FAMILII BOIEREŞTI – ÎNTRE PROSPERITATE ŞI ADVERSITATE BOIERII DIN COCORĂŞTI: ÎNCEPUTURI ŞI DESCENDENŢI GHEORGHE LAZĂR* Satul Cocorăşti din judeţul Prahova este pentru prima dată menţionat într-un document al lui Vlad Dracul, datat 23 aprilie <1441>, prin care domnul îi întărea lui Stanciu Moenescu mai multe stăpâniri1. De la acest sat îşi va lua numele unul din cele mai vechi şi importante neamuri de boieri din Ţara Românească, descinzând, prin femei, din Vlad vodă Călugărul. Înrudirea princiară, precum şi prezenţa unor membri aparţinând acestei familii în vâltoarea evenimentelor politice din secolele XVI şi XVII explică atenţia cu care specialiştii în genealogie şi nu numai s-au aplecat asupra trecutului acestui neam. Şi totuşi, în ciuda acestor argumente care pot justifica un asemenea interes, în reconstituirea istoricului familiei Cocorăştilor persistă încă numeroase necunoscute, chiar semne de întrebare. Dintre acestea, cea mai controversată este problema stabilirii cu exactitate a descendenţei din Vlad vodă Călugărul a lui Vlad banul al Caplei din Cocorăşti, considerat întemeietorul acestui neam de boieri, urmată de chestiunea clarificării legăturilor de rudenie dintre descendenţii Cocorăştilor pe linia lui Mihalcea Caragea şi a lui Radu din Cocorăşti (mare vistier şi mare logofăt în vremea lui Matei Basarab) şi cei din Cocorăştii Caplei (aşa-zisa ramură secundară a familiei), a cărei decădere este destul de vizibilă pe parcursul secolului al XVII-lea. A Prima încercare de a desluşi genealogia boierilor din Cocorăşti îi aparţine lui I.C. Filitti în bine-cunoscuta sa lucrare Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, publicată în 1919. După cum se cunoaşte, ea a avut la bază informaţia oferită în mod special de fondul de documente păstrate în arhiva familiei Cantacuzino şi a fost însoţită de numeroşi arbori genealogici, printre care se regăseşte şi cel al * Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Bucureşti; georgelaz2001@yahoo.fr. 1 Documenta Romaniae Historica, seria B Ţara Românească (în continuare: DRH, B), vol. I (1247–1500), ed. P.P. Panaitescu, Damaschin Mioc, Bucureşti, 1966, p. 160–162, nr. 93. Următorul document în care este amintit numele satului datează din 15 martie 1512. – Ibidem, vol. II (1501– 1525), ed. Ştefan Ştefănescu, Olimpia Diaconescu, Bucureşti, 1972, p. 200–201, nr. 99. „Revista istorică”, tom XXIV, 2013, nr. 1–2, p. 5–41 6 Gheorghe Lazăr 2 boierilor Cocorăscu; putem spune că genealogia acestei familii de boieri întocmită de I.C. Filitti nu mai este de actualitate, dat fiind şi faptul că din momentul întocmirii lucrării şi până în prezent a fost publicat un număr important de surse care oferă noi amănunte în legătură cu trecutul acesteia. Meritul de a fi susţinut pentru prima dată descendenţa Cocorăştilor, pe linie feminină, din Vlad vodă Călugărul îi aparţine lui George D. Florescu, care în unele din lucrările sale a subliniat acest lucru2. Însă pasul cel mai important în ceea ce priveşte genealogia familiei Cocorăscu a fost făcut odată cu cercetările lui Dan Pleşia, care, deşi nu a dedicat un studiu special acestui neam de boieri, a oferit informaţii numeroase şi preţioase. Astfel, într-o serie de studii, unele publicate3, altele rămase în manuscris4, reputatul genealogist a susţinut ideea că Vlad banul al Caplei, cel decapitat la 1568 de Alexandru II Mircea5, şi fraţii săi – Calotă, Badea postelnic şi Pătraşco postelnic – erau feciorii jupânesei Caplea III6 din căsătoria cu Badea postelnic din Clejani7, legătură de rudenie acceptată şi de către alţi cercetători8. În ceea ce ne priveşte, fără a respinge existenţa legăturii de rudenie între familia boierilor Cocorăscu şi cea a lui Vlad vodă Călugărul, considerăm că descendenţa lui Vlad banul din Caplea (III), considerată ca fiind din Periş şi din Cocorăşti, în contextul noilor informaţii, nu se mai poate susţine. Trebuie spus încă de la început că singurele informaţii pe care le avem despre jupâneasa Caplea (III) 2 George D. Florescu, Divanele domneşti din Ţara Românească, vol. I (1389–1495), Bucureşti, 1943, arborele genealogic plasat între p. 320 şi p. 321; idem, Începătorii neamului boierilor din Creţeşti (Dolj), în „Arhivele Olteniei”, XXII, 1943, nr. 125–130, p. 46. 3 Dan Pleşia, Contribuţii documentare la istoricul mânăstirii Argeş în timpul lui Alexandru Iliaş (1627–1629), în „Mitropolia Olteniei”, XXII, 1970, nr. 1–2, p. 82, nota 46; p. 83, nota 54; idem, Neamul doamnei Stanca a lui Mihai Viteazul, în „Arhiva genealogică”, I (VI), 1994, nr. 1–2, p. 11, nota 45. 4 Este cazul comunicării cu titlul Mormântul marelui ban Mihalcea din Cocorăşti, susţinută de Dan Pleşia în anul 1973 în cadrul Comisiei de Genealogie, Heraldică şi Sigilografie; din păcate, textul comunicării (care ne-a fost oferit cu generozitate de dl Ştefan Andreescu, fapt pentru care îi mulţumim şi pe această cale) nu este însoţit şi de aparatul critic cu ajutorul căruia am fi putut verifica argumentele şi afirmaţiile susţinute de autor. 5 Istoria Ţării Româneşti. 1290–1690. Letopiseţul cantacuzinesc, ed. C. Grecescu, D. Simonescu, Bucureşti, 1960, p. 51–52. 6 La rândul ei, Caplea (III) era fiica jupânesei Caplea (II) şi a marelui vistier Neagoe <din Periş> şi nepoată de fiică a Caplei (I) (fiica lui Vlad Călugărul) şi a lui Staico din Bucov. Pentru aceste informaţii de natură genealogică, pe lângă lucrările lui G.D. Florescu şi Dan Pleşia, deja amintite, a se vedea şi Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV–XVII, Bucureşti, 1971, s.v. 7 Dan Pleşia, Mănăstirea Dealu – necropolă domnească şi ceva despre frământările interne din Ţara Românească în veacul a XVI-lea, în „Acta Valachica”, 1972, p. 149, nota 29 şi tabelul genealogic E. 8 Alexandru Perieţeanu-Buzău, Genealogii, vol. I, s.v. Radu din Cocorăşti (lucrare în manuscris); Ştefan Andreescu, Boierii lui Mihai Viteazul, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XII, 1994, p. 47–93; Neagu Djuvara, Ce au fost boierii mari în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor (secolele XVI–XX), Bucureşti, 2010, anexa IV-6; Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, vol. II Boian-Buzescu, coord. Mihai Dim. Sturdza, Bucureşti, 2011, p. 512 (arborele genealogic al boierilor din Bucov). 3 Boierii din Cocorăşti 7 ne sunt oferite de două documente, unul din septembrie 1574, iar celălalt din 16 decembrie 1577. În primul, voievodul Alexandru al II-lea Mircea îi întărea acesteia dreptul de stăpânire asupra unei jumătăţi din satul Pârvuleşti (situat lângă Dragomireşti, jud. Dâmboviţa), precum şi asupra unor sălaşe de ţigani, bunuri pe care le primise ca zestre de la mama ei, jupâneasa Caplea (II), şi de la fratele ei, jupan Neagoe mare vistier. Din acelaşi document, mai aflăm că jupâneasa Caplea (III) l-a avut ca soţ pe un anume Cârstian (în document ea este numită „jupaniţa lui Cârstian”), fără a avea însă urmaşi direcţi („nu i-a dat Dumnezeu fii din trupul ei”); în aceste condiţii, jupâneasa Caplea (III) a venit de bunăvoie înaintea domnului şi a dăruit aceste bunuri surorii ei, jupâneasa Maria (era soţia lui Ivan mare medelnicer din Ruda), şi copiilor acesteia, cerând ca în schimbul respectivei donaţii nepoţii ei de soră să îi săvârşească după moarte „pomană şi sărăcuste şi tot ce trebuie omului mort”. Pentru a elimina posibilele conflicte între rudele ei, ea le mai cerea „cu limbă de moarte” unei alte surori, Stana, fiilor acesteia9, dar şi nepoatei Caplea spătăreasa (este cunoscută ca fiind cea de-a IV-a Caplea şi era fiica lui Teodosie mare ban din Periş, ucis la 1547 de Mircea Ciobanul, căsătorită cu Stan mare spătar din Corbi, din care descind boierii Corbeanu) să nu-i strice aşezământul şi să nu se amestece în vreun fel în cele hotărâte de ea10. Trei ani mai târziu, când cel mai probabil Caplea (III) nu se mai afla în viaţă, Mihnea voievod le întărea de această dată lui Ivan mare medelnicer şi jupânesei lui, Maria, precum şi fiilor lor dreptul de stăpânire asupra sus-amintitei ocini din satul Pârvuleşti, cu ţigani; şi de această dată în act se menţiona că jupâneasa Caplea (III) avea respectivele bunuri primite de zestre de la fraţii ei, jupan Teodosie mare ban şi jupan Neagoe (Negoiţă) mare vistier11, dar şi faptul că le dăruise nepoţilor ei de soră întrucât „nu i-a dat Dumnezeu fii şi fiice din trupul ei … ca să-i fie ei în loc de fii şi după moartea ei să aibă pomenire”12. Rezumând informaţiile oferite de cele două documente amintite mai sus, reiese foarte clar că jupâneasa Caplea (III) nu a avut urmaşi „din trupul ei”13 9 Această Stana era fiica Caplei (II) rezultată în urma unei prime căsătorii cu Stan pârcălabul. Ştim despre ea că a fost la rândul ei căsătorită cu Stoica vătaf. – G.D. Florescu, Începătorii neamului boierilor din Creţeşti, p. 46. A se vedea şi documentul din 10 ianuarie 1580, prin care Mihnea voievod le întărea celor doi satul Bumbuieşti şi muntele Negoiul, pe care jupâneasa Stana le obţinuse în urma unui schimb făcut cu nepoata ei, Caplea (IV) spătăreasa (oferise în loc o parte de moşie în Uibăreşti, pe care o avea ca zestre de la tatăl ei, Stan pârcălabul, şi de la fraţii ei, Teodosie banul şi Neagoe vistierul). – DRH, B, vol. VIII (1576–1580), ed. Damaschin Mioc, Ioana Constantinescu, Bucureşti, 1996, p. 447–448, nr. 177. 10 DRH, B, vol. VII (1571–1575), ed. Ştefan Ştefănescu, Olimpia Diaconescu, Bucureşti, 1988, p. 181–182, nr. 181. Documentul este amintit şi de G.D. Florescu, în studiul său postum Mănăstirea Coşuna (Bucovăţul vechi) şi neamurile domneşti şi boiereşti din Ţara Românească, din veacul al XVI-lea, legate de acest lăcaş, în „Arhiva genealogică”, III (VIII), 1996, nr. 1–2, p. 109. 11 Pentru cariera celor doi boieri, a se vedea N. Stoicescu, Dicţionar, s.v. 12 DRH, B, vol. VIII, p. 170–172, nr. 108. 13 Acest lucru îi era cunoscut lui G.D. Florescu (Începătorii neamului boierilor din Creţeşti, arbore genealogic; Divanele domneşti, p. 320, arbore genealogic). Nu cunoaştem informaţiile pe baza cărora Dan Pleşia a considerat-o pe jupâneasa Caplea (III) ca fiind mama boierilor din Cocorăşti, deşi documentele precizează foarte clar că nu a avut descendenţi. 8 Gheorghe Lazăr 4 (în cazul în care ar fi avut descendenţi direcţi, care din anumite motive nu i-au putut supravieţui, fără îndoială că în document s-ar fi făcut această precizare, ca în multe altele din epocă) şi că l-a avut ca soţ pe Cârstian, care de altfel a şi încuviinţat respectiva danie a soţiei lui, după cum se precizează în documentul de la 1577. În aceste condiţii, ne întrebăm în ce măsură descendenţa lui Vlad banul din Cocorăşti şi a fraţilor lui din Caplea (III), din presupusa căsătorie a acesteia cu Badea postelnic din Clejani, se mai poate susţine, în condiţiile în care documentele sunt foarte clare în ceea ce priveşte lipsa oricăror urmaşi din trupul ei. La aceasta am mai putea adăuga şi faptul că, deşi fraţii Cocorăscu au dispărut în momentele tulburi ale anului 1568, se ştie că atât Vlad banul, cât şi fratele său, Pătraşco din Câmpina, au avut descendenţi direcţi, ceea ce face greu de explicat de ce jupâneasa Caplea (III) a preferat să-şi doneze o parte din bunuri nepoţilor de soră şi nu nepoţilor ei de fii? Dacă mai avem în vedere şi faptul că în aceeaşi perioadă în care este consemnată respectiva donaţie în documente este amintită o altă jupâneasă Caplea (de această dată în mod explicit numită din Cocorăşti14), avându-i ca nepoţi pe Badea şi Calotă15, precum şi constatarea că niciodată în documente Caplea (III) nu apare numită concomitent ca fiind din Periş şi din Cocorăşti, nu ne rămâne decât să luăm în calcul posibilitatea existenţei a două jupânese cu acelaşi nume: Caplea (III) <din Periş>, amintită deja mai sus, soţia lui Cârstian şi rămasă fără 14 Este vorba de documentele din 28 mai 1578 şi 27 iunie <1578; 1582–1583> prin care Mihnea voievod îi confirma acesteia şi urmaşilor ei dreptul de stăpânire asupra muntelui Buceciul şi de a lua „căşăria … de pe muntele ei din Buceci … precum este legea cea veche”. – DRH, B, vol. VIII, p. 194–196, nr. 124; p. 204–206, nr. 130. Muntele a rămas în stăpânirea acestei ramuri a Cocorăştilor până în primii ani de domnie ai lui Şerban Cantacuzino, care, potrivit unui document din 30 decembrie 1680, îl cumpără de la „boiarii din Cocorăştii Caplii” ajunşi la „lipsă şi la sărăcie”, ca mai apoi să îl închine mănăstirii Cotroceni. – Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (în continuare: DANIC), Mănăstirea Cotroceni, XIX/7; Istoria Cotrocenilor în documente (secolele XVII–XX), Bucureşti, 2001, p. 32–33, nr. 11. 15 Cei doi sunt amintiţi într-un hrisov din 7 martie 1582 prin care Mihnea voievod îi întărea lui jupan Stelea spătar dreptul de stăpânire asupra mai multor moşii, printre care şi o ocină la Măgurele, partea Caplei de la Periş şi a nepoţilor ei, Badea şi Calotă, cumpărată de la aceştia pentru suma de 5.000 de aspri de argint şi o manta de şocârlat. – Documente privind istoria României, seria B Ţara Românească (în continuare: DIR, B), veacul XVI, vol. 5 (1581–1590), Bucureşti, 1952, p. 49–51, nr. 51. Cum personal considerăm că jupâneasa Caplea (III) era deja dispărută la 1577, nu ne rămâne decât să identificăm în această Caplea din Periş fie pe Caplea (IV) spătăreasa (fiica lui Teodosie din Periş şi a Mariei din Floreşti), fie pe Caplea, mama lui Vlad banul din Cocorăşti. În cazul acestei ultime identificări, în situaţia în care nu suntem în faţa unei confuzii cauzate de scribul documentului – dacă avem în vedere faptul că doi ani mai târziu Caplei (de această dată fără a se mai face referire la vreun topic) şi celor doi nepoţi ai ei le era reîntărit dreptul de stăpânire asupra moşiei Drăgăneşti şi a satului Morile, confiscate de Alexandru voievod şi dăruite părintelui vlădica Eftimie (DIR, B, veacul XVI, vol. 5, p. 160–161, nr. 170) –, atunci nu trebuie exclusă nici posibilitatea că au avut şi ei moşie în Periş; în acest sens, amintim un document din 15 martie 1637 prin care Matei Basarab îi întărea lui Hrizea mare ban o serie de stăpâniri, printre care se găsea şi o ocină în Periş, partea lui Boldujar din Câmpina, nepotul de fiu al lui Vlad banul din Cocorăşti. – Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului (în continuare: CŢR), vol. IV (1633–1639), ed. Marcel-Dumitru Ciucă, Doina Duca-Tinculescu, Silvia Vătafu-Găitan, Bucureşti, 1981, p. 427–430, nr. 936. 5 Boierii din Cocorăşti 9 posteritate, şi Caplea din Cocorăşti, căsătorită cu Badea postelnic din Clejani, din care au descins boierii din Cocorăşti. Această identificare rezolvă însă numai în parte nelămuririle pe marginea genealogiei familiei Cocorăscu, deoarece în mod legitim se ridică o altă întrebare: cine a fost această Caplea din Cocorăşti şi care a fost legătura ei de rudenie cu Vlad vodă Călugărul? Fără îndoială, răspunsul la această întrebare nu este unul facil, dar credem că, având în vedere, pe de o parte, constatarea că jupâneasa Caplea (III) nu a avut descendenţi, iar, pe de altă parte, certitudinea descendenţei Cocorăştilor din Vlad vodă Călugărul, o ipoteză plauzibilă în actualul stadiu al cercetării ar fi aceea de a o identifica pe Caplea din Cocorăşti cu fiica lui Calotă mare vornic din Stoeneşti şi a Neacşei (fiica lui Vlad vodă Călugărul). Din căsătoria cu fiica domnului, care a avut loc înainte de anul 151116, Calotă mare vornic din Stoeneşti17 (dispărut şi el în jurul anului 1525) a avut descendenţi numai pe linie feminină; dacă în ceea ce le priveşte pe două dintre fiicele sale, Velica şi Stanca, ştim cu cine au fost căsătorite – prima cu Drăghici comis şi spătar (din care au descins boierii din Mărgineni), iar cea de-a doua cu Drăgan mare postelnic (unul din cei care au participat la complotul împotriva lui Radu de la Afumaţi)18 –, despre cea de-a treia fiică, Caplea <a lui Calotă> (după cum este cunoscută), ştim foarte puţine lucruri, numele ei fiind amintit, alături de cel al surorii ei, într-un act al lui Neagoe Basarab din 1512 prin care tatălui lor îi era întărit dreptul de stăpânire asupra satului Drăgăneşti (şi, în opinia noastră, acest lucru nu este lipsit de importanţă în demonstraţia noastră), care fusese de zestre al soţiei lui, Neacşa19. Pe urmele lui G.D. Florescu, considerăm că aceasta este acea Caplea, soţia lui Badea postelnic din Clejani, ctitorul de la Mislea, şi mama fraţilor Cocorăşti20. În sprijinul acestei identificări putem invoca mai multe argumente: mai întâi, contemporaneitatea celor doi soţi, dacă avem în vedere că Badea postelnicul este amintit în documente, fie în calitate de ispravnic, fie în cea de martor, în perioada 1537–153821; prezenţa printre moşiile Cocorăştilor a satelor Stoeneşti 16 D. Pleşia, Mănăstirea Dealu, p. 145, nota 19. La 18 iunie 1517 Neagoe Basarab i se adresa cu formula „cinstitului dregător al domniei mele şi primului sfetnic, încă şi din casa domniei mele”. – DRH, B, vol. II, p. 298–299, nr. 154. Potrivit unor informaţii puse recent în circuitul ştiinţific, numele lui Calotă şi al Neacşei sunt menţionate, alături de cele ale altor boieri munteni, într-un pomelnic al mănăstirii Hilandar de la Muntele Athos. – Radu Păun, La Valachie et le monastère de Chilandar au Mont Athos. Nouveaux témoignages (XVe–XVIe siècles), în „Medieval and Early Modern Studies for Central and Eastern Europe”, II, 2010, p. 162–163. 