2015 Societatea de Științe Istorice din România Filiala Lugoj RESTITUIRI BĂNĂȚENE III Timișoara - 2015 Coordonatori volum: Prof. dr. Dumitru Tomoni Prof. Horațiu Suciu Colegiul de redacție: Dumitru Tomoni - președinte Răzvan Pinca - vicepreședinte Horațiu Suciu - secretar Medina Săvulescu - membru Coperta: Silviu Nopcea Lugoj - Catedrala greco-catolică "Coborârea Sfântului Duh" (1843-1868) ISSN 2344-4355 Editura Eurostampa Timişoara, Bd. Revoluţiei din 1989 nr. 26 Tel./fax: 0256-204816 edituraeurostampa@gmail.com www.eurostampa.ro Tipărit la Eurostampa 2 Volum publicat cu sprijinul domnului primar al Lugojului profesor inginer Francisc Boldea și al Consiliului Municipal Lugoj Proiect cofinanţat de Consiliul Judeţean Timiş 3 Cuvânt înainte Și numărul de față al revistei „Restituiri bănățene” continuă să publice rezultatele unor cercetări complexe și profunde a spațiului etnografic și istoric bănățean dintr-o perspectivă modernă, interdisciplinară și multietnică. Interesul, curiozitatea și aprecierea de care s-au bucurat primele două numere din partea profesorilor, cercetătorilor și iubitorilor de istorie ne-au motivat să diversificăm tematica acetui volum și să solicităm noi colaborări. Demersului nostru i-au răspuns, și de această dată, prestigioși cercetători ai istoriei și culturii Banatului: prof. univ. dr. Nicolae Bocșan, prof. univ. dr. Ioan Muntenu, prof. univ. dr. Radu Păiușan, prof. univ. dr. Dan Negrescu, pr. prof. dr. Vasile Muntean, cerc. șt. I dr. Vasile Dudaș, lector univ. dr. Mihai Vișan etc. Volumul de față nu ar fi văzut lumina tiparului fără sprijinul Primăriei și Consiliului Municipal Lugoj, Consiliului Județean Timiș, Primăriei orașului Făget și Sindicatului „Spiru Haret” Timiş. De aceea aducem mulțumirile noastre domnilor primari prof. ing. Francisc Boldea și prof. Marcel Avram, consilierilor locali, consilierei județene dr. Flavia Marcu și domnului prof. Virgil Popescu – președintele Sindicatului „Spiru Haret” Timiş Prof. dr. Dumitru Tomoni, Preşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice din România - Filiala Lugoj 4 5 I. STUDII ȘI ARTICOLE 6 7 Lugojul, Banatul de Caransebeş - Lugoj şi Principatul Transilvaniei Prof. Horațiu Suciu După moartea regelui Matei (Mathias) Corvinul, în aprilie 1490, regatul Ungariei intră într-o perioadă de disoluţie care va culmina cu dispariţia acestuia. Lipsită de un conducător autoritar, Ungaria a fost "bântuită cu furie" de anarhia feudală, marii magnaţi şi nobilimea de mijloc luptând pentru acapararea celor mai importante dregătorii în stat1. Tot în 1490, îşi are originea şi războiul izbucnit după 1526 pentru ocuparea tronului maghiar. Moartea lui Mathias Corvin, fără urmaşi legitimi, aduce doi pretendenţi la coroana Ungariei: Maximilian de Habsburg şi Vladislav al Boemiei. Vlasislav al Boemiei era net inferior lui Maximilian. După ce, printr-o campanie facilă, reuşeşte recuperarea teritoriilor pierdute de Austria în favoarea lui Mathias, diferite oraşe din Ungaria apuseană cad în mâinile lui Maximilian; când, însă, acesta era pregătit să ia cu asalt Buda, mercenarii săi s-au răzvrătit, fiind nevoit să se retragă. Pacea de la Presburg (1491) a încheiat cearta pentru tron. Stipulaţiile tratatului prevedeau între altele pretenţia lui Maximilian asupra coroanei Ungariei în cazul în care Vladislav al II-lea sau fiii săi mureau fără urmaş de sex masculin. Următoarea mişcare a lui Maximilian este adoptarea lui Ludovic, fiul de 9 ani al regelui Vladislav al II-lea al Ungariei, la moartea acestuia, şi căsătoria lui Ludovic, în 1 Istoria României, volumul II, Editura Academiei R. P. R., Bucureşti 1962, p. 629; 8 1515 cu Maria, o nepoată a lui Maximilian. Ca urmare a morţii lui Ludovic al II-lea la Mohacs, Ungaria şi Boemia pot deveni ale habsburgilor. Există o condiţie: arhiducele Ferdinand trebuie să fie în stare să impună tratatul din 14912. În aceste condiţii apare (sau se "autoînfiinţează" folosind sintagma lui Ioan Haţegan) Banatul de LugojCaransebeş, formaţiune politico-administrativă cu un imens rol militar. Documentele amintesc de comitatul Severin (al cărui conducător este banul de Caransebeş-Lugoj) care este o marcă de graniţă a Transilvaniei, un tampon între eyaletul Timişoarei şi principat. Aici se pregătesc campanii antiotomane şi represalii, aici se fac şi se desfac domnii din Ţara Românească şi Moldova. Teritoriul acestui Banat era alcătuit din fostele districte Caran, Sebeş, Marginea, Bujor, Susani. În acest fel se întindea de la Mureş până la valea Cernei şi de la Carpaţi până la Bocşa şi Oraviţa. Fără o existenţă anterioară a districtelor româneşti nu ar fi fost posibilă nici existenţa Banatului de Lugoj-Caransebeş3. În goana după obţinerea tronului, în noiembrie 1526 la Stuhlweißenburg (Alba Iulia), Ioan Zapolya, Voievodul Transilvaniei se încoronează ca rege al Ungariei. Ferdinand de Habsburg e făcut şi el rege la Prebßurg la 17 decembrie 1526. Între cele două fracţiuni izbucneşte un sângeros conflict. Ioan Zapolya (Szapolyai János) trebuie să fugă în Polonia. De aici cere ajutorul turcilor care nu recunoşteau încoronarea lui Ferdinand şi în 1529 are loc o expediţie împotriva Austriei, ajungându-se la asedierea Vienei4. Lugojul este, se pare, în acest conflict, de partea voievodului Transilavaniei, Ioan Zapolya căci la 1529 acesta îi donează lui Tinkovai Petru Erich Zölner, Istoria Austriei, volumul I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 189, 201; 3 Ioan Haţegan; Lucia Savulov, Banatul medieval, în „Anale Banatului”, V, Timişoara, 1997, p. 179-213; 4 Erich Zölner, op. cit., p. 230-232; 2 9 (Petru Tincovan) (1529-1535) castelanul "civitas"-ului Lugoj, o posesiune în Hezeriş, aparţinând lui Macskási Jöb, infidel şi mort fără urmaşi. Printre cei ce adeveresc acest act sunt judele Martin Lúca, juraţii Francisc Gula şi Balint Zora, nobilii Ioan şi Petru Bozari, Matei Radovan, Ion Martinuţă, Ioan Hanciul şi "locuitorii" Martin Belu, Andrei Gaspăr, Mihai Maiug5. Însă în 1531, voievodul Transilvaniei îi va confiscă aceluiaşi Petru de Tincoval, castelan al cetăţii Lugojului, curtea şi casa nobiliară (domumque et Curiam Nobilitarum) din Caransebeş, pentru faptul că l-a ucis pe nobilul Gaşpar Bezerey. Această măsură a fost de scurtă durată, Petru de Tincova fiind repus rapid în funcţia de castelan al cetăţii Lugoj, funcţie în care rămâne până în 15356. Câţiva ani mai târziu la 1534, Valentin Török, un apropiat al regelui Ferdinand, adună 1000 de călăreţi din districtele Caransebeş şi Lugoj7. Tot în acest an opt nobili români din districtele Caransebeş şi Lugoj adeveresc la Lipova, vineri, 4 decembrie, că Petru Racoviţă se reconciliază cu George Vrabie şi cad de acord să nu se excludă reciproc din posesiunea cetăţii Bocşa. În această instanţă românească constituită după dreptul românesc (şi în care se judecă împricinaţi români) apare ca jurat, semnificativ ca nume, şi Nicolaie Voievodul de Lugoj (Nicolaus Vayvoda de Lwgas)8. Ioan Stratan; Vasile Muntean, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 12; Istvan Iványi, Lugos, rendezett tanácsu, varós: torténete adatok és vazlatok, Horváth Istvan es társa Könynyomdája, Szabadka, 1907, p. 14; cu mari diferenţe, Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, Cronologia Banatului. Banatul între 943-1552, vol. II/1, Editura Artpres, Timişoara, 2007, p. 304; 6 Ibolya Şipoş, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene, în „Analele Banatului” S.N. Arheologie-Istorie, XV, Muzeul Banatului, Timişoara, 2007, p. 255-267; 7 Patriciu Dragalina, Din istoria Banatului Severin, volumul II, Editura Autorului, Caransebeş, 1900, p. 10; 8 Ioan Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti, adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania, în secolele XIV - XVI, Editura 5 10 Fiindcă Ioan Zapolya îşi dorea să-i aibă alături pe lugojeni, în conflictul cu Ferdinand, şi fiindcă ei sunt încă alături de voievodul Transilvaniei, în 1534 îi numeşte, pe Petru Tincova (Tincovan, Tincoval) şi pe Dimitrie Luca judele Lugojului, coproprietar peste moşia Ezeriş din districtul Lugoj; în 1535 Capitlul din Arad va adeveri, că a introdus pe nobilul Petru de Tincova, castelanul castrului din Lugoj, în posesia moşiei Hegyris (Hezeriş) din districtul Lugojului (moşie ce-i fusese donată încă din 1529)9. La 1536, după ce Banatul de Severin încetase să mai existe în 1524, şi Banatul (cel neocupat de turci) nu mai aparţine Ungariei (cel puţin nu Ungariei lui Ferdinand) ci trece în stăpânirea Transilvaniei (sau Ungariei lui Zapolya şi de aici, mai târziu, în stăpânirea Transilvaniei) apare amintită pentru prima dată funcţia de ban de Caransebeş Lugoj. Primul titular al acestei funcţii este Mihai de Somlya (4 februarie 1536). Peste un an documentele amintesc şi de existenţa a doi vicebani, Ioan Floca şi Ioan Olah de Ulpar, ambii fiind subordonaţi lui Mihai de Somlya. În primii ani de existenţă a acestei formaţiuni, capitala ei este la Caransebeş. Mai apoi capitala este când la Lugoj, când la Caransebeş 10. Iar Mihai Michaiu Somlyay, banul Caransebeşului, este unul dintre susţinătorii lui Ioan Zapolya. Acesta din urmă îi va cere lui Mihai Somlya la 1536 să judece procesul nobililor Nicolae Gerlisce şi Andrei Betere (Andrei de Bizere) cu locuitorii oraşului Lugoj (inhabitores civitas nostre Lwgas) - "ratione occupacinis gwarundam Terrarum ad possessionem Gowosgya" - (care au ocupat pământurile lor din Găvojdia). Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 148; Documente privitoare la Istoria Românilor (1530-1550), Colecţia Hurmuzacki, volumul II partea 4, Bucureşti, 1894, p. 63; 9 Ibidem, p. 97; 10 Istvan Iványi, op. cit., p. 14; Dragoş Lucian Tigău, Banii de Caransebeş şi Lugoj. Consideraţii asupra atribuţiilor şi competenţelor acestora, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XVI, Bucureşti, 1998; 11 Aşadar, deşi apare doar ca ban de Caransebeş, Mihai Somlya are jurisdicţie şi asupra Lugojului. Şi prin el Ioan Zapolya 11. Conflictul dintre Ferdinand şi Ioan Zapolya pare să se încheie în februarie 1538, când după tratative secrete cei doi regi ai Ungariei încheie la Oradea un tratat de pace care stipula că Habsburgii intrau în stăpânirea întregii Ungarii, în cazul decesului lui Zapolya. Dar la moartea acestuia (22 iulie 1540) unul din tutorii copilului minor al lui Zapolya (Ioan Sigismund), Gheorghe Martinuzzi, care avea conducerea ţării (celălalt fiind Petru Petrovici, comite de Timiş şi comandant al armatei din părţile de sud ale regatului Ungariei), convoacă dieta de la Rakoş unde îl proclamă pe micul prinţ, rege. Ferdinand de Habsburg va încerca, în aceste condiţii în care pacea de la Oradea e desfiinţată de jure, să ocupe Ungaria (Transilvania) prin forţa armelor (toamna 1540). Aceasta îl va supăra pe Soliman, sultanul turcilor, care sub pretextul că-l va ajuta pe micul rege Ioan Sigismund, ocupă Buda (29 august 1541). În urma acestui eveniment el scrie o scrisoare Isabellei (soţiei lui Zapolya şi mama lui Ioan Sigismund), potrivit căreia Ardealul şi părţile de dincolo de Tisa ce aparţineau Ungariei le dăruia fiului ei, urmând ca la vârsta de douăzeci de ani, Ioan Sigismund să ajungă şi în posesia restului ţării: "Ca să fie cum aţi hotărât, fiului tău i-am dat Ardealul, Lipova, Şoimoşul, Lugojul, Caransebeşul şi Timişoara împreună cu cele pe care Gheorghe Martinuzzi şi Petru Petrovici le-au stăpânit dincolo de Tisa, pe urma regelui Ioan". Apoi l-a menţinut pe Martinuzzi în calitate de guvernator al Transilvaniei, iar pe Petru Petrovici în fruntea comitatului de Timiş. Obligaţia lor mai era de a plăti către Poartă un tribut de 10000 de galbeni. Acesta este actul prin care Transilvania se transformă în principat autonom, sub 11 Documente privitoare la Istoria Românilor, op. cit., p. 98; 12 suzeranitate otomană12 şi prin care Lugojul trece sub stăpânirea directă a principelui Transilvaniei. Sunt ani confuzi, în care se schimbă des taberele. În mai 1542 reprezentanţii comitatelor Cenad şi Timiş i-au jurat credinţă împăratului Ferdinand13. Dar regina Isabella are în continuare influenţă (sau cetatea îi rămîne fidelă?) asupra Lugojului căci aceasta ordonă Capitlului din Arad, la 1542 să introducă pe Boroşan Andrei şi Petru (de Lugaş) în posesiunea pământurilor donate de ea de pe Valea Dragomireştilor din teritoriul oraşului. Aceste domenii au fost donate de regină cu acordul cetăţenilor Lugojului, căci alături de Gyla Francisc, trimisul curţii princiare, mai participă la acţiunea de stabilire a hotarelor acestor proprietăţi nobilii Matei Radovan, Martinica Ioan, Hanciu Ioan şi Augustin Ioan şi juraţii Zoa Balint, András şi Gáspár14. În anii care urmează, Transilvania este scindată între două partide: una proferdinandistă condusă de Martinuzzi şi una prootomană condusă de Petru Petrovici şi regina Issabella. Mai multe înţelegeri şi tratate îi aduc pe habsburgi în posesia Transilvaniei şi tot atâtea intervenţii turceşti restabilesc situaţia. Banatului de Lugoj-Caransebeş se află de partea lui Petru Petrovici (din 1548 ban al acestor locuri) şi reginei Isabella. În iulie 1546, Martin Luca era jude al Lugojului. El şi cetăţenii juraţi de acolo Beloş Martan, Hancsul Ianoş, Gaspar Andras, Syabo Martan şi Mayug Mihaly scriu castelanilor Gheorghe Peica şi Gabriel Gârlişte din Caransebeş, că Matei Radovan şi Ilie Warga din Lugoj au mărturisit că nobilii Francisc Fodor şi Gheorghe Moise au Ibolya Şipoş, Rolul Banatului de Caransebeş Lugoj Petru Petrovici în cadrul luptelor interne din Transilvania de la mijlocul secolului al XVIlea, în „Anale Banatului”, V, 1997, Timişoara, p. 217 - 233; 13 Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 312; 14 Istvan Iványi, op. cit., p. 15; Ion Lotreanu, Monografia Banatului, Institutul de arte grafice "Ţara", Timişoara, 1944, p. 248; 12 13 venit la ei şi ei i-au rugat să meargă la Grigore Voievod din Caransebeş, să-l determine să nu accepte o împărţire de bunuri, făcută cu jurământ în catedrala din Alba–Iulia. Juraţi amintiţi mai sus se vor prezinta şi ca martori la scaunul de judecată din Caransebeş în „afacerea” Vajda Gergely15. În 1550, între cele două facţiuni rivale, care luptau pentru coroana regatului, se va declanşa războiul civil. Petrovici începu să strângă oaste în ţinuturile aflate sub comanda sa, printre care s-au numărat românii şi sârbii din Caransebeş şi Lugoj (despre a cărui locuitori Nicolae Olahus (Olah Miklós) scrie în 1537 că „sunt aproape toţi oşteni călare, dedaţi slujbei ostăşeşti”) în jur de 3000 de oameni, aflaţi sub conducerea lui Nicoalae Csarepovici16. Martinuzzi iese victorios, pe moment, însă de teama unei intervenţii turce în Transilvania, ajunge la o înţelegere cu Isabella. Astfel că în primăvara lui 1551 găsim Transilvania mai liniştită, şi asta doar pentru a pregăti mai departe conflictul. La 7 februarie 1551 Lugojul şi Caransebeşul sunt sub „autoritatea” împăratului Ferdinand17. În toată această perioadă locuitorii din Caransebeş şi Lugoj, conduşi de Petru Petrovici, ameninţaţi în permanenţă de către turci şi trupele trimise de Martinuzzi în provincie pentru a-i ştirbi autoritatea, au început să devină nemulţumiţi de ban, pentru motivul că acesta nu respectă vechile privilegii de care se bucurau înainte. De aceste fapte lugojenii se plâng la începutul anului 1551 în faţa dietei din Aiud. Nerezolvarea problemei acestora va face ca nobilimea acestor locuri să se apropie de habsburgi. În primăvara lui 1551, Andrey Bathory îi scria lui Toma Nadasdy că banul Petrovici s-a certat cu cei din Lugoj şi Sebeş, pentru că ultimii vor să rămână în libertate, însă el le tulbură permanent liniştea18. La 2 martie 15 Istvan Iványi, op. cit., p. 15; Ibolya Şipos, op. cit., p. 217-233; 17 Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 322; 18 Ibolya Şipos, op. cit., p. 244; 16 14 1551, însăşi regina se plânge la marele vizir, anunţându-l că Martinuzzi a trecut de partea partidei adverse şi că a învrăjbit Caransebeşul şi Lugojul împotriva lui Petrovici care-i este credincios19. La 31 martie 1551, din Aiud, Gheorghe Martinuzzi îi scrie împăratului că i-a trimis la el pe delegaţii bănăţenilor din Lugoj şi Caransebeş şi îi cerea să le promită alegerea unui conducător dintre ei, aşa cum au avut, întrucât reprezintă o forţă armată cu o deosebită ştiinţă militară. Împăratul îi răspunde în mai, scriindu-i că i-a primit pe delegaţii bănăţenilor şi că va trimite acolo trupe imperiale20. În lumina acestor fapte înţelegem scopul diplomei acordate de Isabella lugojenilor la 7 mai 1551. Prin ea regina căuta să-şi păstreze influenţa în regiune şi să-şi atragă locuitorii de partea ei. Iată textul acestei diplome: "Isabella, din mila lui Dumnezeu, regină a Ungariei … etc. dăm de ştire şi facem cunoscut prin cuprinsul celor de faţă, tuturor cărora se cuvine, noi, atât la cererea anumitor credincioşi de-ai noştri pe lângă majestatea noastră, cât mai ales, luând aminte şi ţinând seama de buna credinţă şi fidelitatea supuşilor noştri ca şi de slujbele credincioase ale devotaţilor noştri curteni nobili români, şi ale întregii obşti a oraşului Lugoj, pe care le-au dovedit cu statornicie, în locuri şi vremuri felurite, înseşi sfintei noastre Coroane, apoi prea luminatei noastre demnităţi regeşti, precum şi preastrălucitului nostru fiu, şi în viitor se vor sili să le facă şi să le aducă; aşadar însemnele acestui blazon - pentru ei şi toţi moştenitorii şi descendenţii, adică lupul avându-şi locul în mijlocul coroanei - sunt zugrăvite în culori aparte la finele înscrisului nostru de faţă; chibzuind, cu mintea, îngăduim din plinătatea Graţiei noastre deosebite şi le dăruim generos, dumnealor şi urmaşilor dreptul să poarte această emblemă militară după obiceiul altor luptători, de 19 20 Ibidem, p. 244; Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 322; 15 acum în viitor, peste tot: în bătălie, la jocurile cu suliţa, turnir, dueluri şi în oricare alte exerciţii nobiliare şi ostăşeşti; de asemenea să o întrebuinţeze la peceţi, ţesături, perdele, la diferite obiecte în forma de inel, la case, în ori ce lucru şi unealtă se vrea. Să poată beneficia, bucura sau avea trecere la toate şi unicele favoruri, onoruri şi libertăţi de care supuşii de aceeaşi condiţie militară ai regatului nostru în orice fel - după datina de drept uzează şi se împărţesc, încât ei, moştenitorii şi urmaşii lor pomeniţi să rămână cu perpetuă amintire şi recunoştinţă faţă de numele nostru. Pentru continua neuitare şi adeverirea acestor lucruri am încuviinţat a li se întocmi documentul nostru de faţă, întărit cu sigiliul pe care-l folosim ca regină a Ungariei. Dat în faţa oraşului Alba Iulia, la sărbătoarea Înălţării Domnului 7 mai 1551". Astfel, pe lângă vechile privilegii lugojenii au dobândit libertăţi de care se bucurau toţi locuitorii statului purtător de stemă21. Ca urmare a acestei diplome, Martinuzzi se plângea la 22 mai comisarilor imperiali că lugojenii o preferau pe regină, în timp ce caransebeşenii pe habsburgi22. În acest timp lucrurile se precipită în Ardeal, în iulie 1551, Giovani Batista Castaldo, locţiitorul regelui Ferdinand pătrunzând aici cu circa 7000 de oameni. Înainte ca trupele imperiale să ajungă în Alba Iulia, Martinuzzi, grăbit (pentru a nu permite lui Petrovici să vină din Banatul de Lugoj Caransebeş, unde se afla) o obligă pe regină să abdice şi să părăsească Transilvania în schimbul ducatelor Oppelen şi Ratibor, cu un venit anual de 25000 de florini. La 10 iulie 1551 regina semna actul de abdicare. Martinuzzi primea de la habsburgi arhiepiscopatul de Strigoniu, titlul de guvernator al Ungariei, şi pălăria de cardinal. Dieta întrunită la Cluj în 26 21 22 Enrich Lay, Stema conferită Lugojului în 1551; Ibolya Şipos, op. cit., p. 224; 16 iulie, depune omagiu faţă de Ferdinand, iar regina şi fiul ei se refugiază în Polonia23. La porunca reginei, Petrovici, aflat la Timişoara, a predat toate localităţile deţinute de el (Timişoara, Lipova, Caransebeşul, Lugojul şi Becicherecul) lui Andrei Bathory care le preia în numele autorităţilor habsburgice, apoi pleacă el însuşi în Polonia. Cu acest prilej Petru Petrovici (Petru Petrovics) rosteste profeticele cuvinte „Mă oblig să fiu grăjdarul şi să curăţ caii aceluia care va reusi să apere Timişoara de turci timp de 3 ani”24. Ştefan Losonczy, Lucaci Szekely şi Rafael Podmaniczky sunt numiţi în funcţia de comandanţi ai forţelor din regiunile sudice (comiţi de Timiş)25. Tot acum castelan de Lugoj şi Caransebeş devine Gheorghe Seredy. Predarea cetăţilor s-a făcut imediat după încheierea acordului, căci într-o scrisoare din 10 august 1551 adresată lui Ioan Kendeff, Ferdinand aminteşte de "civitas nostri" Lugoj şi Caransebeş. În aceste cetăţi sunt numiţi castelani din oamenii habsburgilor, la Lugoj fiind numit spaniolul Bernat Aldana26. Acesta, în august 1551, cu 400 de oameni din trupa spaniolă şi un detasament de 100 mercenari germani, se îndreaptă spre Lugoj şi Timişoara, unde ajunge (pe 10 august), întărind garnizoanele27. Tot acum generalul imperial Castaldo îl trimite pe arhitectul Alexandro la Lugoj şi Caransebeş, în toamna lui 1551, pentru începerea lucrării de fortificare. Cu toate acestea, aceste lucrări nu se fac, căci anul următor lugojenii îi cer lui Castaldo un specialist pentru începerea lucrărilor de fortificaţie28. 23 Ibidem, p. 245; Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, Editura Banatul Editura Artpres, Timişoara, 2005, vol.II, p.15; 25 Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 322; 26 Istvan Iványi, op. cit., p. 21; 27 Ioan Haţegan, op. cit., p.14; 28 Gheorghe Sebestyen, Unele cetăţi ale Banatului şi desenele lui L. F. Marsigli, în „Revista muzeelor şi monumentelor”, nr. 1, 1984, Bucureşti, p. 39-52; 24 17 Dar aceste schimbări nu sunt pe placul turcilor, care la mijlocul lui septembrie, trec Dunărea, cucerind în scurt timp Becicherecul, Cenadul şi Lipova. Martinuzzi, înţelegând că forţele habsburgice sunt prea puţine pentru a face faţă invaziei otomane, trece de partea turcilor. Situaţia este disperată. La 3 septembrie 1551 Ştefan Locony, comite de Timiş, îl informează pe generalul Castaldo, că a dat ordine oraşelor Caransebeş şi Lugoj să pună pe iobagi în arme ca să lupte pentru împăratul Ferdinand29. Şi probabil au loc lupte violente, căci la 5 noiembrie 1551 împăratul Ferdinand îi laudă pe lugojeni şi caransebeşeni pentru faptele lor de arme şi recomandă să fie răsplătiţi cu posesiuni30. Datorită acestor incursiuni turceşti în Banat, din toamna iarna anului 1551, Aldana a părăsit Lugojul. Tot în iarna anului 1551, în decembrie, trupele imperiale îl ucid pe Martinuzzi la castelul său din Vinţu de Jos. La 5 ianuarie 1552 Castaldo îi scrie regelui Ferdinand, din Sighişoara, că lugojenii şi caransebeşenii au cerut de la el în mai multe rânduri un căpitan (asta dovedind că Aldana nu a revenit încă)31. La 8 ianuarie 1552 Castaldo îi scrie din nou împăratului Ferdinand despre faptul că Stefan Losonczy vrea şi zona Lugojului şi Caransebeşului, dar şi Lipova si 100.000 de florini. Lugojenii cer o fortificaţie nouă, la fel şi caransebeşenii; mai târziu, ingineri militari imperiali vor fi trimişi să aleagă locurile potrivite. La 15 ianuarie 1552 Castaldo raportează faptul că lugojenii şi caransebeşenii au fost înrolaţi în serviciul împăratului, dar nu le-a putut trimite banii pentru solde32. În februarie 1552, Ferdinand, încercând câştigarea cât mai multor adepţi în Banat, restituie nobililor Ioan de Leva, 29 Documente privitoare la Istoria Românilor, op. cit., p. 606; Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 334; 31 Ibolya Şipoş, op. cit., p. 226; 32 Ioan Haţegan, op. cit., p.21; 30 18 Ionu Forgach şi Ionu Paztog, fortăreţele Chalya Lwgas, Sydovar şi Recaş care au fost mai înainte ale părinţilor şi strămoşilor lor33. Aldana venit de la Lugoj la Lipova scrie la 5 februarie 1552 celor din Caransebeş că paşa Kasim se pregăteşte să atace Transilvania, rugându-i să-i comunice această veste pretutindeni, iar toţi cei capabili de luptă să pregătească pentru acest atac. În 5 iunie 1552 lugojenii înştiinţaţi de intenţiile otomane de cucerire a întregului Banat, în urma unei scrisori a lui Amhat paşa, îi scriu şi lui Ştefan Losonczy despre asta34. Aceasta este cauza pentru care între Lugoj şi Caransebeş se încheie o înţelegere în vederea apărării. Despre această înţelegere (alianţă) scrie comitele de Timiş Ştefan Losonczy în mai 1552 lui Ferdinand, care la rândul său se adresa din Passau în 11 iunie lui Maximilian, rege ceh şi urmaşul său la tron, ca oraşele Lugoj şi Caransebeş să nu fie despărţite, alianţa dintre ele trebuind păstrată căci, în caz contrar, întreg ţinutul va fi pierdut35. În vara acestui an lugojenii şi caransebeşenii trimit o deputăţie la Castaldo cerând să li se dea praf de puşcă şi bani ca să-şi sporească garnizoanele, căci la 17 iunie Castaldo scrie arhiducelui Maximilian din Turda că nu poate onora ajutorul bănesc şi militar cerut de Caransebeş, Lugoj, Lipova, Timişoara36. Singure, cele două oraşe însă nu se pot apăra. După căderea Timişoarei la 30 iulie, turcii au ocupat apoi cetăţile Lipova, Cenad, Sânicoalul Mare, Becicherecul, Ciacova şi Vârşeţul. Cât despre cetăţile Lugoj şi Caransebeş, Castaldo îi scrie lui Ferdinand, după căderea Timişoarei că acestea "nefiind capabile să reziste vor trebui să capituleze. Locuitorii erau hotărâţi să se predea în cazul în care s-ar confirma ştirea 33 Documente privitoare la Istoria Românilor, op. cit., p. 709; Ioan Haţegan; Ligia Boldea; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 341; 35 Ibolya Şipos, op. cit., p. 226; 36 Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 26; 34 19 despre căderea Lipovei"37. La 6 august este ocupat de otomani şi Lugojul, iar la 11 august 1552 Caransebeşul38. Otomanii vor renunţa însă la ele. Cauza o aflăm într-o scrisoare trimisă lui Johannes Benkner, judele oraşului Braşov de domnul Ţării Româneşti, Mircea Ciobanu, în care el insistă asupra faptului că a purtat tratative cu otomanii şi în schimbul unui haraci pe care cele două cetăţi îl plăteau împreună, ele nu erau ocupate. Izvoarele otomane nu ne confirmă decât indirect această ştire atunci când arată că "Din cele două cetăţi numite (Caran) Sebeş şi Lugoj, care erau cârmuite de valii din Timişoara, se strângeau 3500 de galbeni anual" sau "De asemenea s-au supus şi emirii vilaieturilor numite Lugoj şi Caransebeş"39. Rezultă că nu putem vorbi de o cucerire efectivă a Banatului de Lugoj şi Caransebeş ci numai de instaurarea dominaţiei otomane sub forma instituirii unei suzeranităţi caracterizate în primul rând de plata haraciului. La 22 august locuitorii Banatului de LugojCaransebeş, se înţeleg cu Ahmed paşa asupra unui tribut anual de 3.000 galbeni în schimbul libertăţii lor, cu ajutorul domnului muntean Mircea Ciobanu40. Astfel se instaurează dominaţia otomană asupra Lugojului sub forma instituirii unei suzeranităţi caracterizate în primul rând de plata haraciului. O altă condiţie impusă este lipsa unei politici "externe" proprii. Oricum pentru habsburgi cele două cetăţi, cu teritoriile lor sunt pierdute. O scrisoare adresată la 25 august 1554 principelui Transilvaniei de către Ferdinand arată că supunerea celor două cetăţi s-a făcut înaintea încheierii armistiţiului între Austria şi Imperiul Otoman. Iar la cererea 37 Ibidem, p. 27; Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, op. cit., p. 28; 39 Cristina Feneşan Bulgariu, Problema instaurării dominaţiei otomane asupra Banatului, Lugojului şi Caransebeşului, în „Banatica”, IV, 1977, Reşiţa, p. 223-238; 40 Bodo Barna (coordonator proiect), Ghid cronologic pentru oraşele bănăţene Timişoara, Lugoj, Reşiţa, Caransebeş, Pancevo, Kikinda, Zrenjanin, Vrsac, Editura Marineasa, Timişoara, 2007, p.73; 38 20 făcută lui Kasâm paşa de a preda aceste cetăţi habsburgilor acesta răspunde la 12 decembrie 1552, probabil ironic, că era gata să le cedeze cu condiţia să i se arate porunci scrise în acest sens de sultanul Suleyman Kanunî41. Deşi Lugojul nu are de suferit în urma acestei campanii turceşti, mai multe familii de nobili părăsesc oraşul de frica otomanilor, refugiindu-se în Ardeal. Acesta este şi cazul familiei Bruz care se mută la Orăştie42. Anul 1553 este un an rău pentru habsburgi. Încercarea de a realiza un tratat cu turcii nu reuşeşte, trupele lui Casaldo devin din ce în ce mai nepopulare în Ardeal, iar încă din luna ianuarie a acestui an o parte a nobilimii cere întoarcerea lui Ioan Sigismund şi Petru Petrovici. Cu această ocazie românii din zona Banatului de Caransebeş Lugoj îi promit ajutorul lor mai ales că în 7 martie 1553 sultanul îi acordă Banatul de Lugoj-Caransebeş ca şi sangiac (în sensul de ţinut) lui Ioan Sigismund Zápolya, iar acesta îl numeşte pe Petru Petrovici vicecomite de Timiş. De aceia, acesta va primi din partea sultanului „sangeacul Lugojului şi Caransebeşului”, în schimbul a 3000 de galbeni (27 martie 1554) (e bine de ştiut şi că, în aprilie 1553, Petrovici a dat beilerbeiului Ahmed 50.000 de galbeni pentru ca acesta să intervină la sultan pentru retrocedarea cetăţilor bănăţene pe seama principelui Zápolya)43. În vara 1553 profitând de o răscoală nobiliară în nord vestul Transilvaniei, care o chema în ţară pe regină, Petru Petroivici intervine în sprijinul răsculaţilor. Neprimind sprijinul paşei de Buda, expediţia aceasta nu reuşeşte, astfel că fostul ban se îndreaptă spre Banat. La 19 august 1553 Dobo Domokos, căpitanul cetăţii Deva, ştie că cei din Caransebeş şi Cristina Feneşan Bulgariu, op. cit.; Istvan Iványi, op. cit., p. 26; 43 Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.74; Ioan Haţegan, op. cit., p. 30; 41 42 21 Lugoj îi aşteptau sosirea apropiată. În 13 noiembrie 1553 un caransebeşan, Gheorghe Orzagh, scria unui apropiat de-al său că Petrovici se afla la Lugoj (iulie 1553). De aici el pregăteşte reîntoarcerea Isabellei. Despre aceste lucruri erau informaţi şi cei din partida adversă, prin intermediul lui Ioan Horvath, refugiat din Constantinopol. Sosit în Alba Iulia, el îi informa pe cei din partida lui Ferdinand, că din partea comitelui de Hunedoara, Ioan Török, să nu aştepte nici un ajutor, pentru că există o înţelegere între acesta şi cele două oraşe credincioase lui Petrovici: Lugoj şi Caransebeş44. Dar pentru ca reîntoarcerea pe tron a reginei Isabella să reuşească, Petrovici avea nevoie de aprobarea Porţii. Încă din a doua jumătate a anului 1553 Petrovici dorea să plece la Constantinopole, dar datorită primejdiilor e nevoit să se întoarcă din Ţara Românească la Lugoj şi de aici să-şi coordoneze planurile de reînscăunare a lui Ioan Sigismund45. Abia în anul următor, 1554, la 6 ianurie, trei trimişi ai lui Petru Petrovici ajung la Constantinopole, şi de aici pleacă mai departe în Asia Mică unde se afla sultanul Soliman. Solia a fost primită la Alepp în 7 aprilie. Sultanul îi cedează banului în martie 1554, Lugojul şi Caransebeşul împreună cu tributul anual de 3500 de galbeni. Totodată este emis un firman care ordona ardelenilor readucerea fiului lui Zapolya, iar pe de altă parte dispunea ca voievozii Ţării Româneşti şi Moldovei să-l ajute în această întreprindere46. Între timp, singur sau cu ajutorul otomanilor, dar în asentimentul lor (în august 1553 Sultanul cere revenirea familiei Zápolya în principat; iar în 7 aprilie 1554 Petrovici primeşte chiar împuternicirea Sultanului de a reprezenta interesele principelui Zápolya, până la revenirea sa pe tron), Petru Petrovici trece la acţiuni militare împotriva Ibolya Şipoş, op. cit., p. 228; Istvan Iványi, op. cit., p. 27; 46 Ibidem, p. 27; Ibolya Şipos, op. cit., p. 228; 44 45 22 transilvănenilor, încă credincioşi habsburgilor. Astfel în august 1553, intră, cu trupe lugojene si caransebeşene, în principat şi ocupă o serie de cetăţi, printre care şi Deva; în 1554, Petru Petrovics şi trupele sale bănăţene, alături de otomanii conduşi de Kasâm, beilerbegul Timişoarei, participă la asediul Lipovei pe care vor s-o cucerească pentru Ioan Zápolia47. Lucrurile se mişcă greu. Doar sub impresia ameninţărilor ce veneau din partea turcilor, a Ţării Româneşti şi Moldovei, în decembrie 1555, dieta întrunită la Târgu Mureş hotărăşte să treacă de partea Isabellei. O altă dietă întrunită la Turda pe 2 februarie 1556, trimite la Lugoj, la Petrovici o delegaţie pentru a-l chema în Ardeal. Cu trupele sale de români, sârbi şi turci, acesta intră în Ardeal şi cucereşte Deva. Tot în februarie 1556, oştile domnilor ţărilor româneşti (căci Sultanul ordonase intervenţia militară în Transilvania pentru alungarea trupelor habsburgice) intră şi ele în Transilvania. Peste o lună era numit de nobilimea transivăneană înlocuitorul lui Ioan Sigismund în Ardeal. În 22 octombrie 1556 Isabella şi fiul său intră în Cluj. În dieta ţinută aici la 25 noiembrie, Isabella l-a numit pe Petru Petrovici, banul regiunii Lugoj-Caransebeş, ca semn al recunoştinţei sale şi declară acest teritoriu parte integrantă a Transilvaniei. Cu acest episod domnia lui Ferdinand în Ardeal a luat sfârşit48. Cârmuirea Isabellei (1556-1559) a stârnit însă în curând noi nemulţumiri în rândurile nobilimii. Un şir nesfârşit de conploturi caracterizează această perioadă. Astfel se explică deposedările suferite în anii 1555-1556 de unii nobili lugojeni, care au preferat să se refugieze în tabăra habsburgilor, datorită simpatiilor mai vechi sau mai noi. Dar, în general, părţile lugojene, îşi găsesc liniştea. În 1556 între lugojeni şi nobilii din Găvojdia se încheie un act de împăcare, în legătură cu nişte terenuri, act ce încheie unele conflicte mai vechi. Printre 47 48 Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.23; Istvan Iványi, op. cit., p. 28; Ibolya Sipoş, op. cit., p. 229; 23 terenuri unele au nume edificatoare pentru cunoaşterea cetăţii Lugojului: Poarta Porcălaţi, Drumul de la Lugojul Vechi. Ca jude în Lugoj e amintit Anca Gaşpar, iar printre cetăţeni (locuitori) Petru Luca, Mihai Bogăr, Mihai Vaida, Nicolae Buzur, Fătu Laţa, George Topliţa, Matei şi Valeriu Bălaj (unele fiind nume ale unor vechi familii româneşti lugojene)49. După moartea Isabellei (1559), puterea centrală, reprezentată de Ioan Sigimund nu reuşeşte să-şi impună autoritatea, lăsând deplină libertate marii nobilimi. Habsburgii alimentează şi ei aceste tendinţe anarhice, căutând să cucerească cât mai multe teritorii din statul transilvănean slăbit. În plus datorită acestor cuceriri în 1565, la Satu Mare, Ioan Sigismund este nevoit să recunoască suzeranitatea noului împărat Maximilian50. În Banat, începând cu 1561, Bethlen Gabor de Ictar (Gabriel Bethlen ), viitorul principe, este Ban de LugojCaransebeş. La Lugoj, într-un act de posesiune, în 1562, se pomeneşte de nobilul Toma, despre care regele Sigismund ordonă să fie introdus în posesiunea din Ohaba din districtul Caransebeş51. La 1564, Giovani Andrea Gromo, un italian ce călătorise prin Ardeal, scrie o "Scurtă descriere a Transivaniei". Iată ce aflăm de la acest călător despre oraşul nostru: "(în) Banat…se găsesc ce două oraşe mari: Caransebeş şi Lugoj… Lugojul (Logos) (este) oraş mare deschis prin mijlocul căruia trece râul navigabil Timiş…În acest oraş se află o cetăţuie păzită cu grijă pentru că este la hotarul Gyulei şi la hotarul cetăţilor turceşti Timişoara şi Lipova. Oraşul de frunte şi capitala acestui ţinut este Caransebeşul…" (fapt amintit şi de Georgius Rakovsky trimis, în 1552, de împăratul Ferdinand de Habsburg să vadă cetatea Lugojului, şi care scrie despre aceasta 49 Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 14; Istoria României, op. cit., p. 937; 51 Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 14; 50 24 că se află în mijlocul oraşului)52. Peste doi ani Giovani Andrea Gromo vorbeşte despre "târgul Lugoj" în "Descrierea mai amplă a Transilvaniei" astfel: "Pentru a înlocui Caransebeşul, regele de faţă a întărit cetatea Lugoş, ca fiind un loc mai aproape de Timişoara, care este sub turci, şi astfel această cetate este păzită acum cu multă grijă. Şi deşi în sine nu este prea puternică, ea deţine, împreună cu împrejurimile ei, o poziţie din cele mai bune pe un şes, prin mijlocul căruia curge… râul Timiş"53. Aşadar, în ţinutul în care Caransebeşul e capitală (încă), găsim în apropierea graniţei cu turcii un oraş mare, deschis, cu o cetăţuie păzită cu grijă: Lugojul. Pe aici va trece Ioan Sigismund la 27 iunie 1565, în drum spre tabăra sultanului Soleiman54 care conducea o nouă campanie împotriva habsburgilor (în acest context la 7 februarie 1565 cetăţenii din Lugoj trimit o petiţie cătră sultan, pentru a reconfirma supunerea faţă de principele transilvan, în urma unei vizite a ceauşului timişorean Dormis)55. Sultanul îi promite lui Ioan Sigismund că-l va ajuta să-şi recapete teritoriile ocupate de habsburgi. În legătură cu această campanie există o controversă în ce priveşte Lugojul. În toate volumele cuprinzând "Cronici turceşti privind ţările române" tipărite de Mihai Guboglu, izvoarele turceşti vorbesc, la 15651566 de cucerirea de către otomani a cetăţilor Gyula, Ineu şi Lugoj56. De aceeaşi problemă se loveşte şi Isvan Isvanyi; consideră însă această informaţie, doar ştire despre incursiunile de pradă tătare. Cristina Feneşan Bulgariu va dezlega misterul. Forma turcă Logoş, din documentele 52 Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.72; Călători străini despre ţările române, volumul II, Editura Stiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 347-329; 54 Istvan Iványi, op. cit., p. 29; 55 Ioan Haţegan, op. cit., p.37; 56 De exemplu: Cronici turceşti privind ţările române, vol. II, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1974, p. 115; 53 25 otomane, tradusă Lugoj, este de fapt prescurtarea toponimului Vilagos, corespondentul maghiar al numelui localităţii Şiria57. Moartea, în 1566, lui Soliman va face ca situaţia lui Ioan Sigismund să rămână neschimbată, căci noul sultan Selim se va împăca cu împăratul Maximilian (1568). În aceste condiţii prin tratatul de la Spayer, din 1570, principele transivănean va trebui să recunoască suzeranitatea împăratului german şi să cedeze părţile nordice din Partium. După moartea lui Ioan Sigismund, în martie 1571, noul principe, numit de Poartă şi ales de dietă este Ştefan Bathory. Acesta va duce o politică precaută şi echivocă la începutul domniei, pentru a neutraliza cele două puteri rivale. Prin alegerea lui Bathory, Viena îşi pierdea însă influenţa în Transilvania. În 1575, principele Transilvaniei este ales şi rege al Poloniei. El însă continuă să conducă personal Ardealul, printr-o cancelarie specială, conducerea politică a ţării a fost lăsată lui Cristofor Bathory, fratele său58. În Lugoj, este amintit jude, în anul 1570, Ioan Gaşpăr, iar printre juraţi Laurenţie Bugar, Andrei Şişman şi Ştefan Bălan59. Românii şi ceilalţi locuitori ai acestei regiuni, care acum aparţinea Transilvaniei, participă la dietele acestei ţări în 9 noimebrie 1571 la Cluj, în 24 iunie 1573 la Turda, 11 ianuarie 1574 la Cluj. Tot de aici, în 1575, Ştefan Bathory, va primi 300 de călăreţi şi 200 de soldaţi pentru o luptă împotriva grupărilor adverse nesupuse şi răsculate din Transilvania60. În 1571 găsim un ban de Lugoj, pe Gaşpar Bekeş61. Profitând de luptele interne din Transilvania, unii lugojeni "s-au plictisit de viaţa liniştită" (Iványi) şi au atacat Cenadul, acum cetate turcească. O scrisoare din 1572 adresată Cristina Feneşan Bulgariu, op. cit., p. 225; Istoria României, op. cit., p. 940; 59 Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 14; 60 Istvan Iványi, op. cit., p. 31; 61 Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 14; 57 58 26 Paşei de Timişoara mărturiseşte: "Dacă Domnul meu a primit plângeri de la Paşa din Timişoara, că între oamenii omorâţi erau şi lugojeni… (pot spune că) nu există nici un oraş fără dobitoci, de aceea cer iertare pentru fapta lugojenilor, Domnul meu i-a pedepsit şi pe aceia care au scăpat de săbiile otomane. Banul de Severin a fost înlocuit pentru că n-a avut grijă de oamenii din subordinea sa"62. Câţiva ani mai târziu astfel de incursiuni în Imperiul Otoman devin frecvente. Dar turcii nu lasă incidentul deoparte. În 1575, cer Banatul de CaransebeşLugoj, datorită tâlharilor de aici care ameninţă paşalâcul Timişoarei. Apoi mărirea tributului va linişti dorinţele otomane, cel puţin pentru un timp. La numai trei ani, o scrisoare a sultanului Murad către principele Cristofor Bathory, ne descrie un alt incident grav. Sultanul, preocupat de liniştea regiunilor de frontieră, ardelene sau otomane, cere cercetarea unui jaf petrecut în regiunea Lugojului: "Un om de-al meu şi-a trimis oamenii la mine. Aceştia mi-au povestit că soţia şi slujitorii (omului meu) au fost atacaţi de oamenii banului de Lugoj: Ecsedi István de Bathory. Ei au omorât atât pe soţia cât şi slujitorii (omului în cauză), furând tot ce aceştia duceau cu ei. Să cercetezi lucrurile… şi să dai totul înapoi, şi să-i pedepseşti pe vinovaţi"63. Dar pe lângă jafuri, lugojenii mai făceau şi comerţ. Dacă până în 1526 negustorii care veneau în Transilvania erau obligaţi să-şi depună mărfurile la Sibiu şi Braşov, de unde erau aduse spre centrul Europei de către negustorii transilvăneni, cei turci sau cei din ţările române, neavând dreptul să vândă în interiorul principatului sau să-l tranziteze, după această dată, negustorii străini nu mai ţin seama de aceste privilegii, atrăgându-şi protestele negustorilor 62 63 Istvan Iványi, op. cit., p. 32; Ibidem, p. 37; 27 transilvani şi hotărâri potrivnice ale dietei64. Una din căile de pătrundere a negustorilor străini în Transilvania e Banatul şi în special Caransebeşul şi Lugojul. Când în 1559, dieta Transilvaniei de la Alba Iulia hotărăşte că negustorii ce nu au domiciliul în Ardeal să nu poată face comerţ aici, aceştia cumpără case în Lugoj şi Caransebeş. De aceea dietele din 1577 (Turda) şi 1578 (Cluj) care interzic negustorilor neardeleni să facă comerţ în Transilvania; în afara unor târguri fixate, vor impune şi negustorilor din Caransebeş, Lugoj şi Lipova un singur târg în care să-şi vândă marfa: Sebeş65. Se interzicea de asemenea exportul de oi, capre, berbeci şi ţapi. Totuşi la dieta din toamna 1578 se face o excepţie: "Fiindcă cei din ţinutul Caransebeş Lugoj trăiesc din Imperiul turcesc, şi acum neavând grâu, li se îngăduie să exporte şi să vândă oile din ţinutul lor liber, dar din Ardeal nu"66. Din 1583, avem câteva ştiri despre Lugoj, în scrierea Transilvaniei a lui Antonio Possevino, călător prin aceste părţi. Găsim lucrurile puţin schimbate, faţă de cum, cu numai douăzeci de ani înainte (1564) ni le prezentase G. A. Gromo. Astfel: "Un alt căpitan - spune călătorul nostru - este cel al Banatului, adică al guvernământului sau cârmuirii Banatului Severinului… regii Ungariei obişnuiau întotdeauna să încredinţeze toată acea regiune foarte întinsă unui guvernator, bine ales, de o mare vitejie şi autoritate… ceea ce înseamnă guvernator, cu drept totuşi de apel la principe. Acest ban se numeşte ban de Lugoj, după o localitate (terra) numită Lugoj (Lugasiense) unde îşi are reşedinţa; şi el ţine din porunca principelui un număr mai mare de oşteni - până la cifra de trei Olga Cicanici, Companiile greceşti din Transilvania şi centrul european în anii 1636-1746, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981, p. 17; 65 Mihail Dan, Samuel Goldemberg, Regimul comercial al negustorilor balcano-levantini în Transilvania, în “Apulum”, VII, volumul 1, Alba Iulia, 1968, p. 29-35; 66 Ştefan Meteş, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul, Tipografia lui W. Krafft, Sighişoara, 1921, p. 141; 64 28 mii - şi mai buni decât orice cetate… (fiind) cetatea cea mai înaltă a…principelui spre Timişoara… În afară de aceasta mai are un castel şi un alt oraş numit Caransebeş, reşedinţă a nobililor"67. Aşadar Lugojul este acum centrul unei regiuni cu mare autonomie, având garnizoana sa un număr uriaş, pentru acele vremi, de ostaşi. Sunt vremurile cele mai bune pentru oraşul nostru. Şi nu e totul. În 1564, în dieta Transilvaniei întrunită la Sighişoara se dă de ştire că "în districtul Caransebeş a început să fie propăvăduită Evanghelia. Doi ani mai târziu dieta de la Sibiu hotărăşte numirea unui superintendent român calvin George Buitul pentru a grăbi răspândirea reformei printre români. Se pare că majoritatea românilor se opun, căci următoarele diete revin cu măsuri represive împotriva preoţilor ce nu se supun. Venirea pe tron a catolicului Ştefan Bathory, opreşte această prigoană68. Pentru atragerea populaţiei la credinţa catolică se mai folosesc şi alte metode: se acordă scutiri de impozite, danii de case şi terenuri. Astfel, principele Transilvaniei, Cristofor Bathory (catolic), în 1580, declară scutită de impozit casa din Lugoj şi ”viile pe care le stăpâneşte în prezent pe dealul aceluiaşi târg Lugoj” a lui Ştefan Hârce (Gyercze) (Ştefan Gherţa din Vărădia), preotului calvin din Caransebeş. Cu acest prilej îi sunt amintiţi şi vecinii: Gheorghe Luca; văduva lui Petru Dobromiri, Ladislau Dobromiri şi Mihai Opincaşi69. Reforma va prinde printre nobilii din Caransebeş. Dar şi printre cei din Lugoj, mai ales că limba de cult este româna, iar marea majoritate a acestora sunt români. Şi mai sunt şi cărţile şi şcolile în română, atât de necesare unor negustori cinstiţi cum erau caransebeşenii şi lugojenii. Călători străini despre ţările române, op. cit., p. 586; I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 82; 69 Ioan Stratan; Vasile Muntean, op. cit., p. 14; Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, Editura de Vest, Timişoara, 2007, p. 228; 67 68 29 "Palia", tipărită la Orăştie în 1582, una din cele mai vechi tipărituri în română, este rodul traducerilor făcute "den limba jidovenească şi grecească şi sârbească pre limba românească" a lui "Ştefan Herce propovăduitorul Evangheliei lui Hs. în oraşul Căvăran Sebeşului, Zacan Efrem, dascăl de dăscălie a Sebeşului, şi cu Pestişel Moisi propovăduitorul Evangheliei în Lugoj…"70. Calvinismul, răspândit printre elitele româneşti, stimulează învăţătura în limba română şi folosirea ei în cultul divin. Batoreştii, fiind catolici, se vor împotrivi însă răspândirii reformei. În 1579 sosesc în Transilvania, la insistenţele lui Ştefan Bathory, câţiva călugări iezuiţi, declanşându-se contrareforma. Iată cum înregistrează scrierile călugărilor iezuiţi sosiţi în Ardeal evenimentul. Ioan Leleszi într-o scrisoare din 8 august 1581 ne spune că principele Cristofor Bathory "după alegerea fiului său ca principe al ţării, nu a ţinut nimic mai mult decât să-şi întoarcă din nou toată silinţa spre credinţa catolică. Aşadar a întărit printr-un decret al ţării în această dietă dispoziţia că dacă o parte numeroasă din orice târg sau oraş ar opta pentru religia catolică, atunci să poată principele fără nici o călcare a legămintelor sale să pună în acele locuri un preot catolic". "Tot atunci orăşenii din Târgul Mureş stăruiau din răsputeri pe lângă mine şi principe pentru luarea unei biserici de la eretici. La fel se străduiau şi lugojenii şi caransebeşenii care au obţinut cu toţii un răspuns binevoitor din partea înălţimii sale, că de cum ne vom fi întors la Alba Iulia se va sârgui ca dorinţele lor să fie îndeplinite"71. Moartea principelui împiedică rezolvarea acestor cereri, dar nu opreşte însă contrareforma. I. D. Suciu, Literatura bănăţeană de la începuturi până la Unire (15821918), Editura Regionalei Bănăţene Astra, p. 3; 71 Călători străini despre ţările române, op. cit., p. 462; 70 30 În 1583, Antonio Possevino ne vorbeşte de sancţiuni mult mai grele împotriva protestanţilor, care însă nu se aplicau: "arderea cărţilor acelei doctrine nelegiuite,… interzicerea ei,… pedepsirea acelora ce o răspândesc,… confiscarea bunurilor acelora ce o urmează"72, iar G.P. Campani şi Ferrante Capeci ne prezintă, în 1584 cererile disperate ale românilor bănăţeni de preoţi catolici; Campani: "Aici la Alba Iulia… azi au fost trimişi doi nobili români din Lugoj şi Caransebeş, provincie românească, spre a cere un preot pentru părţile acele"73 şi Capeci: "la Cluj… în timp cât ne aflam aici, au venit deputaţiuni publice de la Oradea, Lugoj, Caransebeş şi… unora li s-a împlinit voia, altora li s-a amânat făgăduindu-li-se însă pe viitor ceea ce cereau"74. (Probabil, printre aceşti nobili catolici, se găseau şi nobilul Laurenţiu Bogar şi fii săi Mihai, Martin, Ioan, Gheorghe şi Nicolae, cărora principele Sigismund Báthory, la 14 septembrie 1584, le scuteşte de obligaţii casa din Lugoj; sau Marian Olas (Marianum Olaz) din Lugoj, înnobilat la 3 mai 1589)75. Aceste însemnări ne aduc şi unele informaţii despre Banat, dar şi confirmarea că autorii lor exagerau puţin lucrurile. Astfel, atât Campani, cât şi Capeci vorbesc despre caracterul românesc al regiunii: "Lugojul şi Caransebeşul provincie românească" scrie primul, iar cel de-al doilea: "Oradea este în Ungaria, Lugojul şi Caransebeşul în Valachia"76. Aici "cineva va avea de păstorit 60 de sate care nu vor să-şi dea copiii ereticilor să-i boteze"77, declară nobilii catolici din Banatul de Lugoj Caransebeş preoţilor iezuiţi. Ereticii, în cazul de faţă, sunt calvinii, dar satele acestea nu sunt catolice, cum ar putea 72 Ibidem, p. 586 Călători străini despre ţările române, vol. III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 78; 74 Ibidem, p. 105; 75 Costin Feneşan, op. cit., p. 57, 230; 76 Călători străini despre ţările române, op. cit., p. 78; 77 Ibidem, p. 105; 73 31 să se înţeleagă, ci ortodoxe, franciscanul Serafim Kun, în 1630, spunând despre românii de aici "valachi omnes sunt schismatici, exceptis aliquod personis nobilibus" (toţi românii sunt schismatici, în afara nobililor)78. De altfel, la sfârşitul ocupaţiei turceşti în Banat, găsim aici foarte puţini reformaţi şi mulţi, mulţi ortodocşi. În plus, disperata dorinţă a nobililor de a avea un preot catolic la Lugoj, are şi unele motive personale, căci Antonio Possevino, cerând pedepse împotriva reformaţilor, îl aminteşte şi pe "Toma Tornay, banul de Lugoj, printre cei ce "sunt pătaţi" de această ciumă"79 (calvinismul) şi nu sunt încă pedepsiţi. Istoricul I.D. Suciu explică astfel cererea unui preot catolic pentru 60 de sate: doar o mică parte din populaţia acelor sate este catolică. În urma acestor presiuni, venite din partea nobililor, iezuitul Valentin Lado va pleca în 1586 la Caransebeş, un preot catolic pentru românii din Lugoj şi Caransebeş fiind trimis abia la 1600, în persoana lui Ştefan Szent Andrasy80. Lugojul apare în documentele emise de Sigismund Bathory, în 1593, ca "opidum nostrum Lugas". Principele transilvan va încerca să creeze aici o adevărată elită militară şi administrativă. La sfârşitul secolului al XVI-lea vor fi înnobilaţi şi scutiţi de obligaţiile pentru casele şi proprietăţile lor mai mulţi lugojeni, oameni de arme sau de litere. Menţionat ca „prefect sau administrator al grânelor” la Lugoj (annonae praefectus seu provisor), în 1589, Gheorghe Giuaca din Lugoj (Georgii Gyuraka de Lugas) va fi înobilat printr-o diplomă din 18 iulie 1590. În 1591 găsim aici pe Ioan Baboş, în funcţie de „vicecastellanus acris Lugas” şi tot din acest an documentele ne păstrează numele unor străzi ale oraşului ca: Sebeşi, Alsa-utea (uliţa de jos). Tot în 1591, principele 78 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, p. 82; Călători străini despre ţările române, volumul II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 586; 80 I. D. Suciu, op. cit., p. 82; 79 32 transilvan Sigismund Bathory scuteşte de obligaţii casa din Lugoj a diacului Grigore din Oradea. Într-un document din 5 mai 1593 îl înnobilează pe diacul Matia Stănişa din Lugoj (Matthiae literati Ztanissa de Lvgas), acordându-i un blazon, şi scuteşte de obligaţii casa acestuia ”care se află şi este în târgul nostru Lugoj din districtul Lugoj şi comitatul Severinului”81. Şi fiindcă în 1593 aici locuia Elisabeta, soţia lui George Palatici, banul Banatului de Lugoj Caransebeş, e de presupus că la această dată tot Lugojul e reşedinţa acestui Banat82. Şi tot de aici, din Lugoj, îi va scrie banul Gheorghe Palatici principelui Báthori Szigmond (Sigismund Bathori) la 8 noiembrie 1593, despre incursiunea „ungurilor” asupra târgului Mako, unde i-au surprins pe turci la moschee si au ucis 200 dintre ei, prevestind evenimentele viitoare83. La sfârşitul anului 1594, lucrurile încep să se precipite. În octombrie, se încheie o alianţă între domnii Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti, care formează o "confederaţie" antiotomană. Conducătorul acestei confederaţii şi a luptei care se porneşte devine Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti, Sigismund Bathory fiind mereu în expectativă. În acelaşi timp, habsburgii erau şi ei în război cu turcii începând din 1592. Pentru bănăţeni luptele încep în primăvara anului 1594. În februarie 1594 izbucneşte o răscoală a românilor şi sârbilor din părţile Timişoarei, împotriva stăpânilor turci. Tot în această lună apare un nou centru al răscoalei în zona Valea Almăjului, unde răsculaţii acţionează sub conducerea lui Ioan Lugojanul (cel care cu câţiva ani înainte, Iankul Lugosian, fusese vicebanal lui Gheorghe Palatici) controlează întreaga zonă. Atât Mihai Viteazul, cât şi Sigismund Bathory susţin această mişcare. Moise Secuiul trimis de Sigismund în Istvan Iványi, op. cit., p. 16; vezi Costin Feneşan, op. cit., p. 60, 64, 232; Patriciu Dragalina, Din istoria Banatului Severin, volumul I, Editura Autorului, Caransebeş, 1899, p. 123; 83 Ioan Haţegan, op. cit., p.61; 81 82 33 ajutorul răsculaţilor se opreşte la graniţa Ardealului neintervenind în lupte. În martie răsculaţii incendiază cetatea Bocşei şi ocupă târgul Margina. În acelasi timp garnizoana otomană a Făgetului, dar si a altor fortificaţii mureşene se refugiază la Timişoara, cetăţile părăsite fiind ocupate imediat de banul de Lugoj-Caransebes, Gheorghe Palatici. La 17 aprilie Mihai Viteazul îl trimite pe postelnicul Toma la Gheorghe Palatici, la Lugoj, încercându-se crearea unei alianţe în vederea unor campanii viitoare: „Fiindcă am fost nevoiţi să trimitem la Domnia Ta pentru deosebite lucruri de nevoie pe postelnicul curţii noastre Toma prin care am vestit din belşug despre toate lucrurile din aceea pricină rugăm pe Domnia Ta, pe prietenul nostru vecin binevoitor, să-i credeţi vorbele pe care le va spune cu cuvintele noastre.” În iunie, printr-o scrisoare (trimisă prin Mihail Vaida din Lugoj, care îi vizita) conducătorilor răsculaţilor, către principele Transilvaniei aceştia cer sprijinul promis: „Banul Sava Veli Mironit şi Vlădica Todor. Această scrisoare o scriem cu toţii, toţi spahiii, cnezii şi întreaga sârbime şi toată creştinătatea, toţi care neam botezat de la un Dumnezeu…Vrem să vestim pe Domnia Ta (Moise Secuiul) că a venit între noi Mihai Vajda şi ne-a găsit în tabără, vreo mie. De aceea, am trimis în toate părţile pe acest pământ şi în două sau trei zile se pot aduna cinci sau şase mii. Iară cnezii şi creştinii se adunară cu toţii aici şi jurară înaintea lui Veli Mironit Sava şi a Vlădicăi şi a lui Mihai Vajda că slujesc cu credinţă şi cu adevărat Maiestăţii Sale craiului…” Este rândul turcilor şi aliaţilor lor să acţioneze. În vara anului 1594 tătarii pradă Lugojul şi ocupă din nou cetăţile pierdute. Toamna oastea principelui Transilvaniei se îndreaptă spre Timişoara, la 20 noiembrie, cartierul general al acesteia fiind stabilit la Lugoj de unde cuceresc fortificaţiile cu garnizoane otomane din estul şi nordul vilaietului. Moise Szekely prin comandantul său, Geszti Ferenc asediază şi cucereşte Făgetul, în decembrie. În 34 zona Lugojului, Mihnea Turcitul, venit în sprijinul otomanilor, a fost învins de către trupele transilvane, ardelenii cucerind apoi alte fortificaţii, dar veştile despre apropierea turcilor îl fac să se retragă la Lugoj şi de aici în iarna 1594, în Ardeal84. Răscoala antiotomană din zona Timişoarei, lipsită de ajutorul din Transilvania, care acţionează separat, este înfrântă în iulie 1594 la Becicherecul Mare. Printre conducătorii răscoalei au fost şi lugojeni, precum mai sus amintitul Ioan de Lugoj (Lugassy)85? Pe 28 ianuarie 1595 se încheie o alianţă antiotomană între Sigismund şi Rudolf al II-lea, împăratul Austriei. În 27 mai Borbely Gyorgz (Gheorghe Borbely) devine ban de Caransebeş-Lugojului. Porneşte imediat o ofensivă antiotomană, cucerind Bocşa, Vărădia, Lipova, turcii predând apoi Şoimoşul, Şiria, Cenadul, Aradul. Înfrânge armata beilerbeiului de Timişoara, venit să recucerească cetatea Făgetului. Cad prizonieri 8.000 otomani şi beii Lipovei şi Ineului (asta în timp ce italianul Silvio Piccolomini scrie la 19 octombrie din Târgoviste despre sosirea acolo a lui George Palatici, fost ban de Lugoj-Caransebeş, cu 60 de oameni, pentru a intra în serviciul lui Mihai Viteazul). Între luptătorii lui apare din nou, un Ioan Lugojanul (Lugassy), probabil acelaşi cu cel ce era printre conducătorii răscoalei din 159486 şi un Francisc de Lugoj, care devine comite crăiesc al Cenadului după ocuparea acestuia87. Şi în 1596 acţiunile antiotomane ale bănăţenilor continuă. Cel mai important eveniment al anului, pe lângă asediul cetăţii Timişoarei de către trupele lui Bathory, este atacul unei mulţimi din ţinutul Istvan Iványi, op. cit., p. 37; Ioan Haţegan, op. cit., p.66, 67; Patriciu Dragalina, Din istoria Banatului Severin, volumul II, Editura Autorului, Caransebeş, 1900, p. 45; 86 Ibidem, p. 47; 87 Gheorghe Cotoşman, Din trecutul Banatului, cartea I, Timişoara, 1934, p. 82; Ioan Haţegan, op. cit., p. 67-70; 84 85 35 Lugoj-Caransebeşului care atacă în faţa opt sute de soldaţi turci în drum spre Buda, prădându-i88. Un Avisso în limba germană, tipărit la Praga, având titlul „Despre victoria fericită şi împrăştierea multor mii de turci şi tătari din faţa oraşului Lipova, pe care aceştia l-au asediat în cursul lunii aprilie a anului 1596…” ne aduce o serie de lămuriri legate de situaţia din zonă din acel an: „Cei din Timişoara, fiindcă au văzut şi au stiut că Lipova este asediată şi că ai noştri sunt puţini nu s-au speriat de duşmani, dar domnul Palatici («Balatisch» în textul original) comandantul Lugojului a trimis 400 de trabanţi într-o expediţie la Timişoara şi când au ajuns în mare grabă acolo nu s-au pus la odihnă ci au aprins suburbiile şi au bătut toba în mijlocul Timişoarei în cinstea Înălţimii Sale; aşa cum se spune, au făcut pradă frumoasă, dar fiindcă au fost puţini n-au putut sta prea mult ci s-au dus acasă, întâmpinaţi pe drum de domnul Palatici împreună cu restul trupei şi i-a condus în cetatea Lugojului. De asemenea ai noştri au eliberat în jur de o mie creştini prizonieri la Timişoara şi i-au dus la Lugoj”. Completări ne aduce şi lucrarea „Stiri scurte şi adevărate, ardeleneşti, tătărăşti şi turceşti” (1596): „După ce nobilul domn i-a alungat pe turci şi tătari cu mari pagube pentru ei din faţa Lipovei, Înălţimea Sa cu aceeaşi armată s-a îndreptat spre Ferolak (Felnac) a cucerit într-o zi această localitate şi i-a lăsat să plece pe turcii staţionaţi aici, care fără nimic s-au îndreptat apoi spre Timişoara. Între timp câţiva tătari, în jur de 6.000, s-au apropiat de Lugoj, în scopul cuceririi acestei localităţi şi a celor din jur. Între timp însă, ai noştri aflând de aceasta, cei din Lugoj, cei din Lipova şi cei din castelul Posa (Coştei), împreună i-au atacat serios pe tătari, au ucis în jur de 3.000 şi i-au pus pe fugă. Săracii prizonieri creştini, care au fost căraţi de tătari prin toate locurile, au fost salvaţi, toate Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Editura Facla, Timişoara, 1984, p. 83; 88 36 animalele furate au fost recâştigate, restul însă (tătarilor) s-au dus la Sarad pe râul Timiş şi s-au salvat în preajma Timişoarei, ocupată de ai lor”89. Lugojenii sunt atenţi la toate mişcările de trupe. La 10 septembrie 1596 negustorul timişorean Francisc Olasz trece prin Lugoj şi oferă banului informaţii despre situaţia de la Timişoara90. Andrei Barcsay devine Ban de Lugoj Caransebeş în 1597, an în care au loc numeroase bătălii între turci şi transilvăneni, unii asediind Timişoara, ceilalţi Lipova, acţiunile de hărţuire fiind şi ele numeroase. În 1598 el va trebui să facă faţă la două ofensive ale armatei turceşti. Prima va fi respinsă la 27 iunie. A doua a fost condusă de Soliman, paşa Timişoarei, care nereuşind să reocupe Cenadul, va ataca cu 2700 de oameni, la 4 iulie 1598, Lugojul. Mai mulţi istorici povestesc cu lux de amănunte bătălia. Andrei Barcian înştiinţat de ceea ce plănuiau turcii aduce aici tunuri şi întăreşte punctele asupra cărora credea că se va îndrepta atacul inamic. Provisorul cetăţii George Giuracă, dintr-un turn al cetăţii, trebuia să semnalizeze cu o salvă de tun direcţia din care avea să vină inamicul. Banul se retrase într-un loc loc ascuns la 2000 de paşi de intrarea oraşului. Soliman venind pe alt drum decât se crezuse, ocupă o suburbie a oraşului, repede, înainte să fie dat semnalul convenit. În Lugoj pe străzi erau în plină desfăşurare când, în urma semnalului, Andrei Barcian ajunge cu trupele sale, decizând astfel lupta. Soliman reuşeşte să scape, după înfrângerea suferită de trupele sale. În lupte se disting Ioan Capturi, Mihai Vaida Voevod, Ioan Lugojanul (iarăşi), Francisc Fodor şi Ioan Iosipoviciu91. Într-un raport din 4 iulie 1598 Andrei Barcsai, arată că au fost ucişi 25 de otomani şi au capturat alţi 100: „Azi în zori de zi ne-am luptat, până la ceasurile unsprezece şi am adus 25 de capete, o sută vii; dar Ioan Haţegan, op. cit., p.71; Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.79; 91 Patriciu Dragalina, op.cit., p. 63; Istvan Iványi, op. cit., p. 40-43; 89 90 37 jumătate din ostaşi sunt încă în urmărire împreună cu mulţi ţărani…”92. Pentru serviciile militare, în acest an, principele Sigismund Bathory îi răsplăteste pe Mihail, Ioan, Nicolae si George Vaida din Lugoj cu posesiunile Kaperlo, Pogăneşti şi Făget. La 11 aprilie 1598 Laurenţiu Bogar şi Ioan Szepsy din Lugoj îi pun în posesia domeniului Ictar pe membrii familiei Bethlen. La acest eveniment sunt prezenţi toţi vecinii şi megieşii, printre care nobilii: diacul Martin Ilosvay, Petru Sebesy şi Martin Luca din Lugoj93. Tot în acest an, ajutorul militar muntean sosit în sprijinul lui Sigismund Bathory şi a Oradiei asediate din septembrie de turci, e cantonat la Lugoj94. În martie 1599, dieta de la Mediaş prevede trecerea ţinutului Făgetului şi Marginei sub jurisdicţia banului de Lugoj. Tătarii năvălesc în primăvara anului 1599 în regiunea Lugojului. Pentru a întări şi reface garnizoana cetăţii Lugoj afectată de aceste atacuri, Andrei Bathory trimite aici 300 de polonezi înarmaţi95. Cu toate acestea trupele otomane şi tătare se adună în vestul Banatului la Becicherecu Mare, şi apoi, pe 3 iunie 1599 atacă şi pradă Lugojul şi Caransebeşul96. După ce în martie 1598, Sigismund a abdicat, la 20 august acelaşi an, se întoarce în ţară şi era proclamat din nou principe, pentru ca în martie 1599 să abdice din nou. Noul principe cardinalul Andrei Bathory începe negocierile cu Poarta pentru ieşirea Transilvaniei din războiul antiotoman. În aceste condiţii Mihai Viteazul e nevoit să intervină în Ardeal. Dragoş Lucian Ţiglău, op., cit., p. 237; Ioan Haţegan, op. cit., p. 78; Ioan Haţegan, op. cit., p. 78; 94 Ioan Haţegan, Mihai Viteazul şi Banatul, în „Banatica”, VIII, 1985, Reşiţa, p. 213-219; 95 Istvan Iványi, op. cit., p. 44; 96 Costin Feneşan, Câteva documente din timpul stăpânirii turceşti în Banat, în “Tibiscus”, IV, 1975, p. 185-199; Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, p. 79; 92 93 38 În urma bătăliei de la Şelimbăr din 18 octombrie 1599, Mihai Viteazul, învingându-l pe Andrei Bathory, devine "stăpânul" Transilvaniei, aducând această ţară românească, alături de a sa în războiul antiotoman. Trupele bănăţene conduse de Andrei Barcian nu ajung la timp în ajutorul lui Andrei Bathory. O însemnare a cronicarului Szamiskizy este relevantă: "oştile de la Lipova, Ienopole şi Lugoj nu au sosit în ziua luptei, în sprijinul cardinalului; dacă ar fi sosit, altfel sar fi întâmplat lucrurile". După această bătălie, Mihai Viteazul care devine astfel şi „eiusdem Cis Transilvaniam partiumque eidem subiectivorum fines exercitus generalis Capitaneus” (căpitan general al armatelor din părţile transilvane de peste munţi, adică a Banatului de Caransebeş-Lugoj), înlocuieşte comandanţii unor cetăţi, printre care şi Lugojul, cu oameni credincioşi lui. La 8 decembrie (1599) la Lipova, Ineu, Şiria, Lugoj, Caransebeş erau garnizoane muntene. Totuşi Andrei Barcsai (Andrei Barcsay) rămâne banul acestei regiuni, participând la campania din Moldova97. Şi alţi nobili din regiune i-au fost credincioşi lui Mihai. În 6 decembrie 1599 i-a întărit domnul lui Paul Keresztessi, ”slujitor al curţii noastre” stăpînirea asupra moşiilor Hoşdia şi Româneşti din comitatul Timiş”…deşi la cea mai apropiată dietă generală a domnilor din stările ţării, ţinută din porunca noastră aici, la Alba Iulia, în a douăzecea zi a lui noiembrie, toate şi oricare danii ale lui Sigismund Bathory, altă dată principe al Transilvaniei, au fost socotite şi declarate a fi fost respinse, lipsite de putere şi nefolositoare şi fiindcă am avut de altfel chiar dreptul de război asupra tuturor bunurilor şi drepturilor de proprietate…” (aceste moşii îi fuseseră dăruite aceluiaşi Paul Keresztessi, “slujitorul nostrum de la Lugoj“- 97 Ioan Haţegan, op. cit., p. 213-219; 39 (familiaris nostri Lugasiensis) de către principele transilvănean Sigismund Bathory la 31 septembrie 1596)98. În primăvara anului următor (1600), un raport austriac, din 16 aprilie, dezvăluie faptul că ostaşii neplătiţi din Caransebeş, Ineu, Lipova şi Lugoj părăsesc aceste cetăţi, creându-se astfel o situaţie periculoasă. Banul Andrei Barcsai intervine, acum şi mai târziu, cheltuind din averea sa 25000 de florini pentru plata soldelor oştenilor din Lugoj şi "pentru alte nevoi ale ţării", conştient de consecinţele dezastroase ale dezagregării armatei pe care o conducea99. Dintr-un document din 1 mai 1600, aflăm că Lugojul era şi loc de refugiu pentru nobilii ardeleni sau rudele lor, în faţa evenimentelor care făceau Transilvania să fie nesigură. Prin documentul amintit, marele logofăt Teodosie dă ”salvus conductus” nobilului Ioan Olasi să-şi aducă jupâneasa de la Lugoj100. Insurecţia nobiliară dezlănţuită la 1 septembrie 1600, prin refuzul nobilimii de a participa la dieta convocată la Sebeşul săsesc, şi înţelegerea acesteia cu generalul Basta va slăbi poziţia lui Mihai Viteazul şi prin înfrângerea de la Mirăslău din 18 septembrie 1600, voievodul român pierde Ardealul. În septembrie, un curier de-al lui Mihai Viteazul vine la Lugoj să ceară sprijin militar dar toţi locuitorii se refugiaseră în pădure din cauza veştilor despre venirea turcilor, căci aceştia era în iunie la Lipova şi Ineu şi doreau să ajungă şi la Lugoj şi Caransebeş. Poate de aceea trupele conduse de Andrei Baracian (Andrei Bârcianu), formate din ostaşi din Lipova, Lugoj şi Caransebeş ajung prea târziu în Transilvania pentru a-l mai ajuta pe Mihai101. Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene, Editura Facla, Timişoara, 1981, p.18 şi p.114; 99 Dragoş Lucian, Ţiglău, op., cit., p. 235; 100 Ioan Lupaş, Documente istorice transivane, volumul I, Cluj, Tipografia "Cartea Românească", 1940, p. 39; 101 Patriciu Dragălina, op. cit., p. 80; 98 40 Pierzând în toamna anului 1600 şi celelate două ţări pe care le stăpânea (Moldova şi Ţara Românească), Mihai se îndreaptă la începutul anului 1601, spre Viena pentru a cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea. În drumul său trece şi prin Lugoj "unde-şi spori încă tovărăşia lui care luă în curând aspectul unei armate"102. Cei 500 de oameni ce-l însoţesc erau haiduci din părţile acestea, afirmă documentele. Ajuns în capitala Austriei, este ignorat un timp de habsburgi. Dar asta până în februarie 1601, când nobilii transilvăneni îl readuc pe tron pe Sigismund Bathory. În martie e primit la împărat şi primeşte misiunea de a supune Transilvania, fără nici o cruţare pentru nobilime. Între timp Sigismund Bathory, din nou principe al Transilvaniei caută să-şi apropie mai mulţi nobili. La 9 mai 1601 principele Sigismund Bathory îi donează lui Ioan Vlad din Lugoj satele Drinova şi Stoiceşti din Timiş. De asemenea, din Cluj, printr-un document emis la 23 mai 1601 „noi Sigismund, din mila lui Dumnezeu principe al Transilvaniei şi al Sfântului Imperiu Roman”, „…am hotărît să zălogim şi să înscriem amintitului Andrei Barcsay şi de nobil neam Drusiana Bogathy, soţia sa… spre a ţine, stăpâni şi de asemenea a avea, fără a vătăma drepturile altuia, tot şi întregul castelul şi târgul nostru Lugoj (castellum et oppidum nostrum Lughas) şi de asemenea toate şi întregile moşii numite Lugojel, Mikefalwa, Oloşag, Visag, Sacoşul Mare, Sinersig, Hodoş, Boldur, Sîlha, Biniş, Valea Lungă şi Serked, toate aflătoare în comitatul Severinului şi ţinând până acum şi fiind stăpânite de amintitul castel Lugoj (castellum Lugas), dimpreună cu toate folosinţele şi oricare pertinenţe ale lor, anume pământuri de arătură, lucrate şi nelucrate, ogoare, A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Romană, volumul III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 275; Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 153; 102 41 lunci, păşuni, câmpuri, fâneţe, păduri dumbrăvi, munţi, dealuri, vii şi dealuri cu vii, ape, râuri, eleştee, locuri de pescuit şi cursuri de apă, mori şi locul acestora, iar îndeobşte întregimea oricăror folosinţe şi penitenţe ale lor…” lui „Andrei Barcsay de Bîrcea Mare, ban al districtelor noastre Lugoj şi Caransebeş, (pentru slujbele) pe care ni le-a făcut nouă şi acestei ţări dintotdeauna… încă şi atunci, cînd n-a acceptat suma de douăzeci şi cinci de mii de florini ungureşti cheltuiţi de acesta în vremuri deosebite, parte pentru soldele oştenilor din garnizoana Lugojului (stipendia militium praesidii Lugasiensis), parte pentru alte nevoi ale ţării,… în contul şi pentru pomenita sumă de florini ungureşti…”103. Cu toate acestea principele transilvan e înfrânt la 3 august 1601 la Gurăslău, de trupele austriece conduse de Mihai Viteazul şi generalul Basta. Andrei Barcsay participant la lupte fuge după terminarea ei, urmând exemplul lui Sigismund ce se refugiase în Moldova. De aici, cu ajutor turc recucereşte tronul Ardealului în noiembrie, dar în iulie 1601 părăseşte definitiv ţara, cedând-o lui Basta. După plecarea lui, generalul austriac va face unele schimbări în Principat, Huszár Péter devenind ban al Lugojului104. Vremurile se vor schimba din nou şi Sigismund Báthory revine ca principe şi Andrei Barcsay ca ban. Cei care au fost credincioşi vor fi răsplătiţi. În 3 martie 1602, pentru slujbe credincioase, Gheorghe Gyraka, primeşte, de la principele Sigismund Báthory moşia Bapşa din comitatul Timiş. Iar în 10 iunie 1602, acest „fidelis noster de Lugas” primeşte prediile Rădmăneşti şi Spata105. Volfgang (Farkas/Lupul), „familiar al nostru lefegiu din Lugoj” (stipendiarius), a primit de la Sigismund Báthory în 1602 moşiile pustii Sârbova, Bote Dragoş Lucian Ţiglău, op, cit., p. 290; Costin Feneşan, op. cit., p. 122; Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, p. 82; 104 Istvan Iványi, op. cit., p. 46; 105 Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 35; 103 42 şi Ulic din comitatul Timiş, pe care le stăpânea mai demult106. Însă principele Sigismund Báthory dorea să creeze, în zonă, o nouă elită care să-i fie credincioasă în acele vremuri tulburi. Astfel el acordă, pentru merite militare, la 24 aprilie 1602, scutirea de taxe şi dări caselor şi proprietăţilor lor din Lugoj şi districtul omonim unui număr de 35 de puşcaşi pedeştri (pedites pixidarii), nobili şi nenobili, pentru ajutorul adus de aceştia unchiului său, regele polon Ştefan Báthory. Principele codiţiona această scutire de „sus-amintiţii noştri puşcaşi pedeştrii… înzestraţi cum se cuvine, după obiceiul celorlalţi puşcaşi pedeştri ai noştri, cu săbii bune şi potrivite pentru război, precum şi cu alte arme de luptă, la porunca noastră,… să vină de grabă, fără întârziere la apărarea acestei ţări în vremuri de nevoie.” Iar urmaşii lor, care la moartea părintelui erau minori, aveau obligaţia să angajeze până la majoratul lor un puşcaş pe cheltuială proprie, apoi să participe personal, ca puşcaşi la orice expediţie ordonată de principe. Aceşti 35 de puşcaşi pedeştri sunt: Benedict Thaor, centurion, Lupu Brazoway, Nicolae Ghera, Emeric Ruja, Ioan Martineasa, Blasiu Fazakas, Farkas Zsigmond, Martin Muşuleasa, un alt Martin Hudan, Blasiu Szöcs, Gheorghe Imreh, Ştefan şi Ioan Mezei, Mihai Karinczky, Ioan Bota, Toma Ciorogar, Andrei Brânda, Ioan Puluţ, un alt Ioan Oprea, Martin Atkar, Nicolae Bácsi, Martin Cnez, Nicolae Petnici, Mihai Romoniţa, Gaşpar Haranga, Lupu Bata, Balthasar Sebessy, Nicolae Dumbravă, Martin Peica, Ioan Duma, Ioan Gostici, Mihai Kopány, Ioan Koldy şi Adam Fazakas107. Dar, la darea în stăpânire a târgului şi castelului Lugoj, către Andrei Barcsy, în primăvara lui 1602, "încă din prima zi mai sus pomenitei dări în stăpânire, nobilul diac Ştefan Lippai de Lugas, din amintitul Lugoj, notar al aceluiaşi târg Lugoj, în numele şi pentru înţelepţii şi chibzuiţii, prim jude, juzi-juraţi şi 106 107 Ibidem, p. 39; Ibidem, p. 236; 43 ceilalţi senatori şi tuturor locuitorilor aceluiaşi târg Lugoj, a ridicat cuvânt de împotrivire contra întregii puneri şi dări în stăpânire de mai sus pomenitul castel Lugoj. Atât timp şi până când acelaşi prim jude şi juzii-juraţi, dimpreună cu ceilalţi senatori şi locuitori ai sus amintitului târg Lugoj se vor adresa Luminăţiei Voastre, cu rugăminţi despre şi cu privire la o astfel de înscriere şi cât timp zisul domn Andrei Barcsy nu i-a păstrat pe aceştia ori nu consimte să-i păstreze chiar în viitor în libertăţile, înlesnirile de scutire şi îngăduinţele lor, care le-au fost date şi hărăzite de răposaţii principi ai Transilvaniei", Mihail Vaida şi Ştefan Micşa din Caransebeş cei care au făcut punerea în posesie, trebuiau să considere împotrivirea legală108. Un document din Grid din octombrie 1600 ne arată că cei din Banat aveau acest obicei al „împotrivirii”, căci, în acest document, ei sunt ameninţaţi, după înfrângerea domnului Mihai, de către „cancelarul Ştefan Csaky, împreună cu stările principatului Transilvaniei”: „…aleşilor şi nobililor domni castelani, comiţi juzi şi obştii nobililor din districtele Lugoj, Caransebeş şi Haţeg… i-am trimis în mijlocul vostru pe Andrei Barcsay şi Nicolae Bogathy, pentru a ne preda în mână, prin credinţă, toate vitele boierilor, românilor şi sîrbilor şi chiar ale altora ţinând de Mihai Vodă, pe care le vor găsi acolo, în mijlocul vostru. Dar, după cîte înţelegem, Domniile voastre aţi fost neascultători faţă de aceasta, n-aţi voit să predaţi nimic din asemenea vite, ci le-aţi reţinut la voi, ceea ce nu s-ar fi cuvenit să faceţi… De aceea… poruncim… să nu vă amestecaţi de loc la astfel de vite, ci sunteţi datori să le predaţi necondiţionat pe toate şi să le daţi în mâna domnului Andrei Barcsay…”109. Tot din octombrie 1600, avem un document deosebit provenit din Lugoj: testamentul Mariei Găman din Caransebeş. Testamentul e făcut "în faţa cucernicelor cinstite persoane, anume Ştefan Somogyi, prim 108 109 Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene, p. 125; Ibidem, p. 121; 44 jude al Lugojului, Ioan Murar, Matia Hagia, Ioan Bujorcan juzi - juraţi, diacul Ştefan Lippay, notar jurat, Paul Kovacshazi, predicator al Lugojului…" despre care documentele vor aminti şi în anii următori110. Asasinarea lui Mihai Viteazul (9 august 1601) şi înlăturarea lui Sigismund Bathory (1608) n-a asigurat stăpânirea habsburgică în Transilvania. Nobilimea ardeleană sub conducerea lui Moise Szekely încearcă să reziste imperialilor, dar a fost înfrântă la 2 iulie 1602 lângă Teiuş. Fugit la Timişoara, Szekely, se întoarce cu armate turceşti şi ocupă ţara în primăvara anului 1603. Pentru puţin timp însă, căci e înfrânt de Radu Şerban, imperialii putând pătrunde din nou în Transilvania111. Lugojul şi lugojenii se află la mijloc în aceste evenimente între otomani, habsburgi, nobili, transilvani. În vara anului 1602 Bektaş, beilerbeiul de Timişoara, cu ajutorul trupelor anatoliene, porneşte pe Valea Mureşului împotriva lui Basta. La 7 august 1602 turcii atacă Lugojul, jefuindu-l. În urma atacului turcesc, lugojenii (prin judele Petru Girig) îi cer lui Basta ajutorul, pentru a se putea apăra pe viitor, printr-o scrisoare prin care explică ce se întâmplase: "Ne-au luat prin surpindere şi au ajuns până la poarta cetăţii, au incendiat jumătate din oraş, ne-au luat animalele şi cerealele ne-au fost arse. Nu ne-am putut împotrivi … populaţia a plecat din oraş…Noi suntem devotaţi… împăratului… Vă rugăm să nu întârziaţi cu trimiterea ajutoarelor, altfel noi suntem pieriţi." Semnat "senatores opp. Lugas"112. Basta va trimite la Lugoj o trupă. Comandantul acestei trupe austriece a fost Petru Huszár. În anul 1603 Lugojul se află în mijlocul luptelor, trcând de partea lui Moise Secuiul care se împotriveşte imperialilor. 110 Ibidem, p. 119; Istoria Românilor, volumul III, Editura Academiei R. P. R., 1964, p. 145; 112 Istvan Iványi, op. cit., p. 47-48; 111 45 Acesta, plecat din Timişoara pentru a cuceri Ardealul, în aprilie 1603, ocupă Caransebeşul şi Lugojul. Episodul ocupării Lugojului e descris cu lux de amănunte de P. Drăgălina. Lugojul, descris de Szamoskozy în 1603 ca "oraş… legat de cetate, dar înconjurat doar de un val slab", "se împotriveşte lui Szekely113". Acesta, după ce cuceri Caransebeşul, plecă de aici, "îşi aşează tabăra lângă Găvojdia şi trimite de aici un fruntaş sebeşan George Giuracă şi pe Ştefan Somogyi la Lugoj, cerând predarea oraşului. Banul districtului Petru Huszar, un bătrân venerabil, s-a fost închis cu 10-12 tovarăşi în cetate şi era decis să apuce arma întru apărarea cetăţii. Zadarnică i-a fost şi încercarea să ia mercenari în sold, căci mulţimea înfricată de oastea lui Szekely îi cere să capituleze şi să predea cetatea. Când acesta refuză, cetăţenii asaltează cetatea şi prinzându-l pe P. Huszar îl duc în tabăra lui Szekely, care îl trimite paşei de Timişoara cu cererea de a-l graţia. Dar tătarii care îl însoţesc pe ardelean îl omoară pe banul prohabsburgic al Lugojului114. Dar lucrurile nu se liniştesc. În timp ce Szekely se afla în Ardeal, prefectul de Lipova, Duval Henrik, atacă Lugojul, executându-i pe cei care au fost legaţi, într-un fel de uciderea lui Huszar115. Oraşul însă nu trece de partea habsburgilor decât după uciderea lui Moise Szekely de către trupele lui Radu Şerban (iulie 1603), când aceste trupe (sau o parte a lor) intră, la 2 iulie 1603, în Lugoj, îl ocupă şi-l incendiază116. În această perioadă, pe fondul revenirii lui Basta în Ardeal, mulţi nobili iau calea pribegiei spre Banat, aşezânduse la Caransebeş şi Lugoj. Generalul austriac promite iertarea Gheorghe Sebeşteyen, Unele cetăţi ale Banatului şi desenele lui L. F. Marsigli; 114 Patricu Drăgălina, op. cit., p. 52; 115 Istvan Iványi, op. cit., p. 52; 116 I. D. Suciu, Unitatea poporului român. Contribuţii istorice bănăţene, Editura Facla, Timişoara, 1980, p. 43; 113 46 celor ce se întorc în Transilvania. Reîntoarcerea acasă a acestor nobili se va face la stăruinţele şi asigurările lui Ianoş Lugasi, căpitan de haiduci. Făgăduieli de iertare, în schimbul supunerii, primesc şi locuitorii din Lugoj şi Caransebeş, şi după o scrisoare din 20 septembrie 1603, în care erau asiguraţi de viaţa şi averile lor, se închină. Printr-o adresă din 7 noiembrie 1603, Basta îi numeşte pe Simion Lodi drept ban de Lugoj şi pe Paul Andrian, ban de Caransebeş117. Funcţia de ban de Caransebeş-Logoj reapare în scurt timp. Omul pus de generalul Basta (guvernator al Transilvaniei), ca ban suprem al zonei este, însă, mai mult „un călău decât un conducător”, astfel că, Gheorghe Gyraka (Giuraca) împreună cu concetăţenii săi din Caransebeş, Petru Tivdar şi Gerrhard Gazdag, au fost trimişi la Cluj să se plângă de aceste abuzuri generalului Basta, însă situaţia nu s-a schimbat. Întors la Caransebeş, Gheorghe Gyraka (Giuraca) va fi decapitat de Simon Lodi în toamna anului 1604118. Din 1604, avem unele ştiri care ne demonstrează importantul rol militar deţinut de Lugoj în epocă. Astfel o scrisoare din 13 iunie (1604), trimisă de către Ştefan, fiul lui Petru Cercel, care se afla la Timişoara alături paşă, lui Ioan Pribeag (Pribec) din Lugoj, îi cere acestuia să i se alăture şi să adune trupe cu scopul de a-l ajuta în întreprinderea de a ocupa tronul Ţării Româneşti. Din scrisoare reiese că misive cu acelaşi conţinut s-au trimis şi altor luptători lugojeni ca Luca Raş, Ilie Aga, Ioan Pârcălab. Luptătorii bănăţeni vor refuza propunerea lui Ştefan Cercel119. Acest refuz vine, probabil, şi din cauză că lugojenii sprijiniseră revolta lui Ştefan Bocskay din aprilie 1604, cu un sfârşit nefericit (motivul pentru care au sprijinit această răscoală poate fi dedus, din comportarea noilor conducători Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 96-100; Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 35; 119 I. D. Suciu, op. cit., p. 45; 117 118 47 habsburgi). Trupele şi oştenii din districtele Lugoj şi Caransebeş, se adună la Lugoj şi împreună cu tătarii şi se îndreaptă spre Făget cu scopul de a invada Transilvania. Aici sunt însă înfrânţi de imperiali120. Caransebeşul, Lugojul si alte fortificatii rămân însă în mâna lui Bocskay, imperialii temându-se că datorită lor vor pierde întreaga zonă. Bocskay ajunge principe al Ardealului în aprilie 1605. Una din măsurile sale, legată de Lugoj, este alungarea garnizoanei austriece de aici. Ca ban de Caransebeş-Lugoj este numit Pavel Keresztessi. Lugojul este din nou atacat, căci Hasan, paşa de Timişoara, îi mustră pe oştenii sârbi din Lipova care au atacat cetatea Lugojului, conturbând astfel liniştea ţinutului121. Dar Bocskay moare în decembrie 1606, fiind urmat pe tron de Sigismund Rakoczi, pentru doi ani, până în 1608, când principe devine Gabriel Báthory (1608-1613), cu aprobarea turcilor, şi promiţând, beilerbeiului Timişoarei, că va preda cetăţile bănăţene cucerite de antecesorii săi în timpul luptelor de la sfârşitul secolului al XVI-lea122. În 1607, Ioan Lugasy (Ştefan Trombitas alias Petroczy din Lugoj) e amintit ca fiind căpitanul suprem al Lipovei123. Dacă un lugojean deţine funcţii la Lipova, la Lugoj jude e în acest an Gherga Ştefan. În oraş există o stadă numită "Creştină" pe care locuiau familiile Tötle şi Vlad. Peste doi ani pe strada Banului din Lugoj îşi au casele Gárga Gáspár, Hegedus Miska, Samagy Istvan, Vajda Istvan şi Deesi Mihaly124; acest diac Mihail Dési din Lugoj (Michaëlem literatum Desi), se pare că a fost student la Wittemberg (lui i-a fost acordată o diplomă de Gabriel Bathory la 8 septembrie Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 109; Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, p.85; 122 Istvan Iványi, op. cit., p. 56; 123 Costin Feneşan, Câteva documente din timpul stăpânirii turceşti în Banat, "Tibiscus", IV, 1975, p. 185-199; 124 Istvan Iványi, op. cit., p. 16; 120 121 48 1608, act reconfirmat la Cluj, la 4 mai 1609, cînd i se acordă o scutire pentru o casă din Lugoj)125. Şi tot în 1609, Gabriel Bathory întăreşte şi lărgeşte privilegiile Lugojului recunoscute de regele Ladislau al V-lea şi de regina Isabella. Acest nou act cu privilegii vine ca rezultat al protestului pe care l-au ridicat reprezentanţii lugojenilor, înaintea Capitlului din Alba Iulia, "în numele membrilor sfatului şi al adunării nobililor şi al celorlalţi români şi cnezi din târgul şi districtul Lugoj", ca urmare a faptului că principele dăruise prin abuz lui Grigore Nemethy oraşul şi districtul lor. În consecinţă adunarea nobililor şi cnezilor bănăţeni i-au desemnat pe nobilii Ioan Lugosy, Mihai Dees alias Literati, Martin Băniaş şi George Radul care s-au dus la Alba Iulia şi au arătat principelui Bathory cele două documente referitoare larecunoaşterea privilegiilor româneşti din 1457, 1551, cerând transcrierea şi confirmarea lor. Principele a făcut întocmai, eliberând la 3 aprilie 1609 un document adresat "tuturor nobililor cnezilor români şi celorlalţi locuitori ai numitului nostru târg Lugoj şi sus-ziselor opt districte", după ce adunarea nobililor districtului Lugoj s-a îngrijit ca acest document (1551) să fie înfăţişat în 16 octombrie 1609, dietei Transilvaniei, care, în urma neapariţiei nici unui împotrivitor, l-a lăsat în vigoare şi ratificat. Aşadar, obştea nobililor români bănăţeni este la fel de puternică şi de activă în apărarea autonomiei sale şi acum, în secolul al XVIIlea. În fruntea sa, s-a situat de astă dată Lugojul; altădată acest rol era deţinut de Caransebeş126. Acum se menţionează pentru ultima dată nobilimea districtului Lugoj, în aprilie principele Gabriel Báthory reconfirmănd diploma regelui Ladislau al Vlea (1457) acordată districtelor bănăţene. V. V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1900, p. 127; 126 Ioan Aurel Pop, op. cit., p. 161; 125 49 Aceste măsuri, de reconfirmare a vechilor privilegii, sunt luate şi pentru că principele îşi pregătea „planul dacic” şi avea nevoie de linişte: „Principele a plecat din Bălgrad pe 6 decembrie(1610). Merge în Sibiu, cheamă acolo pe toţi domnii si căpitanii generali şi va fi acolo până când vine Gheorghe Racz de la Radu Vodă cu cererea de a da şi de a primi norod spre ajutor, după confederaţie, iar dacă Radul dă îndărăt, îşi trimite toate oştile contra Munteniei şi o pustieşte, purtându-l şi răzbunarea din vară. Ion Lugassy a venit cu 10.000 de către Lipova, Lugoj, Caransebeş, şi dinspre Poarta de Fier”. În ianuarie 1611 au loc primele acţiuni din „planul dacic” al transilvănenilor. Banul de Lugoj-Caransebeş Paul Keresztessi, îl alungă pe Radu Şerban din Muntenia, unde principele Gabriel Báthory se vrea el domn, dar nu primeşte confirmarea turcilor, şi îl numeşte pe Ştefan Bogdan domn al Moldovei127. Probabil la aceste acţiuni participă şi Ştefan Ştefan Somogyi alias Szöcs din Lugoj, căci la 13 noiembrie 1611, principele Gabriel Báthory, îi reconfirmă nobiltatea şi îi acordă blazon nobiliar lui (acelaşi Ştefan Somogy alias Szöcs din Lugoj s-a numărat printre cei trimişi la Lugoj, pentru a-l convinge pe comandantul trupelor austriece de acolo, Petru Huszár, să predea cetatea lui Moise Secuiul)128. Acest Cojocar (Cojocar = Suciu = Szöcs) ajuns oştean şi apoi nobil, personaj tipic pentru această zonă, devine din ce în ce mai important. Un document din 1613, aminteşte la Lugoj scaunul de judecată condus de „Ştefan Somogi de Lugoj, în numele şi ţinând locul domnului ban Paul Keresztessi, consilier al Înălţimii sale principele,…potrivit ordinului aceluiaşi domn ban, în absenţa aceluiaşi,… Domnia Sa domnul ban fiind reţinut pe lângă ilustra persoană a preamilostivului nostru stăpân”, „proces… între domnul Daniel Kun, prim jude al 127 128 Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, p. 89; Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 89; 50 Caransebeşului, în numele celorlalţi caransebeşeni, în calitate de pârâş şi domnul Ştefan Micşa, care a fost mai înainte primjude al Caransebeşului… în privinţa datoriei de o mie de florini faţă de măritul Alia Farkas de Korotna, pe care a câştigato de la caransebeşeni pe cale legiuită…”; după ce s-a constatat că în „protocoalele, registrele (oraşului) şi cu orice alte instrumente de drept” „nu s-a scris că s-a hotărât în alt fel împreună cu oraşul, anume ca banii să nu fie cheltuiţi pe altceva…ci cu acei bani să fie plătită datoria…”, după ce „…notarul-jurat al Caransebeşului, dimpreună cu şase juraţi şi şase juzi de acolo, au depus mărturie…că pârâtul a luat asupra sa chezăşiile… la ascultarea cărei mărturii, deşi l-am chemat şi l-am strigat pe pârât în trei rânduri …el totuşi nu s-a înfăţişat…” s-a dat sentinţa: „…domnii caransebeşeni să-l poată mulţumi pe domnul Alia Farkas din bunurile pârâtului,… oriunde s-ar afla aceste bunuri”129. Tot în acest an notarul jurat la Lugojului, Nicolae Ivul, aminteşte judecata târgului Lugoj cu Ştefan Micşa de Caransebeş, pentru o datorie veche de 1.000 florini pe care târgul o plătise, dar care nu a fost dată de intermediar celui cuvenit, iar principele Transilvaniei îi donează la 20 februarie 1613 lui George Bosy din Lugoj trei sate în comitatul Hunedoara130. În 1613, Gabriel Bethlen devine principe al Transilvaniei, cedând turcilor Lipova, Ineu, Arad. La împotrivirea celor din Lipova de a ceda cetatea şi a se muta la Lugoj şi Ilia, cum le cere Dieta în mai 1616, însuşi noul principe o cucereşte şi o predă. De acum turcii au calea deschisă spre Ardeal şi se puteau mişca "liber" în Banatul de Lugoj Caransebeş. Astfel dintr-o scrisoare din 13 februarie 1614, trimisă de Vizirul Mustafa Paşa, vecinului său Petru Bethlen, comisarul Caransebeşului şi Lugojului, aflăm că: "oştile vin acum din toate părţile şi sunt mulţi, fie de aci, fie 129 130 Idem, Documente medievale bănăţene (1440-1633), p. 137; Ibidem, p.138; Ioan Haţegan, op. cit., p. 90; 51 de colo… când oştile sunt aici şi nu ştie nimeni ce face şi va fi mare pagubă a sărăcimii"; o altă scrisoare, corespondenţă între aceleaşi personaje, din 1616, ne arată acelaşi lucru: "vitejii de aici şi subaşii din sate, fac celor de acolo (Banatul de Lugoj Caransebeş) multe pagube fără chip, că ar fi gonit nişte cornute aici"131. Dar asta nu e tot. În 27 mai 1613, dieta de la Cluj, desfiinţează districtele Lugoj şi Caransebeş132 care, la 1615, au devenit domenii ale fiscului, fiind administate direct de către principe133. În 1619 începe campania principelui transilvan Gabriel Bethlen împotriva împăratului german; la lupte participă şi trupe din Banatul de Lugoj-Caransebeş. Ban al Lugojului în ianuarie 1620 este, cum reiese dintro epistolă a paşei de Timişoara, Ibrahim, Paul Nagy. Aceasta ar fi pedepsit un preot catolic care a dat adăpost în casa sa preoţilor care cerşeau134. La 30 decembrie 1620, beilerbeiul Ibrahim îi scrie din nou lui Paul Nagy, banul Lugojului şi Caransebeşului despre jafurile făcute de trupele cantonate la Lugoj135. Despre ce trupe este vorba aflăm în 1626, când, un document destinat probabil curţii imperiale habsburgice, oferă date despre efectivele militare din mai multe cetăţi bănăţene (pentru unele cetăţi bănăţene sunt oferite două cifre); la Lugoj erau 600 călăreţi şi 700 pedeştrii sau 500 de călăreţi şi 500 pedeştri (faţă de Caransebeş unde erau doar 200). Alte documente ne spun că pentru a apăra ţinutul Lugojului şi Caransebeşului 1000 de pedestraşi şi 1100 călăreţi erau ţinuţi Costin Feneşan, Câteva documente din timpul stăpânirii turceşti în Banat; 132 Traian Simu, Organizarea politică a Banatului în Evul Mediu, Tipografia "Corvin" - Lugoj, 1941, p. 35; 133 Iuliu Vuia, Districtus Walachorum. Cercurile româneşti bănăţene, Institutul de arte grafice "Union", Timişoara, 1929, p. 30; 134 Ion Lotreanu, Monografia Banatului, Institutul de arte grafice "Ţara", Timişoara, 1944, p. 251; 135 Ioan Haţegan, op. cit., p.156; 131 52 de principele Bethlen la Lugoj şi Mehadia, dovedindu-se astfel importanţa militară a ţinutului şi cetăţii136. Printre ei şi conducându-i este Ioan Pribeg, comandantul călăreţilor din Lugoj, căruia principele Gabriel de Bethlen, la 22 iunie 1625, îi reconfirmă, printr-o diplomă, nobilitatea, şi o înnobilează pe soţia acestuia Sofia Vlad, din Caransebeş, şi pe copiii lor Ioan, Elisabeta şi Ecaterina, acordându-le blazon. Diploma, foarte „personalizată”, ne prezintă destinul unui bătrân om de arme din secolul al XVII-lea: „serviciile celor mai îndatoritoare ale nobilului Ioan Pribec din Lugoj,… pe care acesta le-a adus… mai întâi sacrei coroane a regatului Ungariei, atât în alte locuri cât mai cu seamă în cetăţile cele mai apropiate de stăpânirea turcească, iar apoi nouă şi acestei ţări a Transilvaniei, cu punerea în pericol a vieţii sale şi cu mare vărsare a sângelui său şi nu arare ori cu aruncarea în lanţuri şi ajungerea în robie, pentru mântuirea patriei de groaznicii duşmani ai numelui creştin, turcii”137. Pentru strângerea taxelor şi vămilor, din această regiune, care e proprietate a fiscului, la 25 septembrie 1627, „Gabriel, din mila lui Dumnezeu principe al Sfântului Imperiu German şi al Transilvaniei…am încredinţat slujba şi purtarea de grijă a tricesimei noastre de la Caransebeş, Lugoj şi Zăicani, viteazului nostru credincios Sigismund Fiat”…”i-am dat la mână instrucţiunile noastre date lui mai înainte dimpreună cu tariful de vamă (vectigalul)… (iar) dacă s-ar solicita ajutor pentru cei care vor fi găsiţi neascultători, fie că se vor sustrage să dea fiscului nostru, fie că se vor furişa cu oarecari vite… (şi) pentru prinderea lor… va cere această credinţă Domniilor voastre... săi fie cu ajutor şi sprijin... potrivit legii, sub steag. Iar cel care nu ar acţiona şi nu s-ar ridica la această treabă…alături de tricesimatorul nostru ori de subalternul său, de slujbaşul său cu socotelile ori slujitorii săi, pe acela nu-l va ocoli deci pedeapsa 136 137 Dragoş Lucian Ţigău, op. cit., p. 236; Ioan Haţegan, op. cit., p.104; Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon dinBanat, p. 93; 53 noastră…” (astfel dăm de ştire lui) „Paul Nagy, banului de Caransebeş şi Lugoj şi căpitan al puşcaşilor pedeştri de curte ai noştri, de asemenea aleşilor şi nobililor, vicebanului, vicecomitelui şi juzilor nobililor comitatului Severinului, la fel ca şi înţelepţilor şi chibzuiţilor juzi dimpreună cu ceilalţi juraţicetăţeni din Caransebeş, Lugoj şi Zăicani, de asemenea călătorilor, negustorilor, precum şi oricăror altor vînzători şi oameni de comerţ exercitându-şi adică negoţul…”138. Şi tot principele face danii şi scutiri de taxe. În 20 aprilie 1628 dăruieşte lui Lancza Gyórgy, notar de Lugoj, soţiei sale Cătălina Kereszto, fiilor Gheorghe şi Grigorie, o diplomă de înnobilare şi o casă în piaţa oraşului pentru care sunt scutite de orice taxă, (dania s-a făcut la cererea banului de CaransebeşLugoj, Pavel Nagy de Deva)139. În urma morţii lui Gabriel Bethlen (1630), reuşeşte să se impună ca principe al Ardealului Gheorghe Rakoczi I. În timpul domniei sale (1630-1648) puterea centală este consolidată şi autoritară. Cetatea Lugojului este refăcută, după ce în 1630 la dieta principatului Transilvaniei se hotărăşte strângerea unei dări de 80 de florini de poartă pentru refacerea cetăţilor Jdioara şi Lugoj140. Garnizoana cetăţii va fi întărită de principele Rakoczy în 1636, cu 600 de oameni înarmaţi, pentru a apărarea regiunii141. Din Alba-Iulia principele Gheorghe Rakoczi I, îi dăruieşte, pentru merite militare, în Lugoj, lui Ioan Kigso din Lugoj, soţiei sale Eufrosina Fora şi fiului Marcu Nagy, o diplomă nobiliară cu blazon şi o casă. O altă diplomă de înnobilare, din 2 iunie 1636, îi confirmă nobiltatea şi îi acordă blazon nobiliar lui Ioan Dragomir (Joanni Dragumer) din Lugoj (şi îi scuteşte de plata Idem, Documente medievale bănăţene (1440-1633), p. 153; Istvan Iványi, op. cit., p. 16; 140 Gheorghe Sebeştyen, op. cit., p. 45; Bodo Barna, (coordonator proiect), op. cit., p.85; 141 Istvan Iványi, op. cit., p. 59; 138 139 54 obligaţiilor pentru casa din Lugoj). Dar acestea sunt cazuri singulare. Datorită problemelor financiare cauzate de războaie şi inflaţie, în secolul al XVI-lea apare înobilarea fără condiţia de a stăpâni o proprietate imobiliară şi fără dania unei moşii, însoţită în schimb de acordarea blazonului nobiliar, ceea ceavea să ducă la apariţia unei noi categorii de nobili mici: armalişti (nobilii de blazon). Principele Gheorghe Rákóczi I, înnobilează şi îi acordă blazon nobiliar,”dar fără vreo pagubă sau pierdere vădită pentru fiscul nostru”: la 24 octombrie 1634, îl lui Nicolae Iancu din Lugoj; la 20 aprilie 1643, lui Ioan Raţ alias Dentei din Lugoj, precum şi fratelui său Gheorghe şi fiilor lor Mihai şi Petru (Joanni et Georgio Racz alias Denthej, Michaëli item ac petro similiter Racz); la 23 mai 1643, lui Sava Raţ alias Temesvári şi, prin intermediul său, soţiei Stana Raţ şi fiului Peia Raţ…„(ajuns la Lugoj) părăsind vatra cea mai dulce a patriei sale subjugate (Timişoara) de puterea neamului otoman cel mai crud…”; la 20 martie 1646, îl înnobilează pe Grigore Bruzor, locuitor din târgul Lugoj; la 8 august 1646, pe Ştefan Balassi, socotitor (retionista) din Lugoj şi pe ruda acestuia, Matei Balassi; la 8 aprilie 1647, pe diacului Ioan Thuri, prim castelan al cetăţii Lugoj şi prin pe soţia şi copiii săi ; la 28 septembrie 1647, pe Martin şi Ioan Pascotă din Lugoj (Martinus et Joannes Paszkota) „care se trag din neamul rascian (sârbi, ortodocşi?), răniţi de purtarea crudă şi cât de îngrozitoare a turcilor, s-au dus în garnizoana noastră din Lugoj”142. În 1644, ban în această regiune devine Acaţiu Barcsai. Anul următor, principele Gheorghe Rakoczy I “…atât pentru sporirea numărului oamenilor de arme, cât şi în a face cunoscute alte preastrălucite fapte… eforturile lăudabile şi Ibidem, p. 16; Ibolya Şipoş, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene, în „Analele Banatului” S.N. Arheologie-Istorie, XV, Muzeul Banatului, Timişoara, 2007, p. 255-267; Costin Feneşan, op. cit., p. 13, 100,105, 122, 126, 142,144, 148; 142 55 pline de bărbăţie a supuşilor lor… a alege şi rândui noi nobili şi oameni de arme…“ acordă o diplomă de înnobilare şi de blazon unui număr de 55 de oşteni călare conduşi de Radu Olos, dintre care unii „...părăsindu-şi vetrele părinteşti au trecut din stăpânirea turcească ( precum Gheorge Varga Temesvari) în târgul nostru unde şi-au stabilit locuinţa (oppidum nostrum Lugas transmigrantes, habitationes suas collocarint)…”143. Continua sporire a presiunii otomane la frontiera de sud-vest a Transivaniei şi participarea acestor ostaşi la bătăliile războiului de 30 de ani (căci principele va scrie soţiei sale la 22 februarie 1644 din Saraspatak, că se pregăteşte să adune armată pentru atacarea cetăţii Coşiţa din Slovacia, şi îi cerea „…să aibă grijă ca să trimită din vreme pedestraşi în Lugoj, Caransebeş şi Ineu”, iar diploma e acordată la 15 august 1645, din Rampersdorff) va face ca „Giucoane şi Giura Raţ, Ioan Borhici, Gheorghe Varga Temesvari, a unui alt Gheorghe Szocs, a lui Giura Baszmay, Românul Roman, Nicolae Deac, Florea Raţ, Mihail Bosneac, Petru Raţ, ale lui Nicoale şi Moise Palici, ale lui Radivoi şi Mihail Raţ, ale lui Iovan Raţ, a lui Petru Horvat, a lui Gheorghe şi Stoian Horvat, a lui Mihail Sebessi, ale unui alt Mihai Radovan, ale lui Preda Olah, Olah Iovan, Nicu Breazovan, Ioan Serb, Gheorghe Vaida, Matia Horvat, Giura Bosneac, ale unui Giura Dunay, ale lui Ilie Olaszi, Ioan Flora, Achim Petcu, Petru Horvat alias Bosneac, Martin Szocs, Paul, Grigore, Petru şi Gheorghe Molnar, Andrei Ivuţ alias Coştei, Martin Mihnea alias Coştei, Gruia Raţ, Giura Curea, Nicolae Ion, Ştefan Rada, Marcu Branicevici, Maxim Saradi, Sava Modosi alias Raţ, Bogdan Raţ, Iovan Sremet, Martin Mârzei, Nicolae Raţ şi Marcu Dentey, Radu Bânda, Marcu Pap alias Raţ” să fie trecuţi în rîndul nobililor. Temeiul mai profund al dărniciei principelui este dorinţa sa de constitui în cetatea Lugoj un corp de oaste de elită, care să apere ce mai rămăsese 143 Costin Feneşan, Documente medievale bănăţene (1440-1633), p. 186; 56 din Banat (neocupat de otomani). Conjunctura militară schimbătoare odată cu frământările din viaţa politică internă a Transilvaniei (venirea pe tron în 1648, a lui Gheorghe Rakoczi II, după moartea tatălui său), au amânat însă procedura legală de punere efectivă în drepturi a celor 55 oşteni înobilaţi, până în anul 1648, când va fi prezentată spre confirmare în faţa dietei de la Alba-Iulia.144 Acest act era completat de către noul principe, Gheorghe Rakoczi II, la 20 februarie 1649, cu o altă diplomă de înnobilare, ca recompensă pentru serviciile militare prestate de acelaşi Raudius Olasz şi o ceată de 44 de călăreţi în garnizoana de la Lugoj145. Dar preocuparea de a crea aici o elită cointeresată de apărarea zonei este constantă căci principele Gheorghe Rákóczi al II-lea, la 1 februarie 1649, îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar lui Mihail Raţ, păstrător al cheilor (claviger) cetăţii Lugoj, şi fiului acestuia Ştefan; la 29 martie 1650, îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar lui Dimitrie Mircea şi Gheorghe Nagy din Lugoj; la 26 iulie 1650, îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar lui Martin şi Ioan Sárga (Martini et Joannis Saarga) din Lugoj, precum şi tuturor fiilor acestora; la 7 martie 1652, îl înnobilează şi îi acordă blazon nobiliar lui Nicolae Lengyel alias Nagy din Lugoj; la 8 martie 1653, îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar lui Ioan Raţ din Lugoj şi fratelui acestuia după mamă. Toate aceste înnobilări se produc fără acordarea de scutiri finaciare146. Acaţiu Barciani, noul ban, tipăreşte pe cheltuială proprie, în 1648, la Alba Iulia un Catehism calvinesc, tradus în româneşte, pentru şcolile româneşti din Lugoj şi Caransebeş, de Ştefan Fogoraşi, predicator reformat în Lugoj147. Aceasta este 144 Ibidem, 183; Ibolya Şipoş, Contribuţii la istoricul nobilimii lugojene; 146 Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 148, 171, 177, 199, 201; 147 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 82; Iorga, Nicolae, op. cit., p. 172; 145 57 dovada faptului că reforma avea rădăcini adânci la Lugoj. Un raport din 1650, al misionarului Gavril Tomasevici, confirmă acest lucru, vorbind de lipsa de preoţilor catolici din Caransebeş, Lugoj şi alte localităţi148. Pentru a avea o imagine cât mai clară asupra situaţiei confesionale din Lugojul acelor timpuri, trebuie să menţionăm că aici exista şi o comunitate ortodoxă, căci un Tetraevangheliar (Braşov, 1630) este donat bisericii din Lugoj: ”să se ştie că pre această carte au dat Chiţău Ianăş 6 groşi bani gheaţă şi a dato în oraşul Lugoj… şi cine ar lua de la biserică să fie proclet”149. În 1654, la îndemnul lui Acaţiu Barcsay, Gheorghe Rakoczi II, printr-o scrisoare trimisă lugojenilor, atestă statutul de oraş liber al Lugojului. Se dispune ca toţi locuitorii din oraş ce ţin de clasa economilor (iobagilor) să fie liberi şi sub anumite condiţii să fie îndreptăţiţi să poarte arme, pentru a servi principelui drept călăreţi care să apere oraşul. Ei trebuiau să asculte de poruncile căpitanilor numiţi de ban. Procesele lugojenilor se judecau în faţa scaunului căpitanului, iar apelurile în faţa banului. Obligaţiile militare trec asupra urmaşilor; militarii erau eliberaţi de iobăgie. Privilegiile acestea având ca scop crearea unui corp de elită pentru excursiunile războinice ale principelui au fost întărite şi de dieta de la Cluj (1655) cu limitarea ca ele să fie valabile numai pentru lugojenii băştinaşi, exceptându-se iobagii ce se vor muta aici150. Dar vremurile se schimbaseră aşa de mult încât iobagii pot deveni, nu numai oameni liberi dar şi nobili. Principele Gheorghe Rákóczi al II-lea, la 24 februarie 1651, îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar lui Andrei, Ioan şi 148 I. D. Suciu; Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 107; 149 Bodo Barna (coordonator proiect), op. cit., p.85; 150 Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 138; 58 Nicolae din Lugoj, „ care au fost eliberaţi de sătpânul lor de pământ şi scoşi din jugul iobăgiei”151. Toate aceste măsuri, înobilarea unor ostaşi viteji, eliberarea iobagilor din zonă, sunt semnele puternicei presiuni otomane, asupra „acestei cetăţi de graniţă a Lugojului” şi a întregii regiuni bănăţene, neocupate încă de turci. În octombrie 1657 sosi porunca de mazilire a lui Gheorghe Ráckoczi al II-lea. Refuzând să se supună, atrage asupra sa mânia turcă. Astfel în 1658 începe o nouă răscoala antiotomană a celor trei Ţări Române. Marele vizir Köprülü Mehmet pătrunde şi devastează Ardealul în iunie 1658. Deşi, în lupta de la Ineu principele Gheorghe Rakoczi II la 28 iunie obţine o victorie asupra armatei otomane, intrarea în Transilvania, spre sfârşitul lui august, a tătarilor şi a oştilor moldovene şi muntene, readuse la ascultare, schimbă situaţia. Turcii, victorioşi, şi-au putut impune condiţiile printre care: alegerea unui nou principe, mărirea haraciului de la 15000 la 40000 de galbeni, plata despăgubirilor de război şi cedarea cetăţilor Lugoj şi Caransebeş. Acaţiu Barcsai (Acaţiu Bârcianu (Barcsay)), participant la negocierile din septembrie, cu Kenan, beilerbeiul de Buda, este numit principe al Ardealului, primind la 14 septembrie 1658, semnele puterii în schimbul condiţiilor impuse de otomani152. La 12 septembrie 1658, noul principe, silit, le va scrie comandanţilor din Lugoj şi Caransebeş să se supună de bună voie, făgăduinde-le că locuitorii nu vor fi vătămaţi în nici un fel. Se crede însă că Acaţiu Barcsai ar fi îndemnat în taină pe locuitori la rezistenţă. Dieta de la Sighişoara reunită la 12 octombrie 1658, a fost obligată să recunoască acest act 153. Dar lugojenii şi caransebeşenii nu se supun şi situaţia devine gravă, căci refugiat la Timişoara (după ce a fost alungat de pe Costin Feneşan, op. cit., p. 188; Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, p.123; 153 Cristina Feneşan Bulgariu, op. cit., p. 233-236; 151 152 59 tron), Acaţiu Barcsai cere din nou bănăţenilor să se închine turcilor (9 octombrie 1659). Abia când hoardele tătare se concentrează între Lugoj şi Caransebeş locuitorii se supun154. Nu toţi însă, cei nobili refugiindu-se în Transilvania, deoarece Acaţiu Barcsai îi asigurase că aici vor fi despăgubiţi (1658). În 1659 când aceşti refugiaţi cer ceea ce li s-a promis, ei sunt refuzaţi. Documentele Dieta ţinute la Sebeş (24 mai-25 iunie 1659) arată că nobililor caransebeşeni şi lugojeni li s-a asigurat un refugiu provizoriu la Turda155. Despre ei, o hotărâre a Dietei de la Sighişoara, din 5 iulie 1660 ne lasă să aflăm că "nobilii din Lugoj şi Caransebeş, care sunt în ţară, să dea atât cât dă un nobil fără moşie"156. Că situaţia acestor nobili este extrem de precară, în anii care au urmat, aflăm din articolul 19 al dietei din 1675 când s-a prevăzut ca ajutor scutirea nobililor refugiaţi din Lugoj şi Caransebeş de plata dării anuale de un taler157. Dacă şi-au pierdut moşiile nobilii din Lugoj şi Caransebeş încearcă să-şi menţină măcar statutul. În 1659 reprezentanţii lor, nobilii lugojeni Gheorghe Simion şi Ludovic Fiat i-au solicitat Capitului din Alba Iulia, în numele comunităţii, transcrierea în formă autentică a două documente: diploma regală din 29 august 1457 acordată de Ladislau al V-lea Postumul şi diploma de blazon acordată Lugojului de regina Isabella la 7 mai 1551158. Şi Roman Olah, refugiat în Ardeal, cere principelui Mihai Apafi I reconfirmarea diplomei din 1654 şi acordarea unor avantaje. La 15 iunie 1666 , principele a hotărât să le dăruiască ” nobililor din oraşul Lugoj, ai cărui locuitori şi oameni au fost alungaţi de la vetrele lor de vătămările şi silniciile neamului Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 143; Costin Feneşan, Diplome de înnobilare şi blazon din Banat, p. 2 ; 156 Istvan Iványi, op. cit., p. 64; 157 Costin Feneşan, op. cit., p. 32; 158 Ibidem, p. 29; 154 155 60 otoman” sesiile iobăgeşti întregi, dar pustii, aflate pe moşiile Sântimbru de Mureş şi Bărăbanţ din comitatul Alba de Jos, care aparţineau curiei princiare din Alba Iulia, cu respectarea a trei condiţii: interdicţia de a practica cârciumăritul între sărbătoarea Sfântului Gheorghe şi Sfântului Mihail; prestarea obligaţiilor anuale către fiscul princiar, cu excepţia conducătorului comunităţii şi a patru juraţi; cultivarea pământurilor în beneficiul Curiei princiare. După trecerea Transilvaniei în administrarea Casei de Habsburg, împăratul Leopold I a reconfirmat această diplomă, „nobilium aulum Lugosiensium” (18 iulie 1702)159. Doar vechile drepturi din Banat nu sunt recunoscute. Desigur unii lugojeni reuşesc să se descurce şi în noul context. Astfel principele Mihai Apafi I îi înnobilează şi le acordă blazon nobiliar, la 21 aprilie 1664, lui Grigore Lugasi din Lugoj şi fiului său Petru160. Documentele şi puţinele ştiri care ne-au rămas din această perioadă ne fac să ne întrebăm în ce condiţii au fost cedate Lugojul şi Caransebeşul otomanilor sau dacă nu au existat condiţii, cât le-a luat otomanilor să îşi impună autoritatea efectivă asupra zonei. Istoricii experţi în istoria acestei perioade, precum Costin Feneşan şi Ioan Haţegan, vorbesc chiar de existenţa unui condominion fiscal osmanotransilvănean în zona Banatului sau de problema condominionului, plata dublă către otomani şi vechii nobili161. Care sunt piesele în acest „dosar”? Dieta de la Sebeş (1659) în articolul 27, răspunzând lui Jósika Gabriel, care se plângea că nu-şi mai putea întreţine din resurse proprii moşia Jdioara şi mai are a plătit lefurile garnizoanei din cetatea de acolo, stabilea ca, din ocnele ardelene de sare, să fie trimişi ca ajutor financiar câte 2000 de bolovani de sare pe an. Măsura urma să 159 Ibidem, p. 32; Ibidem, p. 201; 161 Ibidem, p. 30; Ioan Haţegan, op. cit., p. 233; 160 61 fie revocată după ce principele i-ar fi putut dona lui Jósika o moşie în schimbul Jdioarei162. În 1668, în urma intervenţiei beiului de Caransebeş şi a agalei de Lugoj, Mihai Apafi I i-a cerut lui Dominic Bethlen de Ictar să-i restitue banii unui tânăr din Lugoj, luaţi ca obligaţie iobăgească, deoarece tatăl său fusese înobilat încă de principele Gheorghe Rákóczi I, printr-o diplomă cu blazon: ”Fiind trimis la noi un om cu scrisoarea beiului de Caransebeş, împreună cu fiul omului din Lugoj, faţă de care Măria Ta ai pretenţii iobăgeşti, ne-a scris beiul, dimpreună cu agalele din Lugoj şi ne-a dovedit că a fost un om care a trăit cu libertate nobiliară, că şi-a slujit această patrie cu sabia şi că, fiind înnobilat de bătrânul principe Gheorghe Rákóczy, de fericită aminte, ar avea scrisoare de blazon, aşa că ne-a rugat să-i dăm drumul şi să respingem cererea pentru daune… primind această poruncă a noastră, să-i restitui în întregime banii luaţi amintitului fiu al omului din Lugoj, deoarece a plătit pretenţia iobăgească a Domniei Tale, astfel ca din această pricină să nu urmeze supărări de bună vecinătate. I-am scris şi domnului Kapi cu privire la eliberarea acestui om”163. Probabil că datorită acestei duble autorităţi fiscale, în 1670, Husein paşa, beilerbegul de Ineu, îi scrie principelui Transilvaniei despre faptul că locuitorii din Făget sunt obligaţi la dare doar către sultan şi nu şi către nobilii de odinioară164. Astfel dispare vechea nobilime bănăţeană (aşa cum spune şi J.J.Ehrler, vorbind despre situaţia de la începutul secolului al XVIII-lea:”deoarece Banatul a fost considerat un bun nou-dobândit, el nu a fost reîncorporat regatului Ungariei, iar fiindcă în ţară nu se găseau nici oraşe şi nici nobili stăpânind moşii care să le fie donate…”). Turcii ocupând aceste teritorii le vor transforma în sangeacuri. Prin pacea de Costin Feneşan, op. cit., p. 32; Ibidem, p. 30; 164 Ioan Haţegan, op. cit., p. 233. 