciu, Acte, documente, procese, Baia Mare, 1940, p. 103-106 100 Informaţie primită de la Gheorghe T. Pricop, Dumbrăviţa, 88 de ani, autorul Monografiei localităţii Dumbrăviţa. 117 Istoria satului Plopiş Prof. Ioan Put Inv. Zelica Put Tara Chioarului sau districtul “Cetatea de Piatra” este unul dintre tinuturile stravechi ale bazinului Baia Mare, zona cu o populatie majoritar romanească. Locuita din vechime, chiar la Valea Chioarului apare o asezare umana din epoca oranduirii primitive ,unde s-au descoperit doua silexuri si un fragment de vas, obiecte preistorice de mare valoare pentru cunoasterea vietii omului pe acest teritoriu, tot aici s-a descoperit un deposit de piese din epoca bronzului, alcatuit din spirale in forma de disc,resturi ceramice, arme si bratari, precum si monede din perioada romana a sec. II-III dupa H. La venirea ungurilor pe aceste meleaguri, în sec. al IX-lea, Tara Chioarului era stapanita de familia ducelui Morut, si facea parte din judetul Satu Mare, cum adeveresc unele documente pastrate in cancelariile feudale din Ungaria si Transilvania. Numele de Chioar este traducerea populara romaneasca a cuvantului maghiar Kovar, pentru care carturarii folosesc denumirea de Cetatea de Piatra, datorita cetatii ridicate la Remetea Chioarului, in apropierea raului Lapus, ale carui ruine se vad si azi, pe varful unei coline la 407 m inaltime. Traditia atribuie intemeierea Cetatii de Piatra craiului Gorandi Miklos, referindu-se, probabilla Gara Miklos, palatin al Ungariei la sfarsitul sec. al XIV-lea si inceputul celui de-al XVlea cand s-a consolidat cetatea. Cert este ca zidirea acestei fortarete a fost determinata de interese strategice, pentru apararea nordului Transilvaniei, in timpul regelui Stefan al V-lea[1270-1272]. In acest scop ,pe langa cetatea Chioar, suveranul ridica si alte cetati puternice la Rodna, Bistrita, Unguras si Dej, poruncind si nobililor sa 118 intareasca cetatile Cuzdrioara, Ciceu, Aries [Cheud], Seini [Jakovara] si Mediesul Aurit sis a zideasca si alte puncre de rezistenta. Locul ales pentru cetatea Chioar apartinea proprietarului Paul din familia Guth-Keled, caruia ii acorda, ca recompense regala , vama sarii din Stramtorile Ticaului de pe Somes. Domeniul Cetatii de Piatra a redevenit in anul 1372 particular, fiind donat lui Emerik Lackffy, voievod al Transilvaniei [13691372], apoi palatin al Ungariei [1372-1375]. Fiul sau Stefan [13731376], care i-a urmat in functie, a preluat si Cetatea de Piatra, dar 30 august 1378, este cedata fiilor lui Sas Voda, fratii Balc si Drag, si nepotului lor de sora, Ioan Romanul, cu intreg domeniul ei, mai putin districtul Ardud-Codru, pastrat de rege pentru sine. Balc era numit si”voievod al romanilor militari”, fapt ce atesta ca dania respective a avut drept scop mobilizarea romanilor din acest domeniu, ce cuprindea o mare suprafata, incepand din Valea Somesului pana sub Muntii Gutaiului. In vederea asigurarii unui control direct al puterii centrale asupra regiunii, in aceasta perioada, s-a organizat Districtul Cetatii de Piatra. Balc si Drag, in calitate de proprietary ai domeniului, si-au aumat atat voievozia cat si conducerea Districtului, exercitand jurisdictia suprema, ca voievozi, comandanti militari si “comiti perpetui” ai comitatelor Solnocul de Mijloc si Crasna. In interiorul primului Comitat, Chioarul si-a pastrat cutumele vechiului district autonom, adica”obiceiul pamantului” Meritele lui Balc si Drag au crescut an de an si , odata cu ele recompensele regale; Balc detinea functia de voievod al Maramuresului intre anii 1365-1402 , fiind si comite de Maramures si Satmar. Incepand cu 1372, amandoi fratii devin curteni regali, comiiti de Satmar, Maramures si Secuime. In campania militara din 1374, voievodului Balc I se incredinteaza conducerea romanilor maramureseni in lupta pentru cucerirea Severinului. Balc si Drag au devenit unii dintre cei mai bogati si mai puternici seniori ai Ungariei. Mosiile lui Bogdan Voda , donate de rege in anul 1368, ca despagubire pentru averile lasate in Moldova, au sporit cu alte sate, numarand peste o suta, in Maramures, Ugocea, Satmar, Salaj, Somes si Bihor. In anul 1381, obtin noi mosii. Pentru faptele de “credinta” in primavera anului 1383, Balc este numit “voievod al Satmarului”, 119 primind ,impreuna cu fratele sau Drag si cu nepotul sau Ioan, cetatea Aries din districtul Salajului, cu “jure perpetuo”. Odata cu aceasta donatie au intrat si in stapanirea celor 29 de sate, atestate documentar in anul 1388, incat stapaneau, dupa unele estimari, zece cetati regale, printe care Becs, Nyalab, Chioar, Arranyos, Ciceu si Unguras, precum si intre doua si trei sute de sate, raspandite in cuprinsul districteloe mentionate. Ei se bucurau de un prestigiun atat de mare, incat faceau parte din primii zece magnati ai tarii, impreuna cun doi cardinali, doi episcope si cinci magnati. La cererea voievozilor proprietary, Balc si Drag, regale Sigismund de Luxemburg confirma domeniul ca “nova donation”, la 1390, rezulta ca linia de demarcatie a domeniului Cetatii de Piatra incepea la Somes, unde se varsa raul Lapus, merge ape firul acestuia pana la Chechis, apoi urca in varful muntelui Gutai. De acolo, spre rasarit, pana la izvoarele raului Rotunda, la o movila si suia pe muntele Albastru. Aici , se intorcea spre sud, trecea Valea Corbului, spre o stanca din varful Dealului Mare, apoi cobora pe vale ace desparte Vima Mare de Vima Mica pana la Campul Ileanda, de unde ajungeau iarasi la Somes. In 1392, regale doneaza Cetatea de Piatra cu toate domeniile ei acestor voievozi romani, devenind un bun de mostenire pentru urmasii lor care potrivit dfispozitiilor regale, aveau sarcina sa poarta grija de ea. Crescuti in traditia credintei rasaritene si dispunand de o puternica baza economica, voievozii Balc si Drag construiesc sau intretin pe domeniile lor numeroase biserici si manastiri ortodoxe. Primul loc revine Manastirii Peri, situate in centrul Maramuresului, deci ,mai veche de secolul al XIII-lea. Pentru romanii ortodocsi de pe domeniul Chioarului, fratii Balc si Drag zidesc renumita Manastire Habra, in jurul anului 1392, cand devin stapani absoluti peste domeniu, fiind a doua manastire ca importanta, in acest spatiu romanesc, dupa cea de le Peri. In urma mortii lui Mihai Viteazul, Manastirea face obiectul numeroaselor demersuri adresate autoritatilor imperiale de catre romanii din nordul si nord-vestul Transilvaniei, acuzand abuzurile potentatilor si cerand sa se faca dreptate in aceasta privinta. Cea mai stralucita realizare, pe plan ortodox, a fratilor voievozi Balc si Dfag, este ridicarea Manastirii Peri la rangul de stravropighie patriarhala. Detinand intreaga pu120 tere administrative in tot Ardealul de Nord, intentionau sa obtina o autonomie si mai mare fata de regale Ungariei,careia ii erau totusi supusi. Pentru realizarea acestui scop, incearca mai intai o autonomie religioasa. Se stie ca ortodocsii din nordul Transilvaniei erau sub jurisdictia Mitropoliei ortodoxe de Haliciu, insa Haliciu a fost incorporate Poloniei, Mitropolia pierzandu-si dreptul de jurisdictie asupra teritoriilor din Ungaria. Beneficiind de urcarea pe tron alui Sigismund de Luxemburg, a carei domnie a fost caracterizata printr-o anumita toleranta religioasa, deosebindu-l de precedesorii sai angevini ai catolicizarii supusilor, in primavera anului 1391 Drag intreprinde o calatorie la Constantinopol, unde solicita ca Manastirea Peri sa fie declarata stavropighie. Patriarhul Antonie al IV-lea[1386-1397] accepta cererea, si prin Tomosul din 13 august 1391, ridica Manastirea la rangul de stavropighie patriarhala, iar pe egumenul Pahomie il declara exarh al sau cu intelesul de mitropolit superior, sau de intaiul dintre mitropoliti. Astfel , spre sfasitul sec. al IV-lea, prin vrednicia acestor voievozi, se marcheaza in istoria Bisericii Ortodoxe Romane”inceputurile unei vieti bisericesti organizate, cu episcopie canonica proprie, a romanilor din Maramures, care a devenit model de organizare superioara pentru episcopiile din Vad, Geoagiu si Silvas, cu resedintele in manastiri. Manastirea Peri a devenit un centru de vasta cultura si spiritualitate ortodoxa ce s-a raspandit in toate tinuturile de sub jurisdictia sa. Calugarii copiau carti religioase si formau tineri consacrati slujirii preotesti, ei petreceau o perioada in Manastire, deprinzand randuielile bisericesti si toate necesare pastoratiei bisericesti. Regele Sigismund de Luxemburg temandu-se de puterea crescanda a marilor magnati Balc si Drag, le-a opus pe favoritul sau Petru Perenui, care ocupa cetatile Nyalab si Seleus, reusind sa sustraga diplomele de proprietate ale lui Drag asupra mosiilor din Ugocea, il provoaca sa prezinte documentele justificative ale drepturilor sale de proprietate, fapt cunoscut de rege , dar acceptate. Drag dorea razbunare. Ocazia a provocat-o insusi regale; domnia sa despotica a provocat nemultumiri profunde in randurile magnatilor tarii, care s121 au divizat in doua tabere adverse. Voievodul Balc s-a alaturat rasculatilor, supunand Cetatea de Piatra candidatului la tronul regal, luptatorii domeniului au urmat pe Balc sip e fiul sau Dumitru, in Maramures Dupa jonctiunea , in Valea Tisei, cu trupele trimise de Alexandru cel Bun, ostenii au lovit in adeptii regelui Sigismund, concentrate in zona Sighet-Campulung-Teceu-Hust.De la Hust , directia de atac vizeaza regiunea Muncaciului, unde actiona in fruntea partied regale printul Teodor si comitele Filip de Ozora, iar in cea a rasculatilor, nu se gasea in inca o persoana potrivita. Spre sfarsitul anului 1400, in imprejurari necunoscute, Drag moare inainte de a-si fi rezolvat proprietatile acaparate. Fratele sau Balc preia personal comanda rasculatilor, alcatuita din magnati maghiari, sprijiniti de papa, si incoroneaza rege al Ungariei pe Ladislau de Durazzo. Scapat din arestul nobilimii rasculate, regale Sigismund reuseste sa inabuse rascoala, iar la 1402 acorda o amnistie generala, de care s-a bucurat si Balc, dar si-a pierdut din acel moment drepturile si intreaga influenta politica. Declarat infidel i-au fost confiscate toate mosiile donate de Sigismund, si de inaintasul sau Ludovic cel Mare.Regele Sigismund de Luxemburg acorda o amnistie generala razvratitilor, cu conditia sa revina la supunere, pentru salvarea vietii,s-au supus si fiii lui Balc si Drag. Urmasii marilor voievozi maramureseni, a caror ortodoxie a fost recunoscuta de patriarhul ecumenic al Constantinopolului, care il numea pe “nobilul Drag…om bun si ortodox cum este” Din familia Dragosestilor maramureseni numai singuri urmasii voievozilor maramureseni Balc si Drag au cazut victima catolicizarii si maghiarizarii. De fapt in Chioar, catolicismul a patruns greu, la anul 1405, din cele 58 de sate ale domeniului, numai 8 erau considerate unguresti, majoritatea situate pe valea Somesului. Un urmas al lui Drag, Nicolae mijloceste o intelegere intre Domnul Moldovei, Stefan cel Mare si regale Ungariei , Matei Corvin, in anu 1472, prin care Stefan primeste doua cetati Ciceul si Cetatea de Balta. Pentru a se apropia de de mosiile stramosilor sai, Nicolae Dragffi, realizeaza in anul 1477, in virtutea dreptului medieval , un schimb de sate din Chioar cu cele maramuresene ale liber-baronului Ioan Micle de Sugatag, ambii descendenti ai stramosului comun, Dragos Voda Romanul. Astfel, Ioan Micle vine in domeniul lui Dragffy din Tara Chioa122 rului, unde traiau de aproximativ un secol, rudeniile sale colaterale, descendenti ai lui Drag, fiul lui Sas Voda. Pamantul, din domeniul Chioarului, ca principal mijloc de productie, s-a mentinut pana in sec. al XVI-lea, in exploatarea exclusive a obstilor.In anul 1501, Bartolomeu Dragffy cedeaza partea sa de mosie din Surduc- Copalnic, familiei Pop din aceeasi localitate, pentru alte trei mosii din Maramures. Se prea poate ca si Plopisul sa fi facut parte din centrul Copalnic- Manastur.Gospodari si cu traditii crestine, pastrate de la inaintasi,membrii comunitatii satului Plopis, putini la numar, dar hotarati au fost intr-o zona de granite foarte framantata, dupa constituirea voievodatului Transilvaniei, din anul 1541, Cetatea de Piatra, sau domeniul Chioar este acaparat de imperiali. La porunca imparatului, functionarii au intreprins in anul urmator o cercetare, pe baza careia au intocmit un”urbariu” official, sau o carte funciara.. Documentul adevereste ca domeniul Chioar apartinea unui “ for” de nobili din familia Micle. In anul 1567, domeniul Cetatii de Piatra, ajunge, prin donatie, unui mare commandant military, Cristofor Hagymad de Beregsau, care, intelegand traditiile locale si forta nobilimii romanesti, din aceasta zona a Transilvaniei, le respecta drepturile mostenite prin vitejie ostaseasca si munca cinstita. In anul 1579, principele Cristofor Bathory si-a amplificat preocuparile pentru intarirea capacitatii de aparare a Cetatii de Piatra, proiect in care trebuiau antrenati voievozii si categoriile militare libere, insa cu conditia de-a se sti , ca numai el si familia sa, ca proprietary particulari, dispun in acest domeniu.. Fiind unul dintre proprietarii si administratorii teritoriului, conducatorul direct al Transilvaniei, principele acorda favoruri aproape tutror celor de care se servea. In virtutea acestui orgoliu, isi reglementeaza relatiile si cu nobilii familiei Micle. Prima arestare documentara a satului Plopis apare in anul 1583,avand numele de Plopis,iar in anul 1591 se numea Kloppys.In anul 1830 Plopis, in limba germana Poppelin, in limba romana Ploppis.In anul 1890 au schimbat numele in Nyarfas.Plop inseamna plop. Pe malul stang al apei Cavnicului,construita intr-o zona deluroasa,este o comuna razleata.Este situate la o distanta de 73,4 km.de Dej,in zona Tg. Lapusului.A apartinut de cetatea de la Kovar, s-a 123 putut infiinta numai in perioada 1566-1583,intrucat Kovar in anul 1566 nu a existat,numai in anul 1583, astfel Bathory Zsigmond,in interesul minei de argint de la Cavnic, a dat in arenda primadata pe 2 ani,iar in anul 1585 pe 12 ani la baronul Herberstein Felicia. In anul 1591, in urma decesului baronului Herberstein Felicia, arenda a fost reinnoita, cu mostenitorii acesteia, inc ape o perioada de 6 ani. In anul 1603 satul, in afara de a plati o vaca a fost scutit de orice impozit, intrucat era distrusa aproape in totalitate, nu avea nici un locuitor si apartinea de zona Copalnic-Manastur.In anul 1623 numitul Bethlen Gabor consolideaza pozitia numitilor Pop George, Stefan, Ioan si Lucaci,care erau de cativa ani in CopalnicManastur.In anul 1699 stapani erau; Micle Stefan, Nemes George,Pop Ilie si Bob Eremie.In anul 1702 domnitor este Pop Ilie.In anul 1722 este George,fiul Pop Ilie/bunicul tatalui sau numitul Pop Stefan,locuitor din Copalnic-Manastur a dbandit satul/,interzice pe cei de pe linie feminine de a dobandi satul. In anul 1715, cetatea Chioar primeste bani pentru reparatii dar imperialii cred ca cetatea a devenit inutila si ordona demolarea ei. Domeniul Chioar, ramas fara aparare, tatarii in lunile iulie si august, trec prin el ca printr-un teren pustiu, in anul 1717, neexistand nicio unitate care sa-I infrunte, numai locuitorii din Valea Cavnicului organizeaza o eficienta ambuscada contra unui detasament de invadatori, printer care si locuitori ai satului Plopis. Aici, cetele de haiduci din Chioar si Valea Mare i-au alungat, reusind sa elibereze o parte din robi, un monument ridicat pe o stanca din localitatea Cavnic ,pastreaza inca din vremea aceea inscriptia: “Usque hic fuerunt tartarii”-pana aici au ajuns tatarii” Intre anii 1738-1741 s-a instituit “Districtul Nobiliar al Cetatii de Piatra, ca urmare primea si dreptul de reprezentare in Dieta Transilvaniei. In anul 1787 proprietari erau;Maxim,Micle,Rus, Pop, Filip,Corni, Ungur, Moisen, Durus,Mihai, Nichita, Buzdugan,Popa, Bob,Petrovay, Codrea, Tatoc, familii majoritatea de la CopalnicManastur, cota lor de proprietate de aici, din cauza foametei mari din acea vreme vinde la familia regala.In anul 1809 proprietarii sunt; directia minei 19 parcele, Pop Farkas-4, Vaida Irina /de la parau124 Horgos/-2 parcele;coproprietarii sunt; Pop Francisc ,Petrovan Simion,Dragomir Gafie,Pop Stefan.In 1820 proprietarii sunt;directia minei,Pop Stefan,Nichifor Mihai,Pop Andrei si Francisc.In 1863 pentru Pop Ioan, Pop Stefan, Vaida Roza,casatorita Preda, Buda Terezia, casatorita Mihalca, Mihalca Iuliu si Iuliana, Dragomir Mihai si pentru tezaurul de stat regal au dispus recompense. Proprietarul actual/1898/;visteria regala si familia Pop,2819 jughere,mosie stramoseasca in timp de 200 de ani,in urma actiunilor judecatoresti.Locuitorii sunt romani. Conform traditiei prima dat sau stability familiile Put si Rus, iar dupa aceea stramosii locuitorilor actuali. Locuitorii harnici, in afara de lucrari agricole si cresterea animalelor,s-au ocupat si cu confectionarea pietrei de polizor/tocila/si pietrei de ascutit/cuti/La Pasti au avut obiceiul de a ospata langa biserica pe cei saraci, la Rusalii sfintirea hotarului si stropitul de la Sf. Gheorghe. Mancarea lor a fost;carne, lapte,fiertura de legume si fructe. Imbracamintea confectionata acasa din in si canepa. Poarta guba, curea si opinca.Casele lor lipite si varuite,precum si anexele gospodaresti erau din lemn, acoperite cu paie si sindrila. Comunitate bisericeasca Greco-catolica. Biserica de lemn s-a construit in jurul anului 1798. Renumita ,mai ales pentru turnul inalt si ornamentat. Este sub ocrotirea ingerilor. Doua dintre cele patru clopote,sunt vecgi,celelalte mai noi din 1851 si 1853 turnate la Cluj sunt inzestrate cu inscriptie. Preotii;Pop Todor, Demeter, Telente,Soare Pantelimon,Csokas Grigore,Barbos Stefan, si actualul Barbos Alexandru.. Scoala si professor detin impreuna cu Kovas-Kapolnor si Laczlaza. Clima moderata, lipsita de vant,sanatoasa, gheta rar bate in aceasta zona. In anul 1720 limita hotarului este restrans, are pasuni putine si din aceasta cauza sursa de venit aproape zero. In present este zona neproductiva, se cultiva putine cereale, mai ales ovaz, fasole si canepa; avand in vedere ca este o zona stancoasa, padurita este mai potrivita pentru cresteres animalelor. Animale;bovine de culoare sur-alb ardelenesc, cai micuti pentru zona de deal, porci, capre,oi ,pasari si albine.Se cultiva mere,nuci,pere, mai mult cirese si prune. Apele; parau Copalnic,izvoarele;Izvorul Plopisului,Calundrelor,Fantana Rece si valea lui Coatan. Peste sat curge Valea Tocaciului.In afara de confectionarea pietrei de polizor/tocila/ 125 si piatra de ascutit se mai ocupa si cu confectionarea de ;cruci de piatra,lada de lemn/zestre/pat,cociorva, si vanzarea lemnelor de foc. Pietrele de moara sunt renumite;industria casnica este tesutul,toarcerea si impletirea cosurilor. Moara de faina este a lui Surani Iuliu, care a cumparat-o de la familia Pop,ferestraul mechanic este a lui Medan Endre. Pana in anul 1848 iobagii au slujit la trezorerie si pentru familia Pop de la Copalnic-Manastur. Limitele hotarului;in anul 1864 Meri,Pe Damburi,Valea Tocacilor, Pe rapa, Pe inate, Lunca Glodului, Fundaturi, In Tufe, Dupa Mesteceni, In Arini, Pe Lazuri,,Cararea Runcului, Calundrele., Paltinis, La Tisa. In 1898 erau; Lunca din Jos de Fatu,Campurile lui David, Padurea Plopisului, Caluindrele Varful steregoaia. Populatia;in anul 1603, in baza recensamantului, in urma razboiului din anul precedent aproape tot satul a murit, n-a ramas nici un locuitor. In 1700 impreuna cu fiii satului sunt 8 iobagi, 6 liberi si 4 locuitori saraci si erau 6 case in tot satul. In 1720 are impreuna cu fiii satului 27 iobagi, 8 locuitori si 10 case in tot satul. In 1830 sunt 221 locuitori grco-catolici, in 1891 erau 306 locuitori, 1 romano-catolic,283 grco-catolici si 22 evrei. Impozitul in 1898 este de 659 forinti si 49 krajcar. 126 Scoala satului Plopiş Prof. Ioan Put Inv. Zelica Put Despre scoala din Plopis am reusit sa aflam informatii pretioase la Arhivele Nationale din Baia Mare, la Muzeul Judetean de Istorie, precum si de la batranii satului, putine din arhiva scolii. Nam reusit sa gasim o data certa a infiintarii scolii, dar ne-am apropiat foarte mult. Primele scoli romanesti din Transilvania au fost cele monastice, infiintate la sfarsitul sec. al XVII-lea si inceputul sec. al XVIIIlea pe langa manastiri. In scolile manastiresti se invata cititul cu chirilice si cantari religioase, pentru cei ce deveneau preoti. Dintre cantorii cei mai buni, unii au devenit si invatatori. Conform hotararii Sinodului Bisericii Ortodoxe din 1675 , preotii trebuiau sa tina scoala cu copiii dupa slujba religioasa. La 15 aprilie 1746, Maria Teresa a emis o diploma prin care “pune in vedere domnilor de pamant ca au sa cada sub grea pedeapsa daca vor impiedica pe copiii iobagilor romani de a cerceta scoala”. Perioada importanta, de avant cultural o reprezinta anul 1848. In Petitiunea Nationala adoptata de Marea Adunare Nationala de la Blaj, de la 3/15 mai de pe Campia Libertatii, natiunea romana cerea in art. 13”infiintarea de scoli nationale in toate satele si orasele”. Dupa revolutia de la 1848, preocuparea privind ridicarea nivelului cultural al poporului, prin infiintarea de scoli, s-a intensificat, rolul avandu-l tot biserica. 127 In1850 sinodul vicarial al reprezentantilor laici si clerici ai populatiei chiorene tinut la Somcuta Mare ajunge la concluzia ca estye imperios necesar infiintarea de scoli confesionale in care copiii satenilor sa invete notiunile elementare ale educatiei: scrisul si cititul. S-a stabilit cu nota de obligativitate pentru fiecare parohie: 1. Zidirea de scoli, de preferat pe langa biserici, de nu este loc sa se schimbe cu teren al bisericii, sau sa se cumpere. 2. Scoala sa se ridice cu osteneala satului, folosind venituri din crasmaritul iobagesc in cele 3 luni de toamna, terenuri comunale, contributii de buna voie, contributia clerului, o taxa impusa in mod special tinerilor casatoriti. 3. Plata invatatorului sa fie o ferdela de grau sau graunte de malai si 24 coroane. Prima mentiune a unor copii din satul Plopis care frecventau scoala apare intr-un “Protocol” al Parohiei Plopis din anul 1868 in care se spune ca in sat erau 48 de familii cu 227 locuitori, 120 barbati si 107 femei. Se mai arata ca la acea data 12 copii frecventau scoala, din care 10 baieti si 2 fete, acestia mergand la scoala din Fauresti. Din spusele batranilor primul local de scoala a fost amenajat intr-o casa particulara, respectiv la IONU LUI GHEORGHE din Crucile Drumului, iar primul invatator ar fi fost preotul satului, dupa care ar fi urmat un invatator calificat- Dumitru Munteanu, in perioada 192430, un foarte bun dascal , dar si gospodar priceput. Obiectele de studiu în anii 1925-1926 erau: Pentru clasa I: Scris-cetit-de la 8 la 8 ½; Intuitie- 8 ½ -11 Scris-cetit-2-2 ½ -3 ½ -4 Pentru clasa a II-a: Cetire-8-9 Istorie-9-10 ½ Geografie-10-12 Intuitie -2-3 Cant-3-4 Pentru clasa a III-a Cetire-8-9 128 Istorie 10-11 Geografie 11-12 Cant-2-4 Alte obiecte erau:Lucru manual, Caligrafie, Religia, Aritmetica, Desemn, Exercitii de compunere, Exercitii gramaticale. Matricola din anii 1925-1926: elevi inscrisi- 41 din care Clasa I-16 Clasa II-a-21-invatator Gheorghe Botha Matricola din anii 1930-1931-invatator- Emilia Botha Clasa I-12 Clasa a II-a-12 Clasa a III-a-9 Anul 1924-clasa I-Elevul Bontos Avram de religie Grecoortodoxa, com. Plopis, plasa Copalnic-Manastur, judetul SolnocDobaca-invatator Gheorghe Botha 2.Chira Augustin-cls. I 3 Put Alexa-cls. A II-a 4.Muresan Alexa-cls. A II-a 5Danciu Ana-cls.I 6.Bontos Ana lu‟ Grigore-cls. I 7.Put Avram-cls. II-a 8.Put Aurel a lui Gavrila-Cls. II-a 9.Put Gheorghe a lui Alexa-cls. I 10. Put Gheorghe a lui Stefan-clasa –I[tatal autorului acestei monografii-Prof. Put Ioan Elevul Put Gheorghe -nascut la 16-04-1908 -parintii:Stefan si Afimia Obiectul de studiu Mediile la Crăciun Mediile la Paşti Purtarea-Morala 10 10 Religia 10 10 Lb. romană-exerciţii 10 10 Cetirea 9 10 Memorie 10 10 Aritmetica 10 10 Caligrafia 10 10 129 Desemnul 9 10 Invatamantul primar in anii 1926-1927 -18 elevi inscrisi in clasa a III-a -11 elevi inscrisi in clasa a II-a -12 elevi inscrisi in clasa I -30 elevi inscrisi in clasele mai mari, dar mai multi elevi n-au frecventat scoala din diverse motive Matricola din anii 1928-1931-invatator DUMITRU MUNTEANU -clasa aIV-a 11 elevi inscrisi -clasa aIII-a 9 elevi inscrisi-printre care si Put Manoila,erou cazut in al II-lea razboi mondial -clasa aII-a 10 elevi inscrisi -clasa I 12 elevi inscrisi, printer care si CHIRA IOAN a lui Ilie[actualul Episcop al Maramuresului si Satmarului]-avand note bune si foarte bune In clasa aII-a ,elevul Chira Ioan,numai note foarte bune In anul scolar 1929/1930 -clasa I-14 elevi -clasa a II-a 13 elevi -clasa a III-a 11 elevi –cel mai bun elev din clasa-Premiul IChira Ioan -clasa a IV a 12 elevi -clasa a V-a 5 elevi -clasa a VI-a 7 elevi Anul scolar 1931/1932-invatator Gheorghe Gradinaru -cls.I-19 elevi -cls. aII-a 7 elevi -cls. III-a 11 elevi -cls. A IV-a 10 elevi -cls. aV-a 10 elevi -cls. A VI- 8 elevi -cls. A VII-a 5 elevi De remarcat ca in sat exista scoala de 7 clase avand doi invatatori, iar o peroada de timp a functionat un singur invatator. In anul 1909 exista scoala la Plopis, dupa cum rezulta dintr-o adresa trimisa de reprez. Invatamantului de judet”Era obligatoriu ca locuitorii satului 130 sa aduca lemne de foc la scoala”-ordinul era catre primarul de atunci al satului, Put Demeter,precum si catre ajutoarele sale: Put Mihai a Fironii, respectiv, Bontos Ilisie a lui Avram. Primul local de scoala construit in locul numit:” Locul Jidului”,in anii 1947-48, avand o sala de clasa, locuinta invatatorului, o camara, prin care se urca in pod, terenul apartinea bisericii si cuprindea o suprafata cultivabila, care a fost data in folosinta invatatorului. Sala de clasa era mobilata cu banci lungi pentru 4 elevi, un dulaparhiva, o catedra si o tabla de lemn pentru scris. In anul scolar 1948/49 invatator era GHEORGHE PUTIU, fiu al satului Plopis, si care instruia si educa 4 clase, avand un numar de 37 elevi, dupa cum urmeaza: clasa I=12 elevi, clasa a II-a=12 elevi, clasa a III-a=8 elevi si clasa a IV-a =5 elevi.Pana in anul scolar 1956/57 era un singur invatator, dar odata cu inceputul anului scolar 1957/58, apar 2 posturi de invatator, si ajunge invatator tanarul MIHAI DEACONESCU, originar din judetul Arges, absolvent de Scoala Pedagogica, care va functiona 3 ani, dupa care va parasi satul si slujba , mutandu-se in Arges.In anul scolar 1962/1963, scoala avea tot 2 posturi de invatator , la clasele I-III era invatator Gh. Putiu, iar la clasele IIIV o gasim invatatoare pe DODITA MAN, avand in clasa a II-a 10 elevi, iar in clasa a IV-a 7 elevi. Cu un an in urma , a functionat si AURORA DEMIAN, de fel din Cavnic, ca invatator suplinitor.Incepand cu anul scolar 1964/1965 apare ca invatator titular ILEANA PUTIU,casatorita VAVA, de origine din Plopis, absolventa a Scolii Pedagogice din Sighetu Marmatiei, fiica invatatorului-director, Gh. Putiu, care va functiona pana la iesirea la pensie[1999/2000] In anul scolar 1970/1971, invatatorul Gh. Putiu iese la pensie,dup ace a slujit scoala si satul ,timp de22 de ani ca invatator si director al scolii. iar in locul lui ajunge invatator titular, calificat - GHEORGHE VAVA, originar din judetul Dolj, care va sluji scoala p-ana in anul 1996fiind si directorul scolii timp de 26 de ani. Dupa decesul d-lui Vava Gh. o perioada de timp va functiona si fiul lui , respectiv, VAVA FLORIN, in anul scolar 1997/98, pentru ca in anul scolar 1998/99, sa functioneze 4 clase , cu un singur invatator, respectiv, Vava Ileana. D-na Vava Ileana a fost si directorul scolii in perioada 1996/2000. Odata cu inceputul anului scolar 1999/2000, se infiinteaza un nou 131 post de invatator-post, pe are-l ocupa d-na PUT ZELICA, absolvent al Liceului Pedagogic din Sighetu-Marmatiei, originara din Rohia Maramures, casatorita cu d-l prof. PUT IOAN-fiu al satului Plopis, care functioneaza si azi[2008].In decursul celor 8 ani petrecuti ca invatatoare-director, d-na Zelica a avut , timp de 4 ani si cate o colega,fie ca s-a numit POP ANA-VIOLETA[DOI ANI-2002/2004, fie DRINCAL IOANA [1 an - 2005/2006]] si COSTIN ANAMARIA [1 an2006/2007]], iar in ceilalti 3 ani a functionat singura la 4 clase. De remarcat, scaderea natalitatii in satul Plopis, mai ales in ultimii ani,datorita si conditiilor de viata, dar si a plecarii in strainatate a unor tineri , astfel ca in anul scolar 2007/2008, situatia elevilor era urmatoarea: total=19 elevi, clasa I=3 elevi, clasa II-a =6 elevi, clasa III-a=3 elevi,iar in clasa IV-a=7 elevi In ceea ce priveste invatamantul prescolar ,putem constata ca prima gradinita a luat fiinta in anul scolar 1973/1974. De-a lungul timpului au functionat mai multe d-ne educatoare, dintre care amintim; FAT MARIA, RATIU ILEANA, ARGYELEAN RODICA, BEREI RODICA, si acum d-na COROIAN DINA, absolventa de Liceu Pedagogic-Sighetu Marmatiei, originara din localitate, deci fiica a satului care , cu tact si pricepere se ocupa de cei mici-prescolarii. 132 La Şurdeşti s-a mai creat o poveste. Una adevărată101 Anca Goja Punctul culminant al proiectului “POL Maramureş” - Centre de rezidenţă artistică pentru tinereţea fără bătrîneţe a legendelor şi basmelor din Maramureş a avut loc week-end-ul trecut, la Şurdeşti, unde sau desfăşurat un simpozion de literatură epică, un concurs de povestit şi a fost desemnat cel mai bun ilustrator după o legendă maramureşeană. Astfel, timp de două zile, casa de lemn de pe pustă a familiei Iuga a devenit un loc de poveste, unde copiii şi adulţii, localnicii şi specialiştii de departe şiau dat mîna avînd un scop comun: acela de a scoate din uitare basmele, legendele şi obiceiul povestitului, ameninţate cu dispariţia din pricina programului tot mai încărcat al fiecăruia dintre noi, din cauză că bătrînii care mai ştiu poveşti se duc, dar şi datorită invaziei desenelor animate cu roboţei şi a cărţilor de poveşti cu personaje moderne, în care Barbie sau creaţiile companiei Disney ocupă un loc principal. La Şurdeşti s-a sădit o sămînţă. Proiectul, care are drept scopuri identificarea şi valorificarea resurselor patrimoniului imaterial maramureşean, adaptarea lor evolutivă şi asocierea la creaţia artistică contemporană, este derulat de Fundaţia social-culturală pentru democraţie “identitate, unitate, generozitate, acţiune” şi finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, în parteneriat cu Fundaţia “Centrul Internaţional pentru Artă Contemporană - CIAC” (Bucureşti), Clubul Ilustratorilor (Bucureşti), Primăria Săliştea de Sus şi Primăria Şişeşti. “Am vrut să facem din poveşti un pol de interes, un pol de memorie culturală. Trebuie să reflectăm cum putem să realizăm reintegrarea poveştilor şi legendelor în noi modalităţi de 101 Articol publicat în Graiul Maramureşului din 05. 09.2007. 133 expresie, iar ceea ce facem noi aici să fie o sămînţă din care să crească ceva frumos”, a explicat Georgeta Maria Iuga, preşedintele fundaţiei care îi poartă numele. Pînă acum, în cadrul proiectului au avut loc ateliere în care copiii din cadrul cenaclurilor “Raze de soare” din Şurdeşti şi “Semnal” din Săliştea de Sus au învăţat să culeagă şi să creeze singuri poveşti, dar şi să le povestească altora. Poveşti tinere şi basme vechi. Dacă vineri a fost ziua în care oaspeţii au sosit la Centrul de informare patrimoniu rural din Şurdeşti, sîmbătă a fost zi de lucru: participanţii au prezentat şi discutat lucrările simpozionului de literatură epică “Tinereţea fără bătrîneţe a poveştilor şi legendelor”. Georgeta Iuga, Georgeta Moarcăs, cadru didactic la Universitatea din Braşov, Ioana Ruxandra Fruntelată, cadru didactic universitar bucureştean, Şerban Anghelescu, cercetător la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, Adriana Strâmbu, profesoară băimăreancă, scriitorul maramureşean Alexa Gavril Bâle, Anamaria Iuga, muzeograf la Muzeul Ţăranului Român, au vorbit despre poveştile de azi din Şurdeşti, despre elementele mitice din proza phantasy, despre “1001 nopţi”, despre lup - între basm şi legendă, despre poveştile din Cetăţele şi au istorisit păţanii cu fînul. Duminică, oaspeţii au vizitat monumentele UNESCO din Şurdeşti şi Plopiş, au organizat expoziţia cu creaţiile rezultate în urma Taberei de creaţie a ilustratorilor după poveşti şi legende maramureşene, dar au continuat să facă schimb de idei, în cadrul mesei rotunde cu tema “Cercetarea, păstrarea, valorificarea, dar şi integrarea poveştilor şi legendelor în noi modalităţi de expresie”. O revistă pentru neuitarea spiritului. Aceasta a debutat cu o prezentare pe care poetul Dumitru Iuga a făcut-o revistei “Calendarul Maramureşului”, al cărei redactor-şef este. Apariţia acesteia a fost prefigurată în 1976, cînd a apărut primul număr din “Calendarul Maramureşului”, fapt care nu a făcut cenzura de atunci prea… fericită. Numărul de faţă este în mare parte datorat muncii membrilor celor două cenacluri din Şurdeşti şi Săliştea de Sus (acesta din urmă cu o tradiţie de 40 de ani), dar conţine şi alte colaborări valoroase. “Ceea ce mi se pare important este să păstrăm frumuseţea vorbirii, poveştile şi legendele din Maramureş. “Calendarul” este o revistă de memorie culturală, ceea ce înseamnă că încercăm să păstrăm tot ceea ce există din punctul de 134 vedere al spiritului. De data aceasta am făcut un lucru bunicel, dar trebuie să mai publicăm încă trei numere, astfel încît să utilizăm toate materialele care ne-au rămas în urma acestui proiect”, a detaliat Dumitru Iuga. “Cîtă bucurie provoacă povestitul…”. A urmat masa rotundă propriu-zisă, din care am reţinut cîteva idei interesante. “E foarte bună ideea unui concurs pentru povestitori. În străinătate se păstrează acest cult al povestitului, dar din cîte ştiu la noi nu s-a mai făcut aşa ceva. Cea mai bună modalitate de a păstra obiceiul povestitului este să le arătăm copiilor, care trebuie să ducă această artă mai departe, cîtă bucurie provoacă povestitul şi ce diferenţă este între a asculta o poveste şi a o citi sau a vedea un film. Ar fi o idee ca, la şcoală, o oră de limba română pe săptămînă să fie afectată învăţării povestitului” (Ioana Ruxandra Fruntelată). “Proiectul iniţiat de voi a căzut bine, dar copiii sînt greu de implicat. Trebuie aduşi copii din ciclul primar, pentru că cei mai mari sînt foarte ocupaţi cu şcoala. Ar fi bine să facem şi un concurs de desen: să le citim copiilor o poveste scurtă, iar ei să deseneze ceea ce tocmai au ascultat” (prof. Simion Iuga, Săliştea de Sus). “Atîta vreme cît există bunici şi copii, poveştile n-au cum să moară. Dar ele trebuie întreţinute. Percepţia unui copil de la ţară şi a unuia crescut într-o metropolă diferă foarte mult, iar la oraş e mult mai greu să îi atragi pe copii spre activităţi precum povestitul.” (Didona Didea, profesor de istorie din Bucureşti). Copii care nu au voie să citească poveşti! “Am cunoştinţe, oameni şcoliţi, care le interzic copiilor să citească poveşti pentru a nu se fragiliza, pentru a nu deveni firi sensibile. Am întîlnit vreo 10 cazuri similare. E cumplit. Dacă părintele nu înţelege valoarea spirituală, morală, sufletească pe care o poveste o transmite, atunci copilul niciodată nu va înţelege.” (Adriana Strâmbu). “Povestirea era iniţial destinată adulţilor, ca o formă de divertisment. Dacă o citeşti unui copil, atunci trebuie să-i spui că este o poveste, să nu o confunde cu realitatea. Dacă crede în Moş Crăciun, o vreme, nu-i niciun pericol; în schimb, dacă crede că poate să zboare, există pericolul să sară pe geam. Trebuie să-i spunem copilului că există un adevăr acolo, dar doar atîta timp cît spunem povestea”. (Ioana Ruxandra Fruntelată). “E foarte greu să găseşti azi în librării cărţi de poveşti frumos ilustrate; se găsesc doar basmele cu ilustraţii gen 135 Barbie sau Disney, astfel încît copilul nu prea are de unde alege” (Anamaria Iuga). “În general, editurile preferă să importe, pentru că e mai ieftin, iar succesul e asigurat” (Patricia Suliman, ilustrator). “Am remarcat conflictul dintre consumismul societăţii şi poveşti. În Occident există o cultură a cărţii de mare valoare, chiar dacă şi acolo regăsim o societate consumistă. Ar trebui ca şi cultura noastră să se integreze în viaţa cotidiană, chiar dacă există această invazie a calculatorului şi internetului”. (Irina Dobrescu, ilustrator). “Copiii îşi produc permanent o lume legendară” “Se încearcă o inversare a calităţilor eroilor din poveşti. În desenele animate, mai nou eroul pozitiv e un drăcuşor. E vorba de contextul în care se (de)formează un copil. În desenele animate nu mai apar nici măcar Tom şi Jerry, ci tot felul de roboţei şi dovleci diformi. Ar trebui separat binele de rău şi spus clar: binele e frumos şi răul e urît.