18 G.D. Florescu, Boierii Mărgineni din secolele XV şi XVI. Studiu genealogic, Bucureşti, 1930, p. 62–64; N. Stoicescu, Dicţionar, p. 39–40. 19 DRH, B, vol. II, p. 204, nr. 102. 20 G.D. Florescu, Boierii Mărgineni, p. 64; facem precizarea că în arborele genealogic întocmit de G.D. Florescu s-a strecurat o eroare, în sensul că jupâneasa Caplea, soţia lui Vintilă paharnic din Baloteşti, nu este fiica Caplei din Cocorăşti de care vorbim noi, ci a Caplei (IV), soţia lui Stan mare spătar <din Corbi>, ctitorii de la mănăstirea Cătălui. – N. Stoicescu, Dicţionar, p. 89–90. 21 DRH, B, vol. IV (1536–1550), ed. Damaschin Mioc, Bucureşti, 1981, p. 41–42, nr. 30; p. 60–61, nr. 45; p. 75–76, nr. 58. 17 Gheorghe Lazăr 10 6 (se pare, locul de origine al lui Calotă), Drăgăneşti22 şi Clejani. La acestea două, mai putem adăuga de asemenea şi constatarea că numele de Calotă se perpetuează în sânul familiei Cocorăscu mai multe generaţii la rând (în semn de apreciere pentru acest strămoş înaintat); deşi această observaţie nu poate fi invocată ca un argument decisiv în demonstraţia noastră, nu este mai puţin adevărat că ea nu trebuie nici pe departe minimalizată, fiind mai mult decât evident ataşamentul marilor familii boiereşti faţă de o anume „zestre onomastică” deja consacrată, dovadă de netăgăduit a unei conştiinţe genealogice23. Odată lămurite aceste aspecte, credem că a sosit momentul să purcedem la prezentarea genealogiei familiei boierilor din Cocorăşti. Aşa cum aminteam şi mai sus, din cei patru fii ai Caplei, rezultaţi din căsătoria ei cu Badea postelnic din Clejani, trei au sfârşit în mod tragic în anul 1568, din porunca lui Alexandru II Mircea – Vlad banul, Pătraşco şi Badea (I)24 –, singurul care a scăpat urgiei domneşti fiind Calotă, cu moşie în Clejani25. Dintre cei patru fii ai Caplei, posteritate au avut însă numai doi dintre ei: Pătraşco, din care coboară ramura boierilor „ot Câmpina”26, şi Vlad banul, considerat fără rezerve înaintaşul boierilor din Cocorăşti. Adăugăm şi faptul că acum este momentul în care are loc prima împărţire a familiei în două ramuri distincte, fiecare cu propriul ei destin. Vezi supra; amintim şi faptul că la 18 iunie 1584 Petru Cercel îi întărea jupânesei Caplea şi nepoţilor ei, Badea şi Calotă, dreptul de stăpânire asupra acestui sat, confiscat mai înainte de Alexandru voievod şi dăruit părintelui vlădica Eftimie. – DIR, B, veacul XVI, vol. 5, p. 160–161, nr. 170. 23 Pentru spaţiul românesc încă lipseşte un studiu cuprinzător asupra acestui fenomen cu implicaţii majore pentru înţelegerea anumitor evoluţii istorice. Pentru moment, dispunem numai de o analiză care priveşte doar numele domnilor români. – Paul H. Stahl, Les noms des princes roumains, în „Revue des études roumaines”, XVII–XVIII, 1993, p. 129–154. 24 Istoria Ţării Româneşti. Letopiseţul cantacuzinesc, p. 51–52. 25 Preţul plătit pentru această „favoare” a fost însă unul pe măsură: cedarea întregii averi în favoarea lui Dragomir mare vornic. – D. Pleşia, Mănăstirea Dealu, p. 149, nota 29; DRH, B, vol. VII, p. 114–115, nr. 88; vol. VIII, p. 471–474, nr. 288; vol. XI (1593–1601), ed. Damaschin Mioc, Ştefan Ştefănescu, Marieta Adam, Constantin Bălan, Maria Bălan, Saşa Caracaş, Ruxandra Cămărăşescu, Olimpia Diaconescu, Coralia Fotino, Bucureşti, 1975, p. 52–56, nr. 40. Pe acest Calotă din Clejani, căsătorit cu Caplea din Vâlcăneşti, cu care nu a avut urmaşi, îl întâlnim în documentele celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea. – DRH, B, vol. V (1551–1565), ed. Damaschin Mioc, Marieta Adam Chiper, Bucureşti, 1983, p. 115–116, nr. 103; vol. VI (1566–1570), ed. Ştefan Ştefănescu, Olimpia Diaconescu, Bucureşti, 1985, p. 192–193, nr. 157. El era mort deja la 1572, căci un hrisov domnesc amintea faptul că satul Clejani, întărit lui Dragomir mare vornic, îi fusese dăruit acestuia de Calotă cel bătrân „cu limba sa, înaintea morţii”. – DRH, B, vol. VII, p. 114–115, nr. 88. Afirmaţia lui G.D. Florescu (Mănăstirea Coşuna, p. 99) că din el ar descinde Dobromir mare vornic al lui Alexandru al II-lea Mircea nu se mai poate susţine în lumina documentelor deja menţionate. 26 Printre descendenţii lui Pătraşco îi regăsim pe marele sluger Radu din Frejureni, Udrişte şi Boldujar, ambii identificaţi la nivelul documentelor ca fiind din Câmpina şi având la rândul lor urmaşi. – N. Stoicescu, Dicţionar, p. 181–182; D. Pleşia, Mormântul marelui ban Mihalcea, tabel genealogic în anexă; CŢR, vol. IV, p. 427–430, nr. 936. Asupra acestei familii boiereşti vom reveni cu un studiu special cu o altă ocazie. 22 7 Boierii din Cocorăşti 11 Se consideră că Vlad banul s-a născut la cumpăna anilor 1530–153127 – dintr-un document tardiv aflăm că a fost botezat de doamna Anca din Sărata a lui Vlăduţ voievod (1510–1512), fiind „miluit” cu această ocazie cu ocină în satul Pătrăreşti, pentru care urmaşii săi vor purta judecată cu obştea mănăstirii Dealu28 –, însă primul document în care îl întâlnim datează din timpul lui Pătraşcu cel Bun, mai exact la 4 mai 1556, fiind unul din beneficiarii întăririi domneşti pentru satele Căpăţâneni, Cheiani şi Poenari29. După acest moment, informaţiile despre Vlad banul sunt indirecte – este cazul documentului din 16 aprilie 1577 în care se invocă o achiziţie a lui în satul Detcoi30 –, însă putem presupune că împreună cu fraţii săi s-a situat în tabăra celor care s-au opus politicii lui Alexandru II Mircea, ceea ce a atras nu numai confiscarea moşiilor („le-a luat … toate satele şi bucatele”), ci şi pierderea vieţii lor (în anul 1568) „fără de nici o vină”31. Dintr-o căsătorie despre care nu putem oferi niciun indiciu, se consideră că Vlad banul a avut urmaşi atât pe linie bărbătească – Badea (II) şi Calotă (II)32, despre care ne rezumăm a preciza doar faptul că din ei coboară, în secolul al XVII-lea, ramura boierilor din „Cocorăştii Caplei” –, cât şi pe linie feminină. Pentru moment, în cele ce urmează, ne vom ocupa de descendenţa singurei fiice cunoscute a lui Vlad banul, Marula, despre care ştim că a devenit soţia marelui ban al lui Mihai Viteazul, Mihalcea <Caragea>, care îşi va zice „din Cocorăşti”, după una din moşiile de zestre ale soţiei sale33 şi a cărui activitate în plan politic este bine cunoscută datorită unui studiu al lui Ştefan Andreescu34. Grec de origine, Mihalcea Caragea şi-a început activitatea în sfatul domnesc al lui Petru Cercel, fiind totodată unul din cei mai fideli dregători ai lui Mihai Viteazul, găsindu-şi sfârşitul în vara anului 1601, odată cu protectorul său domnesc. Din căsătoria lui Mihalcea banul cu Marula35 au rezultat mai mulţi copii; excepţie făcând singurul său descendent pe linie masculină, Pătraşco spătar, care a murit tânăr şi fără 27 D. Pleşia, Contribuţii documentare la istoricul mânăstirii Argeş, p. 81, nota 37. St. Nicolaescu, Documente slavo-române cu privire la relaţiile Ţării Româneşti şi Moldovei cu Ardealul în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905, p. 246–247; DIR, B, veacul XVI, vol. 5, p. 370–372, nr. 389. 29 DRH, B, vol. V, p. 73–75, nr. 71. 30 Ibidem, vol. VIII, p. 96–98, nr. 58. Numele lui Vlad banul mai este amintit şi într-un document din vremea lui Matei Basarab, în legătură cu o achiziţie de moşie în satul Futeştii pe Mostişte, revendicată de Dumitraşco clucer din Spineni. – Ibidem, vol. XXV (1635–1636), ed. Damaschin Mioc, Maria Bălan, Ruxandra Cămărăşescu, Coralia Fotino, Bucureşti, 1985, p. 233–236, nr. 215. 31 DIR, B, veacul XVI, vol. 5, p. 160–161, nr. 170. 32 Cei doi sunt amintiţi în mai multe documente din ultimele decenii ale secolului al XVI-lea. – Ibidem, veacul XVI, vol. 4 (1571–1580), Bucureşti, 1952, p. 44–45, nr. 47; veacul XVI, vol. 5, p. 49–51, nr. 51; p. 160–161, nr. 170; p. 370–372, nr. 389. 33 D. Pleşia, Mănăstirea Dealu, tabelul genealogic E; idem, Mormântul marelui ban Mihalcea. 34 Şt. Andreescu, Boierii lui Mihai Viteazul, p. 64–66. 35 Numele Marulei, în calitatea ei de soţie a lui Mihalcea banul, este menţionat pentru prima dată într-un document din 28 mai 1610. – DIR, B, veacul XVII, vol. 1 (1601–1610), Bucureşti, 1951, p. 475–477, nr. 421. 28 Gheorghe Lazăr 12 8 urmaşi36, toate cele trei37 fiice ale lui Mihalcea banul au contractat căsătorii cu descendenţi ai unor familii boiereşti renumite, dovadă incontestabilă a unei strategii matrimoniale. Prima fiică, Maria/Marica (Magdalina în călugărie38), zisă „din Albeşti”, s-a căsătorit cu Badea spătarul din Cepturoaia, Greci şi Sărata (era fiul lui Badea comisul şi nepot al lui Dumitru postelnic din Cepturoaia) şi a avut un singur urmaş, Preda spătar din Albeşti39, care era dispărut în jurul anului 1634. Din căsătoria cu Stanca, fiica logofătului Pârvu Rudeanu, Preda a avut la rândul lui doi fii, Preda şi Constantin, care nu au avut descendenţi40. Amintim aici şi faptul că Stanca s-a căsătorit a doua oară cu Condilo mare postelnic şi mare comis (în perioada anilor 1628–1629; 1632), zis şi el „din Albeşti”, împreună cu acesta având o fiică, Stanca, viitoarea soţie a lui Grigore Grădişteanu mare logofăt41. Cea de-a doua fată a lui Mihalcea banul Caragea, Preda, a devenit soţia (a doua) lui Radu mare clucer Buzescu şi i-a avut ca urmaşi pe Maria, căsătorită cu Ianachi Catargi, cu care nu a avut descendenţi, şi pe Radu (II) Buzescu mare spătar, tatăl lui Matei postelnic din Cepturoaia42. Căsătoria celor doi a avut loc probabil la cumpăna secolelor XVI–XVII, căci dintr-un document al lui Radu Şerban voievod, din 23 noiembrie 1606, prin care îi întărea jupaniţei Preda dreptul de stăpânire peste mai multe sate, aflăm că respectivele moşii i-au fost făgăduite ca zestre de tatăl ei, dar din cauza „a multă amestecătură şi călcare” el a murit şi nu a mai apucat să facă hrisovul de danie. Acum, mama ei, jupâneasa Marula, şi fratele ei, Pătraşco, îi confirmau că aceste sate sunt ale ei de zestre43. Tot din documente mai 36 D. Pleşia, Mormântul marelui ban Mihalcea; N. Stoicescu, Dicţionar, p. 42–43. Amintim aici şi faptul că G.D. Florescu, pe baza opiniei lui I.C. Filitti şi a unor pietre tombale existente la mănăstirea Coşuna, consideră că Mihalcea banul a mai avut, în afara celor cinci descendenţi cunoscuţi, încă doi; este vorba de un băiat, Constantin, şi o fată, Hrisafina, ambii decedaţi în timpul domniei lui Mihnea Turcitul. – Mănăstirea Coşuna, p. 80; pentru textul celor două pietre ale presupuşilor descendenţi ai lui Mihalcea banul, vezi St. Nicolaescu, op. cit., p. 281. 37 D. Pleşia, Mormântul marelui ban Mihalcea, consideră că şi Despina, soţia lui Ilie vornic din Corneşti, deci viitoarea soacră a lui Radu mare logofăt din Cocorăşti, a fost tot o fiică a lui Mihalcea banul, legătură de rudenie eronată. 38 În călugărie fiind, ea închina la 1634 nişte ţigani mănăstirii Viforâta. – DRH, B, vol. XXIV (1633–1634), ed. Damaschin Mioc, Saşa Caracaş, Constantin Bălan, Bucureşti, 1974, p. 454, nr. 339; p. 464–467, nr. 347. 39 N. Stoicescu, Dicţionar, p. 42; Şt. Andreescu, Boierii lui Mihai Viteazul, p. 66; despre Marica şi diversele procese purtate cu nora ei şi nu numai, vezi şi Violeta Barbu, De bono coniugali. O istorie a familiei din Ţara Românească în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 2003, p. 127–130. 40 DRH, B, vol. XXIV, p. 464–467; despre Constantin ştim că a dispărut de tânăr şi că a fost înmormântat la mănăstirea Argeş, căreia i-a lăsat întreaga avere. – DANIC, Episcopia Argeş, XXVI/1 şi XXXIV/1; ibidem, Colecţia Ionaşcu Ion, I/54; regest în CŢR, vol. V (1640–1644), ed. MarcelDumitru Ciucă, Doina Duca-Tinculescu, Silvia Vătafu-Găitan, Bucureşti, 1985, p. 137–138, nr. 292; p. 205, nr. 424 şi p. 332, nr. 754. 41 N. Stoicescu, Dicţionar, p. 156–157, 190; DRH, B, vol. XXIV, p. 105–106, nr. 78; vol. XXV, p. 69–71, nr. 54; CŢR, vol. V, p. 371, nr. 860; p. 496–497, nr. 1178. 42 N. Stoicescu, Dicţionar, p. 42, 132, 147. 43 DIR, B, veacul XVII, vol. 1, p. 232–233, nr. 221; Şt. Andreescu, Boierii lui Mihai Viteazul, p. 66. 9 Boierii din Cocorăşti 13 aflăm că o parte din satele primite ca zestre – Vărăştii lui Moşu, Periaţii lui Manea, Călugărenii lui Manea şi Călugărenii lui Stoica, toate situate în judeţul Brăila – au fost închinate Mitropoliei pentru pomenire de jupâneasa Preda, aceasta fiind înmormântată în tinda bisericii44. În fine, ultima fiică a lui Mihalcea Caragea şi a Marulei din Cocorăşti a fost Mihna, căsătorită cu Drăghici spătar din Creţeşti, Doiceşti, Cârsteşti şi Măneşti45. Cei doi au avut mai mulţi urmaşi46, dintre care, pentru istoricul familiei Cocorăscu, un interes major îl reprezintă Elena, căsătorită cu Radu logofăt din Măneşti şi Bărbuleşti, care, în virtutea acestei alianţe matrimoniale, îşi va spune şi el „din Cocorăşti”47. Această căsătorie nu numai că a asigurat continuitatea biologică a familiei Cocorăştilor, dar în acelaşi timp i-a oferit şi o mare trecere în rândul familiilor de boieri pe parcursul secolelor XVII–XVIII, ca urmare a renumelui de care s-a bucurat în ochii contemporanilor săi Radu Cocorăscu, ajuns în dregătoriile de mare vistier şi mare logofăt în timpul domniei lui Matei Basarab. Deşi nu avem şi alte informaţii, presupunem că legăturile dintre tânărul logofăt Radu din Măneşti şi Bărbuleşti – cum este menţionat în documente la începutul carierei – şi Radu Şerban au fost destul de puternice, deoarece, abia revenit în scaunul ţării a doua oară, îi întărea dreptul de stăpânire asupra moşiei Cuciul, în apropierea târgului Gherghiţa, pe care domnul o cumpărase cu banii lui 44 nr. 356. DIR, B, veacul XVII, vol. 1, p. 475–477, nr. 421; a se vedea şi ibidem, vol. 3, p. 397–398, Era fiul lui Oprişor logofăt din Măneşti şi frate cu Nan postelnic şi Hrizan postelnic, ambii amintiţi în documente ca fiind din Bărbăteşti. – DRH, B, vol. XXI (1626–1627), ed. Damaschin Mioc, Bucureşti, 1965, p. 436–441, nr. 271; Şt. Andreescu, Michael the Brave and Transylvania. His Men, în „Historical Yearbook”, II, 2005, p. 61–74. 46 Dintre aceşti urmaşi îi amintim pe: Pană postelnic din Bărbăteşti şi Cârsteşti, care a avut doi fii: Dumitru logofăt şi Tudor logofăt (DRH, B, vol. XXIV, nr. 274; CŢR, vol. III (1621–1632), ed. Doina Duca-Tinculescu, Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, 1978, p. 389, nr. 782; p. 519, nr. 1163; vol. IV, p. 666–667, nr. 1536; DRH, B, vol. XXV, p. 11, nr. 9), Pătraşco postelnic din Cârsteşti, care a fost căsătorit cu Neacşa, fiica lui Mandea comisul, cu care a avut o fiică, pe care o chema tot Neacşa şi care a devenit soţia slugerului Fisenţea din Goeşti şi Plăviceni (D. Pleşia, Neamul doamnei Stanca, p. 13; CŢR, vol. IV, p. 666–667, nr. 1536; vol. V, p. 514, nr. 1216); Stana/Stanca, căsătorită cu Neagul mare agă din Strâmba, cu care a avut descendenţi [N. Stoicescu, Dicţionar, p. 216–217; DRH, B, vol. XXV, p. 306, nr. 282; Lidia Cotovanu, Une donation inconnue au monastère Sainte Anastasia-Pharmakolytria de Chalcidique (XVIIe siècle), în „Études byzantines et post-byzantines”, VI, 2011, p. 349–350]; Preda, care a devenit jupâneasa lui Barbu postelnic din Măneşti şi despre care mai ştim că a primit zestre în Măneştii de Jos (CŢR, vol. IV, p. 666–667, nr. 1536), şi Cozana, căsătorită cu Neacşu ceauş de postelnicei [Mariana Lazăr, Gheorghe Lazăr, Un vechi schit dâmboviţean: Micşani (Pârlita), în Închinare lui Petre Ş. Năsturel la 80 de ani, ed. Ionel Cândea, Paul Cernovodeanu, Gheorghe Lazăr, Brăila, 2003, p. 393]. 