162 163 62 la Vasvar (1664) şi împăratul Austriei, Leopold I a fost de acord cu această cedare a Lugojului către otomani. Începe epoca otomană care încearcă să pună piedică timpului şi opreşte transformările care au avut loc în Banatul de Caransebeş-Lugoj în secolul al XVII-lea. 63 Rolul meseriașilor și negustorilor în dezvoltarea economică a Lugojului în secolele XVII – XVIII Prof. Ibolya Șipoș Poziționată la granița cu Regatul Ungariei, Transilvania, Țara Românească și lumea islamică, Banatul de la sud de Mureș a reprezentat în decursul secolelor XVII - XVIII o provincie de frontieră, o zonă de contacte și întâlniri între diferite etnii, culturi și mentalități datorită diverselor populații stabilite în teritoriu de-a lungul vremii. În ciuda numeroaselor conflicte militare viața economică a provinciei bănățene a fost influențată de schimburile comerciale de tranzit între statele balcanice și cele central europene, precum și de măsurile legistlative în domeniu luate de principatul Transilvaniei în perioada premodernă iar după 1718 de către Casa de Austria. Menționat în documente ca târg și oraș, dezvoltarea economică a urbei lugojene nu se putea realiza fără existența unor pături sociale angrenate în producerea economiei de schimb, dezvoltarea pieței interne și vânzarea produselor în alte regiuni. Acest lucru s-a datorat prezenței micilor meseriași și negustori interesați în lărgirea pieței interne iar după 1718, când Banatul este administrat de Curtea vieneză, prin apariția unor personalități locale interesate să investească și să modernizeze orașul Lugoj. Din acest motiv am considerat necesar să facem cunoscute acele categorii sociale implicate în crearea produselor și vânzarea bunurilor în alte țări. 64 1. Meseriașii lugojeni Primii meseriași sunt amintiți în Lugoj la sfârșitul secolului al XVI - lea, ca angajați ai cetății contra unei sume de bani. Indicațiile principelui Cristofor Báthory adresate banului de Caransebeș - Lugoj erau clare în această privință: „Ispravnicii să nu efectueze lucrări cu tăbăcari, croitori sau alţi meşteşugari şi nici cu văduve spălări, tors, prelucrarea cânepii fără să îi plătească. Doi tăbăcari şi doi pantofari vor lucra pentru cetate, cu scutiri de orice dări, servicii şi alte obligaţii”1. Într-un oraș cu o intensă activitate comercială, meseriile au devenit tot mai diverse. La 5 mai 1593 a fost amintit Stoica croitorul2, la 15 noiembrie 1611 Ștefan Somogyi alias Szöcs3 iar în 1625 au case la Lugoj fierarul Toma Faur și croitorul Petru Szábo4. Afirmația lui Celebi că aici era vestită cerga albă, pare să confirme ipoteza că însuși Mihai Viteazul și-ar fi îmbrăcat 100 de oșteni cu cojoace de la Lugoj5. În secolul al XVIII-lea primii meseriași au fost aduși la Lugoj ca mână de lucru necesară pentru construirea cazărmii militare și a magaziei erariale6. Majoritatea dintre ei au fost dulgheri, zidari, fierari și morari. Meseriașii au început la 2 octombrie 1719 construirea unei mori pe malul râului Timiș. Construcția nu a putut fi terminată din cauza autorităților din 1 Az Erdélyi fejedelmek királyi könyvek I (1569-1602)/Báthory Zsigmond királyi könyvei 1582 - 1602 (Cărțile regale ale principilor ardeleni/Cărțile regale ale principelui Sigismund Bathory 1582 - 1602), Editura Tamas Fejér, Etelka Rácz, Anikó Szász, în Erdélyi Történelmi Adatok, Cluj, tom. VII. 3, 2005, nr. 99, p. 61 – 62. 2 Costin Feneșan, Diplome de înnobilare și blazon din Banat, Timișoara, Editura de Vest, 2007, p. 67. 3 Ibidem, p. 89 – 90. 4 Ibidem, p. 93 – 95. 5 Vasile V. Muntean, Contribuții la istoria Banatului, Timișoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1980, p. 115. 6 Ştefan Manciulea, Elemente etnice străine aşezate în Banat între anii 1000-1870, în Banatul de altădată. Studiu istoric, vol. I, Timişoara, 1944, p. 352. 65 Timișoara care cereau oficialilor districtului Lugoj să trimită meșterii la regimentul de origine7. După 1723, numărul meșteșugarilor veniți la Lugoj a fost în creștere, ei primind diferite facilități fiscale, pământ și loc de casă pentru stabilirea în Lugojul German. În cursul anilor 1719 - 1720 autoritățile locale adresau cereri Administrației Banatului pentru stabilirea la Lugoj a meșterilor care să termine edificiul morii. Procurarea mâinii de lucru și a materialelor de construcție a fost un obstacol greu de trecut pentru oficiul districtului din Lugoj. În octombrie 1719 meșterii nu aveau cărămizi8, iar la 1720 var necesar terminării construcției9. În iunie 1722 moara era aproape gata. Primul meșter morar a fost Jakob Pletk angajat ca militar în armata austriacă. Cererea morarului de a renunța la armată și de stabilire la Lugoj a fost respinsă de autorități la 29 august 172210. Moara, cea mai cunoscută în zonă a fost denumită de localnici „moara imperială“ sau „moara Elisabeta“. Datorită necesităților populației locale în anul 1776 numărul morilor de apă având în folosință 23 iugăre de pământ a crescut la șase11. Practicarea meseriilor se făcea cu acordul oficiului districtual Lugoj - Făget, unde exista o evidență a tuturor meseriașilor12. Documentele amintesc după 1730 apariția meseriașilor frânghieri, cizmari, berari, pielari și tâmplari. La 27 iunie 1730 a fost înregistrat la Lugoj primul căldăraș cu numele Iovan. El 7 Baróti Lajos, Adattár délmagyarország XVIII. századi történetéhez (Culegere de documente pentru istoria Ungariei de sud în secolul XVIII), vol. II, p. 127. 8 Ibidem, vol. II, p. 122. 9 Ibidem, vol. II, p. 122 – 123. 10 Ibidem, vol. II, p. 127. 11 Emeric Lay, Începutul dezvoltării industriei în Lugoj, în Tibiscus, tom. V, 1978, p. 277. 12 Adatok a volt lugos-facseti kerület történetéhez (Date referitoare la istoria fostului district Lugoj - Făget), în Krassó - Szörenyi Lapok (Lugoj), an. XXV,1903, nr. 46, 15 noiembrie, p. 2. 66 avea față de erar o datorie de 52 de fl., dar în urma cererii, oficiul districtual punea în discuție acordarea de noi credite13. Peste un deceniu numărul meseriașilor căldărași depășea necesitățile celor două comune, pentru că oficiul districtual întreba la 26 aprilie 1741 Administrația, ce atitudine să aibă față de căldărașii ambulanți14. Din rațiuni economice, meseria de căldăraș era la mare căutare atât în rândul populației, cât și al autorităților locale. La 5 martie 1742 căldărașii lugojeni se obligau să prelucreze 30 chintale plăci de aramă15. Noi căldărași se stabileau la Lugoj în 29 octombrie 1749, probabil din cauza cererilor de pe pe piața locală16. Nu erau tolerați toți meseriașii căldărași. Fiecare caz sau cerere de așezare în cele două comune era analizată cu atenție. La 1 noiembrie 1752 calfa de ceaprazar Paul Legrad nu a putut să se stabilească ca meșter la Lugoj, pe motiv că era de confesiune ortodoxă și nu catolică17 Asemenea discriminări, pe motive confesionale și etnice, au fost des întâlnite în rândul meseriașilor lugojeni. La 5 septembrie 1748, la moartea măcelarului Johann Durschek, Administrația a permis, ca doar locuitorii de etnie germană au dreptul să cumpere proprietatea celui decedat18. Pe lângă fabricarea pălincăriei, meseriașii lugojeni au urmărit să se ocupe și cu fabricarea berii. În 1748 s-a încercat deschiderea la Lugoj a unei fabrici de bere în casa Elisabetei Schleglin, dar edificiul fiind slab proiectul a fost abandonat19. O nouă încercare de înființare a berăriei are loc în 175220. 13 Baróti Lajos, op. cit. vol. II, p. 140. Ibidem, vol. II, p. 148. 15 Ibidem, vol. II, p. 149. 16 Ibidem, vol. II, p. 157. 17 Ibidem, vol. II, p. 163. 18 Ibidem, vol. II, p. 154 -155. 19 Ibidem, vol. II, p. 148. 20 Boros János, A lugos-facseti kerület (1717-1753) (Districtul Lugoj Făget) (1717 - 1753), în Krassó - Szőrényi Lapok (Lugoj), an. XXV, 1903, nr. 34, 23 august, p. 2; Baróti Lajos, op.cit., vol. II, p. 161. 14 67 Strădaniile antreprenorului Martin Reidinger au fost mai norocoase, pentru că primea la 12 iulie 1752 o scutire de impozit pe timp de doi ani de zile21. Berăria nu a avut o soartă mai lungă, la 1773 erariul căutând oameni interesați pentru arendarea berăriei, iar la puțin timp o scotea la vânzare22. După încorporarea Banatului la Ungaria documentele administrației oferă mai multe date asupra comerțului și meseriilor practicate de lugojeni. Se cer aprobări pentru deschiderea de prăvălii, ținerea de târguri, desfășurarea de schimburi comerciale cu alte orașe. La 9 iulie 1780 Consiliul Locumtenențial cerea autorităților din Lugoj informații despre starea economică a comitatului Caraș23. Răspunsul oficialităților comitatense întregește o realitate a strategiei economice dusă de imperiul austriac în provincia anexată, de greutățile implementării politicii mercantiliste care să depășească nevoile populației din zonă. Comitatul notifica autorităților centrale că o industrie manufacturieră sub forma „fabricilor“ la Lugoj și împrejurimi nu există, dar sunt „însă în Lugoj, dară mai cu seamă la Caransebeș locuitori, care sau înșiși, sau muierile lor din lână confecționată cu propria lor economie, fac procovețe sau materii de îmbrăcăminte și în cantitate însemnată le vând în Transilvania și Ungaria“24. În 1780 meseriașii și negustorii din Lugoj și Caransebeș au încheiat o înțelegere cu privire la un schimb comercial cu ocazia târgurilor săptămânale desfășurate în cele două 21 Baróti Lajos, op. cit. vol. II, p. 161. Emeric Lay, op. cit., p. 278. 23 Congregația Particulară a comitatului Caraș din 3 septembrie 1780, cf. Ioan Boroș, Repertoriul istoric despre oraşul Lugoj şi districtul, respective vechiul judeţ al Caraşului din anul 1332 - 1851, manuscris, lucrare netipărită, colecţia Muzeului de Istorie Lugoj (în continuare Repertoriul istoric...), p. 116. 24 Ibidem. 22 68 localități. Acordul părților a durat mai puțin de un an, fiind anulată de hotărârea Comisiei de Încorporare din 14 iunie 178125. Comercianții nu s-au împacat cu hotărărea Comisiei și au hotărât să se adreseze forurilor superioare. Locotenența cezaro crăiască la 14 ianuarie 1782 retrimitea petiția comitatului ca să analizeze plângerea. Congregația Generală din 22 mai 1782 ținând seama la „binele de obște“, dar și la numărul mare al meseriașilor din Lugoj și Caransebeș care pot mai ușor să desfășoare un comerț fără restricții, aproba cererea. Tot cu această ocazie, Lugojul Român și Lugojul German au primit dreptul de a încasa „în mod perenal dreptul de vamă și de tîrg“ în folosul ambelor comune, existând posibilitatea de atragere a veniturilor noi la bugetul local, sumele încasate urmând să fie folosite pentru modernizarea celor două localități26. Dacă înțelegerea încheiată avantaja meseriașii din Lugoj și Caransebeș, era în detrimentul comercianților din alte localități și excludea pe cei care nu faceau un comerț corect și apelau la practici ilegale. Săpunarul Vacza Alexovici din Ciacova nu a putut să-și vândă marfa la târgul săptămânal din Lugoj, pe motiv că meseriașii din Lugoj nu au putut să facă comerț la Timișoara27. De prevederile acordului nu au beneficiat negustorii evrei din Lugoj, pe motiv că comercializau produse ce conțineau otravă28. Înțelegerea meseriașilor din Lugoj și Caransebeș nu a durat mult. În 1783 congregația comitatului Caraș a luat din nou în discuție ruperea acordului comercial, pe motiv că Ioan Boroş, Repertoriul istoric..., p. 120. Congregația Generală a Comitatului Caraș din 22 mai 1782 nr. 210, cf. Ioan Boroș, Repertoriul istoric..., p. 122. 27 Ibidem. 28 Congregația Generală a Comitatului Caraș din 27 octombrie 1783, nr. 585, cf. Ioan Boroș, Repertoriul istoric..., p. 124. 25 26 69 târgul din Caransebeș este deschis numai pentru aprovizionarea propriilor locuitori cu diverse produse alimentare și zarzavaturi29. În fața hotărârii radicale care leza direct comerțul lugojean, meseriașii locali au aplicat reciprocitatea, interzicând celor din Caransebeș să mai vină aici cu marfa30. Restricțiile impuse de ambele părți au cunoscut și după anul 1783 excepții permisive, dar atunci când anumite produse sau meserii nu existau la Lugoj. Olarii Ștefan Svagel și Francisc Abraschis din Făget au putut în 1783 să-și vândă marfa, pe motiv că „olari formali nu sunt“31. Nu același noroc l-au avut măcelarii lugojeni Bagin Român, Martin și Nicolau Iovănescu, rămași cu pieile crude nevândute la târgul din Caransebeș32. Perioadele permisive de a vinde mărfuri și în alte părți ale Banatului au alterat cu cele prohibitive, în funcție de necesități și interesul local. Concurența era acerbă între localitățile învecinate, fiecare comună încercând să protejeze proprii meseriași prin înlăturarea concurenței și impunerea de taxe suplimentare pentru străini. În anul 1785 lugojenii puteau să vândă propriile produse în provinciile Casei de Austria în schimbul plății taxei de târg așa cum menționa scrisoarea Consiliului Locumtenețial Ungar din 5 septembrie 1785 adresată comitatului Caraș33. Produsele meseriașilor lugojeni făceau față cu greu concurenței străine și nu erau căutate la târgurile altor localități. Simțindu-se izolați, meseriașii lugojeni cer autorităților comitatense întâietate în vânzarea produselor, reducerea taxelor pe motiv că ei susțin bugetul local și 29 Ibidem. Ibidem. 31 Ioan Boroş, Repertoriul istoric..., p. 126. 32 Ibidem. 33 Congregația Particulară comitatensă din 27 noiembrie 1785, nr 32, cf. Ioan Boroș, Repertoriul istoric..., p. 162. 30 70 îndeplinesc sarcinile publice. La 20 octombrie 1790 comercianții lugojeni cer autorităților din Caraș să interzică meseriașilor din Timișoara să vândă produse en gros la târgul local. Ei susțin că cererile lor sunt îndreptățite din moment ce ei nu pot să-și facă propria vânzare la târgul din Caransebeș sau în oricare zonă apropiată34. Concurența străină, abundența mărfurilor venite din partea străinilor îi fac pe lugojeni să ceară eliminarea pe cale administativă a comerciaților din alte localități. Protecție locală cer măcelarii, săpunarii și croitorii lugojeni. Măsurile se refereau la existența unui statut diferențiat între meseriașii localnici și străini, taxe distincte și avantaje în comercializarea mărfurilor. Numai măcelarii arendași din alte localități au primit permis de muncă, iar săpunarii lugojeni au putut să comercializeze seul la un preț scăzut, șase florini maja. Abia după ce nevoile locale au fost acoperite, s-a permis străinilor să vândă acest produs la târgul din Lugoj. Cei care nu respectau regulile pieței locale erau pedepsiți cu confiscarea mărfii, iar denunțătorul primea o treime din prețul de vânzare35. Vânzarea mărfurilor la un preț mai ridicat în dauna celor similare aparținînd meseriașilor străini și acoperirea tuturor cheltuielilor de cost, făcea parte din politica protecționistă cerută de comerciații lugojeni. În aceeași ședință comitatensă croitorii lugojeni Arsenie Vasilovici și Iovan Teodorovici în urma comenzilor primite de la autoritățile locale, cereau majorarea sumei pentru confecționarea uniformei de panduri, pe motiv că au adus calfe de la Bratislava. Concurența dintre meseriașii localnici și străini, obținerea profiturilor și evitarea pierderilor faceau pe lugojeni să ceară aplicarea prețurilor de pe alte piețe. Măcelarii Nicolae Olariu și Ioan Cozac solicitau Congregația Generală și Particulară comitatensă din 20 octombrie 1790, nr 69, cf. Ioan Boroș, Repertoriul istoric..., p. 201. 35 Ibidem. 34 71 majorarea prețului la carnea de vită și de porc la 6 cruceri, pe motiv că aceleași sume se practică și la Timișoara36. Încercarea de a elimina concurența locală sau străină, determinau pe unii producători să recurgă la abuzuri de tot felul. Adoptarea de practici abuzive sau ilegale, vânzarea cărnii stricate, înșelarea la cântar, nerespectarea prevederilor de reglementare a prețurilor, sunt practici des întâlnite pe piața lugojeană37. Excese au săvârșit și brutarii lugojeni când intră în conflict cu morarii și vând pâinea la un preț mai ridicat. Abuzurile repetate ale comercianților au dus la măsuri extreme din partea autorităților, aplicarea de amenzi și confiscarea mărfii. În ședința Congregației Generale din 30 mai 1791 morarii sunt somați să facă făină bună, iar brutarii să respecte prețurile limitate. În caz contrar, se vor aplica pedepse corporale38. Hotărârile forurilor superioare au determinat apariția protestelor și găsirea soluților de monopol comercial. Primele proteste aparțin frângherilor și săpunarilor. Ultimii au cerut ridicarea prețului la seul de oaie cu un crucer, pe motiv că marfa nu există la Lugoj și este procurată din comitatele vecine, la un preț mai ridicat39. Cereri similare fac argăsitorii, croitorii, brutarii, funierii, care propun aplicarea prețurilor practicate în comitatele vecine. Afacerile comerciale ale evreilor lugojeni au stârnit invidia comercianților români. În cursul anului 1790 evreul Aron Deutsch din Lugoj cumpăra din Debrețin piei de 247 fl, 36 Ibidem. Congregația Particulară din 27 aprilie 1791 nr 272 și Congregația Generală din 7 mai 1791, cf. Ioan Boroș, Repertoriul istoric..., p. 205. 38 Congregația Generală din 30 mai 1791 nr 454, cf. Ioan Boroș, Repertoriul istoric..., p. 206. 39 Ioan Boroș, Repertoriul istoric..., p. 219. 37 72 cu intenția de a vinde marfa la un preț mai ridicat. A fost împiedicat să pună în aplicare planul din cauza plîngerilor formulate de un croitor german, pe motiv că „pieile sunt rele și nefolosibile“. În urma unui proces, pieile au fost confiscate și numai după ce cizmarii din Lugoj au constatat că pieile sunt bune, evreul Deutsch a putut să-și recupereze marfa40. Răzvrătirile repetate ale comercianților lugojeni au obligat comitatul Caraș să aplice amenzi neguțătorilor și meseriașilor prima în valoare de 40 de fl, iar „a doua oară (o pedeapsă-n.n.) cu 24 bețe“. Avertismentele comitatului au fost puse în practică. Congregația Particulară din 18 aprile 1793 consemna arestarea pielarului Francisc Walter, sechestrarea mărfii și vânzarea la un preț limitat, provocând pielarului o pagubă de mii de florini pentru nerespectarea măsurilor de comercializare a produselor41. Desfășurarea unui comerț civilizat, evitarea abuzurilor din partea comercianților, determină apariția în cadrul comitatului a unor măsuri referitoare la „limitarea“ sau „fixarea“ prețurilor maximale la produsele agricole. În decursul secolului al XVIII-lea au existat numeroase dispoziții privitoare la prețurile minimale, fără indicarea sumelor fixate, fie precizarea prețului între anumite sume determinate. Până la încorpoarea Banatului la Ungaria în 1779, prețurile au fost stabilite de Administrația provincială și de oficiul districtual Lugoj -Făget, fiind atent monitorizate de administratorii celor două districte, iar după această dată de oficialitățile comitatului Caraș. Dorința de a vinde cât mai multă marfă, creșterea consumului, stabilirea de prețuri unitare în cele două comune lugojene, chiar în anul unificării administrative, obliga Congregația Generală și Particulară comitatensă din 20 octombrie 1790, cf. Ioan Boroș, Repertoriul istoric..., p. 201v. 41 Congregația Generală din 18 aprilie 1793 nr. 887, cf. Ioan Boroș, Repertoriul istoric..., p. 224. 40 73 comitatul să egalizeze chiar din 1793 prețurile de vânzare la unele produse alimentare. În Congregația Generală din 24 aprilie 1793 s-a dispus comercializarea produselor fără depășirea următoarelor prețuri: „carne de vită 3 cr., de vițel 4 ½ cr., de porc 3 ½ cr., carne afumată 5 cr., clisă proaspătă 5 cr., afumată sau uscată 6 cr., carne de berbec 2 ½ cr., de miel 3 cr., sare măcinată 3 cr., în buș (bolovan-n.n.) 2½ cr., franzela din făina cea mai fină, în greutate de 10 loți cr., din făina de franzelă, în greutate de 8 loți, ½ cr.“42. Pe parcursul aceluiași an 1793 au fost stabilite prețuri maximale la produsele confecționate și comercializate de meseriașii locali la târgul din Lugoj43. Analizarea prețurilor Congregația generală din 24 aprilie 1793 nr. 425, cf. Ioan Boroș, Repertoriul istoric..., p. 226. 43 Boros János, (nesemnat) A hajdani maximális árszabás (Vechiul tarif maximal),în Krassó - Szörényi Lapok , (Lugoj), an. XXXVIII, 1916, nr. 66, 17 august, p. 3.Articolul nesemnat aparține lui Ioan Boroș, aceleași prețuri fiind consemnate și în Repertoriul istoric. Prețurile la materie primă și încălțăminte au fost:1. Pielea brută: a) o pereche de piele brută de bou: 12 fl. b) o pereche de piele brută de vacă 8 fl. c) o pereche de piele brută de vițel, berbec ori de vacă 1 fl. 30 cr., d) o pereche de piele brută de oaie 1 fl., 2) o pereche de opinci în funcție de mărime între 15-18 cr. 2) Piele prelucrată: a) o pereche de piele prelucrată de calitate foarte bună 20 fl., b) o pereche de piele de vacă lucrată negru 14 fl. c) o pereche de piele de vițel sau capră 3 fl. d) pregătirea unei piei de bou 8 fl, e) pregătirea unei piei de vițel 1 fl. 20 cr. 3) Piele tăbăcită sau piele de cordovan: a) o pereche de piele neagră cordovan 3 fl. b) o pereche de pielă roșie 2 fl. 30 cr. c) o pereche de piele pentru cizme 1 fl. 42 cr. d) o pereche de piele pentru căptușeală 1 fl. 6 cr.4) Cizmari –existau 29 de prețuri pentru confecționarea cizmelor, cele mai importante erau: a) o pereche de cizme bărbătești din piede de cordova steklir cusută cu mătasă 3 fl. 30 cr. b) o pereche de cizme de piele cordovan pentru băieți de 12 ani 1 fl. 45 cr. c) ) o pereche de cizme de piele cordovan pentru băieți de 6 ani 1 fl. 24 cr. d) ) o pereche de cizme de piele cordovan pentru băieți de 4 ani 1 fl. e) o pereche de pantofi topănei 1 fl. 30 cr. f ) o pereche de pantofi topănei de culoare neagră 2 fl. 30 cr. g) o pereche de cizme pentru femei roșii din piele de cordovan 2 fl. 30 cr., h) o pereche de cizme bărbăteștești prelucrată din piele de vacă 2 fl 30 cr. i) o pereche de cizme pentru femei 42 74 indica puterea de cumpărare a lugojenilor, diversitatea mărfurilor puse în vânzare, calitatea, dar și concurența meseriașilor de diverse etnii. Jocul inflației, războaiele, dorința obținerii unui câștig cât mai ridicat a creat diverse nemulțumiri în rândul negustorilor locali. Meseriașii cereau de la comitat scăderea prețurilor, pe motiv că altfel sunt nevoiți să scadă cantitatea sau calitatea mărfurilor. Pe tot parcursul secolului al XVIII-lea meseriașii lugojeni s-au remarcat în Banat și provinciile Casei de Austria prin vânzarea mărfurilor diverse și variate, produsele lor având căutare și desfacere în marile orașe ale Europei. 2. Negustorii lugojeni În secolele XV - XVII Lugojul devine datorită politicii economice promovate de principii ardeleni și negustorii balcano - levantini un important centru comercial din Banat și desfacere a produselor din Transilvania. Începând cu secolul al XVI - lea, tot mai mulți comercianți de etnii diferite - greci, bulgari, evrei, armeni, sârbi, macedonieni - au trecut Carpații, au ocolit orașele mari cu drept de etapă obligatorii și s-au îndreaptat în interiorul provinciei ardelene începând să facă un din piele șaten 1 fl. 08 cr. j) o pereche de cizme tureci mari pentru femei 40 cr. 5) Cizme nemțești: a) o pereche de cizme cordovan sau așa numitul fischler (ghete pentru femei) 1 fl 68 cr. b) o pereche de cizme pentru băieți sub 4 ani 45 cr. Dacă pielea este dăruită de un cumpărător, cusutul unei perechi de cizme este de 42 cr. 6) Cojocari –au fost 22 de articole de cojocărit: a) cojoc lung cu mâneci pentru bărbați 6 fl, b) cojoc lung fără mâneci pentru bărbați 2 fl. 9 cr. c) cojoc lung cu mâneci pentru femei 1 fl 15 cr., d) bundă de oaie 7 fl. e) căciulă din piele neagră de miel 3 fl. 42 cr. f) căciulă din piele albă de miel 1 fl. 30 cr., g) o căciulă mare normală albă 30 cr. Argăsirea pieilor de miel, lup, vulpe, vită sau berbec între 6-9 fl. 6) Pălărieri: a) pălărie mare din păr 1 fl. b) pălărie mică din păr 30 cr. 7) croitorii unguri au avut 32 de prețuri pentru diverse sortimente de haine: a) cusutul unei mantale fără șnur 1 fl. 30 cr. b) cusutul unei mantale obișnuite căptușită și cu șnur 1 fl. 15 cr. c) cusutul unei mantale lungi sârbești 2 fl. 75 comerț liber, lipsit de îngrădiri din partea puterii centrale și negustorilor locali. Acordarea dreptului de depozit orașelor privilegiate - Bistrița, Sibiu, Brașov, Cluj, Caransebeș - a însemnat îngrădirea libertăților comerciale, desfășurarea comerțului în cadre înguste, cu drumuri și trasee dictate de interesele puterii centrale și negustorilor autohtoni, dornici să păstreze dreptul de monopol prin înlăturarea concurenței străine. Măsurile restrictive încep cu hotărârile dietei din Târgu Mureș din 1551, care interzic negustorilor „greci“ să pătrundă în Transilvania44 și a continuat cu politica austriacă a împăratului Maximilian, care prohibită orice colaborare între negustorii din Caransebeș, cei veniți din Țara Românească și Balcani45. Cererea orașelor săsești din Transilvania adresată reginei Isabela de a limita aria de pătrundere a negustorilor străni în țară, o determină la 10 octombrie 1557 să ia măsura acordării dreptului de depozit negustorilor din Caransebeș46. Politica comercială a Transilvaniei a cunoscut fluctuații, fiind dictată de interesele economice a principilor ardeleni și dietei Transilvaniei. Hotărârile dietale din Turda (1577) și Cluj (1578) limitează dreptul „grecilor” de a pătrunde în țară și alternează cu dieta din Mediaș (1588), care acordă deplină libertate comercială în Transilvania. Restricțiile impuse negustorilor din Banatul de Caransebeș - Lugoj au fost în directă legătură cu politica libertății comerciale în principatul ardelean, cu dreptul de a circula liber, cu interdicția de a desface marfa în locurile cu o vânzare mai bună. Obligația de a vinde mărfurile în anumite locuri prestabilite de principi și dietă a venit în avantajul negustorilor autohtoni, a menținut privilegiile economice în vânzarea produselor și o arie 44 Monumenta Comitalia Regni Transylvaniae/Érdelyi Országgzülési Emlékek (1540 - 1556), vol. I, Budapest, 1876, p. 389. 45 Eudoxiu Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria românilor vol. XV/ I, București, 1911, p. 512 - 513. 46 Eudoxiu Hurmuzachi, op.cit., vol. II/5, p. 443. 76 comercială mai bună prin înlăturarea concurenței străine. Dietele de la Cluj din 1577 - 1578 hotăreau că nici un negustor străin, grec, sau originar din Banatul de Caransebeș Lugoj nu are drept de libertate comercială în spațiul transilvan, ci doar unul limitat, fixat de autorități. Astfel, dieta de la Cluj din 21 - 26 aprilie 1577 stabilea negustorilor din Țara Românească și Moldova obligația de a desface marfa la Brașov, iar celor din Caransebeș, Lugoj și Lipova la Sebeș47. Un an mai târziu, forul legistlativ al Transilvaniei își schimba punctul de vedere, hotărând tot la Cluj în 1578 ca negustorii din Caransebeș - Lugoj aflați sub autoritate otomană să poată exporta oi din ținutul lor în Turcia, dar nu din principat48. Interdicțiile repetate ale dietei transilvane rămân în secolul al XVI - lea fără efect, negustorii din Banatul de Caransebeș - Lugoj preferând să meargă cu vânzări la târgul din Cluj, alături de comercianții din Turda, Dej, Oradea, Sibiu, Brașov, Arad, Caransebeș și Orăștie49. Târgurile din Caransebeș și Lugoj vizitate frecvent de negustorii „greci“ din Balcani se aflau pe ruta comercială Punctul patru al dietei menționa :„kik Havasalföldéből, Moldovából, Brassó felé kelnek ki, az hóstátban, kik kedig Karansebes, Lugas és Lippa felől, mind Szász - Sebösben”, în Monumenta Comitalia Regni Transylvaniae/Érdelyi Országgzülési Emlékek, (1576 - 1596), vol. III, Budapest, 1877, p. 117. 48 Articolul cinci al dietei din 21 - 26 octombrie 1578 de la Cluj hotăra: „Az miképen ez generalis gyűlésben végeztünk volt a juhokat, berbécseket hogy ez országból senki ki ne merje vinni, azon állapotba hagyjuk mostan is, de minthogy a Karansebes és Lugas tartománybeliek a török birodalmából élnek, e szík időn búzával, végeztetett, hogy a Vaskapun kivül Karansebes és Lugas tartománybeliek az ő közöttök való juhokat eladhassák szabadon, de innét belől ki ne vigye senki, ezelőtt megírt büntetés alatt.”, în Ibidem, p. 139. 49 Ștefan Pașcu, Meşteşugurile din Transilvania până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1954, p. 251. 47 77 dintre Țara Românească, Orșova Timișoara și Raguza50. După formarea vilayetului de Timișoara în regiune acționează o importantă comunitate de negustori raguzani, urmați de comercianții originari din Bosnia, Belgrad și teritoriile slave, interesați să dezvolte afaceri cu alte provincii românești51. De aici, negustorii își extind afacerile pe întreg arealul bănățean, mai cu seamă în Banatul de Caransebeș - Lugoj și părțile de la nord de Mureș52. Pe la 1560 Timișoara ocupa locul doi după Belgrad în tranzacțiile comerciale ale negustorilor alogeni cu alte spații românești53. Când a vizitat Timișoara la 1581 primul misionar apostolic Bonifaciu de Raguza (Bonifacije Drakolika) însoțit de iezuitul Bartolomeo Sfondrato şi episcopul Bosniei, franciscanul Anton Matkov au găsit o importantă comunitate de negustori și comercianți deținători de case, biserică și afaceri comerciale54. Comunitatea de negustori avea o putere finaciară Ștefan Meteș, Relațiile comerciale ale Țării Românești cu Ardealul până în veacul al XVIII-lea, Sighișoara, 1920, p. 26. 51 Oze Sándor, A határ és a határtalan. Identitáselemek vizsgálata a 16. századi magyar ütközőzóna népességénél (Hotar și nemărginit. Examinarea elementelor de identitate în secolul al XVI-lea la populațiile din zona de tampon), Budapest, Editura Magyar Egyháztörténeti Enciklopédia Munkaközösség, Budapest, 2006, p.172. 52 Mihail Dan - Samuel Goldenberg, Regimul comercial al negustorilor balcano-levantini ín Transilvania ín sec. XVI-XVII, în Apulum, tom. VII, 1968, partea I, p. 545 - 560; Samuel Goldenberg, Caransebeșul ín comerțul sud-est european din secolul al XVI-lea, în Banatica, tom.I, 1971, p. 163 177. Idem, Italieni și raguzani în viața economică a Transilvaniei în secolul al XVI -lea, în Studii. Revista de Istorie, tom. XVI, 1963, nr. 3, p.591 - 618; Negustorimea în Ţările Române, între Societas Mercatorum şi individualitatea mercantilă în secolele XVI – XVIII, ed. Cristian Luca, Galaţi University Press,Galaţi, 2009, passim. 53 Molnár Antal, A belgrádi kápolna - viszály (1612 – 1643). Kereskedelem és katolikus egyház a hódolt Magyarországon (Diferendul de la capela din Belgrad. Comerțul și Biserica romano - catolică în vremea dominației otomane), în Századok , tom. CXXXIV, 2000, p. 378. 54 Tóth István György, Raguzai Bonifác, a hódoltság első pápai vizitátora (Raguzai Bonifac primul vizitator papal în teritoriile ocupate), în 50 78 considerabilă permițându-și să țină o parohie și pe misionarul Domenico Giorgio (Dominic Giurgević)55. Pe lângă interesul comercial negustorii raguzani s-au implicat în progresul urbei, așa cum demonstrează scrisoarea din 6 februarie 1582 adresată Curiei romane56. La o distanță de trei decenii importante informații despre cominitatea de negustori raguzani a fost menționată de misionarul Bartolomeo Cassio (Bartol Kasić), când amintea că la Timișoara sunt 55 de catolici de naționalitate maghiară și slavă. O parte dinte ei derulau afaceri în Transilvania și regiunile controlate de turci. Misiunea lui începută la 1612 a fost scurtă, neputând să îndeplinească solicitările locuitorilor din Lugoj, Recaș și Becicherec în vizitarea așezărilor57. Cele mai multe știri despre prezența negustorilor raguzani la Timișoara în 1653 a fost făcută de către episcopul misionar de Belgrad Matteo Benlich în două rapoarte trimise Congregației de Propaganda Fide. Astfel, el menționa că negustorii raguzani din Timișoara dețineau 12 case și că au plătit pentru răscumpărarea lui după ce a căzut prizonier la Történelmi Szemle, tom. XXXIX, 1997, nr. 3 - 4, p. 447 - 472; Molnár Antal, Katolikus missziók a hódolt Magyarországon (1572 - 1647) (Misiuni catolice din teritoriile ocupate ale Ungariei)(1572 - 1647), vol. I, Budapest, Balassi Kiadó, 2002, p. 125 - 136; Adrian Măgina, Între Luther şi Mahomed. Catolicii din Timişoara în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Analele Banatului, XV, 2007, p. 138. 55 Tóth István György, Misszionáriusok a kora újkori Magyarországon (Misionari de la începutul Ungariei moderne), ed.Horváth Zita, Tóth Péter, Balassi Kiadó, Budapest, 2007, p. 20. 56 Eusebius Fermendžin, Acta Bosnae potissimum ecclesiastica ab anno 925 usque ad annum 1752, Zagreb, 1892, nr. 1219, p. 320-321; Tóth István György, op.cit., p. 25. 57 Erdélyi és hódoltsági jezsuita missziók ( 1609 – 1616) (Misiuni iezuite din Transilvania și ținuturi ocupate) (1609 – 1616), vol. I/1, ed. Balázs Mihály, Fricsy Ádám, Lukács László, Monok István, Szeged, Editura József Attila Tudományegyetem, Szeged, 1990, p. 115 - 130; Tóth István György, op.cit., p.81. 79 turci suma de 400 de scuzi, o sumă mare, care dovedea indirect puterea lor financiară58. Comunitatea raguzană a început să piardă teren în fața concurenței străine, localitatea fiind devastată de un cutremur nimicitor în anul 166759. Prezența negustorilor raguzani a fost semnalată și în Banatul de Caransebeș - Lugoj, regiunea reprezentând o importantă zonă comercială la hotarul principatului Transilvaniei și punct de tranzacționare a mărfurilor pentru negustorii greci din Turcia în drumul lor spre Belgrad și spațiul slav. În 1604 negustorii raguzani erau prezenți la Caransebeș, când episcopul de Alba Iulia Ștefan Szentandrássy din cauza prigoanei lui Ștefan Bocskay deghizat în haine de negustor a preferat să plece la Raguza60. Importanța Caransebeșului a sporit în plan cultural odată cu înființarea la 1625 a rezidenței iezuite conduse de misionarul George Buitul. El a întemeiat o școală frecventată și de copii negustorilor din Bulgaria și Țara Românească61. Pe lângă afacerile comerciale, negustorii raguzani au fost intermediarii legăturilor dintre Congregația de 58 Tóth István György, Egy bosnyák misszióspüspök térítőútjai a hódoltságban: Matteo Benlich belgrádi püspök levelei Rómába (1653–1673) (Călătoriile misionare ale unui episcop misionar bosniac în teritoriile ocupate. Scriisorile episcopului din Belgrad Mateo Benlich cu Roma) (1653 – 1673), în Levéltári Közlemények, tom. LXX, 1999, nr. 1 – 2, p.115; Tóth István György, Misszionáriusok a kora újkori Magyarországon (Misionari de la începutul Ungariei moderne) ed.Horváth Zita, Tóth Péter, Balassi Kiadó, Budapest, 2007, p.97. 59 Tóth István György, op.cit., p. 117. 60 I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la Istoria Mitropoliei Banatului, vol. I, Timișoara, Editura Mitropolia Banatului, 1980, p. 105; Temesváry János, Csikmadéfalvi Szentandrásy István erdélyi püspök (1571 - 1630) (Episcopul Tranilvaniei (1571 - 1630) Szentandrásy István de Siculeni),, în Erdélyi Múzeum, VII. (29) 1912, s. n., nr. 1, p. 58. 61 Molnár Antal, Jezsuita misszió Karánsebesen (1625 – 1642) )(Misiunea iezuită de la Caransebeș (1625 – 1642), în Történelmi Szemle, vol. XLI, 1999, nr. 1 - 2, p. 141. 80 Propaganda Fide și misionarii iezuiți și franciscani aflați în spațiul românesc. Chiar dacă interesul predilect al negustorilor lugojeni a fost comerțul cu Transilvania, documentele îi amintesc cu afaceri comerciale și în alte zone locuite de români. La 28 iunie 1542 lugojeanul Ioan Diacul scria din Orăștie sibienilor că a fost în Țara Românească unde a cumpărat un cal cu 10 floriri și un bou cu 3 florini62. Negustorii lugojeni trebuiau să respecte prețurile practicate de vămi și reglementările prevăzute de statute și privilegii. Reglementările vamale urmau practicile produselor comercializate în Transilvania atât în cazul mărfurilor taxate după cantitatea specificată, cât și în cazul celor impozitate după o cotă parte din valoarea produsului. Conform regulamentului districtului și orasului Lugoj din 1577, tricesima după alimentele puse la vânzare în localitate a fost plătită conform vectigalului63. Astfel, erau bine cunoscute prețul produselor imobiliare. În Banat, valoarea locului de casă a fost socotit în secolul al XVIIlea între 10-32 fl., de grădină între 4-20 fl. de fân între 4-20 fl., de arat între 2-10 fl., de vie 25 fl., livadă de pomi între 6-10 fl., casă de piatră în centrul oraşului Caransebeş de 60 fl., iar la periferie între 20-40 fl64. Începând cu secolul al XVIII-lea informațiile sunt tot mai numeroase în privința dezvoltării economice din arealul bănățean. Schimbările teritoriale în urma păcii de la Karlowitz din 1699 au însemnat și o regândire a strategiei comerciale a Curții vieneze, o integrare și dezvoltare a noilor provincii anexate, așa cum a fost cazul Banatului și Transilvaniei. Ștefan Meteș, op. cit., p. 129. „az vectigal tartasa zerent”, cf. Az Erdélyi fejedelmek királyi könyvek I (1569 - 1602)/Báthory Zsigmond királyi könyvei 1582 – 1602 (Cărțile regale ale principilor ardeleni/Cărțile regale ale principelui Sigismund Bathory) 1582 - 1602, ed. Tamas Fejér, Etelka Rácz, Anikó Szász, în Erdélyi Történelmi Adatok, Cluj, tom.VII. 3, 2005, nr. 99 p. 63. 64 Sipoș Ibolya,Contribuții la istoricul nobilimii bănățene, în Analele Banatului, s. n, tom. XV, 2007, p. 160. 62 63 81 Politica comercială a statului austriac a fost coordonată de către Curtea imperială și administrația provincială, în vederea obținerii prosperității economice, cu cetățeni harnici interesați de crearea manufacturilor, de sporirea produselor și de efectuarea comerțului civilizat în folosul monarhiei austriece. Dacă istoriografia mai veche era de părere că interesul Curții de la Viena a fost dezvoltarea provinciilor ereditare ale statului, mai cu seamă în Boemia și Austria, în ultimul deceniu s-a revenit asupra teoriei, vehiculându-se ideea că stategia economică viza conceptul de Universalkommerz, adică de prosperitate a tuturor regiunilor aparținând monarhiei. În acest concept se punea accentul pe valorificarea posibilităților locale și acordarea de facilități fiscale produselor căutate de piețele zonale65. Negustorii, comercianții și meseriașii lugojeni se implică în mod direct în dezvoltarea celor două comune lugojene. Primii menționați documentar sunt negustorii lugojeni. Despre ei amintea Administrația Banatului în corespondența cu oficialitățile districtuale de la Lugoj și Făget și congregația comitatensă din Caraș odată cu încorporarea Banatului la Ungaria în 1779. Un rol important în cadrul comerțului austriac l-au avut negustorii balcanici, drumurile bănățene fiind traversate de comercianții din Imperiul Otoman. Interesul negustorilor și comercianților nemusulmani față de teritoriile Casei de Austria s-a datorat avantajelor oferite de tratatul de la Passarowitz din 27 iulie 1718 între Casa de Austria și Turcia66. Încheiat în favoarea austriecilor, tratatul stipula o taxă vamală de 3% plătită o singură dată, Ruxandra Moașa Nazare, Negustorii greci în cadrul politicii comerciale a Imperiului Habsburgic (secolele XVIII - XIX), în Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol“Iași, tom. XLI, 2004, p. 232 – 233. 66 Avram Andea, Cameralism, economie și schimb, în vol. Istoria României. Transilvania, Cluj-Napoca, Editura George Barițiu, 1997, p. 675. 65 82 acordarea de facilități economice reciproce și prevederi privind statutul regimului juridic al comercianților. Avantajați de taxale vamale scăzute și de sprijinul primit din partea statului otoman negustorii ortodocși invadează regiunile ereditare ale Casei de Austria, făcând un comerț „en gros“ și „en detail“ pe un traseu comercial pe linia Belgrad – Zemlin - Viena, prin Banat, orașele Lugoj, Caransebeș și Timișoara fiind loc de popas și de tranzit al produselor. Primii menționați au fost negustorii „greci“67 care, monopolizează o bună parte din comerțul local. Deja la 1723 au desfășurat la Lugoj un comerț cu ceară și miere68. Negustorii străini veniți în Banat69, indiferent de origine, etnie, natura mărfurilor oferite spre vânzare, au trebuit să țină seama de legile și regulile impuse de autoritățile austriece, desfășurând în domeniul comercial o politică de control în domeniul taxelor vamale, de stabilire a prețurilor și de cantitate a mărfurilor. Începând cu 11 iulie 1724, exista în În istoriografie îi întâlnim sub denumirea de aromâni și macedonieni, majoritatea dintre ei negustori și comercianți greci de religie ortodoxă din Imperiul Otoman. 68 Ioan Boroş, Repertoriul istoric ....., p. 45. 69 Despre contribuția și rolul jucat de negustorii macedonieni în economia imperiului austriac mai cu seamă în Banat și Bihor a se vedea: Gheorghe Hristodol, Românii - macedoneni în Transilvania veacurilor XVIII – XIX, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj, XXXII, 1993, p. 63 - 70; Gheorghe Ciuhandu, Comercianţii „greci” în părţile ungurene şi în special în ţinutul Aradului, în Fraţilor Alexandru şi Ion I. Lapedatu. La împlinirea vîrstei de 60 de ani, Bucureşti, 1936, p. 229 - 248; Anastase N. Hâciu, Aromânii. Comerţ, industrie, arte, expansiune, civilizaţie, Focşani, Tipografia Cartea Putnei, 1936, passim; Ioan Horga, Mediatori culturali ai Europei Centrale din Epoca Luminilor: comercianții aromâni, în Analele Universității din Oradea, tom. XIII, 2003, p. 28 - 39; Theodor N. Trâpcea, Eugenia Irimescu, Un episod cultural religios inedit din trecutul românilor macedonieni în Banat, în Mitropolia Banatului,Timișoara, Editura Mitropolia Banatului din Timișoara, an. XXXII, 1982, nr. 7 - 9, iulie - septembrie, p. 531 - 534; Theodor N. Trâpcea, Contribuții la cunoașterea aromânilor din Banat, în Studii de istorie a Banatului, tom. XII, 1986, p. 59 – 66. 67 83 Lugoj o Societate Comercială specializată în exportul de grăsime, semn că un comerț incipient a început să funcționeze la nivelul pieței locale70. O contribuție importantă la dezvoltarea comerțului lugojean a fost reprezentat de evrei. Tolerați în Banat în schimbul unei taxe discriminatorii, evreii sunt atestați documentar, cu afaceri în domeniul băuturilor de bere și țuică. În 1721, evreul Keppesch avea la Lugoj o palincărie și o berărie71, pe care, la 4 noiembrie 1725 o arenda unui conațional, evreul Menczer72. Comerțul se desfășura în partea dreaptă a Timișului, în Lugojul Român, pe un spațiu ce constituia centrul pieței și se va ridica mai târziu Catedrala Greco - Catolică. Locul era disputat de negustorii străini și români, fiecare dorind să prindă un loc cât mai bun pentru comercializarea produselor. Așa s-a întâmplat la începutul anului 1735, când negustorii localnici și „greci“ se certau pentru obținerea unui loc cu vizibilitate în cadrul pieței73. După pacea de la Belgrad din 1739, ca urmare a politicii mercantiliste promovate de austrieci, de încurajare a dezvoltării comerțului, în spațiul bănățean apar negustori din Balcani și din provinciile ereditare ale imperiului. La 12 februarie 1742 subprefectul districtului Lugoj-Făget cerea Administrației indicații cu privire la arestarea în Lugoj a doi negustori slavi din localitatea Neusohl74. În același an, la 27 octombrie 1742 oficiul districtual din Lugoj semnala Administrației prezența în comună a unor negustori „greci“ de pânzeturi veniți din Turcia75. Un an mai târziu, la 12 mai 1743 Administrația bănățeană printr-o circulară trimisă 70 Baróti Lajos, op. cit., vol II, p. 133. Baróti Lajos, op. cit., vol II, p. 124. 72 Ibidem, p. 144. 73 Ibidem, p. 142. 74 În germană Neusohl, în maghiară Besztercebánya azi azi localitatea Banská Bystrica din Slovacia. Ibidem, p. 148. 75 Ibidem, p. 150. 71 84 oficialităților districtuale a cerut ca grecii și arnăuții să efectueze comerțul doar „en detail“ și numai pe o perioadă determinată76. Negustorii „greci“ au întemeiat în Banat o Societate Comercială, având un lider, un fel de „judecător“ Marko Niko, care la 21 decembrie 1744 închirează de la Administrația Banatului o casă cu 350 fl. pe an77. Concurența dintre negustorii locali și străini determină comercianții să adopte practici ilicite în vânzarea mărfurilor. La 6 noiembrie 1752 Administrația Banatului cerea subadministratorului din Lugoj să facă un control la magazinele evreiești din comună, pe considerentul că locuitorul Simeon Spagano ar fi cumpărat otravă78. Nu se cunosc amănunte în privința anchetei inteprinse de autoritățile locale, dar negustorii evrei prinși cu nereguli au fost amendați la 6 decembrie 1753 cu patru taleri79. Încercând o impulsionare a comerțului pe teritoriul Casei de Austria, Iosif al II-lea adoptă o nouă strategie comercială, acordând prioritate negustorilor indigeni în dauna comercianților străini, mai ales a celor greci veniți din Turcia. Evitarea comerțului de contrabandă a impus măsuri de control și supraveghere mai atentă din partea autorităților statului. Măsura urmărea protejarea mărfurilor autohtone și evitarea vânzării libere a produselor de lux concurente și considerate dăunătoare pe piața autohtonă. Prin urmare, Consiliul Locumtenețial la 1784 hotărea ca toate articolele comerciale considerate exotice și nevândute de către negustorii străini în zilele de târguri să fie păstrate în depozite special amenajate. Conform deciziilor transmise de Consiliul Locumtenențial la Lugoj negustorii străini și locali au fost obligați să plătească o taxă pentru depozitare, dar în schimb puteau să le vândă la 76 Baróti Lajos, op. cit., vol I, p. 194. Ibidem, vol II, p. 610. 78 Ibidem, p. 163. 79 Baróti Lajos, op. cit., vol II, p. 163. 77 85 export sau în străinătate. Hotărârea din 5 aprilie a Consiliului menționa că negustorii din Lugoj sunt obligați să plătească taxa de 21 fl. ca să-și poată vinde mărfurile la târgul din Caransebeș80. În Congregația comitatului Caraș din 27 noiembrie 1785 a fost luată în discuție scrisoarea Consiliului Locumtenețial de la 5 septembrie același an, care anunța dreptul negustorilor din Transilvania și Banat că pot comercializa propriile produse pe tot teritoriul Casei de Austria81. În ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea o mare parte din negustorii lugojeni au fost de origine greacă și mozaică. Astfel, procesele verbale ale comitatului Caraș menționează 13 negustori la 178582, 5 negustori la 179083, 4 negustori la 179384, 15 negustori la 179585, 13 negustori la 179686, 12 negustori la 179887 și 8 negustori la 179988. Cu o prezență masivă în economia locală, negustorii transmiteau meseria descendenților sau o desfășurau în cadrul familiei extinse compusă din membrii mai multor generații. Este cazul familiilor Vuia, Costea și Panaiot, de origine greacă și comecianților evrei Deutsch ai căror membri vindeau constant produse la târgurile din Lugoj și Caransebeș. Meseria de negustor era periculoasă, atât din cauza hoților care furau marfa comercianților, cât și vânzării fără brevet a produselor interzise. În decursul lunilor iulie-august 1775 Cancelaria imperială din Viena ordona Administrației Banatului, să ia măsuri de Congregația Generală din 10 ianuarie 1785, cf. Ioan Boroș, Repertoriul istoric...., p. 160. 81 Congregația Particulară din 27 noiembrie 1785, nr. 32, p. 5, cf. Ioan Boroș, Repertoriul istoric...., p. 162. 82 Ibidem. 83 Ibidem, p. 202. 84 Ibidem, p. 229. 85 Ibidem, p. 250. 86 Ibidem, p. 255. 87 Ibidem, p. 264. 88 Ibidem, p. 281. 80 86 confiscare și de interzicere a comercializării de către negustori a salprestului și prafului de pușcă la Lugoj și Vinga și depozitarea mărfii în siguranță89. Incidente asemănătoare s-au petrecut în luna octombrie 1775, când se ordona autorităților bănățene să confiște praful de pușcă de la evreul Zacharis din Lugoj, de la Anton Passinger din localitatea Guttenbrunn și să pedepsească pe Iosef Delbondio din Timișoara, care a vândut pulbere de contrabandă la prețul de 34 cr. pfundul90. Folosirea armelor fără autorizație de către comercianții lugojeni a făcut ca Costea Opirdea și alți 16 negustori să depună plângere pentru restituirea armelor pe motiv că simținduse în pericol la târguri au nevoie de arme ca să se păzească de hoți și lotri91. Un control strict al autorităților are loc în cazul vânzării de produse periculoase sănătății în comitatele Caraș, Timiș și Torontal92. O altă îngrădire a fost interdicția comercializării sării, considerat un monopol de stat, Administrația Camerală și autoritățile militare din Petrovaradin (Serbia) acordând la 29 aprilie și 6 mai 1789 oficiilor de sare din Lugoj, Vârșeț și Zrenjanin (Groß-Betschkerek ) un drept limitat pentru depozitarea mărfii adusă pe cale fluvială din Transilvania în Banat 93. Din aceste considerente atât exportul cât și depozitarea transportului se făcea de către armată. Ca urmare a crizei de sare din comitatul Caraș autoritățile comitatense cereau Cancelariei Aulice Ungare la 1792 să aloce bani pentru refacerea depozitelor de sare din Caransebeș și Biserica Arsă distruse în timpul războiului și posibilitatea transportării mărfii cu ajutorul soldaților din Valea Mare, Lugoj și Vârșeț94. Dezvoltarea pieței A.N. – D. J.Timiș, Fond Comandamentul General Bănățean, pachetul XXX, rola 14, doc. 42/1775, f. 191 -198. 90 Ibidem, doc. 46/1775, f. 221 – 224. 91 Ioan Boroș, Repertoriul istoric...., p. 162-163 92 A.N. – D. J.Timiș, Fond Comandamentul General Bănățean, pachetul XLVI, doc. 45/1782, f. 389 – 393. 93 Ibidem, pachetul LI, doc. 75/1789, f. 420 – 422. 94 Ibidem, pachetul LV, doc. 107/1792, f. 583 – 586. 89 87 locale a depins de posibilitatea avansării pe scara ierarhiei administrative în cadrul imperiului austriac, de dobândirea privilegiilor locale și de posibilitatea organizării de târguri anuale și săptămânale cu produse sosite din Ungaria și alte provincii românești. Conform sigiliului din Lugojul Român Florimund Mercy primul guvernaror al Banatului împreună cu comandantul Wiard, confirmau comunei la 4 și 6 aprilie 1717 dreptul de a ține târgurile săptămânale și de a încasa vama podului (Darum führte also Wallachisch Lugosch im alten Gemainde siegel die Jahreszahl 1717)95. Beneficiind de o situația economică mai dezavantajată, Lugojul German a fost nevoit să recupereze decalajul economic față de partea românească a comunei, prin construirea de edificii publice și militare în scopul dobândirii pe viitor de privilegii și autonomie financiară. Având statutul de comună până la 1749, Lugojul German obținea ca urmare a investițiilor în infrastructura locală statutul de comună-târgșor (Marktgemeinde)96. Petiția înaintată împăratului Leopold al II-lea la 1791 menționa dorința locuitorilor lugojeni (din care nu lipseau meseriașii și negustorii) în obținerea statutului de oraș liber și dobândirea de avantaje economice97. Fără a primi un răspuns pozitiv populația locală îndrepta la 1792 comitatului Caraș cereri în vederea așezării târgului săptămânal într-un loc mai favorabil98, în intermedierea obținerii de privilegii regale99 și scutiri de la plata impozitelor în natură100. Un memoriu al populației din Lugoj la 1794 cerea Administrației Banatului arendarea 95 Leo Hoffmann, Beiträge zur Geschichte des Banates, Hermannstadt, Editura Druck. Drotleff, 1924, p.40. 96 Baróti Lajos, op.cit.,vol II, p. 156. 97 Leo Hoffmann, op. cit., p. 44. 98 Ioan Boroș, Repertoriul istoric..., p. 220. 99 Iványi István, Lugos rendezett tanácsú város története. Adatok és vazlatok (Istoria orașului și a consiliului orășenesc Lugoj. Detalii și schițe), Szabadka, 1907, p. 103. 100 Ioan Boroș., Repertoriul istoric..., p. 250 88 târgului la persoane particulare101. Petiția nu a fost aprobată, dar la 1801 magistratura lua măsuri de recuperare a banilor de la arendătorii care au încasat bani de la cetățeni din taxele comunale102. Tot datorită intervenției comitatense din 21 aprilie 1794 Camera Aulică transmitea comunei Lugoj la data de 29 oct. 1796 Nr. 7271 rezoluția privilegiului de vamă și târg. Hotărârea Camerei prevedea dreptul de a ține patru târguri anuale și deschidea calea negocierii contractului perenal constând în perceperea tuturor obligațiilor urbariale de către comună103. Cum posibilitatea ridicării comunei la statutul de oraș liber întârzia, împăratul Francisc al II-lea aproba tot la 1796 încheierea contractului de prestațiuni urbariale între Cameră și comuna lugojeană104. În anul 1797 doi reprezentanți ai magistraturii locale adresau comitatului Caraș cererea de a se deplasa la Curtea împărătească în vederea rezolvării contractului perenal cu Camera pentru dreptul privilegial de vamă și târg. Răspunsul împăratului dezbătut în cadrul Congregației Generale a comitatului Caraș la 10 iulie 1797 menționa posibilitatea desfășurării a patru târguri anuale și două săptămânale în zilele de marți și sâmbătă105. În spațiul bănățean Casa de Austria a manifestat o atitudine economică schimbătoare față de evrei. Acceptați sau izgoniți din comunitățile urbane, obligați să locuiască la marginea orașelor și să plătească o taxă de toleranță (Tolerantztax) evreii din Banat în tot secolul al XVIII-lea au fost nevoiți să facă comerț în funcție de interesele comerciale ale puterii în regiune. Percepția alteritară depindea de interesele mercantiliste ale A.N. – D. J.Timiș, Fond Primăria orașului Lugoj, doc. 4/1794, f. 1 – 3. Ibidem, doc. 2/1801, f. 1. 103 Congregația Particulară din 13 februarie 1796 Nr. 149, Congregația Generală 11 iulie 1796 nr. 897, Congregația Generală 20 octombrie 1796 nr. 153, 1254, cf. Ioan Boroș, Repertoriul istoric..., p. 252-253; Iványi István, op. cit., p. 104. 104 Congregația Generală din 9 mai nr. 433, cf. Ibidem. 105 Ioan Boroș, Repertoriul istoric..., p. 263. 101 102 89 Curții vieneze și politica de tolerantă sau intolerantă față de evrei. Cu toată politica restrictivă, negustorii din comunitatea evreiască au reprezentat o prezență constantă în arealul lugojean. Procesele verbale ale comitatului Caraș din secolul al XVIII-lea fac numeroase referiri la prezența negustorilor evrei pe teritoriul administrat. Administrația comitatensă era nevoită să pună în aplicare dispozițiile Cancelariei Aulice Ungare față de posibilitatea practicării de către negustorii evrei a comerțului „en gros“ și „en detail“. Conform rezoluției din 17 mai 1785 Nr. 12.890 trimisă comitatului, Cancelaria Aulică notifica că evreii pot să facă comerțul cu amănuntul din sat în sat în afara zilelor de târg, având interdicția comercializării produselor în teritoriul montan și zonele frecventate de negustori cu mărfuri asemănătoare106. Situația s-a schimbat în scurt timp, rezoluția împărătească din 27 decembrie 1793 permițând negustorilor, în afara comercianților evrei să facă negoț în Ungaria și alte țări ereditare. Conform arhiereului Ioan Boroș la 1793 evreii bănățeni au avut interdicție asupra comerțului „en detail“, având posibilitatea deplasării în Ungaria numai cu ocazia târgurilor anuale107. Prezența numeroasă și bine închegată a negustorilor lugojeni în cadrul comunității locale, totuși, nu a putut suplini birocrația, legistlația deficitară și piedicile impuse din partea autorităților bănățene. Slabele posibilități de comercializare a produselor autohtone, impozitele ridicate, limitarea privilegiilor și controlul erariului în stabilirea taxelor comunale și-a pus amprenta și asupra situației materiale a negustorilor locali. Un tabel de clasificare a meseriașilor și negustorilor lugojeni din 1794 menționa 31 de negustori în Lugojul Român și 4 negustori în Lugojul German. Cu toate că în partea românească erau mai mulți comercianți, material aveau o situație precară , fiind înregistrați cu pământ abia 9 Congregația Particulară din .30 iulie 1785, cf. Ioan Boroș, Repertoriul istoric..., p. 160. 107 Ioan Boroș, Repertoriul istoric..., p.232. 106 90 negustori (4 cu ½ sesie, 1 cu ¼ sesie și 4 cu ⅛ sesie) și 22 fără nici o bucată de pământ108. Intrați definitiv în peisajul comercial din arealul bănățean negutorii lugojeni vor reuși ulterior să recupereze decalajul economic față de alte regiuni, contribuind substanțial prin afaceri și investiții la ridicarea bunăstării materiale a urbei de pe Timiș și la participarea renașterii culturale de la începutul secolului al XIX-lea. 3. Manufactura din Lugoj în secolul al XVIIIl-lea. Rolul lui Ioan Rácz de Mehadia în dezvoltarea orașului și districtului Lugoj Dacă vechile districte româneşti au fost administrate după „ius valahicum“, acum, în secolul al XVIII-lea, cele 11 districte erau guvernate după „dreptul austriac“, bunurile fiind considerate proprietatea împăratului. În fruntea fiecărui district Administraţia Banatului a numit câte un administrator (Distrikvervalter) cu rol de organizare a teritoriului aferent. Dintre administratorii districtuali (verwalter sau prefect) Francesco Griselini spunea că el „îşi avea sediul în localitatea principală şi în funcţie de subîmpărţirea ţării, în fiecare localitate sau sat mai mare câte un subadministrator, precum şi în fiecare sat câte un cnez sau jude, iar peste un anumit număr de sate un obercnez. Fiecare administrator îşi avea cancelaria proprie, cu personal suficient; în faţa acestora se justificau autorităţile subalterne sus-amintite, după cum administratorii dădeau la rândul lor socoteală în faţa Comandantului General. Totul - încasarea dărilor împărăteşti, administraţia judiciară, siguranţa ţării şi bunăstarea populaţiei - cu un cuvânt, toate problemele de stat, economice şi juridice depindeau de oficiile administrative. La transmiterea ordinelor, însărcinărilor, precum şi a cărui fel de 108 A.N. – D. J.Timiș, Fond Primăria orașului Lugoj, doc. 8/1794, f. 1 – 4. 91 corespondenţă de la un oficiu la altul ori dacă era cazul de către persoane particulare, erau folosiţi husari şi haiduci”109. La nivelul Administraţiei Banatului au fost create patru funcţii de administratori superiori ( Oberwerwalter ), dintre care doi cu sediul la Timişoara și câte unul la Lugoj şi Orşova. Conform atribuțiilor primite administratorii districtuali au fost nevoiți să se ocupe cu îndrumarea şi controlul activităţii în teritoriul coordonat. Prin ordinul din 2 iunie 1753, Administraţia Banatului a dispus ca cei doi oberverwalteri cu sediul la Timişoara, să fie mutaţi unul la Ciacova, celălalt la Lugoj110. Pentru a înţelege mai bine obligaţiile funcției administrative de la începutul secolului al XVIII-lea, prezentăm, pe baza documentelor avute la dispoziţie activitatea celui mai important funcționar al districtului Lugoj: românul Ioan Rácz de Mehadia. Nu se cunoaşte cu certitudine data şi locul naşterii. Unii istorici bănățeni (Patriciu Drăgălina, Geeorge Popovici) considerau că s-a născut la Mehadia111, iar arhiereul Ioan Boroş că era originar din Zlatna (Transilvania)112. Tatăl său se numea Ştefan Rácz şi făcea parte din funcţionarii provinciei bănăţene113, figurând la 1716 ca administrator al districtului Ciacova114. La 20 aprilie 1718 erariul ordona administratorului Ștefan Rácz să procure un cuptor de cărămizi și 20.000 de bucăți șindrile necesare pentru construirea unui acoperiș115. Ultima dată Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, Ed. Facla, 1984, p. 128. 110 Baróti Lajos, op.cit., vol. I, p. 225. 111 Patriciu Drăgălina, Din Istoria Banatului Severin, III, Caransebeş, 1902, p.132, George Popovici, Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, 1904, p. 309, Pesty Frigyes, Krassó vármegye története (Istoria comitatului Caraș) vol. II/1, Budapesta, 1884, p. 359. 112 Ioan Boroş, op. cit., p. 45. 113 Ioan Boroş, Biserica gr[eco] or[todoxă] română a Sfântului Nicolae din Lugoj şi Ioan Raţiu de Mehadia, (III), în Foaia Oficioasă a Diecezei Lugojului (Lugoj), an. II, 1915, nr. 4, 15 Februarie, p. 32. 114 Baróti Lajos, op. cit, vol I, p. 444. 115 Ibidem. 109 92 e pomenit în fucția de administrator al districtului Ciacova la 4 septembrie 1718, când primea un concediu de zece zile pentru a pleca la Băile de la Mehadia116. Nu a stat în funcție nici măcar doi ani, pentru că Administrația la 17 ianuarie 1721 amintea un nou administrator al districtului în persoana lui Wachter Philipp117. Moartea lui Ștefan Rácz a survenit probabil între anii 1720 - 1721, consilierul aulic Haan confirmând la 14 octombrie 1721 că a fost provizor erarial la Zlatna și nu a dat socoteală pe ce a cheltuit suma de 10.000 fl118. La 12 ianuarie 1721 Tezaurariatul Tranilvaniei cerea Administrației Banatului să sechestreze averea lui Ștefan Rácz depozitată la mănăstirea românească din apropierea localității Palanca Nouă119. Decesul tatălui l-a obligat pe Ioan Rácz să se ocupe personal de acum înainte de toate problemele familiei. La 28 ianuarie 1722 consilierul aulic Haan scria Administrației provinciale să înștințeze pe Ioan Rácz să vină la Alba Iulia ca să plătească datoria tatălui față de erar120, o nouă cerere fiind adresată în acest sens la 25 februarie 1722121. Ioan Rácz va căuta să calce pe urmele părintelui său, autoritățile provinciei încredințându-i îndeplinirea mai multor slujbe ca funcţionar al statului austriac. Până la 1722 Ioan Rácz a lucrat ca translator în Orşova şi tribunalul militar din Timişoara122. La 15 aprilie 1722 Ioan Rácz e amintit subadministrator la Făget123. 116 Ibidem. Ibidem, vol II, p. 471. 118 Ioan Boroș, op. cit., în Foaia Oficioasă a Diecezei Lugojului (Lugoj), an. II, 1915, II, Nr. 5, 1 Martie, p. 34. 119 Baróti Lajos, op. cit., vol. II, p. 442, Ioan Boroș, op. cit., p. 34. 120 Baróti Lajos, op. cit., vol II, p. 555. 121 Ibidem, p. 555 – 556. 122 Ioan Boroş, Repertoriul istoric …, p. 45. 123 Baróti Lajos, op. cit., vol. II, p. 62. 117 93 Ascensiunea în fucțiile administrative ale districtului Lugoj - Făget sunt dovada calității de bun administrator al teritoriului condus. La 12 ianuarie 1722 Ioan Rácz e numit administrator provizoriu al districtului Lugoj – Făget în locul lui Lorenz Hoffmann, destituit oficial datorită neglijenței în serviciu124. Tot la 12 ianuarie 1722 odată cu preluarea funcției, Ioan Rácz, - până atunci auditor și tălmaci la Administrația bănățeană - primea însărcinarea să socotească numărul persoanelor fugare în Transilvania și să-i readucă înapoi125. Ioan Rácz a fost numit la 5 iulie 1722 administrator al districtului Lugoj126, primind în această calitate mai multe însărcinări. Peste câteva luni la 14 noiembrie 1722 primea atribuția ca să aducă din Transilvania 3000 bucăți de postav aba împreună cu un meșter sau o calfă, ca să coordoneze la Lugoj „fabrica" de postav127. Se pare că un asemenea specialist a venit, pentru că la Făget s-a înfiinţat o manufactură, închisă ca urmare a randamentului slab128. Tot în cursul anului 1722 Ioan Rácz primea să facă o comandă de 60.000 bucăţi de şindrilă necesară construirii cazarmei din Timişoara şi una ulterioară, constând în procurarea de pietre necesară morii din Lipova129. Încă din anul 1722 e obligat să ia măsuri împotriva delincvenţilor, prin ridicarea de spânzurători la Lugoj, ca să pedepsească doi tâlhari, transportați de la Timişoara130. Sarcinile fiscale mari obligă locuitorii districtului Lugoj să fugă în Transilvania, considerând că acolo vor avea o viaţă 124 Ibidem, p. 124. Ibidem, p. 125. 126 Ibidem, p. 128. 127 Baróti Lajos, op. cit., vol II, p.128, Ioan Boroş, op. cit., p. 46. 128 Ioan Boroş, op. cit., p. 46; Dumitru Tomoni, Făget. Monografie istorică, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 1999, p. 75. 129 Coriolan Buracu, Ioan Raţ de Mehadia, ctitorul bisericii „mici” din Lugoj, în România de Vest (Timișoara), an. I, 1938, nr. 171, 19 noiembrie, p. 3. 130 Ibidem. 125 94 mai bună. Ca să stopeze refugierea peste munți a populației bănățene Ioan Rácz primea poruncă să meargă după locuitorii fugari și să-i aducă înapoi. În toată perioada în care a funcţionat ca administrator, el a făcut tot posibilul ca să fie un bun slujbaş, înaintând Administrației o serie de propuneri concrete ca să fie ridicate și reparate o serie de utilităţi publice în folosul locuitorilor districtului, aşa cum a fost cazarma din Lugoj131. Odată cu obținerea funcției de administrator al districtului Lugoj-Făget, Ioan Rácz prelua începând cu 31 mai 1723 conducerea manufacturii din Lugoj. Numai așa se explică corespondența purtată între erariu și Ioan Rácz în vederea producerii de cât mai multe pături în folosul autorităților bănățene132. Lipsită de materia primă necesară manufactura de postav din Lugoj se confrunta cu mari greutăți. În cursul lunii mai 1723 erariul a întrebat de mai multe ori oficiul districtual dacă s-a primit cantitatea de lână necesară fabricării păturilor. La 15 mai 1723 Ioan Rácz raporta Administrației că districtul Lugoj – Făget a făcut rost de mai multe kg de lână cu 6 cr. oca133, care întârziau să sosească la destinație și peste o săptămână mai târziu134. Tot în luna mai 1723 Aministrație se interesa la oficiul districtual de ce cantitate de lână este nevoie pentru confecţionarea a 5.000 de pături135. Conducerea districtului a răspuns că ar fi nevoie de o cantitate de 56.000 oca (1 oca=1.283 gr.), adică 70.168 kg. lână, iar în Lugoj şi Făget manufacturile puteau produce doar 5.000 oca136. La 11 iulie 1723 Rácz raporta Administraţiei din Timişoara, că din lipsa lânii, lucrătorii de la fabrica de pătură stau fără lucru, dar îşi Ioan Boroş, op, cit., p. 45. Baróti Lajos, op.cit, vol. II p. 129. 133 Ibidem. 134 Ibidem. 135 Ibidem. 136 Ibidem. 131 132 95 primesc salariile şi de aceea ruga autotitățile să furnizeze cât mai repede lâna producerii păturilor137. Comenzile către manufactura din Lugoj erau în permanentă creştere. La 24 iunie 1723 după ce a vizitat morile din Lugoj, Făget, Caransebeș și Lipova, Rácz semnala autorităților, că „fabrica“ a rămas fără materie primă. Prin urmare, el se adresează administratorilor districtuali din Orșova și Palanca Nouă ca să furnizeze lâna necesară manufacturii din Lugoj138. Cererea lui Rácz nu fost îndeplinită administratorul anunțând o lună mai târziu oficiul cameral din Timișoara că lucrătorii de la manufactura din Lugoj au rămas fără lucru, dar erau plătiți. O nouă solicitare a fost adresată Administrației la 11 iulie 1723, ca să fie procurată lâna necesară fabricării păturilor139. Intervenția Administrației din Timișoara către oficiile districtuale a dat acum roade, districtele învecinate trimițând la trei zile de la solicitarea lui Rácz cantitatea de 2503 ⅓ oca de lână manufacturii din Lugoj 140. Lipsa materiei prime fabricării păturilor este resimțită din nou atunci când Rácz reînnoia la 31 iulie 1725 cererea de aprovizionare cu lână141. O altă atribuție importantă a funcției îndeplinite de Ioan Rácz a fost încasarea impozitelor de la contribuabili. Modul de colectare a dărilor i-a determinat pe lugojeni să facă mai multe plângeri împotriva administratorului, lucru confirmat şi de inspectorul cameral Retentisch la 31 iulie 1723 care, întrun raport adresat guvernatorului menţiona că a terminat ancheta în cazul administratorului, dar problema se va putea 137 Ibidem. Ibidem, p. 130. 139 Ibidem. 140 Ibidem, p. 6. 141 Ibidem, p. 135. 138 96 rezolva numai după întoarcerea lui142. La 9 martie 1724 Ioan Rácz e numit obercneaz al districtului Lugoj-Făget, iar la 29 august al districtului Lipova143. În cursul anului 1724 Ioan Rácz trimitea Administraţiei, situaţia încasărilor şi cheltuielilor făcute de cneazul Iacob al Caransebeşului şi totodată dispunea ca oamenii care au găsit o comoară în apropierea comunei Margina să fie aduşi la Timişoara144. Administraţia închirea lui Rácz la 1724 pe o perioadă de trei ani „fabrica“ de şube în schimbul sumei de 400 de florini şi moara de dubit din Lugoj145. Probabil obosit de sarcinile îndeplinite la 12 mai 1724 Rácz solicita un concediu de 14 zile, ca să se poată deplasa la băile Mehadia146. Încă din 1725 Ioan Rácz a fost atenţionat de către Administraţie să nu abuzeze de funcţia deţinută şi să îndeplinească cu promtitudine toate obligaţiile încredinţate147. Din cauza condițiilor igienico - sanitare precare puse de autorități pe seama vrăjitoriei, Ioan Rácz e obligat în baza ordinului primit de la Administraţie să dispună la 31 martie 1725 dezgroaparea mormântului unei femei bătrâne. În urma verificărilor făcute, constatându-se că femeia a fost strigoaică, el ordona să i se taie capul cu lopata și trupul să-i fie ars148. Şi la 1727 Ioan Rácz se confrunta cu autorităţile, el fiind avertizat Ioan Boroş, op. cit., p. 47. Coriolan Buracu, op. cit., p. 3; Ioan. Boroş, op. cit., p. 47. Ioan Boroş susţine că pe 29 august 1724 Ioan Rácz e numit „provisor suprem” şi peste districtele Lipova şi Caransebeş, cu un salariu de 200 de florini. 144 Ibidem. 145 Ioan Boroş, op. cit., p. 50. 146 Baróti Lajos, op. cit., vol II, p.133. 147 Coriolan Buracu, op. cit., p. 3; Lajos Baróti, op. cit., vol II, p.135. 148 Baróti Lajos, op.cit., vol II, p.135; Boroș János, Délmagyarországi lakosok balhite vérszópókról a XVIII-ik században (Părerea greşită a populaţiei din Ungaria de Sud despre vampiri în sec al XVIII-lea),în KrassóSzörényi Lapok (Lugoj), an. XXV, 1903, nr. 17, 26 aprile, p. 2. Articolul nesemnat aparține lui Ioan Boroș informațiile regăsindu-se și în Repertoriul istoric.... 142 143 97 că va fi arestat dacă nu preda la Lugoj lemnele şi furajele restante149. La 11 iunie 1727 Ioan Rácz înainta o cerere Administraţiei, cu rugămintea de a primi în arendă, pe încă trei ani manufactura din Făget150. Se pare că a fost un bun administrator „fabrica“ având comenzi destul de mari. Așa s-a întâmplat la 27 octombrie 1727 când Administrația Banatului a făcut o comandă de 3 - 4000 de pături ca să fie livrată urgent de Rácz la Timișoara151. Comenzile s-au triplet un an mai târziu manufactura având de expediat Administrației la 2 iunie 1728 12.000 de pături. Ca să poată cumpăra materia primă Rácz a primit de la Administrație un avans de 1200-1500 fl.152. Bolnav, cu o sănătate precară Ioan Rácz solicita autorităților provinciale la 7 februarie 1729 un concediu de şase luni, ca să facă un tratament medical la Viena153. Starea sănătăţii s-a degradat în timpul concediului, pentru că noul administrator al districtului Lugoj Daniel Buchleitner raporta Administraţiei la 28 noiembrie 1729 că Ioan Rácz a murit.154 Prezentarea prin exemplificări a obligațiilor îndeplinite de Ioan Rácz ca obercneaz al districtului Lugoj – Făget ne-au permis să tragem o serie de concluzii asupra posibilitților de ascensiune socială și raporturilor existente cu autoritatea provincială. Ioan Rácz a fost fără îndoială, personalitatea cea mai cunoscută a districtului Lugoj la începutul secolului al XVIII-lea, reușind să dobândească datorită abilității și meritelor personale funcţia cea mai înaltă la care putea să aspire un român în cadrul administraţiei bănățene. Deoarece puţini funcţionari cunoşteau limba localnicilor, guvernatorul Ioan Boroş, op. cit., p. 54. Coriolan Buracu, op. cit., p. 3; Baróti Lajos, op.cit., vol II, p.137. 151 Baróti Lajos, op. cit., vol II, p.138. 152 Ibidem. 153 Coriolan Buracu, op. cit., p. 3; Ioan Boroş, op. cit., p. 56. 154 Ibidem. 149 150 98 Mercy a fost nevoit să-i încredinţeze lui Ioan Rácz conducerea mai multor zone, el devenind la 1726 administrator al districtelor Lugoj, Lipova şi Caransebeş. De o cultură superioară, cunoscător al mai multor limbi străine, Ioan Rácz s-a remarcat ca om harnic și inteprinzător, izbutind să se ocupe cu bune rezultate de problemele administrative şi economice ale districtului Lugoj-Făget. Pe acest plan s-a evidenţiat în conducerea şi coordonarea mai multor manufacturi administrate. Prin urmare, nu e de mirare că a reuşit să adune o sumă importantă de bani ca să restaureze Biserică Ortodoxă „Sfântul Nicolae“ din Lugoj. Cu toate măsurile de modernizare a districtului, el nu s-a bucurat de prea multă simpatie din partea conaţionalilor săi, arhiereul Ioan Boroş semnalând în două rânduri plângerile adresate de români Administraţiei pe motivul abuzurilor săvârșite de Ioan Rácz în timpul colectării impozitelor. De aceea, el poate fi considerat un mic despot local, îndeplinind cu bună conștinciozitate sarcinile administrative. chiar dacă măsura a dus la înrăutăţirea și fuga românilor din spațiul lugojean. Dezvoltarea economică a urbei de pe Timiș a cunoscut în perioada următoare o evoluție ascendentă, prin creșterea numărului de meseriași și negustori, diversificarea producției, practicarea comerțului în zone mai îndepărtate, pregătind astfel terenul în apariția clasei de mijloc, reprezentată de burghezia bănățeană interesată de practicarea activităților comerciale și promotoare a mișcării naționale în prejma revoluției de la 1848. 99 Raporturi în interiorul asociațiilor de breaslă din Lugoj Prof. Dumitru Suciu Apariția breslelor, în zona de șes a Banatului, la începutul secolului al XIX-lea, reprezintă o trăsătură specifică acestei zonei, caracteristică ce deosebește fundamental această regiune de Transilvania. Instituții orășenești, breslele reprezintă semne ale tranziției spre capitalism. Din analiza documentelor care surprind constituirea breslelor în orașul Lugoj putem surprinde o serie de specificități ce nu pot fi identificate altundeva în Europa. În primul rând constituirea unei bresle nu mai are loc pe un singur meșteșug; în al doilea rând constatăm că nu mai persistă vechile rigidități specifice fazelor incipiente procesului de constituire a breslelor. Pentru cunoașterea mai profundă a raporturilor de ordin economic și social din interiorul breslelor lugojene, vom analiza ”Diploma de privilegii și procese verbale ale adunărilor de breaslă”. Din păcate prima diplomă de privilegii ale primei bresle din Lugoj (1818/1819) nu ne este cunoscută, dar prevederile ei nu difereau prea mult de cele ale Diplomei din 1844, diplomă care consființește constituirea celei de a doua bresle din Lugoj. Diploma de privilegii din 1844 cuprinde o parte introductivă, respectiv expunerea de motive, urmată de 49 de aricole grupate pe 7 capitole. Cele 49 de articole conținutul actului normativ1. Există și un capitol de încheiere reprezentând dispoziții finale. Diploma de privilegii a meșteșugarilor strungari, pieptănari, aurari, argintari, țesători... din orașul Lugoj, în Colecția Muzeului Lugoj, nr. inv. 313; 1 100 Primul capitol, intitulat ”Despre ucenici”, cuprinde 10 articole, și stabilește următoarele: condițiile pe care trebuia să le îndeplinească cel ce dorea să devină ucenic; stagiul de probă; actul de învoire în cazul iobagilor; taxa de înscriere; necesitatea existenței unei cauțiuni (garanții); timpul de învățare; reglementări pentru cazul de părăsire a meșterului; reglementări pentru cazuri inedite; modul de eliberare din ucenicie; reglementări față de fii meșterilor. Textul Diplomei de privilegii precizează că: ”cine are de gând să învețe vreun meșteșug, de orice religie legal admisă ar fi, va trebui să fie fără deosebire primit la uncenicie”. Din câte se poate vedea diploma nu face niciun fel de discriminări de ordin religios și național (o altă diferență între Transilvania și Banat). Referitor la timpii de probă în diplomă se prevede o perioadă de 6 luni, iar taxa de înscriere o stabilește la 1 florin și 30 de creițari. Pentru a se asigura mâna de lucru necesară, o parte de ucenici, proveniți din mediul rural, ți fiind lipsiți de mijloace materiale, erau scutiți de plata taxei de ucenicie2. În ceea ce privește actul de învoire istoricul I. Boroș menționează: ”în cazul în care viitorul ucenic este șerb, el are nevoie de învoirea stăpânului pentru ieșirea din șerbie și, dacă n-a obținut-o va putea solicita această eliberare la forurile superioare”3. Despre necesitatea existenței unei garanții depuse de ucenic, în Diploma din 1844, se precizează că ea trebuie să existe: ”doar numai în cazul în care felul acesta de răspundere a fost și mai înainte în obiceiul breslei”. Timpul de învățare pentru ucenic diferă de la o meserie la alta. Conform Diplomei de privilegii el este între 2 și 4 ani fără întrerupere (ucenicia dura 2 ani pentru olari; 3 ani pentru țesători, tinichigii, armurieri, curelari, compactori; 4 ani Suciu, I.D., Revoluția de la 1848 din Banat, Editura Academiei RPR, București, 1968, p.34; 3 Boroș, Ioan, Despre meșteșuguri în Lugoj, manuscris Colecția Muzeului Lugoj, p. 35; 2 101 pentru aurari și argintari). Același articol interzice părăsirea meșterului sub orice pretext și prevede ca ucenicul să fie dator a dovedi purtare bună și morală. Și patronul era dator a dovedi purtare bună și morală și i se interzicea să-l pună pe ucenic la alte munci și să-l țină peste timpul de învățătură. Articolele 4 și 5 prevăd reglementări și pentru cazurile de părăsire a meșterului, cu sau fără un motiv temeinic. Pentru cazurile de părăsire a meșterului fără motiv se prevedeau aplicarea unor pedepse ce urmau să fie stabilite de autoritățile locale: eliminare, amendă, prelungirea perioadei de învățare. În cazul în care ucenicul avea motiv întemeiat, conducătorii breslei trebuia să repartizeze ucenicul la un alt meșter, unde își putea îndeplinii restul rămas din timpul de ucenicie. Articolul 6 stabilește taxa de ucenicie, care nu putea fi mai mare de 20 de florini. Partea finală a articolului prevedea obligația meșterului de-al pregăti pe ucenic astfel încât acesta să-și câștige prin muncă întreținerea. Referitor la întâmplările sau cazurile inedite, articolul 7 prevede moartea meșterului. În acest caz ucenicul poate fi lăsat în seama văduvei sau poate fi repartizat la alt meșter. Articolul 8 se referă la sfârșitul perioadei de ucenicie, eliberarea ucenicului și declararea acestuia calfă. Se menționează că această ceremonie are loc într-un cadru solemn și se încheie prin înregistrarea în registrul de breaslă și prin înmânarea scrisorii de eliberare. Ceremonia are loc numai după ce a fost depusă taxa de eliberare în valoare de 1 florin și 30 de creițari. Articolul 9 stipulează prevederi referitoare la fii de meșterilor. Referitor la aceștia se menționează că li se aplică aceleași reguli ca și celorlalți ucenici, cu excepția taxei, redusă la jumătate. Capitolul al II-lea intitulat ”Despre calfe” cuprinde articolele 10-20. Aceste articole prevăd reglementări referitoare la calfă, din momentul acordării acestui titlu până la eliberare. Încă din capitolul 10 se prevede că imediat după ce ucenicul 102 devine calfă breasla trebuie să le elibereze o carte de călătorie (Wanderbuch), chiar și în cazul în care calfa rămâne în localitatea unde a fost eliberat. În același articol se prevede obligativitatea călătoriei pentru ca respectiva calfă să devină meșter, chiar dacă ar fi fiul meșterului. Scopul călătoriei este acela de a înmulții cunoștințele despre meserie și de a câștiga experiență, fără de care nimeni nu poate devenii meșter, nu putea să dobândească privilegiul de meșter. În același articol sunt prevederi prin care se încearcă prevenirea unor fraude. Se interzicea oricărui meșter să primească (să înscrie) vreo calfă fără carte de călătorie. Încălcarea acestei prevederi atrăgea după sine pedepse aspre. În cazul pierderii cărții de călătorie eliberarea unei duplicat se putea face doar după cercetări serioase. Următoarele articole stipulează condițiile în care se face călătoria Calfei. Călătoria trebuie să dureze timp de trei ani, neîntrerupt. Întreruperea călătoriei era posibilă doar în cazuri excepționale: boli grave sau moartea părinților (condiționată de recuperarea timpului restant). Există și situația când calfa putea fi scutită de recuperarea timpului restant, la propunerea autorităților locale. Despre comportamentul și atitudinea calfei, în timpul călătoriei, se vorbește în articolele 12-19. Imediat ce sosește în localitatea de destinație, calfa trebuia să se prezinte la imediat la ospătăria calfelor (Hergerg), iar dacă în localitatea respectivă aceasta nu exista, la meșterul conducător al breslei, cerându-i de lucru. Calfa era nevoită să înceapă lucrul în atelierulîn care era repartizat, fără posibilitatea de a refuza. Intrând în serviciu calfa era obilgată să predea actele: actul de botez, scrisoarea de eliberare și cartea de călătorie. Actele erau depuse în lada breslei. Dacă meșterul nu avea de lucru, acest fapt era înregistrat în cartea de călătorie, calfa putând să călătorească mai departe, după ce a primit aprobarea autorității locale. În cazul 103 în care meșterii din localitatea în care ajungea calfa aveau de lucru, acesteia îi era interzis să părăsească atelierul meșterului înainte de expirarea unui preaviz de jumătate de an. În cazul în care exista un motiv temeinic, dovedit autorităților locale, calfa putea părăsi meșterul și cu un preaviz de 14 zile. Calfalor li se dădea, de asemenea dreptul, cu aprobarea meșterului conducător al breslei și al autorităților locale, să se angajeze la orice meșter dorea. Un alt drept al calfei era acela de a se angaja în serviciul unui moșier. Articolele 16 și 17 fac precizări despre atitudinea calfelor în timpul acestui stagiu. De exemplu, calfele erau obligate să respecte obiceiul orașului cu privire la înapoierea acasă la o anumită oră a serii (în cazul în care încălca această regulă fiind amendat). Meșterii erau obligați să anunțe toate contravențiile calfelor la adunările de sfat ale breslei. Era interzis calfelor să lipsească de la lucru, conform articolului 17, în Lunea bețivă (Blan-Montag), sau în alte zile de lucru. În cazul absenței chiulangiul era sancționat cu reținerea a jumătate din salariului pe o săptămână. Suma era depusă în lada breslei. Se prevedeau și amenzi pentru meșterii care nu denunțau abaterile calfelor. Pedeapsa pentru meșter era o amendă ce se ridica la dublul sumei pe care trebuia s-o plătească calfa. Articolul al 18 interzicea meșterilor și calfelor să facă înțelegeri de felul: (în cazul meșterilor) urcarea prețurilor la lucrările manuale; (în cazul calfelor) stabilirea salariului pretins de la meșter. Articolul 19 le interzice calfelor să organizeze asociații deosebite și de a avea pecete. Articolul 19 se referă și la utilizarea banilor depuși de calfă, în lada breslei, ca ajutor de boală, călătorie sau alte scopuri. Meșterul conducător de breaslă trebuia să dea socoteală despre modul în care a folosit banii. Articolul următor stabiește conduita calfei față de meșterul conducător al breslei. Articolul 20 cerea calfelor să fie cinstite, linștite și cu credință și să apere interesele breslei. Față 104 de familia patronului trebuia să manifeste fidelitate. Liniștit și credincios trebuia să fie și la adunările breslei, precum și față de ceilalți meșteri și celelalte calfe. Cei ce încălcau acest articol erau amendați cu o sumă de până la 2 florini. Capitolul al III-lea, ”Despre meșteșuguri în general” cuprinde prevederi legate de promovarea calfei la rangul de meșter. După terminarea călătoriei calfa trebuia să facă anumite demersuri pentru a deveni meșter. Sunt precizate actele ce-i erau necesare (actele depuse în lada breslei și certificatul de eliberare), locul unde trebuiau depuse și, faptul, că pentru a deveni meșter trebuia să execute o lucrare de meșter (Meisterstuck). Articolul 22 prevedea și posibilitatea scutirii de la această lucrare, lucru posibil doar în cazuri excepționale și doar cu aprobarea autorităților (cazurile excepționale puteau fi determinate de: slăbiciunea ochilor, boală de piept sau alte boli grave). Susținerea lucrării de meșter se face sub supravegherea breslei care hotărăște unde, cum și când se face lucrarea. După executarea lucrării fără grșeală, calfa este numit meșter. Imediat ce obține titlul de meșter și este primit în breaslă calfa trebuie să depună, în lada breslei, suma de 25 de florini. În capitolul al IV-lea, ”Despre obligațiile meșterilor și ale calfelor” se menționează obligativitatea participării la serviciul divin. Neprezentarea la serviciul divinera sacționată cu o amendă ce putea ajunge, în cazul meșterilor, până la 1800 de creițari. Comportarea necuviincioasă în timpul serviciului divin se pedepsea cu o amendă de până la doi florini. Era interzisă înstrăinarea calfelor, prin atragerea de către alt stăpân și vorbirea de rău a meșterului și a muncii sale de către alți meșteri sau calfe. Meșterii care nu făceau parte din breaslă nu erau tolerați să muncească în oraș, excepție făcând cei care erau meșteri în oraș, înainte de nașterea breslelor și numai cu acordul autorităților. Meșterii străini nu aveau dreptul să-și vândă marfa în afara bâlciurilor. 105 În cazul în care un meșter era bolnav sau în cazul în care nu avea calfă era prevăzută următoarea formă de întrajutorare: ceilați membrii ai breslei (pe rând, începând cu cel ai bătrân) ceda câte o calfă, pentru 8 zile, până apărea o nouă calfă sau meșterul se însănătoșea (desigur această întrajutorare nu se aplica în cazul unei boli molipsitoare). Capitolele al V-lea și al VI-lea cuprind câte un articol unic, care se referă la cazurile de deces și la văduve. La înmormantarea unui membru al breslei sau a unui membru al familiei unui meșter toți membrii breslei trebuia să ia parte (participarea se făcea și prin rotație). Văduvele puteau continua exercitarea meseriei, prin angajarea unei calfe. Acest drept era pierdut dacă văduva se căsătorea cu cineva din afara meșteșugului. Dacă se căsătorea cu o calfă acesta primea mai repede dreptul de a fi primit meșter. ”Diploma de privilegii și procese verbale ale adunărilor de breaslă” face precizări clare cu privire la desfășurarea adunărilor breslei. Diploma prevedea ținerea unui număr de 4 adunări anuale, cu ordine de zi bine stabilită. În adunările breslei se soluționau și neînțelegerile ivite. Soluțiile date de către adunare se treceau obligatoriu într-un protocol. Cu prilejul adunărilor se depuneau în lada breslei și taxele prevăzute. Articolul 41 prevedea că meșterii breslei care locuiau în afara orașului (în satele din jur) nu erau obligați să se prezinte la adunările de sfert de a, ci doar odată pe an, prilej cu care trebuiau să-și pătească obligația la lada breslei. Ultimul capitol al diplomei, al VII-lea, ”Despre alegerea meșterului conducător și vice-conducător” cuprinde 6 articole. Ședința de alegere era anunțată dinainte și se desfășura astfel: meșterul conducător prezenta o dare de seamă cu privire la activitatea sa și a breslei, iar mai apoi un raport asupra veniturilor și cheltuielilor breslei. După aceasta, un reprezentant al autorităților, desemna trei meșteri dintre care să fie ales conducătorul breslei (printre care și fostul conducător al 106 breslei). Noul conducător era ales prin vot secret. La fel se proceda și în cazul alegerii viceconducătorului breslei. După terminarea alegerilor se citeau statutele breslei în fața tuturor celor prezenți. Ultimele articole se referă la lada breslei și la corespondența și relațiile cu alte bresle. Lada breslei cuprindea banii breslei și actele membrilor breslei. Articolul 45 face referire la modul în care trebuiau adminstrați banii breslei (pentru ajutorarea meșterilor și calfelor aflate în nevoie). Pentru ca în cazuri de încălcare a prevederilor nimeni să nu poată spune că nu cunoștea dispozițiile statutare sau că nu le-a înțeles, statutele erau citite în fiecare adunare a breslei și prim-magistrul breslei punea copii la îndemâna fiecărui doritor. De asemenea, cu ocazia eliberării ucenicilor și calfelor statutele erau citite în întregime. Articolul final al Diplomei interzice încălcarea statutelor, deoarece acestea aveau scopul de a promova buna orânduială a meșteșugurilor, înlăturarea abuzurilor și greșelilor. Procesele verbale ale adunărilor de breaslă sunt prețioase dovezi în ceea ce privește dorința conducătorilor breslei pentru respectarea statutelor, dar și pentru apărarea meșterilor, calfelor, ucenicilor și famililor acestora. Procesele verbale dovedesc, de asemenea, rigoare în stabilirea lucrărilor de probă susținute de calfe, atenție pentru pregătirea ucenicilor, preocupare pentru ajutorarea văduvelor și pentru menținerea intactă a disciplinei din cadrul breslei, dorință pentru aplanarea justă a conflictelor apărute. Procesele verbale reprezintă o ”icoană clară, o carte deschisăpentru realizarea scopului de a promova ordinea bună și meseriile profesionale ale breslelor”4. Pe de altă parte aceste procese verbale ne relevă faptul, că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se produc numeroase transformări economice și 4 Ibidem, p. 41; 107 sociale în această parte de lume, relațiile dintre meșteri și calfe modificându-se treptat și profund. Activitatea din mipul adunărilor de breaslă se consemna într-un proces verbal, ce se depunea într-un registru. Procesele verbale erau scrise în limba germană și depuse într-un registru. Cel care redacta aceste procese verbale, era fie un membru ales al breslei, fie o persoană special angajată a cărui renumerație anuală se ridica la 20 de florini5. Diploma din 1844 instituie salariul fix pentru calfe, luând naștere sistemul muncii salariale. Calfele trebuie să respecte acest salariu sub amenințarea unor pedepse aspre. Astfel de prevederi arată încercările precedente ale calfelor de a obține măriri de salariu. Leafa pe o săptămână a unui dogar ajungea în medie la 4 florini. Cheltuielile, dacă e să le luăm în considerare doar pe cele din cadrul breslei, erau și ele mari. Taxa pentru lucrarea de meșter se ridica la 25 de florini, la care se adăuga cotizația de breaslă de 5 florini și o cotizație de ajutor medical de 5 florini. Pe lângă acestea se adăugau diurna plătită funcționarilor care asistau la primirea în breaslă, sumă ce se ridica la suma de 7 florini și 30 de creițari. Insituirea salariului fix pentru calfe îi transformă pe aceștia în salariați. Datorită acestui fapt, după desființarea breslelor în anul 1872, acestea vor continua să existe sub forma corporațiilor până la al Doilea Război Monidal6. Ținerea prin abuz a calfelor în serviciul meșterilor se făcaea prin nesocotirea de către meșteri a prevederilor statutare referitoare la obligația depunerii cărților de călătorie și a celorlalte acte în lada breslei; din lada breslei, pentru motive întemeiate, calfele își puteau ridica oricând actele, pe când, dacă acestea se găseau la meșter, calfele nu-l puteau părăsi. În Registrul de procese verbale ale breslei reunite a meșterilor Wallner-Bărbulescu, Luminița, Interpretarea istorico-juridică a Diplomei de privilegii acordată meșterilor... din orașul Lugoj, tiposcript; 6 Ibidem; 5 108 frânghieri, turtari... din Lugoj sunt pomenite numele a 15 meșteri care nu au predat cartea de călătorie, în lada breslei, în anul 1845. În același timp calfele devin dependente de meșteri și prin împrumutarea unor sume de bani. Cât timp calfa nu-și plătea datoriile nu puteau părăsi meșterul. În aceste condiții, dispozițiile prezentate în statutele de breaslă (Diploma de privilegii) denotă teama față de posibile mișcări de protest ale calfelor. Cele mai dese mișcări de protest ale calfelor apar în legătură cu ”lunea albastră” (Blauer Montag), zi de odihnă, după ce în duminica de dinainte se petrecea până la epuizare7. În anul 1819, calfa de dogar Georg Wagner protestează în fața meșterului și instigă celelalte calfe să nu lucreze în ”lunea albastră”, fapt pentru care este arestat și amendat cu 2 florini și 30 de creițari. Celelalte calfe care au refuzat să lucreze au fost amendate și ele cu sume cuprinse între 30 de creițari și 1 florin8. Cazul acesta nu este izolat, existând numeroase refuzuri de a munci în ziua respectivă. Deși adunarea breslei a stabilit că, în urma delictului, calfa Georg Wagner, va fi dat afară din breaslă, măsura nu a fost pusă niciodată în aplicare, mai ales din cauza faptului că tot mai multe calfe își părăseau patronii, ceea ce însemna pentru acești, pierderea mâinii de lucru9. S-a hotărât ca, în cazurile de repetare a ”lunii albastre” calfele să fie sancționate cu mustrare, retragerea salariului pe o săptămână și specificarea comportamentului în cartea de călătorie. În afara cazurilor în care calfele refuză să muncească, sunt numeroase și multe cazuri în care calfele își insultă meșterii, plângându-se de condițiile grele în care lucrează. Uneori aceste conflicte au avut urmări tragice. În atelierul de pantofărie al meșterului lugojean Niculiță Teodor, starostele Pascu, Ștefan, Meșteșugurile din Transilvania până în secolul al XVI-lea, București, 1954, p. 271; 8 Registrul protocoalelor de breaslă, nr. 2, fila 22; 9 Ibidem, p. 23; 7 109 breslei pantofarilor din oraș, lucrau un mare număr de calfe și ucenici, plătiți necorespunzător și hrăniți cu mâncare proastă. Una din calfele meșterului a protestat în anul 1835 împotriva mâncării proaste, fapt ce a dus la o încăierare soldată cu moartea meșterului. Pedeapsa pentru făptaș a fost de doar 2 ani de închisoare și plata unei amenzi de 40 de florini, deoarece calfele și ucenicii i-au luat apărarea făptașului, încriminându-l pe meșter10. Pentru a obține condiții mai bune de muncă calfele au început să se organizeze în așa numitele ”Asociații ale tinerelor calfe” (Brunderschaft), care urmăreau reglementarea raporturilor dintre calfe și meșteri. În 1846, calfa Alois Zettl cere, în numele tinerelor calfe un ajutor din partea breslei. Ajutorul se acordă sub formă de împrumut prin apariția unei lăzi a calfelor11. Asociația calfelor din Lugoj și-a desfășurat activitatea sub controlul breslei, care desemna un meșter, cu menirea de a apăra interesele tinerelor calfe12. În mod excepțional, prin Diploma de privilegii din anul 1844, deși nu se recunoaște oficial dreptul calfelor de organizare, se stabilea ca suma de 15 creițari să fie depusă în cadrul fiecărei adunări de către toate calfele, pentru constituirea unui ajutor destinat celor bolnavi sau a celor aflați în perioada de călătorie13. Organizarea calfelor după modelul meșterilor prezintă caracteristicile unei organizări profesionale, primele astfel de asociații au avut ca scop întrajutorarea. Prin intermediul asociaților de acest fel se acorda calfelor ajutor bănesc și asistență medicală. Lay, E., Dezvoltarea economică, socială și poitico-administrativă a Lugojului, 1718-1848, transcript, Colecția Muzeului Lugoj, p. 43-44; 11 Registrul procese-verbale, fila 49; 12 Ibidem, fila 39; 13 Diploma de privilegii...; 10 110 Asemenea asociațiiexistente în toate sistemele de breaslă, au constituit forme incipiente de organizare a mucitorimii, un fel de pre-sindicate. Deși aceste organizații aveau scop de întrajutorare, calfele nu aveau drept de întrunire în afara breslelor. În Registrul de acte al breslei reunite din Lugoj, este consemnată cererea cu numărul 184, prin care toate calfele solicitau drept de întrunire. O asemenea cerere este considerată periculoasă și se iau imediat pentru aducerea ei la cunoștința locotenenței provinciale și conducerii Comitatului Caraș14. Aceste forme de protest și organizare a calfelor, în Banatul secolului al XIX-lea sunt o etapă ce va duce la apariția proletariatului urban, în contextul în care organizarea breselor în această perioadă și în această zonă, sprijină apariția unei clase a burgeziei. 14 Registrul de protocol, fila 75. 111 Privilegiu de târg acordat localității camerale Făget de împăratul Iosif al II-lea - Viena, 22 octombrie 1787 Prof. univ. dr. Dan Negrescu NOI IOSIF AL II-LEA, Prin Grația lui Dumnezeu, ales Împărat al romanilor, mereu August Rege Apostolic al Germaniei, Ungariei, Boemiei, Dalmației, Croației, Slavoniei, Arhiduce al Austriei, Duce de Burgundia și Lotaringia, Mare Duce de Etruria, Mare Principe al Transilvaniei, Duce de Milano, Mantua și Parma, Conte de Habsburg al Flandrei și Tirolului, dăm de știre spre aducere aminte, prin cuprinsul înscrisului de față, tuturor celor cărora li se cuvine, că Noi, la supusa rugăminte a fidelilor Noștri Judecători și Juzi și a întregii comunități camerale a Domeniului Nostru Făget din centrul Comitatului cărășean, la rugămințile acelora făcute Majestății Noastre deci, dar și spre câștigul și folosința amintitului Domeniu cameral al Nostru Făget, cât și a altor locuri învecinate lui, luând în considerare administrarea amintitului domeniu Făget, a locuitorilor săi, atât cei de acum cât și cei din viitor, prin deplinătatea puterii Noastre regale și prin deosebita Grație a bunăvoinței noastre, am hotărât să se dea îngăduință ca amintitul nostru Domeniu cameral Făget să aibă bucuria de a purta numele de Târg, de acum în viitor și neîntrerupt în vremurile viitoare, astfel să se considere că a fost declarat și numit și înălțat Târg același domeniu Făget, cu sărbătorirea acelor târguri de opt ori pe an ca și iarmaroacele pașnice și libere anuale de până acum, 112 începând desigur cu serbarea primului târg: la Sărbătoarea Sfinților Trei Regi; al doilea în ordine: la Sărbătoarea Thodiei (?); cel de al treilea în ordine: în duminica Floriilor¸al patrulea în ordine: la Sărbătoarea Înălțării Domnului; al cincilea în ordine: la Sărbătoarea Apostolilor Petru și Pavel; al șaselea: la Sărbătoarea Adormirii Fericitei Fecioare; al șaptelea al înșiruirii: la Sărbătoarea Sfântului Dumitru; și, în cele din urmă, al optulea: la Sărbătoarea Sfântului Nicolae conform calendarului pe stil vechi, păstrând toate îngăduințele și prerogativele cu care sunt sărbătorite acestea în celelalte Orașe libere Regale ale Noastre și în cetăți și Târguri libere sau iarmaroace anuale libere, tot astfel și în înainte amintitul de Noi Domeniu cameral Făget Înălțat la rangul de Târg să poată fi sărbătorite mereu, dar totuși la acestea se adaugă în scris Declarația că zilele dinainte stabilite pentru sărbătoarea Târgurilor să cadă în ziua de duminică sau chiar de Sărbătoarea Târgului. Dar niciodată în cele ce urmează să nu fie Sărbătoare de acest fel prea aproape de Sărbătoarea Domnului, sau să cadă în Sărbătoarea Iarmarocului. Dimpotrivă, prin cele de față declarăm și subliniem și dăm îngăduință, fără păgubirea Târgurilor anuale din alte locuri din vecinătate, astfel ca acelea ce sunt prevăzute, să fie sărbătorite urmând obiceiul. De aceea, pe toți negustorii, vânzătorii, drumeții și pe toți ceilalți oameni străini ce țin de această înșiruire, Noi îi încredințăm și le dăm de știre, căci la amintitele zile de târg ale înșiruirii de opt, dar și la iarmaroacele libere anuale din sus înălțatul la rang de Târg Făget, s-a îngăduit deja să se sărbătorească: să veniți cu toate mărfurile și lucrurile și bunurile voastre, liberi și siguri, fără vreo teamă sau groază pentru persoanele sau mărfurile voastre, iar după ce ați venit de grabă și v-ați alăturat și după ce negustorelile vi le-ați încheiat toate, să vă întoarceți în ținuturile voastre sau unde veți dori, lucrurile și persoanele voastre rămânând mereu neatinse sub protecția noastră și sub 113 Speciala Noastră Tutelă, și poruncim ca acestea să fie făcute publice și proclamate în iarmaroace și pretutindeni în alte locuri publice. Cele de față pe care le-am întărit cu sigiliul Nostru secret consacrat de care ne folosim ca Rege apostolic al Ungariei, poruncim ca după citire să fie înapoiate celui care le prezintă. Dat prin mâna fidelului Nostru, Nouă sincer iubit, Respectabilului și Mărețului Conte Carol Palffi de Erdod, veșnicului în Veresko al ordinului Lânii de aur, și cavaler al Însemnatului ordin al Marii Cruci al Sfântului Apostolic rege Ștefan, Sfătuitor al Curții Noastre regale pentru Ungaria, pentru totdeauna Comite al comitatului Poszony (Bratislava) și Căpitan cameral ereditar și personal al cetății Noastre Regale și apropiat Sfătuitor în consiliul Nostru și cancelar în amintitul Nostru Regat al Ungariei și în Marele Principat al Transilvaniei și al amintitului ordin al Sfântului Ștefan, rege apostolic, (dat) În Cancelaria Apostolică în Cetatea noastră Arhiducală Viena a Austriei, în ziua XXII a lunii octombrie a anului Domnului 1783, XXIII an al Domniilor Noastre Romane în Ungaria, Boemia și celelalte. 114 * * * Prin amabilitatea d-lui prof. univ. dr. Dan Negrescu punem în circuitul științific, în integralitatea sa, un document istoric de o importantă deosebită pentru evoluția Făgetului. Documentul se află în colecțiile Direcției Județene Timiș a Arhivelor Nationale, este scris pe pergament în limba latină și are un sigiliu în capsulă de lemn fără capac. Diploma dată de către imparatul Iosif al II-lea hotăra ca Făgetul să se bucure de statutul de târg şi de privilegiul de a organiza opt târguri sau iarmaroace anuale libere, la fel ca celelalte cetăţi şi oraşe regale. Târgurile erau organizate în zilele unor mari sărbători religioase: Floriile, Înălţarea Domnului, Sf. Petru şi Pavel, Adormirea Maicii Domnului, Sf. Dumitru, Sf. Nicolae etc. Dacă târgul nu se putea ţine la sărbătoarea nominalizată, atunci el trebuia ţinut în prima duminică după acea sărbătoare. Dată "la supusa rugăminte a fidelilor Noștri Judecători și Juzi și a întregii comunități camerale a Domeniului Nostru Făget din centrul Comitatului cărășean, la rugămințile acelora făcute Majestății Noastre deci, dar și spre câștigul și folosința amintitului Domeniu cameral al Nostru Făget, cât și a altor locuri învecinate lui", Diploma venea în avantajul şi pentru folosul făgeţenilor şi a locuitorilor din zona Făgetului. De privilegiul de a organiza târguri beneficia doar Făgetul nu şi alte localităţi din zonă. În acelaşi timp se preciza că se va asigura securitatea persoanelor, mărfurilor şi bunurilor deţinute de participanţii la târg: „să veniți cu toate mărfurile și lucrurile și bunurile voastre, liberi și siguri, fără vreo teamă sau groază pentru persoanele sau mărfurile voastre, iar după ce ați venit de grabă și v-ați alăturat și după ce negustorelile vi le-ați încheiat toate, să vă întoarceți în ținuturile voastre sau unde veți dori, lucrurile și persoanele voastre rămânând mereu 115 neatinse sub protecția noastră și sub Speciala Noastră Tutelă...”. Târgurile aduceau la Făget oameni şi mărfuri din întreaga zonă, şi chiar din zona Pădurenilor şi Valea Mureşului. Când timpul permitea ,se venea la Făget cu 1-2 zile înaintea datei de organizare a târgului. Târgurile vor motiva modernizarea căilor de comunicaţie în secolul al XIXlea, inclusiv amenajarea căii ferate Lugoj-Făget-Ilia, şi vor racorda piaţa Făgetului la cea a Europei centrale. Taxele percepute la aceste târguri au adus venituri substanţiale bugetului local - uneori ele au reprezentat peste 50% din acest buget - regăsindu-se în dezvoltarea edilitară şi culturală a Făgetului. ( D.T.) 116 Pagini de memorialistică despre revoluția de la 1848-1849 din Banat. Însemnările lui P. Broșteanu  Drd. Nicolae Dumbrăvescu Revoluția de la 1848-1849 din diferite state europene, din Monarhia Habsburgică, din Ungaria, din Țările Române (Moldova și Țara Românească) și din Transilvania și Banat s-a bucurat de o atenție deosebită din partea cercetătorilor. Evenimentelor anilor 1848-1849 le-au fost dedicate mi și mi de pagini de către mai toate istoriografiile europene. Printre sutele sau chiar miile de lucrării scrise despre revoluțiile europene de la 1848-1849 un loc important îl ocupă lucrările cu caracter memorialistic redactate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de o serie de combatanți la evenimente, sau simpli observatori ai acestora. Revoluția de la 1848-1849 din Banat nu este nici ea lipsită de lucrări de acest gen. Prin urmare despre evenimentele revoluționare de la 1848-1849 din Banat ne-au lăsat pagini importante de memorialistică, Partenie Gruescu1, Dimitrie Petrovici Stoichescu2 și Feldmareșalul George v. Rukawina3. Acest articol a beneficiat de suport financiar prin proiectul „Doctorat European de Calitate - EURODOC”, Contract nr. POSDRU/ 187/1.5/S /155450, proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.  Drd. Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba-Iulia; ndumbravescu@yahoo.com. 1 „Evenimentele anilor 1848 și 1849 prin ținutul Făgetului de Partenie Gruescu, paroh în Sintești”, în B.A.R. București, manuscris rom. 1059 f.  117 În lucrarea de memorialistică intitulată „Evenimentele anilor 1848 și 1849 prin ținutul Făgetului”, Partenie Gruescu4 prezintă principalele evenimente revoluționare petrecute la nivelul întregului Banat, însă pune un accent mai mare pe nararea evenimentelor petrecute în zona sa de reședință (Ținutul Făgetului), începând din luna martie a anului 1848 și până la finalul anului 1849 când imperialii au restabilit ordinea atât în Banat cât și în Transilvania. 71-86. Vezi și Nicolae Bocșan Valeriu Leu, Memorialistica Revoluție de la 1848 în Transilvania, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1988, pp. 138-151. 2 „Curgerea întâmplărilor subscrisului în timpul revoluției maghiare”, în Albina, III,1968, nr. 12,pp. 1-3. Vezi și Nicolae Bocșan Valeriu Leu, Memorialistica, pp. 152-158. 3 Rudolf Grἂf, Timișoara sub asediu: Jurnalul Feldmareșalului George v. Rukawina (aprilie-august 1849), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2008, 170p. 4 Partenie Gruescu s-a născut în localitatea Sîntești în anul 1813. Urmează clasele primare la școala din localitatea natală, unde funcționa o scoală deschisă în urma decretului Marie Tereza. Cursurile secundare le urmează la Vârșeț, unde studiază și teologia. Ca băiat eminent este trimis pentru terminarea studiilor teologice la Carloviț. În anul 1834 se reîntoarce în localitatea natală, an din care va ocupa funcția de paroh. Participă la Revoluția de la 1848-1849 din Banat. În anul 1862 Partenie Gruescu trece în eparhia Aradului la Căpîlnaș. Aici datorită inteligenței cu care era înzestrat Partenie Gruescu primește funcția de vicar protopopesc. În anul 1864 este ales membru al „Asociațiunii naționale în Arad, pentru cultura și conservarea poporului român. Se stinge din viață în anul 1872 în localitatea Căpîlnaș la onorabila vârstă de 61 de ani. (Pentru mai multe amănunte despre viața și activitatea lui Partenie Gruescu vezi: Ioan B. Mureșanu, „Scriitorul Partenie Gruescu” în Vestul, 1934, nr.1264, p. 2; nr. 1266, pp. 2-3; Idem, „Descrierea etnografică și topografică a comunității și cercumstărilor ei din Sîntești” în Revista institutului social Banat-Crișana, 1944, nr. 1-2, pp. 115-126; Idem, „Sîntești, teritoriul și cercul satului” în Revista institutului social Banat-Crișana, 1944, nr. 3-4, pp. 293-308; Ioan Clopoțel, „Monografia unei comune din Banat. Preotul Partenie Gruescu scrie cu avânt și talent monografia comunei Sîntești în anul 1859. Un sociolog fără voie”, în Societatea de mâine, 1938, nr. 3, pp. 100-102). 