“ (Alexa Gavril Bâle). “Nu am nicio spaimă că povestea dispare. Povestea e absolut indispensabilă şi apare spontan. Copiii îşi produc permanent o lume legendară, copilul are o mitologie care nu e dirijată şi produsă direct de adult. Poveştile au o viaţă uluitoare şi permanentă. Trebuie să aflăm care sînt poveştile vii pe care şi le spun oamenii şi care e contextul în care le spun. Nu aş vrea ca ele să fie conservate într-un mod artificial. Dacă în mitologia copilului urban intră scara blocului, ea nu trebuie neglijată. Sînt convins că Fata Pădurii are un echivalent actual” (Şerban Anghelescu). Din discuţii s-au mai desprins şi alte idei interesante, precum necesitatea de a stoca în imagini video actul povestitului sau posibilitatea de a organiza itinerarii culturale pe baza poveştilor şi legendelor maramureşene. Povestea micuţei şi Povestea uriaşilor. După masa rotundă a urmat concursul de povestit, la care au participat copii din Şurdeşti şi Săliştea, unii cu un real talent actoricesc, alţii citind mai împleticit, însă cu toţii îndrăgostiţi de basm. “Cea mai bună povestitoare” a fost desemnată, în urma jurizării, Andreea Bogâldea din Săliştea, în vîrstă de 8 ani, o adevărată artistă în devenire, care povesteşte cu patos şi cîntă precum o privighetoare. “Nu citesc foarte mult. Poveştile mele preferate sînt Făt Frumos din lacrimă, Cenuşăreasa, Albă ca Zăpada şi Frumoasa din pădurea adormită. În ce priveşte muzica, bunica inventează versurile, iar 136 mami partea melodică. Cînt La nunţi, în spectacole, la televiziune, dar ăsta e primul meu concurs. Acuma mă decid să merg la Antena 1, la concursul “Vreau să fiu mare… vedetă”. Mă bucur că am luat premiul acesta, deşi nu m-am aşteptat, credeam că ceilalţi sînt mai buni ca mine”, spune micuţa, care vrea să se facă creatoare de modă. La celălalt concurs, marele premiu l-a luat Doina Butuşină, care a fost desemnată “cea mai bună ilustratoare”. Are 24 de ani, a absolvit Artele Plastice şi este masterandă la Grafică în Bucureşti. Ea a folosit, pentru ilustrarea “Poveştii uriaşilor”, plastilina, pe care a transformat-o în minunate imagini: “Mi-a plăcut idea că strămoşii ar putea fi nişte uriaşi, această concepţie trădează un fel de respect faţă de cei care au trăit odinioară. E o poveste bine scrisă şi care trădează multă imaginaţie. Mi-a dat plăcerea aceasta de a ilustra, pe care nu toate poveştile ţi-o dau”, a mărturisit Doina, care a admis că i-ar plăcea să revină la Şurdeşti, un loc foarte primitor şi prielnic creaţiei. Fundaţia “i.u.g.a.” are ca obiectiv publicarea poveştilor ilustrate de către participanţii la tabără (Irina Dobrescu, Sebastian Opriţă, Patricia Suliman şi Doina Butuşină), dar şi a caietelor cu creaţiile şi textele culese de membrii celor două cenacluri. 137 În ziua hramului a fost sfinţită biserica greco-catolică din Cetăţele102 Emil Danciu Credincioşi greco-catolici de pe tot cuprinsul Fisculaşului şi nu numai de aici s-au reunit duminică, 14 octombrie, la Cetăţele, ca să fie părtaşi bucuriei celor de aici ce împărtăşesc aceeaşi credinţă, bucurie prilejuită de desăvîrşirea lucrării de edificare a noului lăcaş de închinare ce poartă hramul “Cuvioasa Parascheva” şi de sfinţirea acestuia de către Episcopul greco-catolic al Eparhiei de Maramureş, Preasfinţia Sa Ioan Şişeştean. Încă de dimineaţă, drumul ce leagă satul Cetăţele de cel judeţean s-a umput de lume şi de autoturisme. La bifurcaţia spre Cetăţele, P.S.Sa Ioan Şişeştean a fost aşteptat de Gheorghe Bud, primarul comunei Şişeşti, de care Cetăţelele aparţine administrativ, iar la intrarea în sat Prea Sfinţia Sa a fost întîmpinat de tradiţionalii 102 Preluat din Graiul Maramureşului, 15 octombrie 2007. 138 călăreţi în frumoase straie de sărbătoare şi de o caleaşcă cu care a fost condus pînă în faţa bisericii. Precum stă scris şi în Hrisovul aşezat la masa Sfîntului Altar, temelia bisericii greco-catolice din satul Cetăţele a fost pusă de Preasfinţia Sa Ioan Şişeştean, în 8 iunie anul 2000, de sărbătoarea Înălţării Domnului. Lucrările s-au desfăşurat în perioada 2000-2007, în timpul păstoririi preotului Ionică Cozmuţa (fiul preotului Ioan Cozmuţa din Şurdeşti), paroh între anii 1995-2006 şi a preotului Augustin Butica, administrator parohial din anul 2006, în timp ce protopop de Mănăştur era pr. Gheorghe Mihnea. Fondurile edificării lăcaşului de cult au fost obţinute, în cea mai mare parte, de la credincioşii greco-catolici din Cetăţele, precum şi de la alţi binefăcători, din ţară şi din străinătate. O parte consistentă a muncii din timpul lucrărilor de edificare a fost prestată de aceiaşi credincioşi grecocatolici din Cetăţele. Revenind la aleasa sărbătoare de spirit şi de credinţă la care am fost părtaşi duminică la Cetăţele, exact în ziua consacrată “Sfintei Cuvioase Parascheva”, vom mai spune că sutele de credincioşi adu139 naţi în faţa şi împrejurul bisericii au fost părtaşi mai întîi la ceremonialul de sfinţire. Acest moment deosebit a fost continuat cu Sfînta Liturghie. Profitîndu-se de vremea frumoasă, Liturghia Arhierească a fost săvîrşită la un altar amenajat în curtea bisericii, aceasta fiind pontificată de P.S. Sa Ioan, împreună cu mai mult de zece preoţi. În încheierea Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, Înaltul Prelat a rostit un bogat cuvînt de învăţătură creştinească ce a fost urmărit cu multă atenţie şi evlavie de către toţi cei prezenţi. Printre altele, P.S. Sa a evidenţiat contribuţia şi strădaniile credincioşilor greco-catolici din Cetăţele, învredniciţi de Bunul Dumnezeu să edifice acest loc de închinare, rugîndu-l totodată pe Tatăl Ceresc să reverse belşug şi haruri peste toţi cei care au zidit această biserică ori le-au fost acestora alături cu gîndul, cu rugăciunea ori cu fapta, sprijinindu-i să o finalizeze. După ceremonialul religios, toţi cei prezenţi au fost invitaţi la masa festivă amenajată într-un cort impunător. Credincioşii grecocatolici din Cetăţele au pus mînă de la mînă, pregătind porţii pentru aproximativ o mie de persoane, iar bucătarul Ioan din Vad s-a întrecut pe sine în pregătirea bucatelor. “Fie ca toţi cei care vor intra în această sfîntă biserică să-şi găsească liniştea sufletească şi rostul în lume, prin preamărirea lui Dumnezeu cel întreit în Persoane, Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfînt Amin”, se spune în finalul Hrisovului despre care am făcut vorbire. Dumnezeu să ne dea tuturor gîndul bun. N.A. Puţin mai la vale, la nici 300 de metri distanţă, tot duminică, au sărbătorit hramul bisericii lor şi credincioşii ortodocşi din Cetăţele. Vechea biserică din piatră cu turnul din lemn, încheiat în coadă de rîndunică, înălţată în 1794, poartă de asemenea hramul “Sf. Cuvioasa Parascheva”. 140 Poliţişti maramureşeni în Haiti103 Alec Portase Timp de un an, începînd cu data de 1 octombrie 2007, doi poliţişti din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Maramureş se vor afla în Haiti, unde vor face parte din forţele de susţinere a păcii, sub egida ONU. Este vorba despre subcomisarul Gabriela Liahovici (foto), şef al Compartimentului de Analiză şi Prevenire a Criminalităţii din cadrul I.P.J., şi de inspectorul principal Florin Topan (foto), şeful Biroului Cercetări Penale din cadrul Poliţiei Municipiului Baia Mare. Pentru a fi în situaţia de a pleca în misiunea din Haiti, cei doi poliţişti maramureşeni au susţinut examen în Bucureşti. Ei vor pleca în Haiti alături de alţi 15 poliţişti din România. Acolo, ei se vor întîlni cu alţi 10 poliţişti români aflaţi în misiune sub egida ONU. Să le urăm mult succes poliţiştilor maramureşeni! 103 Graiul MM, 25 septembrie 2007, pag. 1. 141 Crucea celtică104 Alec Portase In curtea bisericii din satul Aluniş, judeţul Sălaj, poate fi admirată această cruce din piatră. Nimeni nu-i cunoaşte istoria. Se zice că-i celtică. Asemenea cruci celtice din piatră, se mai găsesc în satul Ariniş. Autorităţile ar trebui să le pună sub pază, deoarece roiesc în jurul lor nişte "colecţionari". 104 Graiul MM,Miercuri, 7 Noiembrie 2007. 142 Cutremur puternic la graniţa dintre Slovacia şi Ucraina resimpţit şi în N-V României105 Un cutremur cu intensitatea IV a fost resimţit, joi dimineaţă, la Baia Mare şi Satu Mare, seismul producându-se la graniţa dintre Slovacia şi Ucraina. Magnitudinea cutremurului în epicentru a fost de 5,5 grade pe scara Richter, în timp ce în România, la o staţie din Munţii Apuseni, a fost înregistrată intensitatea IV. Potrivit lui Gheorghe Măr-mureanu, directorul Institutului Naţional de Fizica Pământului, cutremurul a fost unul de suprafaţă şi s-a înregistrat într-o zonă cunoscută ca zonă seismică. Mărmureanu a precizat că seismul ar putea fi urmat de re-plici, dar de mai mică intensitate. Directorul Institutului Naţional de Fizica Pământuluilui a mai spus că magnitudinea cutremurului a fost de 5,5 grade pe scara Richter, epicentrul fiind înregistrat la 25 de kilometri adâncime, în zona graniţei dintre Ucraina şi Slovacia, specialiştii apreciind că, de fapt, epicentrul a fost în zona Ucrainei. Potrivit lui Mărmureanu, cutremurul s-a produs la ora 9.15, fiind resimţit imediat şi în partea de nord-vest a României, în special în Satu Mare şi Baia Mare, cu intensitatea IV. La Baia Mare şi Satu Mare nu s-au înregistrat victime sau pagube materiale importante. fapt, epicentrul a fost în zona Ucrainei. Potrivit lui Mărmu-reanu, cutremurul s-a produs la ora 9.15, fiind resimţit imediat şi în partea de nord-vest a României, în special în Satu Mare şi Baia Mare, cu intensitatea IV. La Baia Mare şi Satu Mare nu s-au înregistrat victime sau pagube materiale importante. La Baia Mare, oamenii s-au speriat foarte tare şi au ieşit pe străzi. Prefectul de Maramureş, Gyongyike Bondi, a declarat că nu au existat imobile afectate, iar oamenii s-au speriat mai ales pentru că nu au experienţa seismelor. Potrivit acesteia, iniţial s-a crezut că a fost vorba despre o explozie. (Mediafax). 105 Graiul Maramureşului, Vineri, 24 Noiembrie 2007, p. 16. 143 Calendarul Maramuresului106 - o culegere pretioasã pentru conservarea memoriei culturale – Oana Dulf Calendarul Maramuresului se concentreazã pe publicarea povestilor si legendelor/ întâmplãrilor consemnate în timp, (dar si azi), de cãtre membrii acestor cenacluri, dar si de cenaclistii Scolii „Lucian Blaga” din Baia Mare sau de cãtre cercetãtori, studenti, elevi si alti colaboratori din Tara Chioarului, din Tara Lãpusului, din Tara Maramuresului sau Codrului. În aceastã perioadã, la Surdesti, se aflã o echipã de la Facultatea de Litere a Universitãtii «Transilvania» din Brasov care a început o cercetare a povestilor, legendelor si a patrimoniului imaterial al Surdestiului”. (Georgeta Maria Iuga). De curând a iesit de sub tipar un nou numãr din Calendarul Maramuresului. Lansarea oficialã a avut loc luni, la Biblioteca Judeteanã „Petre Dulfu”. În deschidere, a luat cuvântul Georgeta Maria Iuga, managerul proiectului „POL Maramures - centre de rezidentã artisticã pentru tineretea fãrã bãtrânete a legendelor si basmelor din Maramures”, sprijinit financiar de Administratia Fondului Cultural National. Aceasta a tinut sã reaminteascã de existenta cenaclurilor „Semnal” din Sãlistea de Sus, înfiintat în 1969 si „Raze de Soare” din Surdesti (înfiintat în aprilie 2007). În timpul lansãrii, Sala de conferinte a fost «împânzitã» de panouri ce reprezentau patrimoniul rural al Surdestiului si al Sisestiului „care s-au plimbat în lume, la Cracovia, la Padova, prezentând o parte din activitatea noastrã si a patrimoniului rural. Astfel, încercãm sã dãm un viitor artei traditionale”, a încheiat Georgeta Maria Iuga. „Judecatu-i omu lotru/mai tare ca frunza-n codru,/judecatu-i omu mândru/mai tare ca frunza-n tidru, judecatu-i omu drag/mai tare ca frunza-n fag”. Aflatã a treia oarã în Maramures, Georgeta Moarcãs, asistent universitar în cadrul Facultãtii de Litere a Universitãtii „Transilvania” din Brasov, a ales Surdestiul „pentru a cerceta existenta legendelor care circulã în acest teritoriu. Vrem sã vedem cât sunt de 106 ,,Glasul Maramureşului”, Vineri, 17.08.2007. 144 rãspândite în comunitate, pentru cã o parte din contextele traditionale au dispãrut. De asemenea, dorim sã gãsim persoane care sunt recunoscute ca buni povestitori în Surdesti”. „Vino, mamã, pân-acasã/ Si vezi doru' cum m-apasã.” La lansare a luat cuvântul si Ionel Sima, din Suciu de Sus, care a publicat în „Calendarul Maramuresului” «crâmpeie» din Tara Lãpusului, considerând zona Suciului una cu traditie. Un material interesant (în limba francezã) din acest numãr al Calendarului este semnat de Camelia Rus, prezentã si ea la lansare, „Le mythe - le désir et le besoin de l'imaginaire”. „Încerc prin aceste texte sã le transmitem copiilor dragostea pentru ceea ce înseamnã traditie si culturã”, a opinat Camelia Rus. Cum în literatura românã ne întâlnim cu zmei, Feti-Frumosi si Ilene Cosânzene, tot asa, literatura francezã are miturile sale, acoperite de un vãl de mister, pe care scriitorul Anatole France le reliefeazã în vasta sa operã. (Calendarul Maramuresului, pag. 375). Incitarea spiritelor prin proiectul POL Având în vedere cã lansarea Calendarului a avut loc cu o zi înainte ca Dumitru Iuga sã împlineascã 65 de ani, gazda bibliotecii, si în acelasi timp moderatorul evenimentului, Teodor Ardelean, i-a dãruit acestuia seria de douã volume a „Dictionarului analitic de opere literare românesti”, semnate de Ion Pop. Dumitru Iuga si-a reamintit cum „prin anii „67, înfiintam primul cenaclu literar si puneam copiii sã scrie dupã legendele locale. În ceea ce priveste Calendarul Maramuresului, mã bucur sã vãd cã avem colaboratori din Buzãu, Brasov etc. Încercãm sã promovãm anumite valori, încercãm sã incitãm spiritele prin proiectele POL Maramures - Tineretea fãrã bãtrânete a povestilor si legendelor din Maramures. Colaborãrile sunt deschise la orice fel de gândire posibilã si frumoasã”. Respect pentru cultura maramureseanã La manifestare a participat si directorul Editurii Dacia, Ion Vãdan, care se considerã foarte norocos cã de fiecare datã când ajunge în Maramures are loc un eveniment cultural. „În Maramures, ritmul timpului istoric este cu totul altul. Vã multumesc pentru cã reusiti atât de bine sã manageriati actul cultural”. Originar din localitatea Gelu, judetul Satu Mare, acesta a mai mãrturisit cã, din pãcate, „încã nu reusim sã învãtãm nimic de la maramureseni“. 145 Festivalul „Vasile Lucaciu” se află la răscruce107 Nicolae GOJA Cei circa 30 de participanţi, din care 12 au venit din alte judeţe, au fost întîmpinaţi sîmbătă la Şişeşti de primarul Gheorghe Bud şi de un grup de intelectuali şi consilieri locali. În faţa statuii, oamenii şi-au scos pălăria, semn că respectul şişeştenilor pentru Vasile Lucaciu este profund. Încă vii sînt şi merii ionathan, soi nou la începutul secolului XX, plantaţi în livezi la îndemnul preotului Lucaciu (oferea elevilor premii în pu-ieţi altoiţi în pepiniera şcolii). Custodele complexului muzeal "Dr. Vasile Lucaciu" ne-a arătat pana de aur primită de marele tribun, semn că a fost şi un cărturar. Pelerinajul a continuat la biserica din Unguraş, unde s-a 107 Graiul Maramureşului, Marţi, 7 decembrie 2004. 146 săvîrşit o slujbă de pomenire în memoria scriitorilor şi artiştilor care nu mai sînt printre noi. S-a ridicat paos. Primul în pomelnic a fost Ioan (Alexandru), pe care ni-1 amintim cu cît patos ne-a vorbit de pe prispa şcolii din Şişeşti, (situată în Complexul muzeal ,,Dr. Vasile Lucaciu”, nota colectivului de redacţie) în acel 1 Decembrie cînd a fost invitat de onoare al festivalului de literatură de la Cicîrlâu. Familia Felician Fărcaş din Unguraş (iubitori de cultură) a organizat masa de pomenire, cu peşte, colaci de casă şi colinzi. (Duminică, 5 decembrie). 147 Şişeşteni în căutarea Păcii!108 G. B. Şişeşteanu „N-am avut timp nici modru însă să cercetez prin arhive ce fel de „pace” este aceasta" - scria la 1892, părintele dr. Vasile Lucaciu - referindu-se la inscripţia pe care o conţinea steagul păstrat cu sfinţenie în bisericuţa de lemn din Şişeşti: “Renumitul sat Fişeşti, Pace de la Leopoldus Împărat: 1672. Calea ce călătoreşci, taina plineşci.” Apoi ne precizează că atunci „Când s-au luat jos turnul de pe Biserica cea veche, am fost cu grijă, nu cumva s-ar găsi vreo însemnare, sau vreun „veleat” care să ne arete ceva lumină. S-au găsit pe o grindă un „veleat” cu litere cirilice - “a m g” - adică 1043. Iată deci că, cel puţin de la anul 1043, românii din Şişeşti îşi caută PACEA. Unii şi-o găsesc, alţii ba. La cei dintâi ne vom referi în câteva rânduri. Consemnarea lor mi-a fost sugerată de chemarea: “Maramureşul”, “maramureşeni”, pe care am auzit-o în momentul în care ne pregăteam de plecare de la mănăstirea Polovragi, situată la poalele sudice ale munţilor Carpaţi, la intrarea în defileul dintre munţii Parâng şi munţii Căpăţinei, judeţul Gorj. Prezenţa noastră aici a fost urmare a “Pelerinajului Bucuriei” (30 martie-4 aprilie) organizat de către inimosul şi stăruitorul părinte, preot Milan Bălan (Biserica “Soborul Sfinţilor 12 Apostoli” Baia Mare), la cele mai importante mănăstiri din sudul Ardealului şi din Muntenia. “O, cât de mult mă bucur că aţi venit aici!”, apoi “Din Articol publicat în Graiul Maramureşului, Nr. 5801, Miercuri, 15 Aprilie 2009, p. 11 108 148 Maramureş vin puţini pelerini la noi”, aşa începe dialogul cu noi măicuţa doritoare să ne întâlnească. Este grea viaţa de maică? Întreabă cineva. De, nu-i uşoară, bătrâneţea... vine răspunsul liniştitor. La mănăstirea Bistriţa, situată pe râul cu acelaşi nume din judeţul Vâlcea, voi avea o surpriză cu totul neaşteptată. Bine sfătuit de părintele nostru însoţitor, mă postez sfios la uşa diaconală de la a Sf. Altar al bisericii din mănăstire. Părintele duhovnic, care oficia Sf. Liturghie, conform ritualului din mănăstire, mă observă şi vine la mine. Caut pe părintele Veniamin, pentru a primi binecuvântare, i-am spus în şoaptă. Îmi pune mâna pe creştet şi binecuvintează. Cine eşti? m-a întrebat. Mi-am declinat identitatea, completând cu faptul că sunt din Şişeşti De unde ai ştiut de mine? Părintele Milan mi-a spus că sunteţi din Plopiş, şi atunci am vrut neapărat să vă întâlnesc. Aşteaptă puţin, mi-a zis şi intră în sfântul Altar. Revine cu o carte, mi-o înmânează şi–mi spune „Mergi în pace! Instinctiv, în momentul în care vreu să plec, privesc cartea şi observ că autorul ei este tocmai şişeşteanul nostru. Rămân pe loc. Mă observă. Mai e ceva? Dacă se poate, un autograf. Îi înmânez cartea şiaştept. Primesc ceea ce doresc. Cartea cu titlul ,,Ieromonahul Macarie, tipograf ronân (1508-1512), mă face să întreb: Nu v-aţi ocupat şi de Codicele de la Ieud? Văzând insistenţele mele, reintră în Sf. Altar, se dezechipează de însemnele preoţeşti. Ieşim din Biserică şi intrăm în chilia sa. Vasta bibliotecă, din mica încăpere şi cărţile de pe masa de lucru mă acaparează. Nu mai văzusem un dicţionar, greco-francez de asemenea dimensiuni, gros de peste 10 cm, iar titlurile cărţilor, din varii domenii de activitate, trăda erudiţia distinsului arhimandrit. Fără să zăbovim, plecăm fiecare la treburile noastre, după ce mai primesc un 149 număr de trei cărţi, toate scrise de duhovnicul mănăstirii Bistriţa, Arhimandritul Veniamin Micle, originar din satul Plopiş, comuna Şişeşti, şi stabilim drept mijloc de comunicare, internetul. N-am sesizat cum a trecut timpul până am ajuns la următoarea mănăstire din pelerinajul nostru. Gândurile mele rămăseseră la mănăstirea Bistriţa. Care sunt resorturile fiinţei umane, ce conduc la astfel de întâlniri? Cu siguranţă seva lor rezidă din glia străbună, glia natală, satul, zona de baştină. Care este taina transmiterii acestor sentimente de apartenenţă, de sete de cunoaştere, de comunicare între români, între maramureşeni şi în special între şişeşteni? Mă las furat de trilurile trubadurului oltean: “Şi dintr-o ţâţam supt pământ/ Şi din cealaltă, vale, deal"... Pentu a afla mai multe despre arhim. Veniamin Micle, am citit pe nerăsuflate lucrarea ,,Genealogia familiei Micle”. Aşa am aflat că domnia sa se trage din familia drăgoşeştilor maramureşeni, iar o verigă mai apropiată a fost Ioan Micle, liber baron de Şugatag, care vine în Ţara Chioarului, la Copalnic, pe la anul 1477. Ajungem la mănăstirea Clocociov, situată în sudul municipiului Slatina, reşedinţa judeţului Olt. Aici ne întâmpină maica Filofteia, cu numele de mireană, Sînziana Bonto, fiica lui Gavril şi Teudosia Bonto din Bontăieni, comuna Şişeşti. După ce ne împărtăşeşte din tainele acestei mănăstiri şi viaţa pe care o trăieşte aici, în pace, ne spune cu durere în suflet că, la această mănăstire, şi-a găsit liniştea şi trupul maicii Gabriela de care o leagă amintirile copilăriei lor în satul natal. Zilnic se roagă singură, iar azi împreună cu noi, la mormântul pe a cărui cruce scrie: „Aici odihneşte roaba lui Dumezeu sora Gabriela Zorica Buiciuc (1969-1995)”. Măicuţa din Bontăieni ne explică împrejurarea nefericită în 150 care sora Gabriela a fost asasinată în Ierusalim. Şi când te gândeşti că avea numai 26 de ani. La mănăstirea Frăsinei, singura mănăstire din ţară unde s-au introdus regulile monahale existente pe muntele Athos, nu am putut ajunge din cauza surpării drumului îngust care şerpuieşte spre locul înalt unde este construită. Aici, la această mănăstire, se nevoişte un călugăr, originar din satul Negreia, comuna Şişeşti, care a urmat paşii făcuţi de călugărul Paisie, pe numele de mirean, Gheorghe Rogojan, din Cetăţele, care de 14 ani a plecat de la mănăstirea Rohia la muntele Athos. Ajungem seara la Sâmbăta de Sus, situată la poalele versantului nordic al munţilor Făgăraş. Amfitrionul grupului a fost studentul în teologie Tăut, originar din Leordina. El este persoana care ne prezintă muzeul şi biblioteca, înfiinţate aici, de IPS Antonie Plămădeală, fostul mitropolit al Ardealului, al cărui trup se odihneşte alături de alţi trei predecesori ai înaltului ierarh, la această mănăstire. Tot tânărul maramureşan ne mijloceşte întâlnirea cu renumitul duhovnic, nevăzător, Teofil Părăianu. Din pridvorul unei mici capele, acesta ne-a fericit cu un cuvânt de învăţătură care a fost axat pe cuvintele inscripţionate pe panoul de la intrarea în mănăstire: "Pace celor ce vin/ Bucurie celor ce rămân/ Binecuvântare celor ce pleacă". „Ce înseamnă toate acestea? Ce se aude”- se întreabă şi răspunde părintele. ,,Pacea aceea pe care ne-o dă Domnul Hristos. Pacea pe care au cântat-o îngerii la naşterea Domnului: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ. Pace şi între oameni bună-voire. Pacea pe care a oferit-o 151 Dumnezeu când a zis: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Pacea pe care a dat-o Domnul Hristos ucenicilor săi, după învierea sa, când întâlnindu-se cu ei în grup, de fiecare dată, zicându-le Pace vouă! Despre această pace vorbeşte credincioşilor băimăreni, Duminecă de Duminecă, părintele Casian, şişeşteanul cu numele de mirean Gelu Filip, actualmente protosingel şi eclesiarh al Catedralei Ortodoxe "Sfînta Treime" din Baia Mare. Iată că sunt şişeşteni, mult mai mulţi decât cei amintiţi mai sus, care au găsit această pace. Mai sunt unii care o întrezăresc, dar alţii renunţă la căutarea ei. Am rămas pe gânduri. Părinte Lucaciu, toate aceste lucruri, spuse de părintele Teofil, le cunoşteai foarte bine. Fă-mă, de acolo din ceruri, de unde eşti, să înţeleg ce fel de pace n-ai ,,avut timp nici modru, însă, să cercetezi prin arhive”? ... Revin la realitatea cotidiană atunci când în difuzorul autocarului se aude cântată rugăciunea: “Doamne, ocroteşte-i pe români”... 152 România şi românii văzuţi din Lurd, Franţa Gavril Babiciu Atunci când eşti călător într-o ţară străină, vrând nevrând, eşti atras de orice semn sau semnal ce are legătură cu ţara a cărui cetăţean eşti. Vorbind despre Lurd, oraş din sudul Franţei, unde persoane din lumea întreagă sunt atrase de miracolul arătării Maicii Sfinte, putem afirma că aceste semnale sunt forte puţine ca număr şi nu tocmai reprezentative. Viaţa oraşului clocoteşte la Sanctuar. Aici oamenii se roagă în mod organizat iar la microfonul fiecărei ceremonii, oameni din toate colţurile lumii, rostesc, fiecare în limba lui, câte o scurtă rugăciune. Rar, chiar foarte rar, poţi auzi rostindu-se în româneşte ,,Născătoarea de Dumnezeu”. Acest lucru se întâmplă numai când grupuri organizate din Ronânia merg în procesiune iar cei ce le conduc cunosc obiceiurile casei, adică modul în care se poate ajunge la microfonul de unde se coordonează procesiunea. Aceeaşi rugăciune se poate auzi din când în când şi la Piscină. Mergând la pas pe străzile Lurdului poţi auzi vorbindu-se româneşte numai din întâmplare, dar şi atunci pe itinerariile ce afluiesc spre Sanctuar. Totuşi pe Boulevard de la Grotte, apare un panou, fixat pe gardul unei congregaţii religioase, care relatează ceva despre România. Cei ce au răbdare şi se apropie de el, pot constata că pe o hartă a Europei, în care se observă conturul fiecărei ţări, singura inscripţie de identificare este cuvântul ,,Roumanie”, iar în 153 centrul acesteia există un punct de culoare albă. Explicaţiile de pe panou, în sase limbi de circulaţie internaţională, sunt edificatoare. Aici, în România, în localitatea Csiksomlyó, cam de pe la anul 1510 este venerată ,,Notre Dame Csiksomlyó”. ,,Biserica actuală datează din secolul XIX; pelerinajul a continuat chiar şi în perioada regimului comunist; mulţi pelerini vin pe jos; printre pelerini, un număr mare de ortodocşi; Papa Ioan Paul al II-lea a fost aici în pelerinaj în mai 1999.” Informaţii mai detaliate despre sancruarul de la Csiksomlyó se pot citi la Muzeul destinat arătărilor Maicii Sfinte de la Château Fort, un castel medieval existent în centru oraşului Lurd. Desigur, mai putem aminti faptul că pentru noi este uşor să deosebim cerşetorii români de cei de alte naţii, chiar dacă nimeni nu poate să precizeze exact din ce ţară sunt mai mulţi. Tiganca din imaginea alăturată, atunci când se găsea la cumpărături în ,,Palaite de Rosaire”, curat îmbrăcată, elegantă, frumoasă chiar, trecea neobservată printre pelerinii veniţi la Lurd. De îndată ce a luat poziţia de umilinţă, salutând cu ,,Bonjour” pe toţi trecătorii lucrurile s-au schimbat. O problemă interesantă este aceea dată de discuţiile ce se pot înfiripa cu un francez din Lurd atunci când spui că eşti român. Am vizitat Château Fort cu o astfel de familie. Se cunoaşte că în timpul unei astfel de vizite se crează o amiciţie, o colegialitate pasageră. 154 Finalul întâlnirii noastre a fost surprinzăror. Mirarea tinerei familii la auzul cuvintelor că eu sunt român şi însistenţa lui că nu crede acest lucru m-a determinat să întreb care este motivul acestei nedumeriri. Atât ştia despre români, că sunt hoţi şi cerşetori. Bine, dar cum a-i învăţat limba franceză? Răspunsul că România este o ţară francofonă şi că limba franceză se învaţă în şcoală i-a uimit tot atât de mult pe interlocuitorii mei. Sunt şi aspecte singulare care merită spuse. ,,Mai rar oameni ca dumneavoastră” spune o farmacistă din Lurd unui român. Acestă afirmaţie a fost determinată de o împrejurare obişnuită. Acesta comandase un medicament ce nu era momentan în farmacie. A doua zi, când a fost adus medicamentul, constată că nu era cel dorit, dar era cel comandat. Face o comandă nouă pentru medicamentul bun dar în acelaşi timp se oferă să plătească şi comanda greşită. Trebuie amintit că sunt multe posibilităţi de a cumpăra ziare. În puţine locuri găseşti ştiri despre români sau România. Iată ce se scria în articolul apărut în ziarul ,,La Croix”, Marţi, 27 mai, 2008, pag. 26, Paris, Franţa. Interviu realizat de Antonin Sabot, CFJ, Paris„Am fugit din Transnistria”. "Anatole Bâzgu locuieşte în singurul bloc nou al Chişinăului, în Moldova (de sesizat că autorul articolului nu foloseşte denumirea Republica Moldova, n. tr.) ,,Vedeţi acest bloc nou vopsit în galben, în mijlocul altora mai vechi. Se aud lovituri de ciocan la toate ferestrele. Aici locuiesc, în cartierul Ciocana, la marginea Chişinăului, Moldova. Privit din exterior, locul nu are nimic excepţional, dar pentru noi faptul că suntem împreună înseamnă foarte mult. Locuim aici 80 de familii care vorbim limba română, după ce am locuit mai mulţi ani într-o tabără militară. Suntem toţi refugiaţi din Transnistria”. În blocul în care locuim se regăsesc toate problemele Moldovei. ,,Puţini moldoveni cunosc cu adevărat regiunea de unde venim noi, Transnistria, deşi ei, cu toţii, ne ştiu istoria. În 1990 când Moldova a devenit independentă, Transnistria s-a separat, rusofonii nu vroiau să fie alături de românofili. La început, cele două comunităţi trăiau împreună, apoi totul s-a agravat până s-a ajuns la 155 războiul civil din 1992. O doamnă de la parter era bibliotecară la Dubăsari, în apropiere de frontiera actuală. Rusofonii i-au distrus casa. Au mitraliat toată mobila, apoi au plecat. Acum în camera sa, patul este aşezat pe pietre iar într-un colţ, se mai află, prinse cu scotch, trei mici icoane.Toţi cei ce locuiesc în acest bloc au fost voluntari în lupta cu rusofonii. După ce am fost învinşi, am fost nevoiţi să fugim din Transnistria. Pe ferestrele noastre se mai văd urmele materialelor de camuflaj. Acestea apar ca nişte picturi pe fereste. Pentru moment ai impresia că apartamentele sunt aceleeaşi: trei camere şi o baie. Această stare de lucruri se datorează faptului că suntem în curs de instalare.Toată lumea munceşte pentru amenajarea locuinţelor. Majoritatea ocupanţilor acestui bloc sunt rude apropiate, de sânge sau prin alianţă. Locuind în acelaşi imobil se ajută reciproc. Blocul concentrează toate problemele Moldovei. Este o mare diferenţă între vorbă şi faptă. Necazurile din Transnistria nu s-au terminat. Guvernul de acolo are o atitudine ostilă faţă de noi refugiaţii. Apoi există corupţie. Puţine blocuri noi se construiesc la Chişinău. Sunt oameni care plătesc poliţia pentru a ne expulza şi a pune mâna ei pe apartamente. Ei sunt veniţi pentru a ne urmări. A trebuit să chemăm Televiziunea pentru a denunţa acest scandal. Cum noi reprezentăm un simbol al conflictului cu Transnistria ei au renunţat. Acum suntem mai prevăzători, ne apărăm împreună, sprijinindu-ne reciproc”. Vreţi să vă reîntarceţi în Transnistria? ,,Cei mai în vârstă ar vrea mult acest lucru, dar tinerii nu, ei au cunoscut numai Chişinăul. Ei privesc filme americane şi ascultă muzică rusă. Se simpt mai bine aici, cu atât mai mult acum când toţi avem apartamente noi”. Iată de ce m-am gândit că se impune ca odată cu intrarea noastră în Europa să încercăm fiecare dintre noi în funcţie de puterile si sarcinile pe care le avem, să facem cunoscută România aşa cum este, nu cum pare sau cum doreşte cineva să arate. Nu pot uita faptul că aici la Lurd, câţiva benevoli români din Baia Mare, în fiecare an, prin munca şi atitudinea lor contribuie la o mai bună cunoaştere a României şi românilor. 156 Biserica votivă din Şişeşti. Biserică închinată ,,Sfintei Unirii a tuturor Românilor” Gavril Babiciu După anexarea Transilvaniei la Ungaria, dar mai ales după instaurarea regimului dualist austro-ungar, viaţa românilor din vestul şi nordul Carpaţilor a devenit tot mai apăsătoare. În aceste împrejurări postul vacant de la parohia Şişeştiului este acceptat la 1885, de către părintele Vasile Lucaciu, după ce a fost înlăturat pe nedrept de la catedra de limbă română de la gimnaziul din SatuMare. Prima Sf. Liturghie oficiată de noul paroh, în Şişeşti, a avut loc la 27 august 1885, stil vechi, adică la 15 august, de sărbătoarea şi hramul Bisericii: Sfântă Mărie Mare. Văzând poporul atât de numeros, care s-a adunat la această sărbătoare, neîncăpător în micuţa Biserică de lemn din Şişeşti, tânărul preot a luat hotărârea construirii unui nou sfânt lăcaş, a cărui proiect întocmit de către preotul arhitect, arhidiacon Alexe Berinde, preot în Seini şi un statornic prieten al ctitorului, a fost aprobat în ,,adunarea generală a senatului şi poporului român din Şişeşci, ţinută la 6 decembrie 1885”109. La 20 iunie 1886, s-a 109 Biserica Unirii a Tuturor Românilor adecă, Mănăstirea Maicei Românilor în 157 binecuvântat temelia iar la 29 iunie 1890, s-a arborat sânta cruce pe argeaua cupolei Bisericii. După numai 4 ani de muncă, în noul lăcaş, ctitorii ei puteau aduce rugăciuni de mulţumire Tatălui Ceresc. Minunea, căci nu putem numi altfel această lucrare, s-a datorat dârzeniei ,,Leului de la Şişeşti”, cum mai era numit ctitorul ei, părintele dr. Vasile Lucaciu, care, împreună cu genialul arhitect, Alexe Berinde au ştiut să coaguleze toată suflarea românească din judeţul Satu-Mare, (şi nu numai), judeţ în care era şi Şişeştiul, în realizarea acestui edificiu măreţ precum o catedrală, construit după modelul bazilicii ,,Sf. Petru” din Roma. Părintele Gavriil Lazăr de Purcăreţ, protopop, paroh în Sanislău, spune: ,,În toamnă vine la Nir părintele Lucaciu cu fotografia capodoperei sale, un tablou, pe care se perenează icoana muncii româneşti, cu cel mai viu graiu, împreună cu măreţele figuri a celor ce povăţuiesc munca.”110 În acest mod reuşea preotul Vasile Lucaciu să convingă fraţii săi pentru a aduna fondurile necesare finalizării construcţiei. Sărbătoarea de sfiinţire a ,,Mănăstirii Maicei Românilor în Şişeşci”, ce a avut loc la 27/15 august 1991, a constituit momentul în care marele tribun al poporului român, părintele dr. Vasile Lucaciu, a tras prima salvă de tun din marea ofensivă a redeşteptării conştiinţei de neam a poporului român din Ungaria. Mult a chibzuit şi planificat fiecare moment al acestei sărbători, marele erou naţional, părintele Vasile Lucaciu. Cred că merită să ne reamintim derularea acelui eveniment pentru a arăta celor mai tineri modul în care au luptat generaţiile anterioare pentru împlinirea idealului de unire a Transilvaniei cu ţara mamă. Mai întâi, s-a trimis celor care trebuiau să fie prezenţi la această sărbătoare o invitaţie -program111: ,,Dr. Vasiliu Lucaciu, parochul Şişeşcilor, în numele seu şi în numele senatului şi poporului român al parochiei greco-catolice de Şişeşci invită Şişeşci- Schiţe istorice şi dare de seamă, Tipografia lui Michail Molnar, Baia Mare, 1892,p.8. 110 Idem, p. 22. 111 Idem, p. 13. 158 cu toata stima pre (....) la festivitatea Sfinţirei Bisericei parochiali, votive, pentru S. Unire a tuturor Românilor, ce se va celebra în 27 August a. c. st. n. PROGRAMA fest i vi t ăţ i l or ce se vor aran gi a î n Ş i şeşt ci cu ocasi unea sfi i nţ i rei Bi seri c ei î n 27 August a. c. st . n. 1. In 24, 25, 26 August pregătirea credincioşilor la serbările sfinţirei prin exerciţii de pietate religioasă în Biserica cea veche parochială. 2. În 26 August inseratul cu litie în Biserica cea veche. 3. Tot în 26 August primirea procesiunilor poporali şi a oaspeţilor cari vor veni la serbarea sfinţirei. 4 In 27 August, salutarea albei zilei serbătoresci prin 24 salve de teascuri. 5. La 8 oare din zi primirea solemnă a Ilustri-tăţii Sale Episcopului diecesan sau a Delegatului Seu. 6. La 9 oare se încep ceremoniile sacre. Discursul de remas bun dela Biserica cea veche, de M.O.D. Iacob Pop, paroch de Bătarci, fost paroch în Şişeşci, iară cel dela Missa solemnă de M.O.D. Augustin Pelle protopop, paroch în Pomi. Aprecaţiunile serbătoresci de M.O.D. Gavriil Lazar de Purcăreţ, protopop, paroch în Sanislău. 7. După s. Liturgie urmează desvelirea monumentelor întru onoarea şi amintirea glorioşilor bărbaţi şi distinşi eroi ai catolicismului şi mari binefăcători ai neamului românesc : PIU IX, P. R. şi ATANASIU ANGHEL, episcopul s. Uniri. Discursul ocasional de Rsmul Tit Bud vicariul Marmaţiei. 8. La 1 oară banchet festiv. (0 posată 1 fi. 50 cr). 9. La 4 oare Inseratul. 10. După inserat petrecere poporală. 11. La 8 oare seara se începe petrecerea de vară arangiată in folosul bisericei. (Biletul de intrare dela persoană 1. fl., familie 2 fl.). 12. Cântările vor fi esecutate de corul vocal din Seini, eventual combinat cu alte coruri, sub conducerea dlui D. Cionca. Şişeşci. 10 August 1891. Comitetul arangiator. N.B. Pavilonul serbărilor sociali e pavimentat si învelit cu şindilă. Se vor prepara cuartire pentru on. oaspeţi cari vor participa la serbări”. Lesne se poate constata că puţini au fost românii care au primit această invitaţie ni nu au onorat-o. 159 Subliniem că în aceaste sfinte zile de sărbătoare s-a adunat la Şişeşti "mult popor". Ziarul ,,Tribuna”, Nr. 190 din 8 septembrie 1891, consemna printre altele : "În ziua de 27 Aug. s-au făcut festivităţile sfiinţirii, fiind deja cam 15 mii de poporeni de prin Sălajiu, Sătmar, Chioar, Maramureş, Ugocea, părţile ardelene, care toţi se deosebeau prin deosebitele porturi ale lor, unul mai pitoresc decât altul." Se menţionează în acest articol prezenţa la această sărbătoare a lui Ionel Grădişteanu, din România, de unde a venit însoţit de Ion Slavici. Se face o enumerare succintă a unor persoane din ,,mulţimea de inteligenţă, preoţi şi mireni » care au participat la banchetul ,,arangiat în folosul bisericii ». Se mai precizează: ,,Apoi s-a ridicat dl. George Pop de Băseşti (viitorul preşedinte al Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918 şi al Partidului Naţional Român din Transilvania n.n. ) şi în toastul său a accentuat, ce impresiune rea a făcut asupra imensei mulţimi de popor împregiurarea, că Ilustritatea Sa absentează de la această serbare, ba nici delegat de gremiu nu şi-a timis ». Grele cuvinte şi mare invinuire ia adus marele luptător pentru desrobirea românilor din Ardeal, ,,Badea George”, episcopului diecezan. Marele prelat nu-l prea avea la inimă pe părintele Vasile Lucaciu pentru ,,excesele » sale religioase şi social – politice. Conflictul dintre părintele Lucaciu şi episcopul său s-a accentuat după ce acesta descrisese în Nr. XVI din 1890 al ,,Revistei Catolice”, periodic al cărui director şi redactor şef era parohul Şişeştiului, modul în care a decurs sărbătoarea de ,,dedicaţiune a Bisericii » ce avusese loc la data de 15 August 1890. Printre marii absenţi trebuie să menţionăm autorităţile maghiare. Distanţa de 90 de km. de la centrul comitatului, Satu-Mare şi până la Şişeşti nu credem că a fost un motiv. Considerăm că nici invitaţii formale nu s-au distribuit la cei a căror prezenţă nu era necesară. Totuşi, se pare, că jandarmeria n-a lipsit. Deducem aceasta din faptul că, Muzeul Judeţean Maramureş deţine o fotografie, nedatată, dar care este posibil să fi fost realizată cu această ocazie, unde se observă două persoane în uniforma militară a vremii. Oaspeţii au fost găzduiţi pe la locuinţele ţăranilor din Şişeşti iar o bună parte din aceştia au găsit adăpost în ,,pavilonul cu trei galerii, azi menit pentru primirea oaspeţilor veniţi de la Sobolciu până 160 la Basarabia la sfinţire»112 Punctul culminant al sărbătorii l-a constituit dezvelirea a două plăci de marmură: Una închinată hramului bisericii cu inscripţiunea: 27 August 1890, iar o a doua ce avea încrustată inscripţia votivă (de închinare, de dedicare) şi este ,,aşezată pe peretele din frontul bisericei, la mijlocul peristiliului măreţ, ce împodobeşte acelaşi front”113, deasupra porţilor de intrare în Sfânta Biserică, prin care se vestea ÎNTRU ONOAREA ADORMIREI PREACURATEI FECIOARE - 112 113 Idem, p.24. Idem, p. 10. 