Alexandru Cetățeanu 1
Cezarina Adamescu 25
Mihaela Aionesei 31
Dana Anadan 32
Lia-Maria Andreiță 37
Adrian Anghelescu 47
Dan Anghelescu 48
Ovidiu Dragoș Argeșanu 52
Bâki Ayhan 53
Ioan Barbu 55
Marian Barbu 58
Mihai Batog-Bujenița 63
Lucreția Berzintu 65
Constantin Bidulescu 67
Elena Buică 70
Eugenia Bulat 72
Sabin Buraga 75
Constantin Butunoi 76
Roni Căciularu 78
Rodica Calotă 80
Florica Ceapoiu 86
Sorin Cerin 88
Ana R. Chelariu 93
Luca Cipolla 98
Dorel Cosma 99
Marian Costache 101
Grigorie M. Croitoru 105
Octavian Curpaș 109
Ion Anton Datcu 113
Dominic Diamant 117
Sebastian Doreanu 119
Ion Drăghici 126
Ștefan Dumitrescu 129
Anatol Eremia 132
Eugen Evu 135
Zeno Fodor 137
Al Francisc 139
Dumitru Găleșanu 140
Călin Georgescu 142
Daniela Gîfu 144
Nadejda Godoroja 150
Ilie Gorjan 155
Dimitrie Grama 157
Tomas Gross-Ronceanu 159
Lidia Grosu 162
Dumitru Ichim-Kitchiner 164
Carolina Ilica 166
Elena Andreea Ion 171
Iacob C. Istrati 172
Hilal Karahan 175
Ilhan Kemal 178
Vasile Lechințan 179
Paul Leu 182
Amelia Licheva 190
Daniel Lucea 192
Victor Martin 194
Nicolae Mătcaș 199
Vasile Mic 200
Cristina Mihai-Balaj 201
Irina Lucia Mihalca 202
Ionel Muscalu 204
Tudor Nedelcea 205
Maria Relly Niculescu 208
Mariana Pândaru 209
Cornelia Păun-Heinzel 210
Ion Părăianu 219
Stan Pățitu Jr. 222
Liviu Pendefunda 224
Muguraș Maria Petrescu 225
Hava Pinhas-Cohen 233
Ioan-Aurel Pop 235
Ion Pop 238
Paulina Popa 241
Florentin Popescu 242
George V. Precup 245
Valeriu Pricină 249
Cai Quijiao 251
Theodor Răpan 253
Len Rei 257
George Roca 261
Lia Ruse 262
Melania Rusu-Caragioiu 264
Alex Santosh 266
Constantin Schifirneț 267
Dorel Schor 270
Heidi S. Simon 272
Ioan Florin Stanciu 274
Passionaria Stoicescu 276
Cătălina Stroe 279
Zoltan Terner 282
Traian Vasilcău 284
Corneliu Vasile 288
Claudia Voiculescu 289
Diverse
Andrei Pogany 291
Destine
Literare
---------- Forwarded message ---------From: Rom Writers <romwriters@gmail.com>
Date: Fri, Oct 14, 2016 at 3:19 PM
Subject: Re: Hillary will retire
To: donations@donaldtrump.com
Dear Mr. President,
I am sure the good sense will prevail, for the
glory of America! Your destiny is to save America
from the hands of the coalition of corrupt
politicians, unfortunately some of them members
of Republican Party. Forgive me to call you already
Mr. President – is because I am sure you will be the
next President of this great country, United States
of America!
I will like to make a contribution, but I am in
Europe and I cannot use computers. There is any
telephone number where I can call for a
contribution?
(Precum se poate observa, am răspuns la email-ul cu subiectul
«Hillary se va pensiona» în 14 octombrie 2016 şi am fost sigur
că vom avea pe Donald Trump Preşedinte al USA! ).
În ciuda «coaliţiilor» mijloacelor mass-media, a ziariştilor,
a crainicilor televiziunilor mai toate (aservite proprietarilor
lor!), a vedetelor din Hollywood, a miliardarilor etc. împotriva
lui Donald Trump; în ciuda folosirii celor mai murdare
mijloace de influenţare şi manipulare a poporului american
precum poze urâte (stop cadru) alese intenţionat aşa,
sperieturi, minciuni, alarme false, mijloace subliminale etc.,
America va avea un nou Preşedinte! Vox Populi, Vox Dei!
God bless America! God bless President Donald J. Trump!
Alexandru Cetăţeanu
God bless America!
Alex
Foto: Valentin Luca
Destine Literare
CETĂŢEANU Alexandru
(CANADA)
CU OCAZIA ANIVERSĂRII A 15 ANI DE EXISTENṬĂ A
ASOCIAṬIEI CANADIENE A SCRIITORILOR ROMÂNI
Ambasada României la Ottawa împreună cu Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români şi cu
Asociatia Românilor din Ottawa-Gatineau invită iubitorii de carte la o întâlnire cu scriitorii români din
Montréal.
Oaspetele de onoare va fi Alex Cetăţeanu, preşedintele Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români
(ACSR) şi unul dintre membrii fondatori ai acesteia. Autor de proză şi poezie, a semnat cărţile: Un român
în Canada, Străin în America şi De la Herodot citire.
Alex Cetăţeanu este cel care a coordonat şi însufleţit, timp de peste 15 ani, mişcarea literară românească din Ṭara Frunzei de Arţar, plasând numele acestei asociaţii pe harta culturală a Canadei, a României, dar şi în multe alte colţuri ale lumii. Ȋn cadrul Târgului Internaţional de Carte de Limbă Franceză
de la Montréal, ACSR este singura organizaţie de profil care aparţine unei comunităţi etnice, iar cărţile în
limba română sunt singurele admise pe lângă cele de limbă franceză.
Îi vor fi alături scriitorii: Antoaine Soare, poet şi specialist în dramaturgia clasică franceză, poeta
Carmen Doreal şi prozatoarea Corina Luca.
Moderarea evenimentului va fi realizată de către Cristina Balaj Mihai, vicepreşedintă a Asociaţiei
Canadiene a Scriitorilor Români.
destineliterare@gmail.com
1
Destine Literare
O vară… temperată
Cu siguranţă, nu voi mai pleca vara de acasă,
nici în România, nici în Florida, nici în Anglia şi
niciunde. Când este cald, şi în Canada este bine, mai
ales că aerul curat, canadian, este greu de găsit în
alte părţi ale lumii. Acum, când scriu aceste rânduri,
mă aflu la Londra; este toamna londoneză de octombrie şi gândurile îmi zboară înapoi, la zilele senine
care au trecut prea repede în « ţara dintre trei oceane ». Totuşi, se cuvine să fac o precizare : cu toată
―încălzirea globală‖ despre care se vorbeşte atâta şi
în ciuda previziunilor meteorologilor, vara anului
2016 nu a fost prea călduroasă în estul Canadei; ar fi
fost suportabil să fi fost chiar ceva mai cald ! În
schimb, parcă în… compensare,
activităţile
culturale româneşti au fost multe şi « fierbinţi » !
Voi vorbi în continuare de cele pe care le-am
« trăit » în mod special :
29 iunie – Seară Literară la Ambasada
României din Ottawa – anunţul de mai sus
vorbeşte de la sine, dar mai ales reportajul
universitarei dr. Anca Sîrghie, care ne-a onorat cu
prezenţa la eveniment. Nu avem cuvinte să-i
mulţumim profesoarei, scriitoare reputată, atât
pentru minunatul reportaj despre întâlnirea de la
Ottawa, cât şi pentru efortul de a străbate cale lungă
de la Detroit la Montreal şi Ottawa, cu schimbare de
avioane etc. numai să fie alături de noi la această
sărbătoare – 15 ani de existenţă a A.C.S.R. ! Cel
puţin dacă ar fi putut vizita capitala Canadei – dar nu
fost posibil – veţi vedea de ce, dacă veţi citi
reportajul (în continuare). Despre eveniment a scris
admirabil şi secretara asociaţiei, scriitoare şi…
farmacistă Corina Diana Luca, aşa cum veţi vedea
mai jos.
Toată gratitudinea noastră Excelenţei Sale,
ambasadoarea Maria Ligor, consilierei culturale
Aurelia Zmeu şi la tot personalul ambasadei pentru
primirea călduroasă de care ne-am bucurat. În plus,
mulţumiri colegei noastre Cristina Mihai-Balaj,
vicepreşedintă a Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor
Români (în continuare A.C.S.R. sau pe scurt ACSR)
şi Organizaţiei Românilor din Ottawa-Gatineau,
implicată de asemenea în buna desfășurare a
evenimentului.
*
2
O aniversare literară românească, în paralel cu
vizita preşedintelui Obama, în capitala canadiană
Ottawa
În primăvara anului 2001 un grup de români
stabiliţi la Montreal au decis să constituie Asociaţia
Canadiană a Scriitorilor Români, adică A.C.S.R..
La acel moment ctitorial au luat parte Zoe TorneanuVasiliu, Ionela Manolescu, Felicia Mihali, Irina Egli,
prof. univ. Dr. Sorin Sonea, prinţul Eugen Enea
Caraghiaur, pr. prof. univ. Dr. Cezar Vasiliu,
George Filip şi Alexandru Cetăţeanu. Apoi au aderat
la Asociaţie alţi membri, precum medicul Jean
Ţăranu, autor a două cărți și patriot care avea să
primească „Ordinul Canadei‖ pentru activitatea sa
comunitară, foarte apreciată în Ţara Frunzei de
Arţar, scriitorul Constantin Clisu, Livia Nemţeanu,
Maia Cristea-Vieru, poetul profesor universitar Dr.
Antoine
Soare
şi
mulţi
alţii
(www.scriitoriiromani.com). Poetul Alex Cetăţeanu
a fost ales ca preşedinte. S-au scurs de atunci trei
lustri şi din iniţiativa Ambasadei României la
Ottawa, în 29 iunie 2016 s-a organizat o reuniune
literară menită să marcheze aniversarea celor 15 ani
de activitate culturală ai acestei asociaţii, singulară
ca importanţă în spațiul diasporei noastre canadiene.
În întâmpinarea unui asemenea eveniment au venit
şi câţiva membri ai Asociaţiei Românilor din
Ottawa-Gatineau, care au participat activ la
reuniunea festivă, ei numărându-se şi printre
organizatorii evenimentului.
Abia sosită de la Montreal în capitala
Canadei, am intrat în atmosfera unui moment politic
special, prima reuniune la vârf a preşedintelui
S.U.A. Barack Obama şi a preşedintelui mexican
Enrique Pena Nieto, care realizau la Galeriile
Naţionale din Ottawa ―the Three Amigos Summit‖
cu premierul Canadei, Justin Trudeau. Helicopterele
de pază păreau prinse într-o horă, aşa cum se învârteau pe cerul capitalei. Echipaje de motociclişti
înşiraţi ca la o defilare, alături de maşini blindate cu
ferestre negre, au făcut nenumărate manevre, dar
mulţimea adunată în spatele barierelor stradale nu a
avut decât bucuria apropierii de înalţii demnitari,
fără a li se oferi posibilitatea să-i şi vadă. Nimic din
baia de mulţime a lui Traian Băsescu, în epoca de
aur a celor două legislaturi, nu se putea repeta aici.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Amintirea celei mai greu elucidate tragedii prezidenţiale, săvârşite în istoria americană în 22
noiembrie 1963 la Dallas, când se crede că Lee Oswald l-a împuşcat pe John F. Kennedy, m-a îndreptăţit să privesc cu atenţie spre fiecare fereastră
din jur, cu teama imaginară că o asemenea nenorocire se poate oricând repeta, mai ales în tensionata
atmosferă internaţională a timpului nostru, chiar
dacă tehnica preîntâmpinării unor asemenea tragedii
avansează uimitor. Pe toate clădirile înalte se arătau
lunetişti pregătiţi să neutralizeze orice tentativă de
agresiune, aşa că rareori m-am simţit atât de bine
apărată ca în acel bulevard din centrul capitalei canadiene, unde am petrecut o după-amiază însorită în
mijlocul cetăţenilor şi turiştilor care aşteptau liniştiţi.
La ora cuvenită i-am părăsit, preocupată de
evenimentul românesc programat.
La Ambasada României din Ottawa ne-a
întâmpinat doamnă consilier cultural Aurelia Zmeu,
care ne-a poftit într-o sală îngrijită, împodobită încă
din luna mai a acestui an cu tablourile pictorului
basarabean Vasile Moşanu, prezent şi el la
eveniment. Oaspetele de seamă al seratei a fost Alex
Cetăţeanu, preşedintele A.C.S.R., lui alăturându-lise câţiva membri de elită ai acestei organizaţii
reprezentative în diaspora canadiană. Cuvântul de
deschidere l-a rostit doamna Aurelia Zmeu (
apreciată și ca poetă), care a mulţumit
organizatorilor, a dezvăluit parţial numele
invitaţilor, lăsând moderatoarei Cristina Balaj-Mihai
(vicepreşedintă a A.C.S.R.) să îşi facă „jobul‖, nu
înainte de a pofti la microfon pe doamna ambasador
Maria Ligor; Excelenţa Sa a declarat că este
„extrem de fericită şi bucuroasă‖ de găzduirea unor
asemenea distinși oaspeţi, considerând „un cadou
minunat prezența scriitorilor‖ și a menţionat că
proiectul acestei aniversări a fost susţinut de
Ambasada României tocmai din convingerea că
A.C.S.R. este un „dar
făcut culturii noastre
naţionale, atât de departe de ţară‖. Am aflat cu toţii
că Domnia Sa nutreşte o adâncă admiraţie pentru
realizările Asociaţiei cu sediul la Montreal. După ce
a mulţumit organizatorilor, Maria Gligor a anunţat
că întreaga desfăşurare a evenimentului aniversar va
fi postată pe Internet. Ziaristă şi scriitoare, Cristina
Balaj Mihai a moderat evenimentul cu mult
profesionalism.
destineliterare@gmail.com
Ceea ce se realizează în acest moment
sărbătoresc prin contribuţia scriitorilor din Montreal
şi Ottawa la „Casa României‖, care este Ambasada
pentru toți conaționalii, după cum va constata poeta
Aurelia Zmeu, este ―un spectacol bazat pe magia
cuvintelor‖. Dar acesta s-a înfăptuit cu un efort care
îi aminteşte doamnei ambasador de „iţele unei
ţesături‖. Domnia Sa și-a continuat alocuțiunea,
afirmând că în „Biblie‖ se spune că ‖La început a
fost cuvântul‖. Se poate constata şi în dialogul
acestei serate că fascinaţia cuvântului este o
permanenţă. A.C.S.R. este unicat în Canada, ca
singura asociaţie a unui grup etnic ce reuşeşte cu
adevărat să păstreze şi să promoveze limba română
în Ţara Frunzei de Arţar. O dovedeşte faptul că
A.C.S.R. este singura organizaţie literară acceptată
cu majoritatea volumelor publicate în limba română
la Salonul internaţional de carte de la Montreal.
Poeta Carmen Doreal a explicat ce resorturi
au stat la baza unui asemenea proiect, constatând că
din experienţa anterioară a unor mari personalităţi,
precum Mircea Eliade sau Vintilă Horia, s-a văzut că
―în diaspora, lipsa unirii românilor îndepărtaţi de
ţară este păgubitoare, căci numai în unire stă
puterea. Faptul că la 1 martie 2001 s-a înregistrat
A.C.S.R. oficial a fost un punct de plecare, făcut de
cei 9 ctitori‖, între care era şi profesorul universitar
Sorin Sorea, preocupat de cercetare ştiinţifică, dar şi
de popularizarea sănătăţii cu ajutorul cărţilor.
Preotul profesor universitar Cezar Vasiliu şia amintit cum s-a alăturat celorlalţi 7 ctitori,
împreună cu soţia Domniei Sale, scriitoarea Zoe
Torneanu-Vasiliu, şi cu Alex Cetăţeanu, iar la două
lansări ale cărţilor sale au fost prezenţi şi
ambasadorii României în Canada din vremea
respectivă. Începuturile au fost cu adevărat grele. A
apărut şi invidia, s-a constituit şi o organizaţie
paralelă (după 7 ani de la apariţia A.C.S.R. n.n. ) şi
odată cu acestea a început competiţia. Cea mai
valoroasă lucrare a lui este „L‘histoire de l‘ eglise
ortodoxe‖, de 600 pagini, un curs pentru studenţii de
la Universitatea din Sherbrooke unde a fost profesor,
carte care poate fi cumpărată şi acum din librării. O
altă realizare este revista ‖Destine literare‖, cu care
toţi scriitorii Asociației se mândresc.
Domnul George Georgescu, decanul de
vârstă al Asociaţiei, recunoaşte meritul lui Alex
3
Destine Literare
Cetăţeanu, care a dovedit tactul necesar pentru a
strânge scriitori, gata să se antreneze în lupta pentru
existenţa comunităţii cu ajutorul menţinerii limbii
române, care le-a dat viaţă, creând poporului nostru
un loc între naţiunile Europei. Acum domnul
Georgescu trăieşte o mare dezamăgire din cauza
celor ce compromit limba română invadată de
anglicisme.
În cuvântul său, preşedintele Alex Cetăţeanu
a sintetizat realizările A.C.S.R. în cei 3 lustri,
apreciind prezenţa constantă la târgurile de carte,
colaborarea timp de 2 ani cu I.C.R-ul, participarea la
cele mai importante evenimente naţionale şi, nu în
cele din urmă, comemorarea lui Mircea Eliade la
centenar prin sărbătorirea de la ―Divinity School‖ la
Universitatea din Chicago. A fost comemorat și
poetul Vasile Militaru care a murit la 70 de ani în
închisoare, unde a fost aruncat pentru că păstrase
literatură interzisă şi pentru ―uneltire‖ împotriva
dictaturii comuniste. Un scriitor cvasinecunoscut în
ţară, Vintilă Horia, a fost comemorat de A.C.S.R. la
Montreal. Alte inițiative notabile sunt cenaclul
literar ―Mihai Eminescu‖, animat de regretata
scriitoare Livia Nemţeanu timp de aproape 9 ani,
precum şi revista―Destine literare‖, care tot de 9 ani
a crescut de la 60 la 370 pagini, fiind apreciată în
mediile academice tocmai pentru că ea nu seamănă
cu publicaţiile din ţară. Conform programului
revistei,
în paginile ei se creează legături între
scriitori din întreaga lume, ea fiind multilingvă, căci
japonezi, turci, ruşi, şi slovaci scriu aici alături de
americani, greci, chinezi etc. Însuşi secretarul general ONU Ban Ki-moon a publicat o poezie în ―Destine literare‖, iar Alex Cetăţeanu a devenit membru
al cunoscutei asociaţii United Poets Laureate Internaţional – World Congress of Poets (UPLI-WCP). A
participat la Festivaluri de Poezie în Israel, România
( ―Nopţile de Poezie‖ de la Curtea de Argeş), în
Osaka- Japonia şi Kenosha- Michigan, U.S.A. Poezii
ale lui Alex Cetăţeanu au apărut în ―Asia Literary
Review‖ , în antologii din Japonia, din USA, din
România etc. ―Misiunea esenţială - a precizat
președintele- este promovarea culturii noastre, căci
noi avem o cultură bogată, dar limba română este
prea puţin cunoscută (şi vorbită) în lume. A.C.S.R.
din Montreal are la 15 ani de existență 37 membri
plini, peste 100 colaboratori din România şi din res4
tul lumii, membri de onoare (aşa cum sunt prezentaţi
în pagină web a A.C.S.R.), precum Martin Alexander – Hong Kong, Celia Altschuler-Porto Rico,
Jean-Yves Conrad – Franţa, Monica Ligia Corleanca
– USA, Gilles Duguay – Canada, Shirley Lee – Coreea de Sud Eugen, Dorel Schor – Israel, Florentin
Smarandache – USA şi din România precum Eugen
Evu, Ion Andreiță, Ioan Barbu, Dan Brudașcu, Sorin
Cerin, Marius Fincă, Daniela Gîfu, Muguraş Maria
Petrescu, Carolina Ilica, Dumitru M. Ion, Marc Marinescu Constantin, Doru Moțoc, Florentin Popescu,
Theodor Răpan şi Otilia Tunaru. Membrii de Onoare
postmortem (din nefericire) sunt Vasile Gorduz,
Cezar Ivănescu, Corneliu Leu, Claude Matasa,
Pompiliu Manea, Artur Silvestri, Grigore Vieru şi
Michael Solomon.‖
Profesorul Antoine Soare a pornit de la
adevărul axiomatic că ―evenimentele îi creează pe
oameni şi oamenii creează evenimentele‖. În anul
2000 schimbarea la faţă a României se termina,
inerţiile se sfârşeau, diaspora a crescut, astfel că se
simţea nevoia unui dialog în limba română cu ţara.
Se poate vorbi de fenomenul ―Destine literare‖,
întrucât această revistă din Montreal are vocaţie
universală, dar și dorinţa legitimă de comunicare cu
ţara de baştină. ―La oricare eveniment important din
Montreal sunt prezente personalităţi sosite din
România, aşa cum se întâmplă chiar şi la această
aniversare de gală. Este firesc să simţim că suntem
români, indiferent pe ce meridian trăim. Tinerii care
se ridică acum nu mai au rezerve istorice. Ei doresc
să viețuiască într-un continuu cultural, care poate
ajuta fraţii să trăiască împreună, sens în care se poate
vorbi de un ecumenism cultural. Canada are această
vocaţie chiar pentru oamenii de diferite origini.‖
Corina Luca Haiduc şi-a prezentat „istoria‖,
al cărei început a rămas în România, unde la
Târgovişte timp de 10 ani a organizat dialogul
românilor cu francezii, activitate care a devenit baza
stabilirii ei în Canada. Farmacistă de profesie, ea a
devenit din 2008 secretara Asociaţiei. La Ambasada
României, scriitorii din A.C.S.R. se simt ca acasă,
iar oraşul Montreal a devenit capitala culturală a
Canadei, comunitatea românească integrându-se în
ritmul alert al urbei. Se scrie, se citeşte, se participă
la activităţi culturale, căci membrii Asociaţiei sunt
deosebit de activi. Farmacista îşi aminteşte de prima
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
sărbătorire a Crăciunului acasă la familia Cetăţeanu,
unde toată noaptea s-a desfăşurat un cenaclu literar.
În Asociație se simte ajutorul pe care cei iniţiaţi îl
dau începătorilor. Se întâlnesc efectiv măcar o dată
pe lună. Participarea la cenaclu, redactarea de texte
pentru revistă sunt activităţi curente. Se scrie mai
ales poezie, dar de variate structuri, precum şi roman
istoric, multe eseuri ori publicistică și proză memorialistică, aşa ca cea a lui Alex Cetăţeanu, care în
3 cărţi împărtășeşte impresii din România şi din Canada.
Poeta Melania Rusu Caragioiu s-a referit la
legătura între generaţii, căci ea a împlinit 40 ani de
creaţie şi la acest moment memorabil se întoarce cu
gândul la vremea când Eugen şi Eva Caraghiaur
făceau reuniuni literare, dar erau preocupaţi şi de
latura economică a vieţii în diaspora, activând ca să-i
ajute pe românii nevoiaşi. Cu totul altele erau
proiectele lui Alex Cetăţeanu şi, alăturându-i-se în
Asociaţie, poeta este preocupată să vadă curentele
cele mai reprezentative din ţară. Cu poezie religioasă
a luat premiu la revista ―Vatra Veche‖ din Târgu
Mureș, iar cu versuri socio-patriotice va fi prezentă
la viitorul festival de la Mânăstirea Brâncoveanu
din Sâmbăta Făgărașului. În volumul recent „Glia de
aur‖, apărut la Editura ―Singur‖ în 2015, figurează și
o addendă dedicată amintirii scriitorului Corneliu
Leu. Asociaţia are membri în toată Canada, dacă
menţionăm pe Corneliu Florea din Winnipeg,
Dumitru Ichim, Kitchner/ Ontario, Veronica Lerner,
Elena Buică şi Eliza Ghinea din Toronto sau
împrejurimi, pe Al Francisc de la Brampton, care
după ce a orbit avea să devină prozator şi poet,
începându-şi urcuşul creator. La Ottawa a trăit
minunatul medic și scriitor
Francisc Ion
Dworschak, care a publicat printre altele, (în engleză
şi română) , magnifica lucrare
„În apărarea lui
Eliade‖.
Preocupat să explice raportul dintre existenţa
sa, cu inerente căderi şi urcuşuri, şi reflexul ei
literar, Alex Cetăţeanu a trasat linia propriei deveniri
literare, care poate reflecta dragostea lui pentru
ambele ţări. Inginer de aparatură medicală, Alex
Cetăţeanu, ―un mândru oltean, înrudit prin obârşie
cu mitropolitul Bartolomeu Anania şi chiar cu
scriitorul Gib Mihăescu‖, socoteşte că ―nicăieri nu-i
mai bine decât în ţara ta‖. A pus mâna pe condei din
destineliterare@gmail.com
dorinţa de a arăta prin cartea sa „Un român în
Canada”, apărută în 1995, cât de greu se răzbeşte în
Țara hiperboreenilor. Nota cărţii este una vădit
optimistă, chiar dacă efectul lecturii ei ar fi trebuit,
în intenția autorului, să fie
unul oarecum
descumpănitor, dânsul încercând să facă mai atenţi
pe românii care doreau să emigreze, determinându-i
să gândească bine dacă sunt sau nu compatibili cu
ţara ―frunzei de arţar‖. Mai mult, scriitori renumiţi
ca Fănuş Neagu, care a citit-o într-o singură noapte,
sau poetul Cezar Ivănescu şi actorul Mihai
Mălaimare l-au stimulat pe autor să continue. Astfel
au apărut cărţile ―Canada, Țara hyperboreenilor‖,
2003, cu traducere ‚‖Le pays des Hyperboreens‖ în
2005, apoi „Străin în America‖, 2007 şi „De la
Herodot cetire‖, 2009. Şantierul său de creator
anunţă alte titluri, iar versurile scriitorului, convins
că ―poezia este regina literaturii‖ au apărut traduse
în limbi străine, mai ales în franceză şi, aşa cum cu
mulţumire a arătat autorul participanţilor la
reuniune, în revista ―Junosti‖ i-a apărut un text
poetic în limba rusă. Aşadar, preşedintele A.C.S.R.
din Montreal se doreşte a fi ―un cetăţean universal‖
şi se bucură că un nou cuib de creaţie este casa lui
aşezată pe malul fluviului St. Laurent, unde ‖Mi-a
dat Dumnezeu fereastră‖, după cum formulează
mândrul oltean satisfacţia unui ţel împlinit. Da,
acolo sunt invitaţi membrii Asociaţiei pentru mari
evenimente, dar mai ales acolo el, poetul, intră în
dialog cu păsările de pe luciul apei, cu un răţoi, pe
care l-a şi botezat, fiindu-i constant musafir. Tot
astfel se întâmplă cu păsărelele care îi jefuiesc
vişinii, cu gâzele, cu rozătoarele şi cu ce se mai
iveşte în grădina lui. Faţă de toate, el are o atitudine
pe care aş numi-o sadoveniană, dacă nu aş fi nevoită
să o recunosc drept canadiană, definind astfel totala
toleranţă în convieţuirea omului cu făpturile locului.
Un alt destin pitoresc între membrii Asociaţiei
este cel al profesorului Antoine Soare, care la 22 de
ani a plecat din ţară spre Canada, unde şi-a propus
―să apere scriitorii francezi în lumea dominată de
acel „barbar‖ numit Shakespeare. Mai liber
exprimat, profesorul mărturisește că ―vinde pătrunjel
la grădinari‖. A încercat sentimentul că în Canada
limba română este moartă, iar de aici România îi
părea ―Frumoasa din pădurea adormită‖. Dar ea s-a
trezit după Revoluţia din decembrie, iar Baudelaire,
5
Destine Literare
Valery, Mallarme, Ion Barbu au calitatea de a
transcende timpul, ―din ceas, dedus‖. Chiar dacă se
scrie poezie angajată, profesorul Soare, autor al
volumului ―Texte pentru paradis‖, nu vibrează în
sensul acela. El apreciază sonetul şi amintindu-şi de
Leonardo da Vinci, care scria cu mâna stângă poezie
în oglindă, a dat exemplul poeziei palindromului,
din care a citat câteva exemple.
Corina Luca şi Carmen Doreal au oferit
publicului seratei câteva dintre poeziile lor, lecturate
expresiv. Ele au apreciat adevărul că artele sunt o
terapie a sufletului. La rându-i, Ortansa Tudor a
tradus texte din limba rusă în stil propriu ca semn de
dragoste pentru limba română, pe care o consideră
cea mai bogată dintre toate. Rememorându-şi
începuturile, dânsa realizează că, atunci când s-a
stabilit la Montreal, s-a născut a treia oară, după
primele două praguri, care sunt ivirea ei pe lume şi
alegerea profesiei. Preocupată de modul cum se
apropie tinerele generaţii de limba română, a tradus
din opera lui Emile Nelligan, acest ―Eminescu al
Quebecului‖, apreciind cât de importantă este pentru
tinerii români să facă legătura cu literatura locului.
Mulţumirea ei este că toţi cei ce frecventează
cenaclul şi scriu în revista Asociaţiei îşi manifestă în
acest fel dorinţa de a păstra identitatea românească.
Asociaţia se poate mândri cu Şcoala Junimea
Română din Montreal, înfiinţată de profesoara Otilia
Tunaru, școală unde învaţă româneşte în cursuri de
sâmbătă peste 200 de copii. La fiecare două luni
apare la Montreal şi o revistă color pentru copii,
intitulată ―Pici voinici‖, publicată de profesoara
Liuba Sârbu. Dedicându-se formării noilor generaţii,
poeta Ortansa Tudor a dedicat fiecărui anotimp câte
un volum în care versurile sunt ilustrate cu picturi
celebre din arta românească, dânsa fiind convinsă că
zestrea cu care plecăm din copilărie ne rămâne
pentru toată viaţa. Astfel volumul ―Idile şi balade
pentru adolescenţi‖
este ilustrat cu picturi de
Nicolae Grigorescu. Iată un mod intuitiv de a face
educaţie românească generaţiilor care se ridică.
Citind ―Poveste cu samariteni‖, Corina Balaj Mihai
a oferit participanţilor la reuniunea literară de la
Ambasadă o alegorie a gândului mereu întors spre
Patrie.
În cuvântul ce mi s-a dat, ca invitată de
onoare, am mărturisit că avem un destin istoric de
6
fiinţe care viețuim la o anumită intersecţie a timpului
cu geografia. Eu reprezint generaţiile care au
traversat în România socialismul de la un capăt la
altul, dovedind în ultimul sfert de secol că avem
energia şi capacitatea de a ne adapta noului anotimp
din societatea postdecembristă. Pe aceasta o
traversez în prezent, predând pe mai departe
literatura română la universităţi din România şi
conferenţiind la universităţi din Franţa, Germania, la
Harvard în S.U.A., în comunităţi ale conaţionalilor
noştri din întreaga Americă de Nord. Cele mai
recente cărţi ale mele de istorie literară despre mari
creatori, precum Lucian Blaga, Radu Stanca, alături
de publicistul sibian Nicolae Cristea, de filosoful
Constantin Noica etc., au colindat America de la
Atlantic la Pacific, iar proiectul la care lucrez de 15
ani, de când copiii mei s-au stabilit în Lumea Nouă,
este lupta pentru menţinerea identităţii naţionale la
tinerii din comunităţile românilor americani. În
sensul acesta, iniţiativele oraşului Montreal, cu
asociaţiile, revistele, posturile de Radio şi
Televiziune în limba română, cu şcoli şi publicaţii
dedicate celor mici, cu biserici care susţin spiritul
naţional, poate fi un model strălucit şi, de aceea, îl
iubesc cel mai mult între toate oraşele Canadei, ca
pe o capitală absolută a culturii române.
Tocmai sosită din ţară, mama Corinei Balaj,
redactor la Radio Timişoara, poeta Veronica Balaj, ia felicitat pe scriitorii prezenţi pentru că, stabilinduse în Canada, s-au dovedit buni luptători, care au
preluat comunicarea în alte limbi, dar nu au renunţat
nici la limba română. Apreciază spiritul de
cooperare creatoare, căci aşa cum scria Nichita
Stănescu în versul „Cerul încape toate stelele‖, şi
scriitorii vor fi mai puternici dacă sunt uniţi.
Organizatorii au fost felicitaţi pentru seara plină de
emoţie pe care au oferit-o scriitorilor şi oaspeţilor
lor, căci cu toţii au simţit la această serată
aniversară în aer spiritul autentic românesc.
Concluzionând, Alex Cetăţeanu a trasat
semnele de perenitate ale înfăptuirilor A.C.S.R.-ului.
Astfel, în revista ―Destine literare‖, pe lângă
academicieni, personalităţi consacrate, publică texte
valoroase și tineri scriitori, publicația având o
rubrică specială, intitulată ―Debut‖. Important de
știut este faptul că revista figurează cu toate
numerele ei în Arhivele Canadei, ca şi cărţile lansate
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
în reuniunile Cenaclului „Mihai Eminescu‖. De
remarcat este adevărul că în cenaclu se citesc
creaţiile scriitorilor tineri precum şi ale membrilor
titulari ai Asociaţiei, fără ca textele să fie supuse
unei judecăţi critice autorizate, ci doar secondate de
opiniile celorlalţi, ceea ce este stimulativ.
În finalul manifestării, s-au înmânat
―Diplome de excelenţă‖ doamnei ambasador Maria
Ligor, consilierului cultural Aurelia Zmeu,
oaspetelui venit de departe, scriitoarea şi
universitara Anca Sîrghie. Pentru activitatea ei
literară, focalizată în 30 de cărți, la care a lucrat ca
unic autor, ca îngrijitor de ediție, redactor de revistă
sau prefațator, și peste 400 de studii ori articole, ca
şi pentru colaborarea fructuoasă cu Asociaţia, a
devenit Membru de Onoare al A.C.S.R. . Fără
îndoială, urmează ca la viitorul cenaclu ceremonia
de premiere să continue şi pentru alți membri
prestigioși ai Asociaţiei aniversate. Buchetele şi
ghivecele cu flori, oferite din belşug, au
înfrumuseţat imaginea ―Regalului cultural din
această seară―, cum formulase doamna consilier
Aurelia Zmeu chintesenţa acestui eveniment, pe care
cineastul Nicolae Lavric de la Live TV din Canada la filmat cu profesionalismu-i cunoscut.
Impresia cu care am plecat de la reuniunea
aniversară din Ottawa a fost aceea că nicio clipă în
derularea evenimentului cultural nu s-a resimţit
oboseala organizatorilor și nici nu a intervenit
plictisul invitaților, pentru că fiecare cuvânt al
vorbitorilor părea aşezat la locul cel mai potrivit.
Aşadar, o frumoasă reuşită în viaţa literară a
comunităţii românilor canadieni, care îmi ştersese
din minte cu totul importanţa politică a zilei de 29
iunie, cu reuniunea ei la vârf în capitala ţării. Abia
când am ajuns în aeroport, gata de plecare, am
constatat că mă priveau din stivele de publicaţii
Enrique Pena Nieto, Justin Trudeau şi Barack
Obama, înaintând pe un covor roşu plini de
jovialitate, ca semn al încrederii în viitorul pe care îl
croiesc nu numai unui continent, ci poate lumii
întregi.
Anca Sîrghie
*
destineliterare@gmail.com
Serată literară aniversară
Cum anul acesta se anunță bogat în
evenimente culturale dedicate aniversării celor 15
ani de la înființarea Asociației Canadiene a
Scriitorilor Români, iată că de data aceasta, la
inițiativa și organizarea vicepreședintei asociației,
Cristina Balaj-Mihai, Ambasada României din
Ottawa ne-a primit cu brațele deschise miercuri, 29
iunie 2016.
Suntem recunoscători Excelenței Sale,
doamna ambasador Maria Ligor, doamnei consilier
Aurelia Zmeu și întregului personal al ambasadei
pentru că au făcut posibilă această întâlnire. Primirea
a fost călduroasă, ambianța plăcută și decorul de
culori calde – pastel. Cel care ne-a încântat privirile
cu tablourile sale a fost pictorul basarabean Vasile
Moșanu.
La organizarea evenimentului și-au adus
contribuția și membrii Organizației RomânoCanadiane Ottawa – Gatineau (A.R.C.O.G.).
Din partea asociației A.C.S.R. au fost
prezenți: scriitor Alex Cetățeanu – președinte,
scriitor Cristina Balaj-Mihai – vicepreședinte,
scriitor Corina Haiduc Luca - secretară, ziarist
George Georgescu, prof. dr. Anton Soare, părintele
Cezar Vasiliu, prof. Ortansa Tudor, poeta Melania
Rusu-Caragioiu și pictorița-poet Carmen DorealȚuculescu .
Invitați de seamă au fost: prof. univ.
dr. Anca Sîrghie de la Universitatea din Sibiu
(scriitor reputat, membră a Uniunii Scriitorilor din
România și U.Z.P.), alături de distinsa poetă și
ziaristă Veronica Balaj de la postul „Radio
Timișoara‖.
Ce mi-a plăcut ? Ospitalitatea, atmosfera,
subiectele discutate, persoanele prezente, emoția
cuvintelor și mesajelor ce încălzeau inimile. S-a citit, recitat, povestit. Membrii Asociației s-au întrecut
în realizarea unei serate cu adevărat literare, oferind
câte ceva din creațiile proprii. S-au evocat amintiri
de la înființare, despre membrii fondatori și despre
ideea de la care s-a pornit, nevoia de a continua să
vorbim și să scriem românește departe de patrie. S-a
glosat despre români și țara noastră, despre limba
română. În concluzie, am simțit românește în spațiu
românesc.
7
Destine Literare
Ce nu mi-a plăcut? Că timpul a trecut prea
repede. Că nu am putut să vorbesc mai mult cu fiecare în parte, să ascult istorii minunate, povești de
viață. Dar, rămâne pe altă dată… pentru că drumul e
lung până acasă. La miezul nopții s-a încheiat
această seară minunată de vară.
La mulți ani Asociației Canadiene a
Scriitorilor Români !
La mulți ani membrilor Asociației !
Corina Luca
29 iunie, 2016 - Montréal
*
Bucuria noastră, a scriitorilor din A.C.S.R., a
fost puţin « întunecată » de reacţia unor foşti membri ai Asociaţiei, în urma reportajului profesoarei
Anca Sîrghie, folosit în mod evident ca pretext.
« Dreptul la replică » pe care l-am scris atunci şi pe
care îl ataşez în continuare va fi destul de concludent. Aşa sper. Fără ranchiună, apreciem ce este de
apreciat şi « condamnăm » ce este de condamnat,
după cum veţi vedea în continuare:
Dacă tăceau, filosofi rămâneau!
(DREPT LA REPLICĂ - referitor la atacurile dirijate împotriva unui reportaj de mare clasă al scriitoarei
prof. univ. dr. Anca Sîrghie)
Unii nu ştiu să tacă sau cred că pot manipula
informaţiile fără limite – şi atunci…nu stau în banca
lor din fundul clasei, unde le este locul! Am uitat de
mult ―tărăşenia‖ cu înfiinţarea intempestivă, acum
vreo 8 ani, a Asociaţiei scriitorilor de limbă română
din Québec (nu de români, mie aşa îmi sugerează
titulatura aleasă de doi « stimabili » în cauză, aşa
cum Asociaţia scriitorilor de limbă rusă ori franceză
nu mi-ar sugera neapărat o asociaţie constituită numai din ruşi, respectiv francezi). În Canada, fiecare
îşi poate face rapid, fără probleme, asociaţia lui, cenaclul lui …nu este nevoie de aprobare de la « partid » - te duci la un oficiu unde poţi să ai maxim 2-3
persoane în faţă, dai ―o mână mică‖ de dolari şi
gata…ai cenaclu, ai asociaţie, ai publicaţie, partid
etc. Poţi să-ţi faci asociaţie şi fără înregistrare, dar
există pericolul să-ţi ia numele altcineva, dacă nu ai
rezervat oficial denumirea pe care o doreşti, însă ai
« droit acquis » şi nimeni nu te poate împiedica să
funcţionezi în continuare ca atare. Nici chiar altă
8
grupare de scriitori, numită cu tâlc – S.R.I. ( Nu, nu
vă gândiți la o celebră instituție a socialismului românesc. Nu ! Este vorba aici de Scriitorii Români
Independenţi), nu m-a impresionat, ci m-a întristat:
până când ne tot fărâmiţăm, în loc să fim uniţi şi,
implicit, puternici ? Tonul « fărâmiţărilor » l-au dat
cei doi « stimabili » cu asociaţia « … de limbă română… » şi nu le este puţin jenă. Ba mai mult, vor
să-şi facă un titlu de glorie din antiromânismul lor,
pentru că în fond este vorba de antiromânism şi nimic altceva, oricât ar susţine ei contrariul. Ce mesaj
au transmis şi transmit în România ? Că în loc să fim
uniţi, să dăm un bun exemplu, noi, românii din Canada, ne certăm, ne divizăm şi nu am învăţat mai
nimic de la canadienii care ne-au acceptat cu multă
îngăduinţă în această ţară minunată. Evident, poate
au mai existat şi alte interese... cine ştie? Mica Românie de la Montreal ! Aşa credeau şi regretaţii Artur Silvestri şi Corneliu Leu – ceva în genul a două
asociaţii de scriitori ca în România – una U.S.R.,
aprobată şi susţinută financiar de guvern, şi alta (Liga Scriitorilor) vitregă şi…vitregită. Wrong ! Nu, nu
se aseamănă deloc situaţiile. Le-am explicat celor
doi mari prieteni ai mei şi au înţeles (păcat că au
plecat prea repede spre Eternitate! ), dar câţi români
interesaţi de literatură ştiu adevărata situaţie din
Canada?
Probabil pentru a menţine o falsă impresie
despre ei şi începuturile asociaţiei lor, cei doi « stimabili » au sărit de ―fund‖ în sus când au citit reportajul excelent, scris cu un înalt profesionalism de
cunoscuta scriitoare prof. univ. dr. Anca Sîrghie,
care ne-a făcut deosebita onoare de a fi cu noi la
Ambasada României din Ottawa cu ocazia unei sărbători de excepţie – o seară literară consacrată aniversării celor 15 ani de existenţă ai A.C.S.R. Mulţumesc din suflet doamnei ambasador, Excelenţa Sa
Maria Ligor, consilierei culturale poeta Aurelia
Zmeu şi personalului ambasadei, pentru calda primire făcută la Ottawa – vedeţi reportajul alăturat.
Evident, profesoara a respectat adevărul (impresionant – a stenografiat totul cu mare viteză -o adevărată artă!), desigur, menţionând pe scurt numai esențialul din ce a spus fiecare vorbitor, inclusiv preotul
profesor Cezar Vasiliu, care, printre altele, s-a exprimat exact aşa (am verificat înregistrarea) : «Am
creat poate chiar invidie, îmi pare rău să spun că a
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
apărut chiar şi o asociaţie paralelă care a încercat să
producă puţină zâzanie… » şi aici a intervenit
prompt moderatoarea Cristina Mihai-Balaj, întrerupând: « Dar să luăm partea bună…apare concurenţa… » şi vorbitorul a acceptat « moderarea », continuând cu alte date despre Asociaţie şi activitatea
literară a domniei-sale. Asta a fost tot ce s-a vorbit
referitor la asociaţia celor doi stimabili, care însă nu
au stat ruşinaţi în banca lor şi au protestat în cor pe
unde au putut (cu Cc la zeci de persoane, atacând
fără menajamente întreaga listă a corespondenților
autoarei reportajului, şi cine mai ştie unde…) ; că...
Profesoara nu trebuia să menţioneze (ei iubesc cenzura ?!) ce a spus preotul scriitor Cezar Vasiliu, că
nu cunoaşte « adevărul », nu s-a documentat etc.
Foarte ciudată reacţia – un reportaj, prin definiţie,
trebuie să ―reconstituie‖ ce s-a întâmplat acolo și
atunci, el fiind confundat în învolburata replică
montrealeză cu un studiu de istorie literară, care ar fi
putut aborda întreaga mișcare literară a asociațiilor
dintr-o regiune sau dintr-o țară. Pretinsa ofensă produsă de ignorarea activității literare precumpănitoare
a altei asociații decât cea aniversată la împlinirea a
15 ani de lucrare creatoare, este absurdă, lipsită de
orice logică, dacă știm ce înseamnă un reportaj.
Dar... nimic nou ! Confuzia unor concepte elementare în materie de teorie a genurilor literare sau publicistice nu-i rușinează pe stimabili. Ei şi câţiva
acoliţi din gruparea lor tot încearcă să se « umfle în
pene », să arate ce grozavi sunt ei şi ce mărunţi sunt
alţii !!!, să minimalizeze activităţile noastre, iar
―scopul scuză mijloacele‖, precum bine se ştie.
Eu nu m-am băgat deloc în discuţia pe această temă, pentru că cei doi stimabili nu mai prea existau pentru mine de multă vreme (mai ales că unul
dintre ei s-a întors în România), dar sunt nevoit să o
fac prin aceste rânduri, foarte pe scurt, din dragoste
pentru adevăr şi cinste.
Îmi amintesc bine: era în vara anului 2008 şi
mă aflam în China, la Olimpiadă. Întâmplător, am
verificat e-mail-urile, deși numai de stat la computer
nu aveam eu chef acolo… Aşa se face că mi-a atras
atenţia un email de la « tinerii » mei colegi din
A.C.S.R. (unul nu avea nici măcar un an vechime în
Asociaţie şi niciunul nu şi-a plătit vreodată cotizaţia
de membru – am înţeles atunci de ce …nu aveau
bani !), prin care mă anunţau că dacă nu-l dau afară
destineliterare@gmail.com
din « familia » noastră pe poetul G.F. (cel care i-a
propus să fie primiţi în A.C.S.R. şi care i-a ajutat sau
îndemnat să-şi scrie primele cărţi), ei se retrag din
Asociaţie. Din motive nu prea clare, cei doi s-au luat
la harţă cu prietenul şi binefăcătorul lor. Dar poetul
G.F. este de neîntrecut la măscări şi …vai de ei cu
ce epitete originale s-au ales ! Pe vremea aceea, stimabilii nu-l acuzau pe G.F. şi de antisemitism, cum
au făcut-o fără scrupule acum vreo doi ani, pentru a
se anula un spectacol de poezie cu el, poetul sosit
din Canada, la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti. Anularea spectacolului gata pregătit s-a făcut
cu numai câteva ore înainte de începere, doar reclamația o făceau unii de-ai lor și nu se putea să nu fie
crezuți.
Revenind la anul 2008, le-am explicat reclamanților că nu pot eu singur să-l dau afară din
Asociaţie pe G.F. (poate că în Asociaţia lor « de
limbă română » este posibil ca numai preşedintele să
dea afară pe cineva!) şi i-am rugat să aştepte până la
Adunarea Generală Anuală din 20 august, să discutăm cu toţi colegii. Le-am promis că şi eu mă voi
ralia lor în cazul respectiv (mai am încă e-mail-urile
respective). Dar, era mare grabă (!), cei doi nu mai
puteau aştepta o lună şi au făcut ce au făcut…
Apoi, « înarmaţi » cu o scrisorică de la ambasadoarea de tristă amintire (pentru mine) E. S. S. (o mai
am şi acum), ei au început să contacteze colegii din
asociatie, îndemnându-i să se înscrie la ei, sau... şi în
organizaţia lor, sprijinită de E.S.S. cu felicitări şi
promisiuni de colaborare etc. Câţiva s-au lăsat ademeniţi de perspectivă (schimburile de email-uri cu
scriitoarea Irina Egli, care nu s-a lăsat ispitită, sunt
foarte concludente – le-am păstrat !) – şi aşa s-au
creat discuţii, confuzii, brambureli… A fost acţiunea lor un factor de progres pentru Asociaţie ? În
niciun caz şi nici de « concurenţă » nu era vorba.
―Invidia‖ (aşa cum s-a exprimat atotcunoscătorul
profesor Cezar Vasiliu şi care i-a alertat pe cei doi,
atacând însă pe cine nu trebuia) este mult prea puţin
spus. După mine, a fost vorba de un sabotaj clar al
unei organizaţii patriotice româneşti şi de o manipulare ―ciudată‖ a informaţiilor, care acum s-ar vrea să
persiste, necombătute. Aşa că, « dacă tăceau, filosofi rămâneau » şi nu îmi mai pierdeam eu timp preţios
pentru a scrie aceste rânduri; ar fi multe de spus, dar
mă opresc aici, cu speranţa că s-a înţeles câte ceva şi
9
Destine Literare
cei în cauză vor tăcea cuminţi în... banca lor.
Alexandru Cetăţeanu
*
Dar...să revin la ―vara fierbinte‖ sau... ‖temperată‖ din estul Canadei:
În fiecare an, de 49 veri, la « Câmpul
Românesc » de la Hamilton se organizează o frumoasă manifestare numită « Săptămâna Internaţională a Culturii Române ». Anul acesta, evenimentul
a avut loc între 11 şi 18 iulie. La începuturile mele în
Canada, mai exact de prin anul 1985, mă duceam
mai des la Hamilton, unde niște români patrioţi în
frunte cu farmacistul George Bălaşa organizau
adevărate manifestări culturale anticomuniste.
Agenţii comunişti de pe aici, executând ordinele
şefilor din R.S.R., îi catalogau pe participanții activi
cu multă « şmecherie » drept « legionari » şi nu anticomunişti, cum de fapt erau. Primul contact cu
aceşti români demni şi neînfricaţi l-am avut la Ottawa în anul 1985, în ziua Sfintelor Paşti ! Cu toate
că eram nou venit în Canada, deși ne rămăsese copilul « zălog » în România şi nici măcar nu aveam
aprobat statutul de refugiat politic, m-am alăturat
grupului de români anticomunişti de la Montreal ( la
îndemnul regretatului preot Petre Popescu) care au
participat la demonstraţia de protest şi demascare a
comunismului, cu ocazia vizitei familiei Ceauşescu
în Canada. Pentru noi, cei de la Montreal, Ottawa
este mai aproape (aprox. 180 Km), dar pentru cei din
Hamilton şi împrejurimi drumul este mult mai lung peste 500 de kilometri! Cu toate acestea, românii de
acolo, organizați la «Câmpul », care devenise casa
conștiinței lor mai bune, nu au pregetat, au lăsat totul «baltă» în ziua de Paşti a anului 1985 ca să vină
la demonstraţie. Ce oameni frumoşi ! Tare mult i-am
iubit şi îi iubesc, chiar dacă acum unii dintre aceia
au plecat spre Eternitate, alţii sunt bătrâni şi neputincioşi. Toţi luptătorii anticomunişti sunt eroi
pentru mine. Trebuie să-i iubim şi să le cinstim
amintirea. Ultima dată, am fost la ―Câmp‖ în anul
2008, cu regretatul meu prieten Claude Matasa
(supravieţuitor al ―holo-canalului‖ Dunăre-Marea
Neagră), venit tocmai din Hollywood, Florida. De
mai mulţi ani, la organizarea evenimentului participă
profesoara Anca Sîrghie, aşa cum a participat şi anul
acesta. Iată un motiv în plus pentru mine ca să merg
10
la Hamilton şi în apropiere, la Brampton, unde
locuieşte dragul meu prieten, poetul orb ca Homer şi
înţelept ca Esop, Al Francisc. Poetul Leonard Voicu
l-a adus de la Montreal pe părintele prof. Cezar Vasiliu. Din Toronto a venit scriitoarea prof. Milena
Munteanu cu prof. univ. dr. Marin Liţoiu (la origini
din Zătreni,Vâlcea --The Treni - glumesc eu,
deci aproape « vecin » de comună cu mine şi cu
renumitul prof. univ. Dr. scriitor Florentin Smarandache). Părintele poet Dumitru Ichim, membru al
A.C.S.R., se ocupă de organizarea evenimentului de
mulţi ani. În ultima zi, de obicei cea mai aglomerată, „olteanul meu‖ Puiu Popescu, redactorul şef al
ziarului « Observatorul », a fost prezent cu un program cultural bogat, realizat atât cu membrii cenaclului « Nicăpetre », cât şi cu participanţii veniţi la
Hamilton încă de la începutul « săptămânii culturale ». Dar mai bine las «să vorbească» prezentarea pe
care am primit-o de la organizatori:
Manifestare culturală organizată de grupul de la
«Observatorul» în 16 iulie 2016.
La închiderea săptămânii culturale de la Hamilton, grupul de la «Observatorul» a prezentat un
moment cultural artistic după următorul program:
- Nicăpetre – 80 de ani de la naştere, 8 ani de la plecarea în lumea de dincolo;
- prezentarea cărţii - Dadica Melea – o colecţie de
articole prezentate de Nicăpetre în «Observatorul».
Invocându-l pe Nicăpetre – o carte de Gheorghe
Lupaşcu. Un reportaj cu imagini inedite din viaţa lui
Nicăpetre (sculptând, recitând poezii, scriind cărţi,
imagini de la dezvelirea statuilor executate de
Nicăpetre la Hamilton, imagini de la centrul cultural
Nicăpetre din Brăila). Momentul Nicăpetre a fost
realizat de Puiu Popescu.
- 30 de ani de la moartea lui Mircea Eliade – prezentarea vieţii si a operei literare a fost făcută de Pr. Dr.
Cezar Vasiliu din Montreal. S-a prezentat si cartea
―Defending Mircea Eliade" de Francisc Ion
Dvorschak din Ottawa, însoţită de imagini din viaţa
și creaţia lui Mircea Eliade.
- avanpremieră teatrală - scene din viitorul spectacol
"O scrisoare pierdută" de I.L Caragiale, regizat de
Amatto Checiulescu, spectacol care va avea loc în
septembrie a.c. în Toronto. Scenele au fost susţinute
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
de actorii amatori Diana Munteanu, Mihai Colceriu,
Mugur Pădure, Gelu Câmpean și Nichi Peret.
Au urmat prezentări de cărţi:
Al Fransisc din Toronto a prezentat cea mai
recenta carte – Minunea minunilor.
Leonard Voicu din Montreal a citit poezii din
cartea lui - Iubiri.
Marius Finca din Montreal a prezentat cartea Mileniul de întuneric al României - sec VI - XIV
Anca Sîrghie, profesor univ. din Sibiu, ne-a
vorbit despre Sibiul cultural și despre cărțile ei Lucian Blaga și ultima lui muză, 2015, având
Premiul ―Oct. Goga‖ din partea Uniunii
Scriitorilor din România, și Radu Stanca.
Evocări și interpretări în evantai, 2016.
Milena Munteanu din Toronto ne-a vorbit despre
călătoriile ei în Japonia si despre cartea - Țara
soarelui Răsare
Mircea Ștefan din Cleveland a citit din ultima lui
carte -Dincolo de singurătate
Alex Cetăţeanu din Montreal ne-a recitat din
poeziile lui umoristice.
Cristian Medelean din Toronto ne-a vorbit despre
cartea lui în lucru - Depărtări și apropieri.
Dana Mateescu și Sandu Iaschevici ne-au vorbit
despre istorie și locuri de vizitat în Canada;
Programul muzical a fost susţinut de:
Diana și Gelu Câmpeanu din Toronto au
prezentat un moment muzical pe versuri și
muzică
proprie.
Florin Clonța din Toronto a prezentat un mic
concert de jazz.
Mihai Colceriu și Dan Predescu din Toronto au
prezentat un mic concert de muzică retro
românească.
Au fost prezentate Aurora Cotop, 14 ani,
campioană de patinaj juniori a Canadei și Ana
Pădurariu, 13 ani, campioană de 13 ani la
gimnastică juniori a Canadei. Emoţionante au fost
și destăinuirile părinţilor care au vorbit despre ce
însemnă a fi părintele unui elev campion.
Ramona Cristescu din Port Credit On a vernisat o
expoziţie de pictură intitulată „RO pictorească”
expoziţie de cărţi si reviste primite recent la
Observatorul. Organizator și moderator a fost
destineliterare@gmail.com
Dumitru Puiu Popescu editor al Observatorului.
Frumoasă ultimă zi de săptămână culturală am
trăit la Hamilton. Nu o voi uita niciodată!
În timpul săptămânii, au avut loc tot felul de activităţi şi prezentări interesante (vedeţi programul
ataşat). Din nefericire nu am putut participa la toate
activităţile, ci numai la cele care au avut loc începând cu joi, 14 iulie 2016 după- amiază.
Distinsa poetă Paula Romanescu, pe care am întâlnit-o în România, am publicat-o în revista noastră
(www.scriitoriiromani.com) etc. a fost prin Canada
(chiar şi la Montreal !), dar nu ne-a contactat. Ne-a
cam…ocolit. Pe data de 15 iulie, trebuia să ţină la
Câmpul Românesc o conferinţă interesantă,
prevăzută în programul iniţial al evenimentului, cu
titlul - POEZIA-REGAT AL CUVÂNTULUI, dar
nu a fost prezentă. Am aflat şi nu-mi vine să cred,
că i s-a interzis să apară la Câmpul Românesc de la
Hamilton, bastion de luptă împotriva comunismului,
loc sfânt pentru românii din exil, aşa cum se ştie. De
ce oare? A fost invitată în Canada de un canadianromân, pe care îl ştiam foarte logic şi corect, ajuns la
vârsta deplinei înțelepciuni, pentru care eu am o
deosebită stimă. Să fie chiar adevărat că poetei din
București invitată de el i s-a interzis chiar şi să ne
contacteze? Oare s-a schimbat eroul meu (eu aşa îl
consider)? Cu bani se poate cumpăra şi conştiinţa
oamenilor ? Nu îmi vine să cred că este adevărat,
dar dacă voi afla ceva nou, voi reveni cu informaţii
într-o
relatare viitoare
despre
Săptămâna
Internaţională a Culturii Române de la renumitul
„colţ de rai românesc‖. Citiţi numărul următor al
revistei „Destine Literare‖!
Acesta a fost programul la care am fost „martor‖
(ultimele 4 zile) - îl reproduc pentru a nu se uita:
SĂPTĂMÂNA INTERNAŢIONALĂ A CULTURII ROMÂNE DE LA CÂMPUL ROMÂNESC, HAMILTON, CANADA
Ediţia a 49-a
(http://www.campulromanesc.ca/home.html)
*
11
Destine Literare
Joi 14 - Ora 10 -Excursie la St.Jacob, Ontario
Ora 17- Vecernie la Capela ''Adormirea
Maicii Domnului''
ora 19
1. Prof. univ. dr. Anca Sîrghie, Sibiu- Mitologia
sumeriană în opera lui Dumitru Ichim.
2. Mircea Ștefan Bartan, Cleveland, Ohio - Aron
Cotruș, destinul unui poet.
3. Pr. Dr. Dumitru Ichim, Centenar Magda Isanos,
evocarea poetei.
4. Infinitul Brâncuşi- Un spectacol radiofonic cu
actorul Ştefan Iordache în ultimul său rol.
ÎN JURUL FOCULUI DE TABĂRĂmuzică şi poezie cu Dorin Ginscă.
Vineri, 15 iulie 2016
-Ora 16 -Masă rotundă - lansare de cărți. Prezintă:
Alex Cetăţeanu, Dumitru Ichim, Mircea Ştefan,
Anca Sîrghie, Milena Munteanu, Leonard Ionuţ
Voicu, Al Francisc etc.
Ora 19 1.Prof. univ. dr. Cezar Vasiliu, University of
Sherbrooke, Montreal, Quebec - Cărturarul Antim
Ivireanu ziditor de limbă și spiritualitate
românească.
2. Marius Fincă - Mileniul de întuneric al istoriei
românilor - secolele III–XIV.
3. Alex Cetăţeanu, preşedintele A.C.S.R., Asociaţia
Canadiană a Scriitorilor Români la 3 lustri de
existenţă.
4. Medalion literar – Leonard Ionuţ Voicu,
Montreal, și Dumitru Ichim, Kitchener, Canada Maraton de poezie.
Sâmbătă, 16 iulie 2016
Ora 14. BANCHETUL de final.
CENACLUL LITERAR „NICĂPETRE”din Toronto, patronat de Dumitru Popescu, Directorul
ziarului ―Observatorul‖, prezintă un program de
muzică, poezii şi lansare de carte.
*
Mulţumim
preşedintelui
Asociaţiei
Culturale Române-Hamilton, ing. Dumitru Răchitan,
vicepreşedintei Mihaela Moisin, directorului
Săptămânii Internaționale a Culturii Române Pr.
Dr. Dumitru Ichim şi la toată echipa de patrioţi
români, care au organizat acest minunat eveniment
cultural, ajuns la cea de-a 49-a ediţie! Să ne vedem
12
sănătoşi la cea de-a 50-a ediţie, în 2017!
În perioada 28-31 iunie 2016 a avut loc la
Montreal un alt eveniment important pentru suflarea
românească - Cel de-al 40-lea Congres al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe (ARA
pe scurt – şi nu ARAAS- nu ar fi sunat bine!). Am
amânat cu greutate plecarea în Florida (cu treburi)
numai să fiu prezent, să aduc prieteni şi să fac şi eu
o mică prezentare despre Asociaţia Scriitorilor Români din Canada la anii de existenţă pe care i-am
„destăinuit‖ mai sus. Cu toate că organizatoarea
mi-a promis că mă va include în program, nici urmă
de aşa ceva şi nici eu nu am insistat. Câteva figuri
antipatice (să zic numai atât) „înfipte‖ la Congres,
mi-au cam tăiat tot elanul.
De exemplu, un
„enciclopedist‖, obişnuit să cenzureze informaţiile,
nu a permis să fotografiem pozele membrilor ARA
puse una lângă alta, ce s-ar fi vrut să fie o
„expoziţie‖ ...secretă !? De ce nu a pus un afiş –
„Fotografiatul interzis‖, ca să ştim şi noi, ziariştii?
Oricum, astea sunt „mărunţişuri‖ – nu există
„pădure fără uscături‖ ! Avem tot respectul pentru
atâtea personalităţi venite din mai toate ţările unde
trăiesc români, inclusiv din țară, oameni de ştiinţă şi
de cultură care s-au impus în domenii dintre cele
mai diferite. Colegii mei din A.C.S.R. au fost la
înălţime cu prezentări interesante; au ţinut prelegeri
prof. dr. Jacques Bouchard, care printre alte titluri şi
onoruri în diferite ţări, este vicepreşedinte al
A.C.S.R. şi Membru de onoare al Asociației noastre;
prof. univ. dr. Anton Soare de la Univ. de Montreal
şi artistul Marc Marinescu Constantin, Membru de
onoare al A.C.S.R., care a justificat excelent ideea şi
propunerea de schimbare parţială a steagului
României. Toţi cei prezenţi la expunere l-au
aplaudat cu multă căldură pe Marc cu proiectul lui şi
aşteptam cu nerăbdare să vedem schimbarea.
Am
menționat că nu s-au găsit 10 minute pentru
A.C.S.R. la ARA; în schimb, s-a rezervat timp suficient pentru „lansarea‖ unei cărți cu...dichis. Încă
de anul trecut, distinsa poetă Veronica Balaj (de la
„Radio Timişoara‖) a luat mai multe interviuri cu
scriitori din Montreal, pentru o carte care urma să
apară în România. Așa mi-a spus dânsa. Dar proiectul a fost „deturnat‖ și cartea a apărut la „editura‖
celor doi stimabili, de care am vorbit mai sus. Interviul meu a fost scos total, iar alte interviuri au fost
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
cenzurate, respectiv a fost scos orice text care se
referea la A.C.S.R. In plus, s-au ales alte interviuri,
luate de o cucoană de pe aici, în nici-un caz cu nume oltenesc. Nu a fost consultată maestra Bala, pentru care a fost o surpriză neplăcută să constate că
interviul cu mine era eliminat. Cum se poate interpreta gestul celor în cauză ? Oare ce nu le-a convenit „stimabililor‖ din interviul cu subsemnatul ? Se
poate citi totuşi în reputata revistă „Contact internaţional‖, pe care o recomand cu multă căldură, la
link-ul :
file:///C:/Users/user/Downloads/Contact%20international%202016,%205-8%20(1).pdf
De asemenea, se mai poate citi şi în minunata revistă „ Actualitatea literară‖ la următorul link:
http://actualitatea.eu/de-vorba-cu-alexandrucetateanu-directorul-revistei-destine-literare montreal-canada/
Oricum, am decis să scoatem la editura
„Destine Literare‖ o altă carte cu interviurile respective necenzurate şi cu alte interviuri noi luate unor
mari personalități de origine română din Canada şi
SUA. Poate că celor doi (sau la mai mulţi – mai
există şi unii în „umbră‖) le va fi puţin ruşine de
acţiunile lor „sub centură‖ şi se vor mai schimba.
Sau nu...vom vedea.
*
„La Consulat/pe-nserat”
De câteva ori pe an, cu toate că este foarte
ocupat, mult stimatul nostru Consul General Victor
Socaciu găseşte timp şi pentru poezie, organizând la
Consulat frumoase reuniuni literare. Pe 20 iulie au
fost comemoraţi scriitorii Păstorel Teodoreanu şi
Adrian Păunescu. A fost o întâlnire minunată,
discuţiile
s-au
prelungit
până
târziu.
Următoarea întâlnire literară va avea loc pe data de
17 noiembrie. Scriitorii Mihai Beniuc, Vasile
Voiculescu şi Nicolae Labiş vor fi comemoraţi cum
se cuvine – scurtă prezentare a vieţii şi operei
acestora şi lecturi (sau recitări, cine poate!) de poezii
reprezentative ale fiecăruia. Acest email simpatic,
« poetic », poate explica foarte bine (printre altele)
de ce distinsul Consulul General este atât de iubit de
românii canadieni din Montreal:
destineliterare@gmail.com
Dragi pacienti ai Limbii Române,
În seara de 17 Noiembrie, 2016, la ora
18,00, sunteți rugați să vă reuniți în jurul focului
aprins de nobilul cărbune al plăsmuirilor poetice.
La acest foc de tabără, cred, binevenit în cotidianul nostru nordic, vom culege scântei din creațiile
unor căutatori de rosturi, lumini și noi forme de
lacrimi. Ei se numesc: Mihai Beniuc (născut în
20 Noiembrie), Vasile Voiculescu (27 Noiembrie)
și Nicolae Labiș (2 Decembrie). Ca de obicei ne
vom bucura de o călătorie în istoria lunii noiembrie, iar călăuza ne va fi Marius Finca. Noi, ceilalți, ne vom spune păsurile prin versurile celor
trei-de mai sus.
Responsabil cu aprinderea și stingerea incendiilor - al dvs,
Victor Socaciu
Consul Général de Roumanie
Consul General of Romania
*
Pe 31 august am sărbătorit Ziua Limbii române – aşa cum ne relatează colega noastră Corina
Luca (vedeţi pozele de la pagina 294):
Ziua Limbii române la Montréal
Ca peste tot în lume, limba română se sărbătorește pe 31 august. La Montréal, miercuri, începând cu orele 18.00, în Piața României, români și
iubitori de limba română s-au adunat în jurul statuii
lui Mihai Eminescu, sculptată de maestrul Vasile
Gorduz. Statuia, înconjurată de flori de sânziene, ne
aștepta. Natura a avut grijă să pună galben, dar lipsea din peisaj roșu și albastru. Așa încât, Dinu
Marinescu a avut minunata idee de a înconjura
statuia cu un drapel uriaș în cele trei culori. Cei
peste 30 de participanți au luat câte un colț de steag
și împreună am îmbrăcat statuia în trei culori cu
căldura inimii românești.
Cei prezenți au dorit să ia cuvântul pentru ași exprima dorul și iubirea față de limba română, cea
care ne unește, mai ales aici, departe de patrie.
Limba română este și un element de identitate. Este
perfect normal să ne adaptăm locului în care suntem
și să cunoaștem cât mai multe limbi străine. De aici
13
Destine Literare
vine bogăția culturală, care ne dă putere și ne
deschide multe uși. Dar, să nu uităm să vorbim și
românește. Între noi, cu prietenii, cu rudele și, mai
ales, în familie. Noi ne-am născut și am crescut în
țara de origine, iar limba maternă nu se uită
niciodată. Dar copiii noștri, care s-au născut aici sau
au crescut și studiat aici, trebuie să nu uite limba
strămoșească. Dacă nu, ce ne mai rămâne? Numele
îl putem franțuzi sau angliciza, figura se schimbă și
ea cu vârsta sau moda, limbajul, cultura și anturajul
la fel și atunci, ce mai rămâne din identitatea noastră
românească? Sarmalele, cozonacii și micii? Amintiri
frumoase cufundate în ceața trecutului?
Organizată la inițiativa lui Alex Cetățeanu,
președintele Asociației Canadiene a Scriitorilor
Români (A.C.S.R.), serbarea limbii române la
Montreal din acest an, a fost, ca de obicei, marcată
de emoție. Astfel, s-au recitat poezii proprii (Lia
Ruse și Stana Bunea, D.H. Silvian) sau ale poeților
consacrați și contemporani (Maria Palcu), s-a cântat
(prof. Valentin Boju – compoziţii proprii și o
frumoasă şi talentată tânără din Republica
Moldova), iar maeştrii violoniști Maria şi Mihai
Lungescu ne-au purtat pe aripile „Baladei― lui
Ciprian Porumbescu. S-a vorbit de istorie prin
Marius Fincă, s-au transmis mesaje ale românilor
din alte puncte cardinale prin Alex Cetățeanu, iar
profesorul Jacques Bouchard ne-a vorbit de
rădăcinile comune ale limbii franceze și române.
Alte cuvinte de suflet s-au rostit de către Ala
Mîndîcanu, Carmen Ionescu și Corina Luca.
Scriitorul Dan Ghițescu a subliniat frumusețea
limbii române în scris și vorbire.
Prinși de vraja momentului, timpul a trecut
pe negândite. S-a făcut parcă brusc noapte, dar noi,
în parcul luminat, am continuat să ne potolim dorul
cu bucăți de suflet și de amintiri.
Spunea cineva odată că dragostea față de
limba română vine și din modul în care se vorbește
în casă despre România. Așa cum este percepută ea.
Depinde de imaginea pe care noi o promovăm în
fața copiilor noștri. Pentru că dacă România a fost și
rămâne pentru noi o țară de basm, copiii vor iubi
limba română, vor dori să viziteze acele meleaguri în
care toți vorbesc aceeași limbă română și nu doar
câțiva pe care-i aude întâmplător pe stradă, în
metrou sau prin magazine. Așa devin copiii noștri
14
conștienți de bagajul lor genetic și cultural venit de
la strămoși. Și astfel, limba română se va păstra și
transmite din generație în generație, ca un tezaur
nestemat.
Corina Luca,
Montréal, 31 august 2016
*
O săptamână şi mai fierbinte, în Florida
Ce să faci mai
întâi în imensul stat
Florida, mai ales când nu
ai la dispoziție decât o
săptămână și când ai
prieteni de vizitat ?
Trebuia să stau « în
sud » două săptămâni,
dar am amânat plecarea
cu o săptămână pentru a
fi prezent la Congresul
ARA. Și la Montreal a
fost bine, cum am spus la începutul acestei
consemnări, dar nici pe departe apa fluviului St.
Laurent nu se încălzește așa cum se încălzește
Oceanul Atlantic în sudul continentului!
Am plecat din Montreal în 2 august și m-am
întors pe 9 august. Cine face ca mine, ca mine să
pățească…! La aeroportul Fort Lauderdale am
închiriat prin internet o mașină de la o companie mai
puțin cunoscută în Statele Unite și Canada – Fox Car
Rental, este drept, la un preț foarte bun (190 de
dolari pe săptămână, fără asigurare), poate jumătate
decât dacă aș fi închiriat de la alte companii. Am
făcut socoteala că nu o voi conduce decât două ziletrei zile, deci nu merita să cheltuiesc prea mult. Insă
după 3 zile lăsată nepornită în soarele arzător de vară
al Floridei, mașina nu a mai pornit. Eu optasem pentru Toyota Yaris, dar nu mai aveau, și mi-au dat ceva « similar » (în engleza tot « similar » se spune).
În realitate, mașina nu era deloc similară, ci era ...
nu mai știu ce model ieftin, american, pe care nici
nu-l găsești pe site-ul companiei. Mare necaz și
timp pierdut până mi-au remorcat-o, până am ajuns
la centrul respectiv ca să îmi dea alta…Vezi bine, mam consolat cu « norocul » meu. Asta nu a fost totul;
după vreo trei săptămâni am primit o scrisoare ca să
«Rugăciune» pe cerul
Floridei ! (poză luată din
avion, înainte de aterizare)
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
plătesc 32.40 dolari, deoarece am trecut pe o șosea
cu plată și nu am plătit un dolar și 20 de cenți de
două ori, în total 2.40 dolari. Nu am idee unde s-a
petrecut așa ceva, dar este adevărat că sunt multe
« capcane » pe șoselele din Florida. 30 de dolari
reprezentau « cheltuielile de adminstrație », adică de
două ori 15 dolari !!! Când am verificat, cartea de
credit era deja încărcată cu suma respectivă. Deci,
nicio grijă, există și în America excroci destui ! Eu
să fiu sănătos – nici nu am replicat – dar povestesc
acum « tărășenia » să fac « reclamă » companiei
care se pretează la așa ceva, să nu se păcălească și
cine va citi aceste rânduri, dacă va avea drum prin
« Sunshine State ».
Netuța Matasa, soția dragului și regretatului
meu prieten prof. dr. dr. Claude Matasa (da, avea
două doctorate !) m-a așteptat cu drag. Cel mai
important și mult așteptat eveniment pentru mine a
fost să mergem în vizită, ca de obicei, la prietena
noastră dragă, diva Virginia Zeani.
A fost
parcă…cea mai mare prioritate, dar am avut și alte
treburi în nordul și nord-vestul statului. Așa se face
că sâmbătă, 6 august la ora 14.00 fix, am sunat la
ușa Maestrei. Ne-a apucat seara stând de vorbă, de
una, de alta. M-am bucurat să o găsesc neschimbată
față de anul trecut, în aceeași vervă și voie bună. Nea povestit de unele necazuri pe care le are, dar și de
Timbru cu Virginia Zeani
destineliterare@gmail.com
bucurii. « Planeta » nu a uitat-o și nici foștii ei
studenți, oricât de renumiți au devenit. Spectacolul
de la Sibiu în onoarea ei a bucurat-o mult, așa cum
ne-a bucurat și pe noi. Andrea Bocelli, de exemplu,
care i-a fost student, nu a uitat-o. L-am regăsit la
Maestra pe Roger Beaumont ( a scris o carte despre
marea Virginia Zeani), admiratorul ei de o viață din
Noua Zeelanda, care, din nefericire, trebuia să se
întoarcă acasă. Am rugat-o să semneze o declarație
că nu are nevoie de royalty în cazul în care se va
scoate un timbru sau o bancnotă cu chipul ei în
România, urmând ca noi, Asociația Scriitorilor
Români din Canada să nu precupețim niciun efort ca
acest lucru să se întâmple. Ne-am despărțit cu multă
părere de rău, dar am promis că vom reveni. Lunile
ianuarie și februarie le voi petrece în Florida. Întors
la Montreal, am aflat cu bucurie că președintele
Klaus Iohanis a decorat-o pe marea Virginia Zeani
cu « Steaua României » în rang de Cavaler (pe 11
august).
Un alt « vis » al nostru este ca ziua de 21
octombrie, ziua în care Maestra a văzut pentru prima
dată lumina zilei (în anul 1925, la Solovăstru), să fie
declarată «Ziua Națională a Operei» . LA MULȚI
ANI, mare Maestră a Planetei!
*
Să-i fie îngerii aproape, dragului meu
prieten Claude Matasa!
15
Destine Literare
O mândrie naţională – Diva Zeani Virginia!
(poza din 6 august, 2016, la reședința Maestrei din West
Palm Beach)
Eu şi Rocky cu Diva, în West Palm Beach
Virginia Zeani cu Netuţa Matasa și… Rocky
Dar, să revin la « Vara temperată » de la
Montreal! Despre un eveniment cultural interesant
(pentru toţi montrealezii, nu numai pentru români),
veţi afla în rândurile care urmează :
MARC–MARINESCU
CONSTANTIN
ŞI
«SPIRITUALITATEA»!
Expoziţia « DIALOGUES POUR LA PAIX
– OF PEACE » a distinsului nostru coleg şi prieten,
ţinută la hotelul Hyatt Regency , din centrul cultural
al oraşului Montreal (vedeți pozele de mai jos), a
coincis în mare parte cu « The 41-st annual SSFIIIHS int‘l conference » (SSF-IIIHS - The Spiritual
Science Fellowship – The Internaţional Institute of
Integral Human Sciences) care şi acum, în 18
august, când scriu aceste rânduri), este în curs de
desfăşurare ( http://www.iiihs.org/Menu_en.html ).
A fost sau nu o coincidenţă minunată ca
participanţii la Conferinţă, veniţi din toate colţurile
Planetei, să treacă printre lucrările lui Marc
Marinescu – Constantin, expuse de o parte şi alta a
16
intrării spre recepţia faimosului hotel? Am vizitat
expoziţia de două ori (precum şi noile lucrări de artă
modernă din apropierea hotelului – vedeţi pozele
alăturate) şi am remarcat interesul tuturor pentru
lucrările pline de tâlc, cu mesaje puternice şi cu
umor subtil ale marelui nostru prieten. O doamnă,
după ce a zăbovit îndelung în fața câtorva lucrări, sa dus şi s-a întors cu alte două prietene, exprimânduşi entuziasmul. Nu ştiu cine a fost, poate chiar Dr.
Elaine Valdov, care a prezentat la Conferinţă o interesantă lucrare intitulată « Become an Internaţional
Peace Ambassador »! Lucrările expuse de Dinu (eu
aşa îi spun) îndeamnă la meditaţie, la prietenie şi
pace, îndreaptă moravuri, rămânând întipărite în
sufletul oricui, indiferent de naţionalitate, cultură sau
profesie.
Felicitări Marc – Marinescu Constantin!
Te aşteptăm şi cu alte expoziţii minunate!
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Din lucrările lui Marc Marinescu – Constantin
La expozitie – Alexandru Cetateanu, Consulul General Victor Socaciu și Marc Marinescu-Constantin
Artă modernă de STEPHEN SCHOFIELD la Montreal, lângă hotelul Hyatt Regency
Tot langă Hotel – KALYNA RAKEL, talentată poetă, compozitoare şi interpretă
Parada
« mândriei »
LGBT (lesbian,
gay, bisexual,
transgender) la
Montreal, în frunte
cu Justin Trudeau,
primul ministru al
Canadei
destineliterare@gmail.com
17
Destine Literare
Lansarea cărţii de interviuri în cadrul congresului ARA
Profesorul Mihai
Miltiade Nenoiu la
Montreal
Jucătorii de şah de la Montreal, lângă hotelul Hyatt
Regency
Adunarea Generală Anuală a ACSR a avut
loc la St. Timothee pe ţărmul fluviului Saint Laurent, sâmbătă, 20 august. Prilej de bucurie, dar şi de
întristare. Pentru prima dată, colega noastră Livia
Nemţeanu a lipsit la...apel ! Am păstrat un moment
de reculegere pentru dânsa, pentru minunata Zoe
Vasiliu - Torneanu, pentru scumpul nostru coleg
Constantin Clisu, pentru Jean Ţăranu şi pentru toţi
cei plecaţi spre Eternitate; părintele Cezar Vasiliu a
făcut o slujbă de pomenire, am avut şi coliva.
Dar...viaţa merge înainte. De la Toronto au fost
prezenţi scriitoarea Milena Munteanu cu distinsul
dânsei consort, prof. univ. dr. Marin Liţoiu. De la
Brampton au venit poetul orb Al Francisc şi devotata
lui soţie Cristina, inginer şef la o companie din
Toronto. De la Ottawa a sosit vicepreşedinta
A.C.S.R. Cristina Mihai-Balaj, iar cei care nu au
putut fi prezenţi fizic au fost alături de noi cu
sufletul. Despre ambianță și atmosferă, poza de pe
coperta 2 ne vorbeşte de la sine. Fiecare participant
şi-a prezentat ultimele realizări literare, iar Marc
Marinescu Constantin ne-a făcut surpriza de a ne
expune pe iarbă (la cei care încă nu le-am văzut )
lucrările tocmai demontate de la expoziţia de care
am vorbit mai sus.
Apus „poetic‖de soare, la Adunarea Generală a A.C.S.R.
18
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Cristina şi Al Francisc, din Brampton, ON.
Mulţi ani trăiască, mulţi ani trăiască...
părintele prof. dr. Cezar Vasiliu (în mijloc)
Hortansa Tudor, Lia Ruse, Ion Ruse și
Marc Marinescu-Constantin
destineliterare@gmail.com
La Adunare – Ionela Manolesco (a corespondat cu
Mircea Eliade) şi Leonard Ionuţ Voicu
Marin Liţoiu (profesor la Toronto Univ.) , Lia Ruse,
Milena Munteanu, Carmen Doreal-Ţuculescu şi Victor
Roşca (de la stânga la dreapta)
O expoziţie pe iarbă, lângă fluviul St. Laurent
19
Destine Literare
Trei evenimente într-o zi !
Sonetele timpului copt
Nu voi putea uita ziua
de sâmbătă, 27 august, când
am alergat să „prind‖ trei
evenimente
culturale într-o
zi. Primul eveniment – Vernisajul expoziţiei de pictură a
artistei Rodica Vinea, în
Rosmère, cunoscut orăşel
vechi quebecois, la vreo 50 de
kilometri nord de Montreal.
Succes deplin; au fost prezenţi
mulţi amatori de artă francofoni din Québec, dar şi
români. Absolut toate tablourile expuse au fost
cumpărate, lucru care se întâmplă rar, oriunde.
Evident, explicaţia este simplă – picturile maestrei
Vinea – aşa trebuie să-i spunem, au impresionat pe
cunoscătorii de artă. „Tonul‖
achiziţionării
tablourilor l-am dat chiar eu – m-am îndrăgostit de
un tablou cu cinci fete frumoase, vesele, simbol al
tinereţii – o adevărată „Oda a bucuriei‖ în culori (îl
puteţi admira la pagina 294) şi în scurta mea
cuvântare am anunţat alegerea, să fiu sigur că nu îl
va lua altcineva şi bine am făcut – mai era un client
pentru acelaşi tablou. De la Ottawa ne-a bucurat cu
prezenţa neobositei consiliere culturale Aurelia
Zmeu, care avea pe „listă‖ aceleaşi obiective. Aşa se
face că subsemnatul şi doamna consilier cultural
am plecat în grabă mare, făcând o „cursă‖ rapidă cu
maşinile la al doilea eveniment – Sărbătoarea şcolii
de limba română „Junimea‖ din Montreal, unde
directoarea Otilia Tunaru este o adevărată eroină pe
altarul limbii române (vedeţi pozele pe coperta 2 ).
Apoi, am plecat în grabă la al treilea eveniment lansarea unei minunate cărţi de sonete –
ÎNSEMNELE NOPŢII, de Adrian Erbiceanu. A fost
un eveniment frumos , continuat la un « pahar de
vorbă » la un restaurant din apropiere. Vedeţi
cartea şi prefaţa scrisă de poetul Adrian Munteanu,
o somitate în materie – îl aşteptăm cu drag la
Montreal în vara « fierbinte » a anului 2017!
Când, într-un târziu, m-am hotărît să scriu
poezie și m-am întrebat către ce stil și manieră ar fi
indicat să mă îndrept, m-am oprit la ―bătrânul‖ sonet, înțelegând că se potrivește cel mai bine structurii mele interioare. Din acel moment am pornit neabătut pe traseul melodic care intuiam că nu poate fi
întrecut de nicio altă specie poetică. Mărturisesc că
am luat această decizie și dintr-un motiv care ține de
un anume orgoliu pozitiv. Nu mi-a plăcut niciodată
să mă calc pe bombeuri cu prea mulți confrați. În
privința versului alb, sunt mii de încercări, peste
măsură de multe, mai mult sau mai puțin reușite, dar
toate ducându-mă la senzația că pășim pe același
drum, chiar dacă stilistic și chiar tematic vorbind,
diferențele sunt practic inepuizabile. În privința sonetului, mai puțini sunt ―curajoșii‖ (ca să preiau
formula lui Marin Mincu), care găsesc în adâncurile
lor, în egală măsură, și armonie, și simț al accentelor
și ritm și auz absolut. Pe un asemenea teren te miști
mai în voie, simți că ai aer și nu te mai chinuie senzația de claustrofobie literară.
Când mai apare câte un sonetist, nu e grav deloc.
Terenul este încă nedesțelenit, aerul e încă respirabil,
bucuria lecturii se menține. De aceea, îl salut pe
Adrian Erbiceanu care, la vârsta maturității depline,
s-a hotărât să scoată primul său volum de sonete. Nu
este o decizie de ultimă oră decât în privința adunării
materialului sonetistic într-un volum, pentru că sonetele aparțin diferitelor perioade de creație ale autorului care a intuit, la răstimpuri, că fără emoția specifică mișcării armonioase și ritmice a sonetului nu se
prea poate vorbi de poezie. Oricum, fără sonet, poezia nu este deplină.
Ceea ce urmăresc întotdeauna mai întâi, chiar
dacă este numai elementul de suprafață, învelișul
grafic și acustic, este încadrarea strictă în tiparele
formei fixe. Vreau să văd dacă autorul are auzul
format, dacă nu are devieri metrice de la un vers la
altul, dacă accentele cad echilibrat, dacă ritmul e
fluent, dacă rimele sunt corecte, dacă nu chiar inovatoare. Fără aceste prime date, de suprafață, nu poți
încadra pe cineva în categoria sonetiștilor, pentru că
poticnelile fac demersul inegal și chiar supărător, iar
efortul ―creatorului‖ o curată pierdere de vreme. Din
fericire, din acest prim punct de vedere, Adrian
*
20
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Erbiceanu știe ce este acela sonet, îi înțelege și îi
urmează melopeea, transformând structura verbală
într-o apă curgătoare, cu sunet lin, fără străfulgerările și inegalitățile cascadelor. Unele devieri minore,
inerente în decursul elaborării, a reușit să le corecteze din mers, iar întregul nu mai are fisuri.
Partea mai grea, însă, vine abia de acum încolo, pentru că intrăm în ființa autorului, în capacitatea lui de a se individualiza printr-un inventar stilistic și imagistic propriu, pentru că descoperim la ce
adâncimi poate ajunge, ce relaționări cu ungherele
mentalului, emoționalului și viețuirii socio-morale
poate construi, cât de autentic este limbajul, cât de
profunde sunt lecturile asimilate, cât de proaspete,
personale, convingătoare îi sunt asocierile și metaforele.
Sonetele scrise de Adrian Erbiceanu la intervale diferite, uneori de zeci de ani, le poți identifica
chiar fără să cunoști perioada în care au fost create.
Și aceasta pentru că o altă convingere pe care o am
este că valoarea adevărată a sonetului, profunzimea
lui, o poți obține numai după o viețuire personală
îndelungată, doar la maturitatea vârstei, deci a experienței, de viață și de scriitură. Sonetele de început
ale lui Adrian Erbiceanu privesc lumea la modul
general, cu vibrații ale propriei ființe într-un univers
al cărui contur se recunoaște a fi influențat de lecturile timpurii, cu o anume notă de răceală și neimplicare. Mai apoi, ori de câte ori se reîntoarce la sonet,
Erbiceanu adaugă ceva din acumulările livrești și de
viețuire de pe parcurs. Cu timpul două sunt palierele
pe care autorul le explorează cu asiduitate. Primul
dintre ele este o filozofie a sinelui ce își caută locul
în lume. Nu este lipsit de originalitate acest demers.
În ―Alergare continuă‖ are conștiința vieții ca ―un
ghem care singur se deznoadă‖, iar în „Aceleași vânturi‖ intervine cu versul expresiv și cuprinzător ―cu
cât mă-nalț, cu-atâta mă afund‖. Continuând pe aceeași linie a versului semnificativ, extrag din sonetul
„Între gânduri‖ formula ―Dorm visele pe praguri
efemere‖. Dintre toate, poate că versul care are cel
mai încărcat, adânc și tensionat conținut, unul de
unde ar putea începe căutarea de sine, înțelegerea
rosturilor sale devoalate în formule poetice subtile
este versul descoperit în sonetul „Cabală‖, unde
omul se recunoaște pe sine într-o mișcare continuă,
tensionată, anarhică, destabilizatoare, dar și ordonată
destineliterare@gmail.com
în același timp. Iată versul: ―Cădeam prin mine-n
mine să m-ascund‖.
A doua grupare tematică bine reprezentată în
volumul lui Adrian Erbiceanu nu putea lipsi dintr-un
volum de sonete. Și aceasta pentru că este vorba de
tema primordială a poeziei universale, identificabilă
cu poezia însăși, cu atât mai mult în cazul sonetului
care este cea mai armonioasă dintre speciile poetice.
Vorbim de iubire ca sentiment general omenesc.
Idila la Adrian Erbiceanu cheamă uneori ―spre lumi
necunoscute‖, alteori are reverberații de conflict sau
provine dintr-o amintire care păstrează nuanța efemerului. Ceea ce este de remarcat în acest segment
tematic și îl individualizează pe Adrian Erbiceanu
este că poezia sa de dragoste nu merge spre senzualitate, ci spre cerebralizarea relației, spre o privire
detașată asupra unor stări ce s-au consumat și le poți
doar ordona și înțelege curgerea. Este, așadar, o continuare a filozofării prin elemente sensibile. Astfel
putem vorbi de o unitate a întregului volum, cu diferențieri de stare și de trăire sensibilă evidente care
pot să creeze complexitatea întregului.
Un sonetist adevărat nu poate omite că partea
cea mai importantă, conclusivă, finalizatoare și cu
nuanță deseori aforistică este finalul sonetului, acolo
unde se desfac sau se încheagă firele nevăzute ale
șerpuirilor imagistice. Adrian Erbiceanu știe acest
lucru și în destule locuri finalul sonetelor sale este
remarcabil prin concizia expresivă. Iată câteva
exemple: ―Dar toate râurile curg spre mare/ Și Marea nu e niciodată plină‖ (―Din toate râurile‖); ―Tăcerea doare...spre a ști că ești‖ (―Neliniști‖); ―Iubirea noastră-templu-n năruire/ Robită unor legi universale,/Stă surghiunită-n cartea de citire‖(―Măntorc în timp‖); ―Doar când furtunile s-or prăbuși
rapace/ Doar noi, prin noi, vom ști să ținem
piept‖(―Nu-i piatră să nu fie răsturnată‖).