47 Despre el ştim că era fiul logofătului Vlad din Bărbuleşti şi că şi-a început cariera ca simplu logofăt; se pare că primul document al cărui „autor” a fost datează din ultimele zile de domnie ale lui Radu Şerban. – N. Stoicescu, Dicţionar, p. 154. Trimitem şi la documentul din 11 februarie 1620, prin care Gavrilă Movilă îi întărea lui şi fratelui acestuia, Ianiu comis, ocină în Slătioarele de Jos, obţinută de tatăl lor în zilele lui Mihai Viteazul în urma unui schimb cu Neagoe Meiută. – DIR, B, veacul XVII, vol. 3 (1616–1620), Bucureşti, 1951, p. 477–478, nr. 434. 45 Gheorghe Lazăr 14 10 şi făcuse palancă48. L-a însoţit pe Radu Şerban în lungul său exil, după pierderea tronului în 1611, dar condiţiile dificile ale traiului dincolo de hotarele ţării şi, de ce nu, conştientizarea faptului că şansele acestuia de a mai reveni pe tronul ţării erau aproape nule au constituit tot atâtea motive care l-au determinat pe Radu logofătul să ceară protectorului său, în 1615, voie să revină acasă. Despre această decizie a măruntului slujbaş ne mărturiseşte un document din 17 septembrie 1615 prin care domnul exilat amintea faptul că Radu logofătul, „eşind cu noi la nevoia noastră în străinătate şi slujindu noăoa câtăva vreme cu credinţă, … neputându-se mai tărpi în streinătate”, şi-a cerşit „ca o slugă bună” dreptul de a se întoarce în ţară, la moşia lui. Radu Şerban acceptă cererea şi, cum fidelitatea slugii care îl însoţise trebuia într-un fel recompensată, îi reîntărea dreptul de stăpânire asupra ocinii dăruite lui cu ani în urmă şi despre care am amintit mai sus49. Nu putem spune când a revenit Radu logofăt în ţară, dar, odată întors acasă, el a reuşit în scurt timp să se „integreze”, fiind deja atestat documentar în aceeaşi slujbă de logofăt spre sfârşitul anului 1618, în timpul lui Gavrilă Movilă. Noul domn al ţării i-a apreciat probabil şi el fidelitatea, căci numai aşa se poate explica decizia acestuia de a-i confirma, prin mai multe acte emise de-a lungul anului 1618, dreptul de stăpânire asupra moşiei dăruite de exilatul Radu Şerban50. Este, de altfel, perioada în care îl întâlnim pe Radu logofătul făcând primele achiziţii de ocini – jumătate de moşie la Stroeşti51, partea de moşie a lui Furcă la Mirceşti52 – şi rumâni, care vor sta la baza importantului său domeniu funciar constituit de-a lungul vieţii. În plus, sumele de bani destul de mari vehiculate pentru cumpărarea acestora53 dovedesc că, în ciuda perioadei de exil, el a reuşit să-şi refacă destul de repede situaţia economică, la 48 Ibidem, veacul XVII, vol. 2 (1611–1615), Bucureşti, 1951, p. 11, nr. 3. Ibidem, p. 433, nr. 372; veacul XVII, vol. 3, p. 240–242, nr. 216. 50 Ibidem, veacul XVII, vol. 3, p. 234–235, nr. 210. Amintim şi faptul că actul domnesc a fost precedat de un altul prin care mai mulţi boieri îi confirmau lui Radu logofătul dreptul de stăpânire asupra acestei moşii. – Ibidem, p. 230, nr. 204. Dreptul de stăpânire îi va fi confirmat şi de Radu Mihnea (ibidem, p. 594–596, nr. 528, doc. din 3 octombrie 1620), Alexandru Coconul (DRH, B, vol. XXI, p. 28–29, nr. 18, doc. din 15 februarie 1626), Alexandru Iliaş [ibidem, vol. XXII (1628–1629), ed. Damaschin Mioc, Bucureşti, 1969, p. 425–426, nr. 214, p. 587–589, nr. 306, doc. din 16 ianuarie şi 15 iunie 1629] şi Matei Basarab (ibidem, vol. XXXII (1647), ed. Violeta Barbu, Gheorghe Lazăr, Oana Rizescu, Bucureşti, 2001, p. 306–307, nr. 300). Printr-un act din 20 aprilie 1649, Matei Basarab îi dădea dreptul să „strângă” pe această ocină opt oameni străini şi doi lopătari, care urmau să fie scutiţi de toate dăjdiile. – Ibidem, vol. XXXIV (1649), ed. Violeta Barbu, Gheorghe Lazăr, Oana Rizescu, Bucureşti, 2002, nr. 76, p. 65. 51 Moşia fusese achiziţionată împreună cu Danciu postelnic din Doiceşti. – DIR, B, veacul XVII, vol. 3, p. 268–269, nr. 237. 52 Ibidem, p. 404–405, nr. 364. 53 De exemplu, moşia de la Stroeşti fusese achiziţionată în schimbul sumei de 25.000 de aspri. – Ibidem, p. 268–269, nr. 237. Un vad de moară îi fusese dăruit de mătuşa sa, Maria, fiica lui Mihalcea banul Caragea, pentru că la un moment dat îi oferise suma de 180 de galbeni fără dobândă pentru răscumpărarea satului Cocorăşti. – Ibidem, veacul XVII, vol. 4 (1621–1625), Bucureşti, 1954, p. 220, nr. 238; p. 458–460, nr. 471; DRH, B, vol. XXI, p. 29–33, nr. 19. Maria băneasa, soţia lui Enache Catargiul, îi vânduse ocinile din dealul Mirceştilor pentru a se putea achita de datoria de 200 de galbeni rămasă în urma dispariţiei soţului ei. – DIR, B, veacul XVII, vol. 4, p. 432–433, nr. 443. 49 11 Boierii din Cocorăşti 15 aceasta contribuind poate şi noua dregătorie de logofăt de vistierie, pe care o ocupă începând cu sfârşitul anului 162354 până în 162655. Urcarea pe tron a lui Matei Basarab va aduce cu ea şi o schimbare în ceea ce priveşte cariera lui Radu logofăt, căci ocupă rând pe rând dregătoriile de vistier al doilea – începând cu 13 august 163356 şi până spre sfârşitul anului 163657 –, de mare vistier (între ianuarie 1637 şi noiembrie 1641), iar mai apoi de mare logofăt, pe care o va deţine până la dispariţia domnului (decembrie 1641 – mai 1654)58 şi probabil nu cu mult timp înainte de trecerea sa la cele veşnice59. Menţinerea sa în rândul marilor dregători ai ţării pentru o lungă perioadă, care acoperă aproape un deceniu şi jumătate, dovedeşte în mod incontestabil încrederea de care Radu din Cocorăşti s-a bucurat din partea lui Matei Basarab, o confirmare în plus constituind-o atât desemnarea lui ca ispravnic al scaunului domnesc (în 1645, pe când domnul se afla în preumblare60), cât şi încredinţarea unor misiuni diplomatice de mare importanţă, cum ar fi solia din anul 1640 la principele transilvan Gheorghe Rakoczi I61 sau reprezentarea domnului muntean (în 1645) la nunta domniţei Maria, fiica lui Vasile Lupu, cu nobilul lituanian Radzwill62. Lunga perioadă în care a deţinut dregătorii în divanul ţării, încrederea de care s-a bucurat din partea domnilor epocii, în special din partea lui Matei Basarab63, la care trebuie să adăugăm şi alianţele matrimoniale – asupra acestui aspect vom 54 DIR, B, veacul XVII, vol. 4, p. 352–353, nr. 360. DRH, B, vol. XXI, p. 95, nr. 54. 56 Ibidem, vol. XXIV, p. 186, nr. 137. 57 Ibidem, vol. XXV, p. 445–446, nr. 406. 58 N. Stoicescu, Dicţionar, p. 154. 59 Radu Cocorăscu era încă în viaţă la 18 ianuarie 1655, când noul domn Constantin Şerban îi întărea acestuia, în calitate de fost mare logofăt, dreptul de stăpânire asupra satului Tâncăbeşti, cumpărat de la negustorii Rustea şi Ilie contra sumei de 400 de galbeni. – DRH, B, vol. XL (1655), ed. Oana Rizescu, Florina-Manuela Constantin, Andreea Iancu, Bucureşti, 2013, p. 58–61, nr. 44. La scurt timp după această dată, el a trecut la cele veşnice, de vreme ce, potrivit unui document din vremea lui Mihnea Radu, cu văleatul 7166, prin care domnul le întărea fiilor acestuia dreptul de stăpânire asupra moşiei de la Răteşti, aflăm următoarele: „în zilele lui Constantin voievod, când au venit ungurii în ţară, întâmplându-se Radului logofăt moarte, după ce să sculară slujitorii asupra boiarilor.” – DANIC, Ms. 545, f. 280–281. 60 N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. X, Bucureşti, 1905, p. 88–89. 61 Delegaţia era formată din mitropolitul Teofil, marele vornic Hrizea din Bălteni, marele clucer Buzinca, marele stolnic Socol din Cornăţeni, precum şi logofeţii Marcu şi Sava. – Ibidem, vol. IV, Bucureşti, 1902, p. 218, 508. 62 Miron Costin, Opere, ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 121. 63 Şi totuşi, în disputa pe care Radu din Cocorăşti a avut-o cu Mareş logofăt pentru nişte cumpărături făcute de cel din urmă în Băjeşti de la Ivan paharnic (cumnatul lui Radu mare logofăt), domnul nu este de acord ca dregătorul său să restituie banii şi să intre în stăpânirea acestor ocini, invocând atât faptul că au trecut opt ani de la momentul tranzacţiei, cât şi faptul că Radu, în calitatea lui de mare logofăt, pecetluise toate cărţile de cumpărătură. În actul respectiv se preciza şi faptul că respectiva ocină era a lui Ivan paharnic de la tatăl său, Dragomir fost mare pitar, în consecinţă nu se putea invoca dreptul de protimisis. – DRH, B, vol. XXXII, p. 66–71, nr. 70. 55 Gheorghe Lazăr 16 12 reveni ceva mai jos – au constituit fără îndoială tot atâţia factori care i-au permis marelui logofăt Radu Cocorăscu să acumuleze o impresionantă avere, despre care, la aproape patru decenii după dispariţia sa, se amintea şi se vorbea încă în rândul marilor boieri cu multă admiraţie64. Cum problema achiziţiilor imobiliare realizate de Radu din Cocorăşti face obiectul unei analize recente mult mai ample privind domeniul familiilor de mari boieri din Ţara Românească în prima jumătate a secolului al XVII-lea, ne rezumăm a aminti în primul rând doar faptul că, potrivit informaţiilor oferite de această lucrare, el deţinea în stăpânire nu mai puţin de 51 de moşii/părţi de moşii65, la care trebuie însă să mai adăugăm şi vadurile de moară, pogoanele de vie, rumânii, sălaşele de ţigani, precum şi sume importante de bani lichizi66. În al doilea rând, facem precizarea că în cea mai mare parte importantul domeniu funciar al lui Radu din Cocorăşti era constituit din moşiile aflate cândva în stăpânirea marelui ban Mihalcea, fie primite ca zestre, fie cumpărate de el, rând pe rând – ceea ce dovedeşte fără îndoială o anume strategie în acest sens – de la rudele primei sale soţii, Elena. Dintre aceste moşii, printre care se aflau satele Măneştii de Jos67 şi de Sus68, Brăteştii69, Stoeneştii de Jos70, Piscanii de la Pod71, piesa cea mai importantă a fost satul Cocorăşti din judeţul Prahova72, care, prin statutul său de „temei” al casei susÎntr-un document din 5 iulie 1692, marii boieri mărturiseau că „ştiind şi auzind de casa tătâne-său acelui boiariu bătrân Radul logofăt Cocorăscul cum că au fostu vistiiar mare şi logofătu mare 20 de ani în zilele răposatului Matei vodă, ştim să fie rămas multă avuţie şi odoară dupre moartea lui”. – DANIC, Achiziţii noi, CXII/75. 65 Ştefan Aftodor, Boierimea în Ţara Românească (1601–1654). Aspecte politice şi socialeconomice (teză de doctorat). 66 În documentul menţionat mai sus (5 iulie 1692), prin care o comisie de mari boieri, constituită din Socol fost mare medelnicer şi Cernica vel armaş, era însărcinată să judece conflictul dintre Iane logofătul Cocorăscu, fiul lui Radu mare logofăt, şi cumnata sa Despa, soţia lui Vlad logofăt Cocorăscu, este menţionată suma de 42.700 de taleri, despre a cărei existenţă jeluitorul pretindea că aflase în „nişte catastişă” ale tatălui său, bani rămaşi pe seama fraţilor săi. – DANIC, Achiziţii noi, CXII/75. 67 Potrivit unui document din 10 august 1639, după dispariţia lui Mihalcea banul, satul Măneştii de Jos „a căzut” în seama jupânesei Mihna, jumătate din acesta rămânând pe seama ei şi a celor doi fii, Pătraşco şi Pană, iar cealaltă jumătate fiind oferită Elenei ca zestre. – DANIC, Achiziţii noi, CXII/38; regest în CŢR, vol. IV, p. 666–667, nr. 1536. 68 DRH, B, vol. XXIV, p. 271–274, nr. 201. 69 Cele două sate au fost cumpărate de la cumnaţii săi, Pătraşco postelnic şi Pană, fiii lui Drăghici spătar din Cârsteşti şi ai Mihnei. – DIR, B, veacul XVII, vol. 4, p. 458–460, nr. 471; DRH, B, vol. XXI, p. 29–33, nr. 19. 70 O parte din sat a fost achiziţionată de la jupâneasa Marica, fiica lui Mihalcea banul (era deci mătuşa sa dinspre prima soţie), fiul ei, Preda spătar din Albeşti, şi soţia acestuia, jupâneasa Stanca. – DRH, B, vol. XXIV, p. 455, nr. 340; p. 464–467, nr. 347; CŢR, vol. IV, p. 410–411, nr. 897; p. 416, nr. 910; p. 666–667, nr. 1536; vol. V, p. 324–325, nr. 737. 71 Satul a fost cumpărat de Radu logofătul pentru suma de 38.000 de bani de la cumnaţii săi, Pătraşco postelnic şi Pană. – CŢR, vol. IV, p. 507, nr. 1134; p. 527, nr. 1184; p. 666–667, nr. 1536; vol. V, p. 324–325, nr. 737. 72 Pentru succesiunea averii lui Mihalcea banul Caragea şi modul în care Radu logofătul a intrat în posesia acestui sat, foarte importante sunt documentele din: 18 februarie 1626 (DRH, B, vol. 64 13 Boierii din Cocorăşti 17 amintiţilor boieri, a reprezentat acel „capital simbolic” care i-a permis lui Radu logofătul, şi în urma căsătoriei lui cu o descendentă a acestora, să-şi însuşească numele de Cocorăscu şi să se considere descendent legitim al acestui neam de boieri. Probabil şi din dorinţa de a legitima într-o şi mai mare măsură legătura cu această familie, Radu logofătul a decis să ridice pe moşia Cocorăştii de Grind un sfânt lăcaş, care se individualizează, conform opiniei lui N. Iorga, prin „frumoasa împodobire a uşii de intrare, în faţă, de caracter moldovenesc”73. Potrivit pisaniei, în care sunt menţionaţi ctitorul, prima sa soţie, Elena, şi copiii, biserica a început să fie ridicată în luna aprilie a anului 1650, ostenitor fiind „de la început până la sfârşit Drăghici logofăt ot Vlădeni”74. Tot aici Radu Cocorăscu a ridicat şi un rând de case, destul de impunătoare, dacă avem în vedere că ele au servit ca adăpost lui Timuş Hmielniţki, venit în 1653 în sprijinul socrului său, Vasile Lupu; aici poposea şi Gheorghe Duca, întors cu oştile după bătălia de la Juravna (1675), ţinând sfat de taină cu apropiaţii săi înainte de declanşarea prigoanei împotriva Cantacuzinilor75. Rămânând tot la acest capitol, putem spune că numele lui Radu Cocorăscu este vehiculat în literatura de specialitate şi în ceea ce priveşte refacerea mănăstirii Sărindar la mijlocul secolului al XVII-lea. După cum se ştie, primii care au afirmat o asemenea legătură directă între numele marelui dregător şi sfântul lăcaş au fost Chesarie Dapontes şi călugărul rus Porfirie Uspenski76, deşi până în prezent nu a fost identificat niciun document emis de Radu Cocorăscu sau în numele lui care să probeze implicarea marelui dregător în acest act ctitoricesc. Incontestabil, transferul fondului de documente al mănăstirii în Grecia (în contextul tulbure al secularizării averilor mănăstireşti din vremea lui Cuza vodă), care a rămas până în prezent în cea mai mare parte inaccesibil specialiştilor, dar şi demolarea lăcaşului la sfârşitul secolului al XIX-lea îl privează pe cercetător de informaţiile care ar fi putut contribui la clarificarea acestei probleme. Şi totuşi, cele câteva indicii documentare de care dispunem până în acest moment sunt în măsură să dovedească existenţa unei legături mai mult decât apropiate a lui Radu Cocorăscu şi a membrilor familiei sale cu aşezământul religios de la Sărindar. Mai întâi, amintim faptul că marele logofăt stăpânea un loc de casă în Bucureşti, achiziţionat de la un anume Dumitrache stolnic, situat chiar în XXI, p. 20–33, nr. 19), 30 iulie şi 5 august 1634 (ibidem, vol. XXIV, p. 455, nr. 340; p. 464–466, nr. 347), 10 august 1639 (BAR, Documente istorice, DXCII/201; DANIC, Achiziţii noi, CXII/38) şi 16 iunie 1642 (DANIC, Achiziţii noi, CXII/44); regestele acestor ultime două documente se regăsesc în CŢR, vol. IV, p. 666–667, nr. 1536; vol. V, p. 324–325, nr. 737. 73 N. Iorga, Biserica de la Cocorăşti-Grind, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, 1931, p. 188. 74 Ibidem; vezi şi Veniamin Nicolae, Ctitoriile lui Matei Basarab, Bucureşti, 1982, p. 156–157; acest Drăghici logofăt din Vlădeni este una şi aceeaşi persoană cu Drăghici postelnic, soţul Mihnei, sora celei de-a doua soţii a lui Radu Cocorăscu. 75 Miron Costin, Opere, p. 151; Istoria Ţării Româneşti. Letopiseţul cantacuzinesc, p. 171; Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ed. Const. Greceanu, Bucureşti, 1963, p. 163. 