118 Cea de a doua lucrare de memorialistică, dedicată evenimentelor revoluționare de la 1848-1849 din Banat, a fost scrisă de protopopul Dimitrie Petrovici Stoichescu5. În lucrarea sa intitulată „Curgerea întâmplărilor subscrisului în timpul revoluției maghiare”, Dimitrie Petrovici Stoichescu reușește să surprindă principalele evenimente ale Revoluției. Descrie amănunțit adunarea de la Lugoj din primăvara anului 1848, apoi surprinde foarte bine situația țăranilor români și a celor sârbi din toamna anului 1848, aceștia fiind nevoiți să-și Dimitrie Petrovici Stoichescu s-a născut în anul 1794 la Belniț în județul Caraș-Severin. Studiile l-ea urmat la Timișoara și Vârșeț. În anul 1830 a fost ales președinte al societății secrete „Constituția” din Lugoj care își propunea să lupte pentru înlăturarea relațiilor feudale și pentru emanciparea națională a românilor bănățenii. A participat la Revoluția de la 1848-1849 din Banat, luând parte la adunarea din 1/15-5/17 mai 1848 ținută sub președinția lui Vasile Fogorași și la întrunirea reprezentanților Lugojului, Timișoarei, Lipovei, Aradului și Crișanei, din 3/15-9/21 mai 1848 în care s-a dezbătut problema organizării luptei comune a românilor din Banat și Crișana, pentru dobândirea drepturilor și libertăților naționale. Împreună cu Eftimie Murgu a organizat o adunare populară la Lugoj la 15/27 iunie 1848 cu prilejul căreia s-a stabilit independența Biserici Române din Banat și reînființarea Mitropoliei române a Banatului. Această adunare l-a delegat pe Dimitrie Petrovici Stoichescu să îndeplinească funcția de vicar general al Banatului. La scurt timp este considerat element periculos de autoritățile austriece și este înlăturat din toate demnitățile. În primăvara anului 1849 sub presiunea românilor bănățeni Dimitrie Petrovici Stoichescu este înscăunat ca episcop al Timișoarei. La numai câteva luni de la înscăunare Dimitrie Petrovici Stoichescu este acuzat de „trădare de patrie” și condamnat la 12 ani de închisoare. Este încarcerat în temnița de la Kupfstein din Tirol. După patru ani de închisoare Dimitrie Petrovici Stoichescu este grațiat. După eliberarea din închisoare Dimitrie Petrovici Stoichescu se stabilește în localitatea natală unde va sluji ca preot până în anul 1860 când se stinge din viață. (Pentru mai multe amănunte despre viața și activitatea lui Dimitrie Petrovici Stoichescu vezi: Daniel Otescu, „Protopopul Dimitrie Petrovici-Stoichescu, figură marcantă a Revoluției de la 1848 din Banat”, în Altarul Banatului XVI, 2005, nr. 1-3, pp. 129-134; Maria Totu, Bărbați ai datoriei. Mic dicționar, București, Editura Militară, 1984, p. 203. I. D. Suciu, „Dimitrie Petrovici Stoichescu” în Omagiul patriarhului Nicodim, București, 1945, pp. 272-279) 5 119 părăsească locuințele și să se refugieze din fața revoluționarilor maghiari pentru ași salva viața. Spre finalul lucrări protopopul Dimitrie Petrovici Stoichescu prezintă încercuirea cetății Timișoarei și situația preoților și protopopilor care se refugiaseră din fața revoluției lăsând satele fără un duhovnic spiritual. O altă lucrare de memorialistică despre evenimentele revoluționare de la 1848-1849 din Banat este cea a Feldmareșalului George v. Rukawina6. Acesta prezintă sub George v. Rukawina s-a născut la 21 martie 1777 la Ternovacz în districtul regimentului de graniță Liccana. A absolvit școala militară din Gopsic. Intră furier în serviciul militar austriac. În 1793 este cadet la regimentul de graniță Ogulin. În anii următori participă la campaniile din Italia, La 1 septembrie 1795 apare ca stegar în corpul de voluntari Gyulay. La 15 noiembrie 1796 devine locotenent în același corp militar. În data de 9 iunie 1798 este transferat ca locotenent la Batalionul Singenfeld de infanterie ușoară nr. 10. În ziua de 10 ianuarie 1801 a fost transferat la regimentul Ottocan. Din septembrie 1805 se află la regimentul de graniță Liccana. Din octombrie 1805 este încadrat la batalionul dalmațian nr. 1. La 16 ianuarie 1806 este promovat căpitan, la regimentul de graniță sfântul Gheorghe nr. 6. În anul 1809 George v. Rukawina a participat ca ofițer al armatei austriece la luptele împotriva insurecției croato-slavone. La 18 ianuarie 1810 devine maior germanobănățean nr. 12. În luna septembrie a anului 1813 este transferat la regimentul de graniță Ottocan nr. 2. La 3 februarie 1814 devine locotenent-colonel la același regiment. În luna martie a anului 1818 este avansat colonel la regimentul de graniță Ogulin nr. 3, iar din 20 august 1829 este general maior. În anul 1834 este numit vicecăpitan de țară al regimentului Croației Sloveniei și Dalmației. În anul 1836 este proclamat feldmareșal locotenent și general de divizie la Petrovaradin, devenind titular al regimentului de infanterie nr. 61. În anul 1840 este înnobilat cu rangul de Baron. Între anii 1844-1849 ocupă funcția de comandat al cetății Timișoarei. În timpul revoluției de la 1848 își dovedește încă o dată bravura, rezistând eroic timp de 4 luni. În anul 1849 George v. Rukawina este avansat general de artilerie și primește Ordinul Coroanei de fier cl. I. Se stinge din viață în același an la onorabila vârstă de 72 de ani. (Pentru mai multe amănunte despre viața și activitatea lui George v. Rukawina vezi: Ela, Cosma, Saşi, austrieci, slavi în Transilvania şi Banat. (Biografii din secolul al XIX-lea şi din timpul Revoluţie paşoptiste), Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009, pp. 287-288). 6 120 forma unui jurnal principalele evenimente petrecute în Cetatea Timișoarei și în împrejurimi începând din 25 aprilie 1849 și până în 9 august același an. După ce am făcut această scurtă prezentare a principalelor lucrări memorialistice despre Revoluția de la 1848-1849 din Banat, cunoscute până în prezent revin la subiect și menționez că în eforturile mele de documentare pentru teza de doctorat, am identificat în ziarul „Gazeta Transilvanie”7 o descriere a asedieri cetății Timișoarei scrisă de P. Broșteanu8 pe care o vom reda în anexă. Considerăm că această etapă, a recuperării şi valorificării memoriei Revoluţiei, constituie o datorie a istoricilor, pentru cunoaşterea şi realizarea unei imagini nuanţate a evenimentelor şi personajelor implicate. Lucrarea lui P. Broșteanu începe nararea evenimentelor revoluționare din luna martie anului 1849, mai exact din momentul cuceriri Sibiului de către trupele revoluționare maghiare conduse de Iosif Bem. În prima parte a lucrării P. Publicaţie culturală şi politică, apare la Braşov, de la 12 martie 1838 şi până 13/26 octombrie 1918. La început au apărut 1-3 numere pe săptămână, apoi zilnic (de la 16 aprilie 1884), sub redacţia lui G. Bariţiu până în anul 1877, apoi succesiv sub redacţia lui Iacob Mureşanu, Andrei Mureşanu, Gr. Maior, Traian Horia Pop, I. Pop-Reteganu, Teofil Frâncu, G. Bogdan-Duicu, Liviu Rebranu. Alături de redactori se numără colaboratori din toate provinciile româneşti precum: I. Heliade Rădulescu, Andrei Mocioni, M. Kogălniceanu, August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, Ioan Raţiu, Alexandru Papiu Ilarian ş.a. Publicaţia a scos separat două suplimente: Foaia Literară ( 1 ianuarie -25 iunie 1838) şi Foaia pentru minte, inimă şi literatură (2 iulie 1838- 24 februarie 1865). Pentru mai multe amănunte vezi: Georgeta Răduică, Nicolim Răduică, Dicţionarul presei româneşti (1731-1918), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1996, pp. 210-211. I. Hangiu, Presa românească de la începuturi până în prezent. Dicţionar cronologic 1790-2007, vol. I, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2008, pp. 97-103. 8 „Eroism românesc. Un episod al Revoluției de la 1848, petrecut în orașul Timișoara”, în Gazeta Transilvaniei, 1896, nr. 56, pp. 1-3. 7 121 Broșteanu descrie amănunțit felul în care a fost încercuită cetatea Timișoarei în primăvara anului 1849 de către revoluționarii maghiari și stricăciunile pe care le-au făcut aceștia: „Insurgenții începură mereu a se întări în jurul cetății, stricară apeductele, care aprovizionau cetatea cu apă de băut, și-și întinseră avanposturile lor până la malul stâng al canalului, mai apoi chiar și până în raionul puștilor din cetate. La puntea despre „Josefin” mai așezară două tunuri, cu care apoi băteau aspru atât frontul întreg al bastionului principal, cât și artileria de apărare de deasupra „Porții Petruvaradinului”9. În continuare, lucrarea lui P. Broșteanu ne oferă informații prețioase despre felul în care a fost bombardată cetatea Timișoarei între 15 mai și 8 august 1849, dar și despre neajunsurile și bolile care s-au abătut asupra locuitorilor cetății: „Starea garnizoanei devenise în fine din zi în zi tot mai critică. Pe lângă scenele îngrozitoare cauzate prin bombardarea înfricoșată și prin stricăciunile dezastruoase, pe lângă mulțimea de morți și răniți, se mai alăturase și lipsa de nutremânt, scorbatul și holera, încât dacă cineva era scăpat de pericolul morții prin proiectile și prin gloanțe, trebuia să cadă victimă tifosului și holerei”10. Prin urmare pot spune că P. Broșteanu ne prezintă o imagine înfricoșătoare a felului în care au trăit locuitorii cetății Timișoarei în cele 107 în care cetatea a fost asediată de revoluționarii maghiari. De asemenea autorul acestui text memorialistic ne mai prezintă aspecte din alimentația locuitorilor cetății care consumau cel mai mult carne de cal, cel mai probabil ea provenind de la caii ce mureau în timpul bombardamentelor la care era supusă cetatea, în timp ce legumele, poamele verdețurile, untul și laptele erau o raritate pe masa locuitorilor cetății. 9 Ibidem, p. 1. Ibidem, p. 1. 10 122 În a doua parte a lucrării sale memorialistice despre Revoluția de la 1848-1849 din Banat, P. Broșteanu ne oferă informații de o mare importanță istorică despre activitatea batalionului de grăniceri românii din Banat ce au luat parte la apărarea cetății Timișoarei în cele 107 zile de asediu. În consecință el ne descrie amănunțit una dintre încercările de a străpunge linia revoluționarilor maghiari ce înconjurau cetatea, ce le-a revenit grănicerilor bănățenii. Aceștia cu mult curaj au reușit să captureze 2 tunuri ale inamicului și să facă mai mulți prizonieri. În ultima parte a lucrării, P Broșteanu ne oferă informații importante despre felul în care au fost decorații conducătorii batalionului de grăniceri bănățean în anul 1850 de către coroana austriacă. În această ultimă parte a memoriilor el surprinde foarte bine felul în care a fost nedreptățit locotenentul Iacobici, dar și respectul pe care îl purtau subordonații acestuia, întrucât unul dintre sergenții acestui batalion a refuzat să primească medalia până în momentul în care nu va fi decorat și superiorul său11. În concluzie afirmăm că memoriile lui P. Broșteanu aduc informaţii preţioase despre asedierea cetății Timișoarei din primăvara și vara anului 1849, despre atmosfera de teroare care trăiau locuitorii cetății Timișoarei, cât şi despre alimentaţia lor. Analiza cu maximă minuţiozitate a acestui izvor narativ nu prezintă decât o mică contribuţie la îmbogăţirea istoriografiei româneşti cu o nouă relatare memorialistică. Dat fiind faptul, că nu s-au scos la lumină toate aceste mărturii, ale unor combatanţi sau simpli observatori ai evenimentelor de la 1848-1849 din Banat şi nici numărul lor nu poate fi stabilit sau contabilizat cu exactitate întrucât în orice arhivă, muzeu, sau ziar transilvănean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea, poţi găsi noi pagini de memorialistică despre acest tragic eveniment 11 Idem, p. 3. 123 din istoria Banatului. Prin urmare subiectul rămâne în continuare deschis cercetării. Informaţiile pe care le oferă acest izvor narativ, scris de P. Broșteanu în deceniu zece al secolului al XIX-lea, chiar dacă se observă caracterul lor subiectiv, totuşi acesta aduce valoroase contribuţii la îmbogăţirea informaţiilor referitoare la Revoluţia de la 1848-1849 din zona cetății Timișoarei în special şi din întregul Banatul în general. În acest stadiu al cercetărilor se impune pe linia valorificării acestor texte memorialistice, adunarea lor într-un corpus unitar şi editarea în condiţii ştiinţifice, fiindcă memorialistica Revoluţiei de la 1848-1849 reprezintă încă un indiscutabil câmp documentar pentru cunoaşterea evenimentelor. 124 Anexă: Eroism românesc. Un episod din Revoluțiunea din 1848, petrecut în orașul Timișoara* P. Broșteanu (Gazeta Transilvaniei, 1896, nr. 56 din 10/22 martie, pp. 1-3) Mult sânge românesc s-a vărsat în jurul și înaintea porților capitalei de odinioară Timișoara, sau Tibiscul antic al Daciei ripense. Precum sângele bravilor grăniceri români s-a pierdut, îngrășând pământul, așa și recunoștința și răsplata s-a pierdut în uitare. Una însă totuși a rămas: virtutea și gloria. Acestea nu se pot nici nega nici uita, căci vii sunt încă oamenii, în viață e orașul, care odată cu existența sa conservă survenirea întâmplămintelor12 prin care a trecut în toate timpurile. El însușii, orașul Timișoara, ne vorbește mai lămurit, ca orice scrisoare că ceea-ce cândva era virtute, merit, drept și îndreptățire pentru remunerațiune, astăzi prin schimbarea timpurilor a devenit cauză motivată de dispreț, ură și persecuțiune. Între luptele de la 1848 și 1849 apărarea Timișoarei, prin garnizoana sa eroică în răstimp de 107 zile ocupă, fără îndoială, pagina cea mai strălucită în istoria acelei epoci memorabile. În urma catastrofei de la Sibiu, din 15 martie 1849 stil nou. când Puchner generalul Impărătesc, bătut de insurgenți de atunci, sub comanda generalului Bem, fusese constrâns a se retrage cu armata austrică împărătească în România, se putea ușor prevedea, că Bem, văzând Transilvania curățată de trupe Menţionăm că pentru a face textele accesibile lectorului contemporan, am procedat la modernizarea ortografiei conform normelor în vigoare, păstrând, totuşi, câte ceva şi din limbajul şi expresia epocii. 12 Întâmplămintelor = întâmplărilor * 125 imperiale, se va întoarce spre Banatul Timișan, pentru continuarea operațiunilor sale. Într-adevăr așa s-a și întâmplat la începutul lui aprilie insurgenții începură a se întinde mereu spre sud-estul Timișianei și a ocupa porțiunile mai importante, împingându-și coloanele lor spre Timișoara. Ei se apropiaseră de această cetate, la 25 aprilie o împresuraseră din toate părțile și o constrânseseră a închide porțile, încetând astfel toată comunicația cu lumea de afară. Între trupele, cărora era încredințată apărarea cetății, se afla și un batalion de grăniceri româno-banatici. Chemarea acestui batalion era dintre cele mai critice și grele, căci eroicul comandant al cetății, mareșalul locotenent camprestru, baronul de Rucavina13, având deplină încredere numai în grăniceri săi, încredințându-se numai lor serviciul în jurul cetății, cu scop de a împiedica dezertările soldaților de la regimentele de linie, care se înmulțiseră în vremurile din urmă în mod îngrijorător. Într-aceea insurgenții începură mereu a se întări în jurul cetății, stricară apeductele, care aprovizionau cetatea cu apă de băut, și-și întinseră avanposturile lor până la malul stâng al canalului, mai apoi chiar și până în raionul puștilor din cetate. La puntea despre „Josefin” mai așezară două tunuri, cu care apoi băteau aspru atât frontul întreg al bastionului principal, cât și artileria de apărare de deasupra „Porții Petrovaradinului”. Bombardarea cetății se începu la 15 mai și ținu, cu puține întreruperi, până în 8 august, în care zi insurgenții avuseră cu totul 28 bateri în acțiune, aruncând foc și moarte între apărătorii cetății. În deosebi cele două tunuri făceau multe și mari stricăciuni și de repetate ori se rugaseră bravi grăniceri de comandantul suprem al cetății, ca să le permită un atac asupra acestor tunuri periculoase, ceea ce însă nu li se permise. Numele corect al comandantului cetății Timișoarei din timpul Revoluției de la 1848-1849 este George v. Rukawina. 13 126 Starea garnizoanei devenise în fine din zi în zi tot mai critică. Pe lângă scenele îngrozitoare cauzate prin bombardarea înfricoșată și prin stricăciunile dezastruoase, pe lângă mulțimea de morți și răniți, se mai alăturase și lipsa de nutremânt, scorbatul și holera, încât dacă cineva era scăpat de pericolul morții prin proiectile și prin gloanțe, trebuia să cadă victimă tifosului și holerei. Carnea se împărțea numai de două ori în săptămână; carnea de cal devenise o mâncare luxurioasă. Legumele, poamele, verdețurile, untul, laptele, zburătoarele domestice erau rarități. După ce însă prin restrângerea mai perfectă a cercului de împresurare și închiderea de tot a căilor de comunicație prin insurgenți, se făcea imposibil comandantului cetății a trage informațiuni despre întâmplările de afară; se resolviră în fine la o excursiune, cu scop, a face prizonieri, de la care apoi ar putea înțelege auzi ceva despre mișcările trupelor și despre starea împrejurărilor de afară. Cu executarea acestei operațiuni se încredințase batalionul de grăniceri români, din care se compusese o companie de 150 soldați aleși sub comanda căpitanului Babici, pe lângă care mai erau atașați locotenenții: Thoma, Rein, Iacobici, tustrei români grăniceri. Mandatul acestei companii era: a ieși (la 8 august) din curtea cazărmii transilvane prin poarta internă și a înainta până la șanțul estrem al cetății, de acolo a trece în direcțiunea cea mai scurtă peste glassiul cetății și a se arunca apoi cât de grabnic asupra avanposturilor inamice, a le respinge pe acestea spre suburbiul Maere, a face, dacă se poate prizonieri și apoi a executa retragerea pe lângă șoseaua de la așa numita punte episcopească prin poarta numită Petruvaradinului. Compania ieși afară și ajunse la șanțul estrem al cetății; atunci locotenentul Iacobici, cu un despărțământ se însărcină a se repezi asupra inamicului și apoi a intrat spre puntea episcopească, unde va avea să aștepte sosirea restului companiei. 127 Mandatul său executat cu promtitudine, Locotenentul Iacobici, a observat că atât avanposturile inamice, care erau postate dea lungul canalului spre puntea suburbiului Iosefin, cât și artileriștii de la cele două tunuri primejdioase zăceau cuprinși de o căldură apăsătoare se rezolvă, fără multă combinare, a comite un fapt îndrăzneț eroic. - Măi feciori! zise el grănicerilor săi. Tunurile acelea, vedeți-le acolo pot să fie în dată în mâinile noastre. Care vrea să le aibă, să-mi urmeze! După mine feciori! - „Toți le vrem” fu răspunsul năbușit al bravilor soldați și ca niște vulturi se repeziră asupra tunurilor și soldaților inamici. Într-un moment tunurile și caretele de munițiune fuseseră în mâinile românilor. Iacobici surprinși, văzându-se deodată înconjurați de grăniceri români, credeau că visează un greu vis. Căpitanul Babici invitat de locotenentul Iacobici, văzând cutezanța întradevăr eroică, încoronată de un succes atât de strălucit se grăbi ai veni în ajutor; insurgenții nici nu avură timp a pune mana pe arme, până ce deveniră prizonieri. Iacobici se îngrijise a disloca tunurile din pozițiunile lor, punându-le pe șoseaua principală spre cetate. Situațiunea bravilor români devenise însă acum și mai critică, căci se alarmaseră insurgenți din celelalte părți ale castre lor, și deja se apropia un detașament drept la puntea spre Iosefin, începând a trage o mulțime de focuri în dosul grănicerilor lui Iacobici, iar din spre Mahala începură ai tracta chiar și cu proiectile explodatoare, care începură a lovi. Bravii cuceritori însă tot nu s-au descurajat ci răspunzând bărbătește cu foc, s-au retras în cetate ducând cu ei tot ce le căzuse în mână. Locotenentul Thoma și încă un grănicer tocmai când sosiră la poarta Petruvaradinului fuseseră loviți și căzură. Poarta se deschise, compania se realie în ordinea militară cuvenită, luară tunurile și prizonierii în mijlocul lor și apoi se puseră în mișcare prin stradele principale ale cetăți 128 până la poarta transilvană, unde era locuința comandantului suprem al cetății. Aici se postară cu trofee cu tot, iar baronul Rucavina îi întimpină acompaniat de suita sa de generali, stat major, și alți ofițeri superiori de trupe de garnizoană și de mulțimea adunată. Făcându-i-se raportul îndătinat și predându-se obiectele cucerite, comandantul le vorbi: - „Grăniceri români! Voi numai ați satisfăcut mandatul primit de la mine, ci m-ați surprins peste așteptare prin eroismul vostru; cutezanța voastră mi-a cauzat admirare mie și garnizoanei întregi; succesul strălucit al acestei întreprinderi, dovedesc că sunteți adevărați strănepoți ai eroicilor romani vechi. Vă mulțumesc în numele Majestăți Sale a prea grațiosului nostru împărat”! Întorcându-se apoi către locotenentul Iacobici îi adresează următoarele cuvinte: - ”Domnia ta, d-le locotenent prin întreprinderea aceasta, prin prizonieri și trofeele cele frumoase ai dat dovadă necontestabilă de ofițer brav și erou, iar eu voi îngriji, pentru ca d-tale să fi decorat în mod corespunzător faptei eroice ce ai săvârșit-o din propria-ți inițiativă”. Entuziasmul și bucuria garnizoanei întregi erau nemărginite; toți ofițerii superiori, colegii, soldații și concetățenii gratulară d-lui Iacobici, profețindu-i toți din toate părțile decorațiuni, avansat și alte onoruri. Mâne zi se auzeau bubuituri de tunuri, din depărtare; în tabăra și tranșeele insurgenților se observa o mișcare nendătinată care prevestea o luptă în jurul cetății. Un asalt, întreprins de o parte a garnizoanei sub conducerea colonelului Blomberg, constatase în fine, că insurgenții angajați într-o luptă de mai multe zile, se văzură la urma urmelor constrânși, a ridica blocada Timișoarei și a se împrăștia în mare dezordine, spre Arad, Lugoj și Șiria, unde însă precum se știe partea cea mai însemnată de răsculați depuseră armele, în mâinile armatei aliate. 129 La 9 august după 107 zile grele și fatale, pentru prima dată se deschiseră porțile Timișoarei. Tocmai la o lună după această întâmplare memorabilă la 9 septembrie, murise eroicul apărător al Timișoarei locotenentul mareșal campestru, baronul Rocavina care promisese decorarea și recunoștință prea înaltă lui Iacobici și colegilor săi de la 9 august. Într-adevăr se și distribuiseră, deși abia în luna lui mai 1850, dar cum și cui. Între numele decoraților aflăm pe căpitanul Babici decorat cu ordinul coroanei de fier, clasa a III-a, apoi cu crucea pentru merite militare, și aflându-se tocmai atunci armata rusească în jurul Timișoarei, se mai decoră cu ordinul rusesc al sfintei Anna. Apoi se mai decorară dintre subofițeri și grăniceri, sergentul, caporalul și 3 grăniceri cu medalia de aur, iar 15 grăniceri cu medalia de argint. De locotenentul Iacobici, conducătorul întreprinderii de atunci, nu era nici vorbă. Generalul de brigadă, Popovici, care era însărcinat cu distribuirea medaliilor, se adresă către sergentul Balac cu întrebarea: - „Dară să-mi spui, cu care ocaziune ai câștigat dumneata această medalie”? - „Am câștigato la Timișoara cu ocaziunea unei eruperi din cetate când am luat două tunuri cu munițiune cu tot și cu tunarii lor și am făcut mulți prizonieri sub conducerea d-lui locotenent Iacobici. Stau însă la îndoială: să primesc decorațiunea ori ba, deoarece conducătorul nostru căruia avem săi mulțumim aceste semne de onoare, nu se află între cei decorați”! - „Este adevărat, d-le locotenent; ce zice sergentul”? întreabă generalul pe Iacobici, care se afla în rândul trupelor prezente. - „Cu permisiune d-le general, eu cred că răspunsul la această întrebare se cuvine în prima linie domnului major 130 Vaiman și căpitanului Babici, care au fost martori oculari și competitori a judeca despre întreprinderea de sub întrebare”. - „Da, da ”, mărturisiră ambii ofițeri. Într-adevăr a fost d-l Iacobici comandantul trupei de acțiune la cucerirea trofeelor. Nu știm cum să ne explicăm uitarea D-sale din lista decoraților. - „Dacă e așa, apoi voi reînnoi propunerea la forurile competente fi-ți dară liniștiți d-le Iacobici și voi, bravilor grăniceri” zise generalul. Și într-adevăr în urma noi rezoluțiuni a d-lui general se solvă de nou amintirea întâmplări din chestiune, și abia în ziua anului 1851 sosi drept cadou prețios, diploma însoțită de ordinul coroanei de fier clasa a III-a, cu decorațiunea de rezbel, în sensul de recunoștință și mulțumire pentru bravura dovedită de Iacobici pe câmpul de război. În urma statutelor acestui ordin mai câștigase locotenentul Iacobici ridicarea în statul de cavaler pentru sine și pentru următorii săi; iar reprezentanța orașului Timișoara îl alese, la 18 ianuarie 1853, cu unanimitate de voturi, de cetățean onorar al acestei urbe libere regești… D-l Iacobici a trăit până anul trecut ca major în pensiune la Caransebeș; s-a născut la 18 august 1822, și afară de părul cărunt, nu arăta nimic la față sau statura sa de ținută militară, ce l-ar apăsa atâția ani, pe lângă toate că a mai luat parte și la războaiele din 1859 și 1866. Figura lui seamănă bine cu a unui stejar sănătos și puternic, iar „din stejar – stejar răsare”! Mie îmi veni aminte această zicală românească cugetând la fiul său Ignațiu, major c. r. la regimentul de infanterie nr. 50 a cărui drapel poartă medalia de aur cu inscripția pe latura întoarsă: „Virtus Romana rediviva” iar pe cealaltă Für standkaftes Ausharren în der Treue zu Kaisser und Vaterland. 131 Răspunsurile lui Dionisie Păscuţiu, avocat în Făget, la Chestionarul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu (1884 - ian. 1885) Prof. Ioan Cipu I În anul 1866 ia fiinţă la Bucureşti „Societatea Literară Română” alcătuită din cei mai valoroşi intelectuali români din toate provinciile locuite de români, cu triplu scop esenţial: fixarea regulilor ortografice ale limbii române; elaborarea gramaticii limbii române şi alcătuirea dicţionarului universal al limbii române. În anul următor, ea îşi schimbă denumirea în „Societatea Academică Română”, iar în martie 1879, în cea de Academia Română. Este vorba nu numai de o schimbare a denumirii, ci şi de conţinut, întrucât acum intră intelectuali din toate domeniile de activitate ştiinţifică, nu numai din cel literar-lingvistic. Cu toate acestea, munca de întocmire a dicţionarului Academiei a trenat până în anul 1884, când ea a fost încredinţată lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. De aceea se cuvine a cunoaşte, pe scurt, câteva aspecte esenţiale ale vieţii şi activităţii lui Hasdeu anterioare anului 1884. S-a născut la 16/28 februarie 1838 în Cristineştii – Hotinului într-o familie de boieri moldoveni cu ascendenţă până în secolul al XVI-lea. Datorită luptelor pentru domnie 132 dintre diferitele grupuri de boieri, familia Hâjdău se vede obligată să-şi caute salvarea refugiindu-se în Polonia, unde este împământănită şi înnobilată. Încetând conflictele interne în teritoriul dintre Prut şi Nistru (Basarabia) odată cu ocuparea sa de către ruşi în 1812, bunicul viitorului savant, Tadeu Hâjdău, deşi ajuns om de cultură polonez, revine în Basarabia, după ce redobândeşte vechea proprietate Cristineşti, şi se stabileşte definitiv aici. După naştere, viitorul savant a fost botezat Tadeu. De mic a dovedit o inteligenţă şi o memorie deosebite, ceea ce l-a determinat pe tatăl Alexandru, profesor de meserie, să cultive la maximum dotarea fiului, ajutându-l pe tânărul Tadeu să scrie poezii şi să înfiinţeze diferite gazete literare în care să-şi publice creaţiile. Trecând peste multe alte aspecte ale vieţii sale, amintesc doar faptul că, în 1857, el abandonează Universitatea din Harcov, nefinalizându-şi studiile juridice, trece Prutul şi se stabileşte la Iaşi. Totodată îşi preschimbă prenumele din Tadeu în Bogdan şi, probabil, tot atunci îl introduce, între prenume şi nume, pe cel de Petriceicu, pentru a-şi arăta originea de „os domnesc”. Într-adevăr, în secolul al XVII-lea, Moldova a fost condusă, în trei rânduri, de către clucerul Ştefan Petriceicu (august 1672 - nov. 1673; dec. 1673 - feb. 1674 şi dec. 1683 - martie 1684)1. Nici la Iaşi nu stă mult timp, deoarece în 1863 pleacă la Bucureşti, unde rămâne definitiv şi unde puterea sa creatoare se manifestă plenar pe tărâm publicistic, mai ales cu „Columna lui Traian” (1870 - 1883), literar/dramatic prin În ceea ce priveşte evoluţia lui Hâjdeu în Hasdeu, ea a trecut prin mai multe forme, o posibilă explicaţie fiind aceea că unica sa fiică Iulia (n. 2 nov. 1869) [Bogdan se căsătorise în 1865 cu Iulia Faliciu, originară din Roşia Montană] pleacă la studii, împreună cu mama, în Franţa. Şi, pentru că francezii n-au sunetul â şi nici grafemul corespunzător, ea a fost înregistrată Hasdeu. 1 133 „Răzvan şi Vidra” şi lingvistic, prin cele trei volume de „Cuvente den bătrâni” (1877 - 1881) care l-au impus definitiv ca un mare lingvist, pe plan naţional şi internaţional. În 1877 devine membru al Societăţii Academice Române şi implicit, după aceea al Academiei Române. Aşa i s-a deschis calea spre realizarea dezideratului formulat încă în 1866, de întocmire a Marelui dicţionar al limbii române. Într-adevăr, în sesiunea Adunării generale a Academiei Române din 23 martie 1884, regele Carol I, după o scurtă introducere în care afirmă că „istoria şi limba [sunt] temeliele existenţei noastre naţionale” propune „de a [se] face un fel de Etymologicum magnum Romaniae, conţinând toate cuvintele vechi, cari altmintrelea vor fi perdute pentru generaţiunile viitoare [întrucât] «Verba volant, scripta manent»”2. Pentru atingerea acestui scop, suveranul consideră că „patru, cinci, şase ani vor fi trebuincioşi” şi că el va pune anual 6000 de lei [aur] la dispoziţia Academiei. Bine-nţeles că propunerea şi oferta suveranului au fost acceptate în unanimitate. De aceea a fost alcătuită o comisie formată din trei membri ( Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu şi B. P. Hasdeu) care „să formuleze o programă” în vederea realizării dicţionarului. La 2 aprilie, membrii comisiei depun raportul în faţa membrilor Secţiunii Literare, iar după aceea Titu Maiorescu îl propune pe Haşdeu cu realizarea Dicţionarului, argumentând că el era deja „cunoscut prin lucrările sale limbistice şi prin cunoştinţele sale filologice” 3 . Acceptat de către membrii Secţiunii, este convocată o nouă 2 „Transilvania”, Foaia Asociaţiunei transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român, vol. XV, nr. 19-20 din 1-15 octombrie 1884, p. 148. 3 „Analele Academiei Române”, Seria II, tom. VI, 1883-1884, Secţiunea I Partea administrativă şi dezbateri, p. 100 – Cuvente den bătrâni. Limba română vorbită între 1550-1600. Studiu paleografico-lingvistic de B. Petriceicu Haşdeu, Cu observaţiuni filologice de Hugo Schuchardt Tomul I, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de G. Mihăilă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, cit. p. 47. 134 adunare (extraordinară) a plenului Academiei, în care Hasdeu îşi va prezenta proiectul-programă, din care reţinem următoarele direcţii: noul dicţionar nu va cuprinde cuvintele din limba literară şi, cu atât mai mult, va exclude neologismele, ci va insera toate cuvintele vechi din actele vechi publicate ori inedite şi va pune pond/greutate/accent principal pe „graiul actual al poporului cu divergenţele [deosebirile] sale dialectale”, pe „poesiile poporane, dictoanele, locuţiunile proverbiale [= proverbe] etc. publicate şi inedite”, pe „arhaisme şi provincialisme adunate de-a dreptul [= direct/nemijlocit] din gura poporului” şi pe „terminologia şi tehnica vulgară din istoria naturală şi din viaţa industrială [= meşteşugărească]” 4. În acest scop, el a întocmit un Chestionar compus din 206 chestiuni [= întrebări], pe care îl va difuza în 2000 de exemplare, mai ales preoţilor şi învăţătorilor din mediul sătesc, din toate regiunile locuite de români, cerându-le ca fiecare cuvânt folosit să fie însoţit de corespondentul său literar ori de o definiţie/descriere, de un exemplu concret din care să rezulte sensul său, în variate situaţii, urmând ca el, (Hasdeu), în baza răspunsurilor primite, să întocmească un fel de „biografie” a fiecărui cuvânt. În plus, întrucât Marele dicţionar se intitulează etimologic, Hasdeu va căuta originea cuvântului şi îi va explica sensul/sensurile fie în limba latină, fie în limba franceză. [Evident pentru lingviştii străini, cu preocupări de filologie comparată]. Răspunsurile la Chestionare au fost grupate pe provincii şi ele se păstrează în prezent la Biblioteca Academiei Române, Secţia manuscrise, în 18 volume, cele din Banat şi Ungaria /deci din nordul Mureşului şi al Carpaţilor 4 „Transilvania”, loc. cit., p. 148. 135 Meridionali, exceptând Transilvania propriu-zisă [fostul Principat al Transilvaniei] alcătuind vol. 185. Acest volum (18) se află la Biblioteca Academiei, Secţia manuscrise, Cota 3436. L-am cercetat şi am constatat următoarele: a) Din Banat sunt 15 răspunsuri; b) Paginile poartă două numere diferite: unul scris cu creionul, celălalt imprimat, ceea ce poate crea inadvertenţe între doi cercetători, fiecare din ei folosind cealaltă numerotare; c) Unele răspunsuri sunt scrise de repondent pe foi dictando (tip caiet), altele pe foi A4, de unde rezultă iarăşi o diferenţă între numărul paginilor celor 15 răspunsuri; d) Calitatea hârtiei, a cernelii folosite, a grafiei fiecărui repondent creează, în unele cazuri, mari dificultăţi de a descifra răspunsurile date. Iată numele repondenţilor şi denumirea localităţilor din care provine fiecare, aşa cum apar ele: 1. Răspunsul lui Laurianŭ Luca, paroch gr. cat. în BanatComloş/Comloşu Mare [datat] la 12/31 ian. 1885, filele 1-10. 2. Poesii poporane culese de înv. Iuliu Tuducesa [Lipova], Partea a II-a, Bucureşti 8 Noemvrie 1892 (?). 3. Mihail Dragalina, preot Borlova, ff. 24-30. 4. Andrei Ionaşiu, preot gr. ort. Bouţari, ff. 31-37. 5. Demetriu Receanu, docinte român Bucova, ff. 38-52. 6. Dionisie Pascutiu [Păscuţiu/Păscuţ], advocat în Făget, ff. 64-83. 7. Sofronie Liuba, învăţător în Maidan [Brădişoru de Jos] cu 4 materiale, ff. 135-221 (Răspunsurile la chestionar; Cuvinte vechi neîntâlnite în limba literară; Cuvinte regionalisme; Datini şi credinţe poporane). 8. Petru Pintea, înv. gr. cath. în Pretoriatul Bega comuna Nevrincea, anul 1885, ff. 238-255. Vezi şi Ion Muşlea, Ov. Bîrlea, Tipologia folclorului, din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970, vol. 18 Banat şi Ungaria, 634 pp. 5 136 Răspunsurile lui Ghidiu, protopop : Cuvinte din părţile Orşovei, ff. 259-264. 10. Răspunsurile lui Mihai Juica, presbiter ort. român în Srediştea Mică, ff. 266-273. 11. Date privitoare la limba română în Timişoara şi în ţinutul ei – de Sergiu Traila, paroch gr.-cat. al Timişoarei, ff. 275.281. 12. Ioan Bombăcila, pr. ort. în Teregova, ff. 282-286. 13. Dionisiu Popoviciu, paroch în Tincova, ff. 287-292. 14. Răspuns de Paul Munteanu, înv. Vermeş ff. 293-296. 15. Răspuns de Liviu Iancu [?]. Cuvinte din comuna Visag comitatul Caraş-Severinului şi din Ardeal comitatul Hunedoarei comunele Bobâlna şi Baia de Criş, ff. 297-317. Dintre aceştia 15, doi dintre ei au şi cuvinte din Ungaria (Liviu Iancu şi Dionisie Păscuţiu, la acesta cuvintele culese din Ungaria rezultă din raspunsurile date la Chestionar). Înainte de a prezenta răspunsurile lui Păscuţiu, se impune să prezentăm, pe scurt, modul în care şi-a dus Hasdeu la bun sfârsit angajamentul asumat de a termina Marele dictionar cel târziu în 6 ani. Ritmul de lucru a lui B. P. Hasdeu şi al grupului de tineri cercetători care trebuiau să extragă, pe litere, cele mai valoroase răspunsuri este neînchipuit de alert. În cadrul sesiunii adunării generale a Academiei Române din12 martie 1885 (deci la câteva luni după primirea unei părţi din răspunsuri), în primul raport prezentat, Hasdeu menţionează că a primit deja vreo 200 de răspunsuri la Chestionarul său, din care vreo 20 din Transilvania şi Banat şi «tocmai ele sunt cele mai valoroase». Mai mult, spre sfârşitul lunii martie, el precizează că primise deja peste 1000 de răspunsuri: «Acum am peste 1000 de răspunsuri şi pot zice că cunosc cum se vorbeşte în peste 1000 de comune din Romania şi în multe din Banat şi Transilvania». Fiind încheiată redactarea literei a, roagă Academia să publice, pe fascicule, răspunsurile şi în 9. 137 felul acesta «avem gata a 7-a parte din dicţionar», ceea ce-i fals, precizează G. Mihăilă6. Munca a continuat în acelaşi ritm alert până în vara anului 1887, ceea ce a permis apariţia primelor trei tomuri (volume) din Etymologicum Magnum Romaniae: tomul I 1886, tomul II 1887, tomul III [ până la cuvântul „bărbat”] 18937; tomul IV [ numai Introducerea] 18988. Optimismul lui B.P. Hasdeu că în ritmul „anul şi volumul” va putea duce la bun sfârşit munca cu Marele Dictionar în cei şase ani asumaţi [cu o eventuală întârziere de 1-2 ani], a fost brusc spulberat în anul 1888, când sănătatea fiicei Iulia s-a înrăutăţit mult. În vara acestui an ea a fost adusă în ţară la Agapia, în speranţa unei ameliorări a sănătăţii, ceea ce nu s-a întâmplat. În ultimul moment a fost adusă la Bucureşti, unde moare la 17 septembrie 1888, înainte de a fi împlinit 19 ani. Este înmormântată în cimitirul Bellu din Capitală. Tatăl, răvăşit sufleteşte de moartea fiicei şi obsedat de gândul găsirii unei comunicări parapsihice, suprasensibile [spiritiste] cu ea, abandonează munca la Etymologicum, ceea ce a condus la înlocuirea/îndepărtarea sa oficială de acolo la finele anului 1897. În anul următor publică vol. IV care, de obicei, nu este luat în considerare pentru că el conţine numai Introducerea. G. Mihăilă, op. cit., pp.47-48. BPT (Biblioteca Pentru Toţi, nr. 554, 555, Etymologicum Magnum Romaniae, Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor (Pagini alese), Ediţie îngrijită de Andrei Rusu, Studiu introductiv de Paul Cornea, Editura Minerva, Bucureşti , 1970, vol. I 554 Introducere p. LXVIII. (Dar, în vol. Academia Română, Dicţionarul general al literaturii române, Bucureşti, 2005, Editura Univers Enciclopedic, literele E/K, p. 471 [,,Tabel sinoptic” ] din formularea ,,1889-1893 Se publica tomurile II şi III din Etymologicum Magnum Romaniae” rezultă că vol. II a apărut în 1889, nu 1887, cum consideră Paul Cornea [În continuare, Academia Română, Dicţionarul…]. 8 Academia Română, Dicţionarul …, p. 471. 6 7 138 În 1893 începe să clădească la Câmpina un impozant castel dedicat memoriei fiicei Iulia, al cărei spirit credea că îl poate aduce în el. După terminarea construirii castelului, pleacă din Bucureşti la Câmpina unde şi moare la 25 august 1907, fiind înmormântat la Bucureşti în cavoul construit pentru fiica sa. Rămâne să-l prezentăm, pe scurt, pe Dionisie Păscuţiu, autorul răspunsurilor la Chestionar. Pe scurt, mai ales pentru că ne lipsesc informaţiile care să acopere întreaga viaţă şi activitate ale sale. S-a născut în anul 18259 într-o familie de greco-catolici din părţile Beiuşului (Bihor – Ungaria). Studii secundare la Oradea, iar cele superioare (Teologia) la Târnavia. Nu îmbracă haina preoţească, deoarece, după 1848, este numit profesor de limba română la liceul din Beiuş, de unde este transferat la liceul greco-catolic din Oradea (pe care îl absolvise), pe aceeaşi catedră de limba română. Viaţa culturală efervescentă de la Oradea îl va acapara şi pe el, publicând, printre altele, almanahul Diorile [ = Zorile] Bihorului în care prezintă creaţii originale ale ,,Societăţii de lectură a Junimei române studinte la şcolile orădene”, deci ale elevilor liceişti, precum şi o gramatică românească pentru vorbitorii de limba maghiară. Rezultă că preocupările sale publicistice erau din domeniul învăţământului. Neînţelegerile sale cu conducătorii şcolii orădene îl determină să fie pentru scurt timp protopop în comuna Ghetea; pleacă şi de aici, studiază Dreptul şi după depunerea cu success a cenzurii (a examenului care să-i permită exercitarea avocaturii pe cont propriu) se stabileşte în Arad, practicând avocatura la Buteni. De aici vine la Făget, tot ca avocat. Majoritatea informaţiilor au fost preluate din volumul Dumitru Tomoni, Făget. Monografie istorică, Editura „Dacia Europa Nova”, Lugoj, 1999, p. 296 – 299. 9 139 Încercările mele (mai vechi) de a afla dovezi scrise despre prezenţa sa la Făget n-au dat rezultat: fiind grecocatolic, numele său nu figureaza în conscripţiile [recensămintele] anuale ale membrilor sinodului parohial (ale credincioşilor adulţi [ortodocşi], capi de familie); nici ca avocat nu l-am putut identifica, alături de ceilalţi 910. Doar bătrânul Atanasie Popovici (n. 1896) ştia de la părinţii săi că a fost la Făget un avocat cu acest nume (Dionisie Păscuţiu) care locuia şi la Arad şi la Făget şi că, atunci când pleca la Arad sau când se întorcea la Făget, călătorea până la şi de la gara Săvârşin cu căruţa. Şi, cu toate acestea, cea mai fructuoasă perioadă de creaţie ştiinţifică a sa este perioada făgeţeană, începând cu răspunsurile sale la Chestionarul lui B.P.Hasdeu şi încheind cu broşura Contemplaţia apocaliptică aut [=sau] meditaţia intrareligioasă [ interreligioasă?] et religio futuri [=şi religia viitorului] apărută în altă parte, în anul 1902, an în care părăseşte şi Făgetul. Între 1884 şi 1902 el mai încearcă să înfiinţeze, în 1892, revista bilunară „Filologul român”, dar fără success, în care şi-a propus să contribuie la „«unificarea ortografiei române conform geniului ei, poleind totodată şi limba, scoţând cuvintele străine şi formând cuvinte noi»”11. Comentând propunerile lui Păscuţiu din acest citat [contrare orietărilor generale nu numai ale limbii române, ci şi cele ale altor limbi], V. Vintilescu conchide: „Cu un astfel de program nu ne mai surprinde în nici un fel nerealizarea proiectului”12, care, adăugăm noi – după cum se poate vedea după parcurgerea Vezi Ioan Cipu, Fragmentarium făgeţean 1733-1920, vol. II Opidul/Târgul Făget, p. 59-60. 11 Virgil Vintilescu, Secvneţe literare. Repere literare bănăţene ( 18801918), Editura Facla, Timişoara 1987, p. 29. (Citatul este reprodus din ,,Familia’’ din anul 1892, nr. 78 ). 12 Ibidem. 10 140 răspunsurilor sale – că se înscriu pe linia orientărilor lui Hasdeu privind cunoaşterea şi evoluţia viitoare a limbii române. În sfârşit, tot în spiritul preocupărilor sale filologice, dar cu un mai pronunţat iz de greco-catolic care a primit educaţia şcolară în spiritul concepţiilor Şcolii Ardelene [că limba română este o limbă romanică (latină)] a conceput şi monumentala sa lucrare-dizertaţie A roman (oláh) Nyelv Éredete (Originea limbii române (valahe)], Lugos, 1892, Editura Traunfellner Karoly. Dedicată amintirii lui Petru Maior, cartea încearcă să combată, cu argument de ordin filologico-lingvistic, afirmaţiile lui Réthy şi ale altor lingvişti maghiari ori sârbi maghiarizaţi care neagă latinitatea limbii române. În această carte, Păscuţiu reproduce (pp. 120-121) textul poeziei „Cântecul gintei latine” de Vasile Alecsandri precum şi alte texte în care cuvintele româneşti de origine latină predominau. Am insistat asupra preocupărilor filologice ale lui D. Păscuţiu pentru a dovedi că asumarea de către el, ca proaspăt făgeţean, a sarcinii de a răspunde la Chestionarul lui Hasdeu se înscrie, pe de o parte, ca o continuare a preocupărilor sale mai vechi (vezi întocmirea unei gramatici a limbii române pentru cei care vorbesc limba maghiară şi sunt dornici de a-şi însuşi o corectă conversaţie românească), dar şi că aceste răspunsuri au infuenţat decisiv cristalizarea unei concepţii privind evoluţia viitoare a limbii române (vezi programul revistei „Filologul român”). II La Chestionarul propriu-zis, Hasdeu adaugă şi câteva precizări. Deşi pe unele le-am amintit deja, le repet în ordinea formulată de el: a) Repondenţii să nu răspundă la chestiunile (întrebările) la care nu sunt siguri că informaţiile lor sunt pe deplin certe, adevărate; b) Să menţioneze întotdeauna localitatea 141 în care se foloseşte acel cuvânt [dacă repondentul a introdus cuvinte din alte localităţi, în afara celei indicate că domiciliază]; c) Să exemplifice ,,prin mai multe fraze”[=exemple] contextul în care se foloseşte acel cuvânt ,,pentru a se potea înţelege astfel mai bine sensul cuvântului sau deosebitele lui sensuri în gura poporului”; d) Scrierea cuvintelor să se facă ,,cât se poate” mai fonetic, ,,adică aşa cum le rostesce poporul”. Chestionarul cuprinde 206 întrebări [chestiuni/cestiuni, la Păscuţiu], dar, în exemplarele trimise învăţătorilor, preoţilor şi altor intelectuali din mediul sătesc [pe care nu leam putut vedea], în 50 de întrebări nu se cere nici un răspuns [sau au fost omise total], deoarece acestea vizând răspunsuri din domeniul juridic au fost trimise numai specialiştilor. Însă, nefiind grupate separat, ele sunt amestecate cu celelalte 156, rămânând necunoscute nespecialiştilor. Din această cauză, ele apar incluse în clasificarea celor 156 de întrebări şi răspunsuri în funcţie de tematica lor şi anume: numerele 1-46 sunt întrebări de fonetică; numerele 47,48 şi 49 vizează topica/aşezarea unor anumite cuvinte întro propoziţie sau într-o frază; în numerele 50-circa 120 se pune accent pe cunoaşterea vocabularului poporului în cele mai variate domenii: cum se numesc animalele domestice şi cele sălbatice; plantele de cultură şi cele spontane; uneltele de uz casnic şi gospodăresc (părţile carului şi ale cociei, ale plugului…); meşteşugurile şi uneltele folosite de fiecare; prelucrarea cânepii şi a lânei şi încă multe altele. Nu putem omite portul popular sau obiceiurile de nuntă sau înmormântare. Celelalte întrebări abordează viaţa spirituală a românilor, Hasdeu dorind să afle cât mai multe amănunte despre credinţa poporului în vrăji, descântece, în fiinţe supranaturale precum zmeii, strigoii, pricolicii, balaurii etc.; ce crede poporul că sunt stelele, eclipsele de soare şi de lună; credinţa despre rai şi iad, despre judecata de apoi etc. 142 Departajarea amintită este orientativă, nu absolută, deoarece şi în partea (gruparea) a treia sunt întrebări ce ţin de partea a doua şi invers. Încă două precizări: Prima: răspunsurile lui Păscuţiu la anumite întrebări sugerează ideea că întrebările respective diferă de cele din Chestionarul prezentat de Hasdeu în faţa membrilor Academiei Române (pe care îl deţin); a doua: Păscuţ depăşeşte (cu informaţii suplimentare) conţinutul întrebării. Câteva caracteristici ale scrisului şi ale răspunsurilor lui Dionisie Păscuţiu Înainte de a trece la prezentarea răspunsurilor lui Dionisiu Pascutiu (Dionisie Păscuţiu/Păscuţ) este bine să prezentăm manuscrisul cu răspunsurile sale, şi anume câteva din particularităţile scrisului său, ale limbajului utilizat, ale denumirilor zonei/zonelor cărora le aparţin cuvintele amintite, ale contribuţiei sale în indicarea etimologiilor cuvintelor inserate ,,şi celelalte”, după exprimarea sa. Este bine să le cunoaştem de la început fie pentru o mai uşoară sesizare a lor, fie pentru evitarea anumitor dificultăţi. Dionisie Păscuţiu a scris răspunsurile pe foi A4, nu pe foi tip caiet, din care cauză fiecare foaie a sa a fost tăiată în două jumătăţi aproximativ egale, avându-se grijă ca tăietura să se facă între două rânduri, spre a fi păstrate neatinse răspunsurile. Aşa s-a ajuns la file tip caiet, formatul dosarului cu toate răspunsurile din Banat şi Ungaria. Pentru că o coală mare a fost tăiată în două, au apărut două file mai mici. Şi cum fiecare filă are faţă (recto) şi dos/spate (verso) s-au obţinut câte două file mai mici din fiecare. De aceea întâlnim de pildă 71 a [prima jumătate faţă (recto)] şi 71 verso precum şi 71/1 [partea de jos a filei faţă] şi 71/1 verso [partea de jos verso]. Hârtia şi cerneala se păstrează încă bine. 143 În ceea ce priveşte scrisul, el este în general lizibil, cu următoarele două observaţii: Prima: Păscuţ face litera t pe un singur spaţiu (la dimensiunile celorlalte litere), din care cauză distincţia dintre el şi litera s este greu de făcut, mai ales la începutul lecturii. Mai mult, litera t este de forma unui unghi ascuţit cu vârful în sus, la care latura din stânga este oblică, iar cea din dreapta perpendiculară/dreaptă, în partea de jos făcând o mica buclă spre stânga; litera s se scrie obişnuit, doar că vârful ei depăşeşte cu puţin nivelul celorlalte litere, iar bucla este mai lungă, atingând oblica din stânga. Cea de-a doua observaţie se referă la modul partial inconstant al grafiei: uneori este caligrafic, alteori mai rapid, mai nervos, deci mai greu de citit. Modul aparte în care îl făcea Păscuţ pe t a determinat pe cel care i-a citit numele şi răspunsurile să considere că numele său de familie este Păscusiu13. El foloseşte grafia epocii sale cu u final mut, marcat cu semnul diacritic al actualului ă, deci ŭ, dar numai la început, căci ulterior scrie doar u, ca şi în numele său; cu ti pentru ţ, cu si pentru ş sau cu s în forma sci = şti. De aceea mi-am permis să scriu Păscuţ în loc de Păscutiu, aşa cum Baritiu, devenit Bariţiu figurează în prezent ca Bariţ. El preferă formele potere, a potea, respingând şi chiar criticând literarele putere, a putea, pe considerentul că cele două cuvinte au origine latină. De asemenea, întâlnim è pentru ea, ò pentru oa etc. Vom reproduce, mai târziu, drept model concret de scriere a lui Păscuţ introducerea şi răspunsul la prima întrebare, care, de fapt, se completează. B.P. Hasdeu ,Etymologicum Magnum Romaniae Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor (Pagini alese), Ediţie îngrijită de Andrei Rusu, Studiu introductiv de Paul Cornea, Editura Minerva, [Colecţia Biblioteca pentru toţi] vol. I (nr. 554), vol. II (nr. 555), Bucureşti 1970 ̶ aici vol. II, p. 186 s.v. ,,AUR sub forma <<grâu curat ca aurul şi roşu ca jarul>>…(D. Pascusiu, Banat, c.[omuna] Făget)” (în continuare, Hasdeu, Etymologicum…) 13 144 Sunt şi alte caracteristici mai rar folosite, deci mai puţin importante, ca, de exemplu: su=sub; iaste = este; seau = sau (ori); pona = până; neci = nici; sum = sunt; sum consciu = sunt conştient; son = sunet; egsistă = există; îns = ins, individ; amblet/îmblet = umblet, mers; for de = fără de; să bè (să bé) = să bea şi altele. Influenţa latină a limbii utilizate de el se constată în formele: in ante = înainte; mediloc = mijloc, adică aşezat la mijloc. Ezită între gi şi j pentru j: Selagiu = Sălaj; giur = jur. Pentru el, silaba nedeterminată este una neaccentuată, iar cea determinată este accentuată; Ungaria propria = Ungaria propriu zisă, adică cea fără Transilvania (ca principat). Trebuie, de asemenea, precizat că el foloseşte foarte rar cuvântul comitat (judeţ), forma administrativă de atunci, ci numai Arad, CaraşSeverin, Bihor, Satmare/Sătmar = Satu-Mare… Nu putem trece cu vederea nici faptul că, pe parcursul redactării răspunsului la o anumită întrebare, el renunţă la multe din particularităţile amintite mai sus sau la cuvintele locului său de baştină (Bihor) recurgând la formele literare corespunzătoare. Două exemple: ş.c.l./şi celelalte devin etc., iar in ante = înainte = înainte, după forma in apoi = înapoi. Ca greco-catolic, ca elev al liceului din Beiuş susţinut de către Biserica greco-catolică din Ardeal, precum şi ca student la Facultatea de Ştiinţe juridice (unde se studiază Dreptul roman cu multele sale legi date laconic, ca nişte aforisme), Dionisie Păscuţiu cunoştea foarte bine limba latină. De aceea, pe parcursul răspunsurilor date de el, întâlnim fie expresii ca citate sau exprimări proprii în limba latină, fie explicaţii privind originea latină a unor cuvinte, fie denumirea latină a unor plante sau animale. Astfel, chiar la început el îşi exprimă, în limba latină ̶ sub un fel de motto, ca un preaviz, o punere în gardă a celor cărora le este destinată întreprinderea sa ̶ că nu va putea răspunde la toate întrebările din Chestionar decât parţial sau în nici un fel întrucât: Tantum scimus quantum memoria 145 tenemus*, adică ,,Atât(ea) ştim cât(e) păstrăm în memorie ҆ ҆ . În cazul său, aşa s-a şi întâmplat, pentru că toate răspunsurile le-a dat numai din ceea ce şi-a amintit. Formulări în limba latină mai apar în două răspunsuri. În răspunsul la întrebarea nr. 16 în care se cerea să se arate în ce măsură (cât de mult) şi-a însuşit poporul cuvintele şi pronunţia limbii literare, oficiale, Păscuţ afirmă că aşa ceva încă nu s-a produs şi că nici nu trebuie forţat acest proces de însuşire a limbii literare, deoarece şi Graeca per Ausoniae fines sine lege vagantur [vers din Vergilius?], care, în traducere liberă, înseamnă: Greaca[=limba greacă] a dispărut [ca limbă universală, fiind înlocuită de limba latină] după ce locuitorii din Ausonia [provincie/regiune în Peninsula Italiei] s-au aşezat în Grecia [după ce romanii au cucerit această ţară în anul 146 î. Hr.], fără a fi fost nevoie de vreo lege în acest sens. La sfârşitul aceleiaşi întrebări, Hasdeu voia să afle dacă nu cumva poporul rosteşte e în loc de ea, ca de pildă ̶ exemplifică Hasdeu ̶ vre în loc de vrea (voieşte). Se pare că Păscuţ n-a înţeles corect întrebarea (care era din domeniul foneticii), pentru că el răspunde: vrea[al lui Hasdeu] ,,ieste [la] timpul diabia trecut a[l] modului indicativ, persoana a treia singular, verbul [a vrea] conjugându-se astfel: eu vream, tu vreai, el vrea ş.c.l[şi celelalte,etc.]; d.e.[=de exemplu]: vrea să meargă, dar nu-l lăsăm: volebat abire sed non omitebam҆ ҆. Dar, deşi afirmase că vrea este ,,la timpul diabia [= recent] trecut ҆ ҆, care este perfectul simplu, în interpretarea latinească, verbele (vrea şi lăsăm) sunt la imperfect. Dacă în aceste două exemple Păscuţ este mai puţin clar în gândurile sale, în denumirile latineşti ale unor animale sau plante este explicit: ,,dropte [=dropia] latinesce se numesce otis tarda; boul bălţii este simpanago, iar sitarii de diferite *Reproduc fidel textul răspunsurilor lui Păscuţ privind evidenţierea unor cuvinte scrise cu aldine (bolduite) ̶ subliniate de el cu o linie continuă ̶ sau cu italice, subliniate cu linii întrerupte. 146 genuri [=feluri] [sunt numiţi] latinesce: scolopax ҆ ҆ 69** ; şoarecii sunt de două feluri: şoarecele casnic şi şoarecele campian [= de câmp], ,,adecă mus rusticus şi mus urbanus ҆ ҆ [cred că este invers]73; ,,Şopârla are pretutindene acest nume; doar în [comitatul] Satu Mare i se spune Zălămandră, lucru curios antea mea, dar totodată şi plăcut este că în această denumire s-a păstrat latinescul Salamandra ҆”85. În sfârşit ,,poporul denumeşte Calea lactee [= Calea laptelui] lat. Via lactee [corect lactea] şi <<paiele ţiganului>>҆ ҆ 140. De asemenea, Păscuţ afirmă că, în unele cazuri, cuvintele folosite de popor sunt mai aproape de originea lor latină decât corespondentele lor literare, iar ca argumente aduce următoarele exemple: românescul ,,mână (lat. manus) pl.[ural] mâni sau chiar mânuri, nu mâini; om (lat. homo), pl. oameni, iar subst.[antivul] colectiv: omenime, nu omenire”. Ba, uneori, ştie să fie chiar ironic: ,,În Marmaţia, la Ţara Oaşului, vighiatorii de noapte sau pandurii [= paznicii] se numesc potieraşi de sigur de la cuvântul potere, [pe] care cuvânt literarii noştri îl prefac în putere ca şi când rădăcina cuvântului ar fi put şi nu pot [lat. pot. (estas), pot. (estatis)]. Vieţuind în Ungaria (în cadrul Austro-Ungariei), făcându-şi studiile superioare în limba maghiară şi practicând avocatura tot în această limbă, e firesc ca Dionisie Păscuţiu să cunoască foarte bine nu doar vocabularul, ci şi nuanţele limbii maghiare (unguresci,îi zice el). De aceea era în măsură să recunoască influenţa acestei limbi asupra pronunţiei unor cuvinte româneşti, precum şi originea maghiară a unor cuvinte din lexicul poporului român. Iată câteva exemple de cuvinte împrumutate de la unguri: culesului de struguri i se spune ,,după ungurie suretyn [de la szűret ,,culesul viei҆ ҆]59; zaică [gaiţă] în [comitatul] Arad devine [i se spune] matyas [matiaş] în Bihor҆ ҆66; numele generic [= general de pretutindeni] al taurului este bică, ,,de ** Numărul ce însoţeşte textul este numărul întrebării. 147 după denumirea ungurească bika ҆ ҆68; porcul de culoare roşie [la păr] din Salonta Bihorului apusean este denumit kenyeresy. Toţi câinii de vânătoare păstrează în limba română denumirile lor ungureşti: vijla (,,prepelicanul”҆) derivă din ungurescul vizsla; ogarul din agar, căpăul/copoiul, din Kopo [cit. copoi = căpău] 71. De asemenea ,,românii împrăştiaţi printre unguri” au dat câinilor lor nume după modul [modelul] ungurilor, adică au dat numele apei curgătoare din apropiere: duna [= dunărea]; tisa; sava 92; lauta sau cetera derivă dinhégyegye (<hegedy ,,laută”҆) 132, în Bihor, cimitirului i se spunea temetyen (<temety) iar sicriului ̶ coparşau [cobârşău în Banat] (<koporső) 133 etc. Am amintit mai sus că el nu a putut da răspunsuri ̶ total ori parţial ̶ la unele întrebări. Câteva exemple de modul în care îşi exprimă neştiinţa: ,,Nu sciu ҆ ҆ 128. ,,În privinţa aceasta, nefiind mineralog nu sciu de desluşire ҆ ҆ 53; despre furnică ştie doar că pentru om, furnica este cel mai bun exemplu de hărnicie. ,,Vor fi ştiind alţii mai mult ҆҆”86; ,,Ce se înţelege su[b] cuvântul dulgherie? Idee n-am ҆”108; ,,În cât [= în ceea ce] privesc plantele şi crescerea [= cultivarea] lor, puţin mă pricep, de oarece n-am iubit grădinăritul neci odată ҆”55; ,,De altmintrele neci pomolog nu sum ҆ ҆57. Şi astfel de formulări continuă. III Răspunsuri mai semnificative Omiţând întrebările cu caracter juridic şi pe cele la care Păscuţiu nu răspunde deloc, tot mai rămân în jur de 140 de răspunsuri, dintre care peste 10 sunt dezvoltate pe 1-3 pagini. Rezultă că nu le putem include pe toate şi nici nu putem reproduce integral răspunsurile celorlalte. De aceea soluţia fiind subiectivă, ea poate fi lacunară. Răspunsul la întrebarea (chestiunea/cestiunea, cum îi zice Păscuţiu) nr. 1 apare parţial şi în prefaţă. Pentru ca cititorii să 148 cunoască modul de scriere al acestui colaborator al lui Hasdeu, reproduc prefaţa cu scrisul său, nu, însă, înainte de a preciza că atât prefaţa, cât şi finalul răspunsurilor au aceeași dată: ,,Semnatǔ in Fagetǔ (1)885, Ianuar 18/30 ҆ ҆ după care apare numele său întreg ,,Dionisiu Pascutiu advocatu ҆ ҆ şi iscălitura. Iată textul acesteia: ,,Tantum scimus quantum memoria tenemus”҆ (Atât[ea] ştim cât[e] păstrăm în memorie [= cât (e) ţinem minte]). ,,În urma programei pentru Adunarea datelorǔ privitoare la limba romana la cestiunile 206 propuse de B.P. Hasdeu vinǔ a respunde precumǔ urmeadie, şi adecă: la cestiunea 1 [Partea comună] Poporulǔ de prin comitatele cari le cunosc eu şi adecă: Bihorulǔ, Aradulǔ, Satmariulǔ, Carasǔ-Severinulǔ, Temisiǔ, Hunedorà, fostulǔ Zarandǔ, Solnocu-Doboca, Selagiulǔ, Cenadulǔ, Bichisiu, se rostesce [a, nu ă] în cuvintele următoare: cantariu, cantergiu, camesie, calamariǔ,canonǔ, camenitia, calapodǔ, rachie, Damianǔ, Daminescǔ, Dascalescǔ, Damaschinǔ, Danila, Balaurǔ, gainâ, baiatǔ, banuialâ, barbatu, batausiu, Dragomiru, Draganescu, padure, pantece, painginǔ, pacalâ, parabocǔ, pasula.Vremea d’apoi în credinţa poporului cesie [=ce se] vede si asi de întĕmplànduse lucru ne naturalu p.e. [par exemplu] candǔ vede seau aude câ fetiori seau fetele batǔ pre parinti; seau câ orecare judecatâ sea perdutǔ dreptulǔ despre care totǔ satulǔ iera convinsǔ câ lucrulǔ ieste evidentǔ şi curatǔ cà lumina soarelui. În asemene casuri daca poporulǔ nostru suspinàndǔ zice câ am ajunsǔ vremea d’apoi si câ ieste modǔ ca Dumnedieu sâ nu prepadâ lumea. Semnatǔ in Fagetǔ (1)885 Ianuar 18/30, Dionisiu Pascutiu, advocat ҆ ҆ Deosebirile de texte (dintre prefaţă şi răspuns la întrebarea 1) apar după pasulă [=păsulă]. (De altfel, întrebarea nu se referea în niciun fel la Vremea d’apoi, a cărei introducere nu-şi are sens nici în prefaţă). 149 Iată continuarea răspunsului la 1: ,,pasula, gubasǔ, gaurâ ş.c.l de sine înţelegându-se cum că lucrul acesta ieste foarte relativ [pronunţarea numai a], aici numai atât vreau să însămn cum că în cuvintele citate şi în multe altele ”a„ (sic!) neaccentuat poate fi rostit chiar şi închis ”â„ [= ă] fără ca să schimbe cuvântul însemnătatea sau să nu fie perceput [= înţeles] [de] orişicine. De altcum, vocala aceasta [a], fie şi cu sonul său întreg sau de jumătate are atâta însemnătate în literatura noastră încât am potea scria coale multe pentru definiţiunea dânsei la ce [= care] nu avem timp ҆ ҆. Câteva referiri privitoare la scrisul lui Păscuţiu (care este de fapt al epocii sale): ǔ – u final mut. Dar, cum se poate observa, el scrie uneori ufără semnul diacritic respectiv; â pentru ă final semivocalic; tipentru ţ; seau = sau/ori; deşi pe oa îl scrie mai ales o, în privitoare, următoare şi soare apare corect etc. Din prefaţă aflăm ca Păscuţ şi-a propus să prezinte cuvinte din toată Ungaria (Crişana şi Maramureş) precum şi din cea mai mare parte a Banatului întreg (istoric), exceptând partea sa vestică, dar, în realitate, el nu depăşeşte zona Făgetului şi pe cea a Caransebeşului. Aceste două provincii (Ungaria şi Banatul), diferite ca mărime teritorială şi populaţie sunt reprezentate corespunzător şi în răspunsuri, deşi Păscuţ şi le datează ca provenind din Făget, adică din Banat. Prezentând cuvinte de pe un teritoriu atât de vast, munca lui Păscuţ n-a putut fi valorificată de Hasdeu, pe măsura eforturilor depuse de el, tocmai pentru că lipseşte ,,studiul de caz”, cunoaşterea denumirii localităţii în care se foloseşte acel cuvânt, în care se practică acea meserie, în care există credinţa cutare ş.a. Cu răspunsul la întrebarea numărul 1 am abordat întrebările de fonetică. Rămânem în acest domeniu. 150 Aspecte fonetice În afară de schimbările fonetice datorită influenţei pronunţiei maghiare pe care le-am pomenit deja, merită să mai reţinem: păstrarea lui n ,,muiat”҆ [= palatalizat, adică lipind limba de palat/,,cerul gurii”҆] ca în cuni, călcâni, întâni (în unele părţi din Banat pentru întâi) 7; se rosteşte: cuvinte, morminte, vine, nu cuvente, mormente, vene 12; la întrebările 18-20, Păscuţ răspunde că doar în cazul Dumnezeu, poporul, ,,la mânie rostesce Dumnedzău҆ ҆, în rest se pronunţă z. Este cea mai bună dovadă că el nu a cunoscut pronunţia ,,muiată ҆ ҆ (moale) a vorbirii bănăţene care este caracteristica/ particularitatea sa esenţială. În felul acesta, Banatul a rămas necunoscut din acest punct de vedere. (De altfel, nici Hasdeu nu a pus accent, în întrebările sale, pe pronunţia palatalizată a cuvintelor, deşi vizitase Banatul în 1868 [posbil şi în 1865]). Tangenţă (deci, fără o întrebare directă, clară) cu palatalizarea pot fi considerate că au pronunţia lui gi scris ca ji sau invers 33: ginere-jinere, giur pentru jur şi 46 ajutoriu pentru ajutoru sau cuptoriu – cuptoru cu u accentuat (unde avem palatalizarea lui r care se aude cu un i semivocalic după el. Celelalte întrebări nu prezintă interes aparte pentru că transformările (substituirile) vocalelor ori consoanelor date ca exemple nu se întâlnesc în vorbirea bănăţeană. În privinţa topicii, dau ca exemplu ilustrativ cerinţa din întrebarea 47: Cum zice poporul l-am vediutu-lu [l-am văzutu-l], te-am bătutu-te... sau numai l-am văzut, te-am bătut. Răspunsurile lui Păscuţ: l-am văzut, te-am bătut, ... Aspecte de vocabular Principalul neajuns al răspunsurilor date de Păscuţiu în ceea ce priveşte denumirile locale, este că el nu explică pe cele specifice unei zone, fie arătându-le corespondentele literare, fie descriindu-le/prezentându-le conţinutul. Iată câteva din asemenea răspunsuri: 64 (denumirile ierburilor şi buruienilor); 68 (denumirile boilor după forma coarnelor); 151 125 (ocări/porecle, prima parte); 128 (jocurile copiilor); 130 (jocurile de noroc ale adulţilor). Multe părţi ale cociei 105, ale meşteşugurilor 104, ale veşmintelor 118 rămân enigme pentru cei care nu sunt din zona respectivă. În schimb, în alte răspunsuri menţionează variantele aceleiaşi denumiri. De pildă: 55: ,,În comitatul Biharei spre apus, precum şi în [comitatul] Satumare croampele [=cartofii] numite aşa generalmente [,] pe aici se numesc: hiriba; cucurbetele [dovlecii] destinate spre mâncarea porcilor se numesc si curcubete pe acolo şi ludai numai cele destinate spre mâncarea oamenilor; iar în Arad, Caras-Severin, toate se numesc ludai ,,nesciind deosebirea zisă mai sus”҆. Numai în părţile sudice ale Satumarelui, Marmaţiei şi nordul Bihorului, castraveţii se numesc: pepeni râioşi (în restul teritorilor crastaveţi). 63: ,,Am aflat că arborele numit frapşin în apusul Bihorului, se numesce panonic în nord; iară ce se numesce acolo răchită, aici se numesce salcă; ce este acolo păsulă în com.[itatele] Arad şi Caraş-Severin se numesce mazăre; aici propriaminte n-au cunoscinţă de mazăre (pisum), neci nu se prăsescu [= cultivă] numai [decât] în grădină, cătră care zic mazăre dulce: mâncare de primăvară”҆; 121: Beuturile cunoscute în ante poporului afară de apă sunt: răchia numită în Bihor: palincă; în Satumare: horincă; în Arad: vinars; apoi vinul numit aşa pretutindene; apoi berea, licoriul [lichiorul], rosoliul [?]; aceste din urmă le cunosc şi le folosesc cei mai cu potere [economică, mai bogaţi]. Dar, el nu procedează întotdeauna aşa. De pildă, când tratează portul ţăranilor 123: atât în nordul cât şi în sudul Mureşului femeile poartă zadie fără a preciza ce este de fapt ea: cătrinţa din faţă; dacă în nord femeile poartă poale, despre bănăţence ştim că ele au (de la brâu în jos) doar opreg şi zadie. Nu tu, poale sau rodii [= rochii?] [Evident, afirmaţie falsă]. Să închei aceste consideraţii cu precizarea că o parte din denumirile necunoscute au fost explicate de mine pe baza 152 Dicţionarului explicativ ilustrat al limbii române, întocmit de către un larg colectiv de specialişti din Iaşi15. Lăsând la o parte alte aspecte negative mai mult ori mai puţin importante, să insistăm mai ales asupra meritelor lui Dionisie Păscuţ. Iată sunetele pe care le scot animalele şi volatilele [= păsările zburătoare] 89: ,,cornutele mai mari cum sunt boul şi vaca: mugesc; tot aşa şi taurele; ursul bornăesce; lupul urlă; calul rântează [= nechează]; asinul urlă; porcul grohotesce; purceii ţivlesc; caprele şi oile meeerg [scot sunete meee...]; câinii latră şi baună[=scheaună] dacă sentiesc [= simţesc] ceva; mâţele ceaună [= miaună]; gâscele găngăesc; curcanii glugăesc; muieruscele [= curcile] sipotesc; bungarii [?] sbângăesc; corvii [= corbii] corăiesc; ciorele cioroiesc ş.c.l. Compararea [metaforele, zice el] a unor trăsături fizice sau psiho-comportamentale ale oamenilor cu cele ale unor plante şi animale este o altă calitate a lui Păscuţ: ,,nalt ca bradul, tare ca stejarul, drept ca paltinul, roşu ca rugea [= fructele rugului/ale trandafirului sălbatic], buget [= buget, umflat, buhăit la faţă], ca bujorul; sănătos ca pepenele [galben]; rotund ca lebeniţa [= lubeniţa/pepenele roşu]; verde ca bradul; uscat [slab] ca lemnul; stors [de puteri/epuizat] ca iasca etc. 65; pentru că lupul este vorace peste măsură [= mănâncă foarte mult] ,,despre omul nesăţios se zice <<mănâncă ca lupul>>”҆; viclenia sau hiclenia vulpei este cunoscută ,,şi de aici [= de aceea] despre omul care e cunoscut că alta [= una] vorbeşte şi alta face, se zice ca e viclean ca vulpea, sau pe scurt, [se zice] numai <<vulpe>>; pentru că veveriţa îşi face provizii pentru toata iarna ,,se zice despre econoama bună că adună ca o veveriţă”҆; ,,tot aşa şi despre vezure care toamna adună păpuşoiul cel mai frumos în vizuina Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române (DEXI), Coordonator ştiinţific Eugenia Dima, Editura Arc şi Editura Gunivas, Imprimat în Italia, 2007. 15 153 sa”҆. ,,Iepurele este simbolul fricei şi puşlanimităţei”҆ şi de aceea ,,despre un fricos se zice că este: iepure” 78; pentru că despre buhă sau bufniţă se zice: Ziua doarme, noaptea fură ,,aligoricaminte muierile hâde, delăsate, nepeptănate se aseamnănă cu buha [= nu fac nimic în timpul zilei].80; ,,negreaţa părului se aseamănă cu piana corbului; aşa cântă şi doina poporală: sprâncenele negre ca peana corbului; lăcomos ca cioara” 81; ,,vrabia aligoricaminte este simbolul neobrăzniciei [= obrăzniciei]; cucul e simbolul ingratitudinei; poturnica e simbolul curăţiei, graţiozităţei şi blândeţei; privighetoarea este semnul sonului [= glasului] frumos şi melodios”҆ 82; ,,cocoara [= femela cocorului] ieste însemnul falei, sau se zice în Bihor: al nelcoriei”҆ de aceea despre feciorul sau fata care are ,,ambletul [= bustul drept când merge] şi este îmbrăcată curat şi împodobită se zice că-i îmbrăcată şi împodobită şi dreaptă ca o cocoară. Despre omul care mănâncă halos încât ţi s-ar părea că neci nu mestecă bucătura, se zice că: mâncă ca şi un cocostârg” [= care înghite ce a pescuit fără a-l mesteca] 83. În sfârşit o ultimă referire de acest fel: mâncă ca boul; lenios ca bibolu; hămisit ca lupul; are nesce brânci [= mâini] şi peţioare ca ursul; lat în spate ca broscoiul; folcos sau folticos [cu fălcile mari]; ca paingenul [ori] ca căpuşa [= ploşniţa/stelniţa?]; fălos ca păunul ş.c.l. 88. Un alt merit al lui Păscuţ este că subliniază inventivitatea poporului în cazul în care el este pus să rezolve o anumită situaţie concretă, practică, importantă pentru el, cel mai sugestiv exemplu fiind cel din domeniul albinăritului. 77. ,,La crescerea sau mai bine [zis la] prăsirea lor [a albinelor] poporul păşesce foarte raţionabil, luând afară [ramele din coşniţă] că [atunci] când vrea să ieie fruptul ostenelilor albinelor, omul omoară pre toţi lucrătorii ce seamănă a jaf [pe trântori]; lung timp va fi de lipsă spre acea nouă [metodă] ponă [=până] poporul va adopta sistemul Zârzan şi alta de asemene [= asemănător]; raţionabil am zis pentru acea [= de aceea] pentru 154 că neînvăţat de nimene foarte bine scie egsamenul [= roitul] albinelor, scie că într-o coşniţă nu poate să fie numa [= decât] una regină, scie ocroti păpuşile [= puietul] fiitoare [= care vor deveni] albine, scie când s-au (în)mulţit trântorii şi în ce cantitate trebuie aceia resipiţi [ucişi] dând ajutori albinelor cari însuşi să silesc spre acea”. În continuare descrie cu multe amănunte cum procedează poporul în cazul egsamenului [= roitului] ca să introducă mai întâi noua regină într-o coşniţă nouă, ştiind că, după ea, va intra acolo noul roi. Dacă omul se pricepe în albinărit, el prevede când va avea loc roitul şi de aceea rar se întâmplă ca el să îl piardă. ,,Dar desteritatea nu stă numai întru atâta, ci dacă s-au aşezat egsamenul [= roiul] în locu cutare a scoate din grămadă pe matca adevărată [pe] care o voiesce respublica[= separa?] şi a o aşeza în coşniţa pregătită, ne expertul ar zice că ieste cu neputinţă, şi totuşi este”҆. După ce celelalte albine intră ,,de sine”҆ [= singure] în coşniţă urmânduşi matca, ,,iaca toată manopera ie gata şi coşniţele plugarului se înmulţi[ră] cu una ҆ ҆. Cu siguranţă că Păscuţ a fost un mare amator de vânătoare, întrucât descrie cu multe amănunte cum se distribuie oamenii (gonaşii) şi câinii ca să abată (aducă) animalele în bătaia puştilor vânătorilor, ce strigăte se aud şi care este semnificaţia fiecăruia ş.a. 91, 92. Deşi cu unele neajunsuri (nu explică întotdeauna ce este şi unde se află fiecare componentă a carului ori căruţei 105, a plugului 104, portului popular 118) sau însăşi cunoaşterea acestor denumiri este importantă. În legătură cu portul, semnificative sunt comparaţia şi aprecierea portului bănăţean faţă de cel din nordul Mureşului: ,,În cât [= în ceea ce priveşte] portul bănăţenilor, acesta ie mai general, n-are atâtea subdiviziuni ca în Ungaria propria; apoi ieste mai original şi naţional (subl. m.) aşa bărbaţii poartă cămeşă lungă, ismene legate între obielele vrâstate [= cu dungi] roşii [de] la fluierul picioarelor până unde ajunge 155 cămeşa care ie legată şi strânsă de trup cu curea numită prasce...҆ ҆ 118. Deşi de proporţii mai mici, instructive sunt şi amănuntele pe care ni le furnizează despre diferite produse, moduri de prelucrare a lor etc. Fiecare soi de strugure trebuie prelucrat corespunzător, dacă vrem să avem foloase cât mai mari de pe urma lui. ,,Strugurele specia ţâţa caprei fiind mai cărnos [= cu pieliţa mai groasă] mai mult se pune [sub formă de compot] pentru iarnă”҆, deci nu-i bun pentru a face vin din el. În schimb, din soiuri cu boabe negre se obţine un vin escelent şi de mare preţ, aşa hectolitrul vernetului [vermutului?] cu gust dulceamărui şi cu aromă puternică se vinde cu 100 florini şi mai sus şi de ce [= pe măsură ce] îmbătrânesce preţul [creşte] fabulozitate [de neînchipuit] [în] deosebi a[l] celui din Miniş [comitatul] Arad”. Vinul făcut numai din struguri roşii [soiul rugea] numitbocca d’oro ungurii au făcut [denumirea] bakator 58; cel mai scump este „vinul stors din boabe de struguri zbârcite: este şi cel mai tare care se bè la measa bogaţilor în zilele de ospeţie şi sărbători mari” 60. Poporul crede că şi valoarea laptelui de capră este diferită, în funţie de culoarea părului caprei. „Cele mai cercate [= căutate a fi cumpărate] sunt cele negre pentru că în privinţa lor, zice faima lăţită prin doctori că laptele lor ar vindeca durerea de piept [= tuberculoză pulmonară] [el fiind] (ultimum remedium) (sic!); cele cercelate [= cu „găitani” sub barbă] se zice a avea mai mult lapte ş.c.l.”70. Alte câteva referiri la Banat: ocările sau batjocurile [poreclele] oamenilor ̶ extinse după aceea asupra întregii familii şi a urmaşilor ̶ sunt foarte importante, mai ales în Banat, unde li se spune poanca aşa încât oamenii nu sunt denumiţi şi cunoscuţi în sat „de pe [după] porecla origină familiară [= după numele de familie] ci numai după poreclele false, d.e.: Petru a lui Hotodomu, şi [deşi] porecla familiară i156 au fost Păcurariu; Ilie a lui Vârcolacu ş.c.l.”125; în ce priveşte instrumentele muzicale, „nu de mult s-au adoptat [clarinetul] de popor şi este instrument de tot plăcut pentru claritatea şi tăria sonului; apoi în unele locuri în Banat, precum în Făget şi în giur, musica pentru susţinearea tactului ieste acompaniată cu tambura [= tobă]”. (subl. m.) 132. Ca „unelte de copt”, cestul (lat. cestur) [= ţăstul] este „o sculă pentru coptul pânei sau a[l] mălaiului”. Se foloseşte numai în Banat şi în partea răsăriteană a [comitatului] Arad. Este din peatră la cei săraci, „de fier turnat” [corect fontă] la cei mai avuţi. Are formă semisferică 115. Veşmintele bănăţencelor: Femeile: „cămeşa sau spăcelul, cojocul, cinga sau opregul ţăsut cu fire de aramă [= metal de culoarea aurului sau argintului], lână în multe colori. Este o ţesătură deasă şi lată de 8-10 centimetri [de care atârnă] dependinţă [= fire lungi] de colori diferite mai [aproape] pânăn călcâie; apoi opinci şi obiele şi şuba [iarna] ca la bărbaţi”. În faţă, „femeile poartă zodia[= cătrânţa] mai scurtă decât dependinţele [= ciucurii] opregului. Conciul la bănăţene e ascuţit, capul îl acoperă cu văl[=cârpă/basma] alb şi lung adeseori [în spate ajungând] mai până în călcâie. Fetele au chicălungă, capul învelit cu cârpe de colori diferite”.118. Jocurile specifice din Banat sunt căluşăriul, bătuta şi hora, care „până acuma nu s-au popularizat [= răspândit] prin Ungaria” 131. Aspecte ale vieţii spirituale Cred că, atunci când a formulat cele circa 40 de întrebări vizând cunoaşterea vieţii spirituale a poporului român, Hasdeu a urmărit două obiective esenţiale: pe de o parte, dorea să afle puterea de creativitate fantastică a poporului, iar de pe altă parte, să cunoască în ce măsură poporul consideră ca reale produsele minţii, deci cât de superstiţios, de bigot este. 157 Înainte de a intra mai profund în cunoaşterea acestor aspecte, să reamintesc faptul că între secţiunea a doua (Vocabular) şi secţiunea a treia (Viaţa spirituală) nu există o delimitare precisă, deoarece unele aspecte ale vieţii spirituale au fost amintite deja (vezi mai ales compararea însuşirilor oamenilor cu cele ale plantelor şi animalelor), iar altele vor fi amintite în continuare. La întrebarea 74 în care se cere denumirile viermilor, Păscuţ răspunde câ în afară de această denumire generică [= generală] şi de limbric, altele nu cunoaşte. Poate că „aşa am [= vom] fi şi noi [după moartea fizică] [în]să nu şcim”, după care continuă „cătră viermii cari peste ani se metamorfozează şi se prefac în crânciobi [?], aflându-i în goroni sau [în] alt lemn tâiat şi dimicat [= fărămiţat, devenind un fel de praf] de dânsul [poporul îi] zice verme gras, îl duce acasă pentru că nana Doca [descântătoarea satului] zice că-i bun de leac”. Deci, suntem în prezenţa unei erezii, a unei credinţe mistice; Povestea ursului 78„la apropierea primăverii” [2 februarie, Întâmpinarea Domnului, aducerea lui Iisus la sinagogă spre a fi dăruit lu Iehova, la împlinirea a şase săptămâni de viaţă] iese din bârlog „se uită împregiur şi de i se vede timpul potrivit, rămâne afară, ba din contra, intră înapoi de unde poporul deduce că iarna va mai dura timp îndelungat”. [Poveste redactată confuz]. „De rondinica se zice întră popor că dacă să ivesce de timpuriu primăvara, va fi vară frumoasă şi bucate bune şi multe, adică va fi belşug; dacă dispare curând, înainte de S. Maria [care?], atunci va începe iarna curând şi va fi durătoare [= va dura mult], aspră” 82. Despre oamenii „cari se joacă cu şerpii [din „soiuri nevinovate”/care nu-s otrăvitori], se spune că „sunt botezaţi peste şerpi” şi de aceea se pot juca cu ei cum le place. „Mai este un soi de şerpe [în afară de cei „de pe uscat şi cei de apă” sau otrăvitori şi neotrăvitori] dar despre acesta cred că este ideal [că nu există în realitate] şi [că] egsistă numai în mintea şi imaginaţiunea 158 poporului nostru: se numeşce vâlfă sau vâlvă; se descrie pretutindene: alb-gălbiniu, se crede a avea vizuina sa su[b] talpele caselor, priveghează asupra locuitorilor casei; deci de se întâmplă de s-au morboşat [= îmbolnăvit] răpede în cutare casă mai mulţi, sau că au murit, să crede că vâlfa a părăsit casa sau că au izâdit [-o ] [strivit[-o]]. De altmintrele cuvântul vâlfă sau vâlvă să folosăsce în Arad şi în Bihor precum şi în Banat în loc de vestie, d.e.: zice tatăl înfruntând pe ai săi: rea vâlfă am auzit despre voi; bună vâlfă etc. 85. Întrebarea 137 vizează concepţia poporului despre frumos, adică ce crede el că este frumos. Răspunsul lui Păscuţ este următorul: „Frumosul la poporul nostru ieste în privinţa materială ca la clasele culte, dar gust estetic n-are de loc”. Pentru el toate cele opt colori radicale [cunoscute ca pregnante, puternice] luate ,,una câte una [separate] sunt frumoase”, în schimb, ,,la amestecul culorilor [pentru redarea nuanţelor] nu trage socoteală [nu se ia în considerare] la harmonia lor măiestrită”. Pentru el, tot ce este luat separat este frumos în natură sau la om. ,,Însă de-i vei îmbia [=oferi] o icoană vopsită de Rafael de probă, alăturea de o icoană din Gherla de la Strâmba tot cu acel preţ, desigur că va alege şi o va cumpăra [pe] cea din Strâmba”. Pentru popor, stelele sunt ,,nesce gaure în ceriu peste [prin] cari să vede împărăţia frumoasă a lui Dumnezeu”. Dar pentru el, mai importante sunt stelele care îi prevestesc ceva: carul mare cu patru boi şi carul mic cu doi boi [care prin poziţia lor, indică mai ales ciobanilor de la munte ̶ cât timp mai este până la ivirea zorilor] şi steaua cu coadă care, atunci când apare, prevesteşte că ,,va fi război sau altă zavistie în ţară.” 138. În legătură cu Calea laptelui sau Calea lactee (Via lactee, corect lactea) poporul nostru a inventat o legendă care explică de ce el îi zice ,,Paiele ţiganului”. Un ţigan a furat un braţ de paie. Sf. Petru l-a văzut şi ca să nu fie recunoscut 159 [atunci când se va prezenta la uşa Raiului] a luat-o la fugă. Şi a fugit atât de tare că a pierdut toate paiele. Aşa că ,,partea cea albicioasă a ceriului” pe care noi o vedem sunt «paiele ţiganului»”, de unde şi denumirea ei aşa. 140. O a doua legendă este menită să ne explice de ce broasca strivită nu pute după ce a fost ucisă, fiind călcată de cineva/ceva, ci se usucă fără a degaja vreun miros neplăcut. ,,Iată ce zicală iestă întră popor: Când s-au întors Maica Precista de pe muntele Golgotei, după răstignire [a lui Iisus], [şi] plângea cu lacrime, s-au întâlnit cu o broască care o întrebă pentru ce plânge?; i-au răspuns: dar cum să nu plâng când numa un fiu am avut şi pe acela îl omorâră; dar eu săraca de mine [ ̶ zise broasca ̶ ] c-am avut şasă [copii/brotăcei] şi veni o roată forforoată şi mi-i turti odată. La cuvintele aceste să zâmbi Maica precista şi zise: muri-ai broască şi nu te-ai împuţi. De atunci nu pute broasca izgădită [= moartă]”. Să adăugăm că broticelul [= brotăcelul] care trăieşte printre frunzele copacilor este considerat a fi un bun prevestitor al schimbării timpului prin cântecul său. ,,Pentru aceea mulţi îl şi ţin în uiagă [= borcan] prevăzută cu apă, iarbă şi scăriţă, ca să le fi[e] de barometru” [se urcă pe scară şi începe să cânte/să orăcăie], 84. Strigoii şi strigoaiele au mare rol în închipuiţiunea poporului, căci li se atribuie potere supranaturali, căci pot amăgi fetele, pot lega bărbaţii ,,de nu-şi mai pot deplini obligaţiile faţă de muierile lor” şi încă multe alte rele. Marele lor pericol este că se pot transforma în orice obiect sau dobitoc. Mai ales strigoaia este periculoasă. În casa în care s-a ascuns, de la vacă se mulge numai sânge în loc de lapte, boii nu mai trag la jug, viţeii mugesc ne-ncetat, caii se trântesc de pământ, rup funiile de la iesle; cu un cuvânt, strigoaia au întors lumea cu fundu în sus” 149. Totuşi, Păscuţ nu ne arată cine devine strigoi sau strigoaie. 160 Omiţând alte fiinţe supranaturale, să urmărim cum şi le închipuie poporul. Pe dracşi-l închipuie în forme diferite, părerea comună fiind că „e negru, cu urechi de capră, cu flit de porc, ochii rotând în sânge, cu coarne de capră sau de bivol, cu copita de cal sau cu picioare de gligan [=porc mistreţ], cu capul cât un bolovan, coadă de bivol cât în fazan [=a unui fazan], limba lui de foc ca coada şarpelui” 150. Mama pădurii ,,ieste o fiinţă femeiască scârnavă peste măsură, cu păr lung până în pământ şi strofocat [răvăşit, ca săi ascundă faţa şi tot corpul făcând-o invizibilă], unghile mari şi ascuţite ca la lei [pentru a le înfige în cei care vin să fure lemne]”. Partea ei bună este că „grijesce de întregitatea pădurei, precum [şi] de dobitoacele pădurii” [pe care îi consideră fiicele şi fiii ei] 186. „Despre cucurbeu cum se numesce în Bihoriu şi curcubeu cum se numesce prin părţile Aradului, crede poporul cumcă cu partea din napoi absoarbe apele fluvilor şi a[le] râurilor [şi] de la credinţa aceasta şi-au luat numele indicat [bea apă cu dosul]; se zice că are cap de zmeu, [şi] pentru aceea copiii zărindu-l aleargă strigând pe stradă: cucurbeu-beu, cu cap de zmeu”. Are putere supranaturală nu numai de a sorbi apa, ci şi de a preface fetele în feciori şi feciorii în fete, din care cauză nimeni nu vrea să se apropie prea mult de el, ,,pentru că operaţia zisă [de transsexualizare] este legată de durere mare”.93. Poporul crede că este o singură ursită/ursitoare [nu trei] care veghează şi călăuzeşte întreaga conduit [bună sau rea] a fiecăruia 151. La fel că fiecare are o stea, când aceasta cade din cer se sfârşeşte şi viaţa omului 183; numai omul are suflet; dobitoacele au suflare; se spune că omul moare , că animalul zidesce, izidesce şi creapă 134. Zmeii au „o potere distructivă” foarte mare. La mânie, ei pot distruge semănăturile de pe suprafeţe mari, orice face un bărbat sau o femeie. ,,Se înţelege de la sine că neci Zmeii nu pot să trăiască ca sihastri, pentru [de] aceea s-au însoţit cu 161 Mama pădurii”, iar Belzebut, şeful lor, s-a însoţit cu Marţisara. Cei care nu respectă pe soaţele lor, vor fi aspru predepsiţi de Zmei. Femeilor care lucrează în seara zilei de marţi, Belzebut va strica tot ce au făcut ele atunci. Şi Balaurii sunt tot un fel de Zmei, deosebirea fiind că Balaurul are 7 capete şi umblă prin aer, nu pe pământ. Ei se oscesc [=fac o oaste/armată comună] şi se asociază şi sunt în stare să devingă [=învingă] un legion de draci, dacă aceştia le stau în cale. Şi Năzdrăvanii sunt un fel de zmei, doar că ei întotdeauna au chip de om. Se zice despre ei [oamenii năzdrăvani] că s-au născut cu căciulă [= placentă] roşie. Un asemenea Năzdrăvan au fost în secolul trecut [XVIII] în Comitatul Satumarelui în Baia Mare, renumitul şi faimosul hoţ Pintea, pe care nu-l prindea plumbul [nu putea intra glonţul în corpul lui]. A putut fi omorât numai după ce i s-a aflat secretul: să fie împuşcat în talpe cu grăunţe de grâu curat şi sfinţit. [Asemănare cu ,,călcâiul lui Achile”]. Aşa s-a şi procedat. După ce a fost ucis, ,,părul lui mare şi des au fost bătut cu cuie de porţile [cetăţii] Băii Mari; s-au văzut [părul] şi în miezul [=mijlocul] secolului prezent” [XIX] 162. Abordând problema credinţei în sfinţi, în rai şi iad 200 şi în viaţa de apoi 201 şi 206, D. Păscuţiu afirmă că toate aceste credinţe sunt conforme cu ce a auzit (şi aude în continuare) poporul în biserică 200. În privinţa sfinţilor, merită să-i amintim pe Sf. Ilie şi pe Sf. Ioan Botezătorul. ,,Despre Sfântul Ilie crede poporul întru adevăr că cu patru cai cu căruţa înfocată s-au suit la ceri; e mânios pe omenime pentru că şi-au perdut cojocu şi nu l-au aflat, mâniei dânsului se atribuie tunetul şi fulgerul cari la popor sunt concepte deosebite” 69. Deci poporul îi atribuie calificativul de ,,sfânt ҆ ҆ mai mult din teama de el, decât pentru a-i cinsti faptele bune. În legătură cu modul în care se sărbătoreşte ,,onomastica S. Ioan Botezătorul” am întâlnit un obicei pe care nu l-am 162 ştiut şi anume: în ajunul onomasticii (6 ianuarie) precum şi în ziua onomasticii (7 ianuarie) ,,nu mănâncă poporul din blid sau tipsie sau [din] orice alt vas având forma aceea [,] din reverinţă [=reverenţă/respect] a tăierii cinstitului cap a[l] premergătorului [lui Iisus], care i s-au presintat Irodiadei spurcate [rele] pe un vas de asemene formă” 154. Închei această trecere în revistă a vieţii spirituale la poporul român cu două răspunsuri care puteau fi incluse, tot atât de bine, în secţiunea ,,Vocabular”. Întrebarea 175 vizează credinţa poporului despre atitudinea lui Dumnezei faţă de diverse animale şi păsări, răspunsul lui Păscuţ fiind următorul: ,,Boul este alduit [=binecuvântat], pentru că au fost de faţă la naşterea Domnului [şi suflându-i aer cald ca să nu răcească]; calul este bătut de Dumnezeu cu hamisala lui de mâncă ne-ncetat şi numa o dată în an, adecă la Ispas se satură; (…). Dintre volatile rondinea se numesce pasărea lui Dumnezeu şi nu-i iertat a o prinde sau a o omorî, de nu vrei să mulgi sânge de la vacă în loc de lapte. Credinţa aceasta este mai tare lăţită în Bihoriu. Cocostârgul încă e plăcut înaintea lui Dumnezeu, că răsâpesce dobitoacele cele ce odinioară au fost plaga Egiptului҆ ҆. Întrebarea 171 avea drept scop cunoaşterea subdiviziunilor unei zile, denumirea părţilor ei componente, iar răspunsul lui Păscuţ este următorul: ,,Ziua o împărţăsce poporul, de după scirea [=ştirea] mea, în modul următoriu: murgitul [=amurgul/înserarea], când începe a se resfira întunericul nopţei, dar [căci] nu se văd razele soarelui; [este sfârşitul unei zile şi urmează noaptea]; apoi [când urmează o altă zi]zori, când începe a se lumina ceriul; prânzul mic [?], dacă au răsărit soarele; prânzul mare, când s-au înălţat soarele pe horison preţ de trei suliţi, precum zic ei [oamenii] şi osteniţi de lucru se pun cu toţi la prânz; apoi vine meazăza [= ameaza] când soarele e în medilocul [= mijlocul] horizonului având pamenii şi 163 obiectele umbra [cea] mai mică, apoi vine ujina, când au declinat soarele pe apus şi sfinţitul soarelui, când a dispărut de pe horizon, atunci generalminte înceată lucrul de simbrie [de către simbriaşi/angajaţii la muncă] şi merg toţi la ale sale [ale stăpânului]; atunci se zice sară, apoi vine cina cea mică, când adecă se dă de mâncat lucraşilor [= lucrătorilor angajaţi cu ziua ori pe termen limitat] şi servitorilor [= angajaţilor permanent], apoi vine cina cea mare care să servesce la ospăţuri între 9-10 seara; de aici, după culcate, se orientează poporul după cântatul cocoşului şi la al treilea cântat zice că e mezul noaptei; păstorii şi cei ce dorm su ceriul liber se orientează după luceafăr, de după carul cu 4 boi, de după ruda, fuşteiu, sul[?] şi cloşca cu mulţi pui, cu un cuvânt de după stele întru atâta [=atât de exact] cât acurat [=exact] va spune câte oare sunt: aproape e de murgit, de zori etc.” Se observă că Păscuţ împarte ziua după două criterii, strâns unite între ele: soare şi servitul mesei. Într-o vreme când orologiile/ceasurile erau o raritate printre români, e firesc ca oamenii să se orienteze ziua după poziţia soarelui pe cer, iar noaptea, după stele şi după cântatul cocoşilor, iar atunci când soarele stă ascuns după nori, să rămână servitul mâncării/a prânzului, unicul criteriu. Totuşi rămâne neclar ce a înţeles el prin prânzul mic servit îndată după răsăritul soarelui: micul dejun (fruştucul bănăţean) ori băutul cafelei din zilele noastre, îndată după trezire? Aceeaşi nelămurire persistă şi în privinţa cinei cele mari, despre care se spune că se serveşte la ospeţe (nunţi/recepţii familiale ş.a.) între orele 9 şi 10. Or, dacă cina cea mică era pentru lucrători, cina cea mare trebuia să fie a membrilor familiei. Oricum, atât diviziunea unei zile după poziţia soarelui pe cer, cât şi servitul mesei confirmă faptul că în secolul al XIX-lea poporul (ţăranii) mânca de cinci ori pe zi, nu de trei ori, ca în secolul al XX-lea. 164 IV Aprecieri şi concluzii Cu riscul de a mă repeta, consider că răspunsurile lui Dionisie Păscuţiu nu corespund în totalitate cerinţelor şi intenţiilor formulate şi urmărite de B.P. Hasdeu, în primul rând datorită zonei mari pe care Păscuţiu a cuprins-o în cercetarea sa. Or, Hasdeu dorea să afle concret, denumirea localităţii în care se foloseşte acel cuvânt sau acea credinţă. În al doilea rând, în prea puţine cazuri concretizează utilizarea cuvântului şi de aceea Hasdeu n-a putut afla sensurile diferite ale acelui cuvânt. (Adaug şi omiterea palatalizării din graiul bănăţean). Din această cauză nici raspunsurile lui Păscuţ nu au fost valorificate corespunzător. În cele două volume amintite deja, numele lui Păscuţ apare în două rânduri. O dată l-am amintit deja. O a doua oară, întâlnim numele său cu următorul conţinut şi sub forma aceasta: ,,La vioară se zice pe aci laută sau ceteră. (D. Păscuţ,Banat,c.[omuna] Făget) 16. Iată şi un model de răspunsuri pe care le astepta Hasdeu. Este din Banat, din localitatea Srediştea Mică (azi Malo Središte) din apropierea Vârşeţului – Banatul sârbesc şi se datorează preotului Mihai Juică, paroh în Sredişte şi administratorul protopopiatului Vârşeţ la acea vreme: BAIER: ,,Baerile: împletituri de lână colorate, cusute cu amândouă capetele de partea deschisă a străiţei spre a o putea anina după grumaz. Baere se numesc şi nişte împletituri mai subţiri de lână, descântate de vreo muiere ştiutoare [de vrăji şi descântece], cari se pun la grumazul copiilor bolnavi spre a redobândi sănătatea. În fine, poporul numeşte pe aici baere şi urechile inimei, nemţeşte Herzklappe [„valvulă a 16 Hasdeu, Etymologicum …, vol. I (554), p. 164. 165 inimii”]. Fraze: Coasă baerul la straiţă. Am fost la baba Eva să-mi facă un baer la copil, că e biciag de giochiu. Tuşeşte aşa tare că i se rup baerile inimei”17. Deci, răspunsul dat de Juică îndeplineşte toate cele trei deziderate ale lui Hasdeu: a aflat ce înţelege poporul prin baer; ce alte sensuri capătă cuvântul, în afară de cel de bază, când este utilizat în alte situaţii şi câte un exemplu pentru fiecare caz amintit. Un alt neajuns este faptul că el nu explicitează sensurile unor cuvinte cu circulaţie locală. De pildă, la întrebarea 125, Păscuţ enumeră câteva „batjocuri din Bihor”, al căror conţinut l-am aflat ̶ la unele din ele ̶ în DEXI: mohilă[?]; căbel [?]; cenuşotcă „persoană leneşă, care stă mereu pe lângă vatra focului şi se murdăreşte de cenuşă” (DEXI s.v.); drăgălău (drângălău „pierde vară”); huşdubală [om cicălitor?]; bală [balaur?; monstru?; fiară care te înspăimântă?]. În ciuda acestor neajunsuri care au făcut ca amplele sale răspunsuri la marea majoritate a întrebărilor să nu fie valorificate corespunzător de Hasdeu, pentru noi, cei de astăzi, valoarea lor este mare.  Nu putem trece cu vederea peste munca benevolă pe care a depus-o el, un nefăgeţean şi încă unul stabilit aci de curând provizoriu, pentru a onora apelul lui Hasdeu, deşi se cuvenea ca un băştinaş sau un împământenit în Făget să-şi asume această îndatorire morală, când, probabil graiul făgeţean şi cel bănăţean ar fi fost reflectate în mai mare măsură şi mai fidel.  Din răspunsurile lui Păscuţ rezultă clar că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, portul „nemţesc” era necunoscut printre ţărani, ei purtând numai portul strămoşesc, popular, devenit naţional în Zilele noastre. Reamintesc observaţia sa că, dacă în comitatele din nordul Mureşului portul popular diferă de la o zonă la alta, „dincoace de Mureş, adecă în Banat, acesta ie mai 17 Ibidem, vol. II (555) p. 233. 166 general, n-are atâtea subdiviziuni ca în Ungaria propria, apoi ieste mai original şi naţional...”. De aci şi precizarea sa concluzivă: „În privinţa portului [= purtării] veşmintelor tare diferă portul nostru întru atâta [= atât de mult] cât de pe veşminte se cunoaşte din ce ţinut este” 118. Este o dovadă a creativităţii poporului român, influenţată şi de condiţiile concrete (condiţiile naturale şi naţionale/etnice în care trăieşte). Un alt mod concret de viaţă al poporului în perioada amintită ̶ oglindit de Păscuţ ̶ este cel în care membrii familiei serveau masa împreună. Deşi este reflectat doar parţial, el era umătorul: în jurul unei mese scunde şi rotunde sau ovale (în funcţie de numărul membrilor familiei) se aşezau membrii familiei (fiecare stând pe un scăunel) şi, cu o lingură de lemn, luau mâncare din blidul aşezat pe masă în aşa fel ca cu toţii să ajungă comod la el. Şi-acum, să urmărim ce crede poporul că nu este frumos: pentru el este „abnormal [= anormal/urât] a sorbi [servi din castron] cu lingura aşa ca un strop să cadă din lingură în blid sau talger [şi de aceea dosul lingurei ̶ care nu trebuie să fie prea plină ̶ să fie şters de marginea blidului înainte de a o duce la gură]; urât iste [= este] a să sufla nasu în sudari [= batistă care, aşa cum îi sugerează şi numele, trebuia folosită numai pentru şters sudoarea de pe faţă etc.” 137.  Semnificative sunt şi unele precizări privind: preţul unor produse (vezi preţurile unor soiuri de vin); ingeniozitatea poporului în tehnica albinăritului; măsurarea timpului după soare (ziua), după cântatul cocoşilor şi poziţia aştrilor pe cer [noaptea] şi în multe alte cazuri. Interpretarea orăcăitului brotăcelului ca prevestitor al schimbării vremii. Şi rândunica este bună prevestitoare: dacă vine timpuriu, primăvara va fi aproape, iar roadele câmpului bogate; dacă pleacă pe la Sântămării [care din ele?] e semn că va fi o iarnă grea 82.  În afară de vrăji şi descântece, probabil că, cel puţin o parte din contemporanii lui Păscuţiu nu credeau în fiinţele 167 supranaturale pe care le descriau în fel şi chip. Am amintit deja de ce Mama pădurii nu poate fi văzută ca o bună mamă ̶ zice legenda ̶ ea îşi apără copiii ̶ copacii şi plantele din pădure ̶ oprind pe oameni să taie şi să ducă lemne din pădure fără aprobarea ei, în afara zilelor anumite (când le dă voie). [Dar ce fel de mamă bună este ea, dacă în anumite zile intrarea în pădure este interzisă, în altele nu?]. De aci şi comentariul lui Păscuţiu, care pare să fie propriu, nu al poporului: „Fantoma aceasta paremisă (sic!) este inventată prin [= de către] păzitorii pădurei în timpurile feodale spre spărierea poporului” 162. Revenind la întrebarea 186, le ce crede poporul despre Mama pădurii, Păscuţ reaminteşte afirmaţia anterioară că Mama pădurii îşi apără „copiii”, devenind agresivă cu hoţii de lemne şi de aceea „vai de cela ce au căzut în unghiile ei [lungi şi ascuţite]. Adecă vai de cela ce au căzut în mânurile pădurarilor sau a gornicilor” (subl. m.). Dacă Păscuţiu îşi prezintă ̶ indirect, aluziv ̶ părerea proprie cu privire la Mama pădurii, în răspunsul la întrebarea nr. 141 el prezintă pe cea a poporului în legătură cu eclipsele (întunecimile) de soare şi de lună: „În privinţa întunecimei soarelui şi a lunei, poporul nostru ieste foarte indiferent pentru că anticipativaminte [= dinainte] sci[e] că soarele şi luna va (sic!) învinge ca mai înainte”. „De aceea el nu crede nici în vârcolaci, ci doar poveseşte că aceştia vor mânca luna sau soarele”. Când datornicul spune creditorului său că îi va plăti datoria „pe lumea cealaltă”, evident că el nu crede în ea 201.  Am relatat cele două legende care să explice de ce Calea lactee este albă („paiele ţiganului” dau această culoare) şi de ce haiducul Pintea a fost atâta vreme de neînvins. Ele şi alte poveşti de mai mică amploare şi semnificaţie dovedesc nevoia de a găsi o exlicaţie sau o justificare a credinţei sau a practicii respective (vezi 154: de ce „nu e bine” să se mănânce în 6 şi 7 ianuarie în vase de forma unei tipsii [= tăvi] sau de ce îl 168 considerăm pe Ilie ca Sfânt 169, sărbătorindu-l la 20 iulie). Tot o explicaţie a unei realităţi este şi legenda întâlnirii dintre Maica Precista şi broasca 84. În această categorie pot fi incluse şi calităţile ori defectele animalelor şi plantelor 65, 78, 80, 81, 82, 83, 88 etc. Prin cele de mai sus am dorit, înainte de toate, să aduc un modest omagiu lui Dionisie Păscuţiu, la împlinirea, în 2015, a 190 de ani de la naştere şi a 130 de ani de la expedierea răspunsurilor sale la Chestionarul lui Hasdeu, punte de legătură spirituală între românii din exteriorul şi cei din interiorul graniţelor României Mici, şi, totodată, să ofer făgeţenilor posibilitatea de a afla mai multe informaţii despre cel care, la iniţiativa şi cu strădania domnului profesor dr. Dumitru Tomoni, Consiliul local al oraşului Făget a atribuit unei străzi denumirea Dionisie Păscuţiu. În al doilea rând, am dorit ca cele prezentate să fie un îndemn pentru tinerii cercetători, din diferite domenii, să-şi orienteze preocupările în direcţia cunoaşterii şi valorificării amănunţite a răspunsurilor celor 15 colaboratori bănăţeni ai lui Hasdeu, deoarece cele trei volume tipărite de el cuprind o infimă parte din răspunsuri, colectivul care l-a ajutat pe savant în obţinerea informaţiilor preferând sursele edite, mai accesibile, iar succesorii lui Hasdeu au adoptat alte criterii de selectare a cuvintelor pentru Dicţionarul universal al limbii române. Şi, nu în ultimul rând, am dorit să atrag atenţia celor dornici de a fi păstrat tezaurul documentar literar bănăţean asupra marelui pericol ca, nu peste mult timp, datorită calităţii hârtiei, a cernelii şi altor factori, răspunsurile celor 15 entuziaşti intelectuali bănăţeni să fie definitiv pierdute. 169 Mişcarea culturală lugojeană între anii 1850 - 1914 Prof. Monica Suciu După eșecul revoluţiei de la 1848 – 1849, lugojenii şi-au schimbat tacticile politice, trecând de la cele revoluţionare la cele culturale şi politice „legale”. Şcoala, teatrul, presa, corurile, societăţile culturale fac din locuitorii Lugojului nişte oameni educaţi, dar şi mai conştienţi de rolul lor naţional. Se creează astfel un climat propice apariţiei unor personalităţi, dar şi a unor forme de cultură specifice, toate acestea contribuind, după cum am subliniat mai sus la culturalizarea maselor. Cultura românească din Banat îşi are geneza, între altele, şi în tradiţiile şcolare de renume. Documentele atestă începuturile şcolii româneşti în această provincie în secolul al XVI-lea, zona rurală dintre Caransebeş şi Lugoj excelând în acest sens1. Primele şcoli care apar în Lugoj sunt legate de propaganda calvină în Banat. Astfel, din paginile „Paliei de la Orăştie” (1582) aflăm că ea a fost tradusă de Zecan Efrem, dascăl de dăscălie a Sebeşului, Herce Ştefan, propăvăduitorul Evangheliei în oraşul Caransebeş şi Peştişel Moise, propăvăduitorul Evangheliei în oraşul Lugoj. Se poate presupune că dacă la Caransebeş pe lângă propăvăduitorul Luchescu, Gheorghe, Lugojul cultural - artistic, Editura Facla, Timişoara, 1975, p. 17; 1 170 Evangheliei era un dascăl, şi la Lugoj, pe lângă Peştişel Moise, putea fi un dascăl de dăscălie2. După instaurarea austriecilor în Banat, la Lugoj se deschide, în 1773, o şcoală germană3. O primă şcoală românească o avem în documente în 17424. Acestei şcoli i-a fost construit un local nou în apropierea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, prin donaţie de 1012 florini făcută de obercneazul Gavrilă Gurean, în 17685. Cursurile acestei şcoli au început în 1770. Acte din 1818 atestă că denumirea şcolii era Şcoala normală capitală, având două clase, catedrele fiind ocupate de învăţătorii Dionesie Dumitru şi Nicolae Marcovici. Şcoala se dezvoltă cu timpul, la clasele existente adăugându-se altele mai noi (în 1859 încă una), după cum se va înfiinţa, prin strădania lui Constantin Udrea şi o bibliotecă în 1869, a cărei chilie, începând cu 1884, va adăposti activitatea „Societăţii române de lectură” din Lugoj6. De asemenea, Şcoala superioară de fete „Ana Alexandrovici” (1896) e completată în 1899, cu anul IV, nutrindu-se speranţa ca această instituţie să devină un focar pentru ridicarea nivelului de cultură al maselor.7 În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au sporit considerabil exigenţele manifestate în pregătirea învăţătorilor care urmau să fie încadraţi în şcolile româneşti din Lugoj. Aşa cum reiese dintr-un protocol din 1860, trei din reprezentaţii autorităţilor administrative şi religioase (protopopul Ion Marcu – fost director al şcolilor din districtul Lugoj, consilierul şcolar Constantin Ioanovici şi directorul de şcoală Radu, P., D. Onciulescu, D., Contribuţii la istoria învăţământului din Banat până la 1800, Editura Litera, Bucureşti, 1977, p. 180; 3 Ibidem; 4 Suciu, I.D., R. Constantinescu, R, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 333; 5 Cum s-a zidit Biserica ortodoxă română din Lugoj, 1936, p. 3; 6 Gheorghe Luchescu, op. cit., p. 17; 7 Idem, Lugojul vatră a unităţii naţionale, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 75; 2 171 Constantin Udrea) impun cu titlu de absolută necesitate angajarea unor elemente foarte bine pregătite. Aceasta determină ca în 1864 ocuparea locurilor vacante să se facă prin concurs. Coloanele presei româneşti inserau în paginile lor condiţiile angajării cadrelor didactice (viitorul dascăl trebuia să fie absolvent al preparandiei, să fie atestat, să aibă o capacitate pentru practica învăţătorească, să cunoască limbile şi să dovedească o exemplară comportare politică şi morală)8. Preocuparea pentru înfiinţarea de şcoli proprii e sesizată şi în cadrul aprigelor dispute din congregaţiile comitanense. Strădaniile depuse pentru deschiderea unor posibilităţi mai largi de instruire se materializează în contribuţiile cojocarilor, cizmarilor, în general a plebei, care dorea edificarea de şcoli gramaticale. Alegerea în 1861 a lui Emanuil Gojdu în funcţia de comite suprem al comitatului Caraş, a deschis noi perspective şcolii lugojene. El a donat suma de 2000 de florini pentru înfiinţarea unui gimnaziu cu limba de predare româna, dar care în paralel să aibă şi limba de predare maghiară şi germană. Astfel de iniţiative vor fi consemnate şi ulterior, artizanii lor fiind fundaţiile culturale9. Istoria învăţământului public în Lugoj nu poate fi completă fără a aminti Liceul „Coriolan Brediceanu” (astăzi Colegiul Naţional). În evoluţia sa, această veche instituţie de învăţământ a parcurs patru etape principale: epoca şcolilor gramaticale (1837 - 1855); epoca gimnazială sau „germană” (1856 - 1861); perioada luptei pentru emanciparea naţională a românilor (1861 - 1919); etapa real – modernă din 1919 până în prezent10. În prima etapă, se dezvoltă „şcoala gramaticală latină” cu 4 clase gramaticale, în 1842 se transformă în şcoala 8 Ibidem, p. 76; Lohen, V., Istoricul Liceului „Coriolan Brediceanu“ din Lugoj, Lugoj, 1922, p. 19 10 Luchescu, Gheorghe, Lugojul cultural-artistic, Editura Facla, Timişoara, 1975, p. 18; 9 172 secundară, completată cu 6 clase, iar după o pauză de şase ani, în 1856 se redeschide ca gimnaziu modern, cu 4 clase. În 1873/74, prin deschiderea clasei a V-a începe dezvoltarea gimnaziului inferior în gimnaziu cu 8 clase. La preluarea puterii de către Consiliul Dirigent în anul 1919, se menţine acest caracter, denumirea schimbându-se însă în „liceu”, iar după un an în „liceu modern - real”, cu bifurcaţie în cursul superior, în secţie „modernă şi reală”11. Din „Tabloul statistic” al elevilor acestei şcoli, de la înfiinţare (1837) şi până în 1922, se remarcă faptul că încă de la începutul fiinţări acestei şcoli, la aceasta învăţau copii de diverse naţionalităţi şi diferite religii. Numărul elevilor a crescut constant de la an la an. Astfel, dacă în 1856 erau 53 de elevi, în 1914, numărul lor era de 319. Se observă, de asemenea, că în majoritatea anilor, cel mai mare număr de elevi era cel al românilor. Pe băncile Liceului „Coriolan Brediceanu” au învăţat carte oameni de seamă ai culturii, ştiinţei şi artei româneşti: C. Brediceanu, A. C. Popovici, I. Popovici Bănăţeanul, G. Dobrin, G. Popovici, I. Popovici, Traian Vuia, L. Tempea, Caius Brediceanu, Tr. Grozăvescu, T. Brediceanu, V. Simionescu, A. E. Peteanu şi mulţi alţii12. În 1900, a fost construit şi Seminarul teologic greco-catolic, transformat după Unire, în 1919 în Şcoală normală de fete13. Un capitol important în dezvoltarea învăţământului românesc din Lugoj l-a reprezentat organizarea societăţilor şi adunărilor menite să perfecţioneze nivelul pedagogic al învăţătorilor. Astfel, în anul 1858, la Lugoj, se iniţiase un curs de perfecţionare pentru învăţătorii şcolilor poporale din Banat, 11 Lohan,V. op. cit., p. 4; Luchescu, Gheorghe, op. cit., p. 18; 13 Popescu, Dan, Ghid turistic. Lugoj şi împrejurimi, Fundaţia Europeană Drăgan, Lugoj, 1993, p. 78; 12 173 curs condus de inspectorul C. Ioanovici14. Prin înfiinţare de biblioteci s-a contribuit, de asemenea, la progresul învăţământului în acest oraş. Odată cu înfiinţarea „Reuniunii învăţătorilor români de şcoale capitale şi elementare populare” s-a reuşit întemeierea unei biblioteci, al cărei fond, îmbogăţit prin donaţiile lui V. Babeş, Pavel Vanici, Atanasie Şandor a încurajat promovarea culturii româneşti în acea perioadă15. Odată cu realizarea dualismului austro-ungar, în 1867 şi până la destrămarea Imperiului, politica de deznaţionalizare sa accentuat tot mai mult. În acest sens românii şi-au coordonat mai bine acţiunile pentru libertate naţională. Autorităţile au înăsprit măsurile represive. Sunt intentate procese lui Traian Doda şi A. C. Popovici şi memorandiştilor de la Cluj. Toate aceste momente devin tot atâtea prilejuri de manifestare a solidarităţii bănăţenilor, înfiinţarea celui dintâi despărţământ al Astrei la Lugoj (1896) a avut drept consecinţă apărarea culturii naţionale, lupta pentru afirmarea limbii, a şcolii şi a bisericii16. În deceniul al şaptelea şi al optulea, viaţa pedagogică s-a desfăşurat în jurul reuniunilor învăţătoreşti. Ele prestau o activitate de informare asupra problemelor pedagogice pe care le ridica învăţământul timpului: discutarea manualelor, creşterea prestigiului şcolilor din punct de vedere social şi politic. În acest timp la Lugoj au fost elaborate manuale de epică, lirică, didactică sau poetică a limbii române. Tot aici apar şi revistele pedagogice: „Ludimagister” (din 1887 „Pedagogul român”), „Educatorul”, „Priveghetoarea”, Coriolan Brediceanu, Coriolan, Cuvânt în Anuarul Şcolii capitale ortodoxe române de băieţi şi fetiţe din Lugoj pe anul scolastic 1907 – 1908, Lugoj, 1908, p. 14; 15 Victor Ţârcovnicu, Victor, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 257-258; 16 Dudaş, Vasile, Înfiinţarea Despărţământului Lugoj al Astrei, manuscris, Muzeul de Istorie din Lugoj; vezi şi Munteanu, Ion, Mişcarea naţională din Banat (1880 – 1918), Editura Antib, Timişoara, 1994, p. 159; 14 174 „Junimea română”17. Revirimentul de pe tărâmul organizării învăţământului, la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea decurge şi din ţinuta adunărilor generale ale reuniunilor învăţătoreşti din zona Lugojului şi Caransebeşului. Astfel, în 1892, într-o asemenea adunare ţinută la Lugoj, prezidată de Andrei Liviu şi patronată de episcopul Victor Mihaly de Apşa, subiect al discuţiilor a fost predarea limbii române şi a matematicii în şcoli – obiective fundamentale pentru formarea orizontului ştiinţific al tinerei generaţii18. În 1888, lua fiinţă şi Reuniunea învăţătorilor greco-catolici din ţinutul Lugojului, cu idealuri similare celorlalte reuniuni. În fruntea ei a fost, din 1894, canonicul Ioan Boroş. Revista „Familia” din Oradea Mare relatează aspecte din adunările generale ale acestei Reuniuni, apreciind preocuparea pentru construirea de noi şcoli, internate şi pentru crearea de condiţii optime de învăţare19. Dezvoltarea economică a Banatului a cunoscut o corespondenţă şi în sfera învăţământului profesional. Sunt înfiinţate şcoli profesionale, având în 1886, clase pentru toate meseriile, numărul elevilor peste un deceniu ajungând la 238. În primul deceniu şi jumătate a secolului XX, surse documentare dezvăluie o creştere a numărului de elevi şi a bazei materiale a învăţământului. Iată o statistică reprezentativă20: Luchescu, Gheorghe, Lugojul - vatră a unităţii naţionale, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 79; 18 Gazeta Transilvania, Braşov, LV, 1892, nr. 286, din 18 septembrie/1 octombrie, p. 2; 19 Familia, Oradea Mare, XXVIII, 1982, nr. 37, din 13/26 septembrie, p 442. Vezi şi Familia, Oradea Mare,XXXVIII, 1902, nr. 29, din 21 iulie/4 august, p 348 şi Familia, Oradea Mare, XXXIX, 1903, nr. 30, din 27 iulie/9 august, p. 358; 20 Luchescu, Gheorghe, op. cit., p. 86; 17 175 Anul școlar 1906 – 1907 1910 – 1911 1913 - 1914 Total Elevi 263 369 375 10007 Ucenici 65 87 86 238 Total 328 456 461 1245 Dezvoltarea învăţământului a fost impulsionată prin contribuţia materială a diferitelor fundaţii culturale. Astfel, în 1902, dr. Liviu Marcu, lăsa aproape toată averea sa pentru întemeierea unui alumneu (internat) care să găzduiască copii de la sate veniţi să înveţe carte la Lugoj21. În Lugoj e de remarcat şi prezenţa fundaţiilor „Emanuil Gojdu” (a sprijinit înfiinţarea de şcoli), „Alexandru şi Ana Nedelcu” (a acordat ajutoare şi burse studenţilor pentru susţinerea examenului de diplomă şi de doctorat). În perioada 1871 – 1900, fundaţia „Gojdu” a acordat 455 de burse, în valoare totală de 59.224,58 florini22. Această intensă activitate în domeniul şcolar – educaţional generează în Lugoj o pătură largă de oameni cunoscători de carte, aceasta permiţându-le să fie la curent cu evenimentele timpului şi să-şi poată conduce afacerile mai uşor şi mai eficient. Mijlocul prin care populaţia era informată a fost bineînţeles presa. Se pare că cel dintâi ziar apărut în Lugoj a fost „Közlöny” ca organ al revoluţionarilor de la 1848, apărând până în 184923. Pentru a avea o imagine mai bună asupra presei lugojene prezentăm în continuare lista publicaţiilor din acest oraş, aşa cum o găsim în Heinrich Lay: 21 Drapelul, Lugoj, II, 1902, nr. 16, din 5/18 februarie, p. 2; Victor Lăzărescu, Victor, Fundaţii lugojene în sprijinul elevilor şi studenţilor bănăţeni, în „Mitropolia Banatului“, Timişoara, nr. 11-12, 1985, p. 808-815; 23 Luchescu, Gheorghe, Lugojul cultural-artistic, Editura Facla, Timişoara, 1975, p. 32; 22 176 1) Cotidiene, săptămânale, bilunare, lunare: „Lugoser Anseiger” (1853), „Lugoser Anseiger” (1858 - 1861), „Krassóer Zeitung” (1861 - 1900), „Krasso – Szörényi Lapok” (1881 - 1942), „Desceptarea” (1879 - 1881), „Südungarischer Bote” (1879 - 1881), „Südungarischer Bote” (1899 - 1919), „Severiner Nakhrichten” (1887), „Südungaren” (1893 - 1919), „Lugoser Zeitung” (1893 1899), „Lugoser (Lugosher) Zeitung” (1905 - 1934), „Delvidenki Lapok” (1898 - 1899), „Delvidenki Lapok” (1902 - 1913), „Banater Post” (?), „Drapelul” (1901 1902), „Mai Ujsag” (?), „Banatul” (1905 - 1910), „Krassó - Szörényi Hirlap” (1907 - 1917), „A Mi Lapunk” (1907 - ?), „Lugosi Hirlap” (1907 - 1910), „Lugoser Kontrollor” (1911 - 1912), „Lugosi Ellenor” (1908 - 1912), „Sfatul poporului” (1908 - 1909), „Neue Lugoser Zeitung” (1908 - 1912), „Szabadsag” (1911 1914), „Grănicerul” (1911 - 1912), „Lugosi Hirado” (?), „Montagsblatt” (1912 - 1914); 2) Reviste pentru meserii şi afaceri: „Meseriaşul” (1906 1908), „Banatul” (1909 - ?), „Lugosi Ipar” (1911), „Stuparul” (1911 - 1912), „Elsö Magyatorszagi Reklam Ujság” (1912- 1913), „Eleven Ujság” (1914); 3) Presa muncitorească: „Adevărul” (1906 - 1907), „Munkások Lapja” (1912); 4) Periodice pentru cultură, teatru, literatură: „Südungarische Revue” (1881 - 1882), „Lugosi Szinházi Lapok” (1900; 1906), „Szinhaz” (1907), „Irodalmi tükortkepek” (1909), „Lugosi Szinpad” (1910), „Lugosi Szinházi Ujsag” (1911; 1912); 5) Reviste umoristice şi satire: „Lugosi Dongo” (1909), „Lugoser Ulk” (1913); 6) Ziare sportive: „Lugosi Sport Ujaság” (1914); 7) Reviste religioase: „Szabat Egyhaz” (1884 - 1915), „Foaia oficioase a Diocesei Lugojului” (1914 - 1920); 177 8) Reviste pedagogice: „Nepoktatás” (1895 - 19019), „Educatorul” (1914 - ); 9) Publicaţii din alte domenii: „Lugoser Allgemeine Narren - Zeitung” (1882), „Ujsag” (1909), „Kialitasi Lapok” (1911), „Monte Carlo” (1912), „Banatul” (1912)24. Prima gazetă românească a Lugojului a fost „Desceptarea”, editată de Iosif Tempea între anii 1880 – 1881. Era o revistă săptămânală, cu subiecte de beletristică, ştiinţă, economie şi umor25. După două decenii de stagnare, a apărut ziarul „Drapelul” (în 1901), „gazeta politică românească”. Programul său era bazat pe înţelegerea între celelalte naţionalităţi, pentru emanciparea politică a poporului român, pentru ca acesta să devină în patria sa străbună un factor eminamente politic, conform importanţei sale numerice, culturale şi istorice26. Proprietar şi editor a fost dr. Valeriu Branişte, iar redactor responsabil dr. Corneliu Jurca până în 1907, când a fost înlocuit cu Gheorghe Jugănaru şi acesta, înlocuit în 1908, cu Nicolea Jugănaru. În primul an a apărut de două ori pe săptămână (miercurea şi sâmbăta), iar din 1902, de trei ori pe săptămână (marţi, joi şi sâmbătă)27. Primul număr al „Drapelului” sublinia dorinţa de a ţine legătura strânsă cu poporul căci „el e depozitarul tuturor avuţiilor noastre strămoşeşti, izvorul nostru de putere şi numai prin 24 Heinrich Lay, Heinrich, Ein Kapitel Kulturgeschiichte aus de stadt an der Temesch, Töging a Inn, 1996, p. 83-87; 25 A. Cosma, A. Istoria presei bănăţene, Timişoara, 1932, p. 84; 26 Popescu, Dan, Ziare şi reviste româneşti şi sârbeşti secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea din Banat, în “Contribuţii la istoria culturală a românilor din Voivodina”, volumul III, Zrenianin, 1976, p. 29; 27 Pavel, O., Rolul presei progresiste în lupta românilor bănăţeni pentru înfăptuirea idealului naţional la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, Timişoara, 1986, p. 88; 178 popor putem avea viitor”, fapt reuşit pe deplin în decursul apariţiei sale28. La începutul secolului al XX-lea, în Lugoj a apărut o vreme ziarul muncitoresc „Adevărul”, organ al P.S.D. din Ungaria. De menţionat că acesta a apărut şi la Budapesta29. În 1905 începea să apară sub redacţia lui Valeriu Branişte foaia săptămânală „Banatul”, urmărind „aprofundarea şi răspândirea conştiinţei naţionale în rândul ţăranilor”30. Pentru ţărani şi meseriaşi mai apar „Plugarul român” (1904 - 1910), „Sfatul Poporului” (1908 - 1909), „Meseriaşul” (1906 - 1908). Până la Unirea din 1918 au mai apărut ziarele româneşti: „Stupariul” (1911 - 1912), „Banatul” (seria a II-a 1909), „Grănicerul” (1911 - 1912), „Foaia oficioasă a diocezei Lugojului” (1914 - 1947)31. Bineînţeles aceste publicaţii vedeau lumina zilei în tipografii. Prima tiparniţă din Lugoj datează de la mijlocul secolului al XIX-lea (1852), proprietarul ei fiind C. Traunfellner. În 1881 s-a organizat în Lugoj o filială a Uniunii tipografilor din Sudul Ungariei, la aceea vreme existând în oraş două tipografii: a lui Traunfellner – Wentzely şi a lui C. Traunfellner (Lugojul românesc)32. În primul deceniu al secolului al XX-lea tipografia a luat o mare dezvoltare în Lugoj. În 1901 s-a înfiinţat Tipografia lui Ioan Henş (românească)33, în 1906 Tipografia „Husvét şi Hoffer”, în 1908 se fondează firma Guttenberg, în 1912 Tipografia „Minerva”, ulterior şi o tipografie muzicală34. 