Poetul vine și cu un fel de ars poetica, prin
demnitatea intelectuală specifică sonetului. Formula
poate fi privită și ca mărturisire de creație în întregul
poeziei lui Adrian Erbiceanu. După timpul care inexorabil a trecut peste ființa creatorului, el vede sonetul, această recâștigare târzie a rosturilor sale de viață și de creație, ca pe modalitatea ideală de a te reculege sau de a te răzbuna pe ―timpul copt‖.
Dacă încercăm o caracterizare a sonetelor lui
Adrian Erbiceanu în ansamblul lor, ar fi sintagma
21
Destine Literare
‖simplitate de efect‖. Poetul nu caută să-și demonstreze abilitatea stilistică, ci să determine o curgere
firească, expresivă și lipsită de angoase existențiale
de nebiruit ale trăirii pe care o supune atenției unui
public nu neapărat specializat, ci, mai degrabă, cât
mai divers cu putință. Unui public care are nevoie de
poezie.
Adrian Munteanu
*
prezentat şi am avut bucuria să schimb câteva vorbe
cu aşa personalitate bengaleză.
Vizita în Canada a scriitorului dr. Bidhan
Datta, din Calcutta.
L-am cunoscut pe dr. Datta în Osaka, în anul
2012, la Congresul Mondial al Poeţilor şi ne-am
împrietenit imediat, cum nu m-am împrietenit cu alţi
poeţi. Desigur, de vină este Eliade al nostru – la început am vrut să aud părerea unui scriitor bengalez
(a scris 45 de cărţi !) despre Maitreiy Devi şi Allan
– despre iubirea lor imposibilă. Cunoştea totul, din
punct de vedere bengalez, desigur. Am stat de vorbă
cu dr. Bidhan nopţi întregi şi m-a fascinat cultura
indiană, aşa cum l-a fascinat pe Eliade în urmă cu
peste 80 de ani. M-a invitat la Calcutta la Academia
Michael Madhusudan Dutt (1824-1873) , al cărei
secretar este, şi care comemorează în fiecare an (25
ianuarie) pe acest mare poet şi dramaturg al renaşterii bengaleze. Ba chiar l-a sunat de la Osaka pe Guvernorul General al provinciei West Bengali, m-a
22
La Ottawa, lângă Parlament
Cu siguranţă că voi merge în India cândva,
dar s-a întâmplat că poetul a ajuns în Canada, în
Mississuaga, înainte de a ajunge eu în ţara lui. A
fost invitat de Asociaţia Culturală Ontario - Bengali,
iar eu l-am invitat la Montreal, din partea ACSR, cu
ocazia celor 15 ani de existenţă ai Asociaţiei. Am
avut întâlniri interesante cu scriitorii români de la
Montreal, despre care voi povesti cu altă ocazie.
Până atunci, las pozele să „vorbească‖. Îi mulţumesc
mult distinsului dr. Datta pentru diploma şi medalia
pe care mi-a conferit-o din partea Academiei
Michael Madhusudan Dutt ! Am participat doi ani
la rând cu poezii la concursul anual al Academiei şi
se pare că prozopoemul meu despre Dracula a avut
succes în « Nopţile bengaleze ».
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
În faţa Parlamentului, la Ottawa
Cu prof. dr. Jacques Bouchard
La Montreal cu poetul Florian Sofian din Călăraşi
La Universitatea de Montrèal
La expoziția vernisată de pictoriţa poet Carmen Doreal
destineliterare@gmail.com
23
Destine Literare
Cu dr. Bithan Datta la St. Timothee
Lângă statuia lui Tery Fox în Ottawa
Cu Dr. Datta la Cenaclul umoriştilor şi Cenaclul de Istorie (Ion
Anton Datcu şi Marius Finca)
Pe 1 septembrie, am mers cu prietenul meu din îndepărtata Indie la Deux Montagnes, orăşelul unde
a locuit o perioadă Gheorghe Zamfir. Vernisajul expoziţiei de pictură al colegei noastre Carmen DorealŢuculescu, lucrările expuse la frumoasa bibliotecă a localităţii l-au impresionat în egală măsură pe dr.
Bidhan Datta. Evident, va scrie despre tot ce a văzut şi a simţit în „ţara frunzei roşii de arţar‖ odată revenit
în patria sa. Îl aşteptăm cu drag să ne mai viziteze. În Mississuaga a locuit la poeta Rummana Chowdhury,
pe care m-am bucurat că am cunoscut-o. Mi-a oferit câteva cărţi de poezie, care au „trecut Oceanul‖. Le
puteţi vedea pe coperţile 3 şi 4 ale revistei, urmând să le „deschidem‖ în unul din numerele viitoare.
Să ne vedem cu bine cât mai curând, stimate dr. Bidhan Datta!
24
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Cezarina ADAMESCU
(ROMÂNIA)
O voce conştientă strigând în pustiu
Invitaţia autoarei Virginia Vini Popescu1 de a
pătrunde împreună cu ea „în universul gândirii şi al
trăirilor cu încărcătură emoţională‖, pe care o lansează în cuvântul său, aşezat în fruntea cărţii de faţă,
este mai mult decât un imbold, este o tentaţie irezistibilă. Nobila profesiune de
om de ştiinţă i-a conferit autoarei o viziune largă asupra
Cosmosului, cu întreg cortegiul planetelor cunoscute şi
necunoscute, care i-a inspirat
din totdeauna pe poeţii care
stau de veghe la Porţile Universului. Lumea fascinantă a
macrocosmosului, dar şi cea a
microcosmosului nu se putea
să nu-i capteze atenţia poetei,
invitând-o la meditaţie, la
contemplarea creaţiei universale. Realitatea transpusă
artistic, cu mijloace de expresie adecvate artei şi literaturii
e de natură să uimească prin
multitudinea nuanţelor pe care le oferă. La aceasta se
adaugă din belşug şi sensibilitatea creatorilor,
diferenţiindu-i ca stil şi mesaj transmis oamenilor
pentru a-i face părtaşi la aceste frumuseţi create de
Dumnezeu sau făurite de mâna omului.
Volumul de faţă, expresia cea mai înaltă a trăirilor
poetei, aduce în prim plan misterul Creaţiei univer1
Virginia Vini Popescu. „Între porţi de univers‖, Editura
ANAMAROL, 2016, Bucureşti (în curs de apariţie)
destineliterare@gmail.com
sale transpus în cuvinte, atât cât permite înţelegerea
umană a fenomenelor. În aceeaşi măsură, poeta are
un adevărat cult pentru istorie, neam şi limbă, pe
care le cinsteşte-n cuvânt, le omagiază în cântec şi
vers, atât cât îi stă în putere unui român autentic.
Structura volumului este
destul de interesantă, pe cicluri
de poezii al căror cuprins este
tematic asemănător. Primul
ciclu de poeme este intitulat
„Joc în Univers‖ – şi, aşa cum
se menţionează în titlu, cuprinde texte axate pe elemente cosmice, fenomene astronomice,
descoperiri ştiinţifice, elemente
care ţin de misterul Universului
în desfăşurarea lui naturală şi
supranaturală. Iar prima poezie
dă şi titlul volumului.
Categorii fizice precum
Materia, Spaţiul şi Timpul, sunt
prezente permanent în lirica
Virginiei
Vini
Popescu,
confruntându-se necontenit, în mişcarea lor ancestrală. Şi alte categorii cosmice se întâlnesc în lirica
acestei poete: neantul, forţa de gravitaţie, norii, planetele şi sistemele, infinitul, ş.a. Dar şi elemente
naturale, „apă, foc, lumină, viaţă‖ (Un punct ciudat),
formele de relief, munţii şi marea, câmpia şi cerul.
Dar mai presus de toate, autoarea pune preţ
pe „particula OM‖ (Cu puteri nemăsurate). Din toate
confruntările acestor elemente cosmice şi naturale,
spune poeta, „Biruitoare e credinţa, / Biruitor e
Dumnezeu‖ (Joc în Univers). Autoarea aminteşte şi
25
Destine Literare
de anumite teorii care se vehiculează în lumea fizicii: teoria Big-Bang-ului, Particula lui Dumnezeu,
particula Higgs, care menţine Universul în echilibru.
Coborând printre oameni, pe urmele picăturilor de
ploaie, poeta aminteşte de dezlănţuirea stihiilor naturii ale căror urmări nefaste îi fac pe oameni să sufere: „Se scurge lacrima din cer, / Peste pământul ţării
mele / Şi casele spre vale pier, / Cu jalea vieţilor în
ele. // În apa tulbure şi tristă / Dispar cu sutele, bătrânii / Sub ochii celor ce asistă / Neputincioşi la
moartea Lunii. // În hău, un munte se afundă, / Se
întrevede infinitul / Şi malurile se scufundă, / De
parcă a venit sfârşitul. // Se-aşteaptă curcubeul păcii
/ În lupta zeilor cu noi / Şi se doreşte pactul sorţii, /
Şi învierea de apoi.‖ (Se scurge lacrima din cer).
Interesant de remarcat, viziunea poetei care
afirmă că pământul „vrea alt Univers‖, din altă galaxie. Bătrân şi obosit, dar mai ales, „sub povara ce
ne-o poartă‖, pământul se îndreaptă „spre altă poartă‖: „E prea bătrân şi obosit, / Însă priveşte demn în
faţă, / Îşi mişcă miezul cel topit / Spre alte lumi, spre
altă viaţă. // Ştiind ce e firesc în lume, / Ne părăseşte
detaşat, / Căci a făcut doar lucruri bune, / Iar noi,
parşivi, l-am înşelat. // Când se cutremură voit, /
Vesteşte clar a lui plecare, / Dând semn că nu s-ar fi
dorit, / Bătrân şi singur pe cărare‖ (Alt Univers).
Perspectiva aceasta nu e de natură să ne bucure. Până şi răbdătorul pământ s-a săturat de nimicnicia
umană care merge îndărăt, spre pieire, fără să ţină
cont de menirea lui iniţială.
Folosind ca procedeu stilistic personificarea,
autoarea închipuie o poveste romantică despre Selene ce suspină după iubitul care o urmăreşte vrăjit:
„Luna trăirilor pustii, / A cerului pictat cu aur, / Mireasa nopţilor târzii, / Lampă aleasă din tezaur. //
Cu-o rază albă îi şopteşte, / Din clopotul nemărginit,
/ Iubitului ce-o urmăreşte / În nopţile cu cer vrăjit. //
Prin gestul tandru de lumină, / Pământului îi dovedeşte / Că are zile când suspină, / Căci după viaţă iar
tânjeşte. // Atunci, chiar faţa îşi ascunde / Să nu i-o
scalde mândrul Soare, / Genele ei au urme ude, / De
dorul vieţii Selenare.‖ (De dorul vieţii selenare).
Virginia Vini Popescu i-a dedicat savantului
o odă, intitulată: „Savantule, măria ta!‖ în care îi
proslăveşte meritele de a descifra tainele lumii. Şi
autoarea se întreabă, cu reverenţă, plecându-şi genunchii în faţa ştiinţei savantului, ce fel de om este
26
el, un om ca toţi oamenii, un om de excepţie sau pur
şi simplu, un nebun? O altă selecţie din acest volum
se intitulează: „Puterea unei clipe‖. Şi aici, din elemente cosmice, autoarea alcătuieşte o lume proprie,
în care „Soarele e la beţie‖; lumina stă în cer tăcută,
îşi schimbă sensurile şi activitatea, până se produce
un fel de „haos programat‖ care strică „Universului
structura‖. (Într-un haos programat).
Ceea ce doreşte autoarea să comunice prin
aceste poezii e că omenirea se află într-o răscruce
primejdioasă, lumea a luat-o la vale, „Nava războiului se îmbarcă‖; toate naţiunile se înarmează şi nu
mai e loc de pace la masa tratativelor. În atare situaţie, îngrijorarea creşte pentru soarta planetei, fiindcă
„O clipă poate-nghiţi era‖. Nu mai e vremea simbolurilor abstracte, e timpul ca poeţii să strige, conducătorii naţiunilor să ia măsuri urgente, pentru că planeta este în primejdie de moarte. Viziunile ei sunt cu
adevărat apocaliptice: „În miezul nopţii, aparate /
Contorizează un nucleu, / În mijloc de pământ se
zbate, / Plasma în care-i Dumnezeu. // Un alt infarct
suportă Terra / Şi timpul dă să răscolească, / O clipă
poate-nghiţi era / Şi toată lumea pământească. // Secunda s-a scindat în două, / Miimile-i sunt veşnicie, /
Între ce-a fost şi-o lume nouă / Putea să fie-o tragedie. // Am fost uniţi în a trăi / Această clipă de trezire, / Gândită spre a nu muri / Un neam făcut pentru
iubire‖ (O clipă poate-nghiţi era).
Se pare că oamenii nu conştientizează aceste
primejdii şi-şi văd mai departe de treburile lor. Dar
tocmai aceasta este misiunea poetului, de a anunţa
primejdiile, el este vocea naţiunilor, vocea cetăţii.
Omenirea a uitat pentru ce a fost creată, să se iubească între ei şi să progreseze. Omul este cel care a
făcut ca răul să prolifereze. Acest tip de discurs este
luminat, cu toate acestea, de Lumina care vine de la
Dumnezeu şi de lumina din fiecare om. Îngrijorarea
poetei creşte o dată cu luciditatea sa. Ea nu poate să
nu observe că: „Se scot valorile la bursă, / Se vrea
câştig cu orice preţ / Şi startul într-o nouă cursă /
Este simbolul de dispreţ. // Se vând şi Cerul şi Pământul, / Valul înalt din largul mării, / Şi Tatăl Nostru, şi mormântul, / Şi sufletul şi fiii zării. // Dreptul
la viaţă nu contează / Şi se confundă programat / Cu
cel al morţii ce veghează / Să facă ultimul păcat. //
Voinţa lumii se încalcă / Prin planul unui nou război
/ Şi minţi bolnave iar încarcă / O hiroşimă pentru
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
noi‖ (O Hiroşimă pentru noi).
Continuând în acelaşi ton, poeta deplânge
starea naţiunii române, în care valorile pier în paragină, şi răsar non-valorile ca din apă. Apelul autoarei
este motivaţional: „Se surpă Ateneul Păcii, / Se prăbuşesc valori, în zare, / Şi nu se ştie costul bărcii / Şi
dacă Noe mai apare. // Să-nvingă viaţa, că-i minune,
/ Să auzim tunul cum tace, / Doar Imnul Terrei să
răsune / Şi să ne înrolăm în pace!‖ (Să ne înrolăm în
pace).
Viziunea continuă şi în poezia următoare, care e ca un strigăt al disperării, lansat către omenire:
„E plin pământul de torpile / Şi păsările mor în zbor,
/ Natura nu îşi vine-n fire / Şi a pierit cuvântul dor. //
Pe cerul luptei se aprind / Rachete-n fiecare noapte, /
Urmele lor nu mai surprind, / Vorbele tac sau devin
şoapte. // E frică, ură între fraţi, / Se numără războaie-n gând, / Se văd adesea-mbrăţişaţi / Copii cu mamele plângând. // Se roagă lumea-n mănăstire / Să se
întâmple al său vis, / Să fie pace şi unire, / Să stea
Butonul Roşu-nchis‖ (Să stea Butonul Roşu-nchis).
Partea a treia, mai consistentă, cuprinzând 33
de poezii, este dedicată ţăranilor români care, în viziunea poetei sunt nemuritori, „talpa ţării‖, „eroii
pâinii‖, pe care se sprijină omenirea. Sunt amintiţi
aici, marii bărbaţi ai ţării care şi-au înscris cu demnitate numele în istorie. Acestea sunt cele mai emoţionante şi pline de simţire poezii din întreg volumul.
Poezia „Nemuritorii‖ este dedicată strămoşilor, care
au rămas „prezenţi în noi‖ şi a căror amintire o purtăm toată viaţa, transmiţând-o urmaşilor: „Nu vin,
nu pleacă şi nu spun, / Au fost tot oameni şi-s apoi, /
S-au dus fără de rămas-bun, / Dar sunt mereu prezenţi în noi. // Eu cred în nemurirea lor, / Le simt în
mine trăinicia. / Sufletul meu îmi e izvor / Şi-mi
dăruieşte veşnicia. // Încerc, de dragul lor, de dor /
Către urmaşi o plecăciune, / Să facă nemurirea lor /
Icoană pentru rugăciune. // Şi mă mai rog ca nemurirea / Acestui neam nemuritor, / Să-i fie veşnică menirea, / Să mor în locul tuturor.‖
„Argintul brazilor cărunţi‖ îi vorbeşte poetei
despre eroii care-au slujit ţara, luptând pentru pacea
gliei, ce le-a fost „stindard învingător‖. Conştientă
că datoria ei este să-i cinstească, poeta spune: „Am
datoria de-a cinsti, / Prin versul meu de închinare, /
Pe cei ce veşnic vor clădi / istoria nemuritoare.‖
(Argintul brazilor cărunţi). În spirit creştin, autoarea
destineliterare@gmail.com
îndeamnă: „Aprindeţi lumânări pe Caraiman!‖ acolo
unde stau de veghe Sfinxul şi Omul. Poeta îl aminteşte pe Mihai Viteazul, despre care spune: „Mănchin la candela aprinsă, / Te dau copiilor în dar, /
Să fie harta lor întinsă, / Iar tu, înscris în calendar‖
(Lacrima Primei Uniri). Şi lui Avram Iancu îi cântă
un imn, Virginia Vini Popescu: „Cu Horea-n sânge
şi în gând, / Şi-nvăluit de dor de drept, / La Blajul
nostru, Blajul sfânt, / Şi-a pus un tricolor pe piept. //
Simbolul luptei pentru toţi, / Pentru cei vii, pentru
străbuni, / Glasul lui Iancu dintre moţi / Răsună-n
suflet de români.‖ (Avram Iancu)
Prototipul bărbatului român străluceşte în
versurile poeziei „Bărbat român...‖ în care autoarea
elogiază îl el, întreg şirul milenar de bărbaţi de-a
lungul istoriei şi pe care autoarea îl vede ca pe o
efigie a curajului şi a luptei pentru ţară, pentru casă
şi pentru neam: „Bărbat român, ai înfruntat, / De-a
lungul vieţii milenare, / Pe toţi străinii ce-au călcat /
Pământul pentru încercare! // Tu ai purtat cu râvnă
hramul, / Te-a răscolit amarul plin, / Ai apărat ţara şi
neamul, / De vitregitul lor destin. // Bărbat român,
frumos bărbat / Cu cruce-ntreagă-ai fost sortit, / În
capul mesei aşezat / ca stâlp al casei nemurit! // Tu
eşti ţăranul, împăratul, / Tu eşti motivul de mândrie,
/ Ai merite ca nimeni altul, / Stăpân şi nestăpân pe
glie. // Îmi eşti bunic, poţi fi nepot, / Eşti tatăl meu şi
fiu poţi fi, / Eu te cinstesc aşa cum pot / Şi versul te
va nemuri.‖ Dar poeta nu se opreşte doar la bărbaţii
care au făurit istoria ţării, ea închină versuri şi marilor savanţi şi călători pe toate meridianele, care au
purtat steagul românesc pe unde i-au dus paşii. Aşa a
fost savantul Emil Racoviţă care a ajuns în călătoriile sale cu vasul Belgica, până la Strâmtoarea Magelan. Şi alte personalităţi sunt cântate de autoare: Regele Carol cel Fidel, Regina Carmen Sylva, Regele
Ferdinand, Regina Maria, legată afectiv de Balcic
unde şi-a lăsat inima, ş.a.
Un îndemn de Unire la Alba, de Ziua României adresează autoarea, în spirit autentic de patriotism. De asemenea, „De Ziua Limbii Române‖, autoarea invită românii, pe Caraiman, la Crucea ridicată acolo. De ziua comemorării lui Eminescu, poeta îi
dedică o poezie vibrantă şi plină de fiori de emoţie:
„La moartea lui s-a stins un soare, / Nu spun secretul
nimănui, / Dar simt că Eminescu doare / Şi cred în
nemurirea lui.‖ (La moartea lui s-a stins un soare).
27
Destine Literare
De altfel, Virginia Vini Popescu îşi mărturiseşte în
vers, marea iubire pe care a purtat-o în suflet toată
viaţa: „Rămâne marea mea iubire / Şi-o recunosc în
neuitare, / Fiindcă-l iubesc spre nemurire, / Pe
Eminescul nostru mare.‖ (Marea mea iubire). Totodată, recunoaşte că şi meleagurile Ozanei, pe al cărei
mal „s-au scris poveşti‖, au fermecat-o din copilărie.
Prezenţa lui Nică se simte şi astăzi acolo, scăldânduse în apele sale, laolaltă cu alţi copii.
Pe de altă parte, „Poeta de la Văratec‖ îşi
plânge şi acum poetul pe care l-a iubit toată viaţa şi
l-a urmat până şi-n moarte. Veşnic nemuritor, făcând
să vibreze cu vioara lui o întreagă ţară, Ciprian Porumbescu îşi cântă „Balada‖ şi cântecele înflăcărate
sunt înscrise „Pe-al nostru steag‖. Aceste repere
istorice, culturale, artistice, sunt amintite de Virginia
Vini Popescu pentru ca românii să nu-şi uite marile
personalităţi şi să le poarte o neştearsă amintire.
Momente emoţionante reînvie poeta, legate de accidentul tânărului Nicolae Labiş, poetul căprioarei
murind, în poezia „Tramvaiul lui Labiş‖.
Şi pentru Ovidiu, exilat la Pontul Euxin, autoarea varsă lacrimi, pe ţărmul trist al Mării Negre,
de câte ori trece prin faţa statuii poetului latin. Din
galeria oamenilor mari nu putea să lipsească, sculptorul care şi-a aşezat viaţa „În marmură şi în destin‖:
„Titan al artei devenit / Prin ce-a lăsat şi prin credinţă, Masa tăcerii l-a hrănit / Cu linişte şi cu voinţă. //
Şi azi, spre nemurirea lui, / Învăluită în mister, / Coloana Infinitului / Îi poartă sufletul spre cer‖. E interesant cum, în doar câteva strofe, Virginia Vini Popescu surprinde portretul unei personalităţi, cu tot ce
are el esenţial şi mai de preţ. Aşa este şi poemul „Iubire de muzician‖, dedicat, fireşte, lui George Enescu. Ea alcătuieşte mici tablouri de epocă în care chipul celui omagiat, apare cât se poate de real şi încărcat de semnificaţii. De fapt, aceasta este şi arta poetului, de a schiţa în câteva versuri, o lume, o viaţă,
un destin care merită să fie ştiut de toţi oamenii.
Prototipul ţăranului, muncind pământul şi făcând pâinea, este surprins admirabil şi emoţionant în
poezia „Eroii pâinii‖: „Din brazda aspră şi trudită, /
Din bob rotund, din frământare, / Din mâna mamei,
obosită, / Iese franzela, cu sudoare. // Hambarele au
obosit / Sub greul lanului cu rod; / Încet, încet au
putrezit / Şi scândurile lor de pod. // Cuptorul cere
îngrijire / Spre-a coace faţa lui Hristos, / Bătrâna-n
28
tremurânda-i fire / Se-nchină zilnic, mai frumos. //
Celor ce din pământ fac pâine, / Un steag şi-un imn
le dăruiesc. / Mă plec, aşa cum se cuvine, / Eroi ai
pâinii, îi numesc.‖
Şi marele regizor Sergiu Nicolaescu s-a bucurat de atenţia autoarei, într-un poem emoţionant,
scris la moartea lui. Marele artist a plecat la cer cu
toate personajele sale, să-i ţină de urât.
O altă grupare de versuri, după ciclurile tematice, este intitulată „Destin de poet‖ şi e legată de
marea pasiune pentru poezie şi pentru corifeii ei. E
un grupaj destul de consistent, alcătuit din 39 de
poezii. Prima poezie, „Destin de poet‖ – dezvăluie
procesul creativ sau câte ceva din laboratorul de
creaţie, dar şi Crezul artistic al poetei: „Cuvinte trec,
cuvinte vin, / Se strâng şi se combină-n joc, / Şi se
prefac într-un destin, / Şi ard ca lemnele în foc. //
Din gândul cald se contopesc, / Din harul vieţii, cel
divin, / Şi toate-n suflet se unesc / Să facă totul mai
senin. // Din ele prin sublim ceresc /Se nasc doar
versuri în secret, / Şi cei din jur le pomenesc / Sub
semnul unui nou poet.‖
Cursive şi eufonice, curgând lin precum apele de câmpie, având răcoarea izvorului de cristal,
poemele Virginiei Vini Popescu aduc o stare de linişte şi binefacere spirituală, cu rol taumaturgic pentru oricine este deschis la ele. Iar în „Frumoasa
Doamnă, Poezia‖ – autoarea scoate în relief şi aceste
binefaceri spirituale: „Ea, doamna noastră, poezia, /
Uneşte inimi şi trăiri, / Sădeşte-n lume armonia, / E
mama scumpelor iubiri‖.
Poezia Virginiei Vini Popescu pulsează de
seve celeste şi telurice, e viguroasă şi delicată în
aceeaşi măsură, cheamă la pace şi liniştea sufletească, la armonie cosmică şi la bunătate şi înfrăţire între
oameni. E o poezie pozitivă prin excelenţă: degajă
lumină, dragoste, îndemn la sfinţenie: „Lumina cerului pulsează / Şi se revarsă-n infinit, / În timp ce
inima vibrează / Cu-o dragoste fără sfârşit.‖ (Împliniri de călimară). Tonul optimist este păstrat chiar şi
în momentele de dificultate. Chiar şi atunci poeta
găseşte o rază de lumină de care să se agaţe şi-i îndeamnă şi pe alţii să facă la fel: „Întunericul vine /
Mă agăţ de o stea, / Sperând într-un bine / Aflat doar
în ea.‖ (Prin norii tăcerii). Şi asta pentru că poezia
purcede „Din izvoarele iubirii‖: „Din izvoarele iubirii / Mă inundă apa vie / Cu preaplinul împlinirii, /
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Mă rodeşte şi mă-mbie‖.
Autoarea foloseşte sintagme şi metafore inedite: scrum de zile, frunza înserării, flori din gânduri, ş.a. În accepţiunea poetei, nu autorul alege ideea, ci ideea îl alege pe el: „În căutarea-i divină / De
material discret, / Ideea pură, virgină, / Îl alege pe
poet‖
(Versul).
Versul
capătă
trăsături
antropomorfice: „Dând prezentului un sens, / În vagonul de safir, / Într-un tren oprit din mers, / Versul
e un musafir. // Prin cuvântu-i fredonează / Într-o
scumpă înnobilare, / Arta lui se conturează/ În plăcută reflectare.‖(Versul). Cu adevărat, versul e musafir, atunci când poetul e vizitat de muză.
Imagini foarte frumoase adeseori se derulează prin faţa ochilor noştri, zămislite de imaginaţia şi
harul poetei: „Într-un cuib de rândunică, / Urme de
lumini din stele, / Cioburi de cristal şi sticlă. / Asteas gândurile mele.‖ (Urme de lumini din stele). Şi tot
autoarea face o pledoarie pro domo, pentru lumina
cărţii nemurinde, învăţându-şi urmaşii să o preţuiască şi să-i caute tovărăşia.
Cu tot romantismul şi sensibilitatea, autoarea
nu poate să nu remarce problemele cu care se confruntă românii, nevoiţi să muncească în străinătate,
să-şi lase copiii în grija altora şi să fie umiliţi pentru
un salariu mai bun şi câteva privilegii în plus. Înstrăinarea familiilor, a copiilor de părinţi, este un bun
pierdut care nu se poate preţui cu toate averile din
lume. Toate acestea redate cu mult realism, în poezia: „La porţi străine‖: „La porţi străine ne bat fiii, /
Şi umiliţi sunt fără drept, / Îşi lasă la vecini copiii /
Şi mai vorbesc cu ei pe Net.// De grija vieţii-ntre
străini, / Le uită glasul şi privirea / Şi între ei seaşează spini, / Şi încet, încet, îşi pierd menirea. // Şi
fiul a-nceput să tacă, / Şi tatăl parcă nu-l mai ştie, /
Şi sufletele azi se joacă / Pe un bănuţ la loterie. //
Într-un târziu, la regăsire, / Când banii strânşi se
socotesc, / Ca doi străini fără iubire / În amintiri mai
vieţuiesc.‖
Un alt capitol este intitulat „Prin zariştea
unui gând‖, versuri despre iubire, despre dimensiunea spirituală şi credinţa în Dumnezeu, despre natură
şi oameni, gânduri, sentimente, toate transmise după
ce au trecut prin filtrul sensibilităţii poetice. Dar şi al
nostalgiei.
Şi un alt ciclu se numeşte: „Răbdarea Timpului‖ din care răzbate puternic dimensiunea spirituală.
destineliterare@gmail.com
E de ajuns să amintim poemul: „Doresc o întâlnire,
Doamne!‖: „Doresc o întâlnire, Doamne, / În viaţa
aceasta, nu-napoi, / Să nu rămân uitată-n toamne, /
Vreau să ne regăsim în doi! // Adesea mă gândesc la
tine / Şi ştiu că şi tu faci la fel, / Când îmi e rău şi
când mi-e bine, / Cu tine nu sunt om stingher. // Îţi
datorez doar mulţumire, / Mi-ai dat părinţi, mi-ai dat
copii, / Ei mi-au adus doar fericire, / Doresc cu noi,
mereu să fii.‖
Mai mult decât atât, autoarea se roagă: „Răspunde-mi, Doamne, la scrisori...‖, în care îşi reînnoieşte cererea ca Dumnezeu să-i apere familia, casa şi
fiii, de toate relele şi ispitele şi să nu apuce pe cărări
greşite. E rugămintea unei mame pentru pruncii săi.
Poeta surprinde miracolul vieţii prin naşterea
unui copil, în poemul „În clipa când se naşte un copil‖ – şi, susţine ea, „Tot Universul înfloreşte‖. Capitolul „Rădăcini‖ , cuprinzând 20 de poezii, ne întoarce la primele începuturi, în care poeta îşi asemuieşte strămoşii cu brazii şi cu stejarii seculari, viguroşi, veşnic verzi, protejând între ramurile lor, norodul de vieţuitoare, păsări şi gâze. Un adevărat „Simbol Nemuritor‖.
Virginia Vini Popescu afirmă că a cunoscut
„Mirosul demnităţii‖: „Miroase-aici a demnitate, / Şi
nu mă satur de parfum, / Şi-mi văd trecutul prin lumină, / Şi văd prezentul ca prin fum. // (...) // Văd
faţa mamei şi-a bunicii, / Le văd şi palmele bătute, /
Mă miră tainele furnicii / Şi gândul dă să le sărute. //
Mâna miroase-a demnitate / Prin unghii rupte de
pământ / Şi i se-ntinde din dreptate / Şi mâna mea
spre legământ‖. Şi acest poem poate fi înscris în
categoria poeziilor de adâncă simţire patriotică.
Acesta este un grupaj foarte emoţionant dedicat părinţilor şi strămoşilor plecaţi dintre noi. De pe „raftul
inimii‖ – poeta desprinde portrete şi amintiri, aşa
cum s-ar afla în faţa unui iconostas şi ar săruta icoanele sfinte. Şi, cum era şi firesc, pentru mamă a conceput un poem omagial tulburător, intitulat: „Mamă,
univers de dor...‖
De la tatăl său, în clipa din urmă, a moştenit
un mănunchi de cuvinte care i-au fost şi-i sunt înscrise pe frontispiciul inimii: „Icoana şi pământul nu
se vând‖. Acesta este mesajul ultim al tatălui poetei:
„Pământul sacru nu se vinde / Mi-a spus plângând,
când a plecat / Iubitul meu şi drag părinte. / Şi nici
icoana nu-i de dat‖. Frumoase principii moştenite şi
29
Destine Literare
ţinute cu sfinţenie. Tonul elegiac din aceste poezii,
sporeşte emoţia şi lacrima. „Tabloul amintirilor‖
aşează în rame de argint imagini şi chipuri dragi,
cele mai multe din copilărie. Este un ciclu alcătuit
din 20 de poezii.
Poeta scoate „Din urna viselor‖ – câte o
amintire şi o reînvie, pentru că, iată, a făcut „Pact cu
amintirea‖. Aici, în urna viselor, găseşte: „Culori,
trăiri, petale, zbor, / Amestec de trecut curat / Frământă coca unui dor / Şi nu se lasă alungat.‖ (Petale
de maci). Copilăria, în viziunea poetei este „o zână
din poveste‖ şi „făcătoare de minuni‖. Ea rămâne
sfântă pentru toţi oamenii şi de multe ori te reîntorci
la ea cu nostalgie, să mai retrăieşti clipele inocenţei
de odinioară. Întoarcerea acasă, de oriunde ai fi, înseamnă întotdeauna, un bun prilej de emoţii şi de
nostalgie: „Când obosesc de drum nebun, / Când
forţa nu mai are forţă, / Mă-ntorc în satul meu cel
bun, / Să îmi aprind o nouă torţă. // Mă întorc acasă
de-Înălţare, / Când bate toaca-n satul meu / Şi simt
din binecuvântare, / Că mă înalţ, prin El şi eu‖ (Mă
întorc acasă de Înălţare).
Ca mulţi alţi poeţi, şi Virginia Vini Popescu
îşi cântă copilăria care îi apare ca un tablou pictat pe
cer: „Tablou pictat pe cer de rai, / Copilăria mea
curată, / Mi-ai dat tot ce puteai să dai / Copilului de
altădată. // (...) // Mi-ai dat doar zâmbet de Hristoşi /
Şi îngeri să mă ocrotească, / Blânzi, iubitori, cei mai
frumoşi / Părinţi din lumea părintească‖ (Copilăria
mea). Un frumos tablou de familie a alcătuit autoarea, din scenele de altădată, când stăteau cu toţii la
masă şi se simţeau mulţumiţi şi fericiţi: „În tâmplă
bate amintirea / Cu ziua ei de sărbătoare, / Şi îmi
revăd în vis trăirea, / Familia-mi, la masa mare. //
Bunici stăteau în cap de masă, / Ceilalţi, frumoşi, în
jurul lor, / Domnea o linişte în casă.../ De viaţa aceea-mi este dor. // Se începea cu-o rugăciune / Şi se
serveau doar bunătăţi, / Era şi o migală anume / Şi
dragostea de-a fi cu toţi. // Duminica se mai gusta /
Şi-un vin de viţă din ogradă / Şi se ura a se-ntâmpla
// Ca anu-n curs să dea ofrandă. // Îndestulaţi şi fericiţi, / Copiii masa părăseau, / Şi „sărut-mâna‖ , mulţumiţi / Spuneau acelor ce-i creşteau.‖ (Masa de
duminică).
Şi ultima secvenţă lirică se numeşte
„Împătăţia naturii‖, cuprinzând 10 pasteluri, în care
un rol important îl are reînnoirea naturii, cu toate
frumuseţile şi binefacerile ei. Majoritatea sunt dedicate primăverii şi miresmelor ei de liliac, de magnolie, de trandafiri, salcâm şi flori de cireş. Orice carte
e o sărbătoare, gătită în straie de duminică. Să ne
bucurăm de ea, atât cât ne permit sufletul şi inima,
fără teama că se împuţinează, pentru că, oricât ai lua
din acest izvor nesecat, se va umple la loc, cu noi şi
noi amintiri, speranţe şi binefaceri spirituale.
Toamna
30
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Mihaela AIONESEI
(ROMÂNIA)
povestea cuielor mele
am terminat cu greu liceul electromecanic
la treapta întâi viața era să-mi tragă o țeapă
și să nu mai intru într-a doua
să învăț cum se sapă roua
cu diploma în buzunar am fost mulți ani
cel mai constrâns hoinar
ce n-avea bani nici de cafea
ce fete, ce plimbări, ce alea, alea...
erau doar vise împachetate în dulăpior
m-am întrebat de multe ori
ce caut eu printre atâtea agregate,
șuruburi, cuie netede, striate
când mintea mea-i călare
când pe-un roib alb, când pe-unul verde
acolo unde nimeni nu mă vede;
dau cu mine de pereții care prind contur
de astre negre sau albastre
se zgâiesc la mine mirate
precum câinii așteptând luna albă la apus
ce viață plină de cucuie am-dus
conice sau rotunde
îmi aminteau mereu că n-am loc niciunde
așa că m-am întors la viața mea de cuie
cu cap cârlig teșit sau înecat
așa mi-am învățat stările care au urmat
și poate dacă nu aș fi știut
cum se ține șurubelnița dreaptă
nici rănilor nu le-aș fi putut spune
cum să stea aliniate ca niște soldăței de plumb
nu, nu plumbul lui Bacovia
cel de-a lungul timpului adunat
de care îmi vorbea un doctor la un control de rutină
cică-s cariată de boli și plină de rugină
iar plumbul în cantitate mare devine toxic
și atrage după el și alte metale mai grele
ei și care ar fi, Doamne, marea greutate
cu o tijă de oțel în spate
sunt mai puternică decât puful de păpădie
destineliterare@gmail.com
pe care-l ții Tu la pălărie
am să mă strădui să îl țin în frâu
până voi înghiți toate cuiele repartizate
până inima se va da deoparte
să-i facă crucii Tale loc
dar până atunci, Doamne,
mai lasă-mi timp de-o poezie
pe care să o scriu cu mândrie
liceului ce să fiu dârză m-a învățat
chiar dacă eu cu greu l-am terminat
perfecțiune
dacă nu înnebunesc împachetând melancolii
o să mă prindă spaima
bând din aceeași ceașcă de cafea
în care îți spălai singurătățile sâmbătă seara
și voi începe să vorbesc despre tine
ca un buletin de știri ce prezintă
victima unei crime perfecte
fără să știe cine pe cine
întâi a iubit, apoi a lovit și-a fugit
la început va crește un fel de iederă roșie între noi
pe urmă din ce în ce mai multe goluri
ne vor întoarce cu fața către asfințit
zadarnic voi escalada bula de aer
prin care mă străduiesc să te respir
fără să sparg acest aproape –
eroare repetată până mi se va părea
destul de departe ziua aceea
să te mai chem
în final vor veni unii să mă închidă
într-o cușcă de sârmă ghimpată
și eu voi muri așteptând să te apropii
de perfecțiunea rotundă
a unui inel
31
Destine Literare
Dana ANADAN
(ROMÂNIA)
Un dialog literar româno-canadian la Biblioteca “Astra” din Sibiu
Reuniunea literară care a avut loc în 3 octombrie 2016, cu începere de la ora 17.00, la Biblioteca Județeană ―Astra‖ din Sibiu a fost deosebit de
interesantă prin lansarea recentei cărți de proză, intitulată "Funia roșie" (2016), a scriitorului canadian
Leonard I. Voicu, stabilit în Lumea Nouă imediat
după evenimentele din decembrie 1989. Autor în
ultimii ani al mai multor volume de versuri și proză
în limba română, precum ―Zori de zi‖, „Singur și
departe‖ (2011), „Drumul‖ (2013), „Iubiri‖ (2024) și
„Funia roșie‖ (2016), Ionuț Voicu este în prezent
membru al Asociației Canadiene a Scriitorilor Români, vicepreședinte al Cenaclului literar „M. Eminescu‖ și membru în consiliul director al Asociației
Culturale ―România‖, el activând în orașul Montreal
ca o personalitate tot mai vizibilă a peisajului cultural al țării de adopție.
Tocmai în acest sens, moderatoarea evenimentului sibian, universitara Anca Sîrghie, a prezentat
biografia scriitorului, apreciind faptul că asemenea
evenimente literare care pun în dialog autori veniți
spre patria-mamă din țări îndepărtate cu creatori și
intelectuali din diferite localități ale României sunt
un semn benefic, tot astfel cum comunitățile diaspo32
rei noastre de pe diferite meridiane primesc cu interes pe scriitorii conaționali ai lor. Așadar, un nou
anotimp al dialogului literar transfrontalier, ce poate
îmbogăți cultura noastră la început de secol XXI.
Totodată, acest eveniment literar conceput în spirit
panromânesc este un semn de intrare în normalitate,
după atâtea decenii socialiste de trunchiere și falsificare a adevăratelor raporturi care se cuvine să existe între țară și diaspora ei din întreaga lume.
După ce a făcut o încadrare tematică a celor trei nuvele cuprinse în noul volum, diferite între ele ca mesaj, ca modalități de expresie, ca atmosferă, moderatoarea a dat cuvântul distinșilor invitați. Astfel, traducătoarea Maria Muguraș Petrescu din București a
adus vestea că deja lucrează pentru translarea textului cărții lui Leonard I.Voicu în limba engleză, iar
reputatul publicist și editor Ioan Barbu și-a mărturisit surpriza de a fi descoperit prin lectura textului
celor 3 nuvele trimise din Canada un talentat prozator, de care el încă nu avusese cunoștință. Dezvăluind unele aspecte particularizante ca tematică și
structurări narative din nuvelele volumului, I. Barbu
l-a încurajat pe autor să revină în țară și cu alte creații care negreșit vor stârni interesul cititorilor. Autodestineliterare@gmail.com
Destine Literare
rul însuși a fost invitat la cuvânt, el asigurând publicul că niciodată el nu va scrie fără să aibă de transmis prin cuvânt un mesaj autentic, fie că așterne pe
hârtie poezii sau creează proză.
dă când romanul domină peisajul prozei române.
Epigramistul sibian Nicolae Mărginean a descrețit
frunțile cu versuri umoristico-satirice la adresa…
medicilor veterinari, cu trimitere la profesia pe care
o practică autorul în Canada.
Acesta a fost momentul cel mai potrivit pentru
intervenția lui Mihai Coman, actorul de la Teatrul
Național „Radu Stanca‖, care a autentificat cele
afirmate de Leonard Voicu, prin lecturarea câtorva
fragmente din cartea proaspăt tipărită la Editura
―Antim Ivireanul‖ din Rm. Vâlcea. Asistența a apreciat expresivitatea caldă a recitalului său creat cu un
adevărat profesionalism.
A urmat o prelungită sesiune de autografe
pentru numeroșii participanți, care au înțeles că volumul „Funia roșie‖, mai presus de toate, dovedește
că în Canada, medicul Leonard Ionuț Voicu poartă
cu el imaginea țării sale, ca nesecat izvor de inspirație, iar regalul care s-a desfășurat la Sibiu este numai
unul dintre popasurile turneului pe care autorul îl
face spre a lega Rm. Vâlcea de Alexandria și de București, unde lansarea sa de carte va fi găzduită în 6
octombrie a.c., ora 17.00 de Centrul socio-cultural
J.L.Calderon, din sectorul 2. Îi urăm pe mai departe
mult succes!
Alți scriitori ridicați din public, unii sosiți
chiar din Deva Hunedoarei, au apreciat specia pe
care autorul a ilustrat-o cu un rar curaj într-o perioa-
De la stânga: Prof. Sebastian
Doreanu, Prof. Univ. Dr.
Anca Sîrghie, Prof. Simona
Sîrghie
destineliterare@gmail.com
33
Destine Literare
Sărbătoarea Floriilor la Cenaclul românesc literar ,,Mircea Eliade”
din Denver, Colorado
Puţini sunt cei care ştiu că în „oraşul la altitudinea de o milă‖ care este Denver, capitala Statului
american Colorado, comunitatea românească, în
plină creştere, pulsează cultural prin activitatea Cenaclului literar ,,Mircea Eliade―, susţinut de
R.A.F.A. din localitate şi de Liga Culturală din Sibiu. Îniţiativa a aparţinut acum 5 ani profesorilor
Simona Sîrghie şi Sebastian Doreanu, care organizează periodic în sala socială a Bisericii Sf. Dimitrie
cel Nou din Denver reuniuni culturale pe teme incitante. Păstrând intimitatea unei structuri de cenaclu,
participanţii nu sunt numeroşi, dar sunt foarte motivaţi să asigure reuniunilor un autentic caracter interactiv, drept care textele literare pregătite din timp,
unele pentru recitare, altele pentru lectură, creează o
stare emoţională, ce ne poate aminti de lecţiile şcolilor din ţară, când clasicii literaturii noastre erau la
mare cinste şi capodoperele lor memorate fără
rezerve. Dacă ne-am referi numai la acest an, teme
ca Ziua naţională a poeziei. Mihai Eminescu, poet
naţional sau universal şi Basarabia la răscruce de
vânturi au trezit interesul iubitorilor de cultură din
zonă.
Sărbătoarea Floriilor în 24 aprilie 2016 a fost
marcată în comunitatea conaţionalilor noştri din
Denver printr-o nouă reuniune a Cenaclului literar
românesc ,,Mircea Eliade―, având ca invitată pe
scriitoarea Anca Sîrghie, care a sosit cu braţele pline
de noutăţi de la Sibiu, unde își continuă şi după pensionare activitatea didactică la Universitatea ,,Alma
Mater‖. Astfel, cartea-document Lucian Blaga şi
ultima lui muză din 2015, care fusese lansată la Cenaclul din Denver acum un an, imediat după publicare, tocmai a fost desemnată pentru Premiul
Uniunii Scriitorilor din România. Au urmat Radu
Stanca. Profil spiritual (720 p.), apărută în 2015 la
Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă din
Bucureşti, ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Anca
Sîrghie, cu o prefaţă de acad. Eugen Simion şi Radu
Stanca. Evocări şi interpretări în evantai (462 p.),
Editura Technomedia, Sibiu, 2016, unde invitata
cenaclului este semnatara Cuvântului înainte intitulat În Sibiul lui Radu Stanca la 95 ani de nemurire,
34
este realizatoarea majorităţii inteviurilor, semnatara
capitolului Interpretări, a unor Reportaje şi îngrijitoarea volumului.
În cuvântul conferenţiarei s- a semnalat faptul
că au apărut la Universitatea ,,Alma Mater‖ din Sibiu numerele 15 şi 16 ale publicaţiei Lumina slovei
scrise, în care alături de autori consacraţi sunt încurajaţi să scrie şi studenţii cu rezultate deosebite în
cercetarea ştiinţifică. Iată o iniţiativă unică în peisajul universitar românesc, de care profesoara Sîrghie ca redactor coordonator, este foarte mulţumită.
Într-un an când pe toate meridianele românismului este comemorat Constantin Brâncuşi, cadou
special pe care invitata l-a adus din ţară este un
DVD cu înregistrarea emisiunii radiofonice realizate
de Mihai Lungeanu cu titlul Infinitul Brâncuşi, rolul
principal fiind interpretat de actorul Ştefan Iordache,
moment artistic care marcase finalul carierei lui
strălucite. S-a făcut propunerea ca într-o viitoare
reuniune de cenaclu a acestui an comemorativ, tema
să fie Revoluţia creată în sculptura contemporană
de Constantin Brâncuşi.
Deschizând reuniunea cu o prezentare a noilor
apariţii, profesorul Sebastian Doreanu, ca director al
cenaclului, a semnalat prima ediţie în limba engleză
a cărţii Romanul adolescentului miop de Mircea
Eliade, sub titlul Novel of a Short-sighted Adolescent, Istros Books, London, United Kingdom, 2016.
Cartea aceasta a avut un destin aparte, căci textul
românesc al romanului a rămas inedit timp de 6
decenii, ca în 1990 la Editura Minerva să apară prima lui ediţie, prefaţată de Mircea Handoca şi prezentată la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti.
Un moment emoţionant a fost cel al prezentării unor
cărţi scrise de copii, respectiv Povestea celor trei
căţeluşi,- The Story of the 3 Puppies-o carte bilingvă
de Alyssa Sîrghie şi alta creată pentru cei mai mici
cititori, intitulată The Hugging Trees, de Laura
Poole, ilustrată de Ileana Barbu.
A urmat lansarea de carte recent publicată de
Anca Sîrghie, intitulată Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai. Ca preambul, profesorul Sedestineliterare@gmail.com
Destine Literare
bastian Doreanu a precizat că scriitoarea Anca
Sîrghie şi-a dedicat o bună parte a activităţii de cercetare în domeniul istoriei literare lui Radu Stanca,
începând cu studiul monografic, teză de doctorat,
din care un fragment a devenit volumul Radu Stanca
şi obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru în
1996, urmată de îngrijirea în colaborare cu Marin
Diaconu şi prefaţarea volumului Dăltuiri din 2012
şi a celorlalte două cărţi mai recente, deja semnalate,
care se constituie drept un reper bibliografic important în exegeza scriitorului. Cuvântul „evantai‖, a
observat Sebastian Doreanu, are multiple semnificaţii, dacă îl raportăm la viaţa teatrului sau sugerând
o anumită structurare a celor două capitole, cel mai
amplu, al Evocărilor şi Interpretările, unde sunt
însumate ultimele abordări ale autoarei, prezentă la
sesiuni şi simpozioane ştiinţifice cu mereu alte investigaţii făcute în universul creat de scriitorul regizor. După opinia prezentatorului, noua apariţie de
la Editura Technomedia din Sibiu este o carte tulburătoare, datorită mărturiilor făcute de actori, regizori, prieteni sibieni, unii dintre ei nonagenari,
cărora Anca Sîrghie le-a oferit ultima şansă de a
relata întâmplări din viaţa teatrului sibian şi a regizorului care a dat strălucire spectacolului scenic.
Amintirile soţiei Dorina Stanca şi cele ale fratelui
Octavian, care a fost ca medic lângă Radu în clipa
morţii, sunt fără îndoială cele mai interesante, chiar
cutremurătoare. Aşadar, o paletă de o mare diversitate de prisme din care este privit Radu Stanca, o
carte valoroasă pentru exegeza scriitorului şi pentru
cititorii pasionaţi de frumos.
Tema propusă pentru conferinţa anunţată pe
afişul reuniunii este Poezia Transilvaniei de la
George Coşbuc la Ioan Alexandru. Universitara de
la Sibiu a punctat cele mai rodnice, sub raport creator, momente din viaţa lui George Coşbuc, privit nu
numai ca ,,poet al ţărănimii‖ şi monograf al satului
transilvănean, evocat liric în poeziile sale, de la
Noapte de vară, Numai una, Mama, Iarna pe uliţă,
la O scrisoare de la Muselin Selo, Moartea lui Fulger etc., ci şi ca un traducător al unor capodopere de
literatură universală în limba română, precum Odiseea şi Eneida, şi un cunoscător al cărţilor
înţelepciunii indiene în limba sanscrită. Stilizând
experienţe avute la Năsăud şi la Gura Râului din
vecinătatea Sibiului, geneza poemului Nunta Zamdestineliterare@gmail.com
firei, care l-a impus pe G.Coşbuc în conştiinţa contemporaneităţii literare, ilustrează modul cum poetul
a valorificat tradiţia sempiternă a românilor.
În continuare, au fost evocaţi sensibilul Şt. O.
Iosif, Octavian Goga, poetul Unirii, Lucian Blaga cu
evoluţia de la Poemele luminii la Nebănuitele trepte
şi ciclurile postbelice, Aron Cotruş cu versul său
aspru şi dârz. Oprit asupra colegului primilor ei ani
de facultate la Cluj, poetul Ioan Alexandru, comentariul conferenţiarei a scos la lumină fapte de istorie
literară necunoscute, privind modul cum talentul a
răzbit în lupta cu sărăcia materială, cu rigorile studiului universitar, astfel ca puiul de ţăran din Ţopa
Mică a Clujului să devină un spirit naţional, manifestat patriotic în ciclurile lui de Imne şi chiar universal, prin interesul pentru filozofia heidegerriană,
pentru arta bizantină, pentru limba şi străveche civilizaţie ebraică, pentru literatura biblică din care a
tradus impecabil poemul Cântarea cântărilor, prefaţat de Zoe Dumitrescu Buşulenga. Ioan Alexandru
practica un gen de oratorie efervescentă, amintindul pe marele profesor Nae Ionescu prin temele
creştine dezvoltate. Petre Ţuţea sintetiza esenţa
acestei alăturări când afirma că ,,Doi laici au vorbit
religios universitar: Nae Ionescu şi Ioan Alexandru‖. Terminându-şi conferinţa, Anca Sîrghie a primit felicitările unor participanţi la cenaclu. Între ei,
doamna Ioana Ilieş, invitată pentru a doua oară la o
reuniune a acestui cenaclu, a mărturisit: ,,Eu am savurat grozav modul pasionat în care i-aţi evocat pe
poeţii noştri şi vieţile lor. Într-adevăr aveţi un dar de
a aduce la viaţa şi personalităţile oamenilor de geniu
şi evenimentele lor. Vă mulţumesc tare mult pentru
această oportunitate.‖ Decizia dânsei de a deveni o
membră activă a Cenaclului ,,Mircea Eliade‖ din
Denver ne-a apărut tuturor semnificativă.
Din partea Cenaclului literar românesc
,,Mircea Eliade―, scriitoarei Anca Sîrghie i s-a oferit
o Diplomă de Excelenţă ,,pentru activitatea neobosită de promovare a valorilor româneşti în Lumea
Nouă (S.U.A. şi Canada) şi pentru înalta ţinută
academică a lucrărilor publicate de-a lungul vremii.―
Mulţumind directorilor Cenaclului pentru acest
semn de recunoaştere a contribuţiei d-sale la cercetarea de istorie literară, distinsa doamnă a mărturisit că este cu totul încântată de activitatea culturală
care se desfăşoară la Denver în comunitatea conaţio35
Destine Literare
nalilor noştri şi că ea socoteşte Cenaclul ,,Mircea
Eliade‖ o inimă ce pulsează româneşte aici, în capitala statului Colorado, pe care o apropie în felul
acesta de ţară.
Momentul cel mai efervescent al evenimentului a fost recitalul interactiv susţinut de câţiva membri ai cenaclului. Un grup coral a cântat versurile
poeziei La oglindă de G.Coşbuc. Monica Doreanu a
ales Nunta Zamfirei, Eugen Stan a citit cu emoţie
Noi vrem pământ, Mariana Hortensia Croitoru a ales
poezia Nebuna de G. Coşbuc. Georgeta Popa a citit
Cântăreţilor de la oraş şi Plugarul, Simona Sîrghie
Bătrânii de Octavian Goga, Sebastian Doreanu a
citit Horia de Aron Cotruş, Alexandru Montano,
Îzvorul, iar pr. Ioan Bogdan- Lumină lină, ambele de
Ioan Alexandru.
Ca o înălţare în sacralitate, s-a ascultat în final
melodia compusă şi interpretată de Tudor Gheorghe
la poezia lui Ioan Alexandru Lumină lină, tocmai
recitată, căci sub veghea crucii şi a flăcării de lumânare, care tronau pe ecran, altarul de biserică din
fundal dobândea pentru toţi participanţii la acest
eveniment literar noi dimensiuni. Am plecat de la
Cenaclul literar românesc ,Mircea Eliade‖ cu convingerea că sărbătorirea Floriilor îşi găsise la Denver expresia culturală cea mai adevărată, chiar cea
mai înălţătoare pentru iubitorii de frumos din comunitatea conaţionalilor noştri.
Denver – Colorado, USA
36
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Lia-Maria ANDREIȚĂ
(ROMÂNIA)
Întâmplări dintr-o toamnă întârziată
Era duminică, pe la amiază, în satul încălzit
încă de soarele unui noiembrie prietenos. Mă pregăteam să mă îndrept spre București. A doua zi plecam
la Beijing. Am luat câteva haine, restul bagajului
urmând să-l completez în capitală. Îmi făceam socoteala că se circula bine la ora aceea, strâmtoarea creată de lucrările fără de sfârșit de la Mandravela putea
fi mai puțin aglomerată, decât în celelalte zile ale
săptămânii. Mi-am luat rămas bun de la mama și de
la sora mea, șefele gospodăriei, și am sărutat pe năsuc fiecare membru al echipei de pază, alcătuită din
șapte câini fermecători, care mă priveau prin gratiile
porții, plini de îngrijorare. Drumul fiind destul de
lejer, mă gândeam la naivitatea câinilor mei, care,
conform obiceiului, vor rămâne în spatele porții să
mă aștepte până târziu, în noapte. Abia atunci, dezamăgiți că nu m-am întors, se vor așeza în posturile
lor.
Răsfoind aceste pagini în mintea mea, și altele ca acestea, nici nu băgasem de seamă că intrasem
în oraș. Poate aș fi rămas cu ale mele, până acasă, în
Titulescu, dacă nu m-ar fi scos din peisajul de suflet
o imagine nefirească.
Mult timp, după Revoluție, steagul României
se procura destul de greu, iar dacă ai fi vrut unul de
dimensiuni mai mari, chiar nu se găsea. Misiunile
noastre diplomatice aveau steagul cel mai mic,
dintre toate celelalte ambasade. De harta României
nu mai vorbim, că nu exista de nici o dimensiune. Se
ocupa de producerea acestora o instituție cu regim
militar, situată pe Bulevardul Miciurin. La telefon
nu răspundea niciodată, iar la poartă, te ținea două
ore, până catadicsea să te onoreze cu prezența un
politruc, care nu avea răbdare nici să te prezinți, că
el deja răspundea cu Nu. Noroc că aceste instituții
destineliterare@gmail.com
ale statului s-au privatizat, ori s-au căpușat, că
probabil acesta era scopul politicii de respingere și,
dintr-o dată, au apărut oferte în toată țara. Atunci am
început să arborăm și noi pe ambasadele noastre
drapele de dimensiunea celor ce le aveau francezii la
Președinție, la Elysée sau la Assemblée Nationale.
Un steag de o astfel de dimensiune, aflat la
poarta unei instituții, la intrarea în București dinspre
Danubiana, când treci pe lângă imensul cadavru al
acestei uzine, mi-a atras atenția, ocupându-mi tot
câmpul vizual, făcându-mă să surâd mulțumită de
mărimea lui; dar, în același timp, să mă îngrijorez de
poziția sa, de parcă greutatea mătăsii îi trăsese vârful
spre pământ, încât mătura trotuarul la adierea
vântului. Tot filozofând, trecusem de mult de locul
cu pricina, și iată că un frate geamăn al celui abia
depăşit mi se arată, sărutând și el pământul la
adierea vântului. Atunci mi-au venit în minte
cuvintele mamei mele, rostite cu două zile în urmă:
„Maică, ce nenorocire au arătat la televizor, ce de
tineri au ars de vii într-un fel de cămin cultural, din
București; o să fie doliu național. Vai de părinții
lor.‖
La ţară, eu și sora mea nu ne uităm la
televizor; vara nu avem timp, iar iarna ne protejăm.
Mama ține legătura cu mass-media. Da, așa este, vai
de părinții lor, repet eu, acum, concluzia mamei,
uitându-mă la drapelul național coborât în bernă,
cocoșat la pământ de durere.
Acasă, în Bucureşti, seara, la televizor, am
văzut niște realizatori la un post privat, preocupați
de soarta a cinci copii romi, cu tot felul de belciuge
implantate pe chip, rămași fără mamă, că aceasta
servea la „căminul cultural‖, în timpul accidentului;
ce servea nu am prea înțeles, dar o concluzie se
37
Destine Literare
putea trage: focul nu făcuse distincție între
consumatorii de distracție și distribuitorii, aducători
de profit. Cu generozitatea unora cu mulți bani, din
aceeași etnie, postul TV respectiv îi instalează, sub
lumina reflectoarelor, într-un apartament nou, cu tot
confortul, arătând cum solidaritatea a rezolvat deja
un caz.
Am schimbat, indignată, canalul – nu că
durerea pierderii unei mame ar fi mai mică decât
durerea pierderii unui copil, dar limitarea situației,
pentru o seară întreagă, la un asemenea caz
dezvăluia faptul că resursele de sensibilitate ale
realizatorilor lăsau de dorit. Am plâns împreună cu
atâția părinți cinstiți, care-și pierduseră copiii, sau
erau părtași la chinul ultimelor clipe de viață ale
celor care ar fi părut cu noroc că au prins o salvare și
le-a mai bătut inima câteva clipe sau câteva ore, la
spital.
Cu ani în urmă, au mai fost accidente, în alte
țări, cu implicarea unor grupuri mari de tineri la
distracție: se prăbușise scena sau se rupsese
acoperișul unor discoteci, dar distanța și limba nu
lăsaseră loc unei dureri atât de mari.
Mă duc la culcare cu sufletul jefuit și caut, în
minte, ajutor în privirea cățeilor mei. Spun o
rugăciune și-l implor pe Dumnezeu să alunge forțele
rele de pe acest Pământ.
*
Nu mai călătorisem de mult cu avionul. Mă
obișnuisem cu țărâna sub tălpi, atât de binefăcătoare,
generatoare de siguranță în trup și pace în suflet. Era
o zi de toamnă întârziată frumos pe meleagurile
noastre. Avionul urma să decoleze la ora prânzului.
Ne-a condus la aeroport pictorul Ion Antonescu, care
ne-a reamintit de condițiile de transport ale unor
lucruri ce ne însoțesc de obicei. El tocmai se
întorsese dintr-un voiaj făcut împreună cu soția în
Germania. Foarte utile s-au dovedit, pe parcursul
călătoriei, aceste sfaturi; cu atât mai mult, cu cât noi,
de data aceasta, călătoream cu pașapoarte simple,
lipsiți de facilitățile oferite de statutul diplomatic, de
care beneficiasem în timpul serviciului, în calitate de
diplomat: acel pașaport care te orienta către un
culoar niciodată aglomerat. Controlul, efectuat de
profesioniști cu răbdare și zâmbet pe chip, nu
pierdea nimic din duritatea lui.
Trecem de acest nod și intrăm într-o zonă a
38
îndemnului la plăceri rafinate: băuturi și țigări în
ambalaje cât mai atrăgătoare, parfumuri și creme cu
miresme specifice marilor case, în laboratoarele
cărora au fost create. Uitasem de acest peisaj,
acaparant, care vine spre tine și te invadează cu
eșantioane, cu oglinzi și farduri ce te îndeamnă să le
verifici fără întârziere. Cu mulți ani în urmă,
asemenea medii mă impresionaseră; veneam dintr-o
lume unde abia găseai, pe sub mână, la cineva care
putea să călătorească la rude sau cu alte motive, un
astfel de produs – de preț nu mai vorbim.
Acum, aceste ispite nu mai au nici un efect
asupra mea. Am redescoperit parfumul spicului de
grâu copt, al florii-soarelui când o caută albina, al
mătăsii de porumb, al florilor de câmp, al salcâmului
înflorit sau al nenumăratelor soiuri de flori de
grădină. Fără asemănare este diafana mireasmă ce
stăpânește via, înainte ca floarea viței-de-vie să
treacă în bob. Acestea m-au imunizat, așa încât
zâmbesc, ca unor clovni, tentațiilor ce-mi ațin
cărarea spre avion. Ne ocupăm locurile, urmăm
instrucțiunile – și avionul se pune în mișcare, în
vreme ce vuietul sporește tot mai mult.
În primele mele călătorii cu avionul, eram mereu
dezamăgită că nici un echipaj nu avusese ideea ca,
după ce acesta se așeza pe autostrada lui și toate
informațiile se terminau, să se dea un mic
documentar, așa cum așteptam eu, despre contribuția
lui Traian Vuia cu proiectul aeroplanului-automobil
și evoluția acestuia; despre Aurel Vlaicu și
performanțele sale, despre Henri Coandă și
motoarele lui – și despre alți români, ca și străini,
care țin această pasăre pe umerii lor pentru ca noi să
călătorim confortabil și în timpul dorit.
Când aveam o astfel de pretenție, călătoream
cu TAROM-ul.
Într-o vară, mă întorceam din concediu la
misiune, la Paris. Pe locul alăturat stătea Patricia, o
fetiță ce trecuse în clasa a cincea, care petrecuse o
lună din vacanță la bunica sa, la București, iar acum
se întorcea la Issy-les Moulineaux, unde locuia cu
părinții. Atunci mi-am amintit de performanța
aparatului lui Traian Vuia, din 1906, când, chiar pe
un câmp de lângă această localitate, a zburat zece
metri la înălțimea de 60 de centimetri de sol. Îi
povestesc fetei despre acest eveniment. Ea mă
urmărise atentă, iar când am tăcut și-a strâns
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
botișorul, și-a întins gâtul, dându-și capul ușor pe
spate și, privindu-mă în ochi, mi-a spus cu
superioritate: „Eu urmez școala franceză, n-am făcut
școală la București, n-am de unde să știu aceste
lucruri‖.
De atunci am continuat să aduc vorba, de
câte ori am avut prilejul, despre ceea ce aș fi dorit eu
să aud de la microfonul avionului, în discuţia cu
vecinul de scaun, fie că era o mamă care se întorcea
de la fiul ei din Canada și făcuse escală la Paris, sau
o doctoriță care locuia aproape de câmpul
experienței lui Vuia, dar care nu știa nimic în acest
sens.
În cursa în care călătoresc acum nu pot avea
astfel de pretenții. Nu este TAROM; este o cursă
englezească, nu se vorbește românește la microfon.
Vecina de scaun este o tânără. Sunt tentată să-i spun
povestea, dar mă descurajează interesul ei din palma
stângă, pe care tot apasă cu arătătorul de la mâna
dreaptă. Apoi, își aranjează părul ca într-o oglindă –
și se fotografiază. Verifică și surâde satisfăcută de
cum arată în fotografie. Profit de o pauză a ei cu
telefonul și o întreb unde merge.
-La Londra! Dar dumneavoastră nu mergeți
la Londra? întrebă ea îngrijorată, nu cumva să fi
încurcat cursa.
-Mergem în China, cu escală la Londra, mă
grăbesc eu, ca să nu-i adâncesc teama.
-A, mergeți la copii? întrebă ea, mai liniștită.
-Nu, mergem la o acțiune culturală. Dar
dumneavoastră, cu ce treburi la Londra ? insist eu.
-Eu merg să muncesc într-un restaurant.
-Rămâneți mai mul timp? întreb.
-Dacă o să se poată, o să rămân definitiv.
Mă uit la ea, zâmbesc și continui s-o descos:
-Dar mama este de acord?
-Dar e treaba mea, trebuie să mă ocup de viitorul meu, nu are nimic de zis. Dacă o să mă descurc, o să-l aduc și pe soțul meu cu fetița. Priviți! şimi întinde telefonul cu poza unei fetițe frumoase.
-Are nouă ani, spune cu mândrie.
O privesc mai atent pe această mămică.
Adidaşi noi, pantalon strâns, care se termină cu o
palmă deasupra gleznei, lăsând la vedere un tatuaj pe
partea externă a gambei stângi. Revin cu întrebări.
- De unde sunteți? În ce domeniu ați lucrat?
De ce credeți că în restaurantul din Londra o să fie
destineliterare@gmail.com
bine?
-Sunt din Pitești, am fost vânzătoare în
Trivale – și în ultimele două săptămâni am luat un
milion șase sute, bani vechi, pentru orele lucrate. La
Londra lucrează două verișoare ale mele și sunt
mulțumite; ele m-au chemat.
O ascult cu ochi în harta de pe ecranul din
față, în care văd avionul rotindu-se, apropiindu-se de
punctul de sosire, apoi îndepărtându-se, fapt ce ne
pune pe gânduri. Se simt aceste manevre și în zborul
lui: ba urcă, ba coboară; sigur, nu valori foarte mari,
dar destul ca să te panicheze cele douăzeci de minute
de nehotărâre. În sfârșit, aterizăm. Nu sesizează nici
un pasager această victorie și nu bate nimeni din
palme, drept omagiu iscusinței celor de la bord.
Mă despart de vecina mea, îi doresc succes,
iar ea nerăbdătoare și iute de picior, ca o pasăre careși caută hrana pe o miriște pârlită de secetă, se
înscrie în fruntea coloanei de pasageri. Posibilitățile
noastre fizice dau șansa imensului grup să dispară de
pe harta retinei noastre.
Intrăm într-un culoar gâtuit, din care scăpăm
în altul larg și lung, de nu-l poți cuprinde cu privirea.
După colț, o recunosc, ea ne aștepta disperată.
-Știți de unde se ridică bagajele?
O îndemn să prindă grupul din urmă, că ale
noastre sunt transferate și tocmai trebuie s-o luăm pe
un alt culoar infinit, conform unei săgeți pe a cărei
lungime scria „flight conection, gate 5‖. Tânăra o
rupsese deja la fugă să-și prindă viitorul.
*
Suntem sleiți de atâta drum pe acest culoar.
Am vrea să stăm pe o bancă, pe un pervaz, pe o bucată de zid, dar nu există decât podeaua pe care ne
târâm, cei doi pereți, destul de apropiați, că dacă am
întinde mâinile amândoi odată, i-am putea sprijini;
am atinge și tavanul, care aproape că ne mângâie
păru. Ne uităm unul la altul și apoi în jur, neîncrezători. Ne cuprinde o deznădejde ca pe tânăra
care ne așteptase, îngrijorată de bagaje. Nu mai
aveam ieșire. Mult era în spate, cât străbătusem; la
fel de mult era în față, cât mai aveam de parcurs. Şi
înaintăm prin acest pustiu de aluminiu şi plastic. La
un moment dat, auzim un zgomot – și privim în spate. Un cărucior cu o mică platformă, condus de un
bărbat, apare ca din senin, în pustietatea asta descurajantă. Încetineşte mult, fără să oprească, făcându39
Destine Literare
ne astfel să-l abordăm. Când ne apropiem către el,
agentul ne-o ia înainte și ne întreabă dacă suntem
românii din cursa X, întinzând mâna spre bilete. Se
uită pe ele, ni le restituie și ne indică să continuăm
drumul, în direcția pe care o urmasem până atunci.
La capătul culoarului va trebui să facem stânga și să
coborâm scările rulante, după care nu ar mai fi mult.
Peste o jumătate de oră, ieșim din culoarul
infinitului, dăm cu nasul în scara pomenită de
binefăcătorul nostru, iar jos zărim, pe o ușă, cifra 5.
Pătrundem fericiți într-o încăpere cât halta
de altădată de la Negoești și ne trântim istoviți pe
niște scaune de plastic fixate în perete, sub nivelul
celor din cinematografele periferice ale Bucureștilor
de altădată. Dar liniștea se năruie de îndată ce
ridicăm privirea spre peretele din fața noastră,
alcătuit din uși care dau direct într-o stradă
întunecoasă și pe care sunt notate cifrele: 2, 3, 4, dar
5 nicăieri. Dăm să tragem de uși ca să ne continuăm
căutarea; toate blocate. Ne aruncăm cu întrebări
disperate asupra a doi bărbați ce purtau uniformă de
slujbași ai locului și ședeau liniștiți pe o bancă. Ne
asigură că aici este și poarta 5 – și în curând opri un
autobus cu numărul 5, din care coborî un african ce
deschise cu un card una din ușile ferecate. Ne spune
bonjour, iar noi, fericiți, ne dezlegăm limbile.
Autobuzul 5 pornește cu viteză pe un traseu
mărginit de ziduri de doi metri înălțime, cu un singur
sens, foarte multe curbe și o viteză mare pentru
aceste condiții. Ne înghite întunericul unui sub-sol
destul de scund și la fel de îngust, fix cât lățimea
autobuzului. Tocmai începusem să credem că am
pornit pe sub ocean către Beijing, când valul de
lumină ne învălui brusc. La piciorul unui pod,
autobuzul se oprește, șoferul coboară și deschide cu
cardul o ușă cu numărul 5, în vreme ce ne urează
bon voyage. După un kilometru de culoare și scări,
rulante urcate și coborâte de mai multe ori, ajungem
într-un tren de metrou, cu stații pentru mai multe
porți, cu uși ce se deschideau, când pe o parte când
pe alta.
Coborâm, urmând continuu indicatorul cu
poarta 5 – și nimerim, în sfârşit, la zona de control,
unde, conform unor reguli bine stabilite și ale căror
rigori pot spori de la o zi la alta – sau chiar cu un
minut înainte de a trece tu, în funcție de
evenimentele din Univers. Începem să scoatem o
40
parte din haine și din obiectele de pe noi și să le
punem în lăzi de plastic, ce alunecă pe benzi rulante
sub ochiul unor aparate performante și pe sub
privirile încordate ale zecilor de agenți. Suntem
pasageri de diferite vârste, nații, civilizații, de
diferite stări de sănătate sau grade de igienă. Cei
care poartă ghete sau cizme cu capse, cu ornamente
metalice, trebuie să se descalțe, să le pună într-o ladă
ca cea în care mi-am pus eu fularul, ladă care, poate,
la cursa dinaintea mea a dus chiar bocanci. Mă
scoate însă din gândurile negre care mă rețin să-mi
repun fularul la gât, apariția unei persoane diafane,
venită parcă din basmul bunicii, când împăratul
supunea unui test o țărăncuță frumoasă și isteață,
înainte de-a o lua de nevastă: „Mâine să vii la mine
nici călare nici pe jos, nici îmbrăcată nici dezbrăcată,
nici cu plocon nici fără plocon...‖ – așa era această
apariţie, mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată și, deși
era noiembrie, ea era fără ciorapi, desculță, cu un
pantof în mână, căutându-l disperată pe celălalt: „Où
est ma chaussure?‖, striga ea către agenți, luând
banda la rând, scormonind în fiecare lădiță
purtătoare de lucruri.
*
Lăsăm în urmă această întâmplare, trecem
bariera verificării pașapoartelor și biletelor, urcăm în
avion și ne ocupăm locurile. Vom zbura treisprezece
ore. Când avionul se desprinde de pământ, am
impresia că un continent s-a smuls forței
gravitaționale și a plecat la hoinăreală prin văzduh.
Eram ticsiți, suflet lângă suflet, într-un spațiu
împărțit cu grija sutimii de milimetru. Mai circulasem cu o astfel de navă, tot spre un colț de lume
îndepărtat, dar nu mi se păruse atât de grea și de
densă în populație, deși era cam de aceeaşi mărime.
Cursa care ne adusese la Londra avusese
personalul de bord nu prea tânăr, lucru pe care-l
observăm și aici. Şi-mi amintesc din nou de
zborurile TAROM, înzestrate cu fete tinere, românce
instruite, frumoase, elegante și veșnic zâmbitoare.
Suntem tratați la masă cu specialități asiatice
și dotaţi apoi cu cele necesare unui minim de confort
pentru somn: păturică, pernuță, ochelari și ciorapi.
Este întuneric afară, iar înăuntru s-au stins luminile,
rămânând doar cele de veghe. Pasagerii, cei mai
mulți, dorm sau încearcă să doarmă, alții se uită pe
tableta montată pe spătarul celui din față, la un film
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
ori caută nemulțumiți un program miraculos, care
să-i ajute să treacă mai repede aceste ore de drum.
Simt cum piloții oferă tot necesarul acestui
animal uriaș, cu sute de suflete în haina lui, ca să
poată spinteca zidul de aer, să se bucure de înălțime;
nu cumva să se răzgândească acest continent de
somnoroşi și să vrea să coboare acolo de unde se
smulsese. După mai multe încercări de-a ațipi,
privesc ceasul și, pentru că trecusem de miezul
nopții, ne apropiam de ora două, ridic hubloul și,
instantaneu, compartimentul este inundat de lumina
puternică a unui soare care parcă se urcase pe nasul
avionului și se lăsase dus odată cu noi. El cocea
vârfurile Himalaiei, făcând să-ți pătrundă în nări
mirosul de pâine proaspătă, plămădită cu zăpadă
neatinsă de nici o vietate.
Stewardesele, cu cărucioarele pe cele două
culoare, servesc cești cu cafea sau ceai. Primesc
ceașca – și cafeaua începe să tremure. Doamna
continuă să servească, deși la fel de jucăușă ca a mea
este și ceaşca primită de soțul meu. E clar că n-o
putem duce la gură, dar măcar să nu ajungă pe haine.
Închid ochii și încep să spun ceva în gând. Deodată
suntem învăluiți de o vocea veselă, care vine din
pereți, din tavan, susurând ca o apă cristalină, răcoroasă și binefăcătoare, la o amiază din luna lui cuptor. Era vocea unui bărbat care avea darul să transmită starea de bine tuturor, așa cum izbutește un
actor la un spectacol cu glume bune. Ne îndemnă, în
limba engleză și apoi în chineză, să nu pierdem momentul unic de-a admira acest răsărit de soare, tulburător de frumos.
- Soarele nu s-a mai arătat așa la nici o cursă
de până acum, și nici la cele ce vor urma nu va mai
fi la fel, pentru că fiecare răsărit este unic în strălucire, când traversează Munţii Himalaia! – ne asigură
vocea catifelată, restaurând pacea în aerul ce-l respirăm. Ne mai spune că ne îndreptăm spre Beijing și
în curând vom începe coborârea. Cafeaua s-a mai
clătinat, un timp, în ceaşcă, dar liniștea în noi fusese
răsădită de „actorul‖ din cabina de zbor.
La coborâre, din nou am avut de parcurs
distanțe infinite pe holuri imense, cu scări rulante, cu
lifturi și un tren ale cărui capete era imposibil să le
ajungi cu privirea. Un membru al echipajului a
sesizat, în vreme ce călătoream cu acel tren, când
terestru, când subteran, că vorbim franceza, limbă pe
destineliterare@gmail.com
care o vorbea și el cu foarte mare mândrie. Amabil,
ne-a însoțit tot restul drumului, până la bagaje; drum
ce s-a dovedit destul lung și de încâlcit.
La ieșire ne aștepta tânăra Elena Racu, de la
Institutul Cultural Român.
*
Cu emoția vizitatorului care vrea să nu scape
nimic, adulmecăm mirosul firului de iarbă pârlită de
secetă, al frunzelor de copaci încărcate de poluare.
La intrarea în orașul cât o țară, ne îmbie parfumul
clădirilor din vremea împăraților cu multe neveste,
ale căror nume erau flori de: prun, lotus, crizantemă;
clădiri aduse de către arhitecți pricepuți la timpul
prezent printr-o arcadă sau un acoperiș-coadă de
rândunică, altoite stilului actual şi încadrate cu
dibăcie printre mai vechii giganți stil rusesc. La
dreapta sau la stânga, la nord sau la sud, autostrăzi
cât cuprinzi cu privirea. Nu-ți vine să-ți crezi
ochilor, venind dintr-o țară cu câteva crâmpeie de
asfalt, iar de un sfert de secol, toate încercările se
zvârcolesc în aburul blestemului din legenda
Meșterului Manole; adică ce se ridică ziua alunecă
noaptea cu teren cu tot. Poate mitul cere zidirea unei
femei- politician, sau măcar umbra acesteia – după
cum am înțeles că sacrificiul a fost îmblânzit pentru
zilele noastre.
Pătrundem în inima orașului, și Elena
șușotește ceva cu șoferul taxiului, arătându-i două
clădiri gemene. Acesta înțelege, dar ne mai învârte
un sfert de oră, datorită sensului străzilor ce le avem
de parcurs. Este vorba de sediul Centrului Cultural
Român, închiriat în spațiul unui Mall, în toamna lui
2014 și inaugurat în august 2015. Perete-n perete cu
centrul cultural maghiar, care n-a invocat nici un
motiv până în prezent să ridice un despărţitor gard
de sârmă ghimpată. Spațios, luminos, cu dotări
minime, dar condus cu competență și căldură,
așezământul deja funcționează ca și cum ar fi fost
aici dintotdeauna, notă imprimată de directorul său,
ilustrul sinolog Constantin Lupeanu, chinez cu
certificat de naștere în Oltenia.
Începem prima zi cu micul dejun, servit la
restaurantul hotelului unde suntem cazați. Sală
foarte spațioasă. Mesele rotunde, cu șase scaune în
jur sau dreptunghiulare, cu patru scaune. Pe partea
stângă, cum intri, nişte tejghele imense, încărcate cu
numeroase feluri de mâncare. Paralel cu acestea, un
41
Destine Literare
alt șir de laviţe purtând recipienţi cu lichide în
culorile curcubeului, tăvi cu pahare ce aşteptau să fie
umplute cu astfel de sucuri, numite naturale.
În general, oaspeţii sunt perechi sau grupuri,
rar câte o persoană răzleață. Se vorbește în toate
limbile: asiatice, europene, latino-americane. Limba
predominantă, aveam să ne convingem pe parcurs,
era limba rusă. Rusoaice elegante, femei de afaceri,
cu grija siluetei, preferau să înceapă ziua cu un cub
de pepene roșu și o cafea neagră. Era noiembrie, cu
o vreme foarte rece. Calitatea blănurilor de pe umerii
acestor doamne te făcea să înțelegi că era direct
proporțională cu greutatea portofelului din poșete ori
din buzunarul însoţitorilor lor. Cercei cu pietre mari
de onix, montate în aur alb, atârnau greu, lungindule urechile. Cizmele de lac negru urcau țanțoșe spre
jumătatea coapsei, abia întâlnind prezența timidă a
fustiței. Privirea plutea pe deasupra tuturor, ca a
unor mareșali care, de pe cai, își măsoară satisfăcuți
câmpul de soldați. O zi sau două zăboveau ele la
cafeaua de aici, căci alte chemări le dirijau pasul
cadenţat spre cine ştie ce interese. Dar hotelul nu
rămânea fără clienți; alte şi alte grupuri de bărbați și
femei chipeșe, vorbitori ai limbii ruse, invadau
spațiul.
Într-o dimineață, plecând pe jos spre
Institutul Cultural și având o distanță apreciabilă de
mers, am constatat că pe strada hotelului erau multe
magazine cu blănuri de lux, a căror denumire era
scrisă cu litere rusești. Din mirarea noastră de gurăcască ne-a întrerupt un bărbat, un chinez chipeş, care
ni s-a adresat cu următoarele cuvinte: „madam, șuba,
dolari‖ – arătându-ne magazinul din fața noastră,
unde, înțelegem noi, ne-am fi putut alege cu o
„șubă‖ elegantă, dacă am fi avut suficienți dolari.
Am scăpat destul de greu de ofertant, ținându-se
după noi câțiva pași, repetând îndemnul.
La întoarcere, am observat că lângă hotelul
nostru se ridica un fel de plombă, acoperind parterul
blocului din spate, luându-le locatarilor lumina
soarelui pentru tot restul vieții. Plomba se chema
„La Xenia‖, firmă scrisă, evident, cu litere rusești.
Clădirea cuprindea o farmacie, un mini-market și un
restaurant. Prețurile erau ca la salvările private, de la
noi.
*
Duminica în China. Tot Elena a fost cea care
42
ne-a înscris într-o excursie la Marele Zid Chinezesc.
Ca și la Roma, când am vizitat Insula Capri,
microbuzul a venit la ora șapte dimineața în fața
hotelului. După vreo două ore de străbătut orașul în
cruciș și-n curmeziș, pentru a aduna şi doritorii de la
alte hoteluri, am părăsit capitala. Din strigarea ca la
catalog, făcută de ghid, am înțeles că eram oameni
de pe toată planeta: români, scoțieni, mexicani,
portughezi, o tânără africană în pereche cu un
spaniol mai în vârstă, o familie cu o fetiță de 12 ani
din insulele Belize, o pereche din Costa-Rica.
Pe drum am vizitat atelierele de prelucrare a
pietrelor prețioase. În atelierul friguros şi întunecos,
cu lupa la ochi, pe un scaun cât cel al unui copil de
la grădiniță, ședea meșterul – la un banc de lucru la
fel de mic, șlefuind pietricica la o freză ca cea a
stomatologului și la un polizor, el însuși o bijuterie,
sub lumina unei veioze cu becul cât o nucă. Așa cum
erau aranjați muncitorii, pe două rânduri, unul în
spatele celuilalt, mi-a amintit de atelierul de
strungărie de la Șantierul naval din Oltenița. În clasa
a X-a, joia, după terminarea orelor de teorie aveam
două ore de practică industrială. Eram repartizați
fiecare la câte un strung. La început, am petrecut
aceste ore stând în picioare și urmărind mișcările
muncitorului titular. Muncitorii însă erau presați de
timp să-și facă norma, și nu se puteau ocupa de noi.
Băieții erau trimiși la bufet să le cumpere țigări,
fetele răsfoiau câte o revistă sau chiar cochetau cu
câte un strungar. Din cauza zgomotului nu te puteai
concentra să-ți faci vreo lecție pentru a doua zi.
Lângă strungul meu, la perete era o găleată plină cu
nisip, necesară în caz de incendiu. Îmi petreceam
timpul stând pe ea şi învățând cuvintele la limba
latină. Era un timp prețios, pe care îl pierdeam. Eram
navetistă, ca și alți elevi, și ajungeam seara târziu
acasă, răcită și cu dureri de cap din cauza
zgomotului și a curentului, fără să mai pot cuprinde
toate lecţiile pentru a doua zi.
Mă scoate din frigul amintirilor, frigul
chinezesc îmblânzit de nuanțele pietrelor prețioase și
semiprețioase de pe standurile doldora de bijuterii
ispititoare. Cu privirea lipită de ele, toate cucoanele
își probau în gând, la toaletele lor de acasă, colierele
din corali sau turcuoaze, din jad sau ochi de tigru,
din ametist sau cuarț, montate în suporturi de metale
prețioase, imaginându-și cu satisfacție oful ce l-ar fi
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
stârnit prietenelor sau rivalelor. La fel cerceii, care
completau aceste garnituri, cu pietre în formă de
lacrimă, de stea, de melc, de elefant, forme
geometrice și alte zeci de figuri, rod al fanteziei fără
de sfârșit a acestor creatori de frumos. Brățări, în
garnitură sau separate, rupeau inimile doamnelor.
În consecință, acestea se scotoceau cu grijă în
poșetă, riscând mărunțișul pe câte un ineluț, vreun
medalion minuscul sau un cerceluș imperceptibil,
pentru cei de acasă. Chinezii din spatele standurilor,
care își puseseră mari speranțe în vizita grupului,
crezând că-şi vor umple sertarele cu dolari iar
vitrinele vor rămâne goale, oftează dezamăgiți la
strigătul de adunare al ghidului. Doar o pereche
zăbovește în zona cea mai scumpă a halei. Este
bătrânul spaniol cu tânăra africană, pe care a
împodobit-o cu tot felul de șiraguri de semiprețioase,
amintind parcă de boabele de fasole și alte buruieni,
pe care le purtase în satul copilăriei ei. Cu onoarea
salvată de acest îndrăgostit, grupul se îndreaptă spre
o altă hală.
Din cauza frigului, renunțăm – și ne întoarcem pe lângă atelierul cu muncitori, separat de restul
încăperii prin peretele de sticlă. Afară constatăm că
erau multe microbuze care-și descărcaseră turiștii la
bijuterii. În vreme ce ne zgribulim și ne tot întrebăm
unde ar putea fi trasă mașina noastră, se apropie de
noi o tânără brunetă, cu părul lung, însoțită de un
bărbat cu fața albă și trăsături plăcute. Fata ni se
adresează direct. Erau din grupul nostru și ne
recunoscuseră. Ei refuzaseră să viziteze atelierele, ca
protest la ceea ce li se întâmplase la sosire, pe
aeroport. Deși trecuseră patru zile, fata începu să
povestească, zguduită încă de furie, despre furtul
bagajelor la aeroport, în timp ce, poate mai puţin
atenţi, vorbeau la telefon. Au chemat poliția, care nu
a putut da de urma hoțului, pentru că, ghinion,
camera de supraveghere din zonă era defectă.
Carlos, soțul ei, care suferă de inimă, se prăbușise
sub privirile nepăsătoare ale autorităților. Milena,
soţia, care ne povestește, sufocată de indignare, a
cerut o salvare de urgenţă; pentru asta, însă, i s-a
răspuns că este nevoie de asigurare medicală și de
dolari, lucruri ce se aflau în bagajele furate. Dar
salvarea a venit din partea Ambasadei SUA, pentru
că cei doi erau cetățeni americani. Aceasta le-a oferit
suma necesară acoperirii tuturor cheltuielilor de
destineliterare@gmail.com
vacanță, așa cum o aveau programată, ca durată şi
locuri (ţări) de vizitat. Împrumutul urma să-l
restituie când ajungeau acasă.
O ascult cu interes, în vreme ce prin mintea
mea se perindă istoriile a sute de cetățeni români
jefuiți în țările pe unde mi-am desfășurat profesia de
diplomat. Mi-amintesc de neputința mea, ca
reprezentant al unui stat neputincios ori nepăsător, în
fața unor situații similare. Ajutorul meu pentru
fiecare astfel de păţit era de trei euro din propria-mi
poșetă, sumă necesară fotografiei pentru documentul
de călătorie ce urma a fi întocmit și eliberat gratuit,
cu aprobarea șefului de misiune, în fața căruia mă
prezentam cu dosarele celor cu pricina, pledând
cauza fiecăruia ca în fața unei instanțe. La Paris mi
s-a întâmplat ca un diplomat de carieră, care ocupa
înalta funcție, să mă întrebe dacă nu m-a păcălit
vreunul. Nefericirea bieților oameni nu se rezuma
însă doar la procurarea documentului de călătorie; ei
aveau nevoie și de biletul de întoarcere acasă, în
ţară, (tren, avion, autocar). Până ajungeau banii din
țară, trimiși de familiile lor nevoiașe, ei dormeau pe
câte un carton în fața Ambasadei. Câte o soție a
vreunui coleg, mai milostivă, le ducea o felie de
pâine cu un crenvurșt și un pahar cu apă. Aspectul
jalnic al celor disperați de pe trotuar, sigur își punea
amprenta pe prestigiul Ambasadei. Propunerile făcute de mine, de realizare a unor programe care să ofere pârghiile de deblocare rapidă a unor sume de bani
(de altfel, deloc exagerate) pentru soluţionarea acestor situații, au rămas prin nişte sertare, la diferite
niveluri de competență.
Milena mă scoate din peisajul anilor de demult, oferindu-mi-l pe cel prezent. Cu degetul, îmi
arată adidașii lui Carlos pe care fusese nevoită să-i
cumpere ieri dintr-un magazin, ca să aibă cu ce să se
încalțe în această excursie. Prețul lor era de 125 de
dolari; negociind însă, i-a luat cu 60. Dar, spune ea,
nu sunt originali, ca cei din bagajele furate, care fuseseră cumpărați, din Florida, doar cu 50 de dolari,
fără negociere.