76 N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, [Bucureşti, 1960], p. 266 (cu bibliografia problemei); V. Nicolae, op. cit., p. 117. Gheorghe Lazăr 18 14 vecinătatea mănăstirii Sărindar, unde îşi ridicase case şi grajd77. Locul a fost moştenit de fiul său Vlad logofătul, care a reuşit să îl extindă, fiind „miluit” în două rânduri – mai întâi de Antonie vodă din Popeşti, iar mai apoi de Şerban Cantacuzino78 – cu noi părţi de moşie aflate „între viia Sărindariului şi între grădina Gherghei Durei … alăturea cu curtea dumnealui pre din sus”. În zilele lui Constantin Brâncoveanu, aşa cum aflăm din document, emis în luna mai a anului 1691, dorind „să-şi îngrădească locurile să hie grădină precum au fost mai nainte”, soţia lui Vlad logofătul, Despa, a fost împiedicată de obştea mănăstirii, care contesta noul hotar, „scurmându-i locurile, zicând că ţine de locul Gherghei Durei”. În urma plângerii, domnul numeşte o comisie de boieri, care, după verificarea situaţiei la faţa locului şi cercetarea actelor pe care fiecare parte le deţinea, emite o carte în favoarea Despei logofeteasa, recunoscându-i dreptul de a stăpâni „cu pace acéste locuri de cătră călugării ot Sărindar”79. În aceeaşi ordine de idei, faptul că descendenţii lui Radu Cocorăscu au manifestat un ataşament special faţă de această mănăstire bucureşteană – unii dintre ei îi vor face importante donaţii în moşii şi rumâni80, iar alţii au dorit fie ca între zidurile acesteia să-şi găsească odihna veşnică81, fie să depună jurământ „cu mâinile pre Sfânta Evanghelie”82 – este o dovadă care ne determină să considerăm că asumarea statutului de ctitor al Sărindarului83 de către membrii familiei boierilor din Cocorăşti nu a fost una lipsită de temei, ci din contră. Astfel, după ştiinţa noastră, primul document în care membrii familiei Cocorăscu îşi asumau foarte clar statutul de ctitori ai mănăstirii Sărindar datează din 21 martie 1683, act prin care Vlad logofătul, fiul lui Radu Cocorăscu, pe motiv că „fiind răpăosaţii părinţii noştri ctitori”, închina acestui sfânt lăcaş moşia de la Stroeşti şi mai multe suflete de ţigani84. Motivaţia o regăsim şi în alt act al lui Iane logofătul, emis între 1 septembrie 1700 şi 31 august 1701, prin care el confirma egumenului aceluiaşi aşezământ mănăstiresc daniile făcute de fratele său, Radu 77 CŢR, vol. V, p. 359–360, nr. 327; DRH, B, vol. XXXII, p. 148–154, nr. 140. Radu Cocorăscu mai stăpânea încă din anul 1626 un alt loc de casă, aflat lângă via domnească, pe care îl cumpărase de la Coman pitarul din Costeni. – Ibidem, vol. XXI, p. 185–187, nr. 92. 78 Despre această danie, a se vedea actul de hotărnicie emis de Badea Bălăceanu mare vornic. – DANIC, Achiziţii noi, MMDCCXCIV/11. 79 Ibidem, MMDCCXCIV/13. 80 Este cazul lui Vlad logofătul şi al fratelui său, Radu medelnicer (BAR, F. LXXXI/63, 88, 89, 190, 191), al lui Constantin Corbeanu (nepotul de fiică al lui Iane logofătul Cocorăscu; ibidem, F. LXXXI/186, 187), al Ancăi Cocorăscu (ibidem, F. LXXXI/386) şi al Păunei Cocorăscu (ibidem, F. LXXXI/387). 81 Cum este cazul lui Pârvan treti vistier, ginerele lui Vlad logofătul. – Ibidem, F. LXXXI/244, vezi Anexa III. 82 DANIC, Achiziţii noi, CXII/73. 83 Familia lui Radu Cocorăscu este amintită şi în pomelnicul mănăstirii Argeş, ceea ce înseamnă că ei au făcut donaţii importante şi în favoarea acestui sfânt lăcaş (Aurelian Sacerdoţeanu, Pomelnicul mănăstirii Argeşului, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXIII, 1965, nr. 3–4, p. 314), precum şi în cel al mănăstirii Radu Vodă (Oana Popescu, Pomelnicul mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti, în „Studii teologice”, s. a III-a, 2011, nr. 3, p. 214). 84 BAR, F. LXXXI/63. 15 Boierii din Cocorăşti 19 medelnicer, „la vremea lui de petrecanie”, pe motiv că „easte făcută din temelie de răposaţii părinţii noştri”85. Cum aminteam la începutul studiului, Radu logofătul din Măneşti şi mai apoi din Cocorăşti era fiul lui Vlad logofătul din Bărbuleşti – acesta la rândul său era frate cu Fiera logofăt, tatăl lui Papa Greceanu mare logofăt şi mare vornic86 – şi al Voicăi din Păpeni87. A avut o soră, Neaga88, căsătorită cu Ivan paharnic din Băjeşti, fiul lui Dragomir fost mare pitar89, şi un frate, Iane comis şi sluger din Ojogeni90; insuficient documentată este existenţa unui al doilea frate, Toader, aşa cum lasă să se presupună un document din 26 mai 1620, prin care Gavrilă Movilă întărea mai multe cumpărături lui Radu Grama, printre care se menţiona şi o moşie la Preoteşti, cumpărată de la un anume Marco, care la rândul lui fusese dăruit cu aceasta de Radu logofătul „pentru sufletul frăţine-său, anume Toader”91. Prima dată, Radu logofăt a fost căsătorit cu Elina/Elena, fiica sus-amintitei jupânese Mihna (la rândul ei, fiică a banului Mihalcea Caragea şi a Marulei din 85 Ibidem, F. LXXXI/88. N. Stoicescu în Repertoriul bibliografic, p. 266, în legătură cu această asumare de statut, face trimitere la un document din 4 mai 1702, fără a oferi însă vreun element de identificare a acestuia; în consecinţă, nu am putut verifica această informaţie. 86 Dan Pleşia, Ştefan Andreescu, Mănăstirea Gruiul (Contribuţii documentare), în „Glasul Bisericii”, XXIV, 1965, nr. 11–12, p. 1140, nota 110; Al. Perieţeanu-Buzău, op. cit., vol. I (familia Cocorăscu din Grind, jud. Prahova). Amintim faptul că într-un document din 28 iunie 1619 se face precizarea că Papa Greceanu mare logofăt era văr cu Radu logofătul. – DIR, B, veacul XVII, vol. 3, p. 386–389, nr. 347. Deşi s-a numărat şi el în rândul celor care l-au însoţit pe Radu Şerban în exil, se pare că după revenirea în ţară opţiunile sale politice au fost altele decât cele ale vărului său, alăturându-se susţinătorilor lui Leon vodă; el îşi află sfârşitul în lupta de la Plumbuita din octombrie 1632. – Istoria Ţării Româneşti. Letopiseţul cantacuzinesc, p. 103; Radu Popescu, op. cit., p. 95; N. Stoicescu, Dicţionar, p. 153, 192. 87 DIR, B, veacul XVII, vol. 3, p. 477–478, nr. 434; N. Stoicescu, Dicţionar, p. 153. 88 Aceasta purta numele surorii mamei sale, pe care o chema tot Neaga şi despre care ştim că a fost căsătorită, potrivit unui document din 15 aprilie 1641, cu Ceaprazi grecul. Din acelaşi document mai aflăm că în zilele lui Şerban voievod <Radu Şerban> pe Ceaprazi grecul l-au tăiat tătarii, iar Neaga şi coconii ei au pierit în robie. – CŢR, vol. V, nr. 354, p. 172–173. Despre acelaşi episod, vezi şi I.C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Bucureşti, 1919, p. 111, nr. 324. Despre Neaga mai ştim că primise zestre în Dobroţei, jud. Ialomiţa (pe care Radu mare logofăt o răscumpără la un moment dat) şi că îl avea cumnat pe Papa din Şchei. – DRH, B, vol. XXXVI (1651), ed. Oana Rizescu, Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, 2006, p. 176–183, nr. 157. 89 Neaga şi Ivan din Băjeşti au avut două fete, dintre care una, Neacşa, a fost căsătorită cu Drăghici, fiul Mujei din Răteşti, iar cealaltă, al cărei nume nu-l cunoaştem, cu Dumitru Pustiul din Conţeşti. – DRH, B, vol. XXXII, p. 66–71, nr. 60. Vezi şi actul prin care Drăghici şi soţia lui, Neacşa, îi adevereau unchiului lor, Radu mare logofăt, că i-au vândut lui Mareş orăşeanul <Mareş Băjescu> un rumân cu partea lui de moşie în Băjeşti, pe care îl aveau de zestre de la Neaga, fără ştirea lui. – Ibidem, p. 73–74, nr. 64. 90 DIR, B, veacul XVII, vol. 3, p. 477–478, nr. 434. Nu se cunoaşte cu cine a fost căsătorit Iane, dar în schimb ştim că el a avut mai multe fete: Ioana, Păuna, Maria (căsătorită cu slugerul Gheorghe Dedulescu; DANIC, Achiziţii noi, CXII/72; cei doi au avut o fată, căsătorită la rândul ei cu Neagoe căpitanul Topliceanul; DANIC, Achiziţii noi, CXII/72; ibidem, Mănăstirea Râmnicu Sărat, XXV/2; Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti, nr. 35235) şi Voica (măritată cu Apostolache <Caragea> mare comis; CŢR, vol. V, p. 459, nr. 1085). Vezi şi Al. Perieţeanu-Buzău, op. cit., s.v. 91 DIR, B, veacul XVII, vol. 3, p. 537–538, nr. 480. Gheorghe Lazăr 20 16 Cocorăşti) şi a lui Drăghici spătar (amintit în documente ca fiind din Măneşti, Doiceşti, Cârsteşti şi Bărbăteşti)92; căsătoria celor doi s-a încheiat cel mai probabil la începutul secolului al XVII-lea, căci deja la 4 februarie 1623 jupâneasa Marica a lui Mihalcea banul îi dăruia lui Radu logofătul un vad de moară în apa Prahovei, pentru că la o nevoie a ei îi împrumutase bani fără dobândă93. Aşa cum aminteam mai sus, această alianţă matrimonială a constituit principalul argument pe baza căruia Radu logofătul a reuşit să intre, ca urmare şi a unei strategii patrimoniale foarte clare, pusă în aplicare cu consecvenţă de-a lungul timpului, în posesia celei mai mari părţi din domeniul funciar al marelui ban Mihalcea Caragea. După moartea Elenei, de la care nu a avut urmaşi, Radu logofătul s-a recăsătorit cu Marula, fiica lui Ilie postelnic şi vornic din Corneşti94 şi a Despinei95. Ea a 92 CŢR, vol. IV, p. 666–667, nr. 1536 (document din 10 august 1639); vol. V, p. 324–325, nr. 737. A se vedea şi N. Stoicescu, Dicţionar, p. 153; D. Pleşia, Mormântul marelui ban Mihalcea, arbore genealogic; Al. Perieţeanu-Buzău, op. cit., p. 28. 93 DIR, B, veacul XVII, vol. 4, p. 220, nr. 238. 94 I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, arborele genealogic al familiei Cocorăscu; N. Stoicescu, Dicţionar, p. 153. La 20 iunie 1617 Alexandru voievod îi întărea lui Ilie postelnic dreptul de stăpânire asupra moşiei Săcuiani, cumpărată în zilele lui Radu voievod, fiul lui Mihnea voievod (DIR, B, veacul XVII, vol. 3, p. 161–162, nr. 131), iar la 10 noiembrie 1631, tot el îi vindea lui Iorgachi vornicul, cu ştirea soţiei şi a copiilor săi, o pivniţă în Bucureşti pentru suma de 20 de galbeni (DRH, vol. XXIII (1630–1632), ed. Damaschin Mioc, Bucureşti, 1969, p. 469, nr. 289). În afară de Marula, Ilie vornic şi Despina au mai avut şi alţi descendenţi, dintre care amintim: Mihalcea vornic, menţionat în documente încă din 10 decembrie 1614 (CŢR, vol. II (1601–1620), ed. Maria Soveja, Doina Duca-Tinculescu, Reghina Dragomir, Bucureşti, 1974, p. 328, nr. 644; DRH, B, vol. XXXIX (1654), ed. Violeta Barbu, Gheorghe Lazăr, Florina Manuela Constantin, Constanţa Ghiţulescu, Oana Mădălina Popescu, Bucureşti, 2010, p. 543–545, nr. 457); Preda (menţionat ca martor, împreună cu fratele său Mihalcea, într-un document din 15 aprilie 1641; CŢR, vol. V, p. 171–172, nr. 353); Mihna, căsătorită mai întâi cu Drăghici postelnic din Vlădeni, fiul lui Limber şelar şi nepot de fiu al lui Sefer armeanul din Târgovişte (DRH, B, vol. XXIV, p. 368, nr. 273; vol. XXXIX, p. 237–238, nr. 201; CŢR, vol. IV, p. 166–167, nr. 340, doc. din 25 iunie 1634; p. 586, nr. 1344; vol. V, p. 236–237, nr. 514 bis; p. 552, nr. 1324; DANIC, Achiziţii noi, CXII/69), iar mai apoi cu Drăghici Rudeanu (Iolanda Ţighiliu, Detalii privind domeniul lui Constantin Brâncoveanu voievod, în „Revista istorică”, s.n., VI, 1995, nr. 3–4, p. 405; Petre S. Năsturel, Diata doamnei Marica a lui Constantin vodă Brâncoveanu, în „Glasul Bisericii”, 1960, XIX, nr. 3–4, p. 318); Ancuţa, căsătorită cu Pătraşco stolnicul (cei doi nu au avut copii, după cum reiese dintr-un document din 20 aprilie 1689 prin care Mihna stolniceasa dădea un zapis la mâna „măriei sale, nepoată-mea” doamnei Marica a lui Constantin Brâncoveanu, prin care recunoştea că i-a dăruit partea ei de moşie la Corneşti; iniţial ocina îi fusese dată ca zestre surorii ei, care însă nu a avut copii din trupul ei; BAR, Documente istorice, MDXXXI/22; Iolanda Ţighiliu, op. cit., p. 405). Amintim şi faptul că satul Cocora, cumpărat de Ilie vornic din Corneşti la 8 iulie 1642, a fost dăruit mai târziu de doamna Marica bisericii Sf. Gheorghe cel Nou, precizând că satul a fost al mamei ei de zestre. – P.S. Năsturel, op. cit., p. 318. Este încă neclară legătura de rudenie dintre Ilie vornic din Corneşti şi familia doamnei Marica a lui Constantin Brâncoveanu; o posibilă ipoteză în sensul explicării acestei înrudiri a fost avansată recent de Matei Cazacu, Despre câteva vechi biserici bucureştene din veacurile XVI–XVIII, în Aut viam inveniam aut faciam. In honorem Ştefan Andreescu, ed. Ovidiu Cristea, Petronel Zahariuc, Gheorghe Lazăr, Iaşi, 2012, p. 479–483. 95 Vezi supra nota 37 (D. Pleşia, Mormântul marelui ban Mihalcea). La rândul său, Al. Perieţeanu-Buzău, op. cit., o considera pe Despina ca fiind fiica Mihnei şi a lui Drăghici spătar, ceea ce ar fi însemnat că Marula era nepoata Elenei, prima soţie a lui Radu Cocorăscu. În realitate, aşa cum aflăm dintr-un document din 5 noiembrie 1654, mama celei de-a doua soţii a lui Radu 17 Boierii din Cocorăşti 21 supravieţuit aproape încă un deceniu după momentul dispariţiei lui Radu logofătul, căci o întâlnim până la începutul anului 166296 achiziţionând, singură sau împreună cu feciorii ei, diverse părţi de moşie în Holeasca de Jos (jud. Dâmboviţa)97, Orboieşti98, Tătărani99 şi Lipăreşti (jud. Ialomiţa)100. Din căsătoria cu Marula, Radu Cocorăscu a avut mai mulţi descendenţi, atât pe line feminină – Marica/Maria şi Păuna –, cât şi masculină – Radu, Vlad, Mihai şi Iane. În ceea ce priveşte cele două fiice101, ştim că Păuna l-a avut ca soţ pe Vasile agă (spătar, comis şi mare armaş)102 – fiul lui Preda spătar (cel ajuns la grea nevoie în vremea lui Alexandru Iliaş) şi nepot al fostului mare logofăt Nica din Corcova –, cu care de altfel se şi înrudea (este drept, destul de departe)103, iar Marica/Maria a fost căsătorită cu Tudor şufar din Boteni, cu care a avut doi băieţi, Radu şi Mihai, care însă nu au mai ocupat dregătorii104. În ceea ce îi priveşte pe descendenţii pe linie masculină ai lui Radu Cocorăscu, ştim că doi dintre ei, este vorba de Radu şi Vlad, au ocupat dregătorii în divanul ţării, un altul, Mihai, a murit se pare destul de tânăr şi fără descendenţi105, iar celui mai mic, Iane, deşi îl întâlnim în documente doar ca logofăt, i-a revenit meritul de a asigura continuitatea familiei. Despre Radu, putem spune că după o perioadă în care îl întâlnim în dregătoriile de al doilea spătar, postelnic, clucer de arie şi al doilea logofăt, el o ocupă şi pe cea de mare medelnicer, între mai 1672 şi aprilie 1673106. Achiziţionează, cel mai adesea împreună cu fratele său Vlad, părţi de moşie în Orboieşti107 şi Brătieşti logofătul era fiica unui anume Ghighir stolnic, care nu avea însă nicio legătură cu familia boierilor din Cocorăşti. – DRH, B, vol. XXXIX, p. 543–545, nr. 457. 96 BAR, F. LXXXI/219. 97 Ibidem, F. LXXXI/212, 215, 216, 218–220. 98 I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 113, nr. 330. 99 DANIC, Ms. 454, f. 94. 100 I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 114, nr. 331. 101 Ele nu apar menţionate în arborele genealogic al familiei Cocorăscu, întocmit de I.C. Filitti, ibidem. 102 N. Stoicescu, Dicţionar, p. 251; CŢR, vol. V, nr. 354, 400; cei doi nu au avut copii împreună, dar în schimb Vasile spătar a mai fost căsătorit cu o anume Ancuţa (DRH, B, vol. XXXII, p. 232–234), cu care a avut urmaşi: Vasile şi Radu [cei doi sunt menţionaţi într-un document din anul 1670; Matei Cazacu, Niko de Frastani ou Nica de Corcova: un Épirote au service des princes de Valachie (c. 1560–1618), în „Studii şi materiale de istorie medie”, XXVI, 2008, p. 210]. Despre Vasile spătar mai putem spune că s-a alăturat seimenilor răsculaţi „şi s-au arădicat cu sabia” asupra lui Constantin Şerban, ceea ce a atras mânia domnului, fiind nevoit să-şi vândă o parte din avere pentru a nu-şi pierde capul. – CŢR, vol. VIII (1654–1656), ed. Marcel-Dumitru Ciucă, Silvia Vătafu-Găitan, Dragoş Şesan, Mirela Comănescu, Bucureşti, 2006, p. 299–302, nr. 628, 630, 632. 103 Doc. din 16 martie 1640 (DRH, B, vol. XXVII (1639–1640), ed. Violeta Barbu, Gheorghe Lazăr, Constanţa Ghiţulescu, Oana Popescu, Ovidiu Olar, Bucureşti, 2013, p. 412–414, nr. 319; CŢR, vol. V, p. 172–173, nr. 354; p. 192–193, nr. 400). Vasile spătar era nepotul de fiu al lui Nica din Corcova, rezultat din căsătoria acestuia din urmă cu Păuna Salvaressi; vezi M. Cazacu, Niko de Frastani, p. 210. 104 Al. Perieţeanu-Buzău, op. cit., p. 12, nota 13. 105 Cel mai probabil el a fost căsătorit cu o anume Mihna, numele lor figurând în pomelnicul Cocorăştilor de la mănăstirea Argeş. – A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 314; Al. Perieţeanu-Buzău, op. cit., p. 12. 