161 generaţiei prezente dar şi celor viitoare că această catedrală este închinată celui mai măreţ ideal al românilor de pretutindeni: Sfânta Unire a Tuturor Românilor. Pentru a scoate în evidenţă importanţa acestui moment părintele Vasile Lucaciu a regizat următoarele: ,,În mijlocul peristiliului, până sub tabla votivă, s-a pus o ridicătură de lemn, pe care au fost postaţi şase flăcăi din Şişeşti, trei de o lature, trei de alta, ca ei să încununeze tabla comemorativă. Arhitectul edificiului, iubitul nostru meşter Manole, M.O.D. Alexiu Berinde, parohul locului, curatorii, petrarii, cioplitorii câte unu-doi din feliul de lucru, ce se face la această biserică, s-au postat în grupuri pe piaţa Bisericei, iar pe de margini stătea imensa mulţime de popor. Tabla comemorativă s-a dezvelit, şi cei şase voinici postându-se în act de încununare a acelei table, iar publicul ocupându-i posiţiunile descrise, un fotograf artist a eternizat momentul acesta, luând două tipuri din această grupă sărbătorească.”114 Una dintre aceste fotografii am găsit-o publicată la anul 1906 în revista ,,România Ilustrată” din Bucureşti, intr-un amplu articol întitulat ,,De la Românii din Ungaria. Şişeştii, satul părintelui dr. Vasile Lucaciu 115, cu explicaţia: ,,Consiliul parohial din Şişeşti”, pe care o prezentăm alăturat. Iată mesajul transmis prin cuvintele dăltuite în plăcuţa de marmură din peristiliul Bisericei S. Uniri a tuturor Românilor din Şişeşti: ,,Întru mărirea lui 114 115 Idem, p.11. Articol preluat din ,,România Ilustrată”, Anul IV, N0. 3, Martie 1906, pag. 68-71. 162 Dumnezeu (A. M. D. G. - Ad Majorem Dei Gloriam), s-a construit (această Biserică n.n.) cu legământul (prin vot, prin făgăduinţa) senatului şi poporului din Şişeşti, pentru Sfînta Unire a tuturor Românilor. Anul Domnului 1890”. Cât de înălţătoare puteau să fie acele clipe pentru toţi cei prezenţi este greu de imaginat. Părintele Lucaciu, în faţa ,,iubiţilor fraţi » dar şi pentru urmaşii lor îşi mărturiseşte crezul său susţinând o cuvântare deosebit de frumoasă şi cutezătoare: ,,...Şi zidirea aceasta nu este o simplă clădire de piatră, ci este întruparea unei idei, a unui ideal, carele pe cerul vieţii mele străluceşte ca un soare, luminînd cu razele sale trecutul, presintele şi viitorul neamului meu iubit. Ce ne-au lăsat istoria, ce ne-au transmis părinţii noştri, ce-au cîntat poeţii, ce doreşte tot sufletul de român: măreaţa, fericitoarea, Sfînta Unire a tuturor Românilor am vrut eu şi cu mine poporul meu să fie simbolizată în această măreaţă Biserică . Unire în cugete, unire în simţiri, unire în religiune! Această idee este gravată pe tabla de marmoră, pe care acum o dezvelim, ca să vestească generaţiunilor prezente şi viitoare, ce are să spereze Românul, la ce trebuie să nisuiască, care este culmea aspiraţiunilor sale pe acest pământ.”116 În încheierea acestei cuvântări, ctitorul de biserică şi de conştiinţă naţională subliniază: ,,tot ce vedeţi aici e românesc, concepţiune, în executare, în cuget, şi în faptă, cu toţii ziceţi cu îndestulire: cât e de frumos, cât e de măreţ, ce arte, ce fineaţă, ce sublim în idee, şi ce acurat în realizare! Aşa e! Şi tot acest lucru frumos, măreţ, artistic, fin, sublim, acurat: este totodată românesc! Aşa că azi cu mândrie poate exclama ori-care om: Iată ce poate face 117 ROMÂNUL!» Merită de observat că ideea românismului, l-a însoţit pe marele patriot de-a lungul întregii sale vieţi. Într-un amplu articol întitulat ,,Biserica votivă din Şişeşci” publicat în Revista Catolică, Anul V, Dr. Vasile Lucaciu: Biserica S. Uniri a Tuturor Românilor, Adică Mănăstirea Maicei Românilor în ŞIŞEŞCI, Schiţe istorice şi dare de seamă, Baia-Mare, 1892, p. 11. 117 Idem, p. 12. 116 163 Fascicolul 13, din 1.Nov.1903, revistă a cărui director, redactor-şef şi editor era marele tribun al neamului, părintele Vasile Lucaciu, înserează o gravură a ctitoriei sale, explicînd detaliat motivaţia dedicaţiunii de pe plăcuţa de marmură scriind: ,,Această S. Biserică este mândria poporului român, monument al credinţei lui, speranţă mîngăitoare pentru viitor. Mîndria lui, pentru că toată şi întreagă e opera, lucrarea lui, şi cu tot dreptul zice, arătînd spre biserica măreaţă: vezi, ce poate face românul. Monument al credinţei lui, pentru că au adus jertfe, în bani şi în lucru, îndemnat numai de rîvna sfântă, de a înălţa o biserică frumoasă, întru onoarea celui de sus. Speranţă pentru viitor, fiind această biserică expresiunea dorinţei tainice a poporului român, pentru cultură, progres, bunăstare, libertate şi independenţă!”. De la 15 august 1891, când s-a sfiinţit, la această Biserică a Maicei Românilor din Şişeşti s-a reluat tradiţia veche de pelerinaj la ,,mănăstire”, dar acum acest loc a devenit şi un loc de întrunire, de întâlnire, de adunare a Românilor din întreaga Ungarie şi nu numai. An de an la marile praznice religioase: Sfântă Mărie Mare, Sfântă Mărie Mică şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, românii din ,,Sălagiu, Sătmar, Chioar, Maramurăş, Ugocea, părţile ardelene” cu aprobarea sau împotriva deciziilor autorităţilor maghiare soseau în procesiuni la Şişeşti rugîndu-se pentru împlinirea idealului de unire cu ţara mamă, România Dar nu numai desvelirea acestei plăci de dedicaţiune a măreţei construcţii a însemnat o lecţie în care se striga ,,Deşteaptă-te Române». Toate luările de cuvânt, ale erudiţilor preoţi şi mireni, - de la predicile spuse în anvon, de la toasturile oficiale şi până la discuţiile individuale purtate în cele trei zile de sărbătoare - au constituit momente ale redeşteptării conştiinţei naţionale. S-a văzut şi constatăm aici, că etapa ,,pasivistă” ce a durat mai multe decenii, a fost abandonată. Că ,,inteligenţa» română este cuprinsă de spiritul ,,activismului», al luptei legale, pentru câştigarea libertăţii şi a drepturilor social-politice pentru naţia română. Voi extrage şi prezenta mai jos, câteva pasaje din înflăcăratele discursuri prezentate românilor prezenţi la această sărbătoare 164 naţională. MOD. Iacob Pop, paroh de Batarci, fost paroh în Şişeşti timp de 19 ani, a spus printre altele : ,,Sculaţi-vă şi să mergem de aici. (Ioan, 14-31). ...Staţi iubiţilor mei şi cugetaţi la timpul trecut, vă cufundaţi în amintirea zilelor senine, când în braţele acestei mame sfinte, v-aţi bucurat, - în amintirea zilelor grele, când nori negri se ridicau de la răsărit până la apus, când nedreptatea vă amărea inimile voastre, când sub tiranie vi se gârbovea trupul, ...văd că acest loc, este asilul asupriţilor, mângâierea necăjiţilor, apărătoriul şi conservatoriul limbei şi spiritului naţional, cari între aceşti pereţi bătrâni numai dulcea limbă românească au sunat, numai româneşte s-au rugat Românul asuprit şi scos din drepturile sale, pentru limba şi naţiunea sa,...»118 ,,Doamne, ce poate produce laborarea românească sub providenţiala conducere a unor bărbaţi trimişi de Dumnezeu », dar care ,,parte şicanaţi fără îndurare, parte duşi la puşcării ». Se face aici referire la arestările repetate ale părintelui dr. Vasile Lucaciu ,,dus la puşcării » şi la părintele Alexe Berinde ,,gonit din fruntea şcoalelo româneşti atunci când (românii n.n.) aveau mai mare lipsă de dânsul!» Înalţă apoi o rugăciune, împreună cu cei prezenţi: ,,Primeşte Doamne sub scutul tău puternic, limba, legea şi naţiunea noastră, devenită acum oprobiu şi lucru de ocară în mijlocul adversarilor seculari! ». În încheiere aduce la cunoştinţa ro118 Idem, p. 16. 165 mânilor că: ,,De aceea s-a hotărât între poporenii credincioşi, ca cel puţin de trei ori în an să cerceteze aceste locuri sfinte, unde îşi are tronul său deosebit ,,Maica Românilor», şi anume: 15 august de Sfântă Mărie Mare, 8 septembrie de Sfântă Mărie Mică şi 29 iulie de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. În aceste zile se va face prin urmare rugă, pentru iertarea păcatelor, pentru bunăstarea şi înflorirea sfintelor lui biserici, pentru desrobirea şi Unirea tuturor Românilor!!!» Pelerinajele la Şişeşti au fost interzise de autorităţile maghiare iar de la ,,forurile ecleziastice superioare nu au avut aprobare."119 Interzicerea pelerinajelor la Şişeşti este dovedită şi prin Ordinul circular, nr. 269 prezidenţial trimis de comitele de Satu Mare primarului oraşului Baia Mare precum şi rezoluţia dată de acesta protopopului greco-catolic Bilţiu Ştefan prin care se spune ,, vă solicit reverendisime să binevoiţi ca în mod potrivit să aduceţi la cunoştinţă preoţilor greco-catolici interzicerea sărbătorilor...» de la parohia Şişeşti. În caz Ordinul suna: ,,cei ce se pregătesc să meargă la aceste sărbători în Şişeşti, să fie reţinuţi pă cât posibil în teritoriul localităţilor lor; credincioşii din alte parohii să nu meargă la acele sărbători în şişeşti şi mergerea acolo- dacă trebuie- să o împiedecaţi chiar cu forţa publică» Ordinul a fost executat întotdeauna cu zel. Ba mai mult nici credincioşii din filia Unguraş, ce aparţinea de parohia din Şişeşti, nu au avut dreptul la perelinaj. ,,Cum aceia nu au putut intra, s-au strâns cu toţii în curtea parohială , de unde la somaţia agentului autorităţilor s-au împrăştiat»120 Putem conchide că la 13-15 august 1891, stil nou, la Şişeşti s-a adunat atâta popor român că nu se mai văzuse aşa ceva de la 1848, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj. Această adunare o putem considera ca fiind un Congres al românilor de pretutindeni, iar hotărârile luate aici au constituit un program de luptă pentru câştigarea libertătii şi drepturilor naţiunii române. ,,Unire în cugete, unire în simţiri, unire în religiune!» Articol din ziarul ,,Szatmarmegyei Közlöny”, publicat în Maramureşenii în lupta pentru libertate şi unitate naţională, documente- 1848-1918. p.220. 120 Articol din ziarul ,,Szatmarmegyei Közlöny”, publicat în Maramureşenii în lupta pentru libertate şi unitate naţională, documente- 1848-1918. p. 220. 119 166 „Unirea pe veci a Transilvaniei, părţilor ungurene şi Maramureşului cu România” decretată la 1 Decembrie 1918 de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, nu a însemnat sfîrşitul perelinajului anual la Biserica votivă din Şişeşti. Nici hortiştii, nici comuniştii şi nici curentele prozelite actuale nu au putut şi nu vor putea stăvili dorinţa creştinilor de a se ruga pentru împlinirea întregului ideal al românilor: ,,Unire în cugete, unire în simţiri, unire în religiune”, adică ,,ce are să spereze Românul, la ce trebuie să nisuiască, care este culmea aspiraţiunilor sale pe acest pământ», cum glăsuiau vorbele profetice ale ,,Leului de la Şişeşti». Români de pretutindeni! Avem ,,catedrala» închinată măreţului ideal, construită de înaintaşii noştri. Fixaţi-vă ca ţel al vieţii voastre, un pelerinaj la Şişeşti şi în faţa icoanei făcătoare de minuni să apelăm la Maica Românilor să mijlocească rugile noastre către Atotputernicul Dumnezeu să împlinească visul de libertate, dreptate, unitate, frăţietate şi religie a românilor din lumea întreagă. Biserica Sfintei Uniri a tuturor Românilor din Şişeşti, loc sfânt de perelinaj, trebuie transformat într-o tribună a redeşteptarii conşiinţei naţionale privitoare la necesitatea unităţii religioase a tuturor românilor. Această ,,speranţă», ,,năzuinţă», trebuie să constituie un crez şi o hotărâre a tuturor celor care cugetă şi simt româneşte. Sloganele de genul ,,divide et impera» şi ,,unitate în diversitate » sunt lozinci care au desbinat şi continuă să desbine naţiunea română. Ar fi de dorit ca deviza românilor de pretutindeni să fie ,,Unire în cugete, unire în simţiri, unire în religiune”. Pentru aceste deziderate au luptat moşii şi strămoşii noştri. Ştim că, ,,pohta» lui Mihai Viteazul, de unire a celor trei ţări române, Muntenia, Moldova şi Transilvania, au văzut-o împlinită părinţii noştri numai după 3 (trei) secole de luptă, la 1918, aşa că suntem datori să milităm pentru realizarea ,,culmei aspiraţiilor românului pe pământ»: Unirea în cugete, unirea în simţiri, unirea în religiune”. 167 Puţini sunt românii care cunosc că la iniţiativa lui Radu Demetriu, rector al Seminarului Catolic din Bucureşti, ulterior Episcop de Lugoj şi Oradea, în anul 1890, a luat fiinţă la Paris, “Association pour l‟Union des Eglises”, care milita pentru armonizarea relaţiilor dintre bisericile creştine, iar părintele dr. Vasile Lucaciu a fost ales în comitetul de conducere al acestui organism internaţional, fapt menţionat şi în Revista Catolică 121. Să profităm de curentul favorabil actual de ecumenism şi să milităm pentru unitatea creştinismului în general şi a românilor în special. Foto: Şişeşti, 15 august 2008 Din mormântul său, aşezat în Biserica din Şişeşti, a cărui ctitor este, părintele dr. Vasile Lucaciu veghează în permanenţă şi îndeamnă pe toţi creştinii să lupte pentru idealul căruia i-a închinat întreaga viaţă şi pe care, în parte, l-a văzut împlinit. Fie ca acest frumos vis să devină realitate pentru generaţiile viitoare ale naţiunii române, libere şi puternice . Cronica contemporană, în Revista catolică, An IV, Fasc. VIII, 30 apr. 1890, p.190-192. [Paris] cf. I.D., op. cit., p. 102. 121 168 169 Un viceprimar care tace şi face Ioan Topan Despre problemele oraşului Baia Sprie, am vorbit cu domnul Octavian Cerneştean, viceprimarul urbei. – Ce este nou în oraşul Baia Sprie? – Comunitatea oraşului Baia Sprie a primit, deocamdată, cinci mii de dolari în cadrul Programului Ready, de la Comunitatea Europeană. Suma este destinată exclusiv deplasărilor prilejuite de implementarea acestui program şi la noi şi ei i se va adăuga probabil o sumă mai mare, odată ce oraşul Baia Sprie va fi mai mult angrenat în acest program. Acest program cuprinde opt oraşe, din opt ţări, pe care le menţionăm: Germania, Austria, Italia, Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia şi România şi el va cuprinde comunităţile care au mine dezafectate şi are scopul de a reabilita zonele respective. – Ce ne puteţi spune despre drumurile din oraşul Baia Sprie? – Vorbind de drumurile din oraşul Baia Sprie, cu excepţia DN 18, care nu se află în administrarea noastră, ele au fost plombate atît cît s-a putut şi urmează să se facă pietruiri. La nivelul oraşului şi a localităţilor aparţinătoare, există cîteva programe care se vor dezvolta pe comunităţi şi sperăm să beneficiem de sumele necesare din partea Guvernului. Aceste sume vor fi folosite la reabilitarea drumurilor şi de ele vor beneficia comitetele de cetăţeni din următoarele localităţi: Baia Sprie (cîteva străzi); Satu Nou de Sus; Tăuţii de Sus şi Chiuzbaia. Suntem în faza întocmirii studiilor de fezabilitate şi, dacă vom primi banii, pentru fiecare localitate vom obţine cîte 100.000 de dolari, echivalentul a 2,7 miliarde de lei vechi. Aceşti bani se vor folosi în exclusivitate pentru lucrările de reparaţii şi reabilitări a drumurilor respective. Lucrările de plombări efectuate pînă acum au fost executate de către SC Drusal SA Baia Mare. – Cum întîmpinaţi noul an şcolar, ce mai este de făcut? – Şcolile sînt în mare parte pregătite, se lucrează intens, au fost zugrăvite, s-a pus gresie şi faianţă acolo unde era nevoie iar la 170 Şcoala nr. 2 au fost parchetate trei săli de clasă. Ce rămîne de executat după deschiderea anului şcolar sînt lucrări mai mărunte, care vor fi executate în prima perioadă, dat fiind că şcolile au clădiri vechi şi nu se poate rezolva totul dintr-o dată. – Ce fac bătrînii pensionari de la Căminul de bătrîni din oraş? – Avem vreo 80 de bătrîni internaţi acolo, care se dedică la activităţi specifice toamnei. De cînd s-a terminat noul corp de clădire, s-au îmbunătăţit condiţiile iar bugetul local alocă sumele necesare pentru întreţinerea lor. Mai sînt situaţii de localităţi care nu au achitat partea de contribuţie pentru bătrînii lor aflaţi aici dar, probabil că se descurcă şi ei greu. – Care este situaţia alimentării cu apă a oraşului? – Spre bucuria noastră, în cursul acestui an, cu mici excepţii cînd a fost nevoie să facem economie de apă, am avut continuu apă rece la robinet. Mai există mici probleme privind calitatea, noi nu avem condiţiile necesare optimizării ei însă, vă spun eu, că potabilitatea apei nu este mai bună în Baia Mare ca şi în Baia Sprie. – Am văzut staţii de autobuz noi! – Da, pe raza oraşului Baia Sprie s-au pus 13 staţii de autobuz noi, unora dintre ele mai trebuind să li se pună băncuţe. În limita posibilităţilor financiare încercăm să dezvoltăm oraşul, chiar şi cu paşi mici, dar eficienţi. – Am văzut cîţiva muncitori făcînd curăţenie… – Curăţenia oraşului se face cu serviciul de specialitate al Primăriei şi se transportă resturile de către SC Drusal SA Baia Mare, firmă la care am concesionat activitatea de transport şi depozitare a deşeurilor. Facem apel pe această cale cetăţenilor noştri să dea dovadă de bună creştere şi civilizaţie, pentru că din păcate unii oameni aruncă ambalajele unde apucă şi nu în locurile special destinate acestui scop, iar noi ne pregătim totuşi pentru intrarea în Uniunea Europeană. – Ce fac beneficiarii Legii 416/2001? – Orice, numai să nu vină la lucru. Acum se ocupă cu culesul prunelor şi ciupercilor, pe cont propriu. Vor veni abia la iarnă, cînd nu mai au alte mijloace de existenţă. 171 – Auzim frecvent că se încearcă schimbarea viceprimarului din Baia Sprie. – Eventual, din punct de vedere politic, dar nu pentru că nu-şi îndeplineşte sarcinile de serviciu. Toţi consilierii au ajuns la concluzia că altul mai bun nu găsesc. Că vor ei să mă schimbe, îi priveşte, dar vreau să vă spun că „nu mor caii cînd vor cîinii” şi cît timp colaborarea cu primarul este bună, cît timp interesul cetăţeanului primează şi viceprimarul lucrează în primul rînd în acest spirit, acesta nu poate fi uşor schimbat. 172 Al doilea microbuz şcolar la Sisesti 122 Emil Danciu Şişeştiul este una dintre comunele mari ale Maramureşului. Are în componenţă şapte sate şi două structuri şcolare la Şurdeşti şi la Şişeşti. Dacă copiii care frecventează şcoala din centrul de comună au primit mai demult un autobuz şcolar, în această săptămînă a venit şi rîndul celor din Şurdeşti să primească un astfel de mijloc de transport nou-nouţ. Este vorba despre microbuzul Ford din imagine (cu 16+1 locuri), care a fost luat în primire de şoferul Danciu Nun. Cu el călătoresc la şcoala din Şurdeşti elevii din ciclul gimnazial din Plopiş, dar şi şcolarii claselor I-IV, din Şurdeşti (cei din Vîrful Obcinii şi de mai departe), care frecventează cursurile după-amiaza. Emil Danciu, Articol publicat în Graiul Maramureşului, Luni, 17 Noiembrie 2008, p.12. 122 173 Merele sănătoase se culeg din pomii bine îngrijiţi123 Emil Danciu Sişeştiul şi satele din jur sînt cunoscute, între altele, prin pomăriile ce se întind pe mari suprafeţe. Între pomii fructiferi, merii sînt cei care predomină în grădinile şişeştenilor. Pasiunea pentru pomicultură le-a fost insuflată, între alţii, şi de părintele Vasile Lucaciu, în vremea căruia în sat au fost plantaţi primii meri din soiul Ionathan, aduşi de acesta tocmai din America. Tot în celălalt timp al României, prin anii 1930-1935, a fost, organizată, de asemenea, o amplă campanie de plantare a pomilor fructiferi. Din Satu Mare, judeţ de care aparţinea atunci comuna, au fost trimişi specialişti care să-i înveţe pe şişeşteni şi cum să planteze pomii şi cum să-i îngrijească. Mulţii din puieţii puşi arunci în pămînt mai rodesc şi acum în livezile localnicilor. Gheorghe Şişeştean are 73 de ani şi este unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi pomicultori din Şişeşti. Ştie la fel de bine cum trebuie îngrijiţi merii (pomii în general) dar şi cum trebuie Foto 1. Baciul Şişeştean şi col. (r) Gavril Babiciu, fiu al satului, interesat de „secretele" consăteanului său 123 Graiul MM, Joi, 3 0ctombrie 2003, p.1 174 păstrate vreme mai îndelungată fructele (merele în special). L-am întîlnit, deunăzi, afară în cîmp, unde are livada, la cules de mere şi l-am rugat să ne dezvăluie cîteva din „secretele” păstrării acestora. A făcut-o cu lăcere. Fructe bune şi sănătoase poţi să culegi numai de pe merii bine întreţinuţi. Dacă solul e îngrăşat şi pomul bine hrănit poţi face tăieri. Altfel acesta suferă, se usucă. Fac şi stropiri, 3-4 pe an, dar acum tot mai rar, din cauză că substanţele sînt foarte scumpe. Iar dacă ai pierdut prima stropire,'degeaba le faci pe celelalte. Pentru păduchele de San Jose stropirea trebuie făcută înainte de a porni vegetaţia. Pentru gărgăriţă nu mai tîrziu de Buna Vestire (25 martie). Pentru rapăn stropirea se face atunci cînd merele sînt cît o alună, dacă sînt mai mari crapă. Mă ghidez după semne din natură. Spre exemplu atunci cînd apar sclepţii, apar şi gărgăriţele, semn că pomii trebuie stropiţi. Culesul merelor începe în funcţie de soi. Cele parmen auriu şi batulele se culeg cam pînă în 14 septembrie, de Ziua Crucii. Sînt mai timpurii, iar dacă vin ploile şi un pic de vînt cad. Din 20-25 septembrie, urmează grosul: merele Ionathan, şovarele, delicioasele. Culesul nu trebuie să depăşească data de 10 octombrie. Merele se prea coc şi nu se mai păstrează. Culesul se face cu mîna, după care se sortează, se îndepărtează cele cu defecte şi se pun la păstrare. E preferabil ca merele să nu stea în ploaie, aceasta le dăunează. Beciul în care le depozităm trebuie să aibă puţină umezeală. Se face un pod din scînduri, printre care aerul să poată circula. Merele se depozitează direct pe scîndură, în grămadă, Foto 2. Gheorghe ce poate avea o grosime de pînă la un meŞişeştean îşi culege singur recolta. tru. Nici într-un caz nu se vor depozita merele în acelaşi spaţiu cu morcovii, cartofii ori butoiul cu varză. Acestea „strică” aerul, iar merele suferă. În plus fructele puse la păstrare nici nu trebuie vizitate prea des. Eu nu mai umblu la ele decît spre primăvară, cînd le sortez şi le duc la piaţă. 175 La sărbătoarea şişeştenilor din Lucăceni124 Gavril Babiciu Poate că n-am fi scris aceste rînduri despre resfmţirea (după reîmpodobirea exterioară) a bisericii din satul LUCĂCENI, comuna Berveni, judeţul Satu Mare, dacă locuitorii acestei aşezări nu şi-ar avea rădăcirnile adînc înfipte în Maramureş. Pentru cei care nu ştiu vom spune că, în anul 1924, luna august (deci în urmă cu aproape opt decenii), 72 de familii din comuna Şişeşti, în frunte cu păstorul lor, pr. dr. Epaminonda Lucaciu (fiul tribunului Vasile Lucaciu), au pus temelie acestei aşezări. Şişcşteni cu pămînt puţin sau deloc, dar cu mulţi copii, şi-au înjumătăţit familiile plecînd în judeţul vecin şi stabilindu-se acolo, unde au fost împroprietăriţi în urma reformei agrare. Aşa se explică faptul că, în Lucăceni, cele mai comune nume de familie sînt: Bonto, Bertalan, Babiciu, Ţineghe, Tentiş, Viman ori Şişeştean, aceleaşi ca în ... Şişeştiul maramureşean. Duminica trecută la Lucăceni a fost o mare sărbătoare religioasă pentru întreaga comunitate. Resfinţirea bisericii i-a adus acasă pe toţi fiii satului şi nu numai pe aceştia. Ierarhul Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului P.S.Sa Justin Hodea Sigheteanul, arhiereu vicar, a oficiat Sfînta Liturghie, înconjurat de un sobor de preoţi, iar cuvîntul său de învăţătură a fost o adevărată lecţie de istorie. Sărbătoarea lucăcenilor s-a încheiat cu o agapă frăţească. La fiecare casă au fost bine primite foarte multele neamuri, care au onorat sărbătoarea sosind la Lucăceni de pe locurile natale. 124 Articol publicat în Graiul Maramureşului, Miercuri, 23 iulie 2003, p. 4. 176 În 18 mai, Referendum pentru înfiinţarea comunei Şurdeşti125 Emil Danciu Consiliul local al comunei Şişeşti a aprobat organizarea, duminică, 18 mai, a unui referendum prin care cetăţenii se doresc a fi consultaţi în legătură cu înfiinţarea unei comune noi - ŞURDEŞTI, care să mai aibă în componenţă satele Plopiş şi Cetăţele. Dacă votul şişeştenilor va fi favorabil, actuala comună ŞIŞEŞTI va mai cuprinde doar satele Negreia, Bontăieni şi Dăneşti. Referitor la acest subiect, primarul Gavril Dobrican ne-a declarat următoarele. Dacă alte comune au în componenţă o singură aşezare, Şişeştiul are şapte. Este o comună greu de administrat, întinsă pe un spaţiu mare, cu distanţe mari de străbătut de cetăţeni pînă la primărie, dar şi cu numeroase probleme de soluţionat (asigurarea venitului minim garantat, retrocedarea pădurilor, numărul mare de şcoli, impozite şi taxe locale etc.), care, în condiţiile actuale, cînd fondul de salarii nu ne permite angajarea altor fimctionari, le rezolvăm destul de greu. Şurdeştiul, ca viitor centru de comună, are şi dispensar medical şi cămin cultural şi un spaţiu în care va putea fi amenajat viitorul sediu al primăriei şi cel al postului de poliţie, prin reamenajarea clădirii în care a funcţionat magazinul sătesc 125 Graiul Maramureşului, Luni, 5 mai 2003, p. 1. 177 Ca benevol la La Cité Saint Pierre, Lourdes Gavril Babiciu În sudul Franţei, la poalele munţilor Pirinei, scăldat de apele albastre ale râului Gave, se află oraşul Lourdes, denumit oraş marial, binecuvântat de Preacurata Fecioară Maria. Joi, 11 februarie 1858, în micul sat Lourdes, a avut loc un miracol. Fetiţei de 14 ani, Bernadette Soubirous, i s-a arătat Fecioara Maria. ,,M-a privit ca o femeie”, avea să mărturisească despre această primă apariţie a ,,Doamnei ce avea o rochie albă, un brâu albastru şi cu trandafiri galbeni la fiecare picior, culoare pe care o avea şi mărgelele Rozariului său”. Această declaraţie precum şi altele pe care le-a dat în faţa autorităţilor locale au fost urmarea ,,scandalului” produs de atitudinea consătenilor săi care o însoţeau, la locul apariţiei Fecioarei Maria ce se găsea pe malul râului Gave lângă o grotă în piatră, ori de câte ori aceasta mergea acolo să se roage. Presa vremii din Franţa, a relatat cele întâmplate aici dar totul 178 a fost pus sub semnul credulităţii oamenilor săraci. Ziarul ,,Le Lavedan”, nr. 9, Joi, 4 martie 1858 îşi începe relatarea cu cuvintele: ,,Iarăşi Bernadette!”, după care continua: ,,Bernadette anunţase că frumoasa doamnă o invitaseră să o viziteze peste 15 zile, când Ea îi va spune dorinţele sale. Această zi mult dorită şi aşteptată cu interes a sosit în sfârşit... patru sau cinci mii de persoane, erau eşalonate atât pe colina din vecinătatea grotei cât şi pe malul drept al râului Gave, aşteptând dezdonământul anunţat... apariţia Vergurei, ...un cuvânt, ...un miracol! Ce decepţie! Cum au fost umiliţi aceşti săraci creduli”. Cam în aceeaşi termeni a relatat faptele şi ziarul local ,,L‟interet public”, journal de Tarbes, din oraşul cel mai apropiat de Lourdes. Cu toate acestea miracolul de la Lourdes trăieşte în inimile credincioşilor mai mult ca niciodată. Manifestările religioase ce se întreprind în acest an, considerat ,,An jubiliar”, marcându-se 150 de ani de la arătarea Fecioarei Maria la Sfânta Bernadette sunt fără precedent. ,,Drumul Jubileului”, pelerinaje pe categorii profesionale: ,,Pelerinajul jurnaliştilor”, ,,Pelerinajul militar” sunt doar câteva din 179 modalităţile noi ce se adaugă la procesiunile zilnice ce se derulează la Sanctuarul de la Lourdes. Aici la Sanctuar, loc în care se găseşte o biserică cu trei nivele şi multe alte clădiri destinate rugăciunii, inclusiv Capela reconcilierii dintre confesiuni, se cerebrează Sfinte Liturghii. La fel se procedează şi în faţa Grotei, locul unde Fecioara Maria s-a arătat Sfintei Bernadette. Cea mai grandioasă manifestare de pioşenie are loc seara în cadrul ,,Procesiunii luminoase” la care participă mii de credinciosi din care cel puţin 500 -1000 de bolnavi conduşi în scaune cu rotile, cu toţii purtând făclii aprinse în mână. Cel mai emoţionant moment pentru fiecare perelin este cel de la Piscină, unde se reconstituie momentul de la fântâna de la Grotă, în care Sf. Feciora Maria a îndemnat-o pe Bernadette Soubirous să bea şi să se spele cu apă. Care este misterul acestui miracol care a făcut din Lourdes oraşul cu cel de-al doilea lanţ hotelier din Franţa, după cel din Paris? Cel mai simplu răspuns ar fi: mergeţi să-l vedeţi, numai aşa îl veţi cunoaşte şi înţelege. Aici la Lourdes, preotul devenit mai târziu Monseniorul, Jean 180 Rodhain a pus bazele unui aşezământ religios în cadrul Secours Catholique, Franţa, pe care l-a fondat în 1946, organizând întâlnirea repatriaţilor, deportaţilor şi prizonerilor de război. Ideologia Msg. Jean Rodhain este simplă: Actele de caritate se pot face oricând, motiv pentru care a avut ideea de a înlătura acele ceasornicului. Darul nu-l cântăreşte nimeni, dar ,,Noi toţi în ultimele zile vom fi judecaţi după faptele caritabile făcute” A şezămâ ntul dispune de 6 Pavilioa ne pentru cazarea în acelaşi timp a 500 de persoan e în 267 de 181 camere. Mai multe camere sunt amenajate şi echipate pentru primitea pelerinilor ce sunt handicapaţi. Confortul asigurat este de natură ca fiecare persoană să se poată odihni pentru a-şi recăpăta forţele pentru o a doua zi de rugăciune. O masă caldă, bine asortată, se poate servi în marea sală de mese situată în Pavilionul administrativ. Pentru Anul Jubiliar 2008, când se preconizează a fi primiţi aici peste 20.000 de pelerini, este nevoie de muncă. Aşa se explică de ce în luna mai, 2008, două grupuri de benevoli din Baia Mare, unul format din trei iar al doilea din şapte persoane s-au alăturat celor peste 1000 de voluntari din diferite ţări şi naţionalităţi. Consistenţa grupului, atitudinea faţă de muncă şi participarea la viaţa spirituală din Cité Saint Pierre, au făcut ca în acest an, la Lourd să se vorbească mai mult şi de bine, despre români şi România. Pelerinii ce vizitează Cité Saint Pierre, peste 100 000 în fiecare an, sunt îndrumaţi de ghizi benevoli, care le prezintă principalele obiective turistice şi spirituale de aici. Pavilionele: Pie XII, St. Vincent de Paul, Ozanam, St. Jacques, St. Martin, Ste. Anne; două săli de rugăciune, mai multe săli pentru diferite activităţi cotidiene administrative sau culturalale, o vastă bibliotecă, care se îmbogăţeşte mereu prin noi donaţii; Capela Ste. Bernadette, o reprducere exactă a saivanului de oi de la Bartres - un sat la 5/6 km. de Lourdes - unde aceasta era slujnică în copilărie; Catedrala de 182 verdeaţă, Arca lui Noe, Sculturi vechi şi noi, (o interesantă exprimare, o viziune moderna a miracolului de la Lourdes), o mare sală de spectacole (Padre Pio), clopotniţa electronică, Piatra de la Grotă, mormântul Mgr. J. Rodhain, sunt câteva puncte de atracţie pentru pelerini. Ghizi benevoli însoţesc pelerinii pe ,,Drumul păcii” care începe cu o roată de moară despicată şi un măslin cu ramurile rupte. Pe o placă se menţionează: ,,Această piatră de moară despicată este un protest contra războiului care cauzează cele mai mari necazuri săracilor. Acest simbol mărturiseşte solidaritatea CARITAS cu victimele războaielor şi apelul lor pentru pace. Măslinul păcii semnifică SPERANŢA de a vedea popoarele trăind în pace, pacea lor, pacea noastră”. Apoi se aprind ,,Făcliile păcii” şi se poposeşte la ,,Crucea ungurilor”. Drumul continuă cu evocarea altor momente din istoria popoarelor şi lupta lor pentru pace. În timpul de răgaz, fiecare benevol coboară în oraş la Sanctuar pentru rugăciune: participarea la Sf. Liturghii sau la adorarea Sf. Sacrament în Biserica subterană, trece pe la Grotă, poate 183 face Drumul jubileului şi Calea Crucii atât pe colină cât şi lângă Grotă, unde în cinstea Jubileului, scultoriţa maghiară Maria de Faykod, cioplind cu măiestrie în marmură albă de Carrare (Toscana), a inaugurat într-o viziune modernă etapele Patimilor lui Iisus. De asemenea în Lourdes există un trenuleţ care face turul oraşului ocazie cu care se pot vizita obiective turistice cum ar fi: Le Chateau Fort şi muzeul de aici; Le petit Lourdes, satul vechi în miniatură; Muzeul Gemmail; Muzeul Miracolelor; Funicularul Pic du Jer, care te urcă pe vârful cu acelaşi nume cu o înălţime de aproape 1000 de metri de unde se vede panorama oraşului şi întregii văi a Gavului; Muzeul de Ciară; Muzeul Lourdului, La Nativite, unde este prezentată istoria lui Iisus, întrun decor antic; Muzeul Tresor des Sanctuaires; Fabrica de statui religioase precum şi edificile importante din Lourdes şi monumentele sale. Adresa : Cité Saint Pierre, Avenue Mgr. Jean Rodhain - 65100 Lourdes; Tel.: 0562427111, Fax: 0562427130; e-mail: cité.saint.pierre@wanadoo.fr 184 Bénévoles roumains à la Cité Saint Pierre «Notre travail est une prière» Ils s‟appellent Parascuta, Eugenia, Floare, Ana, Rozalia, Irina-Maria et Gavril. Ils viennent de Baia-Mare, dans la région de Maramures, au nord ouest de la Roumanie. Ils occupent ou ont exercé des métiers à responsabilité dans leur pays. Et pendant trois semaines, ils sont venus se mettre au service des pèlerins les plus pauvres à la Cité Saint Pierre, antenne du Secours Catholique Caritas à Lourdes. Une mission vécue dans un esprit fraternel et spirituel. Servir les pèlerins au restaurant. Faire la plonge. Assurer le ménage dans les salles de réunion et dans les toilettes collectives. Accueillir les pèlerins dans un des pavillons où ils logent. Telles sont les diverses missions accomplies en mai et juin 2008 à la Cité Saint Pierre de Lourdes par sept bénévoles roumains venus de la région de Maramures, près de la frontière ukrainienne. Une expérience étonnante pour ces personnes qui occupent d‟importantes responsabilités professionnelles dans leur pays. Un vrai choc de la rencontre aussi pour ces croyants de différentes confessions chrétiennes: orthodoxe, gréco-catholique, et catholique romaine. A la fin de leur séjour, ils ont pris le temps de partager ce qu‟ils avaient vécu. Leur point commun: «Le travail que nous effectuons ici est pour nous une prière». Mais qu‟est-ce qui 185 pousse des Roumains à accomplir ce long voyage vers Lourdes et la Cité Saint Pierre? «J‟ai envie de me mettre au service des autres, et en particulier des personnes pauvres», assure Parascuta, professeur d‟histoire et géographie à l‟université de Cluj. «Je remercie Dieu d‟avoir pu accomplir mon travail jusqu‟au bout à la Cité. Ici, je découvre un autre monde, une autre vie». Parascuta est l‟animatrice du groupe des sept bénévoles roumains. Elle était déjà venue à la Cité Saint Pierre en mai 2007. Discrète, elle préfère mettre en valeur l‟action des autres membres de son groupe. Eugenia, inspectrice bancaire retraitée, voue une immense reconnaissance à la Vierge Marie. «J‟ai été gravement malade, et aujourd‟hui, je me sens bien. Alors, je suis venue à Lourdes pour remercier Marie et pour prier Dieu. C‟est une expérience unique dans ma vie!». Eugenia a surtout été frappée par les regards, les gestes, la bienveillance qui émanent des personnes de tous pays et de toutes origines côtoyées à la Cité Saint Pierre. «En découvrant cela, il me vient un mot à l‟esprit: harmonie». Quand les Roumains viennent à Lourdes, ils emportent leur famille dans leur cœur. «Je viens ici prier pour mes enfants et pour mes petits-enfants», explique Floare, comptable retraitée. «A la maison, je me sens seule. Mon mari est mort et mes enfants vivent au Canada. Ici, je vis en groupe. J‟ai le sentiment d‟être utile. Je rencontre beaucoup de monde. Au restaurant de la Cité où je suis bénévole, ce qui me touche le plus, c‟est d‟entendre les pèlerins chanter pour nous remercier de notre travail». Floare apprécie aussi de pouvoir discuter avec des bénévoles de tous horizons, et d‟améliorer ainsi sa connaissance de la langue française. De son côté, Anna, manager commerciale, vient à Lourdes prier la Vierge de lui donner une meilleure santé. «J‟ai été bouleversée de voir tant de pèlerins, et notamment des personnes malades, participer à la procession de la lumière dans les Sanctuaires». Tout en poursuivant son courageux combat contre la maladie, Anna a donné le meilleur d‟elle-même au service de la plonge, dans l‟équipe du restaurant de la Cité. «J‟ai effectué ce voyage par dévotion envers Notre Dame de Lourdes. Je vais prier pour mes enfants, et pour rendre grâce de ce que j‟ai vécu. J‟ai aussi le sentiment qu‟il est nécessaire de faire un travail au service de l‟humanité», ajoute Rozalia, professeur de biologie retraitée. 