În sfârșit, apare microbuzul; se adună și
grupul nostru. Milena și Carlos rămân protectorii
noștri pe tot restul drumului. Ne dau mâna la urcare
și coborâre, ne întreabă din timp în timp dacă totul e
OK. Mergem pe autostrada netedă ca o coală de
hârtie, apoi o părăsim, pentru că trebuie să ajungem
43
Destine Literare
la Cele 13 morminte, un alt obiectiv de vizitat.
Trecem prin centrul unei așezări cu locuințe scunde,
de parcă ar fi niște garaje de la noi. Continuăm
drumul printre livezi de mandarini, cu crengile
încărcate de fructele coapte. Ajungem într-o parcare
îngrijită, de unde grupul trebuia să străbată, urcând
domol, o distanţă de câţiva kilometri, pentru ca apoi
să coboare în adâncuri, la cele 13 morminte; de fapt,
unul singur amenajat. Datorită condițiilor dificile de
coborâre, ghidul ne sfătuiește să rămânem la
suprafaţă, pe o bancă, și să-i așteptăm. Jean, care
vizitase locul cu 30 de ani în urmă, nu simțea un
regret prea mare, dar eu, cu tot regretul, nu aveam de
ales; prudența m-a împins, totuşi, afară.
În drumul nostru spre microbuzul din parcare
străbatem o mică piață de fructe, poate strategic
plasată aici, unde producătorii te asaltau cu ofertele
lor, deosebit de atrăgătoare: tot felul de fructe
proaspete, frumos colorate de soarele care le
copsese, pline de miresme seducătoare. Din păcate,
acești oameni veniți din diferite colțuri ale lumii, ca
să viziteze China cu minunile ei, nu au fost deloc
curioși să descopere aşa savuroase minuni care,
desigur, se pot găsi și pe piețele de la ei de acasă, dar
niciodată cu gustul acesta, culese doar cu câteva
minute înainte, din pomul de alături. M-a convins de
acest lucru, cu mulți ani în urmă, câteva portocale
proaspete aduse la Roma de o prietenă, din propria
livadă aflată în Sicilia, unde locui.
Urcăm serpentine blânde și, încet-încet,
livezile încărcate cu globulețe aurii sunt înlocuite de
păduri. Ajungem pe un platou cu o parcare
încăpătoare, de unde vedem telegondolele ce ne vor
urca și pe noi, ca pe milioanele de turiști de până la
noi. Vedem și Marele Zid, ca o panglică cenușie
uriaşă ce șerpuiește, urcă-coboară, amestecându-se
în zare cu cerul.
Intrăm într-o pensiune bine înțepenită în
adăpostul unei gropi. Pe o scară din lemn ajungem
într-o sală aflată la nivelul platoului, plină de
lumină. În fața noastră, mecanismul rotitor al mesei
intră în funcțiune, plimbându-ne pe sub nas aburi de
mâncăruri specifice – şi înşelătoare: ce crezi, după
culoarea maronie, c-ar putea fi o mâncare sărată cu
carne este de fapt ceva dulce, cu un sos caramel; iar
ceea ce ai fi tentat să crezi că este ceva dulce
constați, strâmbându-te involuntar, că ai pus pe
44
limbă un pumn de piper și ardei iute.
Carlos și Milena, care stau la masă cu noi,
scot limba și strigă „ham-ham‖ ori „miau-miau‖,
când găsesc o bucată de carne, încercând să
discrediteze bucătăria chineză, ca răzbunare pe
nepăsarea poliției, la aeroport. Ceilalți comeseni,
care gustă politicoși bucatele, par stânjeniți de
reacțiile lor. Noi, cu nasul în farfurie, zâmbim amar.
La terminarea mesei, ghidul vine spre noi,
pentru că suntem cuplul cel mai în vârstă, și ne
asigură că putem merge până la gondole – o distanță
apreciabilă, în pieptiș de urcat – fără să ne grăbim,
pentru că el va conduce primul grup, după care se va
întoarce să-i adune şi pe cei mai înceți la urcuș.
Colegii de la masa noastră s-au oferit să ne țină
companie; ni s-a adăugat și perechea mixtă, foarte
tânăra mulatră și mai vârstnicul ei spaniol. A fost un
schimb de idei foarte interesant, plin de haz, pentru
că dialogurile decurgeau în toate limbile,
înțelegându-ne aproape perfect. Françoise și soțul ei,
adică scoțienii, vorbeau franceza, Milena răbufnea în
portugheză, doamna din Belize vorbea spaniola, iar
domnul spaniol, partenerul mulatrei, răspunde după
caz, în franceză, spaniolă sau engleză.
Nu parcursesem nici jumătate din drum, când
ghidul se întorsese deja și, de pe vârful unei stânci,
ne făcea semne de încurajare. Până în sala
gondolelor erau multe trepte de urcat, dar cei care
amenajaseră locul prevăzuseră și vizita unor
persoane ca noi, așa că dotaseră stația cu un lift,
care... funcționa. La coborârea din gondolă, se mai
urcau două rânduri de trepte; apoi, de pe platoul aflat
la baza Zidului, puteai admira întreaga panoramă.
Dar nu aici era capătul aventurii; dacă voiai să mergi
chiar pe urmele oștilor împărătești, mai urcai vreo
zece trepte, cam de o jumătate de metru înălțime
fiecare, construite din aceleași lespezi dure de piatră,
ca și Zidul. Primind din energia sufletelor care
trebuie să fie ca frunza și ca iarba la odihna veșnică
în această zonă, iată că și noi, cei mai bătrâni din
grup, suntem sus, pe Zid, spre mirarea tuturor celor
de față, care ne aplaudă şi ne îmbrățișează; o
australiancă ne servește chiar cu ceai din termosul ei.
Uitându-mă la acest monument al planetei,
încerc să-mi dau seama cât de mare le-a fost
strămoșilor de pe aceste meleaguri dragostea față de
moșia lor, având grijă de hotarele ei în limbajul
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
acesta nemuritor. Şi mă gândesc şi la vitejia
strămoșilor noștri, cărora le-a fost la fel de puternică
dragostea pentru glie, așezată la răscruce de pofte
mai de-aci și mai de colo, mai de-aproape şi mai de
departe, pofte la fel de nesecate şi astăzi, precum la
începuturi de istorie. Cu acest gând o luăm la vale,
spre punctul de întoarcere.
În gondola de coborâre, o familie din
Malayezia, se arată plăcut impresionată pentru faptul
că, de îndată ce-au rostit numele țării lor, noi l-am
pronunțat pe-al capitalei, Kualalumpur; ceea ce ei
nu-au putut spune când au auzit de România, spre
regretul nostru. Părăsim gondola și luăm liftul
împreună cu doi adolescenți israelieni; tânărul,
auzind că suntem români, ne spune că bunicul lui se
născuse la Bacău. Ne luăm rămas bun şi începem
coborârea pe trotuarul în trepte, cu rolul de a
îmblânzi povârnișul. Ne ajung din urmă cei care ne
felicitaseră sus, pe creste; rând pe rând, când trec pe
lângă noi, ne strâng mâna și ne îmbrățișează.
Mulțumiți că obiectivul excursiei fusese
atins, pornim la drum către capitală. Între timp, se
întunecase uşor. Beijingul ne aștepta cu toate
becurile aprinse. Niciodată nu am văzut o mare mai
mare de lumini ca aceasta. Dar abia intraţi în oraș,
oprim. Ghidul ne invită să coborâm și să-l urmăm.
Ne îndreptăm spre o clădire cu un etaj, a cărei fațadă
are o arhitectură deosebit de frumoasă. Intrăm într-o
sală mare pe care o traversăm, apoi într-un hol
econom luminat, cu încăperi de-o parte și de alta. La
capătul acestuia cotim la dreapta și suntem invitați
într-o încăpere cu pereții din scândură maron-roșcat.
O masă lungă, cu scaune de jur împrejur și două
dulapuri cu câteva răftulețe deschise, toate din
același lemn, de aceeași culoare cu pereții. Două
chinezoaice cu înfățișare de zâne ne zâmbesc
îmbietor. Luăm loc în jurul acelei mese, care ocupă
întreaga încăpere, în timp ce zânele aduc un ceainic
cu apă, care se aude clocotind, încă. Pe o tavă de
scândură fină se află câteva ibrice minuscule, ale
căror capace sunt mânuite de cele două magiciene cu
rapiditate și pricepere. Nu-mi pot dezlipi ochii de pe
împletirea degetelor lor pe obiectele ce le
manevrează. În vreme ce mâinile lucrează, ele ne
explică ce fac, ca să înțelegem să facem și noi acasă
un ceai miraculos ca aici. Cu glasul lor subțire și
unduios ca și trupul, ne spun să punem, pentru o
destineliterare@gmail.com
ceașcă de ceai, din caseta cu frunze, atâtea câte pot fi
prinse între degetul mare și arătător. Urmăresc cu
atenție fiecare mișcare – şi înțeleg că noi, europenii,
nu vom reuși niciodată să obținem un ceai aidoma
celui preparat sub ochi noștri. Îmi plimb curioasă
privirea și examinez degetele celor din grupul
nostru. E clar că nici ei nu vor avea această reușită
acasă. Între degetele oricăruia dintre noi se prinde o
cantitate de două sau de trei ori mai mare decât
izbutește zâna din fața noastră, cu gingașele ei
degețele. În ceșcuțe fără toartă, din porțelan, de
mărimea unei nuci, ni se servește ceaiul de iasomie,
la care s-a lucrat demonstrativ. Ni se arată cum să-i
adulmecăm aroma, cum să luăm doar o mică
înghițitură, s-o păstrăm puțin în gură, să bucurăm
toate glandele salivare de parfumul licorii, apoi s-o
înghițim treptat.
Magia e rănită de un zgomot. Carlos
stropșește ceaiul din gură pe masă, răstoarnă ceșcuța
și iese afară. Pe obrazul zânei a apărut un bujor, l-a
întrebat dacă este vreo problemă, iar bărbatul răspunde printr-o strâmbătură din nas, a greață. Zâna a
înghițit în sec, și-a stins bujorii din obraji, reluânduși zâmbetul fermecător și căutând în privirea noastră,
a fiecăruia, satisfacția gustului rafinat al iasomiei,
obținut prin vrăjitoria ei. Acum ne prepară ceai de
crizantemă. Aceleași mișcări rapide, același ritual,
aceleași ceșcuțe cu aceleași câteva picături de ceai,
de parcă erau măsurate cu pipeta. Ne aplecăm asupra
minusculei cești, respirăm adânc, apoi ducem degetarul la gură și nici nu apucăm să simțim gustul, că
încăperea se umple de râsul cristalin al fetiței din
Belize. Toți ne aruncăm privirile către ea și apoi în
direcția privirilor ei; în crăpătura ușii Carlos făcea
tot felul de scamatorii. Ca și cum nu se întâmplase
nimic, zânele ne învăluie cu liniștea răcoros parfumată a unei seri de toamnă, când floarea și frunza
crizantemei își dau prinosul, înmiresmând grădina.
Urmează ceremonialul ceaiului de rozmarin. Rozmarinul, cu nenumăratele lui virtuți. Ce bogăție era în
curtea copilăriei mele – și, printr-o minune, pătrund
în grădinița de la talpa casei, în parfumul lămâiței, al
busuiocului, al pelinului, al calomfirului, al cimbrului, al maghiranului, al rozmarinului... Trăiesc o
clipă divină, copil în raiul meu, legănat de cele două
zâne cu poveștile lor despre efectul rozmarinului
asupra memoriei. Dar apa clocotește și se pregătește
45
Destine Literare
o nouă demonstrație: arta preparării ceaiului verde.
Cu ceștile în mână, zâna îl invită și pe supăratul Carlos din spatele ușii, pe care-l plasează în prim plan
și, cu telefonul ei performant, facem o poză de grup.
La încheiere, ne prezintă ceaiurile gustate, în
ambalaje fermecătoare, adevărate opere de artă, oferind trei pentru două plătite. De asemenea, tot contra-cost, pernuțe din mătase pline cu frunze de plante
aromate, cu puteri miraculoase în odihna nopții, dar
mai ales pe tărâmul viselor. Ne salvează onoarea tot
simpaticul spaniol, care cumpără ceai verde, ceai de
rozmarin și o pernuță galbenă, încărcată cu vise seducătoare. Tânăra lui companioană preia
cumpărăturile, purtându-le cu mândrie. Zânele ne
mai fac o poză – și ne luăm rămas bun, întorcândune pe același culoar umbros. Pe dreapta, o ușă din
două părți, din spatele căreia răzbătea o poveste
depănată de o bunicuţă cu părul alb, adunat într-un
coc pe ceafă, în care se intersectează două ace lungi
din fildeș. Ascultătorii, un grup de copii, sorb delicat
ceai și ronțăie susan, obosiți după vizita la Marele
Zid, dar nescăpând firul poveștii: „Povestea – îşi
continuă firul bătrâna, fixându-și mai bine ochelarii
pe nas – povestea aceasta glăsuieşte despre primul
Împărat, jumătate om , jumătate zeu, care călărind
un cal năzdrăvan, făcea să răsară câte un turn acolo
unde copitele fantasticului armăsar atingeau pământul, zidul fiind urma galopului acestui cal.‖
Nu mai pot trage cu urechea la fermecătorul
glas, deoarece colegii mei ajunseseră deja la celălalt
capăt al coridorului. Alerg să-i prind, iar povestea se
ținea după mine. Cu o seară în urmă, soțul meu îmi
citise din cartea scrisă acum treizeci de ani,
„Misterul Fluviului Galben‖, despre această legendă
de un dramatism tulburător: „În chiar noaptea nunții,
un mire este ridicat de slujitorii stăpânirii și trimis la
munca de construcție a Zidului. Scoțându-și din păr
un ac de jad alb, nefericita mireasă l-a rupt în două,
dăruindu-i jumătate iubitului ei, spunând: Așa mă
vei simți întotdeauna alături de tine. A trecut timpul
–fără vești – și într-un târziu mireasa a plecat să-și
caute mirele. Drumuri grele, peripeții, avataruri –dar
ajunge până la urmă la Zid, unde află că iubitul ei
46
soț murise numai cu câteva zile înainte. Trei nopți la
rând plânsul femeii stârnește vijelii, prăbușește
munți, încearcă să schimbe ordinea predestinată a
lumii. Aflând de întâmplare, împăratul (pornit pe o
judecată aspră) se îndrăgostește de frumusețea ei
vrăjită și-i cere să-i devină aleasa inimii. Frumoasa
acceptă – cu trei condiții: să-i facă răposatului ei
mire o înmormântare omenoasă, să cinstească printrun monument jertfa miilor de anonimi îngropați în
Zid și să poarte doliu (el, împăratul) după aceste
jertfe – ceea ce „Fiul Cerului‖ îndeplinește. În
noaptea sorocului însă – când împăratul aștepta
muncit de patimi în iatacul întâlnirii – preacredincioasa mireasă ( simțindu-și menirea
îndeplinită) s-a aruncat de pe o stâncă în mare. De
atunci – din timpurile legendei – și până astăzi, o
stâncă din partea de răsărit a Marelui Zid poartă
numele acestei nefericite, dar răzbunate, femei:
Meng. Legenda, ca și construcția-minune ce-a
generat-o, a traversat secolele, păstrându-se în
folclor, inspirând poeme, piese de teatru, opere și
balet – care se joacă și astăzi.‖
Zarva de la ieșire mă smulge de lângă stânca
Meng. În acest spațiu, pe care la venire doar l-am
traversat, ne îmbie rafinamentul porțelanului în chip
de cești, căni, ceainice, de o devastatoare frumusețe,
prin forma lor, prin coloritul lor, prin dantelăria lor.
Aici s-au făcut mai multe cumpărături, chiar dacă
astfel de opere, prin fragilitatea lor, pun probleme la
transport.
…Vrăjiți de acest ultim popas, ne lăsăm purtați
printr-un oraș pe cât de mare, pe atât de luminat.
Zăbovim pe bulevardele și străzile lui spațioase, cu
vitrinele lor ademenitoare, până târziu în noapte,
împuținându-ne treptat, pierzând câte-o țară la
fiecare popas al microbuzului. România e penultima,
urmată de Scoția. Ne îmbrățișăm cu Françoise și
Alexander, de parcă petrecusem un concediu
împreună, și nu doar o zi; îi mulțumim amabilului
ghid – şi coborâm în faţa hotelului nostru, Ritan.
Microbuzul alunecă în bulevard, înghițit de
circulația fierbinte.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Adrian ANGHELESCU
(ROMÂNIA)
Elegia anului 2016, mileniul trei
Când basmele mi s-au întors pe dos
Atâția zmei și nici un făt-frumos
Mișună-n jurul existenței mele
Iar basmele mi s-au întors pe dos
Și binele s-a transformat în rele
Au dispărut și împărați și regi
Împărăția se numește țară
Iar tu ai dreptul sacru ca s-alegi
Tot ce-ți dictează forțe din afară
Iar eu care voiam să fiu oștean
Să-mi apăr țara de dușmani și rele
Am devenit de-acum un biet sărman
Împovărat de biruri tot mai grele
Ce mi se pun în cârcă zi de zi
De către zmeii lumii actuale
Până la data când vor reuși
S-ajung în viitor un „coate-goale‖
destineliterare@gmail.com
47
Destine Literare
Dan ANGHELESCU
(ROMÂNIA)
Dimensiuni identitare în publicistica literarã a exilului românesc:
eseistica lui Horia Stamatu
Nu am putea vorbi despre o dimensiune
identitară – şi cu atât mai puţin despre un specific al
literaturii interbelice, continuată de cei din exilul
românesc – fără a aduce vorba şi despre fenomenul
discret (dar persistent) al prezenţei unei anumite
incandescenţe mistice. Impregnând, pe multiple planuri, ethosul întregii spiritualităţii româneşti, aceasta
se cuprinde şi se exprimă, complex şi totodată lapidar, în ideea de Ortodoxie. Mircea Eliade a fost cel
care a văzut în Ortodoxie „…acel sens sublim al
omului şi al vieţii la care se ajunge fie pe cale mistică (experienţă individuală), fie pe calea etică (experienţă de limitare a individului); fie prin contact cu
Dumnezeu, fie prin contact cu umanitatea. Şi – spunea el – cred că la ortodoxie se vor opri cei mai
mulţi din ultima generaţie pentru că ortodoxia rezolvă antagonismul dinamic dintre Iisus şi ApollonDionysos; pentru că sensul creştinismului e cel mai
perfect spiritual, aşadar cel mai real şi mai fecund.
Dar, problema ortodoxiei, a misticii şi eticii ortodoxe se leagă de o sumă de întrebări care nu pot fi
lăsate fără răspuns‖ (Mircea Eliade, Sensul „Itinerariului spiritual”, în vol. Mircea Eliade, Profetism
românesc, (vol.1), ed. Roza Vînturilor, Bucureşti,
1990, p. 68).
Vorbim în fond despre o stare spirituală ale
cărei efecte s-au văzut în apropierile create între
generaţiile de scriitori. Intelectualitatea tânără a generaţiei interbelice (Mircea Eliade, Vintilă Horia,
Ştefan Baciu, Petru Comarnescu, Horia Stamatu,
Constantin Noica, André Scrima, Dumitru Stăniloae
ş.a.) îşi va continua spiritualmente antecesorii (Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu), iar
aceştia, la rândul lor, îi urmau pe marii gânditori ai
ecleziei sud-est europene: Lossky, Dionisie Areopa48
gitul ori Grigore Palamas. Ortodoxia părea să ofere
unica soluţie capabilă să contracareze dominaţia şi
supremaţiile gândirii pozitiviste. Se deschideau orizonturi de natură apofatică în modul de a gândi relaţia cu Transcendenţa, vizibile în scrierile unor Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu,
Dumitru Stăniloae şi – în fapt – în tot ceea ce au
gândit şi au scris cei ce se revendicau din trena
ideatică a revistei Gîndirea. Dar nu numai.
Ca poet şi eseist, Horia Stamatu aparţine tinerei generaţii de intelectuali interbelici şi face parte din
categoria rarisimă a acelor scriitori despre care s-a
putut spune că „ating, printr-o metafizică profundă şi
originală, starea de religiozitate/…./ (şi că) ajung la
un anumit prag de reflecţie lirică şi de expresivitate,
la o metafizică de tip liric în care miticul şi religiosul
se împletesc şi se confundă/../ acolo unde se
sfârşeşte previzibilul, determinantul. Întâlnirea cu
religiosul este în acest mod indirect posibilă /…/ fără
concepte teologice‖ (E. Simion, Fragmente Critice,
vol.1. Craiova: Scrisul românesc, 1997, p. 137).
Într-adevăr, eseurile lui – impregnate de o extraordinară forţă de comunicare cu vaste orizonturi adâncite
în timpul auroral – se disting prin aceea că simt şi
presimt traiectoriile şi volutele spirituale ale devenirilor fenomenului cultural românesc.
Problematica vizând dimensiunea identitară
constituie una dintre preocupările constante ale
eseisticii lui Horia Stamatu. Cu prilejul publicării, în
traducere proprie, a celebrei conferinţe intitulată
Hölderlin şi esenţa poeziei (Hölderlin und das Wesen der Dichtung), susţinută de Martin Heidegger la
Roma în 1936, notele eseistului român deveneau ele
însele o veritabilă disertaţie. Desigur, dimensiunea
identitară era abordată la momentul acela oarecum
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
subsidiar, prin prisma unor analize asupra fenomenului de disoluţie a spiritualităţii. Vorbind despre
lumea ce îi era contemporană „… zdrobită de industrie, ideologie şi destrucţie ecologică‖ (v. Hölderlin
şi esenţa poeziei de Martin Heidegger, în Revista
Scriitorilor Români, München, nr.18, 1981, p. 191)
şi operând trimiteri la spiritualitatea din scrierile
unor Jacob Böhme (Aurora), Novalis (Die Cristenheit oder Europa) şi poemul iniţiatic An Tiek, Horia
Stamatu evoca mişcarea romantică, aceea care descoperise în lumea culturii superioare folclorul. Dar
atenţia lui se concentra asupra esenţelor dimensiunii
identitare, întrezărită şi ca vocaţie profetică a poetului (poeta vates). Trimiterile îl vizau pe Eminescu
„ultimul romantic al lumii‖ în ipostaza celui care „a
intuit ieşirea lumii din regimul cuvântului‖ ca să
intre într-un regim „care nu mai întemeia nimic/…/
În locul unei permanente întemeieri, afirmă eseistul,
s-a instituit desfiinţarea totală ca anti-esenţă a istoriei/…/mica noastră planetă, ajunsă un pumn de
pământ în bătaia tuturor vânturilor din golurile nefiinţării‖ (Ibid., p. 192)
Pornind de aici, înţelegerea dimensiunii identitare se vădea legată indisolubil de străvechi experienţe spirituale ce trimiteau cu gândul la spaţiul
spiritual al străvechimilor traco-helenice, din care
poezia, religia şi filozofia izvorâseră îngemănate sub
irepresibila nevoie a umanului de a se comunica
plenar. Dintr-o asemenea întîlnire şi iluminare de
sensuri accentul identitar se revendică impregnat de
tensive şi întregitoare idei. Să-l amintim pe
Constantin Noica cel care adună laolaltă
Comuniunea, Comunicarea şi Cuminecarea. Dar şi
pe Hans-Georg Gadamer atunci când spunea: „…ca
orice fel de experienţă, trăirea poetică, precum şi cea
religioasă resimt nevoia cuvântului. Acestui fapt îi
corespunde sensul grecesc primordial al cuvintelor
respective: poezia este facere prin cuvânt, iar
teologia este vorbire despre divinitate. Nu trebuie să
presupunem pur şi simplu că avem de-a face aici cu
două lucruri deosebite, cu vorbirea poetică sau cu
cea religioasă. Este clar că nu se poate distinge cu
uşurinţă între limbajul poeziei şi cel al tradiţiei
mitologice‖ (v. H.G. Gadamer, Experienţa estetică
şi cea religioasă, în vol. Actualitatea Frumosului,
Iaşi: Polirom, 2000, p. 127).
Dar perspectiva şi temeiurile prin care
destineliterare@gmail.com
eseistica lui Horia Stamatu abordează dimensiunea
identitară constituie o contracarare a unui specific –
din ce în ce mai pronunţat în modernitatea noastră –
pe care îl sesizaseră încă Schelling şi Hölderlin:
înnoptarea temeiului metafizic al sensului când
timpul devine sărac (eine Zeit der Dürftigkeit). În
lumea traversată de o prăbuşire a esenţelor şi
valorilor fundamentale, dimensiunea identitară
afirmă irepresibila şi insaţiabila voinţă de sens (the
will of meaning), sensul capabil să-i definească şi
să-i exprime irepetabilul, unicitatea, trimiţând la
mereu neliniştita şi neliniştitoarea interogaţie
heideggeriană despre Esenţa Temeiului (Vom Wesen
des Grundes). Aşadar, dimensiunea identitară capătă
o iradiaţie de marcă specială a lumii spirituale, de
inefabilă pecete a căderii prin timp şi totodată refuz
şi ieşire din actualitatea lipsită de plenitudine a unui
„timp oropsit (dürftig) pe care îl trăim în istoria
lumii de azi‖, Timpul în care Zeii au părăsit lumea
(v. H. Stamatu, Hölderlin şi esenţa poeziei de Martin
Heidegger, în Revista Scriitorilor Români,
München, nr.18/1981, p. 175). Se conturează aici
elementele care, vizând esenţa Poeticului, îl
fascinează şi îl apropie – pe urmele lui Heidegger –
de Hölderlin. De altfel alegaţiile sale au o deosebită
limpezime:
„Urmând pe Hölderlin, Martin Heidegger se
depărtează de ceea ce ştim despre poiesis, termen
originar grec, fără să-l contrazică ci numai răscolind
mai adânc în căutarea semnificaţiei ultime a actului
poietic/…/aşa că nu ne oferă încă o teorie, ci cu totul
altceva, mult mai profund‖ (Ibid., p. 175.).
Dimensiunea identitară devine astfel, pentru Horia
Stamatu, modalitatea gravă de interogare a literaturii
ca lume aparte. Specificul se distinge în reflexivitatea obstinată cu care o investighează aspirând să o
surprindă în amplitudinea unor semnificative construcţii simbolice. Este probabil aspectul pe temeiurile căruia s-a spus că în eseistica lui transpare
un lirism al cunoaşterii ce ar avea multe ecouri blagiene.( Mircea Popescu, 1971, Dialogurile lui Horia
Stamatu, München, în Revista Scriitorilor Români,
nr. 10, pp. 143,144)
Cât despre poemele lui Horia Stamatu, în Istoria lui
Ion Negoiţescu se afirmă că ele conturează o veritabilă theodicee. Este evident că şi eseistica lui vine
din spre sacralitate respirând puritatea dintru începu49
Destine Literare
turi a lumii şi neprihănitele lumini ale increatului.
De unde şi impresia de minune a lirismului absolut
pe care o resimte acelaşi Negoiţescu. (Ion Negoiţescu, Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, ed.
Minerva, 1991, p. 335)
Exploram astfel tărâmurile Poeticului, înţelegem că
şi dimensiunea identitară nu poate fi gândită decât
prin aceeaşi profundă şi esenţială apropiere cu sacralitatea. Atât pentru poet, cât şi pentru eseist s-a spus
că: „religia are, constitutiv, o excelenţă estetică. Şi în
religie, şi în literatură, trăirea se exprimă printr-o
mare tensiune simpatetică, deşi activă în domenii
marcate de o anumită ambiguitate între imanent şi
transcendent, numen şi natural./…/Faţă de sacru,
literatura, arta, beneficiază de un impuls ludic apt de
a instaura cât mai convingătoare universuri alternative‖ (Ibid., p. 143.).
Dimensiunea identitară – din perspectiva în
care o abordează eseistul – se revendică cu temeiuri
profunde survenite din cu totul alte teritorii decât cel
al literaturii:
„De-a lungul timpului trecut de la adoptarea
creştinismului în limba latină de către strămoşii românilor (sec. IV), spune el, s-a dovedit cu prisosinţă
că pentru civilizaţia românească primordiale nu au
fost formele religioase ci spiritul creştin. Lipsa
războiului religios la Români este cea mai importantă notă caracteristică a civilizaţiei lor‖ (Horia
Stamatu, Între utopia orfică şi hieratismul mioritic.
München, „Revista Scriitorilor Români‖, nr. 16,
1979, p. 144). Dar, dezvoltă el ideea apropiind-o de
tragica actualitate, în România războiul religios a
început să se desfăşoare în spaţiul concentraţionar
păzit de oamenii generalului rus Nikolschi, când
Nichifor Crainic, fost profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău trebuia să mărturisească superioritatea temnicerului faţă de Dumnezeu, pentru că
temnicerul putea să-i dea o lingură de supă în plus‖
(ibid., p. 145).
Şi tot ca o trăsătură identitară el o distinge în
aceea că civilizaţia românească s-a centrat mai mult
în sacru decât în juridic. Aspect ce ar fi avut o decisivă influenţă asupra limbii române, această centrare
fiind nu formală, ci de tip organic. Românii, subliniază Stamatu, au fost dintotdeauna toleranţi faţă de
alte credinţe religioase, la ei nu s-ar fi putut nicicînd
întîmpla o noapte a Sfântului Bartolomeu. De unde
50
se poate deduce că absenţa, dispariţia, extincţia dimensiunii divinului nu poate avea drept consecinţă
decât disoluţia şi inevitabila extincţie a caracterului
identitar. Aceasta este gândită şi ca esenţă istorică
participând la un anume tip de fiinţare. Utilizând o
veritabilă arheologie a cuvintelor, autorul aminteşte
de cultul antic Hestia-Vesta, cult al „vetrei, al căminului, care este simbolul casei, al familiei, al continuităţii familiale sau chiar civice, cum era cultul
roman al focului păzit de Vestale. În orice caz este
vorba în această rădăcină de ideea permanenţei…‖
(ibid. p. 188).
Dar dimensiunea identitară are o legătură şi
cu Poetul, înţeles în ipostaza de întemeitor prin cuvînt. Dintr-o asemenea perspectivă eseistul
reaminteşte dialogul lui Socrate cu Hermogenes din
Cratylos, text în care se sublinia că poezia este izvor
de realitate, întemeiere prin cuvânt, că poetul este
dătător de noimă (nomothet), legislator, dat fiind că
poeţii sînt cei care au dat nume zeilor. Atunci când
Hölderlin susţine că „omul trăieşte poetic pe acest
pământ‖, se subînţelege că a fi poet înseamnă a poseda harul prevederii, al unei deschideri spre viitor,
ceea ce presupune profeţia (ibid., p. 147). Prin urmare, dimensiunea identitară se desluşeşte începând
cu Nomogenetica, cu naşterea numelor, ce se vădeşte
ca un fenomen deosebit de complex şi impregnat de
unicitate. Aici „sacrul se împleteşte cu umanul prin
inspiraţie şi numai astfel fiinţa umană se defineşte
inconfundabilă ca atare, adică atunci când omul s-a
găsit pe sine identificându-se l-a găsit şi pe Zeul ce
se confundă cu este, deci Vesta. Cel care, asemenea
descoperitorului de izvoare, găseşte şi este purtătorul
acestei permanenţe a calităţii pe care o numim este şi
pe care o ţine ca pe un potir în cuvânt e poetul. Aşa
cum focul Vestei, simbol al permanenţei lui este nu
trebuie să se stingă, nici cuvântul poetului nu trebuie
înăbuşit./…/este rămâne etern, prezent şi inefabil cu
Cel ce este mai înainte de toţi vecii” (ibid., p. 188)
Dintr-o perspectivă apropiată sunt expuse şi
ideile din eseul Între utopia orfică şi hieraticul mioritic. Disoluţia dimensiunii identitare se petrece în
timpul în care lumea, spune Stamatu, este „zdrobită
de industrie, ideologie şi destrucţie”, iar poeţii nu
mai umblă „prin noaptea cea sfântă‖ să vestească
ceva pe urmele foştilor preoţi. Ei şi-au pierdut darul
profetic. De unde şi întrebarea gravă pe care comendestineliterare@gmail.com
Destine Literare
tatorul o decupează din poemul lui Hölderlin: La ce
bun poeţi în vremuri oropsite? (Weiss ich nicht und
wozu Dichter in dürftiger Zeit?). Răspunsul apasă
asupra întregii noastre epoci. Întoarcerea la poeta
vates care – asemenea vestalelor – să întreţină temeiul (esenţa!) existenţei noastre în Logos pare a fi
devenit o necesitate imperioasă, având în vedere că
în locul întemeierii (deci al esenţei) timpul nostru e
dominat de anti-esenţa istoriei.
Horia Stamatu posedă şi, totodată, încearcă să pună
în lumină o înţelegere nu doar a fenomenului literar,
ci – într-o măsură egală – şi a interdependenţelor ce
operează în stările actuale ale lumii, subliniind
esenţa subtilă ce „leagă‖ între ele fenomenalităţile:
„Cine reduce istoria la politică face o gravă eroare.
Istoria este fundamental logos (dela lego, a aduna, a
lega, a pune împreună). Dar astăzi politica este tot
mai departe de logos, /…./ În lipsa logosului politica
nu mai are de apărat nimic decât pe ea însăşi, adică
nu e decât o persistenţă a forţei care constrângere,
însă nu leagă‖ (H. Stamatu, Sub semnul poeziei, Ontario, Canada, revista Cuvântul românesc, anul 10,
nr.110, 1985, p. 13)
Actualitatea, clarviziunea şi profunzimea
acestor aserţiuni sunt tulburătoare. Tot ceea ce ni se
spune pare a fi scris din însăşi proximitatea zilei pe
care o trăim, a prezentului. Nu mai puţin uimitoare
sunt analizele pe care le întreprinde asupra fenomenului literar al exilului românesc: „Poezia exilului
nostru este la cea mai înaltă expresie când ajunge la
contingenţele ei naturale cu oracolul, profeţia şi apocalipsa./…/ Vorbind despre Oficiul poetului2, un
mare poet german de la începutul declinului acestei
modernităţi pe care o înmormântăm azi, ne
aminteşte exemplar care sunt temeiurile poeziei,
adresându-se celor ce îndeplinesc acest Oficiu: de ce
oare, poete, vei fi ascultat profeţii Orientului, şi
imnurile Helenilor, şi mai de curînd tunetul? Întradevăr, acestea răsună în cea mai mare parte a
poeziei româneşti din exil, şi în raza lor de luptă
poeţii, cum spune Dumitru Ichim, pentru întoarcerea logosului la el acasă, aceasta fiind ultima spe-
ranţă a popoarelor ameninţate cu dizolvarea, de a-şi
veni din nou în fire./…./ Când puterea lumii nu mai
are nimic de-a face cu poezia, cu poeţii, când este
deci ruptă de cuvânt, din putere a lumii se transformă în agent al neantului./…./Istoria este în mit,
mitul în cuvinte, şi cel mai adânc operează în cuvânt
poezia. Genocidul nu este doar masacrarea unor corpuri vii, ci este şi vitriolarea miturilor unui neam, şi
chiar ale unei lumi‖ (H. Stamatu, Sub semnul
poeziei, Cuvântul românesc, nr. 110, p. 13).
Este cât se poate de limpede: conservarea/
păstrarea dimensiunii identitare – aşa cum o înţelege
eseistul – impune întoarcerea Logosului la el acasă.
Ceea ce ar echivala cu o mutaţie taumaturgică menită „să scoată oamenii din sălbăticia din care nici
măcar creştinismul nu-i mai poate scoate, aşa cum se
arată azi cu mai multă violenţă ca oricând‖ (Horia
Stamatu, Între utopia orfică şi hieraticul mioritic, în
Revista Scriitorilor Români, nr.16, 1979, p. 156)
Continuându-şi ideea, Stamatu mai spune că
această mutaţie, pe care ar fi s-o aşteptăm de la Orfeu, ar fi forţată prin ceva ce „toda sciencia transcendiendo3‖, depăşeşte orice ştiinţă, filozofie sau
religie. El reia afirmaţiile unuia dintre personajele
lui Eliade în care „sensul mesagiului lui Orfeu‖ ar fi
că „Poesia este nu numai o soteriologie, dar şi o
tehnică politică. Numai poezia ne mai poate mântui,
mai poate schimba omul…‖
Analizele eseistului au o adresă clară: epoca
destrămărilor actuale, epoca ale cărei baze au fost
puse de Revoluţia Franceză. De atunci încoace
sălbăticirea – ni se spune – a făcut un enorm şi
monstruos progres. Este evident că toate aserţiunile
şi demonstraţiile autorului aflat în exil se instrumentează cu un limpede gând la ceea ce se petrecuse – şi
continua să se petreacă – în România abandonată, ca
pradă, bolşevizării.
2
În germană Dichterberuf, termen pe care Horia Stamatu l-a
preluat din scrierile lui Hölderlin şi pe care, în eseul intitulat
Între utopia orfică şi hieraticul mioritic, îl explică astfel: „cuvînt întreg care cuprinde şi sensul de oficiu, şi de mesagiu, şi
de meşteşug, şi de vocaţie”. (Stamatu, 1979, p. 155)
destineliterare@gmail.com
3
Citat din versurile lui San Juan de le Cruz pe care Horia Stamatu l-a tradus în întregime în limba română.
51
Destine Literare
Ovidiu Dragoș ARGEȘANU
(ROMÂNIA)
Trezirea spirituală
Omenirea a ajuns la un nou prag spiritual.
Tot mai multi oameni se trezesc și devin conștienți
de ei înșiși. Descoperă că viața nu înseamnă doar
ceea ce am fost lăsați să credem că este și că dincolo
de toate mai e ceva. Devenim conștienți de vremelnicia noastră pe această planetă și de faptul că dincolo de lumea materială mai este ceva. Viața spirituală. Că religiile și cultele nu au reușit să facă o educație spirituală și să pregătească omul pentru această trezire se traduce faptic prin aceea că oamenii
care încep să vadă lucruri sau să audă diverse ascunse celorlalți sunt etichetați drept bolnavi psihici de
cele mai multe ori. Odată cu această trezire sunt
persoane la care se activează calități spirituale din
alte vieti cum ar fi clarviziunea, capacitatea de a
vindeca, vederea la distanță sau altele. Curios că deși
sunt blamați de unii oameni pentru însușiri pe care le
au deși nu și le-au dorit, încep să fie căutați de cei
care la rândul lor au descoperit lumea spirituală.
Asta pentru că fiecare dintre cei care au pornit pe
cale spirituală deține doar o mică pietricică din mozaicul numit Adevăr și atunci are nevoie și de pietricelele celorlalți pentru a-și întregi tabloul.
Dar ce înseamnă în realitate trezirea spirituală?
Pentru a ajunge la desăvârșire (asta înseamnă la
asemănare cu Dumnezeu) fiecare spirit trece prin
multe încarnări. Multe dintre spiritele bătrâne ale
acestei planete sunt la a doua sau a treia planetă pe
care se întrupează. Fiecare întrupare este, de fapt, o
coborâre în planul material și automat o cădere spirituală. De la orice nivel ar veni, fiecare spirit se transformă în șarpe, precum la prima cădere a îngerilor și
își capătă trup. Fiecare naștere se aseamănă cu urcușul unui nou munte. Nu mai are importanță ce munte
ai urcat ultima oară. Suntem pe pământ să
ascensionăm pe un alt vârf! Ne rămân din alte vieți
diverse însușiri, aptitudini, memorii dar, în final,
este important unde ajungem la sfârșitul acestei
vieți.
Venit pe pământ si întrupat în materie, șarpele
kundalini doarme încolăcit la baza coloanei la nivel
52
de chakra 2. În funcție de vârsta astrală, de cerul din
care vine, de aptitudini și de ceea ce a făcut în alte vieți acesta are diverse culori, dimensiuni și puteri. Acumularea de energie sexuală îl face să se
trezească și să urce pe canalul guvernor pentru ca în
timp să treacă de porțile chakrelor și sa iasă prin
ceara 7 în Floarea de Lotus.
Aceasta perioadă de zbatere în care apare
schisma dintre conștiință și Sine (pentru că șarpele
kundalini este Sinele nostru profund) este etichetată
de multe ori ca schizofrenie. Din păcate, mulți dintre
practicienii de psihoterapie si psihiatri nu au cunoștințe spirituale, așa că le este destul de greu să ajute
acești oameni de multe ori limitându-se la medicamente sau metode de terapie care se dovedesc ineficiente.
Manifestările trezirii spirituale a șarpelui
kundalini pot fi inclusiv cu manifestări în planul
fizic. Pot apărea dureri de spate, confundate adesea
cu lombosciatica, dureri în plexul solar, asemănătoare ulcerului sau chiar dureri cardiace confundate cu
cardiopatie ischemică sau infarct miocardic. Ajuns la
medic, omul descoperă că nu are nimic din punct de
vedere medical și intră și mai mult în panică, neștiind ce i se întâmplă. Un header, un vindecător sau un
maestru reiki ii este cu mult mai util decât orice medic sau medicina clasică în general, care poate cel
mult să îi dea un analgezic care să îi ia durerea, dar
nu poate să rezolve cauza: blocare a sinelui într-o
chakra... Un simplu gest și șarpele kundalini poate fi
eliberat să își urmeze calea către propria evoluție
spirituală.
Toți ne trezim la un moment dat. Unii pe nesimțite, fără niciun fel de zbatere interioară, alții trec
prin clipe de groază pentru ei și familiile lor. Cert
este că Omenirea a ajuns acolo unde a spus Hristos:
,,grâul este copt dar secerătorii sunt puțini!"
Fie ca fiecare spirit care se trezește să găsească
drumul lui către Sine însuși și Lumina Lui Dumnezeu!
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Bâki AYAN T.
(TURCIA)
SINIRLAR AŞAN RÜZGÂR
WIND PASSING BOUNDARIES
bu rüzgârın sınırı yok sırrı var
herkesten saklanan yurtsuzluk
okyanuslarla ırmakların yetmediği susuzluk
kuşların kanadında özgürlük arar
derin uyku mavi gök yırtılmamış ufuk
demek her şey buraya kadar
this wind has no border but has secret
rooflessness hiden from everyone
thirst that rivers and oceans are not enough
looking for freedom at the wings of birds
deep sleep, blue sky, horizon without tear
so everything is up to here
bu hayatın sırrı yok sınırı var
bitecek ıssız bir köşede yapayalnız
masum çocukların beyaz ölümleriyle
melekler kendisine hangi kanadı takar
kalsın bize umutsuz akşamların sonsuz acısı
kararsın güneş ve ay kararsın yıldızlar
this life has no secret but has border
it will end at a remote corner in loneliness
with white death of innocent children
which wings do angels wear
let‘s keep endless pain of hopeless nights
let‘s darken the sun and stars
bu yolun hem sırrı yok hem sınırı
beyaz kâğıda düşmüş leke gibi
baktılar bize: gördükleri açlık ve ölüm
gittik dönemedik döndük gidemedik
kadınlarımızı dalgalar aldı çocuklarımızı rüzgâr
duymadık bizi sınırlara çağıran sesi
demek her şey sönen güneşe kadar
this road has no secret nor border
like a blot spotted on white paper
they looked us: saw hunger and death
we went and couldn‘t return, we returned and
couldn‘t go
waves took our women and wind took our children
we didn‘t hear that voice calling us to borders
so everything is until sun going down
Translated by: Hilal Karahan
Bâki Ayhan T. CV:
Turkish poet.
He was born in Adana, 1969. He graduated from Marmara University Department of Turkish Language and Literature. He has a doctorate to New Turkish Literature. His academic studies have focused in
the field of modern Turkish poetry.
He began to poetry reading and writing in Adana, a very young age. "The Girl is owner of Mandolin", his first poem, was published in Milliyet Art Magazine and Young Poets Anthology. After, he came
Istanbul and he published Budala (poetry magazine) between 1997-2004. His poetry and writings on modern
Turkish poetry still publish in the new journals.
destineliterare@gmail.com
53
Destine Literare
He is an modern literature instructor at Faculty of Turkish Language and Literature in Marmara University, as an assistant professor.
Poetry books:
Fraudulent Scale Memories (2001, Can, Istanbul)
Remote Time Praise (2003, Can, Istanbul)
Preparation For The Storm (2006, YKY, Istanbul)
Torn (2011, YKY, Istanbul)
Ticket Does’nt Ship (2015, YKY, Istanbul)
Museum of Life and Imagination: All poems (2015, YKY, Istanbul)
Book review:
Straightforward Scales: Poetry Writings (YKY, 2006, Istanbul)
1980 Generation of Turkish Poetry Poetics (2006, Toroslu, Istanbul)
Composition Art, (2011, Ikaros, Istanbul)
Istanbul - Turcia
54
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Ioan BARBU
(ROMÂNIA)
Prigoana roșie și „Rugul Aprins”
Moto:
„Nu-mi voi vinde sufletul…”
Arhimandrit Roman Braga
Noaptea Paștelui. În orele rămase până să
primim Sfânta Lumină a Învierii, Preacuviosul
părinte arhimandrit Roman Braga, duhovnicul
Mânăstirii Adormirea Maicii Domnului din Rives
Junction, a avut vreme să-și depene viața. Părintele
m-a fascinat cu amintirile lui din România. Moartea
l-a pândit la tot pasul, dar sufletul nu și l-a vândut
diavolului roșu. „De la mama am supt duhovnicia, o
dată cu laptele cu care m-a hrănit. Ea mi-a dăruit
iubirea față de Dumnezeu. Mai apoi, m-au hrănit cu
evlavie și smerenie călugării de la Mânăstirea
Condrița, din nordul Basarabiei, în apropierea căreia
se afla satul meu de baștină. S-a întâmplat să ajung
pe la vreo 12 ani frățior la Mânăstirea Căldărușani.
Anul următor, m-am înscris la Seminarul de la Cernica, dar l-a desființat |Antonescu din nu știu ce motive și m-am transferat la Seminarul Central din București. Ultimul an l-am făcut la Seminarul teologic
din Chișinău. Am revenit la București și între anii
1943 - 1947 am urmat cursurile universitare. Am
absolvit Facultatea de Teologie cu „magna cum
laude‖, apoi Facultatea de Litere și Filozofie și Seminarul Pedagogic Titu Maiorescu. Vremurile de
răscruce mi-au distrus însă cei mai frumoşi ani. Noii
stăpâni ai ţării nu tolerau minţile luminate, mai cu
seamă pe cele care se încăpăţânau să meargă pe
calea lui Dumnezeu. Nu m-au slăbit din lovituri şi
suduieli pentru pricini scornite pe seama credinţei
mele. Am fost arestat în 1948 pe motiv că aș fi ajutat
un legionar. M-au ținut şase ani în închisori de
maximă siguranţă şi degradare umană. După ce am
trecut prin teroarea reeducării de la Pitești, m-au
destineliterare@gmail.com
trimis la Canalul Dunărea – Marea Neagră. Ca și la
Pitești și la Canal moartea era stăpîna noastră.
Iubirea lui Dumnezeu și lumina Lui m-au însoțit în
întunericul celulelor. În lagărul din Dobrogea, l-am
întâlnit pe călugărul Evghenie Hulea, o figură de
pateric, un adevărat tată al deținuților, cu lumina
vorbirii de sfânt.
Am fost eliberat în 1954, cu domiciliul forțat
în București. Pe ascuns, am ajuns la Iași și am depus
cele trei făgăduințe în fața Mitropolitului Sebastian
Rușianu, intrând în viaţa monahală, fiind hirotonit
întru diaconie. Îi promisesem lui Dumnezeu că mă
călugăresc încă de când mă aflam în temniță. Am
început un lung pelerinaj prin episcopiile și mitropoliile din România, cunoscut fiind de toți, hulit de toți
și izgonit din loc în loc. Ca să mi se dea de lucru
trebuia să fiu preot. Care ierarh îndrăznea să hirotonească un pușcăriaș politic? A dat Dumnezeu ca în
1964 să-l întâlnesc pe episcopul Valerian Zaharia,
care a dat frica la o parte și a aprobat să mă
preoțească. La 1 ianuarie 1965, am fost instalat în
parohia din Negrești, apoi mutat în localitatea
Sârbi.‖
Predicile părintelui mare duhovnic Roman
Braga se transformaseră în proiectile dum-dum.
– Oameni ai lui Dumnezeu, nu mai ţineţi capul în
nisip, ca struţul! Nu vedeţi nimic, nu auziţi nimic!
V-a cocoşat şi v-a smintit viclenia „mult slăvitului
eliberator de la răsărit‖, generalisimul Stalin şi
ipocrizia șlehtei de trădători din ţară, în frunte cu
Gheorghiu-Dej, care îi cântă în strună dictatorului
roşu. Sute de mii de români nevinovaţi sunt torturaţi
55
Destine Literare
şi mor în temnițe, în chinuri îngrozitoare, bărbați de
frunte ai țării sunt trimişi în faţa plutoanelor de
execuţie… Aceste atrocități sunt pentru ei ca un
bâlci de distracții. Comuniștii atei sunt niște creatori
de iluzii, ei dictează în numele clasei muncitoare şi a
milioanelor de ţărani români înșelați prin lozinci
împrumutate de la Moscova. Să ne întoarcem,
oamenii mei buni, la rugăciune, să ne întoarcem cu
faţa spre Dumnezeu! Pe El să-L ascultăm, El este
singurul nostru Atotputernic! Numai Dumnezeu și
Fiul Său, care s-a jertfit să fim iertați de blestemul
morții, ne arată calea cea dreaptă…
În anii grei de foamete care au năvălit peste
România după sfârșitul celui de-al doilea război
mondial și ocuparea țării de hoarda bolșevică, în
obștea de la Mânăstirea Antim, vreo 40 de călugări
și frați, din care o parte studenți la diferite facultăți
din București, a apărut Rugul Aprins. Viața arhimandritului jertfită lui Dumnezeu nu putea să nu se
lege de această obște în care Rugul aprins ardea întruna și nu se mistuia.
– Expresie biblică din Cartea Exod, Rugul
Aprins a fost simbolul Rugăciunii neîncetate, al
Rugăciunii lui Iisus Hristos. Această interpretare a
aparținut părintelui Daniil Sandu Tudor, în certificatul de naștere Alexandru Teodorescu, inițiatorul
acestei mișcări duhovnicești și spirituale. Fie-i
țărâna ușoară!
Părintele Roman se oprește din povestit.
Două lacrimi cât două scântei de stele i se preling pe
obraji.
Reușește să reia firul povestirii.
– Pentru părintele Daniil, rugăciunea era ca
aerul, ca lumina ochilor. Rugăciunea lui Iisus îi
coborâse din minte în inimă. El se ruga chiar și în
somn pentru românii de pretutindeni, pentru
eliberarea României din robia roșie. A fost arestat în
noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, împreună cu
profesorul universitar Alexandru Mironescu și cu
fiul acestuia, Șerban Mironescu. Tot atunci am fost
arestat și eu, a doua oară, împreună cu alți membri ai
cercului Rugul Aprins, între care profesorul teolog
Dumitru Stăniloae, părinții arhimandriți Sofian
Boghiu, Benedict Ghiuș, Felix Dubneac, Arsenie
Papacioc, ieromonahul Adrian Făgețeanu, doctorul
Gheorghe Dabija, poetul Vasile Voiculescu,
academicianul Alexandru Elian, scriitorii Paul
56
Sterian și Ion Marin Sadoveanu, cunoscutul teolog și
gânditor creștin Nichifor Crainic. Și mulți alții care
făceau parte din „lotul Teodorescu Alexandru‖, cum
am fost înregistrați în arhivele securității,
condamnați la sute de ani de închisoare pentru
delicte scornite, „uneltire contra ordinii sociale‖, dar
și pentru „înaltă trădare‖ și „activitate criminală
împotriva clasei muncitoare și a reformelor sociale‖.
Am fost judecați, cu toții, într-un proces formal, cu
ușile închise.
Cel care a inițiat Rugul Aprins, veșnicul de
pomenire părintele Daniil Sandu Tudor a fost văzut
ultima oară prin 1960. Era grav bolnav, de torturi și
chinuri, de înfometare, de zile nenumărate petrecute
în zarca Aiudului. Se pare că în noiembrie 1962 a
trecut la viața cea cerească și veșnică. N-a mai
apucat libertatea, pe care noi am obținut-o peste doi
ani, în 1964, prin decretul 411. N-a fost un gest de
clemență din partea regimului criminal de la
București condus de dictatorul stalinist GheorghiuDej, n-a fost nici unul de achitare din partea unei
justiții aservită vârfurilor comuniste, a fost un act
pur conjunctural să ia ochii Occidentului, care făcea
presiuni din ce în ce mai mari, amenințând România
cu o totală izolare.
Oricât de mulți martiri își dorm somnul de
veci în gropi comune, Rugăciunea lui Iisus n-a
încetat să fie propovăduită. Rugul a rămas veșnic
aprins, convorbirile din cadrul acestei mișcări au
continuat și continuă. S-au născut mii și milioane de
rugători adevărați la chemarea Domnului.
– Noi am spart lacătele de la porţile izolării
atee, făcând din nou posibile întâlnirile dintre
români şi Dumnezeu. Lucrarea duhovnicească din
cadrul cenaclului „Rugul Aprins‖ a întărâtat până la
turbare autorităţile comuniste. Haita roşie s-a aflat
tot timpul pe urmele „Rugului Aprins‖, chiar dacă
cenaclul fusese nimicit. Duhul său trăia, luase calea
inimilor a milioane și milioane de credincioși. Sutele
de ani de închisoare dictate de „tribunalul
poporului‖ n-au reușit să ne vindem diavolului.
Dumnezeu a vrut să trăiesc… Hotărât să părăsesc
țara, am acceptat propunerea să merg preot misionar
în Brazilia, chemat de comunitatea românească din
Sao Paulo.
…Trecuse de miezul nopţii. Căpitanul de
securitate Sima tot încerca să-l lămurească să semdestineliterare@gmail.com
Destine Literare
neze declaraţia prin care se obliga să ţină permanent
legătura cu autorităţile comuniste din ţară, prin
anumite persoane de la Ambasada Republicii
Populare Române din Rio de Janeiro.
– Nu semnez!
Pieptul i se umflă într-o respiraţie adâncă.
Bătu cu pumnul în masă în timp ce aproape strigă:
– Nuuu, nu semnez! Nu vă ajung cei
doisprezece ani din viaţă pe care mi i-aţi ucis prin
închisori?
Părintele Roman Braga se ridică în picioare,
scoase un suspin prelung, ca şi cum ar fi vrut să-i
arunce căpitanului în faţă, pe masa care-i despărţea,
toată suferinţa îndurată în anii grei de temniţă. În
liniştea încăperii, la lumina oarbă a unei lămpi cu
gaz, cuvintele părintelui sunară metalic pentru a treia
oară:
– Nu semnez! Şi daţi-mi voie să plec… Se
ivesc zorii!
– Ieşi!, porunci căpitanul, furios... Ieși, porc
încăpățânat! Dar ţine minte că mâna noastră este
lungă… Este destul de lungă… Se opinti într-un
ţipăt piţigăiat amestecat cu ură. Să ştii că… că mâna
noastră te va ajunge chiar şi în Brazilia…
În biserica mănăstirii Antim, pe iconostasul mic dinspre
ușa de nord a Altarului, stă smerită o icoană unică. Este
Rugul aprins adus de la mănăstirea Optina din Rusia de
ieromonahul Ioan Kulighin în anul 1945
destineliterare@gmail.com
Bucureștiul i se părea destul de posomorât în
dimineaţa aceea. Nici prin gând nu-i trecuse să
accepte propunerea căpitanului Sima. Urma să plece
peste trei zile şi se simţea descătuşat. Strada începu
să se miște. Se umplu cu oameni. Forfotă intensă,
oameni care se grăbeau, de-o parte și de alta sau în
spatele său. Acum se simţea mult mai în siguranţă.
„Domnule căpitan, eu îți spun foarte serios: mâna
voastră lungă nu mă sperie!…‖ Se pomeni vorbind
singur. Urca spre Dealul Mitropoliei cu paşi siguri.
Mers apăsat, ca şi cum şi-ar fi măsurat curajul.
– Când am ajuns în Italia, pe aeroportul din
Roma, m-am uitat în toate părţile. Simţeam că mă
aflu într-un templu al lui Dumnezeu şi duhul Său
sălășluiește în mine. „Doamne, mi-am zis, dacă Tu
îmi dai libertatea, iar eu n-o primesc, înseamnă că
sunt un păcătos. Nu-mi voi vinde sufletul, cum nici
până acum n-am făcut-o!‖
Am părăsit aeroportul și am ajuns la Sfântul
Scaun. Am cerut azil politic.
…Părintele arhimandrit are broboane de sudoare pe frunte. În privirea sa împovărată de emoţie
îi citesc încleştarea grijii pentru sufletele încătuşate
ale celor rămaşi acasă, în ţară.
Filosofema grafică – Rugul aprins
57
Destine Literare
Marian BARBU
(ROMÂNIA)
Boca Raton
-însemnări de scriitor-
Cu timp în urmă, oricum, după anul 2000,
văzusem lângă Lacul Michigan,în farurile mașinii,
doi ochi sfredelitori care nu se mișcau din mijlocul
asfaltului. După poziția așteptării îndelungate, am
dedus că nu voia să treacă strada, ci să... privească
apa clăbucind lent la malul lângă care ne aflam.
Cum în America – mai cu seamă în spații deschise –
totul este protejat, cu atât mai mult păsările (pecum
rațele și gâștele sălbatice) și multe mamifere, precum ratonul, aparținând familiei Procyonidae.
Nu mică mi-a fost surpriza, când la întoarcerea spre casă, într-o suburbie a megalopolisului Chicago, am văzut, tot în farurile mașinii, târziu în
noapte, un raton strivit fără milă de un șofer inconștient.
Altfel, animalul, deloc dezvoltat prea mult,
se arată a fi de o gingășie aparte prin coloritul blăniței, orbitor de curată și în dungi de alb și cafeniu,
iute de picior, cu viteze apreciabile în cățăratul prin
copaci. Omnivor fiind, nu este pretențios la hrana pe
care o caută cu obstinație. Trăiește mai mult în
rezervații special amenajate, în America de Nord. Și
nu numai. Astăzi, scăpând din ferme, a ajuns și în
zona Munților Caucaz (precizează enciclopediile).
Cu ceastă imagine, nu feerică, dar plăcută,
m-am îndreptat spre Florida. Aveam să poposesc
într-o localitate cu denumire semnificativă – Boca
Raton.
Aveam gândul prins la mijloc de a exploda
într-o contradicție ireductibilă. Veneam din
România, unde numele pravoslavnicului Arsenie
Boca era pe buzele a sute de concetățeni, care-i fixa58
seră prezența religioasă(sper, pentru totdeauna) la
Mănăstirea Prislop. Apropiații ortodocși spun că
următorul pas trebuie să fie ... canonizarea bunului
vizionar.
Înainte de a ajunge la Miami, în virtutea aceluiași canon – Atlanticul , am zăbovit în orășelul cu
titlul de mai sus. Peste tot palmieri și iar palmieri.
Toți, absolut toți drepți lumânare. De pe fiecare în
parte curgeau ca niște zdrențe frunzele dispărând
prin tasare, mereu prin tasare, contribuind la circularitatea copacului.
Ni s-a oferit posibilitatea de a vizita un cvartal de locuințe dispuse în semicerc, ridicate până la
nivelul patru inclusiv. De fapt toate etajele, nu
numai de aici, ci din întreaga întindere (cât vezi cu
ochii în zare) nu trece de nivelul patru. Din loc în
loc, excepțiile întăresc regula – fie că este o companie bancară, comercială sau, de ce nu? , o primărie
de sector ca la noi în București. Uraganele, taifunurile să fie cauza ?
Dăm să intrăm în semicercul de locuințe din
Boca Raton. La intrare, o polițistă de culoare ne
legitimează pe toți cei șase membri ai echipajului
vizitator. Am început să mă obișnuiesc cu asemenea
gesturi de ... cordialitate la primire.
Urcăm la etajul al treilea, unde suntem
așteptați de o familie de români care lucrează la
cazinou. El, inginer de politehnică, ea, absolventă de
științe economice, ambii din București.
Bucuria de a se întâlni cu foști conaționali ai
lor,după 15 ani de muncă aici,în Florida,îi motivează
atât de mult, încât, în surescitarea lor, ne cer permidestineliterare@gmail.com
Destine Literare
siunea de a invita și pe niște fini din apropiere (la 20
Km. distanță). Acceptând – cum altfel ?! – în vastul
apartament al domnului inginer român-american, s-a
întins un bairam tipic brașovean. Mai cu seamă că a
doua zi era o mare sărbătoare națională – cea a Recunoștinței.
Aerul, destul de umed în această parte de
țară, doar Atlanticul se află la o distanță respirabilă
în fuguța unei mașini, m-a aruncat ceasuri întregi
sub zăpăceala celui condiționat. Expunerea permanentă sub umbrela acestuia te poate trimite direct în
spital. Așa că, preferând balconul, am căzut în admirația unor fructe de palmier, ieșite parcă înadins la
nivelul ochiului meu, privitor de la această înălțime.
Nu de puține ori, imaginația mea prea bogată
m-a pus la zid cu asocierile sale câteodată bizare sau
năstrușnice, dar, în cele mai multe cazuri, bogate și
stimulatoare. De data aceasta, fructele palmierilor
semeți din jurul cvartalului de locuințe erau așa de
galbene și perfecte ca micile emisfere ascunse în
mingile ovale de rugby. Știam mai multe despre
acești arbori tropicali de la prietenii mei aflați în
Cipru. Acolo, atmosfera mediteraneană le priește din
plin(de exemplu , în Larnaca). Învățasem , în
București, la cursurile de istoria artei, că unele
coloane egiptene au capitelul în forma unui
mănunchi de frunze de palmier. Iar la cursurile de
Lingvistică generală, a venit vorba de polisemantism. Între cuvintele exemplificatoare a fost și
palmă.
Întâlnit în foarte multe expresii și locuțiuni,
cuvântul a fost ridicat în rang boieresc, nobil de
către Academia Franceză, prin acordarea oamenilor
de știință și artiștilor de valoare, spun enciclopediile,
o distincție în formă de frunză de palmier stilizată.
Am avut ocazia în localitatea Boca Raton să
cunosc desfătarea produsă de gustul dulceag al fructului de palmier, iar miezul lui mi s-a părut destul de
apetisant.
Asta a fost în prima zi și în prima noapte a
sejurului în cochetul orășel cu o denumire încă nedescifrată de mine.
A doua zi, am beneficiat de explicațiile unui
profesor de spaniolă, care preda într-o școală mexicană. El a rezolvat pe loc dilema mea – boca este un
cuvânt comun, identificând sensul concret pentru
gură. Implicarea lui în comunicarea din limba
destineliterare@gmail.com
română este mult mai bogată, cuvântul având un
polimorfism explicit, pornind de la valoarea de interjecție, până la cea de adjectiv, substantiv și verb.
Interesant pentru cercetătorii de caz, să precizăm că
rădăcina cuvântului intră în atâtea derivate și în funcție de etimologii – italiană, maghiară, turcă, spaniolă, română.
Dacă speculăm sensul cuvântului în formația
geografică nou creată – Boca Raton – , ar trebui să
spunem că am obținut o metaforă revelatorie. Prin ea
se identifică un spațiu anume, un spațiu special, în
cadrul căruia ratonul, ca animal, se simte la el acasă.
Lângă palmieri, în niciun caz; un alt paradox american.
Frumusețea locurilor albe din zonă o dă lărgimea străzilor, șirul imens geometrizat de palmieri,
adevărați paznici la armonii – parcă veghează la
sănătatea oamenilor și a liniștii acestora. Locuitorii
din Boca Raton s-au obișnuit să creadă că nu au frică
nici de ziua de mâine. Ce dacă aici nu prestezi
aceeași muncă pentru care au fost pregătiți în
România? Li se plătește pentru orice serviciu
efectuat, numai în dolari.
Eu nu-mi dau ochii peste cap când aud de
dolari. De aceea, am rămas cu privirea fixată pe interlocutorul mărturisitor. Cum eu nu beau alcool, am
continuat să tac. Nu până la ...infinit, deoarece ochii
roșii, tulburi vorbeau de la sine când silabele cuvântului Ro-mâ-nia îi ieșeau cu sughițuri pe platforma
comunicării.
De unde până aci, am ascultat , într-o
îndesată , aproape dușmănoasă limbă română, pronunția prețurilor de pe sticlele de whisky și de vin
(cam multe la număr !) , acum, aceeași pronunție ,
am interpretat-o drept o relaxare a creierului. A unui
dor înăbușit față de țara părăsită, prea îndepărtată.
Cu atât mai explicabil în aceste locuri păstorite de
Oceanul Atlantic. Nu știu dacă pentru totdeauna !
Este drept că nu m-am interesat îndeaproape
de cetățenia lor,dacă dorul de casa noastră,limba
română, în care locuiesc și acum ca-ntr-un rai pe
care nu l-au pierdut încă, se arată atât de presant, de
ce nu-și revin la matricea nașterii lor? Să fie mai
puternici dolarii din țara de adopție care le-au
înlocuit pofta de viață naturală din patria noastră ?
Trebuie să-i aprob numai cu jumătate de gură
(de parc-ar avea nevoie de avizul meu?!), restul,până
59
Destine Literare
la întregirea procentului,vine de la inteligența
înțelegerii naționale, cărturărești, într-un mod
superior a situației , pe care o raportez la mine, la
situația de scriitor, globetrotter în statele Americii
de Nord. Așa că teoretic , da, practic, ba !
Rămâi, Boca Raton, acolo unde te-au găsit
românii noștri. Mi s-a spus că i-ai primit mulțumitor,
fiindcă te-a ajutat și Atlanticul, tăcut sau învolburat,
după cum se mișcă planeta noastră în spațiul
galactic, plin de mistere, niciodată descifrabile.
Noi ne continuăm călătoria tot spre sud, ca să
descoperim informații despre scriitorii Mark Twain,
născut în Florida (1835-1910) și Ernest Heminqway
(1899-1961), de pe insula Key West.
25-26 dec 2015, Algonquin
Boca Raton – Florida, USA
O carte de tip enciclopedic
În oricare periplu de călătorie, prin fascinanta
Canadă, în 2016, am avut prestabilite două obiective: orizonturile naturii milenare și prezența cărților
în limba franceză.
Pentru primul obiectiv, natura propriu-zisă,
cea contemporană nouă, convoacă numaidecât, atât
geografia pe orizontală, dar și pe verticală.
Numaidecât, îi iese în cale istoria, cu ale sale
meandre, pornite de la nativi, organizați în triburi,
până la dislocarea lor și coabitarea(!?) cu alte
seminţii ale omenirii. Nu le spun acestora intruși,
deși provin din alte etnii ale planetei, căci astăzi s-au
integrat așa de bine, încât au devenit... canadieni.
(La 1 ianuarie 2016, presa franceză, engleză și
română, care apare la Montréal, anunța, cu o bucurie
reținută, că populația Canadei a ajuns la 36 milioane
de locuitori, dispuși la suprafața țării de peste
9.975.000 km2 . Religiile sunt multifuncționale:
catolicism, protestantism, mozaism, ortodoxism).
În privința cărților, este mai întotdeauna de
60
convorbit, fie în ceea ce înseamnă bogăția de titluri,
care impune, deductiv, tematici și scriitori
(referințele mele se circumscriu numai literaturii și,
în principiu, culturii, cu toate resorturile ei tipărite.
Librăriile franceze au bine statuate prezența în toată
Canada, în Québec, cu precădere.
Una din cărțile de reală cultură, aș zice
enciclopedică (dacă n-aș forța cercul de sensuri al
cuvântului, producând o tautologie nevolnică) Les
Evénéments qui ont changé Le Monde, publicată
în 2015. Eu aș încadra-o într-o anume taxonomie.
Redactată de Robin Brown, cartea a fost
comandată de Igloobooks Ltd și imprimată pe hârtie
velină, la policromie, în China. Cartea are formatul
dicționarelor enciclopedice, de tip clasic – 27/ 22
cm, fiind broșată.
Întregul eșafodaj cărturăresc respiră aerul
unei sinteze riguroase, eminamente rezultată după
îndelungi metamorfoze editoriale și decizii drastic
de selective. Aș spune că întreaga lucrare a înlăturat,
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
de la început, logica unor concesii de ordin partizan.
Un și totuși există ! În prim-plan, la nivelul
țărilor, se află USA, Anglia. Apoi Franța, Germania,
Japonia și trimiteri incidentale la Rusia, Cuba, India
ș.a.
În notițele preliminare despre cartea în
discuție, am trasat două rubrici : oameni și
evenimente propriu-zise. Pe acestea două le-am
aprofundat de-a lungul celor 176 pagini, literă corp
10 drept și italic, de la caz, la caz. Toate alternante
cu fotografii, majoritatea în alb / negru, dar și la
policromie.
. Pentru alb/negru, cităm foto rezervate lui
Albert Einstein, Henry Ford, Louis Blériot,
Titanicului, arhiducelui Ferdinand, începutul
Primului Război Mondial – La Somme, Alexander
Fleming, Mahandas Gandhi, Naziștii, debarcarea în
Normandia, Bomba Atomică, războiul din Coreea,
Rosa Parks și segregația rasială, dezbaterea
prezidențială: John F. Kennedy, Richard M. Nixon,
1963. Marșul spre Washington ș.a.
. Pentru policromie, reținem foto, rezervate
pentru : Pearl Harbor, explozia bombei atomice, în
Japonia, pe 2 pagini , studierea de către James
Watson, a unei molecule de ADN, imagine
supradimensionată,
în
1957,
de
la
reuniuneaTratatului de la Roma, asasinarea lui
J.F.K., Neil Armstrong pe Lună, flăcările războiului
din Vietnam, foto Margaret Thatcher, Bill Gates,
președ.Microsoft, Steve Jobs (1955-2011), Luisa Joy
Brown
–
născută
in
vitro,
telefonul
destineliterare@gmail.com
celular,dărâmarea Zidului Berlinului, eliberarea lui
Nelson Mandela, Bill Clinton strânge mâna lui
Mandela, invenția World Wide Web, prințesa Diana,
în viața de cuplu și trecerea ei în neființă, Regina
Elisabeta a doua, (la 5 iunie 2012,ceremonia
jubileului de diamant, în prezența unei imense
mulțimi adunate în fața balconului de la
Buckingham Palace), astromobilul Curiosity, a ajuns
(s-a așezat pe Marte) în august 2012, foto papa
Benedict al XVI-lea, anunțând retragerea din scaunul
pontifical la 11 febr.2013(efectiv,la 28 febr. ), pe
verso, figura noului papă François (nume preluat în
semn de omagiu adus Sfântului François d'Assise).
(N.B. – numele actualului Papă este al
cardinalului argentinian Jorge Mario Bergoglio.
Demn de reținut : Biserica catolică are 1,2 de miliarde de fideli pe întreaga planetă).
Cu această departajare... pe culori, am produs, ipso facto , și o informare asupra secvențelor
specifice fiecărui subiect abordat. Speculând în privința ordinii așezării în carte, pentru dezvoltarea
unor semnificații de luat în seamă în viitorul omenirii, formulăm următoarele:
- secolul al XX-lea, prin genialitatea
palpabilă a lui Albert Einstein, a dus cunoașterea
omului în pragul exploziei atomice, din păcate, în
defavoarea lui ;
- în același veac, omul a pus piciorul pe lună,
singurul satelit natural al pământului, și s-a
încumetat să exploreze și planeta Marte (la 6august
2012).
Popularea celor două corpuri cerești – în
spiritul obișnuințelor noastre lumești – este în faza
de proiect, de ipoteză; Biserica rămâne singura
certitudine de unitate a pământenilor, credința pe
care aceasta o degajă în formele ei multiple de
manifestare.
Toate compartimentele cărții elogiază,
indirect, știința și tehnica, puse în slujba Omului
(termen generic pentru ceea ce înseamnă Viață, fără
discriminare de religie, rasă, etnie,orientare sexuală,
biologică sau politică).
Și cartea oferă exemple fulminante de
abateri care au dus la războaie, la hotărâri
distrugătoare de vieți umane, cum a fost aruncarea în
august 1945, a bombei atomice în Japonia – asupra
orașelor Hiroshima (la 6 august 1945) și Nagasaki
61
Destine Literare
(la 9 aug. 1945).
(În trecere – fără comentarii !- : subsecvența
Le projet Manhattan precizează că doi refugiați
unguri, foști naziști, Leo Szilard și Eugen Wigner, iau scris președintelui Roosevelt, în 1942, că nemții
au abandonat proiectul bombei atomice în
laboratorul lor specializat din Norvegia, că nu se vor
mai întoarce niciodată la el.
Comentariul atașat acestei vești dezvoltă
hotărârea îndârjită a americanilor de a obține cu
orice preț „de cette terrible arme de guerre‖ în cadrul
unui program cu numele de cod : Manhattan Projet
(oferind, se subînțelege, milioane de dolari).
În contrabalans, minunata carte – în cadrul
aceloraşi idei unicat, care au schimbat lumea (o, ce
termen germinativ și general !) – zăbovește asupra
evoluției științei și tehnicii; de la motorul mașinii ,
produs în fabricile de automobile Ford (1863- 1947),
cu extensie și în alte țări ca: Anglia, Canada,
Germania de vest ( având o cifră de afaceri
impresionantă. În 1959, fiind de 5,4 miliarde de
dolari, profitul era de 451.4000.000 de dolari); până
la zborul cu avionul, descoperirea penicilinei, a
ADN-ului și a internetului (vezi imperiul lui Bill
Gates) etc.
În dialectica tuturor cazurilor, mai ales a
celor de bine, în sec. al XX-lea, a funcționat teribil
de vizibil, dar just, unitatea contrariilor
(coincidentia oppositorum).
La nivelul cărții care ne interesează într-un
mod expres informațional, ne pervertit, semnalăm
amplele mișcări ale oamenilor de culoare din două
continente :Africa, Asia și cu percuție imediată, în
SUA.
Sunt realități tensionate, nu numai în sec. al
XX-lea, ci și în următorul veac. Acestea, cu
siguranță, se regăsesc într-un număr sporit și mai
profund în vremurile începute din acest al treilea
mileniu. De la Rosa Park, la Martin Luther King, la
Nelson Mandela – toți oameni de culoare, care au
primit pedepse pe diferite termene de privare de
libertate, omenirea ... albă n-a realizat că în piramida
62
ființială a lui Dumnezeu ceva periculos, tribal, s-a
înfiltrat în mentalul conducătorilor lumii.
În loc să dăm colac zilei de lumină,
purtătoarea de cuvânt a bătrânului Soare, aflat la
jumătatea vârstei sale, ne ciondănim pe efemeride
ale existenței noastre, extrem de limitate.
Suntem la începutul unor timpuri de
conviețuire a trei rase umane: albă, neagră și
galbenă. Lupta pentru supremație în univers s-a
dovedit fără sens și fără beneficii individuale, dar
pentru comunitate, cu atât mai multă fervoare.
Tot America de Nord, în cadrul unei strategii
naționale, pe termen lung, a făcut dovada, în mod
concret, în văzul celor peste 7 miliarde de locuitori
ai planetei, că prin dialog și înțelepciune, adică prin
deschidere și cooperare, metisul Barak Hussein
Obama a avut două legislaturi de președinte la Casa
Albă.
Așa cum în programele spațiale, cooperarea
ruso-americană a dat bune rezultate, îmbucurătoare
pentru noi ceștilalți, din afara sistemelor sociale –
politice ale celor două state, de ce nu ne-am bucura
cu toții de traiul zilnic, pe care Dumnezeu Sfântul ni
l-a pus pe tabla de șah... proprietate personală !?
Nu voi înțelege niciodată rațiunea dezvoltării
impetuoase a industriei armamentului de toate
calibrele – populând uscatul, aerul și apele globului,
toate în același scop – al luptei, al nimicirii
adversarului. Ca după aceea să se intensifice
industria de produse farmaceutice. Acestea, la rândul
lor să ...vindece, ori să desăvârșească, în timp,
doamne iartă-mă, ceea ce „loviturile de grație‖ , pe
cale mecanică, n-au reușit dintrodată.
Ori, cartea de față, în esența ei de tip
enciclopedic, face enorme servicii de atenționare
asupra rolului major al culturii și civilizației, nu în
buncărul vieții, ci în desfătarea ei pământeană.
10-15 sept. 2016, Craiova
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Mihai BATOG-BUJENIȚA
(ROMÂNIA)
Încântarea cântărilor
În urmă cu câţiva ani un bun prieten mi-a dăruit un sul foarte bine realizat pe care se află scris un
pasaj din Cântarea Cântărilor, mai precis 8:6, acela
care sună precum un descântec de iubire: Pune-mă
ca o pecete pe mâna ta… Îmi place atât de mult
cum arată totul încât îl am pus pe un perete pe lângă
care trec zilnic. Suficient cât să-mi amintesc versurile şi automat să le recit. Ceva mă face să cred că prin
acest mic şi nevinovat ritual ziua mea va fi mai bună
şi nici nu pot spune că nu se întâmplă aşa.
Prin urmare ros de curiozitate am intrat, ca
orice fericit trăitor al zilelor noastre, în marea arhivă
a internetului şi am căutat informaţii despre acest
poem considerat a fi cel mai frumos poem de iubire
din toate timpurile. Am aflat desigur o mulţime de
lucruri: că ar fi, foarte posibil, o creaţie a rebelului
faraon Akhnaton sau că are influenţe babiloniene,
persane ori din străvechea cultură a grecilor
preantici, dar şi că ar fi o creaţie a regelui Solomon
şi cântă iubirea dintre acesta şi frumoasa Sulamit. Că
poemul fusese într-o vreme, aşa cum se întâmplă cu
toate capodoperele, interzis, fiind considerat prea
senzual, aproape că nici nu ne mai miră, însă un înţelept, marele rabin Akiva trăitor prin secolul al IIlea după Hristos îi redă locul şi rolul în cultura tradiţională evreiască raportându-l la celelalte cărţi din
grupa Haghiografelor (a III-a grupă din Biblia ebraică Ketuvim) şi chiar considerându-l mai presus decât acestea prin frumuseţea lui literară şi profunzimea cugetărilor.
Prin urmare, în urma căutărilor, am aflat suficient de mult ca să fiu complet derutat.
Numai că bunul meu prieten dr. Dorel Schor îmi
spusese odată că miracolele se întâmplă doar celor
care cred în ele. Aici mă citise perfect, fiind eu unul
dintre oamenii care cred că o lume lipsită de miracole ar fi o lume extrem de plictisitoare.
În consecinţă, miracolul s-a produs! Am primit
de la domnul Paul Leibovici lucrarea intitulată: Cântarea Cântărilor -comentariu- apărută la editura:
Galxia Guttemberg în anul 2016 cu o frumoasă galedestineliterare@gmail.com
rie de ilustraţii aparţinând lui Isiu Shaerf (ZL). Acest
adevărat miracol însă, culmea, nu m-a mirat deloc.
Pe domnul Paul Leibovici îl cunosc de aproximativ
un deceniu, ne-am întâlnit de mai multe ori la Iaşi,
am făcut schimb de cărţi iar eu am citi cu multă plăcere scrierile domniei sale nu numai pentru că este
un erudit ci şi pentru că este un scriitor, vorbesc de
volumele scrise în limba română, complex şi fascinant însă şi un foarte bun cunoscător al celor două
limbi: ebraică (patru volume editate) şi română (opt
volume editate dintre care şi o lucrare specială intitulată: Sărbătorile noastre israeliene, tradiţii şi povestiri).
Fiind deci foarte interesat de studiul tradiţiilor evreieşti era şi normal să ajungă la această capodoperă, Cântarea Cântărilor, la care a muncit mai
bine de cincisprezece ani, spre bucuria noastră a
celor care acum putem avea acces la o lucrare ştiinţifică lipsită de influenţe religioase prea puternice sau
de partizanate ecleziastice. Paul Leibovici, şi în
această lucrare, dă măsura inteligenţei, a interesului
şi a seriozităţii cu care trebuie abordată o temă mai
ales când aceasta a fost analizată de-a lungul mileniilor, aparent, sub toate aspectele.
63
Destine Literare
Dar oare ce aduce nou acest studiu extins, perfect
sistematizat şi bine coordonat ideatic?
În primul rând demonstrează că poemul, influenţat
desigur de culturile de contact: babiloniană, persană,
greacă sau egipteană este opera, una fundamentală, a
poporului evreu, ea răspândindu-se în lume numai în
limba ebraică şi chiar făcând din personajele Solomon şi Sulamit eroii evrei ai cânturilor.
Ca argumente aduce în prim plan descrierile de
natură sau referirile la flora şi fauna caracteristice
zonelor locuite din străvechime de evrei, elemente
care abundă în versurile poemului şi care fac un tot
unitar cu iubirea dintre oameni (aici între Solomon şi
Sulamit). Ba, mai mult, comparaţiile cu leii sau tigrii, ca forţă şi frumuseţe a omului îndrăgostit, aduc
şi importante informaţii asupra faunei din acele timpuri, iar delicatele trimiteri la unele caracteristici ale
florilor sau ale arborilor în diferite anotimpuri duc
poemul în acea sferă celestă în care frumuseţea este
unul din fundamentele creaţiei, una din formele de
manifestare a divinităţii.
Paul Leibovici este convingător atunci când,
fără să ignore influenţele culturilor de contact, demonstrează că poemul aparţine structural poporului
evreu el fiind, ca orice capodoperă, una din modalităţile de manifestare a culturii de tip folcloric, fiind
cântat şi, evident, îmbogăţit stilistic, cu orice prilej
de bucurie. Desigur este prezent şi în culturile ritualice fiind recitat mai ales vineri seara, în familie, ca
o prevestire a zilei ce va veni, acea închinată odihnei
şi Domnului, însă precedată de trecerea prin focul
purificator al iubirii. Desigur nu voi intra în amănunte ele făcând deliciul lecturii acestei cărţi iar au-
torul ştie să dozeze informaţia, să o ordoneze şi să o
analizeze în aşa fel încât, departe de a fi confuză ori
greoaie, devine pasionantă, captivantă şi foarte uşor
de urmărit logic. Lucru, trebuie să recunosc, destul
de dificil, aşa cum am văzut prin multe alte lucrări
dedicate acestui mirific poem, mai ales din pricina
faptului că una din caracteristicile sale este o extraordinară complexitate cu trimiteri în toate sferele
activităţilor umane, ale ciclurilor naturii ori prin jocul irezistibil şi subtil rezultat din împletirea metaforelor cu hiperbolele, la o subtilă şi foarte elevată
senzualitate, dar şi cu un expozeu al sentimentelor
omeneşti şi a gândurilor înalte inspirate de iubire în
sensul cel mai profund al conceptului.
Nu lipseşte din abordările autorului nici oraşul Ierusalim în dubla sa ipostază de lucru concret dar şi de
element spiritual de o importanţă capitală a dăinuirii
poporului evreu prin furtunile istoriei ori referirile la
muncile câmpului sau la ciclurile naturii ca fiind o
reprezentare accesibilă senzorial a ciclurilor cosmice.
Sunt foarte interesant prezentate activităţile ritualice
în care poemul este un fel de coloană vertebrală a
acestora dar şi faptul consfinţit prin studii că la baza
actualului poem se află limba aramaică, adică limba
dominantă în Eretz Israel cu cel puţin 400 de ani
înainte de era noastră.
Oricum, complexitatea acestui studiu, frumuseţea dar şi marele interes cu care trebuie privit nu
poate fi împlinită decât citind acest minunat volum,
rod al unei munci titanice dar care justifică pe deplin
efortul autorului, măcar prin înălţătorul sentiment de
bucurie pe care ne-o conferă lectura lui.
Podgorii românești
64
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Lucreția Berzintu
(ROMÂNIA)
Yom Kipur – Ziua ispășirii și iertării păcatelor
- cea mai mare sărbătoare religioasă la evrei
Foto: www.chabad.org
Yom Kipur = Ziua ispășirii și iertării
păcatelor este considerată cea mai mare sărbătoare
religioasă la evrei, sărbătoare destinată rugăciunilor
și pocăinței.
http://www.youtube.com/watch_popup?v=dvWxoY
ULWrw&vq=small
În calendarul ebraic, Yom Kipur începe la
apusul soarelui a celei de-a zecea zi a lunii ebraice
Tișri (11.10.2016) și continuă până la apusul
soarelui următoarei zile (12.10.2016).
Este ziua cea mai sfântă pentru evrei. Fiind a
zecea zi de la începutul anului, de la sărbătoarea de
Roș Hașana (Anul Nou), este ziua în care Dumnezeu
decide soarta omului și a poporului evreu.
Evreii își urează unii altora ‖Gmar Hatima Tova!‖
(Să ai o semnătură bună! – se înțelege în Cartea
Vieții).
Conform tradiției evreiești, Dumnezeu
înscrie pe fiecare persoană pentru anul următor întro carte, Cartea Vieții de Rosh Hașana și așteaptă
până la Yom Kipur pentru semnătură – ‖Sigiliu‖,
pentru a-și da verdictul. În acest timp de zece zile
(De la Anul Nou și până la Ziua Ispășirii), fiecare
destineliterare@gmail.com
evreu încearcă să-și schimbe comportamentul în
bine, caută iertare pentru greșelile făcute împotriva
lui Dumnezeu și împotriva altor ființe umane. Cea
mai mare parte din această zi evreii o petrec la
sinagogă, participând la serviciul religios.
În această zi evreii țin post negru 24 de ore,
fără mâncare și fără apă. Odată cu începerea
postului, ei aprind lumânări pentru cei morți din
familie, lumânări special fabricate pentru Yom
Kipur care ard, neâncetat, 24 de ore.
În Biblie (Vechiul Testament), în Leviticul –
Sărbătoarea ispășirii, 16:29 este scris: ‖…în a zecea
zi a lunii, să vă smeriți sufletele, să nu faceți nicio
65
Destine Literare
lucrare, nici băștinașul, nici străinul care locuiește în
mijlocul vostru.‖
Această zi se mai numește Șabatul Șabatelor.
Postul se începe de obicei, cu 20 de minute înainte
de apusul soarelui din ajunul zilei de Yom Kipur
(11.10.2016). Legea evreiască spune că, înainte de
post, la prânz, se pregătește o masă festivă.
Tradițional, se poartă îmbrăcăminte albă,
simbolizând puritatea.
În Israel, de Yom Kipur, este o liniște
impresionantă; niciun mijloc de transport nu circulă
(mașini, trenuri, avioane ș.a), posturile de radio și
televiziune israeliene nu funcționează, nu se fac
apeluri telefonice etc. Doar copiii se joacă pe străzi
și autostrăzi, alergând pe rotile și biciclete.
nevoie) funcționează, ca: salvarea, poliția, armata,
pompierii.
Apropos de armată, în anul 1973 a fost
‖Războiul de Yom Kipur‖.
Chiar în această zi, cea mai sfântă pentru
evrei, Ziua iertării păcatelor, a început războiul împotriva Israelului, printr-un atac surpriză din partea
unei coaliții de state arabe condusă de Egipt și Siria
ce a durat peste trei săptămâni. După un început nefavorabil, trupele israeliene au preluat inițiativa, au
forțat Canalul de Suez și au ajuns la km 101 spre
Cairo. În partea de nord, în luptele împotriva Siriei,
israelieni au recuperat înălțimile Golan, ajungând la
32 km de Damasc. Cu tot sprijinul acordat de
U.R.S.S. coaliția statelor arabe a fost înfrântă.
La scurt timp după încetarea războiului, sub
egida S.U.A. Egiptul deschide dialogul cu Israelul,
finalizându-se cu un acord de pace între cele două
țări.
Filmuleț despre Războiul de Yom Kippur:
http://www.youtube.com/watch_popup?v=8vjRyw7
YMfc&vq=small
GMAR HATIMA TOVA!
http://www.youtube.com/watch_popup?v=2oeh0nkL
v6g&vq=medium
O zi pe an, toate străzile sunt ale lor, sunt liberi să circule fără ca vreo mașină să-i stingherească.
Doar cele pentru intervenții de prim ajutor (în caz de
Ayalon Highway in Tel Aviv, empty of cars on
Yom Kippur 2004
66
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Constantin BIDULESCU
(ROMÂNIA)
Promisiuni (Acrostih)
Motivaţie
De mâine, nu mai beau în veci,
Exclud şi deplasări la meci,
S-a terminat statul pe net,
Tot mâine scriu şi un sonet.
Iar mâine caut şi serviciu,
Nicicând n-o să mai am vreun viciu,
E promisiune, nu capriciu.
Dacă ne gândim un pic
La câştig , să îţi ajungă ,
Şi salariul e cam mic
Dar şi luna e prea lungă .
La roentgen m-au cam alarmat,
Iată, mă las şi de fumat.
Tot de mâine, spun şi asta,
Eu o să-mi ajut nevasta,
Rar o s-o mai contrazic,
Aprob şi nu mai zic nimic.
Rău e c-atunci când mă trezesc,
Eu... tot pe astăzi îl găsesc.
Am trecut în viaţă şi prin clipe grele .
Ascultaţi aicea , ce vă spun eu vouă :
Ca să poţi alege dintre două rele
Trebuie-ncercate , clar , pe amândouă .
Epigrame
Discuţie cu un meteorolog
– Cât la sută din prognoze se adeveresc ?
– Cam treizeci la sută , dacă stau să mă gândesc .
– Ce îmi spui acuma e ceva haios,
Nu-i mai bine-atuncea să prognozaţi pe dos ?
Alegerea
Truism
Vorba asta a fost zisă ,
Mintea este ca umbrela
Funcţionează la acela
Numai dacă e deschisă .
Constatare
Tu ţară, ce ai fost bogată,
Pe când era bunica fată.
Acuma, când sunt eu bunic,
Constat că nu mai e nimic.
Nedumerire
Rondeluri vesele şi triste
Când situaţia o cere
La o întrebare-ajung :
De ce oare „ abreviere „
Este un cuvânt mai lung ?
Rondelul meu
„Amiciţie”
Eu sunt acuma creator,
De versuri multe, săltăreţe,
Cu mersul lor ce-i curgător,
Dar şi cuprinse de tandreţe.