106 N. Stoicescu, Dicţionar, p. 155. 107 I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 114, nr. 333. Gheorghe Lazăr 22 18 („care este împreunat cu Cocorăştii”) – pentru care a şi purtat judecată cu Stoian al doilea vistier108 –, Mileşti şi Mălăeşti109. A fost căsătorit cu o jupâneasă Stana, despre a cărei familie nu putem oferi niciun amănunt şi cel mai probabil a trecut la cele veşnice în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, în urma lor nerămânând „nici un fecioru de trupul lor”110. Cugetând „întru inima lui pentru Dumnezeu şi pentru sufletul părinţilor şi pentru sufletul lui”, Radu medelnicerul a hotărât „la vremea lui de petrecanie”, cum aflăm dintr-un act al fratelui său Iane logofătul, să-şi lase o parte din avere în favoarea mănăstirii Sărindar, „care … easte făcută din temelie de răposaţii părinţii noştri”. Tot din acest document, mai aflăm că deşi nu apucase săşi facă „zapis de diiată” cu cele închinate obştii monahale, el le interzicea celor „ce vor fi ispravnici şi lăcuitori la această sfântă mănăstire” să înstrăineze („a vinde şi a schimba”) bunurile primite; în caz contrar, „cine vor rămânea din noi” avea libertatea de a le recupera pentru a le închina în altă parte, „pentru că aceste moşii i s-au dat de pomană ca să fie noao şi părinţilor noştri”111. Nici cel de-al treilea fiu al lui Radu Cocorăscu, Vlad, care a ocupat şi el dregătorii în divanul ţării – mare comis, mare clucer, mare logofăt)112 – nu a avut mai mult noroc în ceea ce priveşte descendenţii, căci din căsătoria cu Despa (menţionată în documente ca Despa logofeteasa)113 nu a avut decât o singură fiică, Ilinca. La fel ca tatăl său, Vlad mare logofăt s-a bucurat de încrederea domnilor Antonie vodă din Popeşti şi Şerban Cantacuzino, fiecare dintre cei doi domni miluindu-l cu locuri de casă lângă mănăstirea Sărindar, zonă unde de altfel, după cum aminteam şi mai sus, familia Cocorăscu mai avea şi alte stăpâniri114. Îl mai regăsim în documentele vremii fie judecându-se cu sătenii din Tătărăi, pe care îi acuza că au pescuit fără ştirea lui în partea de baltă pe care o stăpânea115, fie cumpărând ocină şi ţigani în Vlădeni116 etc. După decesul său, intervenit cândva între 21 martie 1683117 DANIC, Achiziţii noi, MMDCCXCIV/8; CXII/65; a se vedea şi întărirea domnească din 21 mai 1669. – Ibidem, CXII/66. La 3 iulie 1669 Stoian vistierul le adeverea celor doi fraţi Cocorăşti că satul Brătieştii este al lor de drept şi că i-au întors banii. – Ibidem, MMDCCXCIV/9. 109 Ibidem, CXII/67, CXII/68. 110 Ibidem, CXII/76. 111 BAR, F. LXXXI/88; întărirea domnească a actului, ibidem, LXXXI/89. 112 N. Stoicescu, Dicţionar, p. 154–155. El a fost, se pare, cel care a moştenit casele părinteşti de la Cocorăşti, unde Duca vodă a pus la cale complotul împotriva boierilor Cantacuzino. – Istoria Ţării Româneşti. Letopiseţul cantacuzinesc, p. 171. 113 Nu ştim din care familie provenea aceasta. Neagu Djuvara (op. cit., p. 113) presupune că ea ar fi fiica lui Bunea Grădişteanu, fără a preciza însă şi sursa pe baza căreia a stabilit o asemenea descendenţă. Este drept că prezenţa numelui Bunea, alături de cel al lui Vlad Cocorăscu şi al soţiei sale, Despa, într-un pomelnic al mănăstirii Radu Vodă recent publicat (Oana Popescu, op. cit., p. 214), ar putea constitui un argument în acest sens; în schimb nu cunoaştem cine este acea Maria, care apare amintită alături de numele marelui dregător, ştiut fiind faptul că Bunea Grădişteanu a fost căsătorit mai întâi cu Stoica, fiica lui Paraschiva mare logofăt din Drăghineşti, iar mai apoi cu Grăjdana, fiica lui Miho Racotă mare ban (N. Stoicescu, Dicţionar, p. 188). Să fie mama lui, pe care ştim că o chema Maria? 114 DANIC, Achiziţii noi, MMDCCXCIV/11, 13; BAR, Documente istorice, CCCI/36. 115 I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 3, nr. 6; p. 9, nr. 28, 29 (zapisul sătenilor din Tătărăi şi cartea de judecată a lui Duca vodă în această problemă). 116 DANIC, Achiziţii noi, CXII/69. 108 19 Boierii din Cocorăşti 23 şi 24 aprilie 1684118, soţia sa, Despa, nu numai că a continuat seria achiziţiilor de moşii (unele împreună cu ginerele ei)119, ci a fost şi obligată să poarte cu cumnatul ei, Iane logofătul – şi asupra acestei probleme vom reveni mai jos –, mai multe judecăţi în faţa domnului şi a marelui divan pentru averea rămasă de la înaintaşul lor, Radu Cocorăscu. Fiica lui Vlad logofătul şi a Despei, Ilinca, a devenit soţia lui Pârvan120, care avea cel mai probabil origini sud-dunărene (dar care uneori în documente îşi zice Pârvan Cocorăscu121) şi pe care documentele îl amintesc ca mare cămăraş122, iar mai apoi ca treti vistier123. Căsătoria celor doi a avut loc cel mai probabil în anul 1688, după dispariţia lui Vlad Cocorăscu, un indiciu în acest sens constituindu-l foaia cu bunurile cu care Ilinca a fost înzestrată de mama ei, întocmită în luna februarie a acelui an. Ca şi în cazul altor odrasle boiereşti, Ilinca primea o frumoasă zestre, în care se regăseau bijuterii (o cunună de aur „cu robinuri, cu diiamanturi şi cu mărgăritar”; şase şiraguri de mărgăritare; o salbă de 100 de galbeni de aur şi o alta din 20 de galbeni de pus „pre cap”; inele cu mărgăritare şi câteva perechi de cercei „cu rubinuri” sau „cu zmaragduri”), haine dintre cele mai scumpe (printre care cinci dulame din stofe şi de culori diferite; două rochii „de ataia cu flori de fir”; o ghiordie „de softirie albastră cu pacéle de jder”), mai multe obiecte de uz casnic (talere de cositor, linguri de argint, un lighean cu ibric), nelipsita caretă cu şase telegari şi calul de ginere, sălaşe de ţigani, satele Tâncăbeşti, Palanca (jud. Ilfov, azi Giurgiu), Duşeşti (jud. Teleorman), Tătărani (jud. Dâmboviţa), dar şi 40 de pogoane de vie în dealul Buzăului, precum şi 1 000 de stânjeni de moşie în satul Ceganii de pe Baltă (jud. Ialomiţa)124. Zestrea primită de Ilinca (şi mai mult ca sigur nici Pârvan treti vistier nu era o persoană fără resurse financiare) a fost în măsură să le asigure celor doi un trai liniştit şi îmbelşugat – iar achiziţiile de moşii pe care le fac de-a lungul timpului confirmă această situaţie125. Nici în cazul lor căsătoria nu le-a fost blagoslovită cu 117 La această dată Vlad Cocorăscu închina mănăstirii Sărindar partea lui de moşie de la Stroeşti, după Valea Colciacului, din judeţul Ilfov, ca să-i fie lui şi urmaşilor săi „de iertarea păcatelor şi spre folosul şi binele sufletelor noastre şi întru pomenirea de véci”. – BAR, F. LXXXI/63. Printre moşiile închinate de Vlad logofătul la Sărindar se afla şi cea de la Măgurele, jud. Prahova, pe care egumenul mănăstirii, constatând că nu are niciun venit de la ea, i-a vândut-o lui Şerban Cantacuzino pentru 100 de taleri şi opt iepe. – Condica Marii Logofeţii (1692–1714), ed. Melentina Bâzgan, Piteşti, 2009, p. 50–51, nr. 48. 118 La această dată, Despa logofeteasa cumpăra de la feciorii unchiaşului Nicoară stânjeni de ocină la Tătărăi, din document reieşind că soţul ei era deja răposat (Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti, nr. 27377; regest la I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 10). 119 La 18 august 1691 cumpăra parte de ocină în Tătărăi (Documentele epocii brâncoveneşti în colecţiile Muzeului Municipiului Bucureşti, ed. Grina-Mihaela Rafailă, Bucureşti, 2008, p. 92–93, nr. 41; p. 107, nr. 59), în iunie 1691 la Ceganii de pe Baltă (DANIC, Achiziţii noi, CXII/71), iar în 1684 la Tătărani (Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti, nr. 27377). 120 BAR, F. LXXXI/229, 260; Condica Marii Logofeţii, ed. M. Bâzgan, p. 137–139, nr. 105. 121 DANIC, Colecţia E. Vîrtosu, I/333. 122 BAR, F. LXXXI/267, 268, 269. 123 Ibidem, F. LXXXI/229 (document din 30 iunie 1690), 260, 233. 124 DANIC, Colecţia Documente munteneşti, LXXVI/14 (vezi Anexa I). 125 La Boarii de Sus (BAR, F. LXXXI/260, 267, 269), Orlea (ibidem, F. LXXXI/260, 267, 268, 269), Holeşti/Holeasca (ibidem, F. LXXXI/206, 229, 230, 231, 232, 233, 237, 238, 239, 241, 242), Cetăţeni/Cetăţile (DANIC, Colecţia E. Vîrtosu, I/333, 359), Negovani (BAR, F. LXXXI/413), Lăţcăneasca 24 Gheorghe Lazăr 20 urmaşi. La cumpăna dintre anii 1711 şi 1712, fiind ajuns de „o boală foarte grea” şi „neavând … coconi, au fraţi, neavând cui lăsa” cele agonisite, la care se mai adăuga şi grija să nu fie „întâmpinat” pe nepregătite de „întâmplarea morţii”, Pârvan decide să-şi închine agoniseala în favoarea mănăstirii Sărindar, unde de altfel dorea să fie şi îngropat. În „scrisoarea” pe care o dădea spre încredinţare egumenului de la Sărindar, el făcea precizarea că soţia sa urma să aibă dreptul de uzufruct şi să le „stăpânească până va fi şi ea cu zile”, mănăstirea urmând să beneficieze de toate cele lăsate numai după „petrecaniia ei”; aşa cum era cutuma şi obiceiul vremii, spre înfricoşarea celor care ar fi îndrăznit să schimbe cele hotărâte de el, actul se încheia şi cu un groaznic blestem126. El încă trăia la 2 martie 1713, când cumpăra moşie în Lăţcăneasca (jud. Dâmboviţa)127, dar probabil la scurt timp după această dată a trecut la cele veşnice, căci numele lui nu mai apare menţionat în documente. Ilinca a mai trăit câţiva ani după dispariţia soţului ei, căci la 1715 închina mănăstirii Radu Vodă partea ei din moşia de la Togozeni, lângă Slătioarele128, iar la 9 februarie 1719 primea o scrisoare de la căpitanii Costandin şi Iordache în legătură cu un vad de moară la Tătărani129. Meritul de a fi asigurat perpetuarea neamului Cocorăscu i-a revenit celui de-al patrulea fiu al marelui logofăt Radu, de altfel mezinul familiei, Iane, care a deţinut doar modestul titlu de logofăt. Din documente reiese că situaţia lui economică nu a fost una foarte bună, căci, „ajuns la datorie”, el a fost nevoit în mai multe rânduri să înstrăineze din averea părintească părţi din moşiile de la Andreşăşti130, Ojogeni, Mărăcineni şi Lipăreşti131, Tăbărăşti (jud. Buzău)132, Cetăţile (jud. Muscel)133, siliştea Vlădenilor134, un vad de moară la Stănceşti (jud. Prahova)135 şi rumâni136. (DANIC, Colecţia E. Vîrtosu, I/446). Şi totuşi, în septembrie 1696, ei îi vând doamnei Marica a lui Constantin Brâncoveanu, care se trăgea „despre moaşa noastră jupâneasa Marula, fiindu dă zéstre de la strămoşul nostru Ilie vornicul”, moşiile lor de la Andreşăşti şi Tătărăi, „neavându cu ce plăti datoriile ce au rămas de la părinţii noştri, fiindu împresuraţi cu multe datorii”. – I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 3, nr. 7; Documentele epocii brâncoveneşti, ed. G.-M. Rafailă, p. 212–213, nr. 178; p. 213–214, nr. 179. 126 BAR, F. LXXXI/244 (vezi Anexa III). 127 DANIC, Colecţia E. Vîrtosu, I/446. 128 Ibidem, Mănăstirea Radu Vodă, XLVI/17. 129 Ibidem, Ms. 127, f. 63v–64v. 130 Moşia a fost vândută la 2 martie 1678, pentru suma de 1.003 taleri, lui Hrizea Karydi mare vistier. – I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 3, nr. 5; Grina-Mihaela Rafailă, Catalogul documentelor lui Gheorghe Duca aflate în colecţiile Muzeului Municipiului Bucureşti, în „Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie”, XXV, 2011, p. 176, nr. 53. 131 Aceste moşii au fost vândute „cumnatului” său, Ianache Văcărescu mare agă (în realitate, îi era văr; pentru legăturile de rudenie dintre cei doi, vezi studiul nostru Un staroste de negustori din Ţara Românească şi familia lui, în „Revista istorică”, XXIII, 2012, nr. 1–2, p. 5–36). – I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 117, nr. 347; Documentele epocii brâncoveneşti, ed. G.-M. Rafailă, p. 188, nr. 152; p. 228, nr. 196; p. 250, nr. 220. 132 DANIC, Fond Constantin Sărăţeanu, I/12. 133 Moşia, împreună cu rumânii, i-a fost vândută domnului Constantin Brâncoveanu pentru suma de 445 de taleri. – Ibidem, Colecţia E. Vîrtosu, I/358. 134 Moşia îi era vândută lui Constantin Cantacuzino de către Iane împreună cu cumnata sa Despa a lui Vlad logofătul, după ce într-o primă fază ei se adresaseră egumenului de la Mărgineni în vederea cumpărării, deoarece mănăstirea mai avea moşie acolo. Prinzând de veste, Constantin Cantacuzino a cerut voie obştii mănăstirii să îi îngăduie să o cumpere, ceea ce s-a şi întâmplat în final. Vânzătorii mai 21 Boierii din Cocorăşti 25 Fără îndoială, această situaţie materială precară explică eforturile depuse de Iane logofătul de-a lungul timpului pentru a intra în posesia averii fraţilor săi, dar şi a unor rude ale familiei sale, moştenind şi copiind din această perspectivă comportamentul tatălui său; este drept că această acţiune de „recuperare” i-a fost facilitată şi de faptul că toate aceste rubedenii, mai apropiate sau mai îndepărtate, fie nu au avut moştenitori direcţi, fie au avut descendenţi numai pe linie feminină. Într-o primă etapă, el revendică părţi din averea verişoarei lui, Voichiţa/Voica, fiica lui Iane slugerul, fratele lui Radu Cocorăscu, şi soţia comisului Apostolache Caragea. Dintr-un document din 22 decembrie 1691 aflăm că „jupâneasa Voichiţa neavând feciori de-<n> trupul ei, cându au fostu la moartea ei, au lăsat tot ce au avut partea ei văru-său, lui Iane logofăt, lăsându-le încă den viiaţa ei să-i fie fecior de suflet”. Însă Iane logofăt nu le-a putut stăpâni, căci după moartea Voichiţei bunurile au fost preluate de sora ei, Maria, jupâneasa lui Gheorghe slugerul Dedulescu. Cum nici aceştia din urmă nu au avut urmaşi pe linie masculină, întreaga lor avere „a încăput” pe mâna ginerelui lor, Neagoe căpitanul Topliceanul, şi a lui Iordache vistier, fratele lui Gheorghe Dedulescu, ceea ce l-a determinat pe Iane logofăt să le conteste dreptul de moştenire în faţa domnului. Domnul, după ce o primă comisie însărcinată cu cercetarea plângerii, formată din mari boieri şi avându-l în frunte pe mitropolitul ţării, le-a luat seama „pentru toate gâlcevile lor” şi după ce o a doua comisie, formată din cinci negustori, a întocmit o „foiţă” cu averea rămasă în urma jupânesei Voichiţa, conţinând şi evaluarea acesteia137, i-a dat câştig de cauză lui Iane logofătul, recunoscându-i dreptul de a stăpâni „moşiile şi viile şi ţiganii ce au fost ale jupânésii Voichiţii”138. Câteva luni mai târziu, Iane logofătul şi nepotul său, Pârvan treti vistier, obţineau un nou hrisov domnesc, prin care le era recunoscut dreptul de stăpânire asupra mai multor moşii – Făcăiani, Togozeni, Păpeni, vii în dealul Tohanilor şi Jugureni –, cumpărate de Apostolache comisul, în urma judecăţii cu călugării de la mănăstirea Apostolachi/Mâstâneşti, ctitorită de acesta139. Aceeaşi atitudine revendicativă va avea Iane logofăt şi faţă de Despa, soţia fratelui său, Vlad logofătul. Invocând faptul că era „frate mai mic” în momentul precizau că respectiva moşie o aveau de la moaşa lor, Mihna (era sora Elenei, cea de-a doua soţie a lui Radu Cocorăscu mare logofăt), „care o au ţinut Drăghici postelnic, fiul lui Lember şelar”. – Ibidem, Ms. 454, f. 68v–69. Două decenii mai târziu, Grăjdana, soţia lui Iane, şi Ilinca, fiica lui Vlad logofătul şi a Despei, îi vindeau aceleiaşi mănăstiri o altă parte de moşie la Vlădeni. – Ibidem, f. 72. 135 Acesta a fost vândut jupânesei Ilinca a lui Ghinea starostea, după ce într-o primă etapă el a avut „întrebăciune” pentru o altă cumpărătură în acelaşi loc a amintitei jupânese. – Ibidem, Mitropolia Ţării Româneşti, LXXXII/6, 9, 11. 136 Ibidem, Colecţia E. Vîrtosu, I/320. 137 Se păstrează o „foiţă” cu „sculele şi vitele care au rămas de la jupâneasa Voichiţa” întocmită la 7 august 1690. – Ibidem, Achiziţii noi, MMDCCXCIV/12; vezi Anexa II. 138 Ibidem, Achiziţii noi, CXII/72. 