186 Elle a été impressionnée par les bénévoles des Piscines, dans les Sanctuaires, et par la ferveur des prières au moment du Chapelet devant la Grotte. Elle a aussi apprécié la beauté du paysage. Rozalia a vécu une expérience spirituelle « très intense et inexplicable pour elle», lors de la procession de la lumière, puis en priant seule devant la statue de la Vierge couronnée. Les chemins vers la Cité sont très divers. Ainsi, Irina-Maria, sociologue, a effectué un premier pèlerinage à Lourdes. Elle a visité la Cité Saint Pierre et y a rencontré un bénévole roumain. Pour l‟année du Jubilé des apparitions, en 2008, Irina-Maria est donc venue ici se mettre au service des autres. «J‟ai découvert à la Cité un monde qui me surprend et me plaît beaucoup. J‟ai rencontré des personnes de différentes nationalités et de différentes religions». Elle a été marquée par l‟expérience des Piscines. «L‟eau est très froide, et pourtant, je n‟ai pas ressenti de malaise. J‟ai été touchée par l‟attention des bénévoles vis-à-vis des pèlerins, à la Cité comme aux Sanctuaires». Gavril, professeur de gymnastique retraité et de confession orthodoxe, s‟avouait perplexe au début, face à la dévotion mariale des foules de Lourdes. «Mais quand je vois des personnes venir de tous les coins du monde, avec l‟envie de vivre encore et le désir de prier, je me dis que le miracle de Lourdes réside dans leur espérance!». Gavril a voyagé dans de nombreux pays au cours de sa vie. Et il a toujours envie de découvrir d‟autres cultures, d‟autres peuples, d‟autres lieux. A la Cité Saint Pierre, il a observé la pédagogie toujours vivante initiée par feu Jean Rodhain, le fondateur du Secours Catholique et de Caritas Internationalis. «Ici, j‟ai compris deux choses: la charité n‟a pas d‟heure, et la charité ne se pèse pas!». (Article rédigé en écoutant la musique de Dumitru Farcas). Jean-François Courtille Responsable de la communication Cité Saint Pierre de Lourdes Cité Saint Pierre – avenue Mgr Rodhain 65100 Lourdes, France. Tél: (0033) 05 62 42 71 11 – mail: cite@citesaintpierre.net Internet : www.citesaintpierre.net 187 Traducerea articolului precedent: Benevoli români la Cité Saint Pierre, Lourdes, Franţa. ,,Munca noastră este o rugăciune» Se numesc Parascuta, Eugenia, Floare, Ana, Rozalia, IrinaMaria şi Gavril. Trăiesc în Baia Mare, judeţul Maramureş, în nordvestul României. Profesiile lor presupun responsabilităţi, fiind respectate şi apreciate la ei în ţară. Timp de trei săptămâni, au venit să se pună în serviciul celor mai săraci pelerini care sunt cazaţi la Cité Saint Pierre, aşezământ al Secours Catholique Caritas din Lourdes. O misiune trăită frăţeşte şi spiritual. Servirea pelerinilor la restaurant, spălarea veselei, asigurarea curăţeniei în sălile destinate diverselor activităţi şi în toaletele colective precum şi primirea pelerinilor în pavilioanele unde sunt cazaţi au fost diversele activităţi întreprinse, de la mijlocul lunii mai şi începutul lunii iunie 2008, la Cité Saint Pierre din Lourdes, de cei şapte voluntari veniţi din România, regiunea Maramureş. O experienţă emoţionantă pentru aceste persoane a căror profesii reprezintă responsabilităţi importante în ţara lor. A fost ceva cu totul deosebit să întâlneşti aici credincioşi de diferite confesiuni creştine: ortodocşi, greco-catolici şi romanocatolici. La sfârşitul sejurului lor şi-au făcut răgaz pentru a ne împărtăşi ceea ce trăiseră. Punctul lor comun: ,,Munca pe care o efectuăm aici este pentru noi o rugăciune”. Dar ce i-a determinat pe români să facă acestă lungă călătorie către Lourdes, la Cité Saint Pierre? ,,Eu am dorit să lucrez pentru cei săraci» ne asigură Părăscuţa, profesoară de istorie şi geografie, pensionară. Mulţumesc lui Dumnezeu că am putut să-mi duc la bun sfârşit toate sarcinile primite la Cité Saint Pierre. Aici, am descoperit o altă lume, o altă viaţă». Părăscuţa este animatoarea grupului celor şapte benevoli români. Ea a mai fost la Lourdes, ca pelerin şi apoi ca benevol în mai 2007. Discretă, ea preferă să pună în valoare munca celorlalţi membri din grupul său. Eugenia, inspector bancar, pensionară, mărturiseşte 188 recunoştinţa sa nemărginită faţă de Feciora Maria. ,,Am fost grav bolnavă iar azi mă simt bine. Am venit la Lourdes pentru a-i mulţumi Macii Sfinte şi pentru a mă ruga lui Dumnezeu. Este o experienţă unică în viaţa mea!» Eugenia a fost frapată mai ales de privirile, gesturile, de bunăvoinţa arătată de persoane din ţări şi de naţii diferite cu care a muncit cot-la-cot la Cité Saint Pierre. ,,Văzând acestea, îmi stăruie în memorie un singur cuvânt: ARMONIE». Românii veniţi la Lourdes păstrează familiile în inimile lor. ,,Vin aici pentru a mă ruga pentru fiii şi nepoţii mei» explică Floare, contabilă de profesie, în prezent pensionară. ,,Acasă mă simt singură. Soţul meu a murit iar copiii noştri trăiesc în Canada. Aici, suntem un grup. Am sentimentul că sunt utilă. Întâlnesc lume multă. La restaurantul de la Cité Saint Pierre, unde lucrez, ceea ce mă emoţionează este să aud pelerinii care mereu ne mulţumesc pentru munca noastră». Floare apreciază, de asemenea, faptul că poate discuta cu voluntari din toată lumea şi că îşi îmbogăţeşte cunoştinţele de limbă franceză În ceea ce o priveşte, Ana, manager comercial, vine la Lourdes pentru a se ruga la Maica Sfântă pentru a-i da sănătate. ,,Am fost bulversată să văd atâţia pelerini, şi în special persoane bolnave, participând la procesiunea luminoasă de la Sanctuar». Cu acelaşi curaj cu care se luptă pentru sănătatea sa, Ana a muncit cu sârguinţă la restaurantul de la Cité Saint Pierre. ,,Am efectuat acest voiaj din dragoste faţă de Notre Dame de Lourdes. Mă rog pentru copiii mei şi pentru a mulţumi lui Dumnezeu pentru ceea ce am realizat în viaţă. Am sentimentul că este necesar să muncim şi pentru umanitate” adaugă Rozalia,profesoară de biologie, pensionară în prezent. Ea a fost impresionată de munca voluntarilor care lucrează la Piscină şi la Sanctuar dar mai ales de modul în care se rosteşte Rozariul în faţa Grotei. Apreciază mult frumuseţea peisajului. Rozalia a trăit o experienţă spirituală ,,foarte intensă şi inexplicabilă”. În timp ce se ruga în faţa statuii Feciarei încoronate din Sanctuar a observat o aureolă în jurul capului Sfintei Marii. Drumurile către Cité Saint Pierre sunt foarte diferite. IrinaMaria, sociolog, a fost anterior la Lourdes în pelerinaj. A vizitat 189 acest aşezământ şi s-a întâlnit cu un benevol din România. Atunci a hotărât ca în anul Jubiliar, 2008, când se împinesc 150 de ani de la arătarea Fecioarei Maria la Sfânta Bernadette, să vină aici pentru a servi, la rândul său, pe alţi pelerini. ,,Am descoperit la Cité Saint Pierre o lume care mă surprinde şi îmi place mult. Am întâlnit persoane de diferite naţionalităţi şi de diferite religii» A fost marcată de momentele trăite la Piscină. ,,Apa a fost foarte rece dar n-am simpţit acest lucru. M-a mişcat atenţia deosebită a benevolilor faţă de pelerini, atât la Cité Saint Pierre cât şi la Sanctuar». Gavril, de confesiune ortodox, a rămas stupefiat încă de la început văzând atâta lume prezentă la Lourdes. ,,Când văd atâtea persoane venite din toate colţurile lumii cu dorinţa neclintită de a mai trăi o clipă în plus, rugându-se pentru aceasta, îmi spun că miracolul Lourdului trăieşte prin speranţa lor. Credinţa fermă a celor gravi bolnavi este că ultima şi singura cale de însănătoşire, poate veni numai de la Dumnezeu». În cursul vieţii, Gavril a călătorit în multe tări. Doreşte să descopere noi locuri, alte popoare, cultura şi civilizaţia lor. La Cité Saint Pierre a observat pedagogia mereu vie iniţiată de episcopul Jean Rodhain, fondatorul Secours Catholique et de Caritas Internationalis. ,,Aici am înţeles două lucruri: DĂRNICIA nu are oră şi că BUNĂTATEA nu poate fi cântărită» (Acest articol lam redactat ascultând muzică românească interpretată la taragot de Dumitru Fărcaş.) Jean-François Courtille Responsable de la communication Cité Saint Pierre de Lourdes Traducere realizată de Gavril Babiciu 190 Discuţii frăţeşti126 Gavril Babiciu Eram pentru a treia oră în Ucraina. Prima călătorie la fraţii de peste Tisa o datorez prietenului şi colegului meu, I. Turda din Săpânţa. Pe baza unui paşaport de mic trafic, am trecut cu trenul la Slatina. Aici, am petrecut o minunată zi de Duminică, încercând să desluşesc cât mai bine viaţa românilor lăsaţi afară din Ţară la 1920. Acum făceam parte din Delegaţia oficială a Inspectortului judeţean de poliţie Maramureş, al Ministerului de Interne, invitată de Şeful Miliţiei regiunii Ivanao-Franchivst, să participe la sărbătorirea Zilei Miliţiei din Ucraina. Prima surpriză o avem la vama Hamleu. Aici nu mai suntem aşteptaţi de reprezentantul gazdelor. Uzanţa era ca un echipaj din Ivano-Franchivst să aştepte delegaţia noastră la vamă, iar de aici, în viteză, pe sistem de plecare în misiune, cu turelele aprinse, ajungeam rapid la destinaţie. Călătoria s-a derulat în condiţii de trafic normale. Ne-am oprit când şi unde am dorit şi am ales noi ruta de deplasare. Articol publicat în „Familia română”, revistă pentru solidaritatea românilor de pretutindeni, An 9, Nr. 2-3 (29-30), septembrie 2008, p. 71. 126 191 Aşa că de data aceasta nu am mers prin Muncaciu, centrul regiunii vecine Ujgorod, ci am preferat să mergem pe la Khilometru 0, al Europei, pe malul drept al Tisei. Tăbliţele bilingve, aşezate pe indicatoarele de localităţi, ne confirmă că în Ucraina lucrurile încep să se schimbe şi credeam, la vremea aceea, anul 1999, că populaţia de origine română va avea o altă soartă în viitor. Ajungând în satele româneşti, am început să observăm lucruri ce seamănă şi care se deosebesc de cele ştiute în satele de pe malul stâng al nemilosului fluviu, care desparte fraţi de fraţi şi neam de neam. Apoi le-am spus colegilor mei despre Mănăstirea ,,Sf. Arhanghel Mihail” de la Peri. Le-am vorbit de lucrurile interesante aflate la Simpozionul organizat în Sala Mică a Palatului Administrativ din Baia Mare, în anul 1991, cu ocazia împlinirii a 600 de ani de la atestarea documentară a acestei mănăstiri. Consider că merită reamintite aceste lucruri. Mănăstirea ,,Sf. Mihail” de la Peri, se consideră a fi, ctitoria lui Sas Vodă, fiul lui Dragoş, primul ,,descălecător” în Moldova. Aici se găsea în secolul XIV, un important centru cultural şi spiritual românesc. Unii specialişti consideră că la tipografia de la această Sf. Mănăstire s-a editat lucrarea ce este cunoscută sub denumirea de ,,Codicele de la Ieud”, care ar constitui prima carte scrisă în limba română. Dacă aceste lucruri nu sunt însuşite de către toţi istoricii şi lingviştii români, trebuie să precizăm că privitor la spiritualitatea românească din Maramureşul sfârşitului de veac XIV, nu mai sunt dubii. Există un document127 primit la 1391 de către Baliţă şi fratele său Drag, fiii lui Sas Vodă, de la Patriarhul de Constantinopol, Antoniu, privitor la ridicarea la rang de Stavropighie, a Mănăstirii ,,Sf. Mihail” din Peri. Acest document a fost primit de către cei doi voievozi maramureşeni cu ocazia misiunii diplomatice la curtea de la Bizanţ, încredinţată lor de regele Ungariei, după bătălia de la Cosovo 128 , ocazie cu care au cerut şi binecuvântarea Patriarhului. Astfel că, în baza acestui hrisov, Dr.Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome Maramureşene din secolele XIV şi XV, Ediţia a II-a, Editura Dragoş Vodă, Cluj-Napoca, 2000, pp. 109. 128 N.Iorga, Documente greceşti privitoare la Istoria Românilor publicate după originale, copiileAcademiei Române şi Tipărituri, Partea I 1320-1716, p. 13. 127 192 egumenul Pachomiu, capătă rang de episcop şi avea jurisdicţie în regiunile: Selagiu, Medieş, Ugocia, Berşava, Ciceu, Balvanos (Unguraş) şi Almazigy (în comitatul Bihor)129, teritorii în care locuitorii, în marea lor majoritate, erau români iar ,,domnul” lor erau voivozii Balc şi Drag. (Documentul în anexă.) Profesor dr. În istorie Aurel Socolan m-a avertizat că în istoriografia maghiară sunt voci care spun că acest document ar fi fals, opinie, care s-a încercat să fie acceptată şi de românii din teritoriile ocupate de regatul ungar. Consider că orice dubii sunt eliminate dacă avem în vedere documentul emis la 1494, 14 Mai, Cassovia, de către regele Ungariei, Uladislau, după un secol deci, care ,,înnoeşte şi confirmă literile lui Antoniu, patriarchul Constantinopolei, despre drepturile şi libertăţile numitei mănăstire130, adică reconfirmă privilegiile acordate maramureşenilor prin documentul Patriarhului Constantinopolului. În urma celor discutate s-a luat hotărârea ca la întoarcerea spre casă să intrăm în localitatea Peri pentru a vedea mănăstirea sau ce a mai rămas din ea. Eu citisem relatarea unui perelin care spunea că pe dealul unde a fost Mănăstirea s-a fixat o cruce care să amintească de vremurile de altă dată, dar vroiam să mă conving personal. Ajunşi la destinaţie, la hotelul în care am fost cazaţi am avut alte surprize plăcute. M-am reîntâlnit cu prietenul meu din delegaţia poloneză, cu care mă cunoscusem la vizita din anul precedent, singurul ofiţer care a cunoscul limba franceză dintre toţi membrii delegaţiilor din ţările vecine Ucrainei prezenţi la manifestaţiile organizate, iar noutatea absolută era prezenţa delegaţiei din Republica Moldova. Am aşteptat cu nerăbdare prezentarea delegaţiilor pentru a cunoaşte pe colegul şi fratele nostru din judeţul Ediţin. L-am salutat cu prietenie şi afecţiune. Am încercat să înlăturăm orice suspiciune ori lipsă de încredere pentru a avea o discuţie deschisă cu el. Era un ofiţer fain, atletic, isteţ şi umblat prin Dr.Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome Maramureşene din secolele XIV şi XV, Ediţia a II-a, Editura Dragoş Vodă, Cluj-Napoca, 2000, p. 109. 130 Dr.Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome Maramureşene din secolele XIV şi XV, Ediţia a II-a, Editura Dragoş Vodă, Cluj-Napoca, 2000, p. 606. 129 193 lume. Fusese în misiuni dificile, chiar periculoase, inclusiv în Georgia. Totuşi conversaţiile noastre nu se pot inscrie în discuţii deschise, bazate pe încredere totală ci mai mult rezervate. Personal mai avusem ocazia să discut cu ofiţeri superiori din Republica Moldova, în cadrul unor activităţi legate de Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor dar în discuţiile cu aceştiia, inima noastră bătea la unison şi de aceea, răceala noului interlocutor nu mi-a prins bine. O primă constatare a lui, lucru care se pare să nu fi intrat în ,,canoanele” cunoscute de el, a fost întrebarea: De ce este aşa numeroasă delegaţia voastră? Pentru noi acest lucru era normal. Am plecat cu o maşină de serviciu şi era bine să folosim acest prilej, mai ales că era week-end şi nu lipseam de la serviciu, pentru a merge mai mulţi să vedem modul în care sărbătoresc colegii noştri ucrainieni ziua lor aniversară. Discuţile noastre se derulau sporadic, în pauzele unor activităţi, dar cel mai adesea în autobus, îi ţineam loc, când făceam diferite deplasări. Am încercat să aflu mai multe aspecte legate de războiul cu aşa numita republică de la Tiraspol. Nu m-am edificat. Nici alte probleme de ordin profesional nu au depăşit barierele unui secret de serviciu. Totuşi nu m-am dat bătut deşi colegii mei mi-au spus, să-l las în pace. Cu toate acestea trebuie să marturisesc că întâlnirea cu el mi-a întărit unele convingeri pe care mi le formasem despre starea lucrurilor în Republica Moldova. În primul rând mi-am dat seama că mulţi români din Republica Moldova, chiar dintre cei cu studii superioare şi în funcţii administrative importante, nu cunosc istoria românilor. Deplasarea cu autobusul până la ,,Centrul Europei”, mi-a permis o discuţie mai amplă pe această linie. Nu cunoştea că centul Europei este pe teritoriu Maramureşan, românesc ca populaţie din vechime. Nu ştia că dincolo de Tisa există populaţie de acelaşi neam de aceeaşi etnie cu cea de dincolo de Prut şi Nistru. Dar cea mai interesantă situaţie mi s-a părut a fi următoarea: La un popas făcut pe drum, de grupul nostru, în totalitate românesc, s-a apropiat gazda, d-l general, şeful miliţiei regiunii Ivano-Frankivst. Acesta foarte jovial ne-a întrebat cum ne simţim şi dacă ne mai întoarcem cu ei după vizitarea obiectivului propus. 194 Mihai, colegul nostru, ne-a tradus vorbele d-lui general, iar ofiţerului din Republica Moldova nu-i trebuia interpret, cunoştea bine limba rusă. Apoi generalul i-a adresat şi acestuia câteva cuvinte după care a urmat o discuţie liberă. Generalul văzând sensul discuţiilor a crezut că ofiţerul moldovean este lăsat pe dinafara lor şi a chemat traducătorul din română în rusă. Atunci a intervenit colegul nostru din Moldova şi i-a spus generalului că nu este nevoie deoarece el cunoaşte limba română. Generalul s-a mirat, a fost surprins de acest fapt dar a făcut semn traducătorului că nu mai este nevoie prezenţa lui la discuţii noastre. Nedumerirea mea era şi mai mare. Cum este posibil ca un aşa înalt şi important funcţionar al statului Ucraina, care invitase delegaţii din judeţele vecine, care erau şi în ţări vecine, să nu ştie că noi şi moldovenii suntem acelaşi neam? Trebuia să mă lămuresc. Domnule general, cum să nu ştie limba românească dacă este român iar noi îi suntem fraţi? a fost observaţia imediată pe care i-am adresat-o. Fără să se mai facă referire la acest aspect discuţiile au continuat până la pornirea autobusului. M-am întrebat, mă întreb şi vă întreb: Nu cumva suntem noi, românii din toate teritoriile în care locuim, vinovaţi că străinii au o percepţie departe de adevăr cu privire la neamul românesc? Din nou la drum. Eu am urcat şi de data aceasta în autobus, alături de fratele meu moldovean, colegii mei au venit cu maşina, deoarece plecam spre casă, pentru a-i putea spune cât mai multe lucruri despre românii de pe ambele maluri ale Tisei de care ne apropiam. Ajunsi la ,,Centrul Europei” i-am spus: Dragul meu frate eu sunt acasă, nu mă mai întorc cu voi la Ivano-Franchivst. Sper că întro zi toţi românii vor avea aceiaşi casă. L-am îmbrăţişat cu drag ştiind că n-am să-l mai întâlnesc. Venind spre casa noastră, aşa cum am hotărât cu o zi înaine, am căutat drumul spre Peri. N-a fost greu deoarece eram singuri, timpul nu ne zorea, soarele ne zâmbea sus pe cer. Ajunşi în această localitate, ne opream, de câte ori vedeam câte o persoană, pentru a cere lămuririle necesare. Din discuţiile purtate de către Mihai cu localnicii, dar mai ales din gestica lor, înţelegeam că cei întrebaţi nu aveau nici un fel de răspuns. Am ajuns în sat şi am oprit la Biserică. Poarta curţii era cu lacăt, deşi era Duminecă, iar pe o bancă, la drum, 195 erau câteva persoane. Întrebările noastre au părut absurde pentru interlocutori. Ne-am lăsat păgubaşi. Ne-am ales totuşi cu ceva. Am aflat că nimeni în această localitate nu mai vorbeşte româneşte iar despre vechea mănăstire, ucrainienii, trăitorii de azi ai acestei localităţi, Perii româneşti de altădată, nu cunosc nimic cu toate că, aceasta a fost acaparată de către episcopia de la Muncaci şi rutenizată aşa cum s-a făcut şi cu alte localităţi, biserici şi mănăstiri din zona sub-Carpatică de dincolo de Tisa, a Maramureşului. Această tristă constatare m-a făcut să-mi reamintesc de prima mea vizită în Slatina şi mi-am zis: mare minune s-a produs în unele sate româneşti situate pe malul drept al Tisei, cum este şi Slatina. Când am asistat la Sf Liturghie în frumoasa Biserică de acolo, mi s-a părut că sunt în Biserica din Breb, de sub Gutâi şi nu în Ucraina. Diploma 62.131 1391, 13 August, Constantinopole. Antoniu, patriarchul Constantinopolei, primeşte şi binecuvânta darul făcut prin Balicza vodă şi Drag Meşter mănestirei din Maramureş, fundate în numele St. Archangel Michail. Beserica o ia sub protecţiunea sa, pe egumenul Pachomiu lu-îndrepteţeşte se primească venitele ţinuturilor: Selagiu, Medieş, Ugocia, Berşava, Ciceu, Balvanos şi Almazigy, se aibă deplină autoritate peste toţi preuţii şi credincioşii de acolo, se-i înveţe, se-i judece în cause besericeşti şi în toate serviciile dumnezeesti se amintească pe patriarchul seu. Ear după moartea egumenului Balicza şi Drag Meşter, cu toţi credincioşii din acele ţinuturi, cu mici cu mari, se aleagă alt egumen, asemene îndreptăţit ca predecessorul. Antonius Dei gratia civitatis Constantinopolitanae, Novae Romae, ac totius Orbis Patriarcha. Bene beateque progeniti, et in Deo honorati bonique Christiani humilitati nostrae, secundum confirmationem Sancti Spiritus, dilecti filii et generoşi Vajvoda Balicza et Drag Meşter, qui habent Ecclesiam 1), sive monasterium perpetuum in Maromaras in nomine Sancti Michaelis Archangeli Copie după Dr.Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome Maramureşene din secolele XIV şi XV, Ediţia a II-a, Editura Dragoş Vodă, Cluj-Napoca, 2000, pp. 109-111. 131 196 fundatum, qui venerunt ad nos et humilitati nostrae, infelici et urgente Imperii Constantinopolitani stătu 2) supplicarunt, ac in beatitudine, obedientia, quam habuerunt pro consuetudine Christianae Religionis praestiterunt, humilitatique omne ac Ecclesiae... haereditatem de propriis bonis, et bene acquisitis Ecclesiam videlicet in nomine Sancti Michaelis Archangeli fundatum donarunt, ac obtulerunt, ita quod ad Ecclesiam humilitatis nostrae respectu habeat, eidemque obediat. Nos autem videntes justum eorum desiderium, ac integram fidem considerantes, donationem eiusmodi gratam accepimus voluntatique eorum condescendimus, ac Drag Meşter, velut humilitatis nostrae filium nostra authoritate, qua fungimur, benediximus patriarchali, itaque quem Deus eliget in dicto monasterio Priorem, quod talis etiam habeat nostram benedictionem, qua valeat omnes Ecclesias, quae sunt in pertinentiis praedicti Monasterii consecrare. Ad haec siquis ostrorum subditorum Archiepiscopus, aut Episcopus in dicto monasterio aut pertinentiis eiusdem inveniretur, quod eiusmodi dicto Priori esset in adiutorium velut haec humilitatis nostrae Litterae ostendunt, sigillo nostrae Ecclesiae munitae. Quia nos Ecclesiam istam, ex sincero corde, ac cum magno honore, in nostram protectionem suscepimus, ac pro salute Christianitatis, et concedimus eiusmodi Priori, ac donamus authoritatem super omnes proventus dicti monasterii, ac pertinentiarum, quae hic infra inseruntur, velut: Zilagysag, Megyesalya, Ugotsa, Berzava, Chicho, Bolvanus Almazigy3), et in omnibus his nominatis Pachomius Prior et Abbas plenariam autoritatem habeat, ac respectum ad omnes sacerdotes, et ad alios omnes homines, in dicto Monasterio, ac eiusdem pertinentiis existentibus, ita ut eos ad bona opera indicet, et erudiat animae et corporis, et habeat judicare omnes causas, ad sedem Ecclesiasticam spectantes, in dicto Monasterio et pertinentiis eiusdem. Et quod omnes Ecclesias in pertinentiis dicti Monasterii, ac omnes earundem, et dicti Monasterii proventus ac sacerdotes sub potestate sua habeat et manibus. Et quod in omnibus divinis officiis, pro suo Patriarcha faciet commemorationem. Quamobrem vobis has litteras nostras dedi, et quod si Priori mori (ut omnes mortales sumus) contigerit, omnes 197 fratres spirituales tune, et Balicza ac Drag meşter cum omnibus hominibus parvis et magnis, in dictis pertinentiis residentibus, ac congregatis aperte ut ita congregati Priorem eligant nostra authoritate et benedictione 4 ). Qui ita electus omnimodam potestatem super omnes proventus Abbatiae praedictae eodem pacto, sicut et Praedecessor suus a Nobis ad honorem sancti Michaelis Archangeli habeat concessimus. Et pro maiori fide, et veritate ac confirmatione loci sancti has litteras nostras dedimus. Et haec scripta sunt XIII die mensis Augusti anno, in quo scribebantur millenarii VI et 5 6 CCCCCCCC ac LXXXX nono. ) ) 1 ) Religiunea creştină în genere, dear mai ales cea de ritul oriental este religiunea celor asupriţi, cătră denşii e adresat cuventul: „Fericiţi sunt cei ce plăng, că aceia se vor măngăia" (Mateiu 5. 4.) De aci se esplică că în secolii trecuţi bărbaţi ajunşi la potere, de esemplu urmaşii lui Drag Meşter, au părăsit legea reseriteana, după un secol şi cea catholică, de altă parte oameni strîmtoraţi au îmbrăţosat-o, chiar dintre Unguri şi Saşi, cum vedem în bulla papei Gregorie IX din anul 1234. (Theiner Monumenta, I, 131) La cele mai multe popoare, d. e. Unguri, Germani, Poloni, Ruşi, Bulgari etc, religiunea creştină s-a propagat prin domnitori, la romani, din contra, evangeliul l-au vestit oameni de rând, muncitori, coloni din Dalmaţia, Syria, Africa şi cu de-a dânsul legionarii. Se ştie că de esemplu legiunea XII (legio fulminatrix) care s-a luptat în nordul Ungariei de azi la anul 170, sub împeratul Marcu Aureliu, în contra Quazilor şi Marcomanilor, a fost de tot creştină. Situaţiunea geografică, originea poporului roman au adus cu sine, că imperiul bizantin, şi după aceea cel bulgărersc, au avut la noi oareşcare influinţia, ce se arată şi din acest chrisobul. Precum a fost serac pământul cu locuitorii sei, asia era seracă şi beserica. Dear prin organisarea sa presbiteriană fiind legată de soartea poporului din care a eşit, era de ajuns pentru trebuinţele spirituale de atunci. 2 ) Urbea împeratului Constantin era ameninţată, ba împresurată atunci de oştirile sultanului turcescu Baiazeth, numit „Fulgerul" (lldirim.) 3 ) Megyes, în comitatul Satmariu, Bersava în Bereg, Ciceu şi Balvanos (Unguraş), lângă Deeş, Almaszeg, în comitatul Bihar. Aceste locuri nu erau moşii dăruite mănăştirei, ci au fost 198 ţinuturi stăpânite în mare parte prin Balc şi Drag, pană unde s-a întins jurisdicţiunea besericei. Cu ce se fie înzestrat Balc şi Drag aceasta mănăstire? nu se ştie, deoarece satul de lăngă ea, numit Peri (Kortvelyes, Hrusova) se ţinea şi înainte de aceaa de s. mănăstire, cum am vezut în literile metale din anul 1389, 2 Februar. 4 ) Având egumenul dreptul de a consecra beserici, de a ave autoritate deplină peste toţi preuţi, de a judeca în toate causele besericeşti, se poate deduce că abbatele avea jurisdicţiunea episcopească, ca şi cel din muntele Pannoniei (Panonhalma), ca atari erau recunoscuţi şi urmaşii lui Pachomiu pană la penultimul episcop reseritean al Maramureşului, Dositheu, care ancă şi la anul 1728 ordinase preuţi de origine din Transilvania (vezi la N. Nilles: Symbolae, I, 494) Despre densul vezi multe frumoase la Eudoxiu Baron de Hurmuzaki: Fragmente zur Gesichte der Romănen, tom. II. Participarea mirenilor la alegerea dovedeşte că alesul nu era numai calugher, dear era deodată şi capul preuţilor mireni; papa Grigorie IX numeşte în bulla amintită din anul 1234 pe episcopi romăni de pseudoepiscopi, dear pentru aceea tot episcopi erau la poporul lor. 5 ) Acest document era scris în limba greacă modernă, cănd s-a întărit prin regele Uladislau II (vezi la anul 1494) s-a tradus în acest text latin. Textul grecesc, aflat oare undeva în Moldova, s-a publicat prin Michail Cogălnicean în „Archiva romană". Ivan Telfy, professor de limba grecă la universitate din Pesta, s-a dechiarat că textul latin e traducere fidelă. 6 ) Din transscrisul făcut în anul 1721 prin requisitorii literilor Capitlului (rom. cat.) din Alba lulia, publicat prin A. T. Laurian: Magasin Istoric, t. III, pag. 173 şi prin episcopul A. Şaguna în „Adaus la promemoria", 1850. Diploma 352.132 1494, 14 Mai, Cassovia. Regele Uladislau, la suplica lui Hilariu, egumenul mănăstirei închinate sântului Michail Archangel din Maramureş, înnoeşte şi confirmă literile Copie după Dr.Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome Maramureşene din secolele XIV şi XV, Ediţia a II-a, Editura Dragoş Vodă, Cluj-Napoca, 2000, pp.606-608. 132 199 lui Antoniu, patriarchul Constantinopolei, despre drepturile şi libertăţile numitei mănăstire şi stătoreşte că egumenul Hilariu se fie cu reverenţiă cătră episcopul din Munkacs, ear cătră Archiepiscopul din Transilvania, ca şi superiorul seu, cu supunere şi ascultare. Nos Vladislaus Dei gratia rex Hungariae et Bohemiae etc. memoriae commendamus tenore praesentium significantes quibus expedit universis. Quod venerabilis et religiosus frater Hilarius prior claustri sive monasterii ecclesiae beati Michaelis Archangeli in Maromarus fundaţi, Graecae fidei professor, nostrae maiestatis accedens in praesentiam, exhibuit et praesentavit nobis quasdam litteras privilegiales reverendissimi patris quondam Antonii civitatis Constantinopolitanae, Novae Romae, ac totius orbis Patriarchae, in pergameno graecis litteris exaratas sigilloque suo plumbeo impendenti consignatas. Et cum hoc, etiam earumdem litterarum exemplum verbotenus in latinum traductum, de et super nonnullis indultis luribusque et libertatibus eidem ecclesiae Sancti Michaelis pereundem concessis, inferius in tenore eiusdem exempli denotatis et specificatis. Supplicans maiestăţi nostrae, ut litteras huiusmodi patriarchales, ac omnia in eisdem contenta, rata, et accepta habere, ac pro eodem fratre Hilario suisque successoribus universis, ecclesiaeque praenotatae innovantes perpetuo valituras gratiose dignaremur confirmare. Quarum quidem litterarum, et earundem exempli tenor sequitur in haec verba: Antonius Dei gratia etc. (vide sub No. 62) Nos igitur huiusmodi supplicatione memoraţi fratris Hilarii exaudita et clementer admissa, praescriptas litteras dicti patriarchae non abrasas, non cancellatas, nec in aliqua sui parte viciatas conspeximus, praesentibusque litteris nostris similiter privilegialibus, earundem exemplum de verbo ad verbum inseri, et inscribi facientes, eas et omnia in eis contenta, eatenus quatenus eaedem rite et ligitime existunt emanatae, viribusque earum veritas suffragatur, acceptamus, approbamus et ratificamus, ac pro eodem claustro Sancti Michaelis Archangeli, et consequenter pro fratre Hilario suisque successoribus universis innovantes perpetuo valituras confirmamus. Ita tamen quod ipse frater Hilarius Prior, et sui successores episcopo de Munkats sui ordinis reverentiam, archiepiscopo vero de Transsilvania, modernis et 200 futuris, veluti superioribus suiş debitam subjectionem, et obedientiam praestare debeant, et teneantur1). Harum nostrarum, quibus secretum sigillum nostrum, quo ut rex Hungariae utimur, est appensum, vigore et testimonio litterarum mediante. Datum Cassoviae per manus reverendi in Christo patris domini Thomae episcopi ecclesiae lauriensis et postulaţi Agriensis, Aulae nostrae summi et Secretarii Cancellarii ac fidelis noştri dilecti, quarta decima die mensis Maii, anno Domini millesimo quadringentesimo nonagesimo quarto. Regnorum nostrorum Hungariae etc. anno quarto, Bohemiae vero vigesimo quarto2)3). 1 ) Precum în secolul XIV, episcopii catolici din Agria şi Transilvania, astfeliu acum cei de legea reseritenă, nu erau în chiar* despre jurisdicţiunea în privinţa Maramureşului; regele Uladislau a decis cu astă dată în favorul metropolitului transilvan, dear după multe sbuciumări în aceasta privinţa, era reservat inţelepţiunei Sănţiei Sale papei Piu IX şi Maiestăţei sale împeratului şi regelui apostolic Francisc Josif I, a resolvi causa definitiv, încorporând în anul 1853 pe romanii în diecesa Gherlei, ear pe ruthenii în cea a Muncaciului. 2 ) Confirmarea literilor patriarchului reseritean era pe atunci un favor rar, poate fără exemplu, din partea unui domnitor romano-catolic; e probabil că acest favor l-a mijlocit însuşi cancellariul Thoma Bakacs, episcopul Agriei, de naştere din Erdod. 3 ) Din transscrisul făcut în anul 1721 prin requisitorii literilor Capitlului (rom. cat.) din Alba lulia ; publicat prin A. T. Laurian : Magasin istoric, t. III, p. 172 şi prin episcopul A. Şaguna, în „Adaus la promemoria", 1850. 201 “Familia română” - o revistă a românilor de pretutindeni133 Anca GOJA Românii de pretutindeni şi, în primul rînd, cei din “cununa” din jurul României se pot bucura, din nou, de apariţia revistei care li se adresează, “Familia română”. Primul număr din noua serie, după o întrerupere de 2 ani, a fost lansat la Biblioteca Judeţeană “Petre Dulfu”, instituţie care a preluat sarcina editării acestei publicaţii. O revistă care nu a putut fi sufocatăÎn perioada 1999-2006, conf. univ. dr. Constantin Mălinaş, pe atunci directorul Bibliotecii Judeţene Bihor, a publicat primele 27 de numere ale acestei “reviste pentru solidaritatea românilor de pretutindeni”, cum se autointitulează ea. Cînd acesta a fost îndepărtat din funcţie şi la conducerea bibliotecii a fost numit un nou director, românii din afara graniţelor ţării şi-au pierdut sprijinul, revista încetîndu-şi apariţia. Anul acesta, responsabilitatea reluării apariţiei revistei a fost preluată de Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii “Petre Dulfu”, cel care conduce colectivul de redacţie, format din cîţiva angajaţi ai Bibliotecii. Pentru aceasta, a fost necesar să se reia legătura cu foştii colaboratori ai revistei, să fie contactaţi noi colaboratori, şi peste tot vestea a fost primită cu entuziasm. Colaboratorii sînt români din Maramureş, din ţările din jurul României, dar şi mai de departe, din Canada sau Australia, spre exemplu. O revistă care uneşte valori Titlul revistei se referă, aşa cum observa dr. Mălinaş, la “familia întregului spaţiu în care se găsesc românii şi în care aceştia se exprimă cultural, literar şi artistic”. Scopul publicaţiei este unul coeziv: “Într-o lume în care contează mai mult diversitatea, în care fuga de centru este mai importantă decît unitatea, această revistă doreşte să adune valori, să întărească trăirea culturală a românilor în marea lor identitate”, a mai specificat orădeanul. El a atras atenţia asupra dificultăţilor ridicate de publicarea unei reviste de acest gen, începînd de la publicarea unor mate133 Articol preluat din Graiul Maramureşului, din 01.06.2008. 202 riale de atitudine, în sprijinul unor români abuzaţi în străinătate sau al patrimoniului românesc aflat în pericol de a fi furat, la difuzarea, care nu se poate face prin poştă, ci doar prin anumiţi oameni de încredere. Poetul Gheorghe Pârja, redactorul şef al “Graiului”, a lăudat seriozitatea revistei şi faptul că reuşeşte să se adreseze unui public foarte larg. El a propus pentru următorul număr abordarea prblemelor românilor din Valea Timocului, de unde este originar şi Adam Puslojic - legat de Pârja prin admiraţia comună faţă de Nichita Stănescu -, care şi-a lansat, ieri, o carte la Biblioteca Judeţeană. Ioan Botoş, preşedintele Uniunii Regionale din Transcarpatia “Dacia”, a vorbit despre faptul că, în viitor, în Baia Mare se va înfiinţa Centrul românilor de pretutindeni şi a opinat că publicarea în acest oraş a revistei “Familia română” este “cea mai bună variantă”. Teme de interes pentru românii de peste graniţe. În primele 27 de numere ale revistei, apărute la Oradea, au fost publicate 415 materiale, cu o medie de 25 materiale pe număr. Revista apărea trimestrial şi conţinea o parte pe o temă de istorie şi o parte referitoare la actualitatea românească, fără a fi uitaţi românii din diaspora. Structura revistei a fost păstrată şi în primul număr al noii serii, dedicat zilei de 27 martie, cînd s-au împlinit 90 de ani de la unirea Basarabiei cu România. Pe lîngă materialele pe această temă, există texte pe subiecte legate de istorie, dar şi o serie de articole grupate sub titlul “Actualitatea românească”, unde se ating probleme religioase, culturale şi sociale legate de viaţa românilor din afara graniţelor ţării sau de interferenţele dintre cultura română şi culturile altor ţări. Cu ocazia lansării revistei, dr. Constantin Mălinaş i-a înmînat lui Ioan Botoş diploma şi medalia “Emanuil Gojdu”, ca un fel de a-l stimula să mai abordeze în articolele sale problema spinoasă legată de patrimoniul lăsat de acesta moştenire Bisericii Ortodoxe Române. 203 Zece la sută din populaţia R. Moldova a depus cerere de acordare a cetăţeniei române134 Aproximativ 400.000 de cetăţeni moldoveni, circa zece la sută din populaţia ţării, au depus cerere de acordare a cetăţeniei române, după anunţul oficial privind aderarea României la Uniunea Europeana, la l ianuarie 2007, relatează cotidianul Le Temps, în pagina electronică. De la obţinerea independenţei fostei republici sovietice, în 1990, peste 800.000 de cetăţeni moldoveni, din populaţia totală de 4 milioane de locuitori, au depus cerere de acordare a cetăţeniei române, subliniază publicaţia franceză. În Republica Moldova, parte integrantă a României până în 1940, majoritatea populaţiei are origini româneşti şi îşi cere dreptul la dobândirea unui paşaport eliberat de autorităţile de la Bucureşti. Realităţile economice din Republica Moldova au determinat 25 la sută din cetăţenii ţării, cu vârste cuprinse între 18 şi 50 de ani, să emigreze în străinătate, în special în Rusia şi statele din UE, în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit. În prezent, circa 30 la sută din produsul intern brut al Republicii Moldova este reprezentat de banii trimişi acasă de emigranţii moldoveni, potrivit statisticilor europene citate de Le Temps. Dificultatea obţinerii unei vize pentru spaţiul Schengen, dar şi, introducerea regimului de vize pentru a intra în România, începând de la 1 ianuarie 2007, oferă o explicaţie a creşterii numărului de cereri de acordare a cetăţeniei române, menţionează cotidianul. "Pur şi simplu nu mai putem face faţă cererii. Ne confruntăm cu o situaţie extremă", recunoaşte Filip Teodorescu, ambasadorul României la Chişinău, subliniind că, în prezent, reprezentanţa diplomatică analizează abia dosarele depuse în septembrie 2003. Începând din 2002, doar 2.200 de cetăţeni moldoveni au primit cetăţenia română, subliniază cotidianul francez. 134 Graiul Maramureşului, Sîmbată ,16, Duminică,17 decembrie 2006, p.16. 204 Ioana, te rog scrie câteva rânduri legat de această fotografie document 205 “Românii de la Est de Bug”- o recuperare necesară135 Anca Goja După ce, la orele dimineţii, a onorat Universitatea de Nord acceptînd să primească titlul de Doctor Honoris Causa, renumita cercetătoare americană de origine română, prof. univ. dr. Sanda Golopenţia-Eretescu, le-a mai făcut, joi după-amiază, o bucurie iubitorilor de cultură din Baia Mare. Se întîmpla pe la mijlocul lunii trecute, cînd, la Biblioteca Judeţeană “Petre Dulfu”, distinsa doamnă a ştiinţelor umaniste a lansat voluminoasa carte (în două volume) a tatălui său, marele sociolog Anton Golopenţia, intitulată “Românii de la Est de Bug”, pe care ea, cu răbdare şi acribie, a editat-o. Cartea are la bază recensămîntul românilor migraţi în Transbugia în secolele trecute şi stabiliţi acolo, realizat de către o echipă de tineri cercetători de la Institutul Central de Statistică, condusă de Anton Golopenţia, între anii 1941-1944. () Anton Golopenţia - un destin frînt de comunişti Trebuie spus că Foto: prof. univ. dr. Sanda Golopenţia-Eretescu Anton Golopenţia, născut în 1909 în judeţul Caraş-Severin şi decedat în 1951 în Penitenciarul Văcăreşti, a fost licenţiat în Drept şi Filosofie, cu doctoratul obţinut în Germania, unde primise o bursă; a lucrat la Institutul Social şi la Institutul Central de Statistică, unde a ocupat funcţia de director; la 16 ianuarie 1950 a fost arestat pe motive politice, în dosarul Pătrăşcanu, un an mai tîrziu, pe 26 mai, stingîndu-se în închisoare. Ideea acestei cărţi se născuse deja în 1980, cînd Sanda Golopenţia-Eretescu a emigrat în Statele Unite, ea reuşind, atunci, să trimită peste Ocean, cu ajutorul preţios al marelui etnolog Mihai Pop, primele 50 de pagini de sinteză ale 135 Articol publicat în Graiul Maramureşului, 03. 07. 2007. 206 recensămîntului, scrise de tatăl său, alături de cîteva fotografii. Ulterior, după cercetări ce păreau adesea zadarnice, Sanda Golopenţia-Eretescu a adăugat la aceste cîteva coli listele de sinteză ale Institutului Naţional de Statistică, manuscrisele G (ale lui Anton Golopenţia) păstrate, ca prin minune, în arhiva Institutului, declaraţiile date de deţinutul Golopenţia şi cuprinse în dosarul procesului Pătrăşcanu, respectiv dosarul procesului criminalilor de război şi păstrate în arhivele SRI etc., volumul devenind, treptat, “polifonic”, după cum cercetătoarea însăşi s-a exprimat. 