Un amic adevărat
Nu poate fi cumpărat .
Dar vă spun de la-nceput...
Că el poate fi vândut !
Şi chiar de sunt conservator,
Scriind în rime cu stricteţe,
Eu sunt acuma creator,
De versuri multe, săltăreţe.
destineliterare@gmail.com
67
Destine Literare
Am pus în ele şi umor,
Am pus în unele tristeţe,
Să fiu pe placul tuturor
Ajuns acum la bătrâneţe.
Eu sunt acuma creator.
Rondelul flotei
A abordat-o c-o-ntrebare,
Şi poate l-a vrăjit cadâna,
A dat o fugă pân‘ la mare,
Şi-a stat chiar toată săptămâna.
Iar după-această întâmplare,
Când a venit pe plajă zâna,
El tot privind fix la picioare,
S-a hotărât... să-i ceară mâna.
Nu este doar o marotă,
Mulţi nu vor ca să priceapă,
A pierit o-ntreagă flotă,
Nimeni n-a intrat la apă.
Că nu degeaba-a fost la mare.
E-o acţiune mafiotă,
Şi a fost doar o etapă,
Nu este doar o marotă,
Mulţi nu vor ca să priceapă.
Orice-ai spune, orice-ai face,
Bătrâneţile tot vin,
Ne place sau nu ne place,
Omul intră în declin.
Multe lucruri ce denotă,
Cine păcăleşte scapă,
De plată n-apare notă
Şi-adevărul se îngroapă.
Ba probleme cardiace,
Ba dureri ce ne previn,
Orice-ai spune, orice-ai face,
Bătrâneţile tot vin.
Nu este doar o marotă.
Omul nu mai e vivace,
Tratamentu-i anodin
Chiar de este eficace,
Te ajută doar puţin.
Rondelul burlacului
Un adevăr ce-i dovedit,
Căsătoria e nefastă,
O duci mai bine, fericit,
Când n-ai nici soacră nici nevastă.
Toamna vieţii (Rondel)
Orice-ai spune, orice-ai face.
Petale de trandafir (Rondel)
Iar sub papuc să fi trăit,
Cred c-ar fi fost mare năpastă,
Un adevăr ce-i dovedit,
Căsătoria e nefastă.
Dar zilnic spăl şi-am de gătit,
Că în oraş mâncarea-i proastă,
Nici singur nu e de dorit,
Şi pentru ea... mi-aş da şi-o coastă.
Din trandafirii albi cădeau petale,
Iar vântul le ducea spre infinit,
Purtându-le spre înălţimi astrale,
Ca anii celui ce-a îmbătrânit.
La fel cum cad din vremuri ancestrale,
Acei ce-n viaţă nu s-au împlinit.
Din trandafirii albi cădeau petale,
Iar vântul le ducea spre infinit.
Un adevăr ce-i dovedit.
Rondel estival
A dat o fugă pân‘ la mare,
Şi-a stat chiar toată săptămâna,
Atras de-o blondă-ameţitoare,
Ce foarte greu vorbea româna.
68
Mereu căzând ca-n scenele teatrale,
Mulţi se ridică dacă-au îndrăznit,
Şi prieteni buni în viaţă-au întâlnit,
Ce-au respectat preceptele morale.
Din trandafirii albi mai cad petale...
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Matematica (Rondel)
Limba noastră (Rondel)
De-ar fi să mă mai nasc o dată,
Tot matematică aş face,
Şi un rondel câteodată,
Că-i forma fixă ce îmi place.
Limba noastră-i o comoară
Fala-ntregului popor,
Este dulce-acrişoară
Se pretează la umor.
Prin alte ştiinţe aş da roată,
Nici fizica nu mi-ar displace.
De-ar fi să mă mai nasc o dată,
Tot matematică aş face.
Şi la muzica uşoară,
Sună bine şi la cor.
Limba noastră-i o comoară
Fala-ntregului popor.
De mulţi ea este admirată,
Că-i deductivă, perspicace,
Rezolvă multe, e tenace,
Şi-aş îndrăgi-o viaţa toată,
De-ar fi să mă mai nasc o dată.
Pusă-n stihuri te-nfioară,
Cu mesaj înălţător,
E de aur când faci iară,
Declaraţii de amor.
Limba noastră-i o comoară.
destineliterare@gmail.com
69
Destine Literare
Elena BUICĂ
(CANADA)
Întâmplări hazlii
„Spălată e că nouă" e o zicală destul de răspândită. Se poate spăla orice, chiar şi obrazul. Apa
îşi împlineşte menirea ei. Şi pentru că la bazinul de
înot este multă apă, pe acolo ne-a ajuns din urmă şi
pe noi această vorbă din popor.
Pentru că toţi ai casei ne aflăm într-o
perioada de elan pentru a da jos câteva kilograme ce
ne prisosesc cu destulă abundenţă, am tăbărât cu
toţii pe bazinul de înot, pe aparatele de făcut
gimnastică, plimbări, restricţii şi regim alimentar şi
tot ce putem realiza din recomandările doctorilor
nutriţionişti şi din puzderia celor „garantate" de pe
internet. Mai împreună, mai după cum ne permite
programul, nu pierdem din vedere înotul, dacă se
poate de două ori pe săptămână.
Într-una din zile, ajungând la bazin, am văzut
că uşa de la intrarea pe holul care ducea la vestiare
era larg deschisă. Mulţumită că mă pot strecura fără
să mai scot cardul din fundul sacoşei, ca omul pornit
pe o treaba serioasă, cu capul înainte, abia am apucat
să zăresc verdele uşii de la intrarea în vestiar
semnalizând libera trecere. Bucuroasă că pot să intru
repede, mă avânt să intru într-o sală de vestiar. Am
văzut că mai erau persoane pe acolo, dar eu îmi
vedeam de treabă, călcând avântat spre direcţia
ştiută. Am auzit ceva murmur în jurul meu, dar nu
m-a abătut nimic din atingerea scopului. La un moment dat, cineva a pus mâna pe umărul meu şi când
ridic ochii, în jur erau numai bărbaţi. Politicos, miau spus că aici e doar vestiar de bărbaţi şi că
următoarea uşă era cea pentru femei. Am roşit, mam bâlbâit şi am ieşit năucită. Am tras aer în piept,
am zâmbit în sinea mea şi am zis: apa o să spele
70
bine obrazul meu puţin cam şifonat.
Am povestit acasă întâmplarea. Râzând, fiica
mea m-a întrebat: „Tu ce i-ai spus omului care ţi-a
punctat greşeala?‖ N-am apucat să deschid gura, că
rapid, Tibi, ginerele meu, ca un mucalit ce se afla, a
dat răspunsul în locul meu: „Parcă ce, eu nu ştiam ca
e vestiar de bărbaţi?‖ Şi apoi m-a întrebat pe tonul
cel mai serios: „Niciun bărbat de acolo n-a venit cu
propunerea să faceţi schimb de chei?‖
Întâmplarea asta, hazlie în felul ei, mi-a
amintit de un alt amuzament stârnit de o epigramă
primită de la poetul George Filip din Montreal. Fiind
într-o conversaţie cu el pe internet, m-am scuzat că
întrerup findcă trebuie sa plec la înot şi o voi reveni
după câteva ore. Dar m-am întors din drum, uitasem
costumul de baie acasă. Reînnodând discuţia, i-am
spus glumind că, la bazin nu m-au acceptat în "nudul-gol". Amuzat, el îmi răspunde: "Pentru nudu-ţi
gol/ Nu dau niciun pol, /Însă dau o mie/ Pentruautopsie". După frumoasa tradiţie din literatură, i-am
răspuns şi eu cu o epigramă şi aşa s-a născut un dialog plin de haz.
Dar întâmplările din timpul vizitelor noastre
la bazin sunt numeroase şi diferite. Andaluza, fiicămea şi Mara-Elena, nepoata, au trecut şi ele zilele
acestea printr-o întâmplare, chiar ceva mai năstruşnică. Punându-şi ele lacăt pe dulapul unde şi-au
lăsat hainele în vestiar, au plecat să-şi facă programul. Când s-au întors la haine, au găsit o femeie
plângând şi altele consolând-o. "Nu îmi găsesc hainele, le caut de o ora, nu pot să înţeleg cum au putut
să dispară?". A anunţat administraţia care s-a prezentat imediat şi a ajutat-o, dar în zadar. A dat teledestineliterare@gmail.com
Destine Literare
fon acasă să-i aducă haine şi încălţăminte, zarvă
mare, plânsete, căutări şi iar căutari, dar hainele nu
erau şi nici nu se întrezărea vreo şansă să mai fie
găsite. Induioşate, Andaluza şi Mara o mai consolau
şi ele cum se pricepeau mai bine. De la o vreme,
Mara a deschis dulapul şi... minune, acolo erau
hainele femeii, iar hainele lor erau în dulapul
alăturat, neîncuiat. Dulapurile nu sunt numerotate şi
e lesne lucru să uiţi în care ţi-ai lăsat hainele. Aşa s-a
întâmplat că Mara a pus lacăt pe dulapul alăturat, cel
în care se aflau hainele femeii care acum plângea şi
tremura de frig. Cum să mai scoată ele obrazul la
lumină?!!? Mara s-a prefăcut că deschide şi ea
dulapurile de haine luându-le la rând şi de-odată a
strigat ca în faţa unei surprize: „Uitaţi-vă aici, sunt
nişte haine". "Sunt hainele mele, a strigat femeia, dar
mă jur pe Dumnezeu că am luat la rând toate
dulapurile goale, chiar şi toate persoanele care m-
au ajutat. Este un mister sau se întâmplă ceva cu
creierul meu, trebuie să mă duc la doctor". Pe rând,
celelalte femei au plecat, numai Andaluza cu Mara
au rămas lângă ea. Ele nu s-au îndurat să o lase în
acel hal de derută, au stat să o ajute să îşi revină,
ţinând capul plecat, ruşinându-se de greşeala făcută
şi de neputinţa de a mărturisi adevărul. Biata femeie,
îi strângea mâna Andaluzei mulţumindu-i pentru
generozitatea cu care îi vorbea ca să o liniştească.
"Ce persoane minunate sunteţi voi", repeta femeia
care încă nu putea să îşi vină în fire.
Andaluza cu Mara au rămas ca să îşi spele
obrazul în taină, dar acasă am râs copios. Se mai
întâmplă, viaţa are atâtea meandre...şi amuzamentul
ajută şi el la ceva, dacă nu te afli pe baricada în care
s-a găsit biata femeie făra haine.
Pickering, Toronto, Canada
Teodor Buzu – Dimineaţa în iarbă, pânză, ulei, 80 X 100 cm, 2003
destineliterare@gmail.com
71
Destine Literare
Eugenia BULAT
(REPUBLICA MOLDOVA)
în roșu,
Străinul ce vine din mare
limba, -
o frunză de toamnă ce spune.
Erai tu Ianko,
străinul ce vine din mare*.
Căutai o Americă de fildeș.
Lăsasei străbuni revoltați
sub pământ
și tineri izbiți
cu fața în ziduri
(cu mâinile lor a dat foc la palate
Puterea!**).
Departe acele focuri,
călcâiele tale mai frig.
Drumuri lungi te aleargă,
lumini orbitoare în față.
O, ce pământ a lui Crist e această Americă! un straniu acvariu al mamei-Europa.
Morții cei noi au atins Lampedusa;
ei nu dorm niciodată:
în apele mării pluti-vor etern.
Ce pământ, ce pământ al lui Crist
e America ta!
‖Morții cu morții, cei vii cu cei vii‖, îți faci curaj,
visezi, însă, iar acel om de culoare:
el te scruta din ecran.
Iată-l, privește dinnou
din plantații de portocal:
brațele lui, - suspendate pe sârma ghimpată,
ochi invadați tot de fluvii
72
Ce pământ, ce pământ al lui Crist
e America ta! Un Eden ce oferă la toți
pâinea cea salvatoare.
Ce pământ, ce pământ al lui Crist
e America ta!
Ce ochi galbeni,
hrăniți îndelung doar cu sângele
din portocale!...
...
Lumea de piatră,
privește ecranul de sticlă,
cu fața imobilă,
privirea imobilă, ochii de sticlă.
Ce lumea-a lui Crist,
o, ce lume-a lui Crist,
e America ta!
...
... Erai tu Ianko,
străinul ce vine din mare...
Ploua împrejuru-ți
cu ochi de sticlă, - furtună, și nu era joc, doar un joc
(acel joc...)
jocul
cu perle
de sticlă...
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
* Trimitere la capodopera cinematografică engleză
‖Străinul ce vine din mare‖, după romanul lui
Joseph Conrad, la tema refuzului ‖diferenței‖.
** Trimitere la amplul protest al tinerilor, din 7
aprilie 2009, împotriva neobolșevismului, reinstalat
în R. Moldova, în 2001, în timpul căruia regimul
dădu foc Parlamentului și Palatului Prezidențial
pentru a compromite protestul și a inculpa
participanții. Patru tineri au fost uciși, sute dintre ei
au fost umiliți și bătuți în beciurile poliției
neocomuniste.
***
Și atunci, străină te simți.
Când vezi lumea aceasta
din lumi adunată,
Canal Grande ce-o poartă,
lume din lumi,
prea-divers colorată, croită:
mantii negre prin ceață plutind în Rialto,
turban sclipitor, fiorenti, - settecento,
sarri blând, amintindu-ți de Drumul Mătăsii,
piei maro coapte-n Sud,
chipuri alb- vineții
de sub soare anemic de Nord...
Totu-i formă, -'nțelegi, prima coajă pe fructul acesta
al Terrei.
Cuvântul, formă-din-formă și el,
ca matrioșka cea rusă,
precum ceasul Dali,
printre pași se topește...
Doar surâsul de vis ce-l surprind ochii tăi
traversând ochii lor
e continuu prezent...
O, frunză umană
pe venetul Styx plutitoare!
în porturi de liniști ancora ta
mai stabilă ca apa lagunei!...
... Din Est, -- bărci izbite de valuri,
surâsuri în gol,
ancore lipsă la proră.
Derivă.
destineliterare@gmail.com
***
E ca după un lung naufragiu:
cei salvați se strigă unul pe altul.
În urmă e nava, mereu înclinată,
fii, rămași la bord, au crescut.
O nouă progenitură s-a ridicat, sub steaguri prea cunoscute,
cu idealuri necunoscute...
Iat-o, salutând de pe puntea cea oblică,
vorbindu-ți chiar și de Patrie:
nava-nclinată,
fără de ancoră,
scoasă din timp și istorie.
În urmă sunt ani de claustrare și plâns,
de rătăciri, bucurii și tristețe
și regăsirea salvifică a unui sens.
Da, totul rămas-a în urmă...
- E suflet viu pe aici?... E suflet viu?!... –
precum un trăsnet tânăra voce scânteie cerul.
Era copilița ce-și asumase
destin de mamă și ană.
- E suflet viu pe aice?!... – insistă ecoul.
- E suflet vi-i-i-i-iu?!...
Am fost pe nava noastră-nclinată. E tot acolo
și e Patria noastră…
Cine m-aude?!...
- Am regăsit surioarele, vii sunt și ele
și toate fugit-au acasă
din tulbure ape străine.
Au crescut copii noi
și nu au mame.
Să ne întoarcem!...
...
...Se-ntâmplă ceva ciudat cu apa lagunei
Peștii în stol, cu burți albe în soare,
plutesc în tăcere spre larg.
Toți spun de-o-ncălzire globală.
Pescărușii salvați văd dezastrul de sus
și se caută unul pe altul țipând...
Imigrații anului 2013...
73
Destine Literare
***
Sentimentul acesta ciudat
al originii tale…
Pământul sub talpă, pufos precum norii,
fără suflet copacii,
distante și florile…
aidoma respiraţiei tale
spre cer.
De parcă te-ai întâlni nesperat
cu o rudă,
tu,
anemica floare de beci.
Zâmbiți împreună fără cuvinte,
sub un soare nou și complice, Cabală malefică strănia!...
două anemii de primăvară…
Verdele cel mai curat ireal e
și verde nici nu e,
marea, - o pânză din Aivazovski,
cerul perfect, - Michelangelo...
Salcâmul bătrân doar,
cu frunza săracă,
ți-e frate…
Și, printr-o stranie taină, magnoliul...
***
Când chiar nu mai speri,
îți iese în cale în plină stradă
macul cel roşu, o adiere de viaţă,
74
***
... Acea stranie percepție
când treci dintr-o lume în alta...
Teama că ai putea uita cuvintele
lumii lăsate în urmă,
teama că ai pierdut cuvintele
lumii ce-ți vine din față.
Te regăsești locuind
ambele lumi
în armonie perfectă,
gata să locuiești
un întreg univers.
Globalizare...
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Sabin BURAGA
(ROMÂNIA)
Poeme
Botanic desfrâu
Alintă-mi petala de sub chip,
mângâie-mi arbuştii din piept,
promit să fiu cuminte, grădină
pe care s-o deteşti de-a pururi,
smulgând visări şi roz greşeli.
Dă-mi ploi, usucă-mi voinţa!
În loc de parc, lumea continuă
să nască iar zidiri de faimă,
înrourate orbecăiri prin frici...
Ia-mi lujerii – zâmbete prea moi –
,
irigă-orice răstignire-a morţii
pe tabloul atâtor amintiri vagi,
mănoase plăsmuiri mai curate
decât giulgiul vreunui pârjol.
E-o inimă tânjind la germinare?
Echilibrul...
Cine-asigură echilibrul
dintre lanţuri şi sori,
cine plânge ca pustiul
s-ajungă rug de flori?
Cine-aprobă echilibrul
dintre-albine şi morţi,
cine zămisleşte focul
ce lin mângâie nopţi?
Lumea-i împăcată,
slăvind aura durerii,
vremea-i o muşcată
veştejind ura mierii.
"Ruga-i alege pe toţi."
Sfinţii conjură stupul
la fugă prin deşert...
Ca părinte
Laţuri-n pârg,
cătuşe peste-ani,
temniţa-i aici,
ia-o ca soţie,
cinsteşte-o iute!
Apropierile ude
ispitesc mintea
să viseze, largă,
la zvelt etern
rotind clepsidre.
O vară mai caldă
decât tortura vie,
o suferinţ-arsă
de somnul greu,
iartă-nchisoarea
devenită mamă!
Ca nou părinte,
fii speriat iar
de gângurit lin,
al gratiilor prunc...
De la aură la iad
Încearcă-mi aura,
să nu fie strâmtă,
să nu pice iar
în noroiul artei,
asigură-mă uşor
că voi străluci!
Nu-s cast martir,
dă-mi să-nfulec
spini, păcate nude,
alte răzvrătiri
cu iz de peşti,
lasă-mă liber
printre suferinţe.
Am pierdut cer,
zarurile-au râs,
n-am mai putut
să-ţi probez, senin,
falnica urgie,
tăcutu-ţi iad.
Iași, Romania
destineliterare@gmail.com
75
Destine Literare
Constantin BUTUNOI
(ROMÂNIA)
Colocviul Naţional al Revistelor de Cultură, Arad, 2016
În perioada 6-7mai, 2016, Aradul, un oraş
din marginea de vest a României, pe malul râului
Mureş, a găzduit cea de a III-a ediţie a Colocviului
Naţional al Revistelor de Cultură, sub egida Consiliului Judeţean Arad, al Comitetului de Cultură
Arad, a Uniunii Scriitorilor din România şi a Revistei Arca.
La colocviu au fost prezente principalele reviste literare din România şi reprezentanţii acestora:
Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Răzvan Voncu
(ROMÂNIA LITERARĂ); Horia Gârbea, Traian
Dobrinescu (LUCEAFĂRUL); Nicolae Prelipceanu,
Daniel Cristea-Enache, Liviu Ioan Stoiciu, Marian
76
Drăghici (VIAŢA ROMÂNEASCĂ); Mircea Mihăieş, C. Ungureanu, Adriana Babeţi, Robert Şerban
(ORIZONT); Virgil Podoabă, Al. Cistelecan (VATRA);Ioa Marius Chelariu (CONVORBIRI LITERARE); Lucian Vasiliu (SCRIPTOR); Adrian Alui
Gheorghe (CONTA); Ioan Moldovan, Traian Ştef
(FAMILIA); Ovidiu Pecican, Amalia Alumei
(APOSTROF); Dumitru Chioaru, Ioan Radu Văcărescu (EUPHORION); Gellu Dorian, Nicolae Corlat
(HYPERION), George Vulturescu, I. Moldovan
(POESIS), Gabriela Gheorghişor, Gabriel Coşoveanu (RAMURI), Olimpiu Nuşfelean (MIŞCAREA
LITERARĂ), Angelo Mitchievici (EX PONTO),
Paulina Popa (SEMNE), Adrian Popescu (STEAUA), Corneliu Antoniu (ANTARES), Daniel Săuca,
Alice Valeria Micu, Viorel Mureşan (CAIETE SILVANE); Vasile Dan, Gh. Schwartz, Romulus Bucur,
Gh. Mocuţa, Ioan Matiuţ, Lia Faur, Andrei Mocuţa,
L. Cuciureanu, Ion Corlan, Onisim Colta, H. Ungureanu, Lia Alb, Domnica Pop (ARCA).
Colocviul Naţional al Revistelor de Cultură a
reunit peste 60 de scriitori români şi reprezentanţi ai
revistelor literare în Sala ―Vasile Goldiş‖ a Consiliului Judeţean Arad. Întâlnirea a fost moderată de
preşedintele USR Nicolae Manolescu, preşedintele
Filialei Arad a USR. Deschiderea lucrărilor a fost
făcută de poetul Vasile Dan, preşedintele Uniunii
Scriitorilor Români, filiala Arad, urmat de
preşedintele Consiliului Judeţean Arad, Adrian
Ţolea. Au mai vorbit Doru Sinaci, preşedintele
Centrului Cultural Judeţean Arad şi Răzvan Voncu,
critic literar. Tema colocviului din acest an a
fost „Vitalitatea unei instituţii: revista literară‖.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Vasile Dan, Nicolae Manolescu şi Adrian Ţole
Din ideile expuse am reţinut: „Chiar dacă se
vorbește de o criză a presei scrise, revistele literare,
cu toate dificultățile, continuă să apară‖; „Fără
reviste literare nu ar exista cultură‖; „Nu se poate
imagina o viață culturală fără publicațiile literare‖;
„Presa culturală, un necesar filtru, un ciur (N.
Manolescu); „Cultura română, europeană, un tezaur
cert‖; „Statul își plătește datoriile către scriitorii
săi‖; „Presa culturală nu va dispărea, rolul ei va
deveni vital‖ (R. Voncu). Mircea Mihăieș a atras
atenția asupra dispariției publicațiilor de tip
generalist care promovau cultura, în timp ce Ion
Mureșan s-a declarat optimist în privința viitorului
revistelor literare, chiar dacă acestea sunt obligate să
fie restrictive. G. Vulturescu a adus în discuție
problema achizițiilor de carte și de reviste literare,
iar G. Chifu a punctat: revista literară nu e neapărat
o instituție de presă, este o instituție de cultură, care
găzduiește literatura română vie, având spirit critic,
fiind călăuză pentru cititori. Au fost semnalate
neajunsurile: lipsa unor spaţii destinate special
cărţilor şi revistelor pentru ca cititorii să le poată
consulta, lipsa punctelor de difuzare şi lipsa unei
destineliterare@gmail.com
Cu poetul Ioan Moldovan, după recitalul
poetic
legi a culturii pentru achiziţii şi distribuţii, precum şi
utilizarea internetului.
S-au ridicat şi probleme legate de
structurarea unor reviste, de grafica, de paginatie,
format print sau virtual, Nicolae Manolescu
subliniind faptul ca "o revista trebuie sa aiba viata,
sa pulseze". O schita istorica a publicatiilor literare
si artistice, cu rol major in epoci distincte, a fost
făcută de criticul literar Razvan Voncu fiind cel care
a adus un argument convingator la tema colocviului.
Nici
problematica
tirajelor,
suplimentelor,
formatului, distributiei presei literare, nu a fost
scăpată din vedere . La intervenţii au participat:
Gabriel Chifu, Daniel Cristea Enache, Liviu Ioan
Stoiciu, George Vulturescu, Ioan Moldovan, Angelo
Mitchievici, Adrian Alui Gheorghe etc.
De remarcat recitalul poetic, din Sala Jelen,
la care au participat peste 30 de poeţi citind din
creatiile lor, precum şi efortul gazdelor pentru ca
manifestarea să se desfăşoare în cele mai bune
condiţii, rolul important pe care l-a avut poetul
Vasile Dan, unii numindu-l chiar „sufletul acţiunii‖.
77
Destine Literare
Roni CĂCIULARU
(ISRAEL)
„Valoare şi vigoare” – un nou roman al Magdalenei Brătescu
Magdalena Brătescu este o scriitoare de prim
rang. Critica literară, mai ales cea din România, a
subliniat cu cinste şi seriozitate acest fapt. Şi iată-ne
acum în faţa unui nou roman de o calitate deosebită,
scris de această talentată prozatoare. Stilul şi
profunzimea, substanţa, viaţa descrisă, densitatea
ideatică, tematica, conflictul, originalitatea, farmecul
naraţiunii, meandrele scriiturii, ilustrează un condei
superior în literatura creată pe
româneşte din Israel. Şi, trebuie
să fiu sincer, ba chiar îmi face
plăcere să mărturisesc că
Magdalena Brătescu, în opinia
mea,
aparţine
adevăratei
literaturi româneşti de azi. Cu
toate că recenta sa carte, de
pildă, se referă la oameni şi
întâmplări din Israel, nici măcar
de origine română. Dar dincolo
de localizări strict geografice,
sau de ierarhizări critice, există
faptul indiscutabil că autoarea
scrie în limba română, gândeşte
şi simte ca şi noi, ne face să ne
redescoperim
gânduri
şi
sentimente, astfel încât să
considerăm că scriitoarea face
parte din fiinţa noastră intimă şi
adevărată. Artă, în cel mai bun
înţeles al cuvântului!
După lectura recentului ei roman „Umbra
celor şaisprezece apusuri‖, încerci un amplu
sentiment de satisfacţie, morală şi estetică, şi te
redescoperi pe tine însuţi ca om. În această carte se
pun probleme grave, se sugerează răspunsuri nu
întotdeauna comode sau la-ndemână, viaţa este
privită aşa cum e, în mod verosimil şi este analizată
atent şi dezinvolt, corect şi semnificativ, nuanţat şi
subtil educativ. Lumea e frumoasă şi urâtă, bună şi
rea, deşteaptă şi proastă – exact cum îmi spunea
chiar M.B., la modul general, într-un interviu de
78
mare succes, datorat interlocutoarei mele. E lumea
din Israel, dar oamenii, cu tot specificul lor local,
sunt oamenii omenirii, ai lumii largi, ai
mapamondului civilizat sau care se doreşte astfel.
Am curajul să afirm că întrevăd, de fapt, valoarea
universală a scrisului Magdalenei Brătescu. Fiecare
piesă de pe tabla de şah a vieţii, şi a admirabilului
său roman, îşi are rostul ei. Şi trebuie să
recunoaştem că avem de-a face
cu un bun jucător al acestui joc.
Îmi reamintesc acum, aproape
involuntar, de „jocul‖ lui Tudor
Arghezi, care puncta, gândind la
marea plecare, după zbateri şi
deveniri de-o viaţă: „Îl joci în
doi, în trei,/ Îl joci în câte câţi
vrei!‖ (De-a v-aţi ascuns...)
Cartea la care ne referim, este
seducătoare, de la început până la
sfârşit. Ai luat-o în mână, ţi-au
căzut ochii pe prima pagină,
acolo rămân, apoi nu se mai
dezlipesc de ea pagină după
pagină...
„Umbra celor şaisprezece
apusuri‖ este un „roman de
dragoste, psihologic şi de
suspans, (...) este povestea unei
iubiri incurabile, cu neaşteptate
răsturnări de situaţii, pe fundalul realităţilor
israeliene, de la înfiinţarea Statului (Israel – n.n.) şi
până în zilele noastre. Cei doi protagonişti sunt Boaz
şi Noemi, pe care viaţa şi istoria îi întâlneşte şi-i
desparte. (...) Personaj frământat, şovăielnic şi
obsedat de dragostea sa neîmplinită, Boaz va avea o
existenţă aventuroasă şi plină de neprevăzut. De ce a
ajuns în Anglia, când i-a întâlnit pe Ben Gurion şi
alte personalităţi din politica şi armata israeliană,
dacă i-au reuşit afacerile la bursă, cu cine s-a
căsătorit şi mai ales dacă s-a vindecat de dragostea
obsesivă pentru frumoasa Noemi, sunt numai câteva
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
întrebări la care cititorul va găsi răspunsuri pe
parcursul lecturii‖. Citatul acesta este împrumutat de
pe una din copertele cărţii în discuţie, astfel încât să
ne apropiem un pic mai mult de viaţa cuprinsă între
acele cartoane de servici. Este însă, recunosc cu
regret, o prezentare cam superficială. Dincolo de ea
se află o lume, o istorie, o ţară cu nişte oameni vii,
sunt drame, sunt bucurii şi tristeţi, înfrângeri, lupte
şi izbânzi, sunt nu numai dragostea dintre cei doi, ci
şi iubirile şi viaţa celorlalţi, care gravitează în jurul
celor două personaje pivot ale cărţii, este devenirea
unui stat, sunt culisele politice, nuanţe şi meandre
ale destinului, este patriotismul israelian, fără
emfază, dar temeinic şi indestructibil, sunt atâtea
experienţe umane şi este atâta clocot sufletesc, e
marea dragoste de oameni a autoarei, ca şi negarea
propriei ticăloşii a personajului principal, negativ,
însă atât de adevărat, ba chiar şi pozitiv în cele din
urmă. Cum sunt eu, te întrebi? Dar cum ar trebui să
fiu, dacă m-aş afla în unele situaţii asemănătoare cu
cele din această imprevizibilă carte? Imprevizibilă
ca viaţa, ca destinul, ca lumea...
Romanul Magdalenei Brătescu bucură şi
incită, te subjugă şi te ridică deasupra lui, deasupra
destinului, te face să înţelegi lucruri mai puţin
posibil de înţeles, te încântă estetic, te face mai om,
te descoperă şi în micimile tale, de care uneori fugi...
Totul cu o forţă aparte, care vine la Magdalena
Brătescu dintr-o cunoaştere profundă a vieţii, dintr-o
inteligenţă rarisimă, dintr-o mare sensibilitate şi o
cultură amplă şi temeinică. Romanul cu titlul amintit
se închiagă prin povestirea vieţii lui Boaz, văzută
prin prisma senectuţii sale, un fel de „autobiografie‖
literaro-cinematografică,
cum
numai
capul
Magdalenei poate să scornească. Este o carte de
tristeţe, căci povestitorul e, se pare, chiar dacă nu
vrea să recunoască, un perdant, un înfrânt: de destin,
de propriile slăbiciuni şi inconştienţe. Naraţiunea sa,
prin care şi alături de care se exprimă autoarea, este
a unui om care „se pregăteşte de marea plecare‖.
Magdalena Brătescu i se substituie, aş îndrăzni să
spun, diabolic. Totul este scris de ea prin viziunea
psihologică a unui bărbat precum Boaz. E o
performanţă. Dar şi un mod al scriitoarei, de altfel
izbutit, de a-şi voala şi propriile trăiri, unele motive
reale sau imaginare în care, cine ştie, poate i-a fost
dat să existe. Un ochi mai atent desluşeşte însă şi
vigoarea ei sufletească. De aici decurge, poate, şi
abilitatea cu care-şi manipulează personajele. Şi
trebuie recunoscut: crearea personajelor se face şi în
acest roman cu forţă de Dumnezeu. Cu aceeaşi
putere M.B. crează vieţi, destine, întâmplări, pe care
le conduce spre deznodământul dorit şi firesc,
dramatic şi realist, urmându-şi creator arhitectura
construcţiei sale.
Profunzimea acestei cărţi reiese, cred, şi din
dintr-un anume derizoriu. Întâlnim, aşa, ca pe-un
fapt aproape obişnuit, divers şi profund, punctată nu
o dată, însăşi drama poporului evreu. Boaz spune
meditativ, la un moment dat: „Aşa e plămădit
poporul patriei mele, nomadul aşezat în vila din
junglă, sau în apartamentul de bloc pentru care se
îndatorează şi el şi părinţii lui pe viaţă, născut sau
poate blestemat să trăiască în provizorat‖.
Scriitoarea şi cititorul trăiesc intens, cu pasiune,
întâmplările povestite. Structura cărţii este astfel
întreţesută, încât descoperi mereu evoluţia naraţiunii
şi, odată cu ea, a personajelor printre care te afli
familiar. Totul pare verosimil, credibil, autentic.
Totul este atât de omenesc şi de aureolat de
crepusculara privire a eroului principal, care-şi uită
vârsta şi se contopeşte mereu cu cel ce a fost. Forţa
interioară, vigoarea creatoare a scriitoarei, se
împletesc şi cu slăbiciunile unora dintre personaje,
cititorul având parte de o tonalitate de echilibru
psihic, tonic în cele din urmă. Şi asta, întrucât
viziunea scriitoarei este profund umanistă, iar
clapele computerului ei ţes o scriere particulară,
originală şi cu un specific unic. Impresionează
discret şi temeinic fundalul cărţii, revenit nu o dată
în mod implicit, canavaua acestei scrieri fiind de
istorie, cu trăiri şi sentimente strict personale şi
împrejurări generatoare de patriotism ferm, dar
firesc, adevărat, pornit din inimă. Personaje cu unele
minusuri, care-s umbrite pentru un timp în ochii
noştri, apar deodată strălucitoare prin fapte, gânduri,
hotărâri legate de ţara şi destinul poporului evreu.
Simplu. În limitele celui mai firesc mod de a exista.
Oamenii, istoria, neamul şi ţara, viaţa
şi
speranţa, luate împreună şi tratate cu artă adevărată –
iată ce dă forţă acestei cărţi, ea detaşându-se net de
destula scriere fără har, care inundă literele
româneşti. Sigur, are şi scrisul mediocru rolul său: el
crează un cer pe care o stea poate străluci. Citiţi
„Umbra celor şaisprezece apusuri‖, ca să vedeţi câtă
dreptate am! Şi vă veţi bucura că Magdalena
Brătescu scrie!
Opresc aici însemnările mele. Ar fi încă multe de spus, căci cartea musteşte de artă, de viaţă şi de
gândire bună. Cred însă că e suficient pentru a
semnala o stea, în umbra atâtor apusuri. Solare şi
literare!
Petah Tikva, Israel
destineliterare@gmail.com
79
Destine Literare
Rodica CALOTĂ
(ROMÂNIA)
Sărbătoarea limbii române la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus
Ziua Limbii Române, dedicată, în acest an,
poetului, criticului literar şi membrului titular al
Academiei Române, George Coşbuc, de la a cărui
naştere se împlinesc 150 de ani (1866-2016), a fost
sărbătorită împărăteşte, în data de 31 august 2016, la
Mănăstirea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus, în amfiteatrul Academiei de Spiritualitate, Cultură, Artă,
Ştiinţă, la a cărei ridicare a purces Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Antonie Plămădeală – este vorba de o
clădire cu aproximativ 70 de camere, respectiv 130
de locuri la cazare şi un amfiteatru cu o capacitate de
150 locuri – a fost ca în acest spaţiu să poată fi primiţi, găzduiţi şi serviţi oameni din afară, care în dorinţa lor de studiu şi retragere să se poată bucura de
condiţiile oferite de mănăstire, de materialul ştiinţific necesar studiului pus la dispoziţie de bibliotecă,
precum şi de atmosfera propice studiului oferită de
cadrul natural, aşa cum putem afla şi din acest fragment de discurs: „(…) socotind că Biserica trebuie
sa joace un rol important in viaţa religioasă, socială
şi culturală din vremea noastră şi pentru viitor, am
hotărât să continuăm în afara incintei mânăstirii o
clădire nouă, cu rosturi bine stabilite.
Am numit-o „ARHONDARIC ŞI CHILII”,
din aceasta văzându-se şi rostul ei: să adăpostească
monahi, închinători, vizitatori. Pentru a preciza si
mai bine rostul acestor chilii, am avut in vedere ca
această clădire să aibă şi o destinaţie mai specială,
şi mai înaltă, să fie adică un centru de spiritualitate
şi de cultură religioasă pentru cât mai mulţi vizitatori. ... Ea se va numi „ACADEMIA DE LA
SÂMBĂTA” în sensul că va fi un loc în care se vor
organiza conferinţe, simpozioane şi alte întâlniri
româneşti şi internaţionale. Pentru aceasta vor exista suficiente locuri de cazare şi o modernă sală de
80
conferinţe. Temele care vor putea fi dezbătute vor
cuprinde un spectru larg de preocupări: spiritualitate, cultura, arte, ştiinţe. Acestea vor fi înscrise chiar
pe frontispiciul academiei.” (Extras din cuvântarea Î.P.S. Sale Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, rostită la Sibiu, 3 august 1997 )
Aici, alături de românii de pretutindeni, am
participat, ca invitat, la manifestările culturale
organizate cu prilejul Zilei Limbii Române,
constând în:
Marti 30 august 2016
- La IZVORUL părintelui ARSENIE
BOCA / ORA 19 00’– Recitari poezii / "Părinte
ARSENIE BOCA …" susţinute de scriitoarea
Ligya Diaconescu şi scriitorul Florin T.
Roman (compoziţii proprii ) şi recitări din clasicii
literaturii
române
actriţa
Doina
Ghiţescu,
colorate
cu momente
muzicale
interpretate de Gheorghe Cărbunescu - din
Rm.Vâlcea,
cu
binecuvântarea
părintelui
Constantin Mateescu - preşedintele Ligii
Scritorilor -Filiala Rm.Valcea, care a susţinut şi o
scurtă cuvântare.
Miercuri 31 august 2016
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
- Lansarea antologiei «Limba noastră cea română»
(fragmente din operele scriitorilor prezenţi în
antologie) ;
- Susţinerea alocuţiunii « Alteţea Sa Regală, Limba
Română »de către doamna profesor universitar Anca
SIRGHIE din Sibiu şi Canada;
- Prezentări şi lansări de carte ale unor scriitori
români din diaspora : Melania Rusu Caragioiu din
Montreal / Canada - «Glia de aur», Florin T.
Roman din Arad - «Elegii si nostalgii», Gina
Agapie-Buzău - « Zidul de zăpadă », Nicoleta
Claudia Drăgan Bucşă-Braşov - «Petale de rouă în
dar»;
- Înmânarea diplomelor Revistei STARPRESS
2016;
- Prânzul duhovnicesc;
- Serata literarăşi ospăţul românesc la poale de
Făgăraş;
- Focul de tabără.
Toate aceste sublime manifestări au fost
legate de interpretarea textelor de către actriţa
renumita, plină de har, Doina Ghiţescu dar şi
piesele muzicale interpretate cu talent de
dl Gheorghe Cărbunescu, pe versurile poetului
nepereche, Mihai Eminescu, dar şi romanţe din
repertoriul naţional, plămădite sub faldurile
ocrotitoare de lumină pietroasă ale munţilor
Făgăraş, dar însoţite de pioasa recunoştinţă adusă
celor trei împăraţi ai spiritului: spiritul voievodului
martir
Constantin
Brâncoveanu,
ctitorul impunătoarei zidiri, spiritul ieromonahului
Arsenie Boca, fost stareţ al mănăstirii, cel numit de
Parintele Dumitru Staniloae "Ctitor de frunte al
Filocaliei româneşti", prilejuindu-ne reamintirea
unui citat din biblie: "Cât de frumoase sunt pe
munţi picioarele trimisului care vesteşte pacea, a
solului de veste bună, care dă de ştire mântuirea."
(Isaia 52, 7) şi spiritul românismului ortodox, prin
prezenţa românilor din diaspora, veniţi să celebreze
acest eveniment, la invitaţia doamnei director
general al S.C. Starpress SRL şi al Revistei
internaţionale
româno-canado-americane
“STARPRESS”, membră a Clubului de Presă
Transatlantic şi fondatoare a AJRP-Asociaţia
Jurnaliştilor Români de Pretutindeni, Ligya
Diaconescu, dar şi din voinţa arzătoare de a
menţine aprinsă flacăra limbii române.
destineliterare@gmail.com
În pofida vicisitudinilor la care este supus
destinul uman, doamna Ligya Diaconescu a pus mai
presus de problemele personale, soarta limbii
strămoşeşti, sacrificându-şi liniştea pentru a organiza
această întâlnire, la doar două zile de la funeraliile
soţului defunct, dovedind respect şi responsabilitate
faţă de un asemenea act de cultură şi faţă de
participanţi, dar şi marea pasiune şi putere de
sacrificiu a domniei sale, faţă de menirea ce i-a fost
încredinţată pe acest pământ, gest care ne-a reamintit
sacrificiul iluştrilor noştri predecesori pentru ca
―dreptcredinciosul‖ neam românesc să dăinuiască.
În deschiderea manifestărilor, scriitoarea
Ligya Diaconescu a dat cuvântul scriitorului
George Echim care a citit mesajul adresat de
preşedintele LIGII SCRIITORILOR ROMANI Alexandru Florin Ţene, care din motive obiective
în acest an nu a putut participa la sărbatorirea Zilei
Limbii Române la Mănastirea SAMBATA de SUS
dar care este prezent cu gândul şi cuvântul scris ,
împreună cu scriitoarea Titina Nica Ţene.
Despre slava sufletului românesc vorbeşte renumitul
profesor filolog Ion Topolog, care citeşte poezii din
creaţia scriitoarelor Ligya Diaconescu şi Mariana
Popa, afirmând că acestea sunt intr-adevar poezii
româneşti şi nu versificaţii, scrise cu talent şi trăiri
emoţionante.
Părintele Constantin Mateescu - preşedintele Ligii
Scritorilor - Filiala Rm.Vâlcea, a vorbit despre
importanţa sărbatorii şi sustinerea organizării unor
astfel de manifestări, pentru a nu ne pierde cultura
şi identitatea românească.
Tot despre slava sufletului românesc
vorbeşte elocvent, în articolul domniei sale ‖Ce
faceţi cu sufletul românesc?‖, publicat de ‖Condeiul
ardelean‖, editat de SC Tracia SRL SfântuGheorghe, jud. Covasna, domnul avocat George G.
Echim, membru fondator al mai multor asociaţii şi
fundaţii de interes social şi literar, autor,
colaborator, membru fondator şi redactor al
Revistei de cultură ”Ritmuri Braşovene” şi al
revistei trimestriale de poezie”Claviaturi”, a cărui
bogată activitate publicistică ne demonstrează nu
doar preocuparea pentru cultivarea limbii române, ci
şi o responsabilitate civică superioară pentru
îndrumarea tinerilor pe calea îngustă, dar sclipitoare
a moralei în artă, dar şi în viaţă. Plecând de la eseul
81
Destine Literare
cu titlul ‖Zece comandamente ale lui Mihai
Eminescu faţă de starea Naţiunii Române », (Dr.
Mircea Frenţiu, Blaj, publicat în Bilunarul de
atitudine şi cultură ―Condeiul ardelean ―, Anul XI,
Serie Nouă –Nr. 303, din 15-28 ianuarie 2016, p.
11), geniul eminescian este pus în slujba Sufletului
Românesc, poetul izbutind astfel să rămână viu, mai
viu decât mulţi ―vii-morţi spiritual‖, întrucât, la
distrugerea sufletului unui neam participă nu doar
faptele unor‖cozi de topor‖, ci şi nefapteleinacţiunile, nepăsarea, ignoranţa, iar cei care
lucrează la distrugerea elementelor identitare ale
fiinţei naţionale săvârşesc o crimă împotriva
umanităţii: ‖Umanitatea a trăit şi este normal să
trăiască cu respectarea, măcar minimală, a regulilor
şi legilor firii, a identităţii, libertăţii şi demnităţii
fiinţei umane, a comunităţilor naţionale, fără a se
permite să se uzeze abuziv de tăvălugul
mondializării; ţinând seama de principiile de viaţă
general cunoscute, acceptate şi acceptabile, printre
care unitatea în diversitate‖, îşi argumentează dl
George Echim punctul de vedere, fortificându-l cu
afirmaţia inerentă unei conştiinţe neaoşe româneşti,
chiar universale:‖Fără existenţa, întreţinerea şi
afirmarea, fără trăirea şi manifestarea ideii de
patriotism şi a sentimentului patriotic, Sufletul
Românesc este lipsit de conţinut‖. Tot la consistenţa
(inconsistenţa actuală) a sufletului românesc conduc
şi citatele următoare, al căror mesaj pătrunde şi
circulă ca moleculele de hidrargir în suflet, de unde
pleacă prin vene:‖(...) lumânarea sufletului nostru
încă nu s-a stins, căci au mai fost şi-alţi bărbaţi de
seamă care-au ştiut să ne vorbească nu doar de
bucurie, ci chiar de fericire, pe care-au înţeles-o, de
la daci citire, ca jertfă de sine şi de bucurie a morţii,
de care nu au parte, fireşte, decât aceia care cred cuadevărat în sufletul nemuritor‖, iar gândirea
carteziană nu dă greş nici în alegerea următorului
citat, ca schelă a edificiului argumentaţiei:‖(...) şi
dacă Sufletul Românesc are o bună parte
cugetătoare, speculativă, cum a dovedit-o de-a
lungul ultimelor două milenii de dreaptă credinţă,
atunci, în ciuda vremurilor grele care s-au abătut din
nou asupra noastră, sufletul acesta ar putea fi trezit
la nemurire, prin vorbe frumoase, prin epode, prin
meditaţii şi prin rugăciune.‖ Nu întâmplător am ales
să folosesc drept concluzie motto-ul care ne atrage
82
atenţia şi simpatia, chiar admiraţia pentru virtuţile
unui neam deosebit, care a supravieţuit sub pavăza
credinţei sale: ‖În pofida a tot ceea ce ne-a fost, ne
este şi se pare că ne va mai fi împotrivă, , NOI am
fiinţat şi vom fiinţa, spre dezamăgirea, regretul şi
chiar disperarea unora...”, mesaj mesianic, al
cărui optimism trebuie şi merită să fie frecventat.
Acest articol ne-a fost dăruit de autor la serata
literară , găzduită de Casa de vacanţă şi creaţie
Mariana şi Ovidiu Popa din Vistişoara. Gazdele
ne-au copleşit cu ospitalitatea, frumuseţea locului
amenajat în scopul delectării şi relaxării
invitaţilor, primirea oaspeţilor cu pâine şi sare de
către amfitrioni, costumaţi tradiţional, care ne-au
oferit o cină copioasă cu feluri de mâncare
tradiţională, pregătită cu grijă şi multă pricepere.
Nu a fost neglijată nici hrana spirituală,
fiecare primind, la introducerea în grădina
fermecată, un poem scris de dna Mariana Popa sau
de dna Ligya Diaconescu, precum şi câte un aforism
ca desert, din bogata carte a înţelepciunii populare
româneşti. Eu am nimerit un poem al doamnei Ligya
Diaconescu, « Trăire », care m-a impresionat prin
forţa spunerii, cu precădere în versurile : « Băteam
în pragul casei, cu drumuri prăfuite/Şi hainele din
mine erau mai cenuşii/Şi mă-ntrebam de, oare,-mi
vei recunoaşte gândul/Când sufletele noastre sunt
oarbe şi târzii. » Puţini creatori simt , pe pielea şi în
carnea lor,în toată fibra, măreţia, dar şi
responsabilitatea purtării hainelor ce ni s-au dat,
asceza pe care o presupune arta, rigoarea acestor
drumuri prăfuite pentru a ne şlefui sufletele, doar
ştim cât de îngustă e calea către astre, atât de aspră şi
de îngustă... încât unii nici n-o observă, iar alţii o
ignoră. Pe această cale a construit dna Ligya
Diaconescu scara pe care să urce cultura şi
inteligenţa românească la nivelul la care se află
acum , iar manifestările prilejuite de voinţa
trancenderii românismului poartă amprenta domniei
sale şi constituie un brand naţional şi internaţional,
prin participarea multor români din diaspora.
Ne-au încântat şi delectat cântand şi scriitorul,
avocatul George Echim, într-un minunat costum
popular, actriţa Doina Ghiţescu, cântaretul
Gheorghe Cărbunescu, profesorul Ion Topolog
dar şi minunata noastră gazdă, Ovidiu Popa.
Au
citit
din
creaţiile
personale
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
scriitorii Olimpia Sava din Galaţi, Nadia Urian din
Bistriţa, Florin
T.
Roman din
Arad,
Victoria Fătu Nalaţiu din Bistriţa, Tudosia Lazăr
din Ivesti - Bucceşti / Galaţi , Mariana Popa din
Braşov, Ligya Diaconescu din Rm.Valcea &
Toronto, Melania
Rusu
Caragioiu din
Montreal, Rodica P. Calotă - Tg. Jiu , George
Echim din Braşov , SORIN RADU CHIOREANAlămoreanu - Brasov etc.
Focul de tabără a încheiat apoteotic un episod din această magnifică « trăire » a faptelor de
limbă românească, în dumbrava transformată în altar
de meditaţie şi trăiri distilate la cele mai înalte temperaturi spirituale, astfel încât nu puteam să nu apreciem versurile şi muzica unui nou imn românesc,
compus de dl academicianul dr.ing. Adrian Toader
Williams, care ne-a citit din creaţiile sale şi în amfiteatrul academiei, la deschiderea festivităţii.
Bineînţeles că nu puteam încheia fără să ne
manifestăm gratitudinea faţă de organizatori şi gazde, prin cântec şi recitări , fie ele în limba maternă
sau franceză, fiindcă într-adevăr, nimeni nu a regretat nimic, deci febra lui « Je ne regrette rien » a convins auditoriul că avem dreptate să fim solidari pentru o cauză nobilă şi să recităm, în limba latină, versuri ale marelui nostru poet, Mihai Eminescu : « Somnolente avicellae/Atque nidos congregarunt/In ramulis ocultarunt/Noctem bona ! »şi altele.
Am răsfoit cărţile primite în dar de la colegii
mei de breaslă şi am constatat că mă pot hrăni vreme
îndelungată cu frumuseţea gândurilor şi sentimentelor, cu utilitatea informaţiilor cuprinse în ele şi,
eclectic, am decis ca unele dintre ele să fie
împărtăşite, să se bucure şi cititorul. Discretă şi elegantă
sufleteşte
,
doamna Victoria
Fătu
Nalaţiu, poetă, prozatoare, dramaturg, pictoriţă,
pasionată de haiku, apreciată de multe personalităţi
literare, printre care şi criticul literar Alex
Ştefănescu, premiată la diferite concursuri internaţionale din mi-a atras atenţia cu o carte de aforisme traduse în trei limbi europene, «Frumuseţe răpitoare într-alt cer de poezie», carte care a obţinut
« Menţiune specială » din partea juriului Concursului Internaţional Corona din Italia, şi din care am
ales să citez capitolul II, întrucât conţine definiţii
pertinente şi cuprinzătoare ale unor etape de formare
destineliterare@gmail.com
a tinerilor şi nu numai Informare:
Libraries deepen the wells in the
rainbow necklance.
Books are made of rainfall, their shape
are modified by star-eyes.
Books are sunrays kneaded in the
word-bread.
All open books get any morning
dressed in a child laughter.
A book tames the quietness and pull
out of the shandow the errants.
Reading, you easily slip into the sun
boats and drink the nectar of bliss.
You, the reader, value the dreams
growing up in the deeds' flight !
Open a book even in your dream, and
deathless wings you'll get.
Bibliotecile adâncesc fântânile în salba
curcubeului.
Cărţile-s din ploi, iar forma lor o
schimbă ochii stelelor.
Cărţile sunt razele de soare frământate
în pâinea cuvintelor.
Cărţile deschise îmbracă dimineaţa cu
râs de copil.
Cartea îmblânzeşte tăcerile şi îi trage
din lăcaşul umbrelor pe cei rătăciţi.
Citind, aluneci uşor în bărcile
Soarelui, bei nectarul fericirii
Cititorul preţuieşte visele ce cresc in
fapte de zbor.
Să deschizi şi-n vis o carte şi - ţi cresc
aripi făr'de moarteRecherche:
Le biblioteche scavono fontani nella
colanna dell' acrobaleno.
I libri ci sono dai piovi, la loro forma
la cambiano gli occhi delle stelle.
I libri ci sono le radici del sole
impastato nel pane delle parole.
I libri aperti vestano la mattina con un
riso giovenile.
Il libro dona i tranquilli e tira nella
assa delle ombre quelli smarriti.
Leggendo scivoli facilmente nelle
barche del Sole, bevi dal nettaro della
felicità.
Il lettore aprezza i sogni che si alzano
83
Destine Literare
in fatti di volo.
Apri anche in sogno un libro e ti
cresceneranno alli eterni.
Les bibliothèques approfondissent les
puits dans le collier de l'arc-en-ciel.
Les livres nous sont des pluies et les
yeux des étoiles les changent de
forme…
Les livres sont des rayons de soleil
pétris dans le pain des mots.
Les livres ouverts habillent les aubes
au sourire d'enfant …1*
Le livre apprivoise les silences et fait
sortir de la demeure des ombres les
égarés.
Grâce à la lecture, on glisse facilement
dans les kayacs du Soleil et on boit
l'ambroisie de la félicité.
Le lecteur aime les rêves qui se
dressent dans les envols…
Si on ouvre un livre dans le rêve, il
nous pousse des ailes éternelles.
O altă doamnă a scrisului românesc, Nadia
Linul Urian, o profesoară din Cristeştii Ciceului,
care a cucerit inimile italienilor, obţinând Menţiunea
de onoare Intr-un concurs de literatură, ca şi antecesoarea sa,m-a captivat cu mireasma unui stil nealterat de zorzoanele stilistice sau de concepţie, ca să
nu mai vorbim de grobianismul, de vulgaritatea unor
pseudocreatori contemporani. Aşa cum o descrie un
coleg de-al său, prof. Nicolae Feier în «Predoslovie
la un buchet de flori de câmp», «Nadia Linul Urian
are un farmec aparte al povestirii, care vine din
preaplinul unei inimi curate de dascăl, racordat la
valorile clasice ale învăţământului românesc transilvan, cultivat cu meticulozitate, cu perseverenţă şi cu
rezultate absolut remarcabile în Şcolile năsăudene,
valori care, din nefericire, se pierd acum.» Autoarea
prezintă coerent şi autentic « satul românesc,
tradiţiile sale, viaţa sa unică şi inconfundabilă, ocupaţiile tradiţionale şi moravurile sale, în raport cu
morala creştină ortodoxă...» pentru că «Aşa sunt
cărţile Nadiei Linul Urian. Portrete de oameniplini
de frumuseţe şi har, prin care străbate lumina, sau, în
opoziţie, suflete opacizate de tina păcatelor. Citiţi
doar Cânepa şi vedeţi cum se străduieşte autoarea să
îndese în desaga neuitării terminologia, ştearsă de tot
84
din memoria colectivă a românilor, legată de această
esenţială ocupaţie a femeii de la sat, care poseda o
adevărată industrie casnică a confecţiilor vestimentare tradiţionale româneşti: meliţă, urzoi, stative,
drâglă, sucală, iţe, nevedire, hecelă, bgileală etc.,
etc.» M-am convins uşor de acest lucru, parcurgând
conţinutul cărţii «Mama Ioana», savurând textele
povestirilor «Sâdor», pe care autoarea ni l-a şi citit la
serata
literară,
« Oala
de
lut »,
« În
veci », « Împărăteasa cu căruţul din lemn »,
« Prostia », « Bunica », ultimele două amintindu-mi,
pregnant, pe inegalabilul povestitor, Ion Creangă,
fiecare text lăsând, la final, un spaţiu apodictic
pentru meditaţie.
Tot în registrul formator ludic se înscriu şi
poemele doamnei Olimpia Sava, din Galaţi,
prezentă în numeroase antologii naţionale şi internaţionale, despre a cărei personalitate multiplă
găsim referinţe în « Monumentul cărţii şi ucenicia
cuvântului », «Întâlniri semnificative» (Cezarina
Adamescu), « Cu alte cuvinte » (Mihaela Rotaru), «Şi la Tecuci nasc oameni» (Vasile Ghica), «Monografia comunei Iveştii» (Nicolae Stanciu
Buciumeni), «Galaţiul în spaţiul cultural naţional»
(Ilie Zamfir), prezentată ca scriitoare cu un dezvoltat
simţ civic şi bun-gust, iubitoare de copii, cărora le-a
dedicat majoritatea scrierilor domniei sale. Am ales,
spre exemplificare, câteva versuri din volumul « Învârtind cuvintele », operaţiune executată de
autoare întocmai unui prestidigitator, care îşi invită
spectatorii la realizarea numărului râvnit, într-o
complicitate seducătoare :
«Dragii mei, nespus îmi place
Să învârt cuvinte-n pace!
De acceea, vă provoc
Şi cuminţi, dar şi cu minte,
Toţi să învârtim cuvinte!
Sigur că prea bine ştiu,
Judecată pot să fiu, că mai sunt şi-alte cuvinte,
Dar nu mi-au venit în minte
Şi-au rămas neînvârtite.
Scuze-mi cer! De voi găsite
Şi notate, în curând,
Vor avea şi ele rând.‖
Cartea poate constitui un auxiliar didactic
eficient în procesul instructiv-educativ, la capitolul
structuri
polisemantice(omonime
lexicale,
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
gramaticale, chiar contextuale), dar şi la figuri de
stil, prin folosirea metaforelor personificatoare,
metonimiei, comparaţiei etc.). Şi iarăşi ajungem la
marele nostru hâtru din Humuleşti, prin bogâţia
paremiologică,
prin
adierea
apoftegmelor
moralizatoare din subsidiar.
Închei această prezentare din colţul
texistenţei mele (existenţa mea ca text în
palimpsestul livresc contemporan) cu impresii
despre o carte a unei celebre doamne din Montreal,
Canada, Melania Rusu Caragioiu, recunoscută atât
în ţară, cât şi în străinătate pentru prodigioasa
activitate, ca membră în Asociaţia Canadiană a
Scriitorilor Români, Asociaţia Scriitorilor Români,
Liga Scriitorilor Cluj, Filiala Timişoara, Cenaclul
Asociaţia Culturală « Constantin Brâncuşi »,
Timişoara, cenaclul francez »Anneau poetique »,
Montreal, Canada, , colaboratoare permanentă la
revista franceză « Multivox », vicepreşedintă a
Cenaclului Epigramiştilor « Păstorel Teodoreanu »,
Montreal, Canada, Comitetul director probleme
carte, Asociaţia Culturală Română Canada, Montreal
, membru fondator al Cenaclului « Ars Poetica »,
Montreal ş.a. Răsplătită cu numeroase premii,
printre care premiul decernat de revista « La
Pologne », Varşovia, din partea revistei românocanado-americane STARPRESS In 2013, 2014 şi
multe alte semne de recunoaştere a meritelor sale,
participând la Salonul de carte « Gaudeamus »Bucureşti şi la Salonul internaţional de carte
Montreal, prezentă în 11 antologii, dintre care 4
bilingve, 6 plachete colective, dintre care 4 apărute
în Canada, în limba franceză, în 2 anuare în
România şi în alte 5, în Comunitatea Moldavă din
Quebec, autoare a multor cărţi de poezii pentru
copii, doamna Melania Rusu Caragioiu ne-a revelat
un suflet cald şi nobil, care a emis energie pozitivă
pe tot parcursul manifestărilor evenimentului,
molipsindu-i şi pe colegii şi prietenii prezenţi, de la
discursul iniţial, foarte bogat în citate şi
exemplificări referitoare la literatura română, prin
care a realizat o fulminantă incursiune, până la
finalul care s-a produs pe fundal muzical, dna
Melania intonând un cântec pe care obişnuiam să-l
păstrăm ca pe un foc de artificii, la o agapă.
destineliterare@gmail.com
Aceleaşi trăiri le descrie domnia sa în
cartea «Ani de Canada» (Ed. Singur, Târgovişte,
2016), prezentându-ne câteva personalităţi de marcă
ale scrisului românesc , printre care poeta Liuba
Sârbu, ,autoare a mai multor poeme pentru copii,
scrise în maniera ludică, dar percepute dureros de
adulţi, precum poezia « Gândul », o « meditaţie
plină de savoare », cum o numeşte dna Melania
Rusu Caragiu, din care cităm versurile : « Cu el mă
trezesc din somn/ Tot cu el sunt pân-adorm,/ Oare eu
sunt casa lui ?/Casa mare-a gândului ? » În aceeaşi
tonalitate elegiacă se înscrie şi poezia « Nu-s vii
doar viii... »care, spune comentariul critic, frizează
antiteza, cum putem constata şi noi : »Senin e cerul/
şopteşte şi mă tot îndeamnă/ să-i simt căldura...dar,
Mamă,/ în mine-i gerul ! ». Sugestivă şi temeinic
gândită, chiar suferită mi-a părut sintagma « Te-ai
aşezat în zidul firii mele », din poezia « Patimi dacogete », amintindu-mi de mitul sacrificiului Anei, cea
zidită pentru ca mănăstirea să dureze. Interesantă
este captura sinesteziei, în poemul care poate fi
distilat alchimic în versul « Să ascultăm o culoare »,
la dl Al. Florian Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor
din România, « diplomat în jurnalism european,
dânsul ne reprezintă cultura română de la înălţimea
unui for internaţional », prezenţă culturală ubicuă,
« de o energie şi un har scriitoricesc proverbial, este
întâlnit la conferinţe, simpozioane, prezentări,
întruniri, mereu atent să răspundă chiar şi la cele mai
umile solicitări care afluează spre ordinatorul
său », aşa cum ni-l prezintă dna Melania Rusu
Caragioiu.
Evident că efortul de a aduce în peisajul
culturii contemporane fapte de limbă şi viaţă din
diaspora nu se limitează la aceşti autori, şi nici la o
simplă tragere la sorţi a unui fragment de text din
întreaga ţesătură a unei cartografieri literare. De
aceea, voi încheia cu o strălucită întrebare retorică,
adresată tuturor conştiinţelor : « Cum ai putea oare
să nu te simţi şi să nu fii un adevărat patriot, când
între atâtea comunităţi etnice din Canada, fiecare îşi
poartă portul, obiceiurile, îşi respectă sărbătorile,
steagul patriei sale, limba maternă şi toţi dau
importanţă şi sărbătorii tale ? »
Într-adevăr, cum am putea?
85
Destine Literare
Florica Gh. CEAPOIU
(ROMÂNIA)
Popas în lumina frumosului esenţial
Florica Gh. Ceapoiu, absolventă a Institutului
Politehnic Bucureşti, Facultatea de Electronică şi
Telecomunicaţii, Secţia Electronică Aplicată, promoţia 1971, a tipărit până în prezent paisprezece
volume de poezii: „Melodii din taina serii‖ –2004,
„Gând ascuns printre oglinzi‖ – 2005, „Dintr-un
timp al regăsirii‖ – 2007, „Printre crini şi albe turnuri‖ – 2008, „Aur şi ivóriu‖ – 2009, „La izvorul
neuitării‖ – 2010, „Muguri de lumină / Muguj drite‖
– 2011 (ediţie bilingvă română-albaneză), „Raza de
lună‖ – 2012, „La ospăţul zorilor‖ – 2012, „Reverberaţii pe treptele cuvântului‖ – 2012, „Nestinse
candele‖ – 2013, „Popas în lumină‖ – 2014, „101
Rondeluri‖ –2015 şi „Anotimpul frunzelor de chihlimbar‖ – 2016.
Creaţia Floricăi Gh. Ceapoiu a avut ecou imediat şi a fost întâmpinată generos de personalităţi
importante ale literaturii contemporane, precum: Ion
Rotaru, Radu Cârneci, Aureliu Goci, Florentin Popescu, Victoria Milescu, Florin Costinescu, Tudor
Opriş, Constanţa Buzea, George Şovu, Horia Gâr-
bea, Lucian Gruia, Ion C. Ştefan, Mihai Antonescu,
Geo Călugăru, Petru Demetru Popescu etc.
„Doamna Florica Gh. Ceapoiu este, indiscutabil, poetă de stirpe aleasă, aşezându-se cu drept deplin în rândul celor mai consecvenţi sonetişti din
noile generaţii, contribuind prin creaţia-i lirică la
revigorarea genului, la sublimitatea acestuia, motiv
pentru care figurează deja în Antologia Sonetului
Românesc...
Florica Gh. Ceapoiu – alături de colegi din generaţiile de după noi – se împlineşte cu har şi o
anume fermitate (necesară) în hotarele creaţiei de
bună calitate. Fiind a timpului de faţă (cu bunele şi
relele sale!), poeta este slujitoarea pământului şi a
cerului, a vegetalului şi a culorilor, a iubirii cu durerile şi bucuriile acesteia. Împlinindu-se în aceste
permanenţe ale vieţii, ea se implică cu dăruire reaşezării normale a lirismului românesc în tipare sănătoase, care, de-a lungul timpului s-au îmbogăţit cu
valori netrecătoare‖.
Radu Cârneci
În cinstea sonetului
Să-i înţeleg mai bine porunca sacră-a firii
M-am împăcat cu legea din aspru-i univers:
Măsura mă umbreşte ca pe o zână-n mers,
Iar paşii săi mă poartă spre muzica rostirii.
Săgetători în ceruri invocă-al meu demers,
Fecioarele tăcerii îşi află-n zodii mirii;
Pecetluind ideea sub facla împlinirii,
Închid suflarea-i blândă în scoica unui vers.
86
Mă-nalţ pe scări de gânduri, vârtejuri sau capcane,
Smulgându-mă din vina trăirii-n spaţiul tern;
Îi torn în filă chipul şi îi pictez icoane,
Ninsori de fruct şi floare în cale îi aştern –
Prinos la frumuseţea făpturii-i suverane,
Prin vremi robite toate de nimbul său etern.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Slujind lumina
Cu tâmpla-nseninată de prea cerescul har,
Am încrustat petale şi fluturi în hârtie;
Adâncul şi înaltul stau astăzi mărturie
Că traversam dezastre spre ţări de chihlimbar.
Nu-nvinuiesc ţărâna, aşa au fost să-mi fie
Cuvântul şi simţirea – cutremure-n zadar;
Iubirea înălţând-o pe-al sferelor altar,
Înlăcrimări şi ofuri îmi cer în zori simbrie.
Mă rătăcesc de-o vreme într-al cernelii frig,
Himera regăsirii urzindu-se-n pustie;
În inima-i plăpândă prin stihuri noi mă-nfig,
Ce-am adunat prin vreme răsfir în tine-acum –
Simţiri şi năzuinţe atinse de-nnoptare;
Îmi recompun suspinul şi sub al clipei scrum
Închizi în sfâta-ţi raclă durerea-mi trecătoare.
Lumina ta inundă pustiul ăstui drum –
Păstreaz-o! ea-i minunea de inimi ziditoare.
Din lacrimă şi dor
Suava ta făptură aş vrea să dăinuiască –
Din marea-ţi frumuseţe luminii dă-i surplus!
Învredniceşte-mi clipa! rămân al tău supus
Ce-şi sfarmă-mbătrânitul zăvor de fum şi iască.
Nepreţuita-mi umbră urcuşul să mi-l ştie;
Subţire cum ideea, mă aflu şi mă strig
Când îngerul luminii slujeşte-n poezie.
La porţile-nserării suflarea mi-ai sedus,
Hrănind cu-nflăcărare chiar patima-mi cerească:
Prin cactuşii iubirii, cuvântul să-ntregească
A tainelor cunună purtată de Iisus.
O minune ziditoare
Tu eşti podoaba vieţii şi-al nemuririi crainic,
Răstălmăcind prin versuri înaltul unui zbor.
Din propria cenuşă te-ai rezidit mai darnic
Preaplinul vieţii mele în tine se răsfrânge,
Prin fila ta respiră întreg destinul meu,
Noianele de visuri – de rugă curcubeu
Şi tot trecutul palid din creştinescu-mi sânge.
Şi-ai dobândit prin trudă aleanul roditor:
Cu firea mai profundă şi spiritul mai tainic,
Eşti plăsmuire vie din lacrimă şi dor.
Pe struna ta vibrează de când te ştiu, mereu,
Surâsul primăverii şi îngerul ce plânge
Odată cu iubirea, când zborul i se frânge
Sub lespedea tăcerii, uitând de Dumnezeu.
destineliterare@gmail.com
87
Destine Literare
Sorin CERIN
(ROMÂNIA)
SORIN CERIN – WISDOM COLLECTION
Complete Works of Aphorisms –Reference Edition
III. THE BOOK OF ILLUSIONS AND REALITY
1.
If the absolute truth is more concrete then it does not allow reality, and if it is not concrete it becomes
relative. This is why we live the illusion, only to be free?
2.
Only the dream can know what reality is.
3.
What dawn does not want its own day and what illusion does not want its reality?
4.
Would we ever know happiness is if we did not have the freedom to acquire it?
5.
Liberty is the essence of illusion and the knowledge its reality.
6.
Illusion is the sure recipe for happiness.
7.
If we did not live the reality of the illusion we would never be happy.
8.
Only the one that hopes can know what he wants.
9.
Illusion is the pennies of knowledge revealed to a dream called life by the absolute truth.
10. Only on the death bed you will understand the good or the evil of the Illusion of Life.
11. The fact that even the illusion known as such is a reality reveals us the character of the absolute truth
that is winning even when it loses.
12. Only space can give time the form of its word, like the illusion gives to liberty the form of its heart.
13. The absolute truth hides in our destiny because no matter how much freedom would the Illusion of
Life give to you, it can be just one.
14. What destiny does not have its mask under the form of illusion?
15. Without illusion we would never be happy.
16. Illusion is the essence of this world.
17. If reality means the limit, the concreteness and the unchanging absolute, illusion means freedom, relativity and the lack of any limits.
18. God is the absolute truth at which we all relate our liberties, happiness and dreams.
19. Illusion is the hypnotic state of reality where even that beliefs it is free and happy.
20. The numbers are the concreteness of the absolute truth that swims in the waters of illusion.
21. How many hopes, happiness and dynamism hide the illusion and the dramatic nature of its truth?
22. Drama, fulfillment, happiness and hope are simple metaphors written by the illusory truth‘s Illusion of
Life.
23. How would the stars look like without the illusion of knowing the beauty?
24. There cannot be love without illusion, and since God represents love it means that He can only be perceived by us through illusion.
25. No matter how much truth life seems to hide, without the absolute truth that we don‘t know everything
is a big illusion.
88
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
26. What relative truth can lie absolutely or what absolute truth can lie relatively? This is why there can be
relative truths only in illusion, and the absolute truth is one and inseparable.
27. The absolute truth will always stay behind illusion.
28. Only the war can know what peace is, the truth what lie is, and the illusion what reality is.
29. Death is the most precious truth of illusion.
30. In a world of reality, the lie must become the supreme truth.
31. The one that does not dream does not live.
32. How much struggle for an illusion and how many truths for a lie are building this world.
33. Without illusion neither the heart of flowers would be given to love.
34. The great question is how true can an illusion be that lies in the wet eyes of the longing for truth?
35. Reality is a lie known by the absolute truth of knowledge.
36. If it wasn‘t leaning on lie, neither the truth would exist.
37. Life knows how to lies its own truth to itself, beside death.
38. Only the one that searches for a sense of existence will discover the Illusion of Life in front of death.
39. Who are you, stranger, you who believe in the world of the dream hunted by life?
40. To the Illusion of Life, the biggest liar is the absolute truth.
41. When Illusion wants to be perfection it becomes poetry.
42. Only the one that cheat the lie of the world will know the truth of existence.
43. No matter how correct we are we cannot accept the concreteness of the absolute truth.
44. Love is the truest lie on which the absolute truth relies.
45. Without love even the absolute truth would crumble like a castle in the sand.
46. The truest peace is the one made by you with your self.
47. What illusion does not demand its right to its truth and what truth does not run away from illusion?
This is the cause of this world‘s emptiness.
48. To believe means lying to the absolute truth that relies on lie in order to become true.
49. If the absolute truth would rely on another truth to become true then it would not be absolute but relative, thus a relative lie to the other truth.
50. Our world‘s truth is love covered in longing and hope, in sin and pain. The heartbreaking symbiosis of
cosmic destiny of the star that made us.
51. Every truth of the illusion has its own time, while the absolute truth has eternity.
52. Illusion is the only truth of reality.
53. How much sand the time of heart will drizzle in the hourglass of word through which God has
dreamed the world of love?
54. To be free of your self means to be dead.
55. Without pain the world would be a sea without waves that will never know the shores of happiness.
56. The word becomes the soul of illusion in this world.
57. Without illusion, the truth of reality would have been so alone that it would have got lost in the void of
nonexistence forever.
58. Illusion means rhythm, color and vibration before everything, all for a belief, a hope and a dream.
59. Reality is an image game of illusion.
60. Reality is the one who gives durability to the illusion.
61. Only the one who doubts the knowledge will discover its lack of remorse in front of life.
62. The biggest values of the Illusion of Life do not consist in the subject of our hopes but in the hierarchy
that always linked them. Another big emptiness.
63. If hope is a truth it means that the Illusion of Life is a lie since we all hope for a whole life.
64. The world is a flash of love and sin soiled in the dust of emptiness.
65. Value is the pedestal that knows how to lie so good to the truth so that it becomes true.
destineliterare@gmail.com
89
Destine Literare
66. The misunderstood mistake by the Illusion‘s of Life truth is called forgiveness.
67. Without illusion, the world would be a star unseen by no one.
68. Illusion is the supreme revelation of the self.
69. The limit between illusion and reality is in love and fear.
70. Who can really understand the illusion without passing it trough reality?
71. We are made to suffer the failure of reality in front of the illusion of our hopes for completeness just to
progress.
72. Man‘s biggest discovery is in rediscovering his own self.
73. There is no more real illusion and no more illusory reality than our own life.
74. Let time drizzle your reality because he is also an illusion.
75. Who can compete with his own Illusion of Life?
76. We live realism because nowhere else an illusion can be more real than in our existence.
77. Our life is a piece of ecstasy garnished with the exaltation of being and forgetting that both can be
measured by the Illusion of Life.
78. The number is the border of illusion.
79. Science is an understanding of our illusory senses with the illusion lived in our own self.
80. Who can know why reality knows about the existence of its own illusion as well as the illusion knows
about of the existence of her own reality.
81. Without fear the illusion would be without reality and love, the reality would be without illusion.
82. A reality without illusion is a reality born dead.
83. The great schism between reality and illusion has happened when man was more afraid than he was
able to love and thus the Original Sin was born.
84. Can someone imagine liberty without illusion?
85. No hope would have halted from the flight of her dreams in the soul of reality if it weren‘t for illusion.
86. Only the one who will descend in the deepness of illusion will understand the profundity of his reality.
87. Not the dream is the one that dreams but you, this is why do not question its reality.
88. In our world there will always be sufficient fear and not enough love, this is why we live the reality of
fear.
89. The odyssey of love is for us the broken destiny of an illusion, if we do not want to forget the excruciating pain found in our own Original Sin.
90. Sickness is a reality for us and this is why it comes from the fear which is the body of reality, but we
should not forget that fear is the reality of an illusion.
91. Without a heart, love would not understand the time that beats the absurd hours of reality.
92. Future is the fortune of love from the ticket unopened by the fear that becomes past.
93. There will never be too much love, but fear will!
94. To believe in the reality of the Illusion of Life means to embrace fear and to believe in its illusion, this
is like embracing love.
95. Fear is the tool of the Original Sin that makes us live the reality of illusion and not the illusion of reality.
96. You cannot love without fear.
97. A perfect love would be a perfect equilibrium between love and fear, between reality and illusion because fear will always represent the reality and the love will represent the illusion.
98. Fear determines love and love determines fear.
99. Could our ancestors have loved so much that they gave us their fear of not loosing love? Could this be
the cause for which we live this miserable reality of emptiness?
100. What can be truer in this world than fear and more false than the fulfilled love and more honest than
the one unfulfilled?
90
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
101. Peace is the pause between two fears.
MISTAKE
102. Are we mistaken when we remember the sin left by God?
103. Who made a mistake at the creation of the world by letting mistake exist?
104. Evolution has most often at its core the brick of mistake.
105. Existence often appears to us as a mistake just because of the Illusion of Life.
106. Is the mistake at the divine origin of the world? Do absurdity and alienation come from here?
107. If God is mistaken it means that even the mistake is perfect, thus it is no longer a mistake.
108. Mistake comes to us from paradise.
109. The original sin is the freedom to know that everything can be perfect, even imperfection, once it
admits that God was mistaken.
110. Mistake has supported mankind more often than perfection because man in itself is imperfect.
111. Mistake is a gift from God and not a curse.
112. A mistake feeds more mouths than a hundred perfections.
113. Mistake is man‘s recognized self, toward the too perfect stager inside him. The cause of individual
and social angst.
114. Without mistake, man would not be free.
115. Mistake always pays at confession while perfection doesn‘t even step into a church!
116. Each of us runs into mistakes. The important part is how hard we do.
117. Eliminate mistake and any trace of paradise from man‘s soul will disappear. Eliminate perfection.
Then any trace of hell will disappear from the same soul. What do you prefer?
118. Mistake will stimulate correctitude to climb to new peaks, just that this mistake can take its place.
119. Mistake is divine when it resides in love.
120. Only the one that was not mistaken cannot imagine how paradise looks like.
121. Is mistake luck or disaster?
122. Mistake can never be mistaken.
123. The mistake of mistake is a mistake for the mistake and perfection for us.
124. Definitely mistake was not at all mistaken when it has created this world.
125. The perfection of mistake is the chaos from which we come from.
126. Our origin‘s mistake is the limit through which Destiny recognizes us.
127. Without mistake salvation would not be necessary and without salvation we would be more pour
inside ourselves.
128. When God thought this world, He certainly stated to think more about the word mistake.
129. Mistake is a means and not a purpose; this is why the instinct never mistakes, by being a purpose.
130. Mistake‘s perfection resides in love. Only there we realize that even mistake can be mistaken and
become perfect.
131. Mistake will play chess a lifetime with the God inside you.
132. You cannot humiliate mistake in front of perfection because you will never know which of them is
more perfect against the absolute truth that you don‘t know.
133. Mistake is the lighthouse on the cliff of infinite that always shows you where to walk not to crash the
Destiny into the sharp edges of your soul‘s cliff.
134. Without knowing the mistake, death could not be separated from life.
135. The mistake doesn‘t reject the truth most often but the perfection and the correctitude of this Illusion
of Life.
136. Mistake is the gift made by God to this world through Destiny.
destineliterare@gmail.com
91
Destine Literare
137. Without mistake the world would be at sea, not having any meaning.
138. No matter how strange it might seem, we are often guided towards mistake by our won instinct that
in its turn can never be mistaken because it is the bridge between the entity and the absolute truth.
139. The human being feeds with mistakes in order to follow its Destiny path.
140. Nothing is without mistake, not even the most perfect thing.
141. Mistake is part of the essence of being, together with the infinite. Perfection resides into the infinite
of nonentity, and the only one that can evaluate them is the absolute truth.
142. There is no being without mistake.
143. Mistake in not necessarily something bad or good, but something necessary.
144. Necessity is a fruit of mistake without which there is no being.
145. Mistake is the valley that shows to the being how high can the mountain of its own greatness can be.
146. Mistake can any time be the most eloquent perfection from all perfections if its imperfection is to the
measure of the compared perfection.
147. Mistake is the essence of the accidental miracle of the chance to become Destiny.
NR. Am luat la rând (nu este o selecţie) aceste 147 de aforisme (11.486 în total – record mondial absolut !)
- din cartea „SORIN CERIN – WISDOM COLLECTION Complete Works of Aphorisms –Reference
Edition”.
Îi mulţumim scriitorului filosof Sorin Cerin pentru permisiunea de a publica aceste minunate aforisme, spre bucuria noastră şi a cititorilor anglofoni şi anglofili ai revistei «Destine Literare»!
Un Expatriat şi Repatriat Scriitor Român
Am citit cu interes volumele de aforisme şi
de suflet ale scriitorului Sorin Cerin. Am afinităţi
deosebite pentru literaţii care au cunoscut exilul,
deci au fost în aceeaşi situaţie ca subsemnatul. După
mineriade, emigrează în Statele Unite, unde
locuieşte câţiva ani, apoi revine în România.
Domnul Cerin, născut în anul 1963, la Baia
Mare, a urmat studiile la Institutul de Limba şi
Cultura Italiană din Bucureşti. În prezent este
membru de onoare al Asociaţiei Canadiene a
Scriitorilor Romani.
A debutat cu poezie în anul 1986, iar în
volum cu romanul Destin în anul 2003.
În ultima perioadă s-a dedicat aforismelor şi
meditaţiilor filozofice (logica şi fenomenologia co
axiologica).
Mulţi critici au evidenţiat valoarea scrierilor
sale, pecum Adrian Dinu Rachieru (―formulări
citabile‖), Al. Florin Tene (―sensurile adânci ale
revelaţiilor‖), Maria Ana Tupan (―amestecul
paradoxal de disperare şi energie‖), Ion Vlad
(―reflexivitatea e dominantă creaţiei sale‖), Cornel
Moraru (―profet al neantului‖), Theodor Codreanu:
―Sorin Cerin este un gânditor aforistic paradoxist‖ –
cu care subscriu din plin.
În creaţiile sale se simt reverberaţii
paradoxiste (―Ploi de foc‖), pesimiste (‗‘Nonsensul
existenţei‖, ―Învaţă să mori‖), metaforice
(―Zâmbetul este floarea sufletului‖), logice
(―Bineînţeles că şi moartea dispare odată cu fiinţa‖).
Unele aforisme sunt memorabile, transformând
autorul lor într-un eseist important.
Aşteptam cu interes noile sale volume.
Prof. univ. dr. Florentin Smarandache
92
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Ana R. CHELARIU
(USA)
The Indo-European Trickster from Mythology to the Romanian Păcală;
a comparative study
Abstract: The Trickster, as he is referred to
in all the studies of mythology and folklore, is a fascinating character, whose function in the IndoEuropean social-cultural context is yet to be clarified. His presence is strongly visible from classic
mythology to the current folklore.
In mythology the Trickster is known as Hermes
in the Greek heritage, Mercury in Roman culture,
Loki in German sagas, Bricriu in the Irish songs,
Pekulis/Patullos in the Baltic heritage, or Varuna in
Hinduism.
In the European folklore the Trickster is found in
each cultural complex: he is well known as Tyl
Ulenspiegel in German countries, or Peik in Scandinavia, Pooca/Puca in Ireland, Velnius in the Baltic
region, or Păcală in the Romanian tradition.
This paper will attempt to outline the IndoEuropean Trickster‘s traits as preserved in folklore
particularly in the Romanian heritage.
1.
Trickster in Mythology
Herodotus tells us that Hermes was known as a
Pelasgian divinity of Thracian origin [1]. He was
born in Arcadia, and particularly honored by the
Arcadian shepherds as the protector of their flocks
and huts. A rudimentary image of him was often
found by the shepherds‘ doors as a symbol of veneration. This image was a bearded head pillar, and
realistically modeled erect phallus. The phallus
shaped stones or painted images are considered aggressive symbols of boundaries and fecundity. These
‗hermai‘ are to be found in front of houses, in mardestineliterare@gmail.com
ket places, but also at crossroads and at frontiers,
signifying his role as the ethereal guide of the soul
into the world of the dead.
According to Homer Hermes is the son of Zeus
and Maia. Only a few hours old he steals Apollo‘s
herds, and performs his first tricks: he wears huge
sandals to hide his footprints, and makes all the
cows walk backwards so that no one could tell
where they are hidden. After that, Hermes performs
a noteworthy ritual: he sacrifices two cows, dividing
the meat into twelve portions in honor of the twelve
gods; then he makes a fire by rubbing two laurel
twigs, and cooks the meat. Although the aroma is
appealing to him, he as one of the gods must restrain
from eating it. This episode may explain why Hermes is often regarded as the god who taught people
how to make a fire. He is the messenger of gods,
master of the ancient mysteries of initiation, the instrument of transmitting the divine wisdom to mankind. On his way back home, he is no longer seen by
humans, and dogs don‘t bark at him, perhaps as a
result of his sacrificial act that transformed him into
the god that flies and can become invisible at wish
[2a].
Apollo‘s gratification for all his troubles is a
musical instrument: a lyre, which makes beautiful
sounds by the vibration of the air. In turn Apollo
entrusts him with protecting his herds, thus confirming Hermes‘ position as the protector of shepherds
and their flocks.
In one of his adventures while tending the sheep
of a mortal man he falls in love with the man‘s
daughter and has a son who scared his nurse because
93
Destine Literare
he had horns on his head and hooves instead of
feet.[2b] All gods were happy seeing the half human
half goat child and called him Pan, a very lascivious
creature; one day he followed the nymph Syrinx,
who ran away from him and was hidden by her sisters by turning her into reeds; this prompted him to
cut 7 or 9 reeds and tie them together in what became the musical instrument the reed pipe.
The Lithuanian Pekulis, or the Prussian Patollus,
are regarded as chthonic deities, agrarian helpers,
who live near bodies of water. In the ancient times
Pekulis was feared as the god of death. In the Christian era he was replaced by Velnias, the flying evil
spirit, thus keeping the element of air as a medium
and an attribute. According to Gimbutas [3], Velnias
is a pastoral god, who helps the poor. He exhibits a
perpetual resistance to Perkunas, the sovereign god
As Hermes‘ symbol was a phallus, so Pekulis/Velnias often shows his enormous phallus to
women. Velnias goes to weddings and frightens
women who will not dance with him. He is known
as the one who punishes the unfaithful. In a Prussian
triptych Patullos is represented in the form of a
horse‘s skull; his sacred objects are ―the skulls of a
man, a horse, and a cow‖ [4]. Velnias‘ parallel in the
Old Russian is Veles or Volos, a god of horned cattle [5].
In Northern mythology Loki appears more as a
companion of gods, and sometimes as a giant. He
can change his sex and shape at will: in his female
form he gives birth to monsters, thus causing considerable troubles for his companions. He is the
‗mother‘ of Hell, the giantess who rules the realm of
death. Loki scares the gods with old age and dying.
He is an arch-thief stealing, or helping others to steal
gods' treasures, and then helping the gods to recover
them. In the poem ―Lokasenna‖ [6] the gods try to
keep him out of the hall of Aegir, where they are
having a feast, but he manages to enter anyway.
Once inside he betrays shameful secrets about the
gods‘ cowardice and the goddesses' infidelities.
The Irish god Bricriu, whose nickname was
Nemthenga, or Poison-Tongue, builds a splendid
hall, preparing a feast to which he invites all the
gods of Ulster. The gods refuse his invitation, but he
threatens to make them kill each other, and to turn
daughter against mother. After arriving at the party
94
they try to keep him out of the hall, but he, as in the
German version, manages to get in, and to incite the
gods against one another. In the end, the hall is damaged, and he is covered with grime [7].
In the Indian mythology the pair Varuna and
Mitra, have as their essential function to maintain
the universal order. While Mitra looks after friendships and ratifies contracts, Varuna is the guardian
of the oaths, upholds ṛtá the cosmic moral norm,
thus he is the lord of moral order watching sinful
behavior. He has ferocious, chaotic impulses if the
rules are broken, punishing the guilty, actions that
relate him to the Trickster character. Varuna is present at every gathering, witnesses every action. Varuna sees or ‗shines‘ at night thus he is linked to the
Moon, the place of the dead. He shares with Yama
the title of King of the Dead. He regulates the motions of the heavens and the circulation of waters
[8].
2. Trickster in folklore: Romanian Păcală
The Trickster from the folklore does not display
major changes versus the mythological character.
For comparison we will take the Romanian folk story of Păcală, and observe the corresponding motifs,
as well as the differences.
In most of the Romanian folk tales anthologies
the story starts with Păcală, the Trickster (Rom a
păcăli ‗to trick‘) who goes on top of a mountain, and
builds a big fire, adding plenty of resin. A thick
smoke rises up to God, who happens to have a cold.
The smoke cures God‘s cold, who graciously offers
Păcală anything he wants. The Trickster asks for a
flute, a musical instrument very common among
shepherds. The flute has magic powers; it makes
anyone dance constantly until the music stops, as
Pan‘s flute was making the satyrs and the fairies
dance. Other mythical examples of this motif are
Amphion, Orpheus, Oberon and Hameln, who are all
creating magic with their musical instrument. The
magic flute episode is found in Neo-Greek, Irish and
German folklore [9].
As the story goes no, Păcală inherits a cow, or a
bull, and goes to the market to sell it. On his way he
stops in the forest and sells his cow to a tree. Păcală
gets upset because the tree would not answer him, or
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
give him his money. Angrily, he hits the tree, and
finds a treasure in its hollow. In the Western folklore
the tree is replaced by a statue of a god or saint. In
Aesop‘s fables one story relates how a man who
asked Mercury‘s statue for money gets upset because the god does not seem to hear him, he breaks
it and finds a treasure in the statue‘s head. In Cosquin‘s French collection Cadet Cruchon sells a piece
of linen to a saint‘s statue, and because the saint
does not want to pay him, he breaks the statue and
finds a treasure. In the Neapolitan version Vardiello
does the same thing, and Giufa from Sicily dye his
linen green and sells it to a lizard; the treasure is
then found in the lizard‘s house [10]. As it is clear
from these examples, in the East European folklore
this motif includes the cow/bull and the tree elements, whereas in the West European these elements
are a saint statue and linen.
Next, Păcală is hired as a shepherd by a greedy
priest; he enters into a work contract with the priest
according to which their agreement stands until one
of them gets angry. At this point the one who breaks
the contract ought to be punished in various ways,
usually to have a piece of skin cut off his back, or to
have his nose cut off. The Trickster starts immediately to do his malicious pranks, trying to force the
priest to lose his patience. Some of his pranks are:
making the priest and his wife dance until they are
completely exhausted; he cuts a cow and eats it on
the spot because the priest‘s wife doesn‘t give him
any food while he is up in the meadow with the
herd; the next day he cuts a pig, than a lamb, and so
on; when told to clean the child, he does so by peeling off the child‘s skin. When the wife tells him to
cook a soup, and to add parsley to it, he also cooks
the dog named Parsley. In stories from Corsica, Picardia, Serbo-Croatia the priest from the Romanian
folk story is replaced by a rich man or a king, who
endure almost the same types of pranks. In the end
the rich man or the king loses his patience, and gets
punished [11].