139 Ibidem, Achiziţii noi, MMDCCXCIV/14; precizăm că viile din Jugureni şi moşia de la Păpeni au fost încercuite cu chinovar în hrisovul domnesc, ceea ce înseamnă că la o dată ulterioară întocmirii acestuia s-a constatat că ele au fost închinate de Apostolache comis mănăstirii de la Mâstâneşti. Gheorghe Lazăr 26 22 dispariţiei tatălui său, Iane îl acuza pe fratele său, Vlad logofătul, că ar fi luat „banii şi datoriile de bani ce au fostu rămas de la mumă-sa, jupâneasa Marula logofeteasa, numai el”, iar lui „nu i-au dat ce iar fi fostu partea frăţéşte pre dăplin”. Pentru aflarea adevărului, cei cinci mari boieri însărcinaţi cu cercetarea plângerii, în frunte cu mitropolitul Teodosie, hotărăsc ca jupâneasa Despa „să jure cu sufletul ei cum cându s-au împărţit fraţii câte trei au făcut direptate”, jurământ pe care l-a făcut în biserica mănăstirii Sărindar, ispravnic fiind o rudă de-a lor mai îndepărtată, Vergo mare portar140. În aceste condiţii, boierii jurători dau cartea lor la mâna Despei logofeteasa „ca să aibă bună pace … de către cumnată-său Iane logofăt Cocorăscul”, acestuia fiindu-i luate şi „sparte” toate scrisorile pe care le avea la mâna lui141. O lună de zile mai târziu, o nouă comisie de boieri, aflată şi de această dată sub autoritatea mitropolitului ţării, era însărcinată să cerceteze o nouă plângere a lui Iane logofătul la adresa cumnatei sale, Despa. De această dată, motivul invocat de Iane logofătul era suma de 42.700 de taleri, pe care el susţinea că o aflase în „nişte catastişă” ale tatălui său, bani care „au fostu rămas pre seama fraţilor lui cei mai mari, afară den scule şi den odoare de la părinţii lor”. Întrebată dacă avea cunoştinţă de existenţa acestor bani, jupâneasa Despa tăgăduieşte existenţa acestora „fără decât de taleri 8.238 care s-au împărţit pre fraţi”, rămânând în discuţie suma de 34.462 de taleri. Şi în acest caz, jupâneasa Despa, la cererea comisiei de boieri, îşi arată disponibilitatea de a jura, însă numai „pre casa ei şi pre partea boiarinului ei, Vladului logofăt, iar pre partea cumnată-său Radului medelnicer n-au putut jura, zicându că nu ştie, nici să va amesteca să jure pre casa altuia”. Pentru clarificarea situaţiei, boierii jurători, invocând şi faptul că după moartea lui Radu Cocorăscu mare logofăt „ştim să fie rămas multă avuţie şi odoară”, decid mai întâi să fie aleasă partea lui Radu medelnicer, pe motiv că fusese „frate mai mare în casa tătâne-său şi petrecându-se atâta avuţie ce au fostu pre séama lui”; apoi averea rămasă în urma lui, în condiţiile în care nu a avut urmaşi, a fost împărţită „pre nepoţi, de s-au făcut 6 părţi”, din care cinci reveneau copiilor lui Iane logofătul, iar cealaltă „cocoanei” lui Vlad logofătul, fiecare primind „foi iscălite … pre ce i s-au ales partea”142. Ultima menţiune documentară a lui Iane logofătul este din 20 noiembrie 1700, când numele său figura printre cele ale boierilor desemnaţi de domn să aleagă partea din moşia Târgşor pe care o aveau călugării de la mănăstirea cu acelaşi nume143. 140 Vezi supra nota 37. Pentru activitatea acestui dregător domnesc, a se vedea Paul Cernovodeanu, Un „homo novus” la curtea lui Brâncoveanu: Vergo marele clucer şi familia lui, în „Arhiva genealogică”, VI (XI), 1999, nr. 1–4, p. 117–130. 141 DANIC, Achiziţii noi, CXII/73 (2 iunie 1692). A ajuns până la noi şi o „foiţă de împărţeala rumânilor şi a ţiganilor, care au fostu rămas neîmpărţiţi”, între cei trei fraţi Cocorăşti, întocmită la 16 iunie 1692 şi contrasemnată şi de mitropolitul Teodosie. – Ibidem, CXII/74. 142 Ibidem, CXII/75. O săptămână mai târziu, era emis şi hrisovul domnesc prin care era confirmată modalitatea de împărţire a averii aşa cum stabilise comisia de boieri. – Ibidem, CXII/76. Amintim şi faptul că pentru zeciuiala de 100 de lei pe care i-o datora lui Vergo mare portar pentru „socoteala” pe care o avusese cu cumnata sa, Despa, Iane logofătul îi dădea acestuia prin zapis doi copii de ţigani. – Ibidem, MMDCCCXXV/3. Pentru acţiunea lui Iane logofătul de a intra în posesia averii părinteşti, analizată din perspectiva statutului mezinului, a se vedea şi Violeta Barbu, op. cit., p. 97–98. 143 Condica Marii Logofeţii, ed. M. Bâzgan, p. 281–282, nr. 200. 23 Boierii din Cocorăşti 27 Din căsătoria cu Grăjdana, fiica Predei Bucşanu şi nepoată de fiică a lui Pătraşco din Bucşani144, Iane logofătul a avut urmaşi pe ambele linii. Toate cele patru fete rezultate din căsătoria lor au încheiat alianţe matrimoniale cu membri ai unor familii boiereşti însemnate, ceea ce dovedeşte că şi în acest caz s-a urmărit punerea în practică a unei strategii care avea drept scop consolidarea statutului economic şi a prestigiului familiei: Păuna a fost căsătorită cu Barbu Brătăşanu vtori vistier145, Marica/Maria cu Badea Bălăceanu146, Magda/Marga cu Mihai postelnic Corbeanu (era fiul lui Vintilă (II) Corbeanu mare ban şi al Ilincăi Cantacuzino)147 şi Bălaşa cu Andronache Palada mare pitar148. În ceea ce îi priveşte pe descendenţii pe linie masculină, din documente reiese că din cei trei băieţi – Mihai (II)149, Iordache150 şi Matei (I) – urmaşi a avut numai ultimul. Din datele de care dispunem până în prezent, reiese că Matei (I) nu a deţinut dregătorii în divanul ţării, fiind întâlnit în documentele vremii fie vânzând unele Ea trăia încă la 1716–1717. – DANIC, Ms. 454, f. 72. Despre ea, vezi şi studiul nostru, Un staroste de negustori, arbore genealogic. 145 DANIC, Achiziţii noi, CCXCIV/3; Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, vol. II, coord. M.D. Sturdza, p. 356. La 24 iulie 1703, cei doi, având nevoie de „bani pentru ale noastre trebi”, îi vând lui Ianache Văcărescu partea lor de moşie de la Slătioarele cele vechi, pe care Păuna o avea de zestre de la tatăl ei. – I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 121, nr. 363; Documentele epocii brâncoveneşti, ed. G.-M. Rafailă, p. 291–292, nr. 270. La 1745 cumpăra nişte case în mahalaua bisericii Ienei. – George Potra, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti (1594–1821), [Bucureşti, 1960], p. 375–376. La sfârşitul lunii martie 1748 îşi întocmea diata (păstrată numai în rezumat) în favoarea mănăstirii Sărindar. – BAR, F. LXXXI/387. O fiică a celor doi, Maria, a devenit soţia lui Tănase Ciorogârleanu Caţiche. – Gheorghe Lazăr, Familii de boieri munteni cu origine negustorească. I. Familia Ciorogârleanu, în „Revista de istorie socială”, XIII–XV, 2008–2010, p. 267. 146 DANIC, Achiziţii noi, CXII/76; N. Stoicescu, Dicţionar, p. 111; Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, vol. I Abaza-Bogdan, coord. Mihai Dim. Sturdza, Bucureşti, 2004, p. 171; Al. Perieţeanu-Buzău, op. cit., p. 15–17. 147 BAR, F. LXXXI/186, 187, 519; N. Stoicescu, Dicţionar, p. 161. Numele Margăi este amintit pentru prima dată în documentul din 12 iulie 1692. – DANIC, Achiziţii noi, CXII/76. Probabil este una şi aceeaşi persoană cu monahia Magdalina Cocorasca, pe care o aflăm la 20 iunie 1731 dând un zapis la mâna egumenului mănăstirii Sărindar în legătură cu moşia de la Brătuleşti. – BAR, F. LXXXI/191. 148 Potrivit lui Al. Perieţeanu-Buzău, op. cit., p. 15–17, cei doi au avut o fiică, Despa, care a devenit soţia lui Dumitru Racoviţă mare logofăt. În arborele genealogic al familiei Cocorăscu, I.C. Filitti (Arhiva Cantacuzino) nu precizează cu cine a fost aceasta căsătorită. 149 Numele lui nu figurează în actul din 12 iulie 1692 (DANIC, Achiziţii noi, CXII/76), dar în schimb este amintit în cel din 12 martie 1705 (ibidem, CCXCIV/3; I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 121, nr. 365; Documentele epocii brâncoveneşti, ed. G.-M. Rafailă, p. 323–324, nr. 306). După această dată nu îl mai regăsim menţionat în documente, ceea ce ne determină să considerăm că el a murit destul de tânăr şi fără urmaşi. 150 Ibidem, CXII/76, 78; Documentele epocii brâncoveneşti, ed. G.-M. Rafailă, p. 359–360, nr. 346. În timpul evenimentelor din anul 1711, a fost implicat în acţiunea militară de asediere a Brăilei. – Radu Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688–1714), ed. Aurora Ilieş, Bucureşti, 1970, p. 188. Ultima menţiune a lui o găsim într-un document din 15 noiembrie 1713, fiind unul din cei 24 de boieri hotarnici luaţi de Manta fost mare căpitan pentru alegerea moşiei de la Cernăteşti. – Condica Marii Logofeţii, ed. M. Bâzgan, p. 605–606, nr. 431. Era deja dispărut la 10 mai 1720, căci la această dată fratele lui, Matei, îi dădea lui Constantin Văcărescu un zapis prin care îi vindea moşia Togozeni pentru a putea plăti datoria rămasă în urma fratelui său. – I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 123, nr. 375. 144 28 Gheorghe Lazăr 24 moşii151 sau judecându-se pentru ele152, fie confirmând unele danii ale rudelor sale în favoarea mănăstirii Sărindar153. Din căsătoria cu Ilinca154, fiica unui anume Iane Chirtoşcai, Matei a avut doi băieţi: Constantin (I) şi Matei (II)155. Primului dintre ei, Constantin (I), care a ocupat în perioada 1746–1786 dregătoriile de logofăt de vistierie156, mare sluger157 şi mare paharnic158, îi datorăm o traducere din limba greacă, din anii 1766–1771, pe când se afla „fugar pen munţi şi pen vii”, a lucrării Sf. Ioan Scărarul159. Dintr-o căsătorie despre care nu putem oferi prea multe detalii160 ştim că a avut descendenţi numai pe linie feminină: Bălaşa – care l-a avut ca prim soţ pe Matei Ciupelniţeanu, mare şătrar şi mare medelnicer161, iar mai apoi 151 I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 123, nr. 374, 375; DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, LXXXVII/6; I. Ionaşcu, Mănăstirea Târgşor, în „Biserica Ortodoxă Română”, LVI, 1938, nr. 7–8, p. 389; George Potra, Nicolae Simache, Contribuţii la istoricul oraşelor Ploieşti şi Târgşor (1632–1857), p. 407–408, nr. 72; BAR, Documente istorice, CLXV/74. 152 DANIC, Achiziţii noi, CXII/79; ibidem, Mitropolia Ţării Româneşti, CLXIX/1. 153 BAR, F. LXXXI/188, 190. 154 I. Ionaşcu, op. cit., p. 389 ; G. Potra, N. Simache, op. cit., p. 407–408, nr. 72. 155 DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CLXIX/2; BAR, Documente istorice, CLXV/74 (din nefericire, documentul se află într-o avansată stare de degradare, astfel încât cea mai mare parte a conţinutului nu mai poate fi descifrată); Al. Perieţeanu-Buzău, op. cit., p. 22. 156 Îl găsim amintit cu această dregătorie prima dată la 5 august 1746, printre semnatarii hrisovului de eliberare a rumânilor. – Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, vol. I Ţara Românească, ed. V. Mihordea, Ş. Papacostea, Fl. Constantiniu, [Bucureşti, 1961], p. 463–464, nr. 300. Numele lui figurează şi la 1 septembrie 1739 în „suma liudelor de toate steagurile de slujitori”. – Dinu C. Giurescu, Anatefterul. Condica de porunci a lui Constantin Brâncoveanu, în „Studii şi materiale de istorie medie”, V, 1962, p. 479. 157 La 9 mai 1760, în calitate de fost mare sluger, îi prezenta domnului o informare despre cercetarea pe care o făcuse în pricina dintre mănăstirea Butoiu şi Store cu cetaşii lui pentru un loc în Davideşti. – George Potra, Tezaurul documentar al judeţului Dâmboviţa, [Târgovişte], 1972, p. 737, nr. 891; vezi şi idem, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti (1634–1800), Bucureşti, 1982, p. 235, nr. 197; Acte judiciare din Ţara Românească. 1775–1781, ed. Gheorghe Cronţ, Alexandru Constantinescu, Anicuţa Popescu, Theodora Rădulescu, Constantin Tegăneanu, Bucureşti, 1973, p. 41–42, 97–98, 355–356, 470–472, 779–780, nr. 37, 94, 322, 425, 719. 158 La 29 ianuarie 1784, într-un document referitor la conflictul dintre moşnenii din Şotânga şi baraţii din Târgovişte, este amintit ca fost mare paharnic. – N. Iorga, Studii şi documente, vol. I–II, Bucureşti, 1901, p. 236, 246; I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 156, nr. 474 K; DANIC, Colecţia E. Vîrtosu, I/558. Ca fost mare dregător a deţinut şi funcţia de judecător al departamentului agiei. – G. Potra, Documente Bucureşti, 1594–1821, p. 513–514, nr. 420. 159 Ilie Corfus, Însemnări de demult, Iaşi, 1975, p. 73, nr. 39; Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, vol. 3, Bucureşti, 1987, p. 219, ms. nr. 219. 160 Al. Perieţeanu-Buzău (op. cit., arborele genealogic al familiei Cocorăscu) afirmă că el a fost căsătorit cu Sanda Brezoianu, însă nu am putut verifica această informaţie; o asemenea alianţă matrimonială nu este consemnată nici în arborele genealogic al familiei Brezoianu din Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, vol. II, coord. M.D. Sturdza, p. 471. 161 Florian Georgescu, Paul Cernovodeanu, Ioana Panait, Documentele oraşului Bucureşti, Bucureşti, [1960], p. 121, nr. 72; p. 146, nr. 89. Potrivit lui Al. Perieţeanu-Buzău (op. cit., p. 23), ei erau căsătoriţi deja la 1771 şi au avut doi copii: Matei şi Marghioala. 25 Boierii din Cocorăşti 29 pe Andronache biv vel pitar162 – şi Maria, căsătorită cu Ştefan Fărcăşanu163. „Nerămâindu-mi copii parte bărbătească, carele să să poată a să numi Cocorăscu” – formulă care ne poate duce cu gândul că el ar fi putut avea urmaşi pe linie masculină, dar care nu au supravieţuit – şi având datorii financiare faţă de marele logofăt Ştefan Pârşcoveanu şi faţă de fiica sa, Bălaşa, căreia nu-i putuse „împlini” zestrea, Constantin (I) s-a „aşezat” cu nepotul său, Alexandru (era fiul fratelui său Matei) şi i-a vândut la 1777, pentru 1.770 de taleri, partea lui din moşia Cocorăşti. Potrivit actului, Constantin Cocorăscu îşi rezerva pe timpul vieţii sale dreptul de a primi jumătate din dijma moşiei, de a beneficia de tot ceea ce se producea în „grădinile ce sânt în curte” şi de semănăturile „ce voiu face cu plugul mieu”, dar şi posibilitatea de a locui în casele de pe moşie „când voiu veni eu …, iar când nu voiu fi eu, să şază dumnealui”164. Această decizie nu a fost însă acceptată de ginerele său, Matei Ciupelniţeanu, care, invocând dreptul de protimisis şi în urma judecăţii marilor boieri, obţine din partea socrului un „aşezământ” asemănător cu cel încheiat cu Alexandru Cocorăscu, prin care îi recunoştea lui dreptul de a stăpâni moşia de la Cocorăşti, ce-i drept în schimbul suplimentării sumei de vânzare cu încă trei sute de taleri165. În ceea ce îl priveşte pe cel de-al doilea fiu, Matei (II), nu putem spune decât că el este amintit în documente ca vel vornic de Târgovişte166, calitate în care judecă diverse conflicte167, şi că din căsătoria cu Eufrosina Colfescu168 a avut un fiu, Alexandru (I)/Alecu, pe care îl găsim ca boier hotarnic în diverse acte din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, adeseori semnând ca biv vel clucer de arie169. Acesta era trecut la cele veşnice la începutul secolului al XIX-lea170 şi din căsătoria cu Ecaterina/Catinca Silivriano (fiica marelui paharnic Atanasie din cea de-a doua 162 La 28 august 1781, acesta schimba moşia Fileanca, zestre a soţiei sale, cu moşia Vitişul, zestre a cocoanei Radului Fălcoianu biv ceauş za aprozi. – Al. Perieţeanu-Buzău, op. cit., p. 23. 163 Acte judiciare din Ţara Românească, ed. Gh. Cronţ, Al. Constantinescu, A. Popescu, Th. Rădulescu, C. Tegăneanu, p. 355–356, 470–472, nr. 322, 425; Al. Perieţeanu-Buzău, op. cit., arborele genealogic al familiei Cocorăscu. 164 DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CCCVII/2. 165 Actul domnesc de întărire a acestei înţelegeri are data de 10 iunie 1778. – Ibidem, CCCVII/4; vezi şi ibidem, CLXIX/4. 166 Numele lui este amintit prima dată într-o plângere adresată domnului la 1745 de egumenul de la Snagov, prin care, alături de o jupâneasă Ruxandra şi un membru al familiei de boieri Cozliceanu, era acuzat că împresoară hotarele moşiilor pe care mănăstirea le avea la Cornul, Muşeteşti şi Radela. – BAR, Documente istorice, CMXII/30; vezi şi G. Potra, Tezaurul documentar, p. 747–748, nr. 900; Acte judiciare din Ţara Românească, ed. Gh. Cronţ, Al. Constantinescu, A. Popescu, Th. Rădulescu, C. Tegăneanu, p. 779–780, nr. 719. 167 I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 47, nr. 165. 