28 Drapelul, Lugoj, I, 1901, nr. 1, din 1/14 ianuarie, p. 1-2; Popescu, Dan , op. cit., p. 31; 30 Drapelul, Lugoj, V, 1905, nr. 71, din 23 iunie/6 iulie, p. 2; 31 Luchescu, Gheorghe, op. cit., p. 33-34; 32 Luchescu, Gheorghe, Lugojul - vatră a unităţii naţionale, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 10-11; 33 Drapelul, I, 1901, nr. 39, din 30 martie/12 aprilie, p. 3; 34 Luchescu, Gheorghe, op. cit., p. 11; 29 179 Dezvoltarea învăţământului şi a presei, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XXlea a determinat dezvoltarea altor activităţi destinate să lumineze poporul, activităţi legate de teatru, muzică corală şi societăţi culturale. Amintim înfiinţarea corului în 1810, a teatrului în 1841, a „Societăţii române cantatoare theatrale” (1847), a „Reuniunii germane de muzică” (1851), a „Reuniunii române de lectură” (1865), a Fundaţiei „Emanuil Gojdu” (1870), a „Reuniunii de muzeu” a comitatului Caraş – Severin în 1905 şi altele35. Intensa viaţă muzicală a Lugojului s-a corelat în mod armonios cu reprezentaţiile teatrale. Remarcabil este faptul că teatrul din Lugoj este cel mai vechi din ţară. Clădirea acestuia a fost ridicată în 1835, prin grija frânghierului Anton Liszka pe terenul hanului „Ad Nigram Aquilorum” vecin cu conventul minorităţilor36. Se pare că în 1841 începeau primele reprezentaţii teatrale. La Lugoj s-au pus bazele, în 1847, a celor dintâi societăţi teatrale româneşti „Societatea română cantatoare theatrale”, condusă de Joseph Wolf Farcaş. Reprezentaţiile erau în limba română şi erau susţinute de actori diletanţi37. Că acest fapt este o realitate rezultă şi din copia unui afiş din 1847 (cel mai vechi document, în legătură cu primul spectacol dat în limba română în Lugoj) prin care se anunţa „Zsoj februarie 18-a” 1847 „când Societatea Românească Cantatoare Theatrale sub Direcţia lui Josif Farkaş, mai pe urmă va produce Elizena din Bulgaria, se-au Pădurea Sibiului, bucată romantică în 4 acte de pe Ungarie întoarsă de C. Bercean, lucrarea aparţinând Johhanei Franul Dan, Petre, Asociaşii, cluburi, ligi, societăţi. Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, 1983, p. 148; 36 Popescu, Dan, Ghid turistic. Lugoj şi împrejurimi, Fundaţia Europa Nova, 1993, p. 54; 37 Mira Grozăvescu-Demeter, Mira, Voledi, Ion, Traian Grozăvescu, Editura Muzicală, Bucureşti, 1965, p. 18-19; 35 180 von Weisenthurm. Actori: Josif Farcaş, Vasile Maniu, Vasile Brediceanu”38. În 1878, actorul şi regizorul G. A. Petculescu înfiinţa în Lugoj o trupă de actori „Juna societate română” ca filială a Societăţii teatrale române ambulante din Ungaria şi Transilvania39. Pe aceeaşi linie se înscrie şi înfiinţarea în 1908, în Lugoj, a unei filiale a „Societăţii pentru fond de teatru român”, concepţia de bază fiind că „teatrul e cea mai mare şcoală morală”40. Premise ale creării acestei filiale au fost cele două adunări ale societăţii amintite, desfăşurate în oraşul de pe Timiş în 1876 şi 1888. în şedinţa de constituire (17 octombrie 1908), după refuzul lui Valeriu Branişte şi George Dobrin în favoarea celor tineri, primul preşedinte al Filialei a fost propus şi ales avocatul Coriolan Grădinariu. Publicul lugojan s-a arătat foarte receptiv la premiera celor două piese, jucate în luna decembrie a anului 190841 în sala teatrului orăşenesc ridicat între anii 1899 – 1900, sala dovedindu-se neîncăpătoare. În 1911, în urma organizării de alegeri s-a ales un nou Comitet de conducere, dominat de spirit reformator, care încearcă să-şi asume responsabilitatea unei societăţi teatrale de sine stătătoare. Scopul pe care şi-l stabilesc este de a promova arta teatrală în Lugoj şi de a sta în ajutorul societăţilor culturale de a dezvolta viaţa socială lugojeană. Prin experienţa proprie actori, scenarişti şi regizori în acelaşi timp diletanţii filialei lugojene au pus în scenă întrun interval de numai 5 ani de zile (1908 - 1913) 9 piese teatrale42. De remarcat este de asemenea faptul că, în perioada 1847 – 1914 în oraşul Lugoj au activat 154 de actori amatori, Crişan, Ion, Teatrul amator românesc din Lugoj, Timişoara, 1967, p. 151; Ibidem, p. 79; 40 Ibidem, p. 97; 41 Luminiţa Wallner – Bărbulescu, Luminiţa, Asociaţionismul teatral – Comitetul filial Lugoj al Societăţii pentru fond de teatru român, în “Analele Banatului”, V, 1997, p. 351-353; 42 Ibidem, p. 355; 38 39 181 majoritatea lor fiind meseriaşi, o parte intelectuali, şi o parte ţărani43. Izbucnirea primului război mondial a întrerupt viaţa culturală, implicit şi manifestările teatrale, acestea fiind reluate în 1919 când a fost înfiinţată „Asociaţia Română de Teatru Thalia”. Cel mai vechi cor din ţară a fost înfiinţat tot în oraşul Lugoj. În condiţiile asupririi naţionale, a lipsei de drepturi şi libertăţi politice, românii s-au unit şi şi-au afirmat crezul lor naţional. În astfel de împrejurări s-a zămislit în 1810 nucleul primului cor românesc din Lugoj, dirijat de învăţătorul N. Marcu. Având la bază acest cor, în 1842 se încheagă corul românesc de biserică, care ulterior îşi va extinde repertoriul şi spre domeniul laic, popular şi patriotic contribuind astfel la întărirea conştiinţei naţionale44. Gazetele lugojene din cea de-a doua jumătate a veacului al XIX-lea înregistrează cu mândrie înfiinţarea în 1856 (de fapt corul românesc primeşte un nou nume) a „Reuniunii de cântări şi muzică”45. În 1869, corul bărbătesc din Lugoj se va transforma în „Reuniunea de cântări şi muzică”, care s-a organizat pe bază de statute în 1872, având ca preşedinte pe Coriolan Brediceanu46. În 1889, la conducerea Reuniunii a venit Ion Vidu, activitatea îmbunătăţindu-se simţitor. Se observă un salt calitativ, propulsând pe plan naţional corul lugojean, care devine o adevărată formaţie pilot pentru mişcarea corală din Banat47. În anul 1910 a apărut în Lugoj Societatea corală „Lira” având la bază corul catedralei unite din Lugoj (1872), condus Crişan, Ion, op. cit., p. 70; Grozăvescu-Demeter, Mira, Voledi, Ion, op. cit., p. 4; 45 Ibidem, p. 13; 46 Stratan, Ion, Muntean, Vasile, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 30; 47 Popescu, Dan op. cit., p. 54; 43 44 182 pe rând de muzicianul ceh Czeghkna, Lehard, Walker, din 1896, din nou Czeghkna, apoi de învăţătorul Iosif Miclău care l-a înfiinţat48. „Lira” a susţinut primul său concert în 1911, în sala hotelului „Concordia” din Lugoj, având ca dirijor pe noul său conducător: Ioan Ienea49. De remarcat e, de asemenea, că la începutul secolului XX, luase fiinţă în oraşul de pe Timiş o „Reuniune de cântări a meseriaşilor”50. Contemporane cu reuniunile de muzică româneşti au fost formaţiile corale germane din Lugoj. În 1851, datorită entuziasmului învăţătorului Konrad Pavel Wusching, se pun bazele societăţii „Lugoscher Gesangverein”, ulterior „Lugoscher Gesang und Musikverein” („Reunuiunea de cântări şi muzică din Lugoj”). Între timp apare şi „Reuniunea maghiară de cântări”, care a fuzionat cu cea germană sub numele de „Reuniunea maghiară de cântări şi muzică”51. Corul mixt al acestei reuniuni avea în compoziţia sa membri de diverse naţionalităţi. Astfel, în prima decadă a secolului XX, alături de tenorul ungur Tiberiu Halmay (celebru în Budapesta şi Viena), cânta şi românul Traian Grozăvescu şi mezzosoprana Elena Boeriu, din corul „Ion Vidu”52. Astfel, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea, Lugojul devenise o vatră a muzicii, unde activau patru coruri, două orchestre semisimfonice, o fanfară militară şi vestitul taraf condus de Iancu Ioncovici, zis Nica, apreciat la Budapesta şi Viena53. De remarcat este faptul că aceste coruri au stabilit strânse legături Velceanu, I., Doi înfăptuitori: Muzicescu şi Vidu. Opera lor pentru Unitate naţională, Editura Asociaţiei corurilor şi fanfarelor din Banat, Timişoara, 1929, p. 52; 49 Drapelul, L, XI, 1911, nr. 45, din 20 aprilie/3 mai, p. 3; 50 Stratan, Ion, Muntean, Vasile, op. cit., p. 3; 51 Grozăvescu-Demeter, Mira, Voledi, Ion,op. cit., p. 17; 52 Săvulescu, Medina, Lugojul - model de convieţuire şi convergenţe multietnice, manuscris, Muzeul de istorie Lugoj, p. 3; 53 Popescu, Dan, op. cit., p. 55; 48 183 cu organizaţii similare din Vechiul Regat şi cu personalităţi din domeniu: Muzicescu, Burada, Paulean, Porumbescu, având loc vizite reciproce şi schimburi de experienţă. În 1890, Corul Metropolitan din Iaşi, condus de compozitorul, dirijorul şi directorul Conservatorului din acelaşi oraş, a întreprins un turneu artistic în Ardeal şi Banat, la Lugoj susţinând două concerte54. Revista „Familia” din Oradea Mare relatează că spre sfârşitul aceluiaşi an, violoncelistul Teodor T. Burada a susţinut şi el o serie de concerte la Braşov, Sibiu, Lugoj, Caransebeş, fiind acompaniat de Elena Popovici, absolventă a Conservatorului din Paris55. În ambele cazuri oaspeţii au fost primiţi cu mult entuziasm, reuniunile de cântări din Lugoj fiind prezente cu programe proprii. La fel s-a întâmplat şi în 1902, când Reuniunea de cântări şi muzică „Doina” din Turnu-Severin, condusă de profesorul Paulian, a susţinut concerte la Lugoj (22 aprilie/5 mai)56 şi în 1905, când societatea corală „Carmen” din Bucureşti, aflată în drum spre serbările Astrei din Sibiu, s-a oprit la Lugoj57. Pe aceeaşi linie se înscriu şi evenimentele din vara anului 1906, când cu prilejul „Expoziţiei jubiliare” de la Bucureşti, 2 coruri româneşti, dirijate de Ion Vidu au intonat „Pui de lei”şi „Deşteaptă-te române” în faţa zecilor de mii de oameni adunaţi în „Arenele române” din capitala Regatului.58 Oficialităţile României au acordat înaltele distincţii reuniunilor de cântări prezente acolo, „Reuniunea română de cântări şi muzică” din Lugoj a primit, alături de alte trei reuniuni similare, Diploma specială cu Medalia de Aur59. 54 Familia, Oradea Mare, XXVI, 1980, nr. 27, din 8/20 iulie, p. 350; Ibidem, p. 386; 56 Drapelul, Lugoj, II, 1902, nr. 43, din 9/22 aprilie, p. 3; 57 Idem, V, 1905, nr. 91, din 9/22 august, p. 3; 58 Munteanu, Ion, Munteanu, Rodica, Timiş. Monografie, Editura Marineasa, 1998, p. 280; 59 Velcescu, I., op. cit., p. 32; 55 184 Muzica era prezentă în Lugoj în forme din cele mai vaiate. În acest sens menţionăm că existau formaţii de cameră şi că în fiecare sezon de iarnă se organizau cu regularitate concerte în colaborare cu muzicieni străini de valoare, cum ar fi fie violoniştii Aubermann şi Vecsey şi compozitorul şi pianistul Bela Bartok60. Alături de teatru şi muzică, atât de importante pentru păstrarea identităţii naţionale şi promovarea acesteia, în Lugoj se desfăşoară şi alte activităţi menite să promoveze spiritul românesc (conferinţe, întruniri cu personalităţi, dezbateri literare, sociale sau politice). Astfel de acţiuni s-au desfăşurat în „Casina română” înfiinţată în 1855. la baza ei s-a aflat o societate de lectură, apărută în 1848, într-o adunare populară a românilor, când Constantin Udrea, prietenul lui Eftimie Murgu, propunea „înfiinţarea unei societăţi naţionale în Lugoj, unde să se poată mădularii (= membrii) astrânge laolaltă, despre întâmplări şi unirea scopurilor sfătui, acolo întâmplările şi metamorficile din novele a citi şi cu acesta, poporul mai de aproape cunoscut să-l facă”, propunând de asemenea, educarea tineretului: „Pentru adunarea gândurilor laolaltă şi pentru unire a tuturor stângacelor puteri din capetele crudului popor”61. „Casina română”, deşi instituţie culturală, avea să preia şi unele atribuţii de organizare politică a românilor, aici având loc şi unele întruniri în care fruntaşii vieţii publice discutau cu meseriaşii şi intelectualii oraşului. S-au ţinut de asemenea, prelegeri publice pe diferite teme educative, artistice, pedagogice şi de cultură generală. La începutul secolului XX, în sala „Casinei române” s-au organizat manifestări cultural-artistice complexe, purtând denumirea de „conveniri sociale”: conferinţe, urmate de 60 61 Demeter-Grozăvescu, Mira, Voledi, Ion, op. cit., p. 5; Ion Crişan, Ion, op. cit., p. 57; 185 interpretarea unor poezii, compoziţii muzicale, instrumentale (la pian şi vioară), cântece populare şi lieduri62. Întruniri ale personalităţilor lugojene şi dezbateri ale unor probleme importante ale comunităţii au avut loc în hotelul „Concordia”, ridicat în 1888, în jurul celebrei „Mese a poganilor”. Aceasta a fost aproape timp de 40, locul de supraveghere şi coordonare a tuturor manifestărilor de ordin „distractiv” sau cultural – artistic a lugojenilor. Numărul „Mesei Pogonilor” nu era limitat, însă cei mai frecvenţi vizitatori ai mesei au fost: Coriolan Brediceanu (întotdeauna în capul mesei), G. Martinescu, Simion Popeţ, dr. Iacob Maior, dr. Ştefan Petrovici, dr. G. Dobrin, dr. Dimitrie Florescu, dr. Cornel Diaconovich, Aurel C. Popovici, dr. Alex Bireescu, dr. Liviu Marcu, Ioan Vidu, dr. Valeriu Branişte, dr. Caius Brediceanu, pictorul Virgil Simionescu şi alţii63. Tumultuoasa viaţă culturală ce ni se descoperă în oraşul de pe Timiş, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, prin învăţământ, presă, teatru şi activitate muzicală, ne face să înţelegem că dezvoltarea economică şi socială a oraşului nu ar fi putut avea loc în afara fenomenului cultural. Deşi manifestat la toate naţionalităţile ce trăiau în Lugoj, acesta a avut o mai mare importanţă pentru români, deoarece a menţinut treaz sentimentul naţional. 62 Luchescu, Gheorghe, Lugojul cultural - artistic, Editura Facla, Timişoara, 1975, p. 21; 63 Petean, Aurel E., Din galeria marilor dispăruţi ai Banatului. Figuri reprezentative - Coriolan Brediceanu, volumul II, Tipografia Corvin, 1935, p. 67-71. 186 Contribuții la istoria bisericii unite din Banat până la începutul secolului al XX-lea* (I) Pr. Gheorghe Naghi Apreciat de unii, criticat de alții subiectul unirii religioase cu Biserica Romei a constituit din momentul încheierii actului o problemă mult dezbătută de istorici și teologi de confesiune și păreri opuse fără a se ajunge până astăzi la un punct de vedere cel puțin apropiat și acceptat de specialiștii în domeniu. O explicație ar reprezenta complexitatea temei și o investigație insuficient valorificată , primele rădăcini de unire în Banat coborând în secolul al XIV-lea. Dar ele nu au fost atât de uşoare precum se crede sau se presupune. Şi în acest sens avem mărturiile cele mai noi ale cunoscutului profesor vienez Ernst Christoph Suttner şi ale istoricilor români Iacob Mârza şi Laura Stanciu. Să vedem explicaţiile lor: “O poziţie asemănătoare căutau acum Habsburgii pentru Biserica Catolică.1 Din păcate, pentru uniţi, nu întotdeauna au întâlnit preoţi romano-catolici *Această lucrare a apărut într-o formă prescurtată în volumul Istoria Banatului Studii privind particularităţile unei regiuni transfrontaliere, coord. Victor Neumann, cuvânt înainte de Acad. Răzvan Theodorescu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2015, p. 155-185. 1 Viorel Ioniţă, Iacob Mârza, Laura Stanciu, Ernst Christoph Suttner, Demararea tratativelor de Unire şi începuturile opoziţiei împotriva acesteia – Die Aufnahme von Unionsverhandlungen und die Anfӓnge des Widerstands gegen die Union, în Die Union der Rumӓnen Siebenbürgens mit der Kirche von Rom – Unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei, Band I/Vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010, p.15; 187 binevoitori Unirii, pe faţă, iar unii au fost extrem de refractari la propagarea Unirii, chiar dacă nu au zis-o făţiş. Episcopul latin, contele Paul Forgách îi tratează foarte rău pe uniţi şi îi umilea....lăudându-se că a scutit clerul unit de dările datorate domnilor de pamânt, că ar fi ridicat şcoli, ar fi înzestrat bisericile cu cărţi, potire şi odăjdii iar preoţilor lear fi dat, în fiecare an, ajutoare în bani.2 Acelaşi episcop latin, printr-o circulară încerca să discrediteze pe preoţii uniţi nefăcând nimic din ce prevedeau diplomele împăpărăteşti, ci dinpotrivă „altminterea nu putea să se scuze înaintea guvernului, care dorea sincer unirea.” Cum trebuie scrisă istoria Unirii? Deci, pe undeva, şi astăzi, persistă întrebarea esenţială, marea întrebare a zilelor noastre: cum trebuie să se scrie istoria Unirii? pe care a lansat-o Dr. Zenovie Pâclişanu, acum aproape un veac, respectând cerinţa de căpetenie, iubirea de adevăr la care se poate adăuga lozinca lui Tacitus că istoria se scrie: “sine ira et studio” – fără ură şi fără părtinire. Vom încerca să răspundem prin cugetările aceluiaşi Dr. Zenovie Pâclişanu, răspuns la fel de actual, valabil şi astăzi.3 Prin urmare, de-a lungul timpului, au apărut scrieri unele care fac apologia Unirii, altele care o condamnă, dar, în realitate nu avem însă o istorie a Unirii. De „aceea cei care s-au ocupat de chestiunea aceasta, dacă erau uniţi vedeau în Unire un act săvârşit din cel mai curat idealism, care a avut cele mai strălucite urmări bune şi numai bune, iar dacă scriitorul era neunit vedea în ea…o faptă mârşavă, care ne-a zdruncinat unitatea naţională…” Şi uniţi şi neuniţi au aplicat în scrierea Ştefan Tăşiedanu, Din viaţa şi activitatea primului episcop sufragan român din Oradea-mare, Meletie Kovács. Tulburările din 1751-1754. „Craiul românilor”. I, în Cultura Creştină (Blaj), 1916, VI, Nr. 9, 10 Mai, p. 270-278; 3 Zenovie Pâclişanu, Cum ar trebui scrisă istoria unirii, în Cultura Creştină (Blaj),1915, V, Nr. 9, 10 Mai, p. 271-274; 2 188 lucrărilor lor o metodă greşită, motiv pentru care nu există, nici până astăzi, o reuşită-bună istorie a Unirii. Şi probabil că nici această scurtă incursiune în istoria Unirii bisericeşti a unei părţi a românilor din Banat nu va fi. Deşi noi încercăm, fără părtinire, să aflăm doar adevărul. A scrie istoria acestui moment important din viaţa poporului român înseamnă a scrie “istoria propagării catolicismului în diferitele părţi locuite de români”. Într-o parte a preoţimii şi a poporului catolicismul s-a propagat încetul cu încetul, după lupte lungi şi înverşunate, constată Zenovie Pâclişanu. Braşovenii, unii din preoţii din Ţara Haţegului, românii din Bihor, Maramureş, apoi Banatul şi o mare parte a Ţării Oltului, nici nu au vrut să audă de catolicism şi s-au răzvrătit împotriva lui Atanasie Anghel. La introducerea sărbătorească a lui Atanasie Anghel în slujba de arhiereu recunoscut şi de împăratul de la Viena, în Catedrala zidită de Mihai Viteazul au răsunat pe lângă aclamările aderenţilor şi glasul de protestare a celor nemulţumiţi. ”O istorie bună a Unirii va arăta, deci, întregul complex de motive, care au determinat importanta schimbare a credinţei mărturisite până la începutul veacului al XVIII-lea de neamul nostru, va arăta felul, cum s-a propagat catolicismul în diferitele părţi ale ţării, împrejurările care au făcut cu putinţă propagarea într-un loc şi acelea care au făcut-o cu neputinţă în alt loc, va arăta reacţiunea pornită contra Unirii cauzele şi urmările ei, şi ne va da istoria interesantelor lupte religioase, care stăpânesc viaţa publică românească a unei părţi din veacul al XVIII până la aşezarea episcopului neunit (ortodox,n.n) în fruntea bisericilor neunite. O istorie lucrată în felul acesta va fi, incontestabil, o lucrare grea şi anevoioasă, care va reclama multă răbdare şi multă înţelegere, dar va fi şi o lucrare folositoare….Adevărul – cum spuneam mai sus – nu poate strica nici bisericii unite nici celei neunite (ortodoxe, n.n.)”4. 4 Zenovie Pâclişanu, art. cit., p. 274; 189 Propaganda catolică între românii din Ardeal şi Ungaria înainte de 1500 Subtitlul acesta l-a sugerat lucrarea lui Dr. Zenovie Pâclişanu apărută în revista Cultura Creştină pe care o conducea în calitate de redactor (aparută şi în extras), unde trece în revistă primele începuturi ale Unirii până în secolul al XVI-lea, în Transilvania, cercetări pe care le-a efectuat cu multă minuţiozitate neobositul istoric român.5 Folosirea termenului de “propagandă”, impropriu pentru implementarea unei convingeri religioase, a unei credinţe în rândul poporului creştin, demonstrază şi istoricilor români, extrem de clar, gândirea viciată a Scaunului roman – remarcată de aceştia pentru a convinge – prin orice mijloace – că o anumită credinţă, este mai bună ca alta, fiind vorba aici de cea catolică care ar fi singura cea dreaptă, restul lumii fiind “schismatici.”Acest mod de a vedea lucrurile, ne demonstrează istoria, nu a dus la nimic bun, ci dimpotrivă. Să amintim câteva acţiuni istorice până la anul 1500, aşa cum sunt prezentate, cu consecinţe şi în Banat. După întemeierea episcopiei Milcovei, la 1211 când întregul Ardeal a intrat sub stăpânirea Ungariei sub domnia lui Andrei al II-lea, fiul mult mai energic al acestuia, Bela al IVlea a încercat să convertească Cumania după încercările anterioare ale dominicanilor6 şi întemeiază, un an mai târziu, în 1227 episcopia Milcovei pentru cumani punând în fruntea ei pe călugărul Teodoric. Ceea ce ni se pare demn de remarcat este atitudinea lui Bela al IV-lea care spune că “va sili pe românii aceeia” – din Cumania – “să asculte de vicarul catolic de ritul Dr. Zenovie Pâclişanu, Propaganda catolică între românii din Ardeal şi Ungaria înainte de 1500, în Cultura Creştină (Blaj), 1920, IX, Nr. 1-2, Februarie, p. 4-34 (şi extras); 6 Karácsonyi János, Borodnok ország (Ţara brodnicilor),în Századok (Budapest), 1908, XLII, p. 609-614; 5 190 lor dat de Toderic”.7 Ceea ce mai ştim din altă sursă este că la 1234 Papa Grigore IX (1227-1241) îi scria lui Bela al IV-lea să numească un episcop catolic românilor, din naţiunea lor, iar la 1237 scria neofiţilor din Banatul Severinului că se bucură de convertirea lor şi îi sfătuieşte să se alăture dominicanilor care fac misiune în Banat.8 Dar toate planurile acestea de convertire au fost anulate de marea invazie tătară din 1241 care a prefăcut în scrum şi ruine Cumania, episcopia Milcovei şi aproape întreg regatul Ungariei. La 1328 Papa Ioan XXII (1316-1334) a oprit pe episcopii maghiari să ia dijme de la cumanii, românii şi slavii care au primit “sf. Unire.”, iar în 1334 proclamă un război sfânt contra acestora la care adaugă şi pe tătari, la ideea schimbării confesiunii.9 Politica religioasă a lui Ludovic cel Mare (1342-1382) În timpul regelui Ludovic cel Mare, propaganda catolică este mai organizată cu acelaşi scop “sfânt”, convertirea “schismaticilor” şi păgânilor de pe teritoriul aflat în stăpânirea Ungariei. Prin urmare, în anul 1345 sunt trimişi misionari franciscani în zonele cu români din Banat, Bihor şi Maramureş cât şi în Ţara Românească, teritorii aflate în atenţia papalităţii. În 1352 Papa Clemente al VI-lea (13421352) îi scria lui Ludovic cel Mare, regele Ungariei, că părţile ardelene ale Ungariei au primit catolicismul şi mulţi erau gata Dr. Zenovie Pâclişanu, art. cit., p. 6-7; Eudoxiu de Humuzaki, Documente privitoare la isatoria românilor, Vol. I, partea I (1199-1345), Bucureşti, 1887, Doc. Nr. CXV- CXVII, P. 115-117. Problema este dezbătută şi la Şipoş Ibolya, Contribuţii la Istoria Bisericii Unite din arealul bănăţean până la apariţia Reformei, în Restituiri bănăţene. Societatea de Ştiinţe Istorice din România, Vol. I, Editura Eurostampa, Lugoj, 2013, p. 18; 9 Dr. Zenovie Pâclişanu, art.. cit, p. 11-12; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente...op. cit.,Doc. Nr. CCCCXXXIII, p. 609; 7 8 191 să-l primească şi să-i aducă la Unire cu Roma pe românii din Ungaria – deci şi pe bănăţeni -ceea ce acesta răspunde că va face gândindu-se la un război de exterminare şi de alungare a “necredincioşilor”. La 1366 aduce călugări franciscani la Caransebeş, pentru convertirea românilor.10 Tot în 1366 apare faimoasa dispoziţie (din Lipova) a regelui Ludovic prin care “ toţi preoţii schismatici din comitatele Cuvin şi Caraş(deci din Banat) să fie prinşi şi duşi împreună cu femeile şi copii lor înaintea comitelui Benedict” şi se permite“ stârpirea din această ţară a răufăcătorilor de orice neam, şi mai ales români.”11 Documentule din 1366 sunt considerate ( şi de o parte a istoriografiei maghiare) ca prima unire cu Biserica Romei din Banat,12 mai ales că în zona localităţilor Lugoj şi Caransebeş unde misiunea desfăşurată de către ordinul minorit a fost intensă. Pericolul otoman determină legături intense între Roma şi Constantinopol cu scopul salvării Imperiului bizantin şi între Ioan V Paleologul si Ludovic urmează discuţii pentru unirea bisericilor, în schimbul ajutorului armat împotriva turcilor în vederea cărui scop trece şi prin Banat.13 Între 1 10 Ibidem, p. 13-16; Dragoş-Lucian Ţigău, Câteva consideraţii despre arhidiaconia de Caransebeş (sec. XIV-XVI), în Itinerarii istoriografice. Studii în onoarea istoricului Costin Feneşan, vol. îngrit de Dumitru Ţeicu şi Rudolf Grӓf, Editua Academiei Române. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2011, p. 87-116. 11 N. Constantinescu, Vladislav I, Bucureşti, 1979, p. 19; Sipos Ibolya, art. cit., p. 19 12 Káracsonyi János, Magyarország egyháztőrténete főbb vonásaiban 970től 1900 ig (Principalele trăsături ale istoriei bisericii maghiare de la 970 până la 1900), Ediţia a III–a, Egyházmegyei Kőnyvnyomda, Vésprem, 1929, p. 97. 13 Thallóczy Lajos, Nagy Lajos és a Bulgár Bánság (Ludovic cel Mare şi Banatul bulgăresc) în Századok, 1900,XXXIV, p. 577-615; I. D. Suciu, Călătoria împăratuui bizantin Ioan V Paleologul prin Banat, în Mitropolia Banatului (Timişoara), 1976, XXVI, Nr. 4-6, p. 237-240; J. Gill, John V Paleologus at the Court of Louis I of Hungary (Ioan al V-lea la curtea lui 192 Iulie 1366 si 16 Octombrie 1367 merge la Constantinopol pentru a discuta de Unire şi împaratul Ioan V Paleologul se leapădă de ortodoxie la Roma în 18 Octombrie 1369. Pe de altă parte la 1370 se înfiinţează episcopia Severinului şi alte episcopii, dar singurul caz concret cunoscut de convertire la catolicism a românilor din Transilvania şi Ungaria în vremea lungii domnii a lui Ludovic cel Mare a fost castrul Megesalla cu data de 1377 din comitatul Sătmar, al Caterinei, care îi scrie Papei Grigorie al XI –lea, în acest sens.14 Încercările de convertire la catolicism ale românilor din Transilvania şi Banat au fost dirijate de vicarul Bosniei, Bartolomeu de Alverna, sfetnicul apropiat al regelui Ludovic cel Mare, prin intermediul ordinului minorit, folosind metode violente. Ori se ştie că aceste constrângeri, ameninţări cu expulzarea a “ereticilor” şi “ schismaticilor”, neacordarea de privilegii nobilimii române, inexistenţa ei dacă nu trecea la catolicism deznaţionalizându-se, nu a dat roade fericite. Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) a constituit un subiect adânc mediatizat care a intrat în preocupările unor istorici precum: I. A. Fessler, I. Boroş, Ştefan Pop, Timotei Cipariu, Augustin Bunea, C. Auner, N. Popescu, C. Marinescu, I. C. Sbierea, I. Zugrav, P. S. Năsturel, Milan Şesan, E. Kovacs P., Juhász I., ca să nu amintim decât câţiva,15 cea mai completă expunere rămânând lucrarea lui Ludovic I al Ungariei), în Byzantinoslavica,1977, Nr. 1, p. 31; I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Vol. I, Timişoara, 1980, p. 73-74; Prot. Dr. Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 79-80, 96, 106. 14 Ibidem, p. 22; Cf. Ioan Boroş, Unirea românilor din părţile sătmărene în veacul al XIV-lea şi Mănăstirea s. Mihail din Maramureş, în Unirea (Blaj), 1898, VIII, Nr. 2, 10 Ianuarie, p. 9-11; Ibidem, Nr. 3, 22 Ianuarie, p. 18. 15 Adrian Andrei Rusu, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea sa, Studii. Editura Presa Universitară, Cluj-Napoca, 1999, p. 78-79 unde dă o bibliografie largă a problemei; La cei menţionaţi se pot adauga: Iulian-Mihai Damian, Unirea bisericească şi societate creştină în regatul Ungariei la mijlocul 193 Joseph Gill16, iar Unirea pronunţându-se în 6 Iulie 1439. Cu toată timiditatea cu care a fost, din nou, “strecurată “în istoriografia românească (problematica unirii), ea a avut oarecari ecouri.17Se constată, că după dispoziţiile drastice de alungare a preoţilor ortodocşi din 1366, ordin reînoit în 1428 (din Caransebeş de către Sigismund), totuşi, Ioan de Hunodoara a tolerat prezenţa lor pe domeniul şi în anturajul său.18 cu toate că-l avea (la Göyr, Timişoara, Lipova, Caransebeş), pe închizitorul Ioan de Capistrano, aflat în bune relaţii cu el, prezent din 1455 în Ungaria. În părţile bănăţene, Ioan de Capistrano a început o propaganda catolică violentă care poate fi rezumată – potrivit scrisorii din 6 Ianuarie 1456 – ca domnii “catolici” să ardă bisericile româneşti…de pe moşiile lor să alunge preoţii, care nu se vor converti reuşind acelaşi Ioan de Capistrano (împreună cu Mihail Székely), la 7 Februarie 1456 (din Lipova) să-l convingă pe Ioan de Hunedoara să emită un ordin strict: „toţi preoţii români din satele aparţinătoare domeniilor Şoimuşului, Hunedoarei şi Devei, care au fost hirotoniţi de vlădica Ioan de Capha să fie expulsaţi şi duşi înaintea lui Mihail Székely”. Propaganda catolică a lui Ioan de Capistrano a fost mult împiedecată – în afară de propriile metode „creştine” - de prezenţa vlădicului român Ioan de Capha19 căruia i-au ars casa, i-au confiscat secolului XV, în Crisia (Oradea), 2008, XXXVI, p. 49-64; Pr. Drd. Cătălin Teulea, Mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului şi Sinodul de la FerraraFlorenţa, în Revista Teologică (Sibiu), 2008, XVIII, S. N. Nr. 3, p. 23-54. 16 Josepf Gill, The Council of Florence(Conciliul de la Florența), Cambridge, 1959 şi ediţia italiană revăzută Il Concilio di Firenze(Conciliul de la Florența), Firenze, 1967. 17 Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 79-80; cf. Ligia Boldea, Câteva consideraţii privitoare la familia nobilă de Măcicaş (sec. XIV-XVI), în Sargetia, 1986-1987, XX, p. 176. 18 Adrian A. Rusu, Preoţi români ortodocşi din districtul Haţegului în sec. al XV-lea, în Mitropolia Banatului (Timişoara), 1982, XXXII, Nr. 10-12, p. 649. 19 Juhász István, A középkori nyugati misszió és a románság(Misiunea din vestul medieval și românii), în Az Erdélyi Tudományos Intézet Évkönyve, 194 averile şi l-au prins la începutul anului 1456 când a fost dus la Timişoara şi dat pe mâna lui Capistrano - considerat de unii istorici „spirit religios extremist” - care „l-a convis” să îmbrăţişeze Unirea cu Roma. Mai forţaţi sau cu vorba bună, Unirea prinde teren mai ales după sinodul unionist florentin şi întâlnim deja pentru români, episcopi de ritul grecesc unit trimişi pentru românii din Transilvania şi Ungaria.20 După moartea lui Ioan de Hunedoara, - el însuşi catolic „nou” provenit dintr-o familie cnezială ortodoxă - o politica de Unire continuă deşi la 1476, credincioşii de rit grec erau persecutaţi iar pe de altă parte călugării ortodocşi erau puşi sub protecţie regală împotriva călugărilor minoriţi.21Urmează să ne punem întrebarea, ce amploare a avut totuşi catolicismul în banatul de Caransebeş şi Lugoj. Din puţinele date care sunt de la sfârşitul secolului al XVI-lea, Szent-Andrász István consideră că sunt apreoximativ 10.000 de catolici în banatul Caransebeşului şi Lugojului, iar iezuitul Valentin Lado la 1586 avansează pentru oraşul Careansebeş un număr de 3000 de catolici, ceea ce se poate că ar fi numărul total al locuitorilor oraşului - consideră istoricul Viorel Achim – unde trăiau pe lângă catolici, ortodocşi şi calvini.22 1942, p. 197-198, cf. Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 113-114; Dr. Zenovie Pâclişanu, art. cit., p.31; Pentru prezenţa în Ungaria a lui Ioan de Capistrano vezi Stanko Andrić, The Miracles of St. John Capistran(Mininile Sfântului Ioan Capistran), Central European University Press, Budapest, 2000, p. 2226; I. D. Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Vol. I, Timişoara, 1980, p. 93-99. 20 Dr. Zenovie Pâclişanu, art. cit., p.31; Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 99; A. Bunea, Vechile episcopii româneşti a Vadului, Geagiului, Silvaşului şi Belgradului, Blaj, 1902, p. 10; 21 Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 111, 115; Ioan-Aurel Pop afirmă că era catolic “nou”; 22 Viorel Achim, Catolicismul la românii din Banat în evul mediu, în Revista Istorică (Bucureşti), 1996, Serie Nouă,VII, Nr. 1-2, p. 50-51; 195 Primul episcop unit în Transilvania este considerat de unii istorici greco-catolici (Timotei Cipariu, Augustin Bunea), episcopul Matei (1440-1455)23 despre care se ştiu foarte puţine lucruri dar asupra păstoririi căruia unii şi-au exprimat îndoiala considerând că este confundat cu episcopul catolic Matei de Labiszy de Alba Iulia.24 Dacă la al doilea episcop unit în Ardeal, Macarie (1456-1469), trimisul Papei Calixt III, toţi istoricii agrează păstorirea lui în Ardeal, inclusiv istoricul prelat Dr. Karácsonyi János, care în general contestă prezenţa şi continuitatea românilor în Transilvania,25 aprecia a fi rapoartele lui Ioan Capistrano ca exagerate şi nici opera de convertire atât de violentă a lui Ioan de Capistrano nu a avut continuatori. Urmează anii de domnie a lui Matei Corvin, cu legături de prietenie cu Ştefan cel Mare, când vin vremuri mai acceptabile şi pentru ortodocşi: în 1479 scuteşte de impozit preoţimea română din Maramureş ca la 1481 să scutească pe toţi ortodocşii români, sârbi şi ruteni de plata dijmelor.26 Zenovie Pâclişanu, Cel dintâi vlădică românesc ortodox din Ardeal, în Cultura Creştină (Blaj), 1913, III, Nr. 6, 25 Martie, p.162-165; Ioan Stanciu, Sf. Unire în Ardeal între 1204-1694, în Cultura Creştină (Blaj), 1941, XXI, Nr. 1-3, Ianuarie-Martie, p. 155-157; cf. Dr. Karácsonyi János, op. cit., p. 99-100; 24 Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 96-97. 25 Zenovie Pâclişanu, I. Karácsonyi şi continuitatea românilor în Dacia, în Cultura Creştină (Blaj), 1912, II, Nr. 1, 10 Ianuarie, p. 12- 16; Zenovie Pâclişanu, Locuit-au românii din Ardeal pe timpul venirii ungurilor? – Răspuns dlui I. Karácsonyi-în Cultura Creştină (Blaj), 1912, II, Nr. 8, 25 Aprilie, p. 225-237; Zenovie Pâclişanu, Locuit-au români în Ardeal pe timpul venirii Ungurilor? – Nou răspuns d. Karácsonyi - în Cultura Creştină (Blaj), 1912, II, Nr.17, 10 Noiembrie, p. 518-527; Zenovie Pâclişanu, Rezidat-au vlădici români în Alba-Iulia înainte de Mihai Viteazul, în Cultura Creştină (Blaj), 1914, IV, Nr. 3,10 Februarie, p. 65-70; Zenovie Pâclişanu, Rezidat-au vlădici români în Alba-Iulia înainte de Mihai Viteazul, în Cultura Creştină (Blaj), 1914, IV, Nr. 6, 25 Martie, p. 172-176. 26 Dr. Zenovie Pâclişanu, art. cit., p.33; Zenovie Pâclişanu abordează subiectul dijmelor în două articole Dijmele românilor din Ardeal şi Ungaria înainte de 1700 în Cultura Creştină, 1915, V, Nr. 15 & 16 23 196 Situaţia Unirii în epoca protestantă Încorporarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic a adus transformări semnificative, la sfârşitul secolului al XVIIlea, pentru românii care sperau la o îmbunătăţire a soartei lor pe plan social, după ce pe tot parcursul secolului propaganda calvină s-a înteţit. Astfel Mitropolitului Ghenadie al Transilvaniei i s-au dat „doar”cinci condiţii de către superintendentul calvin, dar deja mitropolitului Ilie Iorest i s-au impus 24 de condiţii pentru calvinizare, la sfârşitul anului 1640. Profesorul vienez E. Ch. Suttner trece în revistă şi motivele pentru care reforma nu a avut succes în rândul românilor, chiar dacă a avut în rândul saşilor şi maghiarilor luând de bune consideraţiile lui Zenovie Pâclişanu, din care aş reaminti doar una, dar importantă: viaţa bisericească „sărăcăcioasă” a calvinilor a fost prea „goală” sau rece pentru sufletul prea plin de evlavie al românilor.27 În acest context este remarcat Mitropolitul Simion Ştefan (1643-1654) ca un adept al Mitropolitului Petru Movilă al Kievului, influenţat, probabil, de marele său contemporan din Moldova: Mitropolitul Varlaam, care în lucrările apărute în timpul păstorii sale precum Catehismul calvinesc (din 1642) finanţat de Principele Acaţiu Barcsai, un român maghiarizat şi calvinizat, refinanţat tot de el în 1648, în acelaşi an apărând şi Noul Testament de la Bălgrad unde se cunosc îndemnurile Mitropolitului Simion Ştefan pentru o limbă literară unitară pe care o cunosc toţi românii: “Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii ceia sunt buni carii îmblă în toate ţările”. Predoslovie nesemnată din cauza abilităţii Mitropolitului Simion Ştefan de a evita neplăcerile cu principele şi superintendentul calvin. Poate nu ar fi neoportun să vedem cele 15 puncte umilitoare puse de calvini Mitropolitului Simion Ştefan (nu 24 ca şi Mitropolitului Ilie 27 Z. Pâclişanu, op. cit., p. 76-79. 197 Iorest) la 10 Octombrie 1643 de Gh. Rákóczy I: să se predice în româneşte după Sf. Scriptură şi nicidecum Sf. Tradiţie: tineretul să fie instruit după Catehismul calvinesc: în locul Sfintei Împărtăşanii să se folosească pâine şi vin nesfinţite; să se înlăture ritualul botezului, şi slujba înmormântării să fie însoţită de cântece calvine; să se înlăture cultul icoanelor şi al crucii; să nu se pună piedici celor care vor să îmbrăţişeze calvinismul.28 În locul Mitropolitului Simion Ştefan a fost ales protopopul văduv Simion Brancovici din Ineu (jud. Arad) călugărit sub numele de Sava devenit Mitropolitul Sava Brancovici (1656-1680) dar legăturile sale cu Banatul au fost limitate la originea (sârbească) a familiei din care mai avem doi episcopi în Lipova şi Ineu şi cu întinse proprietăţi în jud. Arad, Zărand şi Timiş. Din păcate a ajuns la anii din urmă ai păstorii sale să fie întemniţat şi înlăturat din scaun din cauza statorniciei în credinţa ortodoxă împotrivindu-se crezului calvinesc. Şi umaşilor săi în scaun, mitropoliţilor Iosif Budai, Ioasaf, Sava III, Varlaam, cât şi mult discutatului Teofil (1692-1697) li s-au impus câte 19 condiţii de către calvini. O situaţie aparte întâlnim în Banatul secolului al XVIIlea unde reforma este prezentă şi aici dar sunt prezenţi şi catolicii. Semnalăm prezenţa românilor calvini prin predicatorii Ştefran Herce şi Efrem Zăcan din Caransebeş, apoi Moise Peştişel din Lugoj, traducători ai Paliei de la Orăştie (1582), de semnalat erau şi scolile din Caransebeş şi Lugoj la 1657, Mihai Halici-j. din Caransebeş, autorul primei ode în româneşte şi „Cântec românesc de dragoste scris”. Iar Halici-senior a fost redactorul acelui neterminat Dictionarium Valachico-Latinum (Anonymus Caranbesiensis). Comunitatea calvină s-a tot întărit până cea catolică la începutul secolului Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Vol. II, Bucureşti, 1992, p. 69. 28 198 al XVII-lea nu mai avea nici biserică şi nici preot în Caransebeş. Pe când după o altă sursă aflăm că vreme de 17 ani (dintre 1625-1642) au activat în Caransebeş şase misionari iezuiţi: George Buitul (1625-1635),Ştefan Mako(1625-1634), Gaşpar Gorian (1634-1642), Ioan Sebessi (1635-1640), Paul Csomafay(1635-1642) şi George Gyeray(1640-1642).29 Primele misiuni iezuite din Banat, denumite de evaluare, au început mult mai devreme, la sfârşitul secolului al XVI, la 1581 în părţile Timişoarei şi Caransebeşului unde vor activa episcopul de Ston, Bonifacije Stefanović Drakolica, iezuitul Bartolomeo Sfondrato şi franciscanul observant, Antonio Matkovic iar după moartea episcopului la începutul anului 1582 în zona Timişoarei rămân doi prepţi catolici Bartolomeo Sfondrato şi dominicanul Dominic Giurgević. După anul 1613 vor activa alţi misionari la Cenad, Gyula, Lipova şi Timişoara apoi la Recaş şi Gherteniş, Bobda, Becicherec ş. a.,, ultimul misionar iezuit fiind părintele Calleli prin 1651 din partea otomană, iar în secolul al XVII-lea catolicii se orietează spre partea, Banatul de Lugoj şi Caransebeş. Dar tot acum se mai cunoaşte activitatea teologilor romano-catolici, născuţi la Caransebeş, George Buitul şi Gabriel Ivul.30 Buitul ajunge la Alba Iulia în Decembrie 1625 după care merge la Caransebeş cu părintele Ştefan Makó, apoi predică româneşte într-o biserică ortodoxă din Nord-Estul Ungariei constatând că episcopul ortodox Adrian Măgina, „In Karansebes Patres Societatis Jesu evangelizant” Misionarii, în Studii bănăţene, volum coordonat de V. Leu, C. Albert, D. Ţeicu, editura Mirton Timişoara, 2007, p. 153-183. 30 Livia Măgina, Nova India: Misiunea iezuită în Banatul Otoman în secolele XVI-XVII, în Studii bănăţene, volum coordonat de V. Leu, C. Albert, D. Ţeicu, editura Mirton Timişoara, 2007, p. 137-152; I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 84-85; Prot. Dr. Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 127. 29 199 român al Transilvaniei, Eftimie, simpatiza Roma.31 De fapt primii iezuiţii au venit în Banat în vremea principelui Ştefan Báthory (1571-1583) aşezându-se la Timişoara, şi în Banatul de Lugoj şi de Caransebeş. Au fost vizitate şi satele Caraşova şi Secaş. Activitatea misionară iezuită în Caransebeş a făcut ca până la Paştile anului 1626 să se spovedească şi împărtăşească în jur de 180 de persoane din care 40 s-au convertit, ca în anul 1627 să se convertească alţi 50. Tot de câteva zeci de persoane aminteşte autorul şi într-o ediţie românească. Este de o importanţă deosebită prezentarea unei părţi a scrisorilor lui George Buitul despre misiunea sa din Banat în care vorbeşte de terminarea studiilor şi întoarcerea în Transilvania ca cele de după anul 1626-1630, trimise din Caransebeş generalului ordinului iezuit Muzio Vitelleschi să explice mai mult de misiunea lui în Banat descriind şcoala românească şi latină din Caransebeş, starea de lucruri din Caransebeş, Lugoj şi apoi Haţeg, despre comunitatea de români, calvini şi romano-catolici din Caransebeş.32 Încercări de Unire în Banatul secolului al XVIII-lea Una peste alta, catolicismul forţează restaurarea cu ajutorul iezuiţilor33 şi a franciscanilor prin diferitele părţi ale Banatului34 sau ale Transilvaniei toate ducând la întărirea Lucian Periş, Le Missioni Gesuite in Transilvania e Moldavia nel Seicento(Misiunile iezuite în Trnsilvania și Moldova în secolul al XVII-la), Editura Fundaţiei pentru studii europene, Cluj-Napoca, 1998, p. 91-100. 32 Lucian Periş, Documente din arhiva Curiei generale a ordinului iezuit, în Spiritualitate şi istorie europeană, ed. de Iacob Mârza, Ana Dumitran, Alba Iulia, 1999, p. 191-197. 33 Marionela Wolf, Ordinul iezuit şi unirea bisericească a romnilor din Transilvania, în Annales Universitatis Apulensis (Alba-Iulia), 2002, VI/2, p. 47/54. 34 Tot de la Caransaebeş analizează şi A. Molnár, Jezsuita misszió Karánsebesen (Misiunea iezuită de la Caransebeș), în Történelmi Szemle (Budapest), 1999, Nr. 1-2, p. 127-156. 31 200 catolicilor în cuprinsul secolului al XVII-lea, până la zorile Unirii unei părţi a românilor ortodocşi cu Roma. Prezenţa catolicilor în Banatul stăpânit de turci şi apoi de imperiali a avut ca scop principal atragerea românilor la o unire cu Biserica Romei. La sfârşitul secolului al XVII-lea mai exisă semnalată, după o sursă de arhivă, încercările uniţilor din Banat, cnezii şi preoţii din districtele Caransebeş, Orşova şi Lugoj care adresează generalului conte Étienne de Steinville ca să intervină pe lângă împăratul Leopold I pentru numirea lui Petroniu în locul episcopului Moise, acuzat de multe abuzuri, rămas din vremea turcească. Documentul poartă data de 10 Februarie 1717, după Nilles35 iar istoricul Costin Feneşan îl datează din 21 Iunie 1699.36 Pe de altă parte istoricul Mircea Păcurariu îl consideră pe acelaşi Petroniu, „primul preot unit din Banat” 37despre care se ştiu încă puţine lucruri, printre altele şi faptul că în noaptea de 5 Aprilie 1741 a căzut într-o groapă şi a murit.38 Istoricul Costin Feneşan ne face părtaş privilegiului de a cunoaşte – în contrast cu N. Nilles care nu-i 35 N. Nilles, Symbolae ad illustrandam historiam Ecclesiae Orientalis in terris coronae Sancti Stephani Maximam partem nunc primum ex variis tabulariis, Romanis, Austriacis, Hungaricis, Transilvanis, Croaticis, Societatis Jesu alliisque fontibus accessu difficilibus erutae, vol. I, Oeniponte (Innsbruck), Editura Feliciani Rauch, 1885, p. 445-446. Traducerea lui în l. română la I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol. I, Timişoara, 1980, p. 153155; Documentul este cunoscut şi de Prot. Dr. George Popovici, Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, 1904, p. 297. 36 Costin Feneşan, O încercare nereuşită de Unire religioasă în Banatul de munte (1699), în Banatica (Reşiţa), 2010, XX/2, p. 195-224. 37 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Bucureşti, 1994, p. 504. 38 Costin Feneşan, art. cit., p.196 apud Baróti Lajos, Adattár Délmagyarország XVIII századi történetéhez (Izvoare privitoare la istoria Ungariei de Sud în secolul al XVIII-lea), vol. II, Timişoara, 1900-1904, p. 253. 201 numeşte pe semnatarii petiţiei – pe cei trecuţi cu numele şi satul lor de origine, pe toţi semnatarii documentului din 1699: 15 cnezi din districtul Orşovei, 32 de cnezi din districtul Caransebeşului şi Lugojului împreună cu 12 preoţi, un număr de 47, - comparativ cu Nilles care dă un număr de 40 publicaţi în anexa articolului – transcris şi original – care voiau pe acest Petroniu de episcop cu menţiunea expresă: et sit sub imperio Matris Ecclesiae de Roma, uti est etiam Transylvania (“să fie subt porunca Maicii Besericii de la Roma, precum iaste şi Ardialul”) acceptarea unirii religioase cu biserica romană. Trebuie să recunoaştem de dragul adevărului istoric, că cel puţin câţiva din aceşti cnezi şi popor, câţiva dintre preoţi erau, probabil, uniţi având în vedere acţiunea de propagandă şi prozelitism în Banatul de munte învecinat cu Ţara Haţegului şi părţile Hunedoarei unde Unirea a făcut mari progrese într-un timp scurt. fiind încurajaţi de administraţia habsburgică. Iar evenimentele cu Unirea de la Alba-Iulia(din 27 Martie 1697 şi 7 Octombrie 1698) s-au propagat cu repeziciune şi în Banat. Era o formă oficială prin care se puteau curma abuzurile unui episcop “îndrăgostit” de banii credincioşilor. Acţinea cnezilor şi preoţilor nu s-au soldat cu acţiuni concrete din cauza încheierii păcii de la Karlowitz între habsburgi şi Poartă din 26 Ianuarie 1699 iar după revenirea habsburgilor în Banat(1716) abia în 21 Decembrie 1713 a fost hirotonit Moise Stanoevici ca episcop la Caransebeş care moare în 10 Aprilie 1724. Dacă suplica este într-adevăr din 21 Iunie 1699 – şi nu avem de ce să ne îndoim de competenţa istoricului Costin Feneşan, care deşi oferă şi originalul, destul de neclar – se pare că episcopul Moise este un episcop necunoscut până acuma, sau anul 1699 este eronat, fiindcă în acel timp – 1699 – nu era nici un episcop Moise în scaunul de la Caransebeş care să fi rămas în funcţie de pe vremea turcilor. Şi celălalt ierarh, Mitropolitul Moise Petrovici de la Timişoara era tot 202 avid de bani, dacă ne gândim la nume. De pe vremea turcilor era la Timişoara însă doar Ioanichie (Ioan) Vladisavlievici (†1727), care rămâne şi după ocuparea cetăţii Timişoara de austrieci fiind decorat de Eugen de Savoya.39 Este surprinzător că istoricul I. D. Suciu dă o anumită tentă confesională documentului40 fără să amintească dorinţa expresă a cnezilor şi preoţilor din suplică ca Petronie să fie sub jurisdicţia Romei. Dar, probabil, că a văzut doar cele publicate de N. Nilles pentru că le republică şi în volumul de Documente, menţionat deja, deşi l-a consultat şi pe Z. Pâclişanu unde apare menţionarea ca Petroniu să fie sub jurisdicţia Romei. Sinodul procatolic de la Timişoara din 1721 În decursul secolului al XVIII-lea, după ce acţiunea din 1699 a eşuat apar mai multe propuneri pentru înfiinţarea unui scaun episcopal greco-catolic în Banat prin care se încerca înlăturarea avidităţii episcopilor sârbi, scaun care corespundea 39 Pesty Frigyes, A Szörényi Bánság és szörény vármegye története (Istoria Banatului de Severin şi a comitatului Severin), Akadémia Könyvkiadó Hivatala, Budapest, 1877, Vol. I, p. 355; L. Böhm, Geschichte des Temeser Banats (Istoria Banatului timișan), Leipzig, 1861, p. 229; Petru Olde, Episcopii Moise Stanoevici şi Nicolae Dimitrievici, în Foaia Diecesană (Caransebeş)1935, L, Nr. 2, 13 Ianuarie, p.4-6; Ibidem, Nr. 3, 20 Ianuarie, p. 3-4. 40 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1977, p. 113-115; Problema este prezentată de Z. Pâclişanu, Mărunţişuri istorice,I, în Cultura creştină (Blaj), 1936, XVI, Nr. 7-8, Iulie-August, p. 403-405; Dr. Nicolae Brânzeu, Unirea cu Roma şi emanciparea românilor din Ardeal şi Banat de sub ierarhia sârbească, în Cultura creştină (Blaj), 1936, XVI, Nr. 6, Iunie, p.351-363; Scrisorile de protest către generalul Steinville au fost publicate de Iosif Kemény în Collectio maior manuscriptorum historicorum din arhiva Societăţii Muzeului ardelean din Cluj, Tom. XXVIII, p. 591-603, îi sugerează Z. Pâclişanu, art. cit., p. 403-405 lui N. Brânzeu; Informaţie reprodusă şi de I. D. Suciu, op. cit., p. 112 203 abilităţii propagandei unite sprijinită de autorităţile habsburgice şi egalitatea în drepturi a clerului unit cu cel romano-catolic promis, ortodocşii rămânând şi pe mai departe să facă aceleaşi servituţi. În acest sens la 5 Februarie 1720 împăratul Carol al VI-lea preferă ca în slujbele de stat să se admită doar funcţionari catolici iar Consiliul de Război admite în 12 Aprilie 1726 colonişti numai de confesiune catolică.41 Una din acţiunile indubitabile prin care se intervenea pe cale juridică cu favorizarea catolicismului, în speţă a uniţilor – acordându-le noi îndreptări în relaţia cu ortodocşii - este sinodul de la Timişoara42 din 25 Aprilie 1721 cu participarea lui Moise Petrovici, Mitropolitului Banatului cu cu cei doi episcopi sufragani din Caransebeş-Vârşeţ şi Timişoara plus adjunctul guvernatorului Banatului, generalul Wallis – comandantul cetăţii Timişoara - unde se stabilesc cele 17 puncte prin care noua stăpânire austriacă aducea reajustări relaţiilor între ortodocşi şi catolici: “ pentru a stăvili îndrăzneala schismaticilor, a îndrepta greşelile şi a feri cele ce pot aduce pagubă biserii catolice, precum şi pentru a îndemna treptat către unire pe greci (ortodocşi, n. n.)”din cele 17 puncte, 10 erau pentru protejarea bisericii catolice. Din ele se pot aminti ca mitropolitul să interzică ca credincioşii din Banat să aibe mai multe femei (punctul 1), să Dr. Baróti Lajos, op. cit.,Vol. I, Timişoara, 1893, p. 6. Este confirmată afirmaţia lui Ioan Boroş că actele Administraţiei imperiale le-a găsit în parte Dr. Baróti şi s-au depus la Arhivele din Budaesta în 1889 (cf. Dr. Baróti Lajos, op. cit., Vol. I, p. V) cf. Costin Feneşan, Administraţie şi fiscalitate în Banatul Imperial 1716-1776, Editura de Vest, Timişoara, 1997, p.5, în Cuvântul înainte . Lămuriri vin şi de la Prot. Dr. Gh. Popovici, op. cit., p. 307, 311; Pr. Constantin Târziu, Uniaţia în Banat până la înfiinţarea episcopiei Lugojului, în Foaia Diecezană (Caransebeş), 1940, LV, Nr. 26, 30 Iunie, p. 3. 42 N. Nilles, op. cit., Vol. II, p. 800-802; I. D. Suciu, op.cit., p. 122; I. D. Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Vol. I, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 156-159. 41 204 se observe cei care sunt rude apropiate ca să nu se căsătorească (punctul 2), să nu fie opriţi să intre în bisericile catolice, poate să participe la slujbe, să asculte predicile şi pot să meargă la nunţi (punctul 3). Apoi sunt îndemnaţi preoţii ortodocşi să fie prieteni cu preoţii catolici (punctul 4), este interzis ierarhilor să judece vreun catolic sau unit(punctul 5), ori de câte ori vreun schismatic, preot sau mirean, ar veni de bună voie la Unire să nu fie prigonit (punctele 6, 14), tinerii schismatici (adică ortodocşi) care vor să urmeze vreo şcoală nemţească ori latinească să nu fie împidecaţi. Acestă ultimă hotărâre a adus multe beneficii tineretului român care şi ei puteau urma şcoli mai înalte dar şi în acelaşi timp erau opriţi ortodocşii de a ocărî, batjocori, lua în râs ori înjura credinţa catolică. De asemenea ortodocşii să fie opriţi de a mai spune vorbe de ruşine ca aceea că mai degrabă s-ar face turci, decât catolici (punctul 7, 15) creionează starea de spirit a oamenilor care se manifestau împotriva catolicilor, apoi dacă vreun schismatic (ortodox, n. n.) bolnav ar cere un preot catolic, să i se aducă deîndată, dacă nu să fie aspru pedepsit (punctul 8). Ceea ce este extrem de semnificativ şi salutar că toţi cei care nu le pot plăti preoţilor, să beneficieze de servicii religioase (punctul 11) iar botezul să nu se întârzie foarte mult la ortodocşi. Botezul copiilor de catolici şi nici cununia să nu fie săvârşită de preoţi ortodocşi (punctul 16) iar condamnaţilor la moarte să fie lăsaţi netulburaţi dacă vor preot catolic (punctul 9). Oare toate aceste noi reglementări, nu veneau în sprijinul catolicismului din Banat? Încercări de înfiinţarea unor episcopii greco-catolice în Banat. Acţiunile din 1738 şi 1741 Câteva asemenea acţiuni sunt menţionate de istoricul ortodox Mircea Păcurariu şi protopopul Dr. George Popovici iar altele de istoricul unit, Ioan Boroş. În anul 1724 Episcopia catolică de la Cenad este mutată în Timişoara pentru a 205 răspunde mai bine chemărilor spirituale ale creştinilor catolici din Banat care după 1718 au devenit mai numeroşi înfiinţându-se mai multe parohii catolice. Prin urmare episcopul catolic Falkenstein din Timişoara propunea împăratului Carol al VI-lea înfiinţarea unei episcopii unite în Banat cât şi salarii de la stat pentru preoţii uniţi. La 10 Mai 1738, împăratul a şi semnat un decret pentru înfiinţarea acestei episcopii cu sediul în Moldova(veche) sau Palaca Nouă cu jurisdicţie peste Banat, Arad, Serbia şi Oltenia însă pacea de la Belgrad din 1739 (cu înfrângerea Austriei) a împiedicat apariţia ei întârziindu-o cu mai mult de un secol. Sunt amintiţi de episcopul catolic un preot şi un diacon ortodox din Timişoara şi de preoţii din Murani, Chesinţ, Firiteaz, Făget, Fizeş, Goleţ, Comorişte, Cacova, Felnac, Sacoşul Turcesc, Vizma, Gladna şi Sărăzani. Prozelitismul este continuat de noul episcop al Cenadului(de acum Timişoara) Nicolae Stanislavich care la anul 1741 propune şi el înfiinţarea unei episcopii greco-catolice pentru Banat cu sediul la Lugoj invocând mai multe înlesniri de care vor beneficia precum scutire de impozite la sate întregi iar preoţilor salarii de la stat, schismaticilor refractari să nu li dea dreptul de a poseda imobile în Timişoara, poporul venit din Ardeal care se leapădă de unire în Banat, să fie obligaţi să rămână uniţi, iar la slujbe, pe lângă catolici să fie preferaţi uniţii. Dar ca să nu lovească în privilegiile sârbeşti abia la 1777, împărăteasa Maria Tereza înfiinţează episcopia grecocatolică cu sediul la Oradea, cu jurisdicţie şi peste Banat unde aveau doar două parohii, la Timişoara şi Zăbrani. Tot Maria Tereza desfiinţează mai multe episcopii ortodoxe vechi în 1744 şi, în aceelaşi timp, favorizează pe greco-catolici, obligându-i pe toţi să ţină sărbătorile catolice.43 Mircea Păcurariu, op. cit., Vol. II, p. 503-504; Pesty Frigyes, op. cit., Vol. I, p. 355-356, 372: I. H. Schwieker, Geschichte der Kirchlichen Union in der croatischen Militӓrgrӓnzen.(Istoria unirii bisericești în regimentul de 43 206 Istoricul Ioan Boroş vine, cu un studiu mai detaliat44 cu precădere analizează actele găsite de cunoscutul istoric maghiar Baróti Lajos, din perioada administraţiei de după reocuparea Banatului de austrieci, de la 1716 până în 1753, clasificate după oficii şi 1754-1760. Fără a relua respectivul studiu în totalitate, menţionăm doar aspectele în care este vorba de uniţi în secolul al XVIII-lea: menţionează şi el cererea episcopului Falkenstein (din 1735) de a se înfiinţa o episcopie unită.45 Mai sunt nenumărate menţiuni despre aşa zisele treceri la Unire din partea diferiţilor preoţi, credincioşi şi chiar Mitropolitul de Belgrad, fostul episcop de Timişoara, Vincenţiu Ioanovici se afirmă că ar fi îmbrăţişat Unirea (1734). Or se ştie că nu avem la Timişoara un episcop cu un asemenea nume în perioada respectivă, ales la Belgrad. Singurul episcop Vichentie Ioanovici Vidak la Timişoara este între 1759-1774 iar la Arad era un Vichentie Ioanovici ales la 11 Septembrie 1726 la Arad până la 4 Februarie 1731 ales Mitropolit la Belgrad-Carloviţ care moare la 6 Iunie 1737. Este singurul despre care poate fi vorba dar acesta era recunoscut ca un luptător împotriva încercărilor de Unire. Putem să ne imaginăm cât de serios era conspectul din 16 Mai 1736 unde se afrmă că protopopi, preoţi, diaconi, clerici şi mireni s-au lepădat de biserica “schismatică”, au îmbrăţişat Unirea dacă cu cîteva luni înainte, la 19 Martie 1736 preotul greco - catolic Petronie Petrovici din Timişoara se plânge la antistia comunală ca să oprească pe sârbi, de a batjocori ceremoniile romano-catolice. Şi atunci aceştia să graniță croat), în Archiv für österreichische Geschichte (Wien), 1874, LII, p. 275-400/ 44 Ioan Boroş, Date cronologice la istoria catolicismului în Banat, în Cultura Creştină (Blaj), 1921, X, Nr. 10-11, Octombrie-Noiembrie, p. 283. 45 S-a folosit de această informaţie şi cu mulţi ani înainte: Ioan Boroş, Unirea bisericii române din Ungaria şi Transilvania, dară mai ales din părţile bănăţene ale diecezei Lugojului, în Unirea (Blaj), 1892, II, Nr. 27, 2 Iulie, p. 214. 207 treacă la Unire? Este greu de crezut. Totuşi, spiritualitatea catolică a persistat prin şcolile care au fiinţat în toate aceste centre Timişoara, Lugoj şi Caransebeş. De exemplu la Timişoara exista o şcoală înfiinţată de iezuiţi între anii 17261778 dar fiindcă s-au pierdut matricolele şcolare nu ştim câţi ortodocşi au studiat la ele. Iar de la 1788 se formează o şcoală condusă de călugării ordinului piarist, mutată din Sântana, până în anul 1944 iar din 1802 avem matricole şcolare după care se poate vedea prezenţa elevilor ortodocşi, printre ei fiind Patriciu Dragalina, Ioan Slavici şi Pavel Oprişa.46 Pentru a veni în sprijinul începuturilor firave ale Unirii cu Biserica Romei, în Banat, trebuie să avem în vedere şi activitatea ordinelor religioase catolice fiindcă atitudinea episcopilor latini am văzut-o de a sprijini Biserica grecocatolică. Se remarcă, în special, activitatea ordinului franciscan, care şi-au avut primul sediu la Caraşova şi după câtva timp l-au mutat la Timişoara. După ocuparea Banatului de imperiali, franciscanii (de diferite orientări, bosniaci, salvatorieni, minoriţi) vor avea mănăstiri (Timişoara, construită între 1724-1726, Arad, Radna), dar vor şi administra unelele parohii precum Recaş, Freidorf, cartierul Fabric, Thresiopol (Vinga) apoi Caraşova, Caransebeş (constrită între 1722-1730), Slatina, Moldova (veche), Lugoj, Pancevo, Bulci, Făget, Mehadia şi Jupalnic.47 Când au venit iezuiţii în Timişoara, i-au găsit pe franciscani care din 1716 au primit aprobarea să transforme moscheia principală (fostă 46 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1977, p.119-120. Cf. Dr. Nicolae Ilieşu, Timişoara. Monografie istorică. Ediţie de Petru Ilieşu, Victor Neumann, Florin Medeleţ, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Planetariului, Timişoara, 2006, p. 184-188. 47 Ciprian Glăvan, Istoria şi aşezămintele ordinelor religioase din Banat în secolul al XVIII-lea. Ordinul franciscanilor, în Patrimonim Banaticum (Timişoara), 2005, Vol. IV, Editura Mirton,Timișoara, 2006, p. 201-208, cu o solidă bibliografie de specialitate în limba germană dar mai puţin românească. 208 biserică creştină) în biserică care va funcţiona până în anul 1901(dărâmată în 1911), fiind aici din timpul stăpânirii otomane. Peste tot unde au funcţionat, au întemeiat şi şcoli chiar dacă ordinul franciscan a fost desfiinţat de împăratul Iosif al II-lea în 1788 în locul lor venind ordinul piarist care a preluat biserica, mănăstirea şi şcoala (acestea se întâmplau la Timişoara). Şi la Lugoj minoriţii au construit o biserică între 1725-1735 iar la Pancevo în 1722. Pe de altă parte la Radna a funcţionat o biserică şi o mănăstire a franciscanilor din secolul al XIV-lea şi mulţi bănăţeni veneau în pelerinajele aprobate din 1750 continuându-se şi prin anii 1955, refăcută astăzi. Franciscanii au avut o contribuţie importantă la întărirea catolicismului în Banat mai ale că aveau multe aşezăminte dar şi cunoscători ai limbilor slave şi de lima română. La fel de importanţi au fost în Banat şi iezuiţii48 a cărui prim superior, Lorenz Pez a venit în Banat la începutul anului 1718 şi unde au primit – aşa cum spuneam mai sus – moscheea principală şi încă trei case turceşti pe seama ordinului de la Administraţia provincială. Această moschee era înainte de stăpânirea otomană biserica Sf. Gheorghe iar până la terminarea Domului va deveni biserica principală a Timişoarei şi a Banatului şi între anii 1732-1754 va servi drept catedrală episcopală. Tot din 1732 va funcţiona şi şcoala în noul aşezământ construit pe locul celor trei case turceşti iar noua Juhász Koloman, Jesuiten im Banat(1718-1773)(Iezuiții în Banat. Ein Beitrag zur Kulturgeschichte des Temesvarer Banats.( (Iezuiții în Banat(1718-1773). O contribuție la istoria culturală a Banatului Timișan), în Mitteilungen des Ӧsterreichishen Staatsarchivs (Wien), 1958, XI, p. 153220; Szentiványi, Robertus, Catalogus concinnus librorum manuscriptorum Bibliothecae Battyányanae. Editio quarta retractata, adaucta, illuminata, Szeged, 1958, 366 p. + 5 pl cf. Ladislau Polgár S. I., Bibliographia DE HISTORIA SOCIETATIS IESU, Roma, 1959, p. 411. 48 209 biserică se va termina în 1773 când a fost desfinţat ordinul.49 Ei au mai avut o misiune în Caraşova (preluată din nou de franciscani după războiul cu turcii, 1739) şi o biserică în Oraviţa toate contribuind la întărirea catolicismului din Banat, indirect a Bisericii Unite. De fapt s-a încercat înfiinţarea unei episcopii unite nu numai în Banat ci şi la Baia Mare în 1791 prin protopopul Petru Ungur şi confraţii lui şi în alte părţi ale imperiului habsburgic.50 Oricum, în Banatul secolului al XVIII lea erau doar două parohii unite la Timişoara (a cărui prim preot a fost Petroniu Petrovici(1735-1742) hirotonit la recomandarea episcopului romano-catolic de Cenad- considerat primul preot unit din Banat51 - de episcopul de Muncaci pe nume St. Olsavszky la 29 Iulie 1735 aparţinătoare de episcopia unită de Oradea, după înfiinţare, urmat de preotul Adam Micescu şi Ioan Popovici (1743), Petru Popovici (1751), Demetriu Georgevici (1752-1754), Demetriu Egeresch (1755), Demetriu Popovici (1754-1768), Petru Popovici (1761) ca al doilea preot, Mihail Ortutai (1769-1770) călugărul Vasile Keresztesy (1771-1772), încă trei administratori interimari, George Vidray (1781), Paul Beregi (1782-1783) ca parohul Nicolae Diomeli să încheie şirul preoţilor din Timişoara ai secolului XVIII, cu cea mai lungă păstorire dintre 1783-182552. Alte parohii unite se înfiinţează la Zăbrani în 1770 cu primul ei paroh călugărul Alesiu Maroşan (1770-1774), N. Brînzeu afirmă că la 1776 ia fiinţă parohia de la Ciprian Glăvan, Istoria şi aşezămintele ordinelor religioase din Banat în secolul al XVIII-lea. Ordinul iezuiţilor, în Patrimonim Banaticum (Timişoara), 2006, Vol. V, Editura Graphite, Timișoara, 2006, p. 71-74. 50 Zenovie Pâclişanu, Mărunţişuri istorice, II, în Cultura creştină (Blaj), 1936, XVI, Nr. 9, Septembrie, p. 518-520. 51 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., Vol. II, p. 504. 52 Ioan Boroş, Monografia parohiei româneşti unite din Timişoara, Timişoara, 1907, p. 7-28; Prot. Dr. Gh. Ciuhandu, Episcopii Samuil Vulcan şi Gherasim Raţ-Pagini mai ales din istoria românilor crişeni-(1830-1840), Editura Autorului, Arad, 1935, p. 306. 49 210 Arad53 iar Luminiţa Wallner- Bărbulescu afirmă că şi la Ticvaniu Mare se înfiinţează o parohie unită în anul 1772 54, iar caracterizarea acestui răstimp de la sfârşitul secolului al XVIII ni-l dă Francesco Griselini care spune: “„În privința religiei, românii sunt adepți ai creștinismului și se țin de liturghia grecească, de toate acele învățături greșite care despart biserica orientală de cea apuseană. Altminteri, în Banat se găsesc și români catolici, numiți greco-uniți. Dar, în pofida râvnei neostenite a misionarilor și a concursului energic al suveranei (Maria Tereza, n. n.), aceștia sunt încă atât de puțini la număr, încât nu pot fi luați în seamă de cei neuniți“.55 Formarea de parohii greco-catolice în Banat la începutul secolului al XIX-lea La începurul secolului al XIX-lea din multiple cauze sau pornit mai multe treceri la Unire în diferite sate bănăţene după ce nenumărate parohii unite din secolul al XVIII şi-au încetat existenţa: Făget, Gladna, Temereşti, Sărăzani, Comorişte, Cacova, Vizma şi Fizeş. În această perioadă au loc mai multe treceri la unire marcând înfiinţarea mai multor parohii greco-catolice precum Izvin la 1830 parohia înfiinţându-se la 1833, la Chizdia (Lipova) înfiinţându-se parohia la anul 1832 adunându-se mai mulţi sau mai puţin 53 Dr. N. Brînzeu, art. cit., p. 37. Luminiţa Wallner Bărbulescu, Zorile modernităţii. Episcopia grecocatolică de Lugoj în perioada ierarhului Victor Mihályi de Apşa, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007, p. cu anexa 7 55 Pr. Constantin Târziu, în Foaia Diecezană (Caransebeş), 1940, LV, Nr. 30, 28 Iulie, p. 4: “cu toată râvna neobosită a misionarilor şi puternica cooperare a împărătesei uniţii sunt atât de puţini încât faţă de cei neuniţi nici nu se pot lua în considerare”cf. Fr. Griselini, Istoria Banatului Timişan, Bucureşti, 1926, p. 161; Noua şi competenta traducere la Francesco Griselini, Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei, Prefață, traducere și note de Costin Feneșan, Ediția a II-a revăzută, Editura de Vest, Timișoara, 2006, p. 164. 54 211 credincioşi şi declarându-se uniţi.56 În general funcţionau prin casele modeste ale preoţilor nou convertiţi fără să dispună de biserici grandioase cum aveau, de exemplu lugojenii ortodocşi încă de la 1766 când a fost terminată biserica Adormirea Maicii Domnului prin osteneala şi contribuţia ctitorului Gavrilă Gurean57 ei cerând biserica Sf. Nicolae zidită la 1726 şi ctitorită de un gr. catolic, Ioan Raţiu.58 Despre uniţi putem reţine că la începutul secolului al XIX-lea, mai exact la 1 August 1807 numărul uniţilor în Banat era următorul: în parohia Zăbrani – 64 animos ( suflete); în filia Guttenbrun – 37; - în filia Neudorff – 14; în Kesinţ - 4 –; în Păuliş- 6-; un total de 125 suflete în jurul Lipovei.59 Iar parohii acestora aveau şi alte obligaţii pe lângă viaţa mizeră pe care o suportau – aşa cum ne spune un document din anul 1829 – şi anume printr-o circulară provenită de la forurile superioare erau obligaţi ca rapoartele să le trimită în limba maghiară şi latină iar în gimnasii să se predea limba maghiară.60 56 Dr. N. Brinzeu, art. cit., p. 38. Ioan Boroş, Date referitoare la fundaţiunea şi familia lui Gavrilă Gurianu din Lugoj, în Răsunetul Cultural (Lugoj), 1926, II, Nr. 6, 4 Iulie, p.2-3; Vasile V. Muntean, E. Lay, Ctitorul Gavrilă Gurean, în Altarul Banatului (Timişoara), 1992, III (XLII), S. N., Nr. 4-6, Aprilie-Iunie, p. 114-119; Costin Feneşan, Cnezi şi obercnezi în Banatul Imperial (1716-1778), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 78. 58 Ioan Boroş, Biserica gr. or. română a Sfântului Nicolae din Lugoş şi Ioan Raţiu de Mehadia, în Foaia Oficioasă a Diecesei Lugoşului (Lugoj), 1915, II, Nr. 1, Ianuarie, p. 7-8; Idem,Biserica gr. or. română a Sfântului Nicolae din Lugoj şi Ioan Raţiu de Mehadia,III, în Foaia Oficioasă (Lugoj), 1915, II, Nr. 3, 1 Februarie, p. 20-24; Idem, Biserica gr. or. română a Sfântului Nicolae din Lugoj şi Ioan Raţiu de Mehadia,II, în Foaia Oficioasă (Lugoj), 1915, II, Nr. 4, 15 Februarie n, p. 30-32.Idem, Biserica gr. or. română a Sfântului Nicolae din Lugoj şi Ioan Raţiu de Mehadia,III, în Foaia Oficioasă (Lugoj), 1915, II, Nr. 5, 1 Martie, p. 34-36; Prot. Virgil Turcan, Un monument istoric: Biserica „Sf. Nicolae” din Lugoj, în Mitropolia Banatului, 1962, XII, Nr. 1-4, p 123. 59 Arhiva Mitropoliei Banatului, fonf Lugoj, Nr. 24/1808. 60 Arhiva Mitropoliei Banatului, fond Lugoj, Nr. 85/1829. 57 212 Înfiinţarea parohiei greco-catolice din Lugoj La 1836 se înfiinţează parohia unită din Lugoj prin protopopul Ştefan Berceanu61 fost diacon ortodox, după multe Despre activitatea lui Ştefan Berceanu (1802-1870) este o întreagă literatură de epocă şi mai recentă. Avem o biografie datorată lui Ştefan Moldovan (Genealogia familiei Bercian, în manuscris), Autobiografia lui Ştefan Berceanu (Protocolul vizitaţiunilor canonice pe 1844, în manuscris) şi Ioan Boroş, Unirea românilor din Lugoj, Editura “Sionul Românesc”, Lugoj, 1926 şi Ediţia a II-a, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001, p. 107-116. Apoi este deseori menţionat în presa timpului, în special cea din Lugoj: Unirea în Lugoj e de 100 ani, în Acţiunea (Lugoj), 1936, III, Nr. 6, 9 Februarie, p.3 ; Alion, Popa Bercianu, în Răsunetul (Lugoj), 1936, XV, Nr. 8, 16 Februarie, p. 1. (n), Un veac de la unirea Lugojului, în Cultura Creştină (Blaj), 1936, VI, Nr. 2, Februarie, p. 121. Istoricul Zenovie Pâclişanu (Cărţi intrate la redacţie. Boros János, Az unió kezdete Lugoson és Jakabffy Miklós táblabiró műkődése,( Începutul unirii de la Lugoj și activitatea consilierului de la curtea de apel Jakabffy Miklós), Lugoj, 1915, 111 p în Cultura Creştină (Blaj), 1916, VI, Nr. 2, 25 Ianuarie, p.64 îl critică pe Ioan Boroş referindu-se la numele personalităţilor participante la începuturile Unirii în Lugoj spune: „Ne-ar fi plăcut însă dacă, scriind ungureşte, Sf. Sa ar fi lăsat neschimonosite frumoasele nume de familie româneşti şi ar fi scris în loc de Bercsán-Bercean, în loc de Vulkán-Vulcan, în loc de Urszu-Ursu, în loc de Stáncsu- Stanciu, în loc de Iovicza-Ioviţă şi în loc de Koszta-Costa, et. Asemenea ne-ar fi plăcut dacă broşura nu ar fi fost scrisă de Boros János ci de Boroş Ioan şi credem că nici autorul, nici cartea n-ar fi pierdut prin aceasta nimic din valoare şi importanţă“ Cf. Z[enovie] P[âclişanu], Az unió(hitegyessülés) kezdete Lugoson és Jakabffy Miklós táblabiró műkődése(,Începutul unirii de la Lugoj (unirii religioase) și activitatea consilierului de la curteade apel Jakabffy Miklós), Lugoj, 1915, 111 p, în Cultura Creştină (Blaj), 1916, VI, Nr. 4, 25 Februarie, p. 126. Dintre studiile mai noi, Ştefan Berceanu este de asemenea menţionat: membru al Societăţii secrete Constituţia, alături de alţi preoţi, cf. Ioan Boroş, arhiereu-prepozit, Constituţia. Societate secretă română în Lugoj 18301834, Tipografia Minerva Gheorghe Ţăran, Lugoj, 1928, 45 p; Dr. Gh. Ciuhandu, op. cit., p. 312-316; Călătorea împreună prin satele bănăţene cu Eftimie Murgu: I. D. Suciu, Tiberiu Moţ, Eftimie Murgu, noi contribuţii documentare, în Studii. Revistă de istorie, 1970, Nr. 6, p. 1116-1117. I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 171. Are o intensă activitate revoluţionară la 1848 cf. Fondul Vukovics de la Arhivele Statului Timişoara, Fond Vukovics, Nr. 65 sau de la Universitatea din 61 213 neînţelegeri cu protopopul ortodox al Lugojului Ştefan Atanasievici, lupte care au început cu mulţi ani înainte. Un document ne arată că acest Ştefan Berceanu la 14 Ianuarie 1836 a trecut la unire, împreună cu 30 de locuitori din Lugoj, acţiune mărturisită, mai târziu de cantorul său Nicolae Szivány, în 24 Ianuarie 1839.62 Fără a minimaliza activitatea protopopului Atanasievici, trebuie totuşi să menţionăm că datorită lipsei lui de tact pastoral i se poate imputa formarea unei grupări unite care va duce la înfiinţarea unei parohii şi mai târziu, chiar a unei episcopii greco-catolice la Lugoj. Relaţiile dintre clericii ortodocşi de la protopopiatul Lugoj, iniţial au fost bune dar s-au degradat progresiv după descoperirea societăţii secrete “Constituţia” din 1830 în procesul căruia a fost implicat şi Ştefan Berceanu. Acuzatorul principal a fost protopopul Ştefan Atanasievici iar Ştefan Berceanu este condamnat un an cu executare la Mănăstirea Mesici. La recurs este eliberat şi este cerut diacon. Este reclamat de acelaşi protopop Atanasievici la episcopia sârbească că l-ar fi blestemat (pentru care a fost trimis disciplinar la Mănăstirea Hodoş) şi este înlăturat sistematic de la două parohii vacante din Lugoj. Prin urmare având multe rude şi o mare popularitate, la 20 Ianuarie 1836 pleacă o delegaţie de 9 (nouă) persoane la protopopul gr. catolic Avram Dobra din Timişoara ca să vină să-i primească pe lugojeni la Unire. La început funcţiona o capelă în casa lui Ştefan Berceanu - capelă binecuvântată la 18 Ianuarie/5 Februarie 1836 prin Ştefan Berceanu - dar, intenţia multora a Timişoara şi la Arhivele Statului Arad, acte Vukovics, Apud I.D. Suciu, Revoluţia de la 1848-1849 în Banat, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1968, p. 185-186, 188, 189; Documentul din 10 August 1848 este la Direcţia Arhivelor Naţionale istorice centrale. Serviciul arhive feudale, personale şi colecţii. Colecţia Documente istorice, pachet MDCXCVIII, Inv. Nr. 5. 62 Arhiva Mitropoliei Banatului, fond Lugoj, Nr. 21/1839. Între actele construcţiei bisericii unde se află şi un amplu raport despre activitatea sa în 1839 214 fost să se construiască o biserică-catedrală. În 25 Ianuarie 1836 a şi sosit la Lugoj realizându-se această trecere la Unire pe care unii, după multe certuri, procese, reclamaţii, au încercat să o demonstreze ca nevalidă, dar fără sorţi de izbândă.63 Din 11 Iulie 1837 s-a dispus din partea majestatică “….pentru zidirea edificiilor bisericeşti pentru greco-catolicii din Lugoj…”, zidirea unei biserici în mijlocul pieţii, locuinţă parohială în apropierea bisericii, şcoala pe locul cel gol din faţa casei doctorului Georgevici,- situaţie controversată care va dura mulţi ani până la finalizarea zidirii unei bisericicaterdrale. Strădania cea mai acerbă, printre alţii, a depus-o Ştefan Berceanu, aşa cum o arată corespondenţa multiplă cu autorităţile statului şi cu episcopia de la Oradea de care aparţinea, pe atunci.64 Paralel cu strădaniile pentru edificarea noii biserici greco-catolice – a cărui piatră de temelie este sfinţită de Ştefan Berceanu în 29 Iunie 1844 - se produc convulsii pe marginea construcţiei noii biserici la care se opun ortodocşii permanent şi cu tărie, prin toate mijloacele, şi vechea capelă greco-catolică va funcţiona pînă la 3 Decembrie 1854, iar materialele pentru construcţie adunându-se încet, în mulţi ani. Însă toate au pierit în focul din 1842 când au ars Ioan Boroş, Unirea românilor din Lugoj. Istoricul parohiei între anii 1836-1860. Ediţia a II-a revăzută şi îngrijită de Prof. Rodica Banu şi Pr. Marius Şchiopotă, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001,p. 14-15. “Episcopul romano-catolic Iosif Raiacici din Timişoara “nu a existat!” (Ioan Boroş, op. cit., p. 13) şi este probabil o transcriere greşită. Dar iată cine a fost Iosif Raiacici/Iosif Rajačić, (mitropolit 1785-1861), a luptat contra dominației ungurilor, împreună cu poporul sîrb (1848) la Karloviț, iar la o Adunare generală a delegaților la Sremski Karlovici, a fost desemnat patriarh de Franz Iosef /Francisc Iosif de la Viena, el beneficiind de putere și influență - a dus o politică dublă ca mitropolit politic al sîrbilor, deoarece era aliat cu Viena și a subordonat episcopi de alte naționalități. În toate evenimentele politice majore din secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă a avut un cuvânt de spus; Amănunte la Vasa Lupulovici, Un Curriculum Vitae al patriarhului Iosif Raiacici, în Banatica (Reşiţa), 2011, XXI, p. 231-247. 64 Arhiva Mitropoliei Banatului, fond Lugoj, Nr. 680/1844. 63 215 321 de case inclusiv Capela greco-catolică, casa lui Ştefan Berceanu, cele două biserici ortodoxe şi multe alte edificii. Raportează despre incendiul din 21 Iulie 1842 afirmând că au fost mistuie 300 de case din Lugoj.65 Anul 1842 se pare că a fost un an ghinionist, cel puţin pentru unii fiindcă preotul George Iacobescu, o figură cunoscută lugojenilor, capelan unit al Lugojului a fost arestat şi închis iar la eliberare cerea o parohie pentru a i se şterge ruşinea arestării.66 Nu putem să nu menţionăm cazul atât de cunoscut al divergenţelor de tot felul dintre uniţi şi neuniţi (adică ortodocşi). Aşa avem o scrisoare din 13 Septembrie 1842 a cunoscutului profesor Alexandru Gavra de la Preparandia din Arad care îndeamnă la calm şi să nu se işte divergenţe între uniţi şi neuniţi cu ocazia cumpărării unei case de la o văduvă gr. cat. pe seama ortodocşilor iar preotul unit să nu strice înţelegerea ca suma datorată să se plătească în rate. Ceea ce este de remarcat subliniem: “şi noi românii neuniţi de prin Ungaria, de un sânge şi de la aceeaşi protopărinţi ca ceilalţi fraţi ai noştri….suntem de o rudenie, de un neam şi de o prosopie cu ceilalţi”67 Lucrările la Catedrala gr. cat. au avansat dar cu încetinitorul. Efortul lăudabil l-a făcut Ştefan Berceanu, de numele căruia se leagă aproape toate realizările uniţilor din Lugoj. Împăratul Francisc Iosif I trece prin Lugoj în 20 Iulie 1852 atunci când îşi vizitează ţările de coroană şi vizitează „frumoasa biserică unită” [de fapt viitoarea catedrală unită], ne spune ziarul german,68 aflată încă în construcţie la vremea trecerii pe acolo, pe când ziarul românesc Gazeta Transilvaniei dă doar informaţia generală,69 fără să precizeze 65 Arhiva Mitropoliei Banatului, fond Lugoj, Nr. 483/1842. Arhiva Mitropoliei Banatului, fond Lugoj, Nr. 409/1842. 67 Arhiva Mitropoliei Banatului, fond Lugoj, Nr. 502/1842 68 Lugoş, 21 Juli, în Wiener Zeitung, 1852, Nr. 180, 29 Juli, p. 2083-2084 69 Urmarea călătoriei Maiestăţei Sale prin Banat până la Transilvania, în Gazeta Transilvaniei (Braşov), 1852, XV, Nr. 56, 19 Iulie, p. 214. 66 216 aceste amănunte. La fel de precis, ca şi ziarul german este şi istoricul Ioan Boroş ceea ce ne determină să constatăm că avea surse de informare germane.70 Aşa spre exemplu la 11 Mai 1853 când episcopul Vasile Erdely al Oradiei – cel care l-a întâmpinat pe Împăratul Francisc Iosif I în 1852, la Lugoj - solicită măsurarea iconostasului bisericii catedrale din Lugoj şi recomandarea unui pictor bun, capabil, protopopul Ştefan Berceanu îi răspunde prompt prin scrisoarea din 24 Mai 1853 cu radiografia situaţiei pictorilor din Banat pe care, iată, o avem şi noi, datorită lui unde se spune: “în parţile noastre buni pictori avem pe Turcu din Oraviţa n[e] u[nit], Pavel Murgu, paroh gr. cat., Ioan Kovary, cel mai demn în toată monarhia după zisa pictorilor e Daniel Palcu din Logoş născut, locuitor în Becicherecul-mare-care între altele şi Biserica n.u. catedrală din Temişoara au lucrat spre mirarea multora şi pe ascesta singur al recomanda pentru catedrala de Lugoş îndrăznesc”71Pictorul Nicolae Popescu era încă la şcoală. Tot Ştefan Berceanu va sfinţi catedrala la 21 Noiembrie/3 Decembrie 1854 cu mare solemnitate cu mai mulţi preoţi deşi vor mai dura câţiva ani curăţenia după pictarea ei. Aşa spre exemplu s-a plătit lui Petru Căpeţianu pentru spălarea şi curăţirea scaunelor şi a Bisericii după ce s-a terminat pictura, 1 fl. 19 cr. Şi tot lui 8 fl. 40 cr. pentru vopsirea unei cruci din “uliţa Timişorii”.72 Tot Ştefan Berceanu reuşeşte să atragă la Unire şi să înfiinţeze încă 14 parohii greco-catolice precum Budinţ (1837), Reşiţa73(1837), Zorlenţul Mare (1839), Zgribeşti Ioan Boroş, Unirea românilor din Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001, p. 89. 71 Arhiva Mitropoliei Banatului, fond Lugoj, Nr. 54/1853. 72 Arhiva Mitropoliei Banatului, fond Lugoj, „Raţiunile Bisericei catedrale pe 1858/1859.” 73 Arhiva Mitropoliei Banatului, fond Lugoj, Nr. 92/1847; Şi după înfiinţare, protopopul Ştefan Berceanu se îngrijeşte de bisericile sale nou înfiinţate şi 70 217 (1839), Igriş (1839), Ilidia (1839), Dezeşti, Fârliug. Toate aceste noi parohii au fost vizitate de episcopul Vasile Erdelyi de la Oradea în 1844 sub jurisdicţia căruia se afla Banatul până la înfiinţarea episcopiei din Lugoj. În Banatul acestui răstimp se continuă trecerile la Unire înfiinţându-se multe parohii greco-catolice şi după vizita canonică a episcopului Edely din 1844. Să vedem câteva aşa cum ne spune un mare unit. La 1845 s-au unit o parte a locuitorilor din Secaş şi Jebel,74 iar în 1846 s-a înfiinţat la Sânicolaul Mare, din 1847 la Coştei, Silha, Cârnecea, Folea şi Bogşa. Aşa că până la revoluţia de la 1848 numărul parohiilor s-a urcat la un număr de 22. În perioada neoabsolutistă s-au mai înfiinţat parohii la Lăţunaş (1851), la Ticvaniul Mare (1852), Surducul Mare (1852), Părul (1852), apoi la 1853, Vermeş şi Hisiaş, la 1855, Scăiuş, Isgar şi Igriş, la 1856, Balinţ, Dobreşti, Nevricea, Valea Lungă şi Comloşul bănăţean, la anul 1857, Vărădia, Comorişte şi Beba veche. La anul 1858, Fârliug, Gherman şi Clopodia, la 1859. 75 Adevărul este că una din cauzele esenţiale ale nenumăratelor treceri la Unire şi formarea de parohii gr. cat.a fost dominaţia ierarhiei sârbe sub jurisdicţia căreia erau preoţii ortodocşi români, ierarhie care s-a purtat lamentabil comunică episcopului Vasile Erdelyi de la Oradea,în scrisoarea sa din 2 Noiembrie 1847, recomandarea sa ca pictorul Ioan Cováry să înfrumuseţeze biserica din Reşiţa. 74 Data înfiinţării parohiei din Jebel la 1845 o avem confirmată dintr-un raport al preotului George Bercean – fiul protopopului Ştefan Bercean din Lugoj – din data de 15/3 Ianuarie 1859 când acesta îl acuză pe preotul ortodox că nu îi dă din protocoale, în special pe cei trecuţi la Unire, cf. Arhiva Mitropooliei Banatului, fondul Lugoj, Nr. 34-1859. 75 Dr. N. Brinzeu, art. cit., p. 38; Autorul mai menţionează întemeierea următoarelor parohii greco catolice, în Banat: în 1863 ia fiinţă parohia Icloda, la 1864 Racoviţa, la Visag, Ghilad, Petroman, Parţa, Ramna, Marcovăţ (Serbia), Oraviţa, Jitin, Mârcina. La 1870 apare parohia Suşanoviţa, la 1881 se înfiinţează Ticvaniul mic, la 1888, Crivobara şi Târnova, la 1885 Iancahid, Belotinţ, la 1898: Ohaba Forgaci, la 1901, Dragşina. 218 atât cu preoţii români cât şi cu simpli credincioşi. Incontestabil că ei au şi fost aceeia care i-au apărat pe români de prozelitismul catolic dar exagerările unora au dus la defecţiuni semnificative. Sunt nenumărate plângeri ale cnezilor şi preoţilor pe parcursul a mai multor secole, pe care le-am amintit deja. „Românii bănăţeni neuniţi, care erau supuşi ierarhiei sârbeşti erau tare asupriţi şi au trebuit să lupte mult, până ce s-au putut despărţi de ei” iar „...în anul 1848 cei mai mulţi dintre românii bănăţeni au dat mâna cu maghiarii, împotriva sârbilor”.76 Întemeierea Episcopiei greco-catolice şi primul ei episcop Dr. Alexandru Dubra La 15 Februarie 1794 se naşte cel ce va să fie primul episcop greco-catolic al Banatului, Alexandru Dobra (18531870), iar provincia greco-catolică s-a întemeiat prin bula Ecclesiam Christi din 26 Noiembrie 1853, dieceza grecocatolică a Lugojului prin bula Apostolicum Ministerium. Alexandru Dobra a fost numit episcop al diecezei Lugojului prin diploma imperială din 17 Martie 1854 şi prin numirea ministerului de culte din 27 Martie 1854, iar papa îl confirmă prin bula Apostolatus Officium din 17 Noiembrie 1854.77 Imediat după înfiinţare, eparhia Lugojului a primit 21 de parohii de la eparhia din Oradea, 91 de parohii de la arhidieceza din Blaj cuprinse în vicariatul Haţegului, dar 76 Prot. Dr. George Popovici, op. cit., p. 372, 364; Dr. Iacob Radu, Fragmente din luptele şi suferinţele Bisericii române, II, în Cultura Creştină (Blaj), 1911, I, Nr.8, 15/28 Aprilie, p. 247. 77 Pe plan local acest eveniment este consemnat în documente de arhivă: Locotenența c. r. sârbo-banatică notifică cu data de 3 Aprilie 1854 că s-a denumit de episcop al Gherlei, Ioan Alexi iar la Lugoj, Dr. Alexandru Dobra, iar în 30 Aprilie 1854 episcopul Dr. Alexandru Dobra a fost invitat să se prezinte pe 1 Iunie 1854 la Ministerul Cultelor şi intrucţiune publică pentru depunerea jurământului de fidelitate. Cf Arhiva Mitropoliei Banatulkui, fond Lugoj, Nr. 500/ 18 Aprilie 1854; Ibidem, Nr. 911/ 1854. 219 numărul parohiilor unite a crescut, din diverse motive în această perioadă. Dacă la întemeiere noua episcopie avea un număr de 113 parohii cu 51. 788 suflete, la scurt timp, primul şematism al episcopiei din anul 1858 indică un număr de 71.799 suflete aflate în cele 32 de parohii bănăţene şi 92 transilvănene ceea ce a dus la o reorganizare a protopopiatelor. Consacrarea episcopului Alexandru Dobra a avut loc în 28 Octombrie 1855 la Blaj.78 Primind în episcopia Lugojului şi Vicariatul Haţegului unde conducător era cunoscutul paşoptist Ştefan Moldovan, din primii ani de păstorire episcopul Alexandru Dobra va avea şansa de a cunoaşte bogăţia inegalabilă a acestui ţinut, leagăn al formării poporului român,cu nenumărate vestigii romane la care se vor adăuga propriile eforturi ale lui Ştefan Moldovan, şcolile poporale confesionale, preparandia de la Haţeg.79 Fără a intra în amănunte trebuie precizat că constatarea autorităţilor a fost falsificarea conscripţiei locuitorilor şi raportarea unui număr mai mare de credincioşi decât cel real 78 Arhiva Mitropoliei Banatului, fond Lugoj, Nr. 59/1855. Arhiva Mitropoliei Banatului, fond Lugoj, Nr. 48, 3 Octombrie/ 1855; Ibidem, Nr. 74/1855, 12 Decembrie; Ibidem, Nr. 81/1855 10 Ianuarie; Ibidem, Nr. 82/1855; Ibidem, Nr. 86/1856, 30 Martie; Ibidem, Nr.95/1856, 11 Martie. Nu am notat cu această ocazie decât câteva documente, restul folosinu-le în studiile anterioare pe care nu le mai amntim încă odată. Cu această problemă s-a mai ocupat Elena Camelia Vulea, Biserica grecocatolică din Vicariatul Haţegului (1850-1918), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009,369 p.Elena Camelia Vulea, Şoala românească în Vicariatul greco-catolic al Haţegului. A doua jumătate a secolului al XIXlea-începutul secolului XX, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009. Două capitole despre Biserică şi Şcoală din acelaşi ţinut apărute la aceeaşi editură, în aceelaşi an, oare nu încăpeau în acelaşi volum? Deocamdată o singură observaţie: Ştefan Moldovan nu s-a retras din profesoratul blăjean în 1833 (Elena Camelia Vulea, op. cit., p. 29!!!). Corina Teodor, Coridoare istoriografice. O incursiune în universul scrisului ecleziastic românesc din Transilvania anilor 1850-1920, Presa Universitară Clujeană, 2003, p. 88, 126, 131, 132, 133, 459. 79 220 consemnându-se pe seama comisarilor – trimişi în sate să reglementeze trecerile la unire - promisiuniule nerealizabile făcute celor care trec la unire. Indiferent de falsitatea unor acte sau nu, s-au ivit unele situaţii delicate pe care episcopul Dobra a trebuit să le rezolve cu curaj şi demnitate. Astfel după terminarea revoluţiei de la 1848-1849 un comitet pentru ajutorarea văduvelor şi orfanilor rămaşi după românii şi sârbii din Banat căzuţi în luptele din anii 1848-1849, cu data de 23 Mai 1856 solicită ajutor. Promt, episcopul Dobra satisface imediat dolenţele acestora.80 Relativ cu întârziere, la 21 Septembrie 1856 a avut loc instalarea episcopului Dr. Alexandru Dobra cu un fast deosebit în prezenţa Cardinalului Michel Viale-Prela, Arhiepiscop de Bologna, Mitropolitului Alexandru Sterca Şuluţiu, Episcopul Dr. Ludovic Hainald, Episcopul Vasile Erdélyi de Oradea, a canonicilor Timotei Cipariu şi Constantin Papfalvi, Ioan Vancea, Mihail Nagy, vicarul Haţegului Ştefan Moldovan, protopopul Lugoşului şi a guvernatorului81conte Coronini de Kronberg în calitate de comisar împărătesc la instalare, Ladislau Nopcea şi mult popor, acţiune despre care ne relatează în amănunţime Gazeta Transilvaniei.82 Episcopul Dr. Alexandru Dobra a poposit şi în Timişoara (unde s-a întâlnit cu căpitanul Cermena şi negustorul Ioan Juga şi guvernatorul) în casa parohiei din cartierul Fabric unde va şi locui un timp, iar după câteva zile plecă la Lugoj unde va locui în casa închiriată de Mihail 80 Arhiva Mitropoliei Banatului, fond Lugoj, Nr. 115 din 26 Mai 1856. Nicolae Bocşan, Camelia Vulea, La începuturile Episcopiei Lugojului. Studii şi documente,Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003, p. 60 82 Banat. Instalarea primului episcop gr. c. al Lugojului, în Gazeta Transilvaniei (Braşov), 1856, XIX, Nr. 76, 27 Septembrie, p. 281-283; Ibidem, Nr. 77, 30 Septembrie, p. 297-298; Ibidem, Nr. 78, 4 Octombrie, p. 301; Ibidem, Nr. 80, 11 Octombrie, p. 309; Ibidem, Nr. 81, 14 Octombrie, p. 313; Ibidem, Nr. 82, 18 Octombrie, p.317 (Semnează Un fiu al N[aţiunii] R[omâne]; [Andrei]Liviu [Pop], Nr. 82, 18 Octombrie, p.317 81 221 Nagy, însoţit fiind până la Lugoj de protopopul Avram Maxin. Deşi, în prealabil, avocatul Aloisiu Vlad din Lugoj propune în 8 Noiembrie 1855 a se cumpăra casa Ioanovici drept reşedinţă episcopească.83 Biserica a fost neîncăpătoare şi slujba s-a terminat pe la ora 2:00 PM. Prânzul “modest”a avut loc în casa comitatului de la ora 3:00 până la 7:00 unde s-a servit „în curte un bou fript şi s-au emis (consumat) două butii mari de vin” iar toate cuvântările au fost rostite în limba română cu excepţia a două în limba latină. De la 9:00 a început balul care a fost onorat şi de prezenţa Mitropolitului Alexandru Sterca Şuluţiu şi a episcopilor care îl însoţeau, de la ora 10:00 a onorat balul şi guvernatorul Coronini dar nu au lipsit de la bal nici canonicii Timotei Cipariu, Constantin Papfalvi, Theodort Aron şi Ioan Vancea. Apoi episcopul Dr. Alexandru Dobra îşi organizează eparhia şi viaţa bisericească a uniţilor din Banat înfiinţând capitlul bisericii catedrale format din 6 (şase) canonici cu rostul de a-l ajuta în conducerea diferitelor activităţi ale eparhiei. Episcopul a numit preposit pe Theodor Aron iar împăratul pe restul de cinci canonici instalaţi la 12 Aprilie 1857 în persoana lui Ştefan Moldovan canonic lector, Mihail Nagy canonic custode, Andrei Liviu Pop canonic şcolar, Vasile Moldovan canonic cancelar şi pe Matei Kiss canonic prebendad fiecăruia atribuindu-se funcţii speciale din aparatul administrativ. La scurt timp au loc noi prefaceri pentru faptul că prepositul Theodor Aron moare în 25 Martie/ 6 Aprilie 1859 la fel moare şi canonicul Vasile Moldovan în 6 Mai 1857 iar episcopul Alexandru Dobra propune împăratului şi papei pe Ştefan Moldovan. Toate numirile şi oamenii pe care i-a adus Dobra la Lugoj, au avut un rol însemnat în viaţa culturală şi spirituală a neamului românesc fiind, se pare un foarte bun psiholog, destonic cunoscător de oameni . 83 Arhiva Mitropoliei Banatului, fond Lugoj, Nr. 54/1855, 11 Noiembrie. 222 Putem menţiona pe prepositul Teodor Aron, om de cultură venit de la mai multe funcţii onorante ca cea de profesor la Beiuş, censor şi revizor al cărţilor româneşti (pentru gr. cat), la tipografia Universităţii din Buda continuând opera lui Petru Maior (Scurt apendice la istoria lui Maior),84 fiind înmormântat în acelaşi loc cu Ştefan Moldovan la cimitirul din Lugoj, canonicul Mihail Nagy85 şi el fost profesor la Beiuş, a scris două volume de predici şi a tradus o operetă cu titlul” Javotte”, alt canonic, traducător de piese teatrale a fost Ştefan Perian cu „Prizonierul”, canonicul Andrei Liviu Pop, a publicat un volum de traduceri din limba latină, Corneliu Nepote, Lugoj, 1863 şi o alta în limba germană, Gavril Pop, un istoric şi geograf redutabil ajuns chiar membru corespodent al Academiei, publicist de forţă care a apărat continuitatea poporului românesc pe aceste meleaguri, dar cel mai prolific a fost prepositul Ştefan Moldovan care după o activitate bisericească de excepţie, a copiat o serie de documente istorice de la moşia contelui Iosif Kemény (păstrate în trei exemplare, la Bucureşti şi Cluj) a publicat multe lucrări prin Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Gazeta Transilvaniei, Transilvania, dar a lăsat multe manuscrise care unele s-au păstrat, altele s-au pierdut şi asupra activităţii căruia – liniştit - se poate scrie o carte dacă nu mai multe. Lor le-au urmat alţi clerici destoinici care au făcut cinste Bisericii lor din pragul secolului XX: Beniamin Pop Densuşanu, Ioan Boroş, Petru Raţiu, Petru Pop, George Trăilă şi alţii. Din corespondenţa lui Ştefan Moldovan cu George Bariţiu care s-a păstrat şi publicat se poate vedea mai bine atmosfera – câteodată mai acidă - de la reşedinţa episcopului Alexanadru Dobra, care însă nu poate să-i întunece contribuţia acestuia la promovarea culturii şi a politicii naţionale. 84 85 Corina Teodor, op. cit.., p. 116-122. Dr. Valeriu Branişte, Coriolan Brediceanu, Lugoj, 1911, p. 13. 223 Pe plan politic ne putem aduce aminte de una din acţiuni, cea din 18, 19 Noiembrie 1860 unde prezidează Conferinţa de la Timişoara convocată de Andrei Mocioni şi desfăşurată în prezenţa generalului Alexander MensdorffPouilly şi de unde Andrei Mocioni îi cere, eventual, să plece la Viena cu cele 12.000 de semnături pentru a cere alipirea Banatului la Marele Principat al Transilvaniei. Împăratul decide însă altceva: în urma raportului comisarului imperial Alexander Mensdorff-Pouilly că Banatul nu se poate administra singur, este anexat Ungariei.86 Episcopul Dr. Alexandru Dobra depune un efort meritoriu la organizarea şi rezolvarea problemelor din nou înfiinţata eparhie a Lugojului. Cele mai arzătoare probleme proveneau din tensiuniule interconfesionale (Arad, Zăbrani, Igriş, Beba Veche, Balinţ, Fizeş, Cigmău, Geoagiu) absenţa clerului, a învăţătorilor pentru şcolile confesionale, sărăcia bisericilor datorate veniturilor mici ale comunelor. Episcopul a încercat să rezolve această problemă a lipsei clerului prin numirea unor preoţi dintre localnici deşi nu întotdeauna candidaţii erau vrednici ca să nu mai vorbim de studii teologice. Unii erau proveniţi din cei recenţi trecuţi la unire dar înzestrarea noilor parohii formate prin trecerile la unire erau sărace. Fireşte că unele parohii aveau congruă (de exemplu Comorişte avea 250 fl. pe an din fondul religionar, sesie parohială pentru preot şi în jur de 100 fl. pentru cantor), altă dată ministerul aproba sume de bani pentru capelă, pentru locuinţa preotului, pentru edificiul şcolar şi pentru locuinţa cantorului. În unele locuri au avut loc dispute de natură economică din cauza separării bunurilor dintre parohia ortodoxă şi cea unită după ce o parte dintre credincioşi au 86 Arhiva Mitropoliei Banatului, fond Lugoj, Nr. 16/11/1860; Nr. 1073/1860. Subiectul este tratat de Pr. Gh. Naghi, Studii de istoria bisericii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2006, p.172 cu bibliografia aferentă. 224 trecut la unire precum la Cenadul Sârbesc, Coşteiul Mic sau Ticvasniul Mare. Pilduitoare ni se pare cazul lui George Berceanu, fiul protopopului Ştefan Berceanu, găsit nevrednic să fie hirotonit de comisia instituită de episcop formată din canonicii Ştefan Moldovan şi Mihail Nagy. Amestecat în furtişaguri şi desfrânări nu s-a dat în lături nici de a-l ameninţa pe episcop cu trecerea la ortodocşi dacă nu va fi hirotonit. Totuşi din respect pentru tatăl lui, protopopul Ştefan Berceanu i se va accepta hirotonirea şi cu timpul va ajunge la Jebel, apoi Cugir. Alte parohii erau preocupate de găsirea unor clopote pentru bisericile lor. Din păcate aceste lucrări ale episcopului Dr. Alexandru Dobra au fost menţionate în lucrarea de căpătâi unde se publică manuscrisul vieţii lui Dobra doar cu comentarii din primii ani ai păstoriirii sale. Activitatea sa bisericească însă a fost complexă în care el a mers- de exemplu - să sfinţească pe soldaţii regimentului din garnizoana locală, unde a fost şi cunoscutul preot romanocatolic şi director pomenit al Gimnasiului, al şcolii de fete şi al şcolii evreieşti, profesorul de religie Martin Billmann, care a avut o fructuoasă legătură cu organele comitatului Caraş.87 Problema şcolară este o altă preocupare constantă a Episcopiei lugojene vizând edificiile şcolare, salariile învăţătorilor, burse, lipsa unor învăţători calificaţi. În ajutorul tinerilor şcolari a venit şi episcopul Lugojului care în ajutorul acestora şi a studenţilor săraci, în afara de fundaţiile existente, a lăsat o fundaţie de 50.000 fl. pentru burse.88 Problema economică a nou înfiinţatei episcopii a Lugojului ne-o prezintă, în detaliu, de acum cunoscutul preposit Ştefan Moldovan într-un articol apărut în Gazeta 87 Krassoer Zeitung (Lugoj), 1861, I, Nr. 8, 24 August, p. 4 Biserica română unită. Două sute cinci zeci de ani de istorie, Editura Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1998, p. 134. 88 225 Transilvaniei.89 Din acest material întocmit cu toată “acurateţea” reiese că la nou înfiinţata diecesă, de administrarea fondurilor sale era încredinţată capitlului bisericii catedrale care expunea public „toate înaintările ce se fac în sînul naţiunei române şi al bisericilor ei.”Diecesa Lugojului avea în proprietatea sa, cu un an înaintea morţii întâiului ei episcop, trei fonduri. 1. Fondul „Rudolfian”pentru şcolarii “diligenţi” (buni la învăţătură, n. n.), însă săraci cu un capital asigurat de 6789 fl., fond înfiinţat de către episcopul Alexandru Dobra în 19 Noiembrie 1857. Din cuprinsul datelor contabile se vede contribuţia permanentă a episcopului, de la înfiinţare până la anul 1868( doar în 30 Octombrie 1868 a mai oferit aproape 2000 fl), a capitlului şi sumele provenite din interese. Din acest fond s-au oferit studenţilor 19 burse şi la 6 persoane s-au dat 1100 fl. 2. Fondul viduo-orfanal, pentru vădevele şi orfanii preoţilor cu un capital asigurat de 12.346 fl. 75 cr, fond înfiinţat în 2 Mai 1859, provenite de la episcopia din Oradea. De remarcat că în afară de episcopul de la Oradea, capitlul său şi episcopul Alexandru Dobra împreună cu canonicul Mihail Nagy au contribuit la creşterea lui. 3. Fondul preoţilor deficienţi (bolnavi, n.n.), cu un capital asigurat de 3779 fl. 25 cr. care s-a înfiinţat la 1 Noiembrie 1861. Suma tuturor capitalelor fundaţionali au fost de 22. 915 fl. Interesant ni se pare aserţiunea lui Ştefan Moldovan care l-a caracterizat pe episcopul Alexandru Dobra drept un om blând cu trăsături frumoase care pe deasupra în momentele delicate când Mitropolitul Alexandru Sterca Şuluţiu a fost atacat „de cătreă ministrul cultelor, Leo Thun Ştefan Moldovan, Starea fondurilor diecesei Lugoşane, în Gazeta Transilvaniei (Braşov), 1869, XXXII, Nr. 40, 2 Iunie/21 Mai, p. 2-3; Familia (Pesta), 1869, V, Nr. 22, 1/13 Iunie, p. 262; 89 226 şi de cătră Coongregaţiunea Riturilor din Roma, recercândui-se părerea l-a apărat, demonstrând că acelea nu respiră spirit schismatic”fiind vorba de o investigaţie secretă contra lui Şuluţiu cum aflăm din altă sursă arhivistică şi asupra căror evenimente ne vom opri pe larg,în altă lucrare, iar pe de altă parte tot Ştefan Moldovan îi mărturisea lui George Bariţiu că are de suferit multe persecuţii din partea lui Dobra. Referitor la atitudiunea de apărare a lui Dobra pentru Şuluţiu nu trebuie să ne mire fiindcă au fost colegi de şcoală iar mai apoi în toate momentele importante ale Epiascopului Alexandru Dobra precum instalarea (târzie, de altfel), vizitele mai mai marilor de la Roma sau Viena, la care eforturi nu a lipsit nici „polemistul”90Alexandru Sterca Şuluţiu. Episcopul Dr. Alexandru Dobra al Lugojului a murit la 13 Aprilie 1870.91 Spre surprinderea noastră această trecere în nemurire a fost consemnată doar tangenţial în presa românească a timpului, ceea ce detontă o apreciere discutabilă.92 Descrierea morţii sale şi a înmormântării sale în Corina Teodor, Un spirit polemic: Alexandru Sterca Şuluţiu, în Anuarul Institutului de cercetări socio-umane “Gheorghe Şincai“ Tîrgu Mureş, 1999, II, p. 116-125. 91 Despre viaţa episcopului Alexandru Dobra cea mai bună mărturie ne-a dă prepositul Ştefan Moldovan care a alcătuit biografia lui publicată de Nicolae Bocşan, Camelia Vulea, La începuturile Episcopiei Lugojului. Studii şi documente,Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003, 380 p. 92 Familia (Pesta), 1870, VI, Nr. 14, 5/17 Aprilie , p. 167; “ (Necrolog) Chiar acuma primim ştirea, că părintele episcop gr. c. român din Lugoş dr. Alexandru Dobra a repausat. Fiă-i ţărâna uşoară”!; Federaţiunea (Budapesta), 1870, III, Nr. 33 (365), 17/5 Aprilie, p. 130” (Alesandru Dobra), episeopul diecesei lugoşane, a repausat în 13 a lunei curinte la 2l/il ore dupa miază-zi, în urma betrâneţelor sale adunce. Fiă-I ţerina uşoară !” Şi mai surprinzătoare ni se pare întrebarea ziarului Gazeta Transilvaniei, Alexandru Dobra, în GT (Braşov), 1870, XXXIII, Nr. 29, 27/15 Aprilie, p. 4: episcop gr. catolic din Lugoş, să fi repausat?! după ce i-a publicat în amănunţime instalarea în 1856 (vezi nota 82); Iar presa umoristică aminteşte de moartea lui: P . în Gura Satului (Pesta), 1870, VIII, Nr. 18, 30 Aprilie/12 Mai, p. 70. 90 227 cripta din catedrala unită de la Lugoj93 prin preoţii deservenţi cu „toată pompa recerută ...prepositul capitular [ adică Ştefan Moldovan] a ţinut cuvântarea funebră şi s-au aşezat în cripta atunci clădită în forma crucei la partea dreaptă a intrărei în altar”, apoi a avut loc deschiderea testamentului (despre avere lăsată bisericii şi unor membri de familie) executorii acestuia fiind canonicii Andrei Liviu Pop şi Petru Pop, foştii săi secretari, se află descrise, în detaliu, de către Ştefan Moldovan.94 În ultimii ani ai vieţii a primit câteva recunoaşteri merituorii, decoraţii de la împărat şi din partea Papei. Aşa a depus jurământul de consilier intim al Majestăţii Sale înaintea episcopului de Cenad, Alexandru Bonnaz ca plenipotenţial al împăratului. A mai fost denumit de Papă sfetnic al tronului papal, apoi conte roman.95 Aprecierea de care s-a bucurat se vede şi din aceea că târziu în secolul XX este pomenit şi i se face parastas.96 Nicolae Bocşan, Camelia Vulea, op. cit., p. 117, 256. Ibidem, p. 118. 