In the Irish folklore the Trickster Pooka is considered essentially an animal spirit, whose name
‗poc‘ means ‗he-goat.' He can though takes many
shapes, horse, ass, bull, goat, etc. He could make a
fine horse, but he has to be kept away from the sight
of water, because he will plunge in with his rider
destineliterare@gmail.com
and kill him. In an Irish folk story a piper on his way
to sing at a party meets with Pooka. The Trickster
plays a few spiteful pranks on him, than gives him a
pipe that makes him a famous piper [12].
The Scandinavian Peik gets horses and cattle
from the bottom of the sea. Both, the Irish Pooka
and the Scandinavian Peik have the magic flute that
makes people dance until exhaustion. Peik is a
feared Trickster, always challenging the king who
attempts to outsmart him, but with no success [13].
The similarity between all these names from the
European folk stories Pekulis, Patulos, Pooka, Pooc,
Peik, Puc, Păcală, suggests a common the IndoEuropean root * pek-. [14] ‗livestock, domestic animal, cattle‘. His function as a shepherd in most stories can validate this etymology.
3.
Similarities and differences
In comparing Hermes‘ actions with those of the
Romanian Păcală, some conclusive similarities are
evident such as the use of fire, the cows/animals
sacrifice, the musical instrument, the fact that both
take care of herds as shepherds, Hermes entrusted by
Apollo with protecting his herds, and served as a
shepherd for Dryops‘ flocks – Păcală hired as a
shepherd. The Trickster appears as a catalyst in both,
myth and folktales, affecting the fortunes and behavior of gods and men. He always puts and unsuspected fellow on trial through sometimes cruel pranks
that could be interpreted as trials or encoded messages. His actions define his essential function, that
of the messenger of gods, passing down the divine
instruction ad keeping the moral order.
Besides similarities, there are some rather important differences: Păcală, and all the other Trickster from the European folklore never steal any herd.
Apollo entrusts Hermes with his herds after the boy
plays tricks on him. In the folk story the Trickster
enters into a contract with the authority, and then
starts his malicious pranks. Another difference to be
observed is that Hermes as a god doesn‘t eat the
meat he has sacrificed, whereas Păcală eats it. The
significance of these differences may rest with the
fact that ritual practices suffered modifications over
time from myth to folklore.
95
Destine Literare
4. Tricksters position in the Indo-European
Pantheon
According the Dumezilian ―three class‖ system
in the Indo-European society, in which the first
class deals with the maintenance of the cosmic and
judicial order, the second involves bravery, and the
third governs wealth and fertility, we can speculate
that the Tricksters, Păcală, Pooka, Peik, and the god
Pekulis, by addressing the third class of shepherds
and their flocks, could be associated with the third
class; by reminding the community of the divine
moral balance the Trickster shows that he belongs to
the first class keeping the judicial order and the ability to move freely between classes.
As we have seen, the Trickster of ancient mythology plays tricks on the other gods, while the folk
character plays tricks on the authority, the god‘s
representative on Earth, a priest or a king. In myths,
his pranks address the divine authority, Apollo or
the other gods, whereas in the West European folklore this divine authority is represented by the king
of the land, or by the landlord, or by the priest in the
Eastern Europe folktale. When the Trickster Păcală
enters into a contract with the greedy priest forcing
him to break it, he gets into the first class attributes,
that of maintaining the judicial order. Păcală always
punishes the greedy ‗devil‘s priest‘, the unfaithful
wife, the thrifty fellow, and the perverts. He is in a
permanent conflict with the bad spirits and the devil.
He keeps the ethical order within the community. He
seems to be closer in his vigilance to Varuna, the
god who keeps a very sharp eye on every contract
and punishes bad behavior.
Why is this character playing tricks on the other
gods? Is it because, as suggested by Gimbutas and
others, he may be part of an older pantheon, a preIndo-European god? This question may be difficult
to answer, and the Hindu Varuna or even the Lithuanian Pekulis may stand proof against it. The similarities between the actions of the mythical character
and the folklore one show a proclivity towards moral
balance regardless who the guilty is, god or man.
When the Trickster exposes the faults of gods and
goddesses, the greediness and stupidity of the king
or the priest, the story enhances moral values within
the social group, and the ethical and moral principles
are transmitted from generation to generation.
Ana R. Chelariu, ARA member
achelariu@verizon.net
http://anarchelariu.wordpress.com
References
1)
Herodotus, Histories 2. 51. translation by A. D.
Godley. Harvard University Press, Cambridge, 1920.
2a) Homeric Hymn 4 to Hermes. H. G. Evelyn-White, ed.,
http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus%3Atext%3A1999.01.0138%3Ahymn%3D4
2b) Homeric Hymns to Pan. H. G. Evelyn-White, ed.,
http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus%3Atext%3A1999.01.0138%3Ahymn%3D4
3) Gimbutas Marjia. The Balts. Frederick A. Praeger,
New York: 1963
4) Puhvel, Jaan. Comparative Mythology. Johns Hopkins
Univ. Press, Baltimore, London, 1987, 224.
5) Eliade, Mircea. Istoria Credintelor si Ideilor
Religioase, Universitas, Chişinău, 1994.
6) Poetic Edda translated by Lee M. Hollander, University
of Texas Press, Austin, 2nd ed., 1986.
7) Early Irish Myths and Sagas: translated with an
introduction and notes by Jeffrey Gantz,Penguin, 1981.
96
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
8)
9)
10)
11)
12)
13)
14)
Dumezil, Georges. Mitra-Varuna; an Essay on Two
Indo-European Representations of Sovereignty, Zone
Books, New York, 1988.
Șăineanu, Lazăr. Basmele Române în comparaţiune cu
legendele antice clasice. Minerva, Bucureşti, 1978.
Șăineanu, Lazăr. Ibidem.
Șăineanu, Lazăr. Ibidem.
Treasury of Irish Folklore. Ed. Padraic Colum, New
York, 1954.
Scandinavian Folk and Fairy Tales. Edited by Claire
Booss, Avenel Books, New York, 1984.
Pokorny, Julius. Indogermanisches etymologiscches
worterbuch, Francke Verlag, Bern, 1959, 797.
Regretatul actor Sebastian Papaiani în rolul lui Păcală din filmul cu același nume al regizorului Geo Saizescu (1974)
destineliterare@gmail.com
97
Destine Literare
Luca CIPOLLA
(ITALIA)
Per raggiungerti
Per raggiungerti
ho lacerato piedi
d'emozioni pungenti,
tizzi
su sassi ardenti,
deserti
che di rado
annunciavano l'oasi.
Intorno a me
solo ombre bipedi,
sorelle
di pochi denari,
ma per raggiungerti,
la schiena rotta,
ignorai l'età reale
nell'aura d'ambra
d'illusori trascorsi infantili
fra braccia
ancor
di giovane madre.
Magia
consuma
per poi ridare
fiamma.
Zafferano
Semi di zafferano
sulla terra sparsi,
li raccolgo
in nome della guerra
che brucia il mio cammino;
sogno in plenilunio
- pavo che da lontano guardi
e timido saluto il futuro
ov'ombra di porta
cigola
nelle sere stregate
da complice morna.
L'Europa è morta a Idomeni
Giaccion fogli abortiti
da una mente stanca,
l'azzurro crespo delle ortensie,
treni in lontananza..
Mi seguirai
sul viale del tramonto?..
Fendon tenebre
mani da ricordi
screpolate,
il bovindo di Plovdiv
già tremava ai fuochi..
2007,
il nuovo anno a sorsi di rakija
dispensanti auguri
a destra e manca..
Arlecchino il cielo di colore,
oggi
la radio annuncia
―L'Europa è morta‖
e ingenue urla di bimbi,
madri, vesti di stracci
sul fango di Idomeni.
Piova una lacrima
sull'assito
ed una magia
sleghi le stringhe
che c'incatenano al suolo.
Siamo assuefatti,
lucciole di fuoco
che penetrano l'atmosfera
ed entrano, escono,
si chiedono e perdono
il tizzo che lento
98
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Dorel COSMA
(ROMÂNIA)
In Dorel Cosma‘s case, the memory of an
image on a postcard is embodied and shared
between the dramatic experience of the crucified
Man who has holes in His hands and sufferings that
lead from the physical torture of the body to the one
of the soul. A torment the poet himself experiences
whenever he writes. The hand he holds his pen with
is the one the nail of the creation has been thrust into
long time ago. This very hand which shows the mark
of the nail has been destined to write from the very
beginning. Could this be the memory of a certain
famous painting seen in any of the greatest
exhibitions of this world (e.g. El Greco, ‘‘Christ in
Agony on the Cross‘‘) which might have ignited the
lyrical image of the sacrifice through writing (?!) or
of he himself duplicated, thus the poet becoming
another type of Christ‘s painter?. No matter what
this painting is going to be the traces of the wounds
left by the nails in Jesus‘ palms are perfectly visible.
The same happens to the poet in general and to Dorel Cosma, in particular. He will be marked for the
rest of his life by poetry in order to live it intensely
and with a dramatic expression.
Muguraș Maria Petrescu
Omul
Covârşitoarea durere
alunecă pe întunecatul cer
şi firul alb voalat
străpunge marea
resemnării.
Suferinţă adâncă
cu degete crispate
spre înfiorătorul cui
ce carnea o străpunge.
Pe cruce,
părăsit durerii sale,
Omul.
Şi geamătul cu plânsul simplu
al clipei fapt,
cu viaţa în valoarea sa
circulatorie.
În golul rece al durerii,
în chinuri zvârcolite,
respectul temător.
Acolo
unde
destineliterare@gmail.com
atârnă
EL
ca TU
să ştii să ceri şi de la tine.
The Man
The overwhelming pain
descends from the dark sky,
the veiled white haze
pierces the sea
of resignation.
A deep suffering
with clenched fingers
pointing to the frightful nail
which pierces the flesh.
On the cross,
abandoned to his pain,
The Man.
And the moan of a simple cry
of a fact in a moment
holding life in its
99
Destine Literare
transient value.
In the cold hole of the pain
in twisted convulsions
the fearing respect
There
where
HE hangs
so that YOU
would come to know
what to ask from yourself.
(Translation into English by Muguraș Maria Petrescu
and David Paul Vnuck)
L’homme
La douleur accablante
glisse sur le ciel sombre
tandis que le fil blanc voilé
perce la mer
de la résignation.
Une souffrance profonde
avec des doigts crispés
vers le clou effrayant
qui perce la chair.
Sur la croix,
abandonné à sa douleur,
L‘Homme.
Et le gémissement avec les larmes simples
de ce moment,
avec une vie dans sa valeur
circulatoire,
dans le vide froid de la douleur,
dans des supplices tordus,
le respect craintif.
Là
où
IL
est suspendu
afin que TU
saches ce que tu dois demander à toi-même.
(Traduction en français par Muguraș Maria Petrescu)
Teodor Buzu – Din depărtări, acrilic, pânză, 100 X 120 cm, 2011
100
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Marian COSTACHE
(CANADA)
Bătrâna și ereticul
(scenetă de teatru creștin ortodox bazată pe fapte și personaje adevărate)
Motto : Vorba spusă, pronunțată, are mult mai multă forță
de convingere decât cea scrisă.
Descartes
Decorul :
În dreapta scenei, la stânga spectatorilor, se află o inscripție pe care scrie
„Satul
Nucșoara‖. De cealaltă parte, la dreapta spectatorilor, se află o altă inscripție pe care scrie „Județul
Argeș‖. La mijlocul scenei este o bancă, o bancă
la poartă, așa cum se obișnuiește în satele românești.
Pe fundalul din spatele băncii, în fața spectatorilor,
simbolizată o casă de țară cu pridvor, ferestre mari,
perdele, etc. Tot pe scenă, la dreapta spectatorilor, se
găsește o cruce mare de lemn culcată, lăsată jos.
Lângă cruce se află o inscripție pe care scrie „Această troiță a fost ridicată în memoria partizanilor
Haiducii Mușcelului din Nucșoara asasinați de
comuniști‖.
Personajele: - Bătrâna, Mama Rizea, Elizabeta
Rizea, 80 de ani ;
- Ereticul, un tânăr în jur de 25-30 de ani ;
- Gheorghe Rizea, soțul bătrânei, 92 de ani ;
- Cornel Drăgoi, 66 de ani ;
- Un tânăr anonim, în jur de 20 de ani ;
- Poștașul satului, în jur de 40-50 de ani ;
- Comunistul satului, în jur de 50-60 de ani.
La început, la ridicarea cortinei, pe scenă se află
doar Mama Rizea. Bătrâna stă singură pe bancă și
toarce lână ținând fusul în mână și învârtindu-l. Este
îmbrăcată în ie și costum popular, așa cum poartă
femeile la satele din zona Argeș. Apare ereticul din
stănga spectatorilor și dreapta bătrânei. El este bine
îmbrăcat, în costum și cravată. Într-o mână are o
geantă cu cărți și reviste, iar în cealaltă o biblie sectară.
Ereticul :
Bună ziua, mamaie !
Bătrăna :
Mnă-zîua, maică ! (Și, plictisită, își
vede în continuare de fusul ei.)
destineliterare@gmail.com
Ereticul :
Mamaie, mata știi ce este Biblia ?
Uite, dacă ai două minute, aș vrea să-ți
vorbesc
despre Biblie și despte Domnul Isus Cristos.
Bătrâna :
Văleu, maică, văleu ! N-ai fi și
dumniata tot vriun comunist deghizat în altciva? Nai fi vrun lup în pele de oaie ? Asta nu o fi, oare tot o
manievră a securității ? (Hup! Începe să devină „interesantă” discuția și pentru ea.)
Ereticul :
Nu, mamaie, nu ! Eu nu sunt nici
securist, nici comunist. Acum în august
1992, aici în România, mamaie, nu mai sunt
nici comuniști, nici securiși. (plin de mândrie și îngâmfare) Eu sunt predicator, mamaie ! Eu predic
cuvântul lui Dumnezeu !
Bătrâna :
Da !? Ce vorbești, maică !? Nu știam
că există așa ceva. Da, maică, văd că nu iești popă.
Din câte știu io, maică, iei, popii, iei priedică la biserică ! Dumniata ai biserică ? Uni priedici ? Da, de ce
nu iești îmbrăcat în costum di popă, maică !?
Ereticul :
Nu, mamie, nu, eu nu sunt popă din
ăia de care vezi mata la biserică !
Popii ăia la care mergeți dumneavoastră la
biserică, ăia sunt răi și mai mult strică lumea decât so îndrepte ! Voi, ortodocșii, îi numiți „Părinte‖, dar
iată ce scrie aicea în Biblie la Matei, capitolul 23,
versetul 9 : „Părinte să nu chemați vouă pe pământ,
căci Unul este Părintele vostru, Carele ese în ceruri.‖
Bătrâna :
Așa o fi, maică, dacă tu zici, că văd
că dumniata ai cartie. Da, eu de popa-l
nostru de la biserică și de biserică nu mă lepăd, cum nu mă lepăd de Domnul Iisus Hristos.4
4
Luca 10, 16 : Cel ce vă ascultă pe voi, pe mine Mă ascultă; și
cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă; iar cel ce se
leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine.
101
Destine Literare
Ereticul :
Mamaie, toți popii de la voi de la
biserică sunt curvari, sunt stricați, sunt
bețivi și sunt lacomi de bani !
Bătrâna :
Ba, eu parcă n-aș zice așa ceva maică.
Uite, vezi dumniata plăcuța aia ? (Și arată spre placa de pe cruce.) Ie pentru băieții care a luptat în
munți și pe care i-a împușcat comuniștii. Ie, maică,
printre iei a fost și popi, trei preoti a fost, maicà, a
fost toți oameni dieștepți, cu cartie multă. Iar popii
ăia a fost oameni cinstiți, curajoși, și care a luptat și
a murit ca să apere credința și biserica de comuniști.
Ereticul :
Mamaie, la voi la biserică aveți icoane, și vă închinați la ele, iar în biblie scrie foarte clar
(își desface Biblia - pregătită deja - și citește) : „Să
nu-ți faci chip cioplit, nici asemănarea vreunui lucru
din câte sunt în cer sus și din câte sunt pe pământ
jos, și să nu te închini acelora, și să nu slujești lor,
că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău.‖ Uite, așa scrie,
la cartea Ieșirea, capitolul 20, versetul 4. (Și îi arată
„cartea” sa.)
Bătrâna :
Așa o fi, brie , dacă tu zici. Da, eu
știu că atunci când mă uit la icoana cu Domnul Iisus
Hristos și a Maicii Domnului, eu nu văz doar
imaginiea lor, ci îi văd pe ei înșiși, pe iei vii, în
carnie șî oasă, aici lângă minie. Uite (și scoate o
fotografie din buzunar), eu când mă uit la fotografiile cu copiii și niepoțî miei plecaț la oraș, de câti ori
văz pozele astiea, eu pe copiii și peniepoțî miei îi
văz, maică. (Mama Rizea „zâmbește” ușor și discret.)
Ereticul :
Păi, mata nu-nțelegi, mamaie, că
Dumnezeu, oprește lucrul acesta, adică să faci asemănarea celor de pe pământ cu a celor din cer !?
Bătrâna :
Așa o fi, maică, dacă tu zici. Da, eu
știu că de câti ori văz icoana Domnului Iisus Hristos
și a Fecioarei Maria, de câte ori le văz, eu îi simt
aproape, aici, lângă mine, îi văz și-i simt coliea, lângă mini. Și, să-ți mai spui io ceva. Am văzut și io
la tilivizor filmul cu Domnul Iisus Hristos. Ei, și
când am văzut io cum Îl băteau, și-L băteau, și-L
băteau, atunci m-am gândit io : Uite așa ne-au bătut
și ne-au chinuit și pe noi pentru Domnu Hristos, tot
așa cum L-au bătut șî L-au chinuit șî pî El. Da, pânla urmă, tot o-nviat !
Ereticul :
Mamaie, ce-ai văzut dumneata la
televizor n-a fost decât un film. Ce legătură are filmul cu Biblia !? Filmu-i una, și Biblia-i alta. Și cine
te-a bătut pe mata, mamaie, așa cum L-au bătut pe
Isus Christos?
Bătrâna :
Comuniștii, maică, comuniștii ! Așa
cum pe timpul Lui, L-au bătut pe Domnul Hristos,
tot așa ne-au bătut și ne-au chinuit și pe noi comuniștii ! Și de-aia, maică, țîu la pept șî la inimă crucia
șî icoana cu Domnu Hristos, că șî El, ca să înviie, o
102
fost bătut și chinuit la fel ca șî noi.
Ereticul :
(Un pic mai „șifonat” și tot încercând să schimbe subiectul.) Și ce este, mamaie, cu
crucea asta aicea ? (Arată spre crucea de jos și o și
lovește cu piciorul.) Voi, ortodocșii, voi aveți cruce
și vă închinați la ea, dar nu-i decât un lemn, și nimic
mai mult !
Bătrâna :
Ba, nu, maică ! Ba, nu ! Ăsta, ce vezi
dumniata, ăsta nu-i numai un simplu lemn, asta-i O
TRO-I-ȚĂ, maică, O TRO-I-ȚĂ ! Noi cinstim și ne
închinăm Crucii Lui Dumnezeu ! Noi nu batjocorim
Crucia și nu suntem vrăjmașii Ei, maică ! 5
(Din dreapta spectatorilor apare Moș Gheorghe
Rizea.)
Moș Rizea : Bună ziua, taică ! ( Și se așează pe
bancă lângă Mama Rizea, lângă soția lui.)
Ereticul :
Bună ziua tataie !
Bătrâna :
Ia vezi, mă Gheorghe, tu-nțelegi ceva
din ci spuni băietu aista ? Că eu, zău, nu-țeleg nimc
din ci zice !
Ereticul :
Tataie, dumneata știi ce-i aia Biblia ?
Uite, (îi arată și lui Biblia sa sectară) dacă ai două
minute pot să-ți vorbesc despre Biblie. Tocmai ce-i
spuneam și lu mamaie că Biblia interzice să mergeți
la popi, să vă închinați la icoane și să vă faceți cruci
! (Din nou arată spre crucea de jos și-o lovește cu
piciorul.)
Moș Rizea : Hei, taică, dac-ai știi dumneata câți
au murit și câți și-au dat viața ca să apere credința
ortodoxă n-ai mai vorbi așa de urît, taică !
Ereticul :
Dar de ce au murit ? Cine i-a omorât
și de ce ?
Bătrâna :
Spune-i, Gheorghe, spune-i și dumnealui ca să știe ce-am pățit noi !
Moș Rizea : Noi, tinere, noi am luptat în munți
împotriva comunismului și împotriva comuniștilor.
Ereticul :
Păi, tataie, noi când eram la pionieri
ne-au spus că cei care au luptat în munți au fost teroriști, fașciști, legionari, criminali de război !
(Tocmai ce apare și Domnul Cornel Drăgoi care a
asistat la ultimele dialoguri.)
C. Drăgoi : N-au fost, domnule dragă, n-au fost !
Această mișcare, organizația propriu zisă
numită
„Gruparea Haiducii Muscelului‖, era compusă din
intelectualii satelor, fără să țină seama că sunt țărăniști, liberali sau legionari. Această mișcare nu a fost
nici țărănistă, nici legionară, ci anticomunistă și antirusească. N-au fost, domnule, n-au fost în nici-un fel
«criminali de război» așa cum îi consideri dumnea5
Filipeni 3, 18 : Fiindcă mulți - despre care v-am vorbit
adeseori, iar acum v-o spun chiar plângând - se poartă ca
dușmani ai crucii lui Hristos.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
ta. Ei au fost eroi, martiri și luptători pentru libertate
și democrație !
Bătrâna :
Așa, Cornele ! Așa, mamă. Ia povestește-i și dumnealui cum am fost noi chinuiți și ceam pățit noi din cauza comuniștilor !
C. Drăgoi : Dar cine-i domnul ?
Bătrâna :
Păi întreabă-l și tu, c-adineauriia venii aici la mini la poartă.
C. Drăgoi : Cine sunteți dumneavoastră ? (Îi întinde mâna să facă amândoi cunoștință.)
Ereticul :
Eu sunt predicator ! Eu predic cuvântul lui Dumnezeu și pe Isus Christos !
Și de
aceea am venit să vă vorbesc despre biblie. (Îi arată
și lui Biblia sa.)
C. Drăgoi : Ah ! Eu am crezut că sunteți vrun
reporter de la televiziune sau de la vrun
ziar din
București, că acuma, de când a apărut Tuța la televizor, tot vin tot felul de oameni pe la noi prin sat.
Ereticul :
Eu nu sunt de-aici din sat. Eu sunt de
la oraș, și umblu din sat în sat, din casă-n casă, ca să
predic Biblia. Dar, tot nu am înțeles de ce țineți crucea asta mare aicea ? (Din nou o lovește cu piciorul
arătându-o și lui.)
C. Drăgoi : Crucea aceasta, domnule dragă, este
ca s-o ridică și să facem un monument în memoria
partizanilor care și-au dat viața pentru libertate, democrație și biserică, luptând împotriva comunismului aici la noi în sat și în satele vecine.
Ereticul :
De-asta ați spus dumneavoastră că nu
au fost «criminali de război» ?
C. Drăgoi : La noi în sat, domnule dragă, noi toți
am fost țărăniști și am făcut parte din Partidul Național Țărănesc al lui Ion Mihalache. Inclusiv unchiul
Doamnei Rizea (și arată spre Mama Rizea), a fost
deputat țărănist, s-a numit Gheorghe Șuța și a fost
prima victimă la noi în sat pe care au împușcat-o
comuniștii.
(Apare tânàrul. În mânà are un buchet de flori. Încă
de la intrarea pe scenă o vede pe Mama Rizea.)
Tânărul :
Doamnă ! Doamnă ! Dumneavoastră
sunteți Elizabeta Rizea ?
Bătrâna :
Da, maică, da, eu.
Tânărul :
Doamnă, vă rog dați-mi voie (se
apleacă în genunchi în fața ei, îi ia mâinile și i le
sărută) să sărut aceste mâini care-au
jertfit și au chinuit ! Dați-mi voie, vă rog, să mă închin în fața demnității, curajului și a eroismului românesc ! (Vorbește în continuare fiind tot în genunchi în fața ei.) V-am văzut zilele trecute la televizor, la serialul «Memorialul Durerii» și am ținut
neapărat să vin aici, la dumneavoastră acasă, și să vă
mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut împotriva
comuniștilor, pentru tot binele, cinstea și onoarea
destineliterare@gmail.com
făcută neamului acesta și acestei țări. Cei ca dumneavoastră ați spălat obrazul de rușine al țării !
Dumneavoastră sunteți și reprezentați curățenia sufletească, deplina și desăvârșita nevinovăție ; dumneavoastră sunteți exemplul total de bunătate, blândețe și generozitate.
(Toți cei patru prezenți în scenă sunt surprinși de
atitudinea neașteptată a tânărului vizitator care i-a
oferit florile, i-a sărutat mâinile și a sărutat-o pe
ambii obraji.)
Bătrâna :
Mulțumesc, maică, mulțumesc! Viezi, brie, că mai sunt oameni cu suflet ! Uite că mai
are oamenii suflet !
Tânărul :
(Tocmai ce s-a ridicat în picioare și
el.) Când v-am văzut, doamnă, la televizor, și când
am realizat cât de mult ați luptat, cât ați suferit și cât
de mult ați jertfit pentru această țară și acest popor,
am plâns tot filmul, doamnă ! Tot filmul am plâns !
Iar după aceea mi-am zis : Trebuie neapărat să mă
duc s-o văd și eu ! Trebuie neapărat să merg acolo la
Nucșoara și să m-aplec în fața acestui simbol de luptă, de simplitate umană și mândrie națională !
Bătrâna :
Doamne ! Doamne ! Doamne ! A
vinit, domnule, doamna aceea de la București, de la
tiliviziune și m-a filmat6. Mi-a zis c-o să mă dia la
tilivizor să mă vadă toată țara ! Și așa a făcut, scumpa de ia ! Dumnezeu s-o ajute și să-i arate la tilivizor
pe toți cari a luptat și a suferit din cauza comuniștilor !
Tânărul :
Comunismul a căzut, și prin cei ca
dumneavoastră România a ieșit din nou învingătoare
în lupta ei cu istoria nedreaptă și cotropitoare.
C. Drăgoi : (către eretic) Uite, domnule, vezi,
vezi că mai sunt și tineri care au înțeles și înțeleg
pentru ce am luptat noi și de ce ne-am sacrificat viețile și tinerețile iubind această țară și libertatea ei!
(Tânărul s-a ridicat și merge să salute pe fiecare
dând mâna cu ei.)
Tânărul :
(către Moș Rizea) Dumneavoastră
sunteți soțul ? Domnul Rizea ?
Moș Rizea : Da, taică, da, eu sunt.
Tânărul :
Am văzut la televizor că și dumneavoastră ați făcut 14 ani de închisoare.
Moș Rizea : Așa este, taică, din 49 până-n 64, 14
ani în total.
Tânărul :
Să știți că mai sunt și oameni care vă
iubesc și care apreciează întreaga dumneavoastră
viață dedicată luptei împotriva comunismului.
Bătrâna :
Vezi, brie, că mai sunt și tineri, așa ca
dânsul, cari ințelege și apreciiază ce-am făcut noi ?
6
Fiind vorba de Doamna Lucia-Hossu Longin de la Televiziunea Română, realizatoarea serialului «Memorialul Durerii».
103
Destine Literare
Tânărul :
(arătând spre ceilalți doi bărbați)
Sunteți din aceeași familie ?
Ereticul :
Nu, nu. Eu sunt doar în vizită și în
trecere. Eu sunt predicator ! Eu predic
Biblia și cuvântul lui Dumnezeu !
Tânărul :
(pornește în hohote de râs) Păi, bine,
domnule, și dumneata tocmai aici ți-ai
găsit să predici !? Pe acești oameni vrei
dumneata să-i convingi să treacă la religia dumitale
!? Pe acești oameni nu i-au convins comuniștii, cu
toate metodele lor, să treacă la ei, și vrei dumneata
să-i convingi să se lase de credința strămoșească și
de idealurile lor !? (continuă să se amuze cu poftă)
Bătrâna :
Așa, maică, așa ! (Și Mama Rizea se
amuză.) Răspunde-i dumniata cum trebuie și cum ar
merita.
Tânărul :
Asta ar fi culmea ! Ce n-au reușit
dușmanii bisericii cu forța, cu violența și cu brutalitatea lor, să reușiți voi, sectarii, cu minciunile și manipulările voastre !
Bătrâna :
Tu știi, maică, Biblia ? Ai citit-o ? Ai
studiat-o ? (Îl întreabă pe tânăr.)
Tânărul :
Nu, tanti, nu. N-am avut nici timp și
nici biblie ca s-o citesc.
Bătrâna :
Maică, voi tinerii, să puneți maică,
mâna pe cartie, și să citiți mult, mult, ca să-i convingeți și pe dumnialor ! L-am auzit io o dată pi popa
de la noi din sat când a zis o dată la biserică : «Cine
ridică sabia, de sabie va pieri !»7 Iar voi, maică, să
apărați credința și biserica și cu Biblia, s-o știți și s-o
cunoașteți și voi mai bine decât iei ! M-au dus o dată
și pe mine fetele mele la mănăstire și l-am auzit șî io
pi popa de-acolo când a zis : «Diavolul, ca să înșele
lumea, se folosește și de Sfânta Scriptură !»8 De-aia,
maică, voi tinerii, să puneți și voi mâna și să învățați
și voi Sfânta Scriptură.
C. Drăgoi : La noi, la biserică, a venit o dată popa
și a zis că să nu citim cărți și reviste de-ale lor, deale sectarilor !
Bătrâna :
Ba, io maică, le-aș zice la băieții ăștia
tineri să le vadă, să le citească, să le cambată și, așa
cum noi am luptat împotriva comuniștilor, tot așa să
lupte și ei cu ăștia care vor dărâmarea credinței și a
bisericilor.
Tânărul :
(văzând și el crucea cea mare și inscripția) Dar, ce faceți aici cu crucea asta mare ?
C. Drăgoi : Vrem s-o ridicăm în memoria celor
executați de comuniști și să le facem un monument !
Dar, n-avem nici bani suficienți, și nici comuniștii
din sat nu ne lasă s-o ridicăm unde vrem și cum am
vrea noi.
7
8
(Tânărul merge și sărută crucea închindu-se și spunând o rugăciune.)
Tânărul :
O! Doamne'ajută ! Doamne'ajută să
se poată ridica crucea și monumentul! (El scoate și
el din buzunar o sută de lei și îi dă bătrânei.) Uite,
tanti, și din partea mea, tot ce am la mine !
Bătrâna :
Mulțumesc, maică mulțumesc. Da,
lasă că nu ne lasă Dumnezeu pe noi !
(Apare poștașul cu un pachet mare de scrisori.)
Poștașul :
Uite-aici, tanti Tuța, câte scrisori ai
primit de când ai apărut la televizor !
Bàtrâna :
Vezi, maică, vezi, că m-a văzut
lumiia la tilivizor și acum îmi trimite scrisori și vine
să mă vază. Ia vezi, maică, poate oamenii buni cu
suflet ne-a trimis bani ca să putem ridica
monomentu !
(Apare comunistul satului.)
Comunistul : (țipă în gura mare) O să-ți dăm, noi,
pământ, și-n gură, fă, femeie ! Te-am văzut și eu la
televizor și am văzut ce prostii și minciuni spui la
lume ! Voi ați fost teroriști ! Ați terorizat satul întreg
și din cauza voastră n-am avut noi liniște-n sat !
C. Drăgoi : Ăsta-i comunistul satului ! Lăsați-l în
plata Domnului și nu-l provocați, nu vă certați cu el.
Comunistul : Și ce-i aici cu crucea asta !? Crucea
mamii voastre de criminali !
(Comunsitul dă să ia crucea. Cornel Drăgoi și tânărul anonim se opun. Ereticul se duce să-l ajute pe
comunist s-o ia de-acolo. Doi de-o parte, doi de cealaltă, trag de cruce. Bătrânii stau pe bancă neputând face nimic. Poștașul asistă. În timp ce unii trag
de-o parte, alții de cealaltă, cade cortina și se aude
glasul lui Elizabeta Rizea.)
Bătrâna :
Doamne ! Doamne ! Trei zile să mai
trăiesc, Doamne, dar să știu că s-a limpezit lumea !
Tu, Doamne, care de bună voie te-ai suit pe cruce,
vino, Doamne, și ne ajută și de data aceasta !
Cortina a căzut.
SFÂRSIT
Matei 26, 52.
Este vorba de Părintele Cleopa.
104
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Grigorie M. CROITORU
(ROMÂNIA)
Popas de noapte pe malul Oltețului
– Destăinuirile unui prieten din copilărie –
Cum a apărut hoțul de cai Coțofeanu în satul
nostru puțini știau. Și dintre aceștia, puțini voiau să
povestească, într-atât băgase frica în oameni, deși
prea mulți pureci pe aici n-a făcut. Dacă întrebai pe
câte unul, despre care se spunea că știe, se uita la
tine, își încrețea fruntea, își strângea buzele, se întorcea înapoi sau într-o parte și scuipa, zicând: „Ptui,
drace!‖ sau „Piei, drace!‖ Dădea din mâini și pleca,
bombănind.
La noi, era obiceiul de a scuipa, folosind și expresiile pomenite, dacă întâlneai, mergând prin pădure ori prin locuri necunoscute, urme de sălbăticiuni, îndeosebi de lupi. Călcând în aceste urme se
credea că te poartă duhurile rele cine știe pe unde și
doar așa puteau fi alungate.
Auzind de Coțofeanu, pe care oamenii îl considerau omul dracului, mai bine zis al Necuratului,
căci nici cuvântul drac nu-l prea rosteau oamenii, de
frică să nu se întâlnească noaptea cu el pe la Pluta
mare, pe la râpa de lângă Dincă, pe Aninoasa lângă
Dinică, pe la Măiag și-n alte locuri de ei știute.
Unii dintre cei întrebați te trimiteau la Gheorghe Pădureanu, cel cu casa în vârful dealului Măiag,
în partea de apus a satului. Porecla Pădureanu de
acolo îi venea, își făcuse casa în marginea pădurii,
între casa lui și sat fiind o oarecare distanță.
Când am crescut mai mare l-am întrebat. Eram
cu oile pe Valea Baurului. El a venit să vadă dacă nu
lăsăm oile și caprele în grădina lui. A venit la noi și
ne-a spus să avem grijă că, dacă ne prinde, ne tăbăcește pielea. Eram cu Nicu lui Guică. Îl auzim, ne
uităm unul la altul, apoi la el, să vedem dacă nu
glumește. Nu glumea. Nicu începe să râdă, fapt ce
nu-i convine Pădureanului. Se enervează și trece la
amenințări:
- Nu crezi, ăsta al lui Niță Guică?
- Auzi, nene Pădurene, eu am un nume, nu sunt
destineliterare@gmail.com
ăsta, spus cu scârbă. Dacă nu-mi zici pe nume, du-te
acasă și te culcă! Asta ca să nu-ți zic ceva mai rău,
cum ar fi ceva de dulce…
Nicu, vecinul și prietenul meu, nu prea era dus
la biserică, adică avea curajul opiniei și-i spunea
omului verde-n față ce avea de spus.
- Bă puță*, vezi că trec valea la tine și-ți bășic
curul! Auzi?
- Bășici dumneata pe dracul. Nu vezi că-ți târâie turul pantalonilor pe jos și mai zici că treci valea
și nu știu ce mai faci. Stai acolo, că oricum nu mă
prinzi cu toți Pădurenii matale. Și nu știu ce ai cu
noi, că nu-ți făcurăm nimic. Ei, măi, te legi de noi
așa din senin! Ar trebui să-ți fie rușine, că ești om
bătrân…
I-am făcut semn lui Nicu să tacă și am intervenit eu, schimbând subiectul:
- Nene Gheorghe, lasă-l pe Nicu în pace. Nu
știi ce băiat bun este, dar are și el câteodată câte un
gărgăune* în cap și începe să bâzâie, iar el sare din
ale lui. Eu te-aș întreba ceva și te rog să-mi spui. Am
auzit că matale știi.
- Întreabă-mă, neică! Dacă știu, îți spun.
- Lumea zice că sigur știi, că dumneata l-ai
adus pe Coțofeanu în sat…
- Și ce vrei să știi?
- Păi, dacă este drept sau nu?
- Lumea zice, măi copile, dar nu l-am adus eu,
a venit singur. Să vezi cum a fost, dacă vrei să știi
adevărul adevărat. O să stau și eu jos…
Se așează pe o buturugă de salcie în marginea
văii și începe să povestească. El pe malul văii dinspre grădina lui, noi pe celălalt mal, cel dinspre
Baur, față în față. Mai întâi, își răsucește o țigară,
luând tutun dintr-o tabachere veche și punându-l pe
o foiță de ziar. O aprinde, trage cu poftă un fum, îl
inhalează, îl ține puțin în plămâni și, apoi, îi dă dru105
Destine Literare
mul pe nas și pe gură. Ne privește și-i dă drumul:
- Vă interesează și pe voi Coțofeanu! Hm!
Gândeam că l-a uitat lumea de când a dispărut, dar
se vede treaba că m-am înșelat. Păi, să vedeți cum a
fost. M-am pomenit cu un om străin la poartă, pe
înserat. Mă duceam să leg poarta de la drum, că aici
la noi, în marginea pădurii, e bine să te asiguri. Mergând spre poartă, aud bătăi în poartă. Câinii au și
sărit, că am doi câini răi, te rup în bucăți, dacă intri
în curte și nu te apără cineva de-ai casei. Am iuțit
pasul să văd la cine sar câinii și cine bate în poartă la
ora asta. L-am văzut cu calul de frâu, un cal mare
roib…
- Cum este calul roib, nene Gheorghe?
- Cu părul roșcat sau brun. Acesta era roșcat.
Așa cal frumos nu mai văzusem. Parcă era din grajduri împărătești. Sclipea părul pe el, coama era aranjară, coada împletită și avea ciucuri prinși de ea, iar
șaua îți lua ochii, nu mai văzusem așa ceva. Am rămas cu ochii pironiți la frumusețea de cal, nu mi-i
puteam dezlipi de la el. În fine, mi-a spus bună seara
și m-a rugat să-l las să se odihnească și el și calul
vreo două ceasuri. Vine de departe și merge la târg
la Bălcești să vândă calul. Speră să ia bani buni pe
el. I-am spus că îl las, dar în casă nu am loc. Dacă îi
convine, am un pat în prispa casei sau în podul șoprului, pe fân. Mi-a mulțumit și a intrat în curte. Calul l-a băgat în șopru și lui i-am așternut patul pe
prispă. Nu știu când a plecat, fiindcă dimineața nu lam mai găsit.
- Și nu s-a mai întors? – întreabă și Nicu, acum
liniștit și el și atent la ce povestea nenea Gheorghe
Pădureanu.
- Peste vreo lună de zile a venit iar. De data asta avea doi cai. Și ăștia erau frumoși, dar nu ca primul. Pe unul călărea, iar pe celălalt îl trăgea după el.
N-a mai stat, a mers mai departe. S-a oprit să mă
vadă și să-mi spună că a vândut calul și a luat bani
buni pe el. Cu banii luați pe calul roib i-a cumpărat
pe ăștia doi și se duce să-i vândă tot în târg la Bălcești. Atunci m-a întrebat dacă ar putea să se așeze și
el în sătucul nostru, să-și facă o căsuță și să-și aducă
familia. Îi place sătucul nostru, este liniștit, așezat pe
valea asta, înconjurat de păduri, este aproape de Bălcești…
- Și matale l-ai încurajat. Ba i-ai dat și loc de
casă… Că este hoț de cai nu ți-a trecut prin minte?
106
Nu te-ai întrebat de unde are așa cai? Trebuia să-ți
dai seama și de ce-i place satul nostru și vrea să se
stabilească în el. Tocmai că este izolat și poate să se
ascundă, că aici nu dă nimeni de el.
- Așa este, ai dreptate. Dar nu m-am prins. Iam dat și loc de casă aici, peste drum de mine. Mai
mulți de la noi au sărit să-l ajute, ba cu una, ba cu
alta. Și nea Marin, tac-to, i-a dat lemne din Curături.
Furcile, tălpile, grinzile i le-a dat din pădurea lui, dar
s-a păcălit și el, cum s-au păcălit toți. Hoțul tot hoț
este și în mă-sa. I-a făgăduit că i le plătește, dar trebuie să meargă cu niște cai la târg, îi vinde și-i dă
banii. Mi se pare că nu i-a mai dat niciun ban.
- De-aia înjura tata, când auzea de el.
*
Acolo, pe vârful dealului avea tata o curea de
pădure. Eu n-o știu, dar spun oamenii că era așa de
frumoasă pădurea, de-ți era mai mare dragul să te
plimbi prin ea. Tata nu tăia nici lemne de foc din ea.
Suprafața era mică, de doar un sfert de pogon sau
cum se zice la noi o litră* de teren.
Locul de casă pe care i l-a dat Pădureanu, era
chiar în capătul dinspre sat al fâșiei de pădure a lui
tata. Hoțul o fi venit, o fi luat seama, și-a făcut planuri și a acționat. Lemnul îl avea, îl putea lua gratis,
cum s-a și întâmplat, și multe nu-i mai trebuiau. Nu
numai pe tata l-a păcălit, ci și pe alții care mai aveau
pădure acolo. Toate lemnele folosite pentru construcția căsuței cu două camere, cu prispă au fost
tăiate din apropiere. Ba, tata i le-a mai și tras cu boii,
i le-a adus la locul construcției.
Tâlharul n-a dat nimănui un leu. După ce a
terminat de construit casa, și-a adus nevasta, pe țața
Maria, și două fete, iar el a dispărut. N-a mai dat pe
acasă mult timp. Au rămas oamenii cu buzele umflate, că nu mai aveau de la cine cere bani. Nevastă-sa
ridica din umeri, nu știa nici ea pe unde umblă. Mai
era și bolnavă, așa că oamenii au lăsat-o în pace. Și
când mai dădea pe acasă, Coțofeanu, apărea seara,
dormea o noapte, două acasă cu muierea și dispărea
iar. Când auzeau oamenii, el nu mai era. Vorba aceea: „Prinde orbul, scoate-i ochii!‖ Ce făcea, cu ce se
ocupa, pe unde umbla nimeni nu știa. Bănuiau oamenii, dar vorbeau în șoaptă. De frică. Auzeau că
prin diferite sate aveau loc spargeri, furturi de animale din grajduri sau de pe câmp de la pășune, că se
puneau focuri la case și alte acțiuni de tâlhărie, semn
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
că acționau în bande hoți. Din ce în ce mai mulți
erau cei care spuneau că nici Coțofeanu nu era străin
de aceste bande. Se vorbea că în pădurea Murgașilor
sunt hoți și atacă la drumul mare pe cei care trec pe
drumul spre Craiova. La fel, Ruginoasa, imensa pădure din apropierea noastră ar fi înțesată de hoți.
Coțofeanca și fetele ei o duceau greu, lucrau pe
la unul, pe la altul cu ziua și primeau alimente. Dar
nu era tot timpul de lucru. Când nu era de lucru la
câmp, toată ziua și ea și fetele dormeau afară
pe prispă pe niște blane* puse una lângă alta, peste
care erau puse rogojini*.
După un timp, s-a stabilit și el în sat. Unii oameni i-au mai cerut să le plătească lemnele și ce mai
luase de pe la ei. Cu o îndrăzneală de neînchipuit le
spunea: „Lasă, mă nene, că nu le-ai cărat apă cu găleata să le pui la rădăcină, să crească. Or crește alte
lemne și ale matale o să fie. Eu altă casă nu mai fac,
pentru foc o să aduc din Ruginoasa sau o să care
muierea și fetele uscături cu legătura de la vâlcea.
Nu mai tai de la voi niciun fir.‖ Și râdea. Unii oameni îl mai înjurau și-i mai spuneau să nu le iasă în
cale când or fi cu capsa* pusă, că nu-i va fi moale.
Râdea de ei și punea mâna, amenințător, pe mânerul
cuțitului de la brâu.
Gestul acesta l-a făcut și când s-a luat de el Titi
al Catrinei, un om cam într-o ureche, ce nu știa multe. Povestea nașul Niță, tatăl lui Nicu Guică, ce fusese de față la întâlnirea dintre Titi și Coțofeanu. Sau întâlnit în Aninoasa, în dreptul fântânii. Titi venea din câmp cu boii, iar Coțofeanu cobora în pârâu.
- Ia stăi nițel, nene cum te cheamă, că nici numele nu ți-l știu oamenii de la noi.
Se oprește Coțofeanu, dar își repede mâna la
cuțit, mișcare pe care i-o vede Titi și nu-i place.
- Stau, mă băiete, ce vrei?
- A, nu știi ce vreau? Ai și uitat că-mi datorezi
niște gologani?
Coțofeanu strânge mânerul cuțitului în mână.
Titi îi strigă:
- Ia mâna de pe cuțit, că ți-l bag pe gât!
Hoțul îl trage de la brâu și ridică mâna să-l lovească. Numai că Titi Mititelu avea în mâna dreaptă
o măciucă de corn și-l plesnește peste mână, de-i
sare cuțitul departe. Vrea Coțofeanu s-o ia la fugă,
dar îl prinde și-l țintuiește locului:
- Ei, fire-aș mumă-ta a dreacului – așa înjura
destineliterare@gmail.com
el, nu zicea fire-ar mumă-ta a dracului - , ce să mai
fac cu tine acum. Să te deznod în bătaie? Unde este
cuțitul? Ia-l vecine de-acolo, vecine, și adu-l la mine,
să-l scrijelesc nițel, să mă țină minte.
- Mă băiete, fii cuminte, lasă că ți-i dau până la
ultimul ban, dar acum sunt cam strâmtorat. Înțelege
și tu, că și ceilalți au înțeles.
I s-a făcut lui Titi milă de el și l-a lăsat. I-a
păstrat cuțitul. Dar bani de la el n-a văzut, cum n-a
văzut nici tata, n-au văzut nici alții.
*
Eu l-am văzut de trei ori pe Coțofeanu. Prima
oară l-am văzut în casă la noi. A venit la tata să-i dea
vin. Atunci, n-am înțeles eu mare lucru, că nu știam
ce înseamnă tupeu, îndrăzneală, obrăznicie, impertinență, nesocotință crasă, chiar inconștiență. După ce
l-ai păcălit rău de tot pe om, nu te prinde rușinea și
mai vii și-i mai ceri vin. Și fără să i-l plătești!
Tata nu prea ședea în casă ziua, avea de lucru
pe afară. Și dacă nu avea, își făcea. La casa unui
țăran sunt o mie de treburi de făcut într-o zi, numai
să vrei să le faci, să nu-ți fie lene. Și lui tata nu-i era
lene. Și când stătea nițel să se odihnească, își așternea o cergă în căruță și se întindea acolo la umbră.
Mai ațipea, dar de multe ori stătea culcat pe spate și
cu mâinile sub cap.
În ziua aceea, nu știu bine pentru ce venise în
casă. Eu mă jucam, ca de obicei, pe pat, la locul meu
după sobă. Se pomenește tata cu el în casă. Cum o fi
venit și nu l-a simțit câinele nu știu.
- Bună ziua, nea Marine!
- Bună ziua! Ce vânt te-aduce? Vrei să-mi dai
banii pentru lemne și pentru muncă?
- Ei, și dumneata, mi-i mai ceri acum, după
atâția ani? N-ai uitat de ei? Lasă-i în prăpăd bani!
Uită-i, nea Marine!
- I-aș uita, dar nu mă lasă Nae!
Așa ziceau oamenii de la noi când nu stăteau
bine cu banii: „Hai, bă cutare, la Rentea, să bem un
țoi de țuică!‖ „Aș merge, dar nu mă lasă Nae! Îmi
suflă vântul prin poznare!‖*
- Spune ce vrei, că n-am timp de stat, am treabă, mă duc afară!
- Treabă, muncă, mai lasă-le dracului. De
muncă nu se îngrașă omul!...
- Hai, ieși, că văd cu tu ai chef de vorbă, de
povestit, de stat. Eu n-am timp de tine.
107
Destine Literare
- Mă dai afară din casă? Cum vine asta? Nu
știu dacă ți-am călcat vreodată în casă până acum…
- Nu mi-ai călcat și nici să nu-mi calci. Hai! În
casă nu te pot lăsa, că nu știu ce gânduri ai!
- Și dumneata mă crezi hoț ca mulți din satul
acesta? M-ați văzut careva furând? M-a prins cineva
asupra faptului?!
- Păi, ce-ai făcut tu cu noi nu se cheamă hoție?
Și caii ăia cu care te duci la târg la Bălcești și, poate
și la alte târguri, de unde îi ai? Că doar n-ai tu crescătorie de cai! Unii zic că ești șef de bandă de hoți!
Pe mine nu mă interesează, atâta timp cât stai departe de mine și ai mei. Hai, punct! Spune ce vrei, că nam timp de tine!
- Dă-mi o damigeană de vin! Am deseară niște
oaspeți și vreau să le dau să bea un vin bun de butuc,
nu poșircă cum mai are câte unul. Știu că dumneata
ai vin bun…
- Am, dar eu îl dau pe bani, dar tu nu știi scoate bani din buzunar. Vrei să-l plătești cum mi-ai plătit lemnele?
- Acum n-am bani, dar voi avea și ți l-oi plăti…
- Știu. Mi-l plătești la paștele cailor! Lasă, hai,
fă pași, călătorului îi stă bine cu drumul!
- Nu ți-e frică de mine, nea Marine? Nu te
gândești că ți-l pot lua fără voia dumitale?
- Nu-mi este frică de tine, Coțofene! Bine că-ți
deteși* arama pe față! Îmi spuseși ce ai de gând. O
să dorm afară cu pușca lângă mine! Cine intră în
curte la mine noaptea s-a zis cu el, nu mai iese viu,
ci între patru scânduri. Bagă de seamă, că eu nu
glumesc!
- Ai dumneata pușcă?
- Am și pușcă, și pistol. Le-am adus de la Mărășești și te asigur că le știu folosi, nu dau greș! Încearcă numai!
- Nu-mi dai nici măcar un kil, să beau eu?
- Nu-ți dau nici o picătură, nu un kil!
Au ieșit amândoi pe ușă și nu i-am mai auzit ce
vorbesc. M-am uitat pe geam și l-am văzut ieșind și
pe poartă. N-a închis-o și tata s-a enervat și a strigat
la el:
- Se vede că tu n-ai poartă la curte, că nu știi so închizi!
Coțofeanu a dispărut iar pentru multă vreme.
Unii spuneau că a fost la pușcărie! Se poate.
Aluniș, Sălaj.
(Va urma)
Cheile Oltețului
108
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Octavian CURPAȘ
(USA)
Ligia Seman: Handicapul conştiinţei. Un roman confesiune despre disperare şi singurătate, vinovăţie şi iertare
Cum să te eliberezi de suferinţa proprie, de
ce să nu porţi cu şi în tine durerea altora, dar şi mai
important, de ce nu ai dreptul să îi faci pe cei apropiaţi să se îmbolnăvească de o maladie a sufletului?
Acestea sunt doar câteva din întrebările la care încearcă să răspundă Handicapul conştiinţei, cartea
Ligiei Seman. Încărcat de o durere vie, umană, volumul se concretizează ca un strigăt după ajutor ce
porneşte din dorinţa recâştigării demnităţii pierdute.
Un handicap fizic înseamnă neşansa de a fi stigmatizat de societate, de a nu te putea bucura de viaţă, de
a te raporta în permanenţă la oamenii sănătoşi. În
roman, Ana, o infirmă, dobândeşte pe lângă deficienţa trupească şi un handicap al conştiinţei, adică
frica de a se simţi respinsă, teama că anormalitatea o
face vulnerabilă, că viaţa nu îi rezervă decât eşecuri.
Iar lipsurile ei sufleteşti, nevoia de a fi acceptată,
obsesiile legate de înfăţişare, sensibilitatea exagerată, părerea proastă despre sine, i se transmit fiului
său, Emanuel, un copil de grădiniţă. Micuţul creşte
şi odată cu el se dezvoltă până la exacerbare un şir
de emoţii negative pe care le va perpetua din păcate,
în fiinţele cele mai dragi lui. Şi astfel, fiecare experimentează individual, efectele unui handicap al
conştiinţei.
Ligia Seman este o autoare prolifică, evoluând
în cărţile sale, Funiile dragostei, Handicapul
conştiinţei, Tragedie şi triumf, Portrete din cioburi
de la forme „simple‖ la conflicte complexe, într-o
prezentare utilă a speciei umane cu toate contradicţiile şi controsiunile ei. Handicapul conştiinţei
vorbeşte despre condiţia esenţială a omului care se
simte marginalizat de societate pentru că nu este în
destineliterare@gmail.com
rândul lumii. Nu se întâmplă nimic catastrofal în
viaţa personajelor, ci doar în conştiinţa lor. Pentru că
ne defineşte unicitatea, reacţionăm într-un mod greu
de explicat, în momentul când realizăm că şi handicapul ne poate face să ne simţim unici. Atâta doar că
în alt fel. În consecinţă, implicaţiile infirmităţii
noastre se regăsesc pe toate planurile: social, moral
şi spiritual.
Maria, Ana, Nina, Amalia, Adina – femei şi
mame, pe care existenţa le pune în situaţii asemănătoare, dar care aleg să aibă atitudini diferite.
Atitudini diferite faţă de handicapul fizic, însă mai
ales faţă de cel al conştiinţei. Maria este o femeie în
109
Destine Literare
vârstă, trecută prin multe greutăţi. Bărbatul îi moare
în floarea vârstei, iar ea rămâne să îşi crească singură fiul. Se războieşte cu Dumnezeu, dar din acest
război Dumnezeu îi câştigă inima pentru El. Unicul
ei fiu, Ionel, devine infirm în urma unui accident.
Infirm şi surd, şi totuşi singurul care scapă cu viaţă.
Se căsătoreşte cu Ana, o femeie al cărei handicap
fizic, merge cu ajutorul unui baston, pentru că
picioarele nu o ajută, este mult depăşit de cel psihic.
Au împreună un copil perfect sănătos, pe Emanuel,
pe care Ana însă, prin modul ei de a gândi, prin
complexele şi frustrările chinuitoare care o macină,
reuşeşte să îl transforme într-un handicapat psihic.
Băiatului îi este ruşine cu părinţii săi, în special cu
mama (chiar din primele pagini ale cărţii îi vedem
reacţia în faţa copiilor de la grădinţă: ,,Nu mai râdeţi
de mama mea!‖) şi tinde spre o respingere totală a
ceea ce înseamnă socializare. În acest moment de
criză, se întâmplă că mergând să îşi petreacă vara la
bunica Maria, în acelaşi compartiment cu Emi, cum
este alintat micuţul şi cu părinţii săi călătoreşte
Amalia Neag. Şi ea este mamă, dar nu o mamă
obişnuită, ci mama unei fetiţe oarbe, Adina. Numai
că spre deosebire de Ana, aceasta ştie să lupte pentru
copilul ei în aşa fel încât Adina nu are nicio clipă
sentimentul neptuinţei, al inferiorităţii, al
handicapului. Educaţia pe care i-o dă fiicei sale, deşi
pare la prima vedere una spartană, are darul de a o
ajuta ,,să vadă‖, să înţeleagă că are un rost, că viaţa
nu înseamnă întuneric. „De ce te plângi că nu poţi?
Erau cuvinte folosite des de Amalia. Cum nu poţi?
Hai să încercăm o dată şi fără lacrimi şi să vezi că se
poate! Dacă vrei, poţi! Ai văzut! Nu există „Nu
pot!‖ ‖
Cei doi copii se împrietenesc, iar Adina, în
mod paradoxal, deşi nevăzătoare, handicapată, se
transformă într-un fel de baston alb pentru Emi, un
copil sănătos fizic, dar handicapat sufleteşte. Ea este
oarbă, şi totuşi vede, el este normal din toate punctele de vedere, însă are nevoie de o călăuză. Treptat,
pe lângă Adina, băieţelul va descoperi cu ajutorul
bunicii Maria că mai există o Călăuză, Dumnezeu.
Din acest moment, două forţe intră în conflict. Pe de
o parte, Ana, care Îl urăşte pe Creatorul ei şi consideră că handicapul ce îl poartă este răzbunarea Sa
(„Ce bine ştia Dumnezeu să-Şi ia revanşa!‖), iar pe
de altă parte, Maria şi Adina, care îi insuflă lui Emi
110
puterea de a merge înainte şi de a se recupera spiritual. Prima reuşeşte acest lucru prin credinţa în Hristos, a doua prin educaţia primită acasă. Anii trec, cei
doi copii cresc, iar Emanuel, aşa cum era şi firesc,
ajunge să îşi dea seama o iubeşte pe Adina.
Simţământul este reciproc, însă din nefericire,
tânărul încă mai poartă un handicap – acela al
conştiinţei. Dacă din copilărie, Ana trăieşte gelozia
mamei care se simte dată la o parte de lângă copilul
ei de o intrusă, Adina, odată ce Emi devine conştient
de sentimentele pe care i le poartă fetei, aceasta
ajunge să o urască. Motivul? Acelaşi, dintotdeauna:
infirmitatea. Femeia îşi doreşte altceva pentru cel
căruia îi dăduse viaţă. Emanuel, un bărbat frumos şi
inteligent, nu poate să îşi petreacă viaţa alături de o
oarbă. „Când ajunse acasă, pe Emanuel îl aştepta
maică-sa, grozav de înfuriată. Răbufnea cu o forţă
nestăvilită. Îi dorea numai binele! Mai bine să moară
ea, îi spuse, decât să-şi nenorocească viaţa alături de
o soţie handicapată. Viaţa lui alături de o
handicapată ar fi o umilire pe viaţă.‖ Iar Emanuel, la
insistenţele ei („Eu am s-o omor! Da… Fac o crimă
şi ştiu că aş fi în stare pentru tine‖) şi sub presiunea
grupului de camarzi din armată, renunţă la dragostea
sa pentru Adina.
Din acest moment, destinele lor merg in
paralel. Adina învaţă, ajunge să fie absolventă a
două facultăţi, psihologie şi litere şi devine, alături
de soţul ei, Alin, un bărbat infirm, însă fără a fi
mutilat sufleteşte de imperfecţiunea sa, realizator de
emisiuni creştine la radio. Este respectată în oraşul
în care locuieşte, cunoscută şi căutată. Are o fetiţă,
Diana, pe care ştie să o educe la fel cum Amalia o
educase pe ea. Fetiţa moşteneşte problemele de
sănătate ale mamei, fiind ameninţată de orbire, însă
dezinvoltura şi siguranţa de sine cu care se poartă,
demonstrează că va evolua normal în viaţă, în ciuda
handicapului. Indiferent cât de greu le-ar fi, Adina şi
Alin rămân una în Dumnezeu, singura forţă ce le
conduce viaţa. Spre deosebire de ei, Emanuel se
transformă într-un om care reuşeşte să îşi depăşească
condiţia. Se apucă de afaceri şi câştigă. Uită de
Dumnezeu, dar învaţă la şcoala vieţii. Împrumută
bani. Totul îi merge ca pe roate. Nu ştie ce înseamnă
eşecul, neşansa, lipsa. Se foloseşte de cunoscuţi, de
femeia pe care o iubeşte, de oricine şi de orice. Cu
alte cuvinte, deprinde puterea de a călca peste
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
cadavre. „În aceşti ultimi doi ani se ridicase
financiar mai mult decât toţi concurenţii lui de
afaceri. Crescuse în oraş popularitatea lui, oamenii îl
invidiau pentru banii pe care îi avea.‖ Se căsătoreşte
cu Nina şi au doi copii, un fiu, Mihai şi o fiică, Ela.
Nu îşi mai aminteşte de părinţi, refuză să mai aibă
vreo legătură cu aceşti oameni handicapaţi. Şi îşi
găseşte şi o justificare pe măsură. „Este exact ceea
ce tu, mamă, m-ai învăţat, nu-i aşa? Handicapaţii
sunt marginalizaţi, inferiori, eu, însă nu fac parte din
această categorie, sunt superior pentru că… oare nu
era mai bine să mă ajuţi să iubesc şi să apreciez
lumea din care faci parte? Observi cum mă exprim?
Lumea din care faci tu parte… şi o altă lume.‖ Ana
culege deja roadele comportamentului pe care a
decis să i-l inducă fiului ei în copilărie. Ca mamă,
rămâne cea care a conturat în mintea lui Emanuel
cele două lumi. Vina de a fi făcut din el un om cu un
puternic handicap al conştiinţei îi revine. Din păcate
însă, aşa cum ar fi afirmat ea însăşi, altădată,
Dumnezeu îşi ia revanşa. Abandonată de fiu, îşi
petrece restul zilelor într-un azil, văduvă (soţul îi
moare pentru că nu au bani să facă o operaţie pe
inimă). În tot acest coşmar, apare o rază de lumină
exact de acolo de unde se aştepta mai puţin.
Primeşte o vizită din partea Adinei şi a lui Alin. Se
împotriveşte la început, pe Adina se oferise chiar să
o ucidă cândva, însă încet, încet, se obişnuieşte cu
situaţia şi ajunge să îi îndrăgească pe cei doi. Din
păcate, starea sănătăţii i se înrăutăţeşte şi ajunge să
îşi piardă cunoştinţa. În această situaţie o găseşte fiul
ei risipitor atunci când, forţat de împrejurări, îşi
aduce aminte că are părinţi şi decide să se întoarcă.
De ce? Pentru că un eveniment nefast îl readuce cu
picioarele pe pământ, îl coboară din turnul de fildeş
în care se închisese. Fiica sa, Ela, se află pe patul de
moarte. Este momentul când Nina descoperă că
socrii ei sunt infirmi, că reproşurile pe care i le
adusese Emanuel că Ela s-ar fi născut cu handicap
din cauza ei, nu au niciun temei. Nina înţelege că
trăise într-un noian de reproşuri inutile, că fusese
împinsă să dobândească un handicap al conştiinţei.
Emanuel îi mărturiseşte tot trecutul său, inclusiv
iubirea pentru Adina. „Şi dintr-o dată, în inimă i se
ridică deasupra tuturor sentimentelor confuze,
privindu-l cum se târa ca un vierme, ideea
triumfului. Triumfase în sfârşit, asupra lui.‖ Nina
destineliterare@gmail.com
înţelege că dobândise victoria asupra tuturor
umilinţelor, durerii, deznădejdii, nefericirii aduse în
sufletul ei de un om cu un uriaş handicap – acela al
conştiinţei. „Cât timp Nina fusese internată în spital,
nici măcar odată Emi nu o vizitase. Era înnebunită
de atâta durere, biata femeie, din pricina copilului.
Suferea cumplit ca mamă, însă durerea ei era mult
accentuată de atitudinea soţului ei. Emi nu ii este
alături nici în cele mai grele momente.‖ Un fiu
risipitor, un soţ dezinteresat – aşa arată Emanuel
după toţi anii în care fusese „prins în goana după
îmbogăţire.‖ Se mai poate schimba ceva în al
doisprezecelea ceas? Prin puterea lui Dumnezeu, da.
Copleşit de amintirile adunate în copilărie, când
Maria, o a doua mamă pentru el, îi vorbise despre
Mântuitorul lumii, Emi trăieşte un adevărat proces
de conştiinţă. Îşi caută părinţii, o ia pe Ana acasă la
el şi o îngrijeşte cu devotament până în ultima clipă,
îi regăseşte pe Adina şi pe Alin şi îşi mărturiseşte
greşelile. Alin află cu această ocazie că
„întâmplarea‖ dramatică prin care trecuse chiar
înainte de nuntă, când este atacat şi bătut de un grup
de necunoscuţi, i se datorează tot lui Emanuel, însă
îl iartă. Ce simte vinovatul? „…dar prin mărturisirea
aceasta, el, un bărbat veşnic mândru şi plin de sine,
se înjosise peste măsură.
Oare ce gândise Dumnezeu despre el în acele
momente? Cum putuse să-i mai îngăduie de atunci o
viaţă cât de cât liniştită?‖ Ela moare, însă lui Emanuel îi rămân Nina, pe care trebuie să o convingă că
el este acum un alt om şi Mihai. Din fericire, Emi
înţelege că pentru hanidcapul de care suferă nu
există decât un singur leac: iertarea lui Dumnezeu.
Pe care o acceptă. Se întoarce la El şi firul lucrurilor,
al gândurilor se reînnoadă de acolo de unde se
rupsese. Redevine cel din copilărie, când împreună
cu Adina cutreiera pădurea din staul bunicii. „Aşa îi
plăcea ei, numai ea să conducă, iar el să fie
ascultător în toate. În preajma lui se simţea ca o
prinţesă. Hotărî să-l facă prinţ pentru totdeauna. Dar
nu un prinţ mascat, ci prinţ cu adevărat.‖ Prin
puterea lui Dumnezeu, Emanuel se transformă abia
acum, târziu, într-un prinţ adevărat, aşa cum a fost şi
Prinţul al Cărui Nume îl purta.
Cartea se încheie frumos, într-un cadru potrivit
pentru o astfel de metamorfoză, la biserică. Aici se
întâlnesc Nina, Adina, Emanuel şi Alin. Pentru
111
Destine Literare
prima dată, Nina înţelege că soţul ei nu o minţise
atunci când îi mărturisise că în sfârşit, sentimentele
faţă de Adina s-au limpezit, că dragostea lui pentru
aceasta era una frăţească. Urmărindu-şi discret, soţul
la sfârşitul serviciului divin, Nina are confirmarea şi
revelaţia viitorului. Emanuel „alerga neobosit în
toate părţile, pentru a-i ajuta pe cei suferinzi. Ridica
scaune cu rotile, ducea de mână orbi. Îi mângăia pe
copiii infirmi şi le dădea bomboane. Se oprea, se
apleca, îşi dăruia zâmbetul.‖ Venise rândul ei să se
apropie de el, să îl susţină, să îi arate că l-a iertat. Iar
Nina nu se dă înapoi. Emi „redescoperi în ochii ei
lumina dragostei pentru el. Arăta ca un foc care
niciodată nu se va mai stinge. Îşi surâseră unul
altuia, înţelegând că aveau acelaşi gând.‖
Copilăria şi adolescenţa târzie a personajelor
Ligiei Seman din Handicapul conştiinţei cunoaşte
un final. Nu trebuie să ştim totul. Nu putem şti totul.
Dar putem învăţa. Înaintea Ninei şi a lui Emanuel se
deschide o perspectivă interesantă, aceea de a
deprinde încrederea în sine şi în ceilalţi. Important
este că au reuşit să se elibereze şi să îşi lămurească
absurditatea lucrurilor trăite cândva. Va rămâne doar
o amintire stinsă
peste rana vindecată
din suflet. Nu mai
este loc pentru nimic
spectaculos în sens
rău, de acum înainte.
Dumnezeu nu lucrează haotic, iar miracolele Sale sunt
liniştite. El îi cheamă
pe toţi cei trudiţi şi
împovăraţi pentru a le
da odihnă. Nina, Emanuel, Adina şi Alin vor spune
fiecare, pentru sine „S-a sfârşit!‖ Vor uita că au fost
prinşi cândva, din voia altora, în vârtejul unui carusel ce îi purta spre adâncuri, spre tenebre. Experienţa
aceasta a avut pănă la urmă şi ceva bun. I-a ajutat să
îşi descopere şi să își înţeleagă diferenţele şi afinităţile. A fost o şcoală la care s-au maturizat. Au parcurs-o pentru că aşa a dorit Ana, cea care a ales pentru ei. Însă cine s-a întâlnit cu Dumnezeu începe o
viaţă nouă. Iar handicapul, golul din suflet este umplut cu putere, înţelegere și nădejde.
Lia-Maria Andreiță – Tapiserie
112
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Ion Anton DATCU
(CANADA)
Prima Gală de Box organizată la Craiova, context istoric şi dramele ulterioare
Înainte de a intra în adâncul evocării, trebuie
amintit contextul istoric al marilor decizii europene,
care s-au luat înainte de evenimentul sportiv amintit
în titlu. Astfel, la data de 4 iunie 1920, la Conferinţa
de Pace de la Versailles, Consiliul Suprem, format
din reprezentanţii ţărilor învingătoare în Primul
Război Mondial, adică, delegaţii Franţei, Marii Britanii, Statelor Unite şi Italiei au semnat, cu mare
greutate, acceptul ca, Transilvania şi Banatul să revină României.
Atunci s-a parafat, cu devărat, Unirea cea Mare, unirea propriu-zisă, adică, putinţa. A fost momentul crucial, în care s-au depus eforturi uriaşe
pentru lămurirea puternicilor lumii. În cadrul unor
polemici prelungite, demnitarii idealişti, realişti şi
nationalişti se jucau cu soarta popoarelor. Opiniile
"chirurgilor" Europei au fost diferite, pe fondul unor
dezbateri furtunoase, existând oponenţi care susţineau că, Transilvania trebuie să aparţină Ungariei şi
Basarabia, Rusiei! Este bine de clarificat aspectul
care atestă că, mai înainte cu doi ani şi jumătate, la 1
decembrie 1918, prin discursurile patriotice, ţinute la
Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, a avut loc
altceva - dorinţa sau aspiraţia românilor de a fi
uniţi, aşteptând decizia Marilor Puteri, fără de care,
unirea nu era posibilă.
Toată suflarea se bucura de primii ani de pace. Ţara
devenise rotundă pe hartă, România Mare având 71
de judeţe, o cifră fără precedent. Viaţa intra în normalitate. Regele Ferdinand căpătase numele de Întregitorul, deoarece, prin lupte şi jertfe, adusese la
Ţara Mamă toate provinciile româneşti din jur: Ardealul, Banatul, Basarabia, Bucovina şi Cadrilaterul.
România se refăcea cu greu după un război devastadestineliterare@gmail.com
tor, pentru care nu fusese pregătită.
După ce s-au stabilit noile hotare, o parte dintre ofiţerii germani şi din armata austro-ungară, foşti prizonieri, ingineri la origini, au optat să rămână la
Craiova, acceptaţi ca specialişti, cu toate că făcuseră
parte din armatele inamice României, învinse în
prima conflagraţie mondială abia încheiată.
***
Pe fondul acelor fenomene evolutive, într-o
zi de toamnă a anului 1922, muncitorii Uzinelor metalurgice "Brătăşanu" din Craiova, asistau miraţi la o
primă demonstarţie fără precedent. În ringul improvizat într-o hală de producţie, a avut loc o întâlnire
amicală de box, între germanul Helmuth Schmidt şi
austriacul Karl Tomatzi, amândoi fiind angajaţi ca
specialişti. Patronul fabricii, Mircea Paul Brătăşanu,
a încurajat această acţiune în premieră, în alte ţări
acest sport fiind deja consacrat.
După câteva luni, în urma unor mari eforturi,
prin perseverenţa viitorilor campioni, Ilie Mihăileanu şi Marin Crăciunescu, s-a stabilit ca prima gală
organizată să aibă loc în grădina de vară a Restaurantului Minerva, în ziua de dumincă, 23 aprilie
1923, la orele 10.00. În aceste condiţii, pe lângă afişele lipite pe gardurile străzilor centrale s-a confecţionat un panou uriaş, montat pe un cărucior, tras de
un cal. Scopul urmărit era acela, ca, trecătorii aflaţi
la promenadă să vadă caricaturile ambilor boxeuri.
Era vorba de Dimitru Teică, oltean din Negoi-Dolj,
reîntors din America unde practicase boxul şi Karl
Tomatzi, inginerul austriac, anagajat la Uzinele
"Brătăşanu".
113
Destine Literare
Pietonii, care se uitau la atrăgătoarele afişe şi
la panoul publicitar mobil, se întrebau, total nedumeriţi, în ce constă motivul pentru care trebuie să se
bată doi prieteni, ce nu aveau nimic de împărţit, nu
se insultaseră iar răzbunarea nu-i caracteriza. Alţii
afirmau că lupta anunţată reprezenta preocupări urâte, pur socialiste. După o noapte cu ploaie şi vânt
puternic, a doua zi a apărut soarele strălucitor. Spaţiul destinat întâlnirii sportive a devenit neîncăpător.
Spectatorii s-au suit pe garduri sau pe acoperişurile
caselor din jur, evenimentul având loc pe unul dintre
colţurile intersecţiei străzilor Constantin NicolaescuPlopşor şi Mihail Kogălniceanu (denumirile actuale).1
Cei prezenţi aveau ţinute elegante, la gât cu
lavaliere, îmbrăcaţi cu redingote, pantofii fiind dotaţi
cu ghetre. Alţii priveau prin monoclu, iar la subraţ
țineau nelipsitul baston subţire cu cap argintat, simbol al distincţiei acelor vremuri, într-o Craiovă boierească şi cosmopolită. Străzile adiacente erau ticsite
de trăsurile, care aduseseră protipendada la spectacolul important. În calendar era ziua Sfântului Mare
Mucenic Gheorghe. Craiova se emancipa din ce în
ce mai mult, iar, dezvoltarea economică avea un ritm
alert, ajungând, pentru o perioadă, al doilea oraş al
României, după Bucureşti.
Revenind la premiera aşteptată de toată suflarea, s-a convenit ca lupta să se desfăşoare pe parcursul a zece reprize, a câte trei minute fiecare. Ca arbitru a fost desemnat profesorul de sport, Petre Hagiu.
Auzind larma spectatorilor, vuietul încurajărilor şi
protestele adresate arbitrului, vardiştii de pe străzile
învecinate au alergat să intervină în forţă, pentru a
face arestări. Văzând, însă, că în primul rând de scaune, lâgă ring, se aflau prefectul Judeţului Dolj, primarul Craiovei şi şeful Poliţiei, au plecat tiptil, tiptil.
Ca premii s-au atribuit statuete, ceasuri de buzunar
şi biciclete. Rezultatul galei contează mai puţin.
Ecoul a fost mare şi important. Într-o altă întâlnire
au evoluat germanul Helmuth Schmidt, inginerul
despre care am mai amintit şi slovacul Ian Mazteka,
tot de la uzinele menţionate.
Printre invitaţii de marcă se aflau marii industriaşi ai Craiovei, o parte dintre ei având şi statutul
de sponsori ai acelei competiţii sportive de nivel
înalt, inclusiv achitarea banchetului de proporţii ce a
urmat: Mircea Paul Brătăşanu, Adolf Waidman, Ri114
chard Graepel, Gerhard Wolff şi patronii morilor,
unii având fabrici de pâine celebre. Este vorba de
Ştefan Barbu, zis Drugă, Moise Mendel, Marcu
Veis, Carol Schmidt şi Johann Traiu. Lângă aceştia
se pot cita, latifundiarii Olteniei: Puiu Pleşa, Dumitru Burileanu, Jean Mihail, surorile Sanda şi Adina
Ştirbei, şi alţii.
***
În continuarea acestei evocări, este necesară
alăturarea unor elemente de detaliu. În anul 1948, la
11 iunie, a avut loc acea rupere brutală a continuităţii. Actul violent al istoriei s-a numit Naţionalizarea
Principalelor Mijloace de Producţie, măsură urgentă
impusă de sovietici. A debutat vremea în care toate
fabricile şi băncile au fost luate abuziv de statul comunist, patronii lor urmând să fie aruncaţi în închisorile şi lagărele de muncă forţată, acuzaţi ca
,,duşmani ai clasei muncitoare, bandiţi care au supt
sângele poporului‘‘ (am respectat formulările epocii). Tot atunci au fost confiscate casele şi palatele
celor înstăriţi, în zgomotul asurzitor provocat de
şenilele tancurilor sovietice, în încercarea lor zilnică
de intimidare a populaţiei.
Pentru a da câteva exemple din perimetrul
craiovean, palatul lui Matei Glogoveanu a fost atribuit Tribunalului Regional Oltenia, apoi al judeţului
Dolj; palatul Nicolae Titulescu a devenit Casa de
cultură a studenţilor comunişti, apoi Curtea de Apel;
palatul Jean Mihail a avut destinaţia de comandament sovietic, apoi, Muzeul de Artă; palatul Puiu
Pleşa a fost transformat în Casa de cultură a sindicatelor, apoi în Curtea de conturi; palatul Gogu
Vorvoreanu a căpătat funcţionalitatea de comandament al NKVD-ului sovietic, apoi locuinţa mitropoliţilor Olteniei; palatul Constantin Vălimărescu a
fost repartizat ca sediu al Băncii Naţionale. În palatul Alexandru şi Aristia Aman s-a mutat Biblioteca
regiunii Oltenia, apoi a judeţului Dolj. Palatul Richard Graepel adăposteşte activitatea Casei de Pensii
a judeţului Dolj.
După naţionalizarea celebrei uzine metalurgice, inginerul Mircea Paul Brătăşanu, un patron iubit
de salariaţi, a avut şocul de a rămâne pe drumuri,
mai ales că fusese deputat al Partidului Naţional
Ţărănesc, posesor al gradului 33 în Masonerie şi alte
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
incriminări. Pentru a-i găsi motive temeinice de încarcerare, celebrul oportunist, Mihail Sadoveanu i-a
intins o cursă fostului prieten, căruia i-a sugerat să
încerce reorganizarea Masoneriei, adormită în anul
1951. În urma acestei trădări, Paul Brătăşanu a fost
arestat. După îndelungi anchete de o duritate greu de
a fi descrisă, la data de 19 noiembrie 1953, Tribunalul Bucureşti l-a condamnat pe inculpat, la 25 de ani
de muncă silnică şi confiscarea totală a averii (cu opt
luni mai înainte, la 5 martie , murise Stalin). Alte
acuzaţii care i s-au adus: delict de uneltire împotriva
ordinii sociale, delict de instigare publică şi complicitate la crimă de înaltă trădare. Ultima învinuire se
referă la faptul că, cel condamnat a furnizat diplomaţilor străini, englezi, francezi şi americani, strategia
brutală, prin care se aplicau metodele barbare, folosite în pregătirea colectivizării forţate.
În acea perioadă exista tendinţa unanimă ca,
cei care au posibilitatea, să-i atenţioneze pe reprezentanţii marilor puteri, pentru a interveni cu hotărâre maximă şi imediată, în scopul stopării abuzurilor
influenţei sovietice asupra României. Angloamericanii aveau această obligaţie de a se implica în
forţă, deoarece, anterior, oferiseră pe tavă România,
aliatului lor sadic şi viclean, care se numea Marele
Stalin.
După cinci ani şi şase luni de regim sever, bătut şi înfometat, Mircea Paul Brătăşanu a murit la
sinistra închisoare de exterminare Piteşti, în seara
zilei de 25 mai 1959, în vârstă de 61 de ani (n. 28
mai 1898). Decesul s-a datorat congestiei pulmonare, autorităţile refuzând tratamentul medical, aşa
cum era regula generală în infernul concentraţionar.
În ultimii ani ai vieţii, un uriaş simbol al elitei craiovene a purtat lanţuri la picioare, precum un mare
tâlhar şi criminal al propriului său popor. Unul dintre multiplele paradoxuri ale istoriei perverse, ocolit
de autorii manualelor şcolare.
***
În urma insistenţelor fiicei sale, Ileana Brătăşanu, în anul 2006, prin Decizia nr. 605, Tribunalul
Militar Bucureşti i-a acordat lui Mircea Paul Brătăşanu calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă,
fiind reabilitat prin acest act. Pe de altă parte, la finalul unor demersuri interminabile, periodă în care a
destineliterare@gmail.com
avut cheltuieli uriaşe, Ileana Brătăşanu a primit de la
statul român, suma de 500.000, pentru suferinţele
îndurate de tatăl său.
***
Înainte de a pune punct acestui periplu, plin
de amintiri, fără să supăr pe cineva, se impune să fac
dovada că, istoria este rotundă. Merită subliniat faptul că, în pas cu schimbările politice majore impuse
în perimetrul românesc, fostul birjar manierat şi om
de încredere al patronului Paul Brătăşanu, pe nume
Catrinoiu, a aderat rapid la principiile ademenitoare
ale egalitarismului comunist şi de incriminare a vechiului regim opresor. După Naţionalizarea Principalelor Mijloace de Producţie din 11 iunie 1948, a
fost investit de noile autorităţi totalitariste în funcţia
de director general al fabricii "Brătăşanu" din Craiova, devenită în 1951 - "Uzina 7 Noiembrie", direcţionată de la economia de piaţă capitalistă, la economia planificată comunistă. S-a considerat o promovare firească, potrivită, deoarece de-a lungul anilor,
cât s-a aflat în slujba fostului patron, Catrinoiu aflase o serie de confidenţe şi cunoştea fabrica la perfecţie. La rândul lor, muncitorii îl acceptau, deoarece
provenea din mijlocul lor. Între anii 1948 şi 1990,
uzina a aparţinut statului comunist, timp de 42 de
ani. 2
Dacă bunicul, Catrinel, a fost primul director
comunist al Fabricii "Brătăşanu" din Craiova, naţionalizată în 1948, ei bine, nepotul său, Ionel Catrinoiu, a fost primul director al acelei uzine de prestigiu,
dar, în tranziţia ce a debutat în anul 1990. Prin privatizarea acestei fabrici plină de istorie, care, între
timp a căpătat alte denumiri, nepotul Ionel Catrinoiu
a redat-o economiei de piaţă capitalistă, adică unui
om de afaceri interesat să o cumpere. Un arc peste
timp, în care, bunicul şi nepotul au reprezentat factorii importanţi de trecere de la capitalism la socialism
şi invers, a unui puternic colos industrial. Şi unul şi
altul s-au conformat legilor, bune sau rele, care trebuiau respectate în perioadele când se aflau în funcţiile decizionale, la cumpăna unor epoci doctrinare. 3
Un caz deosebit de rar şi foarte interesant, o
paralelă între trei generaţii, bunic-nepot, subiect de
roman cu vânzare sigură şi apreciere certă. La ora
actuală, uzina craioveană nu mai are forţa de a pro115
Destine Literare
duce, ca altădată, tractoare şi maşini agricole. Motivaţiile sunt de natură internă şi internaţională, a că-
ror analiză este de competenţa specialiştilor din domeniu.
Laval, 04.06.2016,
(Capitol din volumul Erori au fost, erori sunt încă)
Note:
1
Ion Puiu Dumitrescu şi Marin Crăciunescu, Pumnacii olteni, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973.
2
Mărturiile contemporanilor acelor vremuri, care, în perioada 1965-1970, erau încă salariaţi ai uzinei, precum familia Şelaru şi alţii.
3
Date memorialistice culese din diverse surse, precum Muzeul Olteniei şi alte izvoare, file de arhivă istorică
şi sentimentală, autorul acestor rânduri fiind din partea locului.
Teodor Buzu – Rapsodie, pânză, ulei, 100 X 100 cm, 2009
116
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Dominic DIAMANT
(ROMÂNIA)
CE POEZIE
Ce poezie poate fi-ntr-un gest
Sau într-un suflet când divin se zbate
Ei bine, urcă tu pe Everest
Şi vei vedea cum poate să arate
Împacă-te cu cel ce te-a lovit
Atât de crunt, că n-ai ştiut de tine,
Îndură-te de cel neisprăvit
Ce-ţi cere ajutorul, şi e bine
Dă-i tot femeii care te-a iubit
Deşi ai înşelat-o-ntotdeauna
Fii jertfa idealului iubit
Chiar dacă moartea face pe nebuna
În orice gest iubire respirând
Şi dăruind, cum nimenea nu ştie,
Pulsează, ca-ntr-o zbatere de gând
Înalt, o infinită poezie.
***
BELŞUG
Nu există-n ţara asta
Zonă-n care să n-apară
O revistă literară.
De greşesc, mă-mpuşc, şi basta
Şi e, care mai de care,
Mai cochetă, mai sprinţară,
Mai expertă în gargară
Şi abil seducătoare
Bântuit de-atâţi demoni
Logoreici sau de liră
Şi de tot ce te inspiră
Te transpui în pokemoni
Însă, unde să te duci
destineliterare@gmail.com
Cu atâtea, vai, ispite
Unde dorul te trimite
Încotro să o apuci ?
Şi-atunci, mergi la întâmplare,
Pe orbita cea mai scurtă
Când în zbor şi când pe burtă
După cum ţi se năzare.
Este bine, foarte bine
Că avem, bogaţi, de toate
Însă-s mulţi ce dau din coate
Or, aceasta nu-mi convine.
***
CU SIVANANDA
Cu Sivananda n-am nimic de-a face
Doar că „Puterea gândului‖ e mare
Şi trebuie să recunosc că-mi place
În tot ce seamănă şi îi răsare
Nu m-am călugărit, nu fac mătănii,
N-am renunţat la viaţa-mi păcătoasă
Dar, Domnului mă rog ca anii să ni-i
Ajute, bătrâneţea când ne-apasă
Şi cred că gându-i singura putere
Ce poate înălţa sau să doboare
La fel ca şi iubirea ce ne cere
Să fim mai puri ca arderea din soare
În „Cartea de recorduri‖ nici că-mi pasă
Cu Sivananda de voi fi vreodată
Dar, sigur sunt că viaţa mea crăiasă
La nuntă efemerul va să bată.
***
117
Destine Literare
ELEGIACĂ
Cum de-am considerat până acum
Că sexul nu e bun neapărat
Când, de când lumea de toţi umbra sum
E tot sanctificat şi venerat
Cum de-am putut să fiu atât de orb
Să nu relizez cât e de cool
Ca dulcea voluptate să i-o sorb
Şi fascinat să cred că nu-i destul
Eu nu ştiu cum de m-am orientat
După prejudecăţi şi am crezut
Că sexul cu fervoare abordat
Ţi-arată cât poţi fi de decăzut
Astfel, ca un creştin needucat,
N-am profitat de marele festin
Dumnezeiesc şi binecuvântat
Anostei existenţe să mă-nchin
(un spectru al ratării să devin)
Acum în van regret,e prea târziu
Şi astrul bărbăţiei a apus
Cel mult o concluzivă pot să scriu
Decât orice iubirea-i mai presus.
***
Carmen Doreal – Oil on canvas
118
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Sebastian DOREANU
(USA)
Despre cărți, reviste și româno-americani... La o șuetă cu Anca Sîrghie
De la stânga: Sebastian Doreanu, Pr. Ioan
Bogdan, Anca Sîrghie, Simona Sîrghie cu
ocazia lansarii cărții scrise de Prof. Univ. Dr.
Anca Sîrghie, Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai.
Sebastian Doreanu ( S.D.): Stimată doamnă Anca
Sîrghie, bine ați revenit în Colorado, statul de care
vă leagă atâtea fire nevăzute. Pentru că astăzi, în
cadrul Cenaclului literar românesc ,,Mircea Eliade‖
din Denver, unde v-am avut ca oaspete, am abordat
câteva subiecte legate de viața culturală a românilor
din Lumea Nouă, profit de ocazie pentru a continua
discuția noastră. De data aceasta mai relaxați, la o
șuetă. Iată un concept pe cale de dispariție, șueta.
Doresc să vă propun o discuție liberă, mizând pe
plăcerea schimbului de idei. Pentru că am aflat de
vizitele domniei voastre din anii trecuți în Statele
Unite ale Americii, în Canada şi pentru că ați devenit un adevărat scriitor transcontinental, vă rog să ne
povestiți cum ați fost primită în mijlocul altor comunități românești și ce părere aveți despre activitatea
lor culturală.
Anca Sîrghie (A.S. ) : Vreau să încep prin a mărturisi că mă simt o privilegiată pentru cât am reușit în
ultimii 15 ani să călătoresc și să străbat continentul
american, de la un ocean la altul. Nu am visat vreodată să ajung la o asemenea împlinire, dar stabilirea
celor doi fii ai mei, care sunt ingineri, având şi doctorat, în Statele Unite a făcut-o posibilă. Pe coasta de
est, datorită faptului că băiatul cel mic, Sabin, locuiește lângă Detroit, am ajuns la Cleveland şi la Chicago, chiar la Winona în Minnesota, unde trăiesc
nişte veri primari ai mei. Am fost de câteva ori invidestineliterare@gmail.com
tată la New York, pentru a prezenta comunicări ştiinţifice pe teme literare, la Institutul Cultural Român
sau la Consulatul României. În ianuarie 2007 am
participat la primul simpozion dedicat oficial lui
Mihai Eminescu la Universitatea Harvard. În Canada am avut dese popasuri la Windsor, la Câmpul
Românesc de lângă Hamilton, la Toronto şi la Montreal. Fiul meu cel mare, Răzvan, la rândul său, ca
să-mi scoată oboseala anului universitar tocmai terminat, mi-a făcut bucuria unor excelente excursii de
relaxare, fie în sudul Statelor Unite, în Florida şi
Insulele Canare, la Marele Canion sau poposind în
Las Vegas. Iar în partea de vest, la Denver, unde el
locuiește împreună cu soția, profesoara Simona
Sîrghie, care şi ea este director alături de dumneata
la Cenaclul ,,Mircea Eliade‖. Am încheiat în California periplul de la Atlantic la Pacific. Sunt, aşadar,
o mamă răsfăţată… Acum este posibil să răspund la
întrebarea pusă, căci de fiecare dată am fost primită
cu deferență și am fost plăcut surprinsă de activitatea
culturală românească din aceste locuri, chiar dacă ea
nu a fost pretutindeni la fel de bogată, pe cât mi-aş fi
dorit. Vom vorbi despre cenacluri literare, care prin
chiar principiul lor de funcţionare păstrează o structură stabilă şi constantă a unui grup restrâns de 2030 de scriitori şi iubitori ai literaturii. Dar important
este că participanţii la reuniunile literare prezintă o
anumită omogenitate ca nivel de cultură, ca orizont
119
Destine Literare
al pasiunilor pentru cărţi, reviste şi chiar realizări
cinematografice, dar şi pentru muzică, pictură, balet
etc. Sunt, aşadar, oameni de o certă deschidere spirituală şi cu sensibilitate estetică, foarte plăcuţi ca
parteneri de dialog cultural. Fără să fiu prozaică, vă
mărturisesc că atunci când o reuniune literară este
programată în prelungirea unei alte activităţi, fie o
slujbă religioasă ori un ospăţ la care românii vin cu
mare entuziasm pentru meniul tradiţional, pe care
nu-l pot avea între americani, eu încep să mă simt
confortabil numai după ce pleacă toţi cei dezinteresaţi de literatură. Se face totdeauna un fel de selecţie
naturală şi când încep o conferinţă ştiu că sunt în
sală numai cei cu adevărat interesaţi de temele anunţate pe afiş. Cartea care era o noutate anul trecut,
Lucian Blaga și ultima lui muză, tocmai ieşită
proaspăt de sub tipar, doar câteva ore înainte de plecarea mea din România, a avut prima lansare la
dumneavoastră, la Cenaclul ,,Mircea Eliade‖ din
Colorado, dacă îmi amintesc bine la 5 aprilie 2015.