50 de lăzi de informaţii - confiscate de sovietici Recuperarea informaţiilor dorite a fost cu atît mai greoaie cu cît, în perioada 1944-1989, s-a dispus o lungă tăcere vizavi de cercetarea întreprinsă dincolo de fluviul Bug, tăcere întreruptă doar în perioada întemniţării cercetătorilor de la Institut, cînd torţionarii lor i-au forţat să îşi amintească datele acestui demers. De altfel, Sanda GolopenţiaEretescu mărturiseşte că cele două volume, deşi impresionante ca mărime, reprezintă doar o parte infimă din materialul adunat de cei 20 de cercetători despre românii de peste Bug, care însuma 50 de lăzi de recensămînt - acestea, însă, au fost confiscate de autorităţile sovietice după încheierea războiului. Aşadar, pe lîngă faptul că îşi propune să readucă în memorie o pagină uitată a sociologiei şi demografiei româneşti, această carte poate chiar să deschidă drum cercetătorilor tineri care ar dori să dea de urmele imensei cantităţi de material pierdut. Mai trebuie precizat faptul că recensămîntul cercetătorilor români a confirmat rezultatele recensămîntului sovietic din 1926, care arăta aproximativ 360.000 de moldoveni şi români pe întregul teritoriu de atunci al URSS, iar interpretarea rezultatelor cercetării a adus date importante pentru sociologi, istorici şi absolut necesare diplomaţiei româneşti. La lansarea de carte, moderată de Teodor Ardelean, directorul instituţieigazdă, au mai luat cuvîntul prof. univ. dr. Ana Olos, prof. univ. dr. Victor Iancu, prof. univ. dr. Gheorghe Pop, prof. univ. dr. Georgeta Corniţă, prof. univ. dr. Carmen Vlad din Cluj-Napoca, prof. dr. Ilie Gherheş etc. 207 Către, Direcţia Judeţeană de Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Maramureş În atenţia d-lui director Ioan Marchiş Asociaţia ,,Renaşterea Şişeştenă” vă roagă ca în programele Dv. să aveţi în vedere, privitor la Comuna Şişeşti următoarele propuneri: I. Conservarea patrimoniului existent:  Întocmirea unui proiect pentru reconstruirea vechii Biserici de lemn din Şişeşti.  Conservarea icoanelor şi reconstituitea vechiului Iconostas şi declararea lui ca obiect al Patrimoniului cultural naţional.  Identificarea tuturor odoarelor provenite şi folosite la vechea Biserică de lemn şi înregistrarea lor ca obiecte din patrimoniul cultural naţional. II. Proiecte noi: 1. Realizarea statuii părintelui dr. Vasile Lucaciu, în mărime naturală şi amplasarea ei în faţa primăriei comunei Şişeşti; 2. Realizarea unui grup statuar sau de statui separate reprezentând vechea idee a părintelui dr. Vasile Lucaciu, şi anume: - Statuia lui TRAIAN; - Statuia lui Decebal; - Columna lui Traian; 3. Realizarea unui ALBUM, cuprinzând opera artistică a celui mai mare pictor de biserici, maramureşan, Ştefan Fişeşteanul (Şişeşteanul) şi care a trăit în secolul XVIII, artist care a făcut o şcoală de pictură românească în întreaga zonă a Maramureşului. Pentru a argumenta aceste propuneri vă prezentăm mai jos câteva date referitoare la aceste aspecte. I. Conservarea corespunzătoare a patrimoniului cultural naţional existent. 1. Absida vechii Biserici de lemn: Figurează pe lista Patrimoniului cultural naţional; 208 Aparţine celei mai vechi biserici de lemn din România Părintele dr. Vasile Lucaciu a descoperit pe o grindă din vechea biserică de lemn inscripţia -amg- ceea ce înseamnă anul 1043. A decupat această inscripţie de pe grindă iar bucata de lemn a fost pusă în Muzeul de la Şişeşti. Dr. Aurel Socolan, fostul director al instituţiei de cultură judeţene, a văzut această bucată de grindă; Forma bisericii le lemn din Şişeşti a fost identică cu cea mai veche biserică existentă la Rădăuţi, ctitoria voievodului Bogdan I, de Cuhia; Dimensiunile şi dispunerea bârnelor în pereţii Absidei din Şişeşti sunt identice cu cea a Bisericii de lemn din Nicula, care, după cum ete adeverit documentar, este din Maramureş. Ba mai mult, uşa de la intrare în Biserica de la Nicula, are aceleaşi ornamente ca şi uşa de la Absida din Şişeşti, care de altfel este uşa de la intrare în vechea Biserică de lemn, păstrată şi pusă pentru închiderea exterioară a Absidei; 2. Iconostasul vechii Biserici de lemn din Şişeşti. - Iconostasul vechii biserici de lemn din Şişeşti, pictat înainte de iconostasul Bisericii de lemn din Şurdeşti, de către acelaşi meşter zugrav, cel mai mare pictor de biserici maramureşan al secolului XVIII, Ştefan Fişeşteanul (Şişeşteanul), a fos desfăcut iar icoanele se păstreazî în mod separat, unele de altele în condiţii şi în locuri neportivite; - Toate icoanele sunt degradate, ba mai mult, cariile au pătruns dincolo de jumătatea suportului de lemn riscând a se făina complet; - În centrul acestui iconostas a fost ,,Icoana Maicii Domnului”, icoană făcătoare de minuni, care este inclusă în centrul iconostasului din Biserica S. Uniri a Tuturor Românilor: Propunerea noastră: Conservarea icoanelor şi reconstituitea vechiului Iconostas şi declararea lui ca obiect al Patrimoniului cultural naţional. 3. Identificarea tuturor odoarelor provenite şi folosite la vechea Biserică de lemn. 209 - Există mai multe odoare (cruce de lemn, potir de aur etc.) ; - Icoane care nu au făcut parte din iconostas; Propunerea noastră: Identificarea acestor obiecte, înregistrarea lor ca obiecte din patrimoniul cultural naţional. II. Proiecte noi: 1 Realizarea statuii părintelui dr. Vasile Lucaciu, în mărime naturală şi amplasarea ei în faţa primăriei comunei Şişeşti; 2 Realizarea unui grup statuar sau de statui separate reprezentând vechea idee a părintelui dr. Vasile Lucaciu, şi anume: - Statuia lui Traian; - Statuia lui Decebal; - Columna lui Traian. Argumente: În faţa Bisericii S. Uniri a Tuturor Românilor, din Şişeşti, există trei piedestale formate din piatră brută, mare, pentru a susţine aceste luctări; Tot în faţa bisericii se află două pietre de 8 m lungime sub formă circulară şi cu un diametru de 1 m care au fost aduse de ţăranii din Şişeşti în secolul al XIX, pentru această destinaţie; Aici se găseşte ,,Complexul muzeal dr. Vasile Lucaciu” 3 Realizarea unui ALBUM, cuprinzând opera artistică a celui mai mare pictor de biserici, maramureşan, născut în Şişeşti, Ştefan Fişeşteanul (Şişeşteanul) şi care a trăit în secolul XVIII, artist care a făcut o şcoală de pictură românească în întreaga zonă a Maramureşului. Cu stimă şi respect, Gavril Babiciu 210 Zugravi ai unor biserici de lemn din nord vestul României 136 Aurel Socolan Adalbert Toth ,,Avem câteva lucrări de un autor care presupunem că a fost ,,Meşterul zugravului Ştefan”. La Şişeşti, ... se păstrează pictura murală din altar şi fragmente din iconostas, (Fig. 19 şi 20) făcute în 1722. La Dăneşti, se păstrează un fragment dintr-un iconostas.” Tot acestui maestru îi sunt atribuite lucrări găsite la bisericile din Inău, Rus,Valea Chioarului, Recea, Aciua, Seini, Buzeşti, Lăpuşul Românesc, Baia Mare. La toate acestea se presupune că a lucrat, în calitate de ucenic şi zugravul Ştefan Fişeşteanul. ,,Prima lucrare semnată de zugravul Ştefan şi datată în anul 1783 este iconostasul monumental din Şurdeşti. În anul 1785 semnează icoana de pristol şi iconostasul din Cetăţele (fig. 22). Tot din acest an o icoană cu ,,Prorocul Ieremia” adusă de la Şişeşti la Muzeul de Artă al R.S.R. semnată ,,am zugrăvit eu singur”. ,,...La Baia Sprie iconostasul şi pictura murală pe bolta navei este făcută după1793 de Ştefan. La Buzeşti, iconostasul şi pictura murală, o icoană de pristol (1810) de la Tăuţii de Sus semnată Ştefan din Fişeşti (Fig. 23. şi 24). El semnează şi picturile murale (fig. 25 şi 26) şi iconostasul din Plopiş. Are o icoană de pristol în capela Racolţa, (vezi fig. 27 şi 28), care este picttă şi pe dos. Este posibil că tot el a făcut pictura murală de la Cărpiniş, icoana Sf. Nicolae (se compară cu Sf. Nicolae din Plopiş) şi icoana Isus (1781) de la Posta –Săpîia, care sînt făcute eventual de meşterul său. Opera destul de bogată a lui Ştefan, realizată între anii 1783-1811, am identificat-o prin comparare cu unele lucrări semnate. Precum am mai spus, constatăm asemănări între lucrările lui Ştefan şi ale meşterului său. Pe tocul uşilor iconostaselor din Cetăţele, Buzeşti, baia Sprie, Plopiş sînt picturi similare cu cele din Inău, Valea Chioarului. Pictura murală la Şişeşti, pe bolta altarului, ,,Ăncoronarea Maicii Domnului”, a servit ca model la toate patru Articolul “Zugravi ai unor biserici de lemn din nord vestul României” a fost preluat din revista Marmaţia I, Baia Mare, 1969, p. 48-51. 136 211 icoanele de pe pristol ale lui Ştefan. Chiar şi la ,,Sf. Treime” folosea aceaşi compoziţie. La icoana provenită din vechea biserică iobăgească din Lăpuş, îngerul din colţul stîng de sus şi Isus, precum şi Sf. Ioan din mijloc sînt tiputi folosite de ştefan şi de meşterul său (lucrarea depăşeşte în calitate pe Ştefan). Colaborarea între zugravul Ştefan şi şi meşterul său se vede pe icoana pictată pe ambele feţe din capele Racolţa (Capela Racolţa este în Baia Mare n.n.); icoana de spate, făcută în tempera, este superioară prin calitatea ei: sînt executate foarte bine, gesturile, mîinile şi picioarele, alese parcă intenţionat pentru exersarea acestor părţi dificil de pictat. ,,Încoronarea Maicii Domnului” de pe faţa icoanei pictate în ulei, cu siguranţă făcută de Ştefan, ar fi demnă de studiat, deoarece exemplifică un stadiu dificil în activitatea iconarilor de tradiţie bizantină şi anume, trecerea de la tempera la culorile de ulei. În privinţa tehnicii, a problemelor de concepţie, precum şi pentru istoria mai detaliată a evoluţiei stilului bizantin şi a legăturilor sale cu alte stiluri, impunîndu-se pe viitor un studiu mai aprofundat.” De verificat La pag.53: ,,În încheiere rezumăm pe scurt etapele istorice ale picturii bizantine pe întinsul regiunii Maramureş. Nu am găsit în prezent picturi mai vechi de anul 1676. Pictura din Văleni este presupusă din secolul al XVI-lea. Mănăstirile sînt pictate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea de călugări. La începutul secolului al XVIII-lea la Şişeşti sau la Cetăţele, se formează un centru religios important, datorită probabil vecinităţii cu Baia Mare. Din anul 1722 lucrează ,,meşterul zugravului Ştefan”. 212 213 214 Rădăcinile Augustin Pod Ne naştem doar o dată, într-un loc anume, Hărăzit de bunul Dumnezeu, Şi când deschidem ochii-n lume , Avem în faţă un unicat muzeu. Şi rând pe rând, un film fermecător, Cu nori, cu ploaie sau cu soare, Cu frig sau cald ca-ntr-un cuptor, Albine ce plutesc din floare-n floare. Cu lanuri de porumb şi grâne, Cu pajişti verzi păscute de cirezi, Şi cu păduri ce vântul vrea să le dărâme, Cu văi ce curg în valuri zgomotoase, limpezi. Cu drumuri şi cărări de colburi pline, Ce ţes o pânză şi stăpânesc tot satul, Şi case mari sau mici, cu farmece divine, Şi oameni harnici, blânzi, cum ne-a fost datul. Şi cântece-n livezi şi prin hotar, Cu jocuri în duminici şi alte sărbători, Tot satul e o scenă deschisă, cu mult har, Şi unde tineri şi bătrâni, cu toţii sunt actori. Acolo ai pus piciorul să stai pe verticală, Acolo ai auzit murmure tăinuite, Şi ai visat mereu, seară de seară, Sub ocrotirea mamei, cu poveşti şoptite. Acolo ai simţit fiorul ne-nţeles, Al dragostei pământului natal, Oriunde -ai fi, oriunde-ai mers, Nu-i ca acasă! Eşti strâmtorat, banal! 215 Numai o mamă poţi avea în lume, Şi-i porţi pecetea, aşa cum ţi-a dat harul, Şi-i porţi dorul, de ai zile triste ori bune, Şi pe al ţării tale, care ţi-a dat neamul. Oriunde-n lume, cu bani doldora-n pungi, Să ai de toate! Cu viaţa mult mănoasă, Inima îţi plânge şi simţi cum te subjugi, Fiindcă te cheamă dorul, rădăcinile de-acasă. Când din străinătăţi te-ntorci de-a valma, Simţi ceva prin tălpi! Primeşti puteri, suspini, Te bucuri ca şi pruncul ce îşi vede mama, De bunăseamă: ţi-ai dat de rădăcini. Şi când auzi în juru-ţi dulcea limbă românească, Simţi cum trupul îţi vibrează şi cum sufletul s-adapă, Simţi cum cei ce te-nconjoară, au o dragoste frăţească, Şi că sângele de neam, nicicând nu s-o face apă. Baia Mare la 24.08.2007 216 Dialog la muntele Găina 137 Dragoş Tochiţă Venim la acest „ Târg de fete" Un vechi obicei strămoşesc Nu numai moţii din trei judeţe Venim toţi cei cu suflet românesc Şi dacă noi bucovinenii Am fost aduşi de-un voievod Bogdan Strămoşi ne-au fost doar ardelenii Ce-au înmulţit al nostru neam Voi l-aţi avut pe Avram Iancu Pe Horia, Cloşca şi Crişan Menumorut, pe Glad, pe Gelu De aici se trage al nostru Neam. Avem şi noi pe Iancu Flondor Pe-un Repta, Onciu şi Bejan Avem şi noi pe Ion Nistor Şi nu suntem popor orfan De aici cândva Andrei Şaguna Apăra credinţa strămoşească De aici venea şi Gheorghe Lazăr Răspândind în Ţară slova românească Noi ne mândrim cu letopiseţul din Putna Cu codicele Voroneţean Avem şi pe Bădia Eminescu Şi-un Mare Voievod Ştefan Dar din Ardeal e Mureşeanu Care-a compus un Imn naţional Tot ardelean e generalul Moşoiu Care a luptat pentru Ardeal Avem şi noi Suceava şi Cosminul Şi-n Putna Marele Mormânt 137 Preluată din Familia Română, An 5. Nr. 2 (17) iunie 2003, p.23. 217 Avem cetăţi Chilia şi Hotinul Şi nu suntem săraci pe acest pământ. De-aici Lucaciu şi Maniu Luptat-au viguros pentru unire De-aici vorbit-a şi Bărnuţiu Rămas pe veci în nemurire Şi totuşi noi din dulcea Bucovină Am fost şi suntem maltrataţi Fiind mereu sub pajură străină Pe veci de Mamă înstrăinaţi. Ne întreabă veneticii "Unde sunt românii" ? Şi de ce vrem să existăm ca neam Le răspundem hotărât ca să ştie toţi poganii Că ale noastre oseminte-s în Carelia, Siberia, Dombas şi Cazakstan Şi azi Clopotul din Alba Iulia de ne cheamă Ca să dăm mâna fraţi cu fraţi Să nu uităm că avem aceeaşi mamă O Românie Mare între Tisa, Nistru şi Carpaţi. Notă: Dragoş Tochiţă este Preşedintele Filialei Societăţii „Mihai Eminescu" din Pătrăuţii de Sus - Nordul Bucovinei 218 Un om singuratic Gavril Babiciu Ţura Ioan, născut la 01.04.1946, în satul Cetăţele nr. 58/A, com. Şişeşti, jud. Maramureş, a participat cu lucrări şi proiecte de inventică la unele saloane naţionale şi internaţionale unde a primit următoarele distincţii: Diplomă şi Medalie de bronz la Salonul Internaţional al Invenţiilor, Cercetării şi Transferului Tehnologic – Iaşi – România – 2002; Diplomă de Excelenţă şi Medalie de Excelenţă la Salonul Naţional de Inventică „Proinvent – 2007”– desfăşurat în cadrul Târgului Internaţional Tehnic, organizat de Camera de Comerţ şi Industrie Cluj, la Expo-Transilvania-2007; Diplomă de Participare, Diplomă de Excelenţă şi Medalia Salonului „Ecoinvent - 2007” – Iaşi – România – la Salonul Internaţional al Invenţiilor, Cercetării şi Transferului Tehnologic în Protecţia Mediului „Ecoinvent – 2007, organizat de Societatea Inventatorilor din România şi Institutul Naţional de Inventică; Diplomă de Participare, oferită de Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală a Republicii Moldova, pentru înscrierea în Catalogul Expoziţiei Internaţionale Specializată „Infoinvent - 2007” – Chişinău; Diplomă de Excelenţă, acordată de Instituţia Prefectului judeţul Maramureş – 2007. Unele invenţii sunt publicate pe internet, altele în cataloagele internaţionale: Inventica – Institutul Naţional de Inventică – Iaşi – 2002 – pag. 34 – 48; Ecoinvent – 2007 – pag. 410; Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală a Republicii Moldova – Infoinvent – 2007 – Chişinău – pag. 31 şi Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca – Proinvent – 2007 – Cluj. Activând în cadrul Asociaţiei Artiştilor Plastici – Maramureş, a realizat lucrări de metaloplastie, pirogravură, pictură şi sculptură. Participând la Expoziţii şi Tabere de Creaţie Naţionale, a realizat sculpturi monumentale, care se află amplasate în Staţiunea Izvoarele 219 (Stâlpul Soarelui) şi Ocna Şugatag (Himera Izvoarelor). A participat la expoziţii personale şi colective. A expus în Baia Sprie, Baia Mare şi complexul Muzeal Şişeşti. Nu-i este străin nici sportul, fiind printre pionierii unor discipline sportive practicate în satul natal. A obţinut diplome, cupe, premii şi echipament cu însemne de campion: Diplomă – locul I – şi „Cupa 23 August” – 1984, Baia Sprie la tenis de câmp – simplu şi dublu; Diplomă – locul I – la Festivalul Cultural Sportiv „Izvoarele” – 1986; Diplomă – locul I – şi premiu la turneul de tenis „Cupa Progresul” – 1988 – Baia Mare. La competiţiile de ski din Munţii Semenicului şi Muntele Mic, a fost distins cu diplome şi echipament sportiv cu însemne de campion. Pe timpul efectuării stagiului militar a cochetat şi cu boxul dar nu s-a legitimat. A fost fotografiat de către Stoianov Petru, în timp ce transporta un buştean uriaş, fotografia a fost trimisă prin internet la reprezentanţa „Cartea Recordurilor” din Marea Britanie, acţiune care a rămas fără finalizare. La şah, a obţinut: Diplomă – locul I – şi “Cupa Oraşului” – Baia Sprie – 2001; “Cupa 16 Februarie” – Baia Mare – 1988 şi Diploma – locul I. În anul 2003, a fost vizitat de reporterii Alfa TV iar împreună au realizat reportajul „Laboratorul stelar”. Este muncitor de înaltă calificare ca electrician şi frigotehnist. Iată un portret demn de invidiat de orice pământean. Şi totuşi.... este un singuratic! Vă prezint „tolba” de diplome primite de inventatorul din 220 Cetăţele: 221 Din preocupările literare m-am oprit la a vă prezenta câteva poezii care denotă că nu este străin de literatură şi istorie. 222 Unde cosmice Exploram Sfera Cerească Studiind unde spectrale, Cu naveta performantă Prin galaxii milenare … … aflate-n expansiune Prin imensul Univers, Cît dispun de inerţie Pîn-or face, drumul invers … Spre matca de monolit De unde-au purces odată, Cînd mocneau încremenit … Răbufnind … în Lumea toată … Generînd în Univers Mari surse de radiaţii, Care propagă intens Emiţînd prin oscilaţii … … mari energii radiante, Infraroşii, radiounde, Termice ori ionizante, Penetrante microunde. Unde, care umblă iama, Din fotoni (vizibile), Unele din spectrul “gama”, Raze invizibile. Altele-ncălzesc planete Prin sarcini electrice, Şi chiar ultraviolete, Ce par … ipotetice. 223 Monitorizam în spaţiu, Radiogalaxii active, Sursele de radiaţii Şi undele neutrino. Cercetam cu spectometre, Spectrele galactice, Fascicole componente, Din … monocromatice … Undele corpusculare Cuante energetice, Emisiile nucleare Şi fotovoltaice. Nava fiind ecranată La raze dăunătoare, Avînd acces doar prin fantă La doz-metre de vizare. Toate datele, sistematic, Intrau în programatoare Care procesau metodic Toţi parametri de stare. Iar sistemul (pilot) automat Accesa prin selectoare, Ghidajul (pilotaj) sincronizat Prin radiolocatoare. Cînd prospectam o planetă Recoltînd rocă şi sol, Teleghidam din navetă Robotul cu extractor. 224 Transferam probe pe Terra La un tester mai complex, Unde se făcea trierea Mostrelor din Univers. Pulsul de eşantioane Îl expediam la bază, Pentru reechilibrare Maselor ce … gravitează. (Cetăţele 58/A, 02.03.2009) 225 Reverie (I) (poem sf. var. I) Revelaţie de vis: „Era straniu ... grandios, Fascinant ca-n Paradis, Hoinărind pribeag prin Cosmos. În vîltoarea somnului (visului), Am pus totul la plusat Şi stavilă timpului, Într-un spaţiu expandat. Cu viteza gîndului Explorînd hăuri astrale, În afara timpului, Prin abisuri siderale. Penetram magnetosfere, Pulberi de prin constelaţii, Fluxuri de particule Şi centuri de radiaţii. Contemplînd de pe orbită Realizam mai explicit, Că materia-i finită Într-un spaţiu infinit. Printre stele şi comete, În plin spaţiu sideral, Pe astrale coordonate, Zigzagam în plan astral. Am trecut printre Pleiade Gravitînd spre Andromeda, 226 Printre trene de comete, Fascinat de steaua Vega. Cînd planam în perimetrul Paralel cu o planetă, Am văzut un mare astru La impactul cu o cometă. Şi-un cataclism ...colosal ...! Similar cu ce-l dintîi, Bin Bangul primordial Ce-a plăsmuit galaxii. Navigînd pe căi astrale Spre un nou sistem stelar, Apăru subit în cale O stea dublă, ca de jar. Şi-o puzderie de stele Sau mirific roi stelar, Surprins de antimaterie, A fost spulberat ... bizar. Ocolind printr-un viraj O stea neutronică, Am intrat în derapaj Spre o hiperonică. Mai grandios ca un astru, Printre nori de galaxii, Strălucea un glob albastru, Centrul Universului. Unde ştirile din lume Sînt atomic condensate Şi cuantificate-anume În a Lui bancă de date. 227 Am decis aşa deodată Depăşind Steaua Polară, Să mai explorez o dată Emisfera Australă. Dar aflîndu-mă-n dilemă, Mi-a surîs subit ideea, Să rămîn în Boreală La cartări prin Cassiopeia. Ca gemele-n coliere Entităţi planetoide, Se contopeau între ele, Dînd sclipiri efemeride. Şi-o spirală rotitoare, De genul „Calea Lactee”, Cu stele strălucitoare, Supernove, efemere. Multe stele sclipitoare Au nume romantice, Carul Mic sau Carul Mare, De pe vremuri antice. Din negura timpului Sau trecutul efemer Şi stelele Nordului Sînt repere sus, pe Cer. Cercetînd astre-n Pegasus Şi fiindu-mi dor de casă, Să revăd planeta Venus, M-am înscris pe cale-ntoarsă. 228 Evoluam pe orbită Secondat de-o trenă lungă, Căci lumina, prea înceată N-avea fotoni s-o învingă. Cînd Soarele eclipsa Aştri de pe Firmament Şi visarea dispărea, Am rămas ...debusolat”. (Cetăţele 58 A, 10.12.2008) Cometa (poem SF) Bizare, crâmpeie de vis: Părea straniu ... grandios ... Feeric ca-n Paradis, Cartografiind prin Cosmos. Călătoream solitar Cu nave de croazieră, Voiajînd „imaginar”, În oricare emisferă. Aflîndu-mă-n perimetrul De prin zona Mira Cetă, Observam un gigant astru Cum „aspiră” o ... cometă. Am localizat cometa Prin teledetecţie, Direcţionînd naveta În triangulaţie. 229 Fenomen devastator ...! Cometa se prăbuşea ... Ca o şarjă în cuptor, Iar astrul o „devora” (con-topea). Se cutremurau planete, Spaţiul însăşi, trepida, Propagînd unde sonore Şi-ntreg Cosmosul vuia (vibra). Explodau jerbe de lavă, Materia clocotea. Ca fuzeele, din navă, Astrul, plasmă expulza (ejecta). S-a produs din gaz stelar Spumă eutectică, Din care ningea bizar Zăpadă carbonică. Dispersîndu-se-o cometă Cu toţi munţii ei de gheaţă, Pot apare pe-o planetă, Chiar, noi forme de viaţă. Prin crearea de condiţii Unde pot fi adaptate Evoluînd în milenii, Într-un nou context de date. Escaladînd Austrinus Către Australa Hidră, Se vedea şi Eridanus Survolat de-o cefeidă. 230 Chiar „ploi de stele”-n Trianguli Dinspre Steaua Sudului, Cînd rulam la ralanti Cu maşina timpului. Şi-o supragigantă stea, În format lenticular, Ce-n Univers strălucea Ca un super cosmic far. Sînt sclipiri ce dau confuzii, La scara Cosmosului, Cu alură de ... iluzii, În asaltul spaţiului. Prin reflexii şi difracţii Sau proiecţii virtuale, Aurore ... irizaţii ... Halouri strălucitoare ... ... mari miraje optice. Ionizări ... sclipiri banale, Năluci ipotetice (himere telurice), Fantomatice „morgane”. Şi vijelii orajoase Dau efecte policrome (Fenomene luminoase Cu luciri multicolore). Evitam în drum spre Terra, Particule din eter, Ocolind chiar fotosfera Şi-alte-obstacole din Cer Bordul, era echipat 231 Cu senzori de-avertizare, Semnalizînd automat Prin moduli, cu traductoare. Ecranele procesau Transvazări codificate, Prin hublouri (cu periscop) se vedeau Entităţi, direct vizate”. (Cetăţele 58/A,12.01.2009) Cosaşii Dacă vrei să vezi cosaşii, Harnici cum se duc la coasă, Urci în Vârful Măgurii, Pe movila cea pietroasă: Dimineaţă lazurie, Început de zi de vară Până-n răsărit de soare, Gospodarii-s toţi pe-afară. Câte-un scârţâit de uşă Sau scrâşnitul de fereastră, Dau de veste dimineţii Că, există om la casă. Gospodarul se grăbeşte Şi strigă dezmeticit: Scoală sus şi hai ... Ioane! Că nu-i vreme de pierdut. Apucă la repezeală Ciopocurile de căznit 232 Şi ajunşi în deal pe Coastă, Intră-n iarbă hotărât. După ce delimitează Aria de ostenit, Îşi ascut cu grijă coasa Şi s-apucă de trudit. Braţul de cosaş puternic, Saltă ca un zmeu în vânt, Mii de fire, iarba cade Tăvălită la pământ. Ca lumina din comete Sau ca şiruri de cocori, Rămân brazdele feeric După falnicii feciori. Iarba varsă azulene Din uleiuri volatile Şi esenţe clorofile Cu miresme cumarine. Pe când soarele ajunge Grandios la miazăzi, Se aude-n sat ta-langa Cloptul bisericii. Toţi cosaşii îşi fac cruce, Mulţumind lui Dumnezeu Şi ştergând cu iarbă coasa, Se îndreaptă spre ileu. Ţăcănitul de ciocane Se transformă-ncetişor Într-un cricherit de greieri, 233 Cu efect asurzitor. În mirajul freneziei, Mândre, fetele-au sosit, Cu ulcioarele cu apă Şi bucate de prânzit. După mana hrănitoare Şi hodina de-ntărit, Se reia agale truda Până înspre asfinţit. Ajungând din nou acasă Planuri noi au iţuit Petrecând mândri la cină, Bucuroşi c-au izbândit. (Cetăţele, 20.03.2008) 234 Pintea Mare zvon făcură grofii, Că la Baia se urzeşte Cum se sfătuiră domnii, Să-l prindă pe Pintea-n cleşte. Vestea rea la el ajunse Şi cam iute la mânie, Pulberea în flinte-ş puse Şi porni cu-ai lui o mie. Toţi călări, cu flinte bune Şi gânduri îndrăzneţe, Parcă zboară către Baia, Prin păduri şi prin fâneţe. Prin codri şi prin vâlcele, Printre munţi cu drumuri stranii, În răstimp de vremuri grele, La-ncleştare cu duşmanii. Sub potcoave şi caiele, Sar scântei din bolovanii, Ce se sfarmă-n pietricele Şi se scutură castanii. Trece Pintea. Stiu cu toţii, Dar nu toţi la fel o vreau, Căci poterele şi grofii, Zăvorâţi ca hoţii stau. Primul călăreţ din faţă, Era ordin în cetate, Să-l lăsaţi să intre-odată Ş-apoi, porţile-ncuiate! 235 După ce Pintea intrară Şi răpuseră o şleahtă, Încoţit ca şi o fiară, Se-ndreptă cu greu spre poartă. Numai Murgul scăpă teafăr Şi lovind dur cu copita, Toţi vedeau câte-un luceafăr Şi-n pământ îşi aveau ţinta. Pulberea din butoiaşe, Cu bubuituri precise, Aprinsă cu foc de gloanţe, Poarta-n ţăndări o deschise. Ceata toată când intrară, Turnurile-au fost aprinse Şi ca şoareci-n capcană, Toate gărzile-au fost prinse. Sus în munţi, pe stânca Şatra, Pe un puţ săpat în piatră, A fost pus trupul lui Pintea, De voinicii lui din ceată. (Cetăţele, 20.03.2008) 236 Regresii în timp la pomul oprit (Poem) Ofensatoare carenţe, fie şi vremelnice, a daniei mirene educaţionale Cu intempestive lacune în conduita civică lumească a eticii morale, Excelau pervers, posesiv, sfidător şi chiar ostil şi tipic cleptomanic, Cînd, comportamentul instinctual primar, se manifestă hidos şi animalic. Atunci cînd, într-o noapte, înstelată, cu îmbătătoare miresme polenifere de vară, Postată pe talpa bătrînului bujdei strămoşesc înjghebat în edenica livadă de la ţară, În care se uscau în leasă, pîrguite şi delicioase poame coapte, oarzăne, rumenite, După o străbună rînduială culinară rurală autohtonă, din uitate vremuri învechite, O candidă bătrînă a satului, în directă legătură cu ale naturii pastorale frămîntări, Înfruntînd la ceas tîrziu de noapte, cu legitimă cerbicie, imprevizibile şi nefaste provocări, Cu furca în mîinile aspre, bătucite îşi apără în bătătură, de intruşi, bruma de agoniseală, Iar cînd povara anilor şi truda o copleşeau subit şi implacabil, aţipînd de oboseală, Cei mai năvalnici vlăjgani teribilişti ai satului, hămesiţi teribil, nevoie mare, Dădeau ostentativ buzna-n pomărie, strujind haotic cu multă lăcomie, caise-n buzunare, Stîlpărind cu nestăvilit nesaţ, baldachinuri de ciorchini, confuz pe bîjbîite, Acaparînd, ascunşi în bezna inconştienţei, sfidător şi abuziv, mezocarpele rîvnite, Suculente plăsmuiri văratice vegetale, dătătoare de arome 237 volatile şi savoare, Savurînd culpabil la ospăţ, surogatele naturale, cu virtuţi senzoriale ispititoare, Dripălind cu opincile imposturii, etichete şi principii, la adăpostul beznei barbare, Civice norme de conduită morală şi conveţuire socială fireşti şi elementare, Într-o lume sufocată de malefice metehne, ce absurdul şi ridicolul frizează, Suspendată în derută, ce prin ziduri verticale, pîngăreşte diabolic, profanează, Mutilează şi dărîmă, despuiază de substanţă, compromite, agresează ca un cîine, Ancenstrale valori telurice sacre şi eterne, cu valenţe cosmice, în Universul sferelor astrale ale Creaţiei Divine. (Cetăţele, 10.06.2009) 238 Doina lui Lucaciu trnspusa pe note de prof. Valentin Băinţan Gavril Babiciu Ma număr printre privilegiaţii soartei, în sensul că de nenumărate ori am avut ocazia să fiu în preajma renumitului profesor Valentin Băinţan. Tenacitatea cu care a redactat lucrarea monografică „ Şişeştii părintelui Dr. Vasile Lucaciu”, ne-a apropiat şi mai mult. A fost invitat la activităţile desfăşurate de către Asociaţia „Renaşterea Şişeşteană” iar apoi a devenit membru de onoare al acesteia. La unul din simpozioanele ţinute la Şişeşti, marele nostru violonist, Ioan Bud i-a solicitat profesorului săi transpună pe note melodia pe care se cântă Doina lui Lucaciu, pentru a o putea interpreta cât mai fidel posibil. Am considerat utilă publicarea acestui manuscris în speranţa că şi alţi violonişti, şişeşteni sau nu, vor încerca să ajungă la măiestria interpretativă a înaintaşului lor, Nuţucu lui Diordea Martii din Şişeşti. Foto a lui Nuţucu şi Băinţan 239 D-lui Director Teodor Ardelean, Cu referire la iniţiativa editării unui volum legat de Brandul Maramureş Da, ai dreptate, idea este forţa catalizatoare. Felicitări sincere! Îţi doresc succes în finalizarea demersului tău la termenul promis şi să beneficiezi de o inspiraţie creatoare pentru a putea selecta şi cuprinde într-un tot unitar multitudinea de texte şi materiale pe care le vei primi. Având în vedere generozitatea proiectului anunţat îţi ataşez câteva din lucrurile care pentru mine fac parte din brandul Şişeştean şi implicit din brandul Maramureş. Domenii: I. Apartenenţă: II. Bisericile de lemn; III. Cu ,,Steaua” la Şişeşti; IV. Pictorul de Biserici şi copist de cărţi bisericeşti Ştefan Şişeşteanul V. Feciorescul. I. Apartenenţă: Şişeştenii se consideră moroşeni. Sunt fiu al satului Şişeşti aşezat pe colinele sudice ale vârfului Mogoşa din munţii Gutâi. Istoria a particularizat zona sub denumirea de ,,Fişculaş”, adică aparţinând de fisc, de erariu, de stat, reprezentat de Cămara Baia Mare, imperială sau regală, după cum au hotărât mersul vremurilor. Vorbele bătrânului meu tată, Mitru lui Babdici din Şişeşti, născul la 1898, vor dăinui în veci în memoria mea, a copiilor şi nepoţilor. ,,Mă coptile, spunea tata în anii copilăriei mele, oriunde ti duce, hi mândru că eşti moroşan. Noi, aiştia din Şişeşti cu cei di păstă deal suntem di-un neam şo lejă. Avem sînjăle amestecat ca cei ce trăiesc în triburi. Nepoţii lui Dragoş-Voievod, primul domn al Moldovei, ni-o fo şi nouă stăpâni. De ii o ţânut şî Tioaru până la Satu Mare. Biserica vete de lemn di pă vremea lor îi făcută. Să zâce că Baliţă, unul din ei, şo vindicat rănile la feredeu în Dăneşti, unde mă duc şi io sâ-m îmoi bătrânele mele cioante, aşa să ştii!”. 240 Conştiina apartenenţei la tinul Maramureş a noastră, a şişeştenior nu se bazează doar pe tradiţia orală. Sunt suficiente dovezi în acest sens. 1. Izvoare scrise. Amintesc ceea ce scria istoricul I. Cav. de Puşcariu în Date Istorice privitoare la Familiile Nobile Române, Sibiiu, Tipariulu tipografiei archiedecesane,1892, pag. 117: ,,Bartholomeu Dragfi de Biltek, vajvoda Trans., 1491 se introduce în possessiunile valachale Sandorfalva, Balkfalva, Suryanfalva şi Oroszfalva, şi în jumătate din possessiunile hungaricale M.-Kekes et Dumbrovicza din Comit. Szolnok (Hurmuzaki II/2, p. 320, şi Trans.1874 p.19). Nagy Ivan zice ca a fostu de origine română”. De asemenea, istoricul A. Iuga - Cu privire la Vasile Lucaciu - Acte, Documente, Procese - Baia Mare, 1940, pag. 55 şi urm.: ,,Comuna Şişeşti este o comună veche ce apare în primele documente ca proprietatea voevozilor de Maramureş, care-şi întindeau stăpânirea jurisdicţională peste toată regiunea auriferă Baia-Mare... Din p.v. spiritual aparţinea Mănăstirii Peri din Maramureş... După decretarea minelor ca proprietatea coroanei maghiare, comuna a cărei locuitori se ocupau cu mineritul, a fost anexată împreună cu încă alte 20 de comune “domeniului regal” unde aparţine până în secolul XVII. Locuitorii, datorită dârzeniei lor, prin care căutau să-şi menţină vechile drepturi - jus ab antiquo - în repetate rânduri, au avut curagiul să-şi apere încălcările de hotar cu preţul vieţii şi ori de câte ori se ivea ocazia, comuna era centrul răzvrătirilor din jur. După diploma lui Ludovic cel Mare, din anul 1347, dată în legătură cu regiunea auriferă Baia Mare-Baia Sprie, se naşte un proces de hotar şi drepturi voevodale, asupra urburei minelor între voevozii Balc şi Drag şi coroana maghiară, care durează până în secollul al XVI-lea când familia voevozilor se pierde fără urmaşi, urmează o serie de procese zguduitoare între Şişeşti şi Baia-Sprie. Procesele sunt începute în secolul al XV-lea”. În Schematismus – venerabilis cleri graeci ritus catolicorum diocesis munkacsiensis anno domini mdcccx (1810) la pag. 178-179 sunt înscrise date despre Şişeşti ceea ce arată apartenenţa comunei de 241 zona Maramureş şi anume: ,,LACZFALU, D. Const Kiss.; In Matre: ... 737; D. Terr. Et P. Exc. Camera R”. 2. Nume de familie, multe în Şişeşti, ca: Bud, Tămaş, Pop îşi au obârşia din satele Budeşti şi Mara. 3. Graiul şişeştenilor este identic cu cel al moroşenilor de pe Cosău dar în special cu cei din satele de pe versantul nord-estic al munţilor Gutâi. 4. Un amănunt cu totul şi cu totul special este acela că atât noi şişeştenii sau locuitorii din Negreia, Surdeşti, Cetăţele cît şi cei din satele Mara, Deseşti, Breb sau Budeşti folosesc expresia ,,peste deal” atunci când se vorbeşte ceva cu referire la persoanele din localităţile situate dincolo de DEAL adică, de peste munţii Gutâi. II. Bisericile de lemn. Bisericile de lemn cu siguranţă reprezintă un brand maramureşan. Doresc să vă supun atenţiei următoarele: 1. Cele mai vechi biserici ce au existat în Maramureş nu au avut turn pe turlă. Îmi bazez această afirmaţie pe două dovezi certe. Una este concluzia la care au ajuns specialiştii care afirmă că una dintre bisericile fără turn din Rădăuţi este ctitoria lui Bogdan I, adică Bogdan voievodul de Cuhia, al doilea ,,descălecător» al Moldovei. Prezint în acest sens fotografiile a două biserici din Rădăuţi care aparţin perioadei Bogdăneştilor şi se pot vedea şi în present în ţinutul Rădăuţi. 2. Biserica Sfântul Nicolae din Rădăuţi 242 3. Biserica Călugăriţa din Rădăuţi Iată cum arăta vechea bisericuţă de lemn din Şişeşti. Aceasta este cea apropiată sufletului meu, care ar putea fi imaginea celei mai vechi biserici din ţară, fiind construită în aceiaşi perioadă cu Mănăstirea Peri, având acelaşi ctitor, voievodul Dragoş sau nepoţii lui Balc şi Drag. Această imagine am găsit-o în ,,Revista Catolică”, Anul V, Fascicolul 5, din 1 iulie 1903, (Editor şi Redactor responsabil – Dr. Vasiliu Lucaciu, editată la Baiamare, tipografia lui Ştefan Nanasy), la pagina 73. Despre această biserică nu s-au făcut până în present studii 243 amănunţite. Există câteva referiri dar acestea nu sunt dovedite cu probe stiinţifice. Totuşi le prezint în cele ce urmează: Dr. Vasile Lucaciu în ,,Biserica S. Uniri a Tuturor Românilor, Adică Mănăstirea Maicei Românilor în ŞIŞEŞCI, Schiţe istorice şi dare de seamă”, Baia-Mare, 1892 la pag. 5 şi următoarele spune: ,,Cât despre trecutul acestei parochii, servească ca informaţiuni următoarele schiţe istorice: Parochia Şişeştilor este una din cele mai vechi din aceste provincii locuite de Români. Însemnări scrise nu avem, decât dela 1672. Tradiţiuni poporale însă arată, că în această comună au fost în timpuri foarte depărtate viaţă culturală şi industrială, cum abia ne putem întipui. Aşa se vorbeşte, că Biserica cea veche parochială s-au zidit încă pe timpul, când „stămoşii noştri Romani au fost stăpâni”. Eu am ţinut şi ţin vorba asta ca şi ascunsă în peptul meu, şi caut şi cerc, unde aş afla ceva date pozitive din aceste timpuri mai vechi. Când s-au luat jos turnul de pe Biserica cea veche, am fost cu grijă, nu cumva s-ar găsi vre-o însemnare, sau vreun „veleat”care să ne arete ceva lumină. S-au găsit pe o grindă un „veleat”cu litere cirilice “a m g” - adică 1043. Biserica cea veche de lemn au fost zidită cu uşă laterală către amiază-zi. Cu timpul au devenit mică şi poporul o au mărit-o, adaugând un pridvor şi tăind usă de intrare de către apus. “Văleatul” tăiat deasupra uşei celei vechi arată, că aceasta s-au întîmplat în anul 1672. Împodobirea pridvorului, - şi probabil şi pictarea tindei muierilor, -după cum arată „văleatul „din frontul Bisericei, s-au făcut în anul 1763. Această s. Biserică şi cu ia comuna întreagă au trebuit să-şi aibă o însemnătate deosebită. Aceasta se dovedeşte în mod neîndoios din un document nedisputabil. Anume se conservă în biserica cea veche un steag lucrat în toată arta, lung de 80 cm. lat de 50 cm. pe ambele laturi sunt picturi 244 frumoase cu inscripţiuni. Pe faţă e zugrăvit vulturul cu două capuri, - în piept cu pagera Ungariei - ţinând mărul şi toiagul împărătesc. Inscripţiunea este următoarea, cu litere cirilice: “În zilele lui Iosif împăratul, 1783 (cu numeri arabi) 1) Renumitul sat Fişeşti, Pace de la Leopoldus Împărat: 1672 (numeri arabi). Calea ce călătoreşci, taina plineşci” 2) Se ştie că, sub domnia împăratului Leopold I, chiar în anul 1672, au fost cele mai grele tulburări în Ungaria şi Transilvania, răsboi civil, lupte religioase, incursiunile lobonţilor, ale curuţilor, trădările de tron şi de patrie din partea nobilimii maghiare. În aceste timpuri grele, Românii din Fişeşti 3) de bună seamă, că s-au purtat credincioşi şi voinici în apărarea tronului şi a patriei, de acea au fost distinşi cu ceva privilegii, cu carte de pace, care se aminteşte în inscripţiunea citată. N-am avut timp nici modru însă, să cercetez prin arhive ce fel de „pace”este aceasta. Pe cea lature a steagului se află o pictură, care întipuieşte viaţa de odinioară a comunei. Anume în partea dreaptă e zugrăvită o gură de băi, din care iese un muncitor băiaş, împingînd înaintea sa pe şine de fer un căruţ încărcat cu petrii scoase din băi.În partea stîngă e zugrăvită o şcoală, în uşa căreia stă un dascăl cu cartea în mână şi mai mulţi prunci şcolari, cărora le ţine prelegere. Această icoană confirmă adevărul tradiţiunei poporale, că în această comună a fost o industrie foarte dezvoltată de băi, pe care însă nu le mai regăsesc. În mai multe puncte ale comunei se află grămezi de zgură, ceea ce dovedeşte că au fost şi uzine topitoare, în care s-au ales metale nobile.” 1) -Adică atunci s-au făcut copia. 2) -Copie fidelă după un original care nu se găseşte. 3) -În inscripţiunile mai vechi, comuna Şişeşti se scrie Fişeşti. Eu cred că este o transformaţiune din „Făgeşti” luîndu-şi comuna numele de la făgetul, ce se afla pe hotarele ei.” Prezint mai jos două fotografii cu imagini din iconostasul vechii biserici de lemn, icoane care se găsesc acum în Biserica S. Uniri a Tuturor Românilor. Prima reprezintă imaginea Maicii Sfânte cu Fiul Ei în braţe şi care este considerată ,,făcătoare de minuni”. 