95 Federaţiunea (Pesta), 1869, II, Nr. 10-195, 22 Ianuarie/3 Februarie, p. 42. 96 I. E. N. [Iosif E. Naghiu], Parastas pentru Alexandru Dobra, în Răsunetul (Lugoj), 1945, XXIV, Nr. 16, 22 Aprilie, p. 1. 93 94 228 Lugojul și „ASTRA” (II) Prof. dr. Dumitru Tomoni După adunarea de la Lugoj1 urmează o perioadă de tatonare, fără, însă a se întreprinde nimic concret în plan organizatoric. Pe deoparte nu se puteau înfiinţa despărţăminte pe teritoriul Banatului, deoarece guvernul maghiar nu aprobase încă noile statute ale Asociaţiunii. O va face doar la 16 august 18972, iar punerea lor în aplicare o va hotărî Adunarea Generală de la Mediaş (27-28 august 1897).3 Potrivit noilor statute, prin renunţarea la cuvântul “transilvan”, Asociaţiunea va purta numele de “Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român”. Odată cu schimbarea titulaturii, nici forma abreviată de “Astra” – folosită în mod neoficial din 1895 – nu se mai putea întrebuinţa. Ea va apare totuşi în publicaţii, la rubrica de anunţuri privitoare la activitatea Asociaţiunii şi în corespondenţa confidenţială a despărţămintelor. Nemaifiind doar “transilvană”, Asociaţiunea îşi va putea extinde legal Dumitru Tomoni, Adunările generale ale Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român „Astra“ în Banat (1896– 1948), Timişoara, Edit. Eurostampa, 2004, p.35-54; Idem, Societate, cultură, și politică.”Astra” în Banat(1896-1948), Timișoara, Editura Învierea, 2009, p. 41-51; 2 Direcţie Judeţeană Sibiu a Arhivelor Naţionale , Fond Astra, Procese verbale, reg. 68, nr. 470/1897(în continuare D.J.S.A.N...); vezi şi Eugenia Gloderiu, Schimbări survenite în organizarea “Astrei” (1895-1897), Centenar muzeal orădean, Oradea, 1972, p. 372; 3 D.J.S.A.N., Fond Astra, Procese verbale, reg. 68, nr. 611/1897; vezi şi “Transilvania”, Sibiu, Partea oficială, an. XXVIII, nr. IX-X, noiembriedecembrie 1897, p. 109; 1 229 activitatea şi în regiunile vestice ale Transilvaniei: Banat, Crişana şi Maramureş. Pe de altă parte, înfiinţarea despărţămintelor presupunea convingerea intelectualilor bănăţeni că extinderea Asociaţiunii în Banat nu putea stânjeni activitatea asociaţiilor culturale ce activau în Banat. Reţinerea unor intelectuali bănăţeni era nejustificată, deoarece promovarea culturii române se putea realiza doar prin eforturile conjugale ale tuturor societăţilor culturale româneşti. Nici nu putea fi afectată activitatea unor societăţi de tradiţie, cu o structură organizatorică temeinică şi cu rezultate binecunoscute. Astfel, în momentul constituirii primelor despărţăminte bănăţene ale Asociaţiunii, Reuniunea învăţătorilor români greco-ortodocşi de la şcolile confesionale din dieceza Caransebeşului avea 430 de membri – 13 onorari, 58 fondatori, 67 ajutători şi 291 ordinari – ce activau în cele 12 despărţăminte – Biserica Albă, Bocşa, Bozovici, Buziaş, Caransebeş, Ciacova, Făget, Lugoj, Mehadia, Oraviţa, Panciova şi Vârşeţ.4 Pe lângă învăţători şi preoţi, ce constituiau majoritatea membrilor, activau în despărţămintele reuniunii şi avocaţi, notari, directori de instituţii bancare, comercianţi, meşteşugari, ţărani etc. Unii dintre preşedinţii despărţămintelor reuniunii vor deveni directori ai despărţămintelor Asociaţiunii, realizând astfel o strânsă colaborare între cele două asociaţii culturale. La fel vor sta lucrurile şi în cazul altor societăţi culturale bănăţene cu activitate binecunoscută. Potrivit noului “Regulament al afacerilor interne pentru despărţămintele Asociaţiunii”5 se putea organiza un despărţământ doar în ţinutul în care existau cel puţin 5 membri fondatori, pe viaţă sau ordinari sau, dacă acest lucru era cerut Iosif Velceanu, Almanahul învăţătorului român, an. I, 1898/1899, Caransebeş, 1898, p. 101-103; 5 “Transilvania”. Partea oficială, an. XXVIII, nr. 7, august-septembrie 1897, p. 292-301; 4 230 Comitetului Central de mai mulţi locuitori dintr-o zonă şi susţinut de cel puţin 5 membri ai Asociaţiunii. Organizarea se făcea sub conducerea unui delegat al Comitetului Central într-o adunare constituantă, la care se invitau membrii Asociaţiunii şi alte persoane interesate. Adunarea alegea conducerea despărţământului (comitetul cercual) formată din director (preşedinte) şi din patru membri aleşi.6 Pentru că atât Lugojul, cât şi alte localităţi importante din Banat şi din regiunile vestice ale Transilvaniei îndeplineau aceste condiţii, Adunarea Generală de la Mediaş din 15/2716/28 august 1897, a hotărât constituirea cât mai rapidă de noi despărţăminte.7 S-a constituit atunci, o comisie formată din Partenie Cosma, Iosif Sterca Şuluţiu şi Cornel Diaconovici, cu menirea de a prezenta un proiect în acest sens.8 În şedinţa Comitetului Central din 28 octombrie 1897, Partenie Cosma propunea înfiinţarea despărţămintelor Lugoj şi Beiuş.9 I s-a încredinţat această misiune celui mai cunoscut om politic lugojean, Coriolan Brediceanu, cu rugămintea de a constitui imediat despărţământul Lugoj cu centrul în Lugoj şi de a lua legătura cu intelectualii din Banat, pentru a vedea localităţile unde s-ar putea înfiinţa noi despărţăminte, precum şi persoanele cărora li s-ar putea încredinţa această acţiune.10 Acceptând cu satisfacţie misiunea încredinţată de Comitetul Central al Asociaţiunii, Coriolan Brediceanu, după ce informează Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fond Astra., desp. Lugoj, dosar 1/1897-1912, f. 9-10(în continuare D.J.T.A.N...); 7 “Transilvania”. Partea oficială, an. XXVIII, nr. 7, august-septembrie 1897, p. 206; 8 Ibidem, p. 222; 9 D.J.S.A.N., Fond Astra, Procese verbale, nr. 600/1897, f. 104; vezi şi “Transilvania”, Partea oficială, an. XXVIII, nr. 7, august-septembrie 1897, p. 228; 10 D.J.S.A.N., Fond Astra, Procese verbale, nr. 599/1897, f. 103; vezi şi “Transilvania”, Partea oficială, an. XXVIII, nr. 7, august-septembrie 1897, p. 227; 6 231 conducerea centrală despre convocarea adunării de constituire a despărţământului Lugoj, în data de 29 iunie/11 iulie 1898, recomandă totodată înfiinţarea de despărţăminte şi în Caransebeş, Oraviţa, Bocşa, Timişoara, Panciova şi Sânnicolau Mare.11 În acest sens, Coriolan Brediceanu propune delegarea unor intelectuali cunoscuţi în Banat: protopopul Andrei Ghidiu la Caransebeş, avocatul Ilie Trăilă la Oraviţa, avocatul Ioan Budinţianu la Bocşa, protopopul Traian Putici în Timişoara şi avocaţii Alexandru Bireescu şi Nestor Oprean în Panciova şi respectiv Sânnicolau Mare. Primul despărţământ înfiinţat de Asociaţiune pe teritoriul Banatului a fost cel de la Lugoj12. În urma mandatului încredinţat de Comitetul Central al Asociaţiunii în şedinţa din 28 octombrie 1897 st.n.13, Coriolan Brediceanu a convocat în ziua de 29/11 iulie 1898 adunarea de constituire a despărţământului. Convocarea, tipărită sub forma unei foi volante, informa atât membrii Asociaţiunii, cât şi pe intelectualii din cercurile administrative Lugoj, Balinţ, Făget, Timiş şi Mureş, despre intenţia Asociaţiunii de a înfiinţa în Lugoj un despărţămâmnt pentru a da „ocaziune tuturor fiilor de români din aceste părţi [de] a sprijini şi promova scopul frumos al Asociaţiunii, care este înaintarea D.J.S.A.N., Fond Astra, dosar 329/1898, f. 1; vezi şi “Transilvania”, Partea oficială, an. XXIX, nr. 9-10, noiembrie-decembrie 1898, p. 72; 12 Luminiţa Wallner-Bărbulescu, Aspecte ale vieţii culturale româneşti în oraşul Lugoj în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea, Studii şi comunicări de etnografie-istorie, III, Caransebeş, 1979, p. 382-383; Elena Borugă, Activitatea despărţământului Lugoj al „Astrei” (1898-1918), Banatica, nr. 10, Reşiţa, 1990, p. 321-331, vezi şi: Cornel Petroman, Extinderea activităţii Asociaţiei „Astra” în Banat şi constituirea primului despărţământ bănăţean (Lugoj), Astra română. Revista românilor de pretutindeni, nr. jubiliar, Timişoara, Edit. Presa Universitară, 2001, p. 56-72; 13 D.J.S.A.N., Fond Astra, Procese verbale ale Comitetului Central al Astrei, 1897, f. 103; 11 232 poporului român, prosperarea literaturii atât spirituale, cât şi economice a românilor din ţara noastră”14. Adunarea s-a ţinut în sala Reuniunii române de lectură din Lugoj, la 29 iunie/11 iulie 1898 – sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel – sub conducerea delegatului Asociaţiunii, Coriolan Brediceanu. Earu prezenţi episcopul greco-catolic Demetriu Radu protopopul Lugojului, George Popovic, prepozitul Ştefan Moldovan, canonicii Ioan Boroş şi Beniamin Densuşianu, protonotariul comitatului CaraşSeverin, Pahomie Avramescu, medicul Iacob Maior, avocatul Nicolae Proşteanu, preoţi, învăţători, meseriaşi şi economi din Lugoj şi din localităţile învecinate15. Telegrame de felicitare au trimis studenţii din Comloşu Mare, redacţia ziarului „Tribuna” din Sibiu, Alexandru Lupu din Viena, Petru Călţun din Orşova16 şi „inteligenţa din Oraviţa”17. „Calm, cu o seriozitate ce-ţi impune respectul cuvenit, dar totodată cu o blândeţe amicabilă, ce te atrage, delegatul Asociaţiunei, dl. Coriolan Brediceanu îşi începe discursul de deschidere”, consemna „Foaia diecezană” din 19 iulie 1898 st.v. Mulţumind atât Comitetului Central pentru încrederea acordată, cât şi participanţilor la adunare, avocatul lugojean face istoricul Asociaţiunii, oprindu-se asupra celor mai importante realizări – Şcoala civilă de fete din Sibiu, acordarea de burse şi premii copiilor dotaţi, dar proveniţi din familii sărace, realizarea Enciclopediei Române etc. – şi elogiază personalitatea primului preşedinte, Andrei Şaguna. Dacă în urmă cu doi ani, cu ocazia primei adunări ţinute de Asociaţiune în afara Ardealului istoric, la Lugoj, „Banatul s-a pus în haine de sărbătoare” şi „miile de români cu steaguri şi coruri naţionale au alergat să întâmpine Asociaţiunea”, 14 Ibidem, doc. 329/1898, f. 5; „Controla”, Timişoara , an. IV, nr. 50 din 17 iulie 1898 st.n.; 16 „Foaia diecezană”, Caransebeş, an. XIII, nr. 29 din 19 iulie 1898 st.v.; 17 D.J.S.A.N., Fond Astra, doc. 369/1898, f. 4; 15 233 dovedind că aici „e pământ bun pentru cultura naţională”, acum, considera vorbitorul, a sosit momentul să se treacă la fapte şi să se constituie primul despărţământ al Asociaţiunii în Banat18. „Chemarea despărţământului” era, în primul rând, „a intra în mai de aproape atingere cu poporul şi a răspândi la acesta învăţătura” prin înfiinţarea de biblioteci poporale în fiecare sat, înfiinţarea de şcoli agricole sau organizarea de cursuri pentru locuitorii satelor şi susţinerea de disertaţii despre agricultură, economie, industrie şi comerţ. Pe lângă lugojenii înscrişi deja în Asociaţiune, cu ocazia adunării de constituire a despărţământului Lugoj, s-au mai înscris 17 membri ordinari – Mihai Brediceanu, învăţătorul George Joandrea, preoţii Liviu Iancu din Visag, Vichentie Micu din Spata, Vasile Vodă din Boldur, Isaia Popovici din Silha, studentul în medicină Ioan Cimponeriu din Lugoj, Alexandru Maniu, proprietar în Lugoj, Traian Iovănescu, măcelar în Lugoj, Constantin Giura, comerciant în Lugoj, Atanasie Matei, econom în Lugoj etc. – şi mai mulţi membri ajutători19. La propunerea lui Isidor Pop, notarul adunării, aceasta alege primul comitet de conducere al despărţământului Lugoj, format din Coriolan Brediceanu, director şi 4 membri: George Popovici, protopop ortodox în Lugoj, Sebastian Olariu, protopop ortodox în Făget, Iacob Maior, medic şi Ioan Boroş, canonic20. Un moment emoţionant a fost acela în care a luat cuvântul octogenarul Ştefan Moldovan, membru de onoare al Asociaţiunii, ales de către adunarea de constituire din 1861, care, în ciuda vârstei, manifesta acelaşi entuziasm şi încredere în menirea asociaţiei din Sibiu. În cinstea participanţilor la adunare s-a organizat în grădina „Concordia” un concert al „Foaia diecezană”, an. XIII, nr. 37 din 13 septembrie 1898 st.v.; D.J.S.A.N., Fond Astra, doc. 369/1898, f. 6; 20 Ibidem, f. 5; vezi şi „Transilvania”, an XXIX, nr. 9-10, noiembriedecembrie 1898, Partea oficială, p. 118; 18 19 234 corurilor mixte din Lugoj, sub conducerea lui Ioan Vidu. „Toate piesele programului s-au executat şi de astă dată cu obişnuita preciziune şi căldură, însă <Lugojana> şi <Ştefan şi Dunărea> de I. Vidu au entuziasmat şi de astă dată miile de oaspeţi adunaţi”, consemna gazeta timişoreană „Controla”21. Evenimentul constituirii despărţământului lugojean s-a bucurat şi de atenţia presei, fiind prezenţi la Lugoj corespondenţi de la „Foaia diecezană”, „Controla” şi „Tribuna”. Manifestarea culturală de la Lugoj este consemnată şi de către gazetele timişorene „Délmagyarországi Kőzlőny”22 şi „Temesvárer Zeitung”23, care îşi informau cititorii despre constituirea primului despărţământ al Asociaţiunii în Banat. Consoderând că începutul s-a făcut la Lugoj, gazeta „Controla” îşi îndemna cititorii din Banat: „Înainte dară cu însufleţire, cu concordie şi cu credinţă în celelalte centre ale Banatului, pentru că numai roadele culturii naţionale sunt bune şi nepieritoare”24. În ciuda entuziasmului dovedit de cei prezenţi la adunarea de constituire, activitatea propriu-zisă a despărţământului a început mult mai târziu şi fără prea mult zel. Abia în şedinţa din 11 februarie 1899 st.n. s-a constituit Comitetul cercual prin stabilirea responsabilităţilor – vicepreşedinte Iacob Maior, casier Vasile Jurca şi controlor Ioan Iorga – fără, însă, a se propune derularea unui program concret25. De altfel, la 18 martie 1899, Coriolan Bredieceanu informa Comitetul Central de la Sibiu că nu poate trimite nici un raport de activitate, pentru că despărţământul nu a funcţionat26. La 31 octombrie/12 noiembrie 1899, „Controla”, an. IV, nr. 50 din 17 iulie 1898 st.n.; „Délmagyarországi Kőzlőny”, Timișoara, an XXVII, nr. 157 din 13 iulie 1898 st. n.; 23 „Temesvárer Zeitung”, Timișoara, an. XLVII, nr. 158 din 14 iulie 1898 st.n.; 24 „Controla”, an. IV, nr. 50 din 17 iulie 1898 st.n.; 25 D.J.S.A.N., Fond Astra, doc. 278/1899, f. 4; 26 Ibidem, f. 3; 21 22 235 despărţământul şi-a ţinut adunarea generală în comuna Sacul, fiind prezenţi cu această ocazie mai mulţi intelectuali lugojeni, printre care Coriolan Brediceanu, George Popovici şi Traian Vuia, care va fi şi secretarul adunării. Deşi s-au înscris 40 de noi membri şi s-a hotărât înfiinţarea de biblioteci poporale în toate comunele importante ale despărţământului, nici după această adunare Comitetul cercual nu reuşeşte să-şi înceapă activitatea culturală27. De aceea, în rapoartele de activitate ale Comitetului Central prezentate în anii 1898-1901, despărţământul Lugoj figurează în categoria despărţămintelor nefuncţionale. Mai mult, la 30 ianuarie 1901, Coriolan Brediceanu şi-a dat demisia din funcţia de director al despărţământului, predând toate documentele vicepreşedintelui Iacob Maior28. Nici după demisia lui Brediceanu comitetul cercual nu desfăşoară nici o activitate, astfel că Brediceanu revine asupra deciziei luate la 30 ianuarie 1901 şi convoacă o adunare generală pentru alegerea unui nou comitet de conducere. Adunarea s-a ţinut în Lugoj, în ziua de 6 aprilie 1902 st.n. În noul comitet de conducere a despărţământului este ales şi Valeriu Branişte, alături de George Popovici, Iacob Maior şi Ioan Boroş, ce au făcut parte şi din vechiul comitet. Coriolan Brediceanu a fost reales director al despărţământului pentru o nouă perioadă de trei ani29. În aceeaşi zi, comitetul s-a întrunit într-o primă şedinţă pentru a se constitui, fiind ales vicepreşedinte şi controlor Iacob Maior şi secretar Valeriu Branişte, care îndeplinea şi atribuţii de casier al Ibidem, dosar 964/1899, f. 1-3; vezi şi „Foaia diecezană”, an. XVI, nr. 45 din 7 noiembrie 1899 st. v.; 28 D.J.S.A.N., Fond Astra, Procese verbale ale Comitetului Central al „Astrei”, 1902, f. 5; 29 Ibidem, f. 36; vezi şi „Drapelul”, an. II, nr. 37 din 26 martie/8 aprilie 1902; „Foaia diecezană”, an. XVII, nr. 13 din 13 martie 1902; 27 236 despărţământului30. Peste o săptămână, la 13 aprilie 1902 st.n., comitetul s-a întrunit într-o nouă şedinţă, pentru a hotărî editarea unor broşuri care să popularizeze creaţiile scriitorilor bănăţeni, aşa cum hotărâse adunarea din 6 aprilie. Comitetul a decis editarea a 6 broşuri în câte 1000 de exemplare: „Poezii” şi „Proză” de Victor Vlad Delamarina; „Proză” şi „Traduceri” de I. Popovici-Bănăţanul; „Frunze şi frunzuliţe” de Valeriu Magdu şi „Deprinderi păgubitoare”31. Într-adevăr, în cursul anului 1902, despărţământul lugojean a editat trei borşuri într-un tiraj de 5 500 exemplare, cuprinzând poeziile lui Victor Vlad Delamarina32, sfaturi şi învăţături de Valeriu Branişte şi studiul „Dialectul român bănăţean” de Atanasie M. Marienescu33. Din păcate, în afara acestor publicaţii, despărţământul nu a mai întreprins nimic, chiar dacă la 27 august/9 septembrie a mai ţinut o adunare generală extraordinară pentru a-şi desemna delegaţii pentru Adunarea Generală a Asociaţiunii de la Oraviţa34. Această stare de lucru reiese şi din raportul de activitate prezentat de către conducerea despărţământului la adunarea generală din 12/25 iulie 1903, de la Lugoj. Nu întâmplător, la sfârşitul unui an de activitate veniturile despărţământului erau doar de 58 de coroane, astfel că adunarea generală a fost în imposibilitatea de a vota un buget şi de a stabili un program de activitate35. Aceeaşi situaţie se va întâlni în cursul anului 1904, ceea ce va determina conducerea Asociaţiunii să-l trimită pe primul secretar, Cornel Diaconovici la adunarea generală de la Lugoj, 30 D.J.S.A.N., Fond Astra, Procese verbale ale Comitetului Central al „Astrei”, 1902, f. 36; 31 Ibidem; 32 Victor Vlad Delamarina, Poezii Bănăţeneşci. Întocmite, adunate şi aranjate din însărcinarea despărţământului Lugoj al Asociaţiunii, de dr. Valeriu Branişte, Lugoj, 1902; 33 Atanasie M. Marienescu, Dialectul român bănăţean, Lugoj, 1902; 34 „Drapelul”, Lugoj, an. II, nr. 97 din 24 august/6 septembrie 1902; 35 Idem, an. III, nr. 82 din 15/28 iulie 1903; 237 din 12/25 iunie 1905, pentru reorganizarea despărţământului, aşa cum s-a convenit la Adunarea Asociaţiunii de la Timişoara. Raportul de activitate a despărţământului lugojean, a fost prezentat de către secretarul Valeriu Branişte, care, în absenţa directorului Coriolan Brediceanu, era şi preşedintele adunării generale36. În raport se făcea o analiză a activităţii Comitetului ales în urmă cu trei ani, constatându-se că nu au fost învinse greutăţile începutului şi despărţământul nu s-a putut afirma în viaţa culturală şi socială a zonei. Dintre cauzele inactivităţii despărţământului, cea mai importantă, potrivit raportului, era sistemul centralist al Asociaţiunii care impunea trimiterea la centru a 80% din cotizaţiile plătite de membrii despărţământului37. Fără o susţinere materială, despărţământul nu putea derula un program cultural şi social adecvat. O altă cauză era de ordin local şi se datora numărului mare de asociaţii şi societăţi culturale ce se adresau aceloraşi intelectuali. Pe teritoriul despărţământului activau aproape 30 de reuniuni de cântări, 10 instituţii culturale cu o activitate mai complexă, 7 institute bancare şi de credit şi o societate de consum. În aceste condiţii, numărul membrilor despărţământului şi a celor care puteau susţine iniţiativele culturale şi sociale nu putea fi foarte mare. Totuşi, despărţământul număra doar 35 de membri, şi asta într-o zonă locuită de peste 75 000 de români. Branişte aprecia în raport că despărţământul lugojean trebuia să aibă peste 1000 de membri pentru a ţine pasul cu „marile probleme ce i se impun”, pentru că „fără membri însufleţiţi nu poţi face nimic”38. În acelaşi timp, programul despărţământului nu trebuia să fie unul „birocratic, adică nişte procese verbale trimise centrului şi câte un discurs toast”. Despărţământul 36 Idem, an. IV, nr. 67 din 14/27 iunie 1905; Biblioteca Academiei. Secţia manuscrise, Arhiva Valeriu Branişte, VI, impr. 57; 38 Ibidem; 37 238 trebuia să desfăşoare o activitate culturală şi socială complexă, să descindă în fiecare comună, să înfiinţeze agenturi şi biblioteci poporale „şi să inunde poporul cu lectură bună şi sănătoasă, să vină întru ajutorul acţiunii culturale cu sfatul şi cu fapta”39. În urma discuţiilor pe marginea raportului, susţinute de către Titus Haţieg, Ioan Boroş, Cornel Diaconovici şi Aurel Vălean, adunarea a hotărât ca despărţământul lugojean să se împartă în 2-3 despărţăminte, pentru o mai bună acoperire a celor 120 de comune locuite în procent de 72,7% de români. Potrivit acestei decizii, primul despărţământ trebuia înfiinţat la Făget, dar în scurt timp proiectul a fost abandonat. Adunarea a decis participarea despărţământului la expoziţia de la Sibiu, iar pentru adunarea exponatelor s-a ales un comitet ce cuprindea, în afara membrilor comitetului cercual, câte 1-2 delegaţi din fiecare reuniune sau asociaţie culturală din Lugoj. George Dobrin şi Isidor Pop au fost desemnaţi pentru a reprezenta despărţământul la Adunarea Generală a Asociaţiunii de la Sibiu (1905)40. La sugestia Comitetului Central, îngrijorat de inactivitatea despărţământului, adunarea a ales un nou comitet de conducere format din Coriolan Brediceanu (director), Aurel Văleanu (vicepreşedinte), Valeriu Branişte (secretar), George Popovic şi Ioan Boroş. După această adunare desfăşurată sub semnul încrederii în forţa intelectuală a despărţământului şi după alegerea unui nou comitet de conducere format din personalităţi marcante ale Lugojului, se credea că va începe o nouă etapă în viaţa acestui despărţământ. Din păcate, speratul eveniment nu se va produce, noul comitet de conducere nefiind în stare să întreprindă nici o acţiune culturală sau socială. Mai mult, printr-o adresă trimisă Comitetului Central, la 1 ianuarie 1906 st. n., Coriolan Brediceanu îşi anunţa demisia din funcţia de 39 40 Ibidem; „Drapelul”, an. V, nr. 67 din 14/27 iunie 1905; 239 director al despărţământului „fiindcă am fost silit să abzic”41. În şedinţa din 17 ianuarie 1906, Comitetul Central „ia act cu părere de rău de abzicerea d-lui C. Brediceanu şi constată cu regret că acest despărţământ nici după constituirea înfăptuită cu ocazia trimiterii d-lui prim-secretar ca delegat special, nu a trecut pe terenul unei activităţi”. În aceeaşi şedinţă se hotărăşte delegarea lui Titu Haţieg pentru convocarea unei noi adunări de constituire a despărţământului42. La 24 februarie 1906 st. n., conducerea Asociaţiunii îl informează pe avocatul lugojean despre decizia luată, motivând că a recurs la această soluţie pentru că după „splendida adunare generală” din 1896, lugojenii nu au desfăşurat nici o activitate demnă de a fi remarcată. Nici după venirea specială a lui Cornel Diaconovici la adunarea despărţământului din 1905 şi nici după angajamentul luat de mai mulţi intelectuali locali, cu această ocazie, lucrurile nu s-au schimbat. Dimpotrivă, în urma unor animozităţi, Coriolan Brediceanu şi-a prezentat demisia. De aceea, Comitetul Central primind mandat imperativ de la adunarea generală „de a încerca cu toate mijloacele disponibile reorganizarea despărţămintelor neactive, şi ţinând cont că afară de Sibiu nu avem în toată ţara un centru cu o inteligenţă românească mai mare şi mai bine situată, se crede dator a mai face o încercare pentru reactivarea despărţământului”43. În acest sens, Titu Haţieg este rugat să convoace o nouă adunare cercuală pentru reorganizarea despărţământului, după ce va discuta această problemă cu Coriolan Brediceanu şi Valeriu Branişte. Prin aceeaşi adresă i se solicită avocatului lugojean să comunice Comitetului Central dacă ar fi benefică mutarea sediului despărţământului în altă localitate din apropierea Lugojului sau chiar desfiinţarea despărţământului şi arondarea 41 D.J.S.A.N., Fond Astra, doc. 21/1906, f. 3; Ibidem, Procese verbale ale Comitetului Central al „Astrei”,1906, f. 5; 43 Ibidem, doc. 21/1906, f. 1; 42 240 localităţilor componente la despărţămintele Bocşa sau Timişoara. Nici această încercare făcută de Comitetul Central pentru reactivarea despărţământului lugojean nu va avea mai mulţi sorţi de izbândă, aşa cum rezultă din raportul pe anul 1906: „despărţământul Lugoj, care dispune de cel mai românesc teritoriu şi mai potrivit desfăşurării unei activităţi de propagare culturală e condamnat să prezinte oglinda celei mai triste şi dezonorante situaţiuni. Acest despărţământ după demisia directorului dl. C. Brediceanu, nici la repetatele insistenţe ale Comitetului Central nu s-a constituit”44. Această situaţie se va menţine până la începutul anului 1908, în acest timp taxele de membri fiind încasate de Asociaţiune direct prin mandate poştale. Perioada mare de inactivitate se vede şi din evoluţia membrilor despărţământului. Dacă în momentul constituirii despărţământul avea 63 de membri45, în 1900 numărul acestora scade la 4146, iar în 1907, la 3047. Dincolo de cauzele obiective ale slabei activităţi desfăşurate de către despărţământul Lugoj, identificate şi prezentate de Valeriu Branişte în adunarea generală din 1904, situaţia despărţământului a fost influenţată şi de starea tensionată existentă în cadrul comitetului cercual. Ca şi alte importante oraşe ale Banatului şi Ardealului, nici Lugojul nu a fost ocolit de conflicte, rivalităţi şi orgolii existente în rândul intelectualităţii româneşti. Ele s-au manifestat mai mult sau mai puţin declarat şi în cazul despărţământului lugojean. Ne mărturiseşte acest lucru, fără echivoc, Valeriu Branişte, secretarul despărţământului şi în acelaşi timp unul dintre cei „Analele Asociaţiunii…”, nr. 6, noiembrie-decembrie, 1906, p. 76; „Transilvania”, an. XXIX, nr. 9-10, noiembrie-decembrie 1898, Partea oficială, p. 118; D.J.S.A.N., Fond Astra, doc. 369/1898, f. 6; 46 „Transilvania”, an. XXXI, nr. 10, noiembrie-decembrie 1900, Partea oficială, p. 223; 47 Idem, nr. 2, aprilie-iulie 1908, p. 57; 44 45 241 mai influenţi fruntaşi ai mişcării naţionale din Banat: „Sunt membru şi la Asociaţiune, dar mai rezervat. Am păţit în sânul acestei societăţi, ce n-a păţit încă om în serviciul ei. În anii 1902-1904 am fost secretarul secţiei Lugoj a Asociaţiunii şi mi-am văzut cu zel de lucru. Am făcut conferinţe, începând propaganda antialcoolică, am scos pe riscul meu, dar în favorul Asociaţiunii, broşuri pentru popor… dar Comitetul Central nu numai că nu a luat act de toate acestea, nemenţionând nici măcar ediţiile noastre, ci – nu-mi pot da seama la a cui influenţă – ne-a suspendat activitatea, [a] dizolvat comitetul şi [ne-a] trimis un delegat din centru pe cap (la 1905). Comitetul local s-a constituit din nou şi doarme de atunci dus”48. În faţa acestei situaţii „eu am sta la o parte – mărturiseşte Branişte – având impresia că întregul ascuţiş al acestui ciudat fel de procedare a fost îndreptat contra mea, personal. Nu-mi pot da însă seama cine şi-a făcut mendrele, temându-şi poziţia prin lucrarea mea”. Suspiciunilor secretarului se adăugau animozităţile dintre protopopul ortodox George Popovici şi canonicul unit Ioan Boroş, amândoi membri ai Comitetului cercual. Divergenţele erau de natură confesională şi se manifestau prin confruntarea deschisă dintre cele două bănci: „Lugojana”, ce reprezenta interesele ortodocşilor şi „Poporul”, care susţinea acţiunile greco-catolicilor lugojeni. Nici relaţiile dintre Valeriu Branişte şi George Popovici nu erau dintre cele mai bune. Branişte considera că multe dintre iniţiativele sale culturale sau „izbit de rezistenţa încăpăţânată a protoprezbiterului dr. G. Popovici, care temându-şi <poziţia de putere>, ne-a pus laicilor, care voiam sincer şi devotat să ne servim şcoala şi biserica, cele mai mari piedici în cale”49. Valeriu Branişte, Amintiri din închisoare, Ediţie îngrijită şi note de Alexandru Porţeanu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1972, p. 4448; 49 Ibidem, p. 452; 48 242 Începând cu anul 1905, odată cu trecerea mişcării naţionale române la activismul politic, membri marcanţi ai despărţământului lugojean, în frunte cu C. Brediceanu şi George Popovici se vor angrena în lupta pentru un loc în parlamentul de la Budapesta. În aceste condiţii, ei participă la zeci de întâlniri cu alegători, la adunări electorale şi dispute cu ceilalţi contracandidaţi, neglijând acţiunile culturale inclusiv cele ce trebuiau derulate prin programul cultural al despărţământului Lugoj. Abia în anul 1908 despărţământul îşi va relua activitatea. La 15/29 ianuarie 1908 Coriolan Brediceanu informa Comitetul Central că intenţionează să reactiveze despărţământul, solicitând în acest sens documentele necesare50. Răspunzând acestei solicitări, Comitetul Central al Asociaţiunii îi trimite la 5 februarie 1908 st. n. statutele şi regulamentele Asociaţiunii, cu indicaţia de a convoca o adunare generală de constituire a despărţământului în care să se înscrie noi membri şi să se aleagă comitetul cercual, care apoi să-şi înceapă activitatea prin înfiinţarea de agenturi comunale, deschiderea de biblioteci şi organizarea de prelegeri poporale51. La 8 februarie 1908, Coriolan Brediceanu difuzează o convocare prin care invită pe toţi membrii Asociaţiunii, „precum şi tot românul care voieşte să se facă membru la această Asociaţiune”, să participe la 16 februarie 1908 st. n. în sala Reuniunii române de lectură din Lugoj, la adunarea de constituire a despărţământului lugojean52. Adunarea prezidată de Coriolan Brediceanu a hotărât reorganizarea despărţământului prin alegerea unui nou comitet format din Coriolan Brediceanu (director), Corneliu Gându (secretar), Aurel Ciupe (casier), Ioan Boroş şi George 50 D.J.S.A.N., Fond Astra, doc. 135/1908, f. 2; Ibidem, f. 4; 52 D.J.T.A.N., Fond Astra, Despărţământul Lugoj, dosar 3/1908, 36; vezi şi „Drapelul”, an. VIII, nr. 12 din 26 ianuarie/8 februarie 1908; 51 243 Popovici53. Insolită a fost alegerea lui Corneliu Gându în funcţia de secretar, ocupată până atunci de Valeriu Branişte, cu atât mai mult cu cât Gându nu era membru al asociaţiunii şi nici după această dată nu figurează în niciunul din rapoartele anuale ale membrilor cotizanţi prezentate de către despărţământul Lugoj conducerii de la Sibiu. La prima vedere, absenţa lui Valeriu Branişte din acest comitet de conducere ar putea surprinde, dar ea este motivată de relaţia deloc amiabilă existentă între el şi Brediceanu. Semnificativ în acest sens este şi faptul că Branişte este invitat la această adunare printr-o scrisoare trimisă de Brediceanu. Răspunsul negativ îl dă tot printr-o scrisoare – în care nu se poate abţine de a-şi exprima, încă o dată, nemulţumirea pentru venirea lui Diaconovici în 1905 cu misiunea de a dizolva vechiul comitet cercual şi a alege altul, deşi ei se vedeau şi se întâlneau aproape zilnic, locuind pe aceeaşi stradă, mai mult, fiind chiar vecini54. Cu ocazia adunării s-au înscris noi membri în Asociaţiune: un membru pe viaţă – „Meseriaşii români” –, 20 membri ordinari55 - Ion Vidu, Caius Brediceanu, Aurel Ciupe, Mihai Gaşpar, Nicolae Petrovici, Alexandru Onae, Petru Maier etc. – şi 9 ajutători56. În şedinţa din 12 martie 1908 st. n., Comitetul central „a luat act cu aprobare” de reorganizarea despărţământului Lugoj, îndemnându-l să-şi înceapă cât mai repede activitatea pein organizarea de agenturi, înfiinţarea de biblioteci poporale şi ţinerea de prelegeri pentru popor. În acelaşi timp se pferea să pună la dispoziţia despărţământului broşuri din „Biblioteca poporală” şi 100 de coroane pentru ţinerea prelegerilor D.J.S.A.N., Fond Astra, doc. 237/1908, f. 5; vezi şi „Drapelul”, an. VIII, nr. 15 din 5/8 februarie 1908; 54 D.J.T.A.N., Fond Astra, Despărţământul Lugoj, dosar 3/1908, f. 12; 55 Ibidem, f. 6; 56 Ibidem, f. 7; 53 244 poporale, dacă Comitetul cercual va solicita şi va trimite programul acestora57. Prima şedinţă a comitetului cercual s-a desfăşurat la 5 aprilie 1908 st. n., când la propunerea lui George Dobrin s-a hotărât ţinerea unei adunări generale pentru ca despărţământul să-şi facă simţită prezenţa în viaţa culturală a zonei Lugojului. Data şi locul acestei adunări urmau să fie discutate după ce directorul despărţământului se va consulta cu intelectualii din aria de cuprindere a despărţământului58. În urma discuţiilor avute cu Sebastian Olariu, protopopul Făgetului, acesta convoacă o conferinţă a intelectualilor români din Făget la 10 mai 1908 st. n. pentru a discuta onoranta ofertă. Făgeţenii primesc cu bucurie propunerea făcută de Coriolan Brediceanu şi lansează invitaţia pentru 29 iunie/12 iulie 190859. O comisie specială formată din George Gârda, Axente Gaita şi Octavian Popescu s-a ocupat de organizarea unui bogat program artistic. Corul „Doina” din Făget urma să susţină un concert coral cu piese reprezentative din creaţia compozitorilor Ion Vidu – „Coasa”, „Negruţa”, „Lugojana”, „Pui de lei” – şi Gheorghe Dima – „Hai în horă”. Nu lipseau din program nici declamaţii de poezii în grai bănăţean sau monologuri comice60. Într-adevăr, adunarea s-a desfăşurat la 29 iunie (12 iulie) 1908 de sărbătoarea sfinţilor Petru şi Pavel. „Vremea admirabilă încă înainte de amiază a adus mulţi din jurul Făgetului, iar noi, făgeţenii, în hainele cele mai alese am alergat de cu timpuriu la biserică” consemna unul dintre organizatorii manifestaţiei, poetul dialectal George Gârda61. După oficierea serviciului divin de către protopopul Sebastian Olariu şi preotul din Jupâneşti, Iosif Unipan, fruntaşii locali Ibidem, f. 10; vezi şi D.J.S.A.N., Fond Astra, doc. 237/1908, f. 9; D.J.T.A.N., Fond Astra, Despărţământul Lugoj, dosar 3/1908, f. 23; 59 Ibidem, f. 28; 60 „Drapelul”, an. VIII, nr. 70 din 21 iunie/4 iulie 1908; 61 Idem, nr. 73 din 1/14 iulie 1908; 57 58 245 s-au îndreptat spre gară pentru a întâmpina conducerea despărţământului, în frunte cu directorul Coriolan Brediceanu. Adunarea generală a avut loc la Şcoala confesională română din Făget şi a fost deschisă de Coriolan Brediceanu printr-un discurs ce elogia nobilul scop al „Astrei”, acela de a propaga cultura „în sânul poporului nostru românesc, căruia acum îi sunt deschise porţile înaintării, porţile culturii care înaintaşilor noştri din vremuri mai vechi le erau închise”62. Subliniind importanţa presei şi cărţii în luminarea poporului, Coriolan Brediceanu făcea un apel patetic către preoţi şi învăţători. Considerându-i pe bună dreptate, adevăraţi „apostoli ai neamului”. După deschiderea adunării generale, raportul comitetului a fost prezentat de secretarul despărţământului, Cornel Gându. George gârda a evocat printr-o prelegere personalitatea lui Victor Vlad Delamarina, cunoscut şi apreciat în Banat. O altă prelegere intitulată „Foloasele învăţăturii” a fost prezentată de studentul la medicină Adam Iancu63. În finalul adunării s-au făcut înscrieri de noi membri, printre care şi făgeţenii George Gârda, Dionisie Feneşiu, Adrian Olariu, Vasile Olariu, Titu Pestean, George Popovici, Silviu Rezei, Octavian Popescu şi Fabiu Dobrean. După masă a urmat o serbare câmpenească în pădurea de la „Dealul Popii” care s-a prelungit până a doua zi la ivirea zorilor, într-un cadru feeric, amenajată de Dionisie Feneşiu – „ o adevărată casă uriaşă de verdeaţă, cu cuină, garderobă, oglinzi, mese şi scaune în abundenţă, bină, cofetărie şi altele… seara când s-au aprins lampioanele, cugetai că eşti în rai”64. Nu putea lipsi de la această serbare corul „Doina” care, sub bagheta învăţătorului Pavel C. Iacob, a interpretat cântecele „Negruţa”, „Pui de lei”, „Pe-al nostru steag”, „Eroi 62 Ibidem; Ibidem; 64 Ibidem; 63 246 au fost eroi…” etc. după concertul coral a urmat tradiţionalul joc bănăţean, ce s-a prelungit până ce zorile s-au ivit de după culmile dealurilor îndepărtate, zori ce trebuia să anunţe „deşteptarea acestui ţinut care rar a fost împărtăşit de o bucurie aşa de mare”65. După adunarea generală conducerea despărţământului a lansat un apel către preoţi şi învăţători cu îndemnul de a ţine prelegeri poporale şi a deschis la Lugoj un curs de alfabetizare pentru adulţi66. Din păcate, încercarea conducerii despărţământului de a pătrunde în lumea satelor şi a derula un program cultural asemenea despărţămintelor fruntaşe ale Asociaţiunii, a fost oprită de moartea neaşteptată a lui Coriolan Brediceanu. Pentru a depăşi această situaţie, Comitetul central a hotărât în şedinţa din 13 mai 1909 st. n., să-i încredinţeze lui George Popovici conducerea provizorie a despărţământului, cu rugămintea de a convoca în cel mai scurt timp posibil adunarea generală67. Adunarea s-a ţinut în comuna Sacul, la 8 august 1909 st. n. Pentru locuitorii acestei localităţi adunarea a fost o sărbătoare, fiind prezenţi numeroşi intelectuali din Lugoj, Caransebeş şi comunele învecinate: George Popovici, Valeriu Branişte, Aurel Ciupe, Ion Vidu, Dominic Raţiu, preotul Nicolae Groza din Găvojdia, Romul Jurchescu din Peştere, D. Lupea din Jena etc.68. Manifestarea a început cu oficierea serviciului religios de către protopopul George Popovici, asistat de preoţii Nicolae Groza, Romul Jurchescu, Dimitrie 65 Ibidem; vezi şi Dumitru Tomoni, „Astra Bănăţeană”. Participări făgeţene, „Caiet literar-artistic”, nr. 6, Lugoj, Edit. Dacia Europa Nova, 1997, p. 212-222; 66 D.J.S.A.N., Fond Astra, Procese verbale ale Comitetului Central al „Astrei”,1909, f. 3; 67 Ibidem, f. 29; 68 „Astra” la Sacul în „Drapelul”, an. IX, nr. 80 din 28 iulie/10 august 1909; vezi şi Adunarea Asociaţiunii la Sacul în „Foaia diecezană”, an. XXVI, nr. 31 din 2 august 1909 st. v.; 247 Soceneanţu şi D. Lupea, răspunsurile liturgice fiind date de corul Bisericii Ortodoxe din Lugoj, dirijat de Ion Vidu. La sfârşitul serviciului religios s-a celebrat şi un parastas pentru fostul episcop al Caransebeşului, Nicolae Popea, şi pentru fostul director al despărţământului, Coriolan Brediceanu. Adunarea generală a fost deschisă de George Popovici, delegatul Comitetului Central, prin evocarea personalităţii lui Coriolan Brediceanu. Pentru a rezolva problema conducerii despărţământului, adunarea l-a ales pe George Popovici director, cu mandat de 2 ani, iar pe Valeriu Branişte, membru în comitetul cercual. După prezentarea raportului comitetului şi al casierului şi înscrierea de noi membri, au urmat disertaţiile susţinute de Dominic Raţiu – „Calea către bunăstare” –, Ion Vidu – „Dezvoltarea muzicii la români” – şi Valeriu Branişte” – „Condiţiile de progres la poporul român”69. Decis să vitalizeze activitatea despărţământului, noul director a convocat la 5/22 decembrie 1909 o şedinţă de constituire a noului comitet cercual. În această şedinţă, Caius Brediceanu a fost ales sub-director, Dominic Raţiu, casier, Aurel Ciupe, controlor, iar Cornel Gându, secretar70. Cu această ocazie se hotărăşte începerea unei ofensive culturale a despărţământului prin înfiinţarea a trei agenturi în Lugoj, Făget şi Sacul, sub conducerea lui Dimitrie Florescu, Sebastian Olariu şi respectiv Aurel Spătan, preot în Sacul şi a cinci biblioteci poporale, solicitând în acest sens mai multe exemplare din publicaţiile Asociaţiunii pentru a le distribui gratuit comunelor interesate să înfiinţeze astfel de biblioteci71. În aceeaşi şedinţă s-a hotărât înfiinţarea de tovărăşii Reiffeisen la sate, susţinerea unui program de conferinţe şi consemnarea tuturor reuniunilor culturale şi a corurilor D.J.T.A.N., Fond Astra, Despărţământul Lugoj, dosar 4/1909, f. 17-19; Ibidem, f. 20; vezi şi „Drapelul”, an. IX, nr. 134 din 10/23 decembrie 1909; 71 D.J.T.A.N., Fond Astra, Despărţământul Lugoj, dosar 4/1909, f. 21; 69 70 248 existente în localităţile arondate despărţământului pentru a se putea realiza o mai bună colaborare culturală. Discutându-se şi despre importanţa practicării meseriilor şi a comerţului de către fiii de ţărani, s-a hotărât să facă un apel, în acest sens, printr-o circulară trimisă sătenilor români72. Luând act de aceste proiecte, un adevărat program cultural al despărţământului lugojean, Comitetul Central îşi exprima speranţa că va începe cu adevărat o „perioadă de muncă în despărţământul Lugojului”, speranţă pe deplin justificată, deoarece va începe o etapă mult mai rodnică în activitatea despărţământului. Pentru a încuraja şi sprijini aceste iniţiative, în şedinţa din 16/29 ianuarie 1910, Comitetul Central a hotărât să pună la dispoziţia despărţământului câte cinci exemplare din publicaţiile Asociaţiunii, pentru a înfiinţa biblioteci poporale73. Cu aceste publicaţii, despărţământul va înfiinţa cinci biblioteci poporale în Lugoj, Făget, Sacul şi Cliciova şi una de rezervă74. Până la începerea primului război mondial, despărţământul va reuşi să-şi ţină în fiecare an adunările generale la Găvojdia (11/24 iulie 1910)75, Criciova (26 iunie/9 iulie 1911)76, Gruin, azi Gruni (8/21 septembrie 1912)77 şi Căvăran (3/16 noiembrie 1913)78, în ciuda faptului că inundaţiile ce au avut loc trei ani de-a rândul, au creat mari pagube şi neajunsuri locuitorilor de pe teritoriul despărţământului. Adunarea de la Criciova l-a reales pe George 72 Ibidem, f. 22; Ibidem, dosar 5/1910, f. 1; 74 Ibidem, f. 10; 75 Ibidem, f. 8; vezi şi „Drapelul”, an. X, nr. 67 din 26 iunie/ 9 iulie 1910; 76 D.J.S.A.N., Fond Astra,, doc. 1251/1911, f. 6 ; 77 Ibidem, doc. 1560/1912, f. 6; vezi şi „Drapelul”, an. XII, nr. 105 din 11/24 septembrie 1912; 78 D.J.S.A.N., Fond Astra, doc. 1965/1913, f. 5-6; vezi şi Astra la Căvăran în „Foaia diecezană”, nr. 47 din 24 noiembrie/7 decembrie 1913, „Drapelul”, an. XIII, nr. 123 din 5/18 noiembrie 1913; 73 249 Popovici director al despărţământului şi a ales un nou comitet, ce va conduce despărţământul până în anul 1918, format din Ioan Boroş, Valeriu Branişte, Ion Vidu, Dimitrie Galiciu, Aurel Crăinicescu, Ioan Stoian şi Dimitrie Soceneanţu79. Susţinerea de prelegeri şi conferinţe cu o tematică foarte variată a constituit principala preocupare a despărţământului lugojean. Dacă până în anul 1908 despărţământul susţinea anual 2-3 prelegeri, cu ocazia adunărilor generale, după această dată numărul lor a crescut vizibil la 9 în 191080 şi tot atâtea în 191181 şi la 12 în 191282. Prin prelegerile şi conferinţele susţinute se urmărea atât ridicarea nivelului de cultură generală, cât şi răspândirea cunoştinţelor utile în rândul sătenilor. Până la reorganizarea despărţământului din 1908, majoritatea prelegerilor şi conferinţelor abordau probleme de cultură generală, fiind susţinute, în cea mai mare parte, de personalităţi culturale şi politice Poezia celui mai important poet dialectal bănăţean, Victor Vlad Delamarina, a constituit subiectul de inspiraţie a multor conferinţe. Într-o conferinţă susţinută la adunarea generală a despărţământului din 1902, Valeriu Branişte îl considera un „geniu al dialectului bănăţean”83. George Gârda, el însuşi poet dialectal, îl prezintă pe Victor Vlad Delamarina ca pe un poet „vesel, senin, glumeţ, mândru şi drăgăstos, naţional şi democrat intransigent, puritan în moravuri şi mai presus de toate, iubitor de poezie”84. După 1908, când despărţământul se reorganizează şi îşi propune să pătrundă în lumea satelor, se schimbă şi tematica conferinţelor, lărgindu-se în acelaşi timp şi cercul conferinţelor. Prin prelegerile şi conferinţele 79 D.J.S.A.N., Fond Astra, doc. 1252/1911, f. 6; D.J.S.A.N., Fond Astra doc. 428/1911, f. 2; 81 Ibidem, doc. 312/1912, f. 2; 82 D.J.T.A.N., Fond Astra, Despărţământul Lugoj, dosar 7/1913, f. 27; 83 „Foaia diecezană”, an. XVII, nr. 13 din 31 martie 1902; 84 „Drapelul”, an. VIII, nr. 73 din 1/14 iulie 1908; 80 250 susţinute se urmărea propagarea cunoştinţelor ştiinţifice despre cultivarea raţională a pământului, cunoaşterea solurilor, a îngrăşămintelor naturale şi artificiale, a raselor de animale şi a soiurilor de plante, atrăgându-se în acelaşi timp atenţia asupra avantajelor organizării ţărănimii în însoţiri agricole şi comerciale şi a necesităţii dezvoltării meşteşugurilor şi a comerţului. Sugestive în acest sens sunt conferinţele susţinute în diferite comune ale despărţământului: „Despre însoţiri” (Criciova), „Despre bani” (Găvojdia), „Tovărăşiile săteşti” (Sacul, Lugojel, Căvăran şi Jena), „Prăsirea vitelor” (Criciova), „Trifoiul şi lucerna” (Căvăran, Sacul, Lugojel şi Jena), „Însuşirile pământului şi despre gunoire” (Gruni), „Despre stupărit” (Sacul), „Despre grădina de legume” (Bara), „Folosul maşinilor agricole” (Sudriaş), „Morburile vitelor şi vindecarea lor” (Lugoj), „Despre rasele nobile ale vitelor cornute” (Gruni), „Despre tovărăşii” (Căvăran) etc.85. Alte prelegeri şi conferinţe evidenţiau rolul şcolii şi al familiei în educaţia copiilor: „Foloasele şcoalei române şi sacrificiile avute cu ea” (Criciova), „Cum să ne creştem copiii” (Criciova), „Comoara cea mai mare sunt copiii” (Răchita) etc.86. Majoritatea confereţiarilor erau învăţători sau preoţi: Ion Vidu, Ioan Grofşorean, Petru Ugliş, Dimitrie Soceneanţu, Corneliu Biro, Alexandtu Onae etc. Nu au lipsit nici după 1908 conferinţele cu teme instructive despre cultură, artă şi instituţiile culturale româneşti, susţinute de Valeriu Branişte, Ion Vidu, Caius Brediceanu, George Popovici, Mihai Gaşpar etc.: „Despre muzică şi corurile vocale la români”, (Sacul), „Despre scopul Asociaţiunii” D.J.S.A.N., Fond Astra,, doc. 428/1911, f. 2 şi doc. 1965/1913, f. 5; D.J.T.A.N. Fond Astra, Despărţământul Lugoj, dosar 7/1913, f. 27-28; Virgil Vintilescu, Secvenţe literare. Repere literare bănăţene (1880-1918), Timişoara, Edit. Facla, 1987, p. 47; 86 D.J.S.A.N., Fond Astra, doc. 1252/1911, f. 6; D.J.T.A.N., Fond Astra, Despărţământul Lugoj, dosar 7/1913, f. 27; 85 251 (Găvojdia), „Necesitatea culturii naţionale” (Criciova), „Lucrarea Asociaţiunii pentru dezvoltarea poporului român” (Lugoj), „Condiţiile de progres la poporul român” (sacul), „Folosul asociaţiunilor culturale” (Herendeşti, Lugoj şi Găvojdia), „Istoricul ortodoxiei şi rezultatele obţinute” (Herendeşti, Lugoj şi Găvojdia), „Despre stilul românesc şi industria de artă românească” (Lugoj) etc.87. Pentru a răspândi cunoştinţele folositoare şi să dezvolte gustul pentru lectură, despărţământul lugojean a înfiinţat biblioteci poporale în comunele importante ale despărţământului. Dacă în anul 1910 existau 4 biblioteci poporale88, în 1912 numărul lor ajunge la 989, iar în anul următor, la 1290. Despărţământul a înfiinţat biblioteci poporale la: Lugoj (110 volume), Făget (80 vol.), Găvojdia (80 vol.), Cliciova-Nevrincea (76 vol.), Sacul (75 vol.), Sîlha (68 vol.), Bara (65 vol.), Gruni (64 vol.), Sinteşti (62 vol.), Herendeşti (61 vol.), Fîrdea (61 vol.) şi Răchita (60 vol.)91. Marea majoritate a cărţilor erau editate de Asociaţiune în „Biblioteca poporală” şi abordau subiecte de agricultură, pomicultură, grădinărit, creşterea animalelor, industrie şi comerţ, dar şi teme de istorie, literatură, religie, ştiinţă, folclor, educaţie etc. Pentru exemplificare înşirăm câteva titluri din inventarul bibliotecii poporale din Fîrdia: „De demult”, de Ioan Lupaş; „Harap Alb”, de Ion Creangă; „Povestiri” şi „Povestiri din viaţa ţăranilor”, de Ion Pop-Reteganul; „Poezii”, de Octavian Goga; „Poezii alese” şi „Cântece din bătrâni”, de Vasile Alecsandri; „Poezii poprale din Banat”, de Enea Hodoş; „Nuvele istorice”, de Alexandru Ioan Lapădatu; „Ionel”, de 87 D.J.S.A.N., Fond Astra, doc. 138/1910,f. 3; doc. 428/1911, f. 3; doc. 312/1912, f. 2-3; „Transilvania”, an. XLIV, nr. 4-5, iulie-octombrie 1913, p. 250 şi 279; 88 D.J.T.A.N., Fond Astra, Despărţământul Lugoj, dosar 5/1910, f. 10; 89 Ibidem, dosar 7/1913, f. 27; 90 „Transilvania”, an. XLV, nr. 7-9 din 1 septembrie 1914, p. 273; 91 Ibidem; 252 Grigore V. Borgovanu; „Regulile ortografice stabilite de Academia Română în anul 1904”; „Floarea soarelui. Legendă”, de Ştefan Cacoveanu; „Nutreţul măiestrit sau cele mai bune plante de nutreţ” şi „Cultura cucuruzului”, de Ioan F. Negruţiu; „Lucrarea pământului”, de Aurel Cosciuc; „Cum să trăim? Poveţe doctoriceşti pentru trebuinţele zilnice, scrise pe înţălesul tuturora”, de Aurel Dobrescu; „Comuna <Viitorul>. Sfaturi şi pilduiri pentru înaintarea unui sta prin sine însuşi”, de Romul Simu; „Viaţa unei mame credincioase”, de Ioan Lupaş; „Călăuza creştinului la biserică”, prelucrată şi întregită după episcopul Nicodim din Huşi etc.92. După modelul Asociaţiunii, s-a înfiinţat şi la Lugoj un muzeu etnografic ce cuprindea obiecte de artă populară, etnografie, numismatică, donate de membrii sau simpatizanţii Asociaţiunii sau achiziţionate prin cumpărare93. Încercarea Asociaţiunii de a înfiinţa bănci poporale şi asocieri cu caracter economic nu a dat rezultate în cadrul despărţământului Lugoj, deşi au existat preocupări în acest sens. De această problemă s-a ocupat directorul de bancă Dominic Raţiu, care, într-un raport din 7 noiembrie 1913 st. n., propunea înfiinţarea de însoţiri de producţie şi valorificare în centrele mai mici, aflate însă în legătură cu o bancă sau cel puţin cu o însoţire centrală care să le sprijine moral, dar mai ales material94. Nici în ceea ce priveşte numărul agenturilor înfiinţate, despărţământul lugojean nu a avut rezultate semnificative, pe teritoriul despărţământului funcţionând doar două agenturi, la Făget şi Sacul95. În schimb, numărul membrilor a crescut de la reorganizarea despărţământului în anul 1908 şi până la D.J.T.A.N, Fond Astra, Despărţământul Lugoj, dosar 9/1914, f. 4; „Transilvania”, an. XLVI, nr. 1-6, ianuarie-iulie, 1915, p. 91; 94 D.J.S.A.N., Fond Astra, doc. 1965/1913, f. 10; 95 D.J.T.A.N, Fond Astra, Despărţământul Lugoj, dosar 6/1911, f. 27; 92 93 253 începerea primului război mondial, aşa cum rezultă şi din tabelul următor: Pe viaţă Ordinari Ajutători Total MEMBRI Fondatori ANUL Tabel Membrii despărţământului Lugoj 1908 4 4 22 - 30 1909 4 4 37 - 45 1910 4 4 37 - 45 1911 5 7 44 337 393 1912 6 11 45 378 440 1913 6 11 45 101 163 1914 5 10 23 151 189 1915 5 10 22 - 37 1916 6 9 23 - 38 1917 7 9 23 - 39 1918 7 9 24 - 40 254 SURSA „Transilvania”, an. XL, nr. 2, aprilie-iulie 1909, p. 57 „Transilvania”, an. XLI, nr. 4, iulie-august 1910, p. 263 „Transilvania”, an. XLI, nr. 4, iulie-august 1910, p. 236 „Transilvania”, an. XLIII, nr. 5, septembrie-octombrie 1912, p. 407 „Transilvania”, an. XLIV, nr. 4-5, iulie-august 1913, p. 317 „Transilvania”, an. XLIV, nr. 4-5, iulie-octombrie 1913, p. 248 şi nr. 7-9, 1 septembrie 1914, p. 310 „Transilvania”, an. XLVI, nr. 7-12, 1 decembrie 1915, p. 209 „Transilvania”, an. XLVII, nr. 1-12, 1 decembrie 1916, p. 164 „Transilvania”, an. XLVIII, nr. 7-12, 1 decembrie 1917, p. 167 „Transilvania”, an. XLIX, nr. 1-12, 1 decembrie 1918, p. 66 „Transilvania”, an. XLX, nr. 1-12, 1 decembrie 1919, p. 97 În special în anii 1911-1912, despărţământul Lugoj avea un important număr de membri ajutători, în cea mai mare parte din rândul ţărănimii. Prin cei 378 de membri ajutători existenţi în anul 1912, despărţământul ocupa locul 7, dintr-un număr de 72 de despărţăminte96. Dintre cei 378 de membri ajutători, 312 erau ţărani, 22 învăţători, 18 preoţi, 13 meseriaşi, 7 funcţionari, 2 avocaţi etc.97. Creşterea numărului de membri şi a manifestărilor a sporit şi averea despărţământului de la 377,84 coroane în anul 1911 la 741,44 coroane în 191298 şi 1023,76 coroane în 191499. În timpul războiului despărţământul nu a mai beneficiat de sprijinul membrilor ajutători, iar activitatea s-a limitat doar la corespondenţa cu Comitetul Central şi la distribuirea de cărţi soldaţilor răniţi, aflaţi în spitalul din Lugoj. La 28 iulie 1916, Ioan Bodocan, catihet în Lugoj, mulţumeşte conducerii de la Sibiu pentru cele două pachete cu broşuri din „Biblioteca poporală”, trimise spre a fi date soldaţilor români răniţi şi aflaţi în spitalul din Lugoj100. Prin aceeaşi scrisoare solicită 50 de abecedare pentru basarabenii aflaţi în spital care nu ştiau citi decât ruseşte. Activitatea culturală a despărţământului Lugoj s-a desfăşurat în condiţii mai dificile şi datorită numărului mare de reuniuni şi instituţii culturale existente pe teritoriul acestui despărţământ. În preajma izbucnirii războiului existau în cadrul despărţământului 22 de instituţii şi asociaţii culturale sau de credit şi economii101, dintre care 14 numai în centrul despărţământului, oraşul Lugoj: Reuniunea română de cânt şi „Transilvania”, an. XLVI, nr. 4-5, iulie-octombrie 1913, p. 320-321; Ibidem, p. 321; 98 D.J.T.A.N., Fond Astra, Despărţământul Lugoj, dosar 7/1912, f. 9; vezi şi „Drapelul”, an. XII, nr. 105 din 11/24 septembrie 1912; 99 „Transilvania”, an. XLVI, nr. 7-12, 2 decembrie 1915, p. 130; 100 D.J.S.A.N., Fond Astra, doc. 671/1916, f. 2; 101 Ibidem, doc. 428/1911, f. 11-12 şi doc. 312/1912, f. 4; D.J.T.A.N., Fond Astra, Despărţământul Lugoj, dosar 7/1912, f. 34-35 96 97 255 muzică (înfiinţată în anul 1877), Reuniunea română de lectură (1864), reuniunea femeilor române din Lugoj (1863), Reuniunea meseriaşilor români din Lugoj (1903), Societatea corală „Lina” (1910), Reuniunea ajutătoare a doamnelor române (1912), Societatea economilor din Lugoj (1910) etc. Până la primul război mondial, activitatea despărţământului Lugoj a fost sinuoasă. După entuziasmul descinderii în Banat, a urmat o perioadă de permanentă reorganizare pentru ca abia după 1908, conducerea despărţământului să poată desfăşura o activitate constantă, apreciată şi de conducerea Asociaţiunii. În ciuda acestor inconsecvenţe în activitatea despărţământului, sfârşitul războiului găseşte locuitorii acestui despărţământ dornici de a participa în număr cât mai mare la ultimul act al Marii Uniri102. A contribuit la această însufleţire şi despărţământul lugojean, alături de celelalte instituţii culturale româneşti ce-şi desfăşurau activitatea în această zonă. Dumitru Tomoni, Nord-estul Banatului şi Marea Unire. Contribuţii documentare, Timişoara, Edit. Mirton, 2003, passim. 102 256 Populația rurală din Banatul istoric la începutul secolului al XX-lea Prof. univ. dr. Ioan Munteanu Banatul istoric a fost dominat de granițele naturale: Mureș la nord, Tisa la vest, Dunărea la sud și de o demarcație convențională la est, care străbătea Munții Cerna, Țarcul, Poiana Ruscă, ajungând la Mureș. Ca unitate teritorială, istorico-geografică, se întindea pe o suprafață de 28523 km2. Începând cu anii 1880-1881 este organizat administrativ în trei comitate: Caraș-Severin, Timișul și Torontalul. Comitatul Caraș acoperea o suprafață de 11074 km2, comitatul Timiș de 7433 km2, iar comitatul Torontal de 10016 km2 1. Au avut o dispunere geografică de la nord la sud, respectiv de la Mureș la Dunăre2. Cele trei comitate erau structurate în 39 de plăși, ca subunități teritorial-administrative, care însumau 792 așezări rurale și opt orașe la începutul secolului al XX-lea. Comitatul Caraș-Severin cuprindea 14 plăși, 360 localități rurale și două orașe (Lugoj și Caransebeș). Omitatul Timiș era structurat în 11 plăși, 222 așezări rurale și trei orașe (Timișoara, Vârșeț, Biserica Albă). Comitatul Torontal era structurat în 14 plăși, 210 așezări rurale și trei orașe (Panciova, Becicherecu Mare, Kikinda Mare)3.Hotarul și Ioan Munteanu, Naționalitate și confesionalitate în Banatul istoricla începutul secolului al XX-lea, în ”Apulum”, vol. 32/2, Alba Iulia 2000, p. 211; 2 Magyarorszag Kézi Atlasa, Budapesta, 1898; 3 Magyar Statisztikai Közleméneyk, (în continuare M.St.K.), vol. 42, Budapesta 1912, p. 842-850; 1 257 vatra localităților rurale acopereau 94,1% din teritoriul provinciei, iar cele opt orașe se întindeau pe 5,9% din spațiul bănățean4. La începutul secolului al XX-lea populația Banatului istoric a avut o structură covârșitoare rurală. Recensămitele efectuate din anii 1900 și 1910 oferă următoarea situație (Tabel 1): Tabel 1. Evoluția și structura populației Banatului istoric5 An 1900 1910 Populația totală. Număr locuitori Caraș Timiș Torontal Banat Severin 441266 470798 607538 1519602 464163 500835 615151 1580149 Populația rurală. Număr locuitori6 Caraș Timiș Torontal Banat Severin 419693 380521 541739 1341953 437399 388460 541152 1367011 Datele înregistrate la cele două recensăminte atestă faptul că populația rurală reprezintă peste 86-88% din totalul locuitorilor provinciei, cu o pondere mai ridicată în comitatul Caraș-Severin (peste 94-95%) și mai scăzută în comitatul Timiș. Localitățile rurale din Banatul istoric au cunoscut la începutul secolului al XX-lea o redusă creștere a numărului locuitorilor. Într-un interval de un deceniu, la o populație de peste 1,3 milioane locuitori, cele 792 de localități rurale au înregistrat un spor natural de numai 25058 locuitori, ceea ce înseamnă o creștere anuală de 2505 persoane. În comitatul Torontal constatăm chiar o mică reducere a numărului locuitorilor rurali (cu 587 persoane). Dinamica populației rurale în intervelul anilor 1900-1910 a fost inegală de la o plasă la alta, cu importante diferențe cantitative (Tabelul 2). 4 Calculat pe baza datelor din M.St.K., vol. 42,..., p. 342-372; Idem, vol. 1, Budapesta, 1902, p. 340-371; vol. 42,..., p. 342-372; 6 Include numai populația rurală civilă; 5 258 Tabel 2. Dinamica populației rurale de plăși între 1900-19107 Comitat CarașSeverin Timiș Torontal Banat Nr. plăși Scădere populație 14 11 14 39 3 1500 - 5011000 1 4 7 14 1 1 2 2 3 Număr plăși Creștere de populație cu nr. locuitori (între) 100115012001250130011500 2000 2500 3000 3500 2 4 1 2 2 2 6 4 1 2 2 4 2 2 Peste 3500 1 1 2 Dintre cele 39 plăși ale Banatului istoric, în 14 plăși (35,9%) s-a produs o scăderea numărului locuitorilor rurali în primul deceniu al secolului al XX-lea. Creșterea de populație a fost sub 2000 persoane în 15 plăși (38,5%) ale provinciei într-un interval de zece ani. Doar în 4 plăși s-a realizat o creștere mai mare de 3000 de locuitori. Repartizând geografic această dinamică a populației rurale, observăm un spor mai important (peste 2000 locuitori) în zonele de munte, în cele de contact dintre deal și munte și în unele părți ale câmpiei bănățene, respectiv în plăpșile: Orșova, Reșița, Caransebeș, Biserica Albă, Cuvin, Bega, Becicherecul Mare, Kikinda Mare, Törökbesce, Törökkanizsa8. S-a datorat mobilității mai restrânse în regiunea de munte și de contact deal-munte, cât și absorbției de lucrători agricoli pe întinsele domenii din zonele de câmpie ale comitatelor Timiș și Torontal. Banatul istoric a fost marcat spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor de o serie de schimbări sociale și economice care au influențat sensabil dinamica populației din mediul urban și rural.Datele înregistrate la recensămintele din anii 1900 și 1910 atestă o semnificativă diferență între evoluția populației urbane și rurale (Tabelul 3). 7 Calculat pe baza datelor din M.St.K., vol. 1,..., p.340-371; vol. 42,..., p. 342-372; 8 Idem; 259 Tabel 3. Ponderea populației urbanre și rurale în anii 1900 și 1910 (%)9 An 1900 1910 +/- CarașSeverin 4,9 5,8 +0,9 Populația urbană (%) Timiș Torontal 19,2 22,4 +3,2 10,8 12,0 +1,2 Banat 11,7 13,5 +1,8 CarașSeverin 95,1 94,2 -0,9 Populația rurală (%) Timiș Torontal 80,8 77,6 -3,2 89,2 88 -1,2 Banat 88,3 86,5 -1,8 În comitatul Caraș-Severin, populația rurală, care reprezenta peste 94% din totalînregistrează o creștere cu doar 17706 locuitori, în timp cecele două orașe (Lugoj și Caransebeș) acumulează un spor de 5191 locuitori. În comitatul Timișdiferența este și mai pronunțată, în primul rând datorită evoluției demografice din orașul Timișoara. Din creșterea totală de 30037 locuitori în comitat, 73,4%, respectiv 22098 locuitori, s-a produs la orașe și numai 26,6% (7939 locuitori) la sate10. Dezvoltarea economică importantă din orașele bănățene generează o masivă absorbție de forță de muncă, mai cu seamă din localitățile rurale ale provinciei. Aceasta explică și o altă realitate din societatea bănățeană. La începutul secolului al XX-lea, grupa de vârstă a locuitorilor între 15-16 ani este, procentual, superioară la orașe în raport cu satele bănățene. În comitatul Caraș-Severin această grupă reprezebta 60,4% în mediul rural, iar în Lugoj 64,7% și Caransebeș 65,1%. În comitatul Timiș însuma 58,8% la sate și 66% în Timișoara11. Este o dovadă certă a deplasării unor locuitori din satele bănățene spre civilizația urbană. Principalul fenomen demografic care a caracterizat societatea rurală din Banatul istoric și a generat, în mare parte, creșterea lentă și redusă a populației l-a constituit sporul natural scăzut. A fost determinat de un complex de factori. 9 Idem; Idem; 11 Idem, vol. 42,..., p.342-372 – Anul 1910; 10 260 Atestată, totodată, o serie de realități majore, economice, sociale, de mentalitate, din lumea satelor. S-a definit, în primul rând, printr-un grad al natalității. Pentru a exemplica acest fenomen demograficne referim la o perioadă de 22 ani, respectiv 1891-1912, care corespunde, în general, unei generații. În comitatul Caraș-Severin, natalitatea a oscilat, în acest interval, între 27,1 și 35,6 la mie de locuitori (‰); în comitatul Timiș între 29,6‰ și 42,9‰; iar în comitatul Torontal între 35,6‰ și 45,4‰12. Altfel spus, la o sută de locuitori se nășteau anual 3-4 copii. Preocuparea sătenilor de a nu fărămița proprietatea agrară prin dreptul de moștenire a fost una din cauzele extinsei mentalități ca familia să se limiteze la 1-2 copii. A mai contribuit și larga răspândire a concubinajului în satele bănățene, care, într-o anumită măsură, a frânat evoluția normală a natalității. Într-un singur deceniu (anii 1901-1910) au fost înregistrați în localitățile rurale bănățene un număr 7788 copii născuți în cupluri nelegitime13. Natalitatea în Banatul istoric a fost sensibil inferioară altor provincii și chiar Ungariei întregi. Într-o etapă demografică normală, anii 1891-1912, fără epidemii de amploare, rata anuală a natalității, la nivelul întregului Banat, a oscilat între 30,8‰ și 36,8‰. În același interval de timp, rata anuală a natalității a variat între 32,5‰ și 39,5‰ în Transilvania; între 39,9‰ și 48,5‰ în Crișana-Maramureș și 37,5‰ – 42,7‰ la nivelul general al Ungariei14. Naționalitatea redusă s-a întrepătruns cu un grad ridicat al mortalității, cu deosebire al mortalității infantile. A fost factorul principal care a generat existența unui spor natural scăzut al populației rurale bănățene. Înregistrările statistice 12 Idem, vol. 7, Budapesta, 1903, p. 99-101; vol. 50, Budapesta, 1916, p. 69-71; vol. 46, Budapesta, 1913, p. 342-372; 13 Idem, vol. 46,..., p. 342-372; 14 Calculat pe baza datelor M.St.K., volumele 7, 46, 50; Ioan Bolovan, Transilvania între revoluția de la 1848 și Unirea din 1918, Contribuții demografice, Ed. Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 2000, p. 118129; 261 realizate în primul deceniu al secolului al XX-lea oferă următoarea situație (Tabelul 4): Tabel 4. Sporul natural al populației rurale (1901-1910)15 Caraș-Severin Timiș Torontal Banat Născuți 12778 12915 20726 46419 Decedați 10477 9625 15198 35300 Spor natural 2301 3290 5528 11119 Indicatori/Comitat La o populație rurală de aproximativ 1,350 locuitori la începutul secolului al XX-lea, sporul natural a fost de numai 11119 persoane. Reprezenta doar 44,4% din sporul total al populației rurale bănățene în decursul deceniului respectiv. Grave consecințe negative a avut mortalitatea infantilă. Între anii 1901-1910, definiți ca o etapă de evoluție demograficăfără epidemii majore,din totalul persoanelor decedate în mediul rural, copiii până la vârsta de 1 an au reprezentat: 21,8% în comitatul Caraș-Severin, 29,8% în comitatul Timiș, 21,8% în comitatul Torontal (Anexa 4)16. Procentul copiilor decedați în satele bănățene până la împlinirea vârstei de 7 ani, raportat la numărul total al celor s-a ridicat la 38% în comitatul Caraș-Severin, 46,1% în Timiș și 51,3% în Torontal. Din totalul celor decedați în întreaga provincie, copiii cu vârsta până la 7 ani reprezentau 46%17. Această realitate de la cumpăna veacurilor XIX și XX explică scăderea ponderii grupelor grupelor de vârstă 0-6 ani și 6-14 ani în structura generală a populației bănățene, scădere mai pronunțată decât media din alte provincii sau din întreaga Ungarie. Între anii 1901-1910 grupa de vârstă 0-6 ani a înregistrat o reducere a ponderii cu 0,86% în Banat, cu 15 M.St.K., vol. 46,..., p.342-372; Idem; 17 Idem; 16 262 0,20% în Crișana-Maramureș, cu 0,6% în toată Ungaria. În schimb, Transilvania cunoaște o creștere cu 0,10% a ponderii la grupa de vârstă respectivă. O scădere cu 0,23% constatăm în Banat și la grupa de vârstă 6-14 ani, în timp ce Transilvania înregistrează o creștere cu 0,90%, iar Ungaria întreagă cu 0,50%18. Această situație din satele bănățene va avea urmări în deceniile următoare și justifică repetatele luări de atitudine privitoare la depopularea Banatului românesc. Cauzele acestui grad ridicat de mortalitate infantilă și generală sunt multiple. Au contribuit restrânsele resurse financiare ale unei părți importante din populația satelor; insuficiența asistenței medicale și a posibilităților de tratament; mentalitateadestul de răspândită în lumea rurală recurge la ”leacurile” empirice și de a evita servicile medicale calificate. Este suficient să precizăm că din totalul celor 35300 decedați, în intervalul 1900-1910, nu au urmat tratament medical 18191 persoane, respectiv 51,5% (Anexa 4)19. Precaritatea resurselor materiale și a condițiilor de viață la un mare număr de de gospodării țărănești a restrâns considerabil posibilitatea de a beneficia de o asistență medicală corespunzătoare. Avem în vedere faptul că proprietatea țărănească era profund fărămițată, cu o netă preponderență a gospodăriilor sărace. Peste 21,5% din gospodăriile rurale aveau în proprietate până la 1 jug. (0,58 ha), adică doar casa și grădina20. Alte 25,5% din gospodării dețineau loturi între 1-5 jug. (sub 3 ha) și nu aveau în proprietate decât 5,8% din suprafața Banatului istoric. Revenea, în medie, unei gospodării 2,2 jug., aproximativ 1,3 Date conform recensămintelor din anii 1900 și 1910; cf. M.St.K., vol. 1 și 42, Budapesta, 1902; 1912; Ioan Bolova, op. cit., p. 223-226; 19 M.St.K., vol. 46,... p. 342-372; 20 M.St.K., vol. 56, Budapesta, 1915, p. 174-182; I. Muntean, Mișcarea națională din Banat. 1881-1918, Editura Antib, Timișoara, 1994, p. 33; 18 263 ha. Cu siguranță posibilitățile de financiare ale acestor familii de țărani pentru un tratament medical adecvat erau foarte limitate. Ele reprezentau 47% din totalul gospodăriilor rurale bănățene. Reflectând această realitate, redactorii ziarului Drapelul din Lugoj scriau următoarele: ”Țărănimea este rău hrănită, trăind în sărăcie, se gârbovește sub povara dărilor și necazurilor, emigrează zilnic și putem zice fără exagerare că 80% din țăranii noștrii abia produc hrana lipsă pentru traiul vieții și părăsirea vitelor”21. O contribuție majoră a avut insuficiența personalului medical și unităților sanitare (Tabelul 5). Tabelul 5. Personalul medical existent22 Indicator/ Caraș-Severin Comitat Timiș 1900 1910 1900 1910 1900 1910 1900 1910 Medici 58 65 74 66 130 133 262 264 Farmaciști 30 27 40 42 75 79 145 148 Moașe 80 182 181 258 271 345 532 785 Torontal Banat O parte importantă din personalul medical consemnat în statisticile timpului se afla concentrat în centrele urbane Lugoj, Caransebeș, Biserica Albă, Becicherecul Mare, Kikinda Mare. Dar, și în această situație, precaritatea asistenței medicale este evidentă. În anul 1910, un un medic revenea la 9744 persoane în comitatul Caraș-Severin, iar o moașă la 1016 femei în vârstă de peste 15 ani. În comitatul Timiș un medic revenea la 5900 locuitori, iar în comitatul Torontal la 4072 locuitori. În aceste condiții, bolile infecțioase și cele sociale devin una din dramaticile realități privind starea de sănătate a populației rurale. O evidență a bolilor cauzatoare de moarte, realizată de autorități, atestă faptul că între anii 1901-1910 tuberculoza a 21 22 Drapelul, Lugoj, XIII, 1913, din 14-27 martie, p.3; M.St.K., vol. 56,...p. 712-780; 264 provocat în comitatul Caraș-Severin 13,7% din totalul deceselor, congestiile pulmonare 12,2% etc. Doar 18,7% din decese au survenit din cauza bătrâneții. În deceniul menționat, tuberculoza a provocat 15,1% din totalul deceselor în comitatul Timiș și 15,8% în comitatul Torontal23. Evoluția populației rurale bănățene la începutul secolului al XX-lea a fost influențată și de alți factori decât sporul natural. O anumită influență au exercitat colonizările efectuate de autoritățile maghiare în diferite localități din spațiul de locuire compactă românescă. Au fost realizate cu scopuri politice, în special cu locuitorii de limba maternă maghiară. În anul 1900 au fost așezate 100 familii maghiare în localitatea Făget; în anul 1904 sunt stabilite 156 familii maghiare în satul Nevrincea; 55 famillii în Babșa și 45 în satul Ghizela24; în anul 1910 sunt așezate 220 familii maghiare în loculitatea Moșnița Nouă etc25. Colonizările respective au contribuit la creșterea numărului locuitorilor din localitățile rurale bănățene, ceea ce explică diferența existentă între sporul natural (11119 locuitori) și sporul real (25058 locuitori) din dinamica demografică. Mobilitatea forței de muncă, a locuitorilor din grupele de vârstă peste 20 de ani a fost un factor cu multiple implicații în evoluția populației rurale. Satele bănățene pierd un anumit număr de locuitori adulți care se îndreaptă spre centrele orășenești, îngroșând rândurile meseriașilor sau ale proletariatului urban. În același timp, gospodăriile țăranilor înstăriți și mai cu seamă întinsele domenii moșierești din câmpia bănățeană absorb forță de muncă din alte regiuni ale Monarhiei. 23 Idem, vol. 46,..., p. 662-671; Victor Jinga, Problemele fundamentale ale Transilvaniei, vol. II, Brașov, 1945, p. 260-261; 25 Muzeul Banatului Timișoara, Colecția documentară Nicolae Ilieșiu, inventar nr. 6881, fișa Moșnița Nouă; 24 265 Recensământul din anul 1910 precizează existența a 10937 argați și servitori în comitatul Timiș, 18403 în comitatul Torontal, 4413 în comitatul Caraș-Severin26. Satul bănățean se afla acum într-o dublă ipostază: oferă, distribuie forță de muncă și în mai mare măsură absoarbe forță de muncă din alte regiuni. A rezultat astfel un fenomen interesant în societatea rurală bănățeană. Dacă la grupele de vârstă până la 14 ani am constatat o diminuare a ponderii în structura generală a populației, la grupele de vârstă peste 20 de ani observăm o creștere a ponderii. Între anii 1900-1910, ponderea locuitorilor cu vârsta peste 20 de ani a crescut în Banat cu 1,22% în timp ce în Crișana-Maramureș creșterea a fost de numai 0,2%, iar în Transilvania a scăzut cu 0,1%. Mobilitatea pe care o constatam în lumea rurală bănățeană până la Primul Război Mondial a fost accentuată și de fenomenul emigrărilor. A cuprins, în mai mică sau mai mare măsură, majoritatea localităților și a luat amploare la începutul secolului al XX-lea. Potrivit recensământului din anul 1910 erau declarate emigrate un număr de 27082 persoane din mediul rural; 3657 din comitatul Caraș-Severin; 9362 din Timiș și 14063 din Torontal27. În o serie de localități numărul emigranților era de ordinul sutelor: Anina551; Periam-414; Jimbolia-515; Variaș-304; Comloșul Mare528; Igriș-202; Saravale-299; Pesac-223 etc. Mai ales din satele câmpiei bănățene au emigrat spre S.U.A. și Germania mii de locuitori adulți. În anul 1910 erau emigranți: 243o locuitori din plasa Jimbolia; 2365 locuitori din plasa Centrală; 2001 din plasa Periam; 1847 din plasa Vinga etc. Cu unele excepții (plasa Oravița), localitățile rurale din sudul Banatului (zona montană) au fost afectate mai puțin de fenomenul emigrărilor. În același an 1910 erau declarați 26 27 M.St.K., vol. 48, Budapesta, 1913, p. 32-34; Idem, vol. 42,..., p. 342-372; vol. 61, Budapesta, 1916, p. 11; 266 emigranți doar 125 locuitori din plasa Caransebeș, 175 din plasa Bocșa, 388 din plasa Reșița etc28. Mobilitatea accentuată pe care o constatăm în satele Banatului istoric la începutul secolului al XX-lea atestă o societate rurală dinamică, receptivă la schimbările sociale și economice generate de civilizația modernă. Multitudinea factorilor care s-au întrepătruns și au influențat dinamica populației rurale bănățene n-au putut modifica substanțial o veche realitate demografică: preponderența populației românești. Colonizările repetate cu familii maghiare sau germane, emigrările în afara provinciei, migrația forței de muncă, mobilitatea locuitorilor au generat unele modificări procentuale în structura etnică a populației de la sate. Au restrâns, procentual, într-o mică măsură ponderea populației românești, dar nu i-au anulat poziția de populație majoritară. Cu toate limitele de netăgăduit, în definirea corectă a structurii etnice a locuitorilor, recensămintele din anii 1900 și 1910 confirmă această realitate. Datele consemnate la recensămintele menționate atestă un Banat istoric multietni și multilingvistic, în care românii autohtoni ocupă locul precumpănitor atât ca număr de locuitori, cât și ca pondere în structura demografică generală (Anexele 1 și 2)29. Aveau o majoritate absolută (74-76%) în comitatul Caraș-Severin și o majoritate relativă (40,9-41,8%) în comitatul Timiș. O poziție importantă dețineau și în comitatul Torontal (15,8-16,1%). Situațiile oferite de cele două recensăminte în privința structurii populației după limba maternă au un grad important de relativitate. Cu certitudine, nu redau corect realitatea. A fost evidentă preocuparea autorităților de a crește, statistic, procentul locuitorilor declarați de limbă maternă maghiară. Referindu-se la recensământul din anul 1900, redactorii ziarului ”Drapelul” făceau precizarea: ”Comisarii însărcinați 28 29 Idem, vol. 42,..., p. 342-354; Idem, vol. 1,..., p. 340-372; vol. 42,..., p. 342-372; 267 cu recenzarea populației au făcut ca acela care abia bombănește câtea cuvinte ungurești a fasionat limba maghiară ca limbă maternă oficială. În felul acesta sute și mii de români slabi de înger, parte presionați prin larga și falsa explicare a limbii materne, sunt pierduți din număru românilor”30. Și după recensământul din 1910se fac asemenea aprecieri. Pentru a deruta populația rurală cu mai puțină știință de carte, la care rubrica limba maternă a fost înscris cuvântul ”olah” în loc de română31, consemna ziarul menționat. Structura demografică a celor 39 de plăși din Banat confirmă realitatea majorității populației românești (Tabel 6). Tabel 6. Populația rurală în anul 1910 după majoritatea în plasă32 Comitat Majoritatea absolută. Nr. plăși Nr. Majoritatea relativă. Nr. plăși plăși Români Germani Sârbi Maghiari Români Germani Sârbi Maghiari CarașSeverin 14 13 - - - 1 - - - Timiș 11 5 1 1 - 1 2 1 - Torontal 14 - 3 2 1 1 6 1 - Banat 39 18 4 3 1 3 8 2 - Populația românească era majoritară în toate cele 14 plăși ale comitatului Caraș-Severin; în șase (Buziaș, Ciacova, Lipova, Recaș, Vârșeț) din cele 11 plăși ale comitatului Timiș. În comitatul Timiș era majoritară în plasa Alibunar, dar avea o prezențăimportantă și în plășile Banloc, Becicherecul Mare, Sânicolaul Mare, Periam, Panciova, Jimbolia (Anexa 2). Însumând numărul localităților din aceste plăși constatăm că aproximativ 64% din totalul 30 Drapelul, Lugoj, I, 1901, nr. 3 din 16-19 ianuarie, p.2; Idem, Lugoj, X, 1910, nr. 141 din 30 decembrie, p.2; 32 Calculat pe baza datelor oferite de recensămintele din anii 1900 și 1910, cf. M.St.K., vol. 1, p.340-372 și vol. 42, p. 342-372; 31 268 așezărilor rurale bănățene aveau o majoritate românească. Populația de limbă maternă germană aveau o majoritate relativă absolută în plășile: Aradul Nou, Cenei, Periam, Jimbolia și o majoritate relativă în plășile: Centrală, Vinga, Banloc, Modoș, Becicherecul Mare, Pardani, Sânicolaul Mare, Panciova. Era majoritară în 12 plăși care însumau 182 de localități (22,9%). Populația de limbă maternă sârbă deținea o majoritate absolută sau relativă în cinci plăși (Biserica Albă, Antalfalvai, Törökbecsei, Cuvin, Kikinda Mare) care totalizau 61 de localități (7,7%). Populația de limbă maternă maghiară aveau o majoritate numai în plasa Törökkanisza, care însuma 22 localități (2,8%). Românii aveau o majoritate clară în lumea rurală a Banatului istoric atât din punctul de vedere al numărului locuitorilor, cât și al așezărilor în care erau stabilițiși al dispunerii lor în subunitățile administrativ-teritoriale ale provinciei. Într-o dispunereîn aria geografică a cadrilaterului bănățean observăm că populația românească domina categoric întreaga jumătate răsăriteană a provinciei, cu pătrunderi importante din jumătatea vestică, mai cu seamăîn zona centrală și sudică. Populația germană era concentrată în spațiul nord-vestic al Banatului (zona Panciova) și în spațiul din vestul și împrejurimile orașului Kikinda Mare. Populația de limba maternă maghiară era dispersată și avea o concentrare mai mare într-un cadru restrâns, aflat la confluența Mureșului cu Tisa. Avem astfel și explicația politicii de colonizare dusă de autoritățile maghiare și așezările rurale bănățene până la Primul Război Mondial33. Pe lângă cele patru naționalitățile principale (români, germani, sârbi, maghiari), satele bănățene au cuprins grupuri etnice dispersate, de cehi-moravi, slovaci, ruteni, evrei, țigani, croați. Mai cuprinzătoare sunt grupurile etnice ale slovacilor și croaților în comitatul Torontal și al rutenilor în comitatul Caraș-Severin (Anexa 2). 33 Victor Jinga, op. cit., p. 259-261; 269 Caracterul multietnic și plurilingvist al populației bănățene la începutul secolului al XX-lea s-a corelat cu o structură multiconfesională. Informațiile statistice realizate de autoritățile timpului atestă o populație de religie creștină, în care predomina confesiunea ortodoxă, urmată de confesiunea romano-catolică și, la diferență mare, de alte confesiuni (evanghelică, greco-catolică, reformată, izraelită, etc.). Constatăm că fenomenul de mobilitate se manifestă pronunțat și în privința structurii confesionale ale populației. În Banatul istoric nu s-a realizat o identitate deplină între naționalitate și confesionalitate. Exemplificăm cu situașia existentă în cadrul populației rurale și a orașelor mai mici din provincie (Biserica Albă, Lugoj, Caransebeș, Becicherecul Mare, Kikinda Mare) în anul 1910 (Tabelul 7). 270 Tabel 7. Populația după limba maternă și confesiune. An 1910341 Comitat CarașSeverin Timiș Torontal TOTAL Limba maternă Nr.* persoane Confesiunea. Nr. persoane Nr. % Nr. Română 336082 316216 94,1 2400 Germană 55883 478 0,9 51507 Maghiară 33787 599 1,8 Ortodoxă Romano-catolică Greccatolică Reformată Evanghelică Izrae-lită Unitariană Baptistă % Nr. Nr. Nr. Nr. Nr. Nr. 0,7 17239 29 20 13 29 86 92,2 104 195 760 196 19 - 19273 57,0 338 9784 920 2787 68 2 Sârbă 14674 14468 98,6 129 0,9 43 6 3 1 2 - Română 169030 148974 88,1 365 0,2 10915 3 14 4 11 26 Germană 165883 225 0,2 110001 66,3 32 295 9300 3 - Maghiară 79950 1070 1,3 37024 46,3 327 6715 794 Sârbă 69905 67348 96,3 254 0,4 67 5 - Română 86937 82751 95,2 271 0,3 2745 6 Germană 165779 59 0,04 150122 90,6 40 140 Maghiară 128405 1178 0,9 106405 82,9 182 5315 Sârbă 199750 189486 94,9 1028 0,5 176 Română 592049 547941 92,5 3036 0,5 30899 Germană 387545 792 0,2 311630 80,4 Maghiară 242142 2847 1,2 162702 67,2 Sârbă 284329 271302 95,4 1411 0,5 1961 1520 56 - 1 3 1 20 5 47 7 6299 300 - - 1521 4009 50 3 10 15 12 1 1 38 54 22 87 119 176 630 16359 2457 22 - 847 218114 3235 8316 174 5 286 21 18 14 5 2 * Include și locuitorii din orașele: Biserica Albă, Becicherecul mare, Caransebeș, Kikinda Mare, Lugoj. 341 M.St.K., vol. 42,..., p. 342-372; 271 Situația prezentată în Tabelul 7 include și locuitorii din cele cinci orașe menționate. Nu modifică însă esențial structura confesională a populației rurale. Atestă cu claritate opțiunile religioase ale populației bănățene, diversitatea acestora chiar și în cadrul locuitorilor de aceleași limbă maternă. Populația românească era de confesiune ortodoxă în proporție de 92,5%. În comparație cu Transilvania, confesiunea greco-catolică întrunea 5,22% din opțiunile românilor bănățeni. Din motive diverse, o parte restrânsă a populației românești s-a orientat și spre alte confesiuni: romano-catolică (0,5%), reformată, evanghelică, unitariană, baptistă. Locuitorii de limbă maternă germană au fost în proporție de 80,4% romano-catolici, 4,2% de confesiune evanghelică, 0,6% izraelită, 0,2% ortodoxă. Fenomenul de mobilitate confesională era și mai accentuat la populația de limbă maternă maghiară. Aceasta era romano-catolică în proporție de 67,2%, urmată de confesiunea reformată (9%) izraelită (3,4%), evanghelică (1,3%), ortodoxă (1,2%),etc. Atrage atenția numărul mare de persoane declarate de limba maghiară, dar aparținând de confesiuni nespecifice tradiției religioase maghiare: izraelită, ortodoxă, greco-catolică. Rezultă preocuparea autorităților statului ungar de a spori artificial ponderea populației de naționalitate maghiară prin asimilarea statistică a unor locuitori de alte naționalități, cunoscători de limbă maghiară. Mai omogenă confesional a fost populația de limbă maternă sârbă, declarată de confesiune ortodocsă în proporție de 95,4%. Dar și în cadrul acestei populații un număr de persoane s-au îndreptat spre alte confesiuni: romano-catolică (0,5%), greco-catolică, etc. 272 Populația rurală a Banatului istoric după limba maternă 80 70 60 Români Germani Maghiari 50 40 Sârbi Alții 30 20 10 0 Caraș-Severin Timiș Torontal 50 40 Români 30 Germani 20 Maghiari 10 Alții Sârbi 0 Banat - 1900 Banat - 1910 Schimbări sesizabile constatăm în cadrul așezărilor rurale în privința activităților și ocupațiilor umane. Extinderea comerțului, instituțiilor de credit, a căilor ferate, a instituțiilor de învățământ și cultură determinată de diversificarea ocupațiilor locuitorilor (Anexele 1 și 6). Satul bănățean este prins în alte ritmuri, se rupe treptat de practica unilaterală a agriculturii, se integrează și în activități specifice civilizației moderne (Tabelul 8). 273 Tabel 8. Populația rurală activă după ocupații351 Comitat Locuitori activi ocupați în (%) An Agricultură Minerit Metalurgie Industrie Comerț Credit Transporturi Servicii publice Armată Lucrători zilieri Servitori casnici Altele CarașSeverin 1900 74,3 3,8 10,3 1,4 2 1,8 0,5 2,3 1,1 2,5 1910 71,1 2,8 12,9 1,8 2,5 2,1 0,5 2,1 0,2 3,3 Timiș 1900 78,6 0 10,3 1,8 1,1 2,1 0,4 2,4 1,3 2 1910 75,3 0 11,7 2,3 1,5 2,4 0,4 1,8 1 3,4 1900 74,8 0 10,8 2,1 1,2 2,6 0,2 4,3 1,6 2,4 1910 72,5 0,1 12,5 2,8 1,8 2,8 0,3 2,5 1,3 3,4 1900 75,9 1,3 10,5 1,8 1,4 2,2 0,4 3 1,3 2,2 1910 72,8 1 12,5 2,4 1,9 2,6 0,4 2,2 0,8 3,4 -3,1 -0,3 +2 +0,6 +0,5 +0,6 0 -0,8 -0,5 +1,2 Torontal Banat +/- 1910/1900 1 35 Idem, vol. 48,..., p. 32-34, p. 682-742; 274 Populația rurală activă ocupată în agricultură înregistrează o reducere procentuală, ceea ce indică faptul că un număr sporit de săteni s-au orientat spre alte activități. Cei ocupați în industrie, comerț, credit, transporturi și servicii publice înregistrează o creștere cu 3,7% în decursul primului deceniu al secolului Al XX-lea. Criza din industria minieră și metalurgică declanșată în primii ani ai deceniului respectiv determină și reducerea angajaților în aceste ramuri economice. Introducerea utilajului modern (mașini de secerat, de semănat, locomobile, batoze, trioare) în agricultură a generat renunțarea la o parte din lucrătorii zilieri și reducerea ponderii acestora în structura populației active. Extinderea ocupațiilor moderne a determinat creșterea interesului populației rurale pentru dobândirea cunoștințelor necesare și însușirea științei de carte. Constatăm la începutul secolului al XX-lea o importantă sporire a numărului locuitorilor de la sate care știau să scrie și să citească (Anexele 1 și 6). La nivelul întregului Banat istoric numărul acestora a sporit cu 102361 locuitori, respectiv de la 43,8% la 50,5% din totalul populației rurale36.1Este o creștere semnificativă dacă avem în vedere rețeaua școlară existentă și intervalul de timp de numai un deceniu. Satul bănățean se integrează și pe această cale într-un proces evident de modernizare și dezvoltare. Populația rurală devine tot mai receptivă la schimbările care se derulau în societate, caută să se adapteze noilor realități, păstrând însă valorile tradiționale definitorii ale civilizației rurale. 361 Idem, vol. 42, Budapesta, p. 1912, p. 34. 275 Anexa 1. Populația rurală în anul 1900371 Nr. crt. Plasa Număr locuitori Total Civili Militari Plecați în străinătate Știu să scrie / citească Număr locuitori după limba maternă Români Maghiari Germani Slovaci Ruteni Croați Sârbi Alții Comitatul Caraș-Severin 277 1 2 3 4 5 6 7 8 9 Bega Bocșa Bozovici Făget Iam Caransebeș Lugoj Mureș Moldova Nouă 10 Oravița 11 Orșova 12 Reșița 13 Timiș 14 Teregova Total comitat procentual 21024 35192 28184 23288 36963 33445 20033 20184 26468 21019 35170 28171 23266 36946 33425 20026 20174 26441 5 22 13 22 17 20 7 10 27 50 77 117 52 61 75 25 52 247 6950 12247 8507 6836 12036 10496 6342 6412 7265 16430 27209 26673 19383 34409 29098 15445 19167 12426 3350 1972 134 2746 533 341 618 594 352 952 4355 332 833 842 2890 3042 202 951 16 707 8 95 5 626 124 23 28 28 1 1 2 541 1 41 19 30 3 9 1 7 18 176 17 12 843 11 20 9 9847 217 726 1019 189 327 468 243 188 2856 46140 24622 47314 24094 33427 420378 45915 24380 47282 24080 33398 419693 99,8% 225 242 32 14 29 685 0,2% 218 122 170 42 173 1481 0,4% 22006 10147 21805 7858 11544 150451 35,9% 28508 16729 24519 19243 309502 319502 76% 1320 1850 1587 970 265 16632 3,9% 12762 2926 11130 3033 2737 46987 11,2% 1095 48 732 220 9 3736 0,9% 110 4 110 2 800 0,2% 6 37 26 80 1 260 0,1% 215 1546 84 58 23 12879 3,1% 2124 1482 9126 488 129 19582 4,4% Ioan Munteanu, Banatul istoric 1867-1918. Așezările. Populația., vol. I, Editura Excelsior Art, Timișoara, 2006, p. 364, 374, 388; 371 276 Nr. crt. Plasa 1 Număr locuitori Număr locuitori după limba maternă Total Civili Militari Plecați în străinătate Știu să scrie / citească Germani Slovaci Ruteni Croați Sârbi Alții Buziaș 35183 35166 17 46 13634 22884 5319 6078 691 1 3 102 105 2 Ciacova 30639 30621 18 19 14730 3 Deta 27237 27226 11 37 13024 17349 2614 9680 56 - 22 734 184 9296 4904 9365 535 - 40 1733 1364 4 Biserica Albă 33620 33599 21 62 14096 8348 437 9365 4 3 8 19370 1294 5 Centrală 51602 51570 32 170 27890 18657 4272 4256 45 - 27 1741 368 6 Cuvin 31718 31700 7 Lipova 34591 34575 18 133 13408 5271 3283 26492 47 1 20 15658 795 16 45 14741 21162 2455 6643 21 - 13 67 76 8 Recaș 34893 9 Aradul Nou 34811 34878 15 57 12732 20604 3015 62290 589 27 75 3019 1274 34559 252 105 19227 9532 2533 20582 105 1 5 1910 143 10 Vârșeț 11 Vinga 36224 36200 24 75 16377 18340 2471 8948 174 1 2 5053 1235 36643 36615 28 91 19863 10444 4020 15373 84 4 4 3810 2904 387161 386709 452 840 179722 161887 35323 124404 2351 38 219 53197 9742 99,9% 0,1% 0,2% 46,6% 41,8% 9,1% 32,1% 0,6% - 0,1% 13,7% 2,6% Români Maghiari Comitatul Timiș 278 Total comitat procentual 277 Nr. crt. Plasa Total Civili Număr locuitori Militari Plecați în străinătate Știu să scrie / citească Români Maghiari Număr locuitori după limba maternă Germani Slovaci Ruteni Croați Sârbi Alții Comitatul Torontal 1 2 3 4 5 6 279 Alibunar Antalfalva Banloc Cenei Modroș Becicherecul Mare 7 Kikinda Mare 8 Sânicolaul Mare 9 Panciova 10 Pardani 11 Periam 12 Törökbecse 13 Törökkanizsa 14 Jimbolia Total comitat procentual Total Banatul istoric 29728 46019 26384 32821 27694 52431 29713 45989 26361 32793 27671 52402 15 30 23 28 23 29 25 122 132 156 51 89 10572 23417 11698 18525 13287 24435 15493 5416 6167 3688 3687 10603 668 5529 5019 3050 4394 5239 1035 2378 9712 19381 11143 17687 824 8338 611 10 44 3259 1 4 17 21 191 54 816 1117 293 11519 24035 4082 5298 6838 14613 168 132 738 578 467 720 29042 47786 29025 47752 17 34 42 104 12061 25450 187 10750 6877 10398 6818 17631 7 41 1 - 2 6 15028 2927 122 6033 47857 27706 32300 45701 44982 48582 539068 47832 27684 32269 45701 44941 48521 538654 99,9% 1345056 99,9% 25 22 31 35 41 61 414 0,% 1551 0,1% 201 49 103 43 49 126 1292 0,3% 3613 0,3% 23696 13324 18339 16832 19584 28053 259273 48,1% 589466 43,8% 11401 4008 8575 184 2199 4423 86781 16,1% 568170 42,2% 3168 5764 1050 13403 22858 10772 98184 18,2% 149839 11,1% 15733 7790 18979 1427 3074 29297 162085 30,1% 333476 24,8% 815 8 27 20 260 24 14288 2,7% 20375 1,5% 1 24 862 0,1% 1306 26 5 11 3 32 3883 0,7% 4362 0,3% 14651 10030 3359 30570 16405 3423 162778 30,2% 228854 17% 788 80 304 121 183 611 11045 2% 40369 3% 1346607 278 Anexa 2. Populația rurală în anul 1910382 Nr. crt. Număr locuitori Plasa Total Civili Militari Număr locuitori după limba maternă Plecați în străinătate Români Maghiari Germani Slovaci Ruteni Croați Sârbi Alții Comitatul Caraș-Severin 280 1 Bega 23825 23804 21 34 16897 5626 962 57 - 19 21 2 Bocșa 36458 36420 38 175 27747 2643 4189 748 3 9 151 968 3 Bozovici 29795 29775 20 75 27521 350 396 7 1 - 38 1482 4 Făget 24895 24867 28 123 19932 3979 724 47 36 1 32 144 5 Iam 35593 35562 29 226 32526 728 655 2 - 1 1321 360 6 Caransebe ș 35802 35766 36 125 30755 898 3069 338 41 17 14 670 7 Lugoj 21084 21073 11 67 16037 777 3378 58 530 1 45 258 8 Mureș 20807 20788 19 55 19700 749 151 11 - 5 9 182 9 Moldova Nouă 44608 44367 241 1331 27890 1856 12437 598 86 59 31 1372 10 Oravița 28237 27923 314 696 19420 2629 2884 56 1 101 1707 1439 11 Orșova 49934 49888 46 388 25583 3031 11819 575 43 25 171 8687 12 Reșița 25915 25885 30 388 19242 1193 2864 232 1593 26 41 724 13 Timiș 33182 33143 39 107 29461 436 3032 5 9 6 13 220 14 Teregova 28195 28136 59 467 13228 604 753 12 1 19 10513 3065 438330 437399 931 3657 325939 25499 47319 2746 2344 304 11386 19814 74,4% 5,8% 10,8% 0,6% 0,5% 0,1% 2,5% 5,3% Total comitat procentual 382 - Idem, p. 364, 374, 388; 279 243 Număr locuitori Nr. crt. Plasa 1 Buziaș 35762 2 Ciacova 3 Număr locuitori după limba maternă Militari Plecați în străinătate 35737 25 261 22820 6277 5654 667 - 5 88 30479 30456 23 616 17376 2949 8992 73 - 8 621 460 Deta 28495 28470 25 312 9701 5722 9146 579 - 38 1943 1366 4 Biserica Albă 36831 36796 35 436 8234 909 4791 42 - 6 20987 1862 5 Centrală 35482 35119 363 461 5705 5355 6587 42 2 31 16795 965 6 Cuvin 46372 46337 35 2365 16109 6092 22635 90 6 6 897 537 7 Lipova 34833 34784 49 584 21215 2703 10646 32 - 4 74 159 8 Recaș 35933 35911 22 583 19748 5462 5576 606 5 40 3144 1352 9 Aradul Nou 34117 33832 285 1534 9289 3071 19319 138 1 3 2036 260 10 Vârșeț 36978 36956 23 403 18674 3422 8605 194 - 2 5531 550 11 Vinga 34104 34063 41 1847 10408 4343 12670 107 - 2 3711 2863 Total comitat procentual 389386 388460 926 9362 159279 46305 114621 2570 14 145 55827 10625 40,9% 11,9% 29,4% 0,6% - - 14,3% 2,9% Total Civili Români Maghiari Germani Slovaci Ruteni Croați Sârbi Alții Comitatul Timiș 281 280 251 Nr. crt. Plasa Total Civili Număr locuitori Militari Plecați în străinătate Români Maghiari Număr locuitori după limba maternă Germani Slovaci Ruteni Croați Sârbi Alții Comitatul Torontal 1 2 3 4 5 6 282 Alibunar Antalfalva Banloc Cenei Modroș Becicherecul Mare 7 Kikinda Mare 8 Sânicolaul Mare 9 Panciova 10 Pardani 11 Periam 12 Törökbecse 13 Törökkanizsa 14 Jimbolia Total comitat procentual Total Banatul istoric 29292 47044 27667 30936 27048 54715 29270 47011 27635 30918 27024 54685 22 33 32 18 24 30 280 705 367 228 643 1277 14982 5442 6637 3626 3877 10581 588 5957 6385 3736 4685 8573 755 1849 8403 16468 9905 16468 988 8623 823 9 61 3265 3 - 6 365 78 714 905 573 11793 24530 4503 5765 6959 14445 180 278 838 618 653 793 33009 43442 32987 43411 22 31 1096 1206 238 10239 7298 10982 9875 12921 5 125 1 1 4 2 15351 2830 237 6342 47877 27471 30334 48464 47639 46904 541542 47841 27147 30307 48440 47610 46866 541152 36 24 27 24 29 38 390 473 944 2001 775 638 2430 14063 1367011 2247 27082 3148 6098 1352 14136 24961 12026 109895 20,3% 181699 13,3% 15573 1369258 10735 4007 8218 110 2058 4643 85390 15,8% 570608 41,8% 1045 13 80 10 294 50 15391 2,8% 20707 1,5% 1 1 1 8 2366 0,2% 1277 21 7 3 5 21 3981 0,7% 4430 0,3% 14930 1708 3416 32938 17099 3687 168554 31,3% 235767 17,2% 1169 171 568 212 260 925 13244 2,4% 43683 3,2% 281 16692 1054 2966 25552 145646 26,9% 307586 22,5% Anexa 3. Populația rurală în anul 1910393 Nr. crt. Plasa Total Număr locuitori Bărbați Femei Necăsătoriți Starea civilă Căsătoriți Văduvi Divorțați Comitatul Caraș-Severin 283 1 2 3 4 5 6 7 8 9 Bega Bocșa Bozovici Făget Iam Caransebeș Lugoj Mureș Moldova Nouă 10 Oravița 11 Orșova 12 Reșița 13 Timiș 14 Teregova Total comitat procentual 393 Sub 6 ani Între 6 și 14 ani Grupe de vârstă Între 15 Între 20 și 19 ani și 60 ani Peste 60 de ani 23825 36458 29795 24895 35593 35802 21084 20807 44608 12158 18230 14839 12565 17299 17973 10651 10464 22765 11667 18228 14956 12330 18294 17829 10433 10343 21843 11890 17182 13716 11889 16085 18553 9979 8377 20450 10137 15988 13635 10911 15961 14733 9303 10308 19736 1747 3231 2425 2032 3472 2488 1753 2078 4300 51 57 19 63 75 28 49 44 122 3570 4642 3395 3219 3559 5070 3018 2475 4512 4759 6436 4711 4549 5224 6787 3953 2950 6852 2321 3484 2676 2473 3085 3546 2038 1825 4127 11368 18593 15562 12614 18907 17469 10352 11656 23693 1807 3303 3450 2040 4818 2930 1723 1901 5424 28237 49934 25915 33182 28195 438330 14430 25482 13258 16685 14065 220864 50,4% 13807 24452 12657 16497 14130 217466 49,6% 14929 23483 12480 15649 15177 209839 47,9% 11150 21943 11262 14750 11000 190817 43,5% 2113 4431 2137 2726 1980 36913 8,4% 45 77 36 57 38 761 0,2% 3790 6313 3613 4363 4127 55666 12,7% 4822 8534 4641 5854 5578 75650 17,3% 2515 4584 2454 2844 2767 40739 9,3% 14788 25914 13092 16765 13362 224135 51,1% 2321 4587 2115 3356 2361 42135 9,6% Idem, p. 311, 326, 342; 282 Nr. crt. Plasa Total Număr locuitori Bărbați Femei Necăsătoriți Starea civilă Căsătoriți Văduvi Divorțați Sub 6 ani Între 6 și 14 ani Comitatul Timiș Buziaș Ciacova Deta Biserica Albă 5 Centrală 6 Cuvin 7 Lipova 8 Recaș 9 Aradul Nou 10 Vârșeț 11 Vinga Total comitat procentual 1 2 3 4 Grupe de vârstă Între 15 Între 20 și 19 ani și 60 ani Peste 60 de ani 284 35762 30479 28495 36831 17842 15308 14303 18254 17920 15771 14192 18577 16335 14099 14781 18577 16675 14070 11907 15476 2719 2257 1769 2865 39 53 38 109 4554 3982 4431 5311 6443 5660 5878 6848 3289 3031 2738 3339 18132 15097 13199 17960 3344 2709 2249 3373 35482 46372 34833 35933 34177 17816 23014 17275 17743 16726 17666 23358 17558 18190 17391 18497 21931 15163 15602 16741 14463 21370 16629 17271 15040 2459 2997 2979 2979 2298 63 74 62 81 48 5606 6387 3723 4334 4653 6946 8947 5944 6086 6798 3320 4365 3400 3041 3246 16757 22494 18256 18848 16401 2853 4179 3510 3623 3018 36978 34104 38938 6 18600 16648 193529 49,7% 18378 17456 195857 50,3% 17402 15084 184016 47,3% 16323 16585 166809 42,8% 3165 2373 28844 7,4% 88 62 717 0,5% 4763 4365 52109 13,4% 6358 6527 72435 18,6% 3351 3057 36177 9,3% 18607 16813 192546 49,5% 3899 3342 36093 9,2% 283 Nr. crt. Plasa Total Număr locuitori Bărbați Femei Necăsătoriți Starea civilă Căsătoriți Văduvi Divorțați Sub 6 ani Între 6 și 14 ani Grupe de vârstă Între 15 Între 20 și 19 ani și 60 ani Peste 60 de ani Comitatul Torontal 1 2 3 4 5 6 285 Alibunar Antalfalva Banloc Cenei Modroș Becicherecul Mare 7 Kikinda Mare 8 Sânicolaul Mare 9 Panciova 10 Pardani 11 Periam 12 Törökbecse 13 Törökkanizsa 14 Jimbolia Total comitat procentual Total Banatul istoric 29292 47044 27667 30936 27048 54715 14469 23380 13899 15267 13551 27056 14823 23380 13768 15669 13497 27659 12511 21850 144402 14178 13329 26622 14381 21731 11509 14631 11857 24522 2334 3329 1725 2090 1829 3487 66 134 31 37 33 84 3730 7359 4640 4007 3874 8661 5022 8686 5639 5675 5350 10759 2516 4206 2534 2842 2634 5109 14987 22711 12620 15073 12697 15597 3037 4082 2236 3334 2492 4588 33009 43442 16430 21538 16579 21904 16063 20503 14901 19771 1981 3083 64 85 5209 5799 6459 8173 2923 3702 15411 21072 3007 4696 47877 27171 30334 48464 47639 46904 541542 23722 13461 14807 24117 23748 22929 268374 49,6% 682767 49,9% 24155 13710 15527 24347 23891 23975 273168 50,4% 686491 50,1% 22591 13304 13488 24411 24382 23005 260639 48,1% 654494 47,8% 22078 11912 14665 21067 20579 20897 244501 45,1% 602127 44% 3152 1905 2137 2901 2591 2943 35487 6,6% 101244 7,4% 56 50 44 85 87 59 915 0,2% 2393 0,8% 7414 4117 3421 8231 7857 6643 80962 15% 188737 13,8% 9417 5553 5497 10073 9889 9184 105373 15% 253458 18,5% 4515 2496 2543 4641 4136 4428 49226 9,1% 126142 9,2% 22410 12478 15262 4120 2527 3610 3746 3639 4781 49956 9,1% 128184 9,4% 1369258 284 21957 21868 256023 47,3% 672722 49,1% Anexa 4. Mișcarea populației rurale între anii 1901-191040 Nr. crt. Plasa Numărul celor născuți Legal Nelegal Total Media anilor 1901-1910 Numărul celor decedați Până la Între 1 și 7 Peste 7 ani Total 1 an ani Comitatul Caraș-Severin Bega Bocșa Bozovici Făget Iam Caransebeș Lugoj Mureș Moldova Nouă 10 Oravița 11 Orșova 12 Reșița 13 Timiș 14 Teregova Total comitat procentual 286 1 2 3 4 5 6 7 8 9 404 Nr. localități Nu au urmat tratament În plasă 1910 Cu creștere de populație 688 831 612 457 979 615 435 699 598 101 231 196 130 408 176 96 104 366 789 1044 757 742 865 1135 711 539 1065 145 183 119 134 149 208 141 83 190 106 120 106 95 109 153 105 81 111 322 354 438 365 576 495 275 326 725 573 657 663 594 834 856 521 490 1026 445 620 620 610 520 741 751 425 464 27 21 19 38 28 36 24 25 22 19 13 14 24 8 31 18 20 9 1167 670 791 754 754 9857 77,2% 237 287 109 207 291 2921 22,8% 835 1454 779 998 1045 12778 139 263 142 165 219 2280 21,8% 114 180 104 148 169 1701 16,2% 378 815 370 501 376 6496 62% 631 1258 616 814 764 10477 100% 464 810 424 767 612 8266 78,9% 23 25 30 20 22 360 21 15 19 16 18 245 68,1% Idem, vol. I, p. 315-326, 339; 285 Nr. crt. Plasa Nr. localități Media anilor 1901-1910 Numărul celor născuți Legal Nelegal Numărul celor decedați Total Până la 1 an Între 1 și 7 ani Peste 7 ani Total Nu au urmat tratament În plasă 1910 Cu creștere de populație Comitatul Timiș 287 1 Buziaș 858 233 1091 234 126 485 845 492 25 2 Ciacova 861 129 990 230 92 397 719 299 13 5 3 Deta 891 183 1074 228 119 350 697 239 18 14 4 Biserica Albă 1052 355 1407 364 182 468 1014 536 19 18 5 Centrală 1187 232 1419 340 204 447 991 283 9 8 6 Cuvin 1265 174 1439 296 156 545 997 349 21 10 7 Lipova 800 155 955 180 128 533 841 487 28 15 8 Recaș 793 243 1036 207 127 533 867 511 28 13 9 Aradul Nou 1053 149 1202 274 150 431 855 393 17 6 10 Vârșeț 859 320 1179 271 149 527 947 498 25 15 11 Vinga 1007 116 1123 241 139 472 852 280 13 2 Total comitat procentual 10626 2289 12915 2865 1572 5188 9625 4367 222 118 82,3% 17,7% 29,8% 16,3% 53,9% 100% 45,4% 286 12 53,2% Nr. crt. Plasa Numărul celor născuți Legal Nelegal Total Media anilor 1901-1910 Numărul celor decedați Până la Între 1 și Peste 7 ani Total 1 an 7 ani Nr. localități Nu au urmat tratament În plasă 1910 Cu creștere de populație Comitatul Torontal 1 2 3 4 5 6 288 Alibunar Antalfalva Banloc Cenei Modroș Becicherecul Mare 7 Kikinda Mare 8 Sânicolaul Mare 9 Panciova 10 Pardani 11 Periam 12 Törökbecse 13 Törökkanizsa 14 Jimbolia Total comitat procentual Total Banatul istoric 868 1728 940 796 837 1873 214 219 213 145 196 257 1082 1947 1153 941 1033 2130 304 490 253 188 225 487 142 295 149 112 137 337 447 691 339 401 376 723 893 1476 741 701 738 1547 474 526 352 246 309 623 10 13 17 16 18 25 2 12 6 9 10 1286 1174 1851 896 672 2096 1742 1389 18148 87,6% 38631 83,3% 95 227 212 127 170 125 175 203 2578 12,4% 7788 16,7% 1381 1401 2063 1023 842 2221 1917 1592 329 299 525 244 182 590 475 337 4928 32,4% 10073 28,5% 205 154 281 153 94 371 256 191 2877 18,9% 6150 17,5% 440 629 652 374 416 681 613 611 7393 48,7% 19077 54% 974 1082 1458 771 692 1642 1344 1139 15198 100% 35300 100% 346 187 480 302 251 647 520 295 5558 36,6% 18191 51,5% 12 14 13 13 11 8 22 18 210 5 6 8 4 7 18 3 90 42,9% 453 57,2% 20726 46419 100% 287 792 Anexa 5. Populația rurală după confesiune în anul 19105 Nr. crt. Comitat Plasa 1 Ortodocși Evanghelici Unitarieni Izraeliți Alții % Nr. Nr. Nr. Nr. 3803 16 163 3 167 10 312 0,8 158 1 206 1 - 45 0,1 32 2 22 - 68 0,2 2113 8,4 77 8 294 67 3,4 593 1,7 37 0,1 30 3 76 21 11,5 74 0,2 100 0,3 185 4 134 5 2916 13,8 244 0,1 96 - 58 14 4,8 37 0,2 219 1,1 51 2 113 19 33,8 4324 9,7 235 0,5 237 4 290 12 20 100 0,4 332 1,2 311 24 349 18 21423 43 2104 4,2 599 1,2 491 48 560 13 76,4 3943 15,2 1668 6,4 192 0,7 210 10 84 2 28407 85,6 4535 13,7 31 0,1 71 0,2 27 1 98 12 28195 24046 85,3 3498 12,4 30 0,1 438 1,6 47 1 54 81 438330 327699 74,8 78185 17,8 18700 4,3 8740 2 2115 111 2505 275 Nr. locuitori Nr. % Nr. Catolici Greco-catolici Bega 23825 15026 63,1 2487 10,4 2166 9,1 2 Bocșa 36458 23777 65,2 7432 20,4 4580 12,6 3 Bozovici 29795 28121 94,4 1564 5,2 9 4 Făget 24895 20053 80,6 2215 8,9 5 Iam 35593 33538 94,2 1205 6 Caransebeș 35802 31175 87,1 4125 7 Lugoj 21084 13805 65,5 3951 18,7 8 Mureș 20807 19371 93,1 995 9 Moldova Nouă 44608 24410 54,7 15096 10 Oravița 28237 21468 76 5635 11 Orșova 49934 24696 49,5 12 Reșița 25915 19806 13 Timiș 33182 14 Teregova % Nr. % Reformați Nr. Comitatul Caraș-Severin 289 Total comitat procentual 415 M.St.K., vol. 42, Budapesta, 1918, p. 342-372; 288 Nr. crt. Comitat Plasa Nr. locuitori Ortodocși Nr. % Catolici Nr. Reformați Greco-catolici % Nr. % Nr. % Evanghelici Nr. Unitarieni Nr. Izraeliți Nr. Alții Nr. Comitatul Timiș 290 1 Buziaș 35762 20853 2 Ciacova 30479 16456 3 Deta 28495 11751 4 Biserica Albă 36831 30050 81,6 5 Centrală 35482 22914 6 Cuvin 46372 16810 7 Lipova 34833 8 Recaș 35933 9 Aradul Nou 34177 10 Vârșeț 36978 11 Vinga Total comitat procentual 58,3 8899 24,9 2511 7 2365 6,6 841 9 284 54 7194 23,6 2019 6,6 238 0,8 4375 2 194 1 41,2 31160 46,2 87 0,3 770 2,7 2433 3 280 11 6362 17,3 31 0,1 105 0,3 87 1 41 154 64,6 9484 26,7 37 0,1 279 0,8 2487 3 101 177 36,3 26665 57,5 649 1,4 1900 4,1 235 11 100 2 19385 55,6 12520 35,9 2027 5 271 0,8 113 22 438 12 22376 62,3 11862 33 995 0,3 244 0,1 173 2 266 15 11615 34 21891 64,2 117 0,3 216 0,6 122 5 138 13 21038 56,9 11848 32 2884 7,8 626 1,3 438 2 24 118 34104 14191 41,6 19440 57 87 0,3 140 0,4 78 6 147 15 389386 207439 53,3 149325 38,3 11489 3 7154 1,8 11382 66 2013 518 289 - Nr. crt. Comitat Plasa Nr. locuitori Nr. Ortodocși % Nr. Catolici % Greco-catolici Nr. % Nr. Reformați % Evanghelici Nr. Unitarieni Nr. Izraeliți Nr. Alții Nr. Comitatul Torontal 1 2 3 4 5 6 291 Alibunar Antalfalva Banloc Cenei Modroș Becicherecul Mare 7 Kikinda Mare 8 Sânicolaul Mare 9 Panciova 10 Pardani 11 Periam 12 Törökbecse 13 Törökkanizsa 14 Jimbolia Total comitat procentual Total Banatul istoric 29292 47044 27667 30936 27048 54715 26745 29633 11416 9608 11047 24971 91,3 63 41,3 31,1 40,8 45,6 1111 3361 14155 20945 15336 25488 3,8 7,1 51,2 67,7 56,7 46,6 21 89 58 113 37 258 0,2 0,2 0,4 0,1 0,5 73 4428 229 109 297 181 0,2 9,4 0,8 0,4 1,1 0,3 912 8736 1694 31 109 3488 8 1 2 2 3 6 106 318 92 128 161 286 316 478 21 58 37 33009 43442 15754 11987 47,7 27,6 16580 28187 50,2 64,9 83 1431 0,3 3,3 215 787 0,7 1,8 86 311 5 47 227 657 59 35 47877 27171 30334 48464 47639 46904 541542 25952 13890 11663 33187 19200 8166 253219 54,2 51,5 38,4 68,5 40,3 17,4 46,8 15082 10941 17831 14665 26610 37636 248028 31,5 40,3 58,5 30,3 55,9 80,2 45,8 24 71 407 19 252 528 3391 0,1 0,3 1,3 0,5 1,1 0,6 1159 1994 158 112 560 203 10505 2,4 7,3 0,5 0,2 1,2 0,4 1,9 5601 98 116 69 516 138 21905 3 1 8 41 2 92 56 133 149 402 451 228 3394 43 10 2 46 3 1108 1369258 788357 57,4 475538 34,7 33580 2,5 26399 1,9 35402 2,6 269 - 7912 0,6 1901 0,1 290 Anexa 6. Populația rurală activă și întreținută după ocupații și știință de carte - în anul 1900426 Nr. crt. Comitat Plasa 292 1 Bega 2 Bocșa 3 Bozovici 4 Făget 5 Iam 6 Caransebeș 7 Lugoj 8 Mureș 9 Moldova Nouă 10 Oravița 11 Orșova 12 Reșița 13 Timiș 14 Teregova Total comitat - procentual 426 Agricultură Horticultură 21418 23546 26925 20246 28665 27719 19071 19055 21126 16162 25933 20455 29125 19192 318638 72,7% Alte ocup. agric. 49 561 126 407 1409 510 37 168 456 260 1370 843 404 1314 7914 1,8% Minerit Metalurgie Industrie Comerț Credit Ocupația. Număr de locuitori Transport Servicii Circulație publice Armată Zilieri Servitori de casă Altele Știu să scrie / citească Comitatul Caraș-Severin 2722 129 39 860 142 6285 554 2003 4 9 522 13269 3% 1094 4126 1450 2088 1543 5241 1066 711 8664 4059 13625 2585 1593 2317 50162 11,4% 222 566 263 409 393 288 164 197 928 835 832 203 246 281 5827 1,3% M.St.K., vol. 2, Budapesta, 1904, p. 722, 728, 742. 291 104 984 78 303 693 580 92 65 1532 2417 1181 458 482 841 9810 2,2% 336 607 335 495 484 386 308 259 971 911 664 375 408 417 6956 1,6% 27 57 20 35 38 45 13 25 280 368 59 32 49 89 1134 0,3% 112 1203 178 91 135 124 1070 1180 977 332 410 2769 8581 2% 85 312 75 235 103 183 105 110 640 337 509 176 85 99 3072 0,7% 378 1774 394 442 1314 573 228 93 2656 1154 2781 452 371 354 12964 3% 10586 14915 12521 9928 14720 12947 8185 8306 24372 13372 25820 10707 12193 9255 187827 42,9% Ocupația. Număr de locuitori Nr. crt. Comitat Plasa 1 Buziaș 29652 2 Ciacova 3 Agricultură Horticultură Alte ocup. agric. Comerț Credit Servitori de casă Altele Știu să scrie / citească 343 299 1114 16588 927 372 672 16052 26 614 486 645 15281 683 45 168 152 453 17739 385 933 419 263 296 1018 18412 1098 921 48 1834 376 2209 27939 312 1059 61 715 490 1824 18093 514 432 668 32 544 319 912 16575 5738 1072 536 739 347 1338 357 1513 21180 - 3575 555 415 588 33 132 281 622 18929 2 3420 572 512 783 54 138 299 1537 20493 22 43628 8098 5663 8515 1136 7016 3724 12523 207281 - 11,2% 2,1% 1,5% 2,2% 0,3% 1,8% 0,9% 3,2% 53,2% Transport Circulație Servicii publice Armată Minerit Metalurgie Industrie 98 4 2505 535 392 779 41 23532 35 - 3077 699 521 614 30 Deta 20572 60 13 3982 731 618 748 4 Biserica Albă 30758 46 2 3512 570 442 5 Cuvin 26890 159 - 4174 945 6 Centrală 32773 58 - 6142 913 7 Lipova 24823 198 1 4408 942 8 Recaș 29246 167 - 3095 9 Aradul Nou 22401 26 - 10 Vârșeț 30723 54 11 Vinga 26761 26 298131 927 76,6% 0,2% Zilieri Comitatul Timiș 293 Total comitat procentual 292 Nr. crt. 1 2 3 4 5 6 Comitat Plasa 294 Alibunar Antalfalva Banloc Cenei Modroș Becicherecul Mare 7 Kikinda Mare 8 Sânicolaul Mare 9 Panciova 10 Pardani 11 Periam 12 Törökbecse 13 Törökkanizsa 14 Jimbolia Total comitat procentual Total Banatul istoric Agricultură Horticultură Alte ocup. agric. Minerit Metalurgie Industrie Comerț Credit Ocupația. Număr de locuitori Transport Servicii Circulație publice Armată Zilieri Servitori de casă Altele Știu să scrie / citească Comitatul Caraș-Severin 25027 37242 22374 22836 19828 42411 1 179 54 9 41 82 8 1 - 2071 4336 2712 3768 3135 5120 537 1126 460 761 622 1249 250 332 343 526 697 647 616 1192 519 723 804 1214 31 52 46 26 32 44 103 1478 346 181 685 1671 123 277 395 369 448 525 533 827 417 1737 756 1752 13028 26748 13836 18624 15129 29535 26597 29885 4 50 5 - 3123 6106 655 1332 383 823 681 1251 30 37 204 1435 306 769 1021 1754 16946 25260 39406 21102 20570 38435 37326 29079 412118 76,5% 1028887 75,2% 129 13 19 25 52 48 706 0,1% 9547 0,6% 3 3 2 22 13313 0,9% 5083 2593 4666 4688 4517 8423 60341 11,2% 154131 11,3% 877 628 741 1125 978 1613 12699 2,4% 26524 1,9% 264 315 620 755 1034 971 7960 1,5% 23433 1,7% 973 611 643 1085 1111 1167 12590 2,3% 28061 2,5% 58 30 37 38 38 46 545 0,1% 28061 0,2% 84 409 520 975 686 1964 10741 2% 2815 1,9% 277 308 409 362 559 875 6002 1,1% 12798 0,9% 726 1159 2109 976 1335 2716 17818 2,8% 43305 2,9% 27919 15310 18827 21711 25293 28533 296699 54,8% 691807 50,5% 293 Un memorialist bănăţean mai puţin cunoscut despre Marele Război: Lae din Banat Prof. univ. dr. Nicolae Bocşan Unul dintre cei mai puţin cunoscuţi memorialişti bănăţeni care a scris despre Marele Război este cel care a semnat cu pseudonimul Lae din Banat. Cu titlul de ipoteză, conform unor informaţii furnizate de Dumitru Jompan, l-am identificat pe acesta cu Nicolae Boldureanu, din Lugoj. Se cunosc foarte puţine date biografice despre Lae din Banat. A fost membru al corului bărbătesc „Progresul” din Lugoj, al Societăţii de lectură, corală şi sportivă „Progresul” a sodalilor din Lugoj1. A scris şi piese de teatru. A publicat o broşură despre turneul corului Vidu în România (1941). Memoriile de război le-a publicat sub titlul La Regimentul 43 nimic nou !?2. Pe lângă dramele colective sau individuale pe care le-au trăit combatanţii din Marele Război, drumurile lungi şi istovitoare străbătute constituie o temă predilectă a memorialisticii în general, a celei bănăţene în special. Au fost drumuri marcate de privaţiuni şi suferinţe pe fronturile din Europa şi Asia sau după război la întoarcerea în patrie sau din prizonierat. Au „călătorit” prin mai multe ţări, în funcţie de evoluţia operaţiunilor militare, de situaţia fronturilor şi de manevrele comandamentelor militare, de statutul de prizonier. Mulţumim domnului prof. Dumitru Jompan pentru aceste informaţii. Lae din Banat, La regimentul 43 nimic nou !? Luptele de la Loffcin, Danilovgrad, Isonzo, Doberdo şi Piave, Lugoj, Tipografia Union, 1932. 