168 Al. Perieţeanu-Buzău, op. cit.; amintim în acest sens şi un act din 9 martie 1798 al Mariei Obedeanu, din care reiese că avea ca frate pe Iordache Colfescu şi nepot pe paharnicul Alecu Cocorăscu. – BAR, Ms. rom. 611, f. 6a. 169 DANIC, Achiziţii noi, MMDCCXCIV/19; BAR, Documente istorice, CXCVII/16; I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 156, nr. 474 K. 170 I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 193. Gheorghe Lazăr 30 26 căsătorie, cu Safta Slătineanu) a avut cel puţin un fiu, Iancu/Ioan (III)171, născut în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, căci la 1829, potrivit catagrafiei boierilor din acest an, el avea în jur de 50 de ani, ocupa slujba de vornic de poliţie şi locuia în Bucureşti172. Conform unei însemnări din anul 1818 de pe un Octoih (tipărit la 1811), aflat la biserica de la Cocorăşti-Grind, reiese că Ioan (III) Cocorăscu ocupase mai înainte şi dregătoria de căminar şi fusese ispravnic al judeţului Argeş173; în 1820 era biv vel postelnic174, iar în anul 1822, în calitate de mare vornic al poliţiei, s-a numărat printre boierii trimişi la Istanbul pentru numirea noului domn175. A avut şi calitatea de membru al divanului judecătoresc al ţării, căci la 1835 semna actul de judecată în conflictul iscat între văduva Bălaşa, fosta soţie a lui Ioniţă băcanul, şi primăria oraşului Ploieşti privind dreptul de stăpânire asupra unui loc176. Potrivit pisaniei bisericii din satul Colţu, cu hramurile Buna Vestire şi Sf. Nicolae, la 16 mai 1839, pe când era mare logofăt, el a început ctitorirea acesteia, terminând-o „în frumoasa zi de 16 mai 1840”177. A fost căsătorit cu Smaranda/Samfira178, fiica clucerului Iordache Cantacuzino-Măgureanu şi a Măriuţei Pârşcoveanu179, şi i-a avut ca fii pe Alexandru (II)/Alecu180 şi Scarlat (I)181, ai căror urmaşi au asigurat continuitatea familiei Cocorăştilor de-a lungul secolului XX, dintre care merită amintit aici Scarlat (II) Cocorăscu, care a deţinut, în perioada interbelică, funcţia de director al Operei Române. 171 Ibidem, arborele genealogic al familiei Silivriano; Al. Perieţeanu-Buzău, op. cit., p. 21–22; tot el consideră că Alexandru Cocorăscu a avut şi o fată, fără a oferi şi alte detalii. 172 I.C. Filitti, Catagrafia oficială de toţi boierii Ţării Româneşti la 1829, în „Revista arhivelor”, 1928–1929, nr. 5, p. 5. 173 N. Iorga, Biserica de la Cocorăşti-Grind, p. 188. 174 I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 76–79, nr. 236. 175 Al. Perieţeanu-Buzău, op. cit., p. 21. 176 G. Potra, N. Simache, op. cit., p. 247–249, nr. 72. 177 Dicţionar geografic al judeţului Prahova, ed. Paulina Brătescu, Ion Moruzi, C. Alessandrescu, Târgovişte, 1897, p. 134. 178 Ioan (III) Cocorăscu era decedat în anul 1847, iar soţia lui în anul 1858; amândoi au fost înmormântaţi la Sărindar (G.D. Florescu, Din vechiul Bucureşti, Bucureşti, 1935, p. 30; Gheorghe Bezviconi, Necropola capitalei, Bucureşti, 1972, p. 97), lăcaş de cult de care numele familiei Cocorăscu a fost destul de legat, după cum am dovedit în studiul nostru. Despre Smaranda, vezi şi I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 83, nr. 268. 179 I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 76–79, nr. 236. 180 În 1855 el era căsătorit cu Caliopi, fiica lui Vasilache Paleologu. – Al. Perieţeanu-Buzău, op. cit., p. 22–23; tot el consideră că cei doi au avut la rândul lor ca urmaşi un fiu, Alexandru (III), şi o fiică, Smaranda, căsătorită cu un general Corlătescu, afirmaţii pe care nu le-am putut controla. 181 El este amintit la 1852 (DANIC, Ms. 1419, f. 81, 307) şi a avut-o ca soţie pe Ana Catopol, care era decedată la 1844, fiind înmormântată la mănăstirea Cernica (Gh. Bezviconi, op. cit. p. 97). Au avut împreună doi fii: Ioan (IV) (căsătorit mai întâi cu Anica Russescu, apoi cu Iulia Blaremberg; la rândul lor, cei doi au avut descendenţi) şi Emanoil (soţia lui a fost Olga Lahovary şi au avut o fiică, Eufrosina), precum şi o fiică, Ana, care a devenit soţia lui Iorgu Iancu Lahovary. – Al. Perieţeanu-Buzău, op. cit., arbore genealogic; Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, vol. I, coord. M.D. Sturdza, p. 539. 27 Boierii din Cocorăşti 31 B La începutul acestui studiu aminteam faptul că cel de-al doilea obiectiv al demersului nostru este de a identifica o legătură de rudenie între descendenţii banului Mihalcea Caragea şi ai marelui logofăt Radu Cocorăscu şi ramura boierilor aşa-zisă din Cocorăştii Caplei, menţionaţi în documentele secolului al XVII-lea şi aflaţi într-o situaţie economică destul de precară, consecinţă fără îndoială şi a faptului că niciunul din membrii săi nu a mai ocupat dregătorii în divanul ţării. Tot mai sus precizam şi faptul că în afara Marulei, care a devenit soţia lui Mihalcea banul Caragea, Vlad banul a avut descendenţi şi pe linie bărbătească – Calotă (II) şi Badea (II), ambii amintiţi în documente ca postelnici –, din care descinde această a doua ramură a familiei, al cărei trecut, destul de modest, nu ar fi stârnit interesul specialiştilor dacă nu ar fi existat această înrudire. În ceea ce îl priveşte pe Calotă (II), pe care îl găsim menţionat cel mai adesea în calitate de martor în documentele care acoperă intervalul de timp dintre ultimele două decenii ale secolului al XVI-lea şi primele trei ale secolului următor182, se consideră că a fost căsătorit cu jupâneasa Vlădaia, care deţinea moşie în Dobriţa (jud. Gorj)183, şi că a avut un fiu, Stanciu postelnic184. Nu avem date despre cea care i-a fost soţie, dar în schimb îl întâlnim în documente, în intervalul de timp 1628–1643, cel mai adesea în calitate de martor şi de boier judecător185. Din documente reiese că Stanciu postelnic a avut la rândul său doi fii, Hiera/Fiera şi Calotă (III), fiecare dintre ei având posteritate. Astfel, primul său urmaş, Hiera/Fiera, a deţinut modestele dregătorii de logofăt (4 iunie 1648)186, postelnic (1 octombrie 1650)187 şi trăia încă la 1688, când, de această dată amintit cu titlul de căpitan, vindea, împreună cu fiul 182 DIR, B, veacul XVI, vol. 4, p. 44–45, nr. 47; veacul XVI, vol. 5, p. 49–51, nr. 51; p. 160–161, nr. 170; p. 370–372, nr. 389; veacul XVII, vol. 1, p. 224, nr. 214; veacul XVII, vol. 4, p. 300–301, nr. 316; DRH, B, vol. XXII, p. 35–39, nr. 26; vol. XXIII, p. 492–494, nr. 311, 312; p. 543–544, nr. 357. St. Nicolaescu, op. cit., p. 246–247. Amintim aici şi un act al lui Mihai Viteazul din 4 august 1599 prin care lui jupan Stoica mare vistier îi erau întărite mai multe stăpâniri, printre care şi satul Peştişani, toată partea de moştenire a lui Calotă postelnicul din Cocorăşti, cumpărată de domn de la acesta din urmă pentru suma de 20.000 de aspri. – DRH, B, vol. XI, p. 463–474, nr. 337. 183 D. Pleşia, Mormântul marelui ban Mihalcea, arbore genealogic; autorul se întreba totodată dacă nu cumva acest Calotă (II) este una şi aceeaşi persoană cu un alt boier, omonim, cu stăpâniri în Boziani. 184 Există şi opinia (N. Djuvara, op. cit., anexa IV-6) că în afara lui Stanciu postelnic, Calotă a avut şi un al doilea fiu, Paraschiva, cunoscut ca fiind din Drăghineşti şi socrul lui Bunea Grădişteanu, care a deţinut dregătoria de mare logofăt şi ai cărui fii, Mihalcea clucer şi Eremia/Irimia sluger, sunt menţionaţi şi ei ca fiind din Cocorăşti. – I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 98; N. Stoicescu, Dicţionar, p. 222–223. Rămâne ca cercetări viitoare să confirme sau să infirme o asemenea ipoteză. 185 DRH, B, vol. XXII, p. 162, nr. 74; vol. XXIII, p. 543–544, nr. 357; p. 549, nr. 359; CŢR, vol. IV, p. 429, nr. 936; p. 521, nr. 1170; p. 625–626, nr. 1442; vol. V, p. 486, nr. 1160. 186 DRH, B, vol. XXXIII (1648), ed. Gheorghe Lazăr, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Andreea Iancu, Bucureşti, 2006, p. 136–137, nr. 140. 187 Ibidem, vol. XXXV (1650), ed. Violeta Barbu, Constanţa Ghiţulescu, Andreea Iancu, Gheorghe Lazăr, Oana Rizescu, Bucureşti, 2003, p. 318, nr. 296. 32 Gheorghe Lazăr 28 său Ghiorma (I)188, Mitropoliei din Târgovişte partea de moşie pe care o stăpâneau la Drăgăneşti (jud. Dâmboviţa)189. Informaţii ceva mai numeroase deţinem despre Calotă (III), cel de-al doilea fiu al lui Stanciu logofăt, amintit şi el în documente ca postelnic (1632)190 şi clucer (1650)191. În anul 1650 se judeca în faţă domnului cu Tudor cămăraşul, care cumpărase ocină în Periş de la Vlad logofătul Rudeanu, ruda sa mai îndepărtată, pe motiv că era mai volnic să o stăpânească. Constatând înrudirea şi în virtutea dreptului de protimisis, domnul îi dă dreptate lui Calotă, cu condiţia însă să îi ofere lui Tudor cămăraş o altă ocină, ceea ce a şi făcut, cedându-i partea pe care o stăpânea la Stoeneşti192. Despre el mai ştim că a fost căsătorit cu o anume jupâneasă Vilaia193, cu care a avut mai mulţi copii: Cârstea194, Matei – amintit în documente ca paharnic şi căpitan şi despre care ştim că a fost căsătorit cu Arsina, fiica lui Ghioca Ciorogârleanu mare şătrar195 – şi Ghiorma (II). Numele acestui ultim fiu al lui Calotă (III) este menţionat într-un document din 24 iulie 1692; probabil el era dispărut deja la această dată, când soţia sa, Malama, împreună cu fiul ei, Paraschiva, şi cu cele trei fete, Dumitrana, Ilinca şi Caliţa, vindeau pentru 50 de taleri partea lor de moşie de la Drăgăneşti tot Mitropoliei din Târgovişte, invocând faptul că „au vândut şi nepoţii miei, Costandin şi Calotă, părţile lor de moşie”196. 188 Ghiorma era dispărut la 22 februarie 1719, când soţia sa, Ilina, împreună cu cei doi fii ai lor, Radu şi Iane, vindeau mănăstirii din Târşor un ţigan cu o fată pentru 32 de taleri. – G. Potra, N. Simache, op. cit., p. 404, nr. 68. 189 DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CLXXIII/74. Cu un deceniu înainte, cei doi mai înstrăinaseră o parte din moşia lor din acelaşi sat în favoarea lui Staico fost mare paharnic. – Ibidem, CLXXIII/73. 190 DRH, B, vol. XXIII, p. 492–494, nr. 311, 312; p. 543–544, nr. 357. 191 Ibidem, vol. XXXV, p. 324–327, nr. 306. 192 Ibidem. 193 Numele ei este amintit în bine-cunoscutul hrisov al Buzeştilor din 10 iunie 1656, unde este menţionat şi satul Dobriţa, cumpărat de aceştia de la Calotă postelnic şi jupâneasa lui pentru suma de 8.000 de aspri de argint. – CŢR, vol. VIII, p. 449, nr. 989. Facem precizarea că la 5 iulie 1651, pe una din fişele generalului Năsturel, este amintită o jupâneasă Paraschiva din Cocorăşti, împreună cu doi fii ai ei, Cârstea şi Ghiorma (DRH, B, vol. XXXVI, p. 163, nr. 147); dacă în ceea ce priveşte numele celor doi băieţi mai mult ca sigur este vorba de fiii lui Calotă, nu ştim însă cine este această Paraschiva, ea fiind menţionată doar cu această ocazie. Fie suntem în faţa unei erori de transcriere a autorului fişei, ceea ce este puţin probabil, fie trebuie să luăm în calcul posibilitatea unei a doua căsătorii a lui Calotă. 194 DRH, B, vol. XXXVI, p. 83–85, nr. 78. La 4 iunie 1691, cei doi fii ai săi, Calotă şi Constantin, vindeau Mitropoliei din Târgovişte partea de moşie pe care o aveau la Drăgăneşti. – DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CLXXIII/76, CLXXIII/77; ibidem, Ms. 127, f. 46. 195 Gh. Lazăr, Familii de boieri munteni, p. 261. Numele lui este amintit şi în cartea de blestem a patriarhului Constantinopolului, din 1674–1675, în legătură cu moşia de la Grămăditele, pentru care egumenul de la Mărgineni avea pâră cu Constantin, fiul lui Radu Rudeanu; acesta din urmă cumpărase o parte din moşie de la boierii „din Câmpina” şi stăpânea în mod abuziv şi partea mănăstirii. – DANIC, Ms. 454, f. 206. 196 DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CLXXIII/78. Paraschiva, fiul lui Ghiorma, este amintit şi într-un document, în calitate de martor, din anul 1705. – Documentele epocii brâncoveneşti, ed. G.-M. Rafailă, p. 329–330, nr. 313. Despre una dintre fiice, Ilinca, ştim că a fost căsătorită cu Gheorghe logofăt, cu care a avut un fiu, Grigorie. – DANIC, Mănăstirea Mislea, II/13. 29 Boierii din Cocorăşti 33 Pe cel de-al doilea fiu al lui Vlad banul, Badea (II) din Cocorăşti şi Clejani, menţionat pentru prima dată la 6 septembrie 1571 – când domnul le întărea lui Stoica stolnicul şi jupâniţei lui, Stanca, mai multe stăpâniri, printre care şi o ţigancă cumpărată de la acesta197 –, îl întâlnim în documentele de la sfârşitul secolului al XVI-lea, alături de bunica şi fratele său, vânzând moşie la Măgurele198 sau judecându-se pentru moşii la Drăgăneşti199 şi Pătrăreşti200. Îl regăsim ca martor şi în actele din primele două decenii ale secolului al XVII-lea201, când cel mai probabil a şi murit. În orice caz, el era trecut la cele veşnice la 30 martie 1629, căci la această dată Alexandru Iliaş îi întărea lui Pavlache Caragea mai multe moşii, printre care şi satul Clejani cumpărat de la fiul lui Badea, Necula postelnicul202. A fost căsătorit cu fiica lui Pătru mare spătar din Luciani şi a Păunei Salvaressi203, al cărei nume nu-l cunoaştem204, şi în afara lui Necula postelnicul, amintit deja, el a mai avut şi o fiică, Păuna. Confundată adeseori cu mama ei şi menţionată în documentele din perioada 1626–1643, Păuna a devenit soţia lui Radu vornicul, fiu al lui Gheorghe vornicul, cu care, aşa cum reiese dintr-un document din anul 1641, a avut mai mulţi urmaşi: Preda, Petru şi Badea205. Probabil situaţia economică a Păunei nu era una foarte bună, căci la 18 iunie 1626 ruda sa, Radu logofăt, îi cumpăra partea de ocină pe care o avea la Borus, lângă Gherghiţa206, iar la 1643 a fost chemată să jure pe Sfânta Evanghelie pentru moşia de la Făcăiani, pe care o avea de zestre de la tatăl ei şi pe care o vânduse lui Iane sluger, socrul lui Apostolache comis din Ojogeni şi fratele lui Radu Cocorăscu mare logofăt207. Nici în cazul singurului fiu al lui Badea (II) postelnic, Necula, informaţiile noastre nu sunt foarte numeroase: postelnic încă din anul 1627208, el este menţionat 197 DRH, B, vol. VII, p. 87–88, nr. 67. În act se aminteşte că jumătate din această ocină i-a revenit lui Stelea spătar pentru că a fost înfrăţit de jupâneasa Caplea şi nepoţii ei, iar cealaltă jumătate o cumpărase de la aceştia pentru suma de 5.000 de aspri de argint şi o manta de şocârlat. – DIR, B, veacul XVI, vol. 5, p. 49–51, nr. 51. 199 Ibidem, p. 160–161, nr. 170. 200 Ibidem, p. 370–372, nr. 389. 201 Ibidem, veacul XVII, vol. 1, p. 224, nr. 214; veacul XVII, vol. 2, p. 1, nr. 1; veacul XVII, vol. 3, p. 28–29, nr. 23. 202 DRH, B, vol. XXII, p. 470–471, nr. 244. 203 Pe baza unui document din 1629, Dan Pleşia (Contribuţii documentare la istoricul mânăstirii Argeş, p. 83) o considera, în mod eronat, pe soţia lui Nica mare logofăt ca fiind probabil fiica lui Vlad banul din Cocorăşti şi soră cu Badea postelnic; filiaţia a fost preluată şi de Şt. Andreescu, în articolul Boierii lui Mihai Viteazul, p. 66. 204 După dispariţia lui Pătru mare spătar, Păuna Salvaressi s-a recăsătorit cu marele logofăt Nica din Corcova, cu care a avut mai mulţi urmaşi, printre care se numără şi Preda spătar, care a fost tatăl lui Vasile mare armaş; după cum am precizat deja, Vasile armaş a fost căsătorit cu Păuna Cocorăscu, fiica lui Radu Cocorăscu (pentru toate aceste detalii, vezi supra notele 102 şi 103, precum şi studiul datorat lui M. Cazacu, Niko de Frastani, passim). 205 CŢR, vol. V, p. 248, nr. 544. 206 DRH, B, vol. XXI, p. 185–187, nr. 92. 207 CŢR, vol. V, p. 459, nr. 1085. 208 DRH, B, vol. XXII, p. 412–415, nr. 251. 198 Gheorghe Lazăr 34 30 cel mai adesea în documente în calitate de martor209, boier hotarnic210 sau boier jurător211. Ca şi sora lui, Necula a fost nevoit să înstrăineze părţi din averea părintească: la 1629 vinde partea lui din moşia de la Clejani212, la 1650 îl eliberează din rumânie pe Nedelco pentru suma de 70 de galbeni213, iar un deceniu mai târziu, împreună cu fiii săi, vindea pentru 470 de ughi părţile de moşie şi cu rumânii pe care le stăpânea la Fălcoi şi Osica214. Necula postelnic trăia încă în august 1664, când domnul Grigore Ghica îl soma să vină la divan pentru a se judeca cu mănăstirea Snagov pentru un munte215. Documentele nu ne spun cu cine a fost căsătorit, dar în schimb cunoaştem numele copiilor săi; astfel, din cei şase descendenţi masculini, ştim că trei dintre ei – Pătru logofăt216, Iordache logofăt217, Badea logofăt218 – nu au avut posteritate. Un al patrulea fiu, Nica spătar, a fost căsătorit cu Ilinca, fiica lui Muşat vistierul219 (deci era nepoata lui Radu Cocorăscu mare logofăt) şi i-a avut ca urmaşi pe Pârvul, Dumitraşco, Radul, Stroe şi Muşat; la 24 decembrie 1684 primii doi, având şi acceptul fratelui lor Radul, care „easte la Moldova”, îi vindeau lui Andrei negustorul partea lor de moşie de la Bucureni220. Cel de-al cincilea fiu, Mihalcea, deşi îşi începe activitatea ca logofăt în cancelaria lui Matei Basarab221, pe care o continuă şi în timpul domniei lui Constantin Şerban222, se pare că nu a reuşit să 209 Ibidem, vol. XXIII, p. 492, nr. 311; p. 543–544, nr. 357; CŢR, vol. IV, p. 502, nr. 1125; DANIC, Schitul Trivalea, XVII/3. 