Al doilea popas a fost în California. Împreună cu
nora mea, Simona Sîrghie, care a reprezentat acolo
cenaclul din Denver, dovedind un entuziasm şi o
putere de convingere de-a dreptul impresionante, am
luat legătura cu un cenaclu de la Casa Română de
lângă San Francisco, unde am găsit oameni deschiși,
dornici să citească literatură de bună calitate, cu toate că mulți dintre ei erau de alte profesii, în special
ingineri. Am ţinut o conferință dedicată lui Mihai
Eminescu, Lucian Blaga și Radu Stanca, mergând pe
filonul genialităţii şi suferinţei lor, reflectate în biografia şi în opera fiecăruia dintre ei. Participanţii au
lecturat cu bucurie din versurile pe care le-am oferit
noi acolo și au ascultat cu interes prezentarea făcută
cărţii mele de istoricul Gheorghe Naghi. Nu sunt în
California mulți conaţionali interesați de literatura
noastră de acasă, într-adevăr, dar sunt sigură că cei
pe care i-am întâlnit la evenimentul din 19 aprilie
2015 pot face multe pentru cultura românească din
această parte de lume.
S.D: De ce păreţi dezamăgită, din moment ce lansarea cărţii şi conferinţa dumneavoastră au fost bine
primite?
A.S.: Vă dau cazul concret şi simptomatic pentru
cangrena care ameninţă viitorul culturii noastre acolo, dacă luăm în consideraţie trecerea de la prima
generaţie a românilor imigranţi la cea de-a doua şi
următoarele, deci generaţiile copiilor şi nepoţilor
născuţi în America, unde sunt şcolarizaţi în limba
engleză şi pierd legătura cu ţara-mamă. Cu ocazia
evenimentului menţionat, am aflat de la una dintre
participante că în acea mirifică zonă californiană
locuiește un nepot al lui Lucian Blaga. Imediat întrebarea mea a fost ce au făcut în anii precedenţi în
120
luna mai (luna în care s-a născut poetul din
Lancrăm, decedat tot în luna
florilor), dacă au organizat niște reuniuni Blaga, să
profite de prezența nepotului în mijlocul lor. Mi-au
mărturisit că au avut într-adevăr o prezentare Blaga
în... 2002. Iată, a trecut de atunci aproape un deceniu
și jumătate fără să mai organizeze nimic pe o asemenea temă majoră şi foarte ofertantă. Părerea mea
este că deşi există un centru prestigios, Casa Română, conaţionalii noştri nu au omul potrivit care să-i
adune, aşa cum reuşiţi voi la Denver, deşi acolo
există la unii români interesul, deschiderea pentru
literatură, pentru arte, pentru cultură.
S.D.: Ce instituţie apreciaţi domnia voastră că ar fi
chemată să stimuleze în America interesul pentru
valorile naţionale ale românilor?
A.S.: În nici un caz statului american, cu instituţiile
sale, nu îi revine o asemenea responsabilitate. Se ştie
că locul unde în diaspora se pot întâlni românii este
biserica, indiferent de confesiune. Biserica asigură
busola spirituală a credincioşilor, ea fiind şi polul de
atracţie, cadrul propice contactului social. La Casa
Română, Octavian Mahler, preotul paroh al bisericii
a comentat că exact o zi înainte de conferinţa mea,
românii ortodocşi avuseseră un picnic, la care, cum
se întâmplă de obicei, o familie binevoitoare şi mai
înstărită oferise mâncarea servită, iar din donaţiile
credincioşilor biserica putea să acopere o bună parte
din cheltuieli, căci statul american nu asigură financiar instituţiile religioase, dacă am înţeles eu corect.
Ca atare, românii se simt bine să mănânce ca acasă
şi donează la picnic cu generozitate sume importante. Numai la acel picnic s-au strâns pentru biserică 20.000 $, ceea ce este o sumă cu totul semnificativă. Pericolul este ca în străinătate, mai mult ca în
ţară, românii să trăiască perpetuând greșeala că dincolo de mâncat şi băut bine, nu mai trebuie făcut
nimic şi pentru hrana sufletului, pentru a-şi îmbogati
mintea. Or, mulţi români au plecat din ţară la maturitate, iar în America nu cunosc suficient nici limba
şi nici nu au timp, muncind din greu, să se iniţieze în
arta ţării de adopţie. De aceea, este esenţială menţinerea legăturii lor cu arta şi cultura patriei noastre.
Tinerii generaţiilor a doua şi a treia, care s-au născut
şi se formează direct în America au o situaţie mai
complicată în raportul lor cu ţara-mamă, depinzând
de orientarea fiecărei familii. Dar nu aceasta este
tema dialogului nostru de acum, deşi merită să devină subiectul unei alte taclale, pentru că din câte mi-a
fost dat să observ, pe plan cultural, americanii nu
ştiu să facă punte peste Atlantic, uneori nefiind interesaţi nici măcar de statul lor vecin...
S.D.: În ultimul an de periplu pe continentul nord
american, vizitând multe comunități și participând la
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
diferite evenimente culturale, nu neapărat românesti,
cu ce impresii ați rămas?
A.S.: Exact acum un an, la mijloc de lună mai, am
ajuns la Universitatea din Kalamazoo, Michigan,
unde se organizează de cinci decenii un Congres
Internaţional de Istorie Medievală. Participau acolo
3000 de istorici medievalişti, sosiţi de la universităţi
din toată lumea, primiţi în 567 secţiuni de comunicări. Cu mulți ani în urmă, istoricul Lucian Roșu,
fost profesor acolo, și teologul Dan Alexe au făcut
posibilă participarea românească anuală la acest
congres, activitate continuată în zilele noastre de
soția profesorului Roșu și de părintele profesor Theodor Damian de la Metropolitan of College New
York prin Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă pe care-l conduce. Uneori, vreau să-ţi
atrag atenţia, nu numai instituţiile, ci şi oamenii,
chiar unii solitari în iniţiativele lor culturale, devin
puncte de reper pe harta culturală românoamericană. Astfel am cunoscut, tot în Michigan, un
ziarist, pe Mihai Gheorghiu, interesant ca personalitate, având şansa de a deveni chiar el personaj de
roman, după câte suferinţe i-a fost dat să îndure, un
bun jurnalist, dornic să se etaleze și în poezie sau
proză. Mie mi-a plăcut îndeosebi ce a scris în volumul său de articole Anamneza eului meu, unde aruncă o privire obiectivă asupra problemelor cu care se
confruntă România de astăzi, o privire din afară,
care lipsește, uneori, celor din țară. Cea mai importantă realizare a lui consider că este publicaţia Lumea Românească, scoasă de dânsul pe cont propriu
şi unde în cursul ultimului an am publicat 14 articole, ceea ce nu este deloc puţin.
S.D.: Oare numai în Statele Unite v-au atras atenţia
societăţile culturale la care aţi fost invitată?
A.S.: Nicidecum. Aşa cum vă menţionasem deja, am
trecut peste graniţă, din statul Michigan în Canada,
la Windsor, unde există de foarte mulți ani Societatea Culturală ,,Graiul Românesc‖, activă din 1929,
avându-și povestea ei, care şi-ar merita interesul
unui cercetător, aşa cum eşti dumneata ca istoric,
domnule Doreanu. Președintă la ,,Graiul‖ este acum
doamna Emilia Matei. Se organizează acolo evenimente frumoase, se sărbătorește Ziua Naţională a
României, revelionul și mărțișorul, au diverse întreceri sportive. Bineînţeles că în răstimpuri au și activități culturale bogate, inclusiv lansări ale unor cărți.
Pentru că am răspuns de multe ori la asemenea invitaţii, m-au declarat membru de onoare al acestei Societăţi Culturale şi, sincer vorbind, am fost foarte
emoţionată de entuziasmul lor. Eu le urmăresc de
peste un deceniu activitatea şi văd acolo un real reviriment. Vorbind de Canada, nu pot să nu amintesc
de anuala întâlnire de la Câmpul Românesc de lângă
destineliterare@gmail.com
Hamilton, unde Săptămâna Internaţională a Culturii
Române este poate cel mai semnificativ eveniment
tradiţional al diasporei românilor canadieni. Am
participat de trei ori până acum şi îmi doresc neapărat ca și anul acesta între 11 și 17 iulie 2016 să mă
aflu alături de alți compatrioți care vin din toate
,,colțurile românității", atât din țară, cât şi din America sau Canada, unii chiar din diferite țări europene
unde locuiesc în prezent. Sper ca această Săptămână
Internaţională a Culturii Românilor să cunoască la
rândul ei o redresare. În trecut erau mulți participanți, sosiţi pentru trei săptămâni, veniți cu corturi și
rulote. Ei ocupau spațiul magnific al acestui câmp, o
adevărată oază de românism unde lumea venea cu
un entuziasm deosebit. Acest entuziasm nu mai există astăzi, la noul val de imigranțI, ca manifestare
populară. Cei care vin acum la acest eveniment,
ajuns la a 49-a ediţie, sunt în special oameni preocupați de cultură și trebuie să recunoaștem că aceștia
nu sunt foarte mulți. Se discută teme interesante,
subiecte foarte importante pentru destinul nostru ca
națiune, sunt abordate teme literare, istorice, de politică. Desigur că sunt și manifestări artistice, care
încheie în fiecare seară sesiunea de conferinţe. Pentru anul acesta este anunțată prezenţa tenorului Costel Busuioc, a poetei Paula Romanescu. Vor veni, ca
de obicei, veteranii Cenaclului ,,Observatorul‖ de la
Toronto, coordonat de Puiu Popescu, directorul ziarului omonim, cu o corală minunată, cum rar întâlnim în diaspora românească din America. Apreciez
foarte mult o asemenea formă de activitate artistică,
întrucât e foarte greu să strângi oamenii, să-i aduci
din toate părțile să cânte seară de seară la repetiții.
La fel ca în fiecare an, o așteptăm pe solista Lia
Lungu, care vine de la New York sau din țară, pe
unde o poartă activitatea artistică, să ne încânte cu
repertoriul ei folcloric. Vin cineaşti, care ne oferă
filme documentare de mare impact spiritual şi sufletesc. La ediţia 49-a voi aduce şi eu două pelicule de
filme documentare.
S.D.: Ce alte cenacluri v-au mai atras atenţia în
America?
A.S.: Stadiul de evoluţie al cenaclurilor depinde
hotărâtor de oamenii care le frecventează. Trebuie să
mă întorc în Statele Unite, la Cleveland, să vă menționez un cenaclu format anul trecut ,,Cafeneaua
Literară‖, o idee nouă a poetului Mircea Ștefan şi
care înţeleg că este într-o evoluţie promiţătoare. Tot
la Cleveland, am avut conferințe la Catedrala Sfânta
Maria, care este prima parohie românească pe harta
Americii, unde astăzi păstorește preotul dr. Remus
Grama. S-a anunţat pentru anul acesta la mijloc de
lună mai un simpozion științific, iniţiat de un preot
greco-catolic, preocupat îndeosebi de soarta biserici121
Destine Literare
lor în România comunistă. Comunicările vor fi pe
teme de istorie, credință religioasă în epoca noastră,
dar vor fi ilustrate și tragediile îndurate în perioada
stalinistă șI a socialismului românesc de oameni
temerari care nu au renunţat la ideile lor sub presiunea politicului.
S.D.: Știu că cei din cenaclul lui Mircea Ştefan, (un
prieten drag al meu, un poet pe care sper să-l revăd
la Câmpul Românesc) aveau în proiect să-l omagieze pe Aron Cotruș, marele bard al Ardealului, de la a
cărui naștere s-au împlinit în ianuarie 125 de ani, iar
în noiembrie 2016, se vor împlini 55 de la trecerea
lui la cele veșnice. Puţini români americani ştiu că
poetul Aron Cotruş a fost îngropat în Cimitirul
Sfânta Cruce (The Holy Cross Cemetery) din Cleveland.
A.S.: Așa este. De fiecare dată când ajung în Cleveland, și a dat Dumnezeu să ajung anual, mă opresc și
mă aplec cu pioșenie la mormântul lui Aron Cotruș.
Poetul este originar din zona Sibiului, iar cei din
satul lui, din Haşag, proiectează să-i mute mormântul în satul în care tatăl poetului a fost preot. Ar fi un
gest creștinesc, ca Aron Cotruş să-și odihnească oasele în țara lui pe care a cântat-o în versuri nemuritoare, nu în pământ străin, mai ales că a fost o pură
întâmplare ca el să moară la Cleveland. Din păcate,
demersurile oficiale sunt foarte greoaie, iar o soluționare pozitivă a acestei solicitări nu se întrevede
prea curând.
S.D.: Stimată doamnă profesor, înainte de a vorbi
despre cărți, mai ales despre cele pe care le-ați adus
anul acesta pentru admiratorii domniei voastre din
Lumea Nouă, pentru că știu de interesul pe care l-ați
manifestat de-a lungul timpului față de istoria presei
literare, vă invit să-mi spuneți câteva cuvinte despre
ziarele și revistele românești din America, pe care le
cunoașteți și la care colaborați.
A.S.: Cu plăcere. Nu întâmplător, am lăsat la urmă
activitatea culturală de la New York. Ca cireaşă de
pe tort, vreau să amintesc o revistă patronată de Cenaclul literar ―Mihai Eminescu‖ de acolo care bate
de departe realizările celorlalte centre ale românității
noastre americane. La fiecare două săptămâni în
New York au loc reuniuni literare. Mult timp au fost
numite ,,Întâlnirile de Vineri‖ prezentate de Aurel
Sasu şi Carmina Popescu într-o carte din 2005. La
ele se lansează şi acum cărți după cărți, chiar dacă
este posibil să apară şi unele perioade mai letargice
ori sincope în luni de vacanţă. Practica lor este una
inteligentă şi de mare eficienţă, întrucât Cenaclul
,,Mihai Eminescu ― nu se bazează numai pe activitatea scriitorilor locali. Am să vă dezvălui secretul
reuşitei lor: de fiecare dată când sosesc din România
sau din alte ţări europene conaţionali, care sunt oa122
meni de cultură, îndeosebi scriitori dornici să vadă
oraşul și ajung în legătură cu Pr. Prof. Dr. Theodor
Damian, care organizează cu elan şi competenţă
reuniunile cenaclului, chiar fără intenția prealabilă a
invitatului, acestuia i se propune o lansare de carte,
desigur cu volumele pe care autorul le deţine,
purtându-le cu el. Așa mi s-a întâmplat și mie prima
dată când am ajuns la New York şi doream să ofer
lui Andrei, fiul părintelui profesor, o carte didactică
de compuneri în limba română scrisă de mine în
colaborarea cu Ada Stuparu. La proximul cenaclu i
s-a făcut o prezentare frumoasă, socotindu-se lăudabil faptul că nu au fost ignoraţi în cartea noastră nici
scriitorii români din diaspora, ceea ce era un pas
înainte pe linia integrării lor în patrimoniul naţional
al domeniului. În anii următori m-am dus pregătită
din vreme, știind de acum ce se întâmplă. Aceste
întâlniri ale cenaclului lor au loc într-un cadru frumos, bine ales, într-un restaurant românesc, în sala
socială a bisericii sau chiar acasă la Theodor Damian
unde, în salonul bibliotecă este o atmosferă deosebită, potrivită pentru aceste lansări de carte. Are părintele Damian și o grădină minunată, drept care atunci
când este cald, asemenea reuniuni au loc afară, între
flori. Important este că astfel se adună românii iubitori de literatură, acolo dialogând scriitori din ţară cu
cei româno-americani.
S.D.: Așa este. Îmi amintesc la rândul meu cu plăcere de ocazia avută cu câțiva ani în urmă, la invitația
părintelui Theodor Damian, să prezint în cadrul
acestui cenaclu cartea domniei voastre intitulată Aurel Cioran, Fratele fiului rătăcitor. Mărturisesc că și
noi, aici, la cenaclul nostru din Colorado, ne-am dori
să ajungă cât mai mulți scriitori români din ţară.
Din păcate, nu știu cum se face, dar avionul cu scriitori nu are escală şi la ... Denver.
A.S.: Bineînţeles, la Denver nu este același ritm de
ofertă culturală ca la New York, aici nu există atmosfera privilegiată a unei metropole. Dar mai este
ceva esenţial şi tocmai acolo se cere să ajung, ca să
răspund întrebării puse. Există la New York revista
Lumină Lină, în care se valorifică activitatea cenaclului şi sunt prezentate manifestările culturale românești din metropolă. Dar nu numai. Revista s-a
născut din elanul Pr. Prof. Univ. Dr. Teodor Damian. În jurul lor s-a adunat un colectiv de scriitori,
oameni de cultură, artiști, iar revista este şi în prezent îngrijită, frumoasă, bogată și diversificată sub
raport tematic. Pe lângă textele publicate, ea are curajul să vină în faţa cititorilor cu o retrospectivă în
imagini și fotografii de la toate evenimentele desfășurate de-a lungul unui an. Ele sunt astfel ,,arhivate‖,
iar revista câștigă în interes şi prin acest album, ca
istorie literară în imagini. Ţin să-mi argumentez
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
punctul de vedere, amintindu-l pe Confucius care
afirma că ,,o imagine valorează mai mult decât
10.000 de cuvinte‖, iar în vremea noastră succesul
vizualului, susţinut de atâtea inovaţii tehnice, este o
evidenţă. În plus, cei de la Lumină Lină, și în special
părintele Theodor Damian, mai realizează ceva ce
nu am auzit la nicio altă publicație, nu numai din
diaspora, dar nici la vreuna din țară. Este vorba de
,,Zilele Lumină Lină‘‘, o manifestare organizată
anual în România, de fiecare dată în alt oraș, ales adhoc, dacă vreți. Oamenii locului oferă ospitalitate,
iar părintele Damian invită scriitori din întreaga țară
și din străinătate, care să se întâlnească cu scriitorii
locali. Toată lumea este în câștig. Pe de o parte,
creatorii locali cunosc oameni de cultură, scriitori în
special, din diferite zone de românitate. De asemenea, revista Lumină Lină se popularizează astfel în
sensul cel mai concret, întrucât sunt lăsate sute de
exemplare pentru toți cei care doresc să o citească și
implicit să colaboreze, iar în felul acesta revista este
alimentată mereu cu noi forțe. Cei care doresc să
publice sunt onorați să știe că vor apărea într-o revistă new-york-eză, şi încă într-una dintre cele mai
bune ale diasporei literare românești.
La Grand Rapids, în Michigan, apare o altă
publicație, Lumea Românească, de care am pomenit
mai devreme. Am văzut revista online, am văzut și
numere pe hârtie, înainte chiar de a-l cunoaște pe
publicistul Mihai Gheorghiu. Revista sporește în
mod constant şi este într-o creștere valorică. Așa
cum am observat și la alte publicații ale diasporei
românești, ea nu este doar o oglindă a evenimentelor
ce au loc în America. Prin colaboratorii externi care
trimit materiale din Europa şi, desigur, mai ales din
țară, se realizează o sinteză a situației internaționale.
Citind aceste ziare și reviste românești din străinătate, am fost interesată să înțeleg punctul de vedere al
românilor din afara țării faţă de evenimentele
noastre. Pornesc de la premisa că cei din România
privesc prea de aproape evenimentele ce au loc și nu
pot judeca obiectiv în comentariile lor din presă. În
țară, chiar fără să vrem, îmbrățișăm punctul de vedere al uneia dintre tabere, în timp ce din străinătate
totul se vede altfel, mai detașat și, de aceea, citesc cu
interes presa din diasporă, chiar dacă uneori mi se
pare prea înverşunată (eu, din principiu, mă feresc
de extremişti, căutând adevărul pe undeva pe la mijloc).
Vreau să mai amintesc o revistă românească de
cultură foarte bună, Origini, care apare în Georgia.
După plecarea prea devreme dintre noi a lui Gabriel
Stănescu, poet și jurnalist de excepție, doamna profesoară Virginia Stănescu face eforturi să susțină în
continuare apariția acestei reviste, care și-a păstrat
destineliterare@gmail.com
formatul. Fiecare număr are o temă propusă din timp
colaboratorilor. S-a păstrat aproape neschimbat colegiul redacțional, dar din păcate, și aici o spun cu
mare părere de rău, revista nu mai apare regulat.
S.D.: Vă propun să aruncăm o scurtă privire și
asupra presei culturale românești a vecinilor noștri
din nord, din Canada.
A.S.: La Montreal, sub îngrijirea lui Alex Cetăţeanu
apare revista Destine Literare, ce s-a impus pe plan
cultural, în ultimii ani, atât pe continentul nord american cât și în țară. Alex Cetăţeanu, scriitor la rândul
său, a avut inteligența practică de a atrage alături de
el două publiciste redutabile, Muguraș Maria Petrescu din Deva și Daniela Gîfu de la Iași, iar fetele
acestea au un talent ieșit din comun în a se implica și
a colecta materiale din toate părțile, astfel că revista
a devenit o adevărată sinteză pan-românească. Nu
aparține exclusiv unei zone, nici Canadei sau Statelor Unite și nici României, ea este a românilor de
pretutindeni, ceea ce îi conferă o valoare deosebită.
Acest lucru se vede prin bogăția materialului publicat, prin creșterea numărului de pagini de-a lungul
timpului. Ea a ajuns astăzi, iată, la numere duble de
peste trei sute de pagini. Adică este o revistă cât o
carte. În ea mi-au apărut multe articole şi sunt realmente încântată.
La Toronto, de mulți ani, Puiu Popescu are, pe
lângă Cenaclul ,,Observatorul‖, menționat mai devreme, revista cu același titlu, iar în California ziaristul Viorel Nicula scoate la Sacramento, cu o pasiune neînduplecată ziarul Mioriţa USA, în care adesea public reportaje trimise din ţară, cu evenimente
culturale la care particip. În afara acestor reviste pe
care le cunosc personal, ca să spun așa, mai citesc o
revistă californiană, Clipa din Anaheim. Astfel ţin să
închei panoramarea presei româneşti pe care o cunosc, dar există, bineînţeles şi alte publicaţii româneşti de bună calitate în America.
S.D.: Pentru că am vorbit de activități culturale, nu
vreau să trecem prea ușor peste ce se întâmplă aici,
la Denver.
A.S.: Merită să menționez că în acest oraș de la poalele Munților Stâncoși activează de peste cinci ani
Cenaclul „Mircea Eliade‖, al cărui iniţiator şi director sunteţi, dragă domnule profesor Doreanu. Eu
socotesc că un asemenea cenaclu face cinste românilor din aceste locuri. În cei 5 ani ştiu că s-a citit din
lucrările unor scriitori locali, au fost invitați scriitori
din țară și sunt mândră să mă număr printre ei, de
asemenea, au venit scriitori români din alte țări, în
special din Canada. La fiecare întâlnire prezentați
ultimele apariții editoriale pe care le primiți din țară
dar și cărțile scriitorilor români din diaspora. Eu sper
ca cenaclul dumneavoastră să devină o instituție de
123
Destine Literare
cultură românească puternică pe continentul american. Am văzut ce teme, absolut interesante, au fost
propuse în toți acești ani, de la prezentări ale unor
scriitori clasici şi contemporani la problema Basarabiei, poezia închisorilor sau şezătoare cu proverbe şi
zicători. De fapt, am urmărit din țară activitatea
acestui cenaclu, la apariția căruia mi-am adus și eu
contribuția, cu tot elanul şi din convingere. V-aș
îndemna să găsiți niște strategii de atragere a mai
multor români iubitori de literatură și sper ca distanțele sau diferitele confesiuni religioase să nu fie piedici în creșterea și continuarea unei așa de frumoase
activități culturale. Ar trebui să realizaţi, pe moment,
un CD cu imagini mai semnificative din activitatea
celor 5 ani de cenaclu şi pe acelea să le proiectaţi pe
ecran mare la diferite evenimente ale comunităţii
voastre de aici. Sunt convinsă că mai există în comunitatea dumneavoastră conaţionali care s-ar putea
antrena în activitatea cenaclului dacă ar fi mai edificaţi. De fiecare dată după ce am fost invitată să conferențiez sau să prezint noi apariții editoriale, am
scris în presă cu plăcere despre Cenaclul ,,Mircea
Eliade‖, ca el să fie cunoscut în America și în România. Sunt bucuroasă că cenaclul dumneavoastră a
ajuns să fie o inimă românească pulsând aici, departe de țară. Puteţi fi convins că în felul acesta cultura
locului este apropiată, chiar pusă în dialog cu România.
S.D.: Vă mulțumesc, stimată doamnă profesor, pentru frumoasele cuvinte despre cenaclul nostru și suntem onorați de faptul că anul trecut v-ați lansat aici,
în premieră, cartea domniei voastre Lucian Blaga și
ultima lui muză. Ştiu că aţi dus această poveste de
dragoste mai departe, în întreaga Americă și în Canada. Acum am aflat cu bucurie că pentru acest volum
v-a fost decernat de curând Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Sibiu, pentru care vă rog să primiți felicitările mele. Am înţeles că ceremonia va fi în luna
mai, dar dumneavoastră nu veţi putea participa la ea,
aflându-vă în America. Anul acesta ați poposit în
mijlocul nostru cu o nouă apariție editorială, tot pentru o primă lansare, iar întâlnirea de astăzi a fost un
adevărat regal spiritual. Pentru că este vorba în acest
volum despre Radu Stanca, căruia i-ați dedicat 30 de
ani din viața, vă invit, așadar, să vorbim despre...
Radu Stanca.
A.S.: Între anii 1975 și 1981 mi-am preparat teza de
doctorat având ca subiect pe Radu Stanca. Se pare că
a fost primul studiu monografic dedicat lui. Pentru
mine a fost încurajator faptul că după ce am terminat
această lucrare, ea a fost citită de Constantin Noica,
iar filosoful și-a manifestat entuziasmul. Fără să-l fi
rugat, Noica a redactat un referat, considerând că
124
este o lucrare importantă pentru cercetarea unui scriitor așa de puțin cunoscut în perioada aceea. Am
publicat astfel, ca studiu monografic, volumul Radu
Stanca și obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru şi, bineînţeles, articole pe aceeaşi temă în diverse
publicaţii româneşti. Mai târziu, mi-am propus recuperarea unor poezii şi a articolelor antume publicate
de Radu Stanca în presa vremii, astfel că în 2012 a
apărut volumul Dăltuiri pe care l-am editat împreună
cu Marin Diaconu. Este rodul unei cercetări a dânsului de peste zece ani în presa românească ce acoperă
perioada cuprinsă între anii 1932 și 1962. Marin
Diaconu a cercetat la Biblioteca Academiei din București, pagină cu pagină toate aceste publicații în
timp ce eu am făcut același lucru la Biblioteca Astra
din Sibiu, străduindu-mă să explorez şi valorific
local ce mai rămăsese neinclus în ediţiile realizate în
timp. Ca o prelungire a acestui volum, continuând
cercetarea și descoperind mereu alte și alte noi materiale, am publicat anul trecut o lucrare de 720 de
pagini, Radu Stanca. Profil spiritual, tot în colaborare cu Marin Diaconu. Radu Stanca este privit aici
poliedral. În debut, puteţi consulta repere biobibliografice şi spirituale, aduse la zi. Apoi, sunt selectate
texte importante de-ale autorului, l-am lăsat astfel să
se autodefinească prin scrisul său. Pe un alt plan,
apar selectate textele exegetice reprezentative, texte
semnate de diferiți cercetători, istorici şi critici literari. Urmează o bibliografie exhaustivă, în care au
fost menționate toate volumele apărute până în 2015
și le-am prezentat cuprinsul, astfel că oricine dorește
să se apropie de Radu Stanca poate găsi în această
lucrare tot ceea ce este necesar pentru cunoașterea
lui.
S.D.: Care a fost contribuţia specială a domniei
voastre în volumul care va rămâne un reper sigur în
exegeza scriitorului?
A.S.: M-am ocupat, în acest volum, de un capitol
care mi-a răpit multe zile și pentru care am consumat
o enormă energie cu intervievări şi rescrieri de texte.
Mi se spune adesea, stimate domnule Doreanu, că
am o energie inepuizabilă. Ei bine, atunci am simţit
că s-a terminat toată. Este vorba de capitolul
,,Evocări‘‘. Am avut ideea să mă adresez celor care
mai sunt încă în viață dintre cei care l-au cunoscut
pe Radu Stanca. Ţineam să valorific mai ales mărturiile celor care n-au avut șansa, până acum, să-și
depene amintirile. Dar nu m-am oprit doar la aceştia.
Am găsit actori de la Sibiu care au jucat alături de
Radu Stanca și vreau să-i menționez pe: Mircea
Hândoreanu, celebrul Ion Besoiu, Eugenia Barcan,
Todor Portărescu, Paul Mocanu. Mulți dintre ei nici
nu mai sunt astăzi printre noi. Pot afirma că am prins
ultimul tren… După apariția volumului monumental
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Radu Stanca. Profil spiritual anul trecut, am avut
impresia că în acea amplă şi sofisticată structură,
Evocările au rămas un capitol umbrit. Am decis să le
scot la lumină într-o nouă carte. Şi astfel am publicat
acest volum, Radu Stanca. Evocări şi interpretări în
evantai, pe care l-am lansat astăzi în premieră la
Cenaclul ,,Mircea Eliade‖ din Colorado. Formularea
,,în evantai", care ar putea să pară unora un balast,
își are rostul ei, dovedind că Radu Stanca este aici
privit din multe unghiuri de vedere. E o deschidere
pe care o dovedesc în primul rând evocările. Am
adăugat la cele deja existente în ediţia precedentă
unele noi, impresionante, deosebit de valoroase. Care este noutatea în recenta carte de evocări? Am solicitat texte și actorilor care au jucat în spectacole cu
piesele lui Radu Stanca fără să-l fi cunoscut personal. Îmi vin în minte acum numele actrițelor Adela
Mărculescu, Gabriela Neagu și Geraldina Basarab.
Actorul Dan Hândoreanu a relatat cum l-a văzut pe
celebrul regizor plângând, el evocând aspecte total
necunoscute din ultimii ani ai lui Stanca la Sibiu.
Actorul Emil Cătălin Neghină a depănat amintiri
despre felul cum s-a apropiat el de poezia lui Radu
Stanca. Am solicitat mărturii de la prietenii lui Radu
Stanca, de la cei care l-au cunoscut în afara scenei.
Noutatea absolută este alta, interviul făcut cu soția
lui, Dorina Stanca, cu care am sărbătorit împlinirea a
88 de ani şi mărturisirile ei făcute într-o premieră
absolută sporesc valoare volumului.
Capitolul
următor al cărţii, intitulat
,,Interpretări‘‘, sintetizează cercetările mele din ultimii ani, studii cu care m-am prezentat la diferite
sesiuni științifice, la simpozioane și am simțit nevoia
să le găsesc un loc în acest volum. Ultimul capitol
este al ,,Reportajelor‘‘ de la diferite lansări de carte
despre Radu Stanca. Încerc să demonstrez că Sibiul
este un centru prin excelență pentru continuarea cercetărilor asupra lui Radu Stanca şi pentru promovarea imaginii lui. La Bucureşti, la Iași, la Cluj, peste
tot în ţară se poate face câte ceva în această direcţie,
dar nu suficient, ca să întreacă oraşul nostru. Sibiul
destineliterare@gmail.com
are actori care merg în școli, în instituții, în facultăți
ca să recite din creația lui Radu Stanca. Suntem profesori la Universitate care vorbim studenților despre
el.
S.D.: Ce ne puteţi spune despre soarta operei sale?
A.S.: Radu Stanca a scris cincisprezece piese de
teatru care sunt prea puțin valorificate chiar și în
zilele noastre. Dezinteresul pentru cultură este la
modă în aceste vremuri. Dar revin la volumul amintit. Cu regret trebuie să spun că teatrul din Sibiu nuși face datoria cum ar fi normal, ținând cont de faptul că Radu Stanca este patronul spiritual al instituției teatrale sibiene. Actualul director a promis cândva
că va pune în scenă, anual, câte un text de Radu
Stanca, dar până acum nu s-a ținut de cuvânt. Caragiale a scris cinci piese de teatru, iată că Radu Stanca are de trei ori mai multe și cu toate acestea majoritatea sibienilor nu cunosc piesele lui, iar despre el
unii ştiu doar că dă nume unui edificiu public. Paradoxal e faptul că numele lui nici nu figurează pe
faţada instituţiei teatrului sibian.
S.D.: Dragă doamnă Anca Sîrghie, vă urez mult
succes în prezentarea acestei noi cărți în comunitățile românești din Lumea Nouă și de ce nu, vă doresc
să câștigați un nou premiu literar.
A.S.: Într-adevăr, în următoarele trei luni am un
program încărcat în America. Am fost invitată din
nou la Cleveland, unde va fi ,,o seară cu scriitoarea
Anca Sîrghie‖, căci se va vorbi despre aceasta nouă
carte, pe care o va prezenta publicistul şi poetul Aurel Pop, sosit şi el din România. Evenimentul acesta
va fi urmat de o lansare în Troy, Michigan, după
care voi trece în Canada, la Societatea ,,Graiul Românesc‖ din Windsor și voi încheia la Câmpul Românesc, în iulie, unde sper să vă revăd și chiar vă
invit de pe acum să prezentați această carte.
S.D.: Vă pot asigura că un asemenea moment chiar
figurează în programul propus de mine. Vă mulțumesc pentru timpul acordat și vă așteptăm de fiecare
dată cu drag la cenaclul nostru.
125
Destine Literare
Ion DRĂGHICI
(ROMÂNIA)
Întâlnire de gradul doi
Cu câtă trudă se luau gradele didactice. Mergeai la catedră și după trei ani de ‖stagiatură‖ urma
să-ți dai gradul didactic definitiv. Ei, atunci erai socotit cadru didactic. Dacă nu reușeai din trei prezentări consecutive la examen, îți luai frumușel adio de
la învățământ. Unii au pățit-o. Puțini…dar, Doamne,
ferește. Au ajuns oameni de afaceri azi. Și-au făcut
‖studii‖ juridice-apoi, că ‖apoi‖ s-a putut face orice
și acum judecă lumea, au posturi pe sus și gras
plătite. De, ce să-i faci! Așa e când nu prea îți place
cartea; dai de belea. Fie la ei acolo!
Deci, hai să luăm definitivatul, să ne luăm
gradele didactice. Gradele le puteai da și după
pensie, cred. Era ceva. Nu numai că te știa lumea –
‖are gradu' unu'‖, dar era acolo o sumă modestă, ce-i
drept, în plus la salariu. Dar…stați! Nu te prezentai
așa oricum la examen. Înscriere, preinspecție,
inspecție, raport și caracterizare de la director atașată
la încă o sumedenie de acte de parcă trebuia să
demonstrezi că tu ești tu și nimeni altcineva. De
atâtea formalități, unora, după ce luau ‖deful‖ li se
cam lua. Post să fie și să nu intre cumva în
restrângere. În rest…drum bun spre o troglodizare
treptată. Se pregăteau pentru sapă, grădinărit, o
vacă-două și trăiau și fără grade didactice…
împărătește încă! Cunoaștem cazuri.
Dar, ca să dai examenele crezi că gata, faci
dosarul și ți se aprobă?! Nu! Inspecții. Vine
inspectorul de specialitate, numit și el de partid, îl iei
cu mașina de-acasă, faci masă mare, pregătești niște
trăiști cu de toate și primești raportul. Ditirambi,
osanale în raport – în funcție de trăiști. Dar…de la
șapte în sus participi la examene. Și ce nume frumoase de inspectori: Cătrună, Balauru…Da! Vine
Balauru!
În timpul acesta, mai ales în anul în a cărei
126
toamnă susțineai examenul, erau obligatorii în vacanțele de iarnă și de primăvară pregătirile. Și ce
pregătiri! La județ! În câte o sală cu patru sute de
locuri, câte o profesoară, pe rând numită de inspectorat, ne ținea câteva ore de prelegere pe teme ultraplictisitoare: ‖Verbul‖, ‖Rezolvări prin metoda mersului invers‖, ‖Metode didactice‖, ‖Plenara CC al
PCR din noiembrie‖ …
Dar iată că timpul aleargă înainte, evenimentele se calcă pe ghete cu noi și din urmă bilanțurile
retrospective. Dacă pentru a merge în rai sau în iad
există judecata de apoi, pentru a primi un ban în plus
la salariu ai neapărată nevoie de gradele didactice.
Nu le dai, nu primești nimic. Nu mai spunem de
funcții, prime, gradații. Puteai să muncești la clasă,
puteai să-ți dai sufletul pentru mișcarea culturală, să
iei locuri și pe țară, că tot cel care avea grade era mai
bine plătit. Ei, nițel mai bine. La raportul de atunci
de 1 la 17…tu aveai 1 000 de lei pe lună; el, cel de
sus, din politica statului, 15 000 lei. Echitabil, nu?
Tu îl învățai să scrie, tabla înmulțirii; el, dacă învăța,
se făcea inginer, economist, medic; și primea cam ca
tine, dacă nu învăța – la meserie. Aici, meseriașii
adevărați, serioși se țineau de treabă și puteau lua și
de trei patru ori mai mult decât tine. Delatorul,
clănțăul, băgăciosul, cel care nici bine să citească nu
știa, intra în politică sau era recrutat în structuri. Eh,
acesta primea bani și favoruri, locuințe și funcții,
secretare amabile, prime grase și deplasări cu
decontări grase.
Dar… asta a fost, este și, Doamne ferește să
mai fie! Vom vedea! Deși sunt sceptic.
Timpul pregătirilor a trecut – hai acum la
examen. Început de septembrie, emoții și pentru că
mâine…da, mâine începem examenele de grad II și
de definitivat. La centru, toți participanții au sosit ca
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
la recrutare cu geanta de voiaj în mână în care vreo
câteva cărți deștepte asigură greul bagajului. Salutări, pupături, strângeri de mână, îmbrățișări și
urări de succes fac peisajul viu colorat și distractiv.
Ce va fi mâine, vom vedea. Acum, hai să ne cazăm!
Internatul liceului ne stă la dispoziție pregătit, curat,
proaspăt văruit și vopsit. Șase în cameră pentru
câteva zile la un preț modic e mai convenabil decât
la hotel. Dar dacă poți să stai doi în cameră, n-ar fi
mai bine? Ba da! Așa și-au zis domn' Titel și domnu'
Stan , ‖băieții‖ care mai bine ședeau acasă la
pregătiri decât să fi venit și să găsească întotdeauna
ceva de comentat. Uneori pe bună dreptate. Se iscau
discuții, contradicții și, uneori, se cam alegea praful
de pregătiri. Asta voiau și ei. S-au privit în ochi
complice și au mers la domnul administrator, care,
după ce a fost asigurat că ‖ăștia cu grătarul de pe
colț au niște mici excelenți cu bere la halbă‖ și că
țuica de prună adusă de-acasă special pentru el, nu a
putut rezista tentației și le-a dat cheia de la camera
314 și a promis că nu va mai repartiza pe nimeni
acolo. ‖Poate…doar în caz de nevoie maximă‖.
Micii au fost buni, berea bună și rece, un litru
de țuică din bidonul de cinci litri au marcat cazarea
fără concurență la cameră. Bidonul de fapt era adus
pentru încurajare în fața unui asemenea prag greu și
chinuitor. Era o tehnică, ‖bag samă‖, găsită de
domn' Titel într-o carte de război, unde haidamacii,
să aibă curaj în luptă și să îndure mai ușor rănile și
moartea, primeau două-trei sute de mililitri de
basamac pe care-l sorbeau din gamelă cu lăcomie
din câteva înghițituri. Bun leac pentru că dureri sunt
și-n contemporaneitate, iar o gură bună de țuică e cel
mai bun balsam.
Și iată-i în cameră pe candidații noștri care
mâine vor da proba de foc: limba ‖românească‖ –
scris. Au mai citit ei câte ceva, dar… acum nu mai
îngrași porcul în ajun. Așa că bidonul cu gura largă
și darnică umplu două pahare de apă de pe noptieră
cu licoarea ușor gălbuie care făcea mici bule pe
margini. Mirosul de țuică stăpânea acum toată
încăperea. Se discutau tot felul de baliverne.
Propoziții scurte interogative cu răspuns aproape
monosilabic și de o parte și de cealaltă.
Și pe când observară că e trecut binișor de
ora unsprezece, hotărâră că un somn de șase-șapte
ore nu le strică. Nu apucară să se hotărască, nici
destineliterare@gmail.com
măcar toaleta de seară nu-și făcuseră și iată că vreo
câteva bătăi ușoare în ușă le îndreptă atenția spre
clanța care se mișca în sus și în jos. Domnu' Stan, cu
câțiva ani mai mic, consimți să deschidă ușa. În
cadrul ușii, mai sus ceva de clanță, își făcu apariția
un omuleț la peste șaizeci de ani, cu o gentuță în
mână, la costum și la cravată cu ochelari rotunzi cu
dioptrii exagerat de mari sub borurile drepte ale unei
pălării de fetru cam ponosită. S-ar fi așteptat să le
ofere vreo invitație la vreun circ după cum arăta, dar
omul spuse că a fost îndrumat să doarmă ‖aici la
314‖. Salută, i se răspunse, însă domn' Titel începu
să se uite la el ca la o creatură sosită de pe altă
planetă, ca la o gâză stranie și urât mirositoare.
Omul realiză repede că două paturi sunt ocupate și
din cele patru își alese pe cel de după ușă lângă
chiuvetă. Da, în cameră era și chiuvetă. Grupul
sanitar era la capătul coridorului. Își scoase pălăria,
o puse pe noptieră și cu gesturi blânde, mișcări lente
își scoase haina, cravata, se descălță…
Domn' Titel termină cu analiza noului venit,
privi la Stan cu mirare complice și trecu la un asalt
verbal stârnit de setea de curiozitate, mânat și de
aburii alcoolului.
- Băi, tataie, te-au cocârjat bătrânețile și te-a
apucat așa doru' și dragostea de grade didactice.
Ți-era că nu te primește Ăl de Sus dacă n-ai grade!
Fii serios! De clienți fără mofturi are nevoie. Că de,
un boier vrea să fie și p-acolo tot boier. Un colonel
învățat cu ordinele și cu ordonanțe…cu meniu gras
la popotă, ce, crezi că trece pe lumea ailaltă la
curățat cartofi sau la măturat aleile raiului?! Nu! Nu,
tataie! Uite, eu…cred c-o să piardă Ăl Bătrân vreme
bună când o fi să-i mărturisesc eu toate păcatele.Și
știu că la iad mi-e locul. Da' fac eu cum fac și găsesc
eu un loc călduț și p-acolo. Un locșor de fochist pe
la cazane ar fi numai bun, ce zici?!
Omulețul uimit de tirada fără rost a domnului
Titel, se uita ușor zâmbitor și într-un final, timp în
care oratorul sorbi ultima înghițitură, răspunse:
- De, ce să zic? Om muri și-om vedea! În
timp ce omulețul continua liniștit să se dezbrace,
oratorul nostru se ridică din pat și-n drum spre
chiuvetă întrebă:
- Da, așa…de pământ…prin ce coclauri ți-ai
irosit tinerețea și cum de-ai ajuns aici…tocmai
acum?
127
Destine Literare
Omulețul intră de-a binelea în joc și hotărî
să-i facă pe plac celui ce-l interoga.
- Deh, cam depărtișor stau… necazul e că
pe-acolo nu cresc ciuperci, iar de prune și
corcodușe… nici vorbă!
Cam uimit de răspuns, domn' Titel ripostă
contrariat:
- Mă, nene, că doar n-oi locui în Sahara?!
- Nuuuu!...răspunse cu zâmbet celălalt. Iar
gradul doi nu l-am dat pentru că n-am avut nevoie.
- Aaa... da! Ai lucrat la partid și-acolo nu se
cerea…și te-au mazilit. Ei?!
- Nu, nu! E altă poveste! Conchise in mod
serios partenerul de conversație.
În timp ce se afla în fața chiuvetei și-și aranja
părul, rânji așa aiurea la cel din oglindă, probabil săși mai vadă dinții îngălbeniți de tutun și cu un gest
hotărât îi întinse omulețului prosopul.
- Dom'le, dacă ești drăguț…așa cum văd că
ești…n-ai dori să-mi ții puțin prosopul că deștepții
ăștia… au uitat să pună un cârlig, ceva, un portprosop…
Tot zâmbind cu bunăvoință primi și această
propunere cu o amabilitate impusă.
- Cum să nu… da…dacă-i ordin, cu plăcere.
Cine vine pe urmă…și-n armată e…Vă rog!
Domn' Titel îi puse prosopul pe umăr și aprecie cu glas hotărât:
- Ia, uite, parcă suntem la nuntă la nunească
cu prosoapele de gât.
Începu să se spele cu vrednicie, iar omulețul
îl aștepta răbdător să vadă ce-i mai scornește mintea.
Termină, întinse mâna și așteptă să i se pună
prosopul pe braț. Apoi dădu drumul la un
‖Mulțumesc, bărbate! Ești un dulce, ce să zic!
Bravo! Așa mă obligi să te servesc cu o țuică de
prună.Fu refuzat cu rugămintea să fie înțeles pentru
că urmează un tratament, iar regimul alimentar și
anumite restricții sunt obligatorii.
- Bine, atunci! Uite, noi acum trecem la nani,
fă și mata ce faci mai în liniște că știi ce ne așteaptă
mâine! Îl ‖rugă‖ așa, ca un jupân când pune ordine
între băieții de prăvălie. Omul dădu din cap în semn
de supunere, își făcu repede toaleta și se băgă sub
cearșaf. Ca un ultim îndemn spre o ordine
desăvârșită de conviețuire, domn' Titel conchise:
128
- Sper că nu sforăi! Ajunge că sforăi eu.
- Nu, nu sforăi sau… poate nu observ. Noapte bună!
Se lăsă liniște și după vreo două minute
domn' Titel se ținu de cuvânt. Începu să sforăie ca
un cal încolțit de lupi. Se potoli târziu, spre ziuă.
Domnul Stan privea și la ora șase în zorii zilei
lumina reflectată în tavan a unui bec din stâlpul de la
iluminat public, strecurată prin frunzișul unui plop
ce-și întinsese ramurile până la geamul camerei de la
etajul trei. La ora șase fix omul nostru se sculă și
mai mult pe dibuite, ajutat de lumina zorilor de ziuă
ale începutului de septembrie, își căută lucrurile.
Domn' Titel ușor iritat de mișcările din
cameră, așa matinale, ripostă cu reproș:
- Tataie, abia se luminează de ziuă și ți-a și
pierit somnu'? Nu te lasă bătrânețile să mai dormi?!
Hai că până pe la șapte și jumătate mai mergem o
stație.
Grijuliu, ‖tataie‖ își continuă îmbrăcatul
după ce-și făcu toaleta, fără să aprindă lumina. În
cameră se răspândi mirosul plăcut de Tarr – loțiune
după ras, semn că se și bărbierise. Se scuză și spuse
scurt:
- Trebuie să fiu mai devreme la cancelarie că
trebuie să vedem cum facem cu asistența la clase,
cine vine, cine nu, că eu, în calitate de președinte al
comisiei de examinare răspund de toate. Și vreau să
fie ca de obicei. ‖Totul ca la carte‖. Vă urez succes
deplin!
De cum auzi că e președintele comisiei de
examinare, domn' Titel sări ca ars din pat, uită să
mulțumească pentru urare și zise cu glasul gâtuit de
frică la gândul că n-o să rămână ‖netaxată‖ purtarea
lui:
- Domn' Președinte, mă mai prezint la… sau
plec acasă? Că…
‖Domn' Președinte‖ spuse scurt și
împăciuitor:
- Cum să pleci?! Vino, domnule, pentru că la
temperamentul dumitale trebuie să fii și ambițios cu
tine însuți. Trebuie să-ți iei gradul doi că ai nevoie.
Eu n-am avut nevoie că la profesorii universitari nu
se mai cer grade didactice dacă au doctoratul. Vă
aștept și ne vedem apoi diseară la o plimbare prin
oraș.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Ștefan DUMITRESCU
(ROMÂNIA)
Milena Munteanu - "Din Țara Soarelui Răsare"
Să rosteşti cuvântul pe măsura celor ce te ascultă. (proverb japonez)
Știam că românul este născut poet și iată că
descoperim uimiți și cu bucurie că românul este
născut și reporter. Altfel spus, este capabil să creeze
opere de mare valoare și în specia reportajului, așa
cum a dat capodopere în poezie. Întâmplarea a făcut
să recitim de curând cartea de călătorii în Extremul
Orient a Spătarului Milescu și să descoperim, acum
cu ochii scriitorului matur, că prima carte de reportaj
din istoria literaturii române este o bijuterie, un
crâng de frumuseți estetice, o delicatesă artistică, ce
are un stil plin de poezie și muzicalitate, una dintre
marile cărți din literatura universală de călătorii.
Cartea Milenei Munteanu ne poartă prin spațiul fascinant al Japoniei, cu o sete de cunoaștere, cu o deschidere afectivă extraordinară, ca și cum sufletul ei
ar vrea să se plieze pe realitatea infuzată de spiritul
japonez inconfundabil, de parcă ar absorbi toate impresiile cu toți porii deschiși:
‖Cartea de faţă este izvorâtă din şansa unor
excursii în Japonia şi a unei întâlniri faţă în faţă cu
oamenii ei. Fără să fiu expert în cultura şi civilizaţia
japoneză, relatez despre minunăţiile ce mi s-au relevat pe drumuri nipone. Ichigo ichie – o întâlnire, o
dată. O experienţă unică, de poveste‖.
Abia după ce am lecturat întreaga carte și am
avut în minte viziunea de ansamblu a călătoriei
autoarei, povestea epică a mersului ei prin spațiul
lumesc japonez, ne-am dat seama că una din notele
care fac valoroasă această carte este tocmai noțiunea
de întâlnire (de întâlnire-comunicare totală, profundă, cu lumea japoneză) a spiritului românesc, cu care
autoarea percepe, asimilează realitatea spirituală
japoneză, rezultatul fiind o carte care redă profund
această poveste extraordinară a istoriei umane, care
este Japonia văzută ca ‖lume‖. Prin această dimensiune de poveste, de experiență unică, redată cu minuție, dar și cu tușe groase, în care pune emoție și
destineliterare@gmail.com
sete de aventură, cartea se apropie de romanul ulisiac, și are o notă de originalitate aparte.
Lumea Orientului îndepărtat li s-a părut europenilor o lume exotică, aflată la celălalt capăt al
pământului, diferită total de lumea lor. De aici și
atracția și fascinația Orientului îndepărtat… Dacă
spătarul Milescu a călătorit către această lume exotică, guvernată de alte reguli, având alte filozofii,
dinspre vest înspre est, ei bine, autoarea cărții
călătorește către Japonia venind dinspre est înspre
vest. Ca la o întâlnire peste veacuri. Se vede că suntem într-o altă epocă istorică, pentru că spătarul Milescu a bătut distanțele cu pasul.
Călătoria Milenei Munteanu începe cu un
paradox: „Drumul spre Tokyo, făcut spre Apus, începe azi şi se termină a doua zi. Mai interesant e că
între azi şi mâine nu avem noapte, căci noi mergem
tot spre Apus cu soarele. Altfel spus, mergem în
sens invers direcţiei de rotaţie a pământului. Ziua de
azi ni se prelungeşte aşadar cu încă vreo 12-13 ore,
ajungând să aibă 36-37 de ore în total!‖
Cartea are o dimensiune educațională, fapt
care îi dă un plus de valoare, dar și de frumusețe,
pentru că fiecare capitol începe cu un proverb, cartea fiind scrisă în subtext cu intenția nedeclarată ca
noi, românii, să învățăm ceva de la japonezi.
Autoarea îmbrăcată în salopetă de reporter nu caută
doar frumusețe și mărețiile peisagistice, care de cele
mai multe ori sunt create de Dumnezeu, ci merge ca
un salahor al reportajului peste tot: la piață, la bursă,
la licitație, la temple, dornică să înregistreze întreaga
realitate. Ochiul ei avid observă totul, filmează
comportamentul oamenilor în momentele grele,
uimită că în timpul unui cutremur o femeie japoneză
își face datoria ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Milena Munteanu ne redă cu talent panorama străzii,
are ochiul exersat pentru dinamica și plastica
129
Destine Literare
mișcării, fiind în același timp sensibilă la detaliul
uman. Ea face portretul japonezului, redând gesturile
lui filmic, cu încetinitorul parcă. Fragmentul pe care
îl redăm mai jos este antologic, rămâne în literatura
română. Autoarea are vocație de pictor pentru portretul ființei umane, a japonezului: „Mă uitam la
imaginea străzii în Tokyo, care, peste săptămână,
este înţesată de oamenii muncii. Pe slujbaş îl vezi
alergat şi preocupat, îndesat cu mâna să intre cât mai
bine în trenurile ce îl duc eficient la lucru, să încapă
câţi mai mulţi ca el în fiecare vagon. Arată ca un
licean. De obicei mic şi slab. Are o servietă în mână
şi e îmbrăcat stas, de parcă ar fi în uniformă: pantaloni negri şi cămaşă albă. Pantof negru, curea
neagră, foarte puţină variaţie, nicio fantezie. Bărbatul japonez nu prea are timp să petreacă cu copiii lui:
dimineaţa se trezeşte prea devreme să îi sărute înainte de plecarea lor la şcoală şi se întoarce de la
serviciu seara, după ce copiii i s-au dus la culcare. În
weekend e prea obosit să mai facă ceva, şi apoi
trebuie să se odihnească, să mai reziste încă o
săptămână în acelaşi ritm. I se citeşte munca pe faţă;
omul muncii este tare muncit. I se vede preocuparea
pe faţă, căci răspunderea familiei stă doar pe umerii
lui. Omul muncii nu are decât o alternativă. Să tragă.
Tot înainte. Probabil că a învăţat asta din arta
războiului, care spune să nu-i dai luptătorului decât
o şansă: să câştige! Să nu aibă alte opţiuni. Să nu
aibă cale de întors. El trebuie să facă treabă. Bine.‖
Iată ce clar și frumos este acest portret psihologic
făcut japonezului. Înțelegem cât se poate de bine de
ce Japonia, deși așezată de Domnul în calea cutremurelor și a valurilor, este una din marile puteri
economice ale lumii.
Creat cu un talent literar și pedagogic uimitor, acest fragment literar este parcă o lecție pentru
noi. Acesta ține de dimensiunea educațională a
cărții, fiind unul din meritele ei: ‖Generaţiei de japonezi de după război i-a fost dată o ţară în ruină,
după ce i s-a închis gura cu două bombe nucleare.
Cu toate acestea, în câteva decenii Japonia a revenit
pe locuri fruntaşe în lume. Lucrurile acestea nu se
întâmplă doar, nu vin la întâmplare, se muncesc. Cu
dedicaţie şi fără încetare. Natura n-a fost prea darnică, ba dimpotrivă. Pământul este extrem de limitat
şi sunt circa 130 milioane de suflete pe câteva insule. În afară de taifunuri şi tsunami, au cutremure
extrem de dese. Natura le aminteşte zilnic că oricând
s-ar putea să trebuiască să o ia de la început. Japonezul ştie această realitate ce face parte de acum din
materialul lui genetic. Citeam că unul din primii
factori de succes este "grit"-ul, dorinţa de a reîncepe,
de a nu te lăsa, indiferent ce se întâmplă. Japonezul
ştie să reconstruiască şi să se reinventeze dacă
130
trebuie. Strânge din dinţi şi o ia de la capăt. Fără
vorbă. N-o face cu jumătate de măsură, ci ştiind că
nu e cale de-ntors, că nu poate merge decât înainte.
Străbunii lui nu i-au dat totul pe tavă. Japonezul modern nu a primit o ţară cu totul la cheie, ci una ce
trebuia reconstruită. Japonezul nu are timp să fie
blazat, el e prea ocupat pentru asta.‖ Pasajul este
prea frumos ca să nu-l redăm întreg.
Fascinați de talentul de portretist extraordinar al Milenei Munteanu ce redă realitatea umană și
socială a Japoniei, profilul psiho-moral inconfundabil al japonezului, cum o prefață are limitele ei,
riscăm să nu punem în evidență cealaltă față a Japoniei, realitatea ei religioasă și istorică, sacralitatea și
atmosfera de legendă și de vis a mănăstirilor, a locurilor sacre, frumusețile ei naturale, locurile sfinte,
pline de măreție. Cât de frumos redă autoarea atmosfera de legendă și sacralitate care ne încântă și ne
fascinează: „Există ceva sfânt la Nikko, şi aici nu
vorbesc doar de temple, podul sacru, fântâna sacră,
etc. Locul are o vibraţie senzaţională. Dantelăria fără
egal a templelor se adaugă, sigur, la magia locală.
Dragoni şi animale de tot felul răsar din plafoane,
şerpi se încolăcesc pe stâlpii templelor, maimuţe
înţelepte sugerează cuminţenia celor ce nu aud, nu
văd şi nici nu grăiesc de rău. La fântânile lor sacre te
purifici prin procedeul elaborat al spălării. Câte o
scorbură de copac devine şi ea un templu, unde lumea îşi pune mâinile împreună şi se roagă. Văd
răvaşe lăsate la intrările în temple, mă gândesc că
sunt dorinţele trecătorului lăsate la uşa templului,
spre îndeplinire.‖
Nici arta culinară, lumea gusturilor, a mâncărurilor
japoneze nu-i este străină autoarei. În timp ce citești
textul îți simți papilele lăcrimând în gură: „Am început cu tuna grasă, carnea nu era roşie, ci mai albicioasă. Nu ştiu cum s-a dus pe gât, parcă era unsă.
La început mi-am propus să număr câte feluri şi ce
fel de peşte am încercat, am început cu tuna grasă
(mai bună decât tuna semi-grasă, care e mai bună
decât tuna obişnuită), apoi snipper, apoi sea urchin
(un fel de ghem cu ţepi ce stă pe fundul mării), sea
eel - ţipar, despre care aud că are nişte proprietăţi
electrice, străluceşte în apă, apoi icre de somon, apoi
sushi, apoi creveţi, apoi mackarrel spaniol, apoi
clam (o moluscă, parcă era o bucată de cauciuc, iar
tentaculele îi mişcau când am înghiţit-o), apoi o altă
tuna grasă, de această dată pârpălită în flacără. Te
luau pe sus gusturile şi senzaţiile de tot felul. Plecai
încântat, nu mi-a mai trebuit mâncare toată ziua
următoare, n-am mâncat decât la prânz a doua zi.‖
Reportajul de la Hiroșima este o întoarcere în
timp, o închinare și o cutremurare în fața suferinței
și a absurdului care poate lovi societatea umană, o
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
intrare în atmosfera momentului dezastrului, ca și
cum ai intra într-un templu al morții și al absurdului.
Și acest pasaj este memorabil, de aceea îl reproducem aproape în întregime: „Am mers la Hiroshima
cu o strângere de inimă. Au fost mulţi care ne-au
sfătuit să nu mergem acolo. Fusesem însă la Pearl
Harbor în Hawaii şi mi se părea corect să auzim
amândouă perspectivele înainte de a cântări lucrurile.
Ca şi la Pearl Harbor, vizita de la Hiroshima
a fost una puternic emoţională. Am oprit la A-bomb
Dome, domul bombei atomice, un schelet de clădire
rămas în picioare, în ciuda bombei care explodase la
600 de metri în aer, pe data de 6 August 1945, la ora
8:15, într-o dimineaţă senină. Podul Aioi pare să fi
fost ţinta atacului, un pod în formă de T care uneşte
cele două maluri cu o insulă din centrul râului.
Pe insulă, mai multe monumente care îţi
umezesc ochii, de la gongul grav al unui clopot japonez, pe care eşti invitat să-l baţi, antrenând o
frânghie ce face un lemn orizontal să lovească un
clopot, până la monumentul copiilor care au pierit
acolo. O fetiţă mică, să fi avut doar trei-patru ani,
bătea gongul şi apoi se ruga cu mânuţele împreunate, după ce clopoţise. M-a impresionat. La memorialul copiilor era altă frânghie pe care o trăgeai, ce
producea alt sunet. Acolo, fetiţa şi-a adunat din nou
mânuţele împreună, aplecând capul. Erau colecţii
întregi de cocori, păsări de hârtie multicoloră
împăturită. Se spune că dacă împătureşti o mie de
păsări de hârtie, sufletul îţi supravieţuieşte o mie de
ani. Auzisem povestea lui Sadako într-o grădină
japoneză din San Francisco. Sadako era mică atunci
când a fost bombardată Hiroshima, dar a supraviețuit
exploziei. Mai târziu însă avea să facă leucemie. Ea
a sperat să poată să împăturească o mie de păsări,
dar nu a reuşit să împăturească decât vreo șase sute
înainte de a se sfârşi. Alţi copii au continuat împăturitul hârtiei colorate, în speranţa că sufletul fetiţei
dispărute va reuşi să trăiască mia de ani. A devenit
astfel un simbol al copiilor dispăruţi ca urmare a
efectelor secundare ale bombelor atomice. Îi povestisem Victoriei (nepoţica mea), şi mi s-a părut că şi-a
înghiţit lacrimile. În Japonia, povestea este învăţată
la şcoală. Înţeleg şi de ce. Memorialul copiilor are în
vârf o fetiţă care pare să fi prins aripi de la cocorul
pe care ea îl ţine cu mâinile ridicate. E sugerată
înălţarea fetiţei în zbor, pe aripile împrumutate de la
pasăre‖.
destineliterare@gmail.com
Urcarea pe munte Fuji, acest munte Olimp al
japonezilor, pregătită cu mult înainte de către
autoare este eroică și seamănă cu asaltul asupra unei
cetăți inexpugnabile și fascinante.
„Plecarea spre vârful muntelui urma să se
facă noaptea (pe la ora trei), să cucerim muntele Fuji
pe întuneric. Aveam, ca minerii, lanterne pe frunte,
care să ne lumineze calea. Planul era să admirăm
răsăritul soarelui de pe culmea muntelui. La ora
două dimineaţa se aprind nişte lumini puternice în
ochi şi aflăm că vremea e din ce în ce mai proastă.
Furtuna urla la ferestre. Înconjuraţi cum eram de
nori şi ploaie, am ratat la mustaţă întâlnirea însorită
pe vârful cel mai înalt al Ţării Soarelui Răsare.‖
Cartea se citește ușor și cu mare plăcere, pentru că
este scrisă de un om de știință care este și un scriitor
dăruit cu harul cuvântului care curge clipocind viu și
care clădește. Ajuns aproape de sfârșitul cărții, cititorul și-ar dori ca autoarea să mai meargă în alte
orașe, să mai cunoască alte locuri pe care să ni le
descrie, deși această carte de reportaj ne dă o imagine bogată, complexă și profundă despre civilizația
și lumea japoneză, așa cum există ea acum, la începutul secolului XXI.
Pentru că toate capitolele cărții au un fir epic,
care alcătuiesc o poveste românească, povestea unei
călătorii, a unui român (care poartă în el cultura,
mentalul, sensibilitatea pe care i-o dă sufletul românesc!) în țara mirifică, legendară, fascinantă a
Soarelui Răsare, ne-am întrebat dacă nu am putea
privi această carte de reportaj ca pe un roman. Privită din această perspectivă, cartea este romanul
unui personaj însetat de cunoaștere și de călătorie, ca
formă a manifestării, ieșire din sine a ființei! Personajul romanului este un român, a cărui personalitate,
sensibilitate și mod de a cunoaște este format în cultura română, care continuă peste secole excursul în
lume al spătarului Milescu. Mersul autoarei prin
această lume fascinantă a Țării Soarelui Răsare nu
este o întoarcere acasă (nu este deci un roman ulisiac), nu este nici fuga de realitate, o pierdere în altă
realitate, ci este mai degrabă un pelerinaj epistemologic și religios la o altă Meccă, la un alt Munte
Sfânt, de unde ne întoarcem mai bogați, mai buni,
mai înțelepți. Ne căutăm pe noi, creștem și ne
îmbogățim, mutând mai departe, cu pașii făcuți de
experiența noastră intimă, marginile lumii cunoscute. În final spunem că ne găsim în fața unei
autoare înzestrate și a uneia dintre cele mai bune
cărți de reportaj din literatura română.
131
Destine Literare
Anatol EREMIA
(REPUBLICA MOLDOVA)
Identitatea toponimică românească
Toponimia Basarabiei, în ansamblul ei, prin
conţinut şi formă, este românească. Sub toate aspectele lingvistice numele topice prezintă trăsături comune cu cele din restul teritoriului dacoromân,
încadrându-se astfel în sistemul toponomastic general de limbă şi cultură românească. Identitatea numelor topice în spaţiul populat de români rezidă, în
primul rând, în unitatea limbii, culturii şi tradiţiilor
poporului nostru. Mediul social-istoric şi economic
comun, modul de viaţă similar, condiţiile fizicogeografice şi naturale asemănătoare sunt factorii
care au generat, de asemenea, crearea aceloraşi denumiri şi modele structurale în nomenclatura topică
românească. Circa 800 de localităţi din cele aproximativ 2000 de aşezări umane din Basarabia, existente în prezent, adică 40 la sută, au denumiri identice
sau asemănătoare cu cele peste 2350 de aşezări de pe
teritoriul actual al României, numărul total al acestora fiind în prezent aproximativ de 13.500 de sate şi
oraşe.
Până la începutul sec. al XIX-lea, raportul
acesta a fost altul şi la sigur în favoarea denumirilor
identice. Regimul de oblăduire ţaristă în Basarabia,
după anexarea provinciei la Imperiul Rusiei în anul
1812, până în anul 1918, a influenţat negativ nomenclatura topică basarabeană. Denumirile multor
localităţi au fost denaturate, adaptate la limbajul
administraţiei ruse, traduse, substituite. Numelor
româneşti în -ani/-eni şi -eşti li s-au înlocuit formanţii prin terminaţiile străine -anî/-eanî şi -eştî (Briceni
– Briceanî, Fioreşti – Floreştî, Râşcani – Râşcanî
etc.). Mai toate satele apărute în cursul sec. al XIXlea au fost denumite în ruseşte (Alexandrovka,
Borisovka, Konstantinovka, Mihailovka, Nicolaevka,
132
Romanovka etc.).
Ceea ce n-a reuşit să facă administraţia ţaristă
în toponimia basarabeană, întru înstrăinarea acesteia,
în perioada postbelică procesul destrămării l-au continuat autorităţile sovietice. Deformate, mutilate,
eronate – numai să nu semene între ele denumirile
de localităţi din stânga şi din dreapta Prutului. În
perioada sovietică şi-au pierdut vechile denumiri
circa 200 de localităţi, în urma substituirii lor cu alte
denumiri, considerate de ideologii „timpului roşu‖
mai adecvate şi corespunzătoare politicii de colonizare şi de deznaţionalizare a băştinaşilor. Multe denumiri identice au dispărut în urma lichidării aşezărilor respective, declarate de autorităţi ca fiind lipsite
de perspectivă socială.
Identitatea onimică dintre satele din Basarabia
şi din restul spaţiului românesc se manifestă sub
diverse aspecte lingvistice. Din punct de vedere etimologic, omogenitatea onimică rezidă în proprietatea numelor de localităţi de a avea aceeaşi origine
lingvistică predominant românească în tot spaţiul
carpato-danubiano-pontic, de la Tisa până la Nistru
şi dincolo de Nistru. Pretutindeni aici prevalează
numele de locuri şi localităţi de provenienţă românească, formate cu ajutorul procedeelor şi mijloacelor derivative proprii, între care şi formaţiile în -eşti
şi -ani/-eni: Avrameni, Florești, Focşani, Băneşti,
Brătuleni, Călineşti, Costeşti, Nisporeni, Todireşti,
Vărzăreşti. Aceste nume topice cu bază antroponimică ne trimit adesea la vechi conducători ai obştilor
săteşti (cnezi, juzi, vătămani), la foştii proprietari de
moşii şi sate (boieri de divan, demnitari, oşteni), la
primii locuitori şi întemeietori de sate.
În plan lexical se impun numele topice provedestineliterare@gmail.com
Destine Literare
nite din apelativele moştenite din geto-dacă și latină.
Câteva exemple. Numele de obârşie carpatină
Chicera, explicate printr-un etimon autohton
(kikhera „deal, munte‖), au coborât spre sud şi spre
sud-est, prin Bucovina şi Moldova de Nord, până în
ţinuturile Lăpuşnei şi Tigheciului. Le găsim atestate
în stânga Prutului încă din sec. XV-XVI. Runcurile,
denumirile cu bază etimologică latină (lat. runcus <
runcare „a curăţa un teren de buruieni şi mărăcini‖),
ca şi Curăturile, formaţiile onimice proprii (< a cura
„a despăduri, a defrişa‖ + suf. -(ă)tura) formează arii
stabile în toate regiunile muntoase şi de pădure din
acest imens spaţiu geografic. Matca Runcului, Valea
Runcului sunt nume topice minore din centrul Basarabiei (judeţele Chişinău, Ungheni).
Deosebit de numeroase sunt identităţile toponimice de factură topografică. Câteva exemple. Nume oronimice: Găvanu, microtoponime şi un nume
de sat în fostul ţinut Tigheci (Basarabia) – Găvanu,
locuri, şi Găvanele, localitate în jud. Brăila (România); Hârtopu, 10 localităţi şi extrem de numeroase
locuri în Basarabia – Hârtop, sate în jud. Neamţ şi
Suceava, Hârtoape, localitate în jud. Iaşi (România);
Măgura, Măgura Nouă, Măgureanca, Măgurele în
raioanele Fălești şi Ungheni (Republica Moldova) –
Măgura, 19 sate în judeţele Bacău, Braşov, Constanţa, Dâmboviţa, Hunedoara, Olt, Prahova, Măgurele,
mai multe sate în judeţele Bistriţa-Năsăud, Ilfov,
Mehedinţi, Tulcea (România). Nume hidronimice:
Fântâna Albă, sat în rn. Edineţ, Fântâna Zânelor,
localitate în fostul judeţ Ismail, în plus circa 500 de
locuri (Fântâniţa, Fântâna Moşilor, Fântâna Fetelor, Fântâna din Zăvoi) în Republica Moldova –
Fântâna Doamnei, sat în judeţul Călăraşi, Fântânele, localităţi în judeţele Alba, Arad, Bacău, Dolj,
Iaşi, Mureş, Sibiu, Suceava, la care se adaugă o sumedenie de microtoponime similare din România.
Identitatea de nume topice a fost generată de
multe ori şi de factori particulari, locali, de anumite
fapte, evenimente şi întâmplări din viaţa oamenilor
din zonă. Strămutarea populaţiei de pe malul drept al
Prutului pe celălalt, de exemplu, a dat naştere următoarelor aşezări cu aceleaşi nume: Zbieroaia (jud.
Iaşi) – Zbieroaia (rn. Ungheni), Pogăneşti (jud. Vaslui) – Pogăneşti (rn. Lăpuşna), Costuleni (jud. Iaşi)
– Costuleni (rn. Ungheni), Paşcani (jud. Galaţi) –
Paşcani (rn. Cahul), Medeleni (jud. Iaşi) – Medeleni
destineliterare@gmail.com
(rn. Ungheni) etc.
Oraşul Râşcani din Republica Moldova (numit
în partea locului şi Râşcanu), precum şi Râşcanii,
fostă moşie şi sat, acum cartier al oraşului Chişinău,
i-au avut ca proprietari de ocine în sec. al XVIII-lea,
respectiv pe Toader Râşcanu şi pe fiul său Constantin Râşcanu, ambii descendenţi dintr-o viţă de neam
Râşcanu, originari din Râşca, sat şi mănăstire în jud.
Suceava.
Toader Bubuiog, pârcălab de Roman (15161523) şi mare logofăt (1525-1537), sol al lui Petru
Rareş în Transilvania (1527), Turcia (1528) şi Polonia (1532), ctitor al mănăstirii Humorului (1539),
stăpânea în sec. al XVI-lea moşii pe dreapta şi pe
stânga Prutului, în cuprinsul cărora au luat fiinţă mai
târziu patru sate: Bubuiogii pe Frumuşiţa; Bubuiogii
de lângă lacul Beleu, care împreună cu Sărăienii au
format mai târziu localitatea Slobozia Mare de astăzi
(rn. Cahul); Bubuiogii de la Cahul, în ţin. Tigheciului; Bubuiogii de la Bâc, astăzi comună suburbană a
Chişinăului, denumită Bubuieci, toate aşezările dispunând de vechi atestări documentare.
Crearea de slobozii a prilejuit apariţia unui
mare număr de toponime identice, circa 25 de localităţi în Republica Moldova (Slobozia, Slobozia Mare,
Slobozia Doamnei, Slobozia-Horodişte, SloboziaMăgura, Slobozia-Şireuţi etc.) şi 35 în România
(Slobozia, Slobozia Nouă, Slobozia-Boteşti, Slobozia-Cioreşti, Slobozia-Oancea, Slobozia-Suceava
etc.). Primele slobozii cunoscute datează încă de la
începutul sec. al XV-lea. Acestea erau „sate de milă‖, dăruite de domnitori marilor dregători, curtenilor, căpeteniilor de oşti „pentru dreapta şi credincioasa lor slujbă faţă de domnie şi ţară‖. Mai târziu
crearea de slobozii a urmărit şi alte scopuri: consolidarea situaţiei economice a latifundiarilor şi a mănăstirilor, popularea locurilor „de pustiu‖ şi a satelor
cu puţini locuitori sau părăsite cândva. În aceste localităţi aveau dreptul să se strămute oamenii veniţi
din alte regiuni şi numai în rare cazuri oameni de pe
loc, dar „fără dăjdii şi fără bir‖, adică liberi, în limbajul epocii slobozi. De aici denumirea aşezărilor
respective slobozie, termen devenit nume propriu
pentru numeroase localităţi.
Identitatea toponimică general românească a
fost demult observată, dar nu şi suficient de bine
argumentată şi just interpretată. Astfel, la baza unor
133
Destine Literare
coincidenţe de nume ale satelor menţionate documentar în sec. XV- XVI, pe teritoriul Transilvaniei
şi Moldovei, a fost lansată teoria migraţionistă, conform căreia românii ardeleni s-au deplasat spre est
de Carpaţi anume în perioada de atestare (sec. XVXVI), şi nu mai înainte. Astfel s-a încercat a demonstra prezenţa mult mai timpurie a slavilor în Moldova faţă de români care, chipurile, au pătruns aici mai
târziu şi deci reprezintă o populaţie venită,
migratorie, care „a ocupat‖ şi „a colonizat‖ aceste
teritorii. Au fost emise şi alte opinii, potrivit cărora
coincidenţa de nume topice ar fi întâmplătoare sau,
mai mult, artificială, special creată de administraţia
română în perioada antebelică. Or, lucrurile s-au
petrecut, după cum am văzut, tocmai invers.
A fost şi mai e nevoie de mari eforturi spirituale şi profesionale pentru a dărâma temeiurile doctrinei „prefabricate‖, eronate, conform căreia moldovenii ar vorbi o limbă aparte, o altă limbă, deosebită
de cea română, din care cauză, chipurile, ei ar trebui
să dispună deci şi de o altă scriere, de o altă literatură, de o altă onomastică şi, prin urmare, de o altă
toponimie. Politica aceasta este promovată şi astăzi
de către liderii separatişti din Transnistria, ba şi de
către unii parlamentari şi demnitari actualmente la
putere.
Reconstituirea fondului toponimic românesc,
revenirea la denumirile tradiţional-istorice ale satelor
şi oraşelor noastre, punerea în drepturi, cu statut de
aşezări independente, a localităţilor odinioară comasate sau scoase din evidenţă, reglementarea scrierii
numelor topice – aceste revendicări şi acţiuni vor
restabili echilibrul identităţii onimice şi vor renova
patrimoniul toponimic naţional basarabean.
În anul 1991, când luaseră amploare evenimentele din cadrul mişcării de eliberare din cătuşele totalitarismului sovietic şi de renaştere naţională a românilor din Basarabia, Societatea „Limba Noastră
cea Română‖ din Chişinău a lansat acţiunea patriotică de intensificare a legăturilor de prietenie dintre
134
românii din dreapta şi din stânga Prutului, sub genericul Sate gemene cu denumiri identice. Săptămânalul „Literatura şi arta‖, din 31 ianuarie 1991, publica, la rubrica Hai să dăm mână cu mână, o pagină
cu acelaşi generic, semnată de cercetătorii Emil
Mândâcanu, Ion Holban şi Anatol Eremia. Acum
trei ani, în 1998, Societatea „Limba Noastră cea
Română‖ din Chişinău (preşedinte Valentina Butnaru) şi Societatea „Ştefan cel Mare‖ din Suceava
(preşedinte Mugur Andronic) au relansat împreună
aceeaşi acţiune, scopul preconizat fiind stabilirea
unor strânse relaţii de frăţie şi întrajutorare pe toate
planurile între locuitorii satelor cu denumiri identice
situate pe ambele maluri ale Prutului. Pentru a susţine în continuare această acţiune, revista „Flux‖ din
Chişinău, timp de aproape doi ani, începând cu 4
septembrie 1998, a publicat la tema dată materiale
cu caracter istoric, geografic şi lingvistic, inclusiv
repertoriile localităţilor cu denumiri identice sau
etimologic înrudite din judeţele din România şi din
Republica Moldova. Un studiu şi o serie de materiale la aceeaşi temă au fost publicate în revista „Ţara‖,
în lunile septembrie – decembrie 2000. Drept consecinţă, legăturile de prietenie şi frăţie ale locuitorilor
din „satele gemene‖, într-adevăr, s-au amplificat şi
şi-au lărgit spaţiul geografic. S-au stabilit relaţii
economice şi culturale directe între mai multe comune şi sate cu aceleaşi nume (Colibaşi, Vorniceni,
Stroieşti, Pogăneşti, Slobozia, Costeşti, Todireşti,
Medeleni), locuitorii de pe ambele maluri au realizat
acţiuni comune la nivel de localitate, şcoală, familie.
Studiul identităţii numelor de locuri şi localităţi de pe ambele maluri ale Prutului va contribui
negreşit la cunoaşterea istoriei, limbii şi literaturii
naţionale, va servi drept prilej, după atâtea decenii
de despărţire şi înstrăinare, puse la cale de străini, de
a ne apropia frățește unii de alţii, organizând acţiuni
comune la toate nivelurile şi în toate sferele de activitate.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Eugen EVU
(ROMÂNIA)
Încercare despre omul poetic
Se poate vorbi, în incomoda grilă psihanalitică, de efectul” arterelor colaterale” în gestul (
acta) scrierii cu genericul ” belle letre”, sau dacă
vreţi de grafomanie. E liber omul să scrie, dacă
asta îi dă iluzia catarsică a „ eliberării‖. Psihicul
funcţionează prin sugestie şi autosugestie. Autoamăgirea devine implicit comunicarea acesteia, sub
ornamentica unei anume estetici proprii ( subiective), ca artefact: cartea proprie ser substituie obiectului de cult ( personal), „ evanghelie‖ sau „ apocalipsă‖ proprie. Odată angrenat în acest act- substituant‖ – cel care scrie în ideea literaturii, îşi scrutează, involuntar sau pragmatic, intuitiv sau sugestionat ( eventual cu „ atestatul‖ cutărui criticard)
propriul itinerar psiho- cerebral, labirinthic…Mitul
labirinthic este al reprezentării grafuce şi
…ontologice, a creierului uman, recte a subconştientului…Animiştii căutat sufletul ( duhul) în zone ale
corpului, ignorînd că de fapt organismul este parte
din Creierul- labirint… Psihopatologia materialistdialectică ( Socola), a stabilit demult complexul
psiho- somatic şi riscurile maniacale. Patologia,
adică logos despre patos, de unde termenul religos
Patimă. A pătimi este verbul suferinţei de tip religiosus, sacrificial, post- fetişist ( întru „ vindecare‖;
de ce nu prin actul scrisului? Fiecare individ are
această încercare, fie determinată de varii motive, fie
indusă din societate; little- bang-ul declanşator este
Frustrarea, cel mai frecvent din copilăriei, aşadar „
situaţia limită‖ a unui dat(um)- poate Fatum-ul iubirii de propriul destin? de unde starea terifiantă de „
culpă‖ , practic de conceptul „ paradisului pierdut‖;
paradisul protector al Mamei ( din Matroarhat) – azi
feminism -ecologistic (al Familiei)– fie dinaintenatal, fie trăit în real, vine din „ catacombele‖ memoriei ancestrale, dar şi cu ramificaţii dobândite,
obscure, va deveni „autoprogram‖ empiric, travaliu
al suferinţei, culminînd patologic cu alienarea, paranoică sau ( şi) schizoidică. În vechime, la români, o
cauză a înnebunirii este aşa- zisa Sperietură. Trăită
sau doar cultivată de basme, de eresuri, dinspre misdestineliterare@gmail.com
tica întunecată a bântuirilor din Eposul pâgân, dar şi
din sincretia religiosus, mai ales în zonele izolate
geografic( munţi, pustie, cătune, văgăuni, peşteri,etc.) – Sperietura are efectul de „ inducţie telepatică‖, de sugestionare prin şoc emoţional, ( de tip
nocturn) – şi poate determina modificări perceptive
agravate de forţa proprie a imaginaţiei; evenimente
ca moartea, strămutarea forţată din spaţiul originar,
violenţe familiale, boli grave ascunse ori netratate la
timp, etc.- pot decide „ destinul‖ persoanei sau chiar
al unori colective, comunităţi, chiar şi popoare !
Constanta memoriei colective, transcedentală( ! )
este cea escatologică, cea însumată de cercetătorii
psihologiei moderne ( trialiste) – în „ cele şapte
spaime‖ ( frici) fundamentale, spectru al Uneia: frica
omenească, de moarte, conştientizarea acesteia la
nivelul superior, neo- cartezian).
Revenind la intenţia iniţială a acestor simpleopinii, nu se poate ignora ceea ce am numit într-un
poem „ monstrul istoriei‖, care terorizează, traumatizează precipitând devenirea societăţilor ( cu individul captiv în ea!, deci incerconectat volens- nolens,
incontrolabil sieşi…) – existenţei; condiţionalitatea
acesta este de tip definit ştiinţific drept „ sadomassochist), sau interdependenţa patologică ( a
Pătimirii, ca la „ sfinţii închisorilor, ori a preoţimii
dedicate sistematic dogmelor..) – gesticulaţie a „
dinamicii‖ sacrificiale- într- mântuire….Numai că..,
extrema mântuirii ( mantu..) , este Bântuirea( Bantu…).. Vă spune asta ceva? Ceva tribal, ceva din
paradiziacul pierdut( prin alungare, sau poate prin
abandon „ rebel‖? – ceva catacombic, cavernuos,
recte
din
undergraund-ul
psihicului
uman..Reprezentarea prin scriere a grafomanului
empiric, este cumva mandalică, grafem al unei remanenţe sub telepatice; marele psihologist austriac
Carl Gustav Jung a înţeles asta, atunci când s-a despărţit de „ şcoala Freud‖, şi a aprofundat cercetarea
prin auto-experimente ce riscau nebunia (!) – fiind
obligatoriu pentru cel ce scrie literar…
Careva a spus corect că „fără a fi un psiholog
135
Destine Literare
bun, nu ai ce căuta în literatură‖! În fond, scriitorul
autentic, ne- traumatizat de „stigma‖, ( cum dixit
Paul Aretzu) – se auto- observă ( superior intuitiv, se
auto- scrutează, astfel că mostre din textele sale pot
fi interpretate strict- psihanalitic, ca foi de observaţie
! Consider că dincolo de derizoriul manierism ( mimesis admirativ surescitat al unui model)- Poetul
autentic are resurse ale unei sănătăţi de rezistenţă
faţă de traume, ca să confrunte abisalul, regăsind
cum s-a spus ( Steinhard ş.a.) calea spre
sine…Nimic nou sub luna mundi ! Daoismul premerge magistral tot ceea ce a urmat secular, întru
înţelegerea asumării Inteligenţei de a se …auto- vindeca: prin scris, prin arte…Dar „ păcatul originar‖ în
acest domeniu, este sub- cultura informaţională, obseso-mania că fiecare ( dintre noi) vom descoperi
America, adevărul şi motivaţia …condiţiei umane,
prin extenso!
În finele anului 2000 ( mileniul) , nu doar
maniacii grafomani au editat (!) propriile „ apocalipse‖ sau „ evanghelii‖; glumkind, au devenit „
falşii profeţi‖ ai cutărei „ mişcări literare‖, revendicate apoi pseudo- sentienţios, chiar de „ iluştrii‖ criticarzi ai orei fugare… Critica Id-olatristică – devine astfel „ mal-praxitologie‖ , ori poate subtilobscur simptom al propriilor „ avataruri‖ misticoide
! Cum să nu vezi cum marii bolnavi fac jocul şi regula „ valorii nîn Cetatea scribilor‖, impunând aberante producţii de …manuale şcolare…alternative ?
…Am editat numeroase cărţii de poezie proprie,
conştientizînd dramatic, dureros lucid, parte
din considerentele de mai sus. Poate vor fi cuiva de
folos, dintre cei ai Patimilor de acest tip, ale însufleţitei noastre Fiinţe, sau ale Fiindului, conceptualizat de savanţii genului. În lucrul meu metodistic- cultural, am avut câteva întâlniri cu talente native ( talant, poate de la moneda ATLANŢILOR?)
aşa- zis precoce, înnăscute, ori reîncarnate, probabil
declanşate creativ de traume( frustrări) resimţite
extraurerin ( v. Gellu Dorian despre infanta O.S., în
revista Tribuna) … în muzică, poezie, pictură: ulterior redefinibile, vai, ca exotice manifestări ale
psihicului alungat extramuros, din starea paradeisos
( grec. Grădină împrejmuită de ziduri‖ adică …un
soi de rezervaţie specială, experimentală (?) -aşa
cum o reiterează genial marele pictor din veacul 14,
Jeronimus Bosh, sau bunăoară van Gogh, Gaugain,
ori Rousseau Vameşul…).
Prin „ metaforajele‖ propriei experienţe ( intuitiv,
apoi conştient – trepidant- pătimaş asumate) – am
136
ajuns la concluzii care pot enerva „ specilizaţii‖
speciei acesteia, ultrasensibile, numite poet. ( Gennus iritabile).Acum, că se făcu seară, la vama
vârstei,…mai degrabă mă „ las scris‖, ( din satral?),
-decât scriu poetic Fascinaţia la un Bogdan Petriceiu
Haşdeu ( experimentul Iulia, spiritismul, ca metodă
de cercetare psihologică, vezi Castelul ( kafkian !) –
de la Câmpina), studiile despre fenomene ancadrabile la „ paranormal‖, S.F.-ul, etc – şi desigur multe
altele, au darul unei iluminări ( revelaţii) – ce mai
degrabă duc în zona psihotronicii, a energetismului,
a miturilor „ care uită‖ ( coduri, teorii deviante,
etc…) …
Misterul cel mai teribil este însuşi Omul:
Fiinţa( spiritul) care „ se agită‖ în noi. Uneori, în
această hologramă tridimensională care ÎMI sunt,
jubilează ( melodios şi redînd acalmii după „ furtunile psihice‖ – şi atunci, starea de graţie îmi reface
temporarele „ paroxisme‖ – astfel că primesc darul
harului: culeg, la ieşirea din Somn, aidoma
culegătoarei de scoic a lui Vermeer, cochilii spiralate, ori numai scânteieri de quarci şi neutrino, ca să
risc dând nume altcumvadenenumitului… Cândva, la
Capul Midia, pe ţărmul Euxin, am comparat mormanele de alge ale Mării Negre, dimineaţa, cu nişte
morminte de gelatină verde, duhnind a eşec genezic…Şi acolo, atunci, am plâns fără să ştiu vreodată
DE CE ?
Grafemele talazice ale spitalatelor cochilii
şi moluştelor sfărmate, aveau ceva din neliniştea
tragică sugerată de două mari poeme ale lumii :
Pescăruşul‖ lui Baudelaire şi parafrazicul „ Albatros
ucis‖ al lui Nicolae Labiş…Într-un fel metaforic
zicînd, inima ne este molusca: zgâriată de ( trauma)
firului de nisip pătrunsă sub ţăstul extrafin din sidef,
Ea va declanşa misterioasa operaţiune de apărare: va
naşte (!) Madre Perla !
Oare să funcţioneze Inteligenţa fraclatică a
Naturii- Mater ( auto-ÎngÎndurata, înger al îngÎndurării!), conform unui Program atribuit Divinului eter-ciclic- creator ? Înţeleagă cine ce ( de
fapt ) vrea, altfel spus, crede. În ceea ce mă priveşte,
mă întorc la cea mai demnă îngenunchiere a Frunţii
umanului cogitans: amintindu-ne că El, Soarele,
aşadar El, Curcubeul, sunt Acolo şi noaptea…
Gaudeamus igitur! Mă bucur că sunt ( devin), nu
doar în ţara denumită România, ci şi în Cuvântul
România: îmi revendic acest drept dobândit prin
naştere şi de nepierdut printr-o murire… Care posibil a mai fost ?
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Zeno FODOR
(ROMÂNIA)
S-a frânt bagheta magului Prospero
S-a frânt bagheta lui Prospero, magul care a
dat viață, consistență umană, bogăție de trăsături și
sentimente, fior emoțional zecilor de personaje pe
care le-a interpretat, cu dăruire și har, pe scena
Teatrului Național din Târgu-Mureș, în admirația și
spre bucuria spectatorilor săi.