1 2 294 Annette Becker s-a referit la marşurile continue ale soldaţilor, la acest „marş quasi etern” ce pare în contradicţie cu războiul industrial, o continuare a războiului tradiţional3. Acelaşi autor observa că autorii soldaţi se interesau mai mult de viaţa, meseria celor pe care îi întâlnesc, de monumentele istorice, de patrimoniul ţării respective, decât de operaţiunile militare. Agricultorii şi învăţătorii, încă apropiaţi de rădăcinile lor, se interesau de viaţa agricolă a regiunilor prin care treceau, erau nemulţumiţi de distrugerile provocate de război naturii, arhitecturii, peisajului. Nu puţine au fost memoriile care descriau cadrul natural prin care au trecut soldaţii, aşezările şi locuitorii4. Aceeaşi Annette Becker susţinea că asemenea descrieri erau mai degrabă un protest împotriva războiului, un apel la pace şi linişte, pe care natura le oferea cu prisosinţă. Reputatul istoric francez a interpretat descrierile despre regiunile pe care le traversau soldaţii, în eternul lor marş, ca ataşament la pământul natal, mai ales că cei mai mulţi erau de origine rurală şi erau afectaţi de distrugerile provocate de război mediului înconjurător5. Unele texte dau impresia unor „descrieri de călătorie”, prin bogăţia de informaţii pe care le oferă despre ţările străbătute, despre locuitori şi obiceiurile lor, despre psihologia unor popoare, despre ocupaţii, îmbrăcămintea sau hrana specifică, despre peisajul întâlnit. Lae din Banat a fost unul dintre soldaţii memorialişti care a străbătut lungi şi dificile călătorii în timpul războiului. A plecat din Subotica până la Bosnia Brod, a trecut peste Brod, Sava, Drava şi a ajuns în Bosnia. Din Sarajevo, apoi, a traversat Muntenegru, a ajuns la Mostar, Trebine, Rizano, 3 Journaux de combattants et civils, de la France du Nord dans la Grande Guerre, ed. Annette Becker, Villeneuve d’Ascq., Presses Universitaires du Septentrion, 1998, p. 1. 4 Ibidem. 5 Ibidem, p. 17. 295 Danilovgrad spre Albania. A trecut prin Stari Bar, Bar, de unde s-a îndreptat spre Dalmaţia. La sfârşitul lunii iulie 1916 a plecat pe frontul italian. A revenit prin Bosnia, Herţegovina, până la Zagreb în Croaţia. De la Zagreb a ajuns în Istria, apoi la Isonzo. Căzut prizonier a fost trimis la Udine, Monfalcone, Vila Vicentina, după care a fost eliberat de trupele austroungare. A luptat la San Dona, Tagliamento, a luptat la Piave. Rănit, a fost trimis în Austria, de unde a mers la Budapesta, Seghedin şi Lugoj. De menţionat că Lae din Banat a făcut cea mai mare parte a drumurilor sale balcanice pe jos, cu trenul sau cu vehicule. Pentru Lae din Banat Marele Război a fost un reper care i-a jalonat timpul. L-a scos dintr-o viaţă socială normală, fericită, când a trăit bucuriile tinereţii, şi l-a aruncat în „groaznicul măcel”, cum îl numeşte de la începutul memoriilor sale. În 26 iulie 1914 era la Caransebeş şi a fost martor la mobilizarea generală. Oraşul „era într-o fierbere mare”, „rezerviştii se adunau cât frunza şi iarba”, era un entuziasm specific mobilizării în toate ţările, pe care îl surprinde în amintirile sale: „toată lumea strigă trăiască războiul”, ziua şi noaptea „numai chiote şi cântări se auzeau”6. În primul moment războiul a generat miracolul păcii, al înţelegerii şi reconcilierii între oameni. Era un entuziasm ce va fi repede abandonat, dar la anunţul mobilizării s-a manifestat pretutindeni. A fost recrutat şi împreună cu alţi tineri lugojeni a fost trimis în garnizoană la Seghedin. Majoritatea celor concentraţi erau români, se vorbea numai româneşte. După şase săptămâni li s-a permis să meargă la biserica improvizată întrLae din Banat, La Regimentul 43 nimic nou !?, în Marele Război în memoria bănăţeană 1914-1919, vol. III, antologie, ediţie, studii şi note de Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, Mihaela Bedecean, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană; Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2015, p. 314. (În continuare: Lae din Banat). 6 296 o sală de gimnastică, de românii din Arad, Timişoara şi Oradea. De asemenea, soldaţii au fost învoiţi să meargă în fiecare zi două ore în oraş. Într-o duminică a fost invitat de un român din Arad la o consfătuire secretă, încheiată la berărie cu cântece patriotice, despre care nu pomeneşte nimic în memorii. Arestat pentru acţiuni subversive împotriva statului ungar, a fost trimis în faţa Consiliului de Război, unde a declarat că avea 17 ani şi 9 luni, că şi-a falsificat vârsta ca să intre mai repede sub drapel. Pentru a scăpa de temniţă a cerut să fie trimis pe front, ca voluntar7. Din acest moment începe participarea sa la Marele Război, într-o unitate de pionieri, constituită din militari de diferite etnii şi confesiuni, care avea misiunea să repare, să consolideze drumurile, podurile, pentru a facilita deplasarea trupelor austro-ungare. Pe bună dreptate s-a vorbit în literatură de comunitatea soldaţilor prezenţi pe front. Greutăţile, pericolele prin care au trecut i-au determinat să se înfrăţească, să depăşească divergenţele sau confruntările anterioare. Fenomenul a fost general în Marele Război. Eric J. Leed vorbea de experienţa comunitară a războiului, de egalizarea condiţiei sociale a soldaţilor în război8. Războiul a născut o solidaritate concretă, permanentă, mai ales în grupurile mici, cum a fost şi cazul micului grup de pionieri din care făcea parte Lae din Banat. În drumurile sale prin Balcani a fost impresionat de eroismul şi spiritul de jertfă al muntenegrenilor, părăsiţi de regele Nikita. Descrie consecinţele ofensivei austro-ungare în Principat, cruzimea ocupanţilor. Din Muntenegru au trecut în Albania, unde au reparat sau construit poduri peste râuri. Au înfruntat căldură, lipsa de hrană şi de apă, epidemiile. Din Albania unitatea s-a deplasat în Dalmaţia. Trupa a ajuns 7 Ibidem, pp. 315-316. Eric J. Leed, Terra di nessuno. Esperienza bellica e identità personale nella prima guerra mondiale, Bologna, Il Mulino, 1985, pp. 37-41. 8 297 epuizată din cauza foamei, a lipsei de apă, confirmând afirmaţia lui André Duménil că pe lângă violenţa războiului tehnologic s-a adăugat vulnerabilitatea fizică şi psihică, agravată de condiţiile de viaţă precare de pe front, între care alimentaţia a avut un rol important9. După toate lipsurile şi greutăţile întâmpinate pe drumurile din Balcani, plecarea pe frontul italian a fost o adevărată binefacere pentru tânărul bănăţean, pentru că mergeau spre o lume civilizată unde sperau să găsească o bucată de pâine. „Ştiam cu toţii că frontul italian e periculos scria memorialistul - dar unii ziceau: mai bine mort străpuns de gloanţe decât foame, holeră, tifos, malarie sau gălbinare”10. Pleca pe frontul italian la sfârşitul ofensivei a V-a de la Isonzo. Pe drumul spre frontul italian, aglomerat de trupele şi camioanele care duceau întăriri pentru armata austro-ungară, primul sentiment pe care l-a încercat sub salvele artileriei italiene a fost frica, un sentiment general în război la primul contact cu violenţa războiului tehnologic: „Toată noaptea n-a dormit nimeni, toţi priveau mereu spre front”11. La Nabrazina comandantul companiei de sapeuri le-a prezentat specificul activităţii acesteia „în ceea ce priveşte explozivitatea şi aranjarea cavernelor şi tranşeelor”12. Cea mai mare parte a armatei austro-ungare de pe frontul italian era formată din regimente în care majoritatea soldaţilor erau români, transferaţi aici după intrarea României în război, în vara anului 1916, pentru a fi cât mai departe de frontul românesc. Din Divizia a 18-a, comandată de generalul Köves, făceau parte: Regimentul 64 Infanterie Orăştie, 9 La prima guerra mondiale, vol. I, a cura di Stéphane Audoin-Rouzeau, Jean Jacques Becker, Edizione italiana a cura di Antonio Gibelli, Torino, Giulio Einaudi Editore, 2007 e 2014, p. 211. 10 Lae din Banat, p. 326. 11 Ibidem, p. 327. 12 Ibidem. 298 Regimentul 50 Alba Iulia, Regimentul 31 Sibiu, Regimentul 63 Bistriţa, Regimentul 2 Braşov, Regimentul 62 Târgu Mureş, Regimentul 23 honvezi Sibiu, Regimentul 12 pionieri Alba Iulia ş.a.13. La această ultimă divizie a fost detaşată şi compania de sapeuri (pionieri) din care făcea parte şi memorialistul. Compania a fost amplasată pe muntele Hermada, la 1 km. distanţă de prima linie, cu misiunea să ridice gardurile de sârmă ghimpată în faţa tranşeelor şi cavernelor ocupate de trupele austro-ungare. Prima impresie pe care a reţinut-o a fost marea învălmăşeală din armata austro-ungară, datorată în mare parte şi terenului accidentat: „dinspre front veneau răniţi, iar din dosul frontului trăsurile cu muniţii, traverse de fier şi grinzi, care s-au întâlnit la o trecere îngustă pe Muntele Hermada, încâlcindu-se aşa că nicio trăsură nu mai putea înainta”14. Războiul din munţi sau „războiul alb”, cum a fost denumit, a însemnat „cucerirea de către civilizaţia urbano-industrială a spaţiului alpin”. Muntele a fost ocupat repede de un număr considerabil de oameni, maşini, animale, străine de acest spaţiu care se întindea la peste 1.200 metri. Era un spaţiu îngust, în care au fost obligaţi să trăiască mai multe sute de mii de oameni, ceea ce a pus comandamentelor probleme noi, dificil de rezolvat, cu echiparea, alimentaţia, aprovizionarea cu apă sau asistenţa sanitară. Diego Leone scria despre „umanizarea forţată” a muntelui, transformat radical din cauza amenajărilor în scopuri militare: drumuri, căi ferate, linii electrice, tranşee, barăci, caverne ş.a.15. Această imagine o transmite consecvent şi Lae din Banat în memoriile sale. Timp de două luni pe frontul italian, „unde ziuă şi noapte tunurile nu mai încetau”, compania de sapeuri a amenajat două caverne şi câteva tranşee pentru apărarea 13 Ibidem. Ibidem, p. 329. 15 La prima guerra mondiale, vol. I, pp. 252-253. 14 299 flancului stâng al dispozitivului austro-ungar dinspre Marea Adriatică. Pionierii au avut multe pierderi din cauza bombardamentelor italiene care loveau mai ales trecătorile de acces, denumite „trecătoarea morţii”. Numai într-o seară o altă companie, condusă de un căpitan român, zelos să se afirme, a avut 70 de morţi. Anne Duménil considera că în timpul luptei bombardamentul de artilerie reprezenta cea mai traumatică experienţă pentru combatanţi, deoarece mijloacele de protecţie faţă de bombardamente erau ineficace16. Sapeurii au fost între cele mai expuse trupe chiar înaintea declanşării marilor ofensive, încât - scrie memorialistul - nu trecea o zi ca „să nu vedem sânge”. Sângele a devenit o prezenţă constantă pe front, i-a însoţit pe militari tot războiul. Episodul primului rănit din companie, descris de memorialist, relevă impactul sângelui văzut direct de participanţi, care din simbol al vieţii a devenit unul al morţii: „Sângele curgea din braţul ciuntit al lui Roşca, care înverzise la faţă şi gemea, privindu-şi braţul ce era lângă el înnegrit”17. Războiul a fost însoţit tot timpul de imaginea morţii. Chiar dacă militarii s-au familiarizat cu prezenţa morţii, aceasta continuă să-i domine atât în tranşee cât şi în perioadele de răgaz dintre lupte. Una din imaginile care însoţeşte moartea era a cimitirelor din spatele frontului, din apropierea câmpului de luptă. Cu prilejul unei scurte permisii, memorialistul bănăţean a plecat spre Doberdo pentru a căuta mormântul fratelui său căzut în acele locuri. Era imaginea concretă a prezenţei morţii. Împreună cu un camarad au căutat prin doline crucile de la căpătâiul mormintelor. Imaginea transmisă este una grăitoare: „Miile de cruci stăteau împrăştiate şi ruinate de ploi şi vânturi, iar altele aruncate de granate şi bombe din aeroplane”. În faţa unui mormânt bănuit a fi al fratelui, după inscripţia deteriorată 16 17 Ibidem, pp. 209-210. Lae din Banat, p. 329. 300 de pe cruce, rostea un adevăr care l-a marcat de-a lungul războiului: „Chiar dacă n-ar fi adevăratul mormânt al fratelui meu, în război toţi suntem fraţi şi nu este nicio deosebire între aceşti eroi”. În faţa morţii toţi erau egali, moartea i-a înfrăţit, aceasta a fost cea mai umană imagine a morţii. Trecând printre cruci, citea mereu numele celor înmormântaţi, cei mai mulţi români, ca într-un veritabil pomenlnic: Otescu, Bombescu, Balog, Ardelean, Buciu, Secoşan, Drăgoi, Boldureanu18. Pe lângă numele pomenite, multe morminte au rămas anonime. Pentru Anne Duménil mormântul anonim, moartea lipsită de mormânt, moartea fără nume echivala în situaţii normale cu o marginalizare socială. În timpul Marelui Război organizarea cimitirelor şi reglementările pentru înmormântare, practicile şi riturile funerare au fost interpretate ca „gesturi de civilizare a morţii”. Pentru Anette Becker crucile de lemn puse la morminte erau un simbol al morţii, nu al morţii în general, ci al morţii în război, crucea fiind cea care îi unea pe combatanţi, amici sau inamici19. Ofensiva din toamna anului 1916 a durat o lună de zile, toate petrecute în bătaia continuă a tunurilor, zi şi noapte. Cele şapte ofensive ale armatei austro-ungare au eşuat. După o lună de lupte, aceasta a înaintat cu numai 4 km., abandonând tranşeele şi cavernele fortificate cu mari eforturi şi cheltuieli. Pentru pionieri a apărut o nouă servitute, „au fost puşi la muncă grea pentru a face noi întărituri”. Lae din Banat dă o explicaţie personală înaintării frontului austriac, alta decât considerentele de ordin militar, pe care o va relua şi cu alte ocazii în memoriile sale: „soldaţii noştri fiind flămânzi şi 18 Ibidem, pp. 330-331. Ibidem, p. 219; Marele Război în memoria bănăţeană 1914-1919, vol. II: Memoriile lui Pavel Jumanca, antologie, ediţie, studii şi note de Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, Mihaela Bedecean, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană; Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2013, p. 124. 19 301 ştiind că în tranşeele inamicului se află de ale mâncării, ei au rupt frontul, riscându-şi viaţa pentru o bucată de pâine”20. Privaţiunile soldatului pe front reprezintă o altă imagine ce se repetă în textul memorialistic, pusă în contrast cu traiul celor de la Cartierul General: „Pe front soldaţii erau expuşi la cele mai groaznice suferinţe, de foame, boli, îmbrăcaţi slab şi mânaţi cu forţa la luptă”, spre deosebire de cei de la Cartierul General care petreceau în lux şi desfrânări. Relatează mărturia unui fost bucătar de la Cartierul General, trimis în linia întâi pentru că a îndrăznit să denunţe diferenţa dintre cele două părţi ale armatei. Acesta spunea celor din tranşee: „voi fomaţi aici până ce picaţi în agonie, pe când ofiţerii mănâncă fripturi de paseri, beau şampanie. Pe când voi vă frământaţi şi sunteţi loviţi de gloanţe, ei petrec bine, iar pe voi vă mănâncă păduchii”21. Paul Fussell a scris despre distincţia dintre oficiali şi soldaţi în Marele Război, contrastele mari existente în armată, ignoranţa oficialilor de la Statul Major despre condiţiile reale în care se trăia pe front, de unde acuzele şi dispreţul soldaţilor faţă de Statul Major22. Ofensiva din toamna anului 1916 a provocat mari pierderi armatei austro-ungare. Din compania de pionieri au mai rămas neatinşi de gloanţe doar vreo 50 de soldaţi, cei mai mulţi au căzut morţi sau răniţi. În vara anului 1917 pe frontul italian din Munţii Isonzoului se făceau mari pregătiri pentru o nouă ofensivă. Puterile Centrale sperau să fie ofensiva finală. Se concentrau armate, se aducea armament, au fost transferate unităţi germane pentru spargerea frontului italian, care a rezistat timp de doi ani. Era mare fierbere pe front, scria Lae din Banat. 20 Ibidem, p. 331. Ibidem. 22 Paul Fussell, La grande guerra e la memoria moderna, Milan, Il Mulino, 2000, pp. 106-109. 21 302 Trimis în linia întâi, memorialistul descria atmosfera greu de suportat în noua poziţie: „foamete mare, sete grozavă, ţipăte, înjurături, învălmăşeală, iar tunurile aruncau granate ca ploaia. Nopţile erau lungi şi zilele groaznice, mulţi au înnebunit, iar cei răniţi rămâneau jos, călcaţi de cei ce-şi apărau viaţa”23. Bruna Bianchi a scris despre „dimensiunea de masă a maladiei mentale” cauzată de experienţa traumatică a tranşeelor, de tensiunea continuă, de contactul cotidian cu moartea, ce au provocat forme grave de tulburări psihice24. În infernul descris, situaţia pionierilor era şi mai dificilă, trebuiau să ducă sârma ghimpată în faţa liniei întâi, încât din rândurile lor au căzut cei mai mulţi. În trei zile şi trei nopţi de lupte, scria Lae din Banat, din 360 de pionieri au mai rămas 80, ceilalţi toţi au murit. Viaţa în prima linie a devenit de nesuportat. Nu au mâncat patru zile şi cu greu şi-au găsit refugiul de bombardamente într-o cavernă. În ziua următoare poziţiile austro-ungare au fost ocupate de italieni, iar Lae din Banat a căzut prizonier şi a fost internat într-un spital. În octombrie 1917, „când toată lumea se săturase de război şi dorea pacea”, scria Lae din Banat, trupele germane şi austro-ungare au început marea ofensivă cu un puternic bombardament de artilerie: „spre front cerul şi pământul se vedea (u) roşu. S-a aprins pământul... căci de la Marea Adriatică până la poalele Tirolului numai văpăi roşii se vedeau”25. Armatele austro-ungare au rupt frontul şi au înaintat provocând retragerea în derută a italienilor. Înaintarea trupelor austro-ungare a fost însoţită de cumplite atrocităţi: „Înspre seară, scria Lae din Banat, au apărut ca sălbaticii «Sturm trupele» austro-ungare, împuşcând şi devastând tot ce găseau în cale. Soldaţii turmentaţi de vinurile aflate în grandioasele pivniţe italiene nu-şi mai dădeau seama ce fac, ei ca turbaţii 23 Lae din Banat, p. 334. La prima guerra mondiale, vol. I, p. 323 sqq. 25 Lae din Banat, p. 337. 24 303 împuşcau, tăiau oameni, vite, fără milă. Era o groază a privi cum baionetele se înfigeau în piepturile celor care voiau să protesteze sau să-şi apere avutul”26. Mai grav era faptul că victimele erau răniţi sau bolnavi, incapabili să opună rezistenţă. Descrierea memorialistului bănăţean confirma afirmaţia lui André Duménil că una din imaginile mereu prezentă în Marele Război a fost violenţa, manifestată pe front ca una „radicalizată, decisivă în procesul de totalizare a conflictului”. La reîntoarcerea din spital Lae din Banat a găsit compania decimată, din grupul care a început războiul au mai rămas doar doi români. Aceştia au relatat memorialistului pierderile suferite de armata austro-ungară. Turmentaţi, soldaţii acesteia au înaintat orbeşte, fiind seceraţi de focurile mitralierelor: „Tunurile bubuiau şi Piava s-a înroşit de sânge, căci mii de soldaţi şi-au aflat moartea înnecându-se în apă... M-am îngrozit văzând atâţia morţi pe care trebuia să-i aruncăm în Piava, nemaiavând loc a-i îngropa. Când s-a făcut asaltul asupra Sant Donei, mii de bătrâni, femei, fete şi copii au fost ucişi, căci năvălirea trupelor a fost barbară, iar tunurile călcau răniţii şi morţii picaţi pe câmpie”27. După retragerea armatei italiene, comandamentul austroungar a concentrat toate forţele pe frontul de la Piave cu intenţia de a zdrobi rezistenţa italiană. Condiţiile nu mai erau prielnice din cauza moralului scăzut al trupei, provocat de lipsa de alimente, de foametea care bântuia ca o epidemie armata austro-ungară. Toate acestea au provocat defecţiuni în armată, au început manifestări de revoltă, s-a amplificat dezordinea. Deşi o parte a soldaţilor români au rămas fideli împăratului, memorialistul scria că „mii şi zeci de mii de români treceau de bună voie în armatele italiene, împreună cu cehii, formând batalioane care luptau contra Austro-Ungariei”28. Fenomenul 26 Ibidem, pp. 337-338. Ibidem, p. 339. 28 Ibidem, p. 340. 27 304 dezertării a fost încurajat şi de propaganda Antantei, care a difuzat manifeste în diferite limbi. Memoriile lasă să se înţeleagă că bănăţeanul a fost atras de ideile socialiste, fără să dea amănunte. De asemenea susţinea că a transmis informaţii din tabăra austro-ungară unui ziarist italian, Giuseppe Pagoni, care le transmitea la Marele Stat Major Italian. A scris şi despre manifestaţia socialiştilor din armata austro-ungară, de la 1 mai 1918, împotriva războiului, în care a fost implicat şi memorialistul, scăpat „ca prin minune”. Starea de spirit a trupei austro-ungare era la cel mai de jos nivel posibil. Foametea a afectat serios moralul soldaţilor. Plecat într-o permisie la Conegliano, pentru a întâlni cunoscuţi şi prieteni din Lugoj cantonaţi acolo cu Regimentul 43 Infanterie, mânat şi de dorul de casă, mărturisea că era „ameţit de foame”. A fost un sentiment care a dominat tot timpul combatanţii din Marele Război. La Conegliano Lae din Banat a remarcat ironia cu care bănăţenii din Regimentul 43 percepeau războiul, văzut ca o fatalitate ce nu putea fi evitată. La întrebarea pusă unui prieten: „Ce e nou la Regimentul 43?”, acesta a răspuns: „Nimic nou. Totul e în ordine”. Comentariul memorialistului sintetizează starea de spirit a românilor din acest regiment: „Mai putea cineva să răspundă altminteri? Nu. Nimic nou la Regimentul 43 şi atâta tot. Scurt şi cuprinzător, căci nime nu putea să schimbe sau să prefacă mersul războiului. Viaţa de campanie s-a obicinuit. Soldaţii picaţi pe câmpul de luptă au fost înlocuiţi cu alţii. Foametea, mizeriile şi epidemiile nu mai erau o noutate. Condamnarea la moarte, jaful şi bătaia erau la ordinea zilei. Dacă picau chiar şi o sută de soldaţi într-o singură noapte, nu impresiona pe nimeni. Nimic nou... Noi trăim în speranţa căci războiul nu va ţine cât îi lumea, a spus un ţăran din Valea Almăjului. Da, da, a avut dreptate. Războiul s-a gătat şi parcă nici n-a fost. Nimic nou la Regimentul 43 şi totuşi a fost nou, căci mândrii feciori 305 ai Banatului au picat pe câmpul de onoare cu idealul virtuţii...”29. Pasajul menţionat sintetiza mesajul memorialistului bănăţean prin care condamna războiul. Pentru a încuraja soldaţii bănăţeni întâlniţi, Lae din Banat le-a spus: „Dumnezeu e bun şi ne va scăpa de aici”. Soldaţi aflaţi în apropiere au replicat: „Tu mai crezi în Dumnezeu? Minciună! Minciună! Dumnezeu nu mai există!”. Alt soldat striga la cer: „Unde eşti Dumnezeule? Arată-te dacă exişti să descarc aceste 40 de cartuşe în tine”30. Dialogurile ilustrează starea de spirit a soldaţilor de pe frontul italian. Deşi războiul a determinat o creştere a religiozităţii celor prezenţi pe front, majoritatea invocând ajutorul Divinităţii, au fost cazuri puţine de alienare, în care combatanţii soldaţi s-au despărţit de credinţă. Anette Becker scria că religia soldatului în război era aceea a „homo credens”, care a determinat deşteptarea religioasă în Marele Război. Martirii mureau imitând pe Cristos. Imitaţia lui Cristos, cel care s-a sacrificat pe cruce pentru salvarea celor mulţi, a fost motivul care a guvernat moartea eroică pe front. Marea ofensivă a Puterilor Centrale, despre care se vorbea din primăvara anului 1918, trebuia să fie ultima, scria Lae din Banat, „deoarece Austro-Ungaria nu mai putea continua războiul din cauză că i se sfârşiseră alimentele, îmbrăcămintea, medicamentele şi în ţară toată lumea striga «Jos războiul»”31. Comandamentul austro-ungar a concentrat toate forţele la Piave pentru a rupe frontul şi a obliga Italia să ceară pace. Potrivit afirmaţiilor memorialistului, au fost aduse 56 divizii bine înarmate, „sute de mii de tunuri, mitraliere, granate, bombe, automobile, husari..., vânători, trupe de atac, honvezi, 29 Ibidem, p. 343. Ibidem. 31 Ibidem, p. 346. 30 306 sapeuri, pionieri, trupe speciale, aeroplane...”32. Trupele austro-ungare aveau în faţă o altă mare concentrare de forţe italiene, franceze şi engleze: „Văile, cămpiile, munţii şi dolinele erau ticsite de soldaţi...”, care au format „un front unic şi puternic, peste care cu greu puteau trece armatele Puterilor Centrale”33, scria memorialistul. Dezastrul suferit de armatele austro-ungare în bătălia de la Piave a pus capăt războiului purtat de bănăţeni pe frontul italian. Comentând acest dezastru, Lae din Banat aprecia că la Piave a fost „unul dintre cel mai groaznic măcel din războiul mondial”, spunând că „într-o singură zi s-au prăpădit 180.000 soldaţi, iar până la 24 octombrie s-au prăpădit 800.000 soldaţi”34. Impresionat de acest carnagiu Lae din Banat a realizat una dintre cele mai expresive descrieri a bătăliei de la Piave, aşa cum a perceput-o un pionier român din linia întâi. După părerea memorialistului, cele mai sângeroase lupte s-au dat la Montello, Nervesa, Franceschi, Camaroto, Vidor, Covolo, Mt. Tomba. Memoriile descriu sentimentele care îi încercau pe soldaţii pionieri, dispuşi pe malul Piavei încă din dimineaţa de 14 iulie: „Toată lumea se înfricoşase, aşteptând ceasul pieirii”. Noaptea de 14-15 iulie 1918 „a fost o noapte plină de groază diabolică”35. Frica a fost unul dintre cele mai puternice sentimente trăite de combatanţi, considera D. Caracostea. Diferitele forme de exprimare ale acestui sentiment s-au manifestat intens la începutul luptelor36. 32 Ibidem, pp. 346-347. Ibidem, p. 347. 34 Ibidem. 35 Ibidem, p. 349. 36 Dumitru Caracostea, Aspectul psihologic al războiului, Bucureşti, Cartea Românească, 1922, p. 70 sqq. 33 307 Marea ofensivă austro-ungară de la Piave a început în dimineaţa de 15 iulie, la ora 4. În 15 minute pontoanele cu trupele de atac au ajuns pe celălalt mal al râului Piave. Deoarece nu au întâlnit nicio rezistenţă în liniile italiene, zeci de mii de soldaţi au trecut râul Montello, înaintând până aproape de linia ferată. A fost o tactică a comandamentului italian, care i-a lăsat să înainteze fără nicio rezistenţă, pentru ca după aproape două ore de la începutul ofensivei să deschidă un foc nimicitor cu toate armele. „În vreo 20 de minute, scria memorialistul, mii de soldaţi şi ofiţeri au picat. Se făcuseră bălţi de sânge şi jirezi întinse de cadavre. La Montello s-a prăpădit un număr mare de soldaţi. Nici un pas nu se mai putea înainta”37. În faţa focului nimicitor al italienilor, compania de pionieri s-a retras până la malul Piavei, când a început să treacă al doilea transport de pontoane cu soldaţi austro-ungari. Şi acesta a fost întâmpinat de italieni cu un puternic foc de artilerie, care timp de două ore a nimicit alte zeci de mii de soldaţi: „Piava se înroşise de sânge, iar văile se umplură de morţi, călcând cei rămaşi încă vii peste ei. Grozăvenii, de mulţi au înnebunit”38. Pionierii au refăcut podul, dar aviaţia italiană l-a bombardat: „Sute de morţi rămaseră în Piave, pe care apa furioasă îi ducea la vale spre mare”39. Şi al doilea şi al treilea pod construite de pionieri au fost bombardate. Astfel marea ofensivă a eşuat, într-o singură zi au fost scoşi din luptă 180.000 soldaţi, estima Lae din Banat40. Între 15-20 iulie armata austro-ungară a atacat fără succes din toate părţile. Memorialistul aprecia că dacă au înaintat puţin soldaţii austro-ungari au făcut-o „pentru a prinde o bucată de pâine”. După părerea memorialistului, 37 Lae din Banat, p. 350. Ibidem. 39 Ibidem. 40 Ibidem, p. 351. 38 308 „bătălia de la Montello a fost cea mai groaznică bătălie dintre toate, din cei patru ani de război mondial”41. Memoriile descriu dificultăţile întâmpinate de pionieri la traversarea Piavei. Cea mai dificilă operaţiune a fost construirea podurilor de pontoane. În noaptea de 22 iulie 1918 au început să construiască al optulea pod. Din cele şapte construite până atunci în timpul luptelor de la Piave, trei au fost luate de apele umflate ale râului, iar patru au fost bombardate. În 23 iulie s-a mai încercat încă o dată ruperea frontului, tot fără succes, iar cel de-al optulea pod a fost şi el bombardat de avioane şi rupt. Divizia 17, din care făcea parte şi compania de pionieri, a fost complet nimicită. Memorialistul a fost unul dintre puţinii pionieri care a supravieţuit dezastrului de la Piave. În 28 iulie a căzut bolnav, a stat o lună într-un spital din Viena, după care a primit 30 zile de concediu. Memorialistul susţine că a plecat cu indicaţii de la socialiştii de pe front pentru a lua legătura cu cei din capitala Ungariei. Acolo a contactat agentul Comitetului Central Executiv al P.S.D., care i-a dat o serie de informaţii despre viitoarea revoluţie care urma să izbucnească în 15 octombrie. Instrucţiunile primite în gara Budapesta nu l-au convins, dorul de mamă şi de casă a fost mai puternic, a uitat de sarcinile primite, „căci ştiam că şi aşa eu folos n-am să trag şi mă gândeam că-s lugojean şi bănăţean şi cauza românească e mai sfântă ca toate acţiunile MSHR din Budapesta. Astfel am luat o hotărâre de a mă scăpa de ei şi am ars toate manifestele şi instrucţiunile primite”. Exemplul său confirmă aserţiunile lui Eric J. Leed potrivit cărora socialismul sau bolşevismul combatanţilor a fost generat de lipsurile şi pericolele îndurate în tranşee şi nu a fost expresia unor convingeri ideologice42. 41 42 Ibidem. Eric J. Leed, op.cit., p. 263. 309 Întors acasă Lae din Banat s-a confruntat cu dificultăţile de a se integra în viaţa socială de după război, sentiment trăit de toţi veteranii Marelui Război. „Lofcinul, Kosmaciul, Doberdoul şi Piave m-a(u) schimbat cu totul”43, scria memorialistul, care a revenit obsesiv la viaţa de pe front: „n-aş fi preferat să vin acasă dacă ştiam că aici e o lume întoarsă”. Era un sentiment trăit de mulţi veterani, odată întorşi acasă44. După consideraţiile lui Bruno Cabans, acest comportament reflectă dificultatea celor demobilizaţi de integrare în societate, dificultăţile lor de a regăsi o viaţă regulată. Din numeroasele memorii publicate de foştii militari români din Banat după încheierea Marelui Război, amintirile din război semnate Lae din Banat se disting prin spontaneitatea observaţiilor, multitudinea aspectelor privind viaţa de pe front, bătăliile, comportamentul uman şi mesajele transmise. Memoriile prezentate reflectă o personalitate complexă încă din tinereţe, ce merită a fi mai bine cunoscută, mai ales sub aspectul biografiei. 43 44 Lae din Banat, p. 357. Ibidem. 310 Atacul cu gaz întreprins de către Corpul VII Armată Timișoara pe frontul italian în anii Primului Război Mondial Cerc. șt. I dr. Vasile Dudaş* S-a împlinit recent, un veac de la declanşarea Primului Război Mondial. Marele Război, aşa cum a fost numită prima mare conflagraţie mondială de către contemporani, a zguduit conştiinţa acestora, datorită numărului mare de victime, a multiplelor consecinţe economice, politice, demografice, etc. În timpul încleştărilor pe fronturile de luptă, combatanţii au folosit armament mecanizat, au recurs la arme de distrugere în masă. Între acestea s-a numărat şi gazul toxic. În studiul de faţă, ne vom referi la folosirea acestora substanţe nocive pe frontul italian, unde din nefericire au fost implicaţi şi înaintaşii noştri, înrolaţi în unităţile Corpului VII armată Timişoara. Deşi ţara sa făcea parte din Tripla Alianţă, regele italian Victor Emanuel al-III-lea a comunicat, la 3 august 1914, împăratului german Wilhelm al-II-lea, că ţara sa rămâne neutră, neputându-se aplica clauza casus foederis1. Începând cu lunile următoare, diplomaţia italiană a început tratative secrete atât cu reprezentanţii Triplei Înţelegeri cât şi cu cei ai foştilor aliaţi, în care a făcut *vasiledudas@yahoo.com 1 Mircea Popa, Primul Război Mondial 1914- 1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 201 311 cunoscut că dacă ar fi răsplătită satisfăcător, ar fi dispusă să intre în luptă. Cum nu oferea nimic din teritoriile lor, puterile Antantei au fost foarte generoase cu recompensele. S-a ajuns astfel, ca la 26 aprilie 1915, prin tratatul semnat la Londra, Italia se obliga să intre în acţiune alături de noii aliaţi. Aceştia îi promisese că va primi sudul Tirolului, Trieste şi nordul Dalmaţiei2. În după masa zilei de 23 mai 1915, Giuseppe Avarna di Gualtieri, reprezentantul Italiei la Viena, a înaintat baronului Ştefan Burian, şeful diplomaţiei austro-ungare, declaraţia de război a ţării sale. În ea se arăta că începând cu ziua de 4 mai „a fost adusă la cunoştinţa guvernului imperial şi regal declaraţia cu motivele grave pentru care Italia, încredinţată de dreptul său, a proclamat şi de azi înainte fără efect tratatul său de alianţă cu Austro - Ungaria, nesocotit de către guvernul imperial şi regal şi din acest punct de vedere şi-a reluat întreaga sa libertate de a acţiona. Guvernul regelui ferm convins de puterea sa, prin toate mijloacele de care dispune sub protecţia drepturilor şi intereselor italiene, nu s-ar sustrage de la obligaţiile sale de a lua măsuri oricărei ameninţări actuale sau viitoare pe care evenimentele le impun prin îndeplinirea aspiraţiilor naţionale”3. În încheierea documentului se preciza faptul că Maiestatea sa regele declara că începând cu ziua următoar se consideră în stare de război cu Austro - Ungaria. Pentru Puterile Centrale se constituia astfel un nou teatru de operaţii militare, care se întindea pe o lungime de 640 de km de la frontiera cu Elveţia până la Marea Adriatică. A. J. P. Taylor, Monarhia Habsburgică 1809 - 1918, O istorie a Imperiului Austriac şi a Austro - Ungariei, Editura Allfa, Bucureşti, 2000, p. 202 3 Documents diplomatiques concernant les rapports entre l'Autriche Hongrie et Italie, Vienne, 20 juillet 1914 - 23 mai 1915, p. 229-230. 2 312 În această situaţie, Marele Stat Major austro-ungar s-a văzut nevoit să dirijeze mai multe mari unităţi militare la frontiera cu noul rival. Printre ele s-a numărat şi Corpul VII armată austro ungar care îşi avea sediul în oraşul Timişoara. La începutul conflictului, unităţile sale participaseră la luptele de pe frontul sârb iar de la sfârşitul lunii august 1914 cea mai mare parte a lor fuseseră transferate pe cel rus. În mai 1915, ele primiseră ordinul de a se deplasa în Carinthia unde fuseseră echipate şi instruite pentru luptele din munţi. La începutul lunii iulie, au intrat în dispozitivul de apărare a graniţei cu Italia în zona platoului Doberdo unde se aştepta atacul principal al unităţilor militare italiene. Această zonă care cuprindea un teren carstic în suprafaţă de aproximativ 60 kp, era delimitată la nord de râul Vipacco, la vest râul Isonzo, la sud Marea Adriatică iar la est Vallone 4. Deşi Marele Stat Major austro-ungar a propus „strategia punctului slab” aliatul german a decis ca, provizoriu, împotriva noului adversar să fie dus un război pur defensiv. Pe de alta parte, începând cu vara anului 1915, şeful Marelui Stat Major italian, generalul Luigi Cadorna a experimentat „loviturile directe”, cu preţul a sute de mii de morţi5. În prima campanie, armata italiană a declanşat patru mari ofensive pe râul Isonzo (23 iunie -7 iulie, 18 iulie - 3 august, 18 octombrie - 4 noiembrie, 10 noiembrie - 2 decembrie 1915), toate soldate cu rezultate modeste. În ansamblu, luptele de pe acest front au purtat amprenta războiului de poziţie. Legat de ultima ofensivă italiană, Serviciul de presă al Preşedenţiei Consiliului de Miniştri din 4 Pintér Tamás, A Szegedi-46 osok doberdói fája, în San Martino del Carso, il poeta e l'albero isolato, Memorie di pace di populi in gerra, mostra 30/3 - 29/6 2013, p. 37 - 40. Studiul este tradus şi în limba italiană. 5 Mircea Popa, op. cit., 215 313 Budapesta făcea cunoscut că: “Zona capului de pod Görz a fost intens bombardată de către artileria italiană. Lupte înverşunate au fost consemnate la Monte San Michele unde inamicul a pătruns în liniile austro ungare. Celelalte atacuri italiene intreprinse în jurul localităţii Sân Martin au fost respinse cu pierderi grele pentru inamic. In Tirol inamicul a bombardat din nou oraşul şi gara Riva. La Zagora italienii au folosit bombe cu gaze vătămătoare”6. În anul următor, italienii au pregătit noi ofensive. Prima s-a derulat în intervalul 9-15 martie 1916. Privitore la acest atac italian, acelaşi serviciu de presă făcea cunoscut că: “Italienii în sectorul Rombou au folosit bombe cu gaz”7. Pentru descurajarea adversarului regimentele Diviziei nr. 17 care faceau parte din Corpul de armată timişorean au primit ordinul de a intreprinde un atac cu gaze asfixiane (clor şi fosfor) în zona localităţii Sân Martin şi a Muntelui San Michele. Atacul a început în zorii zilei de 29 iunie 1916. Martor ocular la acest eveniment tragic, cadet în Regimentul 46 Szeged, Coriolan Băran, originar din localitatea timişeană Nerău, va consemna peste ani: “Gazul de clor era păstrat în tuburi de fier asemănătoare tuburilor în care se păstrează acidul carbonic sau oxigenul. Aceste tuburi au sosit la regiment la începutul lunii iunie. S-au distribuit metodic la companii şi plutoane cu instrucţiunile necesare. Se aştepta un vânt favorabil pentru a declanşa atacul. Gazul mai greu decât aerul trebuia să fie dus de vânt în tabăra adversă. Natural s-au luat toate măsurile necesare ca după ce gazul îşi va fi făcut efectul, în spărtura de front provocată, trupele să inainteze spre râul Isonzo. Socotelile înaltului comandament au fost stricate de italieni. Ei aveau programată pe iunie o ofensivă. Aceste ofensive erau precedate de o pregătire de artilerie de 3-4 zile. În Serviciul judeţean Timiş al Arhivelor Naţionale, Colecţia Muzeului Regional Banat, fond Primul război mondial, doc. 87 / 24 noiembrie 1915 7 Ibidem, doc. 263/9 martie 1916 6 314 aceste zile, zi şi noapte vuia toată atmosfera şi tremura pământul de bombardamentele făcute de italieni. Necazul mare al lor era că linia de front propriu zisă nu putea fi bombardată, fiind prea apropiată de linia lor. După terminarea bombardamentului porneau italienii la atac. Comandamentul austriac, de o parte pentru a zadărnici ofensiva, pe de altă parte temandu-se că în urma unui atac să nu patrundă italienii în tranşeele austriece, a dispus declanşarea atacului cu gaze. Natural toată trupa şi-a pus masca de gaz. Gazul a pornit într-un nor galben pe jos spre poziţiile italiene. Cum poziţiile erau pe pantă şi italienii erau mai jos decât noi, gazul greu a pornit spre locurile joase, dar mult mai încet decât era de dorit. După jumătate de oră s-a ordonat înaintarea, natural cu maştile de gaz. Atunci a început dezastrul. O parte a maştilor de gaz erau defecte. Unii soldaţi neglijenţi nu le-au ferit de ploaie, umezeală aşa că au ruginit. Altele aveau alte defecte. După ce au fost maştile aplicate pe faţă s-a constatat că unii soldaţi destul de numeroşi nu pot respira, măştile fiind defecte şi neprimind aer le rupeau de pe faţă. În acel moment inhalau din gazul lansat şi se prăbuşeau. Acest fenomem a provocat panică şi dezordine tocmai la austrieci care au pornit ofensiva cu gaz. Cu toate acestea înaintarea a pornit. S-a ajuns în poziţiile italiene fără a întâmpina rezistenţă. Toţi erau morţi. Aveau şi ei măşti de gaz dar necorespunzatoare. Aveau mai mult un fel de burete care îl aplicau pe nas şi gură. Această metodă nu i-a apărat de dezastru şi au pierit cu toţii. Trupele austriece au înaintat până la râul Isonzo, distanţă de 4-5 km. După o evaluare competentă, pierderile suferite de italieni în urma gazului erau de 20.000 - 25.000 de oameni*. Ajungând la râu au întâmpinat o rezistenţă extaordinar de dârză. Italienii în vederea ofensivei aveau concentrate trupe de rezervişti importante, care în afara câmpului gazat, după 1-2 km gazul s-a evaporat, au opus o rezistenţă extraordinar de dârză, 315 pornind chiar contra. După câteva ore de la declamşarea atacului de gaz, situaţia frontului era aceaşi ca în dimineaţa zilei înainte de pornire. Doar că italienii au pierdut un numar imens de oameni, iar austriecii au pierdut şi ei mulţi oameni. Zile întregi erau cărate cadavrele în Val Valone pentru a fi înmormântate.”8 O altă mărturie documentară, Jurnalul Regimentului 39 Debrecen consemna: „Efectul gazului cu mici excepţii a fost destul de mare şi în spatele liniilor de apărare. Soldaţii noştri poartă lupte în prima şi a doua linie de apărare a inamicului, se aud focuri de puşcă, mitralieră, tun, inamicul suferă pierderi mari. Soldaţii italieni au început un foc nebun şi disperat asupra unităţilor noastre în atac, încât nu am putut înainta numai câţiva paşi spre craterele şi dolinele aflate în faţa poziţiilor noastre. Peste tot soldaţi căzuţi, fără cunoştinţă”9. Din nefericire pentru italieni, serviciile lor de informaţii nu obţinuseseră nici o ştire legată de acest atac. În acea zi, în zona Sân Martin erau pe poziţii brigăzile Pisa şi Regina din Regimentul 10 infanterie. Un tânăr locotenent al acestui regiment consemna: „Ca semn de răzbunare, am primit un nor alb galbui de gaze, din şanţul inamicului, care cu adierea vântului de dimineaţă înainta încet spre poziţiile noastre. Primii care au observat acest fenomen n-au fost în stare să-şi dea seama ce se întâmplă, ofiţerii de artilerie cu atenţia încordată urmăreau desfaşurarea evenimentelor, încercau să desluşească cauzele acestor bubuituri înfundate. Norul de gaz a surprins prima dată santinelele, pe cei din prima linie de apărare şi artilerie. Respiraţia a devenit tot mai grea, au căzut *Cifra pierderilor suferite de italieni este mult exagerată. Atât sursele arhivistice maghiare cât şi italiene vorbesc de câteva mii de morţi. 8 Coriolan Băran, Reprivire asupra vieţii. Memorii, Vasile Goldiş University Press, Arad, 2009, p.120 9 San Martino e l'Albero Storto C' era una volta. Storie da una trincea, San Martino del Carso, 2015 - 2016, Gruppo Speleologico Carsico, p. 49.Textul volumului este tradus şi în limbile maghiară şi română. 316 la pământ, gâfâind, cu ochii sticloşi, albi şi cu spume la gură. Toţi au murit în aceaşi poziţie, încercând să-şi desfacă nasturii la gât. Ce moarte groazica, cu mii de înţepături şi cu plamânii în flăcări. Singurul echipament de protecţie la unitatea noastă a fost o mască mică căptuşită cu vată, pe care am imbibat-o cu un lichid dintr-o fiolă. Apoi n-am să uit niciodată, intr-un defileu îngust şi adânc înghesuiţi sute de soldaţi, tunari de infanterie, aşteptau ca a doua zi de dimineaţă sau în timpul zilei să părăsească acea zonă. Santinelele cu toate că aveau măşti primitive şi-au păstrat poziţiile până în ultima clipă, căzând la datorie”10. Un alt martor ocular, medicul locotenent Ferrari consema în jurnalul său: “...pentru o clipă nici nu mi am dat seama ce se întâmplă, ... prima dată am crezut că simt doar un fum neobişnuit, apoi repede mi-am dat seama că e gaz... Primii soldaţi care au sosit erau aproape goi, cu privirile goale, stare tulburată, nu puteau vorbi, tuşeau puternic. Au fost care făceau nevoile pe ei. Prima dată le-am dat injecţie antropin, la mulţi starea s-a agravat tot mai mult, efectele gazului avansau. Au murit în chinuri groaznice. Pe ceilalţi, care s-au putut retrage şi adăposti în locuri mai ferite, sosind cu simptome mai puţin grave, am reuşit să-i trimit la spitalul militar din Gradisca”11. După acest trist eveniment Platoul 197 a fost numit de către italieni platoul zugrumător (quota degli asfissiati). De subliniat faptul, că zona în care se consumaseră aceste evenimente tragice, fusese vizitată de o delegaţie a comitatului Caraş-Severin. Potrivit relatărilor Gazetei Oraviţei, la 2 iunie 1916 prim comitele Medve Zoltan, deputatul cercului Lugoj dr. Nicolici şi primarul Lugojului Ioan Băltescu sosiseră cu trenul pentru a se întâlni cu combatanţii Reg. 43 infanterie Caransebeş. După ce au vizitat 10 11 Ibidem, p.45 Ibidem, p. 51 317 linia frontului şi s-au întâlnit cu raniţii din spitalul din Trieste, publicaţia mai sus menţionată consemna că un solat le comunicase: „De nenumărate ori am fost atacaţi din partea acestui duşman tiran, dar noi nu am părăsit poziţia noastră de apărare, ci am stat neclintiţi respingându-l cu toate ocaziunile, aşa că în decurs de un an de zile nu ne-a putut respinge nici măcar zece paşi, ba din contră noi am cucerit unele din poziţiile lui de apărare”12. In lunile următoare, italienii au pregătit noi ofensive (617 august, 14- 17 septembrie, 10-12 octombrie, 31 octombrie4 noiembrie). Cu prilejul celei de de a 6 a bătălii de pe Isonzo din zilele de 6-17 august, italienii au reuşit să ocupe Gorizia. Acest succes i-a costat scump. La 13 august o notă telegrafică sosită pe adresa publicaţiei periodice timişorene Temesvári ujság făcea cunoscut că spitalele italiene fiind supraaglolomerate s-a solicitat internarea celor răniţi în spitalele de pe riviera franceză. După căderea Goriţiei numai la Milano sosiseră 55.000 de răniţi.13 Cu prilejul împlinirii a unui an de la declanşarea ostilităţilor pe acest front de luptă, arhiducele Frederich a dat un ordin de zi în care făcea cunoscut că trecuse un an de când Italia atacase statul dualist „printr-o trădare chibzuită şi pregătită, oponâmdu-ne o forţă de opt ori mai numeroasă. Vitejii noştri soldaţi însă au zădărnicit aceste planuri oprind ofensiva inanică. Ba mai mult, am reuşit să deschidem o breşă mare în liniile italiene prin victoria noastră din ultimele zile.14 A urmat o iarnă deosebit de grea. La sfârşitul ei, comandamentul italian s-a angajat în a zecea bătălie (12 mai-5 iunie) tot pe râul Isonzo. Rezultatul final a constat într-un Foaia Oraviţii, III, nr. 104, din 9 /22 iunie 1916 Serviciul judeţean Timiş al Arhivelor Naţionale, Colecţia Muzeului Regional Banat, fond Primul război mondial, doc. 330/1916 14 Ibidem, doc.341/1916 12 13 318 dureros eşec. La fel s-a finalizat şi cea de - a - 11- a bătălie declanşată în doua jumătate a lunii august 1917. Spre toamnă, comandamentul german a luat hotărârea de a sprijini aliatul său pe acest front. Într-o acţiune discretă în zonă sosesc 12 divizii germane. La 24 octombrie, acestea în colaborare cu cele austro-ungare declanşează o ofensiva viguroasă, apărarea italiană cedează în zona Caporetto (orăşel pe râul Isonzo) iar în zilele următoare întregul dispozitiv defensiv italian a fost dezorganizat. Unităţile italiene aflate în retragere reuşesc cu greu să se replieze pe râul Piave15. La începutul anului 1918, Marele Stat Major General al armatei germane propune o mare ofensivă pe frontul de vest. La 20 februarie, are loc la Spa o întâlnire între împăraţii Wilhelm al-II-lea şi Carol I. Cu acest prilej, suveranul german solicită interlocutorului său să sprijine ofensiva armatei sale prin declanşarea unei ofensive asemănătoare pe frontul de sud vest. Ideea este acceptă şi în lunile următoare, încep pregătiri de mare amploare pe frontul italian. Timp de câteva săptămâni, comandamentul austro-ungar a reuşit să concentreze atât de multe trupe cum nu o mai putuse face din anul 1915. Obiectivul principal îl constituia victoria completă. La 15 iunie, generalul Bojidar Borojevic a ordonat o amplă ofensivă, care a cuprins un front cu o deschidere de 10 km de la Asiago la Marea Adriatică. Unităţile din prima linie au reuşit să forţeze râul Piave şi au început înaintarea urcând cu greu coastele munţilor. Apărarea italiană a reuşit să reziste pe platoul Asiago. La 18 iunie, generalul Armado Diaz a trecut la contraofensivă. În scurt timp, situaţia trupelor austro-ungare care reuşiseră să treacă pe malul celălalt al apei a devenit tragică. În urma ploilor căzute, podurile plutitoare au fost distruse, aprovizionarea cu alimente şi muniţie întreruptă. În această situaţie neprevăzută, mai multe subunităţi au început retragerea. O parte a efectivelor lor au căzut în captivitate iar 15 Mircea Popa, op. cit., p. 367 319 cei care au încercat trecerea apei învolburate şi-au găsit moartea. Deşi sfătuit să continuie acţiunea, comandantul armatelor italiene, considerând că obiectivul propus a fost atins a hotărât sistarea ofensivei. După patru luni de pregătiri, la 24 octombrie italienii în cooperare cu aliaţii francezi şi englezi, susţinuţi şi de câteva mii de voluntari polonezi, sârbi, cehi, slovaci şi români proveniţi din rândurile prizonierilor armatei austro-ungare au pornit ofensiva care se va dovedi a fi decisivă pe acest teatru de operaţii militare. Trei zile mai târziu, râul Piave a fost forţat iar la 29 octombrie cucerit punctul strategic Vittorio Veneto. Demoralizate, aflate în plin proces de dezintegrare, diviziile austro-ungare nu au mai opus nici o rezistenţă. Cea mai mare parte a lor s-au dezmembrat şi fiecare soldat şi-a căutat cum a putut mai bine drumul către casă, în mijlocul confuziei şi al haosului. La 3 noiembrie, în Villa Giusti de lângă Padova, a fost semnată convenţia de armistiţiu16. 16 Ibidem, p. 415-416. 320 Implicarea societății civile în cercetarea și combaterea fenomenului depopulării Banatului în perioada interbelică Prof. dr. Ciuruşchin Miodrag Depopularea spaţiului bănăţean în prezent este o problemă care preocupă cercurile ştiinţifice şi autorităţile publice, locale şi centrale, fenomen care a început să se manifeste pregnant încă din primul deceniu al secolului al XX-lea. În prezentul studiu ne-am propus cercetarea cauzelor depopulării şi a modului în care s-a implicat societatea civilă din perioada interbelică în cercetarea şi combaterea fenomenului depopulării. Ne-am limitat la spaţiul cuprins între limitele administrative actuale ale judeţului Timiş. La recensământul populaţiei din anul 1900 în aşezările judeţului Timiş locuiau 531587 locuitori, din care 73298, în mediul urban (Timişoara şi Lugoj), iar 458289, în mediul rural, în 308 localităţi. Recensământul populaţiei din anul 1910 înregistreză un spor natural de 18185 persoane faţă de anul 1900. Au fost înregistrate 549772 persoane, din care 87597 în mediul urban şi 462175, în mediul rural. Comparând rezultatele recensămintelor din anii 1900 şi 1910 observăm că apar simptomele depopulării satelor bănăţene, inclusiv a celor care în prezent se află în componenţa judeţtului Timiş. Primele semne ale acestui fenomen nefast au început să se manifeste, după opinia lui Gheorghe Birăescu, încă de la mijlocul secolului al XIX-lea în satele bogate locuite de şvabi, în nord-estul Banatului. Şvabii au ,,inventat” sistemul 321 practicat la oraş şi la sate de a limita la unu sau, cel mult, doi copii pentru o familie, cu scopul de a nu fărâmiţa proprietatea funciară, a păstra un standard economic ridicat şi prestigiul social al familiei1. Acest sistem de planificare familială ,,a fost preluat de către românii şi sârbii bănăţeni din satele mixte şi apoi s-a extins în tot Banatul şi chiar la judeţele învecinate, Arad şi Hunedoara”2. În primul deceniu al secolului al XX-lea sporul demografic s-a redus, în comparaţie cu ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea datorită puternicului val de emigraţie internaţională care s-a manifestat în Banat prin plecarea la muncă sau definitivă în străinătate, între anii 18991913. În această perioadă, din Banat au emigrat 1363433 persoane, majoritatea tineri şi adulţi, între 20 şi 40 de ani, în deplină capacitate de muncă şi fertilitate. Cei mai mulţi dintre emigranţi au ales ca ţară de destinaţie S.U.A. şi, în număr mai mic, Canada, Brazilia, Argentina, Australia, iar dintre statele europene, mai ales Germania şi Franţa. Scopul celor mai mulţi dintre emigranţi era să acumuleze sume mari de bani cu care să cumpere, la întoarcerea în ţară, pământ, utilaje agricole, animale sau să-şi deschidă magazine comerciale şi ateliere meşteşugăreşti. S-au întors, până în 1913 din străinătate un număr de 30884 bănăţeni, iar aproape ¾ din cei care au plecat în stăinătate nu s-au mai întors şi, ca urmare a fluxului migratoriu internaţional din Banat spre alte state ale lumii, ,,au fost pierduţi 105461 locuitori”4. Perioada de dezvoltare şi prosperitate, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea ale cărei urme sunt vizibile şi în prezent la Timişoara şi în alte aşezări timişene, s-a încheiat brusc cu Feichter, Enric, 1941, Problema descreşterii populaţiei în şesul Banatului românesc, f.e., Timişoara. 2 Ibidem, p. 86 3 Munteanu, Ioan, Emigrări din Banatul istoric la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în Analele Banatului, s.n., Arheologie- Istorie, vol. XII-XIII, 2004-2005 4 Ibidem, p. 396-397 1 322 declanşarea primului război mondial, la 28 iulie 1914. La război au participat zeci de mii de locuitori din aşezările judeţului Timiş care au luptat în cadrul armatei austro-ungare, pe frontul balcanic, italian şi în Galiţia. În toate satele timişene au fost ridicate monumente ale eroilor care atestă pierderile mari de vieţi omeneşti, una din cauzele scăderii natalităţii în timpul războiului şi în primii ani de după război. Şi populaţia civilă a suferit pierderi mari din cauza penuriei de alimente, medicamente, a rechiziţiilor pentru război. La natalitatea foarte redusă s-a adăugat mortalitatea generală ridicată care au dus la scăderea numărului locuitorilor, în cele mai multe sate şi la oraşe. Gripa spaniolă a făcut ravagii, în anii 1918- 1919 şi în Banat, contribuind la depopularea aşezărilor timişene. La 1 august 1919 Banatul istoric a fost împărţit, la Conferinţa de Pace de la Paris, între regatul România, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi Republica Ungaria. 2/3 din suprafaţa Banatului istoric (18958 km2) a revenit României, 9302 km2 au fost atribuiţi Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, ia Ungaria a preluat o singură plasă cu o suprafaţă de 271 km2 5. La recensământul din 1920 au fost înregistraţi, în aşezările judeţului Timiş, 510248 locuitori, din care 103861 în mediul urban şi 406387 în mediul rural6. Comparativ cu datele recensământulului din anul 1910, se constată că în 1920 erau cu 39524 locuitori mai puţini. O parte din ei trăiau în aşezările atribuite Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi de aceea nu se poate stabili cu exactitate numărul pierderilor de populaţie. Pe cale amiabilă, de comun acord, între cele două state vecine, la sfârşitul anului 1923, s-a făcut 5 XXX Papers Relating to the Foreign Relations of the United States. The Paris Peace Conference, vol. VII, http://digital.library.wisc.edu/ 1711.dl/FRUS pag. 454- 455, accesat 19 iulie 2014. 6 Iackabffy, Elemer, 1923, Erdely Statisztikaja, Ed. Magyar Kisselibseg Nemzet Politikay Szemle, Lugos. 323 o rectificare a frontierei comune în Banat şi, astfel, localităţile Cenei, Checea, Jimbolia, Jamu Mare, Beba Veche, Cherestur, Soca au revenit României, în cuprinsul judeţului Timiş. În primii ani de după Marea Unire s-a observat, în vestul României Mari, inclusiv în judeţul Timiş, o tendinţă de scădere a populaţiei, fapt ce a determinat Biserica Ortodoxă Română să adopte măsuri pentru combaterea depopulării. Preotul Gheorghe Ciuhandu a rostit în mai multe biserici predici prin care căuta să-i convingă pe românii ortodocşi din Episcopia Aradului că populaţia românească scade dramatic, în comparaţie cu situaţia din secolul al XIX-lea. Considera că ,,scăderea populaţiei era cea mai mare nenorocire ce a dat peste Banat”7. A dat ca exemplu semnificativ sporul natural nesemnificativ, în trei ani consecutivi, 1921- 1923: ,,la 130000 români ortodocşi din Eparhia Aradului s-a întegistrat un spor natural de 518 suflete”8. În Episcopia Caransebeşului situaţia demografică era catastrofală, ,,sporul natural fiind, în 1921, 811 suflete, în 1922- 439 şi îm 1923 doar 4 suflete”9. În cursul deceniului al treilea al secolului al XX-lea în mediul rural se înregistra scăderea natalităţii, creşterea mortalităţii infantile şi generale, pe fondul îmbătrânirii populaţiei, iar pe de altă parte, un număr tot mai mare de tineri migra spre cele două oraşe, Timişoara şi Lugoj, a căror populaţie sporea rapid, mai ales datorită fluxului migratoriu din rural în urban şi mai puţin datorită sporului natural. Populaţia judeţului Timiş a crescut, între anii 1900- 1930, de la 531587 persoane la 558375. Deşi, aparent, populaţia a crescut cu 26788 locuitori în 30 de ani, totuşi sporul s-a datorat mai mult sporului Ciuhandu, Gheorghe, 1925, Calea vieţii şi calea morţii. Câteva tâlcuiri statistico-morale din ţinutul Aradului şi din Banat, Tiparul Tipografiei Diecezane, Arad, p.9 8 Ibidem, p. 11. 9 Ibidem, p. 11. 7 324 migratoriu decât sporului natural, dacă avem în vedere că au fost înfiinţate colonii în care au fost aşezaţi locuitori din alte judeţe, iar grupuri de nou veniţi în judeţ au întărit elementul românesc în mai multe sate vechi, mai ales în zona de câmpie, un exemplu ar putea fi localitatea Valcani în care au fost aşezate numeroase familii provenite din Oltenia pentru că acest sat a pierdut, imediat după Marea Unire, o mare parte din populaţia maghiară care a optat pentru cetăţenia maghiară, expatriindu-se. Dacă mediul urban a cunoscut o creştere a numărului populaţiei de la 73298 locuitori, în 1900, la 125985 locuitori, în 1930, în mediul rural procesul de depopulare este evident, dacă vom compara rezultatele recensămintelor populaţiei din anii 1900 şi 1930. 325 TABELUL 1 Populaţia aşezărilor rurale şi urbane din judeţul Timiş, între anii 1900- 193010 Nr. crt Localităţi 1900 1910 1 Timişoara 55812 68471 82689 102390 46578 2 Lugoj 17486 19126 21172 23595 6112 3 Măguri 432 235 233 207 4 Tapia 558 513 509 502 5 Buziaş 2847 2917 2816 2939 6 Silagiu 2240 2181 1876 1678 7 Bacova 2099 2035 1939 2159 60 8 Deta 3997 4197 3854 4070 73 9 Opatiţa 953 944 825 910 10 Făget 2479 3316 2921 2978 11 Băteşti 568 532 474 496 72 12 Begheiu Mic 579 585 511 542 39 13 Bichigi 822 886 853 754 68 14 Brăneşti 673 684 594 670 3 15 Bunea Mare 724 790 771 813 89 16 Colonia Mică 329 254 265 270 59 17 Jupâneşti 232 339 330 345 113 18 Povargina 441 449 440 385 56 19 Temereşti 842 886 798 792 20 Jimbolia 10132 10882 - 10899 21 Sânnicolau Mare 10711 10611 10900 10676 22 Balinţ 915 1349 1029 1186 23 Bodo 1328 1576 1560 1188 140 24 Fădimac 958 938 711 775 183 25 Târgovişte 667 1035 864 868 26 Banloc 2759 2831 2527 2371 27 Dolaţ 1237 1181 1240 1443 28 Livezile 1854 1963 1890 1916 29 Ofseniţa 994 1023 995 978 1920 10 1930 Creşteri Descreşteri 225 56 92 562 43 499 50 767 35 188 201 388 206 62 16 Varga E. Árpád Temes megye településeinek etnikai (anyanyelvi/ nemzetiségi) adatai 1880 – 2002, internet accesat în 26 iulie 2014 326 30 Partoş 1485 1639 955 1168 31 Soca 976 1065 - 968 8 32 Bara 1088 1094 1262 961 127 33 Dobreşti 611 618 620 598 34 Lăpuşnic 522 571 538 536 35 Rădmăneşti 723 697 607 642 36 Spata 434 421 363 370 37 Bârna 406 439 432 413 7 38 Boteşti 215 237 220 215 - 39 Botineşti 611 538 466 430 40 Drinova 323 396 370 374 49 41 Jureşti 289 308 270 269 20 42 Pogăneşti 491 541 437 416 43 Sărăzani 527 500 449 490 37 44 Beba Veche 3022 2489 - 2632 390 45 Cherestur 634 687 - 807 46 Pordeanu 1253 980 1039 570 683 47 Becicherecu Mic 3738 3663 3642 3328 410 48 Dudeştii Noi 2857 2541 2456 2400 457 49 Belinţ 2884 2618 2234 2077 807 317 13 14 81 64 181 75 173 50 Babşa 943 1338 1171 1115 51 Chizătău 1388 1309 1129 1079 52 Gruni 877 905 753 710 53 Bethausen 871 1019 927 886 54 Cladova 781 791 858 765 16 55 Cliciova 1179 1041 848 910 269 56 Cutina 923 969 987 876 47 57 Leucuşeşti 757 784 740 760 3 58 Nevrincea 372 839 884 752 380 59 Biled 4566 3946 3831 3791 60 Şandra 1929 1787 1760 1854 75 61 Uihei 834 672 662 602 232 62 Bogda 464 470 447 396 68 63 Altringen 217 187 207 202 15 64 Buzad 843 859 811 830 13 65 Charlotenburg 298 277 295 267 31 66 Comeat 565 530 490 496 69 67 Sintar 326 327 316 281 45 327 172 309 167 15 775 68 Boldur 1094 1106 869 908 196 69 Jabăr 986 945 854 811 175 70 Ohaba Forgaci 1676 1646 1489 1503 173 71 Sinersig 924 968 876 860 64 72 Brestovăţ 929 960 918 856 73 73 Coşari 1714 1765 1565 1500 214 74 Hodoş 602 646 495 586 16 75 Lucareţ 607 517 374 404 203 76 Teş 565 580 543 520 77 Cărpiniş 2755 2773 2695 2944 78 Iecea Mare 3099 2535 2549 2292 807 79 Iecea Mică 1531 1363 1233 1131 400 80 Cenad 7388 7444 7219 7236 152 81 Cenei 2889 2730 - 2661 228 82 Bobda 1338 1182 950 1137 201 83 Checea 3627 3465 - 3051 576 84 Chevereşu Mare 1995 1926 1695 1660 335 85 Dragşina 896 1019 928 958 86 Vucova 1211 1167 1076 1040 171 87 Ciacova 4601 4399 3811 3744 857 88 Cebza 1728 1638 1505 1389 89 Gad 1127 1141 917 1227 90 Ghilad 3785 3901 3480 3564 221 91 Macedonia 1032 1089 911 927 105 92 Obad 1003 988 952 982 21 93 Petroman 2084 2006 1864 1736 348 94 Comloşu Mare 4956 4989 4744 4389 567 95 Comloşu Mic 1981 1855 1855 1676 305 96 Lunga 1078 1071 1233 858 97 Coşteiu 1271 1303 1220 1516 98 Hezeriş 564 563 485 511 99 Păru 662 626 554 604 58 100 Ţipari 1548 1743 1410 1419 129 101 Valea Lungă Rom 467 564 513 510 43 102 Criciova 992 1076 1027 997 5 846 103 Cireşu 521 932 1057 1367 104 Jdioara 1405 1307 1163 1156 328 45 189 62 339 100 219 245 53 249 105 Curtea 1306 1325 1300 1241 106 Coşava 579 704 626 661 65 107 Homojdia 381 370 349 330 108 Darova 1482 1509 1486 1925 109 Hodoş 635 680 529 610 25 110 Sacoşu Mare 3067 3283 3206 2704 363 111 Denta 3220 3487 3047 2974 246 112 Breştea 1010 1002 883 879 131 113 Roviniţa Mare 1401 1499 958 857 544 114 Roviniţa Mică - - 465 417 115 Dudeştii Vechi 5921 5909 5917 6079 158 116 Cheglevici 1158 1191 1150 1288 130 117 Colonia Bulgară 702 725 749 830 128 118 Valcani 4829 4803 3276 3429 1400 119 Dumbrava 1881 1989 1487 1491 390 120 Bucovăţ 814 787 810 766 121 Răchita 1528 1637 1477 1619 91 122 Dumbrăviţa 1151 1243 1226 1490 339 123 Fârdea 971 1012 989 887 124 Drăgşineşti 315 287 315 317 125 Gladna Montană 311 317 283 266 44 126 Gladna Română 777 752 684 725 52 127 Hăuzeşti 314 341 314 290 128 Mâtnicu Mic 351 343 336 357 80 51 443 48 94 2 24 6 129 Zolt 391 414 356 374 17 130 Foeni 2119 2037 1791 1938 181 131 Cruceni 875 973 1054 1024 149 132 Gătaia 3437 3498 3171 3401 133 Berecuţa 299 302 308 347 48 134 Birda 1142 1321 1119 1247 105 135 Butin 1065 1070 915 916 151 136 Mănăstire 434 439 360 420 14 137 Percosova 1027 1048 1020 955 138 Sângeorge 640 603 570 810 139 Sculia 1324 1463 1221 964 140 Şemlacu Mare 1075 1111 1054 1045 141 Şemlacu Mic 674 711 525 733 329 36 72 170 360 30 59 142 Găvojdia 1502 1488 1170 1229 143 Jena 587 659 571 582 5 144 Lugojel 1352 1416 1166 1218 134 145 Sălbăgel 668 690 654 651 146 Ghiroda 1184 1412 1214 4056 147 Giarmata Vii 657 - - - 148 Ghizela 1403 1482 1317 1172 149 Hisiaş 709 674 635 636 150 Paniova 909 987 887 928 151 Şanoviţa 1085 1054 866 872 213 152 Giarmata 5321 5259 5109 5204 117 153 Cerneteaz 1454 1332 1258 1219 235 154 Giera 1200 1280 1380 1245 155 Grăniceri 1224 1050 1047 953 156 Toager 1079 1152 1034 1023 56 157 Giroc 2214 2361 2119 1915 299 158 Chişoda 1688 3007 1455 1621 67 159 Giulvăz 1435 1467 1381 1449 14 160 Crai Nou - - - 953 161 Ivanda 1511 1477 1441 1457 162 Rudna 1621 1723 1523 2144 163 Jamu Mare 3052 2658 - 2707 164 Clopodia 1779 2030 1686 1916 165 Ferendia 1718 1830 1468 1518 166 Gherman 616 664 563 549 67 167 Lăţunaş 1000 1040 - 819 181 168 Jebel 3993 4118 3862 3632 361 169 Pădureni 1873 1822 1782 1697 176 170 Lenauheim 2826 2603 2588 2463 363 171 Bulgăruş 2919 2635 2453 2350 172 Grabaţ 2359 2200 2456 2368 173 Liebling 4172 4343 4439 4275 103 174 Cerna 748 829 680 725 23 175 Iosif - - - - 176 Lovrin 4011 3880 3913 3812 199 177 Gottlob 2286 2016 2049 1990 296 178 Tomnatic 3425 3620 3438 3303 122 179 Vizejdea 980 892 988 654 326 330 273 17 2872 231 73 19 45 271 54 521 345 137 200 569 9 180 Mănăştiur 479 776 758 778 299 181 Pădurani 498 547 531 553 55 182 Remetea Luncă 737 719 615 645 183 Topla 238 239 225 256 18 184 Margina 557 685 667 931 354 185 Breazova 472 459 370 471 1 186 Bulza 571 577 504 449 122 187 Coşeviţa 140 152 150 160 188 Coşteiu de Sus 608 630 612 566 42 189 Groşi 396 398 360 379 17 190 Nemeşeşti 191 183 178 170 21 191 Sinteşti 927 935 859 917 10 92 20 192 Zorani 295 283 264 253 42 193 Maşloc 1574 1386 1303 1215 359 194 Alioş 2084 1865 1789 1761 323 195 Fibiş 2346 2428 2299 2161 196 Remetea Mică 682 749 789 741 197 Moraviţa 1739 1699 1640 1597 198 Dejani 876 963 916 918 199 Gaiu Mic 669 647 652 653 16 200 Stamora Germană 1424 1446 1341 1212 212 201 Moşniţa Nouă - - - 1412 202 Albina - - - 360 203 Moşniţa Veche 1180 1896 2208 944 204 Rudicica - - - - 205 Urseni 1241 1262 1284 1618 206 Nădrag 2150 1910 1645 1494 185 59 142 42 236 377 656 207 Crivina 511 510 492 497 208 Niţchidorf 2131 2170 2126 2172 209 Blajova 528 509 460 486 210 Duboz 735 776 692 701 211 Ohaba Lungă 428 608 529 540 212 Dubeşti 936 1054 884 915 213 Ierşnic 592 573 596 654 62 214 Ohaba Română 866 927 846 939 73 215 Orţişoara 2653 2161 2164 2173 480 216 Călacea 1194 1196 1023 1078 116 331 14 41 42 34 112 21 217 Corneşti 1130 1026 933 967 218 Seceani 1923 1903 1823 1770 219 Peciu Nou 2300 2435 2306 2343 220 Diniaş 1657 1665 1662 1655 2 221 Sânmartinu Sârb. 1870 1755 1659 1640 230 222 Periam 5601 5336 5193 5185 416 223 Pesac 3098 2986 2950 2727 301 224 Pietroasa 597 577 481 496 101 225 Crivina de Sus 367 336 334 309 58 226 Fărăşeşti 538 597 525 494 227 Poeni 631 694 579 648 228 Pişchia 1567 1484 1438 1337 163 153 43 44 17 230 229 Bencecu de Jos 690 676 646 643 47 230 Bencecu de Sus 1702 1522 1566 1470 232 231 Murani 1537 1621 1427 1226 311 232 Sălciua Nouă - - - 320 233 Racoviţa 1891 1725 1495 1474 234 Căpăt 691 758 771 667 24 235 Drăgoieşti 955 942 798 803 152 236 Ficătari 945 951 861 832 113 237 Hitiaş 1788 1766 1521 1531 257 238 Sârbova 866 907 792 773 239 Recaş 4100 4314 4158 4204 240 Bazoş 2133 2160 1451 1587 546 241 Herneacova 1364 1414 1126 970 394 242 Izvin 1606 1611 1342 1485 121 243 Petrovaselo 988 924 839 818 170 244 Stanciova 1104 2066 2010 1959 245 Remetea Mare 1347 1387 2290 1155 246 Bazoşu Nou - - - - 247 Bucovăţ 1634 1614 1314 1223 411 248 Ianova 1860 1805 1604 1754 106 249 Săcălaz 4134 3655 3886 3640 494 250 Beregsău Mare 2206 2309 2189 1988 218 251 Beregsău Mic 1128 1209 1066 1022 106 252 Sacoşu Turcesc 1408 1275 1106 1049 359 253 Berini 1180 1170 972 1003 177 332 417 93 104 855 192 254 Icloda 719 722 678 679 255 Otveşti 552 816 583 627 40 256 Stamora Română 1043 1103 891 896 147 257 Uliuc 963 961 880 899 64 258 Unip 741 689 691 691 50 259 Şag 2564 2415 2364 2302 262 260 Parţa 2813 2739 2761 2651 162 261 Sânandrei 3011 2736 2691 2456 555 262 Carani 1837 1488 1482 1541 296 263 Covaci 955 948 1007 877 264 Sânmihaiu Rom 2021 2124 1918 2089 265 Sânmihaiu Germ 1453 1162 1184 1162 291 266 Utvin 1537 1440 1228 1387 150 267 Sâmpetru Mare 2868 2824 2820 2509 359 268 Igriş 3586 3478 3215 2787 799 269 Saravale 4279 3914 3904 3721 558 270 Satchinez 3310 3017 3400 2666 644 271 Bărăteaz 838 826 845 786 52 272 Hodoni 1440 1336 1262 1176 264 273 Secaş 911 945 756 1034 274 Checheş 781 753 641 622 275 Crivobara 622 618 569 581 41 276 Vizma 689 701 569 573 116 277 Ştiuca 957 938 871 947 10 278 Dragomireşti 661 742 572 621 40 279 Oloşag 919 886 724 695 224 280 Zgribeşti 1107 2004 968 987 120 281 Teremia Mare 2615 2800 3081 2927 312 282 Nerău 1401 1460 1431 1560 159 283 Teremia Mică 1303 1229 1279 1225 284 Tomeşti 696 699 650 885 189 285 Baloşeşti 222 224 224 240 18 286 Colonia Fabricii - - - - 287 Luncanii de Jos 633 615 621 718 288 Luncanii de Sus - - - - 75 78 68 123 159 78 85 289 Româneşti 677 709 664 647 30 290 Topolovăţu Mare 1460 1451 1302 1292 168 333 291 Cralovăţ 829 785 734 689 292 Ictar Budinţ 848 783 1583 1405 293 Iosifalău 1311 1082 935 820 491 294 Şuştra 851 842 815 830 21 295 Topolovăţu Mic 226 349 229 215 9 296 Tormac 2490 2880 2585 2509 297 Cadar 813 748 724 691 122 298 Şipet 2805 2595 2300 2258 547 299 Traian Vuia 628 654 687 620 8 300 Sudriaş 572 634 562 626 54 301 Jupani 607 702 636 696 89 302 Săceni 240 406 254 449 209 303 Surducu Mic 808 791 677 682 304 Susani 717 940 690 624 93 305 Uivar 1853 1656 - 1543 310 306 Iohanisfeld 1866 1708 1668 1730 307 Otelec 1662 1917 1882 1731 69 308 Pustiniş 1362 1352 1549 1549 187 309 Răuţ 1087 1135 1170 1054 33 310 Sânmartinu Mag 807 781 794 747 60 311 Variaş 4961 4391 4272 4238 723 312 Gelu 1850 1671 1715 1565 285 313 Sânpetru Mic 751 643 613 628 123 314 Vict.VladDelam ar 731 967 701 653 78 315 Herendeşti 971 1108 972 949 316 Honorici 825 932 1032 1055 317 Pădureni - - - - 318 Petroasa Mare 1130 1208 1184 1234 319 Pini - - - - 140 557 19 126 136 22 230 104 320 Vişag 1891 2078 1866 1822 321 Voiteg 1883 1876 1864 1955 322 Folia 1452 1306 1236 1185 267 323 Nadăş (Recaş) 705 740 700 659 46 Total aşezări rurale 308 308 302 Total creştere populaţie-rural 69 72 315 12282 334 = 76 localităţi Total descreştere populaţie- rural =231 localităţi 60045 Spor natural negativ-rural % 20,45 % Total mediu urban populaţie 73298 125985 Total creştere populaţie-urban 52787 Am comparat rezultatele recensămintelor populaţiei din anii 1900 şi 1930 pentru 308 localităţi rurale ale judeţului Timiş şi am constatat că în 76 de sate s-a înregistrat creştere de populaţie, totalizând pe judeţ un număr de 14723 persoane. În 231 de sate s-au înregistrat descreşteri de populaţie, totalizând 44902 persoane şi astfel se observă că în unele sate regresul este uşor, de până la 100 persoane, aceasta în 95 de localităţi rurale; în 52 de localităţi descreşterea înregistrată era de 101- 200 persoane; în 33 localiăţi s-a înregistrat o descreştere între 201- 300 persoane; în 24 de localităţi s-a înregistrat un deficit de 301- 400 persoane; în 8 localităţi scăderea a fost între 401- 500 persoane; în 9 localităţi scăderea a fost între 501- 600 locuitori; în 3 localităţi pierderea de persoane a fost între 601- 700; în 3 localităţi scăderea a fost între 701- 800; iar în alte 3 localităţi s-a înregistrat o descreştere între 801- 900 persoane. Într-un singur sat, din nord-vestul judeţului, Valcani, s-a înregistrat un exod de populaţie- 1400 persoane, în mare pare parte maghiari optanţi, care s-au strămutat în Ungaria, în anii 1919- 1920. După cum se observă, descreşteri mari de populaţie s-au înregistrat în zona de câmpie datorate emigraţiei în străinătate, la muncă sau definitive; migrarea spre centrele urbane şi, în cazul 335 maghiarilor este vorba despre optanţi care s-au strămutat, după primul război mondial, în Ungaria. Un spor de populaţie, aproape o treime din numărul pierderilor, s-a înregistrat în sate dispersate pe toată suprafaţa judeţului. Creşteri de până la 100 de persoane s-au înregistrat în 41 de sate; 17 sate au înregistrat plusuri de 101- 200 persoane; 5 sate au cunoscut un spor de 301- 400 persoane; 2 sate au avut un spor de 401- 500 locuitori, alte 2 sate şi-au mărit numărul de locuitori cu 501- 600. Foarte puţine sate au înregistrat creşteri de valoare mai mare: 1, între 701- 800; 2 sate, între 801- 900 şi doar 1 sat, între 2800- 2900. La nivelul judeţului, sporul de populaţie s-a înregistrat în mediul urban, ceea ce explică una din cauzele depopulării satelor. Creşteri semnificative de populaţie au înregistrat satele în care au fost colonizaţi români din alte judeţe, în special din 209 sate transilvănene. Au crescut numeric, de asemenea, satele care au înglobat cătunele din apropiere, ca de exemplu Stanciova şi Rudna. Creştere spectaculoasă a înregistrat satul Ghiroda, care avea în 1930 4056 locuitori, cu 2872 mai mulţi decât în 190011. Sporul masiv de populaţie se explică prin afluirea spre Ghiroda a aproximativ 500 români, 1400 maghiari şi peste 850 de germani, atraşi de faptul că satul este aşezat în imediata apropiere a Timişoarei, iar maghiarii şi germanii erau preferaţi ca angajaţi de către patronii timişoreni, în majoritate maghiari şi germani, până la 1930. Ca o curiozitate, semnalăm că în satul Boteşti numărul locuitorilor a rămas neschimbat, 215 persoane, la recensămintele de la 1900 şi 1930. În intervalul cuprins între anii 1910- 1930 populaţia celorlalte provincii istorice româneşti a crescut între 0,281,41% locuitori, în timp ce judeţele bănăţene au suferit o descreştere anuală de 0,14 %. Chiar dacă descreşterea nu era foarte mare, ea atrage atenţia asupra faptului că problema 11 Varga E. tmetn02.pdf Árpád, Forrás: www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002/ 336 aceasta demografică există. Din cauza scăderii numărului de născuţi vii, care s-a redus treptat, între 1910- 1930, ,,populaţia din Banat a îmbătrânit catastrofal, crescând proporţia locuitorilor care au trecut de vârsta de douăzeci de ani, concomitent cu reducerea grupei de vârstă de la 0- 19 ani”12. Cea mai dramatică îmbătrânire demografică a suferit-o populaţia satelor din câmpie şi cea din mediul urban13. Comparând datele recensămintelor din anii 1900- 1910- 1920 şi 1930, se observă că s-a modificat compoziţia populaţiei pe etnii, deoarece toate etniile, cu excepţia ucrainienilor, al căror număr a crescut, datorită colonizărilor, în zona de deal şi dealmunte, au înregistrat scăderi de populaţie14. Problema depopulării Banatului a preocupat şi Biserica Ortodoxă Română deoarece numărul enoriaşilor din parohiile ortodoxe era în scădere, după primul război mondial. Eparhia Ortodoxă a Aradului, care cuprindea în perioada interbelică toate parohiile ortodoxe aflate la nord de râul Bega, s-a implicat activ în combaterea fenomenului depopulării. Cu acest scop, a fost organizată, la Timişoara, Conferinţa, din 29 martie 1929, la care au participat reprezentanţii B.O.R., ai administraţiei locale şi ai societăţii civile15. Atunci s-a hotărât ca autorităţile publice locale, în colaborare cu B.O.R. şi asociaţiile culturale, să colaboreze şi să impună măsuri care să oprescă procesul de depopulare. Sfântul Sinod, cu adresa numărul 1483/ 1934 se adresa Episcopiei Aradului şi aducea la cunoştinţă că Sfântul Sinod s-a ocupat, în şedinţa sa din 26 nov. 1934 de problema 12 Râmneanţu, Petru, Soluţiuni în legătură cu problemele declinului etnic al populaţiei româneşti din Banat, în Revista Institutului Social BanatCrişana, 1936, an IV, nr. 14, p. 16. 13 Ibidem. 14 Birăiescu, Gheorghe, 1939, Infiltraţiunile maghiare din secolul al XIXlea şi depopularea Banatului, Ed. Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti 15 Arhivele Naţionale ale României, filiala Timiş, fond Prefectura judeţului Severin, dosar 50, f. 181 337 îngrijorătoare a scăderii populaţiei din lipsă de copii din cuprinsul Banatului. Se solicita adoptarea de măsuri ca această problemă să fie studiată pe teren de către comisii formate din delegaţii Episcopiei Aradului şi ai autorităţilor civile locale ca să descopere cauzele denatalităţii16. P.S. episcop Grigorie Gh. Comşa a dispus, la 31 decembrie 1934, să se constituie, în fiecare parohie, câte o comisie formată din preoţi locali, învăţătorul-director, medicul, notarul, primarul şi doi membri din consiliul parohial. Comisia avea sarcina să se ocupe de stabilirea cauzelor denatalităţii în fiecare aşezare rurală. Rezultatele cercetării şi concluziile la care au ajuns comisiile locale trebuiau trimise protopopiatelor şi, centalizate pe protopopiate, să fie trimise la Episcopie17. De la Librăria Diecezană a Episcopiei Aradului au fost trimise la toate parohiile ortodoxe, la 18 ianuarie 1935, boroşurile cu titlurile Păcatul lipsei de prunci şi Tuturor toate m-am făcut. Preoţii ortodocşi erau obligaţi să prezinte cele două broşuri la conferinţe organizate pentru enoriaşi la Casele Naţionale, până la 1 aprilie 1935. P.S. dr. Grigorie Gh. Comşa a solicitat ca rapoartele despre desfăşurarea conferinţelor pronataliste să fie trimise la Episcopie, cel târziu, la 1 mai 193518. Preotul Melentie Şora, preocupat de problemele moral-religioase cu care se confrunta populaţia creştin-ortodoxă, sublinia că ,,Preotul, ca să poată îndeplini toate îndatoririle lui pastorale, trebuie să aibă, pe lângă o înaltă autoritate morală, colaborarea medicului, primarului, notarului, învăţătorului care, constituiţi într-un consiliu, să poată acorda, pe lângă premii morale, celor în stare chiar ajutoare materiale săracilor cinstiţi şi, mai ales, cu mulţi copii”19. În acelaşi studiu, M. Şora demonstrează că nu se 16 Ibidem, f. 193 Ibidem, f. 193 18 Ibidem, f. 181v 19 Şora, Melentie, Biserica, Familia şi Natalitatea, în Revista Institutului Social Banat-Crişana, 1934, an II, nr. 10- 12, p.5 17 338 poate nesocoti fondul psihologic în determinarea cauzelor stării demografice din Banat, ,,cu tot cortegiul lui de mizerii şi fenomene morale, sociale legate de viaţa familială, cum sunt căsătoriile de probă, concubinajele, divorţurile, mulţimea cărora zdruncină căminul”20. Institutul Social Banat-Crişana s-a constituit, la adunarea generală, de la 21 mai 1932, cu participarea fruntaşilor intelectualităţii bănăţene, de la Timişoara, Lugoj, Arad şi Oradea. La deschiderea lucrărilor de constituire, dr. Iosif Nemoianu, directorul Centrului pentru ocrotirea copiilor, din Timişoara a expus motivele pentru care era necesară conjugarea forţelor societăţii civile şi ale autorităţii publice locale pentru combaterea flagelului depopulării Banatului şi a judeţelor învecinate. Institutul Social Banat-Crişana şi-a început activitatea la 27 noiembrie 1932 şi avea ca scop principal cercetarea cauzelor depopulării şi combaterea ei 21. Secţia de Politică Socială şi Sociologie a Institutului Social Banat-Crişana ,,a decis, în şedinţa din 2 noiembre 1933, să înceapă cercetarea monografică a satelor bănăţene de la celula societăţii omeneşti, familia”. (Adrian Brudariu, 1936, p. 5) Comitetul de conducere al Instututului Social Banat-Crişana a hotărât că trebuie să-şi dedice studiile fenomenului alarmant care îngrijora opinia publică românească, adică fenomenul depopulării Banatului. Cercetarea cauzelor care au dus la depopulare, în primele trei decenii ale secolului al XX-lea, a pornit de la premisa că depopularea apare pretutindeni, ca un efect al dezorganizării familiei, iar ca un corolar al acesteia, a sporit procentul de mortalitate infantilă, unul dintre cele mai înalte din Europa. Dr. Iosif Nemoianu a susţinut, la 18 februarie 1934, la Institutul Social Banat-Crişana, o conferinţă cu tema Mortalitatea infantilă în Banat. A atras atenţia că 20 Ibidem, p. 12 XXX, Revista Institutului Social Banat-Crişana, an I, nr. 1, ian.-febr. 1933 21 339 Banatul prezenta, de vreo optzeci de ani încoace, un fenomen unic în analele poporului român, scăderea natalităţii, fenomen ce se accentua tot mai mult în anii ’30 ai secolului al XX-lea, luând proporţii de-a dreptul catastrofale prin consecinţele sale”22. Cele mai importante cauze ale mortalităţii infantile, în judeţele bănăţene, erau debilitatea congenitală, tulburările alimentare-digestive şi bolile aparatului respirator23. Pesimist în ceea ce priveşte mişcarea demografică a Banatului în viitor, dr. Iosif Nemoianu atrăgea atenţia, la 18 februarie 1934, că epitetul conferit Banatului, acela de ,,cimitir bine îngrijit al neamului românesc” era justificat de o realitate crudă şi îngrijorătoare24. Pentru oprirea procesului de depopulare a Banatului, Nemoianu a propus ca autorităţile publice să-şi concentreze eforturile asupra creşterii natalităţii şi combaterea mortalităţii infantile. Depopularea aşezărilor rurale din Banat era, în primii ani ai deceniului al IV-lea al secolului al XXlea, o problemă care, ,,prin aspectul ei dramatic, a zguduit întreaga conştiinţă românească”25. Sugestivă, în acest sens, este harta României pe care a fost reprezentat sporul natural înregistrat în fiecare judeţ. Judeţele cu spor natural, cu mult peste media naţională, erau concentrate în Dobrogea, Buzău, Vrancea, Brăila, Galaţi, iar judeţele bănăţene: Timiş, Severin şi Caraş, alături de care se aflau judeţele Arad şi Hunedoara, urmate îndeaproape de Bihor şi Alba, au înregistrat spor natural între 0 şi 4 %, foarte mic în comparaţie cu sporul natural înregistrat în judeţele din sud-estul României, unde s-a înregistrat spor natural între 25- 29 %. Nemoianu, Iosif, 1934, Mortalitatea infantilă în Banat, Tipografia Atheneum, Timişoara 23 Nemoianu, Iosif, op.cit. 24 Ibidem, p.9 25 Botiş, Emil, 1939, Aspectele depopulării Banatului sub prisma cercetărilor monografice ale Institutului Social Banat-Crişana. Necesitatea intervenţiei legiuitorului în soluţionarea problemei, Ed. Tipografia şi Librăria Cooperativei Naţionale, Timişoara, p.1 22 340 Fig. 1 Harta României: exedentul natural rural, anul 193326 26 Petru Râmneanţu, 1936. 341 TABEL 2 Cauzele depopulării mediului rural27 Depopularea Banatului a fost semnalată şi de către Astra care, prin preşedintele ei, prof. dr. Iuliu Moldovan, i-a convocat pe intelectualii bănăţeni la şedinţele Astrei la Timişoara şi, la 19 decembrie 1935, toate asociaţiile culturale din Banat, în colaborare cu Prefectura judeţului TimişTorontal, au decis federalizarea tuturor societăţilor culturale din Banat cu scopul de a lupta împreună contra depopulării. Succesul luptei pentru salvarea neamului românesc se putea asigura prin ridicarea natalităţii şi reducerea mortalităţii. Rata natalităţii putea creşte dacă se realiza refacerea socială şi economică a familiei, reaşezarea morală a societăţii şi ridicarea energiei naţionale şi regionale a bănăţenilor28. Dr. Petru Râmneanţu a exprimat opinia că Banatul nu riscă să rămână nelocuit, dacă, prin denatalitate, vechea populaţie ar dispărea, pentru că are sol fertil şi industrie dezvoltată care va 27 28 Petru Râmneanţu, Petru, op. cit. Ibidem 342 atrage valuri de colonişti din alte judeţe, români sau de altă etnie, iar românii bănăţeni îşi vor pierde graiul, obiceiurile, identitatea culturală29. Această afirmaţie este susţinută de datele statistice oficiale care atestă că în judeţul TimişTorontal, care cuprindea zona de câmpie a actualului judeţ Timiş, s-au făcut uşoare colonizări, în 45 de comune. Coloniştii au fost aduşi din zona de deal şi munte a Banatului, dar cei mai mulţi provin din 109 sate din Transilvania. O altă cauză a depopulării Banatului a fost, în perioada interbelică, emigrarea tinerilor meşteşugari, comercianţi, funcţionari, intelectuali români spre alte provincii istorice româneşti, mai ales, Oltenia şi Muntenia sau în străinătate, după primul război mondial. P. Râmneanţu îşi exprima opinia că ,,prin colonizare ne vom împestriţa obiceiurile, portul şi graiul, dar nu vom reuşi să ne reface numărul, fiindcă, conform cercetărilor pe care le-am întreprins în acest an, am ajuns la concluzia că, în decurs de doi- trei ani, coloniştii români îşi însuşesc plaga băştinaşilor”30. În urma cercetărilor demografice efectuate în satele Iablaniţa, Banloc şi Vărădia, reprezentative pentru cele trei judeţe bănăţene, P. Râmneanţu a ajuns la concluzia că depopularea Banatului se manifestă prin deficit natural şi migraţie. Simultan cu cercetările iniţiate de Astra, şi Institutul Igienic din Cluj s-au desfăşurat cercetările monografice în comunele Belinţ şi Sârbova, iniţiate de Institutul Social Banat-Crişana. În paralel, s-a desfăşurat acţiunea de cercetare demografică, iniţiată de echipele Fundaţiilor Regale, în cursul anului 1934, în satele Fibiş şi Rudăria31. Depopularea se datora unui şir de cauze economice, moral-religioase, biologice, medicale, psihologice şi cultural pe care le-au sesizat echipele de cercetare complexe ale Astrei, Institutului de Igienă din Cluj, ale Institutului 29 Ibidem Ibidem, p. 8 31 Botiş, Emil, op. cit. 30 343 Social Banat-Crişana şi ale Fundaţiilor Regale. P. Râmneanţu a întocmit o schemă sugestivă privind cauzele depopulării Banatului. (vezi Tabel 4) Depopularea satelor era o consecinţă a natalităţii extreme de scăzute şi a mortalităţii infantile. Comparativ cu media pe ţară de 34 ‰, în 1935, în Banat s-a ajuns la o natalitate de 18,9 ‰. Natalitatea din satele bănăţene, ,,pe lângă nivelul foarte redus, între anii 1930-1935, mai avea o particularitate, scăderea suferită într-un interval scurt”32. În judeţul Timiş-Torontal natalitatea a scăzut de la 31,1 ‰, în 1910, la 18,2 ‰, în 1934, ca să atingă cel mai scăzut nivel în anul 1935. În anul 1936 s-a observat o uşoară creştere a natalităţii, de la 17,1 ‰, în 1935, la 18,1 ‰, cu mult sub nivelul mediei naţionale pe anul 1936, de 31,5 ‰33. Scăderea natalităţii se datora şi avorturilor frecvente, practicate cu mijloacele cele mai barbare: fus, pană de gâscă, ace de croşetat. Avorturile induceau boli, sterilitate şi îmbătrânire prematură. Bolile venerice, lipsa de igienă, promiscuitatea familial, ignoranţa mamelor, alimentaţia greşită a copiilor erau principalele cauze ale mortalităţii infantile34. Dr. Livius Gabor se pronunţa, în anul 1935, împotriva legiferării avortului în condiţiile în care procesul de depopulare a cuprins judeţele Timiş şi Arad. El demonstra că avorturile sunt periculoase pentru că ,,prin moartea unei mame nu se distruge numai o familie, ci se întrerupe un şir întreg de generaţii”35. Frecvenţa avorturilor era atât de strâns legată cu descreşterea populaţiei, o realitate crudă care măcina forţa vitală a bănăţenilor. Râmneanţu, Petru, op. cit., p. 16 Noaghea, Stela, 1938, Problema depopulării Banatului şi combaterea ei, Tipografia ziarului Universul, Bucureşti, p. 7 34 Botiş, Emil, op. cit. 35 Gabor, Livius, Reflexiuni referitoare la legiferarea avortului, în Revista Institutului Social Banat-Crişana, 1937, an III, nr. 13, p. 33 32 33 344 Dr. Iosif Nemoianu a iniţiat crearea de echipe de puericultură care aveau ca sarcină să examineze şi să întocmească fişe medicale şi sociale pentru copiii de la sate. Campania pronatalistă a început în anul 1935, prin activitatea echipelor de puericultură, sub conducerea directorului Centrului de ocrotire a copiilor din Timişoara. Echipa era compusă din un medic pediatru, două instructoare ambulante recrutate dintre surorile de ocrotire şi profesoara de menaj. Membrii echipelor examinau toţi copiii de la 0- 15 ani. Surorile de ocrotire au ţinut cursuri de îngrijire a copiilor la care, obligatoriu, participau soţiile funcţionarilor publici şi ai intelectualilor satului, alături de femeile mame şi tinerele viitoare mame. Profesoarele de menaj le învăţau pe femei cum să-şi hrănească pruncii şi să-i îngrijească în mod corect ca să evite îmbolnăvirile şi să asigure o dezvoltare armonioasă a copiilor. În acest mod s-a încercat ,,dezmorţirea stării de spirit nepăsătoare pe care populaţia rurală o avea faţă de problemele copiilor”36. După opinia autoarei, rezultatele acestei campanii pronataliste au fost încurajatoare pentru că au trezit interesul sătenilor faţă de problemele copiilor şi sănătatea lor. Campania pronatalistă în favoarea îngrijirii copiilor se folosea de mijloace moderne de educaţie, conferinţe şi şezători, desene, afişe, broşuri, filme educative. În articolul Din activitatea de puericultură în mediul rural, publicat în 1936, Iosif Nemoianu a prezentat activitatea aparatului sanitar, în mediul rural, cu privire la ocrotirea minorilor. Activitatea de combatere a diferitelor boli infantile era strâns împletită cu activităţi educative de prevenire a îmbolnăvirilor. A analizat asistenţa medicală la naştere, modul cum erau hrăniţi copiii şi bolile de care sufereau şi, uneori, le provocau moartea prematură. Cu ocazia vizitelor de lucru prin satele din judeţ, echipele de medici şi sociologi ale Institutului Social BanatCrişana au descoperit faptul că printe cauzele depopulării erau 36 Noaghea, Stela, op. cit., p. 47 345 şi cele constituţionale, morale şi culturale. Autorul articolului a atras atenţia că în România nu se poate vorbi, în deceniul al IV-lea al secolului al XX-lea, despre o politică de stat privind populaţia. De aceea pentru combaterea depopulării mediului rural bănăţean, nu rămâneau decât mijloacele locale reduse: educaţia, prezenţa cadrelor medicale în mijlocul sătenilor, implicarea bisericii… După opinia lui Nemoianu, autorităţile publice centrale puteau contribui, prin prime de natalitate şi măsuri administrative, la combaterea acestui flagel37. Dr. Stela Noaghea constata, în 1938, că măsurile legislative pentru protecţia familiei, a mamei şi copilului sunt răzleţite în mai multe documente legislative, Codul civil, Codul penal, Legea pentru protecţia muncii minorilor, Legea sanitară şi regulamentul pentru protecţia mamei şi copilului, dar ,,nici aceste legi nu erau aplicate consecvent şi, mai ales, nu puteau promova natalitatea”38. Cercetările efectuate în lumea rurală sub egida asociaţiilor culturale a dus la constatarea faptului că nu se acorda suficientă atenţie viitoarelor mame în timpul gravidităţii în sensul că trebuia redus efortul depus, scutirea de munci grele, controlul şi îmbunătăţirea alimentaţiei, precum şi supravegherea medicală în perioada sarcinii. Controlul medical se impunea mai ales în cazul mamelor bolnave de tuberculoză, sifilis sau alte boli venerice ori contagioase39. Îngrijirea mamei şi copilului trebuia să fie în atenţia medicilor pediatri şi a moaşelor şi după naştere, mai ales în primul an de viaţă, perioadă în care se înregistrau cote înalte ale mortalităţii infantile, dar şi pe toată durata copilăriei pentru că ,,mortalitatea juvenilă reprezenta, în anii 19321934, 27,9 % din numărul total de decese”40. Numărul 37 Nemoianu, Iosif, op. cit. Noaghea, Stela, op. cit., p. 33 39 Ibidem, p.37 40 Râmneanţu, Petru, op. cit., p.19 38 346 moaşelor era foarte mic şi de aceea în multe sate bănăţene moaşele calificate lipseau. În toată ţara, în anul 1938 funcţionau doar trei şcoli de moaşe şi surori de ocrotire care nu puteau acoperi necesarul de cadre medicale calificate pentru toate satele. S-a observat că în aşezările rurale în care moaşele erau bine instruite şi dedicate muncii lor mortalitatea infantilă a scăzut mult sub media naţională. Din totalul de 700 de dispensare de puericultură din România, în cele trei judeţe bănăţene funcţionau, în 1938, doar 32 dintre ele, în mediul rural41. Adoptarea Regulamentului pentru ocrotirea mamei şi copilului, la 30 decembrie 1937, era o măsură binevenită pentru combaterea mortalităţii infantile42. O concluzie la care au ajuns toţi cei care s-au ocupat de problema depopulării mediului rural, în perioada interbelică, a fost necesitatea combaterii mortalităţii infantile. În acest sens s-au adoptat măsuri pentru protecţia tinerelor fete, educaţia lor şi pregătirea pentru a deveni soţii, gospodine şi mame sănătoase şi responsabile. Alături de cauzele economice, sociale şi medicale depopularea se datora şi cauzelor psihologice ca influenţa nefastă a mediului urban asupra psihologiei şi modului de viaţă a populaţiei din mediul rural, ,,adoptarea sistemului de unu sau doi copii, după exemplul şvabilor, la care se adaugă egoismul şi teama de sărăcie”43. Printre cauzele de ordin cultural, identificate de către observatorii lumii rurale, sunt şi schimbările în modul de viaţă tradiţional, cheltuielile inutile pentru îmbrăcăminte, încălţăminte, bijuterii scumpe s-au consumul excesiv de alcool, ştiut fiind că alcoolul dăunează atât sănătăţii cât şi stării economice a familiei. De asemenea, urbanizarea într-un ritm prea rapid a dezechilibrat modul de viaţă patriarhal şi a impietat asupra valorilor morale ale familiei tărăneşti. În 41 Noaghea, Stela, op. cit., p. 39 Ibidem 43 Botiş, Emil, op. cit., p. 5 42 347 epocă s-a conturat şi ideea că sistemul educativ şcolar nu a oferit ţăranilor cunpştinţele necesare care să le permită să-şi îmbunătăţească soarta, reproşându-i-se învăţământului nivelul prea teoretic şi nefolositor pentru conducerea unei gospodării ţărăneşti. O altă cauză a depopulării era nupţialitatea redusă şi divorţialitatea prea lesne pusă în practică. În satele bănăţene concubinajul era foarte frecvent şi firesc fiind considerat ca o ortăcie, o căsătorie ,,pe încercate” sau ,,de probă” pentru a evita cheltuielile ocazionate de divorţ şi mai ales de nuntă pe care cele mai multe familii nu şi le puteau permite. Juristul Adrian Brudariu, membru al echipei complexe care a cercetat cauzele depopulării satului Belinţ, în 1935, scria, în 1936: ,,Egoismul şi materialismul cras, laşitatea ca trăsătură a caracterului, frica de răspundere sunt semnele care-i caracterizează pe concubine”44. Pentru că fenomenul concubinajului a luat proporţii îngrijorătoare, Prefectura judeţului Severin a cerut primpretorilor de plase să raporteze cazurile de concubinaj din satele aparţinătoare. De exemplu, notarul din Băteşti raporta, la 9 decembrie 1935, că în cele şase sate ale Notariatului Cercual Băteşti s-au format 83 de cupluri de concubini, dar numărul lor era, probabil, mai mare pentru că nu erau cuprinşi tinerii sub 20 de ani. În urma sesizărilor autorităţilor publice locale a fost adoptată de către Parlamentul României o lege prin care s-a încercat combaterea concubinajului obligându-i pe concubini să se căsătorească legal şi s-a interzis concubinajul tinerilor la vârste fragede, 14-16 ani, ca o măsură pentru creşterea natalităţii şi a siguranţei copiilor, a stării lor de sănătate şi educare pentru că numărul copiilor nelegitimi era foarte mare, aproximativ 20% din totalul copiilor. După ce au elucidat cauzele depopulării mediului rural şi a denatalităţii mediului urban, cercetătorii implicaţi în activitatea de cercetare şi combatere a acestui flagel au oferit 44 Brudariu, Adrian, op. cit., p. 24 348 soluţii pentru rezolvarea acestei problem spinoase a Banatului. Dr. Petru Râmneanţu considera că succesul în lupta contra depopulării depindea de implicarea bisericii, şcolii, corpului parlamentarilor din judeţele bănăţene şi a asociaţiilor culturale. Era necesară aplicarea consecventă a Legii sanitare şi de ocrotire/ 1930 care punea accent pe prevenţie. Populaţia bănăţeană ,,avea nevoie de prevenitori de acele boli fizice şi plăgi sociale care, de fapt, îi produc o mortalitate evitabilă, aceştia fiind sora de caritate şi medical igienist”45. De asemenea, aprecia că timpul dezbaterilor în cadrul şedinţelor diverselor societăţi cultural despre cauzele şi posibilităţile de combatere a depopulării Banatului a trecut, anul 1935 fiind anul cu cea mai scăzută natalitate şi cea mai mare rată a mortalităţii în Banat. Soluţia pentru rezolvarea acestei plăgi sociale era aplicarea principiilor medicine preventive în combaterea mortalităţii generale şi a mortalităţii infantile, orice amânare în acest sens, fiind o crimă faţă de generaţiile viitoare46. Dr. Stela Noaghea considera că ,,Promovarea natalităţii este o problemă de guvernare responsabilă care reclamă o acţiune concentrică a autorităţii publice şi a populaţiei. Se impune ridicarea standardului familial prin împroprietărirea ţăranilor lipsiţi de pământ sau cu pământ puţin prin crearea facilităţilor pentru ţărani de a-şi valorifica produsele agricole pe piaţa locală şi europeană”47. Emil Botiş a atras atenţia, în 1939, că ,,declanşarea unei acţiuni de combatere a flagelului depopulării satelor bănăţene nu trebuie amânată şi că în primul rând era nevoie de intervenţia legiuitorului, adică a guvernului şi Parlamentului României”48. Autorităţile publice au manifestat interes pentru problemele semnalate de intelectualii bănăţeni şi au adoptat măsuri pentru Râmneanţu, Petru, op. cit., p. 32 Ibidem 47 Noaghea, Stela, op. cit., p. 35 48 Botiş, Emil, op. cit., p. 1 45 46 349 combaterea depopulării mediului rural. Medicul primar Ioan Pleşu, şeful Serviciului sanitar al judeţului Timiş-Torontal raporta, la 25 august 1941, prefectului, colonel Alexandru Nasta, că în judeţ au fost înfiinţate 26 de dispensare de puericultură încadrate cu medici competenţi, un progres evident, dacă se ţine cont că în anul 1938 funcţionau în cele trei judeţe bănăţene doar 32 dispensare de puericultură49. S-a încheiat, la mijlocul anului 1941, perioada de pace, România intrând în al doilea război mondial, perioadă în care s-a observant că depopularea era periculoasă pentru că slăbea capacitatea de apărare a ţării. Istoricul bănăţean, conf. dr Carmen Albert, a sesizat, în studiul ,,Fenomenul depopulării Banatului interbelic, că Problema s-a pus doar în cazul populaţiei româneşti, ignorându-se minorităţile care convieţuiau pe acelaşi teritoriu, constituind acea policromie specific Banatului”50. Problema depopulării Banatului nu puteaq fi rezolvată într-un interval scurt, dar meritul că această problemă a fost sesizată şi adusă la cunoştinţa opiniei publice revine intelectualilor, membri ai Institutului Social Banat-Crişana şi ai Institutului de Igienă din Cluj. Totodată, trebuie remarcat interesul manifestat de B.O.R., implicarea preoţilor în ăncercarea de asanare morală a societăţii. Autorităţile publice locale şi centrale au fost receptive la problemele demografice semnalate de societatea civilă, au adoptat măsuri administrative pentru ocrotirea familiei, mamelor şi copiilor, fapt care a dus, treptat, la scăderea mortalităţii generale şi infantile şi la uşoara creştere a natalităţii. Intelectualii bănăţeni au reuşit să explice fenomenul depopulării, cu toate implicaţiile sale. 49 50 Arhivele Naţionale ale României, filial Albert, Carmen, op. cit., 2006, p. 344 350 Fig. nr. 2 şi 351 Mortalitatea infantilă rurală, 1928- 1933 Descreşterea reală a populaţiei din Banat, 1910- 1930 51 Râmneanţu, Petru, op. cit. 351 În concluzie, procesul de depopulare a satelor bănăţene a continuat să se manifeste în cursul celui de al doilea război mondial şi în primii ani ai perioadei postbelice datorită pierderilor de vieţi omeneşti pe fronturile de luptă, a lipsurilor materiale, a deportărilor populaţiei germane şi a condiţiilor grele de viaţă. 352 Recitirea unor înscrisuri privind trecutul Mitropoliei Banatului Pr. prof. dr. Vasile Muntean În acest comentariu ne referim la lucrarea marcantă, în două volume, intitulată Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, semnată de regretatul istoric I. D. Suciu şi de cercetătorul dr.Radu Constantinescu şi apărută în Editura Arhidiecezană în anul 1980. Întrucât meritele acestei lucrări au fost relevate aşa cum se cuvine în “Precuvântare” de către regretatul mitropolit Nicolae Corneanu, în rândurile de faţă vom căuta să îndreptăm anumite scăpări, pentru a fi de folos celor ce studiază spiritualitatea şi trecutul pământului bănăţean, în articole, studii şi - mai nou - chiar în teze de doctorat. De aceea, vom selecta inadvertenţele mai aparte, spre a nu se repeta fără sens în timpul de acum; greşelile neînsemnate, datorate tiparului, nu le mai reţinem. În pag. 19, în loc de 14 aprilie va trebui pus 16 (cf. Fontes Historiae Daco-Romanae, II, Bucureşti 1970, pp.3789), iar expresia “om sfânt” se va înlocui cu “preafericitul” (în latină: beatissimus). În p. 21, paroikoi (pareci, în româneşte) s-a tradus nefiresc prin “parohi” (vezi V. Muntean, Monografia Arhiepiscopiei Timişoarei, I, Timişoara 2012, p.193); pentru cartografiile Antichităţii (amintite în Nota istorică din aceeaşi p. 21), a se vedea V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara 1990, pp.48-49; încă tratatul academic de Istoria Românilor, II, Bucureşti 2001, pp. 818 și 837, sub voce. Apoi informaţia din p. 46 (r. 16 de jos), anume ca “în acea ţară [Banat, n.n.] nu era altă mănăstire în acele 353 vremuri”, nu se confirmă, existând cel puţin una la Dunăre, Toson sau Rosani, ctitorită în jurul anului 900 şi dăinuind ca ortodoxă până în secolul al XII-lea (V. Muntean, Monografia…, p.28). Documentul nr. 11 (din p.66) e necesar să cuprindă locuţiunea “zona Aradului”, în loc de “Ungaria”, iar la documentul 12 (p. 67) se va preciza că e vorba despre Cuvin în cazul lui “Kö, Kew”. În subsidiar, “juxta” din p. 69 (r.3 de sus) nu înseamnă “pe”, ci “lângă”. În ultimul timp se susţine în mod justificat că fiinţau două mănăstiri Hodoş-Bodrog: una ortodoxă, alta catolică (V. Muntean, Monografia…, pp. 7172). Pe urmă, toponimele din p. 72 (r. 6 şi 7) pe nume “Perew” şi “Caprewar”, nu sunt altceva decât aşezările româneşti Pârâu şi Căprioara. Pentru Remetea (din p. 72, doc. nr. 21), să se vadă V. Achim, Banatul în Evul Mediu, Bucureşti 2000, p.104. Keve şi Chieşd (din p. 91, r. 3 de jos) sunt de fapt Cuvin şi Cuieşti. În ce priveşte pe vlădica Ioan de Caffa, el nu poate fi calificat necredincios (p. 94, r. 7 de sus), ci numai “perfid” sau “rău-credincios” (din punctul de vedere romano-catolic), potrivit latinescului “perfidus” din original. De asemenea, martirul apusean Vichentie (p. 95, r. 4 de sus) se va reda ca Vincenţiu. În aceeaşi pagină (docum.nr.47), a se substitui “hirotonisiţi” cu “hirotoniţi”. Românii nu pot fi văzuţi - chiar de către reprezentanţii Catolicismului - ca “necredincioşi” (p. 98, r. 4 de jos), ci ca infideli (lat. Infideles = inşi în care nu te poţi încrede; nesiguri). Poreca (din pp. 100 si 101) se va citi Porecia. Prepoziţia compusă “praeterea” (p. 150, r. 7 de sus) se tâlcuieşte corect prin formula “de lângă”. Documentul din p. 154 l-am tradus din nou (mai fidel, credem noi) în Monografia…, pp. 206-207. Documentul nr. 96 (p. 185) este din 1744, nu 1742. “Irrtum” (p. 188, r. 11 de jos) nu semnifică “erezie”, ci “eroare’, “înşelăciune”. Documentul nr. 104 (p. 191) are în vedere pe protopopul caransebeşean Ilinescu (nu Iliescu, cum s-a reprodus în traducere). 354 Conceptul “sobornaja” (din p. 204, r. 2 de jos) trebuie tălmăcit prin catedrală (nu prin “sobornicească”), iar anul 1725 (aceeaşi pagină, r. 1 de jos) este greşit, fiindcă episcopul Moise Stanoevici era mort din aprilie 1724. Parohia Vračerova (p. 206, pct. 18) trebuia echivalată cu Vârciorova, nu cu Vracerova (p. 223). Satul Zorvešči (tot p. 206, pct. 25 și 27) este de facto Zerveşti (nu Zorleşti, pp.223-224). La fel “sobornaja” în privinţa Lugojului (p. 210) trebuia tâlcuită prin catedrală, lăcaşul “Sf. Nicolae” fiind reedificat în 1726 (nu 1722, tot p. 210). Preoţii lugojeni se chemau Peştişan, Ioţa şi Zârna (nu Peşteşan, Ioţov şi Zdîrna; p. 227). Şi la Mehadia avem de-a face cu o catedrală, nu cu “sobornicească” (p. 229), întrucât toate localităţile pomenite (Caransebeş, Lugoj, Mehadia-Orşova, nu mai puţin Vârşeţul) au intrat în titulatura episcopului eparhiot. Pentru datarea mai exactă a mănăstirilor (pp. 237-238), vezi V. Muntean, Mănăstirile ortodoxe din Banat, în “Istoria monahismului ortodox românesc de la începuturi până în prezent”, I, Bucureşti 2014, pp. 518-525. “Vlah” (din p. 281), ca determinativ al ţârcovnicului din Bărăteaz, se impune a fi transcris “Românul”. La p. 291, documentul 128, totalul este de 132 biserici, nu de localitaţi (vezi documentul următor, nr. 129, unde lucrurile se clarifică). În p. 312 (r. 7 de jos), Belinţul trebuie schimbat în Balinţ. La Lugoj, vechea şcoală datează dinainte de anul 1736 (V. Muntean, colab.,Monumente istorice-bisericeşti din Lugoj, Timişoara 1981, pp. 81 şi 91, n. 62), nu din 1742 (p. 334, r. 1 de sus). În documentul 144 (p. 340) nu puţine nume de locaţii sunt stâlcite: Babcea = Babşa, Boşuri = Bujor, Hoiseşti = Hauzeşti, Glavna = Gladna, Drăcşineşti = Drăgsineşti, Homuştia = Homojdia. În plus, în p. 341 (r. 2 de jos): Bogotin este efectiv Bogâltin, Şipot (p. 343, r. 6 de sus) e Şopot, iar Bazieşti (din p. 378) este Băseşti. Şi în p. 380 (pct. 9) ne întâmpină câteva denaturări la nume: Sureşti = Jureşti, Goişeşti = Goizeşti et 355 alia. Crăciunovici (din p. 455, doc. 172) este realmente Crăciun (termen moştenit); şi azi se află o familie în Boldur, zisă Crăciunaş. Protopopul Atanasievici (p. 469, doc. 189) nu este altul decât aromânul Atanasiu (vezi şi p. 521, doc. 239). “Comitetul” (din p. 470, r. 10 de sus) se va lectura “comitatul”, iar prin “mironesc” (p. 484, r. 13 de sus) se va înţelege “mirenesc”. Din textul planşei XXXX aflăm că la Cina cea de Taină s-a servit… peşte, ceea ce este mai puţin probabil. Lucrările de specialitate sunt mai rezervate în astfel de afirmaţii: “bucate” (Dionisie din Furna, Carte de pictură, trad., Bucureşti 1979, p. 142); “mâncare lichidă” (Îndrumări misionare, Bucureşti 1986, p. 531); “food” - hrană (The Oxford Dictionary of Byzantium, II, ed. Al. Kazhdan et alii, New York-Oxford 1991, p.1251) . Cu privire la vol.II, vom transforma (în p. 666, doc. nr. 350) vocabula “mijlociri” în “mijloace”. În documentul nr. 354 (p. 668) lipseşte - înainte de “preoţi”- cuvântul “numărul”. Marco, protopop lugojean (p. 692) se cere a fi scris Marcu; era doar român. La p. 714 (doc. nr. 387) datarea este eronată: 1843, în loc de 1848; mai mult ca sigur, greşeală de tipar. În p. 715 (doc. 388, pct. 2) în loc de “romani” trebuie grafiat “români”. În pagina următoare (p. 716, r. 5 de jos) în loc de Kl trebuie “august”, iar în p.717 (r. 12 de sus) în loc de “unic” se va spune “unit”. În finalul documentului 399 (p.728) s-a omis numele doctorului Ioan Dobran (V. Munten, Contribuţii…, pp. 221-222). În p. 735 (r. 6 de sus) vom schimba pe “ducere” cu “aducere”. La p. 779 (doc. 445) a se face precizarea, în legătură cu Ivacicovici, că era român de neam; se numea Ivaşcu. Român era şi Chenghelaţ (p. 784 sq). În p. 825 (doc. 486) trebuie înlocuit termenul “episcopie” cu cel de “consistoriu”. În p. 854 (r. 5 de jos) Udrie este în realitate Udria. Avram Imbroane nu a funcţionat ca preot în Lugoj (p. 982, doc. 646), ci exclusiv ca diacon. În pp. 1027 (mijloc) şi 1029 (r. 4 de jos), monarhului Mihai îi lipseşte 356 epitetul “rege”. Privitor la Morisena (pp. 1029 şi 1031) se impunea o notă în care să se arate că, în zilele noastre, nu se mai poate susţine ritos existenţa acelei episcopii, în preajma anului 1.000. Până la descoperirea, în această direcţie, a unor documente concludente, ca ipoteză de lucru însă se poate accepta. Lapsus calami în p. 1034 (r. 11 de jos): în locul “Ardealului” vom trece “Aradului”. Cele de mai sus sunt câteva îndreptări ce sperăm să fie utile - cum ziceam - celor ce trudesc în câmpul istoriografiei şi culturii bănăţene. 357 II. PERSONALITĂȚI BĂNĂȚENE 358 359 Poziția lui Traian Vuia față de Congresul Națiunilor Oprimate de la Roma Drd. Maria Alexandra Pantea1 Declaraţia în 14 puncte a preşedintelui american W. Wilson din 8 ianuarie 1918 a dus la schimbări radicale în Europa. La punctul 9 preşedintele american amintea de „situaţia popoarelor asuprite din Austro-Ungaria care trebuie să se bucure de o dezvoltare autonomă şi să devină naţiuni” 2. În aceeaşi declaraţie preşedintele W. Wilson aminteşte şi de reajustarea frontierelor Austro-Ungariei, ţinând cont şi de principiul autodeterminării. Declaraţia preşedintelui american a grăbit procesul de dezmembrare a Austro-Ungariei şi a dus la formarea unei solidarităţi a popoarelor nemaghiare din monarhie care au început o puternică luptă pentru drepturile naţionale. În primăvara anului 1918 principiile wilsoniene s-au răspândit repede în imperiu, fapt ce a dus la organizarea congresului naţiunilor oprimate din Austro-Ungaria la Roma în 8-10 aprilie 1918. Au participat reprezentanţi ai românilor, cehilor, slovacilor, sârbilor şi polonezilor, care au hotărât să acţioneze în comun pentru obţinerea libertăţii naţionale. Politicienii întruniţi la Roma au susţinut „dreptul popoarelor de a decide asupra destinelor lor”. Congresul de la Roma a Cercetător ştiinţific al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” Arad Eugen Gagea (coord.), Vasile Goldiş studii şi documente, vol. I, Arad, Ed. Gutenberg Univers, 2013, p.67. 1 2 360 reprezentat „punctul de plecare a unei noi politici a Antantei”3 şi naşterea unei noi Europe dominată de state naţionale. În declaraţia finală s-a hotărât „dreptul fiecărui popor din monarhie de a-şi constitui unitatea sa naţională sau de a o completa pentru a ajunge în deplină independenţă politică şi economică”. După terminarea congresului, delegaţii tuturor popoarelor asuprite din Austro-Ungaria au fost primiţi de premierul italian V. E. Orlando, care a exprimat sprijinul guvernului italian pentru popoarele asuprite din imperiu. Dintre membrii delegaţiei române amintim pe D.Drăghicescu, N.Lupu şi G.Mironescu. Sunt cei care la Roma au protestat împotriva condiţiilor dure impuse României prin Pacea de la Bucureşti. Au arătat că, prin ocuparea Dobrogei şi a crestelor Carpaţilor, România pierde cele mai importante bogăţii ale solului şi subsolului. Traian Vuia nu a fost prezent, potrivit mărturiilor sale, chiar dacă încă din luna martie a fost rugat de Drăghicescu să meargă „necondiţionat la Roma”4 pentru a fi reprezentantul românilor transilvăneni. Înainte cu câteva zile de plecarea la Roma, Drăghicescu l-a anunţat pe T. Vuia că nu mai poate pleca cu delegaţia românească, pentru că „nu se rezervase...loc în tren”5. Într-un articol din decembrie 1924 Vuia face unele precizări privind situaţia din aprilie 1918. Intelectualul român arată că, prin neparticiparea sa la dezbaterile de la Roma, românii transilvăneni şi bănăţeni „sau văzut daţi la o parte chiar de fraţi şi obligaţi să grăiască prin glasurile unor avocaţi orgolioşi care din întâmplare aveau titlul de politicieni români”6. Chiar dacă nu a participat la acea manifestare, Traian Vuia, adept al principilor wilsoniene, a Arhivele Naţionale – Serviciul Judeţean Arad, fond Xerografii, dos. C 29, fila 14. 4 Semănătorul, an VII, nr. 12 decembrie 1924, p. 136. 5 Ibidem. 6 Ibidem. 