245 2. În present din vechea biserică de lemn din Şişeşti a mai rămas numai Absida, la care s-a fixat vechea uşă de intrare în biserică. Această Absidă figurează în present pe lista patrimoniului cultural naţional dar nu şi pe cea UNESCO. Păcat, mare păcat. În concluzie, opiniez că ar fi bine ca descrierea bisericilor din Maramureş să înceapă cu biserica veche din Şişeşti. 3. Cu siguranţă că Bisericile de lemn din Plopiş şi Şurdeşti vor figura în lucrare, despre acestea nu mai este cazul să vorbesc, existând suficiente documente scrise. Ele au apărut şi în ,,Maramureş - Tezaurul din Centrul Geografic al Europei, Album editat de Consiliul Judeţean Maramureş, Muzeul Judeţean Maramureş, Baia Mare, 2002, Editura Proema unde la pag. 48 figurează: ,,Biserica „Sfintei Uniri a Tuturor Românilor” construită în Şişeşti din iniţiativa părintelui greco-catolic dr. Vasile Lucaciu, în stilul Catedralei „Sf. Petru” din Roma, sfinţită în 1890. 246 Muzeul memorial „Vasile Lucaciu”de la Şişeşti. La pag 54: Biserica de lemn din Şurdeşti (1724). Patrimoniul UNESCO (G.R.). 247 La pag. 57: Biserica de lemn din Plopiş (1798). Patrimoniul UNESCO 248 III. Cu ,,Steaua” la Şişeşti. Sărbătoarea Crăciunului va fi cu siguranţă prezentată. Ceea ce aş dori să subliniez nu se referă la obiceiul de a merge cu Steaua, cu Viflaimul sau cu Irodul, tradiţii care sunt aproape identice pe întreg Maramureşul. La Şişeşti există o particularitate legată de modul de prezentare al ,,Stelei”, cea care a călăuzit pe cei trei magi, crai de la răsărit. Este vorba de ,,Înălţarea” Stelei cu ajutorul unui sistem de extindere bazat pe teoria pârghiilor. Prin urmare, Steaua are două componente. Una este Steaua propriu zisă, confecţionată din carton, pe care se lipeşte imaginea Maicii Sfinte şi sistemul de înălţare a stelei, construit din şipci de lemn legate între ele, fixate prin cuie ce permit extinderea şi adunarea lor. Steaua se aşează în vârful primei şipci de lemn şi se ,,înaltă” atunci cănd se rostesc cuvintele ,,steaua sus răsare”. Descrierea stângace a celor două componente o completez cu imagini care reliefează în mod concludent cele spuse mai sus. 249 V. Ştefan Şişeşteanul – pictor de biserici şi copist de cărţi bisericeşti scrise cu caractere chirilice – Ştefan Fişeşteanul, aşa cum se semnează acesta, este cel mai reprezentativ zugrav de biserici, icoane şi copişt de manuscrise, după cărti vechi bisericeşti din Depresiunea Băii Mari, cu predilecţie din zona comunei Şişeşti, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al IX-lea. Folosind penelul şi condeiul, ca un adevărat artist în cele două ramuri , ne redă în culori şi în litere, spiritualitatea romanilor din zona Şişeştiului. Faptul că el se semnează după ce-şi declară întrun fel identitatea, adică faptul că ar putea fi monah, din vechea mănăstire sau vechiul schit existent, conform tradiţiei, în Şişeşti, spunand că este: „făcută de mine cel mai mic al tuturor” sau “rob al tuturor”, ne arată că este conştient de importanţa muncii sale spre folosul comunităţii creştine din care făcea parte şi pentru noi generaţiile ulterioare. În Biblioteca Judeţeană “Petre Dulfu” din Baia Mare sunt în present următoarele manuscrise ce poartă amprenta condeiului lui Ştefan Fişeşteanul: “Învăţătură creştinească din Sfintele Scripturi scoasă şi tălmăcită spre folosul creştinilor cu sinacsariul a tot anul şi cu tropare la toţ(i) sfi(n)ţii şi obşte la toţ(i) sfi(n)ţii de rând…", din anul 1769; „Carte de învăţătură creştinească spre folosul tuturor creştinilor” (1770) şi „Propovedanie sau învăţătura din vechile scripturi” (1781). Credem că opera acestui mare pictor de biserici precum şi cărţile copiate de el sau de ucenicii lui, printre care se cunoaşte unul cu numele de Martin, nu sunt valorificate deplin, şi nu li s-au stabilit rolul lor adevărat în dezvoltarea culturii şi spiritualităţii româneşti în această parte a ţării, mai ales că până la 1918, zona Şişeştiului a aparţinut Cămării regale şi domeniului regal, colţ de pământ românesc care era înafara graniţelor Principatului Transilvaniei. 250 Foto: Iconostasul din Biserica de lemn din Şurdeşi, pictat în mod cert de Ştefan ,,Zugravul”. Foto: Reprezintă porţiunea din altarul din Biserica de la Şurdeşti unde se poate vedea semnătura autorului cu litere cirilice: ,,Zugravu Ştefan” 251 Prezint mai jos fotografii privind unele file din manuscrisele lui Ştefan Şişeşteanul, cel mai mare pictor de biserici de etnie romînă născut în ţinutul Maramureşuşui de pe vremea sa. 252 V. ,,Feciorescul” - jocul şişeştenilor. Cînd ai vorbit despre Ghiur, mi-am adus aminte de Feciorescul din Şişeşti, joc care nu este particularizat zonal şi nici sub aspect coregrafic. S-a materializat recent în mod natural în jocul care se face la Biserică, imediat după ce preotul dă binecuvântarea de la deschiderea sărbătorii ,,Udătoriul”, care a fost adus în actualitate în Şurdeşti de către poetul Dumitru Iuga. Renumitul violinist al Şişeştiului, Ioan Bud, l-a pus pe note şi l-a căntat de mai multe ori la petrecerile din satele de pe ,,Fişculaş”. Dacă consideri că ar fi utilă introducerea acestui joc, linie melodică şi coregrafie, pot să-i solicit lui Ioan Bud datele necesare pentru aceasta. „Udătoriul” la Şurdeşti (Foto: Emil Danciu) 253 Tabloul “Procesul Memorandiştilor” Gavril Babiciu Prietenia veche şi sinceră cu artistul plastic, Aurel Dan, m-a făcut să-i calc deseori pragul atelierului său, situat în «Centrul Vechi» din Baia Mare. Născut la Vima Mică, căsătorit la Rona de Sus, s-a instalat cu atelierul la jumătatea distanţei dintre cele două locuri de rezidenţă. Spun, de rezidenţă, deoarece domiciliul său, era atelierul. Într-o cameră, ce era folosită pe post de «depozit de tranzit» pentru tablourile sale, se găsea o pânză dragă mie. Azi, aduceam vorba despre ea. Mâine mai completam cu un nou argument. Ideea încolţită şi alimentată, din vreme în vreme, a dat roade. – Fie cum zici tu, îmi spune într-una din întânirile noastre. O s-o pregătesc şi apoi o ducem la Complexul muzeal «Vasile Lucaciu» din Şişeşti. Se ştie că de la vorbă la faptă este cale lungă. Şi totuşi... Iată 254 că în una din zile, pe «masa» de lucru a pictorului era tabloul «Procesul Memorandiştilor». Acest tablou a fost pictat înainte de revoluţia de la 1989, şi a fost expus în cadrul unei expoziţii cu tematică istorică. Apoi, interesul «galeriilor» de artă pentru astfel de pânze a încetat. Cred că acesta a fost şi «norocul» nostru, al şişeştenilor. – Cine-i face rama? mă întreabă Aurel. Apoi, se explică. Tabloul este mare, are nevoie de o ramă potrivită pentru a fi expus întrun muzeu. Numai rama lui a costat 3 milioane de lei, în banii anilor 2006. Plata a rămas în sarcina proprietarului. A durat până ce pânza a fost reconstituită, eu am zis că, de fapt, a fost pictată de nou. Când totul a fost gata ne-am hotărât ca predarea în custodie la Muzeul Judeţean Maramureş, care adminis-trează şi muzeul din Şişeşti, să se facă în cadrul 255 sărbătorii: «Şişeşti-vatră străbună». Şi aşa s-a ajuns ca în minunata zi de 12 august 2007, Duminecă, după Sf. Liturghie, şişeştenii să fie martorii predării şi expunerii tabloului «Procesul Memorandiştilor» la Complexul muzeal «Vasile Lucaciu» din Şişeşti. Mulţumim şi pe această cale lui Aurel Dan şi-l asigurăm de preţuirea noastă. 256 257 Udătoriul de la Şurdeşti138 Emil Danciu S-a adunat lume multă ca niciodată la sărbătoarea din acest an a UDĂTORULUI de la Şurdeşti. Localnici, mulţi îmbrăcaţi în frumoase costume populare, dar şi oaspeţi din cele patru zări şi-au dat întâlnire, în cea de a doua zi de Paşti, la biserica monument, unde, la orele amiezii (după Sf. Liturghie), avea să debuteze ediţia a XII-a a acestui străvechi obicei agrar. De pe treptele bisericii, sub raze de soare blând şi într-un peisaj încântăto r, cu pomii înfloriţi şi câmpul înverzit, preotul Cozmuţa a rostit împreună cu întreaga asistenţă Tatăl Nostru şi a dat binecuvântarea “actorilor” care urmau să-şi intre în rol. Cel dintâi adus în atenţia asistenţei a fost Marin Demian a lui Teofilu Buhii (ginere la Petrea lui Niculae a Badii de sub Piatra Roşie), un bărbat vânjos şi în puterea vârstei, despre care s-a aflat că ar fi ieşit primul la muncile câmpului din această primăvară. Odată desemnat şi confirmat în rolul Udătoriului, acesta a fost ridicat de trei ori pe braţe, ca să-l vadă tot poporul. Rând pe rând, au fost aleşi craii, jăndarii şi sfeşnicii, doctorul şi judecătorul, 138 Art. publicat în Graiul Maramureşului, Nr. 5805, Miercuri, 22 Apr. 2009, p. 1. 258 înmulţitorul, scăzătorul şi celelalte personaje, fiecare cu un rol bine stabilit în derularea ceremonialului ce urma să se desfăşoare, şi ei ridicaţi pe braţe în văzul asistenţei. Toate acestea fiind împlinite, dincolo de poarta bisericii s-a încins apoi primul joc, în care s-au prins doar bărbaţii, danţăuşii fiind acompaniaţi de taraful lui Vasile Goci, tocmit din vreme, după care alaiul a pornit spre casa sărbătoritului. Pentru a scurta din traseul ce ar fi trebuit străbătut, dată fiind depărtarea dintre biserică şi gospodăria acestuia, secvenţa cu căutatul de către feciori a unui bănuţ în cele cioate noduroase a avut loc în preajma scenei. Deşi bine ascunsă, moneda a fost descoperită de feciori, care au scăpat cel puţin pentru moment de spesatul jocului organizat seara. Pe drumul spre pârâu, unde urma să fie… udat, călătorind pe o tileguţă trasă de boi, Udătoriul, flancat de feciorii desemnaţi să-l păzească, a mai avut câteva tentative de a scăpa de sub supraveghere, pentru a ajunge de unul singur la pârîu. Dar de fiecare dată a fost prins şi repus pe aşternutul cu perini înflorite de pe tileguţă. Odată ajunşi la valea Răchiştii, vârstnicii din alai l-au udat cu apă rece şi cristalină pe cel sărbătorit, după care tot aceştia au făcut şi tradiţionalele urări de vremuri bune şi de roade bogate. S-a încins apoi dansul coşărcilor, s-a închinat cu oiegi înstruţate şi toţi cei de faţă au fost poftiţi să guste câte o felie de cozonac. Alte momente de joc şi voie bună s-au consumat la scena în aer liber, loc în care feciorii care au dansat cu femei măritate şi nevestele care s-au prins în horă cu flăcăi, dar şi cei care au păcătuit în post au fost bătuţi la tălpi cu maiul. După care a urmat spectacolul folcloric susţinut de artişti locali dar şi consacraţi, pentru a cărui organizare a depus multă osteneală Andrei Bărbos, petrecerea continuând pînă seara târziu. Cum am scris şi în avanpremiera acestui eveniment, spre cinstea lor, Consiliul local şi Primăria comunei Şişeşti (primar Gheorghe Bud) au decis ca Udătoriul să aibă loc, cu o cheltuială mai mică, şi în vremuri de criză. Ar fi fost nedrept şi trist totodată ca un obicei străvechi, readus nu fără eforturi în actualitate, şi despre care se ştie deja în întreaga ţară şi dincolo de hotarele ei, să fi fost aban259 donat. Să fim sănătoşi şi să ne reîntâlnim şi la ediţia viitoare! 260 Din înţelepciunea ţăranului român Inst. Elvira Rus Puţini sunt aceia dintre noi, care nu-şi amintesc cu nostalgie anii copilăriei petrecuţi la ţară. Chipurile dragi ale celor de demult ne însoţesc şi acum, iar în clipele de răgaz dăm frâu liber imaginaţiei şi ne întoarcem pe uliţele pietruite sau pline de colb. Vedem pe acei ţărani înţelepţi, care aveau răspuns la toate. Nu exagerăm cu nimic când spunem că erau adevăraţi creştini, adevăraţi specialişti în cultivarea pământului, creşterea animalelor, cunoaşterea vremii, dar şi adevăraţi pedagogi, când era vorba de educaţia copiilor pe care-i aveau şi care nu erau puţini la număr. În continuare, prin câteva exemple, încercăm să aducem argumente în sensul celor afirmate mai sus. Întreaga viaţă a ţăranului român era călăuzită de credinţa în Dumnezeu, de la ale cărui porunci, doar uscăturile satului se lepădau. De pretutindeni, de pe toate uliţele şi cărările, la chemarea clopotului, toată suflarea satului, cu mic, cu mare, se îndrepta spre biserică, pentru a asculta, iar mai apoi a trăi în fapt învăţătura biblică. Duminica nu lipseau de la liturghie numai cei ce erau în imposibilitatea de a se deplasa. Se îngrijeau mereu de suflet..., dar în aceeaşi măsură şi de trup. Badea Gheorghe Şişeştean a lui Niculaia Gheorghii lui Dănilă, în vârstă de 80 de ani, ne spune că şişeştenii, pe vremea când tatăl său era tânăr, aveau următorul meniu când erau la cosit ( muncă foarte grea). Astfel, dimineaţa se servea mămăligă cu brânză, la amiază, fasole cu carne de porc, la ugină slănină şi lapte acru. Pentru a vedea dacă era un Foto: Valentin Ganţă meniu specific pentru Şişeşti, am extins investigaţia noastră şi în Tulghieş, comuna Mireşu Mare, unde am luat informaţii de la Bârle 261 Victor, 79 de ani şi în Budeşti, unde am stat de vorbă cu Marinca Gheorghe de 73 de ani. Am constatat că meniul era acelaşi, doar că la Budeşti erau la căutare păstăile. Trebuie menţionat că din meniu nu lipseau nici produsele din grâu, în special plăcinta, dar predominante erau produsele din porumb. Peste tot lipsea alcoolul, care se servea doar la ocazii. Credem că nu întâmplător bunicii şi străbunicii noştri au ales acest meniu. Ei cunoşteau efectul benefic al acestor alimente. Dr. D. C. Jarvis, în lucrarea „Produse apicole şi alte remedii naturale în reumatism”, afirmă că ţăranii din Vermont, S.U.A., foloseau şi ei cu precădere porumbul, pentru că preparatele din porumb măresc capacitatea la efort susţinut (pag. 75). Dr. Jean Valnet, în lucrarea „Tratamentul bolilor prin legume, fructe şi cereale”, referitor la porumb, afirmă următoarele: conţine materii azotate, grase, hidraţi de carbon, săruri minerale, calciu, fosfor, fier, vitaminele B şi E, foarte hrănitor, energetic, reconstituient moderator al tiroidei (pag. 265). De la acelaşi autor aflăm despre fasole că este: nutritivă, energetică, recostituientă, reparator al sistemului nervos, conţine proteine, fosfor, potasiu, fier, calciu, vitaminele B şi C, acid uric şi că în fitoterapie păstăile se folosesc contra anumitor albiminurii, diabet, insuficienţă hepatică. Este de prisos să amintim efectul benefic al laptelui dulce, iaurtului şi laptelui acru. Cu siguranţă că bunicii noştri nu cunoşteau compoziţia acestor alimente, dar cunoşteau efectul lor binefăcător şi introducerea lor în meniu demonstrează că ştiau să-şi îngrijească sănătatea. Apreciativ este faptul că ţăranul român ştia să-şi caute de trup, dar în aceeaşi măsură şi de suflet. 262 Motto: „Omagiu etern părinţilor mei” „Înţeleptul” Gavril Babiciu Fotografia devine operă de arta atunci când în vizorul unui aparat foto priveşte ochiul unui artist. Unul dintre marii artişti fotografi pe care i-a avut Maramureşul a fost Iuliu Pop. Născut la Seini a urmat cursurile Facultăţii de Drept şi a fost încadrat ca jurist la Centrul de Proiectare Judeţean Maramureş. În orice deplasare o făcea, avea cu el aparatul foto. Într-o dimineaţă de vară, a anului 1980, îl întâlnesc studiind figurile din piatră din „Sfatul bătrânilor” situat în faţa Palatului Administrativ din Baia Mare. Intru în vorbă cu el şi cum subiectul era legat de bătrâneţe ajungem la faptul că a făcut multe portrete de oameni vârsnici. Îşi amintea că dintre toate o fotografie făcută la Şişeşti i-a adus cele mai multe satisfacţii şi elogii în cadrul unei expoziţii personale realizate la Bucureşti. Era vorba despre un portret, frumos, pus în ramă la mărimea naturală, de 1/1, pe care la denumit „Înţeleptul”. Ştii, îmi povestea Iuliu Pop, fiecare figură îţi transmite caracterul omului, şi astfel eu găsesc denumirile adecvate. Nea Pop, dumneata ştii că eu sunt din Şişeşti, te rog să-mi dai mai multe detalii despre acest portret. Îmi povesteşte cum a mers odată la şcoala din Şişeşti, iar din drum a luat-o pe cărare, nu pe uliţă. Înainte de a intra în uliţă, a găsit la coasă un ţăran bătrân, a intrat în vorbă cu el şi apoi au legat o discuţie interesantă. Aşa a ajuns să-i facă o fotografie. Cu o altă deplasare la Şişeşti, l-a întâlnit din nou pe acest ţăran, era iarnă, avea altă „ţinută”. Ca fotograf nu putea să rateze ocazia de a-l fotografia. În timp ce-mi dădea aceste informaţii, un gând stăruitor îmi dădea târcoale. Când eram mai mic ştiu că împreună cu tata mergeam la coasă pe terenul situat între badea Gheorghe, a vecinului Nicolae Şişeştean şi grădina lui Mnihaiu Pintii. Nu cumva aici a găsit artistul fotograf pe „înţeleptul” ţăran? – Nea Pop, unde este acum tabloul cu acest portret? L-am întrebat. 263 – La mine în garaj, primi-i răspunsul. Fără să stau mult pe gânduri l-am întrebat: – Când aş putea să-l văd? – Când vrei, chiar şi acum. Te rog aşteaptă câteva momente aici. Am lăsat la o parte activitatea planificată şi m-am dus la parcare, am luat maşina şi am revenit. În câteva minute am fost în faţa garajului blocului în care locuia Iuliu Pop. Intrăm şi constat imediat că de mult n-a intrat roată de maşină în acest garaj. Aveam în faţă un atelier fotografic înzestrat cu toate cele necesare. Cameră obscură, baie de developare, uscător, tăietor, ... precum şi un „banc”, unde se executau ramele pentru tablouri. Pe pereţi şi pe lângă aceştia, tamlouri, tablouri, ... o adevărată expoziţie. Fără nici o ezitare, ştia exact unde era, îmi scoate dintre celelalte tablouri rama cu „Înţeleptul”. Am rămas fără grai. Tata murise în 1970, trecuse 10 ani de cînd era „sub glie taică şi sub cruce”. Tabloul cu fotografia lui în mărime naturală mi-a dat senzaţia că-l văd aievea.... Mă despart atunci de artistul fotograf numai după ce i-am smuls promisiunea că va veni la Şişeşti să-i facă o fotografie şi la mama mea. Din acel moment în locuinţa mea la loc de cinste era aşezat acest tablou. Odată, de Sfântă Mărie Mare l-am dus acasă, în sat. Ne-am adunat întreaga familie şi l-am plâns pe cel ce ne-a fost soţ, părinte, educator şi totodată dictator şi dojenitor. Iuliu Pop s-a ţinut de 264 promisiune. M-am trezit odată cu el la poartă. O oră întreagă a discutat cu mama şi numai apoi şi-a scos aparatul pentru a o fotografia. --„Stai să-mi dau jos căbatul de dublin, că tare-i hâd şi nu vreau să-l iei în poză”, zise mama. -- Nu, nu, lasă-l pe dumneata, deoarece eu aşa te-am găsit, când am venit aici. Fotografia o fac pentru mine. Petru dumneata poţi să te îmbraci cu haine de sărbătoare. Şi uite aşa s-a ajuns la realizarea tabloului fotografic cu portretul mamei. Prietenul meu, Vasile Tomoioagă din Vişeul de sus, maistru instructor, dar şi violonist şi pictor amator, văzând cele două portrete mi-a sugerat ideea realizării unui portret comun. S-a pus pe treabă şi numai cu un creion grafit a realizat un nou tablou deosebit pentru mine. Acum cele două portrete sunt în atelierul de pictură al familiei Ganţă din Baia Mare urmând ca în culori şi cu talentul acestor pictori să fie realizat un nou portret, de data aceasta după regulile artei picturale pentru a întregii galeria personală a familiei mele. 265 Credinţa şişeştenilor Gavril Babiciu Discordia, ca să nu o numesc altfel, intervenită în comuna Şişeşti pe tărâm religios, dar mai ales animozităţile declanşate, după revoluţia din 1989, în familia mea, m-au determinat să aprofundez cunoaşterea vieţii spirituale a moşilor şi strămoşilor mei şişeşteni. Aşa am început să caut răspunsuri certe la lucrurile necunoscute şi să nu mă aventurez în discuţii a căror singur temei era zvonul public sau tradiţia unor persoane. Mai întâi am dorit să mă conving dacă românii din Ardeal au fost sau nu ortodocşi înainte de 1700, an de referinţă pentru crearea Bisericii Unite cu Roma. Nu mi-a fost greu deoarece în monumentala lucrare, a dr. Ioan Mihalyi de Apşa, ,,Diplomele Maramreşene” am găsit documente certe referitoare la acest subiect. În Diploma 62, document de necontestat, se scrie: 1391, 13 August, Constantinopole. Antoniu, patriarchul Constantinopolei, primeşte şi binecuvânta darul făcut prin Balicza vodă şi Drag Meşter mănestirei din Maramureş, fundate în numele St. Archangel Michail. Beserica o ia sub protecţiunea sa, pe egumenul Pachomiu luîndrepteţeşte se primească venitele ţinuturilor: Selagiu, Medieş, Ugocia, Berşava, Ciceu, Balvanos şi Almazigy, se aibă deplină autoritate peste toţi preuţii şi credincioşii de acolo, se-i înveţe, se-i judece în cause besericeşti şi în toate serviciile dumnezeesti se amintească pe patriarchul seu”.139 Iată deci, Biserica de la Peri, Maramureş, la anul 1391, avea jurisdicţie asupra bisericii din Şişeşti în care la Sf. Liturghie, preotul avea datoria să „amintească pe patriarchul seu” adică pe Patriarhul de la Constantinopol. Tot aici, acest mare istoric arată: „Religiunea creştină în genere, dear mai ales cea de ritul oriental este religiunea celor asupriţi, cătră denşii e adresat cuventul: „Fericiţi sunt cei ce plăng, că aceia se vor măngăia" (Mateiu 5. 4.)”; „Situaţiunea geografică, originea poporului român au adus cu sine, că imperiul bizantin, şi după aceea cel bulgărersc, au avut la noi oareşcare influinţia, ce se arată şi din acest chrisobul. Copie după Dr.Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome Maramureşene din secolele XIV şi XV, Ediţia a II-a, Editura Dragoş Vodă, Cluj-Napoca, 2000, pp. 109-111. 139 266 Precum a fost serac pământul cu locuitorii sei, asia era seracă şi beserica”; „Având egumenul dreptul de a consecra beserici, de a ave autoritate deplină peste toţi preuţi, de a judeca în toate causele besericeşti, se poate deduce că abbatele avea jurisdicţiunea episcopească, ca şi cel din muntele Pannoniei (Panonhalma), ca atari erau recunoscuţi şi urmaşii lui Pachomiu pană la penultimul episcop reseritean al Maramureşului, Dositheu, care ancă şi la anul 1728 ordinase preuţi de origine din Transilvania (vezi la N. Nilles: Symbolae, I, 494) Despre densul vezi multe frumoase la Eudoxiu Baron de Hurmuzaki: Fragmente zur Gesichte der Romănen, tom. II. Participarea mirenilor la alegerea dovedeşte că alesul nu era numai calugher, dear era deodată şi capul preuţilor mireni; papa Grigorie IX numeşte în bulla amintită din anul 1234 pe episcopii romăni de pseudoepiscopi, dear pentru aceea tot episcopi erau la poporul lor”; „Acest document era scris în limba greacă modernă, cănd s-a întărit prin regele Uladislau II (vezi la anul 1494) s-a tradus în acest text latin. Textul grecesc, aflat oare undeva în Moldova, s-a publicat prin Michail Cogălnicean în „Archiva romană". Ivan Telfy, professor de limba grecă la universitate din Pesta, s-a dechiarat că textul latin e traducere fidelă”140. Se pune întrebarea: Pentru ce perioadă de timp a fost valabilă această jurisdicţie? Avem răspunsul tot prinre-un document scris, de data aceasta emis de cancelaria Regarului ungar. Prin Diploma 352, regele Ungariei, la un secol distanţă emite următoarea hotărâre: „1494, 14 Mai, Cassovia. Regele Uladislau, la suplica lui Hilariu, egumenul mănăstirei închinate sântului Michail Archangel din Maramureş, (Mănăstirea Peri n.n.) înnoeşte şi confirmă literile lui Antoniu, patriarchul Constantinopolei, despre drepturile şi libertăţile numitei mănăstire şi stătoreşte că egumenul Hilariu se fie cu reverenţiă cătră episcopul din Munkacs, ear cătră Archiepiscopul din Transilvania, ca şi superiorul seu, cu supunere şi ascultare”.141 Prin urmare, la 1494, în Biserica de lemn din Şişeşti se oficia Sf. Liturghie după ritul bizantin, iar episcopul românilor, sub aspect 140 Ibidem. Copie după Dr.Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome Maramureşene din secolele XIV şi XV, Ediţia a II-a, Editura Dragoş Vodă, Cluj-Napoca, 2000, pp.606-608. 141 267 canonic era condus de patriarhul de la Constantinopol dar în acelaşi timp, să fie cu „reverenţă” faţă de omologul său, episcopul de la Munkacs şi cu „supunere şi ascultare” faţă de superiorul său, Arhiepiscopul Transilvaniei. Până la 1526 nu se puteau schimba lucrurile în domeniul religios. Prin pierderea băttăliei de la Mohacs, Regatul ungar este împărţit, mai îtâi în trei părţi iar ulterior în două. Rezultatul acestei împărţiri a determinat ca anii următori să constituie cei mai grei şi zbuciumaţi pentru credincioşii din Şişeşti. Nu este locul în cadrul acestei teme să ne ocupăm de consecinţele noii împărţiri administrative. Voi aminti doar faptul că Şişeştiul este ataşat Ungariei Superioare sub jurisdicţia statală austriacă, nefăcând parte din Principatul Transilvaniei, constituit la 1541 fiind vasal Imperiului Otoman. Acest fapt deosebit de important pentru viaţa ulterioară a şişeştenilor nu a fost încă sesizat de cei care au încercat, până în prezent, să ne furnizeze date monografice despre satul nostru natal. Prin urmare, Şişeştiul devine ,,un ţinut de graniţă” între cele două mari imperii. Acest ţinut de graniţă se mai numea şi „teritoriu închinat”, adică, teritoriul aparţinea din punct de vedere juridic şi administrativ de Ungaria Superioară, ce avea centrul de reşedinţă la Pojony, Bratislava de azi, din Republica Slovacia, inclus la acea vreme în Imperiul Habsburgic. Dările impuse de statul austriac, erau obligatorii pentru şişeşteni dar în acelaşi timp ei plătea şi un tribut Paşalâcului turcesc cel mai apropiat. În cazul nostru, al şişeştenilor este vorba de cel de la Oradea. Din această perioadă ar rămas simbolurile de semilună fixate pe crucile bisericilor româneşti din ,,teritoriile închinate”. Cu toate acestea, în momente de conflict armat între cele două imperii, şi nu numai, turcii făceau repetate incursiuni şi pustiau aceste teritorii deoarece erau lipsite de apărare din partea imperialilor. Din punct de vedere religios nu s-au produs tulburări în zona comunei noastre deoarece turcii manifestau o toleranţă totală faţă de religie iar centrul puterii imperiale era departe de zona noastră. Bisercica apuseană, catolică, este zguduită de mişcări religioase care se nasc ca urmare a dezvoltării sociale şi apariţiei conştiinţei de apartenenţă la o anumită etnie. Mişcarea husită pornită din Cehia se extinde şi în Regatul ungar, ba chiar şi în Moldova şi Ţara Românească. 268 Papalitatea ripostează dur şi prin Ordinul minoriţilor, ordin ce a primit misiune inchizitorială, reuşeşte să stopeze această erezie. Răspândirea acestei mişcări în provinciile româneşti are ca efect secundar faptul că românii ortodocşi din Transilvania sunt asimilaţi cu husiţii şi astfel pentru prima dată în istorie începe lupta de combatere prin mijloace violente ale schismaticilor de români. Astfel, la anul 1436 Papa Eugenius IV, ,,numesce pe Iacobu de Marchia, profesorulu călugărilor minoriţi, ca inquisitoriu în contra ereticilor din Ungaria.”142 ,,Arhidiaconulu catolicu din Timişoară invită pe călugărul inquisitoriu, Iacobu de Marchia, să treacă şi în părţile bănatului pentru stârpirea credinţei eretice”143 iar ,,George, episcopulu catolicu din Transilvania, roagă pe călugăru inquisitoriu, Iacobu de Marchia, că după terminarea misiunii sale în dieceza Orăzii-mari, să treacă numai de câtu în Transilvania, ca să extermineze secta eretică de acolo.”144 Vedem că misiunea inchizitorului în Ungaria şi Transilvania, nu s-a limitat numai la reformiştii husiţi ci şi la ,,şişmaticii” de români. La 1436 ,,Arhiepiscopulu de Strigonu recomandă Papei Eugeniu IV, pe inquisitorulu Iacobu de Marcia, care a stârpitu secta Husiţiloru din Ungaria, şi a întorsu la credinţa catolică pe mai mulţi şismatici (Români) (et circa conuersionem eorumdem haereticorum, et etiam multorum Schismaticorum)”145 Reformele lui Luther şi Calvin nu mai pot fi oprite. Aderenţa noilor confesiuni în Transilvania este favorizată de indiferenţa ocupanţilor turci faţă de religia popoarelor vasale. Saşii din Ardeal îmbrăţişează cultul luteran iar maghiarii pe cel calvin. La ClujNapoca apare o mişcare religioasă nouă, unitariană, la care aderă în special populaţie de etnie maghiară. Aşa se face că Unio trium naţionum, alianţa politică dintre naţiunile stăpânitoare din Transilvania este dublată de acceptarea oficială a manifestărilor celor 142 Documente privitoare la Istoria Românilor,1346-1450, culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. I, Partea 2, Bucureşti, 1890, p. 603. 143 Documente privitoare la Istoria Românilor,1346-1450, culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. I, Partea 2, Bucureşti, 1890, p. 605. 144 Documente privitoare la Istoria Românilor,1346-1450, culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. I, Partea 2, Bucureşti, 1890, p. 605. 145 Idem, p. 608. 269 trei culte: lutheran, calvin şi unitarian, care devin religii „recepte”, adică oficiale, acceptate de stat, pe când religia românilor continuă, ca de altfel şi naţiunea română să aibă un regim juridic de toleranţă relativă. Am folosit cuvântul „relativă”, deoarece acum începe cu adevărat o perioadă de influienţare directă de a determina pe români să adopte una din cele trei credinţe recepte, străine etniei noastre. ,,La anul 1697 se puseră calvinii unguri cu toată puterea a împiedeca prin guvern trecerea la unire a românilor ardeleni.”146. Pe de altă parte, la anul 1907 scrie foaia ungurească din Budapesta ,,UJ Lap” : ,,să ne gândim numai cât de salutar micşorează puterea cumplită a Românilor împrejurarea CĂ SUNT DEZBINAŢI ÎN RELIGIUNEA Romano-catolică, Greco-catolică şi Greco-orientală.”147 («Uj Lap», Nr. 209 din 1907. În articolul de fond). Această stare de lucruri existentă în Principatul Transilvania nu are o influienţă decisivă asupra şişeştenilor dint-un motiv uşor de înţeles dar care nu a fost bine lămurit. Şişeştiul nu făcea parte din Principatul Transilvania. Graniţa dintre Ungaria Superioară, inclusă în Imperiul Hhabsburgic era pe traseul: Podul de la Lăpuşel peste drumul ce ducea spre Dej-Cluj, albia râului Lăpuş, Podul de la Cătălina, Podul de la Dumbrăviţa, hotarul sudic al satelor Dumbrăviţa, Şindreşti, Cetăţele şi Şurdeşti până la râul Cavnic. Jumătate din localitatea Cavnic, adică malul drept al râului aparţinea de Ungaria Superioară iar malul stâng ţinea de Principatul Transilvaniei care se întindea şi în zona Maramureşului istoric. Cât priveşte Districtul Chioar trebuie de precizat că şi acesta a constituit un teritoriu care uneori aparţinea de Principatul Transilvaniei iar alteori austriecii reuşeau să-l supună, deoarece Cetatea Chioar reprezenta un punct strategic în cadrul luptelor permanente dintre cele două mari imperii. Această realitate istorică specifică zonei Şişeştiului face ca şi momentul religios al anilor 1698-1701, să nu aibă o importanţă deosebită pentru acest ţinut. Am căutat documente care să confirme atitudinea şişeştenilor faţă de unirea unei părţi a preoţimii românilor şi a credincioşilor pe Şincai, chron. A. 1697 (după virgilPop, p.23. Virgil Pop, Ortodoxia română şi alte religii creştine, Editura gutinul, Baia Mare, 2007, p. 24. 146 147 270 care-i păstoreau cu biserica Romei. Până în prezent din conţinutul celor două documente, din 1698 şi 1700 de unire a unor preoţi din Principatul Transilvaniei cu Biserica Romei, nu am putut trage o concluzie certă cu privire la aria din care erau preoţii care au semnat documentele respective. Oricum, pentu zona Şişeşti, aceste documente nu au avut nici un rol, deoarece, aşa cum am arătat mai sus, din punct de vedere politic, administrativ şi religios, acest ţinut era sub coordonarea austriacă prin unitatea administrativ-politică denumită Ungria Superioară cu reşedinţa la Pojony. Fiindu-mi clară această situaţie jurisdicţional-teritorială miam pus întrebarea firească: cum s-a derulat trecerea parohiilor române ortodoxe din Ungaria Superioară, prin urmare şi a parohiilor din zona Şişeştiului, la greco-catolicism? Pentru a nu crea o polemică nefondată faţă de aceste realităţi istorice, pe care eu nu leam cunoscut până acum, şi care cu siguranţă par pentru unii dintre cititori incredibile, mă voi limita la prezentarea unui document inedit, fără a-l interpreta, lăsând la puterea de înţelegere a fiecărui şişeştean însemnătatea şi efectele religioase ale acestuia. Documentul 98148 „1727, ianuarie 27, Baia Mare. Adeziunea clerului de rit grec din comitatul Satu Mare, zona Baia Mare, la Unirea cu Biserica Romei. Anno domini 1727, die 27 January in Libera Regiaque Civitate Nagy Banensis I<nclyti> Co<mi>t<a>tui Szathmariensis adjacente habita Celebrata est Congrega<tio> V<enerabili> Cleri Graeci Ritus Unitorum sub Praesidio Ill<ustrissi>mi ac R<everendissi>mi D<omi>ni Ioannis Jose<phi> Hodermarszky Ep<isco>pi Munkacsiensis Vicariis G<ene>ralis et in spiritualibus Causar<um> Auditores etc. Assistentibus Adm<odum> R<everen>do D<omi>no Simeone Olsavszky Prenominati Ep<isco>pi Munkacsiensis a latere Causarum Auditore et Capellano, item Adm<odum> R<everen>do D<omi>no Thoma Iakussy, Archi Presbytero de Maraborsy, Adm<odum> R<evereno>do D<omi>no Demetrio Episcopia Greco-catolică de Munkacevo, Documente, Editura Muzeului Sătmărean, noiembrie 2007, p.237-239 , copie fidelă după originalul existent la Arhiva de Stat a regiunii Transcarpatia, fond 151, opis 1, dosar 402, f. 7. 148 271 Görögh Archi P<resbyter> Feketefalusiensi et Adm<odum> R<everen>do D<omi>no Joanne Sztan Archi P<resbytero> Lazfalusiensi in qua Professionem Fidei fecerunt sequentes et subscriptorunt ut sequitur Toma Iacob Protopop de la Borşii m<anu> p<ropria> Mihail Kîrste paroh din Farkaşa m<anu> p<ropria> Ioan Cionka paroh din Sirbi Timoteiu Kozma paroh din Tamaia Chirila Tenta paroh de Aciua Gheorghii Vidra paroh din Pomi m<anu> p<ropria> Dumitru Gusar paroh din Vîşmart m<anu> p<ropria> Grigorie Sima paroh din Borgid m<anu> p<ropria> Antonie Buţ paroh din Lipov m<anu> p<ropria> Gavril Rad paroh din Lipou Gheorghii Popovici paroh din Sii m<anu> p<ropria> Gheorghii Iosipanu paroh de Ardusad m<anu> p<ropria> Dumitru Greku potrupop din Fekete Falo Toma Lazar paroh de Felşu Uifalu m<anu> p<ropria> Andrei Lazar de Felşu Uifalu Eustratii Migor paroh de Kekeş Petru Pintie paroh de Groşu Ioan din Gruş Ioan Madalici paroh de Alşu Uifalu Gavrila Paul paroh din Hidek Kut Constan Jenke din Hidekkut Vasile Fonai paroh de Buşiac Pavel Tupiţa paroh din Monoştor m<anu> p<ropria> Ilieş Ştefanici Paroh de Cekarlu Ştefan Gedrghievici Paroh de Aşu Fereneziu m<anu> p<ropria> Vasilii Fekete Paroh de Iloba m<anu> p<ropria> Flora Popan Paroh de Feketefalu Petru Madalici Paroh de Lenardfalu m<anu> p<ropria> Ioan Stan Protopop Laţfaluşi (Şişeşti, n.n.) m<anu> p<ropria> Zaharia Poduţ Paroh din Baifaloşi (Dăneşti, n.n.) 272 n.n.) Ioan Iepce paroh de Laţfalu (Şişeşti, n.n.) Gheorghii Kosta paroh din Laţfalu (Şişeşti, n.n.) Ioan Stefanuţ paroh de Madiar Kekişu (Unguraş, n,n.) Ioan Cozma paroh de Orosfalu (Rus, n.n.) Daniil Moralu paroh de Donbronviţa (Dumbrăviţa, n.n.) Theodor Gherasin paroh de Pustagelis (posibil Bontăieni, Teodor Ţinarman paroh de Diurtiefalu (Cetăţele, n.n.) Ioan Bud paroh de Şurdafalu (Şurdeşti, n.n.) Vasilii Goloman Paroh de la Nigre m<anu> p<ropria> (Negreia, n.n.) Iacobus Toma Archi P<resbyter> Maraborsensis Michael Kirszte P<arochus> Farkasfalvensis Ioannes Csonka P<arochus> Szirbensis Tymothaeus Kozma P<arochus> Temiensis Csirillus Czinta P<arochus> Acsvensis Georgius Vidra P<arochus> Pomensis Demetrius Huszar P<arochus> Veres Martensis Gregorius Szima Par<ochus> Borhidensis Antonius Bucz P<arochus> Lipoviensis Gabriel Râd P<arochus> ejusdem loci Georg<ius> Popovics P<arochus> Szinervaralyensis Georg<ius> Josipân P<arochus> Ardoszadiensis Demetrius Görög Ar<chi> P<resbyter> Fekete Falvensis Lazarus Toma P<arochus> Felsofalvensis Andreas Lazar P<arochus> ejusdem loci Eustatius Migor P<arochus> Kikensis Petrus Pintye P<arochus> Tokefalvensis Ioannes Gros P<arochus> ejusdem loci Ioannes Madalics P<arochus> ejusdem loci Gabriel Paul P<arochus> Hidegkutensis Constantinus Zsenke P<arochus>Hidegkutensis Basilius Fonaj P<arochus> Busakiensis Paulus Tupicza P<arochus> Monostoriensis Stephanics Elias P<arochus> Sikarlojensis Stephanus Gyorgyovics P<arochus> Also Ferneziensis 273 Basilius Feket P<arochus> Ilobensis Florentius Pap P<arochus> Feketefalvensis Petrus Madalics P<arochus> Lenardfalvensis Ioannes Sztân Archi P<aresbyter> Laczfalvensis (Şişeşti, n.n.) Zacharias Paducz P<arochus> Banfalvensis (Dăneşti, n.n.) Ioannes Iebcse P<arochus> Laczfalvensis (Şişeşti, n.n.) Georgius Kopta P<arochus> Laczfalvensis (Şişeşti,n.n.) Ioannes Stephanucz P<arochus> Magyar Kekensis (Unguraş, n.n.) Ioannes Kozma P<arochus> Orosfalvensis (Rus, n.n.) Daniel Moral P<arochus> Dobroviczensis (Dumbrăviţa, n.n.) Theodorus Geraszim P<arochus> Pusztacseliasensis (posibil Bontăieni, n.n.) Theodor Czimermân P<arochus> Gyertanfalvensis (Cetăţele, n.n.) Ioannes Bud P<arochus> Surgefalvensis (Şurdeşti, n.n.) Basilius Golomân P<arochus> Nigrefalvensis (Negreia, n.n.) (Arhiva de Stat a regiunii Transcarpatia, fond 151, opis 1, dosar 402, f. 7, original.) Consider utilă prezentarea documentului prin care credincioşii şi parohiile din Districtul Chioar şi-au exprimat ,,liber” adeziunea faţă de episcopul de la Munkacevo, deoarece nu este cunoscut de către şişeşteni, cu precizarea că, între Episcopia Făgăraşului şi cea de la Munkacevo a existat o continuă bătălie pentru arondarea teritoriilor din Bihor şi Sătmarul sfârşitului de veac XVII şi începutul veacului XVIII. Documentul nr. 26149: „1699, iunie 12, Şomcuta Mare. Scrisoare a preoţilor români de rit grec din Chioar, prin care aceştia recunosc jurisdicţia episcopului unit de Munkacevo, Ioan Iosif de Camillis, şi cele patru puncte ale Unirii cu Biserica Romei. Colectiv, Episcopia Greco-catholică de Munkacevo: documente, Ed. Muzeului Sătmărean, 2007, p. 66 – 68. 