Stirpe de artiști, bucureșteanul Mihai
Gingulescu a devenit târgumureșean în 1962, atunci
când, proaspăt licențiat al Institutului de Artă
Teatrală și Cinematografică, a sosit în urbea de pe
Mureș, alături de alți absolvenți ai școlii teatrale din
capitală, pentru a pune bazele secției române a
Teatrului de Stat Târgu-Mureș. A debutat în
premiera inaugurală a noii companii teatrale, jucând
rolul principal din piesa Dacă vei fi întrebat de
Dorel Dorian. Și a rămas apoi, în toți cei 50 de ani
care au urmat, credincios acestui teatru și acestui
public care l-a îndrăgit din primul moment și pe care
el l-a stimat întotdeauna.
Cristina Pardanschi
(Ariel), Mihai Gingulescu
(Prospero) în Furtuna de
Shakespeare
destineliterare@gmail.com
Livia Gingulescu
(Elmira), Mihai
Gingulescu (Tartuffe)
în Tartuffe de Moliere
Cei care i-au urmărit evoluția artistică, cu
siguranță nu-l pot uita pe înțeleptul Prospero din
Furtuna lui Shakespeare, personaj emblematic
pentru cariera lui Mihai, excelent gândit și conturat
de actor în regia rafinată a lui Elemér Kincses, sau
pe ridicolul și înduioșătorul Gaev din Livada de
vișini a lui Cehov, în regia savantă a lui Gheorghe
Harag; își vor aminti apoi, fără-ndoială, și de naivul
și incultul domn Jourdin, celebrul Burghez gentilom
al lui Molière, în regia suculentă, dar de un
desăvârșit bun gust, a lui Dan Alecsandrescu, de
șiretenia onctuoasă, mascată de o falsă evlavie, a
impostorului Tartuffe din comedia omonimă a
aceluiași mare clasic francez, vor retrăi în minte
tragedia răvășitoare a anticului rege Tezeu din
Fedra lui Racine, sau lașitatea criminală a lui
Dominic
Berceanu
din
puternica
dramă
contemporană Piticul din grădina de vară a lui
Dumitru Radu Popescu, realizate, toate trei, în regia
plină de fantezie, dar în același timp riguroasă a
celui care era pe atunci copilul teribil al regiei
românești, Dan Micu; încrâncenatul soldat Hurst
din drama Dansul sergentului Musgrave de John
Arden (în regia puternică, chiar virulentă, dar în
același timp sensibilă și tușantă a lui Radu
Penciulescu), generosul și cinstitul prieten Mihai
Gruia din poetica piesă Tot ce-avem mai sfânt de
Ion Druță (în regia de o simplitate artistică
emoționantă și convingătoare a lui András Hunyadi)
sunt de asemenea reușite memorabile; ca și creațiile
sale de referință din comediile lui Caragiale: în O
scrisoare pierdută, în regia inventivă a lui Nicolae
Scarlat, a fost un Tipătescu elegant și curtenitor,
uneori autoritar, alteori derutat și neajutorat; în O
137
Destine Literare
noapte furtunoasă a fost un Nae Ipingescu
prostovan dar plin de sine; iar în D-ale carnavalului
un Pampon a cărui gelozie dezlănțuia furii uriașe,
ultimele două spectacole beneficiind de regia foarte
profesionistă a lui Mircea Cornișteanu; în sfârșit, în
Conu Leonida față cu reacțiunea, în regia foarte
originală, dar perfect justificată a lui Cristian Ioan, a
fost un Leonida orgolios, care-și dădea mereu
importanță în fața consoartei.
Și lista este încă foarte lungă, ea ar putea
continua cu roluri principale în texte semnate de
Dostoievski, Büchner, Gorki, Erdman, Pirandello,
Brecht, Osborne, Ionesco și alți corifei ai
dramaturgiei universale.
Ultima oară publicul l-a admirat în 2012, în
prima montare românească a piesei Prah a
dramaturgului budapestan György Spiró, o comedie
de mare succes, profund actuală, cu un haz amar și
întorsături neașteptate de situație, în care Mihai
Gingulescu și Marinela Popescu formau un cuplu
irezistibil, cu izbucniri de bucurie spontană și
zgomotoasă,
reverii
nostalgice,
îndoieli
neliniștitoare, temeri sumbre, care se amalgamau, se
înfruntau, se sfidau făcând deliciul publicului.
Aurel Ștefănescu (Tarelkin), Mihai Gingulescu
(Generalul Varravin) în A murit Tarelkin! de
A.V.Suhovo-Kobâlin
138
Puțini actori se pot lăuda că au în palmares o
asemenea galerie de personaje. Dar, mai importantă
decât această bogăție de roluri capitale, este faptul că
Mihai Gingulescu le-a realizat pe toate la o cotă artistică înaltă, atingând – îndrăznesc să afirm – de
multe ori perfecțiunea, că în interpretarea sa aceste
personaje au fost vii, au fost adevărate, au fost convingătoare, că ele au avut impact asupra inimii și
intelectului celor care, mulți la număr, se arătau mereu interesați să-i urmărească creațiile.
Acum,
prietenul și colegul nostru Mihai - sau Gimi, cum ne
plăcea să-i spunem - artistul de vocație și omul
înțelept, pe care te puteai baza întotdeauna, ne-a
părăsit. A urcat la Marele Teatru din Ceruri, acolo
unde, alături de minunații săi colegi Cornel Popescu,
Aurel Ștefănescu și Ion Fiscuteanu, vegheați și ajutați de cel mai iubit și respectat regizor al lor, Gyuri
Harag, vor putea relua, după 39 de ani, una dintre
cele mai formidabile reușite a lor, admirabilul spectacol cu piesa A murit Tarelkin! de A. V. SuhovoKobâlin, în care întruchipau magistral un cvartet de
neuitat.
Să le urăm succes și să-i aplaudăm și noi,
chiar dacă de această mirifică realizare artistică nu
se vor mai minuna decât îngerii.
Cornel Popescu (Profesorul de filosofie), Mihai Gingulescu
(Domnul Jourdain) în Burghezul gentilom de Moliere
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Al FRANCISC
(CANADA)
Toată viața
Toată viața
Mi-am dorit ca soarta
Să fie alături de mine
Dar când la urmă
Am trecut pe la dânsa
Mi-a spus pe șleau
Că nici măcar nu-și mai aduce aminte de mine.
Credeam
Credeam c-o să fiu poetul tuturor femeilor
Care-mi treceau prin minte
Sau prin dorințele mele nestinse
Dar au venit dumnealor,
Mi-au smuls lira și versurile,
Mi-au pus o cruce-n spinare
Și pe o muzică tristă, lipsită de armonie,
M-au dus la locul de veci.
Că n-ai să mai urci niciodată
La o parolă cu mine.
Prea târziu
Era mult prea târziu
Să mai fi zis TATĂL NOSTRU
Și să îmi fi făcut și o cruce
Așa c-am lăsat glonțul
Să treacă prin mine
Și poate prin tine.
Liber
Într-o bună zi
Am să fiu liber
Să mă apropii de tine
Fără ca cineva
Să mai stingă lumina
Sau să-mi explice fiecare mișcare.
De ieri
Amor propriu
De ieri
Aș fi vrut să aud
C-ai ajuns în brațele mele
Și mă uit împrejur,
Îmi scutur chiar și mâinile
Dar nu dau de nimeni.
Sus
Sunt o gheată uzată
Pe care o arunci sus
În podul rătăcit de nesine,
Știind bine
destineliterare@gmail.com
Am să lustruiesc îndelung
Toate cele văzute și nevăzute
Și să le pun la vedere
Pentru ca cei mulți
Să vină aproape,
Să se recunoască pe sine
Iar eu
Să-i nimeresc la fix
În amoru‘ lor propriu.
139
Destine Literare
Dumitru GĂLEȘANU
(ROMÂNIA)
Poeme
Notă: Din volumul metafizic româno- italian « Tratat pentru nemurire/ Trattato per l‟immortalità », cuprinzând 101 poeme, vol. aflat
în lucru, forma finală pentru publicare.
Curtea cu juri
« Să fii liber
nu înseamnă să faci tot ce vrei,
ci să știi că poti să vrei. »
Jean-Paul Sartre
(21.06.1905-15.04.1980)
Nu cred
într-un destin
în care
un om
oarecare
devine om-'rău'
dintr-o pură întâmplare –
dar, fără înfrumusețări lirice,
continuu să cred
că natura umană:
[în logica propriei sale mensuri]
e mai dură decât Curtea cu juri.
Astfel cum
tot ce-i pe cale-a
irumpe-n realitate,
are propria-i finalitate
în eternitate –
urcând
pe scara
valorilor,
într-un adevăr
diferit și mereu nou –
nu cred într-un liber-arbitru
orb, la zidirea lui asistând – ritualic,
dar continuu să cred în martiriul dedalic:
urmându-și linia justă-a vieții – rațională,
prin golul difuz-subliminal-animalic,
numai omul înțelept-liber-și-drept
însuflețește probitatea morală.
140
Neavând
cyber-(con)știința
viitorului,
sub semnul eternității –
nu cred într-o soartă-a lumii în care,
orice s-ar întâmpla și fără loc de-ndoială,
în numele libertății de-a trece prin viață,
un oarecare devine om-'bun' din întâmplare,
zbătându-se ca răul difuz și nedeterminat,
ancestral cauzat – să fie-apoi disipat
cu repeziciune în putreziciune;
dar – în virtutea dreptului meu
de-a cumpăni
între ce este
just și injust,
fără înfrumusețări lirice –
continuu să cred că natura umană,
rătăcindu-și cvadratura propriei mensuri –
deturnând tâlcul mersului-pur – pe verticală,
numai regina virtuților ne-ar mai putea salva:
a tuturor conștiința de sine – judecata morală,
într-un adevăr mereu diferit și pururea nou
încoronând opera fragilei noastre făpturi,
cum este scris deja în scripturi,
iar în lipsă(...)–
cunoscând cauza ascunsă-a lucrurilor,
numai Curtea-divină-cu-juri.
*
Călător în timp
«Timpul este înțelept, el dezvăluie totul.» Thales din Milet
(c. 624 – c. 546 î.H)
După
observații de secole
în valea uimirii
asupra Haosului primordial,
nemișcați și ancorați în lumină
ca-ntr-un vast ocean sideral-ideal,
călătorii în timp
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
ne flutură visul suprem-al omenirii,
din când în când proclamând, iată: –
sub vălul lumilor aparente-latente,
prin câmpul cuantic gravitațional,
fizica imposibilului se dezvăluie
cu toată splendoarea de ceruri
infinit extinse unul într-altul,
universul fără de sfârșit
străluminând
etericul
gând.
În
diferendul
arhaic-perpetuu
dintre efemer și etern,
sub vălul clipelor aparente,
inflexibila putere absolută
a spațiu-timpului
se disipează tern,
reverberând
precum o ființă
suficientă sieși –
în armonie cu infinitul,
în vreme ce sufletul omului –
conservat în inerție ca într-o erezie,
prin energii latente devoalând alternanța
între repaos și mișcare – în procesul genezei,
își caută sensul anonim – fără a nega rezonanța
între univers şi pământ – între destin și cuvânt.
Dar timpul este în adevăr înțelept,
sub vălul lumilor aparente călcând rar și drept
spre-a desluși sensul profund-al vieții umane,
în procesul genezei – neîncetat se încovoaie,
perpetuând alternanța mișcare din mișcare,
precum fantomatica-i umbră nepieritoare.
Ah!, numai dilatând infinit spațiu-timpul,
ridicând ancora luminii ruginite, greoaie –
ca într-o mașină-a timpului călătorind
înapoi în viitor între singuratice stele,
prin găuri negre sau găuri de vierme
teleportând trupul tău încă în-ființă
până ce soarele sau luna dispare:
aceasta nu poate fi o erezie
decât în registrul arhaic
de valori mundane – îngălbenit în-inerție.
Încovoiat de uitări și mări de întuneric,
transgresând labirintul vieții – himeric,
un destin-pelegrin se dezvăluie-n totul,
după observații de secole –
tu, suflet al meu : tu, floare de crin!
*
destineliterare@gmail.com
KNOCK-OUT
«Oamenii cad spre cer;
căci Dumnezeu e un abis privit de jos.»
Emil Cioran (8.IV.1911-20.VI.1995)
Cu lumini și umbre
nobila artă
dansează
în spațiu-și-timp,
ținând în mână rotund hazardul ceresc,
dincolo de fanteziile care construiesc
neexistând nimic mai înalt omenesc.
Nobila
artă
ca un puncheur
în arcul său propriu
surclasându-și onest adversarul –
dar totul adâncit într-o muncă teribilă,
siguranța, mobilitatea și echilibrul
vădind forța lui interioară,
comprehensibilă,
agilitatea
necesară
în creația lumii
hipersensibilă,
cum însuși artistul – prin sinele lui,
în regula jocului stăvilind arbitrariul –
în tabloul vieții rostogolind licărul clipei,
cu ochii spre cer : întrezărind luminarul.
În
nobila artă,
pe scara
valorilor și a erorilor
fiecare având
propria-i măsură –
să nu uităm să ne bucurăm
neîncetat de lumină,
knock-out
acelor nimicuri și fantezii
lipsite de sens,
ce ne consumă intens energii –
precum un puncheur
cu arcul simțirii expus în surdină,
siguranța, maleabilitatea și echilibrul
vădind forța lui interioară –
atotființa privind în ochi de sus în jos,
să nu uităm a ne bucura de lumină,
ea însăși : lumină-din-lumină,
un simbol-al spiritului
care însuflețește
lucrurile –
prin arcul său propriu maiestuos,
a-pretutindeni – pururi ținând
hazardul ceresc-subceresc într-o mână.
141
Destine Literare
Călin GEORGESCU
(ROMÂNIA)
Libertatea ca destin
În istorie se petrec uneori miracole, dar nu se
instalează miracole. Cea mai mare primejdie astăzi
pentru țara noastră este aceea de a ignora că am fost
beneficiarii unui miracol: Neamul Românesc.
Toată lumea constată că România nu merge la
potențialul ei. După 26 de ani ne uităm că nu avem
drumuri ca în occident, nu avem spitale performante,
nu avem școli libere și, în special, educație liberă,
minte și spirit liber, nu avem o conștiință colectivă
care să ne motiveze, nu avem steag pentru care să
trăim bucuria vieții. După 26 de ani, românilor le
este frică de libertate. Este un sentiment de prăbușire
generală strivit sub teama tuturor și abandonarea
conștiinței de sine și de aici a conștiinței colective.
Depărtarea de sine și frica de răspundere individuală
a fiecăruia dintre noi ne-a aruncat la marginea lumii,
dar și la marginea vieții. Trăim într-o stare de fericire retrogradă nefiind capabili să simțim cine suntem noi și să acționăm în consecință. Gândim și
acționăm doar cum ne-au făcut alții să gândim și să
acționăm.
Fariseii scriu astăzi o pseudoistorie, iar noi neam uitat și abandonat istoria adevărată și pe cei care
au murit pentru ca noi să avem un destin. Prin Haret
și Mehedinți, România a fost condusă jumătate de
secol prin știință, rigoare și școala muncii. Tot munca este și acum importantă, dar mai specială: munca
din străfundul sufletelor noastre. O lume fără rădăcini cum este astăzi România, este o lume fără morală,
care uită de Brătianu, Eminescu, Onicesu, Mihoc,
Moisil, Carafoli, Gogu Constaninescu, George Manu. Aceștia și mulți alții au făcut istorie și nu evenimente. Au demonstrat că societatea este condusă
de oameni care dau, nu care iau. Este clasică astfel
diferența între celebritate și popularitate.
România este astăzi condamnată la neputință
pentru a fi exploatată printr-o manipulare în masă și
absență totală a ideilor mari, minți captive și cădere
morală uriașă. Totul este acoperit de un mit politic.
Oameni politci caută soluții pentru ei, nu pentru țară.
142
Lipsesc cu desăvârșire viziunea pe termen lung,
harta viitorului și metoda. Se gândește mic și se
acționează și mai mic. Populația României continuă
să se închine la zei de ceară arși în cuptoarele unei
tranziții nesfârșite, sub toga cărora se ascunde marea
fraudă.
Creionez bilanțul decadenței, atunci când civilizația, ca fruct al mucii și pasiunii, nu este înțeleasă:
genialitatea copiilor abandonată și familia distrusă
ca și concept. Ce țară este aceea care nu-și iubește
copiii și îi abandonează? România a pierdut în exterior peste 4 milioane de români. Ne-am decimat biologic. În plus, familia, baza formării societății, este
distrusă. Analfabetismul a ajuns la 20%. Mortalitatea infantilă 13/1000 de nou-născuți. Este uriaș. Politica demografică inexistentă. Într-o democrație cu o
clasă de mijloc slabă vor fi mereu populism, conflicte interne, invidie și violență. Industria modestă,
datorii externe mari, creștere zero, șomaj uriaș.
Nimeni nu plătește și nu este tras la răspundere. Legea fără dreptate este o vorbă goală. Polarizarea
sărăciei și bogăției este îngrozitoare. Sistemul unitar
de amenajare a pădurilor bulversat. Solurile distruse,
iar fără pădure și sol bine gospodărite, hazardurile
hidrologice și geomorfologice sunt uriașe.
Și totul pleacă de la educație, care, dacă nu
este liberă, nimic nu e. Totul merge prost în
învățământul nostru și, desi sunt raportate de 26 de
ani rezultate slabe și foarte slabe, nimeni nu întreprinde nimic și nimănui nu-i pasă. Nu se fac nici
cele mai mici eforturi pentru formarea oamenilor de
la catedră, chiar dacă există atâtea posibilități, dar nu
există interes poate!? Părinții sunt lăsați, la rândul
lor, într-o ignoranță totală, separați de școală și nu se
înțelege că simpla comunicare între ei și școală nu
are nevoie de legi, ci doar de iubire. Toți oficialii
rămân ignoranți și farisei, când este vorba de școala
românească. Se face doar propagandă cu olimpicii și
geniile, când, de fapt, toți sunt genii cu diferența că
sunt săraci și abandonați de familie și de stat undeva
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
la marginea țării.
În fapt nu suntem pregătiți pentru o educație
centrată pe om ca entitate. Nu suntem pregătiți să
acceptăm diversitatea umană, modele distincte de
succes, nevoia de opțiune, de drum personal, de stiluri de învățare și aspirații unice. Probabil că dacă
am face asta, am primi o doză prea mare de libertate
care ar putea să ne fie fatală, am scăpa de sub control, iar corporațiile care au înlocuit statul în România ar pierde totul. Și sigur, această stare de fapt
este menținută cu intenție pentru că pământul
conștiințelor noastre nu este destul de desțelenit pentru a primi această sămânță sacră a Divinității, pentru ca omul să ajungă ce a fost destinat să fie: Liber
și Independent.
Românii în continuare au nevoie de
catalog unde să fie
strigați pe numele de
familie cu autoritate,
mânați de la spate și
ținuți în chingile fricii
de libertate și de
moarte. Dar în special
de frica de responsablitate. Părinții actuali
le dau copiilor exact
cât cred ei că merită ei
înșiși...
Adică
neîncrederea lor în ei înșiși și sentimentul neputinței
și al sclaviei moderne în care se află întreaga țară.
Și cu toate acestea susțin ferm că nu există
nicio fatalitate atunci când suntem animați de un
ideal comun, atunci când știm unde mergem și atunci când, uitându-ne la geografia țării, cu luciditatea
de a privi viiorul, ne fructificăm șansele mari pe care
le avem: hrana și apa. Capital natural bun și poziție
geografică strategică la granița cu Asia. Încrederea
în tineri motivați de istoria noastră și investiția în om
care să fructifice genialitatea românească sunt căile
de progres. Excelența și competența nu depind de
mărimea țării, ci de sistemul ei de educație.
Condiția regăsirii încrederii este însă unitatea
națiunii și aici trebuie să ne aflăm, chiar dacă nu am
căzut de acord întotdeauna. Clasa politică trebuie să
înțeleagă că interesul național nu este dependent de
rezultatul alegerilor, ci de o anumită gândire comună
privind ieșirea țării din starea de moleșeală colectivă
generalizată.
Să aducem țara la nivelul unei chemări! Să ne
mobilizăm forțele și să folosim atuurile noastre pentru a ridica un steag printr-un proiect de țară unic în
lume: hrană, apă, energie.
Statul este făcut să asigure buna funcționare și
trebuie să fie imparțial. Nu aparține celor care pe
timp limitat au primit gestionarea lui, ci națiunii.
Statul dă semnalul să fii om demn. Dacă nu este stat,
nu este nici emergență și nici demnitate. Din punct
de vedere institutional, statul reprezintă legea. Echilibru între stimularea mediului de afaceri și protecția
socială. Economia proprietarilor. Renașterea locurilor de muncă.
Demnitatea provoacă demnitate, iar conducerea țării se impune prin virtute. Avem de servit o
cauză nobilă: o Românie reunită și stăpână pe propriul ei destin. Să fim credincioși idealurilor noastre
și să rămânem demni!
România trebuie să știe ce vrea, iar poporul
român să înțeleagă ce poate!
,,Luni, 10 octombrie, ora 17.00, în sala mare
a Centrului de Cultură și Arte „George Topîrceanu” din Curtea de Argeș, se va lansa „Cumpăna
României” (Editura Christiana, 2016) de Călin
Georgescu, expert internațional în dezvoltare durabilă.
Cititorii revistei „Curtea de la Argeș” îl cunosc pe autor din revistă (a se vedea numărul din
august 2016), din conferința ținută la ziua revistei,
ediția 2015, de pe internet, de la televizor.
Este vorba despre o carte care propune un
proiect de țară, pune diagnostice lucide lumii și
României deopotrivă, dar propune și soluții realiste,
ba chiar urgente („hrană, apă, energie”, sub sloganul „Pentru noi, prin noi înșine!”), o carte care se
poate constitui într-un benefic program de guvernare.
Va vorbi despre carte prof. Pavel Chirilă
(postfatator al cărții; cartea are și două prefețe, una
semnată de Eugen Mihăescu, membru de onoare al
Academiei Române și una de subsemnatul), iar
autorul își va prezenta ideile, într-o scurtă prelegere.
Sunt așteptati iubitorii de cultură, prietenii
revistei, toți cei interesați în „mersul lumii”, în
soarta României – aflată în cumpănă în această
vreme.‟‟
Gh. Păun, academician
(Sursa: http://uzp.org.ro/cumpana-romaniei-de-calin-georgescu/ din 7 septembrie, 2016)
destineliterare@gmail.com
143
Destine Literare
Daniela GÎFU
(ROMÂNIA)
Interviu cu domnul dr. hab., prof. Constantin Gaindric,
membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei
Daniela GÎFU: Un reper de profesionalism, o
figură luminosă, un om al echilibrului, devotat,
sofisticat, galant, educat, uneori însingurat... sunt
doar câteva trăsături pe care le aveţi. Cât de bine
v-am creionat portretul, stimate Domnule
Profesor?
Constantin GAINDRIC: Din calificativele ce mi le
atribuiți consider mai apropiate de original om al
echilibrului (numai în unele cazuri), devotat, uneori
însingurat… Dar și pedant (o calitate nu prea agreată
de colegi).
Daniela GÎFU: V-aș propune să ne întoarcem în
timp... Istorisiți-ne câteva amintiri din copilărie.
Primii ani de școală.
Constantin GAINDRIC: Un singur copil într-o
familie de țărani care citeau ziare, dacă vreun vecin,
fiind la Bălți, cumpăra și ruga să i se citească, ca să
știe dacă nu se va începe iar război. Cărți erau doar
câteva și acelea departe de interesele lor. Am fost un
copil destul de bolnăvicios, retras, care a fost înscris
la școală deoarece o sală de clasă se afla chiar în
casa noastră. Când părinții plecau, eram lăsat pe
144
seama învățătoarei și răspundeam la întrebări când
altcineva nu știa răspunsul. La un control, în
primăvara anului 1948, inspectorul o întrebă pe dna
Obadă, învățătoarea, de ce nu-l lasă pe micuțul din
banca întâia, care tot timpul ridică mâna, să răspundă. A fost nevoită să mă ridice să răspund, iar în
registru a apărut numele meu. Probabil s-a temut
doamna învățătoare să spună că încă nu eram elev.
Am citit mult. Spre regret numai ce era în biblioteca sătească și cea a școlii. Cine selecta acele
cărți nu știu. Acum îmi dau seama cât de departe era
fondul de carte de ce ar fi fost necesar. Eram privilegiat: aveam acces liber la rafturi, mi se permitea să
aleg 4-5 cărți. Au fost tentative din partea unor profesori să mă înscrie la corul școlii. Cu greu am fost
scutit de aceasta, în schimbul participării la ansamblul de dansuri cu care am ajuns să evoluăm și la
Festivalul Republican în 1957, la care se făcea o
selecție pentru Festivalul Mondial al Tineretului și
Studenților de la Moscova. Ansamblul nostru nu a
trecut filtrul. În anul cinci al facultății, după sesiunea
de iarnă, am fost trimiși în școlile care nu aveau profesori de matematică. În satul Milești, raionul Nisporeni, unde am fost trimis, profesorul de muncă era
cel ce preda matematica. După o săptămână de așteptare în Nisporeni am ajuns la destinație (venise cu
un tractor cineva de la gospodăria agricolă din Milești, deoarece drumurile erau desfundate și alte mijloace de transport nu reușeau să circule). Până am
reușit să găsesc o gazdă, o săptămână am dormit în
cancelarie. Eram cu 2-3 ani mai în vârstă decât elevii
clasei a zecea. Acum mă mir cum de am reușit să
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
stabilesc relațiile ce mi-au permis să duc sarcina cu
succes.
Daniela GÎFU: Practic, v-ați născut și v-ați format în perioada “socialismului dezvoltat”, când
grafia latină a fost interzisă. Am avut bucuria să
descopăr atașamentul față de valorile românești.
Cum ați descrie cei 47 de ani din viața dumneavoastră până când a apărut prima publicație
scrisă în limba română cu grafie latină? Cât de
greu a fost să vă adaptați?
Constantin GAINDRIC: Primele cărți citite și
manualele au fost cu grafie chirilică, însă am avut
de la un unchi al mamei vreo 4 cărți cu grafie latină.
Îmi amintesc de romanul „Ben -Hur‖, o istorie a
creștinismului (autorul Lew Wallace), pe care l-am
recitit iarna aceasta, „Război și pace‖ de L. Tolstoi,
o carte despre preocupările de fenomene paranormale ale unui vestit fizician și chimist englez William
Crookes și o nuvelă în versuri (nu știu nici autorii,
nici denumirile, deoarece nu avea primele pagini)
despre un oarecare Ion Săracul. Vă dați seama cât de
potrivită lectură era pentru un copil de 8-9 ani…
Peste mulți ani am început să-mi colectez o
bibliotecă în română, din cărți procurate de la librăria „Drujba‖ din Moscova, unde vânau cărți românești cei ce făceau studii în metropolă. Erau foarte
ieftine și ne puteam permite chiar cu bursele noastre.
În perioada 1965-1966 am abonat, fiind în Moscova,
ziare editate la București. Revenind la Chișinău,
abonasem săptămânalul „Literatura și Arta‖, însă nu
aveam răbdarea să ajung acasă și făceam coadă la
chioșc, să-l citim cu colegii de dimineață.
Mi se pare că nimeni din cei ce au ținut o
carte în mână, nu au avut nevoie de o adaptare
specială la grafia latină. Sper că nu greșesc.
S-a scris și s-a vorbit mult despre perioada
renașterii naționale. De firea mea nu sunt
revoluționar. Nu ies la tribună, considerând că dacă
persoana își face datoria conștiincios acest fapt este
un argument mai de valoare. Și totuși, am participat
și la mitinguri și la Marea Adunare Națională din 27
august la care s-a votat Declarația de Independență.
Întrebați de atașamentul față de valorile
românești. Cred că în primul rând ar fi cazul de vorbit de valori general umane. Și să nu vă mire afirmația că în Uniunea Sovietică am avut norocul să
destineliterare@gmail.com
avem acces la valorile literare universale. S-au
tradus în rusă cei mai mari scriitori occidentali
(excepție cei contemporani, ce în mod direct nu
agreau ideologia promovată). Și toate cărțile erau
accesibile ca preț. Se citea, se discuta. Practic, în
fiecare locuință erau cărți, mai ales când editurile din
Chișinău au purces la editarea a câte 100-200 de mii
de exemplare ale celor mai solicitați autori. Și la
Chișinău o perioadă mică de timp se găseau cărți ale
autorilor români, dar mai mult traduceri, însă foarte
repede a dispărut această posibilitate. O cunoștință,
șef de secție la departamentul comerț cu cărți, îmi
spunea cum baloturi nedespachetate erau returnate
cu motivația „la Chișinău nu se solicită decât
albumele de artă în limba română‖.
Daniela GÎFU: După terminarea studiilor liceale
ce v-a determinat să vă înscrieţi la Institutul
Pedagogic de Stat „Alecu Russo” din Bălți!? Ce
eminenţi dascăli v-au marcat parcursul inițial?
Constantin GAINDRIC: În școala medie (licee nu
erau în URSS) eram pasionat nu numai de
matematică, dar și de chimie. Știm cu toții ce
influență are un profesor erudit, pasionat de
disciplina ce o predă. Iar profesorul de chimie, dl.
Jamba, m-a sfătuit să mă înscriu la Facultatea de
Chimie a Universității din Chișinău. Nu știu, dacă
am fi discutat acum, în caz de îmi acceptau actele.
Mi s-a spus însă, că deoarece nu aveam nici 16 ani
împliniți, să vin când voi avea 17 ani. – așa erau
regulile pentru admiterea la chimie.
La Bălți astfel de restricții nu erau. Astfel mam înscris la matematică, având norocul să ascult
prelegerile profesorilor Valentin Belousov, Israel
Gohberg, Vasile Ceban, care au influențat și mai
departe viața mea. Peste ani am devenit și colegi la
Institutul de Matematică cu Centru de Calcul.
Daniela GÎFU: După terminarea facultăţii aţi
început să lucraţi în domeniul cercetării la Institutul Central Economico-Matematic al Academiei de Ştiinţe a Uniunii Sovietice din Moscova.
De ce Moscova? Cum ați descrie acea perioadă?
Constantin GAINDRIC: După facultate am fost
înrolat în armata sovietică. Profesorul V. Belousov,
care deja activa în Institutul de Matematică, mi-a
spus ca la întoarcere să apelez la domnia sa. Cei trei
profesori
din
Bălți
m-au
recomandat
academicianului
Vladimir
Andrunachievici,
145
Destine Literare
directorul Institutului, care a găsit pentru mine un
post de laborant superior. Peste vreo 3 săptămâni
eram deja delegat la Moscova, la Institutul Central
Economico-Matematic al Academiei de Ştiinţe a
Uniunii Sovietice, pentru un stagiu de doi ani în
domeniul modelării matematice a proceselor din
economie. Era un institut recent format la insistența
unor personalități marcante, academicienii V.
Nemcinov, L. Cantorovici (laureat al Premiului
Nobel), N. Fedorenco și alții, care vedeau
necesitatea unor abordări contemporane a
problemelor economiei. Am avut norocul să particip
la mai multe evenimente, având colegi cercetători
matematicieni și economiști, cu viziuni moderne,
complet diferiți de marea majoritate a economiștilor
închistați în dogmele promovate de oficialități.
Daniela GÎFU: La câţiva ani după fixarea pe post
la Institutul Central Economico-Matematic al
Academiei de Ştiinţe a Uniunii Sovietice din
Moscova, v-ați susținut teza de candidat în științe
tehnice (echivalent cu actualul titlu de doctor) la
același institut, apoi vi se conferă titlul ştiinţificodidactic de cercetător ştiinţific superior. Practic,
până la câștigarea independenței Republicii
Moldova,
dumneavoastră
vă
împlineați
profesional în inima fostei URSS. Cum ați descrie
toți acești ani? Ce bariere ați întâmpinat, dacă leați întâmpinat?
Constantin GAINDRIC: Cred că este o confuzie.
M-am întors la Chișinău la Institut după doi ani, în
octombrie 1966. Între timp în URSS se promova
ideea creării unui sistem centralizat de planificare,
bazat pe metode economico-matematice utilizând
calculatoarele. La Moscova se formase un Institut de
cercetări în problemele planificării și un centru de
calcul al Comitetului de Stat al Planificării al
Uniunii Sovietice. Și în fiecare din cele 15 republici
din componența Uniunii Sovietice s-au creat centre
de calcul ale Comitetelor republicane de planificare.
De aceea s-a solicitat să fie delegat la o structură a
Comitetului republican pentru planificare cineva,
care ar consulta și ajuta la formarea centrului de
calcul. La moment în Institutul de Matematică mai
era un coleg dr. D. Zambițchi, care făcuse o
specializare la Institutul Central EconomicoMatematic.
Nu cunosc considerentele, de ce în iunie
146
1967 anume eu am fost transferat la dispoziția
Comitetului republican pentru planificare. Așa că
în 1970, la 29 ani neîmpliniți, am fost numit director
al Centrului de Calcul al Comitetului Republican
pentru Planificare (Gosplanului).
Continuam
cercetările, însă mediul nu era prea prielnic.
Numai în octombrie 1977 am reușit să mă
întorc în Institutul de Matematică. Am prezentat și
susținut teza de doctor (numită în URSS de candidat
în științe, cea de a doua fiind de doctor în științe) la
Institutul Central Economico-Matematic. Se abordau
problemele modelării funcționării transportului de
mărfuri.
De ce în științe tehnice (în România inginerești)? Datorită nomenclatorului specialităților
științifice din acele timpuri. Specialitatea
„Informatica‖ în Republica Moldova a fost inclusă
în nomenclatorul specialităților științifice doar în
anul 2004.
Daniela GÎFU: Studiile doctorale le-ați finalizat
în anul 2000, când vi s-a conferit titlul de doctor
habilitat la Universitatea Tehnică a Moldovei.
Așa ați ales să lucraţi în mediul academic? Sau vați împărțit între cercetare și catedră? Ce
materii/ştiinţe ați predat studenţilor dvs.?
Constantin GAINDRIC: Ar fi cazul de precizat, a
doua treaptă - doctor habilitat - există în câteva țări
europene: Franța, Ungaria... (și în România a existat
titlul de doctor-docent).
Prima teză (cea de doctor) se axa pe unele
generalizări ale problemei a mai mulți comisvoiajori și aplicații la transportarea partidelor mici
de mărfuri. Teza de doctor habilitat avea titlul
„Metode matematice de fundamentare a deciziilor în
probleme slab formalizate.‖
Practic, toată activitatea mea a decurs în
instituții de cercetare. Aici mă simțeam acasă. Am
ținut și cursuri la Universitate, Academia de studii
economice, însă doar episodic.
Daniela GÎFU: În anul 2007 ați fost ales membru
corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
Este
o
recunoaștere
impresionantă
a
profesionalismului dumneavoastră. Povestiți-ne
despre acel context și condițiile favorizante ale
acestei numiri.
Constantin GAINDRIC: Am fost ales membru
corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei în
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
anul 2007. Cred că până la titlul de profesor
universitar sau cercetător este o recunoaștere a
profesionalismului și meritele persoanei. Membru al
Academiei poți deveni doar dacă pe lângă calități
apar și unele circumstanțe favorabile ce deseori nu
depind de persoana în cauză.
Să ne amintim câți scriitori clasici, pe care îi
citim și astăzi, nu au fost membri ai Academiei
Franceze, iar mulți din foștii membri ai Academiei
Franceze sunt uitați cu desăvârșire.
Daniela GÎFU: Aţi scris nenumărate studii şi
cărţi de specialitate. Puteţi să enumeraţi câteva
titluri şi tematica pe care o abordează?
Constantin GAINDRIC: Am început cercetările cu
metode de optimizare, inclusiv multicriterială, cu
precădere pentru unele probleme de funcționare a
întreprinderilor de transport auto. Cu timpul,
acumulând o experiență nu prea reușită de
conlucrare cu cei ce ar fi trebuit să fie beneficiarii
acestor cercetări, m-am orientat spre sistemele
suport pentru decizii (SSD). În aceste sisteme,
destinate ajutorării decidenților, se mizează pe
conlucrarea sistemului cu persoana, iar soluția
propusă de sistem este mai ușor acceptată, deoarece
în elaborare participă decidentul. Calculele de rutină
în SSD îi revin calculatorului, iar decidentul este cel
ce alege varianta, care în cea mai mare măsură
corespunde viziunii sale de „optim‖. Am luat în
ghilimele, deoarece nu orice soluție optimală, în
sensul inclus în modelul matematic, ține cont de
toate criteriile de care se conduce decidentul, dar și
de unele preferințe ale sale, care în fond nu pot fi
formalizate și incluse în modelul procesului. Deci,
am trecut de la sisteme rigide la unele ce
conlucrează cu persoana.
Am publicat ceva peste 150 lucrări, inclusiv
2 monografii, 3 capitole în monografii colective, 2
dintre ele reeditate de 2 ori în SUA. Am fost
coeditor la 3 culegeri de articole științifice.
Dintre titluri: Luarea deciziilor. Metode şi
tehnologii; Considerente asupra edificării societăţii
informaţionale în Moldova; A decision support system for Resources planning in scientific and technical programs; Fuzzy evalution processing in Decision Support Systems; Decision support systems in
ultrasound diagnostics; Concept of computer-aided
tools for diagnostics and classification of early stagdestineliterare@gmail.com
es of non-alcoholic fatty liver disease; EmergencySonaRes: A System for Ultrasound Diagnostics
Support in Extreme Cases; SonaRes Platform for
Development of Medical Informatics Applications;
Re-engineering of SonaRes Knowledge Base for
On-Site Triage Task in Mass Casualty.
Din titluri se vede că toate preocupările mele
țin de luarea deciziilor - mai înainte în probleme
legate de transporturi, repartiția finanțării proiectelor
în cadrul unor programe de stat.
Ultimii ani sunt dedicați diferitelor
probleme ce îi preocupă pe medici: diagnosticarea,
stabilirea unor criterii
pentru categorizarea
anumitor maladii.
Conlucrând cu specialiști de cea mai înaltă
calificare, după lungi discuții începem a înțelege
limbajul medicilor, iar dânșii înțeleg ce pot cere de
la noi. Cu atât mai mare este satisfacția ambelor
părți - a medicilor că au obținut un instrumentar
performant care îi ajută să găsească o cale reușită de
tratament a pacientului, iar a informaticienilor că au
reușit să elaboreze ceva nou și util. De fiecare dată
căutăm să vedem ce este deja realizat în lume și,
dacă este ceva similar, să găsim soluții care înlătură
neajunsurile lor.
Daniela GÎFU: Ne cunoaştem de câţiva ani prin
intermediul evenimentelor științifice organizate
fie de dumneavoastră, fie de noi cei de la
Facultatea de Informatică din Iași. Cum şi când
s-a produs această puternică colaborare între cele
două instituții?
Constantin GAINDRIC: În anul 1992 am
participat la o conferință organizată de un membru
corespondent al Academiei Române, H. N.
Teodorescu, după care au urmat vizite reciproce de
câteva ori pe an a colegilor din Institutul de
Informatică Teoretică și a Facultății de Informatică
din Iași la Chișinău și ale colegilor mei la Iași.
Vă fac o destăinuire.
Vin la Iași cu dragoste de câte ori am cea
mai mică ocazie. Și colegii din Iași sunt printre cei
mai așteptați la Chișinău. Dar și la București am
colegi, prieteni.
Cum? Probabil nu numai tangențe în
cercetare, dar și ceva mai mult decât colegialitate
între persoane, iar aceasta a condus și la oficializarea
relațiilor între instituții.
147
Destine Literare
Daniela GÎFU: Aveți rude în România? De unde
această dragoste necondiționată de poporul
Român?
Constantin GAINDRIC: La Bacău din 1940 a
locuit un unchi al mamei, pe care l-am vizitat fiind
invitat la Uzina de avioane (produceau, mi se pare,
avioane de vânătoare tip MIG) pentru consultații.
Dânsul a fost la Chișinău de câteva ori. La întrebarea
de „dragoste necondiționată de poporul Român‖
cred că aș răspunde cu întrebarea: Dumneavoastră
iubiți poporul Român?
Daniela GÎFU: Sunteţi redactor şef al unei reviste
de limbă engleză numită semnificativ „Computer
Science Journal of Moldova”. Care sunt
obiectivele şi dezideratele acestei publicaţii? Cu
ce alte reviste aţi colaborat şi colaboraţi în
prezent?
Constantin GAINDRIC: Cu 24 ani în urmă, cu un
grup de colegi (printre care Svetlana Cojocaru,
Victor Ufnarovski, Iurie Pecerski, Galina Magariu),
în urma unor lungi și controversate discuții, am
inițiat, prima în Republica Moldova, revista de
informatică și singura pe atunci de limbă engleză.
Anul 1993 nu era din cei ce favoriza editarea
revistelor. Nici salariile nu se achitau la timp. Am
avut norocul (să vedeți că atât de frecvent vorbesc de
noroc), de domnul Andrei Vartic și fundația
culturală Basarabia, care cât a existat, dar, spre
regret, a existat numai un an, a plătit facturile
tipografiei, celelalte lucrări fiind voluntariatul
colegilor.
Cum scriam în adresarea către cititori, revista
pentru noi era un simbol real al independenței
noastre și sperăm că va fi utilă și interesantă. Simbol al independenței, deoarece nu trebuia să cerem
permisiunea Moscovei pentru a o edita.
Scopul nostru primordial a fost și este de a
promova cercetările efectuate în Institut și în
Universitățile din Republica Moldova, dar și de a
iniția colaborări cu colegi din centrele de cercetare
din Europa și din lume. Cu satisfacție pot să constat
că pe lângă autorii tradiționali din România, Rusia,
Ucraina, publicăm rezultatele cercetătorilor din
Franţa, SUA, Germania, Italia, Elveţia, Vietnam,
Suedia, Bulgaria, Polonia, Spania, Marea Britanie,
Mexic, Ungaria, China, Austria, Grecia, Japonia,
India, Iran, Finlanda, Canada și încă vreo 15 țări.
148
Sunt onorat să particip în colegiile
redacționale a unor reviste științifice din România,
Ucraina, Federația Rusă, Bulgaria…
Daniela GÎFU: Știu că nu v-ați retras din
activitate niciodată cu adevărat. De fapt, sunt
oameni care nu se “pensionează” niciodată, ceea
ce mă determină să vă întreb, ce proiecte de
viitor aveţi? Am în vedere tărâmul profesional,
fără însă a-l ignora pe cel personal.
Constantin GAINDRIC: Nici nu intenționez.
Încerc să continui elaborarea unor sisteme
informatice pentru medici. Este un domeniu care, pe
lângă atractivitate, ar fi de real folos pentru populație.
Se resimte însă dificultatea interacțiunii cu
medicii. Până acum am avut norocul să colaborăm
cu persoane extrem de receptive și doritoare să realizeze ceva nou. Sper să reușim și în alte proiecte.
Vârsta de pensionare am depășit-o. Mai am
câteva datorii: doi doctoranzi să-și termine
cercetările, un proiect cu colegii din Germania și
Austria să-l realizăm. Și atunci mai vedem.
Daniela GÎFU: Curând, pe data de 11
septembrie, veți împlini 75 de ani! O vârstă
frumoasă! Un secret pe care merită să-l dezvăluim cititorilor noştri! În realitate, prin această
extraordinară statură atletică, păreţi mult mai
tânăr. Cum aţi reuşit să vă menţineţi forma fizică
şi această prospeţime de invidiat? Faceţi sport?
Aveţi o dietă specială?
Constantin GAINDRIC: Orice vârstă are farmecul
ei. Nimic nu am de ascuns. Ceva ce ține de ereditate.
Și tatăl era înalt, și cei doi fii suntem de aceeași
statură. Cu 4-5 ani în urmă puteam face schimb de
costume. Am lucrat permanent. Nu am făcut sport
(nu de performanță) decât până la 22 de ani. Nu am
dietă și nu am avut.
Daniela GÎFU: Când am aflat că ziua dumneavoastră este pe 11 septembrie, ca să n-o uit, imediat am asociat-o cu tragicul eveniment din America, 11 septembrie 2001. Ce părere aveți,
dumneavoastră, care ați trăit o viață în Moscova,
de situația politică mondială?
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Constantin GAINDRIC: Eram cu colegii la o
cafenea, celebrând împlinirea a 60 de ani, când cineva mi-a spus de eveniment. L-am rugat să nu anunțe,
altfel câțiva din cei prezenți, care aveau copii în
SUA, ar fi plecat, cu toate că nu ar fi reușit să-i contacteze. Cred că de vreo 20 de ani, când am înțeles
că nu am nici cea mai mică posibilitate să influențez
evenimentele, când m-am dezamăgit de politicienii
din Republica Moldova, am încetat să mai citesc
ziare, să privesc emisiuni politice. Pe Internet pot
citi informația succintă și, numai rareori, mai
detaliată.
G. Simenon, cunoscând președinți, prim
miniștri și alți mari demnitari din multe țări se mira
cum de ajung la putere persoane cu așa calități
intelectuale și morale. Și la marile puteri se
întâlnește acest fenomen. Exemplele le cunoaștem.
Daniela GÎFU: Deoarece acest interviu este mai
puțin convenţional, mi-am permis să vă pun
unele întrebări care nu aparţin de domeniul
ştiinţei. Aş mai avea o ultimă întrebare. Ce vă
bucură şi ce vă supără cel mai mult!?
destineliterare@gmail.com
Constantin GAINDRIC: Mă supără și mă
întristează ce se întâmplă la noi, în Republica
Moldova.
Am avut mari speranțe, însă cei ce au ajuns
la putere confirmă spusele lui G. Simenon. Orizontul
lor, atitudinea față de educație, știință, față de popor
denotă poate nu rea voință, însă cert
neprofesionalism și lipsă de scrupule. Nici cea mai
bolnăvicioasă imaginație nu ar promova ceea ce se
promovează în Republica Moldova.
Prea puține lucruri mă bucură. Dar să nu
exagerez.
Mă bucură copiii și nepoții. Mă bucură
colegii, succesele lor. Mă bucură că reușim să
realizăm unele proiecte cu colegii din România,
Germania. Tinerii talentați mă bucură. Aș vrea să fie
mai mulți și mai insistenți.
Mă bucură că încă mai este ceva de care mă
pot bucura.
Daniela GÎFU: Cu emoție și nespusă bucurie
mărturisesc faptul că am reușit să duc la bun
sfârșit un interviu de suflet! Vă mulţumesc că ați
răspuns invitației de a ne împărtăși din plinătatea
vieții dumneavoastră. Vă doresc putere de
muncă, inspirație şi sănătate!
-------------------------------------------* Constantin GAINDRIC, născut la 11 septembrie
1941 în satul Zăicani, raionul Rîşcani. Doctor
habilitat (în ştiinţe tehnice), cercetător ştiinţific
principal, profesor universitar, conducător
științific, membru corespondent al Academiei de
Științe a Moldovei, fondator și redactor șef al
publicației Computer Science Journal of Moldava,
membru al multor colegii redacționale de reviste
științifice, membru al Societății Balcanice de
Sisteme Fuzzy, a Societății române de modelare
matematică etc.
-------------------Iaşi, România
Septembrie 2016
149
Destine Literare
Nadejda GODOROJA
(REPUBLICA MOLDOVA)
Saga familiei oncologului
(Amintiri din Uniunea Sovietică)
(Continuare din numărul trecut)
Ultimele evenimente m-au schimbat mult. Pe
lângă faptul că îmi era frică de tot, inclusiv să rămân
singură în casă şi ziua, mă străduiam să protejez
orice fiinţă pe care o puteam proteja la vârsta aceea:
de la pârăiaş aduceam pisici mici aruncate şi le
hrăneam acasă; dacă „plângea‖ câinişorul vecinului,
eu imediat treceam gardul cu o bucăţică de pâine
pentru el.
Când câinişorul, nu ştiu prin ce
împrejurări, şi-a fracturat piciorul, îl pansam,
aduceam vasul cu apă şi mâncare lângă el, ca să-i fie
mai uşor să ajungă la ele. De aceea, părinţii mei de
pe atunci au intuit că, probabil, voi deveni medic. În
toamna anului 1949 ne-a vizitat bunica. Am insistat
să plec la bunica. La bunei mă simţeam în protecţie,
tot timpul comunicam cu ei. Am rămas acolo până în
luna octombrie 1950. Până acum îmi amintesc
mirosul proaspăt al bucatelor pregătite de bunica în
cuptor, „la para focului‖. De Crăciun, pe lângă
bucate gustoase, bunelul a mai coborât din pod
struguri, păstraţi pe coardă. Vara, de Sfântul Ilie, am
fost cu bunica la biserică şi am sfinţit fructele de
vară şi faguri de miere. La începutul lunii octombrie,
tata, care fusese transferat în funcţie de director de
şcoală în alt sat, în Sămăşcani, a venit să mă ia acasă
ca să merg la şcoală. Aici aş vrea să menţionez că
tatăl meu a fost de multe ori transferat de la o şcoală
la alta. El nu era membru de partid şi trebuia
întocmai să urmeze indicaţiile Ministerului Educaţiei
(atunci – Ministerul de Învăţământ). Dacă era
chemat la minister, noi deja ştiam că acolo au
apreciat pozitiv lucrul lui în şcoală şi acum îl vor
transfera în altă şcoală, în care lucrurile nu erau
suficient de bine organizate.
150
Fiind trecut cu serviciul de la Olişcani la
Sămăşcani, tata mai întâi a plecat şi a început cu
colectivul anul de studii şi numai la început de
octombrie a venit să ia familia de la Ghidirim cu el.
Bunelul nostru era la vie. Până încărcau lucrurile
noastre în camion, tata a plecat la vie să-şi ia rămas
bun de la bunelul. Şi s-au întors amândoi. Bunelul
ne-a adus într-un coş de lozie poamă, s-a apropiat de
noi, ne-a sărutat pe toţi şi a spus liniştit: „Ce bine-i
că am dovedit să vă văd pe toţi şi să vă petrec,
probabil, vă văd ultima oară‖. Maşina s-a pornit, eu
am mers în cabină cu şoferul, un om necunoscut,
însă totuşi am îndrăznit şi l-am întrebat: „De ce
bunelul ar putea să ne vadă ultima oară? Noi doar o
să ne întoarcem, o să venim de sărbători‖. Şoferul
mi-a spus că bunelul a zis aşa, deoarece e bătrân şi e
posibil să moară. Eu puteam să-mi imaginez orice,
numai una ca asta nu puteam – cum poate să dispară
bunelul meu atât de zâmbitor, binevoitor, cu ochii de
un siniliu sclipitor, barba şi părul albe, dar încă
destul de dese?… Aşa s-a şi întâmplat – la sfârşitul
anului şcolar după clasa întâia părinţii nu m-au dus
la bunei, deoarece aveam probleme de sănătate, iar
toamna târziu bunelul nostru a decedat.
Anii de şcoală
Sămăşcani
Astfel, s-a terminat perioada dulce a copilăriei ,
când n-ai obligaţii, decât să-i bucuri pe cei apropiaţi
cu prezenţa ta - am început studiile la şcoală în satul
Sămăşcani. Dimineaţa la 4 octombrie, mama m-a
îmbrăcat în uniformă şcolară, mi-a legat panglică în
păr şi apoi tata m-a chemat şi mi-a spus: „Astăzi tu
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
începi studiile în şcoală, dacă vrei să fii om, să-ţi pui
toată străduinţa, căci studiile şi sunt lucrul tău
principal la această vârstă. Sper că m-ai înţeles‖.
Aceasta a fost prima şi ultima dată când tata mi-a dat
o povaţă. El socotea că asta-i pentru toată viaţa şi nu
se mai întorcea la tema aceasta. Niciodată nu ne-a
întrebat ce note primim la şcoală, nu ne-a controlat
agendele şi caietele. Noi discutam cu părinţii despre
cărţile citite în afara programului şcolar, despre cele
văzute sau auzite la radio şi niciodată nu discutam
succesele noastre de la şcoală. Părinţii aveau toată
încrederea că noi nici la şcoală, nici în viaţă n-o să
procedăm incorect.
M-am bucurat mult de întâlnirea cu prima mea
învăţătoare. Deşi mie nu-mi era interesant la multe
lecţii, deoarece programul clasei întâi în primele
două semestre atunci prevedea învăţarea alfabetului
şi scrierea fragmentelor de litere şi numai după Anul
Nou începeam să citim texte mici şi să scriem silabe
şi cuvinte, îmi plăcea să plec la şcoală, deoarece în
fiecare zi asta era încă o întâlnire cu învăţătoarea
mea, Lidia Andreevna Iaţco, pe care o iubeam foarte
mult. Era liniştită, avea un glas domol şi blând, cu
multă răbdare se apropia de fiecare copil, îi arăta
cum să ţină corect creionul în mână, îl netezea pe
cap în semn de încurajare pentru fiecare succes, până
şi la recreaţie (pauză) nu mergea în cancelarie,
rămânea cu noi, elevii, ne dădea diferite sfaturi,
discuta cu noi şi despre fraţii sau surorile noastre
mai mici, sfătuindu-ne ca şi lor să le arătăm
Abecedarul, să-i învăţăm literele; pe mulţi dintre noi
asta ne ridica la o treaptă mai înaltă decât numai
elevi din clasa întâi. Ne simţeam şi învăţători pentru
cei mici de acasă. Au trecut mulţi ani. La sfârşitul
anilor 90, dând interviu la radio, moderatorul
emisiunii m-a întrebat: „Vă amintiţi de prima Dvs.
învăţătoare?‖. Am început să vorbesc despre prima
mea învăţătoare atâta, că el a fost nevoit să insiste să
ne întoarcem la tema principală a emisiunii – despre
medicină.
Într-o noapte de decembrie a anului 1950, pe la
ora 11, tata s-a întors de la raion, unde fusese invitat
la o adunare. Mama a pus masa şi l-a chemat să
mănânce. M-am urcat pe scaun şi i-am spus lui tata:
„Îţi spun poezia, pe care am învăţat-o pentru mâine‖,
dar tata mi-a zis: „Nadiuşa, nu trebuie, noi doar neam înţeles, o să spui poezia mâine la şcoală, dacă
destineliterare@gmail.com
Lidia Andreevna te va întreba, iar acum noi o să
plecăm afară, că-i o noapte superbă‖. Afară erau -27
grade C, sclipea zăpada sub o lună imensă şi mii de
stele pe cer. Tata ne-a aşezat pe mine şi pe sora mea
pe sanie şi ne plimba prin livada şcolii. S-a oprit şi
ne-a spus: „Ascultaţi cum plesneşte coaja copacilor
de nuc, care cresc în livadă. Ei suferă de la ger‖.
Prima şi ultima dată în viaţa mea am auzit cum geme
nucul când îi plesneşte coaja de ger. Tata a fost
corect – miracolul acelei nopţi mi s-a întipărit în
memorie pentru tot restul vieţii.
De asemenea îmi amintesc cu lux de amănunte
sărbătorirea anului nou . În ultimele zile a lui decembrie de la Direcţia Financiară a raionului
(райфинотдел) şcoala a primit un brad mare, jucării,
pachete cu foiţe de staniol de diferite culori – pentru
a împodobi bradul – şi pachete cu dulciuri – cadou
pentru fiecare şcolar. Fiind în centru raional tata nea cumpărat şi nouă cadouri – rochiţe dintr-un material albastru-siniliu, cărţi, caleidoscop – o jucărie în
formă de ţeavă, cu o lunetă la un capăt, prin care
priveai înăuntru, unde la rotirea ţevii vedeai diferite
figuri geometrice de diverse culori. Mie mi-a
cumpărat şi o păpuşă, Lorei o păsărică , care se
mişca şi ciugulea ceva, deoarece ea nu era amatoare
de păpuşi. La şedinţa colectivului pedagogic s-a decis că fiecare conducător de clasă v-a selecta unul
sau câteva numere artistice, pe care le vor interpreta
elevii din clasa respectivă, pe lângă aceasta se vor
pregăti şi manifestaţii comune. Nu s-au înţeles în
special, însă toţi pedagogii au selectat poezii, cântece, care manifestau bucuria venirii iernii, înnoirii
naturii, anului nou, fără aspecte de urări în cinstea
,,nemaipomenitului partid comunist‖. La 30 decembrie după lecţii au rămas toţi pedagogii, au instalat bradul, l-au împodobit cu jucăriile primite de la
raion, apoi au pregătit diverse ghirlande, flori din
foiţele colorate de staniol, tot în acele foiţe înveleau
nuci, bomboane şi toate acestea de asemenea le atârnau pe brad. La 31 decembrie la ora 12 ziua a fost o
minunată serbare pentru elevi, la care au participat şi
pedagogii. La serbare, din timp, au fost invitaţi şi
părinţii elevilor. Copiii au dansat, au declamat
poezii despre iarnă şi bucuriile pe care le aduce un
an nou, iar la sfârşitul concertului, când toţi elevii
cântau în cor ,,O, brad frumos! O brad frumos! Cu
cetina tot verde, tu eşti copacul mlădios, ce frunza
151
Destine Literare
nu-şi o pierde…‖ , toţi pedagogii s-au aliniat în
ultimul rând al corului, în spatele copiilor şi cântau
împreună cu ei. După aceia a întrat moş Jerilă –
învăţătorul clasei a treia - atât de bine machiat, că
elevii gâceau: cine să fie? – şi a împărţit la fiecare
copil câte un pachet cu dulciuri.
Seara s-a adunat tot colectivul pedagogic cu
membrii familiilor pentru a întâlni Anul Nou
împreună. Eu tot plecasem cu părinţii, însă prea
multe emoţii acumulasem în acea zi şi mult n-am
rezistat. Deoarece locuiam în clădirea de alături, în
curtea şcolii, m-am întors acasă, unde Lora liniştită
şi cuminte cum era de obicei, asculta radioul – se
transmiteau secvenţe de sărbătorire a Anului Nou în
Piaţa Roşie din Moscova.. M-am culcat îmbrăcată
lângă ea să ascult şi eu, dar am adormit buştean.
Periodic mă trezeam, pipăiam păpuşa, bucuroasă că-i
lângă mine şi dormeam mai departe. Am simţit că
cineva m-a luat în braţe şi m-a transferat în pătucul
meu; după mirosul parfumului mamei am înţeles că-i
ea, însă aşa adormisem de strâns, că n-am putut să
deschid ochii s-o privesc pe mama…Dimineaţa mam şi trezit cu sentimentul miracolului sărbătorii
petrecute…
De fapt, conform notiţelor lăsate de tata , el a
avut o deosebită plăcere de la activitatea în şcoala
din Sămăşcani. Colectivul de pedagogi era tânăr,
disciplinat, străduitor; în colectiv erau relaţii
colegiale frumoase – se consultau reciproc şi cu tata
ca să optimizeze procesul didactic, se atârnau cu
mare stimă unul faţă de altul. Tata considera că a
fost transferat la această şcoală, deoarece nu toţi
copiii din sat frecventau şcoala , colectivul era tânăr,
majoritatea cu studii medii speciale (pedagogice),
sau cu facultatea prin corespondenţă nefinalizată.
Tinereţea însă nu e un neajuns, când se doreşte, se
munceşte, urmează şi rezultatele bune. La începutul
activităţii tata s-a consultat cu colectivul pedagogic
cum consideră ei, ce e necesar de întreprins ca copiii
să frecventeze şcoala. S-au inclus toţi pedagogii, au
vizitat părinţii , au aflat necesităţile, au cerut de la
Departamentul Financiar al raionului nu numai
îmbrăcăminte, încălţăminte, ci şi cărţi, caiete,
creioane colorate pentru copii şi frecvenţa lor la
şcoală a fost completă. Tatei îi era uşor să lucreze în
aşa atmosferă caldă şi creatoare a colectivului, se
bucura mult de succesele şcolii, care erau rezultatul
152
muncii nu numai a lui, ci a întreg colectivului. Spre
sfârşitul anului de studii, în luna mai, în raion a venit
o comisie de control de la Ministerul de Învăţământ
şi seful Departamentului de Învăţământ a raionului a
adus-o la Sămăşcani, ştia că aici e totul în regulă şi
vroia ca la minister să se creeze o părere bună despre
starea de lucru în raionul încredinţat lui. Membrii
comisiei au apreciat foarte bine nivelul procesului
didactic în şcoală, tata era fericit că colectivul a
reuşit, la totalizările la finele lucrării comisiei aşa a
şi spus, că colectivul e cheia succesului. Tata nu ştia
că pentru noi totalizarea aceasta pozitivă înseamnă o
nouă schimbare, deoarece în primele zile ale lui
septembrie l-au chemat la Ministerul de Învăţământ,
i-au mulţumit pentru lucrul depus în şcoala din
Sămăşcani, pentru că a pregătit cadrele tinere şi
acum ei pot să activeze de sine stătător, iar pe el îl
transferă în altă şcoală, în care e necesară experienţa
lui de lucru. Şi tata a sunat-o pe mama din Chişinău,
i-a comunicat că el pleacă la locul nou de serviciu ,
o să înceapă anul de studii, apoi va veni după noi.
Mândâc
După relaţiile mele atât de sufleteşti cu prima
mea învăţătoare, am nimerit în clasa a doua în altă
scoală, în care fusese transferat cu lucrul tata, cu
totul în altă realitate – învăţătorul nostru era dur, tot
timpul pe cineva dintre elevi îi scotea în faţa clasei
şi-i punea în ungher pentru orice cuvânt, care i se
părea nelalocul lui. Ne repeta adeseori că pentru
aceste „infracţiuni‖ li s-ar cuveni să fie bătuţi cu
rigla pe palme, dacă ar fi şcoala română. De la toate
acestea, eu mă îngrozeam. Şi după lecţii îmi era
trist. Sovietul sătesc ne cazase într-o casă de la marginea satului, mai aproape de satul vecin Slănina,
decât de şcoală. Casa fusese proprietatea oamenilor
deportaţi în Siberia, acum – proprietatea statului.
Deşi trecuseră circa 2 ani de la deportări, casa era
curată, în casă mirosea a var proaspăt – probabil
gospodarii făcuseră reparaţie înainte de a fi
deportaţi. Pe soba cu sineală albastră erau desenaţi
doi hulubaşi. Anturajul casei, hulubaşii ceia îmi
răscoleau sufletul. Seara îi priveam şi mă gândeam
– unde sunt stăpânii casei, care au îngrijit-o cu atât
drag, îşi mai amintesc ei de aceşti hulubaşi de pe
sobă? Lora de asemenea mi-a povestit lucruri triste.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
În clasă a fost aşezată pe bancă cu o fetiţă obraznică,
care-şi permitea să răspundă urât nu numai colegilor,
ci şi învăţătorilor. Ea locuia aproape de şcoală. Într-o
zi a invitat-o pe Lora la ea acasă. Lora a acceptat,
deoarece nu vroia să-şi complice relaţiile cu ea.
Acasă la Mârzenco - aşa era numele de familie a ei –
nu era nimeni; ea a dus-o pe Lora prin toată casa şi ia arătat tot ce aveau – camerele erau ticsite până în
pod cu covoare, plapome noi cu căptuşeala de
mătase, lenjerie, haine pentru toate anotimpurile
anului, nenumărate seturi de veselă. După aceasta i-a
lămurit Lorei că de aceia că au foarte multe bunuri,
trăiesc în bucătărie - camerele sunt ocupate. Lora a
întrebat-o pentru ce le trebuie atâtea bunuri, dor nu
le pot folosi, sunt prea multe. Mîrzenco i-a spus că
acestea-s rămase de la duşmanii poporului, deportaţi
în Siberia, tatăl ei e miliţian (poliţist), are transport şi
le-a adus că totuna de nu le lua el, alţii le luau. Lora
s-a luat rămas bun , a spus că trăim departe şi se
grăbeşte acasă. Peste câteva zile a rugat-o pe
învăţătoare s-o treacă pe altă bancă, mai aproape de
tablă, deoarece vede prost. Aşa a abandonat
vecinătatea cu Mîrzenco.
În noiembrie am trecut cu traiul într-o încăpere în
incinta şcolii, însă de hulubaşii de pe soba ceia nu
puteam uita. Pe lângă aceasta, la şcoală unii elevi,
de regulă cei care deşi erau de vârstă mai mare decât
mine, însuşeau programul insuficient, nu de aceia că
nu aveau capacităţi, ci de aceia că aveau alte
priorităţi, la recreaţie se apropiau de mine şi îmi
strigau în faţă:
„Rus-paparus, de unde dracu‘ te-a adus?
Din apa cea rece, acolo să te înece‖.
Acuma înţeleg că aceşti elevi auziseră de la cei
vârstnici mult rău despre ruşi şi mă identificau cu ei.
Nu se făcea diferenţă între ruşi ca naţiune şi cei din
conducerea sovietică (care erau şi de alte naţii) ca
reprezentanţi ai sistemului social. În mare măsură
părerile negative erau determinate de divergenţa
mentalităţii populaţiei în aceste două teritorii şi evenimentele de după eliberarea Basarabiei. Dacă ruşii,
inclusiv şi cei din partea europeană, mulţi dintre ei
trăiau în bordeie, deoarece nu numai sate şi oraşe, ci
regiuni întregi au fost distruse de nemţi, erau gata la
orice acte de jertfire de sine pentru a îndeplini devizul ,,Все для фронта‖ (Totul pentru front), înţelegând că numai sfârşitul războiului v-a contribui la
destineliterare@gmail.com
ameliorarea vieţii lor- această lozincă nu atingea
inima basarabeanului, mulţi
nu acceptau
să
plătească impozite mari în bani şi produse, cu atât
mai mult – să şi fie persecutaţi pentru că au restanţe
la plata acestor impozite. Formarea gospodăriilor
colective – a colhozurilor – a întărit reacţia negativă
a unor localnici faţă de ruşi, de fapt – faţă de orânduirea sovietică.
Nu sunt istoric, n-am studiat în arhive minuţios
particularităţile evoluţiei sociale în Basarabia după a.
1812 , dar din cele studiate în şcoală şi citite în literatură, cunosc că ţarul rus de atunci a avut o tactică
deosebită în acest teritoriu. Deşi în Rusia iobăgia a
fost anulată numai în a. 1871, după alipirea Basarabiei, pe teritoriul ei n-a fost permisă introducerea
iobăgiei. În unităţile militare ruse, deplasate pe teritoriul Basarabiei, ofiţerii, de regulă de origine nobilă, manifestau în societate un comportament de
intelectuali de o educaţie deosebită, ce era apreciată
de populaţia locală. De asemenea la începutul războiului din 1812 contra lui Napoleon, nu s-au mobilizat
în armată basarabenii; s-au retras cu armata rusă
numai voluntarii, care simpatizau reprezentanţii armatei Rusiei. De la distanţa evenimentelor acum e
dificil să judecăm corectitudinea proceselor sociale
din 1944 comparativ cu acele din anul 1812. Prea
mare era divergenţa proceselor interne şi geopolitice.
Divergenţa de situaţie în aceste două perioade istorice, a contribuit la aceia că bătrânii spuneau : ,,Aceştia nu-s acei ruşi de au fost până în anul
1917‖. Copiii uşor inhibă dispoziţia bătrânilor.
Cei pentru care eu eram ruscă, nu ştiau că eu sunt
mai şcolită decât ei, nu numai în programul şcolar,
aceste cunoştinţe se pot recupera; eu de acuma trecusem aşa ,,scoala‖ socială, că nu dă Domnul să viseze cineva din ei în vis. Ei nu puteau să ştie că eu la
3 ani, am trecut prin percheziţii, stăteam zile întregi
cu sora mea, iarna, în casa neîncălzită, cu picioarele
vinete de frig, pe pervazul ferestrei, aşteptând-o pe
mama să ne aducă o veste bună despre tata – că el
acolo în închisoare e viu. Trecând prin toate, eu de
acum la vârsta de 8 ani ştiam că şi ruşii sunt diferiţi,
între ei sunt oameni buni, de o deosebită demnitate,
ca şi în celelalte naţiuni. De nu era aşa, acum tata nar fi cu noi. Posibil, acel rus care l-a eliberat pe tata,
a riscat cu cariera, posibil şi cu viaţa, dar a făcut
lucruri bune, cred că nu numai pentru noi, ci şi pen153
Destine Literare
tru alte familii – atât cât i-a fost în posibilităţile lui.
Însă toate acestea erau taina familiei noastre, despre
ea nu trebuia să ştie nimeni. Şi eu mă acomodam la
aceste realităţi - niciodată nu ridicam mâna ca să
răspund materialul, să nu creez impresia că doresc să
mă evidenţiez prin răspuns corect; răspundeam
numai atunci când mă numea învăţătorul. Deşi erau
şi excepţii.
... Toată ţara se pregătea de alegeri. Pe noi, la lecţia
de citire, ne-au însărcinat să învăţăm o poezie denumirea şi autorul căreia nu le-am memorizat:
Azi tăticul şi mămica
Desdimineaţă s-au sculat
Şi s-au dus, iubite Stalin,
Să te-aleagă deputat.
Vreau şi eu să glăsuiesc.
Eu le zic, da ei zâmbesc.
Tu, fetiţă, mică eşti
Şi nu poţi să glăsuieşti.
Nu-i nimic, oi creşte mare,
M-oi scula din zori de zi,
Cea dintâi, tovarăş Stalin,
Pentru tine-oi glăsui.
Eu am învăţat oribilitatea aceasta de ,,poiezie‖,
însă am mâncat zăpadă şi seara am pierdut glasul.
Mama toată noaptea îmi tot schimba complesul cu
cartofi şi parfum pe gât, ca să mă fac bine, să plec la
şcoală, să spun poiezia ca nu cumva să spună cineva
că n-am venit la ,,lecţia atât de importantă pentru
ţară‖. A doua zi, la lecţia de citire eu am ridicat
mâna să spun ,,poiezia‖ printre primii, am înţeles că
dacă mama retrăia mult şi vroia ca eu s-o pot
declama, înseamna că manifestarea că eu am învăţat
această poezie e foarte importantă pentru noi. Spre
fericire, văzându-mă cu mâna ridicată, învăţătorul na dorit să-mi facă plăcerea de a declama poezia.
În comportamentul nu numai al părinţilor mei –
al societăţii - predomina frica. Mult mai târziu,
trecută în vârsta a treia, analizând atmosfera acelor
ani, eu nu dau vina numai pe Stalin. Cum se ştie ,,pe
rege îl formează sfita‖. Cine se includea în acea
,,sfită‖, care a implantat frica în societate? Cine
forma această atmosferă în societate? De ce ni se
implanta noţiunea de atotputernicul Stalin, care
hotărăşte tot şi toate nu numai la noi în ţară, ci şi pe
tot globul? De ce se străduiau ,,poeţii‖ moldoveni unul mai decât altul – să scrie aceste ,,perle‖ literare,
care se introduceau în programul şcolar şi noi eram
obligaţi să le învăţam? Stalin era peste tot, redat ca
esenţa existentei şi noi învăţam:
La un miting al păcii închinat,
Într-o zi în capitala Franţiei
O feţiţă cu un mic placat
A păşit în rând cu demonstraţia.
…………………………………..
Capul sus, fetiţă din Paris,
Stalin se gândeşte şi la tine.
(Va continua)
Carmen Doreal – Do you remember?
154
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Ilie GORJAN
(ROMÂNIA)
„Piatra a dat lumină”
―Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi/ și ți-aș
săruta talpa piciorului,/ nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,/ de teamă să nu-mi strivești sărutul?...‖ spunea Nichita Stănescu. Ca și el, matematiciana Emilia Dănescu scrie: Pe talpa piciorului/ ai
spus că-mi scrii un poem...// Am așteptat...// Dar nu.
Nu mi-ai scris!/ Și m-am întrebat de ce.// Spune-mi!/
Nu-i așa că n-ai știut că,/ dacă mi-ai fi scris/ pe talpa piciorului,/ aș fi mers pe vârfuri/ de teamă/ să
nu-ți rătăcesc poemul? (Nichitiană, p.24). Acest
poem face parte din volumul ODIHNA PIETREI
(Editura Ștef, Drobeta Turnu Severin, 2015), pe care
mi l-a oferit scriitorul Ioan Barbu după ce mi-a făcut
cunoștință cu autoarea cărții la una dintre întrunirile
literare vâlcene.
Vrând parcă să imortalizeze versul stănescian
Piatra a dat lumină, autoarea dăruiește pietrei un
―somn rotund ca de piatră‖, privește piatra ―cu ochii
sufletului‖, o ascultă ―cu urechea minții‖ și constată
că piatra ―are ochi, nas, gură, urechi/ și o lacrimă pe
obrazul stâng.‖ Și mai constată că există o anumită
legătură între piatră și sufletul omului, așa cum rezultă din poezia Învață-mă (p.12): Eu am ales/ să
fiu OM.// Tu m-ai învățat/ ce este o piatră.// Acum aș
destineliterare@gmail.com
vrea/ să aflu/ cum poți fi PIATRĂ/ cu suflet de om.//
Învață-mă!
O întreagă filozofie a pietrei străbate cartea
de la un capăt la celălalt, cu piatra odihnindu-se, sau
când ―se flacără lumina și se piatră...‖, ori când trebuie să comunicăm cu piatra pentru ―a ne îndumnezei ascultându-i tăcerea‖ ca în poezia Pe limba pietrei (p.104): Ar trebui să înțelegem/ limba pietrei,/
să îi ascultăm povestea,/ să devenim/ mai înțelepți.//
Ar trebui să vorbim/ cu piatra/ pe limba ei/ și să ne
îndumnezeim,/ ascultându-i tăcerea. Adularea și
personificarea pietrei nu se oprește aici, merge mai
departe, fiind adusă în preajma ființei umane ca un
martor mut al trăirilor și transformărilor acesteia:
Piatra nu se mișca,/ Piatra nu vorbea,/ Piatra doar
mă privea/ cum trec.// Deodată, inima ei,/ abur subțire din alt veac,/ trecu drumul,/ căutându-mi Ființa.// Aproape însera... (Aproape însera, p.78)
Că poeta și-a făurit un țel din a dărui pietrei
întreaga ei atenție și sensibilitate o confirmă poezia
Despre piatră (p.75): Mi-ai spus să scriu o carte/
despre măr./ Și nu am putut.// Mi-ai spus să scriu un
poem/ despre lacrimă./ Și nu am putut.// Mărul a
putrezit,/ lacrima a secat.../ Și ți-am spus că vreau
să scriu/ despre piatră/ un poem, două poeme,
trei.../ poate o carte.
Există o diversitate a surselor de inspirație
pentru poeți: dragostea, sentimentul patriotic, marea,
luna, stelele, cerul, soarele etc, dar o asemenea atracție pentru lumea pietrelor ca la Emilia Dănescu nu
mi-a fost dat să văd. Convingeți-vă!: Plecasem în
căutarea/ unui loc cu pietre, cu multe pietre./ Voiam
să le dau rost/ pe coperta unei cărți.// Deodată cerul
se rostogoli/ și departele mi se puse/ de-a curmezișul./ Obosisem...// Am dat să mă așez pe un bolo155
Destine Literare
van,/ l-am auzit vorbindu-mi/ din tăcerea lui...// Mam aplecat și l-am adăpostit/ în cuibul palmelor,/
luîndu-l acasă.// Zile fără număr l-am privit/ cum
odihnea/ într-un ungher al odăii,/ așteptând.../ Dar
nu! Nu-mi mai vorbea...// Așa am învățat cum să tac.
(Cum să tac, p. 68)
Poeta, cu sufletul ―ca o magnolie‖, își destăinuie tainele sensibilității în momentul când ―înserarea i se rotunjea/ pe glezne,/ adăstând sub ploaia de
stele‖: Să vă spun un secret:/ Singurătatea mea se
învecinează/ cu o lacrimă,/ lacrima îngerului păzitor/ care și-a uitat batista acasă... (Fructul oprit,
p.19)
Marea, ploaia, dragostea etc. sunt și ele repere ale sensibilității poetei, transpuse cu un incontestabil talent în economia cărții și materializate în
forme poetice pline de magie și candoare: Lasă-mă/
să te privesc/ cu ochii mării, să te mângâi/ cu brațele vântului,/ să te ascult/ cu urechea nopții.// Lasămă/ să te respir/ cu nările nisipului.// Miroși a ploaie. (Mireasma ploii, p. 31). Și pentru că iubirea, ca
un rod al trecerii spre eternitate, nu putea să lipsească din sfera preocupărilor poetice ale Emiliei Dănescu, închei cu un poem ce
exclude orice comentariu:
Mi-e dor de mâna ta/ flămândă,/
înserându-mi
coapsele...// Mi-e dor de
buzele tale/ însetate,/
înfiorându-mi sânii...// Mie dor de ochii tăi/ cuminți,/
tulburându-mi/
fântâna sufletului...// Mi-e dor de dorul tău. (Dorul
tău, p. 53).
―Hai să tragem perdeaua/ peste lumea întreagă!/ Și să învelim iubirea/ cu toamna asta...‖ zice
poeta în poemul Venise toamna (p. 34). Să trag și
eu cortina acestui scurt demers exegetic tot cu ceva
frumos din doamna Emilia Dănescu: ―Și mă ning,
mă ning.../ Cu veșnicia lor,/ toate iernile anilor ce
stau să vină.‖
Cerul Toamnei…
156
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Dimitrie GRAMA
(SUEDIA)
Suedia
Cine nu a trăit în Suedia, nu are de unde să ştie că
poporul suedez este cel mai îndoctrinat şi cel mai
controlat popor din Europa şi poate doar câteva naţii
cu o structură politică dictatorială ca cele din Nord
Corea, Cuba, Iran, Rusia sau Arabia Saudită, sunt la
fel de controlate de puterea de stat ca şi cea suedeză.
Pe cetăţeanul suedez, spre deosebire de cel nord
coreean sau iranian, nu-l sileşte nimeni să accepte
propaganda ―îndoctrinatorie‖, el alege singur să fie
îndoctrinat, deoarece "el vrea să creadă" şi astfel
"acceptă ca adevăr" orice înştiinţare oficială venită
de la guvern, mass-media sau de la instituţiile afiliate puterii de stat.
Dacă sistemul medical suedez al anilor 1960 - 80 a
fost unul din cele mai bune din lume, acum, în noul
mileniu este doar unul mediocru şi cu toate acestea
politicianul actual suedez trâmbiţează "avem cel mai
bun sistem medical din lume" şi suedezul repetă
aceasta lozincă politică şi crede în ea!
Dacă "educaţia liberă" din şcoli s-a dovedit să fie o
catastrofă şi a fost abandonată în majoritatea ţărilor
care au abordat-o, în Suedia domina şi acum principiul ―tâmpesc‖ prin care elevul decide disciplina,
ritmul şi nivelul educativ şi nu dascălul!
Acum, în Suedia, prin lege, orice instituţie sau întreprindere, de stat sau privată, este obligată să angajeze în conducere un număr egal de bărbaţi şi de
femei. Alegerea unui nou director sau şef, nu mai
este decisă de competenta sau de CV-ul prezentat, ci
de gen. Deci dacă întreprinderea are un total de şase
directori, doar trei pot fi bărbaţi, indiferent de profilul instituţiei sau de necesităţile de dezvoltare.
Se merge înspre o "desexualizare", se merge spre
"uniformizare", astfel încât, în timp, genul feminin şi
destineliterare@gmail.com
genul masculin să devină un singur gen hermafrodit.
Orice apucătură de manifestare mai puternică a
unuia din genuri, este considerată, boală şi trebuie
combătuta, condamnată.
Un bărbat - bărbat este considerat un "mascul
şovinist".
O femeie - femeie este considerată o "uşuratică",
chiar curvă.
Omul "unisex" este promovat, acceptat şi respectat
ca atare!
Din 2018 o nouă lege va intra în vigoare în
Suedia şi anume "Legea de consimţământ reciproc la
actul sexual". Ce se impune prin această lege?
Simplu, atunci când două fiinţe umane vor să facă
sex, trebuie să existe o clară înţelegere că amândouă
vor să facă dragoste atunci, în acel loc, în acel
moment!
Dacă, dintr-un motiv sau altul, una din aceste două
fiinţe umane, după terminarea actului sexual, nu-şi
aduce aminte dacă a fost de acord cu actul respectiv,
poate, bine-nţeles, face o plângere de viol la Poliţie.
Această lege este la fel de valabilă şi este aplicată
asupra atât celor care au relaţii sexuale ocazionale,
cât şi asupra celor căsătoriţi.
Deci dacă o femeie/bărbat, după o petrecere, vine de
bună voie la tine acasă, se culca în pielea goală lângă
tine, în patul tău şi dacă ea/el a doua zi, dintr-un motiv sau altul, nu-şi mai aduce aminte că a consimţit
la actul sexual, poate face plângere de viol şi rişti să
fi judecat şi să faci puşcărie.
Singura posibilitate de siguranţă ar fi semnarea unui
document, în două exemplare, prin care cei care fac
sex să precizeze locul, data şi ora şi că sunt amândoi
157
Destine Literare
de acord cu actul sexual. Ceeace mă miră este faptul
că nu este încă obligatoriu ca să fie şi martori care să
confirme validitatea semnăturilor!
Cum rămâne cu necrofilii sau cu cei care au relaţii
sexuale cu diverse animale, nu este clar încă, dar
probabil că există deja un comitet de conduită care
se ocupa şi de această problemă!
Suedia, ca şi alte ţări vest europene de altfel,
în spiritul totalei ipocrizii morale, s-a angajat să elimine, odată şi pentru totdeauna, serviciile sexuale
plătite. Aşa zisa Prostituţie, care, vezi doamne,
există doar pe străzi şi la bordel şi numai acolo!
O fiinţă umană singură, femeie sau bărbat,
care din punct de vedere fiziologic funcţionează
normal şi care, din punct de vedere hormonal are
nevoie, din când în când, şi de companie sexuală, nu
va mai avea această posibilitate. Este bine sau este
rău? Şi una şi alta, zic eu.
Bine pentru ipocriţii moralişti. Rău pentru societate.
De ce? Deoarece un individ hormonal dezechilibrat,
poate deveni un pericol social.
O prostituată, fără să coste statul un sfanţ, protejează
orice societate de acţiunile furioase ale unui individ
suprasaturat de hormoni. Ea îl "descarcă" şi din
bivol feroce şi orb, ni-l trimite acasă, miel.
Fără prostituate, va creşte numărul violurilor, al
incestelor? Va creşte numărul ucigaşilor sexuali? Va
creşte numărul degeneraţilor sexuali şi a onaniştilor?
Când va fi interzisă şi masturbaţia! Şi când în produsele de la Super Market vor fi introduse substanţe
care să ne "astâmpere" sau chiar să ne suprime total
nevoia de sex?
Altfel, prostituţia sexuală există de când lumea şi
există, în formă ei acceptată, oriunde. În familie, în
orice instituţie de stat sau privată, în guvern, în UE
şi chiar şi în ţările arabe unde, oficial, nu există
nimic. Câte lume nu şi-a câştigat existenţa sau poziţia în societate, punându-şi curul la bătaie?!
În schimb dacă vreun politician, fie el şi eminent şi
extrem de folositor societăţii, "este prins la curve",
atunci gata, s-a terminat. Moraliştii sar pe el ca păduchii, ca viermii, şi-l dau afară din societate, punând în locul lui vreun tâmpit "moral" care aduce
folos doar păduchilor şi viermilor!
Despre ce "moralitate" este vorba?
Putem spune că moralitatea se defineşte strict doar
prin preferinţa şi practică sexuală? Putem considera
că Mincinosul, Hoţul, Parşivul, Profitorul, etc., este
"moral" doar pentru că are relaţii sexuale cu el însuşi
sau cu o singură altă fiinţă umană?
Se pare că societatea, intelectualitatea, mass-media
şi lumea obişnuită, în loc să se angajeze în problemele esenţiale care determină şi vor determina tot
mai puternic evoluţia şi buna starea omenirii, este
angajată în reglementarea vieţii sexuale private şi
cea a curvelor!
Amin!
Suedia, 7/10 2016
NR. Distinsul scriitor Dimitrie Grama a absolvit „Medicina‖ în Suedia şi a practicat (ca chirurg) în diferite
ţări occidentale.
Stockholm – Suedia
158
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Tomas GROSS / ROCNEANU
(ROMÂNIA)
Izvoarele calităţilor morale specifice poporului român
În inima Europei, la încrucişarea „drumurilor
istoriei‖, a luptelor şi a comerţului, trăieşte de 2100
de ani un popor care, prin calităţile sale morale şi
spirituale, a încântat lumea, a încântat atât pe prieteni cât şi pe duşmani. Acesta-i poporul român, născut în furtunile ce au bântuit continentul din toate
direcţiile. Şi reuşind nu numai să-şi salveze fiinţa
naţională, ci şi să-şi impună personalitatea în faţa
tuturor acelora care au cercat să i-o probeze. Niciun
popor din lume nu a „beneficiat‖ de atâta neodihnă
impusă de istorie poporului nostru, ce s-a născut în
lupte, a trăit în lupte şi s-a jertfit în luptă dând tot ce
poate da un muritor ca ofrandă ţării sale: viaţa. Şi
toate acestea le-a făcut cu convingerea că numai aşa
şi numai cu acest preţ pot trăi urmaşii săi, poate fiinţa, naţia română. Nu numai în vremea dacilor s-a
observat la ei dispreţul în faţa morţii. Această trăsătură a rămas până în zilele noastre, că atunci când
patria o cere să-ţi pui viaţa la poalele libertăţii neamului, să-ţi oferi cu bună ştiinţă şi credinţă viaţa, cu
regretul că n-o poţi face de mai multe ori, aşa cum
zice Alecsandri: „Românul are şapte vieţi în pieptu-i
de aramă‖.
De-a lungul veacurilor „am făcut cunoştinţă‖
cu toate neamurile. Toţi ne-au fost duşmani şi toţi au
avut cuvinte de laudă pentru ostaşul român. Marile
imperii nu de puţine ori au găsit aici „buturuga mică‖ şi aceştia nu au fost nici puţini şi nici obscuri.
Începând cu Darius, Lisimac, Domichete, o
pleiadă de împăraţi romani, până la Traian, aproape
toate hoardele popoarelor cotropitoare, tătarii, Baiazid, Suliman… Napoleon, care de două batalioane
de ardeleni a fost stopat două zile şi mulţi alţii, pe
care nu i-au încăput propriile ţări, au ajuns să respecdestineliterare@gmail.com
te dârzenia şi vitejia românilor, de câte ori i-au cercat. Pentru poporul român, pierderea pământului în
care şi-a coborât strămoşii la odihnă, îi hrăneşte familia şi-i permite odihna, este totul. Pentru el nu
poate exista o concepţie în care să nu fie inclus pământul ţării. Bogăţiile sunt relative şi, aşa cum nu
odată s-a întâmplat în vremi de restrişte, fiecare cu
propria mână şi-a aprins casa şi agoniseala… Dacă
pământul e Sfânt, pe el se va clădi o nouă casă, în
care va vieţui din nou. Pământul va rodi iarăşi după
sămânţa pusă.
Poporul nostru nu a fost niciodată răsfăţat de
soartă. NU a avut niciodată un trai prea îmbelşugat.
Dar lipsa pământului îl făcea să se simtă în plus, să
nu mai aibă nicio rădăcină, niciun rost. Era un „purtat de vânt‖ şi acest lucru-i greu de suportat Nu a
avut niciodată prea mult, a fost jecmănit de boier, de
domn, de alţi asupritori, dar toate le-a îndurat până
şi-a pierdut pământul… Acesta n-a putut să îndure.
Fără pământ nu mai exista… El nu mai avea „patria
lui‖ şi atunci se lupta s-o recâştige şi pentru el să fie
om cu drepturi depline, să fie răzeş. Acestea erau
trăsăturile de luptă şi viaţă. Încercări definitive pentru care uneori se optează o singură dată în viaţă.
Dar nu numai aceste calităţi au uimit lumea, lucruri
la îndemâna oricui care ar fi putut face şi alte naţii
poate mai avute, şi totuşi nu le-au făcut. Este vorba
de ospitalitatea, care acei ce au beneficiat de ea o
denumesc „românească‖ şi care se pare că nu mai
are pereche în alte ţări. Pe la 1650 Alberti, negustor
italian, venind de la Tomaso spune: „Iaşul este a
Domnului şi are dreptul să te trimită în orice casă şi
oamenii primesc pe străin foarte bucuroşi, fiind foarte ospitalieri‖. Noi am putea parafraza: „Iaşul este a
159
Destine Literare
domnului dar casa e a omului‖ şi de la acesta a primit ospitalitatea. De unde un popor atât de hărţuit de
toate neamurile pământului, de toate valurile istoriei
a dobândit asemenea calităţi, ce nu pregetă să le recunoască oricine? Ce i-a transformat pe aceşti oameni? În loc să apară ca nişte lupi hăituiţi fioroşi şi
gata oricând de ceartă, să devină cei mai ospitalieri
oameni. Pare un paradox acest lucru. Poporul nostru,
iubitul nostru popor, a fost un popor credincios. Spre
stupoarea multora, credinţa lui nu s-a limitat numai
la religie. Dimpotrivă, am putea zice că era foarte
credincios, dar marea lui credinţă era în oameni, în
pământul care-l hrăneşte şi în familie. Fără să facem
o expertiză ecleziastică constatăm că religia pe care
el a adoptat-o era de natură protestatară, pentru acei
care pe moment ne-au subjugat sub o formă sau alta.