3 361 avut un rol important în plan diplomatic şi a contribuit la realizarea României Mari. Încă de la începutul secolului, intelectualul român s-a remarcat ca o importantă personalitate a tehnicii, fapt ce a făcut ca în timpul războiului să fie angajat al Ministerului Apărării Naţionale de la Paris, pentru a contribui cu inovaţiile sale la realizarea unor noi arme. Chiar dacă intelectualul român mărturisea că a fost „adânc umilit” de atitudinea politicienilor români în aprilie 1918, a considerat că trebuie să pună mai presus de toate cauza naţională şi a activat pentru realizarea României Mari. Ţinând cont de cele hotărâte la Roma, la Paris s-a constituit Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina, care avea ca scop unirea Transilvaniei şi Bucovinei cu România, iar primul preşedinte a fost Traian Vuia. În aceste condiţii Traian Vuia a jucat un rol important în realizarea României Mari, fiind cel care a sprijinit activitatea emigranţilor români de la Paris. Bun cunoscător al situaţiei din Europa, intelectualul bănăţean considera că a sosit momentul unor schimbări radicale ale acesteia. Pornind de la cele hotărâte la congresul de la Roma, a arătat că statul dualist Austro-Ungaria, unde puterea se concentra în mâna aristocraţiei, era un pericol pentru lumea democratică, inclusiv pentru Franţa. Traian Vuia considera că nu există decât o „singură soluţie admisibilă care ar putea să asigure o pace durabilă...independenţa Poloniei, a Boemiei, a Serbiei, a României. Europa nu mai poate fi liberă decât dacă este locuită de popoare libere”7. În calitate de preşedintele al Comitetului Naţional al Românilor din Transilvania, Traian Vuia a pus în practică hotărârile de la Roma şi a publicat o serie de articole în presa din Franţa, unde prezenta atât situaţia dificilă a românilor din Dan Antoniu, Traian Vuia viaţa şi opera, Bucureşti, Ed. Anima 2013 p. 252. 7 362 imperiu, cât şi situaţia dificilă a României după semnarea păcii cu Puterile Centrale. În articolul Problema AustroUngariei, publicat în revista La Transylvanie din 15 iulie, arată că s-a opus federalizării Austro-Ungariei, considerând că trebuie luate măsuri pentru a democratiza viaţa politică, aflată sub controlul germanilor şi maghiarilor. Politicianul român îşi exprimă dorinţa ca românii să nu mai fie „instrumentul imperialismului german”, afirmă că pentru a se instaura pacea în Europa trebuie ca popoarele asuprite să devină independente. Traian Vuia opinează că românii sunt poporul cel mai democratic al monarhiei, majoritatea fiind fii de ţărani şi meseriaşi care şi-au apărat limba lor şi prin aceasta identitatea naţională. Traian Vuia cere în numele românilor dreptul de a se uni cu regatul României şi mai propune ca românii, împreună cu cehii şi iugoslavii independenţi, să formeze o „republică federativă, un zid solid împotriva apăsării germanice în Orient”8. În numărul 6 al revistei La Transylvanie Traian Vuia a publicat un articol cu ocazia zilei naţionale a Franţei, când a avut loc şi o reuniune franco-română. Diplomatul român, în calitate de preşedinte al Comitetului Naţional al Românilor din Transilvania, a rostit un cuvânt prin care a devenit apărătorul popoarelor asuprite din monarhie. Plecând de la cele decise la Roma, Vuia a arătat sacrificiul făcut în timpul războiului de armata franceză, care din 1914 a apărat „libertatea lumii şi comoara de civilizaţie latină de care Franţa e plină în toate oraşele şi satele ei, în faţa acestei glorioase armate franceze noi românii din Transilvania ne descoperim umil la trecerea ei că şi pentru noi luptă”9. În discursul său Vuia amintește și de situaţia românilor, care de-a lungul Arhivele Naţionale – Serviciul Judeţean Arad, fond Xerografii, dos C 29, fila 17. 9 Traian Vuia, Gânditor şi militant social politic, editor D. Tomoni, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 2006, p. 238. 8 363 timpului au cunoscut asuprirea, iar „poporul român din Transilvania este închis în această imensă Bastilie care este Austro-Ungaria şi sperăm şi avem încredere că în ziua de 14 iulie anul viitor vom sărbători distrugerea acestei imense Bastilii şi dezrobirea Transilvaniei în acelaşi timp cu eliberarea Alsaciei şi Lorenei”10. Congresul de la Roma a marcat începutul sfârşitului pentru Austro-Ungaria, dar şi intensificarea luptei popoarelor asuprite pentru drepturile naţionale. Hotărârile congresului naţiunilor oprimate din Austro-Ungaria au fost acceptate de marile puteri care luptau de partea Antantei. În mai 1918 Clémenceau a aprobat cele hotărâte la Roma, iar Congresul Superior de război de la Versailles şi-a exprimat simpatia faţă de aspiraţiile naţionale ale popoarelor supuse din monarhie. 10 Ibidem. 364 Protopopul Mihail Gașpar – jurnalist și cărturar de seamă al Banatului din primele trei decenii ale secolului XX Lector univ. dr. Mihai Vişan În peisajul bocşean, Mihail Gaşpar (24 ianuarie 1881-27 noiembrie 1929) rămâne personalitatea de primă importanţă din primele trei decenii ale secolului trecut, atât în plan cultural, cât şi social-politic. Afirmaţia îşi are acoperire în faptul că scriitorul a fost preşedintele Consiliului Naţional Român din Bocşa Montană (decembrie 1918), preşedinte al Despărţământului local al ASTREI, directorul băncii locale ,,Bocşana”, la înfiinţarea căreia a şi participat efectiv ca acţionar, dar şi membru în Consiliul de Administraţie la Societatea Industria Morăritului din Banat, autor a numeroase nuvele, schiţe şi romane istorice, precum şi fondatorul unui ziar de maximă notorietate în publicistica vremii. S-a înregimentat şi a fost un membru fidel al Partidului Naţional Român, apoi, după fuziune, a devenit membru şi preşedinte al filialei Caraş a Partidului Naţional Ţărănesc, fiind ales deputat pe listele acestuia în 1927 şi reales în 1928. Activitatea sa parlamentară în cadrul Camerei s-a concretizat în susţinerea unor adevărate discursuri de factură naţională şi regională, cele mai multe dintre ele fiind reproduse în ziarul Drum Nou, ca un fel de dare de seamă justificativă propriilor săi alegători. Motivarea actului de înfiinţare al ziarului Drum Nou are un pronunţat caracter militant şi naţionalist: ,,Subsemnatul protoereu din Bocşa Montană, M. Gaşpar, înfiinţez şi susţin 365 sub răspundere proprie la Bocşa Montană o gazetă locală, săptămânală, de cuprins economic şi cultural, lipsită de orice caracter politic de partid, având în vedere numai cultivarea şi instruirea cercului meu de cititori, orientarea spre interesele bine pricepute economice şi culturale ale poporului şi dezvoltarea gustului pentru citit la popor, prin ştiri interesante şi instructive, precum şi prin articole interesante emise pe înţelesul poporului şi în limba bună românească, relative la chestiunile economice şi culturale de interes pentru popor şi ţară. În scopul sprijinirii şi răspândirii în cercuri cât mai largi a acestei gazete locale săptămânale în păturile poporului român, Uzinele şi Domeniile Reşiţa se obligă... să-mi solvească de fiecare număr apărut al acestei gazete după mărimea ediţiei şi anume: la o ediţie până la 2.500 de exemplare, câte 85 de bani de exemplar, iar de aici în sus, 75 de bani de exemplar, lăsându-mi mie libera dispoziţie asupra repartizării acestor exemplare şi a condiţiilor întru care le plasez în mâna cititorilor”1 Drum nou a apărut la Bocşa în două etape, între 19231938 şi 1946-1947, până în 1929 gazeta fiind condusă direct de protopop, iar după decesul acestuia va fi preluată la Oraviţa de Ilie Rusmir (1930-1933), sub cârmuirea căruia ziarul apărea cu o menţiune specială: ,,Fondator M. Gaşpar”. Fiul său, Ionel, mort sinistru prin împuşcare într-un tren personal, când, în 1938, transporta o serie de documente secrete ale P.N.Ţ. cu scopul de a i le înmâna lui Vaida Voievod la Cluj, va readuce gazeta tatălui său la Bocşa Montană, tipărindu-se aici între 1934-1938 şi avându-l ca redactor-şef pe Ioan Târziu. Din motive economice de supravieţuire, ziarul va fi translatat la Craiova. Primul număr al ziarului Drum Nou apărea la 1 iulie 1923, avându-l ca director-editor pe protopopul tractului Bocşa Montană, o apariţie săptămânală 1 Radu Flora, Virgil Vintilescu, Documente literare, I, Editura Facla, Timişoara, 1971, p. 112; 366 (apărea în fiecare sâmbătă) ,,cu gând bun, în chip cinstit, deschis şi fără dedesupturi.” Acesta era mesajul-programatic transmis publicului cititor în articolul de debut al gazetei locale. Mai departe, în primul număr al apariţiei sale, se preciza că ,,tendinţa acestui organ este înainte de toate românească, tinzând a restabili în primul rând echilibrul restant al valorilor noastre prin o selecţionare justă şi, îndrumându-le spre o nouă orientare, economică şi culturală, căci socotim aceasta ca unica şi singura bază sănătoasă a vieţii noastre româneşti”, redacţia angajându-se şi promiţând că ,,ne vom ocupa cu toate chestiile, cari interesează neamul nostru, în mod obiectiv, controlând şi criticând orice chestiune numai din punct de vedere a intereselor lui.” Gazeta, neangajată politic în sens partinic, avea să se plaseze de partea ,,intereselor obştii”, deoarece ,,Noi vrem să concentrăm toate forţele disponibile, fără privire că încotro se închină, pe baza unei politici culturale şi economiceşte româneşti.”2 În acelaşi prim număr editorial, protopopul insista să se expliciteze scriind încă un articol, pornit dintr-o nevoie lăuntrică de a lua o atitudine hotărâtă faţă de decadenţa postbelică resimţită la nivel societal, confuzia şi disoluţia valorilor, în special cele morale, demagogia şi politicianismul care au direcţionat viaţa socială pe o cale eronată, astfel încât ,,a remas părăsit terenul economic dătător de belşug, de bună stare, de putere. A remas părăsit templul culturii prin cari se ajunge la lumină şi înălţare.” Autorul dezvolta în acest al doilea articol o întreagă construcţie socio-politică şi formula o concluzie ce se degaja inerent din structura acesteia: ,,Clădirea unei naţii să compune din trei părţi. Partea economică la bază, printrânsa la cultură şi, sus de tot, la coperiş, unde bat vânturile mari cu putere şi mai rece, viaţa politică. Coperişul nu va rezista însă, dacă fundamentul şi păreţii clădirii nu sunt solide. S-o apucăm deci pe calea întoarsă: prin puterea economică şi cultură – la 2 Mihail Gaşpar, ,,Către cititori”, Drum Nou, I, nr. 1 din 1 iulie 1923, p. 1; 367 politică.”3 Cuvântul-cheie care apare ca un leitmotiv în cele două articole ale primei apariţii este ,,cultura”, fapt justificat în mod desăvârşit în contribuţia gazetărească personală, ocazională sau frecventă, a cărturarului bocşean la o serie de gazete, precum: Tribuna Poporului, Neamul Românesc Literar, Convorbiri literare, Lupta, Poporul român, Banatul, Cosânzeana, Cuvântul românesc.4 Ziarul său, o gazetă săptămânală care apărea într-un format de patru pagini mari, poate fi considerat o apariţie periodică de succes, dacă avem în vedere criteriul răspândirii, numărul cititorilor nu doar din Bocşa, ci şi pe cei din Timişoara, Lugoj, Oraviţa, Reşiţa şi din comunele limitrofe. Mai mult decât atât, gazeta intrase deja în atenţia presei centrale, deoarece opiniile politice ale lui Gaşpar erau monitorizate şi taxate critic de Pamfil Şeicaru în Curentul, de alţi editori în Viitorul, organul central de presă al Partidului Naţional Liberal, dar şi în gazete centrale de centru-stânga, precum Universul sau Adevărul.5 Publicistul bocşean redacta în cea mai mare parte textul/conţinutul propriei sale gazete, figurând ca ,,Editor-Director”, iar în perioada sesiunilor parlamentare de la Bucureşti îşi expedia către Bocşa articolele de fond dactilografiate. Din 1923 până în 1929, în preziua morţii sale, imensa majoritate a articolelor de fond sunt rodul condeiului său, semnate cu pseudonimul Drix ori Drax, utilizat de gazetar încă de la Drapelul, articole care sunt în fond ,,reportagii”, respectiv texte de opinie şi de atitudine civică ori politică. Cornel Corneanu, în investigaţia jurnalisticii lui Gaşpar, a însumat 1311 astfel de articole de 3 .Ibidem; ,,Necrolog” (articol nesemnat), în Ibidem, VII, nr. 48 din 1 decembrie 1929, p. 2; 5 Mihail Gaşpar, ,,În chestie personală”, în Ibidem, VII, nr. 13 din 31 martie 1929, p. 1; 4 368 fond şi comentarii până la intrarea în nefiinţă a jurnalistului.6 În cadrul redacţiei ziarului bocşean, cel mai important sprijin a venit din partea învăţătorului Iacob Bosică, cel care va impune şi va întreţine din 1928 o rubrică intitulată ,,Tribuna Şcoalei”. Prin legăturile personale ale lui Gaşpar cu alte condeie reprezentative din Banat şi din ţară, publicaţia sa a beneficiat de tonusul impozanţei şi notorietăţii acestora. Astfel, din Banat, în paginile gazetei apăreau cu o anumită frecvenţă articole elaborate de jurnalişti, precum: David Voniga (preot la Giroc, pensionar, fost director la Dreptatea şi editor al Revistei Preoţilor), Caius Brediceanu, Damian Izverniceanu, Constantin Rudneanu, Nicolae Bolocan (cel care l-a tradus iniţial pe Griselini), Ilie Gropşianu, Marius Bucătură, Lucian Costin, Victor Bîrlea, Filaret Barbu, dar şi o seamă de condeieri ţărani, mai cunoscuţi fiind Ion Ciucurel şi Aurel Novac, ultimul cu mai multă frecvenţă în paginile gazetei. Ziarul găzduia articole serioase ale unor personalităţi mult mai titrate din peisajul regional şi naţional, între care cu mai multă amplitudine pot fi amintiţi: Iosif Popovici, Petru Nemoianu, Emil Pocreanu, Nicolae Iorga – cel care îl simpatiza de altfel pe Gaşpar - , Nichifor Crainic, Gheorghe Marinescu, Constantin Garoflid, Octavian Goga, Grigore Gafencu, Constantin Rădulescu-Motru, Liviu Rebreanu (acesta şi-a publicat două articole, unul dintre ele pledând pentru neaoşism), Cezar Petrescu ş.a.m.d. Cel din urmă creiona un tablou asupra romanului lui Mihail Gaşpar, ,,Fata vornicului Oană”, apărut la Bucureşti în 1929, tablou publicat în paginile ziarului Drum nou: ,,Povestirea e plină de interes dramatic şi dovedeşte reale calităţi de cursivitate, îndemânare şi conturarea personagiilor, o migăloasă informaţie istorică şi Cornel Corneanu, ,,Mihail Gaşpar (1881.1929)”, Revista Bănăţeană, (fosta Luceafărul), IX, nr. 7-9 din iulie-septembrie 1943, p. 10; 6 369 ceea ce constituie cheia unor asemenea resurse, darul de a ne crea atmosfera epocii”7 Gazeta, destinată răspândirii ,,duhului culturii”, aşa cum rezultă din frontispiciul său, publica numeroase poezii, primite ori reproduse, creaţii ale lui Nicolae Iorga (cele mai multe, dar nu şi cele mai reuşite), George Bacovia, Ion Pillat, Nichifor Crainic, Elena Farago, Radu Gyr, Adrian Maniu, precum şi traduceri din Longfellow, Heine şi Rabindranath Tagore etc. Proza românească, puţin prezentă în josul ,,foiţei”, a fost în schimb completată cu eseuri şi fragmente literare, traduse de cele mai multe ori de editor, după textele unor gânditori, oameni politici şi prozatori de certă valoare, precum: Voltaire, Gustave le Bon, Henri Bergson, Ramsay Mac Donald, Nietzsche, Romain Rolland, Camille Flammarion, Maupassant, Stefan Zweig, Tolstoi, Gorki, Giovanni Papini, Emile Boutroux, Alexandre Dumas (tatăl) etc.8 Regăsim, de asemenea, în fiecare număr al ziarului numeroase aforisme selectate de către editor din Sofocle, Petrarca, Mirabeau, Machiavelli, Schiller, Goethe, Lamartine, Hasdeu etc. Textele erau aranjate în conformitate cu formatul publicaţiei şi reflectă cultura literară vastă a editorului Gaşpar, cel care le-a selectat şi tradus, organizându-le într-o construcţie ideatică, rar întâlnită în presa vremii din acea perioadă. Avem în vedere, în acest caz, rubricatura celor trei pagini din gazetă, ultima fiind folosită preponderent pentru reclame. Ideografia gazetei prezenta următoarea structură: articolul de fond al editorului, precum şi alte comentarii ale acestuia, urma rubrica ştirilor din ţară şi a celor locale, apoi ştirile din străinătate, iar din 1928 apărea o rubrică nouă, intitulată ,,Tribuna Şcoalei”, după care, în funcţie de situaţie, urmau articole cu tematică socială, economică, politică, morală, general-culturală, toate prezentate într-o manieră 7 8 Drum nou, nr. 15, Bocşa Montană, 1929, p. 3; Cornel Corneanu, op. cit., p. 16; vezi Drum Nou, I-VII, 1923-1929; 370 eseistică. Din 1925, ziarul bocşean şi-a adăugat şi rubrica ,,Crestături pe răboj” (revista presei), sporadic rubrica ,,Bibliografia” ce prezenta ultimele apariţii culturale, dar şi aleatoriu o rubrică sportivă, ultima indicând un element de absolută modernitate în presa vremii. Tot într-o manieră sporadică, gazeta mai cuprindea şi articole sau anunţuri ale autorităţilor locale şi centrale, ale unor societăţi pe acţiuni, iar în final apărea rubrica ,,Poşta redacţiei”, în care erau publicate diverse mesaje sau scrisori ale cititorilor. În 1905 se produce debutul editorial cu volumul ,,Japonia”, iar în 1906 traduce nuvela ,,Malva” a lui Maxim Gorki, pentru ca în 1908 să-i apară primul său volum original, ,,În vraja trecutului”. În 1909, la Vălenii de Munte, îi apare primul volum din romanul ,,Din vremuri de mărire”, pentru ca în anii 1909-1910 să i se publice la Drapelul romanele ,,Altare dărâmate” şi ,,Fata lui Oană Pântece”, roman devenit ulterior ,,Fata vornicului Oană”. În 1916 publică sub forma unui volum nuvelele ,,Blăstăm de mamă” şi ,,Domnişoara Marta”, trei ani mai târziu va publica volumul ,,De-ale vieţii”. În 1926 îi va fi publicat în revista Banatul romanul ,,Casa cu obloane verzi”, iar în gazeta Temessvari Hirlap un fragment dintr-un roman neterminat ce avea ca intenţie prezentarea vieţii şi personalităţii lui Gheorghe Doja. Conform opiniei unor gazetari din epocă, protopopul pregătea materialul ideatic pentru un nou roman care avea ca subiect aceeaşi aplecare spre trecutul istoric, respectiv istoria cetăţii bocşene de la Buza Turcului din secolul XV, roman la care lucra în perioada de dinaintea morţii. Gaşpar poate fi definit un adevărat panromân datorită interesului său constant de a sluji cauza românismului la nivelul întregului spaţiu naţional. Ajuns la Bocşa în 1911, mica lui ,,cetate” adoptivă, i-a dedicat o monografie cu prilejul Adunării Generale a Despărţământului Bocşa al ASTREI, filială care îl alesese în funcţia de preşedinte. Această micromonografie a fost tipărită într-o formă serială în 371 Foaia Diecezană din Caransebeş între anii 1911-1914. În cel din urmă an, micromonografia a apărut sub forma unui extras de sine stătător, publicat de Tipografia Diecezană. Încă din introducere, autorul preciza ocazia elaborării acelei scrieri, conchizând modest că în acel ,,mic comunicat” nu sunt aspecte de o deosebită noutate pentru publicul avizat: ,,Nu am avut intenţia a spune nici lucruri noi, nici lucruri cari nu s-ar fi ştiut. Dimpotrivă, ce spun sunt lucruri prea bine cunoscute – celor puţini cari s-au îndeletnicit cu frunzăritul trecutului apus în noianul vremurilor.”9 Autorul s-a folosit în această cercetare monografică de o serie de informaţii furnizate de istoricul maghiar Frigies Pesty, apoi a investigat matricolele Bisericii Ortodoxe în care descoperă o coabitare frăţească între localnici, ,,bufeni” (cei proveniţi din Mehedinţi şi Dolj şi translataţi la Bocşa pentru producerea mangalului), dar şi ,,argileni”, ultimii sosiţi aici pentru nevoile cărăuşiei lemnului, ridicării de drumuri forestiere şi plutărit. Pornind de la aceste informaţii, Gaşpar oferă date monografice privind dinamica populaţiei, mai ales cea ortodoxă, dar şi o serie de elemente legate de micro-toponimie.10 Monografia oferă un spaţiu mai larg pentru prezentarea cetăţii Bocşa de la Buza Turcului, indicând nobilii români care o stăpâniseră la 1552, apoi trecerea cetăţii în stăpânirea turcească şi asalturile clandestine ale ,,haiducilor” ardeleni, recucerirea din anul 1595 şi stăpânii ei succesivi prin răscumpărare şi donaţie, între aceştia şi valahi, după care este prezentată reocuparea turcească a cetăţii din anul 1658, apoi aruncată în aer la 1659 de împotrivitorii care o cedaseră lui Acaţiu Barciai. În continuarea istorisirii acestei cetăţi opidane (cetate regală cu rol defensiv), Gaşpar prezintă distrugerea definitivă care s-a produs în anul 1695, în urma conflictului dintre turci şi Mihail Gaşpar, Date monografice referitoare la comuna Bocşa Montană, Tipografia Episcopiei Caransebeşului, Caransebeş, 1914, p. 3; 10 Ibidem, pp. 17-19, 21; 9 372 austrieci, precizându-ne că de atunci cetatea ,,a rămas o ruină, o mărturie mută a atâtor întâmplări mari, cari au avut ca scenă pitorescul ţinut al Bocşei.”11 Vorbind în genere despre istoria multiseculară a acestei comunităţi adoptive, protopopul aprecia laudativ că ,,puţine localităţi vor fi în patrie (Ungaria, n. ns.), cari s-ar putea mândri cu un trecut atât de romantic şi vijelios ca această aşezare de pe malul Bârzavei.”12 Descrierea locaţiei cetăţii şi a proximităţilor acesteia este reliefată de autor într-o exprimare romantică, cu serioase aspecte de factură nostalgică: ,,Între Bocşa-română şi Vasiova, respectiv Neu-Werk, la stânga pe un colnic care ese din şirul celorlalţi ca un pinten, să înalţă ruinele cetăţii Bocşei. Rămăşiţele unui turn puternic să văd, în parte dărâmate, acoperite de rugina ploilor, pornite spre nimicire – dar, pândind parcă de acolo de sus, din locul de veghe, zgomotul vieţii de acum. Piatră de piatră să poate desprinde în pace prăvălindu-se pe coastă la vale; straja de acum sute de ani poate dormi în linişte; în jurul cetăţii nu s-a schimbat nimic. Acelaş glas românesc îşi poartă sunetul peste plaiurile acestea frumoase, ca cel de acum 600 de ani. Şi urmaşii plăieşilor lui George Vrabie, nobil şi poruncitor cetăţii Bocşei, sunt tot pe aici aşezaţi, în jurul zidurilor cari să dărâmă mereu, ca mărturii vii şi puternice a vorbii româneşti, că Apa trece, petrile rămân”.13 Chiar dacă aminteşte despre atestarea Bocşei ca parohie catolică la 1333, aşezare care figura în registrele de dijme papale14, autorul nu identifică fortificaţia cu cetatea Cuieşti (Kövesd), amintită pentru prima oară la 1331 şi, mai apoi, fiind reşedinţă administrativ-politică a districtului 11 Ibidem, pp. 7-11; Ibidem, p. 5; 13 Ibidem, pp. 3-4; 14 Ibidem, p. 6; 12 373 autonom românesc cu acelaşi nume.15 Gaşpar nu oferă nici un fel de informaţii privind posibila stăpânire efemeră a cetăţii Bocşei de la Buza Turcului de către primul voievod întregitor de ţară, care ar fi putut aşeza aici castelani la 1600.16 Cetatea Cuieşti a fost o cetate regală-maghiară, amintită documentar în anul 1331, fapt care ne îndrituie să admitem această dată drept anul de debut în istoria administraţiei şi civilităţii medievale a Bocşei. Prima pomenire documentară a localităţii cu acest nume apare, după cum ne spune Gaşpar, abia în anul 1333 într-un tablou de zeciuială papală: ,,Pentru întâia oară numele târgului Bocşa îl întâlnim în anul 1333 şi anume în catastihul protopopului latin din Caraş, referitor la deportarea zeciuielii papale. Între comunele cari nu plătesc această zeciuială să înşiră comunele: Boc, Dend şi Vod, adică Bocşa, Denta şi Votnic.”17 Fără discuţie, data construirii cetăţii de la Buza Turcului rămâne anterioară atestării ei documentare, anul 1331, putând-o plasa la cumpăna dintre secolele XIII şi XIV, implicarea acesteia în mediul feudal maghiar timpuriu datorându-se primordial existenţei în această zonă a zăcămintelor cupro-aurifere şi feroase. Astfel, un prim document regal din 1395, emis de regele maghiar Sigismund de Luxemburg, amintea cetatea Cuieşti dimpreună cu satele şi munţii cu zăcăminte de fier ce ţineau de aceasta. Micromonografia prezintă o serie de date şi evenimente importante privind constituirea Bocşei Montane, evoluţia metalurgiei în această comunitate după translatarea forjelor şi ciocanelor din Altwerk şi Neuwerk, evenimentele legate de 15 Dumitru Ţeicu, Banatul Montan în Evul Mediu, Editura Banatica, Timişoara, 1998, p. 318; 16 Theodor N. Trâpcea, ,,Despre unele cetăţi medievale din Banat”, în SIB, I, 1969, p. 26; conform acestuia, cetatea ar fi rămas sub autoritatea Principatului ardelean între 1595-1598, pentru ca, într-o perspectivă logică, mai apoi să fi intrat sub autoritatea voievodului muntean după această dată. 17 Mihail Gaşpar, op. cit., p. 7; 374 anul revoluţionar 1848-1849, apariţia bisericii ortodoxe în noua comunitate şi formarea a două cătune noi, Kohldorf şi Măgura, dinamica populaţiei din perspectiva structurii ei etnice. Protopopul susţinea că la 1717, conform unei patente imperiale, ar putea fi plasate începuturile Bocşei Montane: ,,Prin patenta imperială din 1717, din teritoriul comunei Vasiova să rupe o bucată considerabilă de pământ pentru scopuri montanistice. Astfel, ia fiinţă actuala comună BocşaMontană (Deutsch-Boksan, Boksánbánya)”.18 În vreme ce Neuwerk-ul şi Bocşa Montană s-au cristalizat în urma aşezării coloniştilor germani din Stiria, Saxonia şi Boemia, cătunul Kohldorf a rezultat prin aşezarea aşa-numiţilor ,,săscani”, de origine română, cei care se ocupau cu producerea materialului lemnos destinat obţinerii mangalului, începuturile acestui cătun datând din 1825. Din vistieria imperiului, ne spune Gaşpar, li s-a asigurat acolo un acoperiş tuturor cărbunarilor. Tot în acel an, administraţia financiară imperială dispunea comasarea ţiganilor nomazi din proximitatea Bocşei-Montane într-un cartier denumit mai apoi Măgura, stabilindu-se totodată obligaţiile fiscale ale primelor nouă familii comasate aici. Conform deciziei aerar-ului montanistic, ţiganii sedentarizaţi aici erau obligaţi să adune din apa Bârzavei, în fiecare an, aur în valoare de 4-5 galbeni, pe care să-l predea la un preţ stabilit Direcţiei Minelor din Oraviţa. Metamorfozarea familiilor de ţigani, din nomazi în muncitori fideli împăratului, s-a dovedit a fi un eşec total, deoarece funcţionarii care răspundeau de aceştia se plângeau în permanenţă de fuga lor de muncă, lenea proverbială, că în loc să adune aur prin cernirea nisipului, se ocupau de cerşit sau de muzică lăutărească.19 Pentru toţi lucrătorii români de la 18 Ibidem, p. 12; Ibidem, p. 15; protopopul semnala faptul că această populaţie era deosebit de prolifică din perspectiva sporului natural, fapt ilustrat prin 19 375 ,,uzinele metalurgice” de la Bocşa Montană, bufenii şi ,,argelenii”, dar şi măgurenii care se românizaseră deja, toţi de religie ortodoxă, Direcţia montanistică a dispus ridicarea unui locaş de cult ortodox pentru toţi aceştia, edificiu construit între 1796-1799. Conform spuselor protopopului Gaşpar, cel care parcurse matricolele acestei biserici, cele mai răspândite nume de enoriaşi-ortodocşi, olteni de origine, proveneau din familiile Pocrenilor şi Olanilor (astăzi Olaru şi Perian). Autorul micromonografiei considera că istoria medievală, cu toate faptele şi evenimentele sale eroice, dar şi consemnarea acestora, trebuie să rămână pildă şi recunoştinţă pentru contemporaneitate: ,,M-am gândit însă că nu ar strica, dacă conştiinţa trecutului ar răsări în sufletul mulţimei, în stratul larg al poporului. Şi puţina mea muncă ar fi în acest caz răsplătită cu vârf şi îndesat. Să văd Românaşii trecând pe sub cetatea Bocşei şi să-i aud spuind nepoţilor şi arătându-le ruinele cetăţii: Aici a stăpânit cândva un căpitan român şi şi cetatea plăieşi români au păzit-o! Mai multă răsplată nu s-ar putea.”20 Schiţele şi nuvelele prozatorului Gaşpar par a fi îmbibate cu realismul vieţii bănăţene, mai ales a celei din mediul rural, cu excesiva bunăcredinţă şi bunăcuviinţă a sufletelor blânde din cosmosul satului românesc, dar mai ales cu zbuciumul satelor bănăţene în decursul vremurilor, când pericole şi ameninţări de neînchipuit veneau din toate colţurile Imperiului austro-ungar sau otoman, în speţă diferitele categorii de alogeni care se aciuau în spaţiul rural. În bună măsură, Gaşpar avea în vedere ,,pericolul evreiesc”. Astfel, nuvela Românii din Potlogi, publicată în revista Banatul în anul 1928, rămâne reprezentativă prin substratul său profund social şi românesc. Nuvela zugrăveşte legătura sfântă şi trainică a ţăranului din Banat cu pământul strămoşesc, precum şi conflictul întreţinut timp de două generaţii existenţa a 90 de numere de casă şi a 450-500 suflete, ţigani cu desăvârşire românizaţi, existenţi la nivelul anului 1910; 20 Ibidem, p. 24; 376 până când satul românesc, prin osteneala liderilor săi fireşti, preotul şi învăţătorul, au fondat o bancă, Frăţia, cumpărând de la cârciumarul evreu şi de la groful ungur, ginerele boierului sârb, întreg pământul prin efortul întregii obşti săteşti pentru eternitate, ,,fiindcă într-adevăr numai prin colaborarea cu intelectualii satului şi prin solidaritate se pot îndura prigoanele şi salva naţia.”21 Dragostea pentru trecutul istoric, eroismul şi personalitatea accentuată a unor lideri din trecutul istoric al românilor l-au captivat pe Gaşpar, aceste aspecte devenind constante ale scrisului său din nuvelele şi schiţele istorice, chiar şi în unele încercări dramaturgice: ,,Scriitorul Mihai Gaşpar a avut mai cu osebire preferinţe pentru povestirile romantice. El prefera să se afunde în trecutul istoric pe care-l evoca cu multă căldură şi înţelegere. Nu pierdea însă din vedere niciunul din fenomenele sociale care aveau tematica lor aşternută, fie printre slovele din cronici, fie atârnată de tradiţia legendară rămasă în popor.”22 Autorul schiţelor, nuvelelor şi romanelor a avut încercări şi în domeniul dramaturgiei, deşi în acest gen literar reuşitele sale au fost mult mai modeste. Fără discuţie, tematica acestora a fost cu predilecţie spre trecutul istoric şi eroismul poporului român, dragostea ţăranului pentru apărarea gliei strămoşeşti. Un exemplu în acest sens îl reprezintă piesa de teatru într-un singur act ,,O noapte la Oituz – piesă eroică într-un singur act”, în care dramaturgul stăruie în special asupra trăirilor şi frământărilor ţăranului român aflat pe câmpul de luptă de la Oituz, cu zbuciumul său interior şi dorul său de casă şi familie: ,,Sceneta – căci despre o scenetă este vorba – se situează pe coordonatele cunoscute ale operei lui Gaşpar: patriotismul său sincer, dragostea faţă de ţăranul exploatat. Gaşpar încearcă să reconstituie drama sufletească a ţăranului român, încleştat în lupta pentru alungarea trupelor cotropitoare germane din anul Aurel Bugariu, ,,Fondul social în opera lui Mihai Gaşpar”, Vestul, Timişoara, din 13 decembrie 1942, 22 Idem; 21 377 1917. O mare parte – şi cea mai reuşită – a scenetei se consumă în dezvăluirea sentimentului apăsător de îngrijorare şi de dor al ţăranului – ostaş pentru casa şi pentru familia părăsită.”23 Teolog, jurnalist şi scriitor, Mihail Gaşpar a fost precumpănitor pasionat de istorie, fapt bine ilustrat în articolele sale de presă, în literatura sa istorică şi în beletristică. Dacă tematica aleasă avea o tentă naţionalistă, viziunea promovată era una anacronică şi postfactuală, în sensul proiectării în trecut a unor realităţi viitoare sau contemporane cu scopul de a consolida şi mai mult dimensiunea pilduitoare a evenimentelor abordate. Ziarul său a reliefat o serie de articole care scot în evidenţă profunda sa conştiinţă istorică. Astfel, ,,24 Decembrie 1716” , articol în care semnatarul nu zăbovea neapărat pe semnificaţia religioasă a evenimentului, cât pe valenţa sa ,,naţională”, cea care urma să se producă peste timp, după Marea Unire: ,,Ziua aceasta ne înduioşează fiindcă este ziua din ajunul naşterii Mântuitorului nostru Isus Hristos. Ca români ziua aceasta ne aminteşte începutul unei ere triste a istoriei noastre naţionale. În ziua de 24 Decembrie 1716 a fost numit Domn al Ţării Româneşti cel dintâi fanariot: Alexandru Mavrocordat. Şi dela această zi încep toate nenorocirile acestei ţări şi toate suferinţele acestui neam. E bine să ţinem minte acest dat.”24 Într-un alt articol de fond, autorul evoca execuţia lui Horia, într-o compoziţie presărată cu numeroase epitete asupra figurii martirului, în care era supradimensionat eroul-martir, editorul insinuând că liderul răscoalei anticipa încă de pe atunci Unirea de la 1 Decembrie 1918: ,,Cred că, în sufletul lui simplu, a trăit icoana întregirii neamului, deşi într-o formă nelămurită. Căci, poveşti păstrate în Albac, îi vor fi amintit de un domn valah (Mihai Viteazul n. ns.), carele a încălcat o dată, de mult, trufia 23 Petru Oalde, Recenzie la ,,O noapte la Oituz”, Calendarul Românului, Caransebeş, anul XXXIV (1921), p. 80-87; 24 ,,24 Decembrie 1716”, Drum Nou, V, nr. 52 din 25 decembrie 1927, p. 1 (articol nesemnat, dar atribuit fără ezitare lui Gaşpar); 378 celor ce ţineau piciorul pe grumajii neamului lui. Azi, când vedenia mucenicului a devenit realitate, îndeplinesc o datorie pomenind această zi aniversară.”25 Articolul creditează excesiv memoria colectivă, cea care ar fi trebuit să conserve de-a lungul timpului ,,mitul primei uniri”. În realitate, la 1924, istoricul Ioan Lupaş chestionând localnicii-moţi despre eroul locului cu speranţa de a găsi un sâmbure de adevăr în ,,tradiţiile orale”26, moţii i-au oferit diverse ,,poveşti” irelevante, neverosimile. Gaşpar se opreşte şi asupra altor personalităţi politice şi culturale cu valoare naţională, ocazia fiindu-i prilejuită de omagierea dispariţiei acestora. Astfel, centenarul morţii lui Gheorghe Lazăr, comemorat la Bocşa Montană de Adunarea Generală a Învăţătorilor din Caraş-Severin, îi procură editorului reliefarea meritelor culturale ale ardeleanului, cu benefice consecinţe în peisajul renaşterii conştiinţei noastre naţionale.27 În aceeaşi manieră, cu condescendenţă şi aleasă simţire, Gaşpar creiona şi biografia lui Avram Iancu, zăbovind asupra cinstei sale sufleteşti, abnegaţiei sale pentru soarta propriului popor, exprimând sentimente de amărăciune şi tristeţe faţă de sfârşitul nefericitului erou comemorat de ASTRA la Ţebea, eveniment omagiat la 100 de ani de la naşterea marelui român.28 Editorul saluta într-un alt articol din acelaşi număr iniţiativa autorităţilor locului de a reînhuma acolo resturile pământeşti ale tribunilor Groza şi Buteanu, alături de 80 de eroi ai luptelor de pe Tisa din 1919.29 ,,3 Ianuar 1785”, în Ibidem, II, nr. 1 din 6 ianuarie 1924, p. 1. (articol nesemnat, dar în mod cert îi aparţine lui Gaşpar); 26 Ioan Lupaş, ,,Cum trăieşte amintirea lui Horia şi Avram Iancu în sufletul Moţilor”, Societatea de Mâine, Cluj, I, nr. 19-20 din 31 august 1924, pp. 387-389; 27 Mihail Gaşpar, ,,Gheorghe Lazăr. 1823-1923”, Drum Nou, I, nr. 14 din 30 septembrie 1923, p. 1; 28 Idem, ,,Regele moţilor”, în Ibidem, II, nr. 35 din 31 august 1924, p. 1; 29 Idem, ,,Panteonul nostru”, în Ibidem, p. 2, (articol nesemnat, dar atribuit în mod categoric aceluiaşi Gaşpar, chiar dacă limbajul folosit pe alocuri nu 25 379 Publicistul bocşean a parcurs în mod categoric memoriile omului politic Take Ionescu, oprindu-se asupra premierului maghiar István Tisza, pe care-l va portretiza în conformitate cu afirmaţiile politicianului român, asimilându-l într-o perspectivă istorică ca fiind principalul complice al lui Wilhelm al II-lea la declanşarea primului război mondial. Motivaţia justificării unei asemenea aprecieri, stipulată încă din introducerea articolului de fond, rezida tocmai în memoriile diplomatului român: ,,Luăm acest capitol din preţioasele Amintiri ale lui Take Ionescu crezându-l interesant pentru publicul nostru cititor, care a cunoscut pe ambii bărbaţi de stat, acum ambii ai istoriei.”30 Împlinirea a 10 ani de la moartea arhiducelui Franz Ferdinand, prinţul moştenitor al tronului Austriei, a generat producerea unui articol de rememorare a figurii acestuia, dar şi explicitarea consecinţelor actului criminal asupra evoluţiei istoriei central şi sud-est europeană, în special asupra Regatului maghiar: ,,Moartea acestui om, care nu era o individualitate, dar care învârtea concepţii mari, a fost semnalul carele a alarmat Europa deschizând poarta războiului mondial”. Consecinţele acestui episod nefericit a schimbat harta politică a unei părţi însemnate din Europa, dincolo de reacţiile de moment ale cercurilor oligarhice maghiare: ,,Casina magnaţilor din Budapesta ştiu că a jubilat, moartea lui însemna doar prăbuşirea unui proiect ( de federalizare în cadrul Imperiului, n. ns.) care apăsa greu conştiinţele maghiare. Moartea lui (…) a însemnat şi primul dangăt de clopot care avea să sune la înmormântarea unui e specific unui preot ortodox, din moment ce Ţebea e comparată cu Mecca, oraşul sfânt al musulmanilor). 30 Idem, ,,Chapeau la Take Ionescu despre contele Tisza”, în Ibidem, I, nr. 16 din 14 octombrie 1923, p. 1 (precizăm că protopopul Gaşpar era la curent cu lectura tipăriturilor vremii, din moment ce memoriile lui Take Ionescu au fost publicate postum, în 1923, atunci când la Bocşa apărea acest articol de fond); 380 imperiu, socotit veacuri dearândul ca un rău necesar pentru menţinerea echilibrului european.”31 Declaraţia de război din 14/27 august 1916, de intrare a României în război alături de Antanta, împotriva monarhiei austro-ungare a însemnat pentru Gaşpar un eveniment de referinţă în rândurile publicaţiei sale, căruia i-a alocat două articole din primul număr al gazetei pe luna septembrie a anului 1923: ,,Din prilejul că săptămâna aceasta am comemorat ziua de 14/august 1916, ziua declarării războiului împotriva AustroUngariei, e bine să reîmprospătăm momentele mai însemnate şi credem că îndeplinim o datorie patriotică, reproducând cele două proclamaţii ale Maj. Sale Ferdinand I-ul cătră neamul românesc şi soldaţi, cari au urmat imediat după declararea războiului”, mesaje către ţară care, de altfel, au fost redate integral, adăugându-se pe aceeaşi pagină încă un articol privind semnificaţia istorică a evenimentului – reîntregirea Regatului României în graniţele sale naturale.32 Legat de războiul pentru reîntregirea neamului, editorului nu-i scapă victoria de răsunet a românilor pe frontul de la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz din vara anului 1917, eveniment rememorat şi cinstit cu pioşenie şi profundă admiraţie într-un articol de fond, care elogia vitejia armatei române în blocarea înaintării trupelor mareşalului Mackensen spre capitala Moldovei.33 Dragostea gazetarului bocşean pentru fenomenul istoric se reflectă tot mai accentuat în paginile ziarului său, astfel încât, din 1928, va deschide o rubrică specială în ziarul său, în care erau prezentate săptămânal fapte şi evenimente eroice ale neamului românesc, rubrică denumită ,,Calendar Naţional”. Asemenea rubrică va fi menţinută de Ilie Rusmir la Oraviţa, după moartea editorului-director, în cea de-a Idem, ,,O aniversare”, în Ibidem, II, nr. 26 din 29 iunie 1924, p. 1 (articol nesemnat); 32 Idem, ,,Pro memoria”, în Ibidem, I, nr. 10 din 2 septembrie 1923, p. 1; Idem, ,,14/27 august 1916”, în Ibidem; 33 Idem, ,,6/19 august 1917”, în Ibidem, II, nr. 34 din 24 august 1924, p. 1; 31 381 doua etapă de vârstă a acestei gazete (1930-1933). Cele mai multe articole publicate în rubrica mai-sus menţionată sunt rezervate de Gaşpar figurii lui Ştefan cel Mare, personaj-simbol al neatârnării în optica sa, cel care va deveni şi subiectul principal al povestirilor sale istorice. Din această perspectivă, în rubrica istorică a ziarului erau publicate articole care consemnau semnificaţia zilei de 27 februarie 1470 (cucerirea cetăţii Brăila de către domnul moldovean), ziua de 4 martie 1471 (înfrângerea lui Radu cel Frumos în bătălia de la Soci de către acelaşi domn legendar).34 Un alt episod reliefat în această rubrică istorică este legat de ziua înscăunării lui Ştefan Vodă, respectiv 13 aprilie 1457 pe câmpia de la Direptate, după luptele victorioase de la Doljeşti pe Siret şi de la Orbic repurtate împotriva lui Petru Aron, articolul reliefând importanţa de excepţie a voievodului moldovean, cel care avea să ducă ,,vestea neamului de român peste toată Europa”, cel care va fi numit de papalitate ,,ostaş al lui Hristos”, şi care în această ipostază ,,a îmbrăcat în slavă neamul românesc”.35 Marea majoritate a articolelor sale istorice prezintă aspecte din epoca medievală – antichitatea n-a fost subiect pentru vreuna din scrierile sale – până la date şi evenimente din istoria contemporană, articole în care sunt reevaluaţi eroii neamului, precum şi diferite situaţii disfuncţionale din peisajul politic şi economic contemporan. Referitor la istoria recentă, reflectată în paginile editorialului bocşean, ziarul oglindea aspecte de factură economică din localitate şi proximitatea acesteia, în special oprindu-se asupra problematicii UDR-ului reşiţean. Spre pildă, editorul observa cu clarviziune, încă de pe atunci, conexiunea inerentă între nivelul şomajului, a disponibilizărilor de forţă de muncă cu volumul comenzilor de lucru la nivelul agenţilor economici: ,,Uzinele din Reşiţa – aproape cele mai mari din Europa centrală – concediază treptat lucrătorii încă din vară. Îi 34 35 Idem, ,,Calendar Naţional”, în Ibidem, VI, nr. 10 din 4 martie 1928, p. 1; Idem, ,,13 aprilie 1457”, în Ibidem, VII, nr. 15 din 14 aprilie 1929, p. 1; 382 concediază dintr-un motiv foarte plauzibil. Reşiţa n-are de lucru (…). Şi-mi pun întrebarea ca unul care simţise valul de nemulţumiri al maselor flămânde: acum în cap de iarnă, de unde lipsa de interes a cercurilor conducătoare pentru Reşiţa?”36 Caracteristica esenţială a editorialelor sale istorice consta în valorificarea şi valorizarea semnificaţiei naţionale a evenimentelor şi faptelor istorice prezentate. Pe de altă parte, autorul acestor articole de factură civică şi patriotică a avut drept criteriu de apreciere şi moralitate dimensiunea pannaţională a datelor istorice ilustrate. Mihail Gaşpar trebuie să fie autorul tuturor textelor istorice din gazetă, chiar şi a celor nesemnate, prin ele dovedindu-se un autentic iubitor şi cunoscător de istorie românească. Acest aspect devine şi mai laudativ pentru Gaşpar, dacă avem în vedere seria a doua a gazetei de la Oraviţa, unde Ilie Rusmir se folosea şi de colaboratori în rubrica istorică. Un astfel de colaborator a fost profesorul Constantin Rudneanu, publicist consacrat şi pentru scrierile sale istoriografice. O altă caracteristică ce rezultă din publicistica protopopului Gaşpar o reprezintă dragostea nedisimulată a acestuia pentru conservarea şi protejarea ,,monumentelor naturale”, siturilor şi monumentelor istorice, ca elemente de cultură materială şi de perenitate a identităţii noastre naţionale. Din această perspectivă, autorul poate fi asimilat drept un promotor al eco-istoriei în plan local, regional şi naţional. În acest sens, un articol de fond din gazeta sa redă pericolul distrugerii/defrişării unei păduri de stejari seculari, despre care avea să scrie peste puţină vreme şi Tata Oancea în revista sa Vasiova.37 Gaşpar apela la intervenţia decisă a ,,Comisiunii Idem, ,,Iarăşi, Reşiţa”, în Ibidem, II, nr, 48 din 1924, p. 2; Între Bocşa Română şi Vasiova, la poalele colinei de la Buza Turcului, se întindea în deceniul V al secolului trecut o pădure seculară de stejari de peste cinci sute de ani, străbătută la acea vreme de un drum de ţară ce lega Orşova de Lugoj şi apoi de Timişoara. Mai exact, pădurea făcea parte din hotarul cătunului Altwerk, ce număra atunci circa 25 de numere de casă. Pădurea se întindea pe o lungime de aproape 1,5 km şi pe o lăţime de aproape jumătate 36 37 383 Monumentelor Istorice” în vederea protejării vestigiilor vii ale istoriei naturale, considerându-le ,,monumente istorice” în sensul vechimii şi persistenţei lor în timp, deşi ,,Comisiunea Monumentelor Naturii”, cea care ar fi trebuit de drept să intervină în acest caz, aflată în subordinea Ministerului Agriculturii şi Silviculturii, a fost creată la un an după moartea editorului.38 Teama justificată a gazetarului era legată de faptul că prin despădurirea acestei zone trebuia să se construiască un cartier pentru muncitorii metalurgişti. Cu toate acestea, autorul demersului nu se ridica împotriva industrializării/urbanizării, ci împotriva agresării ,,istoriei naturale”. Asemenea articol publicat de Gaşpar, în esenţă de protecţie a mediului natural-istoric, ar fi avut ca precursor pe autodidactul cărturar sas Emil Sigerus (1854-1947), cel care a introdus în spaţiul cultural românesc sintagma ,,ocrotirea mediului ambiant – istoric sau natural” şi a iniţiat ,,înfiinţarea unei societăţi ştiinţifico-turistice, menită să salveze monumentele de artă, istorice şi naturale.”39 Asemenea atitudine ecologică reliefa sensibilitatea deosebită pentru monumentele istorice şi naturale a editorului de km., numărând aproximativ 250 de arbori multiseculari. La stânga pădurii se găsea islazul etnicilor germani din Neuwerk şi loturile de pământ arabil ale vasiovenilor, până la hotarul cu Bocşa Română, iar la dreapta pădurii se plasa cătunul propriu-zis al Altwerk-ului şi o altă suprafaţă arabilă din ţarina Vasiovei. Mulţi dintre locuitorii cătunului german lucraseră la moara din Bichiştin, care în acea vreme nu se mai afla în funcţiune, ultimul ei director fiind Vasile Brebenaru. Din relatările lui Tata Oancea rezultă că diametrul acestor stejari falnici era cuprins între 250 şi 500 cm. şi atingeau o înălţime de 75-100 m. Pe lângă pitorescul acestui ,,monument istoric al naturii”, în luna mai a fiecărui an ,,sub umbra acestor seculari arbori se ţinea 7 zile în şir vestitul târg al Vasiovei, numit Târgul Neuwerkului” – vezi Tata Oancea, ,,Târgul Vasiovei”, în Vasiova, XIV, nr. 1, Timişoara, din 1 ianuarie 1942, pp. 1-2; 38 Dicţionar Enciclopedic Român , (coord. Athanase Joja), vol. I, Bucureşti, 1962, p. 715; 39 Vezi Enciclopedia istoriografiei româneşti (red. Ştefan Ştefănescu), Bucureşti, 1978, p. 297, articol elaborat de Adolf Ambruster; 384 bocşean, sensibilitate formulată într-o retorică romantică, ce evidenţiază viziunea globalistă asupra unui sit în care nu sunt incluse doar vestigiile istorice propriu-zise, ci şi ambientul. Pe de altă parte, textul acestei atenţionări civice şi patriotice a autorului reflecta un imens bagaj de informaţii culturale, chiar erudit, în legătură cu ,,relicvele vii” ale naturii, protejate la acea dată în diferitele colţuri ale lumii: ,,Aud că ar exista în judeţul nostru o comisiune a monumentelor istorice. Cătră această comisiune adresez o rugăminte. Să salveze stejarii de la Buza Turcului, strejeri cinstiţi cari persistă la postul lor de patru veacuri, fiind martorii tuturor evenimentelor cari au avut loc în acest răstimp uriaş. Bănuind că în comisiunea amintită vor fi şi membri cari nu vor înţelege ce caută nişte stejari în cadrele monumentelor istorice, îmi permit să-i servesc cu câteva exemple din alte ţeri, unde arbori din categoria stejarilor dela Bocşa au încăput prea bine în purtarea de grijă a similarelor comisiuni. În parcul domnesc din AltenburgSaxonia să îngrijesc doi stejari plantaţi la 1455 de cătră prinţul-elector Frideric cel Blând. În pădurea de la Sherwood (Anglia) stă încă stejarul în umbra căruia dedea dreptate Ioan cel fără de Ţară la anul 1199. Tot aşa să păstrează stejarul numit Tyrrel la umbra căruia a odihnit Wilhelm II cel Roşu, fiul lui Wilhelm Cuceritorul la anul 1087. Arbori, deci, din frunzişul cărora vorbeşte un mileniu. În Europa, cel mai bătrân stejar este cel de la Saintes (Franţa) cu o etate de 18002000 ani. Lângă Balaclava, în Crimeea, trăieşte un nuc a cărui etate s-a stabilit la 3000 ani. Acesta a văzut deci templul Iphigeniei în Taurida şi pe neguţătorii greci, cari î-i vindeau fructele la Roma. În valea dela Buiuc-Dere am văzut cu ochii mei, în 1909, platanul a cărui etate se socoteşte la 4000 ani. Avea atunci o înălţime de 29 metrii şi un diametru de 16 metrii. Acesta e poate cel mai vechi martor al evenimentelor europene. Ş-acum să spun de ce cer scut pentru stejarii dela Buza Turcului. E vorba că pe locul lor să se clădească colonii 385 de lucrători. Şi în cazul acesta vor cădea pradă toporului falnicii martori a patru veacuri din trecutul acestei văi a Bârzavei, a trecutului zbuciumat al cetăţii Bocşa – acum ruină – şi ar fi un păcat. Dacă voi fi ascultat, mă voi bucura, de nu, mi-am împlinit o datorie pioasă cătră trecut.”40 Grija sa specială pentru ,,eco-natura istorică” nu se oprea doar asupra patrimoniului natural, ci şi asupra unor ,,relicve” de cultură şi civilizaţie materială, care trebuie în mod obligatoriu conservate, întrucât semnifică sorgintea şi fundamentul unor simboluri şi valori de interes naţional. Avem în vedere aici atitudinea sa tranşantă faţă de salvarea patrimoniului culturalnaţional , caz în care editorul îşi exprima exasperarea faţă de nepăsarea autorităţilor, dar şi a publicului ,,consumator” de turism cultural. În acest sens, Gaşpar blama în termeni duri preconizata demolare a casei natale eminesciene de la Ipoteşti pentru a face loc unei tarlale de cultivat pepeni unui proprietar, grec de origine. În mânia sa, justificată până la un loc, editorul conexează exagerat acest adevărat ,,sacrilegiu” de originea neromânească a proprietarului gospodăriei familiei lui Eminescu, care, în urma valului de proteste a renunţat la acest demers, oferind imobilul ,,neamului românesc”.41 Aceeaşi reacţie virulentă de salvare a monumentelor din patrimoniul cultural românesc, va fi preluată, la numai trei săptămâni după acest articol, de un alt redactor de la Drum Nou, Gheorghe Dintean. Acesta atrăgea atenţia autorităţilor tot într-o manieră hotărâtă în legătură cu salvarea şi protejarea unor alte obiective istorice de interes naţional, precum: bojdeuca lui Creangă, bisericile mânăstirilor Horezu şi Arnota, casa parohială din Siseşti ş.a.m.d. Dintean conchidea într-o manieră sarcastică asupra indiferentismului autorităţilor publice faţă de Mihail Gaşpar, ,,Stejarii dela Bocşa”, Drum Nou, II, nr. 6 din 10 februarie 1924, p. 1; 41 Idem, ,,O barbarie”, în Ibidem, nr. 32 din 10 august 1924, p. 1, articol nesemnat; 40 386 monumentele noastre identitare: ,,aşa ne pedepsim Istoria – adică pe noi prin noi.”, atrăgându-ne în acest mod ,,blestemele acesteia” (ale istoriei n. ns.).42 Pe aceeaşi linie a eco-istoriei şi eco-culturii, ziarul bocşean prelua un articol din ,,oficiosul” lui Nicolae Iorga, Neamul Românesc, în care savantul român critica aspru, dar justificat, autorităţile statului pentru nepăsarea cu care asistau la distrugerea şi degradarea cetăţii de scaun a Târgoviştei, a bisericii de odihnă a lui Mircea cel Bătrân, dar şi ale altor biserici de patrimoniu naţional. Mai mult decât atât, marele istoric român lua atitudine civică şi faţă de indolenţa sau nesimţirea ,,turiştilor”- vizitatori, care împănau cu ,,grafitti” portretele ctitorilor acestor obiective istorice.43 Ca un preambul la acest articol iorghist, redacţia gazetei bocşene îşi exprima totalul acord faţă de opţiunea şi critica acerba a lui Iorga: ,,Cu condeiul muiat în durere scrie Dl. Nicolae Iorga următorul articol care ar trebui să intre în inima fiecărui român.”44 Precizăm că pe tot parcursul anului 1924 ziarul bocşean a găzduit aproape un serial de articole cu aceeaşi tentă şi acelaşi scop – eco-istoria şi ecocivilizaţia - , fapt care ne îndrituie să admitem că acea practică editorială a fost una stabilă şi intenţională, n-a fost o procedură aleatorie. În calitatea sa de jurnalist, om politic şi slujitor al altarului, Gaşpar ni se prezintă peste timp ca un autentic ,,om al cetăţii” Bocşa. Dacă ar fi să judecăm retrospectiv, ne-ar trebui astăzi mult mai mulţi conaţionali sau concitadini cu mentalitatea lui Gaşpar pentru a putea evita asemenea irecuperabile pierderi de bunuri şi valori ale civilizaţiei din trecutul istoric îndepărtat sau mai apropiat. Gheorghe Dintean, ,,Monumentele noastre care dispar”, în Ibidem, nr. 35 din 31 august 1924, pp. 2-3; 43 Nicolae Iorga, ,,Nesimţire”, în Ibidem, II, nr. 39 din 28 septembrie 1924, pp. 1-2; 44 Ibidem, p. 1. 42 387 Aspecte din creaţia literară a învăţătorului bănăţean George Bălteanu Prof. dr. Gabriela Hajdu George Bălteanu a fost învăţător confesional, poet, dramaturg, publicist, animator cultural. S-a născut la 1 iulie 1881, în Topleţ, jud. Caraş-Severin. A decedat la 23 decembrie 1961 fiind înmormântat la Topleţ. Era fiul lui Nicolae şi al Petriei (bunicii Toma şi Ana), „plugari”. A fost căsătorit cu Saveta Săvescu (din 1902), învăţătoare cu preocupări literare (teatru şi poezie). Şi-a semnat lucrările cu G.B. şi Salvia.1 A debutat în „Poporul român”, în anul 1901.2 A colaborat la: „Acţiunea” (Lugoj)3, „Almanahul învăţătorilor” (Lugoj)4, „Banatul”5, „Banatul literar”6, „Brazde bănăţene” (Topolovăţul Mic)7, „Calendarul Românului” (Caransebeş)8, „Cartea satului” (Lugoj)9, „Drapelul” (Lugoj)10, „Drum Nou” (Bocşa Montană)11, „Educatorul” (Oraviţa, Lugoj)12, „Făclia” Victoria I. Bitte, T. Chiş, N. Sârbu, Dicţionarul scriitorilor din CaraşSeverin, Ed. Timpul, Reşiţa, 1998, p. 19. 2 Ibidem, p. 20. 3 Ibidem. 4 Ibidem. 5 Ibidem. 6 Ibidem. 7 Ibidem. 8 Ibidem. 9 Ibidem. 10 Ibidem. 11 Ibidem. 1 388 (Caransebeş)13, „Foaia Diecezană” (Caransebeş)14, „Învăţătorul bănăţean” (Lugoj)15, „Luceafărul” (Timişoara)16, „Lumina” (Caransebeş)17, „Semenicul” (Lugoj)18, „Telegraful român” (Sibiu)19, „Valea Bârzavei” (Reşiţa)20, „Vasiova” (Bocşa).21 Este caracterizat de către Mihail Gaşpar astfel: „Ieşit din valurile războiului G.B. cucereşte deja de la primele acorduri sufletul maselor mari ale poporului care gustă cu deosebită plăcere poeziile lui uşoare de o gingăşie căreia îi găseşti nume şi de un cuprins luat totdeauna din milieul sănătos, curat şi sfânt al satelor noastre.”22 Din volumele sale amintim: „Poesii” (1920)23, „Din copilărie: Amintiri în versuri” (1925)24, „Pâne cerească pentru patrie, plugari şi şcolari: (Poezii)” (1928)25, „Din lumea Topleţului: versuri” (1932)26, „Pâne cerească pentru apostolii satelor” (1937)27, „Citesc şcolarii – ascultă plugarii: versuri din vieaţa satelor” (1943)28, „Frământări pentru vatra de lumină în Topleţ” (1943)29, „În dragoste creştină: versuri” 12 Ibidem. Ibidem. 14 Ibidem. 15 Ibidem. 16 Ibidem. 17 Ibidem. 18 Ibidem. 19 Ibidem. 20 Ibidem. 21 Ibidem. 22 Ibidem. 23 Ibidem. 24 Ibidem. 25 Ibidem. 26 Ibidem. 27 Ibidem. 28 Ibidem. 29 Ibidem. 13 389 (1996)30. Multe din creaţiile sale sunt publicate în „Antologia învăţătorilor în literatură”, (1938).31 Specific pentru creaţia sa este faptul că, „în atmosfera fericită a căminului şi cu mulţumirea sufletească de a putea propovădui în mijlocul poporului, dascălul confesional George Bălteanu crează liniştit o serie de poezii care i-au consacrat numele pe paginile celor mai mari poeţi bănăţeni. (...) Cele mai multe poezii au apărut în coloanele ziarului „Drapelul” în Lugoj unde le semna numai cu iniţialele G.B.”32 Când a ieşit la pensie a scris următoarele versuri: „Îmi pare rău că mă despart De ceata dăscălească Şi-n şcoală nu mai pot să-mpart Din hrana sufletească.”33 În 1917, în plin război mondial, distinsul poet bănăţean George Bălteanu a fost printre primii ajutători ai tinerimii de la Institutul Pedagogic Diecezan din Caransebeş pentru care a donat suma de 50 de coroane, adunate cu multă trudă din leafa sa modestă de învăţător confesional şi pentru care a scris o frumoasă poezie, ruptă parcă din sufletul său înţelegător pentru nevoile culturale ale neamului românesc din Banat. Poezia a fost publicată în „Foaia Diecezană” din Caransebeş şi poartă titlul SĂ PUNEM CU TOŢII UMĂR!: „1. În vremi cu duh mai darnic / Cum greu mai cred să vină, / Primi Banatul nostru / O vatră de lumină. // 2. La sânul ei crescură / Şi ea mereu tânjeşte. / Abia vre-o câţiva dascăli / La sânu-i ne mai creşte // 3. În şcoli de lemn slăbuţe / Şi scunde `ntunecoase, / Jertfiră o viaţă / 30 Ibidem. Ibidem, p. 21. 32 Dr. A. Cosma jr., Istoria presei române din Banat, vol. I, Ed. „Unirea română”, Timişoara, 1932, p. 133. 33 Ibidem, p. 134. 31 390 Chemării lor frumoase. // 4. Sămânţa aruncată / Atâtor generaţii, / Aduse roada bună / Săracei noastre naţii. // 5. În dorul de lumină, / Zidiră multe sate / Cu multă `nsufleţire / Şcoli nu noi ci regulate. // 6. Dar noi pe lumea asta / Avem o soartă crudă, / Noi n-avem bucurie / De biata noastră trudă. // 7. Apostolii culturii / Mereu se `mpuţinară / Sătui de greul vremii / Şi pânea lor amară… // 8. Avem azi şcoli în sate, / Cari stau de-o vreme `nchise / Şi Dumnezeu mai ştie, / Prin cine-or fi deschise! // 9. Ai noştri cresc pe drumuri / Şi fără învăţătură. / Când pruncii altor neamuri / Au parte de cultură. // 10. Iar vatra de lumină / Apostolii culturii, / Cari duseră pe sate / Lumina învăţăturii. // 11. Ea luptă cu mizerii / Şi vremurile grele – / Să ţână `n ea schimbată / Pân` trecem peste ele. // 12. Veniţi dar fraţi de inimi / Cu dorul sfânt pe faţă, / Să-i dăm din ale noastre / Putere de viaţă! // 13. Să dăm de bună voie / La tineri ajutoare, / Să punem cu toţi umăr / La rana ce ne doare... // 14. S` atragem prin aceasta / La slujba dăscăliei, / Să nu ne pierdem şcoala / Din cauza – sărăciei!”34 Astfel, redactorii Foii Diecezane din Caransebeş nădăjduiau ca, prin pilda acestui „adevărat luminător, crescut la vatra de cultură a Institutului nostru”, se va da un imbold tuturor fiilor adevăraţi ai bisericii din Eparhia Caransebeşului pentru ajutorarea pedagogilor săraci.35 Despre George Bălteanu, putem aprecia că deşi n-a fost un poet în sens literar, versurile sale oglindesc un talent autentic, cele mai multe fiind de factură religioasă şi etică, în spiritul moralei creştine reflectând ataşamentul său faţă de Biserica străbună.36 Foaia Diecezană, Caransebeş, XXXII, 1917, Nr. 49 din 3 dec. v./16 dec. n., p.1. 35 Ibidem. 36 Dr. A. Cosma, George Bălteanu (1881 – 1961) în „Mitropolia Banatului”, Timişoara, Anul XXVII, 1977, Nr. 1-3 din ianuarie-martie, pp. 166-167. 34 391 În acest sens, «majoritatea poeziilor publicate de George Bălteanu, pe parcursul anului 1918, în „Drapelul” din Lugoj şi în „Lumina” din Caransebeş ilustrează aspecte din viaţa şi spiritualitatea românilor bănăţeni în mijlocul cărora a trăit şi şi-a desfăşurat activitatea.»37 Tradiţia creştină se regăseşte în versurile:38 „O lege frumoasă / Avem noi Românii / La ea se-nchinară / Prin veacuri bătrânii. // E legea creştină / Cea dreptmăritoare, / Bogată în daruri / Ca raza de soare.”39 Învăţătura moralcreştinească este ilustrată în poezia „Lege”:40 «Caută ΄nvaţă şi ΄nţelege / Adevărurile sfinte / Când lucrezi, să le-ai ΄nainte / Dar nu numai în cuvinte- / Şi-ţi înseamnă bine-n minte: / „Vai de cei fărădelege!” // Umblă-n cale cu dreptate, / Du viaţă adevărată / Şi din inimă curată / Bine fă la lumea toată, / Naştepta nici o răsplată / „Dumnezeu le vede toate!”»41 Autorul îşi exprimă sentimentele profunde faţă de biserica străbună prin versurile:42 „O, maică dulce bună, / Biserică creştină, / Izvor de mângâiere, / Credinţă şi lumină! // (...) // De mult, dintru-nceputuri, / Pe vremi de multă jale, / Chematu-ne-ai cu toaca / La darurile tale. // Tu scut ne-ai fost credinţii / Prin veacuri de furtună, / Şi leagăn dulce limbii, / O, maica noastră bună!”43 Atât titlul cât şi îndemnurile poeziei „Cuvânt, voinţă, fapte” sugerează rolul primordial al bisericii creştine în viaţa românilor bănăţeni:44 „Cuvânt, voinţă, fapte! / Aceste trei cuvinte / Minuni pot face-n lume / Luaţi-le aminte: // (...) // 37 Gabriela Hajdu, Aspecte spirituale reflectate în poeziile lui George Bălteanu (1881 – 1961) în „Învierea”, Timişoara, Anul XXII, 2011, Nr. 20 din 15 octombrie, p. 3. 38 Ibidem. 39 Lumina, Caransebeş, I, 1918, Nr. 35 din 6/19 septembrie, p. 2. 40 Gabriela Hajdu, op. cit., p. 3. 41 Lumina, Caransebeş, I, 1918, Nr. 31 din 9/22 august, p. 2. 42 Gabriela Hajdu, op. cit., p. 3. 43 Drapelul, Lugoj, XVIII, Nr. 32 din 24 martie/ 6 aprilie, p. 2. 44 Gabriela Hajdu, op. cit., p. 3. 392 Noi n-avem cine ştie / Ce rosturi de cultură / Biserica ni-e şcoală / De dulce-nvăţătură.”45 Poezia „Credinţă şi chemare” este adresată preoţilor şi menirii lor de păstori spirituali ai neamului românesc:46 „Fraţi Preoţi luaţi toţi calea / Blândului Mântuitor, / Puneţi-vă sufletele! / Păstoriţi acest popor! // Tot Biserica rămâne / Steaua noastră, ca-n trecut / Doar ce-avem azi bun şi trainic, / Prin credinţă s-a făcut.”47 Pentru neamul său a scris poezia „Drag” ale cărei versuri oglindesc credinţa creştină a românilor:48 „Mi-e drag mult Românul / Când dă ascultare / Preoţilor noştri / Din sfinte altare. // Mi-e drag mult Românul / Când văd că-nţelege / Şi-n fapte urmează, / Ce scrie în lege.”49 Celui care i-a fost model pentru activitatea sa şcolară (dascălului confesional Petru Stoicu din Topleţ) i-a dedicat poezia „Învăţătorului meu”:50 „Te văd ş-acuma parcă / Ca-n vremea de demult, / Vorbind frumos la masă, / Iar eu, şcolar, ascult. // (...) // Tu sfânt mi-ai fost atuncia / Şi eu în gândul meu, / Aşa te aveam pe Tine / Ca şi pe Dumnezeu. // (...) // Din Şcoală-n Casa Sfântă / Plecam noi doi cu doi, / Cei mici mergeau ΄nainte / Cei mari mai înapoi. // Chituţă lângă strană / Şi fete şi copii, Cântam, conduşi de Tine, / La sfinte Liturghii.”51 De asemenea, vocaţia şi menirea sa de învăţător confesional le considera un dar sfânt:52 „Iar Dumnezeu, din mila / Şi darul Său cel sfânt, / Mi-a dat cea mai frumoasă / Chemare pe pământ.”53 Pentru activitatea sa şcolară de zi cu zi sunt semnificative următoarele versuri din poezia „Şi noi 45 Drapelul, Lugoj, XVIII; 1918, Nr. 24 din 1/14 martie, p. 2. Gabriela Hajdu, op. cit., p. 3. 47 Drapelul, Lugoj, XVIII; 1918, Nr. 91 din 25 august/7 septembrie, p. 2. 48 Gabriela Hajdu, op. cit., p. 3. 49 Drapelul, Lugoj, XVIII, 1918, Nr. 88 din 18/31 august, p. 2. 50 Gabriela Hajdu, op. cit., p. 3. 51 Drapelul, Lugoj, XVIII; 1918, Nr. 11 din 27 ianuarie/ 9 februarie, p. 2. 52 Gabriela Hajdu, op. cit., p. 3. 53 Drapelul, Lugoj, XVIII, 1918, Nr. 84 din 4/17 august, p. 2. 46 393 lucrăm”:54 „Zicem sfânta rugăciune, / Ascultăm cu atenţiune, / Cum ne-nvaţă învăţătorul / S-arătăm şi-n şcoală sporul.”55 O poezie cu semnificaţii profunde, atât spirituale cât şi istorice, este „Rugăciunea şcolarilor”, scrisă de George Bălteanu la 10/23 decembrie 1918:56 „Doamne, Dumnezeul nostru, / Tată bun şi prea ΄ndurat! / Dă-ne nouă sănătate / Şi ne-ajută la ΄nvăţat. // (...) // Noi ni-s mici dar înţelegem / Rostul vremurilor mari, / Bucuria intră astăzi / Şi la lumea de şcolari. // Toţi venim cu drag la şcoală / Să ΄nvăţăm să ne rugăm, / Şi prin dulcea noastră limbă / Cu cântări să te lăudăm.”57 George Bălteanu a fost şi un înfocat iubitor al poporului nostru. Nu avea nici o teamă să-şi manifeste sentimentele sale româneşti. Următoarele rânduri scrise într-o scrisoare adresată lui Aurel Cosma jr. ilustrează mândria sa naţională: „Am prins un dor de viaţă naţională nouă şi m-am îmbrăcat în haine româneşti. Am umblat aşa doi ani de zile în şcoală şi în tot locul.”58 Se întâmpla înainte de 1918! De asemenea, multe din poeziile scrise şi publicate de acesta pe parcursul anului 1918, în „Drapelul” din Lugoj şi ulterior, în volumele sale, sunt dedicate marilor evenimente din istoria românilor şi în special Marii Uniri de la 1 Decembrie. Astfel, putem afirma că prin lira sa poetică a militat activ pentru înfăptuirea acestui vis de veacuri al poporului român. De altfel, în acele vremuri, pentru românii din Monarhia Austro-Ungară, cultura era singura modalitate posibilă şi acceptată care le-a menţinut trează şi nealterată conştiinţa naţională, în condiţiile deznaţionalizării impuse de către autorităţi.59 54 Gabriela Hajdu, op. cit., p. 3. Lumina, Caransebeş, I, 1918, Nr. 7 din 15/28 februarie, p. 2. 56 Gabriela Hajdu, op. cit., p. 3. 57 Drapelul, Lugoj, XVIII, 1918, Nr. 138 din 29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919, p. 2. 58 Dr. A. Cosma jr., op. cit., p. 132. 59 Gabriela Hajdu, Învăţătorul George Bălteanu – militant pentru înfăptuirea Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918 în „Conferinţa Naţională 55 394 În poezia „E ceasul mântuirii...”, George Bălteanu prefigurează marile prefaceri istorice din Europa care vor urma după încheierea primului război mondial: „E ceasul mântuirii / Căci firea se’noeşte / Şi-a neamurilor soarte / În lume se croeşte. // Azi soarele dreptăţii / Şi nouă ne răsare, / „Deşteaptă-te, române”! / Că-i ziua sfântă, mare! // Veniţi voi plânşi de veacuri / Din sate şi cătune, / Veniţi să dăm dovada / Virtuţilor străbune! // Veniţi la luminare, / Să ştiţi cu toţi ce’nseamnă / A da răspunsul vremii - / Cum sufletul ne’ndeamnă! // Noi vrem ca neamul nostru / Să iasă la lumină / Robia sufletească / Mai mult să nu ne ţină! // Destul am dat altora / Sudoarea din moşie - / Destul şi preţ de sânge / Vărsat cu vitejie! // Dorim frăţia dulce / Din legea creştinească, / Deplina libertate / Viaţă românească! // Şi vrem, ca’n legea firii / Să fim stăpâni pe soarte, / Păstori de neamul nostru, / În lume să ne poarte! // Să punem capăt astăzi / Ruşinei blăstămate, / Să nu mai vină vremea / Uciderii de frate! // Aceasta ni-e dorinţa / La ziua sfântă mare! / Trăiască neamul nostru / Gătit de sărbătoare !!!”60 Într-unul din următoarele numere ale ziarului „Drapelul” în care apare anunţul Consiliului Naţional Român de convocare a Adunării Naţionale a Românilor pe ziua de 18 Noiembrie st. v./1 Decembrie st. n., George Bălteanu a publicat poezia „Sub steag!” în care îi îndeamnă pe români „domni şi din popor” să se mobilizeze pentru a lua parte la marele eveniment de la Alba Iulia: «Veniţi voinici Români / Şi domni şi din popor, / Credinţă să jurăm / Sub steagul tricolor! // Veniţi voioşi cântând, / Cu sufletul curat, / Lăsaţi şi plug şi tot - / Şi gândul de’nsurat! // Că nu pornim la front / De nou să sângerăm, / Ci numai noi de noi / În drept să ne-aşezăm! // Să punem frâu 1 Decembrie – Ziua Unităţii Naţionale”, Ediţia I, Ed. Acces, Timişoara, 2013, p. 18. 60 Drapelul, Lugoj, XVIII, 1918, Nr. 115 din 27 octombrie/ 9 noiembrie, p. 2. 395 celor / Cari fac fără-de-legi, / Pân’ vine noul rost / Din cartea sfintei legi! // De-o vrea şi Dumnezeu / Să vie mai curând, / Atunci vom prăznui / „În vechiul nost’ pământ”! // Veniţi dar fraţi Români / Şi domni şi din popor, / Credinţă să jurăm / Sub mândrul tricolor!»61 În „Drapelul” din 1/14 Decembrie 1918 apare poezia „Pentru istorie”, datată 20 noiembrie 1918, în care George Bălteanu rememorează ultimii patru ani din istoria românilor bănăţeni pentru a fi cunoscuţi de generaţiile viitoare: „În capătul de vară, când traiul e mai dulce, / Când rodurile’n ţarini apucă de se coc / Şi carăle’ncărcate încep a le aduce, / Aprinsu-s’a în lume, potopul cel de foc. // (...) // Prin roiul de armate din marea ’mpărăţie, / Cu neamuri, cari de veacuri ’ntr’ânsa locuesc, / Luptară pe tot frontul cu rară vitejie / Şi multe regimente, de sânge românesc. // (...) // Am fost în multe sate lipsiţi şi de lumină: / Preoţii, ’nvăţătorii la oaste-au fost chemaţi, / Iar cei mai buni ai noştri, târâţi fără de vină, / Robiră ori muriră, închişi sau internaţi. // Ne-au pângărit vrăşmaşii şi sfintele altare: / Din clopote sfinţite turnară ţevi de tun, / Iar şcoalelor române le-au pus mereu zăvoare, / Să frângă graiul nostru, în gândul lor nebun. // (...) // La fronturi în primejdii, pe sate cu răbdare, / Aşa ne-am stors viaţa mai mult de patru ani, / Credinţa ne-a fost numai izvor de uşurare - / Că vine... vine plata... şi bieţilor sărmani! // Şi iată că potopul de foc se potoleşte; / Cenuşa lui îngroapă sistemul păcătos, / Pe vechile ruine, o lume se’noeşte: / Frăţie creştinească din legea lui Hristos. // O, neam sărac dar falnic, cu inima prea bună! / Înalţă-ţi gândul astăzi la bunul Dumnezeu! / E ziua învierii şi mama ne adună, / Pe toţi să ne alinte, la dulce sânul său.”62 O puternică semnificaţie istorică au şi versurile poeziei „O, ziua sfântă mare (1 Decembrie 1918)”: „O, ziua sfântă 61 62 Idem, XVIII, 1918, Nr. 120 din 10/23 noiembrie, p. 2. Idem, XVIII, 1918, Nr. 129 din 1/14 decembrie, p. 3. 396 mare, / De veacuri aşteptată, / Fii binecuvântată! // Pământul doinei noastre, / Ardealul şi Banatul, / Crişana, Maramureş, / Moldova frământată, / De-atâtea ori truncheată, / Azi vine să se-nchine / Puterilor divine / Strigând: Mărire Ţie / Mărită Românie, / Unită pe vecie! // O, ziua sfântă mare, / De veacuri aşteptată, / Fii binecuvântată!”63 Versurile poeziei „La Alba Iulia (acum 10 ani)” rememorează evenimentele istorice petrecute la 1 Decembrie 1918: «Prin sate clopotele sună / De-a lungul şi de-a latul, / La Alba Iulia se-adună / Ardealul şi Banatul. // Pe locul bălţilor de sânge / Ce-au curs odinioară, / Poporul liber nu mai plânge, / Că darul se pogoară. // Văzduhul, nourat, o clipă / Despică largul zării, / Din nor şi soare se-nfiripă / Icoana învierii. // Iar când vin solii din cetate / Cu vestea pe Câmpie, / Prin mii de suflete străbate / Fiori de bucurie. // Povestea noastră-i tălmăcită - / Porneşte vijelia / Şi braţele spre cer s-agită: / „Trăiască România”. // O horă mândră se-ncunună / Şi joacă lumea toată, / Căci după veacuri se răzbună / Martirii frânţi pe roată.»64 În poezia „La praznicul Unirii”, George Bălteanu evocă cele mai importante momente din istoria românilor, premergătoare Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918 iar în ultimele versuri invocă ocrotirea divină pentru întregul pământ românesc şi totodată pentru unirea înfăptuită: „Sub Alexandru Ioan Cuza, din voinţa cerului / Semănatu-s-a Sămânţa întregirii neamului. / Şi de când Moldova-n horă cu Muntenia s-a prins, / Dorul nostru de unire tot mai tare s-a aprins. / Iar sub Carol Înţeleptul, Dumnezeu ne-a ajutat, Deam scăpat de turci la Plevna şi-am făcut un mic regat. / Noi de-atunci vedeam un soare răsărind la Bucureşti, / Care încălzea nădejdea inimilor româneşti. // A venit şi ziua mareDelia Ştefania Barbu, Al. Buzera, Tezaur de cântece şi versuri, Ed. „Gheorghe Cârţu-Alexandru”, Craiova, 1994, p. 133. 64 Ibidem, p. 135. 63 397 a răsplătirii jertfelor: / Ferdinand ajunse rege-al tuturor românilor. / (...) // Dormi cu inima-mpăcată, Voievodule Mihai, / Bine te cuvântă ţara pentru care tu visai. / Bine te cuvântă neamul care-a dat destui martiri, / Pentru lege, pentru limbă, pentru-a Patriei măriri. / (...) // Iar acuma, Ţie, Doamne, îndrăznim a Te ruga, / Miluieşte România după mare mila Ta! / Duhul păcii să pătrundă tot pământul românesc, / Şi ca fraţii să trăiască cei ce-ntrânsul locuiesc. / Varsă anotimpuri bune din cerescul Tău izvor, / Munca, cinstea să ne-aducă mulţumire tuturor. / Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Tu bine ai voit, / De-ai adus plinirea vremii şi-ntr-o ţară ne-am unit.”65 Constatăm astfel că versurile selectate din poeziile scrise de învăţătorul confesional George Bălteanu ilustrează aspecte din viaţa, istoria şi spiritualitatea românilor bănăţeni, demonstrează talentul său poetic, ataşamentul pe care l-a avut faţă de Biserica străbună, faţă de poporul românesc şi faţă de şcoala confesională la care a activat precum şi contribuţia acestuia la palmaresul cultural şi spiritual al Banatului, acesta fiind totodată, prin bogata sa activitate poetică, şi un activ militant pentru realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. 65 Ibidem, p. 129. 398 Două invitații adresate de „Liga culturală” lui Ioan Dimitrie Suciu privind conferențierea acestuia la cursurile de vară ale Universității populare „Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte (1942-1943) Drd. Silviu Mureșan Ioan Dimitrie Suciu (1917-1982) nu este un nume necunoscut istoriografiei românești și în special celei bănățene1. Observator și cunoscător atent al fenomenelor cultural-istorice din Banat legate de perioada premodernă și modernă a acestei provincii, I. D. Suciu și-a concentrat întreaga sa activitate științifică pe studierea și înțelegerea unor evenimente istorice petrecute în Banatul secolelor XVIII-XX. Însă dincolo de preocupările sale istoriografice, se pot surprinde și alte fațete necunoscute în legătură cu viața și activitatea sa în anumite perioade în care a trăit, și care merită prezentate critic istoriografiei naționale. Drd. Universitatea ,,1 Decembrie 1918” din Alba Iulia; e-mail: Krupp1812@yahoo.com 1 Câteva date biografice sumare privind viața și activitatea lui I. D. Suciu vezi la: Adolf Armbruster, et alii, Enciclopedia istoriografiei românești, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978, p. 307; Marcu Bănescu, ,,Locul lui I. D. Suciu în istoriografia română”, în Mitropolia Banatului, serie nouă, III, (XLII), (1992), nr. 10-12, p. 125-128; Gheorghe Luchescu, Ion Dimitrie Suciu (1917-1982), în vol. ,,Spiritualitate lugojană”, Timișoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1994, p. 36-37; Radu Constantinescu, Suciu Ioan, în vol. ,,100 de istorioare cu istoricii epocii de aur”, Iași, Fides, 1997, p. 188-189.  399 Numeroasele documente aflate la ,,Direcția Județeană Timiș a Arhivelor Naționale” (DJTAN), unde se găsesc două fonduri arhivistice referitoare la I. D. Suciu, familial (1884-1953) și personal (1803-1938), ne dau posibilitatea de a reconstituii și observa unele aspecte necunoscute legate comportamentul de viață a lui I. D. Suciu din perioada anilor ‘40. În acest sens, dosarele 15, 24 și 49 de la DJTAN, ne dezvăluie informații surprinzătoare legate de participarea lui I. D. Suciu la cursurile de vară ale Universității Populare ,,Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte organizate de ,,Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor” în 1942 și 1943. După absolvirea Facultății de Litere și Filosofie din cadrul Universității bucureștene în 19412 și înscrierea la doctorat tot în acest an, I. D. Suciu va fi angajat de la 1 ianuarie 1943 ca asistent și cercetător la Institutul de Istorie Națională din București3 de către Constantintin C. Giurescu, directorul Institutului și totodată conducătorul său de doctorat. Pe lângă această funcție, la 6 ianuarie 1942, va fi numit inspector general la Direcția Generală a Teatrelor, Operelor și Spectacolelor din cadrul Ministerului Cultelor și Artelor, iar de la 6 martie 19434, va fi definitivat în acest post, desfășurând o bogată activitate până în 1946 când va fi demis de noua conducere comunistă instalată la Direcțiune. Activitatea sa istoriografică, ajunsă deja la un nivel matur, o desfășoară între 1941/1942-1948, când va colabora la reviste istorice și culturale de prestigiu precum: ,,Revista Vezi pentru această perioadă studiul publicat de noi. Silviu Mureșan, ,,Istorie și politică la Ioan Dimitrie Suciu în perioada studenției (19371941)”, în Restituiri Bănățene, vol. II, Timișoara, Editura Eurostampa, 2014, p. 410-438. 3 Idem, ,,Aspecte ale activității lui Ioan Dimitrie Suciu la Institutul de Istorie Națională din București (1941-1948)” în Terra Sebvs, (2016), nr. VIII. Volum în curs de apariție. 4 Monitorul Oficial, partea I-a, anul CX, nr. 56, vineri 6 martie 1942, p. 41. 2 400 Istorică Română”; ,,Revista Fundaților Regale”; ,,Societatea de Mâine”; ,,Balcania” etc, toate din București, dar și la o serie de volume omagiale care nu pot fi omise din atenția noastră.5 Pe lângă toată acestă activitate istoriografică ce poate fi urmărită constant în revistele amintite, I. D. Suciu este implicat și într-o serie de manifestații omagiale ori culturale, cu scop propagandistic, organizate în anii ’40 de Statul Român care promova prin politica sa, conceptele precum cel de ,,neam” , ,,națiune” și ,,românism”. Așadar, prima invitație este emisă de ,,Comitetul Central Executiv al Ligii Culturale”6, și se adresează lui I. D. Suciu la 15 septembrie 1942 aducându-i acestuia ,,[...] mulțumiri pentru interesanta conferință pe care a-ți ținut-o în luna iulie 1942 la cursurile de vară ale Universității Populare Ioan D. Suciu, ,,Evoluția literaturii bănățene până la unire”, în Banatul. Contribuții la cunoașterea unei provincii, (Cercul bănățenilor din București), București, Editura Dacia Traiană, XVI, 1-7 martie 1943, p.1921; Idem, ,,Un dascăl macedo-român din Banat: Dimitrie Constantini”, în Amintirea lui Constantin Giurescu la două zeci și cinci de ani de la moartea lui (1875-1918), București, 1944, p. 503-510; Idem, ,,Protopopul Dimitrie Petrovici Stoichescu (1794-1861)”, în Prinos închinat Înalt Prea Sfințitului Nicodim, Ptriarhul României, cu prilejul împlinirii a optzeci de ani de vârstă, cincizeci ani de preoție și șapte ani de patriarhat, București, Tipografia cărților bisericești, 1946, p. 272-279. 6 ,,Liga Culturală Pentru Unitatea Tuturor Românilor”, a luat ființă la 24 ianuarie 1891. Ea își propunea următoarele atribute: Înființarea de săli de lectură și biblioteci; Tipărirea de cărți în ediții populare; Sprijinirea publicațiilor care ar lucra în scopul Ligii; Conferințe și întruniri publice; Sărbătorirea datelor mari din viața trecută a naționalității române; Organizarea de congrese anuale ale membrilor Ligii; Formarea unui fond de ajutorare prin cotizații, subscrieri de bună voie, donații etc. Vezi aceste informații mai detaliat într-un complex studiu privitor la istoricul Ligii la: Teodorescu Barbu, ,,Date istorice din viața Ligii”, în Boabe de grâu, I, nr. 8, octombrie, (1930), p. 457-463; Nicolae Iorga, ,,Liga Culturală”, în Boabe de grâu, I, nr. 8, octombrie, (1930), p. 451-456. 5 401 ,,Nicoale Iorga” din Vălenii de Munte7, și vă roagă ca și pe viitor să binevoiți a-i da același concurs pentru a putea să continuăm opera marelui nostru Profesor [...]”8. Conferința rostită de I. D. Suciu la Universitatea Populară ,,Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte la 25 iulie 1942 poartă următorul titlu: Acțiunea românilor ardeleni în 1892 (Memorandul)9. Autorul aduce elogii la adresa ,,Ligii Culturale” și a președintelui ei de atunci Vasile Alexandrescu Urechia, amintindu-se rolul și implicarea acestei instituții în susținerea memorandiștilor ardeleni, dar și informarea opinii publice europene10 în legătură cu aprinsele evenimente ce se desfășurau între 1892-1893 în Transilvania. În opinia lui I. D. Suciu, petiția (Memorandul) din 1892, este cel mai reprezentativ act politic al românilor ardeleni prin care aceștia atrag atenția opiniei publice europene după cel de la 18481849. Atent și fin cunoscător al acestor evenimente legate de istoria românilor ardeleni și bănățeni, I. D. Suciu prezintă și rolul Partidului Național Român în această chestiune, al Universitatea Populară ,,Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte a luat ființă la 2 iulie 1908 avându-l ca fondator pe Nicolae Iorga. Din 1923 cursurile ei vor fi trecute sub egida Ligii. După asasinarea lui Nicolae Iorga la 27 noiembrie 1940, cursurile nu vor mai fi reluate decât în 1942 și 1943, 1943 fiind ultimul an când acestea se vor mai ține la Vălenii de Munte. Universitatea Populară ,,N. Iorga” va fi desfințată în 1947, iar un an mai târziu își va încheia activitatea și ,,Liga Culturală”; Pentru mai multe informații, de unde am preluat și noi, la Radu Petrescu, ,,Trei viitori deținuți politici la cursurile de vară ale lui Nicolae Iorga”, în Historia, nr. 112, Aprilie 2011. 8 DJTAN, Fond personal I. D. Suciu, nr. 24/1942, f. 1. (Vezi anexa 2) 9 Idem, nr. 49/1942, f. 24-26. (Vezi anexa 1); Vezi pentru acest eveniment important al istoriei românilor ardeleni, Pompiliu Teodor, Liviu Maior, Nicolae Bocșan, Șerban Polverjan, Doru Radosav, Toader Nicoară, Memorandul (1892-1894). Ideologie și acțiune politică românească, Ediția a II-a, Cuvânt înainte de Ion Rațiu, București, Editura ,,Progresul Românesc”, 1994. 10 Ibidem, f. 24. 7 402 reprezentanților lui, Dr. Vasile Lucaci, D. Comșa, Iuliu Corioanu, D. Barcianu, Th. Mihali, R. Patița, Gherasim Domide, Dr. Aurel Suciu, Gheorghe Pop de Băsești, N. Cristea, D. Roman și Patriciu Barbu cărora le complânge suferința ispășită prin anii grei de temniță petrecuți la Szeghedin și Vacz. Acțiunea înaintată de autoritățile maghiare împotriva memorandiștilor și închiderea lor, a creat o agitație în rândul oamenilor din Transilvania și România care, este prezentată exagerat de Suciu, ca fiind de ,,proporțiile și amploarea revoluției pașoptiste”11. De asemenea, acesta nu uită să evoce și unele aspecte legate de provincia bănățeană. Prezintă figura lui Gheorghe Bocu12, tatăl unchiului său Sever Bocu, care la Lipova adunase în jurul său numeroasă mulțime pentru a protesta împotriva maghiarilor, răspândind totodată și faimoasa ,,Doină a lui Lucaciu” compusă chiar de el și pentru care va fi judecat și condamnat de autoritățile maghiare13. Conferința era salutată de secretarul general al Ligii, N. A. Constantinescu care îi mulțumește lui I. D. Suciu pentru ,,prelegerea atât de actuală și dureroasă în sufletele întregului neam românesc, relevând în alese cuvinte suferințele neamului nostru din Ardeal îndurate sub stăpânire vitregă”14. Cea de-a doua invitație este primită de I. D. Suciu la 12 iunie 1943 acesta fiind rugat ca până la 1 iulie 1943, să comunice subiectul despre care va vorbi15. Din păcate nu cunoaștem titlul conferinței, în fondul arhivistic familial 11 Ibidem, f. 25. Vezi articolele elogioase închinate de Suciu lui Gheorghe Bocu: ,,Gheorghe Bocu (1850-1893)”, în Vestul, VIII, nr. 1892, (1937); ,,Contribuții la activitatea lui Gheorghe Bocu”, în Vestul, X, nr. 2324, (1939); De asemenea îl include și în lucrarea Literatura bănățeană de la început până la unire (1582-1918), Timișoara Editura Regionalei ,,Astra Bănățeană”, 1940, p. 141-144. 13 DJTAN, nr. 49/1942, f. 26. 14 Ibidem, f. 26. 15 DJTAN, nr. 29/1943, f. 2. (Vezi anexa 3) 12 403 existând doar invitația. Este foarte probabil ca I. D. Suciu să nu fi participat la cursurile de vară ale Universității Populare ,,Nicolae Iorga” care de altfel aveau să fie ultimele ținute la Vălenii de Munte. Participarea și conferențierea lui I. D. Suciu la ,,Universitatea Populară Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte nu a fost deloc întâmplătoare ea fiind strâns legată de evenimentele politice ale României anilor ’40. Și anume, la 28 iunie 1940, pierderea Basarabiei și Bucovinei, iar prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940 și alipirea părții de nord a Transilvaniei, Ungariei fasciste, dar și cedarea Cadrilaterului la 7 septembrie 1940 Bulgariei. Unele dintre aceste teritorii vor fi însă recuperate odată ce România va intra în război (iunie 1941) alături de puterile Axei (Basarabia și Bucovina). Organizarea de către ,,Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor” a cursurilor de vară ale Universității Populare ,,Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte în vara anilor 1942-1943, avea menirea să evoce ,,întronarea” stăpânirii românești în Basarabia și Bucovina, ea fiind direct legată de recuperarea acestor teritorii românești. Tabloul cursurilor de la Universitate, ținute între 12 și 31 iulie 1942, și la care a luat parte și I. D. Suciu, pot fi surprinse în ,,Buletinul de informațiuni al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor”16. În paginile acestui ,,Buletin”, sunt consemnați toți cei care au conferențiat la Universitate în vara anului 1942. Cei 36 de susținători de prelegeri, dintre aceștia făcând parte și I. D. Suciu cu comunicarea referitoare la Memorand17, prezintă teme care abordează istoria provincilor românești (Transilvania, Basarabia, Bucovina, Transnistria), și importanța acestora pentru România. Tot cu acest prilej, erau organizate și cursuri speciale pentru Transnistrieni, 16 17 An I, nr. 2-4, iulie 1941-decembrie 1942. Idem, p. 37-38. 404 Basarabeni și Bucovineni18, prin care se dorea instruirea acestora într-un spirit naționalist. Toată această organizare era condusă de Ministerului Propagandei Naționale, care în acea perioadă era controlat și condus de Mihai Antonescu, numărul doi în regimul de dictatură al lui Ion Antonescu. În acest Minister, erau angajați și o mulțime de intelectuali, majoritatea tineri, printre care și I. D. Suciu, Ministerul fiind împărțit în direcțiile Presă, Propagandă, Studii și Documentare. Îndeplinind un rol dublu, de membru şi doctorand al Institutului de Istorie Naţională dar şi de angajat la Ministerul Propagandei unde funcționa din 1942 ca inspector pe lângă Direcția Generală a Teatrelor, Operelor și Spectacolelor, I. D. Suciu a fost invitat la Universitatea Populară ,,Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte și datorită atributelor sale de ,,responsabil cu conducerea serviciului de presă la Institutul de Istorie Națională din București”19. Între anii 1942-1944 se poate urmării colaborarea lui I. D. Suciu la importante cotidiene de propagandă ale regimului antonescian, și anume: ,,Universul” lui Stelian Popescu; ,,Curentul” lui Pamfil Șeicaru; ,,Timpul”, ,,Viața”; ,,Ecoul” și ,,Vremea”. La toate aceste cotidiene a colaborat din postura de angajat al Institutului de Istorie Națională din București, Institut afliat la Ministerul de Propagandă. Deci, participarea lui I. D. Suciu la cursurile Universității a fost făcută de pe poziția de ,,om activ” în Ministerul Propagandei Naționale. În privința conferinței referitoare la Acțiunea românilor ardeleni din 1892 (Memorandul), pe care I. D. Suciu a ,,[...] Cursurile au fost ascultate, în afară de publicul obișnuit, de 50 de învățători transnistrieni susținuți cu burse de către Ministerul Propagandei și 20 învățători basarabeni și bucovineni, - pentru care s-au ținut zilnic cursuri speciale de îndrumare în cultura românească. [..]”, Ibidem, p. 37. 19 DJTAN, fond Suciu, nr. 21/1943-1944, f. 3. 18 405 susținut-o la 25 iulie 194220 la Vălenii de Munte, aceasta poate fi înțeleasă și ca o formă de protest împotriva revizionismului maghiar și a alipirii forțate la Ungaria a nordului Transilvaniei prin actul la 30 august 1940. Prin această conferință, dar și prin urmărirea unor mărunte articole publicate în presa vremii, I. D. Suciu poate fi înclus între acei intelectuali și istorici ai României anilor ’40 care adoptă un program antirevizionist transpus într-o serie de manifestații, petiții, conferințe, cărți, studii ori articole de gazetă21. Ca și concluzie finală, putem afirma că, I. D. Suciu a aderat la un program de propagandă culturală promovat în forță de regimul de dictatură a lui Ion Antonescu prin Ministerul Propagandei. Statul român urmărea elogierea unor fapte de ,,eroism românesc”, petrecute în istoria României și care făceau în prezent trimitere la teritoriile românești recuperate (Basarabia și Bucovina) s-au nerecuperate încă (Transilvania). În toată această chestiune politică petrecută în România anilor ’40, I. D. Suciu a fost un ,,istoric participant” ce a luat poziția intelectualului angrenat profund în evenimentele cotidiene contemporane ale epocii fie ele politice, sociale, economice, culturale ori religioase. Pentru cunoașterea datei exacte în care I. D. Suciu a susținut conferința vezi în DJTAN, fond familial I. D. Suciu, nr. 34/f. d., f. 7. 21 I. D. Suciu, ,,Momente de eroism basarabean”, în Flamura, a. IV, seria III, nr. 1, 1 noiembrie, (1940); Idem, ,,Să nu-i uităm, și să ne legăm și noi, cu toții, că nu vom uita pe cei rămași sub steag străin: nici oameni nici locuri…” în Flamura, anul IV, seria III, nr. 2, 15 noiembrie, (1940); Idem, ,,Note pe marginea spiritualității ardelene”, în Viața, a. I, nr. 1, 1 martie, (1941); Idem, ,,Pentru Românism”, în Tinerețea, a. VII, seria a II-a nr. 2. (1941). 20 406 ANEXE 1. Comemorarea Memorandului la Universitatea Populară ,,N. Iorga” din Vălenii de Munte. Conferința D-lui Ioan Dimitrie Suciu22 Cu ocazia împlinirii a jumătate de secol dela înaintarea Memorandului Românilor Ardeleni, Dl. Ioan Dimitrie Suciu a ținut o documentată conferință la Universitatea Populară ,,N. Iorga” dela Vălenii de Munte, evocând acele minunate lupte de rezistență și de mare însuflețire românească. ,,Fiindcă în toată desvoltarea acțiunii Memorandului – Liga Culturală prin Președintele ei de atunci, V. A. Urechea a avut un rol hotărâtor și atât de important încât însuși Contele Albert Appony în interpelarea adresată Ministerului de Justiție Ungar din 1892 sesizează pericolul ce-l reprezintă Liga – cred că cea mai nimerită reactualizare a acestui proces nu poate fi făcută decât aici, la această Universitate, în cadrele Ligei Culturale, cu atât mai mult cu cât reprezintă poate cel mai eroic fragment din viața acestei Instituții”. După revoluția din 1848 desigur că cel mai important act al Românilor Ardeleni prin care atrag atenția Europei asupra calvarului îndurat de ei, este petiția înaintată în Mai 1892 Împăratului Francisc Iosif I, cunoscută în istorie sub denumirea de Memorand. Prin Memorand, Partidul Național din Ardeal arăta abuzurile săvârșite de acei ce-i oprimau cerând o soartă mai bună pentru ca Neamul Românesc asuprit să-și poată menține limba și ființa națională. În Mai 1892 Memorandiștii sunt la Viena pentru a înainta petiția. Nu sunt primiți de Împărat și 22 Text extras din SJTAN, Fond familial I. D. Suciu, nr 49/1942, f. 24-26. 407 Memorandul este trimis nedesfăcut Guvernului din Budapesta care la rându-i îl trimite prin Prefectul Județului Sibiu Președintelui Partidului Național Dr. Ioan Rațiu. Cu toate că întreg neamul românesc era insultat prin neatenția ce i se dădea, măsura de pedepsire nu era considerată suficientă de către opresori. În anul următor (1893) Guvernul deschide acțiune publică împotriva Comitetului Partidului Național Român acuzat că a tipărit și răspândit Memorandul și că se adresau unui Stat străin – deoarece memorandiștii făcuseră cererea către Împăratul Austriei și nu Regele Ungariei. În mod abuziv, fără apărător după lungi deliberări membrii Partidului Național sunt condamnați la temniță în felul următor: Dr. Vasile Lucaci 5 ani, D. Comșa 3 ani, Iuliu Corioanu 2 ani și 8 luni, D. Barcianu, Th. Mihali, R. Patița și Gherasim Domide la 2 ani și 6 luni, Dr. Aurel Suciu un an și șase luni, Gheorghe Pop de Băsești la un an, N. Cristea și D. Roman la 8 luni și Patriciu Barbu la 2 luni. Unii dintre Memorandiști în urma suferințelor îndurate în temniță au murit la scurt timp după ieșirea lor din închisoare, cum a fost cazul lui Aurel Suciu. Condamnarea aceasta arbitrară și fără vre-un temei legal provoacă o vie agitație în rândurile neamului românesc din Ardeal și România Liberă, agitație care poate fi considerată ca o acțiune revoluționară de proporțiile revoluției de la 1848. La Sibiu sunt condamnate mai multe fete tinere pentru că purtau insigna cu emblema ,,Totul pentru Națiune”. La Lipova mulțimea se adunase sub conducerea studentului Gheorghe Bocu mainfestând împotriva opresorilor. La Cluj poporul se adunase așteptând cu nerăbdare verdictul. Nu au fost cruțați nici muribunzii: Gheorghe Bocu, dascălul din Șiștarovăț e trimis în judecată pentru că a compus cu această ocazie faimoasa doină a lui Lucaci. Nu mai poate fi închis deoarece moare înainte de a fi judecat. În România Liberă, Liga Culturală împreună cu studențimea manifestau contra nedreptății strigătoare la cer și informau opinia publică 408 europeană asupra calvarului îndurat de neamul românesc robit. Deși conducătorii Partidului Național din Ardeal au ispășit temnița grea a Seghedinului și Vațului, până la urmă, acei înfrânți au rămas opresorii după însuși declarația Procurorului General al Curții cu Jurați din Cluj. Opinia publică europeană și-a dat seama de dreptatea cauzei românești și toată presa în frunte cu ziarele italiene și germane relevau nedreptatea dela Cluj condamnând pe opresori și ridicând pe primul plan al preocupărilor chestiunea Românilor Ardeleni. La urmă, Dl. Profesor N. A. Constantinescu –Secretarul General al Ligei – mulțumește D-lui I. D. Suciu pentru prelegerea atât de actuală și dureroasă în sufletele întregului neam românesc, relevând în alese cuvinte suferințele neamului nostru din Ardeal îndurate sub stăpânire vitregă. 409 2. Scrisoare de mulțumire adresată de ,,Liga Culturală” lui I. D. Suciu în legătură cu susținerea comunicării: Acțiunea românilor ardeleni în 1892 (Memorandul), prezentată la Univ. Pop. ,,N. Iorga din Vălenii de Munte la 25 iulie 1942. 410 3. Cea de-a doua invitație primită de I. D. Suciu la 12 iunie 1943. 411 III. DIDACTICA ȘI ISTORIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI 412 413 Învățământul din Banat – privire de ansamblu (sec. X-XIX) Prof. dr. Mihai Pârvulescu Prof. Alina Jucuți Începuturile şcolii în Banat trebuie căutate anterior secolului X, la curţile cnezilor şi voievozilor locali. Începând cu secolul al Xl-lea în arealul bănăţean sunt menţionate şcolile de la "Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul" din Morisena - Cenad înfiinţată pe la anul 1008 cu egumeni şi călugări greci aduşi de Ahtum de la Vidin şi şcoala de la Mănăstirea Sfântu Gheorghe de la Orozlamus ctitoria lui Chanadicus, urmaşul lui Ahtum. În anul 1029 sosesc la Cenad călugării latini în frunte cu benedictinul Gerard De Sagredo, cărora li se pune la dispoziţie “Mănăstirea Sfântul loan Botezătorul, iar călugării greci sunt mutaţi la Maidan,unde vor activa până în sec. XIII1. Începând cu această perioadă, în Banat vom întâlni şcoli ortodoxe şi latine la care se voradăuga şi altele. În evoluţia lor acestea vor stabili relaţii de respect reciproc, dar negreşit că au existat şi momente de tensiune. Şcolile din mănăstirile ortodoxe bănăţene nu erau în stare săsatisfacă toate nevoile de cărţi, icoane, dieci şi clerici. Astfel, în diferite sate şi centre cu dieci şi clerici iau naştere "şcoli răzleţe" pentru pregătirea altor dieci sau clerici. Aceasta este faza şcolilor din "tinda bisericilor". În ceea ce priveşte Szentklarayi I, A czanadi egyhaznegye tortenete, Timişoara 1898, p. 316319; 1 414 învăţământul latin al călugărilor apuseni veniţi în Banat, el continuă la Cenad pe cel al călugărilor basili mutaţi la Oroslamus, având şi elevi români deoarece despărţirea bisericească între ortodoxi şi catolici încă nu se făcuse"2. Călugărul Benedictin Walter, însărcinat de Sf. Gerard, învață 30 de elevi, Gerard însuşi fiind educatorul fiului Regelui Ştefan Emerich."Şcoala era instalată într-o clădire specială, iar elevii învăţau în primul rând gramatica, latina şi muzica"3. Călugării Benedectini, vor mai înfiinţa şcoli latine la: Bulci, Călugării Augustini la Semlacul Mare, iar călugării franciscani la Recaş, Palanca, Cuvin, Lipova, Orşova şi Caransebeş. Reforma religioasă a avut efecte pozitive asupra evoluţiei învăţământului bănăţean. Începe acum lupta între catolicism pe de o parte şi între calvinism şi luteranism pe de altă parte. Ocuparea Banatului de către turci (1551-1552) va ducela dispariţia şcolilor latine-catolice, rămânând doar câteva conduse de către călugării franciscani sau iezuiţi. În partea de est a Banatului, catolicismul va fi învins de calvinism, care va încerca să desfiinţeze biserica catolică şi să-i confişte averile. În perioada 1552-1716 în Banat au funcţionat o serie de şcoli turceşti în strânsă legătură cu geamiile. Şcolile turceşti erau de două categorii: mekteb şi medres. Primele erau şcoli elementare, iar medrese erau şcoli mai înalte cu un corp didactic mai ales, absolvenţii acestora fiind desemnaţi serviciilor bisericeşti musulmane sau de stat. Un registru de impozite din anul 1624 arăta că în Banat funcţionau următoarele şcoli turceşti: Timişoara - o şcoală Mărgineanu, Nicolae, Particularitate şi universalitate în cultura românească, Bucureşti, 1969, p.133; 3 Milleker, F., Dos Schtiweswn in Banat vor 1716, Worschutz, 1940, p. 5; 2 415 medrese şi 7 şcoli mekteb, Besenova - o şcoală medrese, Orşova, Arad, Cenac Vîrşeţ - câte o şcoală medrese. Şcoli (mekteb) pe lângă cele şapte de la Timişoara, mai erau: una la Orşova şi Arad, două la Besenova şi Vîrşeţ, 4 la Cenad şi 7 la Lipova"4. În timpul ocupaţiei turceşti documentele atestă o evoluţie a învăţământului românesc. Sunt amintite şcoli numeroase la sate şi oraşe dintre care cele mai importante erau la: Lugoj, Caransebeş, Iaz Clopodia, Grădiştea Mică, Semlac, Reşiţa, Oraviţa, Făget, Zorlenţu Mare, Ciacova, Bozovici, Lipova, Mehala, Maierele Timişoarei, Sînncolau Mare5. Şcoala grămătică de la Caransebeş avea ca limbă de predare pentru toate materiile de învăţământ, limba română, cu excepţia limbilor clasice şi a funcţionat "între anii 1635-1741 cu 5 dascăli pregătind generaţii întregi de dascăli şi preoţi"6. Începând cu sec. al XVIII-lea în Banat sunt menţionate şcolile sârbeşti, sârbii deplasându-se spre nord datorită asupririi turceşti. În sinodul din 1744 de la Karlovitz se cere ca "în fiecare eparhie sârbească să se înfiinţeze şcoli populare (narodne skolle), iar altul în 1748 pune problema creării unui fond şcolar pe care îl măreşte Paul Nenadovici, un zelos ctitor de şcoli sârbeşti"7. Un alt animator al învăţământului sârbesc şi românesc între anii 1749-1769 a fost episcopul Caransebeşului şi Vîrşeţului, Ion Georgevici, care "deschide în 1751 la Caransebeş o şcoală slavono- sârbească pentru care aduce ca profesor pe ruteanul Dolarschi. În preajma reformelor şcolare hasburgice, istoricul şcolilor sârbeşti din sec. XVIII, 4 Tschelebi, Ewlia, Mazascs, MI, Ed. Acad. Maghiare, p. 12, 19, 223, 224 şi 259; 5 Stoica-Udrea, I., Epoca turcească în Banat, Studii şi documentebănăţene, fese. II, Timişoara, 1943, p. 95; 6 Bălan, Ghidiu, Monografia oraşului Caransebeş, Caransebeş, 1909; 7 Anuichi, Silviu, Activitatea mitropolitului Pavel Nenadovici, rev. Studii teologice, seria a II-a, nr. 9-10/1961, p.165; 416 D.Kirilovici indică în Banat în anul şcolar 1767-1768, 53 de şcoli sârbeşti, 24 româneşti, considerându-le sârbeşti şi pe cele mixte, româno-sârbe"8. Începând cu sec. al XVIII-lea sunt menţionate în Banat şi şcolile germane.În anul 1766 sunt menţionate "30 de şcoli germane cu 34 de învăţători şi 26 clădiri şcolare.Pe lângă acestea documentele menţionează două şcoli maghiare, două bulgare şi o şcoală catolică românească"9. Prima şcoală germană în Banat a fost înfiinţată de călugării franciscani la Timişoara în anul 1717. Şcoli germane au mai fost la "Panciova, Caransebeş, Orşova, Lugoj (1718), Oraviţa, Vîrşeţ (1720), Becicherecul Mare, Freidorf (1723), Aradul Nou, Brukenau, Denta, Ciacova, Lipova, Periam, Rusova, Biserica Albă (1724), Moldova Nouă (1725), Deliobat, Macovişte, Uji-Pecs, Rebemberg (1726), Bocşa (1727), Sînpetru German (1728), Giarmata (1730), Guttembrun, Cservenko (1734). Şcolile germane din sudul Banatului vor fi incluse în învăţământul de graniţă după războiul din 1737-1739"10. În această perioadă au funcţionat în Banat şi două şcoli latine: "1725-1778, şcoala călugărilor iezuiţi, funcţionează în Marea moscheie, iar între 1742-1782, gimnaziul latin al franciscanilor funcţionează în Caransebeş"11. Pe lângă aceste şcoli au mai funcţionat şi "numeroase şcoli particulare neautorizate (Winkelschulen) şi profesori particulari (Hauslehrer) care învăţau elevii în casele părinţilor"12. Wolf, I., Organizarea şcolilor bănăţene, Bucureşti, 1958, p.63; Ibidem, p.34; 10 Radu, P., Contribuţie la istoria învăţământului din Banat, Timişoara, 1977, p. 90; 11 Milleker, F., op. cit., p.7; 12 Ibidem, p.12; 8 9 417 Se poate afirma că până la aplicarea reformelor vieneze cu tot sprijinul oficial şi învăţământul german catolic, era la nivelul celui românesc şi sârbesc existent de mai înainte, "era un învăţământ confesional, doar de citit, scris, uneori socotit şi mult învăţământ religios, cu o frecvenţă tot atât de slabă ca şi cel ortodox, cca. 30% cu clădiri şcolare simple acoperite cu paie, cu o cameră pentru inventar şi una pentru elevi"13. Constituirea graniţei militare bănăţene, după anul 1768, a avut implicaţii şi în domeniul învăţământului, autorităţile austriece acordând o atenţie deosebită învăţământului german, mai ales în teritoriul de graniţă. Regulamentul iliric promulgat la 27 septembrie 1770, referindu-se la educaţie şi învăţământ, prevedea în secţiunea X-a, paragraful LXV "o instruire bună şi temeinică a tineretului iliric"14 prin deschiderea unor şcoli germane şi triviale instruirea "urmând a fi făcută după diferenţa de varstă şi stare”15. Sub denumirea de "naţiune ilirică" se înţeleg" mai ales trei popoare, sârbi, români şi ruteni, care se bucură de privilegiile ce i-au fost acordate în 1691 de către împăratul Leopold care în multe privinţe sunt foarte diferiţi unii de alţii, dar cu toţii greci (de rit grecesc) şi care sunt în cea mai mare parte neuniţi"16. În anii 1771-1772 situaţia demografică a graniţei militare se prezintă astfel: "30.000 de români, 12.000 de sârbi, germanii figurau în toate provinciile de graniţă, ca ofiţeri şi funcţionari sau în familii izolate"17. 13 Ibidem, p. 13; Von Helfert, J. Al., Die Osterreichische Volkschule Geschichte, Sistem Statistic, Praga, 1860, p. 627; 15 Ibidem, p. 628; 16 Rev. Institutului social Banat-Crişana, mai-august 1942, p. 473-474; 17 Pop, N.M., Populaţia Banatului în timpul lui Iosif al II-ea, Cluj, 1942, vol 7, p. 7-8; 14 418 Situaţia învăţământului german din graniţă, comparativ cu cel din Banatul civil, se prezintă astfel18: a) în Banatul Anul 1778 1785 1788 1789 1792 1796 1801 civil: Şcoli 60 66 84 85 81 88 93 b) în Regimentele de graniţă Anul Şcoli 1777 13 1779 14 1787 30 1796 18 1803 20-18 Din cele prezentate, putem spune că învăţământul german din graniţă a constituit un factor de progres. Asistăm în această perioadă la o confruntare între tendinţa de a se înfiinţa în Regimentele de graniţă, numai şcoli germane, neglijându-se cele româneşti. În a doua jumătate a secolului, învăţământul național românesc se va dezvolta şi în regimentele de graniţă, şcolile romano-ilire folosind în sistemul propriu de organizare elemente din sistemul de organizare al şcolilor germane. În anul 1792 vizitând şcolile româneşti din graniţă, directorul şcolilor normale grănicereşti, Frantz Schloser constată că în 85 de comune sunt numai 46 de şcoli. O cotitură decisivă o va lua învăţământul naţional românesc în anul 1795 prin numirea lui Grigore Obradovici ca director al şcolilor naţionale. Graţie activităţii lui Obradovici în anul 1803 funcţionau în graniţă "130 şcoli naţionale, cu 3165 elevi, 18 Feneşan, C., Studii de istorie a Banatului, Timişoara, 1990, vol. II, p. 97; 419 din care 87 şcoli cu 2296 elevi în regimentul românilor şi 43 şcoli cu 1319 elevi în Regimentul germano-bănăţean"19. O privire de ansamblu asupra şcolilor naţionale din regimentul româno-iliric ne oferă statistica din anul 1808 care arată că erau ”88 de şcoli din care 14 categoria l-a, 48 categoria a II-a şi 26 categoria a IIl-a; ele erau frecventate de 2119 elevi, din care 1506 români şi 613 sârbi”20. Statistica anului 1809 pentru regimentul româno-iliric, oferă următoarele date: (102 şcoli din care 22 categoria I-a, 61 categoria a II-a şi 19 categoria a III-a”21. Comparând cele două statistici se observă un progres în calitatea învăţământului din graniţă, numărul şcolilor de categoria I-a şi a II-a fiind în creştere. În Banatul civil, şcolile vor avea o evoluţie ascendentă. Una din problemele care au stat în atenţie în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi prima parte a sec. al XlX-lea, a fost pregătirea corpului de învăţători și preoțime la Timișoara, unde a predat și cărturarul D. Eustatievici. În anul 1763 s-au organizat cursuri pentru învăţători şi preoţime la Timişoara, unde a predat şi cărturarul braşovean D.Eustatievici"22. Un număr mic de învăţători de la şcolile triviale germane din regimentele de graniţă au fost chemaţi la Viena pentru a fi pregătiţi la Şcoala Normală "Sf.Andrei" condusă de Felbiger. Cei mai mulţi din anul 1776 urmează cursurile de pregătire la şcoala din Panciova şi apoi la Biserica Albă. Învăţătorii din Banatul civil, vor frecventa 19 Demian, J.A., Dorsteliung der Osterreichicschen Monarhie nach denneuesten statischen Beziehungen, vol. III, Viena, 1805, p. 388; 20 Arhivele statului Timişoara, Fond arhiva militară 112/47, fila 485; 21 Arhivele statului Timişoara, Fond arhiva militară 119-102, fila 597599; 22 Radu, P., Onciulescu, op. cit., p.126; 420 începând cu anul 1776 şcoala din Timişoara condusă de A.Karlitzki"23. În anul 1777, Teodor lancovici şi Mihail Roşu deschid cursuri de 4 luni pentru pregătirea învăţătorilor şi a preoţilor în limbile română, sârbă, germană şi latină, după metoda naturală. Tot la Timişoara, în anul 1789 Dimitrie Ţichindeal şi Mihai Dascălu, organizează cursuri speciale pentru dascăli, care se vor sista în anul 1812, când ia fiinţă Preparandia arădeană. În prima jumătate a secolului al XlX-lea cele mai frecventate şcoli medii din Banat, au fost: gimnaziile din Timişoara şi Lugoj, şcoala latină de la Oraviţa şi şcoala gramaticală din Vîrşeţ. La Timişoara, frecventat era şi gimnaziul superior piarist, la care în anii ”1805-1825 a patra parte din elevi, erau ortodocși. Începând cu anul 1850 se va introduce la acest liceu şi o catedră de limba română”24. În secolul al XVIII-lea şi prima parte a celui următor, un rol deosebit l-au avut legiunile şcolare imperiale. Dintre acestea amintim pe cele mai importante25:  Regulamentul iliric -1771;  Regulile directive pentru îmbunătăţirea şcolilor elementare sau triviale, ilirice şi valahice -1774;  Planul pentru organizarea şcolilor triviale din Banat 1774;  Patentul şcolar din 20 septembrie 1776;  Instrucţiuni pentru comisia şcolară bănăţeană din 28.10.1776; Munteanu, V.V., Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 185-186; 24 Ibidem, p. 186-187; 25 Parvulescu, M., Din istoria învățămantului Bănățean-secolul XIX, Presa Universitară Romană, Timișoara 1999. 23 421  Ratio Educationis totisque Rei Litterariae/Regnum Hungariae et Provinciae eidem Andreas Vindobonae 1777;  Regulamentul iliric – 1778;  Norma regia -1781. Toate aceste legi cu numeroase amendamente, decrete şi rescripte între anii 1780-1790, vor fi valabile până în anul 1806 când vor fi înlocuite cu un nou cod şcolar. 