149 274 [Ir] Nos infra scripti Sacerdotes Valachi Ritus Graeci in Comitatu Köváriensi Comorantes, tenore praesentium Notum facimus omnibus, quibus expedit quod cum non habeamus proprium Ep<isco>pum Ritus Graeci in istis Partibus residentem et sine Capite esse non possimus, recognovimus et recognoscimus D<omi>num Joannem Josephum de Camellis Ep<isco>pum Munkaczien<sis> ipsi que promissimus et promittimus debitam obedientiam in omnibus tanqvam Pastori Nostro, et annuam Recognitionem Praeterea declaramus, qvod quatuor illa puncta quae sua Sacra<tissi>ma Ma<jes>tes D<omi>nus noster Clemetissimus in suo Benignissimo Decreto dato Viennae Austriae die 2 mensis Maji Anno 1698 proposuit nobis Credenda, firmiter credimus et publicae profitemur et cum Catholicis, sive cum S<ancta> Romana Ecclesia Uniţi esse volumus, in Punctis Fidei, ac Religionis sicut caeteri Sacerdotes Superioris Hungariae. In cujus rei memoriam et firmitatem dedimus hanc Scripturam a nobis subscriptam. Die 12 Juny 1699 in Pago Soncuta Protopop Thoder ex Ruocher cum tota nostra Synode m<anu> p<ropria> Ego Popa Ionucza volo m<anu> p<ropria> Ego Popa Urssu volo m<anu> p<ropria> Ego Popa Gabriel, volo m<anu> p<ropria> Ego Popa Gligorie, volo m<anu> p<ropria> Popa Thodor, volo m<anu> p<ropria> Ego Popa Temothei, volo m<anu> p<ropria> Ego Popa Georgie, volo m<anu> p<ropria> Ego Popa Petru, volo m<anu> p<ropria> Popa Ursu, volo m<anu> p<ropria> Popa Ion Koruja m<anu> p<ropria> Popa Ion dissi m<anu> p<ropria> Popa Theodor, volo m<anu> p<ropria> Protopop Theodor ex Lemin cum tota mea Synodo m<anu> p<ropria> Ego Popa Vassilie m<anu> p<ropria> Ego Popa Timothei m<anu> p<ropria> Popa Vassil, volo m<anu> p<ropria> 275 Ego Popa Moisse m<anu> p<ropria> Ego Popa Nistor, volo m<anu> p<ropria> Ego Popa Ion, volo m<anu> p<ropria> Ego Popa Szava, volo m<anu> p<ropria> Ego Popa Michaju, volo m<anu> p<ropria> Popa Nikiphor m<anu> p<ropria> Popa Nikit m<anu> p<ropria> Pop Alipdinni m<anu> p<ropria> Popa Vessiu m<anu> p<ropria> [lv] <Varia> producto Latino vero, ac genuino originali praesentis copiae Vallachico Idiomate subscripta Nomina Proto et Poporum ex eodem per me fideliter in Latinum traducta esse hisce verifico Viennae Die 13ta Mensis Iunii A<nn>o 1766. Sabba Lazarevitz m<anu> p<ropria> Qua C<esar>eo Reg<iaeque> Illyr<icum> Interpretio 12me Iunii 1699 13ta Iunii 1766 <Sigiliu personal din ceară neagră> Kovariensis Co<mi>t<a>tus G<raeci> R<itus> Cathol<ici> Valachi Sacerdotes, Jurisdictioni Josephi de Camillis Ep<isco>pi Munkacsiensis subjecti esse cupiunt ut tote capite Spititualibus Ritus destituti.(Arhiva de Stat a regiunii Transcarpatia, Fond 151, opis 1, dosar 141, f. 1-2, copie.)” Nu voi face comentarii referitoare la aceste documente. Voi reaminti doar faptul că, la anul 1907 foaia ungurească din Budapesta ,,UJ Lap” scrie referitor la religia românilor: ,,să ne gândim numai cât de salutar micşorează puterea cumplită a Românilor împrejurarea CĂ SUNT DEZBINAŢI ÎN RELIGIUNEA Romano-catolică, Greco-catolică şi Greco-orientală.”(«Uj Lap», Nr. 209 din 1907. În articolul de fond).150 Documentul cel mai vechi care prezintă date certe din fiecare localitate din Ardeal, este un registru ce a căpătat denumirea de Matricolă. La fiecare parohie s-a introdus acest registru iar preoţii aveau obligaţia să consemneze în acesta: naşterile, căsătoriile şi Virgil Pop, Ortodoxia română şi alte religii creştine, Editura gutinul, Baia Mare, 2007, p. 24. 150 276 decesele din localitatea respectivă. În Şematismele (anuare statistice cuprinzând date despre parohii) editate, pentru fiecare parohie se menţionează anul de când aceasta a introdus Matricola. Acest important document istoric ce a fost ţinut la parohia din Şişeşti este la ora actuală în faza de cercetare ştiinţifică la Muzeul Judeţean Maramureş, şi în curând, muzeograful Marius Câmpianu v-a scoate de sub tipar şi va pune la îndemâna fiecărui şişeştean, rezultatul acestor cercetări. Aici voi menţiona doar că, prima pagină din acest deosebit de vloros document pentru istoria reală a Şişeştiului de la capitolul „nou născuţi”, are rubricile cu următoarele menţiuni: Numele şi Numele Numele şi Numele şi Luna şi porecla de botez porecla porecla ziua slujitorului părinţilor nănaşilor naşterii Ştefan Todor Bud Petru Preoteasa Februarie Poduţ miruit Parasca Todora 19 Anii Domnului Numărul casei Neamul lui de lege 1787 37 grecească În anul 1793, vine în Şişeşti un nou preot care va schimba rubricile din Matricolă, după cum urmează: Anul Luna şi Numele de Numele şi Numele şi Rituşul Numele Ziua botez Porecla Porecla paroh. Naşterii părinţilor nănaşilor 1793 iunie Firona Tentiş Chiş Rutean Şerban 15 Grigorie Văsălie Dumitru Cele menţionate mai sus le dovedesc prin fotografiile de mai jos care redau grafica reală din Matricola Şişeştiului. 277 1. Prima menţiune făcută în anul 1786, februarie 19. 2. Menţiunea din anul 1793, iunie 15. Foarte interesantă este menţiunea făcută la rubrica ce se referă la credinţa în care este botezat noul născut. Noţiunea „Neamul lui de lege”, rubrică trecută cu aceste cuvinte în Matricolă, trebuie înţeleasă conform conţinutului şi semnificaţia ei din anul 1786, perioadă în care „neamul de lege” nu reprezenta naţia, etnia. La acea perioadă nu exista încă conceptul de „naţiune”. Legea după neam însemna religia neamului din care făcea parte cel botezat, religie ce era îmbrăţişată de mai multe popoare, care erau de aceeaşi „lege”. Iată deci o mărturie clară care nu poate fi înlăturată de supoziţii sau de oameni răuvoitori, că până la data de 15 iunie 1793, românii din Şişeşti, erau de ,,lege grecească”, legea stămoşească, ortodoxă sau dreapta credinţă cum mai este denumită în zilele noastre. Nu ştim cu exactitate ce s-a petrecut la 1793. Observăm că în Şişeşti, în acest an, este un alt ,,parohuş”, care schimbă inclusiv rubricatura Matricolei conform căreia se făceau înregistrările nou născuţilor iar rubrica privitoare la credinţă este înlocuită cu noţiunea de ,,Rituşul”. Completarea acestui rit este eronat făcută, în sensul că, se scrie cuvântul: „rutean”. Se ştie că nu există un astfel de rit în terminologia creştină. Creştinismul cunoaşte două rituri: ortodox şi catolic. Nu există un rit „rutean” sau un rit „greco-catolic”. Faptul că sunt utilizate cuvinte diferite, dar cu acelaşi înţeles, la ritualurile bisericeşti greco-catolice, faţă de cele ortodoxe, înseamnă o terminologie diferită dar ritul greco-catolicilor este cel ortodox. Se cunoaşte că rutenii au fost ortodocşi, dar mai înainte decât românii din Transilvania, au fost obligaţi să accepte grecocatolicismul. Iată deci că la 1793, preotul Şerban Dumitru, care după 278 nume pare a fi român ca etnie, nu scrie că noul născut este de confesiune greco-catolică, cum erau rutenii la acea dată, ci face menţiunea „rituşul - rutean”. Pentru mine modul acesta de completare a Matricolei înseamnă convingerea că acest preot a vrut să scoată în evidenţă ritul, adică „legea neamului”. Este lesne de înţeles că această Matricolă nu era un document public pe care să-l poată consulta orice persoană. De altfel foarte puţini oameni, dintre români, cunoşteau la aceea vreme, scrisul şi cititul. Prin urmare, indiferent ce ordine interne a primit parohul nou din Şişeştii anului 1793, arondat la Episcopia de la Munkacs sau Muncacevo, şişeştenii, sub aspectul ritului şi credinţei lor nu au cunoscut schimbări pe care să le sesizeze. Situaţia confesională a şişeştenilor continuă sub acest „rituşrutean”, până la anul 1831, ultimul an înregistrat în primul volum al Matricolei. Urmează ca în etapele viitoare să se studieze şi volumele următoare ale Matricolei. Până atunci voi arăta că primul moment important pentru creştinii din Şişeşti, intervenit ulterior, a fost când ,,când în 1853, Papa Pius IX, cu data de 26 Noiembrie, prin bulla „Eclesia Cristi” canonizând provincia bisericească de Alba-Iulia şi Făgăraş, înfiinţează noua episcopie de Gherla, când cele 94 de parochii cu 60 mii suflete româneşti, după 114 ani trec de la dieceza ruteană a Muncaciului la cea nouă românească a Gherlei.”151 Printre acestea numărându-se şi Parohia Şişeşti. Un episod mai trist din viaţa credincioşilor şişeşteni a fost momentul înfiinţării Episcopiei greco-catolice de la Haidu-Dorog. La 8 iunie 1912, Papa Pius X a emis Bulla papală prin care un mare număr de parohii româneşti, din diecezele de Oradea Mare şi Gherla, au fost afiliate episcopiei greco-catolice cu reşedinţa în HajduDorog, când fără a fi consultate parohiile româneşti, unele dintre acestea printre care şi cea din Şişeşti, au fost arondate acestei episcopii care nu avea alt scop decât maghiarizarea populaţiei româneşti prin intermediul bisericii. Despre modul în care au primit românii din Şişeşti şi preoţii Vasile Gavrişiu, Viaţa bisericească a Ţării Oaşului », în Afirmarea -LiterarăSocială, Anul IV, No. 1, ianuarie 1939, p. 1. 151 279 din parohiile transferate la Episcopia din Haidu-Dorog acest act samavolnic, s-a relatat în Şişeşti – Vatră Străbună, volumul I, 2002, dar vom reamini şi aici două aspecte. La 1 Decembrie 1912 în Satu Mare a fost convocată o conferinţă de dl. Alex. Pop protopop, Victor Anderco şi Dr. Vasile Lucaciu unde au fost invitaţi numai preoţii din parohiile ameninţate din dieceza Orăzii şi a Gherlei. „Au fost de faţă: magn. d. Rom. Marchiş arhidiacon al părţilor sătmărene, Rev, d. Alex. Popp protopop de Sanislău, on. d. Dr.Vasile Lucaciu, d-nii preoţi Const. Lucaciu, Florian Selejan, Ioan Ternovan, Vasiliu Ardelean, Ştefan Tăşedan, Corneliu Darabanth, Gheorghiu Mureşian, Gavril Papp, Victor Anderco, Ioan Botta, Vasile Anca, Pompiliu Tamaş, Ioan Mihalca, Teodor Gherman şi Ioan Şerbac din Jojib. »152 Documentul întocmit cu această ocazie a fost denumit « Memorand –Apelaţiune » şi a fost adresat impăratului şi papei. Iată numai un mic fragment din acest document: «Este cu neputinţă să primim noi dismembrarea impusă de des amintita „Bulla”. Asta ar însemna un act laş de sinucidere a conştiinţei noastre religioase şi naţionale. Şi declarăm aici sărbătoreşte că în apărarea drepturilor noastre câştigate nu cunoaştem hotară, nici chiar jerfirea vieţii. Suntem hotărâţi a ne apăra altarele străbunilor noştri, limba şi legea noastră românească până la moarte. Şi dacă în această luptă sfântă vom cădea jertfe nevinovate, cine va fi răspunzător înaintea lui Dumnezeu, a bisericei, a omenimei întregi şi a istoriei? Noi Vă facem răspunzători pre Preasfinţia Voastră, pentru toate urmările ce vor isvorî din legitima apărare a aşezămintelor noastre străbune. »153 Mai amintim aici că Discursul Părintelui Dr. Vasile Lucaciu, Memorand -Apelaţiune, Cătră Ppontificele Roman, Papa Piu X, Baia Mare, Tipografia lui Stefan Nanaşy, 1912, p. 14. 152 Memorand -Apelaţiune*, Cătră Ppontificele Roman, Papa Piu X, Baia Mare, Tipografia lui Stefan Nanaşy, 1912, p. 8. 153 280 rostit în Odoreu, în 2 septembrie 1912, cu privire la această « găsălniţă » a autorităţilor maghiare, a fost deosebit de vehement: « Drepturile, limba naţională, legea strămoşească: vii nu le lăsăm, şi respingem orice atac, împotriva lor, precum declarăm şi acea că nu le lăsăm, una cu viaţa, pradă uneltirilor politice, ale unor ateişti şi francmasoni,cari vreau să facă şi din religie unealtă politică pentru scopurile lor mârşave şi condamnate de toată lumea cultă. Protestele noastre să le îndreptăm la tronul imperial regal, precum şi la cel papal, să le arătăm, că înfiinţarea episcopiei celei noui (Hajdu-Dorog n.n.) pe noi nu ne poate atinge, şi că vii nu vom suferi, să fim dismembraţi, din legăturile fireşti şi canonice, în care suntem şi ne aflăm cu diecezele noastre române, şi cu provincia noastră metropolitană de Alba-Iulia-Făgăraş. Asta cere dela noi simţul de dreptate, şi patriotismul nefăţărit, precum şi alipirea noastră nestrămutată către legea şi limba noastră naţională.154 Despre situaţia creată în judeţul Satu Mare, urmare a bullei papale de trecere a unor parohii româneşti la episcopia HajduDorogh putem afla din următoarea consemnare: „În timpurile mai recente, prin înfiinţarea episcopiei Haidudorogului căreia i s-au atribuit 22 paroehii române gr. cat., cu circa 30.000 suflete, din acest judeţ, s-a încercat ultima lovitură, dată românismului sătmărean. Şi în aceste zile grele pentru limba şi credinţa strămoşească, au apărut alţi bărbaţi plini de curaj şi energie. În fruntea acestora, se situază badea Gheorghe Mureşanu, veneratul canonic şi fost paroch al com. Moftinul-Mic. Acest preot dârz nasc. în comuna Tiream, de lângă Carei, protestă cu ultima energie, împreună cu toţi credincioşii săi, în contra introducerii limbei maghiare în biserică şi in şcoala confesională. Protestul său, trimis Nunţiului apostolic, din Viena, în limba latină, este de o vigoare şi îndrăzneală deosebită. In telegrama dată în Discursul Părintelui Dr. Vasile Lucaciu, rostit în Odoreu (Cottul Sătmarului), în 2 sept. a.c. în cauza episcopiei de Hajdu-Dorog, Arad, 1912, Tipografia „Concordia” soc. pe acţii, p. 22. 154 281 17. Sept. 1912, scria: „Limba şi religiunea strămoşilor noştri, până la cel din urmă picur de sânge, o vom ţinea şi apăra, in contra cutezării crâncene, a Bulei papale Cristifideles. Groaznic, ce preparaţi, voi veţi vedea ...” Şi acestui slujitor al altarului, i s-a pornit un proces, pentru ultragiu, şi agitaţie, săvârşite cu ocazia inspecţiei lui Jaczkovici Mihai, vicarul delegat al Episcopiei noui. De aceea, împreună cu alţi 14 români, a fost ţinut in arest timp de 3 luni. După desbaleri, cari au durat 4 zile, Tribunalul Satu-Mare, în 27 Aprilie 1914, a condamnat pe părintele Mureşan Gheorghe la un an şi 6 luni închisoare, iar pe credincioşii săi, la pedepse mai mici. Şi acest proces, a avut un mare răsunet, nu numai în aceasta regiune, ci şi în străinăinătate, sărind în apărarea acestor nevinovaţi, cei mai distinşi advocaţi români din Ardeal în frunte cu martirul dr. Ioan Ciurdariu dela Beiuş. In aceste clipe de intensă vibraţie a sufletului românesc nu se poate da uitării nici protopopul Mihai Ciurdariu din comuna Doba, tatăl martirului amintit. Inadevăr i-a fost dat şi acestui vrednic român şi preot să sufere o pedeapsă de 6 luni închisoare executată în anul 1913 în temniţa din Seghedin. Condamnaţiunea era dată tot pentru agitaţie şi îndemnul credincioşilor săi la refuzul introducerii limbei maghiare în biserică şi şcoală.”155 Nu cunosc multe aspecte legate de perioada în care parohia Şişeşti a fost arondată Episcopiei Hajdu Dorogh. De fapt până acum nu am găsit un document cert care să confirme această arondare. Totuşi un lucru este cert. Problemele administraţiei timpului, şi administrative, din timpul ungurilor sau apoi după 1918, a românilor, n-au avut mare influienţă asupra credincioşilor din Şişeşti. Fac această afirmaţie bazându-mă pe anumite momente reale ce au avut loc sub aspect administrativ iar credincioşii nici n-au cunoscut efectele lor. Una din „nota de plată” a României întregite legată de obligaţiile asumate prin Tratatul de la Trianon din 1920, a fost încheierea Concordatului cu Vaticanul. Acest document semnat la Ion Maioreanu, Sărmarul ca izvor de românism şi naţionalism, în Afirmarea, Anul I, Nov.ţdec. 1939, No. 9-10, p. 108. 155 282 insistenţa şi în numele M. S. Regelui Ferdinand (de confesiune catolică) de către Vasile Goldiş la 10 mai 1927 a fost votat în parlamentul Român la 12 iunie 1929. Pentru Maramureş în general dar pentru Şişeşti în special efectele politicii religioase a statului nau dat roade până în 1930, iacă-tă, tocmai 12 ani de la Marea unire. Prin Bulla papală „Sollemni Convenţione” din 5 iunie 1930 s-a făcut organizarea bisericii greco-catolice din România ocazie cu care s-a înfiinţat Dieceza de Maramureş. La înfiinţarea acestei dieceze s-au stabilit parohiile arondate. Dintre cele 201 parohii, câte au stat la baza constituirii aceste dieceze, 10 au fost considerate că anterior au aparţinut Episcopiei de la Hajdu Dorogh, printre care se pare că şi Parohia Şişeşti. Mă întreb şi vă întreb: Din 1918 şi până în 1930, preoţii din cele 10 parohii au pomenit la Sf. Liturghie pe PSS Episcopul de la Hajdu Dorogh? Revenirea la credinţa stămoşească în anul 1948, a bisericii din Şişeşti nu a fost pe placul tuturor credincioşilor, dar cu toate acestea încet, încet, unitatea comunităţii s-a restabilit. Preotul Surani Iuliu, a trecut formal la ortodoxism, cunoscând pericolul la care se expune pe el şi familia sa în cazul în care n-ar fi acceptat noile directive date de statul ,,democrat-popular” instaurat sub presiunea Uniunii Sovietice. Preotul Iuliu a continuat să slujească, în Biserica din Şişeşti şi filia Unguraş, folosind terminologia anterioară, atunci când a fost posibil, reuşind să adune împreună pe toţi credincioşii satului. Doresc să subliniez un fapt deosebit de interesant legat de minunatul preot Iuliu Şurani, care a fost primul meu dascăl de religie şi istorie. Cu ocazia unor sărbători mai importante din an, Paşti, Crăciun sau Anul nou, obişnuia să trimită felicitări la un număr relativ mare de credincioşi. Folosea pentru a transmite felicitările şi urările sale Cărţi poştale vechi pe care erau imprimate imagini ale bisericii, scolii, icoanei făcătoare de minuni sau ale părintelui dr. Vasile Lucaciu. Semnalul pe care-l transmitea acestor familii, semnal care nu ştiu dacă a fost înţeles de toţi beneficiarii acestei corespondenţe, era unul prin care se definea ca un preot 283 greco-catolic, scris într-o formă subtilă. Semna în calitate de ,,preot román”, folosind un accent ascuţit pe litera „a”, din cuvântul „roman”, şi nu accent circomlex cum se scrie cuvântul „român”. Prin intermediul fotografiilor alăturate aduc probaţiunea necesară acestei afirmaţii şi interpretări pe care am dedus-o din analiza atentă a mesajelor transmise. Acest element m-a făcut să afirm că preotul Şurani Iuliu a trecut doar ,,formal” la ortodoxism, în sinea sa a rămas aşa cum semna el un „ preot román”. După ieşirea la pensie a acestui paroh, orgoliile unor familii din Şişeşti, animozităţile şi conflictele sociale au ieşit la iveală. Grupuri de familii s-au asociat pentru a determina forurile ecleziastice să numească, pe postul vacant, pe un anume preot, preferat în funcţie de interesele lor şi nu a credinţei în sine. Aceste opinii divergente s-au amplificat după Revoluţia din 1989, ajungându-se la starea actuală de divizare creştinească şi luptă juridică pentru câştigarea unor drepturi patrimoniale asupra unor bunuri care cu ani în urmă erau considerate bunuri ale întregii comunităţi unite într-o singură credinţă. 284 La 1 Decembrie 1990, cei care au fost la Biserică, au putut constata că există variate mijloace de protest. Iată o fotografie document, realizată de Suth, fotograf, la aceea vreme, la cotidianul „Graiul Maramureşului”, acum decedat, la cererea Muzeului Judeţean Maramureş, şi pusă la dispoziţia noastră cu amabilitate de către dna Lucia Pop, sefa secţiei istorie din cadrul acestei instituţii. Cred că merită de reamintit faptul că atunci când se vorbeşte de Uniaţia cu Roma a credincioşilor români din Ardeal se face apel la documentele, false sau nu, cu referire la „Sinodul din februarie 1697” din timpul Mitropolitului Teofil şi lista cu 11 protopopi şi un preot care au semnături proprii; la „Actul unirii” întocmit la 7 octombrie 1698, când lista semnatarilor este de 38 de protopopi şi la „Sinodul din septembrie 1700” la care au participat 55 de protopopi şi 1.582 de preoţi. Felul în care sunt apreciate aceste documente de către Biserica Ortodoxă Română pe de o parte şi Biserica Greco-Catolică Română este pe deplin cunoscut de către credincioşi. Despre momentul 1948, se cunosc însă puţine lucruri de credincioşii din Şişeşti. Doresc să arăt faptul că „la 1 octombrie 1948 s-au întrunit la Cluj 38 protopopi şi preoţi greco-catolici, care reprezentau 423 de canonici, protopopi şi preoţi greco-catolici din Ardeal şi Banat, şi sub preşedenţia P.C. Prot. T. Belaşcu (Alţâna) au hotărât ruperea legăturilor cu Roma papală şi revenirea la Biserica Ortodoxă.”156 De asemenea, la 21 octombrie 1948, la Alba Iulia şiau trimis delegaţi fiecare parohie din Ardeal şi se apreciază că atunci ,,au participat o mie de preoţi, douăzeci de mii de delegaţi şi înalţi Când fraţii sunt împreună, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia şi Sibiu, Sibiu, 1956, p. 278. 156 285 ierarhi ai Bisericii Neamului.”157 De la Marea Adunare Naţională din 1918, Alba Iulia nu mai cunoscuse, sau nu mai găzduise o manifestare aşa de amplă de unitate naţională de data aceasta cu nuanţă specifică creştină. Aproape nimeni nu vorbeşte despre acest lucru. Totul se reduce la discuţia referitoare la legea de interzicere a confesiunii greco-catolice. Pentru mine momentul 21 octombrie 1948 a constituit un moment unic de bucurie, a fost primul moment de ,,unire în cuget şi simpţiri” a tuturor românilor, sau cum prevestea părintele Vasile Lucaciu ,,unire în cugete, unire în simpţiri, unire în religiune”, adică “ce are să spereze Românul, la ce trebuie să nisuiască, care este culmea aspiraţiunilor sale pe acest pământ.”158 Parcă văd aevea îmbrăţişările românilor ortodocşi cu cei greco – catolici, îmbrăţişări sincere, calde şi fără ,,făţăritate între mădularele” aceluiaşi popor, aceleiaşi etnii, aceleiaşi naţiune. Asemăn acel moment cu cel trăit de români în Decembrie 1989, moment la care am fost cu toţii părtaşi. Simpţămintele trăite de români la Alba Iulia în octombrie 1948 le compar cu cele trăite personal în noaptea de Crăciun a anului 1989, când personalul de serviciu de la Miliţia municipiului Baia Mare a fost colindat de un numeros cor, peste 30 de persoane, de iehovişti care si-au putut arăta pe faţă credinţa lor, iertând prin acest gest, pe toţi cei care au contribuit mai mult sau mai puţin la calvarul la care a fost supusă această comunitate din partea autorităţilor comuniste. Fără să fac o analiză aprofundată şi paralelă a celor două momente istorice petrecute la 1700 şi 1948, de răscruce pentru creştinii din Ardeal, Banat şi Maramureş, voi preciza câte o asemănare şi o deosebire dintre acestea. Cele două momente istorice se aseamănă deoarece sunt rodul hotărârilor puterii politice ale vremii cu privire Prof. Dr. Nuţu Roşca, Ortodoxie şi Pseudouniaţie, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Tipar: S.C. Marinex Print S.R.L., Baia Mare, 2006, p.390. 158 Dr. Vasile Lucaciu: Biserica S. Uniri a Tuturor Românilor, Adică Mănăstirea Maicei Românilor în ŞIŞEŞCI, Schiţe istorice şi dare de seamă, Baia-Mare, 1892, p. 11. 157 286 la religie. Este vorba de Diploma Leopoldină, noua Constituţie pentru Principatul Transilvaniei, devenit provincie în Imperiul Habsgurgic şi respectiv Decretul 358 din 1948, emanaţia noii puteri instalată în România la 1947. Deosebirea este că, în timp ce prin actul de la 1700 se urmărea interzicerea oricăror legături ale populaţiei româneşti din Ardeal cu populaţia de acelaşi neam de peste Carpaţi, care căpătase o conotaţie aparte în perioada în care cele trei provincii româneşti, Ţara Românească, Moldova şi Principatul Transilvaniei, erau vasale Imperiului Otoman începând din 1541, şi dezbinarea naţiei române din Imperiul Hagsburgic, momentul de la Alba Iulia din 21 octombrie 1948 urmărea unitatea naţiunii româneşti din întreaga Românie. Restul este numai o tristă poveste. Lăsând la o parte eforturile continue ale Vaticanului de a promova Biserica Catolică în poţiţia dominantă a religiilor lumii, trebuie să scoatem în evidenţă faptul că românii greco-catolici adevăraţi, s-au ţinut de jurământul moşilor şi strămoşilor lor de a respecta legea strămoşească, legea românească. Aşa cum părintele Vasile Lucaciu cuvânta: „Drepturile, limba naţională, legea strămoşească: vii nu le lăsăm.”159 Tradiţia creştină din satul nostru este o dovadă certă că aceste valori s-au păstrat de-a lungul veacurilor indiferent dacă stăpânii laici sau creştini au fost maghiari, ruteni, comunişti şi respectiv, romano catolici, calvini sau unitarieni. Aş sublinia numai câteva dintre aceste valori perene pentru creştinii şişeşteni. Mai întâi aş arăta că fiecare dintre noi cunoaşte obiceiul strămoşesc ca fiecare nou născut să poarte numele unui sfânt, de regulă a celui care este sărbători cât mai aproape de ziua de naştere a acestuia. Discursul Părintelui Dr. Vasile Lucaciu, rostit în Odoreu (Cottul Sătmarului), în 2 sept. a.c. în cauza episcopiei de Hajdu-Dorog, Arad, 1912, Tipografia „Concordia” soc. pe acţii, p. 22. 159 287 Care este resortul interior al şişeşteanului care a dat nume de Parasca şi Constantin, copiilor săi, şi trebuie să recunoaştem că sunt multe astfel de nume, în timp ce biserica apuseană nu sărbătoreşte aceşti sfinţi, şi nici calendarul lor nu-i subliniază „cu roşu”. Apoi aş prezenta multe alte tradiţii legate de ceea ce înseamnă păstrarea cu sfinţenie a ritului răsăritean, cel bizantin, nu cel rusesc cum spun cei ce doresc să asocieze credinţa răsăriteană cu ,,răul ce vine din răsărit”. Aş aminii: Desfăşurarea întregii Sfinte Liturghii dar mai cu seamă Sfânta Cumicicătură. Întâietatea ce să dă bărbaţilor, mătăniile, modul în care se pregăteşte prescura şi se aduce la biserică, şi multe altele pe care nu este cazul să le prezint deoarece fiecare creştin din Şişeşti indiferent de confesiunea pe care o declară că o are trăieşte o viaţă spirituală în conformitate cu tradiţia răsăriteană, a moşilor şi strămoşilor noştri. Doresc să vă spun un lucru cu totul particular. Fiecare dintre noi atunci când participăm la Sfânta Liturghie suntem bântuiţi de diferite gânduri. Personal un aspect cu totul banal mă intriga de fiecare dată. De ce şişeştenii se ridică din statul în genunchi în timpul cântări: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm. Ţie îţi mulţumim ...”? În alte locuri oamenii aşteaptă până se termină întreaga cântare şi apoi se ridică din genunchi, lucru care mi se pare logic pentru că forfota respectivă nu face casă bună cu momentul de evlavie cântat. Iată că, pe o bancă din Biserica din Poienile Izei, găsesc, atunci când drumul soartei m-a dus acolo, o foie de carte veche pe care figura ritul bisericesc răsăritean din acest moment al Sfintei Liturghii unde citesc după cuvintele „bine Te cuvântăm”, următoarele: „se ridică în picioare” scris între paranteze. Iată deci până unde merge o tradiţie, ea merge singură este o acţiune obiectivă. Sfânta Tradiţie, a fost, este şi va fi pentru un viitor destul de îndepărtat temelia păstrării ritului strămoşesc plămădit de – a lungul veacurilor, de-o parte şi alta a Carpaţilor de creştinii români. Terminologia folosită la toate ritualurile creştine, utilizarea cuvintelor de origine latină sau slavă, iar mai nou a celor de origine anglo-saxonă, urmare a prozelitismului agresiv promovat de 288 comunităţile creştine de peste ocean, nu au schimbat şi nici nu vor schimba ritul şi ritualurile creştineşti ale poporului român. Unii încească schimbări eterne, dar toate acestea sunt aşa de pasagere, încât tradiţia nici nu le bagă în seamă. Din păcate trebuie să mai fac o remarcă. Toate eforturile ce se fac azi pe linie de ecumenism nu vor coduce, după opinia mea, într-un viitor apropiat la realizarea unităţii creştinismului. Va domina vreodată pe pământ religia creştină? 289 Cartea de rugăciuni de la grindă Gavril Babiciu Multe dintre obiceiurile străvechi transmise din generaţie în generaţie în familiile din mediul rural s-au schimbat, dar unul care dăinuie şi va dăinui câtă vreme vor mai fi case ce au meşter grindă în camera de locuit, este acela de a aşeza cartea de rugăciuni deasupra grinzii transversale ce sprijină celelalte grinzi ale tavanului. Locul este minunat ales. Mai întâi, este la îndemână, şi în scurtele momente de răgaz ale ţăranului, cartea de rugăciuni este un mijloc sigur de alungare a grijilor cotidiene. Apoi, locul este sigur, adică, cartea nu este lăsată la îndemâna copiilor, mai ales a celor mici, care oricând o pot rupe sau murdări. Şi totuşi, acest loc are şi un mare dezavantaj care poate fi observat numai în timp. Este vorba de fumul de la sobă sau, cu mulţi ani în urmă, de la lampa cu petrol, care asigura iluminatul în casele de la ţară. Fumul se aşează pe coperţile cărţii, şi atunci când, încet, încet pătrunde printre filele ei, le face lipiciose iar după un timp chiar scrum. Despre o astfel de carte doresc să vă vorbesc acum. De mic copil vedeam la grindă o carte mare şi «groasă», şi pe care nimeni din familia mea nu o lua de la grindă decât tata, adică, Mitru lui Babdici din Şişeşti, cel ce măsura pământul pentru oamenii din întreaga zonă, fiind apelat cu numele de ,,inginerul». Seara în special, îşi punea «lompa» pe lada ce avea rol şi de scaune pentru masă, lua de la grindă voluminoasa carte, se aşeza în genunchi, îşi făcea cu smerenie semnul sfintei cruci, o deschidea cu multă atenţie, răsfoind cu răbdare şi grijă filele îmbătrânite ale «ciaslovului», după care citea mişcându-şi buzele, fără voce, pentru a nu ne deranja somnul nostru, a celorlalţi membrii de familie, care binenţeles dormeam în aceeaşi încăpere. Nu îndrăzneam să mă ating de aceast obiect sacru chiar după ce am crescut mai măricel. Curiozitatea de copil şcolar, m-a îndemnat totuşi, să răsfoiesc această carte, motiv pentru care cu ajutorul unui scaun am luat-o, atunci când am rămas singur acasă pentru a nu mă observa nimeni, şi am încercat să citesc. Nimic din paginile cărţii nu semăna cu cele din manualele mele şcolare, astfel că nu am putut 290 să citesc. Anii au trecut şi după ce am început să învăţ, ca de altfel toţi cei de o generaţie cu mine, şi limba rusă, am descoperit multe asemănări dintre literele acestei limbi, cu cele scrise în cartea de rugăciuni folosită de tata. Am reuşit să descifrez ulterior cuvinte întregi şi spre mirarea mea am constatat că înţeleg ceea ce citeam, adică descifram cuvinte româneşti, cartea era scrisă pe româneşte dar cu o grafică străină gintei latine, grafică specifică popoarelor slave care utilizează alfabetul introdus de Metodiu şi Chiril, de unde şi denumirea de grafică chirilică. Da, aşa erau scrise în româneşte primele cărţi ce au putut fi înţelese de români, indiferent de care parte a Carpaţilor au locuit. După despărţirea de bătrânul meu tată, la anul 1970, această carte, a devenit cea mai dragă comoară a vieţii mele. Am aşezat-o în biblioteca personală, învelindu-o cu hârtie protectoare. Timpul a trecut şi iată că a venit vremea să încerc să descifrez conţinutul cărţii. Mai întâi a fost necesară o restaurare a ei. Pentru aceasta am apelat la desteritatea şi priceperea unui specialist în domeniu, dar nu înainte de a prelua hârtiile ce erau puse spre păstrare în ea. In acest mod am descoperit alte dovezi ale tumultoasei şi grelei vieţi trăite de părinţii mei şi alături de ei, de toţi locuitorii satului Şişeşti. Mai întâi am descoperit o hârtie, manuscris, pe care am citit-o, are grafică latină, dar nu am înţeleso. Aceeaşi situaţie şi cu documentul “Miseszovetseg”. Vă prezint fotocopia acestor documente pentru conformitate cu originalul. Apoi am găsit o fotografie foarte expresivă. Nu mi-a fost greu să identific persoana din această fotografie deoarece ştiam că părinţii mei au îngrijit un bătrân ce locuia în vecini, nu era rudenie cu noi, dar care rămăsese singur pe lume şi 291 neajutorat. Eu nu “l-am prins”. Era deci, fotografia lui Mniculaia Anii, fotografie care figura pe buletinul de identitate a acestui cetăţean din Şişeşti, pe care se mai observă, în colţul din dreapta jos, o parte din ştampila aplicată pe aceasta de către autorităţile maghiare ale vremii. Cred că mulţi dintre cititorii acestor rânduri au mai văzut acest chip, de dac autentic. Răsfoind cu răbdare şi grijă, mai găsesc câteva bacnote de bani adevăraţi, bani folosiţi de părinţii unora dintre noi, la cumpărăturile anilor respectivi, probabil după Diktatul de la Viena (30 august 1940) şi până la finele celui de al Doilea război mondial. Iată cele două bagnote: 2 coroane maghiare şi 20 coroane slovace, faţă-verso, bagnote oficiale ale statului maghiar din vremuri care nu trebuie uitate. 292 293 Trebuie să amintesc că tot aici am găsit o copie, scrisă de tata, de pe o Rugăciune a Sf. Părinte, pentru anul sfânt, 195?. O pagină din aceast manuscris original, o redau în fotocopie. 294 Desigur că vă ve-ţi întreba: dar ce carte este aceasta? Întrebarea am pus-o unui specialist în domeniu, pentru că personal nu am descifrat tainele ei. Prezentând cartea spre studiu Muzeului Judeţean Maramureş, muzeograful Marius Câmpianu, m-a încredinţat că, de la tata moştenire am primit una dintre cele mai valoroase cărţi româneşti: este vorba de „Noul Testament” tipărit pentru prima dată în limba română, cu litere chirilice, la 1648 de către Simion Ştefan, Mitropolitul Transilvaniei. După 340 de ani, această carte a fost reeditată din iniţiativa şi cu purtarea de grijă a Prea Sfinţitului, Emilian, episcop de Alba Iulia, la Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Albei-Iuliei - 1988, ediţie care cuprinde conţinutul întreg atât în grafică chirilică cât şi în grafică latină. Fila de titlu fiind puţin deteriorată, a fost desprinsă din locul iniţial şi introdusă în mijlocul vechii cărţi, între file ce nu se mai deslipeau, motiv pentru care abia acum am descifrat misterul „cărţii de rugăciuni”, fără să – mi dau seama că de la ieşirea ei de sub tiparul de la Bălgradul cel 295 românesc, adică Alba Iulia, capitala întregirii neamului românesc, au trecut 361 de ani. Lung a fost drumul acestui Nou Testament până a ajuns pe meşter-grinda din casa noastă din Şişeşti, unde se pare că a „zăbovit” aproape un secol. Acum cele două ediţii ale Noului Testament de la Bălgrad din 1648 şi respectiv 1988, (procurată în anul apariţiei cu sprijinul părintelui Berbecaru, preot paroh în comuna Botiza, căruia îi mulţumesc şi prin acest mijloc de încrederea ce mi-a acordat-o la aceea vreme) sunt aşezate alături, în aceeaşi bibliotecă. 296 Trei destine Gavril Babiciu A trecut mult timp până să mă dumiresc de ce disputa avută cu o rudenie prin filiaţiune avea un suport atât de nuanţat şi neaşteptat de interesant. Ţineam sus şi tare că satele româneşti ,,de dincolo” de Tisa niciodată nu au aparţinut României. Cu toţii ştim că, la sfârşitul Primului război mondial, o perioadă de timp, acest ţinut a fost administrat de către armata română, inclus de facto în teritoriul naţional, dar tratatul de pace încheiat în 1920, a atribuit teritoriul cu satele româneşti de aici, Cehoslovaciei. Rudenia mea, cu sinceritate, revoltat chiar dar de bună credinţă, având argumentul său deosebit de puternic îmi zice: - Mie îmi spui acest lucru când eu am trăit acolo? Da, se născuse şi a trăit în satul Crăciuneşti, din Maramureşul istoric. S-a căsătorit cu o fată din satul său natal care era de faţă la discuţia noastră şi a încercat să mă convingă: - Soţia mea, aici de faţă, are încă două surori. Au trăit împreună în România, în satul Crăciuneşti, până într-o noapte când s-a fixat graniţa cu ruşii pe Tisa şi din acel moment cele trei surori nu s-au mai văzut împreună până după 1989. Una a rămas în România, soţia mea, una în Ungaria iar cealaltă în Rusia. - Nu contest cele spuse de voi dar vă repet că din punct de vedere juridic nicio palmă de pământ de pe malul drept al Tisei n-a aparţinut României, am replicat eu la argumentele prezentate. Disputa a căpătat astfel o situaţie de neconciliat şi în urma acesteia, masa prietenească, între rude, s-a sfârşit fără strângeri de mână şi fără invitaţia de a ne reîntâlni cât mai repede posibil. Trebuie să fac aici precizarea că, satul Crăciuneşti avea case pe ambele maluri ale Tisei. După pacea de la Trianon, 1920, părţi din teritoriul acestui sat au ajuns în componenţa a trei state: România, casele din stânga Tisei, Ungaria şi Ceoslovacia, casele de pe malul dreapt. Discuţia purtată cu rudele mele m-a pus pe gânduri. Soţia m-a acuzat că am băut mai mult cu un pahar că altfel n-aş fi susţinut o asemenea prostie, oricum este firesc, cel care a trăit acolo ştie mai 297 bine decât mine din cărţile de istorie. A trecut un an, doi, şi tot n-am lămurit situaţia iar întâlnirea cu rudele noastre nu s-a mai realizat. Citind recent mai în detaliu despre „Dictatele de la Viena”, am rămas surprins de ,,descoperirea” pe care am făcut-o. Se cunoaşte mai puţin faptul că, mai înainte ca României să i se ia Nordul Ardealului, prin Dictatul de la 30 August 1940, de la Cehoslovacia a fost dezlipită zona Subcarpatică care includea şi satele româneşti de peste Tisa şi făcute cadou Ungariei printr-un alt Diktat, considerat de istorici ca Primul Dictat de la Viena, şi care s-a derulat în două etape, noiembrie 1938 şi matrie 1939. Ultimul a afectat şi teritoriul Poloniei, un alt stat suveran. La pregătirea Primului Dictat de la Viena a fost invitată să participe şi România, considerată a fi îndreptăţită să primească satele din dreapta Tisei cu populaţie românească. Era în 1938, când norii grei ai celei mai mari conflagraţii mondiale din istoria lumii erau la orizont. România n-a acceptat să fie părtaşă la raptul de teritorii, care în urma tratatelor internaţionale făceau parte dintr-un alt stat suveran. A fost bine? A fost rău? Fiecare poate să judece. Românii din dreapta Tisei pot spune că s-a „scăpat” o oportunitate pentru ca ei să ajungă la sânul ţării mamă. Istoria este istorie. Guvernul României de la 1938 aşa a hotărât iar regele a aprobat atitudinea guvernului. A nu se uita. Participara României la acest Diktat ar fi presupus o alianţă cu statele: Germania, Italia, Ungaria, state care au determinat izbucnirea războiului. În viaţă un lucru simpu poate avea nuanţe diferite pentru locuitorii unei ţări şi cu atât mai mult un moment istoric important. Pentru mine ca român din România, acest odios Diktat însemna numai cedarea nordului ţării la unguri. Cu toate acestea pentru alte familii de români, ce-i drept, pentru foarte puţine, însemna şi alceva. Avem noi românii o vorbă: tot răul spre bine. Iată că pentru familia rudelor mele din Crăciuneşti, cele două Diktate de la Viena au adus şi un lucru bun, a făcut ca această familie să se întregească, să facă parte din acelaşi stat, Ungaria, în timp ce anterior o parte a familiei era în România iar alta în Cehoslovacia. Şi astfel timp de patru ani, 1940-1944, cele trei surori au convieţuit în acelaşi stat, în aceeaşi ţară. Acum după 60 de ani, pentru ele şi pentru membrii familiilor 298 lor nici nu mai conta că au fost în România sau în Ungaria în anii copilăriei. Au rămas cu amintirea traiului în familie şi catastrofa separaţiei lor prin graniţele impuse de Uniunea Sovietică, fapt ce a constituit singurul reper stabil şi memorabil cu adevărat, şi care le-a marcat viaţa lor şi a întregii familii. Foto: Dictatele de la Viena (1938, 1939 şi 1940) 299 Mănăstirea Şişeşti Gavril Babiciu Descifrarea trecutului este uneori tot atât de dificil ca prevederea viitorului. Viitorul prezent îl aflăm în versiunea lui reală. Trecutul îl stabilim după dovezi certe sau după indicii şi presupuneri. Demersul nostru pentru a stabilii adevărul referitor la existenţa sau inexistenţa unei Mănăstiri Şişeşti se înscrie în aceste coordonate. Personal am convingerea intimă, convingere de neclintit, că în Şişeşti, în trecutul nu prea îndepărtat, a existat o Mănăstire a cărui apogeu a fost pe la finele secolului XVIII şi începutul secolului următor. Îmi bazez această opinie pe dovezi certe dar şi pe indicii şi deducţii logice. Iată „istoria” mea privitoare la Mănăstirea Şişeşti. Tradiţia locală a fost primul element prin intermediul căruia am luat la cunoştinţă de o posibilă existenţă a unei Mănăstiri la Şişeşti. Copil fiind, am stiut la început că biserica noastră este Mănăstire. Nici nu se punea problema că nu ar fi. În ziua de 15 august a fiecărui an, de Sfântă Mărie Mare, în toată perioada comunistă, care a început cu adevărat în anul în care m-am născut, 1947, avea loc şi are şi în prezent hramul bisericii noastre. Atunci, mai mult decât în prezent, în Şişeşti veneau cu această ocazie prosesii religioase din îndepărtate locuri: de la Lăpuş, de peste Deal, de la Bixad şi bineînţeles din toate satele apropiate. Acestea veneau din seara precedentă, oamenii se rugau toată noaptea iar unii se odihneau în Pavilion iar alţii erau găzduiţi pe la familiile şişeştenior. Era o plăcere să te postezi în faţa crucii din faţa bisericii şi să priveşti „defilarea corală” a tuturor prosesiilor atunci când se înconjura de trei ori Sfânta Mănăstire. Toate acestea le-am văzut şi simpţit personal, ca de altfel toţi consătenii, care nu lipseau de la acest moment important al ceremoniei religioase ce se derula în această zi de sărbătoare. Tradiţia locala are multe referiri la faptul că locul în care era amplasată această mănăstire este loc sfânt. Mă refer în primul rând la „izvorul minunilor”. Cu mult timp în urma acest loc era bine îngrijit. Apa limpede de cristal curgea ca un fir argintiu din „piatră”, bine dirijată pentru a se putea uşor pune în recipiente de diferite mărimi. 