210 CŢR, vol. V, p. 64–65, nr. 114. 211 DRH, B, vol. XXXVI, p. 83–85, nr. 78. 212 Ibidem, vol. XXII, p. 399–400, nr. 199; actul de întărire al lui Alexandru Iliaş din 10 aprilie 1629 (ibidem, p. 469–471, nr. 244). 213 Ibidem, vol. XXXV, p. 89–91, nr. 69. 214 DANIC, Mănăstirea Brâncoveni, IX/10. 215 BAR, Documente istorice, XX/193. 216 Numele lui este menţionat numai în documentul din 3 august 1661. – DANIC, Mănăstirea Brâncoveni, IX/10. 217 Îl întâlnim înstrăinându-şi părţi din moşiile de la Bucureni pe apa Colentinei, în favoarea lui Mihul negustorul, de la Drăgăneşti, în beneficiul Mitropoliei din Târgovişte (N. Iorga, Studii şi documente, vol. V, Bucureşti, 1902, p. 307, nr. 55; DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CLXXIII/75) şi Bucoveni (BAR, Documente istorice, DCXXXVI/225). 218 Din documente reiese că Badea a avut o sănătate şubredă, „fiind nevolnic, orbu, olog, cingu plin de toată pedeapsa şi nevoie de la Dumnezeu”, şi că nu a avut „nici un cocon den trupul meu”. Pentru că a avut „multă căutare la boala mea şi la lipsa mea”, el dăruia la 1687 „dumnealui spătariului Mihai şi jupânesii dumnealui, nepoatii mele, Margăi spătăreasii” partea de moşie pe care o avea la Colentina. – N. Iorga, Studii şi documente, vol. V, p. 307, nr. 58. Trei ani mai târziu, donaţia le era confirmată celor doi şi de fratele său, Iordache, care mai primea şi suma de 100 de taleri. – Ibidem, p. 308, nr. 60. 219 La 1656 domnul le întărea lui Hrizea paharnic şi fratelui acestuia, Dumitraşco, feciorii lui Vasilie spătar, să fie în pace de către unchiul lor, Nica spătar, pentru pâra pe care au avut-o între ei. – CŢR, vol. VIII, p. 376–377, nr. 832. 220 N. Iorga, Studii şi documente, vol. V, p. 307, nr. 56; pentru ceilalţi doi fii ai lui Nica spătar, vezi BAR, Documente istorice, DCXXXVI/222; DCXXXVI/223. 221 DRH, B, vol. XXXIV, p. 218, nr. 237; vezi şi ibidem, vol. XXXV, p. 320, nr. 299. 222 I.C. Filitti, Arhiva Cantacuzino, p. 143, nr. 428; DRH, B, vol. XXXIX, p. 22, nr. 15. 31 Boierii din Cocorăşti 35 depăşească acest statut modest şi să promoveze în plan social şi economic. A avut un fiu, Pătru223, şi cel puţin două fiice, din care cunoaştem doar numele uneia dintre ele, Sorica, pe care fratele ei o înzestra în jurul anului 1700. Potrivit actului de înzestrare, ea primea mai multe părţi de moşie la Floreşti, Voivodeşti, Frânceşti, Valea Teancului şi Pociovalişte, diverse obiecte din argint „cât să va afla de la părinţi” şi veşminte, animale (boi, vaci, porci), un cal de ginere, 20 de stupi de albine, mai mulţi rumâni şi un sălaş de ţigani; în cazul argintăriei, al rumânilor şi al moşiilor în act se făcea precizarea „să le împarţă sororile amândoao”, ceea ce ne-a determinat să luăm în calcul faptul că Mihalcea a avut cel puţin două fiice224. În fine, despre ultimul fiu al lui Necula, Paraschiva, pe care documentele îl amintesc ca spătar225 şi paharnic226, se ştie că a fost căsătorit cu Chera Buzescu (fiica Mariei Buzescu şi a lui Teodosie Corbeanu), urmaşii lor adăugându-şi la numele de familie Cocorăscu şi pe cel de Buzescu; această ramură a familiei s-a stins pe linie masculină odată cu dispariţia, la 1736, a marelui spătar Constantin Cocorăscu227. În legătură cu această a doua ramură a boierilor Cocorăscu, aşa-zisă din Cocorăştii Caplei, în acest moment facem doar precizarea că urmaşii lor, începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, fie din nevoia de a se deosebi de rudele lor, fie din dorinţa de a-şi asuma mult mai clar descendenţa din jupâneasa Caplea, mama lui Vlad banul probabil, sunt întâlniţi în documente purtând numele de familie Căplescu; rămâne ca viitoare cercetări să clarifice în detaliu nu numai evoluţia acestei ramuri a familiei de-a lungul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, ci şi motivaţiile care s-au aflat la baza acestei schimbări de patronim. * La finalul acestor rânduri, nu ne rămâne decât să spunem că istoricul familiei boierilor din Cocorăşti este unul de excepţie, dacă avem în vedere atât descendenţa lor directă dintr-un domn al Ţării Româneşti, cât şi capacitatea de a-şi asigura continuitatea biologică de-a lungul a cinci secole. Fără îndoială, la aceste două aspecte mai trebuie să adăugăm şi strategiile – matrimoniale, economice şi politice – dezvoltate de reprezentanţii familiei de-a lungul timpului, pentru perpetuarea patrimoniului şi 223 El este amintit în actul din 21 aprilie 1691 prin care unchiul său, Iordache, îi vindea Mitropoliei o parte de moşie la Drăgăneşti. – DANIC, Mitropolia Ţării Româneşti, CLXXIII/75. 224 BAR, Documente istorice, CXXVIII/93 (vezi Anexa IV). 225 DRH, B, vol. XXXI, p. 342, nr. 310; CŢR, vol. VIII, p. 103, nr. 1112. 226 CŢR, vol. VIII, p. 490–491, nr. 1065. 227 Constantin Cocorăscu-Buzescu era fiul lui Barbul postelnic şi a fost căsătorit cu Manda Bălăceanu, cu care a avut o singură fiică, Păuna, care a devenit soţia lui Constantin Brădescu. A deţinut dregătoria de vornic de judeţ, la 1733, şi a ctitorit biserica de la Strejeştii de Jos. Pentru toate aceste informaţii, vezi Marcel Romanescu, Ceva despre Brădeşti, în „Arhivele Olteniei”, XXII, 1943, p. 57–58, 63–69; Al. Perieţeanu-Buzău, op. cit., p. 32; Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, vol. II, ed. M.D. Sturdza, p. 646; N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, vol. I Ţara Românească, vol. 2 (M–Z), Bucureşti, 1970, p. 603. 36 Gheorghe Lazăr 32 a prestigiului neamului. Din această perspectivă, în mod special trebuie subliniată capacitatea celor care au descins într-o primă fază din Marula şi Mihalcea banul Caragea, iar mai apoi din marele logofăt şi mare vistier Radu Cocorăscu, cu alte cuvinte a acelei părţi a familiei în care femeile au jucat un rol covârşitor în asigurarea continuităţii neamului, în detrimentul celeilalte ramuri, care, deşi şi-a asigurat descendenţa pe linie masculină, nu a reuşit să se impună în plan economic şi politic. ANEXA I 1688 (7196) februarie † Foiţa de zestrile ce dau fie-mea Elincăi, care le-am semnat şi le-am scris pre rându toate anume în jos, measeţa fevruarie […]1, leat 7196 <1688>. † 1 cunună de aur cu robinuri, cu diiamanturi şi cu mărgăritar; † 1 salbă de 100 de galbeni de aur; † 20 de galbeni bani pre cap; † 6 şiruri de mărgăritar mare; † 1 părăchie de cercei de aur cu robinuri şi cu zmalţ şi cu picioarele iar cu robinuri; † 1 părăche de cercei iar cu robinuri şi picioarele iar cu robinuri; † 1 părăchie de cercei de aur iar cu robinuri şi picioarele cu mărgăritare; † 1 părăchie de cercei de aur cu zmaragduri şi cu picioarele de mărgăritariu; † 1 părăchie de brăţări de aur cu diiamanturi şi cu robinuri; † 1 inel de aur cu robin şi cu diiamanturi împrejur; † 1 inel de aur iar cu robinuri; † 1 inel de aur iar cu robinuri; † 1 inel de aur cu diiamant; † 1 inel de aur cu zmaragd; † 1 inel de aur cu un robin şi cu zmaranduri; † 1 dulamă de lastră albă cu paceale de samur, cu nasturii de mărgăritar; † 1 dulamă de fringhie roşie cu râceşi cu nasturii de mărgăritariu; † 1 dulamă de tabin de ghiulghiuliu cu florile de fir cu paceale de samur, cu nasturi de sârmă cu amberiu, cu căşuţile de aur şi cu robinuri; † 1 dulamă de canavăţ turungie cu paceale de jder, cu nasturi de sârmă; † 1 dulamă de canaveţ vérde cu râşi şi cu nasturi de sârmă; † 1 sucnă de lastră ghiulghiulie cu izme de fir; † 1 sucnă de tabin vérde cu gurile de fir; † 1 sucnă de atlaz nărămzat cu izme de fir; † 1 sucnă de tabin galben cu gurile de fir; † 1 sucnă de atlaz ceimenit cu gurile de fringhie; † 2 rochii de ataia cu flori de fir, una cu izme de fir, alta cu gurile de fringhie cusute cu sârmă şi cu mărgăritariu; † 1 ghiordie de softirie albastră cu pacéle de jder; † 1 brâu mare cu fir preste tot; † 1 brâu iar mare vărgat cu fir preste tot; † 1 ie cu mărgăritar cu mreje; † 1 ie încreţită cu flori de sârmă; 33 Boierii din Cocorăşti 37 † 1 ie încreţită cu fluturi; † 17 ii cu mătasie şi cu sârmă; † 2 mése; † 1 peşchiriu ales cu fir împrejurul mései; † 1 peşchir ales iar de masă; † 2 peşchire de mâini împlute cu fir; † 3 cearşafuri, unul umplut cu fir şi doao cu mătasie; † 2 perine de fringhie; † aşternutul cum se cade; † 1 toc de tipsie de cositor; † 12 talere de cositor; † 12 linguri de argintu; † 1 păhar de argint ungurescu; † 1 lighian cu ibricul; † carâta cu 6 telegari; † 1 cal de ginere cu rafturi, cu şa, cu florile de sârmă, cu abăiora, iară cu flori de sârmă; † 1 sâgedea bună de Ţarigrad să fie de pat; † 1 sâgedea iar de pat; † 1 sâgedea de masă; † 2 sâgedeale la carâtă; † 40 de sufle<te> de ţigani; † 2 féte de ţigan în casă; † 100 de oi cu miei; † 50 de mătci de stupi; † 10 boi; † 10 vaci; † 20 de iepe; † satul Tâncăbeştii cu toţi rumânii, sud Elhov; † moşiia de la Palangă2 sud Elhov pre jumătate şi cu vad de moară; † satul Duşeştii cu toţi rumânii, sud Teleorman; † satul Tătăranii cu toţi rumânii, sud Dâmboviţa; † 40 de pogoane de vie den dealul Buzăului; † 1000 de stânjeni de moşie în Cegani la Baltă, sud Ialomiţa; Despa logofeteasa a Vladului logofăt Cocorăscul. DANIC, Colecţia Documente munteneşti, LXXVI/14. Orig. rom., hârtie (42 × 15,5 cm), un sigiliu inelar în tuş. 1 2 Loc alb în orig. Pagangß. Gheorghe Lazăr 38 34 ANEXA II 1690 (7198) august 7 † Să să ştie sculele şi vitele care au rămas de la jupâneasa Voichiţa şi s-au preţuit toate pre anume dinainte starostii de neguţători, dimpreună şi cu alţi neguţători, cari să vor iscăli mai jos. Avgust 7 dni, leat 7198 <1690>. † 2 ace de auru † 3 ace de argint † 3 ii cu sârmă † 1 suraia de argint † 1 trâmbă dă năfrămi † 3 tingiri cu capace † 2 tingiri fără de capace † 1 căldare mare † 1 păréche de heare de plug; un lanţu de her de car † 8 cai, calul po taleri 15, † 10 iape, iapa po taleri 7 pol, † 28 de boi de jug, boul po taleri 5, † 9 vaci, vaca po taleri 3–44 † 1 şcatulcă cu clondire taleri 4 taleri 1 taleri 30 taleri 12 taleri 7 taleri 4 taleri 1 pol taleri 5 taleri 5 cin taleri 120 cin taleri 75 cin taleri 140 cin taleri 30 taleri 4 cin taleri 438 pol Să să ştie sculele care dau séama că sânt la aga Bălăceanul şi iar s-au preţuit tot anume: † 1 lanţu de auru † 1 teanc de auru cu lănţiş de auru † 1 inel de auru cu zamfiru † 1 inel de auru bătut de pecéte † 1 ii cu mărgăritaru încreţit După cum au mărturisit jupâneasa Despa Cocorasca taleri 120 taleri 30 taleri 30 taleri 6 taleri 300 Cin taleri 486 Cin cup taleri 924 pol † Iar păntru o cunună1 de auru cu diiamant şi cu mărgăritaru şi cu 24 de stâlpi sau să dea seama2 Neagoe căpitan la cine easte sau să o plătească el. † Προκος σταροστας3 † Γιοργος προην σταροστας4 † Kόνσταντινος τζαουσης5 † Nηκολας μαρτηρας6 † Νηκολας Γιων<η>ς μαρτηρας7. DANIC, Achiziţii noi, MMDCCXCIV/12. Orig. rom., hârtie (40 × 15 cm). 1 k¨in¨n. shaam. 3 „Proca staroste”; semnătură autografă. 4 „Gheorghe fost staroste”; semnătură autografă. 5 „Constantin ceauş”; semnătură autografă.1 6 „Nicola martor”; semnătură autografă.1 7 „Nicola Ghione martor”; semnătură autografă.1 2 35 Boierii din Cocorăşti 39 ANEXA III <1711 septembrie 1 – 1712 august 31> 7220 † Scrisoarea mea sfintei mănăstiri Sărindariul, care easte hramul Uspenia Maicăi Precistii, cum să să ştie că ajungându-mă o boală foarte grea, sperindu-mă de moarte, am lăsat sfintei mănăstiri de ale méle, care le-am cumpărat cu bani, cum arată zapisele, afară din céle de casă ce scriu, anume: moşiia de la Măneşti jumătate, ot sud Dâmboviţa, pe Prahova, ce am cumpărat-o eu de la snă Vasilie logofăt Câmpineanul i morile de pe Prăoviţă, de pe Păstârnacul, ce sânt iar pe moşiia Măneştilor i moşiia din Holeştii dă Jos i Păstaiul, stânjăni […]1, ce am cumpărato eu de la Radul iuzbaşa Holescul i moşiia dă la Boari, ot sud Vlaşca, ce am cumpărat-o eu încă în zilele lui Şărban vodă de la Sima logofăt sân Radul căpitan de Boari şi 20 de pogoane de vie de la Negovani ce le-am pus eu din ţélină şi locul l-am cumpărat eu de la părintele vlădica Anthim, încă de când era egumen la Znagov, afară din viile ce sânt de casă şi 15 suflete de ţigani, anume cum scriu în diiată şi 100 de oi şi 100 de mătci de stupi, precum scriu acestea toate anume în diiata ce am lăsat-o la mâna jupânésii méle. Deci, de mă va întâmpina întâmplarea morţii, să ştie că acéstea le-am lăsat toate pe seama Ilincăi jupâneasii méle în urma mea, de care-i va fi ei cu voie să le dea mănăstirii înainte, ea le va da, iar care va vrea ea să le stăpânească până va fi şi ea cu zile să aibă voie să le stăpânească toate, iar după petrecaniia ei, cum scriu mai sus şi în diiată, să le stăpânească mănăstirea Sărindariul, unde am lăsat să mă îngroape, ca să-i fie sfintei mănăstiri şi părinţilor egumeni şi altor părinţi ce vor fi lăcuitori în sfânta mănăstire de hrană şi mie şi jupânésii méle de pomană, pentru că neavând eu coconi, au fraţi, neavând cui lăsa, am lăsat sfintei mănăstiri pentru pomana noastră să ne pomenească, iar surorile méle nimic treabă să nu aibă. Iar carii din neamul mieu au din altcineva să va scula ca să oprească din ce am dat eu mănăstirii, să fie legaţi şi afurisiţi de cei 318 sfinţi părinţi de la Nicheia, fierul, pietrile, lemnile să putrezească, iar trupurile unora ca acelora să stea întregi în veac şi să nu aibă unde veni în pământ după mine, pentru că am lăsat eu pentru sufletele noastre să ne pomenească. Şi mărturii boiarii carii să vor iscăli mai jos. Şi pentru mai mare întărire am iscălit cu mâna mea mai jos ca să să crează. Leat 7220. † Pârvan vistier. † Ilinca. BAR, F. LXXXI/244. Copie foto. 1 Loc alb în copie. Gheorghe Lazăr 40 36 ANEXA IV <cca. 1700> Să să ştie zestrile surori-mea Soricăi pă cum semnéază în jos, anume: † 4 boi; † 2 vaci cu viţei; † 1 cal de ginere; † 2 pogoane de vie lucrate pă Valea Teancului; † 8 stânjeni de ocină la Pociovalişte1; † 20 de stupi; † 1 sălaş de ţigani; † moşie din Floreşti, parte tătâne-meu cât să va alege; † moşiia din Voivodeşti, parte tătâne-meu cât să va alege; † moşie în Frânceşti, parte tătâne-meu cât să va alege cu vad de moară ales; easte faţă; † 6 rumâni, sânt faţă, den Floreşti; Însă aceste trei moşii şi 6 rumâni şi vaduri de moară să le împarţă sororile amândoao alese din ce2 scrie mai sus. † bani pe cap; † 1 mintie garbănă de coftirie galbenă de vinetică blănită cu sangip; † 1 chinteş de cohtirie vinetică roşie; † 1 dulamă de şai roşie ales den alte haine purtăreţe3; † 1 pilotă; † 2 perine; † 1 plapomă; † argint, mărgăritar, cât să va afla de la părinţi, să împarţă sororile amândoo; † 10 tipsii. † Eu Pătru sin Mihalache postelnic ot Cocorăşti † Eu […]4 pârcălab, martor5. BAR, Documente istorice, CXXVIII/93. Orig. rom., hârtie (14,5 x 32 cm). 1 Textul italizat, ad ulterior, alia manu. çh. 3 p¨rtßrhch. 4 Cuvânt indescifrabil. 5 Semnături autografe. 2 37 Boierii din Cocorăşti 41 THE BOYARS OF COCORĂŞTI: BEGINNINGS AND DESCENDANTS Abstract The boyars of Cocorăşti belong to one of the oldest and most important families in Wallachia, descending in the maternal line from Vlad the Monk. Kinship with ruling princes and involvement in the political developments of the sixteenth and seventeenth centuries are as many reasons to explain the historians’ interest in this family along the years. Based on new sources and a reinterpretation of documents already known, the author of the present study reconstructs the genealogy of the family over five centuries and offers a new explanation for its most probable descent in the maternal line from a Wallachian prince. The matrimonial, economic and political strategies adopted by the family to perpetuate its patrimony and fame throughout the years are also addressed. Quite noteworthy are the economic and political achievements of the branch descending initially from Marula and ban Mihalcea Caragea, and subsequently from the grand logofăt and grand treasurer Radu Cocorăscu, in other words of that part of the family where women played the major role in ensuring continuity, as compared with the other branches of the family whose descent was assured through the paternal line. Keywords: boyar families; kinship; genealogy; Cocorăscu; Wallachia