422 Rețeaua instituțiilor școlare bănățene la începutul secolului XX Prof. dr. Angela Dumitrescu „Școala confesională este chemată de a răspândi lumină în popor, lumină care să-l scape de sărăcie, să-l facă liber şi conştient de demnitatea sa” . (Serviciul Județean al Arhivelor Naționale, Caraş-Severin, Fond Protopopiatul Ortodox Biserica-Albă, dosar 2/1903, fila 2) Nivelul de instruire școlară, pentru Austro-Ungaria, la începutul secolului XX, a fost asigurat printr-o reţea instituţională care cuprindea următoarele tipuri de şcoli: După criteriul tipologiei, acestea erau: şcolile poporale primare, institute pentru învăţători sau învăţătoare, şcolile cu pregătire mijlocie, (gimnaziile şi şcolile reale), şcolile profesionale, (economice, miniere, de industrie şi comerţ, de artă, militare, de moaşe), şcolile superioare, (facultăţi, academiile de drept, institutele teologice) 1. Particularităţile instituţiilor de învăţământ au fost stabilite, în funcţie de susţinător – în statisticile maghiare fiind folosit termenul de „caracter”2. Magyar Statisztikai Évkőnyv, Budapesta, vol. VIII, 1901, p. 316; Felicia - Aneta Oarcea, Etnie şi confesionalitate în şcolile arădene (sf. sec. XIX – înc. sec. XX) în „90 de ani de administraţie românească în Arad. Culegere de studii şi comunicări”, coord.: Doru Sinaci, Emil Arbonie, Ed. „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2010, p. 111; 1 2 423 Şcolile poporale primare educau elevii între 6-12 ani în cadrul învăţământului obligatoriu; Institutele de învăţători – preparandiile – erau şcoli de nivel mediu care pregăteau viitoarele cadre didactice – învăţătorii şi învăţătoarele – care urmau să predea în şcolile primare; Gimnaziile şi şcolile reale erau specializate pe instruirea tinerilor pentru meserii tehnice şi de cultură generală şi care puteau face carieră în domeniul administrativ, al industriilor, comerţului sau al agriculturii. Acestea erau considerate şcoli medii. Şcolile civile erau echivalentele şcolilor de stat pentru nivelul mediu; Şcolile medii pregăteau elevii în meserii de tip economico-industrial, comercial, militar, medical; Şcolile superioare erau considerate treapta „de sus” a sistemului de învăţământ, pregătind profesori, arhitecţi, avocaţi, teologi cu studii superioare, etc. După criteriul susţinerii financiare, instituţiile de învăţământ erau: confesionale - înfiinţate şi susţinute de Biserică, de stat - finanţate de la bugetul de stat, particulare realizate cu capital privat de către o persoană particulară sau de altă instituţie, (asociaţie). În Banat, şcolile confesionale româneşti au fost, în majoritate covârşitoare, elementare primare, ele fiinţând la nivelul comunităţilor locale organizate în comunele bisericeşti. Au reprezentat cea mai extinsă activitate şcolară din comitatele Caraş-Severin şi Timiş. Confesiunile sau societăţile cu capital privat puteau întemeia şi instituţii de nivel mediu - gimnazii sau şcoli reale care pregăteau elevii pentru meserii tehnice. Finanţarea şi desfăşurarea procesului instructiv – educativ în aceste şcoli era însă costisitoare şi de aceea, singura încercare – nereuşită de a înfiinţa un gimnaziu românesc de acest tip, la începutul secolului XX a aparţinut Comunităţii de avere din Caransebeş. Deoarece funcţionarea unei astfel de şcoli de nivel mediu, cu predare în limba aleasă de finanţator, trebuia să fie aprobată de către guvern, (care nu admitea decât în mod cu 424 totul excepţional funcţionarea acestui tip de instituţie cu altă limbă de predare decât cea a statului), explică lipsa acestei categorii de şcoli bănăţene cu limba de predare româna. Tabel 1. Numărul şcolilor populare, tipul lor şi limba de predare din Comitatele Caraş - Severin şi Timiş în anul 19003 Caracterul școlilor Timiş Comunale De stat Reformat Evanghelice Ortodoxe Greco-cat. Romano-cat. Comunal de fete De stat de băieţi Elementare Confesionale 440 8 410 19 19 17 25 195 2 4 - 2 36 163 364 360 4 303 28 33 45 18 154 4 3 - - 40 98 Mixte 448 Civile Unite Severin Elevi/eleve Evreieşti Caraş Număr total de şcoli Comitat Tipul şcolii Şcoala poporală superioară confesională – Institutul teologic - se putea înfiinţa în localităţile care aveau peste 5000 de locuitori sau care nu aveau acest număr de locuitori, dar aveau mijloacele materiale necesare susţinerii ei. Acest tip de instituţie, pentru băieţi, avea 3 – 4 ani de studiu. Erau acceptaţi la cursuri elevii care absolviseră o şcoală elementară zilnică sau care dădeau un examen de admitere prin care demonstrau că posedă cunoştinţele necesare pentru a putea fi declaraţi admişi. Obiectele de studiu erau: religia, caligrafia şi desenul, limba română, limba maghiară, aritmetica şi geometria, fizica şi istoria naturală, 3 Magyar Statisztikai Évkőnyv, Budapesta, vol. VIII, 1901, p. 332-333; 425 istoria şi geografia, economia câmpului, constituţia patriei, contabilitatea primară, gimnastica şi cântarea. La şcolile poporale superioare de fete, unde se asigura un învăţământ de cultură generală, se adăuga, ca materie de studiu, lucrul de mână. Un alt tip de instituţie de învăţământ, care putea fi confesională, era şcoala cu caracter industrial - tehnic. Aceasta putea fi înfiinţată de către comunele mai mari, cu mijloacele materiale substanţiale. Şcoala funcţiona cu 6 clase pentru băieţi şi 4 clase pentru fete. Erau admişi cei care absolviseră 4 ani de şcoală poporală cu examen de admitere. Cadrele didactice trebuiau să fie într-un număr minim de 6 învăţători. Obiectele de studiu erau: religia, limba română, limba maghiară, aritmetica superioară, geometria, istoria şi geografia, istoria naturală, fizica, chimia, economia rurală şi industrială, statistica, principii elementare de drept public privat şi cambial, contabilitate, desen geometric, caligrafie, cântări şi gimnastică. Aceste tipuri de şcoli împreună cu Preparandia, puteau funcţiona şi ca şcoli confesionale fiind administrate şi finanţate de Episcopia în raza căreia erau construite4. În şcolile civile, planul de materii era gândit în aşa fel încât să-i instruiască pe elevi pentru a avea, la finalul ciclului de învăţământ, cunoştinţe practice, economice şi industriale5. Şcolile superioare, (facultăţile, academiile de drept), şcolile profesionale (economice, miniere, de industrie şi comerţ, de artă, militare, de moaşe), care au funcţionat în Banat NU au fost confesionale româneşti şi nu fac obiectul prezentului studiu. Pentru Comitatele Caraş-Severin şi Timiş numărul cel mai mare de şcoli, la începutul secolului XX se încadrează deci la nivelul I, al şcolilor elementare, (după tipul şcolii), confesionale, (după tipul de finanţare) şi mixte, (după 4 5 Foaia Diecezană, Caransebeş, XXII, 1907, nr. 8, din 18 februarie, p. 1-2; Ibidem, p. 4; 426 elevii/elevele înscrise). În ceea ce priveşte repartiţia şcolilor în funcţie de cine le înfiinţa, administra şi frecventa, dar şi pentru a putea analiza în mod judicios întregul sistem de învăţământ din Banat, este necesară expunerea datelor statistice oficiale publicate de Magyar Statisztikai Közlemények. Această publicaţie oferă date complete privind reţeaua de şcoli care funcţiona atât în comitate, cât şi în oraşe. Demersul este necesar deoarece există diferenţe între datele statistice oficiale şi cele publicate de Episcopii. Neconcordanţele provin mai ales din organizarea diferită a structurilor administrative faţă de cele bisericeşti, dar şi datorită inexactităţii rapoartelor statistice şcolare anuale întocmite de către preoţi şi înaintate, uneori cu mare întârziere, Senatelor Şcolare centrale. Vom exemplifica, deci, prin expunerea datelor statistice privitoare la numărul şi caracterul şcolilor primare zilnice din Banat, care au funcţionat la începutul secolului al XX-lea, între anii 19041908 în cele două comitate şi în principalele oraşe: Timişoara şi Vârşeţ. Exista doar un număr de 197 de şcoli confesionale româneşti,6 ceea ce în cifre reale înseamnă că o şcoală cu limba de predare româna era alocată unui număr de 814,5 locuitori. Concomitent, în acelaşi comitat, unui număr de 36382 vorbitori de limbă maternă maghiară7 reprezentând procentual 9,97%8 din totalul de populaţie a comitatului Timiş, le erau alocate 74 şcoli de stat, 33 şcoli comunale maghiare, 34 şcoli romano-catolice maghiare, 1 şcoală grecocatolică maghiară, 2 şcoli reformate maghiare, 2 şcoli evanghelice maghiare şi 3 şcoli particulare maghiare, reprezentând un total de 149 de instituţii cu limba de predare a statului. 6 Magyar Statisztikai Közlemények, Budapesta, vol. 31, 1910, p. 222-227; Ibidem, Budapesta, vol. 42, 1912, p. 342-365; 8 Calcul efectuat pe baza datelor statistice preluate din Magyar Statisztikai Közlemények, Budapesta, vol. 42, 1912, p. 342-365; 7 427 Tabel 2. Şcolile primare din comitatele Caraş-Severin şi Timiş 1904-190891 Şcoli comunale Şcoli confesionale 19 57 57 59 64 64 67 69 74 1 1 1 1 - - - - Maghiare 46 48 69 67 29 30 39 33 7 7 7 7 2 2 2 2 Germane 1 1 1 1 8 5 2 4 - - - - - - - - Slovace - - - - - - - - - - - - - - - - Române 55 55 40 40 6 6 5 7 - - - - - - - - Sârbe 9 9 4 5 19 21 16 17 - - - - - - - - Altele 4 3 1 1 1 1 1 1 - - - - - - - - Total 115 116 115 114 63 63 63 62 7 7 7 7 2 2 2 2 Maghiare 13 12 12 11 26 28 37 34 4 5 5 5 - - - - Germane - - - - 15 14 5 8 - - - - - - - - Alte 1 1 1 1 - - - - - - - - - - - - Maghiare 1 1 1 1 1 1 1 1 - - - - - - - - Române 24 25 25 24 17 17 16 16 - - - - - - - - Rutene 1 - 1 1 - - - - - - - - - - - - Total 26 26 27 26 18 18 17 17 - - - - - - - - Romanocatolice Greco-cat Magyar Statisztikai Közlemények, Budapesta, vol. 31, 1910, p. 222-227; 428 1908 1907 1907/ 1906 1905/ 1905 1904/ 1908 1907 Vârşeţ 1907/ 1906 1906/ 1905 1905/ 1908 1904/ 1907 Timişoara 1907/ 1906 1906/ 1905 1905/ 1904/ 1908 1907/ 1907 1906 1906/ 1905/ 1904/ şcolii 1905 Caracterul Şcoli de stat Oraş/Ani şcolari Timiş * 1906/ Comitat/Ani şcolari Caraş-Severin Reformate Evang Ortod Maghiare 3 3 3 3 2 2 2 2 - - - - - - - - Maghiare 1 1 1 1 3 3 2 1 - - - - - - - - Germane 1 1 1 1 1 1 1 2 - - - - - - - - Slovace - - - - 1 1 1 1 - - - - - - - - Total 2 2 2 2 5 5 4 4 - - - - - - - - Maghiare - - - - 1 1 1 - - - - - - - - - Române 197 200 199 197 123 122 121 122 3 3 3 3 - - - - Sârbe 1 1 2 1 26 28 27 27 2 2 2 2 1 1 1 1 Altele 1 - - - 1 - 1 - - - - - - - - - Total 199 201 201 197 151 151 150 149 5 5 5 5 1 1 1 1 Unite Maghiare - - - - - - - - - - - - - - - - Izraelite Izraelite 2 2 1 1 - - - - - - - - - - - - Total şcoli confesionale 246 247 247 242 218 219 216 214 9 10 10 10 1 1 1 1 Şcoli asociate - - - - 1 1 - - - - - - - - - - Maghiare 6 6 6 3 3 4 4 3 2 2 2 3 2 2 2 2 Germane - - - - - - - - - - - - - - - - Total 6 6 6 3 3 4 4 3 2 2 2 3 2 2 2 2 424 426 427 423 349 354 352 353 19 20 20 21 5 5 5 5 Şcoli partic. TOTAL ŞCOLI 429 Prin raportarea acestui număr de şcoli la numărul de vorbitori de limbă maternă maghiară, rezultă că o astfel de şcoală revenea unui număr de 244,1 locuitori. Ca şcoală secundară, singurele instituţii de învăţământ cu predare în limba română din întreaga regiune geografică erau Preparandia din Arad şi Institutul Teologic şi Pedagogic din Caransebeş. Disproporţia este vizibilă şi indică cu claritate politica oficială a statului în domeniul educaţiei pentru alte naţionalităţi decât cea maghiară. Dacă lumea rurală este predominată de vorbitorii de limbă maternă română, în cifre absolute, în cazul oraşelor situaţia este inversată. Desigur că şi situaţia statistică a şcolilor este direct dependentă de variaţiile numerice ale populaţiei. Analiza raportului populaţie-şcoli în oraşele Timişoara şi Vârşeţ relevă aceeaşi situaţie disproporţională: în oraşul Timişoara pentru 7566 de locuitori de limbă maternă română101existau 3 şcoli confesionale ortodoxe iar în Vârşeţ, pentru 879 de locuitori de limbă maternă română nu exista nici o şcoală elementară cu această limbă de predare. Deşi oraşul Timişoara dispunea de o reţea şcolară importantă, la începutul secolului al XX-lea, mai exact în anul şcolar 1910/1911, din 80 de astfel de instituţii,112(8 grădiniţe, 6 şcoli primare de stat, 12 şcoli primare comunale, 14 şcoli primare confesionale, 4 şcoli primare particulare, 5 şcoli civile, 5 gimnazii şi licee, 25 şcoli de ucenici speciale şi 1 şcoală superioară), doar în 3 şcoli limba de predare era româna12.3 101 Magyar Statisztikai Közlemények, Budapesta, 1912, vol. 42, p.334-372; Ioan Munteanu, Rodica Munteanu, Timiş. Monografie, Ed. Marineasa, Timişoara, 1998, p.372, 123 S. Borovszky, Temesvár, Budapesta, f. a., p. 203, apud op.cit., p. 371; 112 430 În Comitatul Timişului nu existau şcoli medii de stat cu altă limbă de predare decât maghiara13.4La începutul secolului XX, în anul 1910 în subordinea Inspectoratului Şcolar al judeţului Timiş funcţionau 105 grădiniţe, 21 şcoli de ucenici industriale, 4 şcoli de ucenici comerciale, 11 şcoli civile 309 şcoli de repetiţie şi 343 şcoli elementare14.5În raport cu numărul total al instituţiilor de învăţământ, din întreg Banatul, cele cu limba de predare româna, scad între anii 1900-1914 de la 42.7% la 36.8%, în timp ce şcolile maghiare înregistrează o creştere de la 26.3% la 47,5% pentru aceeaşi perioadă15.6 A fost rezultatul aplicării legii Apponyi. Probabil că statistica nu reflectă exact numărul acestor şcoli, incluzând şi o parte a şcolilor comunale dar indică foarte clar o tendinţă de modificare statutară a instituţiilor şcolare în privinţa limbii de predare. Încă înainte ca legea Apponyi să intre în vigoare, Consistoriile Diecesane ale Caransebeşului şi Aradului iau măsuri urgente de preîntâmpinare a efectelor majore negative pe care aceasta le va avea asupra evoluţiei numerice a şcolilor. Astfel prin ordinul nr. 3927/1906 trimis protopopiatului Bisericii-Albe, episcopul Nicolae Popea informează asupra faptului că administraţia comitatului Caraş-Severin, prin şedinţa sa din 14 august 1906, a anunţat sistematizarea a 99 de şcoli din 78 de comune, datorită neconcordanţei condiţiilor de studiu cu prevederile legale în vigoare16.7 Ca măsuri ce se impuneau de urgenţă pentru comunele din protopopiatul Ioana Burlacu, Îndrumător în Arhivele Statului Judeţului Arad, Bucureşti, 1974, p.136, 145 SJAN, Timiş, Fond Inspectoratul Şcolar al judeţului Timiş 1870- 1919; 156 Ioan Munteanu, Reţeaua şcolară şi ştiinţa de carte în Banatul istoric la începutul secolului al XX-lea, în „Studii bănăţene”, Ed. Mirton, Timişoara, 2007, p. 422; 167 Serviciul Județean al Arhivelor Naționale (în continuare SJAN), CaraşSeverin, Fond Protopopiatul Biserica-Albă, dosar38/1906, fila 1; 134 431 Bisericii-Albe menţionăm: înfiinţarea de noi posturi pentru învăţători în comunele Naidaş, Mircovaţ, Petrilova, Potoc şi Socolar. De asemenea, protopopul era sfătuit ca, „cu cea mai mare grăbire”, să ia toate măsurile necesare pentru a împiedica aplicarea propunerii de către „antistiile” comunale, arătând acestora şi locuitorilor comunei „foloasele neînsemnat de mari ce rezultă pentru credincioşii bisericii noastre susţinerea şcolilor confesionale” şi totodată să indice şi cele mai eficace mijloace pentru asigurarea susţinerii claselor propuse pentru sistematizare. După anul 1907, când începe să fie aplicată Legea Apponyi, tot mai multe şcoli româneşti încep să ceară ajutor de la stat. Acest fapt va începe să fie vizibil la nivelul statisticilor şcolare întocmite de către Sinoadele întrunite ca Senate Şcolare ale Episcopiilor de Arad şi de Caransebeş. Şi în statisticile oficiale privitoare la şcoli, situaţia nou creată se reflectă în variaţiile numerice înregistrate la nivelul instituţiei şcolare. Tendinţa de reducere a numărului şcolilor devine tot mai evidentă şi va afecta, în primul rând şcolile comunale. Se restrânge şi numărul şcolilor confesionale dar reducerea a fost mai pronunţată la şcolile ortodoxe decât la cele romanocatolice, evanghelice sau reformate, frecventate, în bună parte de elevi de limbă maternă maghiară. Pentru comitatele CaraşSeverin şi Timiş, locuite în majoritate de o populaţie vorbitoare de limbă maternă română, evoluţia numerică a şcolilor de stat, comunale şi particulare indică variaţii numerice generate de modificările legislative. Se observă faptul că, în ciuda condiţiilor grele de finanţare, numărul şcolilor confesionale care solicită sprijinul financiar al statului este totuşi destul de redus. Explicaţia rezidă în „lupta” permanentă, dusă la nivelul Episcopiilor de Arad şi Caransebeş administratoare pentru păstrarea caracterului confesional a acestora, precum şi a limbii de predare. 432 Tabel 3. Evoluţia numerică a şcolilor primare zilnice din Comitatele Caraş-Severin şi Timiş la începutul secolului al XX-lea178 Comitatul CaraşSeverin Timiş TIPURI DE SCOLI ANUL De stat Comunale Confesionale Particulare TOTAL 1904/1905 57 115 246 6 424 1905/1906 57 116 247 6 426 1906/1907 59 115 247 6 427 1907/1908 64 114 242 3 423 1904/1905 64 63 218 3 349 1905/1906 67 63 219 4 354 1906/1907 69 63 216 4 352 1907/1908 74 62 214 3 353 Pentru a susţine şi prin cifre aceste afirmaţii vom extrage pentru şcolile confesionale administrate de Episcopia Caransebeşului şi Aradului datele statistice incluse în Rapoartele generale ale Consistoarelor Diecezane despre starea învăţământului între anii şcolari 1885/1886-1912/1913 şi care au fost publicate în organele de presă ale Episcopiilor. Pentru anii şcolari 1913/1914-1918/1919, datorită situaţiei create de starea de război, între actele Arhivei Episcopiei Caransebeşului nu se mai găsesc acest tip de statistici. Imposibilitatea colectării datelor statistice la nivelul şcolilor şi apoi al protopopiatelor, a dus la sistarea întocmirii rapoartelor generale anuale. De asemenea, în arhiva menţionată nu se regăsesc rapoartele generale pentru anii şcolari 1902/1903, 1903/1904, 1906/1907, 1909/1910, 1910/1911 deşi la vremea respectivă acestea, cu siguranţă, au 178 Ioan Munteanu, Reţeaua şcolară şi ştiinţa de carte…, p. 417; 433 existat. Pentru datele care reflectă aceeaşi situaţie statistică a şcolilor din Eparhiile Aradului şi ale Caransebeşului au fost esenţiale protocoalele Senatelor Diecesane, publicate în epocă de către Tipografiile diecezane care le deserveau. Din păcate, nu toate aceste documente importante şi vitale pentru analiza corectă a sistemului confesional de învăţământ s-au păstrat în arhive. Tabel 4. Evoluţia numerică a şcolilor confesionale ortodoxe române administrate de Episcopia Caransebeşului între anii şcolari 1885/1886-1917/1918 Ani şcolari Număr şcoli 1885/ 1887/ 1898/ 1899/ 1900/ 1901/ 1904/ 1905/ 1907/ 1908/ 1911/ 1912/ 1886 1888 1899 1900 1901 1902 1905 1906 1908 1909 1912 1913 212 212 222 222 226 233 237 241 238 243 219 229 Variaţiile numerice produse după anul 1907 la nivelul şcolilor confesionale administrate de Episcopia Caransebeşului indică strădaniile instituţiei de a „recâştiga” şcolile „pierdute” datorită înăspririi condiţiilor legislative, chiar dacă acest fapt se produce doar temporar şi sporadic. Aceste rapoarte generale ale Consistoarelor Diecezane despre starea învăţământului erau redactate la nivel de secretar episcopal sau chiar de către episcopul în funcţie în anul respectiv şi poartă semnăturile unor nume ilustre ca cel al Episcopul Nicolae Popea, (pentru anii 1899/1900, 1900/1901, 1901/1902, 1904/1905, 1905/1906), a Arhimandritului vicar episcopesc Filaret Musta, (pentru anii 1907/1908, 1908/1909) sau a Episcopului Miron Cristea, (pentru anii 1911/1912, 1912/1913) - Episcopia Caransebeşului. Pentru Episcopia Aradului rapoartele sunt întocmite şi/sau contrasemnate de Episcopul Ioan I. Papp. Datele statistice se adunau anual şi se grupau într-un „conspect tabelariu”, care apoi se folosea la compunerea statisticii 434 generale pentru întreaga Mitropolie, prezentat apoi Congresului general bisericesc18.9 În ceea ce priveşte situaţia numerică generală a instituţiei şcolare confesionale administrată de Episcopia Aradului, lipsa unor tabele statistice complete, (care se pare că au existat la vremea respectivă), face extrem de dificilă analiza evoluţiei şcolii, dar ne poate oferi o imagine de ansamblu, care, corelată cu statisticile maghiare oficiale alcătuiesc imaginea numerică reală a şcolii. Pentru evidența şcolilor, este importantă specificaţia că, în această sumă totală anuală a instituţiilor şcolare era inclus şi numărul celor care, din diferite motive nu funcţionau efectiv în timpul respectivului an şcolar. Astfel, spre exemplu, în anul şcolar 1910/1911, din cele 416 şcoli, care funcţionau în cadrul Episcopiei Aradului, 21 nu au funcţionat din motive de „paupertate”, (care se referă atât la dotaţia materială a clădirii, cât şi la posibilitatea asigurării salariului cadrului didactic) iar 8 au funcţionat doar o perioadă a anului şcolar. De cele mai multe ori Consistoriile ezitau să le sisteze funcţionarea definitivă deoarece o eventuală redeschidere nu se putea face decât cu aprobarea directă a guvernului, care în cele mai multe cazuri nu se mai putea obține. Din acest motiv, statistica cuprinde un număr total al şcolilor care funcționau constant doar într-o proporţie aproximativă. Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române Caransebeș, (în continuare AEORC), Fond Şcolar, IV, dosar 198/1900, nenumerotat; 189 435 Tabel 5. Evoluţia numerică a şcolilor confesionale ortodoxe române administrate de Episcopia Aradului între anii şcolari 1899/1900 - 1917/19181910 Ani şcolari2011 Număr şcoli 1899/ 1900/ 1901/ 1902/ 1903/ 1905/ 1909/ 1910/ 1911/ 1912/ 1913/ 19002112 19012213 19022314 19032415 19042516 19062617 1910 19112718 19122819 19132920 19143021 41722 417 431 458 42523 Necen. 416 416 418 - - SJAN, Arad, Protocol despre şedinţele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Arad, 1900, Tiparul Tipografiei Diecesane; Notă: Şcolile confesionale erau grupate pe inspectorate şcolare – protopopiate. Deoarece şi în acest caz, împărţirea administrativ – teritorială nu coincide cu cea şcolar – bisericească, datele includ şi inspectorate şcolare transilvănene. Situaţia statistică este însă relevantă pentru evoluţia numerică şi pentru fluctuaţia numerică a instituţiei şcolare în ansamblul ei; 2011 Notă: Protocoalele anterioare anului 1900 nu mai pot fi identificate în arhivele actuale; 2112 Inspectoratele şcolare erau: Inspectoratul Aradului, Inspectoratul Belinţului, Inspectoratul Boroşineului, Inspectoratul Butenilor, Inspectoratul Chişineului, Inspectoratul Halmagiului, Inspectoratul Leucuşeştilor, Inspectoratul Lipovei, Inspectoratul Radnei, Inspectoratul Şilindiei, Inspectoratul Şiriei, Inspectoratul Timişorii; 2213 SJAN, Arad, Protocol despre şedinţele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Arad, 1903, Tiparul Tipografiei Diecesane, p. 133; 2314 Ibidem, 1904, p. 107; 2415 Ibidem, 1905, p. 106; 2516 Ibidem, 1907; 2617 Ibidem, 1912, p. 153; 2718 Ibidem, 1913, p.153; 2819 Ibidem, 1914; 2920 Ibidem, 1915; 3021 Ibidem, 1901, p. 136-140; 3122 Ibidem, 1902, p. 161; 3223 Fluctuaţia numerică se datorează, se pare, faptului că în anul şcolar 1903/1904 au fost sistate, din cauze financiare, cursurile în 33 de şcoli. 1910 436 O evoluţie numerică mai exactă a şcolilor din comitatele Caraş-Severin şi Timiş, (dar care include toate instituţiile de învăţământ confesionale, indiferent de limba de predare), este evidenţiată de statistica maghiară pentru învăţământ. Tabel 6. Evoluţia numerică a şcolilor confesionale şi de stat din comitatele Caraş-Severin şi Timiş la începutul secolului XX3224 Comitat/Oraş Nr. şcoli confesionale Diferenţe +/Nr. şcoli comunale şi de stat Diferenţe +/- Caraş-Severin Timiş* 1905 1914 1905 246 197 219 -49 Timişoara Vârşeţ 1914 1905 1914 1905 1914 190 9 13 1 1 -29 +4 - 1905 1914 1905 1914 1905 1914 1905 1914 176 207 127 146 16 24 2 4 +31 +19 +8 +2 Scăderea numărului de şcoli confesionale este „compensată” de creşterea celor comunale şi de stat. De fapt, majoritatea acestor instituţii de învăţământ nu se închid, ci sunt transformate, devenind aşezăminte educative cu limba de predare oficială. Această realitate iese în evidenţă cu claritate Drept urmare, din anul 1905 Ministerul Instrucţiei de la Budapesta hotărăşte înfiinţarea pe teritoriul comitatului Aradului a unui număr de aproximativ 63-69 de şcoli de stat pe teritoriul a 48 de comune bisericeşti ortodoxe. În urma intervenţiei oficiale printr-o cerere a Consistoriului arădean, (nr. 836/1906), numărul acestor şcoli se va reduce la 13. Intervenţia a avut ca bază de argumentare problema finanţării dar şi păstrarea intactă a autonomiei bisericeşti şi a învăţământului confesional; Protocol despre şedinţele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Arad, 1907, Tiparul Tipografiei Diecesane, p. 118; 3324 Ioan Munteanu, Reţeaua şcolară şi ştiinţa de carte …, p. 418-421, apud Magyar Statistikai Évkönyu, Budapesta, vol. 13 şi 22, 1906 şi 1916; 437 atunci când comparăm evoluţia structurii şcolilor confesionale bănăţene după confesiunea care le susţinea financiar. Tabel 7. Structura şcolilor confesionale şi de stat din comitatele Caraş-Severin şi Timiş între 1905-19143425 Comitat/Oraş Tipul confesiunii Caraş-Severin Timiş* Timişoara Vârşeţ 1905 1914 1905 1914 1905 1914 1905 1914 Ortodoxă 199 161 151 130 5 7 1 1 Romano Catolică 14 11 41 42 4 6 - - Greco - Catolică 26 23 18 12 - - - - Evanghelică 3 1 3 4 - - - - Reformată 2 1 6 2 - - - - Izraelită 2 1 - - - - - - Au existat două cauze care au stat la baza reducerii numărului şcolilor confesionale: presiunea permanentă a autorităţilor şi imposibilitatea comunităţilor din localităţile mai mici şi mai sărace să satisfacă cerinţele financiare privind salarizarea personalului didactic şi dotarea materială a şcolii. Susţinerea, dar chiar şi mărirea numărului de instituţii de învăţământ este o preocupare declarată a Consistoriilor. Prin decizia numărul 554/1912 a Mitropoliei de la Sibiu acest obiectiv este declarat ca prioritar. Cu toate acestea, sporirea reală a acestora decurgea greoi. În anul şcolar 1911/1912 în toată Episcopia Aradului, spre exemplu, s-au înfiinţat doar două posturi de învăţători, la şcolile existente, (şi nu altele noi)26. În acelaşi an se desfiinţează 5 şcoli confesionale, Ibidem. (*Includea şi situaţia din oraşul Biserica Albă); SJAN, Arad, Protocol despre şedinţele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Arad, 1907, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1913, p. 157; 34 25 35 26 438 majoritatea transformându-se în instituţii de învăţământ comunale. Numărul clădirilor care au cursurile suspendate sporeşte în anul şcolar următor cu o cifră pe care raportul Consistoriului nu o precizează dar pe care o bănuim ca fiind destul de mare, încât să nască îngrijorări la nivelul Episcopiei36.27. Deoarece catehizarea – predarea religiei ortodoxe – se făcea în toate instituţiile de învăţământ, indiferent de caracterul sau limba de predare în care se desfăşura procesul instructiv-educativ, Episcopiile luau în evidenţa lor şi celelalte şcoli elementare şi medii civile, comerciale, precum şi gimnaziile care funcţionau pe teritoriul eparhiei, în care se şcolarizau elevi vorbitori de limbă maternă română. Pentru a compara evoluţia numerică a acestor tipuri de şcoli faţă de instituţiile şcolare cu caracter confesional la începutul secolului al XX-lea vom exemplifica cu tabelul nr. 8. Se observă, din modalitatea de alcătuire a acestor statistici, insistenţa cu care Episcopia Caransebeşului îşi continuă încercările de a-şi atribui prerogativele de administrare pentru cele aproximativ 100 de şcoli din fostul Confiniu Militar, care i-au aparţinut la un moment dat, precum şi a celor montanistice, administrate de STEG. Se spera în revenirea acestora sub „oblăduirea” Bisericii. Cu toate acestea, „atât de facto, cât şi de jure”,3728ele nu se vor mai reîntoarce sub administrarea iniţială. Această problemă a stat mereu în atenţia Mitropoliei române de la Sibiu încă din anul 1887 când, în cadrul Congresului naţional bisericesc, se redactează o „reprezentaţiune” pentru „revendicarea caracterului confesional al şcolilor poporale române din fostul Confiniu militar bănăţean” şi care era adresată Ministerului regesc unguresc de Culte şi Instrucţiune Publică condus în acel 3627 3728 Ibidem, 1914, p. 146; AEORC, Fond şcolar, IV, dosar 195/1910, nenumerotat; 439 moment de Augustin Trefort38.29Memoriul face un scurt istoric asupra relaţiei legale stabilite între stat şi Biserica grecoorientală, trecând în revistă legislaţia care o reglementa, precum şi situaţia juridică a şcolilor poporale greco-ortodoxe din Confiniul militar banatic care stăteau acum sub tutela autorităţii politice. Aceste şcoli, declarate drept comunale însă, nu s-au înfiinţat şi nu au fost susţinute din averea comunelor politice ci, din contribuţiile credincioşilor grecoorientali. În graniţa militară organele guvernamentale aveau atribuţii în „aplicarea” învăţătorilor, stabileau, încasau şi plăteau salariile şi dispuneau, într-un cuvânt, de tot ceea ce privea administrarea şcolilor. Trecând peste sfera lor de „ingerinţă”, au început să administreze şi averile bisericeşti39.30Chiar şi aşa, documentele şcolare arată că, instituţiile de învăţământ erau numite, în continuare, „şcoli naţionale comunale greco-neunite” sau „şcoli naţionale grecoorientale”, autorităţile militare administrând afacerile bisericeşti şi şcolare doar ca mandatari ai Bisericii. Alte argumente cuprinse în memoriu erau următoarele:4031caracterul şcolilor era pur confesional; directorii erau exclusiv de confesiune greco-ortodoxă şi au funcţionat după prealabila examinare a autorităţii bisericeşti superioare la propunerea aceleia şi cu învoirea ei; acolo unde erau mai multe confesiuni fiecare îşi avea clădirea ei proprie; şcolile erau recunoscute de autoritatea militară ca fiind de tip confesional; „instrucţiunile” din anul 1871 recunoşteau acest drept şi susţineau atribuţiile de inspecţie al inspectoratelor şcolilor naţionale sau confesionale; conceptul de şcoală comunală era necunoscut până la art. de lege XXXIII/1868; dreptul de a da dispoziţii al organelor guvernamentale pentru şcolile poporale 38 Foaia diecesană, Caransebeş, II, 1887, nr. 34 din 23 august/4 septembrie, p.3; 39 Se ataşau documente doveditoare; 40 Foaia diecesană, Caransebeş, II, 1887, nr. 36 din 6/18 septembrie, p. 2-4; 29 30 31 440 confesionale se reducea la tutela pe care o exercita statul peste Biserica greco-orientală; modul în care au funcţionat şcolile poporale din Confiniul militar şi măsurile luate de autorităţile publice nu au alterat caracterul confesional al acestora; după desfiinţarea Confiniului militar, şcolile poporale de acolo au fost puse sub jurisdicţia autorităţii Bisericii ca autoritate şcolară. Din totalul şcolilor, aflate pe teritoriul Episcopiei Caransebeşului, 11 erau „montanistice.” Ele au fost înfiinţate şi au funcţionat, până în 1848, sub jurisdicţia autorităţilor erariale montanistice, învăţătorii fiind numiţi şi remuneraţi de acestea. În perioada absolutistă, 1849-1860, ele s-au aflat sub controlul unui consilier chezaro-crăiesc, cu rol de inspector şcolar provincial, de origine română şi ortodox de confesiune. Ultimul a fost numit, în această funcţie, Constantin Ioanovici. Firesc ar fi fost ca şi aceste instituţii, din cele 11 localităţi, să fie incluse în categoria celor confesionale căci, începând cu anul 1862, ele au ajuns sub jurisdicţie bisericească. Însă STEG-ul a găsit, în textul legii XXXVIII/1868 o prevedere care îi permitea, ca societate privată, ce susţinea material funcţionarea lor, să le scoată de sub jurisdicţia Consistoriului Diecezan din Caransebeş41. Situaţia oarecum ambiguă a STEG-ului l-a determinat pe episcopul Ioan Popasu să se deplaseze la Viena pentru discuţii concrete cu conducerea acesteia în privinţa caracterului acestor instituţii de învăţământ. Cu toate acestea STEG-ul şi-a expus punctul său de vedere prin adresa nr. 5330/1975 din 2 aprilie 1874 specificând următoarele: vor fi numiţi, în urma unor concursuri, numai învăţători de religie greco-ortodoxă; în comisiile locale de numire a învăţătorilor, autorităţile 32 Constantin Brătescu, Şcolile primare „montanistice” bănăţene în atenţia Episcopiei Caransebeşului între anii 1867-1802, în „Istorie şi spiritualitate în Episcopia Caransebeşului”, Ed. Diecezană, Caransebeş, 2008, p. 152; 4132 441 locale, ca reprezentanţi ai STEG-ului, erau obligate să coopteze pe preotul ortodox român şi pe învăţătorul locului, altul decât cel care candida la post; STEG-ul nu admitea ca la examenele anuale să participe protoprezbiterul, (protopopul), locului ca inspector districtual şcolar, aceasta intrând în competenţa organelor şcolare ale statului; salariile cadrelor didactice urmau să fie asemănătoare învăţătorilor romanocatolici şi greco-catolici, în funcţie de calificarea lor42.33 STEG-ul va sigura salarii mai mari învăţătorilor săi catolici, în comparaţie cu cele plătite dascălilor români ortodocși, în toate cele 27 de şcoli confesionale ale celor 24 de localităţi. Diferenţele sunt considerabile43. Guvernul maghiar dorea să îşi extindă jurisdicţia şi asupra acestor şcoli, iar interesele sale au coincis, la începutul secolului XX, cu cele ale STEG-ului, care spera să îşi diminuieze cheltuielile cu întreţinerea acestora şi plata salariilor pentru învăţători44. Statificarea propriu-zisă a acestor şcoli s-a înfăptuit, începând cu anul şcolar 1902-1903 iar cu ocazia Sinodului Eparhial din Duminica Tomii a anului 1903 această importantă problemă va capacita şi atenţia deputaţilor sinodali. Ca urmare a „pierderii” celor 11 instituţii, se vor înfiinţa şcoli comunale noi în Oraviţa Montană, Sasca Montană, Bocşa Montană, unde populaţia a putut suporta financiar întreţinerea lor. Din cauza sărăciei locuitorilor, în celelalte 8 localităţi45 nu a fost posibilă înfiinţarea, în paralel şi a unor şcoli confesionale ortodoxe româneşti 46. Cu toate greutăţile întâmpinate, comunităţile locale româneşti, în 34 35 36 37 4233 Ibidem, p. 154; Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al STEG, 185-1920, Ed. Banatica, Reşiţa, 1997, p. 227; 44 Constantin Brătescu, art. cit. în op. cit., p. 156; 45 Menţionăm localităţile: Padina Matei, Cărbunari, Boşneac, Văliug, Moraviţa, Dognecea, Ocna de Fier, Reşiţa Montană; 46 Constantin Brătescu, art. cit. în op. cit., p. 157; 4334 35 36 37 442 marea lor majoritate, au făcut însă eforturi, uneori fără rezultate pozitive, pentru a-şi susţine şcoala confesională, fiind susţinuţi şi încurajaţi, în mod oficial, de către autorităţile ecleziastice ortodoxe româneşti. Textul oficial, despre starea învăţământului, din anul 1909, redactat de vicarul Episcopiei Caransebeşului, Filaret Musta preciza că: ”… mai sunt … pe teritoriul fostului Confiniu Militar 107 şcoale pe care noi le considerăm de confesionale, deşi statul le consideră, parte de şcoale comunale, parte de stat şi le are în administraţiunea sa. Causa acestor şcoale şi acum este prezentă la Consistoriul Mitropolitan… Pe lângă acestea mai amintim cele 11 şcoale, care au fost sub administraţiunea societăţii căilor ferate, pe care însă noi le-am considerat şi le considerăm încă de confesionale, deşi cu începerea anului 1902/1903 au intrat în administraţiunea statului, care le consideră de statificate”47. 38 Transformate în şcoli de stat; 4738 443 Tabel 8. Evoluţia numerică a școlilor de pe teritoriul Episcopiei Caransebeşului, altele decât cele confesionale româneşti, la începutul secolului al XX-lea Tipuri Ani Şcolari de şcoli 1898/ 1899/ 1900/ 1901/ 1904/ 1905/ 1907/ 1908/ 1911/ 1912/ 1899481 1900492 1901503 1902514 1905525 1906536 1908547 1909558 1912569 19135710 11 11 125912 126013 11 11 11 11 Şcoli adm. de STEG5811 Incluse în Şcoli din fostul Confiniu Militar nr. şc. de stat Incluse în 156 106 106 107 107 107 107 107 107 nr. şc. de stat 5 19 22 23 23 44 59 23 34 Lipsă date 16 16 17 21 33 37 32 130 7 7 7 7 7 7 7 7 7 Fără date 2 2 2 2 2 2 2 2 2 Fără date - - - 1 1 1 1 1 1 Fără date 3 3 3 3 3 3 3 3 3 Fără date adm. de stat Şcoli comunale şi din „claustrele” rom-cat. Şcoli de stat Şcoli medii civile6114 Şcoli medii Comerciale6215 Şcoli Reale6316 Gimnazii6417 AEORC, Fond Şcolar, IV, dosar 43/1900, nenumerotat; Ibidem, dosar 49/1901, nenumerotat; 503 Ibidem, dosar 101/1902, nenumerotat; 514 Ibidem, dosar 90/1903, nenumerotat; 525 Ibidem, dosar 101/1906, nenumerotat; 536 Ibidem, dosar 118/1907, nenumerotat; 547 Ibidem, dosar 154/1909, nenumerotat; 558 Ibidem, dosar 195/1910, nenumerotat; 569 Ibidem, dosar 64/1913, nenumerotat; 57 Ibidem, dosar 133/1914, nenumerotat; 58 Şcolile erau administrate de STEG, dar din anul şcolar 1902/1903 acestea au fost date în administrarea statului, care le considera statificate, deşi Consistoriul diecesan din Caransebeş va continua să le susţină caracterul confesional; 59 Se adaugă din acest an o şcoală finanţată de Societatea braşoveană de uzine, cu acelaşi statut; 60 Se adaugă încă o şcoală; 61 Şcolile medii civile se găseau în: Caransebeş, Lugoj, Biserica-Albă, Oraviţa-Montană, Reşiţa-Montană, Orşova; 62 Şcolile medii comerciale se aflau în Vârşeţ. 63 Şcoala reală funcţiona la Vârşeţ; 64 Gimnazii existau în Lugoj şi Biserica-Albă; 481 492 10 11 12 13 14 15 16 17 444 445 Chestiunea acestor şcoli era considerată ca fiind încă motiv de dispută între Minister şi Consistoriul Diecesan65. Faptul că abia în anul şcolar 1912/1913, nu se mai face în Raportul general al Episcopiei diferenţa dintre principalele tipuri de şcoli de stat susţine argumentaţia conform căreia, timp de doua decenii, Episcopia Caransebeşului, nu a dorit să renunţe, formal şi scriptic, în actele şi raportările proprii, la autoritatea sa asupra şcolilor STEG-ului şi a celor din Confiniul militar. Legea învăţământului nr. 38 din 1868 impune obligativitatea învăţământului elementar de 6 clase, prevedere aflată în consonanţă cu spiritul secolului. Erau obligaţi să frecventeze şcoala copiii între 6 şi 12 ani, dreptul de a înfiinţa şcoli elementare, medii şi preparandiale avându-l statul, confesiunile religioase, comunele politice, diferitele asociaţii sau particularii66. Deşi se introduc pedepse pentru părinţii ce nu-şi trimiteau copiii la şcoală, iar ziarele naţionale româneşti duceau o adevărată campanie de presă în acest sens, frecvenţa nu creşte sesizabil la sfârşitul secolului al XIX-lea. Această stare de lucruri se prelungeşte deoarece numărul de şcoli, şi implicit al sălilor de clasă şi a cadrelor didactice alocate desfăşurării actului de învăţământ, a crescut prea puţin în aceeaşi perioadă pentru a putea acoperi „necesarul” didactic cerut de un număr de elevi aflat în progresie continuă. Situaţia este analizată cu îngrijorare de către presa vremii. În articolul de pe prima pagină „Drapelul” din 27 mai/9iunie 1904, când agitaţia produsă de discuţiile purtate în jurul proiectului de lege Berzeviczy duce la adevărate dezbateri publice, se remarca faptul că: „…Statul a decretat obligativitatea învăţământului poporal, dar nu este capabil de 1 2 AEORC, Fond şcolar, IV, dosar 195/1910, nenumerotat; Mihai Pârvulescu, Şcoală şi societate în Banat. Secolul al XIX-lea. Contribuţia şcolilor la formarea elitelor româneşti, Ed. Brumar, Timişoara, 2000, p. 54; 65 1 66 2 446 a instrui numărul cerut de şcoale pentru a da de fapt populaţiei posibilitatea de a-şi trimite copiii la şcoală. Dacă nu ar veni bisericile, comunele şi societăţile particulare în ajutor, ar rămâne încă pentru multă vreme obligativitatea învăţământului poporal numai pe hârtie, căci a trimite copiii la şcoală când aceasta nu există e absurd…”67.3Ziarul continuă argumentaţia, dând câteva exemple concrete: ”…Comitatul Caraş-Severin: pe teritoriul său sunt conform statisticii maghiare, în anul 1903, 49 999 de copii obligaţi să cerceteze şcoala şi 441 de şcoli poporale. Rezultă 113 şcolari la o şcoală, iar legea opreşte să fie mai mulţi de 80. Înseamnă că aproape 15 000 de copii sunt deja lipsiţi de şcoală. Din cele 441 de şcoli, 62 sunt de stat, 128 comunale grănicereşti, 250 confesionale şi una particulară. Rezultă că 14% sunt şcoli de stat, 56% şcoli confesionale, restul comunale grănicereşti. … Obligativitatea învăţământului reclamă pe teritoriul comitatului cu o medie de 50 de şcolari/şcoală că trebuie să existe 1000 de şcoli cu o clasă. Cam atâtea şcoli sau clase ar trebui să fondeze şi să susţină statul”68.4 Presa deplânge şi „practica” transformării gimnaziilor româneşti în şcoli de stat. Astfel, gimnaziul din oraşul Lugoj, a fost predat în administrare fondului gimnazial comitatens. „Noi am cerut atunci să fie introdusă limba română ca limbă de propunere, dar guvernul a trecut peste cererea noastră. În aceste împrejurări nu-i de mirare că din acest gimnaziu ies tineri români altcum talentaţi şi din altele bine instruiţi, cari nu ştiu cum se cade româneşte, iar de literatura română, care le-ar mări însufleţirea pentru naţiunea lor, nici idee n-au…”. Se dorea ca în aceste tipuri de şcoli să se susțină cursuri în limba română obligatorii, nu facultative, iar profesorii să aibă calificarea necesară pentru catedra de limbă română69.5 673 Drapelul, Lugoj, IV, 1904, nr. 61, din 27 mai/9 iunie, p.1; Ibidem; 695 Ibidem, I, 1901, nr. 34, din 21 aprilie/4 mai, p. 4; 684 447 Situaţia era şi mai defavorabilă românilor în cazul şcolilor specifice învăţământului secundar. Frecventarea acestui tip de şcoli de stat era importantă, deoarece absolvirea cursurilor dădea posibilitatea urmării unei cariere în domeniul administrativ, al industriilor sau al comerţului. La sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a înfiinţat un tip special de şcoală, prin unirea şcolii civile de stat din Lipova cu şcoala comercială, rezultând, conform ordinului 46191/186 a Ministerului de Culte şi Învăţământ, o Şcoală comercială specială70.6 Tabel 9. Situaţia numerică a şcolilor de ucenici industriale şi comerciale între anii 1904-1908717 Ani şcolari Total Şcoli comerciale Total Şcoli industriale 1907/1908 Şcoli comerciale Total Şcoli industriale 1906/1907 Şcoli comerciale Total Şcoli industriale 1905/1906 Şcoli comerciale Oraş Şcoli industriale 1904/1905 Comitat/ CaraşSeverin 10 3 13 11 3 14 11 3 14 12 3 15 Timiş 15 3 18 15 3 18 15 3 18 16 3 19 Timişoar a 1 1 2 1 1 2 2 1 3 1 1 2 Vârşeţ 1 1 2 1 1 2 1 1 2 1 1 2 Aveau acces la cursurile acestea elevii cu patru clase gimnaziale reale sau civile cu rezultate bune la învăţătură în cei 4 ani şi cu examenul de absolvire luat, şcolarii cu 3 clase şi examenul de maturitate. Şcoala nouă era egală în rang cu gimnaziul şi cu şcoala reală, (medie). Absolvenţii puteau 706 Foaia diecesană, Caransebeş, II, 1887, nr. 30, din 26 iulie/7 august, p. 5; Magyar Statisztikai Közlemények, Budapesta, vol. 31, 1910, p. 369; 717 448 urma o carieră industrială, comercială, sau în cadrul institutelor de bani, (bancare), dar şi în: a) Branşa poştală ca prim oficiant, oficiant şi practicant; b) Branşa de casă, oficiant la casa centrală de stat şi la oficiul de dări, casier municipal, controlor,contabil; c) Branşa de manipulare ca inspector la magazinele şi traficele de tabac şi oficiant la direcţiunea de loterie; d) La casele de pemnorare; e) La oficiile căilor ferate;728 Cei care doreau să se califice mai departe, puteau intra direct în cursul IV al Academiei comerciale din Budapesta ori din Cluj pentru comerţul cu Orientul. Elevii care au absolvit ca eminenţi cursul IV puteau fi trimiţi la consulatele din România. Obiectele de studiu la şcolile comerciale erau: a) Generale: Religia şi Morala; Limba şi literatura maghiară; Limba germană; Limba franceză; Istoria comercială; Constituţia şi cunoştinţe despre drept; Matematica; Chimia; Fizica; Cântarea; Gimnastica. b) Speciale: Aritmetica comercială; Contabilitatea; Cunoştinţe şi corespondenţă comercială; Merceologia şi tehnologia; Dreptul cambial, comercial şi industrial; Economia naţională şi ştiinţa financiară; Exerciţii cancelariale de model73.9. Din totalul acestor şcoli civile cu caracter tehnic, de stat, de pe întreg teritoriul Banatului istoric, clasificarea acestora după criteriul limbii de desfăşurare a cursurilor este edificator pentru afirmaţiile anterioare. Astfel, în comitatul CaraşSeverin, în anul şcolar 1907/1908, cele 12 şcoli industriale erau comunale maghiare toate iar în comitatul Timiş, din 728 739 Ibidem; Ibidem; 449 totalul de 16 astfel de instituţii, 15 erau comunale maghiare şi una particulară confesională romano-catolică74.10În anul şcolar 1910/1911 funcţionau 14 şcoli industriale şi 2 şcoli comerciale în Comitatul Caraş – Severin şi 17 şcoli industriale şi 4 comerciale în Comitatul Timiş. La acestea se adaugă 10 şcoli industriale în oraşele libere regeşti, (7 în Timişoara, 1 în Vârşeţ, 2 în Panciova), şi 3 şcoli comerciale, (câte una în fiecare oraş), toate având limba de predare maghiara75.11 Şcoala tehnică de administraţie economică mixtă a fost înfiinţată în 1887. Avea o durată de şcolarizare de trei ani şi era echivalenta şcolii superioare comerciale76.12 Şcoala confesională de fete a fost fondată iniţial de Dieceza Cenadului ca o şcoală primară şi era subvenţionată de Biserica romano – catolică din Lipova. Era condusă de călugăriţele mănăstirii Notre – Dame din Lipova, având limba de predare maghiara,7713şi la care din anul 1906 Ministerul măreşte, datorită cererilor mari de înscriere, numărul claselor78.14În oraşe, toate şcolile industriale erau de asemenea comunale maghiare. În cazul şcolilor comerciale acestea erau, fără excepţii, comunale maghiare şi germane.7915La şcolile industriale şi comerciale, (de arte şi meserii), aveau acces elevii trecuţi de 14 ani. Pentru şcolile industriale puteau să se înscrie elevii cu cel puţin două clase secundare, (6 clase 7410 Ioana Burlacu, op. cit., p. 136-168; Magyar Statisztikai Évkőnyv, vol. VIII, Budapesta, 1901, p. 332; 7612 Anuarul Şcolii civile de stat şi al Şcolii comerciale medii din Lipova, an şcolar 1895/1896, Arad, 1896, p. 149; 7713 SJAN, Arad, Fond Gimnaziul romano – catolic de fete Lipova, dosare 1/1875 şi 2/1916/1936; 7814 Ibidem, Fond Arhiva Episcopiei Arad, dosar 19/1909, fila 5; 7915 Magyar Statisztikai Közlemények, Budapesta, vol. 31, 1910, p. 375-379, 7511 450 primare). La şcolile superioare, (cum e cea de arhitectură din Timişoara), erau necesare cel puţin 4 clase secundare.8016 Presa naţională de limbă română, sancţiona drastic, ori de câte ori aborda acest subiect, situaţia de facto existentă: „Noi, cele aproape trei milioane de români din ţările coroanei Sfântului Ştefan avem abia 4 licee şi alte 2 şcoli medii cu câte 4 clase. Atâta e totul în ce se reduce învăţământul nostru secundar naţional. Aceste institute care încă o duc ca vai de capul lor, căci au cu multe nevoi de luptat, nu pot răspunde trebuinţelor noastre de învăţământ mediu. Sunt prea puţine, prea rare şi prea puţin accesibile pentru cei din depărtări mai mari… Întreg comitatul CaraşSeverin, precum şi comitatele învecinate cu populaţie românească ale Timişului, Torontalului şi Aradului, care toate laolaltă ar putea forma un mic regat nu avem nici măcar o singură şcoală medie românească. Paguba culturală ce o suferim prin acesta este evidentă...”81 17Această situaţie se repetă în cazul şcolilor civile superioare de fete şi de băieţi: Tabel 10. Situaţia numerică a şcolile civile superioare de băieţi şi de fete în anul şcolar 1907/19088218 Comitat/Oraş Caraş-Severin Timiş Timişoara Vârşeţ Şcoli De fete De băieţi De fete De băieţi De fete De băieţi De fete De băieţi Total 6 5 3 2 4 1 1 - 11 5 5 1 SJAN, Timiş, Fond Inspectoratul Şcolar al judeţului Timiş – Torontal, dosar 288/1919, fila 11; 8117 Drapelul, Lugoj, VIII, 1908, nr. 69, din 19Iunie/2 Iulie, p. 1; 82 Magyar Statisztikai Közlemények, Budapesta, vol. 31, 1910, p. 396-413; 8016 18 451 Din totalul de 11 şcoli civile superioare din comitatul Caraş-Severin, 3 erau de stat, (2 de băieţi şi una de fete), 3 erau comunale maghiare, (de băieţi), 2 erau confesionale romano-catolice maghiare şi 3 particulare. În comitatul Timiş, din 5 şcoli civile superioare, 3 erau maghiare de stat, 1 era comunală maghiară şi 1 romano-catolică confesională particulară83.19 Proporţiile se păstrează şi în cazul şcolilor civile superioare din oraşele menţionate, nici una dintre şcoli nefiind de limbă maternă română. Cu toate acestea, tinerii români urmau cursurile acestor tipuri de şcoli iar dovada o găsim tot în actele Episcopiilor, care raportau anual situaţia elevilor înscrişi în cadrul altor şcoli decât cele confesionale. Tabel 11. Situaţia numerică a elevilor ortodocşi români înscrişi la şcolile civile, comerciale, reale sau gimnazii de pe teritoriul Episcopiei Caransebeşului în anul 1899/19008420 Şcoli civile de stat Şcoli comerciale Şcoli reale Şcoli gimnaziale Total 1898 / 1899 / 1898 / 1899 / 1898 / 1899 / 1898 / 1899 / 1898 / 1899 / 1899 1900 1899 1900 1899 1900 1899 1900 1899 1900 146 169 - - - - - - 146 169 +23 - - - - 94 97 94 97 +3 Vârşeţ 14 13 - - 8 13 - - 22 26 +4 Panciova 16 10 5 6 - - 13 19 34 35 +1 Biserica – Albă 12 14 - - - - 75 60 87 74 -13 Oraviţa 75 88 - - - - - - 75 88 +13 Reşiţa Montană 26 23 - - - - - - 26 23 -3 Orşova 67 42 - - - - - - 67 42 -25 Total 358 359 5 6 8 13 182 176 551 554 +3 Localitatea Caransebe ş Lugoj 83 19 84 20 Ibidem; Ibidem, p. 338-413, 452 Creşte / Scade În ceea ce priveşte numărul şcolilor pedagogice, acestea existau la Caransebeş, (era confesională greco-ortodoxă pentru băieţi) şi la Timişoara unde funcţionau 3 astfel de institute: confesională romano-catolică pentru învăţătoare, de stat pentru învăţători şi o şcoală confesională romano-catolică pentru educatoare85.21 Întreaga structură şcolară din comitatele Caraş-Severin şi Timiş includea deci, la începutul secolului al XX-lea, (anul şcolar 1907/1908), următoarea reţea de instituţii de învăţământ: Tabel 12. Structura reţelei şcolare din comitatele Caraş-Severin şi Timiş în anul şcolar 1907/19088622 Comitat/Oraş Tipul şcolii CaraşSeverin Timiş Timişoara Vârşeţ Grădiniţe normale regulate 18 37 8 4 Azile cu internat permanent - orfelinate - 9 - - Şcoli elementare primare zilnice 422 353 21 5 generale 330 176 6 1 economice 34 143 1 1 12 16 2 1 Şcoli de repetiţie Cursuri de repetiţie cu specializare Şcoli de ucenici Industriale 12 16 2 1 Comerciale 3 3 1 1 Şcoli populare superioare De băieţi - - - - De fete 1 - - - De băieţi 5 2 1 - De fete 6 3 4 1 Institute pentru pregătirea educatoarelor - - 1 - Institute de pregătire a învăţătorilor 1 - 1 - Institute de pregătire a învăţătoarelor - - 1 - TOTAL 843 758 49 15 Şcoli civile 85 86 21 Ibidem, p. 338-341; Ibidem, p. 486-487; 22 453 După terminarea ciclului primar, şcolile gimnaziale cu specific comercial erau instituţiile de învăţământ spre care se îndreptau cu predilecţie elevii români şi de aceea, modalitatea de admitere la clasa I comercială, era publicată în presă din timp, pentru a se evita situaţiile de aglomerare. La înscriere se cerea atestatul de botez al candidatului, în cazul în care acesta nu era greco-catolic sau greco-ortodox, taxa de şcolarizare fiind dublă.8723Şcolarii, care se înmatriculau în anul I la gimnaziu, trebuiau să aibă 9 ani împliniţi dar nu mai mult de 12 ani. Elevii din şcoala poporală se admiteau în şcoala primară sau în clasa I de gimnaziu. Pentru şcoala primară nu se plăteau taxele de şcolarizare – didactrul.8824 Presa românească milita pentru conştientizarea populaţiei în ceea ce priveşte „îmbrăţişarea” de către fiii de ţărani a meseriilor şi comerţului şi de a „lepăda din conservatorismul ingrat şi dezavantajos” care făcea ca românii să fie în mare parte un „popor agronom”, fără să deţină principalele elemente de progres şi de dezvoltare.8925Alta era însă opinia publică când se iniţia construirea de şcoli civile, echivalentele şcolilor de stat pentru nivelul mediu, deoarece limba absolvirii acestora era limba statului. În aceste şcoli, de obicei, învăţau „băieţi de burghezi ori fii de ţărani bine situaţi”.9026Lipsa pentru întreg comitatul Caraş Severin şi a întregii fostei regiuni de graniţă a unor şcoli civile româneşti era resimţită acut şi la nivelul administraţiei oraşului Caransebeş unde, într-o şedinţă, profesorul Ionescu propune înfiinţarea cu banii proveniţi dintr-un fond special al Comunităţii de avere al unui gimnaziu românesc. Acesta ar fi urmat să schimbe „situaţia populaţiei din graniţă, fiind de folos poporului”, care era „inteligent” Foaia Diecesană, Caransebeş, XXV, 1910, nr. 29, din 18 iulie, p. 4; Drapelul, Lugoj, XII, 1912, nr. 88, din 31iulie/13 august, p. 2; 89 Revista preoţilor, Timişoara, I, 1910, nr. 23-24, din 25 august/ 7 septembrie, p. 2; 90 Renaşterea, Caransebeş, II, 1906, nr.21, din 21 mai, p. 1; 87 23 88 24 25 26 454 dovadă fiind carierele militare strălucite ale grănicerilor. Cererea de aprobare către stat a ridicării gimnaziului era argumentată prin egalitatea de drepturi, românii considerânduse fii „egali ai patriei”. Ideea nu era nouă! În 15 iulie 1881, o circulară a fost trimisă tuturor comunelor din fostul Confiniu militar pentru a anunța că s-a format un comitet pentru a înființa cât mai curând un gimnaziu de 8 clase la în Caransebeș. Pentru acesta fiecare comună trebuia să dea câte 5% din capitalul acumulat. Circularul era semnat între alții de către generalul Traian Doda, protosincelul Filaret Musta, negustorul Gheorghe Baiașiu, asesorul consistorial Aron Damaschin, profesorul Preparandiei Patriciu Dragalina, secretariul consistorial Ioan Bartolomeu.9127Primul fond gimnazial acumulase în scurt timp suma de 17525 florini din cei 5% votați de comune, din fondul școlii militare și reale, din donația Comunității de avere, din partea diecezei gr. ort. române și din fundația Hațegana. Putem afirma că suma era considerabilă pentru acele vremuri și a fost aprobată pentru construcția liceului românesc în ședința congregației generale din 16 ianuarie 1882. La 18 februarie 1882 Traian Doda, Filaret Musta, Ioan Bartolomeu, Iosif Seracin, Gheorghe Baiaș și Constantin Neagu formulează către ministru cererea pentru aprobarea construcției, amintind în text faptul că școala medie militară care aparținuse românilor din graniță se desființase. Cererea rămâne neaprobată și este înaintată din nou în octombrie 1883, și în 1885.9228O nouă cerere se înaintează ministrului C. Tisza iscălită de 170 de reprezentanți ai comunelor, preoții, învățătorii și primarii locali. Între timp Comunitatea de avere a continuat să alimenteze cu sume de bani ”fondul gimnazial” care ajunge la 30 iunie 1891 la suma impresionantă de 25500florini și 59 de crăițari. În paralel a Anuarul Liceului ”Traian Doda” din Caransebeș, publicat de dir. Sabin Evuțian, Tipografia ”Drapelul” Lugoj, 1920, p. 5; 92 Ibidem, p. 6; 91 27 28 455 debutat o colectare, în cadrul bisericilor românești” pentru cearea și a unui fond școlar greco-ortodox. Între timp intervine moartea generalului Traian Doda și a inițiatorilor acestui demers.9329În anul 1906 ministrul învățământului și cultelor, contele Apponyi cere, pentru înființarea unui liceu maghiar în Caransebeș 400 000 de coroane și terenul intravilan necesar de la autoritățile locale. Reprezentanții orașului țin două adunări extraordinare în 20 noiembrie și în 21 decembrie prin care cedează fondul școlii greco-ortodoxe de 103663 de coroane pentru edificarea liceului maghiar și terenul necesar. S-au opus acestei hotărâri protosincelul Traian Badescu, (devenit ulterior episcop al Caransebeșului), directorul Preparandiei și președentele Comunității de avere Patriciu Dragalina, avocatul Nicolae Ionescu, Constantin Călțiun și Nicolae Popoviciu. Tot pentru liceu va fi cedat și fondul gimnazial de 114413 coroane la data de 23 ianuarie 1907, cu două condiții: limba română să fie obiect obligatoriu de studiu iar la admitere să aibă prioritate fiii grănicerilor. Construirea gimnaziului este aprobată, la 16 aprilie doar că acesta urma să îşi desfăşoare activitatea în limba maghiară. Presa politică şi în special ziarul „Tribuna”, prin luările de poziţie ale lui Eugen Brote, condamnă înfiinţarea instituţiei privită ca un nou mijloc de deznaţionalizare.94 Autorul articolelor precizează că, în chestiunea gimnaziului din Caransebeş problema devenise de interes naţional căci „este clară misiunea unui institut de cultură maghiară în mijlocul românilor”.9531 Ministerul confirmă deciziile orașului privind donațiile dar respinge condiția obligativității limbii române și a priorității fiilor de grăniceri. 30 93 Ibidem, p. 7; Tribuna, Arad, XI, 1907, nr.30, din 8/21 februarie, p. 3; 95 Ibidem, nr.31, din 9/22m februarie 1907, p. 1-2; 29 94 30 31 456 Se pare că hotărârea înfiinţării gimnaziului maghiar a fost impusă forțat, politic, deoarece, în final, reprezentanţii fondurilor grănicereşti nu au avut altă alternativă decât acceptarea variantei guvernului. Eugen Brote atrage atenţia în articolele sale că gimnaziul din Caransebeş construit cu fonduri de la grănicerii români va avea aceeaşi soartă cu cel din Panciova care fusese construit după desfiinţarea Confiniului militar cu fonduri româneşti şi sârbeşti dar în care, elevilor le erau interzise participarea la adunări sârbeşti sau româneşti, cântarea în biserică sau în corul sârbesc, iar dintre cei 20-25 elevi sârbi înscrişi în clasa I de gimnaziu ajungeau să absolve doar 1-4 elevi. De asemenea, copiii grănicerilor, care înfiinţaseră gimnaziul ar fi trebuit să aibă prioritate la primirea de stipendii. Cu toate acestea, între anii 1888-1906, deci în aproximativ 20 de ani au primit burse un singur român şi 6 sârbi.9632 Concluzia presei din perioadă a fost era că gimnaziul unguresc era în detrimentul românismului şi cuprindea în sine ideea de deznaţionalizare iar iniţiativa înfiinţării unui gimnaziu din banii Comunităţii de avere trebuia suspendată până la aprobarea unui eventual gimnaziu românesc. Autorul propune ca banii capitalizaţi anual să fie folosiţi pentru a stipendia 75 de elevi români care ar fi urmat să fie trimişi la gimnaziile româneşti de la Brad şi Braşov, iar alţi 25 de elevi urmau să primească stipendii de studiu la şcoli de ucenici, (de măiestrie sau negoţ). Fondurile rămase, fiind suficiente, puteau fi folosite pentru a acorda burse universitare pentru 6 copii de grăniceri. În acest fel capitalul financiar al Comunităţii de Avere ar fi rămas întreg, iar copiii ar fi învăţat în gimnazii româneşti evitându-se deznaţionalizarea lor. Din rândul românilor s-ar fi ridicat preoţi, învăţători, negustori şi meseriaşi care ar fi crescut ca „adevăraţi fii ai culturii române”.9733 96 32 97 33 Ibidem, nr. 32, din 10/23 februarie 1907, p. 3-4; Ibidem, nr. 33, din 11/24 februarie 1907, p. 2; 457 Deoarece ministerul nu alocase fonduri pentru ca deschiderea liceului să se facă pentru anul școlar 1907/1908 orașul Caransebeș hotărăște, să suporte din ”fondul grăniceresc” și acest aspect.9834 În septembrie 1907 se înaugura prima clasă a liceului care a funcționat provizoriu în clădirea școlii civile din Caransebeș cu trei clase paralele, cu 162 de elevi, majoritatea români. Învățământul se desfășura exclusiv în limba maghiară. Anul 1907, când se discută problema înfiinţării gimnaziilor românești în Banat, a unui nou institut episcopesc la Arad, (care ar fi deservit şi o bună parte a învăţământului bănăţean), este însă şi anul votării legii Appony care va provoca modificările ulterioare ale statutului tuturor instituţiilor şcolare româneşti, inaugurând politica de deznaționalizare a populațiilor din dubla monarhie. Din anul 1915 liceul maghiar din Caransebeș, înființat din fondurile Comunității de avere a grănicerilor români a funcționat în clădirea proprie. Prima dată când limba română s-a putut preda în acest liceu cu elevi în proporție de 90% români a fost luna ianuarie 1919. Profesorii de limba română au fost Sabin Evuțianu și prof. de teologie Dimitrie Cioloca. Abia la 1 iunie 1919 liceenii au arborat steagul românesc pe fațada liceului care, totodată a fost botezat după numele inițiatorului construirii sale: ”Liceul Traian Doda”.9935 Statul şi Biserica erau cele două „forţe” care patronau şi îşi disputau întâietatea în opera de educaţie a tinerii generaţii la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XXlea. Biserica ortodoxă română şi cea greco-catolică revendicau educaţia morală a societăţii bănăţene şi preiau, în Anuarul Liceului ”Traian Doda” din Caransebeș, publicat de dir. Sabin Evuțian, Tipografia ”Drapelul” Lugoj, 1920, p. 8; 99 Ibidem, p. 12; 98 34 35 458 lupta cu statul, şcolile, protejându-le sub aripa autonomiei de care dispuneau. Sunt însă departe de a le asigura acestora şi independenţa financiară. Povara învăţământului rural confesional va fi împinsă, cu toată greutatea, asupra comunităţilor locale. Însă, „greutatea” va fi acceptată de către acestea, căci susţinerea şcolilor a reprezentat o soluţie viabilă de rezistenţă în faţa politicilor maghiare de deznaţionalizare, dar şi de asigurare, pentru tineri, a şanselor de a accede la nivelul doi de instrucţie – şcolile secundare.10036 Nicolae Bocşan, Valeriu Leu, Şcoală şi comunitate în secolul al XIXlea, Circularele şcolare bănăţene, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2002, p. 9-62. 100 36 459 Banatul în manualele de istorie de după 1989 Prof. Horațiu Suciu Opinia publică românească (opinie întărită și formată (și deformată) de mass-media) consideră că România este împărțită în trei zone (regiuni): Țara Românească, Moldova și Transilvania, zone care își au originea în trei spații istorice apărute la începutul evului mediu. Opinia publică și, înaintea opiniei publice, formatorii opiniei publice românești uită că de-a lungul istoriei românii au trăit în mai multe (mai mult de trei) spații istorice distincte, unul dintre aceste spații istorice distincte fiind Banatul. Dorindu-se să se dea un anumit sens istoriei românilor formatorii de opinie se debarasează de anumite amănunte ”împovărătoare”. De aceea Banatul este anexat Transilvaniei, fără să se țină cont de faptul cele două spații istorice au avut, până nu de mult, istorii diferite. În cadrul regatului maghiar Banatul și Transilvania sunt organizate diferit, iar voievodul Transilvaniei nu are autoritate asupra Banatului, ba mai mult comitele de Timiş şi voievodul au statut egal (Hațegan, Ioan, Boldea, Ligia, Țeicu, Dumitru, Cronologia Banatului. Banatul între 943-1552, vol. II/1, Editura Artpress, Timişoara, 2007, p. 32). Istoria celor două zone s-a separat complet în 1552 odată cu ocuparea Banatului de către turci. Doar, așa numitul, Banat de Caransebeș-Lugoj e alipit Transilvaniei până în 1658 când și această zonă e ocupată de otomani. Banatul a rămas sub administraţia directă a Imperiului Otoman până în 1716. Casa de Habsburg, după 1718, din 460 punct de vedere administrativ, a organizat Banatul diferit şi distinct de Transilvania. Abia începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când sunt integrate Ungariei, putem vorbi de o istorie comună a Banatului și Transilvaniei. De formarea acestei opinieii publice sunt responsabile, consideră mai mulți autori, (și) manualele școlare. Melinda și Sorin Mitu vorbesc despre categoriile ”de texte responsabile pentru formarea opiniei publice..., capabile să vehiculeze idei și convingeri reprezentative pentru ansamblul societății... (precum) manuale școlare... destinate formării și informării publicului larg” (Mitu, Melinda, Mitu, Sorin, Ungurii despre români: nașterea unei imagini etnice, Editura Polirom, Iași, 2014, p. 41). Și Lucian Boia e de acord că ”pentru a fi eficientă și durabilă, stăpânirea prezentului presupune în chip necesar și un control cât mai sigur asupra trecutului. Propaganda prin istorie se dovedește a fi mijlocul cel mai eficientde îndoctrinare și manipulare. Raționamentul comun e simplu: odată ce istoria decide într-un anume fel, cine se poate opune? Se petrece o confuzie – ușurată și de folosirea aceluiași cuvânt: istorie – între istoria adevărată și istoria ca reprezentare... Gradul de deformare variază totuși în funție de intensitatea proiectului prezent... (un rol important în această ”deformare” îl au) manualele școlare... (Boia, Lucian, Suveranii României: Monarhia o soluție, Editura Humanitas, București, 2014, p. 15 și următoarele). Pornind de la această ipoteză am purces la cercetarea a câtorva manuale de istoria românilor apărute după revoluția din 1989. În mare parte investigația e una cantitativă. Am numărat de câte ori apar în manuale cercetate Transilvania și Banatul și, în plus, Oltenia și Dobrogea. Oltenia e un spațiu istoric (o regiune) care a făcut parte de-a lungul istoriei din Țara Românească (mai puțin în perioada 1718-1739). Dobrogea e un spațiu istoric diferit de celelalte spații istorice românești pănă în 1878 (mai puțin în timpul domniei lui 461 Mircea cel Bătrân). Prin comparație ne putem face o imagine mai complexă asupra stării de fapt. În manualul Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluția din 1821 – manual pentru clasa a XI-a, (autori: Manea Mihail...), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994, (un manual de 400 de pagini, conceput pe baza programei analitice a Ministerului Educației din 1991) Banatul e menționat de 58 de ori, o dată la fiecare șapte pagini (am adăugat inclusiv Banatul Severinului, unori cu referire la Banat actual). Transilvania(/Ardealul) este amintită de 269 de ori (o dată la 1,5 pagini), Oltenia de 27 de ori și Dobrogea de 21 de ori (am adăugat inclusiv referirile la ”zona dintre Dunăre și Marea Neagră”). Raportul dintre menționarea Banatului și menționarea Transilvaniei este de 1/4,5. Prima mențiune a Banatului din manual (pagina 3) face o confuzie între un spațiu istoric și o formă de relief: ”în perioada carbonifer... marea retrăgându-se vremelnic din Banat, Munții Apuseni, Câmpia Română”. La pagina 137 e amintită ”provincia imperială Dacia... cuprinde Banatul, Transilvania propriu-zisă, Oltenia...”. Autorii ne fac astfel să 462 înțelegem că există și o altfel de Transilvanie: una ”nepropriuzisă” (care cuprinde și Banatul). În general, istoria Banatului e tratată corect în manual. Eroi bănățeni ai luptei antiotomane sunt prezenți la pagina 238 (”urcarea pe tronul sultanilor a lui Murad al II-lea (1421-1451) și reluarea politicii ofensive a Imperiului Otoman coincideau cu noua epopee românească de la Dunăre și Balcani ai căror eroi principali au fost Dan al II-lea (14211431), domnul de la Argeș și comitele Timișoarei, Pippo Spano... în 1425... Pippo Spano a cucerit Vidinul...”) și pagina 260 (”1479... în apropierea Orăștiei, la Câmpul Pîinii, la 13 octombrie, oastea lui Ștefan Bathory, voievodul Transilvaniei și a cneazului bănățean Pavel, provoacă o mare înfrângere armatelor Semilunei...”). Însă la lecția Principatul autonom al Transilvaniei la jumătatea secolului al XVI-lea (pagina 270) se face vorbire despre faptul că: ”la 25 august 1541 Soliman a ocupat din nou Buda și a transformat, pentru mai bine de un secol și jumătate, Ungaria răsăriteană în pașalâc turcesc. Teritoriile acesteia aflate peste Dunăre au revenit Habsburgilor, iar Transilvania, Banatul și comitatele Partium (Satu Mare, Crasna, Solnocul de Mijloc până în 1552, Solnocul de Afară, Bihorul, Zarandul, Aradul și uneori Maramureșul) au alcătuit principatul autonom al Transilvaniei sub suzeranitate otomană”. Abia la pagina 295, într-un Tabel Cronologic-Temă de recapitulare găsim informația corectă: ”1552 – Banatul și o parte din Crișana sunt transformate în pașalâcuri”. Reflexul de a integra Banatul Transilvaniei (și obișnuința de a trata istoria celor două teritorii românești ca una și aceiași) e greu de controlat, cu tot efortul, de altfel admirabil, autorilor. Aceiași tip de greșeală apare în capitolul despre cultura medievală în care autorii manualului amintesc de faptul că ”în Transilvania izvoarele au consemnat prezența unor școli în limba română, în secolele XIV-XV, la Brașov, Lugoj, Caransebeș, 463 Sighișoara...” Informația ar fi corectă dacă s-ar referi la secolele XVI-XVII, perioadă în care Lugojul și Caransebeșul au făcut parte din Principatul Transilvaniei, dar, probabil, autorii se gândeau la Transilvania ”nepropriu-zisă”. În manualul pentru clasa a XII-a, redactat de aceiași autori (Istoria românilor de la 1821 până la 1989 – manual pentru clasa a XII-a, (autori: Manea Mihail...), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993 - manual de 400 de pagini, conceput pe baza programei analitice a Ministerului Educației din 1991) Banatul e menționat de 37 de ori, o dată la fiecare 11 pagini. Transilvania(/Ardealul) este amintită de 189 de ori (o dată la două pagini), Oltenia de 13 de ori și Dobrogea de 26 de ori (am adăugat inclusiv referirile la ”zona dintre Dunăre și Marea Neagră”). Raportul dintre menționarea Banatului și menționarea Transilvaniei este de 1/5. Și în acest manual Banatul e integrat, în dese rânduri, Transilvaniei. La pagina 40 se face vorbire despre faptul că ”în Transilvania de la 3 orașe (Cluj, Sibiu, Brașov) care numărau peste 10000 de locuitori în 1786, se ajunge, în 1846, la 6 orașe, cu o populație de aproximativ 20000 de locuitori (se adaugă Oradea, Timișoara, Arad)”. Ori Timișoara nu face parte din Transilvania. Autorii știu că Banatul e spațiu istoric diferit de Transilvania. La pagina 60 este amintit faptul că ” la 15/27 iunie 1848, la Lugoj, în Banat, sub președenția lui Eftimie Murgu, o adunare de 12000 de oameni a decretat, între altele, respectarea naționalității românești, oficializarea limbii române, înarmarea poporului ”după putință în răstimp de 6 zile cu defensive, iar după ce se va arma de către stat, atunci să pășească ofensive””. Cu toate acestea titlul lecției anterioare se numește doar ”Românii din Transilvania, Bucovina, Basarabia și Dobrogea în perioada prepașoptistă”; Banatul dispare, nefiind nici măcar pomenit. 464 La fel, în capitolul numit ”România modernă și problema națională, în teritoriile românești aflate sub stăpânirea străină” avem doar un subcapitol numit ”Transilvania...”, deși în conținutul lecției se vorbește în mod repetat de Banat (și reiese clar că e o entitate diferită de Transilvania): ”contrar voinței naționale, 18 noiembrie 1849, Curtea de la Viena a decis înființarea unor provincii noi, numite Voivodina sârbă și Banatul timișan... provincia era condusă de un general austriac... În fața acțiunilor manifestate ale nobilimii maghiare de a anexa Banatul la Ungaria, la 18 și 19 noiembrie 1960 a avut loc, la Timișoara, o Conferință a mișcării naționale românești, în care s-a solicitat respectarea autonomiei Banatului... Cu toate acestea, la 27 decembrie1860 Habsburgii au decretat încorporarea Banatului la Ungaria” (pagina 103). În capitolul ”Românii din afara statului național și lupta lor pentru emancipare (1867-1914)” avem iarăși un subcapitolul numit doar ”Transilvania”, cu toate că din conținut reiese clar că Banatul e un spațiu distinct, altceva decât Transilvania: ”deși în 1860 Congresul românilor din Banat a propus unirea Banatului cu Transilvania și autonomia sa față de Ungaria, în anul următor Banatul a fost încorporat Ungariei... anexarea Transilvaniei... la Ungaria, act decis contra voinței românilor, prin hotărârea din 18 decembrie 1866 a Dietei de la Cluj... s-a ajuns la constituirea Partidului Nașional al Românilor din Banat și Ungaria (26 ianuarie/ 7 februarie 1869) condus de Alexandru Mocioni și a Partidului Nașional al Românilor din Transilvania (23-24 februarie/ 7-8 martie 1869) condus de Ilie Măcelariu... La 12-14 mai 1881, în Conferința de la Sibiu s-a constituit Partidul Național Unitar al Românilor din Transilvania, Banat și Ungaria” (p.164 și următoarele). După acest moment Banatul dispare sau devine o parte a Tranilvaniei (sau cel puțin așa ne lasă autorii să credem): ”răscoala (1907) a avut o audiență deosebită în provinciile românești aflate sub dominație străină 465 (Transilvania, Bucovina, Basarabia)” (pagina 181); ”oamenii de cultură din Transilvania, Basarabia și Bucovina s-au stabilt și au creat la sud și răsărit de Carpați” (pagina 185); ”se spera ca aceasta să sprijine (Antanta) unirea Transilvaniei și Bucovinei cu România” (pagina 198); ”desfășurarea primei conflagrații mondiale... a impus rezolvarea situației provinciilor locuite de către români, și anume Bucovina și Transilvania” (pagina 225). Marea Unire de la 1918 este tratată în capitolul: ”Desăvârșirea unității naționale a statului român”. Aici avem subcapitolul ”Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România - act cu caracter democratic și plebiscitar” (pagina 227 și următoarele) în care Transilvania este menționată de 9 ori, iar Banatul niciodată. Apare însă, în cadrul lecției, o imagine cu ediția specială a ziarului ”Alba Iulia” din 20 noiembrie/ 3 decembrie 1918 unde se poate citi clar titlul de pe prima pagină: ”Unirea Românilor din Transilvania, Banat și Ungaria cu România”. La sfârștul temei (pagina 234), la secțiunea documente, apare, redată integral, Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia, 18 noiembrie/1 decembrie 1918, care, la articolul I proclamă: ”Adunarea Națională a tuturor românilor din 466 Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureș, Tisa și Dunăre.” În rezoluție numele Transilvaniei apare de două ori, în timp ce al Banatului, în condițiile în care regiunea tocmai fusese ocupată de armata sârbă, apare amintit de trei ori. (Și) după momentul Unirii din 1918 Banatul (aproape) dispare din conținutul lecțiilor. Apar doar formulări de genul: ”la 15 decembrie 1918 s-a emis dectretul – lege pentru exproprierea marilor proprietăți rurale din regat, care viza peste 2 milioane ha din Transilvania, Bucovina și Basarabia…” (pagina 264). Banatul are totuși apariții episodice în documentele de la sfârșitul lecțiilor: ”…proiectul de operație al comuniștilor din România aprobat la 8 august 1924 de Comintern:… A patra zonă cuprinde raionul Banat și Ungaria de răsărit. Ca centru se indica Lugoj, Piski (Simeria), Caransebeș. Aici nu este de presupus o revoluție pe față…” Începând cu anul 2000 manualele de istoria românilor (care se predă acum doar la clasele a VIII-a și a XII-a) sunt realizate pe baza unei noi programe analitice concepute de Ministerului Educației Naționale în 1998 și 1999. Cu toate că programa și manualele sunt noi, obiceiurile vechi persistă. 467 Manualul Istoria Românilor - manual pentru clasa a VIII-a (autori: Ochescu, Maria, Onae, Sorin, Editura Humanitas Educațional, București, 2000) este un manual de 176 pagini în care Banatul e menționat de 11 ori (cu tot cu Banatul Severinului), o dată la fiecare 16 pagini. Transilvania (/Ardealul) este amintită de 189 ori (în medie, cel puțin o dată la pagină), Oltenia de două ori și Dobrogea de 16 de ori (am adăugat inclusiv referirile la ”zona dintre Dunăre și Marea Neagră”). Raportul dintre menționarea Banatului și menționarea Transilvaniei este de 1/17. Și în acest manual Banatul e, mai degrabă o parte a Transilvaniei și nu un spațiu istoric diferit. Să dăm câteva exemple. La lecția ”Revoluția din 1848-1849” avem doar un subcapitolul numit ”Revoluția română din Transilvania”, în care singura mențiune a Banatului este: ”revoluția pașoptistă română s-a desfășurat cu mai puțină intensitate și mai puține reușite și în Banat și Bucovina” (pagina 106). Tema ”Românii din afara României” are doar subcapitolul ”Transilvania” unde Banatul e menționat doar atunci când se vorbește despre faptul că: ”în 1881, partidele naționale ale românilor din Banat și Transilvania se unesc formând Partidul Național Român...” (pagina 114). În conținutul lecției ”Formarea statului național unitar” (pagina 120), subcapitolul ”Unirea Transilvaniei cu România”, Banatul nu e menționat (deși la pagina următoare e redat un fragment din Rezoluția Adunării de la Alba Iulia, unde e menționat Banatul). Un alt manual de clasa a VIII-a este manualul de 144 de pagini: ”Istoria Românilor - manual pentru clasa a VIII-a” (autori: Alexandru Vulpe..., Editura Sigma, București, 2000). Banatul e menționat de 20 ori (cu tot cu Banatul Severinului), o dată la fiecare 7 pagini. Transilvania(/Ardealul) este amintită de 152 ori (în medie, cel puțin o dată la pagină), Oltenia de 16 ori și Dobrogea de 16 de ori. Raportul dintre 468 menționarea Banatului și menționarea Transilvaniei este de 1/7,5. Și în acest manual, în conținutul lecției ”Unirea din 1918” (pagina 120) Banatul nu e menționat, deși, la pagina 106 e redat un fragment din Rezoluția Adunării de la Alba Iulia, unde e menționat Banatul. Manualul ”Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi - manual pentru clasa a XII-a”, (autori: Ioan 469 Scurtu..., Editura Petrion, București, 2000, 272 de pagini) menționează Banatul de 27 ori (cu tot cu Banatul Severinului), o dată la fiecare 10 pagini. Transilvania (/Ardealul) este amintită de 131 ori (în medie, o dată la două pagini), Oltenia de 9 ori și Dobrogea de 17 de ori. Raportul dintre menționarea Banatului și menționarea Transilvaniei este de 1/5. La tema ”Habitatul în epoca medieval” Banatul este complet anexat Transilvaniei și nu există ca spațiu diferit de aceasta: ”în secolul al XVI-lea cel mai populat oraș al Transilvaniei era Brașovul… în sec. al XVII-lea… Oradea și Timișoara aveau circa 5000 de locuitori… în Transilvania, aflată sub stăpânire maghiară,… pentru români, populație ortodoxă de condiție material modestă, așezarea în orașelecetăți săsești și ungurești era interzisă; de aceea ei trăiau în jurul marilor orașe… în alte orașe (Orăștie, Caransebeș, Lugoj, Hațeg) populația românească era mult mai numeroasă… Unele orașe ardelene de graniță… controlau comerțul cu statele românești extracarpatice (Caransebeș, Sibiu, Brașovul, Rodna) ” (paginile 33-34). Informația istorică e corectă, pentru că în secolele XVI-XVII, Banatul de Caransebeș-Lugoj, neocupat de turci, face parte din 470 Principatul Transilvaniei; cu mențiunea că Lugojul și Caransebeșul nu sunt orașe ardelene, iar Timișoara n-a făcut parte, niciodată, în evul mediu, din Transilvania. Orice am crede, autorii știu că Banatul e un spațiu istoric distict de Transilvania. În lecția ”Ștefan cel Mare - apărător al creștinătății”e amintit faptul că: ”în același an (1479) și Transilvania se află în situația de a fi atacată de otomani, dar voievodul Ștafean Bathory ajutat de cneazul Banatului, Pavel, obține victoria de la Câmpul Pâinii” (pagina 49). Asta nu-i împiedică să nu amintească nimic de transformarea Banatului în pașalâc (deși hărțile de la paginile 52 și 57 includ Banatul în Imperiul Otoman): ”în vederea stăvilirii expansionismului habsburgic spre răsărit, sultanul ocupă Ungaria central pe care o transform în pașalâc (1541). În aceste condiții, Transilvania devine, în același an, Principat autonom sub suzeranitate otomană” (pagina 58). Dar după câteva pagini banatul apare din neant: ”războiul din 1716-1718, desfășurat între habsburgi și otomani s-a încheiat cu victoria Austriei, care prin pacea de la Passarowitz (1718), obținea Oltenia și Banatul” (pagina 67). La tema ”Politici cultural și românii din afara granițelor (1848-1918)”, apare tabelul: ”Numărul românilor din afara granițelor României” în care apar ”Banatul, Banatul sârbesc, Valea Timocului: 906.980” (pagina 111). Ori, în această perioadă nu exista un Banat sârbesc. La prima vedere Banatul produce confuzie. Dar doar la prima vedere, căci la pagina 112, la tema ”Politici cultural și românii din afara granițelor (1848-1918)”, unde avem subcapitolul, după cum ne-am obișnuit, ”Transilvania”, Banatul este correct prezentat: ”în perioada neoabsolutismului, pe baza noilor măsuri de reorganizare a statului habsburgic, Transilvania a devenit o provincie dependent direct de Viena, Banatul a fost inclus în Voievodina sârbească… Mișcarea națională a românilor din Transilvania (în 1860 Banatul a fost anexat Ungariei) s-a bazat pe o diversitate de acțiuni 471 culturale… Instalatrea însă în 1867 a dualismului austro-ungar a avut consecințe nefaste pentru Transilvania. Anexată Ungariei, ea a cunoscut o intensă politică de maghiarizare… În fața acestei situații românii ardeleni au utilizat diverse forme de acțiune politică…în 1869 au înființat partidul Național Român din Banat și Ungaria precum și Partidul Național Român din Transilvania…” Reflexul de a anexa Banatul ”Unitate și diversitate în România Mare (1918-1940)”- lecția ”Participarea României la războiul pentru întregirea neamului (1916-1918)”: ”lupta dusă de românii din teritoriile aflate sub sub dominația străină (Basarabia, Bucovina, Transilvania), se înscria, la începutul secolului XX, în aspirația popoarelor europene de a avea state naționale… Austro-Ungaria (care se afla în tabăra puterilor Centrale) stăpânea Transilvania și Bucovina” (pagina 146). Banatul dispare complet. Și rămâne (aproape) dispărut și la lecția ”Marea Unire din 1918”, subcapitolul ”Unirea Transilvaniei” unde, din nou, e doar o anexă a Transilvaniei: ”în anii 1917-1918 românii ardeleni și-au intensificat acțiunile de unire cu patria mamă… intelectualii de seamă ai Transilvaniei (Amos Frâncu, Eugen Goga, Silviu Dragomir, Valeriu Braniște)…”. Se amintește o singură dată despre Banat: ”La 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională întrunită la Alba Iulia… a votat Rezoluția unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România” (pagina 151). După momentul unirii Banatul dispare definitiv din acest manual, la Transilvania făcându-se câteva referiri sporadice. Urmează, în analiza noastră, manualul ”Istoria Românilor - manual pentru clasa a XII-a” (autori: Nicoleta Dumitrescu), Editura Humanitas Educațional, București, 2000, de 232 pagini. Banatul este menționat de 30 ori (cu tot cu Banatul Severinului), o dată la fiecare 5 pagini. Transilvania/Ardealul este amintită de 148 ori (în medie, o 472 dată la 1,5 pagini), Oltenia de 9 ori și Dobrogea de 20 de ori. Raportul dintre menționarea Banatului și menționarea Transilvaniei este de 1/5. Autorii știu foarte bine ce este Banatul. E singurul manual care definește acest spațiu istoric: ”asemenea state incipiente, șase ducate din jurul anului 900, sunt atestate… ducatul lui Glad, mărginit de Tisa, Mureș, Carpați și Dunăre (în Banatul de mai târziu) (pagina 18, capitolul ”Formarea statelor medievale Transilvania (?) și Țara Românească” – lecția ”De la ”ducatele româno-slave” la voievodatul Transilvaniei, vasal regelui Ungariei”). La pagina 38 e amintit și ”Iancu de Hunedoara… (care) în 1438 a fost numit ban de Severin, iar trei ani mai târziu, voievod al Transilvaniei” (deși formularea corectă ar fi fost: iar trei ani mai târziu și voievod al Transilvaniei, deoarece Iancu de Hunedoara a fost printre cei care au cumulate cele două funcții). Cu toate acestea, vorbindu-se despre armată în evul mediu, se afirmă că: ”țările române erau apărate de numeroase cetăți ridicate la hotare, precum cetățile… Timișoara, Oradea, Făgăraș, Arad, în Transilvania” (pagina 34). Ori Timișoara nu 473 e Transilvania și o știu și autorii bine: ”în 1658 cetățile Lugoj, Ineu și Caransebeș, ținutul Hălmagiului și zona muntoasă a Banatului au fost anexate pașalâcului Timișoarei… (pagina 43). O dubla măsură este aplicată, în ceea ce privește Banatul, și în următoarele teme. La lecția ”Revoluția de la 1848-1849”, subcapitolul ”Transilvania, Banat și Bucovina” se afirmă că: ”în Banat, provincie integrată Ungariei la sfârșitul secolului al XVIII-lea, mișcarea de eliberare națională a îmbrăcat tot forma unor adunări populare. În fruntea bănățenilor s-a remarcat Fftimie Murgu, adept al unirii Banatului cu Transilvania. În adunarea din 15 iunie 1848, de la Lugoj, s-a solicitat atât autonomia provinciei, cât și recunoașterea națiunii și a limbii române” (pagina 67). La tema ”Românii din afara granițelor”, unde avem doar subcapitolul numit ”Transilvania” (pagina 90 și următoarele) Banatul e amintit, totuși, ca un spațiu distinct (de exemplu: ”Majoritatea românilor din monarhie, respective cei din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, se aflau sub autoritatea maghiară.”). Și la sfârșitul temei apare o Cronologie (un table cronologic) în care e menționat, la 1869 - ”Ianuarie: Conferința de la Timișoara, unde se constitue Partidul Național Român din Ungaria având ca președinte pe Alexandru Mocsonyi” și ”Martie: Conferința de la Miercurea Sibiului, unde se constitue Partidul Național Român din Transilvania având ca președinte pe Ilie Măcelariu.” Urmează, însă, ”Marea Unire” (pagina 130) subcapitolul (doar) ”Transilvania”; Banatul nu apare în conținutul acestei teme. Ca document auxiliar, e redat un fragment din Proiectul rezoluției de la Alba-Iulia, în care e amintit Banatul. Doar la sfârșitul lecției apare un dicționar unde este explicat termenul Marea Unire – ”proces politiconațional în urma căruia provinciile românești (Basarabia, 474 Bucovina, Banat și Transilvania) s-au unit cu Vechiul Regat.” Asta nu spală rușinea de-a fi pierdut (din conținutul lecției) Banatul. În 2006 Ministerul Educației și Cercetării elaborează o nouă programa analitică la istorie - ciclul liceal. Istoria românilor e integrată în istoria universală care se predă în clasele a IX-a și a X-a și reluată în clasa a XII-a. Manualele pentru clasa a XII-a sunt și mai subțiri și Banatul se va găsi printre pierdanți. Astfel în manualul ”Istoria Românilor manual pentru clasa a XII-a” (autori: Ioan Scurtu..., Editura Gimnasium, București, 2007, 152 pagini) Banatul (cu tot cu Banatul Severinului) mai este amintit doar de 13 ori (adică, în medie, odată la 12 pagini). Transilvania(/Ardealul) este amintită de 81 ori (în medie, o dată la 2 pagini), Oltenia de 3 ori și Dobrogea de 9 de ori (raportul dintre menționarea Transilvaniei și cea a Banatului este de 1/6). Raportul dintre menționarea Banatului și menționarea Transilvaniei este de 1/6. Și manualul acesta, ca și celelalte, are tendința de a anexa Banatul Transilvaniei: ”în Transilvania, pentru români, învățământul superior s-a limitat la existența facultăților de teologie: ortodoxe la Sibiu, Arad și Caransebeș și unite la Blaj, Lugoj, Oradea și Gherla…” (pagina 45 - tema ”România modern. Majoritate și minoritate”, lecția ”Politici cultural și românii din afara granițelor”). Manualul ”Istorie - manual pentru clasa a XII-a” (autori: Zoe Petre..., Editura Corint, București, 2007) de 160 pagini menționează Transilvania(/Ardealul) de 93 de ori, Banatul de 7, Dobrogea de 12 și Oltenia de 3 ori (raportul dintre menționarea Transilvaniei și cea a Banatului este de 1/13). Raportul dintre menționarea Banatului și menționarea Transilvaniei este de 1/13. 475 Și autorii acestui manual acreditează ideea că banatul este parte a Transilvaniei. Astfel, la lecția ”Autonomii locale și instituții central în spațiul românesc (secolele IX-XVIII)/ Întemeierea statelor medieval românești”, subcapitolul ”Formațiuni politice în Transilvania”, se arată că ”aceste formațiuni (n.n. – din Transilvania), de tipul cnezatelor și voievodatelor… erau situate în… Banat, cu central probabil la Cuvin (Glad)…” (pagina 74). La tema ”Evoluția 476 Transilvaniei în cadrul regatului maghiar” se vorbește de faptul că: ”românii își păstrează (n.n. – în Transilvania), măcar pentru o vreme, o autonomie reală și o organizare proprie… în districtele românești ca Țara Zarandului sau Banat” (pagina 80 ). La pagina 89, lecția ”Regatul României. Carol I și Ferdinand” Banatul dispare din nou când se vorbește despre faptul că: ”la 1 decembrie va avea loc la Alba-Iulia Marea Adunare Națională, care aprobă în unanimitate rezoluția… de unire a Transilvaniei cu României. Iarăși Banatul nu e amintit. În manualul ”Istorie - manual pentru clasa a XII-a” (autori: Magda Stan, Cristian Vornicu, Editura Niculescu, București, 2007) Banatul este amintit de 18 ori, în medie, odată la 4,5 pagini. Raportul dintre menționarea Banatului și menționarea Transilvaniei (Transilvania e apare de 79 ori) este de 1/4,5. Referirile la Banat sunt, în general, corecte și echilibrate, dar puține. În manualul ”Istorie - manual pentru clasa a XII-a” (autori: Alexandra Barnea,... , Editura Corint, București, 2007) Banatul este amintit de 6 ori, adică, în medie, odată la 21 de pagini. Raportul dintre menționarea Banatului și 477 menționarea Transilvaniei (Transilvania e apare de 62 ori) este de 1/10. Oltenia și Dobrogea sunt foarte rar menționate (ambele sunt menționate doar o dată). În plus, Bantul apare menționat doar în fraze cu caracter general: ”diaspora românească s-a format începând de la a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când din Transilvania, Banat sau Vechiul Regat românii au emigrat spre central Europei și spre America” (p. 122). Autorii manualelor de istoria românilor din ultimii ani, voit sau din neștiință și grabă, prelungind vechi reflexe ale istoriei național-comuniste, anexează spațiul istoric al Banatului Transilvaniei, cu toate că cele două regiuni au istorii diferite și sunt lumi distincte. Porniți pe calea unei istorii a cărei punct final e Unirea românilor din 1918, autorii manualelor de Istoria românilor (importanți formatori de opinie) au tendința de a anula amănuntele fine, uitând că forța unei națiuni stă în diversitatea ei. Nu e de mirare, fiind cele spuse mai sus, că Banatul dispare din conștiința românilor și devine, pe zi ce trece, un act de credință a celor ce, trăind postistoria, se consideră, cu îndârjire, bănățeni. 478 Bibliografie Boia, Lucian, Suveranii României: Monarhia o soluție, Editura Humanitas, București, 2014, p. 15 și următoarele) Hațegan, Ioan, Boldea, Ligia, Țeicu, Dumitru, Cronologia Banatului. Banatul între 943-1552, vol. II/1, Editura Artpress, Timişoara, 2007 Mitu, Melinda, Mitu, Sorin, Ungurii despre români: nașterea unei imagini etnice, Editura Polirom, Iași, 2014 Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluția din 1821 – manual pentru clasa a XI-a, (Autori: Manea Mihail, Adrian Pascu, Bogdan Teodorescu), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994 Istoria românilor de la 1821 până la 1989 – manual pentru clasa a XII-a, (autori: Manea Mihail, Bogdan Teodorescu), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993 Istoria Românilor - manual pentru clasa a VIII-a (autori: Maria Ochescu, Sorin Onae), Editura Humanitas Educațional, București, 2000, 176 pagini Istoria Românilor - manual pentru clasa a VIII-a (autori: Alexandru Vulpe, Radu G. Păun, Radu Băjenaru, Ioan Grosu), Editura Sigma, București, 2000, 144 pagini Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi manual pentru clasa a XII-a, (autori: Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă, Aurel Constantin Soare), Editura Petrion, București, 2000 Istoria Românilor - manual pentru clasa a XII-a (autori: Nicoleta Dumitrescu, Mihai Manea, Cristian Niță, Adrian Pascu, Aurel Trandafir, Mădălina Trandafir), Editura Humanitas Educațional, București, 2000 Istorie - manual pentru clasa a XII-a (autori: Zoe Petre, Carol Căpățână, Ecaterina Stănescu, Ligia Livadă-Cadeschi, Alin Ciupală, Florin Țurcanu, Laurențiu Vlad, Sorin Andreescu), Editura Corint, București, 2007 479 Istoria Românilor - manual pentru clasa a XII-a (autori: Ioan Scurtu, Florentina Dondorici, Elena Emilia Lica, Emil Poamă, Vasile Ionescu, Octavian Osanu, Relu Stoica), Editura Gimnasium, București, 2007 Istorie - manual pentru clasa a XII-a (autori: Magda Stan, Cristian Vornicu), Editura Niculescu, București, 2007 Istorie - manual pentru clasa a XII-a (autori: Alexandra Barnea, Vasile Aurel Manea, Eugen Palade, Bogdan Teodorescu), Editura Corint, București, 2007 480 Anexă Numărul de apariții / în manualul / a regiunii/zonei: Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluția din 1821 – manual pentru clasa a XI-a, (Autori: Manea Mihail, Adrian Pascu, Bogdan Teodorescu), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994, 400 de pagini Transilvania/ Oltenia Banat Ardeal 269 27 58 Dobrogea 21 Istoria românilor de la 1821 până la 1989 – manual pentru clasa a XII-a, (autori: Manea Mihail, Bogdan Teodorescu), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993, 415 de pagini Transilvania/ Oltenia Banat Ardeal 189 13 37 Dobrogea 26 Istoria Românilor - manual pentru clasa a VIII-a (autori: Maria Ochescu, Sorin Onae), Editura Humanitas Educațional, București, 2000, 176 pagini Transilvania/ Oltenia Banat Ardeal 189 2 11 481 Dobrogea 16 Istoria Românilor - manual pentru clasa a VIII-a (autori: Alexandru Vulpe, Radu G. Păun, Radu Băjenaru, Ioan Grosu), Editura Sigma, București, 2000, 144 pagini Transilvania/ Oltenia Banat Ardeal 152 16 20 Dobrogea 16 Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi manual pentru clasa a XII-a, (autori: Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă, Aurel Constantin Soare), Editura Petrion, București, 2000, 272 de pagini Transilvania/ Ardeal 131 Oltenia Banat Dobrogea 9 27 17 Istoria Românilor - manual pentru clasa a XII-a (autori: Nicoleta Dumitrescu, Mihai Manea, Cristian Niță, Adrian Pascu, Aurel Trandafir, Mădălina Trandafir), Editura Humanitas Educațional, București, 2000, 232 pagini Transilvania/ Oltenia Banat Ardeal 148 9 30 Dobrogea 20 Istorie - manual pentru clasa a XII-a (autori: Zoe Petre, Carol Căpățână, Ecaterina Stănescu, Ligia Livadă-Cadeschi, Alin Ciupală, Florin Țurcanu, Laurențiu Vlad, Sorin Andreescu), Editura Corint, București, 2007, 160 pagini Transilvania/ Oltenia Banat Ardeal 93 3 7 482 Dobrogea 12 Istoria Românilor - manual pentru clasa a XII-a (autori: Ioan Scurtu, Florentina Dondorici, Elena Emilia Lica, Emil Poamă, Vasile Ionescu, Octavian Osanu, Relu Stoica), Editura Gimnasium, București, 2007, 152 pagini Transilvania/ Oltenia Banat Ardeal 81 3 13 Dobrogea 9 Istorie - manual pentru clasa a XII-a (autori: Magda Stan, Cristian Vornicu), Editura Niculescu, București, 2007, 128 pagini Transilvania/ Oltenia Banat Ardeal 79 5 18 Dobrogea 10 Istorie - manual pentru clasa a XII-a (autori: Alexandra Barnea, Vasile Aurel Manea, Eugen Palade, Bogdan Teodorescu), Editura Corint, București, 2007, 128 pagini Transilvania/ Oltenia Banat Ardeal 62 1 6 483 Dobrogea 1 IV. RECENZII 484 485 Radu Păiuşan Activitatea Uniunii Patrioţilor (1944-1945) şi a Partidului Naţional - Popular (1946-1949) în sud-vestul României Cerc. șt. I dr. Vasile Dudaș Considerăm, încă de la început, că volumul: Radu Păiuşan, Activitatea Uniunii Patrioţilor (1944-1945) şi a Partidului Naţional - Popular (1946-1949) în sud-vestul României (Editura Eurostampa, Timişoara, 2013, 837 pagini) elaborat de către cunoscutul istoric timişorean, profesorul universitar dr. Radu Paiuşan, abordează o temă interesantă şi actuală. Bine structurat, el cuprinde o scurtă prefaţă în care autorul îşi motivează demersul, şase capitole, un rezumat în limba engleză şi un indice de localităţi şi persoane. „Am elaborat această carte - subliniază autorul - din necesitatea cunoaşterii adevărului istoric despre instaurarea comunismului în România, în speţă în sud-vestul acesteia. Am abordat acest proces, în dinamica sa, relevând faptul că şi în această parte a ţării, Partidul Comunist din România, Partidul Comunist Român şi, apoi Partidul Muncitoresc Român nu a putut acţiona, după lovitura de stat de la 23 august 1944, în mod direct şi vizibil, ci a aplicat politica de front popular, de sorginte sovietică” (pag. VII) Primul capitol al volumului intitulat Activitatea Uniunii Patrioţilor în sud vestul României în anul 1944 surprinde începuturile acestei organizaţii satelit a Partidului Comunist din România care şi-a început activitateaa în ilegalitate. Astfel, în vara anului 1942, la un an de la intrarea ţării în război, în 486 condiţiile când se profilau la orizont o serie de nemulţumiri legate de pierderile umane şi materiale pe fronturile de luptă, comuniştii au reuşit să pună bazele unei organizaţii ilegale care urma să atragă în rândurile sale categorii care nutreau sentimente antiantonesciene şi antigermane. După 23 august 1944, această minisculă organizaţie ilegală a trecut cu repeziciune la reorganizarea activităţii sale la nivelul întregii ţări. Pentru a-şi face cunoscută activitatea şi a atrage noi aderenţi, organizaţia din partea de sud-vest a României a început editarea la finele anului 1944, a unei publicaţii periodice întitulată Lupta patriotică. Concluzia la care ajunge autorul este că în primele patru luni de activitate legală, reprezentanţii acestei organizaţii, din care mulţi se vor dovedi ulterior oportunişti notorii, s-au infiltrat în organele locale ale administraţii de stat unde au desfăşurat o intensă activitate procomunistă. În capitolul următor, pe parcursul a 24 de pagini facem cunoştinţă cu activitatea Regionalei Banat a Uniunii Patriotilor pe parcursul întregului an 1945. Autorul constată că în această perioadă, în multe cazuri coordonarea activităţilor întreprinse de organizaţiile locale ale organizaţiei a fost încredinţată unor intelectuali care aveau simpatii pronunţate de stânga. Astfel, unul din lideri săi, care era înregimentat în organizaţia comunistă locală, prof univ dr. Valeriu Novacu a fost numit de către guvernul condus de dr. Petru Groza, în calitate de prefect al judeţului Timiş-Torontal. În ciuda unei aparente activităţi independente, în realitate activitatea sa era coordonată din umbră de către comuniştii locali. În următoarele trei capitole, de fapt partea cea mai consistentă a volumului, este analizată transformarea organizaţiei în partid politic sub denumirea de PartidulNaţional Popular şi activitatea acestuia în anii 1946-1948. Obiectivele urmărite de comunişti prin crearea noii formaţiuni politice erau să neutralize partidele istorice, să atragă în zona 487 lor deinfluienţă categoriile sociale mijlocii cu reală putere de convingere în mediile lor de viaţă (profesori, medici, avocaţi, învăţători, meseriaşi, mici burghezi, lucrători manuali, etc.) Bazându-se pe un mare număr de mărturii documentare, în cea mai mare parte inedite, autorul reconstituie cu multă acribie pregătirile care au fost întreprinse pentru înfiinţarea partidului, derularea lucrărilor Cogresului Naţional al Uniunii Patrioţilor desfăşurat în zilele de 10-12 ianuarie 1946 în sala Dalles din Bucureşti, programul şi statutul adoptat, alegerea Comitetului Central şi a preşedintelui în persoana lui Mitiţă Constantinescu (fost guvrnator al Băncii Naţionale între anii 1935-1940) şi a profesorului Mihail Dragomirescu ca secretar general, constituirea şi activitatea comitetelor judetene Arad, Timis-Torontal, Caraş şi Severin ale partidului care aveau să compună Regionala Banat a partidului, raporturile cu celelalte forţe politice. Legat de militanţii reprezentativi ai organizaţiilor naţional-populare din spatiul analizat, autorul suliniaza faptul că a identificat trei categorii de persoane: unele care au dorit să-şi poată contina carierele fără a adera la comunişti, alţi care au considerat că sosise momentul pentru un început de activitate politică şi cei care au sperat că vor putea astfel să-şi ascundă trecutul compromis în noua conjunctură istorică, prin faptul că aderaseră în anii anteriori la diuverse organizaţii legate de fostele regimuri totalitare. La aceste constatări, cred că am mai putea adauga faptul că au fost şi militaţi care seduşi de programul afişat al partidului, au crezut cu sinceritate că vor putea contribui prin activitatea lor, la imprimarea unui drum care să ducă la o Românie democratică independentă şi liberă după cu se menţiona de altfel în adeziunea care trebuia semnată cu ocazia înscrierii în partd. La începutul anului 1949, în contextul în care monarhia fusese abolită, se proclamase Republica Populară Română, avusese loc naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, 488 se votase noua Constituţie, se legiferase o nouă lege a învăţământului, comuniştii ajunseseră la concluzia că nu mai aveau nevoie de aliaţii lor vremelnici de drum şi au propus în consecinţă printre altele şi dizolvarea Partidului Naţional Popular. Obedientă cum fuse în întreaga activitate, conducerea acestuia, la 6 februarie 1949, ia hotărârea de autodizolvare a tuturor organizaţiilor sale. În consecinţă, în cursul lunii februarie rând pe rând toate organizaţiile naţionalpopulare din spaţiul bănăţean, arădean şi hunedorean s-au autodizolvat. “Asfel - consemnează în finalul demersului său ştiintific autorul - se termina scurta istorie a Partidului Naţional Popular, un partid procomunist, tovarăş vremelnic de drum al comuniştilor, care, fâcându-şi datoria de etapă, a fost eliminat de pe scena politică a ţării. De acum, era necesar un singur partid, şi acesta era cel comunisi” (pag. 802). Prin volumul de faţă, autorul ne prezintă o lucrare ştiiţifică valoroasă, elaborată în urma unor investigări temeinice, minuţioase şi pertinente a unui bogat material arhivistic, bibliografic şi de presă, trecut prin filtrul unei interpretări şi reconstituiri proprii. Realizat cu profesionalism, el reuşeşte să pună în adevărata ei lumină modul în care comuniştii au venit la putere în România. El vine e drept, după un şir mai lung de contribuţii parţiale şi fragmentare, mai vechi şi mai noi asupra acestei problematici. Deşi de-a lungul anilor au fost publicate un număr mare volume şi studii care au abordat şi aspecte legate de istaurarea comunismului în ţara noastră, volumului semnat de istoricul timişorean, aduce multe informaţii inedite şi formulează judecăţi de valoare interesante. Cu multă onestitate, autorul subliniază în finalul Cuvântului introductiv că “a elaborat aceasta carte în speranţa că pus o caramidă mică la temelia edificiului istoriografieii naţionale despre comunişti şi aliaţii lor vremelnici, considerând că demersul său ştiinţific este perfectibil” (pag. VIII). 489 Vasile Dudaş Banatul în anii primei conflagraţii mondiale Prof. univ. dr. Radu Păiușan Apărută în colecţia Bibliotheca Banatica a Editurii David Press Print din Timişoara, prefaţată de Crişu Dascălu, Directorul Institutului ,,Titu Maiorescu” al Filialei Timişoara a Academiei Române, şi beneficiind de un studiu introductiv al prof. univ. dr. Doru Radosav, cartea Banatul în anii primei conflagraţii mondiale (Ed. David Press Print, Timişoara, 2014, 151 pagini + ilustraţii) se înscrie pe linia sintezelor anterioare. Ineditul ei constă în modul de abordare a relaţiei dintre acest vechi ţinut românesc şi războiul mondial. Tipărită în anul comemorării a 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial (1914) şi nu prea îndepărtată de aniversarea intrării României în războiul de reîntregire naţională (1916), lucrarea prezintă situaţia unei părţi a pământului şi poporului român, aflată sub dominaţie străină, care a fost nevoită să participe la război încă de la începutul acestuia. Cartea debutează printr-un capitol dedicat politicii externe europene şi mai ales a Serbiei, a Germaniei şi AustroUngariei, fiind în relaţie directă cu Banatul, pe care Ungaria la înglobat în anul 1860. Declanşarea Primului Război Mondial, după atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914, în care prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, prietenul românilor, şi înconjurat de lideri politici ai acestora ca: Aurel C. Popovici şi Alexandru Vaida-Voievod, şi soţia sa, prinţesa Sofia, au fost 490 asasinaţi de către studentul sârb Gavrilo Princip, asasinat care nici până astăzi nu a fost complet elucidat. Prinţul moştenitor nu a fost, însă, apreciat de cercurile guvernamentale maghiare, atât datorită protecţiei acordate minorităţilor din monarhie, printre care şi românii, cât şi datorită poziţiei sale faţă de cetăţenii maghiari ai statului dualist. Aceasta – după cum afirmă autorul – pentru că ungurii considerau că dualismul era o soluţie care să asigure existenţa aşa-zisei Ungarii Mari şi în cazul în care dubla monarhie s-ar fi dezmembrat, iar austriecii, care acceptaseră Ausgleichul, adică compromisul pentru păstrarea monarhiei şi nu pentru apărarea intereselor magnaţilor unguri care oprimau naţionalităţile din partea ungară, adică Transleithania, după cum fusese împărţită monarhia, printre care şi pe români. Atentatul a adus mâhnire în rândurile românilor bănăţeni, care-l considerau pe prinţul moştenitor ca un apărător al lor, dar nu şi în rândul maghiarilor, aşa cum reiese din aşa-numita ,,istorie măruntă”, cuprinsă şi în cronicile unor parohii române ortodoxe din Banat. Ca urmare a ultimatumului inacceptabil dat Serbiei de către Austro-Ungaria, în data de 28 iulie 1914, dubla monarhie a declarat război Serbiei, considerând că această acţiune va fi o simplă expediţie de pedepsire a Serbiei. A urmat, apoi, un război care a durat patru ani, intrând în acţiune cele două alianţe: Puterile Centrale şi Antanta, şi, mai târziu, S.U.A. Mulţi români bănăţeni au fost mobilizaţi pe front, mai ales în bătăliile din Galiţia, care aparţinea, atunci, Rusiei, iar după intrarea, în mai 1915, a Italiei în război de partea Antantei, pe frontul italian. Românii bănăţeni – după cum afirmă autorul – s-au pronunţat împotriva trimiterii bărbaţilor pe front, la început a celor cu vârsta între 20 şi 42 de ani, apoi şi a acelora cu vârsta 491 între 18 şi 50 de ani, lipsind, astfel, principala forţă de muncă, muncile câmpului fiind făcute de către bătrâni, femei şi copii, normal cu un randament mult mai modest. Nemulţumiri au produs şi rechiziţiile de cereale şi animale de tracţiune pentru necesităţile războiului, ceea ce a dus, începând cu anul 1916, la mişcări revendicative mai ales ale muncitorilor din oraşele bănăţene, deşi fusese instituită starea de asediu – aşa-numitul statariu. Persecuţiile împotriva românilor bănăţeni şi transilvăneni s-au amplificat după intrarea României în război, în august 1916, de partea Antantei, deci împotriva Austro-Ungariei, aceştia fiind acuzaţi de sentimente dacoromâne, spionaj, înaltă trădare, agitaţii împotriva statului dualist. În consecinţă, mulţi români bănăţeni, şi nu numai, au fost arestaţi, întemniţaţi, puşi sub pază politică, altora stabilindu-se domiciliu forţat. În anul 1918 şi, mai ales, spre sfârşitul acestuia, au avut loc mari demonstraţii, îndeosebi ale muncitorimii, conduse de social-democraţi pentru terminarea conflagraţiei. În consecinţă, la 28 octombrie 1918, consiliul orăşenesc din Timişoara a proclamat dezlipirea Ungariei de către Austria. În acelaşi sens, la 31 octombrie 1918, la ora 11, generalul Hordt, comandantul Corpului 7 Armată austroungar, a dat citire, în sala Cazinoului Militar, telegramei noului împărat (Franz Iosif decedase în 1916), prin care cei 700 de ofiţeri prezenţi erau dezlegaţi de jurământul către împărat, care era comandantul suprem, fiind îndemnaţi, prin aceeaşi telegramă, să se organizeze în consilii naţionale. Primii au fost românii, în frunte cu dr. Aurel Cosma, preşedintele Consiliului Naţional Militar Român, apoi, după exemplul acestuia, s-au constituit şi cele maghiare, şvăbeşti şi sârbe. La îndemnul Consiliului Naţional Român Central, cu sediul la Arad, la care aderase şi Consiliul Naţional Român 492 Militar din Timişoara, s-au constituit consilii şi gărzi naţionale în toate oraşele şi comunele din Banat şi Transilvania, de exemplu cel din Vârşeţ (oraş, actualmente, în Serbia) era condus de maiorul Petru Jurca şi de căpitanul Romulus Molin, şi din alte localităţi, din satele din jur ca: Alibunar, Coştei, Cubin, Deliblata, Dobriţa, etc. Autorul tratează foarte bine problemele delicate ale ocupaţiei militare sârbeşti, ale Consiliului Naţional Sârb de la Novi Sad, ale adunării din 25 noiembrie 1918 a slavilor din Bacica (Banat) şi Baranya, la care au participat şi 72 de delegaţi din 36 de localităţi bănăţene şi, apoi, proclamarea, la 1 decembrie 1918, a Regatului Sârbo-Croato-Sloven. La fel de competent este tratată şi ocupaţia sârbească a Banatului, problemele create de armata sârbă delegaţilor români bănăţeni care trebuiau să participe la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, la care au fost prezenţi 1228 de delegaţi din Banat şi Transilvania, în Marele Sfat Naţional fiind aleşi şi 44 de bănăţeni. Este abordată, în lucrare, şi problema Banatului la Conferinţa Păcii de la Paris, din anii 1919-1920, turneul reginei Maria în sprijinul României în unele capitale europene, ca Paris şi Londra, instaurarea administraţiei româneşti mai întâi în comitatul Caraş-Severin, pe 28 mai 1919, şi apoi, pe 28 iulie acelaşi an, în comitatul TimişTorontal, retragerea trupelor sârbe şi, apoi, franceze şi divizarea Banatului la Conferinţa Păcii. Mai este prezentată şi participarea delegaţiilor şvăbeşti, atât la Sibiu, la sediul Consiliului Dirigent, cât şi la Paris, unde a fost primită de Consiliul celor Zece. În ambele locaţii, delegaţii şvabilor bănăţeni au solicitat păstrarea integrităţii Banatului şi revenirea acestuia la Patria Mamă – România. Prezintă un interes deosebit unele informaţii despre aceste probleme, necunoscute sau mai puţin cunoscute, mărturii ale participanţilor, cronici parohiale, unele aflate în 493 colecţiile Muzeului Banatului din Timişoara, şi a presei de epocă sau din perioada imediat următoare ca: Drapelul din Lugoj, Românul din Arad, Opinca din Vârşeţ şi Nădejdea din Timişoara. Acesta este un merit deosebit al lucrării. Autorul rememorează şi reinterpretează evenimente esenţiale din epoca modernă a Banatului, în strânsă conexiune cu istoria Europei, în cazul de faţă a Primului Război Mondial şi a epocii care i-a urmat. Scrisă într-un spirit intercultural, cartea raportează – în permanenţă – istoria acestui vechi ţinut românesc la istoria Europei, căreia i-a aparţinut, îi aparţine împreună cu istoria întregii Românii. Apărută în condiţii grafice deosebite, lucrarea este bogată şi în ilustraţii, unele inedite sau mai puţin cunoscute. Stilul este sobru, academic, dar, în acelaşi timp, accesibil atât specialiştilor, cât şi tuturor iubitorilor de istorie bănăţeană, românească şi europeană. 494 495 Cuprins Cuvânt înainte 5 I. STUDII ȘI ARTICOLE Lugojul, Banatul de Caransebeş - Lugoj şi Principatul Transilvaniei 7 9 Prof. Horațiu Suciu Rolul meseriașilor și negustorilor în dezvoltarea economică a Lugojului în secolele XVII – XVIII 65 Prof. Ibolya Șipoș Raporturi în interiorul asociațiilor de breaslă din Lugoj 101 Privilegiu de târg acordat localității camerale Făget de împăratul Iosif al II-lea - Viena, 22 octombrie 1787 113 Pagini de memorialistică despre revoluția de la 1848-1849 din Banat. Însemnările lui P. Broșteanu 118 Răspunsurile lui Dionisie Păscuţiu, avocat în Făget, la Chestionarul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu (1884 - ian. 1885) 133 Prof. Dumitru Suciu Prof. univ. dr. Dan Negrescu Drd. Nicolae Dumbrăvescu Prof. Ioan Cipu Mişcarea culturală lugojeană între anii 1850 – 1914 Prof. Monica Suciu 496 171 Contribuții la istoria bisericii unite din Banat până la începutul secolului al XX-lea 188 Lugojul și „ASTRA” (II) 230 Populația rurală din Banatul istoric la începutul secolului al XX-lea 258 Pr. Gheorghe Naghi Prof. dr. Dumitru Tomoni Prof. univ. dr. Ioan Munteanu Un memorialist bănăţean mai puţin cunoscut despre Marele Război: Lae din Banat 295 Atacul cu gaz întreprins de către Corpul VII Armată Timișoara pe frontul italian în anii Primului Război Mondial 312 Implicarea societății civile în cercetarea și combaterea fenomenului depopulării Banatului în perioada interbelică 322 Recitirea unor înscrisuri privind trecutul Mitropoliei Banatului 354 Prof. univ. dr. Nicolae Bocşan Cerc. șt. I dr. Vasile Dudaş Prof. dr. Ciuruşchin Miodrag Pr. prof. dr. Vasile Muntean II. PERSONALITĂȚI BĂNĂȚENE Poziția lui Traian Vuia față de Congresul Națiunilor Oprimate de la Roma 359 361 Drd. Maria Alexandra Pantea Protopopul Mihail Gașpar – jurnalist și cărturar de seamă al Banatului din primele trei decenii ale secolului XX Lector univ. dr. Mihai Vişan 497 366 Aspecte din creaţia literară a învăţătorului bănăţean George Bălteanu 389 Două invitații adresate de „Liga culturală” lui Ioan Dimitrie Suciu privind conferențierea acestuia la cursurile de vară ale Universității populare „Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte (1942-1943) 400 Prof. dr. Gabriela Hajdu Drd. Silviu Mureșan III. DIDACTICA ȘI ISTORIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI 414 Învățământul din Banat – privire de ansamblu (sec. X-XIX) 415 Rețeaua instituțiilor școlare bănățene la începutul secolului XX 424 Prof. dr. Mihai Pârvulescu, Prof. Alina Jucuți Prof. dr. Angela Dumitrescu Banatul în manualele de istorie de după 1989 Prof. Horațiu Suciu IV. RECENZII 461 485 Radu Păiuşan Activitatea Uniunii Patrioţilor (1944-1945) şi a Partidului Naţional - Popular (1946-1949) în sud-vestul României 487 Vasile Dudaş Banatul în anii primei conflagraţii mondiale 491 Cerc. șt. I dr. Vasile Dudaș Prof. univ. dr. Radu Păiușan 498 499