300 Nu exista persoană care să vină în perelinaj la Sfânta Mănăstire din Şişeşti, să nu coboare cele ,,n” trepte, (din păcate nu le ştiu numărul exact, bine stabilit,), printre brazii şi stejarii înalţi din păduricea ce umbrea cupola acestui izvor, pentru a bea apă şi a-şi umezii ochii, de mai multe ori. În perioada în care se stătea la rând pentru a putea lua apă de la izvor, acesta curgea cu un debit scăzut, tinerii şi copii se urcau şi aşteptau pe bîrnile sigure, de stejar care constituiau construcţia de rezistenţă a foişorului iar cei mai în vârstă se odihneau pe lespezile de piatră existente la baza lui. Era un adevărat spectacol de mişcare şi aşteptare. Aici am auzit primele afirmaţii despre minunile de vindecare ale ochilor unor persoane care s-au spălat cu apă de la acest izvor. Sfinţenia locului mănăstiresc este mărturisită şi prin Icoana făcătoare de minuni. De precizat că toate icoanele despre care sunt mărturii că au determinat miracole în vindecarea unor perelini sunt localizate la mănăstiri. Această icoană există. Provine din vechiul iconostas al sfântului lăcaş, Biserica de lemn, iar pentru rolul pe care-l avea în credinţa enoriaşilor şi renumele acestui ţinut mănăstiresc, a fost preluată şi fixată în centrul iconostasului noii Biserici de piatră de către părintele dr. Vasile Lucaciu care cunoştea bine tradiţia locală şi istoria acestei icoane. MOD. Agustin Pelle, protopop, paroh în Pomi, vorbind despre icoana făcătoare de minuni, cu ocazia sfinţirii bisericii la 1890 spune că aici „ îşi are tronul său deosebit Maica Românilor, care este, ca un sacru talisman în sanctuarul acestei sfinte Biserici a cărei sfiinţire solemnă astăzi o serbăm la care să se 301 roage Românul, cu credinţa, limba şi legea lui strămoşească”160. Dr. Borovszky Samu găseşte oportun ca în monografia judeţului Satu Mare, unde descrie aspecte din fiecare comună, atunci când vorbeşte despre Şişeşti, scrie: “ Aici (în biserica veche n.n.) se află o icoană, a Sfintei Fecioare Maria din 1722”161. Nu spune de unde ştie anul de când această icoană făcătoare de minuni se află în Biserica veche de lemn din Şişeşti, însă trebuie să-l credem deoarece, ca orice istoric, trebuia să se documenteze pentru scrierea monografiei, lucrare importantă, care se încadra într-un proiect amplu de sărbătorire a unui mileniu de când ungurii s-au aşezat în Panonia. Prima mărturie scrisă pe care am găsit-o legat de existenţa unei mănăstiri la Şişeşti este lucrarea Părintelui Dr. Vasile Lucaciu: Biserica S. Uniri a Tuturor Românilor, Adică Mănăstirea Maicei Românilor în ŞIŞEŞCI, Schiţe istorice şi dare de seamă, Baia-Mare, 1892. Iată deci că prin însăşi denumirea ei, părintele Lucaciu a ţinut să amintească tuturor că, noua biserică de piatră este continuatoarea ,,Mănăstirii Maicei Românilor în Şişeşci”. Indiciile cele mai importante care mi-au format convingerea despre existenţa unei Mănăstiri Şişeşti mi-au oferit-o mărturiile operei şi activităţii lui Ştefan, ,,zogravul din Şişeşti”. Prin activităţile noastre întreprinse în cadrul sărbătorii ,,Şişeşti-vatră străbună”, organizate sub egida asociaţiei “Renaşterea Şişeşteană”, mai ales prin Dr. Vasile Lucaciu: Biserica S. Uniri a Tuturor Românilor, Adică Mănăstirea Maicei Românilor în ŞIŞEŞCI, Schiţe istorice şi dare de seamă, Baia-Mare, 1892, p. 24. 161 Dr. Borovszky Samu, Magyarország Vármegyéi és Városai – Magyarorszag Monografiája-Szatmár Vármegye, Budapest-A Magyar Tudományos Académia épuletében, p. 104. 160 302 simpozioanele ştiinţifice organizate, cercetători lingvişti şi muzeografi au scos la lumină şi prezentat şişeştenilor câteva din marile realizări ale acestui şişeştean. Subliniez faptul că acest Ştefan, este primul “intelectual” şişeştean cunoscut cu numele său, din întreaga istorie scrisă a satului nostru. Reamintesc consătenilor noştri că acesta se semna “Ştefan zugravul din Fişeşti”, pe unele picturi pe care le executa, ca de ex. Iconostasul de la Biserica din Şurdeşti. Multe iconostase şi biserici de lemn precum şi icoane separate o fi pictat acest maiestru al penelului. Nu s-a găsit încă specialistul care să-i studieze şi să-i găsească întreaga sa operă deşi aceasta a fost reprezentativă pentru finele secolului XVIII şi începutul secolului XIX, în zona de nord a Transilvaniei. Acest pictor trebuia să aibă cunoştinţe legate de figurile sfiinţilor, locul amplasării lor şi a diferitelor scene biblice atunci când se pictează o biserică. În secolul XVIII, un român din Şişeşti nu putea să înveţe arta picturală decât la o mănăstire. Această opinie este argumentată şi de faptul că Ştefan Zugravul cunoştea bine scrisul şi cititul. Faptul că avem confirmate câteva manuscrise aparţinând acestui “maiestru al penelului”, cum îl numeşte muzeograful Marius Câmpianu, ne demonstrează că activitatea de copist pe care a desfăşurat-o nu este una întâmplătoare ci este o “ascultare” pe o perioadă mai mare de timp. Aceste sunt argumente foarte clare că pictorul Stefan a fost un monah care a intrat la mănăstirea din satul său natal unde a pătruns tainele scrisului şi picturii specifice educaţiei din mănăstirile timpului. Stefan Zugravul “A activat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în ţinutul din jurul oraşului Baia Mare şi în zona Chioarului, realizând pictura murală, icoane şi iconostase la bisericile din Posta (1781), Şurdeşti (1783), Şişeşti – biserica veche din lemn (1785), Cetăţele (1785), Baia Mare – capela Racolţa (17901800), Baia Sprie (1798), Tăuţii de Sus (1810) şi Plopiş (1811)”162. Manuscrisele atribuite acestuia sunt: "Învăţătură creştinească din Sfintele Scripturi scoasă şi tălmăcită spre folosul creştinilor cu sinacsariul a tot anul şi cu tropare la toţi sfinţii şi obşte la toţi sfinţii Ştefan Şişeteanul, meşter de biserici şi copist de manuscrise, în Şişeşti –Vatră străbună, Vol. III, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2007, p. 239. 162 303 de rând…" (1769), "Propovedanie sau Învăţătură din vechile Scripturi scoasă şi tălmăcită spre folosul creştinilor, cu cazanii la morţi foarte de folos…” (1770) şi "Carte de învăţătură creştinească spre folosul tuturor creştinilor, care cuprinde întru sine multe învăţături…”(1781). O singură pagină, din oricare manuscris, dacă este examinată cu atenţie, ne conduce la concluzia că autorul este un artist al scrisului şi un adevărat om al cărţilor. Un aspect interesant, cu referire la această problemă, a rezultat din discuţiile pe care le-am avut cu regretatul consătean Mihai Avram Fierarul, de pe Vale. Acesta mi-a destăinuit că atunci când era copil se juca cu cei de o seamă cu el în «grădina Popii», adică în zona cuprinsă între Vale şi Biserica actuală. Pe deal, în spatele grajdului aparţinând acum de familia Ciocotişan Gheorghe, era o clădire, fosta şcoală cum o denumea el, unde a găsit mai multe cărţi dar nu ştia să le citească deoarece erau scrise cu litere chirilice. De asemenea, spunea că, exact în dreptul porţii gospodăriei actuale ale familiei Ciocotişan Gheorghe exista un cimitir, a căror morminte erau până la marginea actuală a uliţei ce coboară pe Vale, până lângă stâlpul de beton de la reţeaua electrică. Aceste informaţii le-am suprapus peste imaginea pe care o aveam eu, din copilărie, referitoare la acest loc, în 304 sensul că, pentru a merge la moară, la Dragoş, din uliţă treceam peste anumite movile ce păreau a fi fost morminte, atunci nu aveau cruce, dar evitam să merg seara pe această cărare, având convingerea existenţei unui cimitir în acest loc. Acum interpretez aceste informaţii dintr-o altă perspectivă. Unde şi în ce loc se puteau găsi, într-o localitate rurală, cărţi scrise cu grafică chirilică dacă nu într-un fost lăcaş de mănăstire. Se cunoaşte care era stadiul învăţământului românesc (un studiu deosebit de valoros, referitor la acest domeniu, este publicat chiar în cadrul prezentului volum), şi al construcţiilor destinate acestui scop, motiv care ne determină să tragem concluzia că această «şcoală» nu putea avea o astfel de destinaţie decât în cadrul unei Mănăstiri. Un alt element care constituie un indiciu indirect referitor la existenţa unei Mănăstiri Şişeşti este locul de amplasare al vechii Biserici de lemn, şi anume, în exteriorul localităţii propriu zise, la aceea perioadă, satul era numai pe albia văii, şi pe cota cea mai înaltă de teren din zonă, condiţii specifice amplasării şi altor mănăstiri, dintre care multe nu mai există în zilele noastre. Mai arăt faptul că vechea biserică de lemn de la Mănăstirea Nicula, are aceeaşi formă constructivă şi aceleaşi dimensiuni, ba chiar şi aceeaşi decoraţie exterioară ca Absida de lemn de la Şişeşti, parte integrantă din vechea biserică de lemn de aici. Uşa de intrare de la Biserica de lemn de la Mănăstirea Nicula este izbitor de asemănătoare cu uşa de intrare în Absida de la Şişeşti, care anterior era uşa de intrare în biserică. Se pune întrebarea firească, mai ales pentru şişeşteni, de ce confesiune era această mănăstire. Răspunsul este cert, el ni-l oferă părintele Lucaciu atunci când scrie următoarele: “Parochia Şişeştilor este una din cele mai vechi din aceste provincii locuite de Români. Însemnări scrise nu avem, decât dela 1672. Tradiţiuni poporale însă arată, că în această comună au fost în timpuri foarte depărtate viaţă culturală şi industrială, cum abia ne putem întipui. ...Biserica cea veche de lemn au fost zidită cu uşă laterală către amiază-zi. Cu timpul au devenit mică şi poporul o au mărit-o, adaugând un pridvor şi tăind usă de intrare de către apus. “Văleatul” tăiat deasupra uşei celei vechi arată, că aceasta s-au întîmplat în anul 1672. Împodobi305 rea pridvorului, - şi probabil şi pictarea tindei muierilor, - după cum arată „văleatul” din frontul Bisericei, s-au făcut în anul 1763. “163 Se ştie că modul de construcţie şi amplasarea altarului şi uşii de intrare alături de pictură, sunt elemente definitorii pentru identificarea confesiunii religioase creştine. Ori dacă Biserica veche de lemn din Şişeşti era de rit ortodox, cu pictură în stil bizantin, pictată de către Ştefan zugravul din Fişeşti, este cert că atunci când sa pus temelia acestei mănăstiri, şişeştenii şi toţi românii din zona Chioarului, păstrau cu tăria credinţa strămoşilor lor, dreapta credinţă. Pentru cei care doresc să cunoască mai multe legat de stilul apusean şi bizantin în pictura bisericească îi învit să citească articolul ,,Pictura bisericească peste tot” publicat în Revista Luceafărul, Anul V, nr. 1, editată la Budapesta, 1 ianuarie, 1906, p. 3-6, semnat de Dr. E. Miron Cristea, unde se precizează printre altele: “Orientalul, plin de fantezie şi idealist, admite în biserică numai pictura, adică o artă care corespunde mai bine spiritualismului creştin, pe când apusanul, mai real, admite şi sculptarea sfinţilor, dându-le astfel o înfăţişare cu tot plastică. Pictura e o artă mai puţin plastică, dar bizantinii au încercat a o idealiza şi mai mult, reprezentând şi glorificând prin ea, nu natura, ci idei creştine cu preterarea naturei, a înfăţişa în figurile ei nu natura trupului, ci sufletul şi însuşirile lui lăudabile, adică mărirea sufletească internă.” Noi documente descoperite în arhiva Episcopiei greco-catolice din Muncaci, oraş din Ucraina de azi, dar ce făcea parte din Ungaria Superioară, de care aparţineau parohiile din zona Şişeşti, ne întăresc convingerea existenţei Mănăstirii Şişeşti. Aflăm de exemplu că, în campania de atragere a parohiilor româneşti la confesiunea grecocatolică, iniţiată de către Episcopia de la Muncaci, la data de 27 ianuarie 1727, au fost convocaţi la Baia Mare toţi preoţii din parohiile comitatului Satu Mare, (comitat ce era atunci unitate administrativă cuprinsă în Ungaria Superioară, din cadrul Imperiului Habsburgic, Regatul ungar fiind desfiinţat ca stat autonom), pentru a semna ,,cu propria lor mână” trecerea la confesiunea greco-catolică. Dr. Vasile Lucaciu: Biserica S. Uniri a Tuturor Românilor, Adică Mănăstirea Maicei Românilor în ŞIŞEŞCI, Schiţe istorice şi dare de seamă, Baia-Mare, 1892, p. 5. 163 306 Din toate satele aparţinând zonei Baia Mare au fost prezenţi şi au semnat adeziunea respectivă câte un singur preot. Din Şişeşti au fost trei preoţi, dintre care unul protopop. Aceştia au fost: “Adm<odum> R<everen>do D<omi>no Joanne Sztan Archi P<resbytero> Lazfalusiensi, Ioan Iepce paroh de Laţfalu şi Gheorghii Kosta paroh din Laţfalu”164, fapt care ne conduce la concluzia că la Mănăstirea din Şişeşti la acea dată erau trei preoţi. Credem că într-un viitor apropiat se va găsi o persoană care să iniţieze reconstrucţia aşezământului mănăstiresc de la Şişeşti aşa cum s-a întâmplat cu cel de la Bixad din judeţul vecin. Episcopia Greco-catolică de Munkacevo, Documente, Editura Muzeului Sătmărean, noiembrie 2007, p.237-239 , copie fidelă după originalul existent la Arhiva de Stat a regiunii Transcarpatia, fond 151, opis 1, dosar 402, f. 7. 164 307 Medalion liric Poezii scrise de Corina-Diana Ciocotişan - elevă la Şcoala ,,Dr. Vasile Lucaciu” Şişeşti - Satul meu Satul meu este frumos, E miraculos. Zi de zi ne dăruieşte, Munca ce ne oboseşte. Dimineaţa-i friguroasă, Ziua este călduroasă, De aceea e frumos Sătucul meu graţios. Nucul În livadă am sădit, Şi doar azi eu l-am zărit, Nuculeţul cel frumos, Pomişorul cel umbros. Ramuri mari el a făcut, Şi de umbră mi-a ţinut, Iar acuma, la sfârşit, Nuci frumoase a rodit. Te voi săpa şi te-oi uda, În fiecare primăvară, Să dai roade bogate, Cu carul tata să le poarte. 308 Surori Toamna este pe sfârşite, Cu mii de clipe amintite, Şi cu daruri proaspete, Mulţumim de oaspete. Vine iarna friguroasă, Vine iarna cea geroasă, Tot va fi alb şi frumos, Va fi miraculos. Doar copacii dezbrăcaţi, Tremură, sunt îngheţaţi, Iar copiii fericiţi, Toţi se joacă mulţumiţi. Iarna e cea îngheţată, Toamna e cea colorată. Amândouă sunt frumoase Şi foarte prietenoase. Toamna nu s-a terminat Doar cuvinte am lăsat, Ca să fie mai bogată, Toamna cea îmbelşugată. La colindat Când e seara de Crăciun, Lăudăm pe cel prea bun. Pe la case să urăm, Şi pe Domnul lăudăm. Noi umblăm din casă-n casă Doar la cei care ne lasă. Că e seara de Crăciun Şi urăm un an mai bun. 309 Iarna Iarna a venit, Şi s-a stăpânit. Iar acum din cer, Tot cad fulgi şi-i ger. Este o mare de ninsoare, Şi pe cer nu este soare. Dacă pe cer soare-ar fi Neaua toată s-ar topi. E tare miraculos Şi satul meu e frumos, Când te uiţi înjur şi vezi, Neaua-i chiar şi prin livezi. Toamna Toamna-i lungă şi frumoasă Colorată şi-armonioasă. Are multe bogăţii Şi-i bucură pe copii. Vântul suflă frunzele, Oamenii strâng recoltele, Zile-aşa se tot răcesc, Nopţile se tot lungesc. 310 Tricolorul românesc flutură la casele de şişeşteni aflaţi în străinătate Gavril Babiciu Mulţi sunt şişeştenii care au plecat cu ,,traista în băţ” să cutreere spaţiul Euro-Atlantic. Unii dintre ei au prins rădăcini, şi nu puţini sunt cei ce au prins „chiag”, cum zicea tata, fie iertat. Este o bucurie să mergi prin lume şi să afli lucruri minunate despre consătenii tăi. La Casablanca, capitala Marocului, am avut bucuria şi plăcerea să ajung în calitate de instructor de tenis de câmp, cu o echipă de copii, reprezentând România, la un turneu internaţional de tenis organizat sub patronajul prinţului moştenitor, numai datorită unei doamne născute în Copalnic Mănăştur, care devenise soţia ministrului sportului din această ţară şi a trimis invitaţia pentru noi direct la fratele său din sat. Altfel... Recent, adică în anul 2008, am făcut o excursie în Spania. Nepotul meu, ing. Gheorghe Bonto, cel mai mic copil al surorii 311 mele, Eudochia, a venit după mine 700 de Km până în Franţa, la Lourdes. Am stat la el, apartament nou, bine proporţionat, aşejat în „buricul” Madridului. Apartamentul l-a cumpărat pe credit. Acum locuieşte aici împreună cu soţia, Dana şi fica lui, Maria, studentă în Madrid. Timp de o săptămână mi-a arătat capitala ţării de adopţie. Cu această ocazie am vizitat pe finul meu, Simion Ţura, din Cetăţele. Mai întâi i-am vizitat cele două ateliere auto pe care le conduce din poziţia de acţionar. Unul într-o localite de tip rural iar cel mai mare, la o intersecţie importantă de drumuri. Apoi am mers la el acasă. Aici, o mică Românie. Antena parabolică îi aduce în casă toate programele de TV din România. Odată intrat în curte, te afli acasă. Tot în România m-am simpţit şi când am fost în vizită la Vasile Iluţ, din Dacia, Judeţul Satu Mare, nepot după sora mamei, care a urmat pe bunicul Găvrilă Tămaş când s-au făcut împroprietăririle în această zonă, în a treia decadă a secolului XX. Nu puteam să nu merg la o masă copioasă la restaurantul privat al fiicei lui Nistor Şişeştean, vecinul de vis-a-vis, Ramona, care ne-a primit cu ospitalitate şi cu bucuria revederii, mai ales că acolo am plecat împreună cu Ghiţă, cei doi copilărind de-o parte şi de alta a drumului Baia Sprie - Cavnic. Bogdan, feciorul lui finu Valer Andreica, mi-a prezentat la barul ce-l are în proprietate, pe viitoatea lui soţie, iar meciul de fotbal România - Franţa de la „europene”, l-am văzut la Claudiu, copilul cel mare al nepoatei Valeria Piuian, rămasă singură acasă, 312 ceilalţi doi copii, Adriana şi Nicu fiind plecaţi în Portugalia. Foto: Atelierele la care este acţionar Simion Ţura şi casa lui. N-am avut timp sămi vizitez toate rudele apropiate existente la acea dată în Spania iar dacă aşi fi avut drept scop să-i văd pe toţi şişeştenii ce sunt împrăştiaţi în această mare întindere de teritoriu numită Spania mi-ar fi fost imposibil. Odată întors acasă, gândurile şi opinia personală legată de cele văzute s-au sedimentat. Mă cuprinde un „soi” de teamă când mă gândesc la fenomenul „de înstrăinare”, nu numai fizică ci şi spirituală. La Ghiţă am fost legat de România numai prin „Pro TV”. „La slab foc mă-ncălzesc” ar spune tata, dacă ar trăi. Este adevărat că în casă şi chiar în curtea lor, a celor care o au, „sună” româneşte, dar dincolo de gard?... Foto: În curtea casei lui Vasile Iluţ Ţi se umple inima de bucurie când vezi câte o fotografie, ca cea din imaginea alăturată, unde steagul cu insemnele tricolorului românesc, stă de veghe la casa copiilor unor şişeşteni, români adevărati, a d-lui Tancret Fătu din Dăneşti, ce locuiesc în Canada, şi pe care tata şi mama pe care i-a vizitat de curând. În acelaşi timp ni „se umezeşte” privirea, de durere şi de drag, când ne gândim la ei.... 313 Foto: Familia Tancret Fătu din Dăneşti, în vizită la copiii lor în Canada. 314 Asociaţia „Renaşterea Şişeşteană" Comuna Şişeşti, Nr. 430, jud. Maramureş Încheiere Jud. Nr.l 10 / 2002, C.I.F.- 14470525, Cont IBAN: RO40 BPOS 2500 3512 527R OLOI Banc Post, Sucursala Maramureş Nr. 10 din 24. 04. 2005 Către, Parohia greco-catolică Şişeşti Asociaţia „Renaşterea Şişeşteană" îşi propune să iniţieze un proiect pentru reconstruirea vechii biserici de lemn din Şişeşti având drept scop redarea patrimoniului cultural şi turistic al comunei a unui obiectiv deosebit de important pentru istoria şi civilizaţia acestei comunităţi. Pentru realizarea acestui proiect, este necesar să conlucreze toate instituţiile, unităţile şi asociaţiile de pe raza comunei. În primul rând considerăm că este nevoie de formarea unui grup de persoane care să întreprindă măsurile necesare pentru realizarea unui studiu tehnico-economic privind costurile unui astfel de proiect. Acest grup propunem să fie format din trei persoane, câte un reprezentant al Primăriei comunei Şişeşti, un reprezentant al proprietarului de teren şi unul din partea Asociaţiei „Renaşterea Şişeşteană". Primăria comunei Şişeşti ne-a comunicat faptul că Parohia greco-catolică din Şişeşti este actualul proprietar al terenului pe care a fost construită iniţial Biserica veche de lemn din Şişeşti. Prin urmare, ne adresăm Dv. cu rugămintea de a analiza şi a hotăra asupra celor propuse de către noi. Totodată se va impune să atragem în realizarea proiectului, toate forurile decizionale de la nivel judeţean precum şi instituţiile judeţene de profil, anume Muzeul Judeţean Maramureş, Direcţia Judeţeană de Patrimoniu, Direcţia Judeţeană de Creaţie precum şi Episcopiile judeţene. Vă rugăm să ne comunicaţi opinia Dv. cu privire la modul în care putem să realizăm cât mai repede acest proiect. Preşedintete asociaţiei, 315 Gavril Babiciu 316 Parohia Greco-Catolică Şişeşti Nr.6 din 23.05.2005 Către Asociaţia „ Renaşterea Şişeşteană" d-lui Babiciu Gavril Urmare a cererii dumneavoastră nr. 10 din 24.04.2005, vă comunicăm următoarele: noi, conducerea parohiei greco-catolice Şişeşti întruniţi în consiliul curatorial în data de 22.05.2005, am hotărât că nu vom fi de acord cu cererea dumneavoasră de a reconstui vechea biserică de lemn şi aceasta deoarece noi avem de gând să construim un complex mănăstiresc din care va face parte şi „Altarul Vechi". Dacă veţi vrea să participaţi financiar la reconstrucţia fostei biserici o să vă solicităm la momentul oportun. Semnături Curatori Şişeştean Gheorghe Şişeştean Mihai Şişeştean Nistor Pricop Dumitru Buticaş Vasile Ciocotişan Gheorghe Pr. Horţ Gabriel 317 Recunoştinţă pentru binefacere Gavril Babiciu Recunoştinţa este o floare rară. Chiar şi atunci când vine de la o faţă biseicească, ea surprinde prin profunzimea sentimentelor şi a resorturilor lăuntrice care determină o astfel de atitudine. Prezenţa preotului greco-catolic, Pop Grigore, din parohia Dăneşti, comuna Şişeşti, jud. Maramureş, alături de preotul ortodox din localitatea Tiream, jud. Satu Mare, la o ceremonie funerară în această localitate sătmăreană, nu a constituit, în sine, un fapt extraordinar, deoarece, cel puţin sub aspect declarativ, cele două confesiuni creştine, susţin că pe acest tărâm, al rugăciunii, pot avea legături trainice. Abia în momentul în care, în cadrul ceremoniei respective, preotul Grigore, şi-a făcut rostit cuvântul de învăţătură cuvenit, am aflat că prezenţa sa, aici, în Tiream, la înmormântarea unei creştine ortodoxe, Silvia Ciocotişan, verişoară primară cu mine, după filiaţiunea din partea mamei, are un dublu scop. Pe de o parte, să participe la datina străbună, creştinească, de a conduce pe ultimul drum o credincioasă 318 a cărei obârşii era satul Dăneşti, iar pe de altă parte, şi am sublinia acest lucru, pentu a aduce un ultim omagiu şi recunoştinţă, Silviei, credinciosa ortdoxă care împreună cu fiul ei Ţucu şi familia acestuia, au sprijinit cele două parohii din Dăneşti, greco-catolică şi ortodoxă la construirea a două troiţe, câte una pentu fiecare biserică şi donarea pentru parohia greco-catolică a unui complet de haine preoţeşti. Despre aceste binefaceri a vorbit cu mult respect şi recunoştinţă părintele Grigore în faţa îndureratei asistenţe formate din persoane, care în prezent locuiesc în cele două judeţe dar au o singură rădăcină, comuna Şişeşti. Momentul cel mai emoţionant, cel puţin pentru mine , tainic, fără cuvinte, a fost atunci când, părintele din Dăneşti, a desfăcut punga de ţărână luată de la locul în care sunt fixate cele două cruci de marmură din Dăneşti, construite prin jerfa familiei răposatei în Domnul, Silvia Ciocotiţan din Tiream, jud, Satu Mare şi a presărat-o peste sălaşul defunctei în mormântul în care trupul său se va odihni până la judecata finală. Considerăm oportun să mai adăugăm faptul că localitatea Tiream este constituită în majoritate absolută de etnici maghiari. O singură stradă (uliţă), este locuită în întregime de români, urmaşii 319 celor care au plecat din satele Dăneşti şi Negreia, din comuna Şişeşti jud. Maramureş, profitând de oportunitatea oferită de reforma agrară din anul 1924, când şi-au stabiit aici vetre pentru ei şi urmaşii lor. Fiind vorba de o înmormântare merită de spus că la acest ceremonial, românii de aici, au preluat unele obiceiuri de la consătenii lor maghiari. Astfel, pe timpul de priveghere, lângă sicriu este aşezat un scaun pe care se pune un vas cu apă sfinţită. Persoanele care vin la căpătâiul defunctului stropesc peste sicriu, cu această apă, făcând semnul sfintei cruci, înainte de momentele de reculegere şi rugăciune. Foarte interesant şi totodată plăcut impresionat am rămas de felul în care, în perioada de priveghere se cântă pricesne adecvate stării de tristeţe şi regrete ale asistenţei şi familiei faţă de dispariţia unei persoane dragi. Am rămas surprins de reducerea rolului persoanelor masculine la oficierea ritualurior creştine ce se oficiază în mica parohie ortodoxă de la Tiream. Corul «diecilor» era format numai din femei. 320 Sub Pripor, la Budeşti Cu Teodolitul, între drăcesc şi dumnezeiesc165 Alec Portase Pe drumul judeţean Cavnic - Budeşti este un loc în care se opresc oamenii ca la o minune. Ajunşi în şaua drumului, opresc motorul maşinilor, iar acestea urcã la deal, de parcã ar fi împinse de o forţã misterioasã. Mai tot omul care trece pe-aici face asemenea experiment. Oare care-i forţa care face sã meargã maşina la deal, cu motorul oprit? Au spus unii cã magnetismul Pãmîntului. Cã în acest loc ar fi un minereu cu mare încãrcãturã magneticã. Şi atunci oamenii au fãcut şi alt experiment: au umplut cu apã un flacon din plastic şi l-au aşezat pe asfaltul drumului. Stupoare: flaconul a început sã se mişte şi chiar sã prindã vitezã, urcînd... dealul. Nu-i magnetismul! - şi-au spus oamenii. Subiectul a fost prezentat în multe ziare, vestea despre locul cu mistere de la Budeşti rãspîndinduse pînã departe. Aşa se face cã, în vara acestui an, un grup de yoghini (lumea zicea cã-s din gruparea lui Bivolaru) a fãcut tabãrã în locul cu mistere de la Budeşti. Stãteau dezbrãcaţi, nemişcaţi ca stîncile, în meditaţie. Şi cîţiva colegi din redacţia “Graiului”, trecînd prin zonã, au fãcut experimentul. Şi mi-au povestit, plini de entuziasm, cum merge la deal maşina cu motorul oprit. Mãi, mãi, sã fie una ca asta adevãratã? - mi-am spus. Şi am dat şi eu fuga acolo, ca Toma Necredinciosu. Şi i-am cerut lui Radu, şoferul “Graiului”, sã opreascã motorul. Da, maşina se mişcã şi prinde vitezã. Mã dau jos sã vãd dacã maşina merge la deal sau la vale. Nu-mi cred ochilor! Vãd, fãrã dubiu, cã drumul este în pantã şi cã maşina urcã la deal. Cu motorul oprit! Sã fie vorba despre o iluzie opticã sau de un loc al misterelor? Din acea zi n-am avut odihnã. Am pus la cale în cîteva rînduri deplasãri în echipã cu specialişti, pentru a vedea dacã acel loc este la deal sau la vale. Dar te uitã cã am reuşit, în cele din urmã, s-o facem şi pe asta. M-am deplasat la faţa locului însoţit de geologul 165 Graiul Maramureşului, Vineri, 16 septembrie 2005, p. 8. 321 Dumitru Iştvan şi de topograful Ionicã Pop, cunoscuţi autori de hãrţi. Ajungem în locul cu misterele. Se numeşte Sub Pripor. Pe drumul judeţean 184 Cavnic-Budeşti, la kilometrul 686. Pentru început, luãm coordonatele locului: altitudinea: 786,3 metri; latitudinea nordicã: 47 grade, 42 minute şi 15,5 secunde; longitudinea esticã: 23 grade, 53 minute şi 04,7 secunde. Încerc, înaintea rezultatului mãsurãtorilor, sã-l trag de limbã pe Dumitru Iştvan. şi-mi rãspunde: “Globul Pãmîntesc are patru cîmpuri: gravitaţional, magnetic, electric şi radioactiv. Aceste cîmpuri sînt însoţite de legi ale fizicii, care nu pot fi învinse de nici o forţã. Dar sã trecem la mãsurãtori...” Ionicã Pop şi-a instalat teodolitul. Ba eu, ba Dumitru, îi ţinem stadia unde spune topograful şi face mãsurãtori într-o mulţime de puncte. Oamenii trec cu cãruţele şi cu maşinile, se uitã la noi şi povestesc. Un localnic, cu caii, spune cã, în curba de la Pripor, au murit mulţi oameni, în accidente de circulaţie. Cã sufletele lor rãtãcitoare ar crea forţa care împinge la deal maşinile. Vine şi preotul din Breb. Opreşte maşina şi se minuneazã vãzînd cã ea urcã dealul. “Trebuie sã fie o forţã dumnezeiascã aici!” Dar te uitã cã mãsurãtorile cu teodolitul s-au terminat, aşa cã sã-i dãm cuvîntul topografului Ionicã: “Pe timpul mãsurãtorilor, fãcute pe 110 metri, am luat 14 puncte topografice de pe axa drumului. Analizînd diferenţele de nivel, rezultã cã, pe aceastã porţiune, locul... misterelor, drumul nu urcã, ci coboarã constant, pe o diferenţã de nivel de 4,40 metri. Este vorba despre o iluzie opticã. Maşinile cu motoarele oprite nu urcã la deal, ci coboarã la... vale. Nu am nici un dubiu în legãturã cu rezultatul mãsurãtorilor pe care le-am fãcut azi.” Hai sã punem un pariu: chiar şi dupã publicarea rezultatelor mãsurãtorilor, oamenii tot se vor opri Sub Pripor, vor opri maşinile şi se vor minuna cum ele o iau la... deal, împinse de o forţã misterioasã. Normal, dacã ne aflãm într-un loc al misterelor. Legenda merge mai departe... Notă: Reportajul explicaţiile alăturate: conţine 322 următoatele fotografii cu Topograful Ionică Pop, cunoscut ca autor de hărţi, este la teodolit. Îndată vom avea rezultatul. Este la deal sau este la vale? Din echipa noastră au făcut parte şi realizatorul serialelor de reportaje «Lumea lui Grecu»: Ioan Teglaş şi Sorin Grecu, de la canalul ALPHATV. Reportajul lor pe această temă se numeşte «Misterele de la Budeşti» şi va fi difuzat mâine, sâmbătă, 17 septembrie 2005, de la ora 11,30 (a doua zi, duminică, în reluare, de la ora 12,30). Ei dedică acest reportaj ziaristului Adrian Paraschiv, fost reporter la PRO-Tv, mort în avalanşa de sub Creasta Cocoşului. La cererea telespectatorilor, reportajul de excepţie VIFOR va fi retransmis mâine (sâmbătă, deci), de la ora 11. Topograful Geologul Dumitru Iştvan ţinînd stadia pentru mãsurãtorile cu teodolitul it. trã au fãcut parte şi realizatorii serialului de reportaje “Lumea lui Grecu”: Ioan Teglaş 323 şi Sorin Grecu, de la canalul ALPHATV. Reportajul lor pe aceastã temã se numeşt“Misterele de la Budeşti” şi va fi difuzat mîine, 0 Un flacon plin cu apã fuge şi el la... deal! Oare? ). Ei dedicã acest reportaj ziaristului Adrian hiv, fost reporter la PRO-Tv, mort îne sub Creasta Cocoşului. La Şi acest cãruţaş din Budeşti ne jurã cã Sub Pripor este ceva drãcesc sau dumnezeiesc. Aici au murit mulţi oameni, iar sufletele lor rãtãcite împing la deal obiectele. Maşinile urcã dealul fãrã motor. cererea telespectatorilor, reportajul de excepţie VIFOR va fi retrsmis mîine (sîmbãtã, deci), de la ora 11. Creasta Cocoşului vegheazã asupra misterelor de la Budeşti 324 La Bontăieni, Vijelie şi sărbătoare Foto: Emil Danciu G.B. Şişeşteanul Vijelie ce a avut loc la.................................. 325 Resfinţirea Bisericii din Bontăieni la 23 septembrie 2007 326 327 Cartea „Românii din jurul României” „o pocnitură pentru ca să se trezească unii”166 Anca Goja Românii de dincolo de graniţe au fost în centrul atenţiei la cel mai recent eveniment organizat de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, petrecut vineri, 22 mai. Atunci a fost lansat un album de excepţie, „Românii din jurul României în imagini”, de conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, din Chişinău, dar şi cel mai recent număr al revistei „Familia română”, dedicat regretatului poet Grigore Vieru. Foto: În centrul imaginii, autorul albumului „Românii din jurul României” „Cultura şi finanţarea culturii la Bucureşti sunt conduse de alţi oameni, nu de români” Aflat într-un „turneu de promovare” a ineditei sale cărţi, Vasile Şoimaru a lansat-o, în numai două zile, la Oradea, Baia Mare şi Bistriţa. În municipiul maramureşean a sosit însoţit de scriitorii basa166 Articol publicat în Graiul Maramureşului din 26 05 2009. 328 rabeni Vlad Pohilă (prefaţatorul albumului) şi Ion Iachim, dar şi de conf. univ. dr. Constantin Mălinaş, directorul bibliotecii Universităţii din Oradea şi fondatorul revistei „Familia română”. Vasile Şoimaru, doctor în economie şi fost deputat, a iniţiat acest proiect pentru că vroia să vadă „cum arată fraţii noştri din depărtare”. Pentru realizarea albumului, a cerut sprijin la Chişinău, apoi autorităţilor de la Bucureşti, dar nimeni nu i-a oferit ajutor: „Cultura şi finanţarea culturii la Bucureşti sunt conduse de alţi oameni, nu de români”, s-a plîns autorul albumului. Şoimaru a pornit, totuşi, la drum, hotărît să îşi urmeze visul chiar şi pe datorie; în cinci ani, a parcurs peste 100.000 km, cu maşina personală, realizînd mii de fotografii, dintre care peste 800 au fost incluse în acest album. Vasile Şoimaru spune că nu a urmat nici un curs de fotografie, nu a citit nici un manual în domeniu, şi nu doreşte să devină fotograf profesionist; modest, spune că tot ceea ce a avut de făcut a fost „să apese pe buton” în clipa potrivită. „Este o carte care ne face dreptate” Cartea cuprinde, în proporţie de circa 95%, imagini, primele fiind cele surprinse în Maramureşul de peste Tisa, locuri unde Vasile Şoimaru şi-a şi început documentarea. În mod ciudat, albumul „Ro329 mânii din jurul României în imagini” nu a fost primit cu răceală doar în Republica Moldova (fapt care nu surprinde pe nimeni), ci şi în România, unde toţi politicienii şi toate autorităţile îşi strigă în gura mare dragostea pentru „fraţii noştri de peste Prut”: „În Basarabia, ziarele guvernamentale n-au scris o vorbă despre cartea asta. Doar ziarele de opoziţie au remarcat-o şi cîteva instituţii de presă din România. Pentru oficialii români, în schimb, cartea nu există. Nici Departamentul Românilor de Pretutindeni, nici Institutul Cultural Român nu au cumpărat vreun exemplar”, a spus Şoimaru. „Această carte are o valoare artistică deosebită, o valoare istorică, de document, dar şi o valoare justiţiară. Este o carte care ne face dreptate, pentru că ne adună pe toţi la un loc. Ea este efectul unei stări deosebite, a unei sete de a-ţi arăta identitatea atunci cînd alţii vor să ţi-o zdrobească. Această carte este o pocnitură pentru ca să se trezească unii”, a opinat scriitorul Vlad Pohilă. „Familia română” – o lacrimă pentru Grigore Vieru În acelaşi context a fost lansat cel mai recent număr – 1 (32)/aprilie 2009 - al revistei „Familia română”, dedicat, în proporţie de peste 50%, poetului român Grigore Vieru. Cu această ocazie, bibliotecara Diana Ionescu a prezentat un grupaj de fotografii realizate la înmormîntarea patriotului. În plus, revista conţine capitolele consacrate – „File de istorie”, „Cununa de aur a României”, cu articole despre românii care trăiesc în jurul ţării noastre, şi „Actualitatea românească”, unde de remarcat este prezentarea, în versuri, realizată de poetul român stabilit în Australia, George Roca, poetului basarabean stabilit în Maramureş, Igor Ursenco – o dovadă că românismul nu are limite geografice. Întreaga manifestare a fost moderată de dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeţene, care a profitat de ocazie pentru a-i oferi Ioanei Dragotă, redactorul şef adjunct al revistei „Familia română”, o diplomă de excelenţă la împlinirea vîrstei de 50 de ani. 330 POLITIA167 În Sisesti Incendiu în noaptea de Revelion În seara zilei de 31 decembrie 2005, lucrãtorii Postului de Politie Comunalã Sisesti au fost sesizati cã la o locuintã din Dãnesti a izbucnit un incendiu. Imediat, pompierii din cadrul Inspectoratului pentru Situatii de Urgentã Maramures au intervenit pentru localizarea si stingerea focului. Specialistii au ajuns la concluzia cã incendiul s-a produs din cauza unui cos de fum defect. Pagubele s-au cifrat la 3.000 RON. Depãsire periculoasã la Sisesti Tot în prima zi a noului an, în preajma orei 16.00, un alt accident rutier s-a produs pe DJ 184, în localitatea Sisesti. Florin F. (25 de ani) din Baia Mare conducea spre Baia Sprie un autoturism Ford Escort înmatriculat în Italia. La efectuarea manevrei de depãsire a unui alt autovehicul l-a accidentat pe Desideriu B. (59 ani) din Baia Mare, care se deplasa regulamentar pe partea stîngã a drumului, în aceeasi directie. Victima a fost internatã la Spitalul Judetean Baia Mare cu leziuni la nivelul capului. 167 Articol preluat din Graiul Maramureşului, Anul X•Nr. 2659•MIERCURI•04.01.2006•ISSN 1841-2114 331 Pregăire pentru iarnă Foto:G. B. Şişeşteanu 332