În timp ce toată lumea, toate religiile din acea
vreme propovăduiau „viaţa de apoi‖, dacii nu găseau
altceva mai bun decât să se bucure „trimiţând‖ un
nou mesager la Zamolxe. Când toată lumea a trecut
la catolicism, noi ne protejam religia ortodoxă, ca
atunci când ortodoxia a devenit o modă să protejăm
greco-catolicismul… Citind toate acestea unii ar
crede că românii schimbă religiile după modă. Nu
românii considerau că ceia ce au ei, ce le aparţine,
este un „bun‖. Bun material sau spiritual. Ai lua
„bunul‖ însemna al provoca la luptă adevărată, convingerii şi puterii lui din acel timp. De menţionat că
printre români, spre deosebire de „alţii‖, nu s-au
găsit nici fanatici religioşi. Şi nu s-au găsit pentru că
religia cea mare a românului, religia gliei şi a îndatoririlor faţă de ea, îi permitea prea puţin timp pentru
religiile celelalte sau, mai departe mergând,pentru
destrăbălări. Dar atunci când românilor nu li s-a dat
voie să-şi facă biserici mari şi biserici din piatră, ei
au ştiut să-şi facă biserici cu înălţimi mai impozante
ca a ori cărei catedrale. Aceste biserici din lemn sunt
mai frecvent vizitate ca altele datorită îndrăznelii
prin care au reuşit să se impună în rândul bisericilor.
Marea credinţă a românului era în oameni. Şi
nu şi-a „fabricat‖ o fizionomie stas a omului, El a
luat omul „aşa cum este‖., cu bunătatea şi păcatele
lui. Omenia aceasta era fără margini, lucru ce am
ruga să se înţeleagă aşa cum e. Când vorbea feţei
unui OM, ştia că se adresează feţei DOMNULUI.
Oamenii acestor locuri au devenit conştienţi
din timpurile diferitelor faze istorice că fără UNIRE
160
nu sunt nimic, nu pot exista. UNIREA a fost o altă
mare religie a lor care îi solidariza. Când doreşti
unirea „sămânţa de scârbă‖ şi ura nu se cultivă. Unirea i-a făcut pe români. Primele sate ce au luat fiinţă, prin roirea neamului, lucrau pământul în devălmăşie, tot timpul chiar şi astăzi în zonele de munte
se mai practică acest obicei pentru a crea unitate
familială şi a nu risipi bunurile familiei. Nu existau
legi scrise., dar era legea pământului pe care toţi o
respectau. Sentimentul de întrajutorare se impunea
de la sine. „Eu îmi fac casă cu ajutorul vecinilor,
vecinii când îşi vor face casă vor avea ajutorul meu‖.
Datorită deselor războaie care au avut loc pe glia
ţării, lipsurile diferitelor obiecte, scule sau chiar
animale, se estompau la oamenii care se puteau împrumuta unul de la altul fără pretenţii de cămătărie.
Până nu demult în satele de munte „banul nu umbla‖, nefiind nevoie de el între oameni. Necesitatea
banilor apărea doar când apăreau îndatoririle fiscale
cu toate că şi aici funcţionarii s-au obişnuit să preia
animale sau produse în preţul impozitelor. Toate
schimburile erau de întrajutorare și schimb în natură.
Fără acest mod de trai nu se poate imagina perioada
istorică a lui Ştefan cel Mare și Sfânt, în a cărui timp
de domnie au fost 45 de războaie, momente după fie
care trebuia de luat toate de la început, ştiind că poporanii îşi aprindeau singuri bunurile la „plecarea de
acasă‖. „Tot ce nu aţi distrus va fi folosit de duşman
împotriva voastră‖, le spunea marele Domn.
În acest ritm impus de vremuri, toată lumea îşi
dă seama că reconstruirea caselor din lemn, atât de
frecvent distruse, trebuia să devină „industrie‖, la
care se adaugă şi o muncă colectivă de cooperare.
Cu toate că românului i s-au dat multe bătăi de cap,
având de lucru cu atâtea feluri de oameni, a rămas
un om milos, un om de omenie, nedându-se niciodată la cruzimi gratuite cu excepţia domnilor Lăpuşneanu, Ţepeş şi Ţepeluş, care prin metodele folosite
au vrut să îngrozească pe turci şi pe trădători pentru
ca şi ţara aceasta să aibă un prinos de linişte. Revenind la mila şi ospitalitatea românului, doresc să mai
spun că poporul acesta nu s-a perfectat în închizători, garduri şi ziduri deoarece el avea o fire deschisă. Şi pentru a arăta cât este de primitor, uşa la tindă
era deschisă şi vara şi iarna, el neavând ce ascunde
de ochi altora, dar mai ales să se şi vadă că-i primitor, „că uşa-i deschisă oricui‖ vine cu gânduri bune
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
şi-i solicită bunătatea. Când pleaca de acasă , pentru
a nu-i intra orătăniile sau vreo jivină în casă, închidea uşa dar nu cum înţelegem noi astăzi. O „trăgea‖,
o „apropia‖ şi punea mătura în uşă. Acest semn se
respecta, nu aveai voie să te apropii de casa lui.
Omenia românului mai cuprinde şi alte aspecte. Respectul şi credinţa în femeie, în femeia iubită
sau nevastă, mamei, fiicei, urmare firească faţă de
„jumătatea‖ lui, care a asigurat continuitatea naţiei
acestea pe aceste pământuri. Până la vârsta de 10-12
ani copii erau exclusiv în grija mamelor sau a femeilor, dacă stăteau împreună cu ,,bătrânii‖. Ele făceau
educaţia viitorilor românaşi sau românce. De la ele
învăţau limba, obiceiurile, dragostea de ţară, portul,
religia, totul. Într-un cuvânt, de la ele învăţau de ce
sunt români şi care-i rostul lor pe pământ. Găsim
într-un bocet şi chiar într-o frază din cărţile bisericeşti că ,,bărbatul oricât este de rău nu este aşa de
rău ca femeia‖. Sintagmă care se referă la faptul că
tânăra mlădiţă a acestui neam, primeşte educaţia
civilă şi morală de la mamă, bunică, mătuşi. Dacă
ele nu-şi fac datoria sau învaţă copilul ceva necuviincios, păcatul este al lor, al femeilor. Pe lângă îngrijirea copilului, nevestele nu de puţine ori trebuie săşi „îmblânzească‖ proprii bărbaţi,
să-i facă mai miloşi, mai blajini, mai înţelegători,
deoarece erau şi vremuri din acelea că se culcau pe
pace şi zorile îi apucau în război. În acest caz bărbaţii aveau obligaţia exclusivă de apărare a gliei, iar
femeile şi bătrânii trebuiau să instruiască tânăra generaţie.
Aceste lucruri le-au observat şi acei care ne-au
vizitat şi îl voi cita din nou pe negustorul din Tomaso, care după ce a vizitat Constantinopolul, ajungând
în Moldova zicea: ,,Femeile sunt foarte gospodine.
Fac toată treaba casei, ele vorbesc liber şi prietenos
cu bărbaţii de faţă cu toată lumea. Când aduc de băut
ori de mâncare, gustă ele întâi. Când moare cuiva
soţia, ca să se ştie că e văduv, merge câteva zile prin
oraş cu capul gol‖. Acestui respect al demnităţii feminine de către român are „răspuns‖ şi în comportamentul femeii, în afară de faptul „că-i ţine casa‖,
femeia îşi creşte copiii în respect şi dragoste faţă de
tată, cu toate că nu-şi bate niciodată odrasla. Este
suficient să se uite urât către copil în cazul în care
acela a greşit. Corecţiile sunt apanajul exclusiv aplicate de mamă. Acesta este apanajul ei cum ne încredinţează şi Ion Creangă. Doamna casei în modul de
adresare ,,oficial‖ soţului îi spune ,,dumneata‖, ceea
ce este un lucru frumos, iar în educaţia care o face
mama copilului rolul taţilor se apropie de legendă.
Înainte de culcare nu uită niciodată ca în rugăciunile
lor să dorească „să se întoarcă întreg şi sănătos‖ , că
dorit după câte vedeţi, era. Acest mod de educaţie în
generozitate, respect, omenie şi demnitate nu putea
să nu-şi aducă aportul în formarea poporului român,
popor preţuit de toată lumea care l-a cunoscut şi care-i admiră înaltele calităţi morale, spirituale şi de
aleasă ospitalitate.
Mere coapte…
destineliterare@gmail.com
161
Destine Literare
Lidia GROSU
(REPUBLICA MOLDOVA)
Poeme
DE FRAUDE PROTEJAT,
BEZMETICUL DOR...
Şi dacă în ochii mei
Loc şi-ar face mirarea
Ce ar tulbura
adâncul
bezmetic
din aşteptae,
Şi dacă, de piatră,
Cariera din inimă
Seismului i-ar ceda,
Iar năvala sângelui
Monument
trăirii
i-ar înălţa,
Şi dacă frustrarea liniştii mele
Clopot s-ar face,
Trezind,
din baierele sufletului,
amuţitele cosmice vibraţii,
Şi dacă dureri decarbonatate
Ar oscila între aici
Şi acolo-ul fără de moarte
Pentru a injecta adevăr
Unei ziceri rostite cu artă,
Caută-mă petală de suspin,
În ale simţurilor,
Incendiare de o viaţă,
zori,
ce a ştiut să protejeze
de fraude bezmeticul dor.
162
SIMPLU DE TOT...
Când mă voi coace gând bun
de peţit gratitudini,
am să te-aştept
în tensiuni de gală,
să mă vânezi.
în pădurile de incertitudini,
deloc senzuală, spirala unui urcuş
o voi administra lasciv, emerit,
încolăcindu-mă şoaptă
de idei suspectate de cosmopolit,
cu mici, invincibile,
doze de artă
la ceasul
aniversar
al făgăduinţei
voi apela convalescenţa unui impuls
afectat de dezastrul irevocabil,
cu bună conştiinţă,
al rapsodiei din suflet
ce ne-a avut de calitate produs
inventat
de formule
ce nu ne încap
îmi antrenez bunăvoinţa
pendul echilibrat,
ce-ar vrea să mai bată.
simplu de tot să recunoşti în el
al iubirii de altă dată curant...
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
ÎN MINE M-ASCUND DE TĂCERE
ÎN(DEMN) REFUGIAT
în mine m-ascund de tăcere
ca să pot înviora
răsunetul original al cuvintelor
voi anula banala percheziţie
a gândurilor din această zi
şi soare mult emoţiei voi imprima.
uneori, strâns cu uşa,
un continuu delir al unor potcoviţi
se maschează cu o evlavie
a cailor morţi
care, de altfel, nu mai suferă...
rază de lumină,
te voi ascunde în tăcerea mea,
şi bucuria o voi proclama mireasă,
iar în calitatea mea de naşă
a îndemnului continuu de a o provoca,
pe filele de-album ale memoriei
chipul ţi l-aş contacta..
doar... potcoavele lor
ce strigă mereu:
„Restituţi-ni-i pe adevăraţii stăpâni!‖
...ah, această tăcere!
m-ascund în ea de falsul înnebunit
ca să pot descifra o temere:
am murit? nu am murit?
banal ar fi
să depăşesc decenţa artistismului...
dincolo de el,
rămân doar două roluri nedistribuite –
pentru el şi ea – cele de iubit... iubită...
ar fi să se producă dezinteresat...
posibil, inventarea armoniei
le-ar tortura chemările interioare
şi ar peţi tot bunul dintr-un rău de mare
cu toată nebunia fericirii –
de-a fi în el amară decupare.
Toamna la munte
destineliterare@gmail.com
163
Destine Literare
Dumitru ICHIM-KITCHINER
(CANADA)
ADAMIC
When I caress
the hair of your night I think
that I can feel first Adam‘s thrill
when apple had primarily bloomed
its whole full moon.
When I caress
your hair this night rivering down
I think,
I can still feel the thrill,
of the first kiss
which was about to bloom.
How come he did not dare?
Would it not be that
the full moon on branches snowing down
for them confession‘s making?
Adam her hair is caressing;
as frightened as we were
by the light of temptation.
Little was left and both of us
like apple
had bloomed
the whole full moon
from their unique first kiss.
December 8, 2012
FANCIES OF AN IBERIAN SONG
‟‟Por que perdiste tu primera serenidad?‟‟
Vicente Huidobro
...oh, how our lips were yearning for each other…
with hell, with light,
on the verge of darkness…
How did the blue discover us,
with its sea-gulls
the wave rolling us
on the Iberian
realm of fires?
164
‘‘I‘m scared, you told me.
Almost whispering
in a quiver.
I‘m scared of the night.
It tastes salty,
or strangely bitter
like a sigh after the tear of a horizon,
like the moans of the sea.
I‘m scared of me,
I don‘t even know how to say,
I‘m scared of the leaves‘guilt
tasting from what I am not.
... how come our lips were yearning for each other…
with hell, with sin, with light.
I told you:
‘‘It‘s nothing.
I will create in the sky
lots of topazes, opals, rubies,
solitudes flourishing
chasms and depths all for you
Aprils echoing to the green.‘‘
...and I found myself talking
alone like a wave,
me and the almond tree,
while it was waiting like me
to taste from the white,
to sip from the guilt,
from the dark.
... ... how come our lips were yearning for each other…
with hell, with sin, with light,
with flames springing out on the branch…
It was when I was waiting for you
with the fantasies of an Iberian song.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Fear
There is a fear of leaf turning into flower,
A fear of the evening and a fear of the hour,
A fear of the space and a fear of ego.
Fear – the atmosphere of all things visible and
invisible –
said the sun in the egg,
and the egg
whispered the secret of eternity
to the ear of every seed.
The Eleventh Hour
Five were foolish…
Five were wise.
But the eleventh –
The Virgin –
Was praying to the Bridegroom for all of them
saying:
‘‘To the grass
and to the lily
and to the moon
and to the stars
and to the sun give a sign
from my heart for you
so that I can pour oil in their lamps!‘‘
English version by Muguraș Maria Petrescu
Redacția revistei Destine Literare urează poetului și bunului nostru prieten, Dumitru Ichim,
un călduros La mulți ani!
Teodor Buzu – Esenţa vieţii, hârtie, acuarelă, 60 x 40, 2009
destineliterare@gmail.com
165
Destine Literare
Carolina ILICA
(ROMÂNIA)
Întâmpinare
I. Leac pentru suflet
Am recitit, de curând, dialogul Charmides
(Despre înțelepciune), în care Platon, prin nelipsitul
personaj central (al dialogurilor) Socrate, mentorul
său, aduce în discuție zalmoxianismul traco-geților,
adică al strămoșilor noștri din Dacia preistorică, regele lor fiind – cum vom regăsi apoi și în studiul
―De la Zalmoxis la Gingis-Han‖, al celui mai mare
istoric al religiilor, românul Mircea Eliade - și zeu și
terapeut, pregătindu-și supușii pentru a deveni nemuritori printr-o „metodă totală― de conservare a
sănătății, în care trupul nu poate fi tămăduit, la nevoie, fără a fi descântat, mai întâi, sufletul.
Iată mărturia înțeleptului Socrate, rostită de
față cu Critias, și înconjurat de tinerii Atenei – pentru tânărul, frumosul și cumpătatul Charmides, care
scria și versuri (și în care Socrates pare a se regăsi pe
sine, cel din junețe): „(...) descântecul (...) L-am deprins (...) de la un trac, unul dintre medicii lui
Zalmoxis, despre care se zice că stăpânesc meșteșugul de a te face nemuritor. Și spunea tracul acela (...)
că (...) „Zalmoxis―, (...) regele nostru, care e zeu,
arată că, după cum nu trebuie să încercăm a vindeca
ochii fără să vindecăm capul, ori capul fără să ținem
seama de trup, tot astfel nici trupul nu poate fi însănătoșit fără suflet. Și toate de aici pornesc, îmi
lămurea el, de la suflet: atât cele rele, cât și cele
bune, ale trupului ori ale făpturii noastre depline, și
de aici se revarsă ele (...). Prin urmare, mai ales
sufletul se cade îngrijit, dacă avem de gând să
aducem la o bună stare atât capul cât și restul
trupului. (...). Învățându-mă așadar un asemenea leac
și asemenea descântece, mă îndemna totodată să nu
mă las înduplecat de nimeni să-i îngrijesc capul cu
leacul acesta, până nu-mi va fi înfățișat mai întâi
sufletul spre a fi îngrijit prin descântec, și tocmai
aceasta e greșeala pe care o fac astăzi oamenii, urmă
166
el, că încearcă să fie medici ai unei părți numai, fără
cealaltă (...)‖ (Ce greșeală, repetată și de medicina
actuală, nu-i așa?)
„Această preocupare de a considera
organismul în ansamblul său și deopotrivă
interacțiunile corpului și ale spiritului, prefigurează
de aproape medicina psiho-somatică‖ (sau holistă,
psihoterapia, în termeni și mai moderni) – adaugă
traducătoarea dialogului Charmides, Simina Noica,
în ―Note‖. „Platon (...) comunică aici câteva detalii
de mare valoare. El arată atât importanța acordată
sufletului de către Zalmoxis, care e deopotrivă zeu,
rege și terapeut, cât și relația funcțională între
sănătatea conservată printr-o ―metodă totală― (în
care sufletul joacă rolul decisiv) și obținerea
nemuririi. (...) Aceste detalii confirmă și întreaga
mărturie a lui Herodot.‖ (Să ne reamintim că în
―Istorii‖, el pomenește despre „geții care trăiesc în
credința nemuririi―.)
Știm despre aceste descântece pentru suflet („de
deochi―, „de sperietură―, „de dragoste―, „de urât―
etc. etc.), asociate cu „flori dalbe― (adică plante de
leac) pentru trup, se mai folosesc și în vremurile de
acum, în satele românești, cu o forță extraordinară
(prin invocații și repetiții) asupra subconștientului
celui descântat; dar descântecul cel mai de sus
pentru suflet la care cred că se referă Socrate (în fața
învățăcelului Charmides, începător în făurirea
versurilor) este tocmai Poezia. Căci iată cum
continuă înțeleptul vorbitor: ―Iar sufletul, arată el
[tracul], dragul meu, se îngrijește cu anume
descântece și descântecele acestea nu sunt decât
rostirile frumoase (s.n.). Din asemenea rostiri se iscă
în suflete înțelep-ciunea; iar odată ce aceasta iese la
iveală și stăruie în noi, îi e lesne să deschidă și calea
sănătății și către cap și către trupul tot.‖
De altfel, și ucenicul lui Platon, Aristotel,
aşează poezia (şi ea „fiică a mirării―) deasupra
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
filozofiei, prin capacitatea ei de cuprindere „totală‖
(cunoaștere – simțire – emoție). Iar în timpurile
noastre, „discursul îndrăgostit― al lui Roland Barthes
nu e tot o descânta-re/vrăjire/încântare a sufletului
(cititorului)?!
II. Vremea Poeziei
Mi-l imaginez pe neîntrecutul nostru poet
romantic Mihai Eminescu, aplecat, noaptea târziu, la
lumina lumânării, pe foile manuscriselor sale (peste
10.000 de file, în cei 39 de ani ai săi), trudind pe
text, apoi, dincolo de miezul nopții, recitându-și cu
voce tare poeziile, pentru a ajunge la acea armonie
perfectă dintre fond și formă. Și, din când în când,
odihnindu-și glasul și privirea pe oscrisoare cu litere
violete, de la Veronica sa mult iubită (care, mai
devreme decât toți, a intuit, în el, geniul): „Dacă îmi
dai voie să te sărut o dată, eu te sărut de mii de ori.‖
Pe Alexandru Macedonski mi-l închipui
cuprins de beția motivelor poetice orientale, mai ales
a Nopților de mai, când urâtul și mutul filomel,
înamorat de o roză, începe să cânte atât de frumos
încât nimic nu mai contează.
Pe Tudor Arghezi mi-l „amintesc‖ pe când
împlinea 47 de ani, în mână cu volumul său, Cuvinte
potrivite, care însemna, concomitent, debut editorial
și consacrare, ba chiar clasicizare. Pe cel mai mare
poet-filozof și filozof-poet (vezi Trilogia
Cunoașterii și Trilogia Culturii), Lucian Blaga, îl
visez delfin al cărui creier nu doarme niciodată: când
o emisferă se odihnește, cealaltă e trează. Pe Nichita
Stănescu, poate cel mai nimbat de glorie pe timpul
vieții, în atâtea împrejurări, nu doar că îl văd, dar îl
și aud citindu-și sacadat poemele, cu mâna dreaptă
în aer: „Poetul/ ca și soldatul/ nu are viață
personală‖.
Iar dacă mă gândesc la alte literaturi din țări
din ce în ce mai îndepărtate, mă gândesc și la poezia
din vremuri tot mai de demult: la textele
multimilenare egiptene, care parcă ar fi fost scrise
ieri-alaltăieri, ori la minunățiile epico-lirice, numite
epopei, cu autori necunoscuți, precum Ghilgameș
sau Mahabharata; ori la Iliada și la Odiseea ale
orbului Homer, cel care a topit în operă miturile care
l-au premers, până la a părea el însuș ireal ca un mit.
Iar în insula Lesbos, pe malul mării, la Mitilene, mi
destineliterare@gmail.com
se pare că o văd pe Sapho în prima Academie,
pentru tinerele fete bogate, pe care le instruia în
atâtea arte, de la dans, muzică, maniere, până la
împodobirea cu flori proaspete; și iubindu-le, așa
cum nu poți să nu iubești frumusețea.
Dar, de acolo, din atichități, nu pot să nu mă
gândesc la Cartea egipteană a morții (pe care am
văzut-o la Luvru); și apoi la Cartea tibetană a
morții; și, gândindu-mă la acestea, nu pot să nu-mi
aduc aminte de bocetele și de „cântecele de
fereastră‖ din ceremonialul funebru de la noi, din
care se poate aduna o Carte românească a morții.
Iar orbul Homer mi-l aduce în gând pe Borges
(poate cel mai mare scriitor al secolului trecut),
pierzându-și pe îndelete vederea și, ca toate marile
personalități, găsind, în orice rău, partea lui de bine
(ba chiar lăudând-o, ca în Elogiul umbrei) care l-a
făcut să compună, la lumina interioară, a minții,
texte lirice și epice, încât, atunci când le dicta, erau
deja perfecte.
Tot în secolul XX, Rilke și Pesoa,
contemporani și totuși atât de diferiți, primul scriind
androgin, gândind bărbătește și simțind femeiește
până-ntr-atât încât a trebuit să moară de înțepătura
unui spin al trandafirilor pe care i-a tot cântat. Iar al
doilea, firav la trup, dar de o bărbăție extraordinară,
voind să umple, prin heteronimie, golul care i se
arăta în literatura țării sale, acoperind, de fapt, și
golurile de poezie din secolul său cu multe „isme‖
și, poate, și din viitorul ce nu a apucat să fie.
Dar oare timpurile în care au trăit toți cei
pomeniți fost-au prielnice poeților și poeziei? Din
câte cunoaștem (biografii, opere, scrieri despre), mai
mult nu, decât da. Și cum gloriei literare îi place să
fie văduvă, să nu cerem de la timpul nostru mai mult
decât s-a obișnuit el să dea altora. Dar, fiecare poet,
încă de la prima poezie, începe să creeze o vreme
pentru Poezie – și nimeni nu ar putea face acest
lucru mai bine decât poeții înșiși – așadar, încă din
timpul vieții lor; și de după viața lor; de fapt, din tot
timpul de după ei, adică din eternitate. Dar vremea
Poeziei – ca și a tuturor artelor – nu e cumva tocmai
eternitatea? Și, cum, noi, cei de azi, contemporani
fiind, avem norocul să ne întâlnim - iată, la a 20-a
ediție a festivalului nostru poetic – „ în timpul vieții
noastre‖ cum ar zice Nichita Stănescu - adaug și eu,
în vremea poeziei Dumneavoastră,
167
Destine Literare
Vremea Poeziei (mele)
Rupând din somn, rupând din mine,
Lăsând pe alții să-și petreacă,
Le las și lumea, tot nu știu
Nici ei cu lumea ce să facă!
„Nu mai e vremea poeziei!‖
Dar oare să fi fost cândva?!
„Nici timp nu e de poezie!‖
Dar îmi pot face pentru ea.
Carolina Ilica (vicepreședinte al
Fundației Academia Internațională Orient-Occident;
director artistic și președinte al Juriului Festivalului Internațional „Nopțile de Poezie de la Curtea de
Argeș)
Welcoming
1. Soul Cure
I‘ve recently reread Charmides (or Temperance), in which Plato uses his ever-present central
character and mentor Socrates to discuss the Zamolxianism of the Thracian-Getae, Dacian ancestors of
the Romanian people. As we would later find in the
study “From Zamolxis to Gingis-Han” by the greatest historian of religions, the Romanian Mircea Eliade, the Thracian-Getae‘s king was both god and
therapist, and he would prepare his subjects for immortality through a ―total method‖ of health preservation, by which the body could not be healed before first enchanting the soul.
Here is wise Socrates‘ testimony, uttered
before Critias among the Athenian youth, a testimony for the young, handsome and balanced young
Charmides, who was also a poet (a man Socrates
seemed to see himself as a youth in): ―…the charm,
which I learned (…) from one of the physicians of
the Thracian king Zamolxis, who are to be so skilful
that they can even give immortality. This Thracian
(...) Zamolxis, (...) our king, who is also a god, says
further, "that as you ought not to attempt to cure the
eyes without the head, or the head without the body,
so neither ought you to attempt to cure the body
without the soul; (...). For all good and evil, whether
in the body or in human nature, originates, as he
declared, in the soul, and overflows from thence (...).
And therefore if the head and body are to be well,
you must begin by curing the soul; that is the first
thing. (...) And he who taught me the cure and the
charm at the same time added a special direction:
168
"Let no one," he said, "persuade you to cure the
head, until he has first given you his soul to be cured
by the charm. For this," he said, "is the great error of
our day (...), that physicians separate the soul from
the body." (This error seems to only be repeated in
today‘s medicine.)
„This preoccupation of considering the entire
organism and also the interrations between the body
and the spirit prefigures psycho-somatic medicine‖
(or wholistic medicine, psychotherapy, in more
modern terms), adds the translator of the dialogue
Charmides, Simina Noica, in Notes. „Plato communicates here a couple of extremely valuable details. He shows both the importance attributed to the
soul by god, king and therapist Zamolxis, and the
functional relationship between health (maintained
through a „total method‖ in which the soul plays the
crucial role) and immortality. (...) These details confirm and complete Herodotus‘ testimonies.‖ (We
should remember that he mentions the „Getae, who
believe in their immortality‖, in his „Histories‖.)
We know that these charms for the soul
(„against evil eye‖, „ against fright‖, „for love‖,
„against spleen‖, etc.) associated with „white flowers‖ (meaning medicinal plants) for the body are still
used nowadays in Romanian villages with extraordinary power (through invocation and repetition) on
the charmed persons‘ subconscious. But I think the
highest charm that Socrates has in mind for Charmides, apprentice in the making of verse, is actually
Poetry. For here is how the wise speaker continues:
„And the soul (...), my dear youth, has to be effected
by the use of certain charms, and these charms are
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
fair words; and by them temperance is implanted in
the soul, and where temperance is, there health is
speedily imparted, not only to the head, but to the
whole
body.‖
(http://classics.mit.edu/Plato/charmides.html).
Plato‘s apprentice, Aristotle, also places
poetry (a „daughter of wonder‖) above phylosophy,
through its capacity of „total‖ inclusion (knowledge
– feeling – emotion). And is not Roland Barthes‘s a
―lover‘s
discourse‖
simply
enchanting/charming/disenchanting the (reader‘s) soul?!
II. Time for Poetry
I‘m imagining our peerless romantic poet
Mihai Eminescu bending, late at night under candle
light, over the sheets of his manuscripts (over 10.000
pages during his 39 years of life), drudging on texts
and then, after midnight, reciting his poetry in order
to reach the harmony between content and form.
Once in a while, he would rest his eyes and voice on
a mauve-lettered letter sent by his beloved Veronica
(who could see the genious in him before anyone
else): ―If you let me kiss you one, I will kiss you a
thousand fold.‖
Alexandru Macedonski I imagine caught in the
frenzy of Oriental poetical motifs, especially in the
Nightsof May, where the ugly and dumb Philomel,
enamoured with a rose, sings so beautifully, that
nothing else matters.
Tudor Arghezi I ―remember‖ when he was
turning 47 and holding his volume Suitable Words,
which was his editorial debut and, at the same time,
the moment he would become a classic.
The greatest philosopher-poet and poetphilosopher Lucian Blaga (The Trilogy of
Knowledge and The Trilogy of Culture) I dream as a
dolphin whose brain never sleeps: when one
hemisphere sleeps, the other stays awake.
Nichita Stănescu, maybe the most glorified
one in so many contexts during his lifetime I don‘t
only see, I hear reciting his poetry with a staccato
and his right arm up in the air: ―The poet, like the
soldier, has no private life‖.
When I think of literatures from far-away
countries, ever older poetry comes to my mind: the
millennia-old Egyptian texts, that seem to have been
destineliterare@gmail.com
written just a couple of days ago, or the unclaimed
lyrical-epic wonders called epopees, like Gilgamesh
or the Mahabharata; the Iliad and Odyssey of blind
Homer, who melted in his work the myths that
preceded him, until he became a myth himself. On
the Lesbos island, by the seashore in Mytilene, I
think I see Sappho in her first Academy, among the
rich young girls she trained in so many arts, from
dance, music, manners, to fresh-flower adornments,
loving them, as one cannot but love beauty.
From the antiquity I cannot escape the
Egyptian Book of the Dead I saw in the Louvre and
neither the Tibetan Book of the Dead; and then
thinking of these, I cannot fail to remember the
wailing and the ―window‖ songs around these
places, of which one could gather a Romanian Book
of the Dead.
Homer the blind brings Borges to my mind
(maybe last century‘s greatest writer), gradually
going blind and finding, as great personalities do, a
share of good in this (praising it in the Eulogy of the
shadows) that allowed himto compose, in the inner
light of his mind, lyrical and epic texts in such a way
that when he dictated them, they were already
perfect.
Still in the 20th century, Rilke and Pessoa,
contemporary but different, the former writing
androgynously, thinking like a man and feeling like
awoman to such an extent that he had to
die stung by the roses he had sung; the latter, frail
but extraordinarily manly, wanting to fill, through
his various personas, the emptiness in the literature
of his country and also filling the empty spots in the
poetry of his century and of the future that never was
with-isms.
Have the times that all of the above have lived
been favourable to poets and poetry? As far as we
know from biographies, works and critiques, not so
much. And since literary glory likes to be a widow,
let‘s not ask from our time more than it is used to
give. Yet every poet creates a time for Poetry even
with their first poem - poets are the only ones who
can do this in their lifetime and from beyond their
lifetime, from eternity. For isn‘t eternity the time of
Poetry?
And because we, today, have the chance to
meet as we are contemporaries - at the 20th edition
169
Destine Literare
of our poetical festival - hence "in our lifetime" as
Nichita Stanescu would say - and I would add in
your poetry's lifetime :
(My) Time for Poetry
―There‘s no more time for poetry!‖
Had it been there long ago?!
―For poetry there‘s no more time!
‖But I can make some for it, though.
To them I leave this world, but they,
With this world what to do, don‘t know!*
Carolina Ilica (vice-president of the
Foundation the International Academy OrientOccident;
artistic director and president of the Jury of the
International Festival “Nights of Poetry in
Curtea de Argeș”)
(Translated by Emanuel Vasiliu)
Breaking my sleep, breaking from me,
Leaving the others come and go,
* Poem translated by Muguraș Maria Petrescu
Teodor Buzu – Catedrală, hârtie, acuarelă, 100 X 70 cm, 2014
(Cathedral, paper, watercolour, 100 X 70 cm, 2014)
170
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Elena Andreea ION
(ROMÂNIA)
CIOBURI DE POEZIE
SUFLET ÎN SĂRBĂTOARE
Privea sărac pământul la iarba ce-i creștea
sălbatică, păgână de parcă-l ștrangula.
Se înălța mușcându-i brazda surdă
pe tot să-l pătrundă,
se întindea ca șarpele gata să meargă la plimbare,
se înălța să atingă razele vechi de soare însângerat.
Plouă cu soare peste ochiul meu de poezie,
prin geamul albastru curgeau boabe aurii,
gura-mi căscată la vitralii uitase să vorbească,
cuvintele toate mi le înghițiseră sfinții
în timpul Sfintei Liturgii.
Poetul privea încremenit la cuvintele albe
ce-și uscaseră de mult oasele albe.
Cioburile poeziei, păstrate în minte
nici astăzi nu mai știu să lege cuvinte
din cununi de stele și fragede veșminte.
S-a dus puterea oarbă de a face pe înserat
lumină dintr-o umbră ce nici n-a existat,
îngerul din aripi n-a mai fâlfâit
pământul e sărac, poetul încremenit
cuvintele de mult au adormit!
ZÂMBET FĂRĂ GURĂ
Printre degete respiră, fără umbră, fără vină,
de la soare luminată și de lună protejată,
s-a pornit înspre culcare, stea din ceruri călătoare,
să coboare pe pământ, printre umbrele de gând.
Ea, bătută de furtună, calmă ca o zână bună,
tot zâmbește fără gură.
E târziu sau e devreme, se așează peste gene,
le pudrează fin, discret cu șiraguri de verset
și le pune bob de șoaptă pentru o poezie coaptă
cu parfum de flori de soc și miros de busuioc,
gust subțire de mentol, versul să nu fie gol.
destineliterare@gmail.com
Sufletul era în sărbătoare ca o floare de toamnă
peste care prima brumă picură încet, răbdătare,
o caldă binecuvântare.
Versul crud mi se cuibărea la piept ca un copil,
iar aripa îngerului lovea ca într-o sudoare
pe care mă temeam să nu o scap din palme.
Și clepsidra uitase nisipul să-și îndoaie!
CLOPOTE ALBE
Clopotele albe băteau într-o dungă,
se trezea tăcerea frecându-se la ochi
cu mâna stângă.
Chipul zilei mai alb ca spuma laptelui proaspăt
îl lua în brațe pe poetul ce abia cârpise
un pui de somn printre poezie.
Se auzea mersul trenului încărcat cu marfă,
bătea și el într-o gură de goarnă, în gară,
pământul parcă scârțâia sub șinele de fier,
doar sufletul poetului era cald
ca al unui înger
cu aripi sidefate!
171
Destine Literare
Iacob C. ISTRATI
(CANADA)
Copilărie – Florărie
Scrisoare prietenului
Copilăria mea cu flori multe-n ogradă,
Îmi aminteşti de-acele clipe din trecut,
Şi vreau ca mama şi azi să mă vadă
Copil, iar ea să nu-aibă păr cărunt…
O, fericita mea copilărie,
Cu râul scump şi mândrii plopuşori,
Tu îmi erai atunci o florărie,
Iar eu un zeu printre acele flori...
De mic copil am îndrăgit pământul
Şi satul scump cu oamenii din el,
Cu poezia lui ce-n mine astăzi cântă
De viată lungă şi de vis rebel...
Copilăria mea cu flori multe-n ogradă!
Mai răsfoiesc acele file rând cu rând...
Şi azi aş vrea ca mama iarăşi să mă vadă
Copil, iar ea să fie-alături, ca-n trecut…
Sărăteni – Vadul-Leca, 1983
Salut, frate sărătenean! Multă sănătate, prietene drag al copilăriei! Să-ţi dea bunul Dumnezeu
numai bine şi multă sănătate! Să ne întâlnim în timpul apropiat la şcoala din Sărăteni, la un pahar de
vorbă, să ne amintim cum am început a scrie primele
buchii, dar şi cum ne jucam. Să ne amintim cum ne
învăţam unul de la altul trânta ,,ciobănească" şi a
face piedici clasicce, că zburam hăt-colea!...
Astăzi, după jumate de veac, de ziua copiilor,
doresc ca toţi cei trecuţi de vârsta copilăriei să-şi
amintească de cele mai frumoase clipe ale copilăriei.
Mulţumesc Domnului, că mă văd azi copil, alături
de nepoţeii mei, povestindu-le despre ,,boacănele",
care le făceam fiind un ştrengar ca şi ei acum... Clipe
fericite, clipe de neuitat. N-o să uit nici odată anii
1958-62, de care mă leagă nişte amintiri, ce astăzi
mă întristează. Îţi aduci aminte, prietene? Ne jucam
iarna la săniuş pe urcuşul de lângă ferma de vaci,
împreună cu verii mei Ion, Ilie şi Coliţă Porcireanu,
colegii de clasă Gheorghiţă Petică, poreclit Fuior,
Valentin Popovici, Valentin Cotorobai, Leonid
Anestiadi, Anatol Feghiu, Ştefan Nistor ş. a. Ne
jucam, dar eram tot timpul cu ochii spre fermă,
172
pândeam când vor pleca acasă mulgătoarele, ca apoi
să ne năpustim asupra ,,vacilor noastre". Câte doi la
o vacă. LE CUNOŞTEAM CA PE MAMA. Le
dezmierdam, le aduceam fânul cel mai bun, că şi ele
erau cele mai bune de lapte. Câte o dată le mulgeam,
dacă făceam rost de vreo găleată, dar mai des ne
năpusteam flămânzi drept la ugerul vacii şi sugeam
lapte ca viţeluşii... Zâmbeam, eram fericiţi! De abia
acum am găsit răspunsul la întrebarea de unde aveau
vacile noastre lapte şi pentru noi?!..
Mi-am dat seama mult mai târziu… Când plecau acasă mulgătoarele, treceau pe lângă săniuş şi ne
lăudau, fie, că «suntem cuminţi», fie că ne mulţumeau pentru ajutorul la făcut curăţenie în încăperile
vacilor. Ele, sărmanele nu mulgeau vacile noastre
până la sfârşit, lăsându-ne şi nouă lapte... Şi nu
ştiam, că totul era pus la cale de taţii noştri, care erau
şi ei legaţi prin lucrul de toată ziua de fermă, de tatăl
meu Vasile, tractorist, de nanu Gheorge Porcireanu,
şeful fermei de oi, Leonid Feghiu, zootehnicul ş.a.
Da…ce amintiri triste azi, dar frumoase, plăcute
atunci… Eu şi Colliţă Porcireanu o aveam pe Ruginica, care era foarte cuminte, ne primea la uger ca pe
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
copiii ei, ne slobozea laptele uşor. Eu aveam două
ţâţe ale mele, iar Coliţă pe celelalte două, dar pe care
niciodată nu le încurcam. Erau şi unele vaci, care nu
întotdeauna primeau la uger şi băieţii erau nevoiţi să
caute altele. Dar până la urmă ştiau toate
mulgătoarele, care sunt vacile noastre, a copiilor a
căror părinţi erau legaţi direct cu ferma de oi şi vaci.
Da, aşa a fost… şi eram fericiţi!
Îmi amintesc de perioada aceia ca prin vis…
Era pe timpul domniei lui Nichita Hruşciov, care
deţinea funcţiile de Secretar General al Partidului
Comunist al URSS şi Preşedinte al Consiliului de
Miniştri al URSS. Odată cu începutul lucrului la
c#mp, de cu primăvară şi până toamna, noi, copiii,
care încă nu făceam faţă la prăşit aveam misiune de
la păriţi să prindem rând la «selsovet»* şi să
aşteptăm până va sosi carul cu pâine gata coaptă de
la brutăria din Ciocolteni. Ţi-aduci aminte, prietene,
cum stăteam toată ziulica cu ochii la drumul mare…
după un timp ne plictiseam să privim în lungul drumului. Atunci făceam pe rând de strajă, ca ostaşi,
câte doi, restul împărţeau joacurile între ei şi…uitam
de foame, ca până la urmă să uităm de rând la timpul
sosirii trăsurii plină cu pâine… Nişte pâini mari şi
grele, pătrate, negre, coapte din orz cu ovăz, mazăre
pe care o numeam «hruşciovschii hleb»*. Pâinea o
împărţea un împuternicit al conducerii colhozului,
care purta numele «Stalin», (fost conducător al statului sovietic, unul dintre cei mai sângeroşi conducători de stat din lume) care o împărţea în dependenţă de prezenţa părinţilor la locul de muncă: dacă
ieşeau la lucru ambii părinţi, primeam o «buhancă»,
iar dacă ieşea la lucru numai un părinte, atunci
primeam numai jumătate de «buhancă»… Pentru
mine, prietene, ca şi pentru tine, era o întreagă avere
pe care o băgam în sân şi o strângeam la piept ca să-i
simt căldura şi ca să nu mi-o fure pe drum vreun
hoţ, că erau şi din aceştia. Ne grupam pe mahalale
câte 4-5 prieteni ca să putem ţine piept «tâlharilor»
flămânzi mai mari decât noi. Uneori tâlhari deveneau şi unii dintre prietenii noştri de joacă care nu
mai puteau ţine piept foamei… Aşa a fost!
Dar ţi-aduci aminte cum păşteam vara oile? Să
fi avut vreo 6 ani, că ne consideram flăcăi, că doar
ne încredinţeau ciobenii să întoarcem oile care se
abăteau de la card şi să le dăm «la strungă»*. Tata a
lăsat tractorul, că la ferma de oi era mai bine. Acolo
destineliterare@gmail.com
era şef unchiul şi naşul său, Gheorghe. Noi, copiii ne
aflam în al şaptelea cer de bucurie după mulsoare,
când tata împreună cu nanu‘ Gheorghe închega laptele şi făceau caşul, care pe urmă, după ce îl sărau
cum se se făcea din moşi-strămoşi devenea brânză.
După ce umpleau găleţile din mulsul oilor, deşertau
laptele într-un vas mare pentru închegat, numit «putină» în care se turna chiag de miel fraged, proaspăt
şi bolborosind numai de ei ştiutele cuvinte magice în
timp ce mestecau laptele, aşteptam vreo 20-30 minute să se închege. Iată acesta era momentul bucuriei
noastre mari. Laptele se prefăcea sub privirea
noastră în caş şi înaintze de a-l deşerta în strecurători, tata ori nanu‘ Gheorghe ne umpleau o
găleţică mică de vreo 5 litri şi «arde-o, mă bade»,
făceam câte o burtică de mai mare dragul… După
asta caşul era turnat în strecurători, nişte şerveţele
ţesute cu fir mai rar ca să se scurgă zărul, după care
fiind legate câte două «în cruce» erau atârnate într-o
coardă de sub streşina stânii să se scurgă zărul până
ce rămânea doar caşul întărit în strecurători. După ce
era scos din strecurători , nanu‘ Gheorghe îl ducea
cu căruţa la depozitul colhozului, unde se tăia felii
care erau sărate şi aşezate rânduri în putine de stejar
ca peste un timp să devină brânză de oi. Ce amintiri
plăcute!
Ţi-aduci, prietene, aminte de noaptea ceea din
octombrie 1956? Eu abia începusem a înţelege pe
care lume mă aflu… Şi mie mi-i de mirare, cum de
mi-a rămas în memoria de la acea vârstă fragedă
plânsul mamei şi vuietul straşnic al tancurilor şi altei
tehnici militare sovietice, care treceau pe valea
sărăturilor, iar căsuţa noastră se cutremura, scârţâind
toată din încheieturi. Tata a astupat ambele ferestre
de la dormitorul cu «lejancă»* şi cuptor cu horn, în
care mama ne cocea pâine şi plăcinte, dar asta mai
târziu… Atunci, în octombrie 1956 sute de mii de
unguri au cerut demisia guvernului bolșevic opresiv,
fiind susținuți, chiar în aceeași zi, de majoritatea
populaţiei. Drapelul maghiar cu emblema comunistă
a fost dat jos, iar spre seara zilei de 23 octombrie1956, studenții de la Universitatea Tehnică din
Budapesta au demonstrat pe bulevardul central,
cooptându-i și pe alții, cu intenția schimbării demonstrației în protest. Mulți soldați maghiari s-au
alăturat protestatarilor, scoțându-și steaua sovietică
de pe șapcă și aruncând-o la gunoi. Fără a avea
173
Destine Literare
vreun lider, cca 100,000 de demonstranți se aflau în
faţa clădirii Parlamentului, manifestând pașnic. Situația s-a schimbat, însă, dramatic în momentul când
trupele securității maghiare, au deschis focul și au
omorât sute de oameni.
Atunci Moscova a executat o intervenție militară în Ungaria spre a înăbuşi demonstraţia, care se
transformase în răscoala şi care s-a bucurat de succes, a biruit. Noaptea în care trupele sovietice se
îndreptau spre Iaşi şi apoi mai departe spre Ungaria
mi-a rămas pentru totdeauna în memorie, ca o
noapte înfricoşătoare, ca ceva rău, cu lumina lampei
stinsă şi ferestrele acoperite… Şi azi, când îmi amintesc de acea noapte mă trec fiori de gheaţă şi mi se
arată totul în culoare neagră în faţa ochilor. Dar
atunci nu ştiam ce se întâmplă, nici nu înţelegeam
nimic…
Îţi aminteşti cum în toamna anului 1961 ne-am
dus pentru prima oară la şcoală? Stăteam în careu în
pereche cu Gheorghiţă Petică-Fuiorel. Din toată clasa I numai eu am recitat o poezie pe care o ştiu şi
astăzi: Nicuşor şi pisicuţa, pe care am învăţat-o de
la tatăl meu, pe care şi el o cunoştea de atunci de pe
vremea când era elev tot în acea şcoală, numai că
şcoala era românească, a noastră, nu sovietică. Şi tot
în acea zi cand ne-a aşezat pe fiecare în banca sa şi a
început o cunoştinţă mai aprofundată între Doamna
învăţătoare Dora Ciobanu şi noi, elevii, la întrebarea
,,Ce scriitori moldoveni cunoaştem?‘‘, la fel, numai
eu am ridicat mâna. I-am numit pe Ion Creangă,
Mihai Eminescu şi Taras Şevcenco. Toţi tăceau, că
nu ştiau nici cât mine, iar învăţătoarea a zâmbit, s-a
apropiat de mine, m-a mângâiat pe «perciuca»* de
pe cap şi m-a întrebat ce ştiu despre Taras Şevcenco? I-am răspuns într-o suflare, că am citit o
carte cu poezii de ale lui şi că este scriitor şi scrie
poezii cam de felul acesta: ,,Caterino, Caterino/ Nu
iubi moscalii/ Vin, se duc şi las în urmă/ Numai foc
şi jale.‘‘ A stat o clipă, uitându-se la uşă, parcă se
temea ca să nu intre cineva şi spuse la toată clasa:
,,Aveţi un coleg deştept, care ştie şi să citească şi
poezii nu numai moldoveneşti dar şi ucraineşti. Că
Taras Şevcenco este ucrainean. Că de pe acu‘ se
vede, că voi deveni şi eu scriitor…‘‘
Ca să vezi, dragă prietene, care mi-ai fost martor al copilăriei, că prima mea învăţătoare, Doamna
Dora Ciobanu mi-a prezis viitorul… Acum mă gândesc oare nu atunci mi-au fost semănaţi germenii
poeziei şi ai draostei de carte, de ţară şi neam de care
nici astăzi nu mă pot lăsa?! De atunci nu mă pot
despărţi de carte şi scris, de dragostea faţă de
meleagul natal şi înaintaşii mei, de tot ce mă înconjoară, dragoste şi respect pe care le cânt în poeziile
mele.
La revedere, dragul meu prieten! Sper, că şi tu ,
citind aceste amintiri ale mele să te bucuri alături de
mine de acele clipe frumoase, petrecute în anii copilăriei noastre neuitate, însoţite de florile dragostei
părinteşti şi ai primei noastre învăţătoare. Vom duce
cu noi în inimă dragostea faţă de ei şi de şcoală. Să
nu uităm nicicând: părinţii ne-au dat viaţă, iar şcoala, lumină.
*selsovet – sovetul sătesc în frunte cu un preşedinte, azi primărie
*hruşciovschii hleb – pâine hruşciovistă
174
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Hilal KARAHAN
(TURCIA)
DUL
13 Mayıs 2014‟te, madenci kasabası Soma‟da, 301
kadın dul kaldı…
Alışmak,
o lanet zaaf,
mizana kalmaz acının anlamı
silkeledikçe sofra bezini zaman
1/
Kokular ve korkular arasında
sabırla yürüdü ölüm
taşlarına basmadan akşamın
――Ölüm madenciliğin fıtratında var‖**
Eli boş döndü eve keder
söndü gözünde fer
ağzı şer koktu kasabanın
Kapandı kapılar, dağıldı mahşer
evler dört duvar
kadınlar ve çocuklar
İnsan,
kuyruğunu yutan yılan
kör keser, kendine yontan
sokakta ürkek, evinde kahraman
2/
Söyleyin,
kaç ölüme dayanabilir bir memleket?
Acının eleğinden geçe geçe
neye dönüşür medeniyet?
Yer gök kan
bunca acıyla insan
nasıl hâlâ insan?
Alışmak,
o kara delik,
içinde körleşir yaşam
gelir geçmez delilik
destineliterare@gmail.com
3/
Yağmur yağıyor dışarıda
ateş sönüyor içeride
**Recep Tayyip Erdoğan
WIDOW
On 13 May 2014, 301 women in Soma, the mining
town of Turkey, were widowed…
1/
Between fears and odors
death walked with patience
without touching the stones
of the evening
Empty handed grief turned back home
the light has gone out of its eyes
the mouth of village scented malice
Doors shut, dispersed the doomsday
four walled houses
women and children
Human,
a snake swallowing its tail
blunt adze sharpening itself
timid at street, hero at home
175
Destine Literare
2/
Tell me,
how many deaths
can a country stand up to?
2/
İlla aşk mı kalmalı aşk
biraz dost biraz arkadaş
olsak yetmez mi yıllara?
Into what a civilization turns
by passing through the sieve of pain?
Ateşe küsen közden
ne kül ne duman kaldı bak
kurudu sözlerin hârda
Earth and sky are in blood
with all this pain
how can a human
can still be a human?
Getting used to,
that black hole,
within which life becomes dull
permanent insanity
Getting used to,
that damn frailty,
meaning of pain can‘t be measured at doomsday
when time shakes the tablecloth
― ―Death is the destiny of minig job‖**
3/
It‘s raining outside
Fire dying inside
** Words of Recep Tayyip Erdoğan, the President
of Turkey
KEMİK KAFES
1/
El bağlayıp öfkenin önünde
yerlere döküldü şubat
Gülmenin neşesini
unuttuk, ezildi ağzın
taş sabahlarda
Boynuma geçti zamanla
parmağıma saygıyla taktığın
o altın halka…
3/
Giden gitsin, karanlık kader
değildir: mutlaka ışıyacak
tanrının şefkati şafakla
Otların eteğinden yeşil bereket
sökülecek, ağaçlar saçını toplayıp
koca bir ormana dönüşecek
Subaşlarında yunacak toprak
sakız kokan hareketi serecek
yeniden alışkanlık ağına
Giden gitsin, nasılsa biten
unutmakla bitmeyecek: geçmiş
unutunca değil, utanınca değişir…
4/
Hayat boşluk tanımaz insana…
29 Şubat 2012, Kdz. Ereğli
Hanidir dili buğuz
yüreği huzursuz saat
Nasıl sığdıysa bunca sene
kemik kafes ipek tene
Çektiği her nefes tokat
gibi indi nefsin yüzüne…
176
BONE CAGE
1/
February, waiting upon fury,
is spilled onto the floor
with fettered hands
Tongue is venomous and
heart is already a restless clock
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
During all these years
how the bone cage can fit
into the silk skin
Every breath hits like a knock
to the face of essence
2/
Should love remain as an absolute love,
isn‘t it enough to be some friends
and some pals for the sake of years?
Look, cinder is put out with fire
there is no ash no fume left
your words have dried in blaze
We forgot the joy of laugh
your mouth was crushed
under the stoned mornings
3/
Let go, darkness is not destiny
God‘s clemency will shine
with dawn certainly
Green mercy will be unraveled
from the skirts of the grasses,
the trees tying their hair
will become a giant forest
Riparian soil will wash and lay
bracing movement
onto habit web
Let go, finished things will not end
by forgetting: past does not change when
forgotten but do change when embarrassed
4/
Life does not allot vacancy to human.
The golden ring you wore
respectfully on my finger
hanged my neck in time
29th of February, 2012, Kdz.Ereğli
Turcia…
destineliterare@gmail.com
177
Destine Literare
Kemal ILHAN
(TURCIA)
Translation: Hilal Karahan
BAKMALAR
kuşlara özendi. uçmak! ötelerin ardına,
evren uçurumuna… usunu perde savurdu
düşten bir rüzgar, usuldan. üşüdü pencere.
yokladı kendini, o da ne? kanatları yoktu.
bir imkansız çabada battı çıktı, berbattı:
dedi ki: - anne! boğuldum dünya denizinde.
LOOKINGS
He admired birds. Flying! Further than beyond,
to the abyss of cosmos… A dream breeze slowly
scattered his mind. Window was cold. He looked
at his body, what was it? He has no longer wings.
He was miserable, sank and rose in this impossible
effort: Said that: -Mummy! I am drowned in the
terra ocean.
sonra, yitik bir dağ da olunabilirdi pekala:
yalan şehirlerde kalırdı yılan günler,
öcünü alırdı belki böylece, yaşamak derdinden.
elma ile taş aynı şeydi bahçede kavga varsa,
varsa yoksa bir gidiş durdururdu akanı,
varlığın şakaklarından sızanı. ―hımmm!‖
nasıl da dayandı umut yoksulu acılara,
asi bir yaraydı bu onmadı işte göğün altında:
dedi: - anne! altın olsam ederim yok, boşunayım!
dedi ki: -anne! savruldum yeryüzü bahçesinde.
Then, he might become a lost mountain as well.
Serpent days stayed at tale cities, and he might
revenge from living trouble. Apple and stone are
the same if there is fight in garden. Or else a leaving
stops bleeding from temples of presence. ―hımmm!‖
He withstood such hopeless pains that a rebel wound
didn‘t get heal under the sky: Said: -Mummy!
I am gold but stil worthless! Said that: -Mummy!
I was scattered into the terra garden.
bir yaprak olsaydı, solsaydı, düşseydi,
çürüse toprağın canına karışsa, oradan
yeni bir karanfile uzatabilir miydi adını?
birden irkildi! caydı iyimserliğinden.
ne de olsa insan insanı kaldırmıyordu,
yersiz yurtsuz günler ediniyordu düşen.
demiyorlardı: -al şu sargı bezini, sar kalbini!
öpülmeyince, kırık iyileşmedi işte…
dedi ki: anne! çare arandım ilaçlar içinde.
If he was a leaf, fading and falling down to
mix the soul of soil, can he give his name
to a new carnation? He was suddenly startled!
And recanted from his optimism. Man was not
carrying other man, unsuccessfull one became
roofless.
- Take this tourniquet and wrap your heart! Your
broken side weren‘t healed without kisses…
- Said that: Mummy! I looked for help among drugs.
hayır! ne eğreti tutundu ömrün pamuk ipine!
ne sel baskınlarına tutuldu bindiği atlar,
nasıl oldu bilemedi bunu, çözemedi şifreyi:
tutunamayanlar listesinde yaldızlı harfler
ardında parlayıp sönen bir çift göz, iki zifirî zümrüt!
dedi: anne! kör oldu gözlerim bakmalar ikliminde!
No! How his life turned on a hair! How his horses
clung to floodings, how he couldn‘t know and
decrypt it:
In the list of whom cannot hold life, behind the gilt
letters
winking a pair of inky emerald eyes! - Said that:
Mummy!
I became blind in the season of lookings!
178
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Vasile LECHINȚAN
(ROMÂNIA)
Nevoile mari ale României de astăzi
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
MIHAI EMINESCU, Scrisoarea III
Patria noastră, România – folosesc sintagma
„patria noastră‖ pentru că mulţi vorbesc de
„România‖ ca şi cum s-ar distanţa de acest leagăn al
strămoşilor noştri, leagăn al devenirii noastre
istorice, ca şi cum nu am mai avea o patrie, aflaţi
acum în malaxorul Uniunii Europene – aşadar, patria
noastră se află astăzi – ştie toată lumea - într-o
situaţie extrem de grea, ceea ce afectează zi cu zi
întreaga naţiune română: foarte mulţi fii ai naţiunii
au plecat peste graniţă pentru a-şi realiza visurile de
formare a personalităţii lor şi alţii pentru a-şi câştiga
existenţa, lucrând cele mai grele munci. Ţara este
prădată de industria proprie, agricultura se zbate în
nesiguranţa proprietăţii, sănătatea şi învăţământul în
lipsa tehnologiei de ultimă generaţie şi în atâtea alte
elementare lipsuri, cultura nu este finanţată cu sume
demne de ţelul cel nobil al ei, iar viaţa politicoadministrativă este de ruşinea Europei civilizate din
cauza pecetei impuse deja de marii jefuitori ai
banului public.
Care sunt, aşadar, nevoile mari ale României
de astăzi? În primul rând avem nevoie de oameni
integri şi buni profesionişti în administraţie şi
politică. An de an universităţile de stat scot tineri
educaţi la facultăţi de studii politice, istorice şi
juridice, cu o pregătire serioasă. Statul român este
responsabil de atragerea lor în administratie şi
politică. Trebuie să fie eradicată pentru totdeauna
politica de gaşcă a partidelor politice, care
promovează pe liste nulităţi care susţin cu bani
campaniile electorale, ajungând ca în Parlamentul
destineliterare@gmail.com
României şi în Parlamentul european să nu fie
reprezentanţi ai României, ci ai găştilor politice sau
persoane impuse de mai marii zilei. Aşadar România
are nevoie de o democraţie reprezentativă şi nu de o
democraţie de gaşcă. La Marea Unire de la 1
Decembrie 1918 naţiunea română era reprezentată
de cei mai buni fii ai ei. De ce astăzi să fie
reprezentată de cei care ne-au făcut de ruşine şi de
cei care au furat banul public. Avem modelul 1918,
avem astfel în faţă, în permanenţă, un ideal, pentru
totdeauna, şi mai ales acum, în preajma Centenarului
Marii Uniri.
În alt plan, cel economic, Justiţiei îi revine
sarcina uriaşă de a restabili ordinea şi dreptatea,
naţiunea trebuie să ştie cum s-au devalizat unităţi
economice de prestigiu, cum au obţinut străini şi
cetăţeni români imense bunuri ale statului şi ale
naţiunii iar politicienii şi reprezentanţii statului să ne
spună de ce România, românii nu mai au industrie
proprie şi am ajuns – după cum se spune – o colonie
în acest sens. Justiţia să cheme în faţa ei şi pe
investitorii străini care au făcut proiecte ruinătoare
pentru statul român (autostrăzi plătite dar
nerealizate, Roşia Montană etc).
Tot Justiţiei îi revine altă sarcină uriaşă în
faţa naţiunii, aceea de a cerceta toate aşa-zisele
retrocedări către vechii proprietari, unde s-au
întâmplat fapte de-a dreptul monstruoase, iar unele
„retrocedări‖ pe nedrept către Bisericile maghiare
din Transilvania i-au jignit profund pe românii
transilvăneni, lezându-le memoria istorică, pentru că
179
Destine Literare
i-au exclus din istorie şi din centrele oraşelor
transilvane: Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Miercurea
Ciuc. Odorheiu Secuiesc, Târgu Secuiesc etc, au
purificat de români instituţii care niciodată n-au fost,
în istorie, pur maghiare, creându-se astfel, în
România, artificiale Ungarii mici, sub ochii celor de
la conducerea României şi sub ochii „generoasei‖
Uniuni Europene. De aceea, este extrem de
important ca Justiţia să fie liberă, ca-n Statele Unite
ale Americii şi în alte democraţii mari, şi nu supusă,
obedientă dictaturii mai marilor zilei, care îşi tem
viitorul politic.
În planul economiei agriculturii, este extrem
de necesar ca statul român să rezolve problema
proprietăţii agricole. Statul i-a deposedat de pământ
pe ţărani, statul este responsabil pentru reaşezarea
proprietăţii pe baza cărţilor funciare în România.
Statul să facă în mod gratuit toată cadastrarea în
România. Tot cu referire la proprietate, în special la
proprietatea funciară, trebuie stopată vinderea
pământului la străini, care se face în condiţii mai
mult de sărăcie şi de lipsa cărţilor funciare, deci
dintr-o constrângere de conjunctură. Trebuie să luăm
exemplul unor state demne ale Europei în acest sens.
Referitor la sănătate, învăţământ şi cercetare
nevoile sunt uriaşe. Până când să rămână România
fără tehnologii de ultimă generaţie pentru a fi ajutat
omul în ţara lui când are nevoie de o intervenţie
pentru sănătate? Până când studenţii români de la
universităţile din ţară să fie lipsiţi de asemenea
tehnologii pentru a se pregăti în profesiunea lor?.
Este oare rezonabil statutul acesta perpetuu de ţară
lipsită de asemenea perspective în ştiinţă şi tehnică?
Întrebarea este bună şi pentru conducerea Uniunii
Europene, al cărei membru cu drepturi depline
suntem.
Poate cele mai mari nevoi pe care le are
România în preajma Centenarului Marii Uniri sunt
cele în domeniul Culturii. Guvernele anterioare au
„abonat‖ UDMR-ul la conducerea Culturii naţionale,
spre ruşinea guvernanţilor de atunci şi a noastră, a
tuturor. S-au restaurat castele ale grofilor de
odinioară şi singurele urme materiale ale trecutului
românesc din satele noastre zac în ruină, mă refer la
bisericile de lemn. În ele trăiesc chipurile bunilor
noştri strămoşi, iar astăzi sunt părăsite şi se
degradează zi cu zi. Din păcate Ministerul Culturii
180
nu are o strategie de investiţii în acest sens, din
păcate şi unii preoţi se mulţumesc cu punerea
termopanelor la bisericile noi şi la luxul caselor
parohiale, în timp ce se distrug picturi şi obiecte de
artă inestimabile din secolele vechi ale
românismului, de care are nevoie nu numai
conştiinţa noastră, dar şi curiozitatea legitimă a
europeanului de a vedea cum au trăit strămoşii
noştri. Oare putem noi întâmpina Centenarul Marii
Uniri cu astfel de situaţii?
Am semnalat şi cu alt prilej că suntem încă
fără o Enciclopedie a României, aşa cum au
enciclopedii de zeci de volume toate ţările civilizate.
Am semnalat că Ungaria are o Enciclopedie de 20 de
volume, scoasă recent, cu o ţinută grafică
excepţională, în culori, dar din păcate, toate referirile
la localităţile româneşţi din Transilvania şi la multe
evenimente istorice transilvane au o tentă
propagandistică maghiară cu multe falsuri şi
omisiuni. Cercetătorul străin nu are, din păcate, un
răspuns românesc în această privinţă.
De Centenerul Marii Uniri nu este nevoie
mai mare pentru România decât reunificarea cu
Republica Moldova. Cuvântul Moldova face parte
din patrimoniul naţional al românilor. Până şi străinii
sunt exasperaţi de lipsa de inspiraţie, de tact, de
tactică a politicienilor celor două guverne şi state în
problema reunificarii teritoriilor româneşti. La 6
ianuarie 2016, preşedintele Republicii Federale
Germane, Joachim Gauck, s-a interesat care este
procentul celor de peste Prut care îşi doresc Unirea
cu România. Avem nevoie de demersuri clare în
acest sens, întreprinse atât de politicieni, cât şi de
fiecare cetăţean, şi nimeni să nu se caţere pe acest
ideal pentru că va fi supus oprobiului public, totul
trebuie făcut cu discreţie şi demnitate. De asemenea,
sprijinirea românilor de peste graniţă şi din întreaga
diasporă să fie o cauză naţională permanentă, atât
din partea statului, cât şi din partea asociaţiilor
culturale şi a tuturor cetăţenilor.
Tot cu ocazia Centenarului Marii Uniri este
nevoie să fie schimbat simbolul Transilvaniei din
stema României, unde nu figurează poporul român
din Transilvania – o situaţie cumplit de ruşinoasă,
care trenează de atâta timp, în stemă sunt
reprezentaţi doar ungurii, saşii şi secuii, după o
hotărâre a Dietei nobiliare transilvane de pe la
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
mijlocul secolului al XVII-lea.
În privinţa monarhiei, România este
republică şi trebuie ca statul să nu mai susţină cu
niciun ban propaganda monarhică şi instituţiile
monarhice, iar la Televiziunea Română să nu se mai
includă, fără a fi plătite ca orice reclamă, emisiuni
monarhiste, iar datoriile fiscale, „monarhia‖ să şi le
achite cu acurateţe şi promptitudine faţă de stat. Întro ţară cu atâtea lipsuri crunte, statul nu-şi poate
permite să acorde privilegii unor cetăţeni ai ei din
Republică. Nu pot fi, ca în Orwell, unii mai egali ca
egalii.
În privinţa demersurilor tot mai insistente ale
unor reprezentanţi ai minorităţii maghiare şi ale unor
oficiali din Ungaria de destrămare a statului român
şi de înfiinţare a unei autonomii pe criteriul etnic
maghiar, statul român, prin pârghiile sale, trebuie să
acţioneze împotriva acestor acţiuni, să descurajeze
îndemnurile la ură etnică, să promoveze acele
activităţi care duc la pace, la armonie interetnică, la
toleranţă. Sunt de condamnat toate acele cedări
făcute de guvernele anterioare de tristă amintire,
care au dus la purificări etnice de români în unele
instituţii ale statului român de pe teritoriul
României. Aici vom reveni cu cazuri concrete şi
deosebit de condamnabile. Tot astfel, reforma
administrativă să nu fie un prilej de creare a unei
regiuni autonome maghiare, de tipul celei staliniste.
De asemenea, de Centenarul Marii Uniri să
se pregătească o serbare fastuoasă dar demnă, cu
simbolistica aferentă istoriei noastre naţionale de
vârf, cu reconstituirea trecutului nostru naţional şi
patriotic. Să fie respinse toate proiectele de
pseudomonumente dubioase, precum cele ridicate în
ultimii ani în Bucureşţi şi în ţară, lăudate doar de
câţiva „specialişti‖ şi care nu sunt altceva decât o
ruşine naţională.
De Centenar, ar trebui ca statul să facă un
concurs de opere literare şi plastice dedicate acestui
eveniment, opere care să fie apoi publicate toate care
întrunesc valoarea acceptată de criticii literari şi de
artă. Astfel să fie antrenate toate forţele creatoare ale
ţării, membri sau nemembri ai uniunilor de creaţie.
Pentru buna funcţionare a democraţiei este
necesar ca statul să susţină în permanenţă cu fonduri
nerambursabile toate asociaţiile culturale, civice şi
profesionale, aceste organizaţii constituindu-se de
fapt într-o veritabilă respiraţie a unei democraţii
viabile.
Este neapărat nevoie de implicarea
Academiei Române şi a universităţilor de stat în
rezolvarea marilor probleme şi nevoi ale patriei
nostre. Indiferent ce guvern se află la conducerea
ţării noastre, este stringent necesar ca aceste înalte
foruri academice să-şi asume responsabilitatea
venirii în permanenţă cu soluţii fiabile pentru
funcţionarea
democraţiei
româneşti,
pentru
prosperiatea românilor, pentru cultura românească.
Sper şi cred în ajutorul acestor instituţii academice,
în maturizarea conştiinţei responsabile a fiecărui
cetăţean român, în solidaritatea naţională în proiecte
serioase şi nobile, în valorile naţionale autentice.
Cluj-Napoca, Romania
destineliterare@gmail.com
181
Destine Literare
Paul LEU
(USA)
Cum am devenit cronicarul istoriei recente a României
"Despre lucrurile pe care oamenii le-au făcut cu pasiune, nu se poate scri fără pasiune".
Richard Pipes,
Profesor la Universitatea Harvad, USA
În pragul mileniului trei, pe când începusem
a-mi redacta amintirile, răsfoind mai multe culegeri
de documente, publicate neprofesional, deoparte și
de alta a Cortinei de Fier, am fost impresionat de
ineditul şi bogăţia informaţiilor în legătură cu mecanismul represiv practicat de poliţia politică cominternistă pentru a izola poporarele subjugate de
civilizaţiile din care făceau parte şi pentru a transforma Regatul Român și alte țări din sud-estul Europei în colonii sovietice.
Datorită acestor realităţi care mi-au traumatizat existența de-a lungul celor 90 de ani, am plasat
lucrarea memorialistică pe un plan secundar [2] și
am hotărât să fac cunoscut cititorilor mei un fragment din istoria recentă a României.
Împins de dorinţa de a şti mai multe despre
secretele lumii zbuciumate prin care am trecut în
calitate de premilitar[3], participant la cel de al II-lea
Război Mondial şi la evenimentele dramatice care au
urmat până în zilele noastre, am investigat cu atenţie
actele ce se află în arhiva de la Washington DC și
cele întocmite de poliția politică din România.
În mod deosebit, mi-a atras atenția conţinutul
interogatoriilor, procesele verbale întocmite de
torţionari în timpul anchetelor efectuate de Serviciile
III şi IV ale Securităţii, referatele lor, rechizitoriul
procurorului, deliberările instanţei făcute în secret,
sentinţele şi hotărârile redactate de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, înainte şi în timpul procesului ordonat şi supravegheat îndeaproape de consilieri sovietici, mandatele de execuţie ale pedepselor,
protestele oficiale ale episcopului Victor Vasile Leu,
182
Grigorie Leu și a altor victime, inventarele întocmite
cu ocazia unor percheziţii, ordinele prin care
deţinuții era mutați dintr-un penitenciar în altul,
dintr-o celulă în alta, observaţiile, precizările şi informaţiile transmise cu această ocazie, foile de transfer ale deţinuţilor cu vagonul penitenciar, sau cu
duba, procesele verbale de depunere şi percheziţie
corporală, caracterizările comandanţilor din diferite
centre de detenţie, corespondenţa dintre diverse închisori din RPR, rapoartele gardienilor, delaţiunile
unor informatori, declaraţiile câtorva martori, documentele tăinuite de sufraganii şi familia arhiepiscopului Victor Leu etc. etc. etc. din care rezulta, fie şi
parţial, de pe pozițiile de clasă, strategia şi metodele folosite de KGB, cu sprijinul nemijlocit
al Securităţii, pentru a înlătura pe cei mai de temut
adversari ai expansiunii imperialismului bolșevic
spre Europa Occidentală şi pentru a distruge
economia de piaţă ce se înfiripa în Regatul Român
și altunde.
Meditând asupra informațiilor receptate din
arhive, am hotărât ca, pe baza lor şi a propriilor mele
constatări, atestate de documente, să reconstitui
câteva momente din Istoria Regatului Român, de
la ocuparea țării de către Uniunea Sovietică și până
în prezent.
Scenele de viaţă, consemnate fragmentar și
disparat, în maldărele de documente întocmite de
justiția și poliţia politică a PCR sau de Guvernul
Român din exil, cu sediul la Washington DS, le-am
organizat în evoluţia lor firească, le-am proiectat pe
fundalul epocii în care a supravieţuit generaţia mea,
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
dându-le, treptat, o formă fluidă, accesibilă nu numai
cercetătorilor sau profesorilor de istorie, ci şi consumatorilor de cultură.
Drama
întregii
societăți
românești,
a Bisericii Ortodoxe Române, a episcopilor Grigorie, Victor Leu și a altor victime ale bolșevizării
țării, am proiectat-o pe fundalul catastrofelor geopolitice, sociale, psihologice şi economice petrecute
în ultimii şaptezeci și doi ani, pe Terra, pentru ca
viitorimea să cunoască originea Răului şi să prevină reapariţia lui, care încă mai ameninţă impetuos
şi arogant, visând la refacerea imperiului sovietoţarist.
Lucrând pe baze documentaristice irefutabile
aserţiunile mele nu mai pot fi uşor contestate de culturnici, nostalgici, de cripto-comuniştii [ce se prefac
a combate vremurile de tristă amintire dar, de fapt, ei
le apără], de o parte a presei care tânjeşte după vremurile definitiv apuse şi lucrează la "două capete"
etc.
Un prim pas pe calea conturării unei imagini
a momentului istoric, provocat de acţiunile iniţiate şi
înfăptuite de KGB şi poliţia politică a PCR pentru a
instaura, prin forţă, dictat şi asasinate, regimul
comunist în România și alt unde, a fost redactarea și
difuzarea, în presa românilor de pretutindeni, a peste
o sută de articole documentare pe această teme.
Pentru a testa potenţialul impact al
conţinutului lor, le-am oferit celor interesaţi, prin
intermediul presei clasice şi electronice ale
românilor din:
Australia, (Buletinul de Informaţii al
Asociaţiei Românilor din Australia),
Canada [Alternativa, Atheneum
din
Canada, Observatorul, Românul Canadian]
Statele Unite ale Americii, [Curentul
Internaţional, Gândacul de Colorado, Romanian
Meridian, New York Magazin, Romanian Times],
Europa
[Jurnalul
Românesc,
ziar
independent al tuturor românilor din Austria,
Вопросы Истории Русской Зарубежной
Церкви, Neamul românesc,,Blogul lui Rafael
Udrişte,
Forumul
gălăţenilor
de
pretutindeni, Grupul
Independent
pentru
Democrație (GID-Romania), Memoria - revista
gândirii
arestate,
NordLitera,
Procesul
comunismului - arhiva de documente, Român în
destineliterare@gmail.com
Lume din Madrid-Spania, Rost, şi altele.
Am continuat munca de organizare şi
structurare a informaţiilor extrase din materialele de
arhivă pe criteriul tematico-cronologic stabilit,
transformându-le în capitole, care să marcheze
momente ale evoluţiei instaurării dominaţiei
sovietice în România ce a determinat calvarul
întregii populații, a BOR, a episcopilor martiri
Grigorie şi Victor Leu şi am dat tiparului, treptat,
între 2005-2017, șase cărți-document.
Adnotând şi completând cu noi argumente
articolele publicate le-am compactat, mai întâi, în
volumul: Paul Leu, Martiri ai credinţei în
Hristos, Ediţia I, Kenmore, Washington, USA,
2005, 128 p.
Cu această ocazie am început să schiţez
profilele torsionarilor interni și externi și a celor doi
episcopi cruciaţi, care au fost victimizaţi de
zguduitoarea dramă umană a poporului român, cu
intenţia de a proiecta câteva raze de lumină în
imensul întuneric lăsat de secretomania gulagului
românesc, la adăpostul căruia comuniştii au
suprimat conştiinţa luminată a inteligenţei naţionale,
pe susţinătorii autocefaliei Bisericii Ortodoxe
Române şi ai altor culte etc. etc. etc.
A urmat cel de al doilea volum: Episcopi
români răpiţi şi asasinaţi de KGB,Fundaţia
Episcopul Grigorie Leu, Bucureşti, 2005, 216 p.
De astădată, fragmentele de istorie recentă a
României, surprinse în scurgerea lor cronologicotematică, au avut un anume ecou în rândul cititorilor
din ţară.
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române din
acea vreme, mi-a "împărtăşit părinteasca
binecuvântare" [4] .
Regretatul academician Constantin Ciopraga,
referindu-se la calitatea ştiinţifică a conţinutul şi la
forma de expresie a textului volumului de istorie
contemporană, în 29 septembrie 2005, ţinea să
precizeze:
"Noua carte, despre dinastia de ierarhimartiri, pe nume Leu, reactualizează meritele unor
pilduitori slujitori ai altarului.
Apreciez,
în
special,
documentarea
riguroasă şi tonul polemic adecvat.
Cred că volumul Episcopi români răpiţi şi
asasinaţi de KGB, Fundaţia Episcop Grigorie Leu,
183
Destine Literare
Bucureşti, 2005, contribuţie istoriografică de mâna
întâia, va intra în atenţia istoricilor Bisericii
Ortodoxe Române".
Felicitărilor binemeritate li se adaugă cele
mai calde urări de productivitate scriptică în
continuare.
Constantin Ciopraga [6].
Într-un alt comentariu, apărut în mai multe
publicaţii din România, se mai preciza că apariţia
editorială "este inspirată de martiriul a doi slujitori
ai Bisericii Ortodoxe Române care, prin activitatea
lor, au atras atenţia vestitului serviciu de securitate
sovietic, KGB.
Este vorba de două feţe bisericeşti: episcopul
Grigorie Leu şi de arhiepiscopul Victor Leu, tată şi
fiu...
Impresionant martiriul acestui <stră-strănepot al lui Mihai Leu, popă de tabără a lui Ştefan
cel Mare>, cum singur a scris pe propriul ferpar, pe
care profesorul Paul Leu a avut lăudabilul gând de a
ni-l descrie într-o carte care se citeşte pe nerăsuflate.
Atât cât a avut acces la informaţii, autorul
cărţii descrie calvarul celui care a pus mai presus
de viaţa sa interesele neamului, oferindu-ne, la
finalul celor două capitole şi bibliografia de care sa folosit" [7].
Cea de a treia carte, Martiri ai Bisericii
Neamului,
Ediţia
a
II-a
revăzută
şi
adăugită, Fundaţia
Episcopul
Grigorie
Leu, Bucureşti 2006, 440 p., conturează și
completează, cu mai multă acuratețe, profilul în
posteritate a celor două personalităţi ale ortodoxiei,
delimitează situaţiile critice din timpul Războiului
Rece şi stabileşte locul printre contemporani a
episcopului Grigorie şi a fiului său, arhiepiscopul
Victor Vasile Leu [8].
De astă dată, am constatat că subiectele de
istorie contemporană, puse în discuţie, s-au bucurat
de o mai mare atenţie din partea presei diasporei
româneşti de pe continentul australian, nordamerican și european, unde, unele articole au fost
preluate de la o publicaţie la alta, fără ştirea
autorului, cum este cazul eseului Biserica e totuna
cu Adevărul, Remember : Episcopul Grigorie
Leu, a celor scrise de Dumitru Puiu
Popescu, Grigore L. Culian, Tiberiu Cosovan,
Angela Furnică, Iacob Cazacu-Istrate din Basarabia
184
s. a.
Din păcate, majoritatea românilor din ţară,
preocupaţi de galopul existenţei cotidiene, orbiţi de
demagogia
politrucilor
perestroichişti
şi
criptocomuniştilor sau duşi în eroare de o parte
dintre acei ce au fost înscăunaţi de regimul
cominternist, au devenit apatici la evenimentele
trăite de bunicii şi părinţii lor, cu excepţia
publicaţiei Uniunii Scriitorilor Memoria - revista
gândirii arestate, a TVR1, ce a difuzat, la
emisiunea Semne din 21 februarie 2008, un reportaj
documentar pe aceeaşi temă, a revistei Rost, a
rubricii Aldine din România
liberă, a
ziarului Monitorul de Suceava, NordLitera şi a
altor câteva.
Acest dezinteres îl constată şi amintita
emisiune de la TVR1, care, cu ajutorul unor buni
cunoscători [clerici şi mireni] ai istoriei
contemporane, s-au străduit să răspundă la
întrebarea:
- De
ce
nu
canonizăm
martirii
anticomunişti?
Cu acest prilej moderatorul, pe baza răspunsurilor difuzate, a evidenţiat următoarele cauze:
"Pentru că structurile de putere sunt încă în
mâna foştilor nomenclaturişti şi securişti comunişti, pentru că Sinodul BOR este vinovat şi fricos,
pentru că marea masă a creştinilor e ignorantă şi
nepăsătoare." [9].
O excepţie fericită de la aceste atitudini reprobabile o constituie şi numărul 73 (martie 2009) al
revistei ROST, care este închinat "Episcopului ortodox Grigorie Leu, cel care a fost martirizat de
comunişti, în urmă cu 60 de ani, pentru că s-a opus
anexării Bisericii de un regim ateu şi criminal" [10] după cum ţine să sublinieze directorul publicaţiei amintită mai sus.
Revista Rost, care, datorită tenacităţii lui
Claudiu Târziu şi în pofida sabotajelor care s-au
exercitat asupra sa (i s-a promis materialul necesar
însă, până la data apariției numărului planificat, nu ia fost livrat decât câteva fotografii, trebuind, ca, în
ultima clipă, să-mi ceară ajutorul) pentru a putea
publica rememorarea unui martir anticomunist.
Astfel ‖a reuşit să facă cunoscută publicului imaginea veridica a episcopului Grigorie Leu,
care a păstorit în nefericita Basarabie şi care s-a
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
împotrivit din toată fiinţa sa politicii de distrugere
pusă la cale de sovietici şi aliaţii lor‖, preciza un
articol din România liberă.
"Din corespondenţa lui Paul Leu, tocmai din
Kenmore Washington, aflăm despre Soborul secret
al sinodalilor anticomunişti:
La începutul verii anului 1948 şi în 1949, în
jurul vlădicăi Grigorie a continuat să se adune un
număr din ce în ce mai mare de arhierei, călugări şi
preoţi, ca o reacţie firească la intenţia antihristului
cominternist de a subordona BOR din ţară şi
diasporă,
de
a
transforma Patriarhia
BOR în Sovrompatriarhie, de bolşevizare a
structurilor ei.
Limbajul documentelor, aşa cum se vede,
oferă numeroase faţete şi nici nu mai ştii pe care s-o
citeşti întâi.
De aceea e mai bine să ne limităm în a
consemna o mărturie sau alta"11, ținea să sublinieze
redacția cotidianului România liberă, din 23 aprilie
2009.
Cu satisfacţie, am constatat că fragmentele
de istorie contemporană, surprinse în studiile şi în
cărţile ce le-am publicat, au atras atenţia, cu
precădere, mai multor cercetători, feţe bisericeşti şi
consumatori de cultură din: Franţa, Belgia
Flamandă, Olanda, Statele Unite ale Americii,
Canada, Australia etc.
Preotul prof. dr. Ioan Dură din Bruxelles,
cercetător obiectiv [12] şi bun cunoscător al istoriei
contemporane a BOR, într-un E-mail, comunica
redactorului revistei Albina Românească, că: "...
am citit, deja, articolul dlui prof. Paul Leu,Biserica e
tot una cu Adevărul şi mi-a plăcut extrem de mult.
Pune punctul pe i.
Şi avem atâta trebuinţă de asemenea texte.
Apropo, de unde şi cum aş putea procura
cartea dânsului, "Martiri ai Bisericii Neamului",
care m-ar interesa foarte mult?".
Dr. Radu Şerban, Ministru-Consilier
la Ambasada României din Bruxelles,citind o
parte din studiile publicate de mine în presa din ţară
şi străinătate, a încercat, fără rezultat, să intre în
legătură cu autorul lor, după cum rezultă şi din
următoarea epistolă electronică adresată unei
publicaţii din România, ROST - cultural, politic,
religios:
destineliterare@gmail.com
"Scrierile
domnului
Paul
Leu mă
interesează.
Îndeosebi mi-a plăcut ce a scris în "Quo
vadis Creştine!" despre
episcopul
Policarp
Moruşca.
Deoarece am publicat, recent, o carte despre
Prea Sfinţitul Policarp Moruşca, aş dori să i-o
dăruiesc.
La ce adresa i-o pot trimite?
Cu mulţumiri pentru eventuala adresă
poştală a domnului Leu,
Radu Şerban
23 august 2007" [13].
De o atenţie asemănătoare a beneficiat
monografia Martiri ai Bisericii Neamului, din
partea enoriaşilor Bisericii "Sfinţii Arhangheli
Mihail, Gavriil şi Rafail", din Paris, datorită
părintelui Iulian Nistea, al parohiei "The Three
Holy Hierarchs" Church din Seattle - Washington
şi a altor slujitori şi enoriaşi ai Bisericii
Ortodoxe din afara graniţelor României.
Graţie
părintelui
Constantin
Alecse,
protopop al Protopopiatului ortodox al Coastei
Pacificului, paroh al Bisericii Sfânta Treime, din
Los Angeles [14], California, a câtorva publicaţii
transoceanice şi din ţară, cititorii au aflat
că monografia Martiri ai Bisericii Neamului are
un puternic caracter documentar şi evocator ce ar
ajuta pe cercetători să întregească fericit epoca.
"Unele articole, care aduc aminte de
Episcopul Policarp, Pr. Gh. Calciu, Mitropolitul Dr.
Antonie Plămădeală, George Enache, Paul Leu şi
alţii, pot întregi, fericit, cunoaşterea epocii'' [15].
"Până acuma, remarca părintele Gheorghe
Naghi, din California, USA, nu s-a scris o
monografie asupra vieţii Părintelui Gh. Calciu.
Este de înţeles. Rămâne cea mai bună
descriere cea a lui Sergiu Grossu, publicată în Franţa
şi, ulterior, a lui Răzvan Codrescu, din prestigioasa
revista ROST, apărută cu puţin timp în urmă.
Se va scrie mai târziu, când colbul uitării se
va aşterne peste patimile acestei vieţi şi trecerea
implacabilă a timpului va evidenţia doar zbuciumul
vulcanic al acestei vieţi pline de verva depusă de
Părintele Calciu în slujba Neamului şi a Bisericii
Ortodoxe.
Însă va trebui să se ţină cont şi să se studieze
185
Destine Literare
întreaga literatură a "închisorilor", fără de care nu
se poate înţelege complet zbaterea Părintelui Calciu
şi a altor nenumăraţi eroi şi sfinţi mărturisitori pe
care Biserica ni i-a dat.
Pentru a înţelege martirajul Bisericii
Ortodoxe Române din acele timpuri şi prin ce au
trecut, trebuie văzută o amplă bibliografie apărută,
după 1989: Diaconul Teodor V. Domşa, care a
executat mai mulţi ani de închisoare politică, a
relatat pentru Almanahul eparhial al Mitropoliei
Banatului; Monografia dedicată Pr. martir Prof.
Ilarion V. Felea de la Arad; Paul Leu, Martiri ai
Bisericii Neamului, Silviu Alupei în Monitorul
religios, Iaşi (ediţia specială din 12-19 Octombrie
1996), îl citează pe Pr. academician Dumitru
Staniloae (1903-1993), care a trecut el însuşi prin
gulagul românesc; F. M. Florescu, Benone
Prodan, Noii martiri ai Bisericii Ortodoxe
Române (1945-1965)" [16] etc.
Dezvăluirea istoriei recente a României e
absolut necesară deoarece "sunt atît de multe ororile
şi nedreptăţile care s-au petrecut în deceniile
comuniste în România, încât simpla lor înşiruire
reprezintă un mijloc de a ne trezi din indolenţă.
Iar dacă mai şi intrăm în detalierea
cazurilor de atrocităţi şi execuţii sumare, imaginea
pe care o căpătăm e cea a unei bolgii naţionale",
constata, în România literară, ochiul magic al unui
cronicar.
II
Între timp, cercetând istorie recentă a Românei, am
mai descoperit şi o altă sursă documentară foarte
importantă, extrasă
de
un
jurnalist [17],
din Arhiva Comitetului
Naţional
Român [18] [Guvernul provizoriu la românilor din
exil] ce se află depozitată la Washington DC şi care
se referea la aceeaşi perioadă istorică, însă de pe
poziţii diametral opuse, a exilului românesc.
De data aceasta, studiile de istorie recentă a
României le-am întrupat nu numai cu ajutorul
documentelor
ce
s-au
conservat
în
arhivele Securităţii, cum am făcut în cazurile
precedentelor volume, ci şi a celor aflate în arhiva
fostului Guvern provizoriu al românilor din exil, cu
sediul la Washington DS, denumit, din motive
diplomatice, Comitetul Naţional Român, ce
186
cuprind: rapoartele CNR din diverse părţi ale
mapamondului, corespondenţa dintre membrii
asociaţiilor românilor alungaţi de Armata
Roşie, testamentul mitropolitului Bucovinei şi al
Transnistriei, Visarion Puiu, schimbul de scrisori
ale episcopului Valerian Trifa cu Sovrompatriarhia,
relatările presei vest-europene, informaţiile tăinuite
de sufraganii arhiepiscopului Victor şi de familie
etc. etc. etc.
Din multitudinea datelor şi faptelor inedite,
descoperite în arhiva românească de la Washington
DC, am selectat aspecte tipice, veridice,
semnificative ale istoriei contemporane și le-am
contrapus informațiilor din documentele aflate
în Arhiva Securității, de pe poziţia participantului
la momentele cruciale dinainte, din timpul şi de
după cel de al doilea Război Mondial.
Pentru a contura personalitatea ecleziastică,
diplomatică şi politică a arhierească a lui Victor
Vasile Leu, a Vlădicăi Grigorie, a opresorilor și a
altor participanți la funestul eveniment istoric, am
reconstituit atmosfera şi evenimentele la care au luat
parte nemijlocit, atitudinea anticomunistă din
perioada interbelică, aspecte din timpul războiului
de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord,
invazia sovietică şi urmările ei, reprimarea criminală
dezlănţuită de poliţia politică a PCR împotriva
întregii societăţi, fuga românilor din faţa agresiunii
cominterniste, teroarea şi asasinatele din gulagul
românesc, mistificarea grosolană a adevărului,
convulsiile istorice, unele cauze ale prăbuşirii
structurale, morale şi de altă natură ale ţării infectată
de bolşevism, ce au adus-o într-un impas socioeconomic şi moral nemaiîntâlnit, izolând-o de lumea
civilizată, momente ale coagulării unor riposte
anticomuniste în ţară şi în diasporă, apariţia, în
Europa Apuseană, a unei episcopii a exilului,
răpirea din Viena a arhiepiscopului Victor de către
KGB, detenţia la Lublianca, anchetarea, judecarea şi
condamnarea lui la moarte etc. etc. etc.
Prima monografie, în limba română, a vieţii
şi activităţii primului episcop al exilului românesc
european am intitulat-o Răpit de KGB şi
condamnat la moarte, pentru a marca traiectoria
existenţii sale traumatizată de agresiunea
imperialismului bolşevic împotriva direcţiei fireşti
spre care se îndrepta Regatul Român, iar primul
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
cititor a fost un înalt ierarh ortodox.
IPSS Nicolae Corneanu, Mitropolitul
Banatului, adresându-se autorului, scria:
MITROPOLIA BANATULUI
Cabinetul Mitropolitului
Domnule Profesor,
Confirm primirea volumului “Răpit de KGB
şi condamnat la moarte”.
Apreciez strădaniile depuse pentru
scoaterea în evidenţă a personalităţilor familiei
Dumneavoastră.
Atotputernicul Dumnezeu să vă aibă în
purtarea Lui de grijă şi să vă binecuvinteze.
† Mitropolit Nicolae" [19].
Monografia
vieţii
şi
activităţii
arhiepiscopului martir a stârnit interes şi cu ocazia
lansării volumului la Biblioteca I. C. Sbiera din
Suceava, la Casa de cultură din municipiul BradHunedoara şi la Săptămâna Câmpului Românesc
din Hamilton, Ontario, Canada.
Cartea a apărut în mai 2009 în Editura
Euroland, din România şi a fost lansată "în oraşul în
care [autorul] a slujit la catedră, de care îl leagă
dragi amintiri şi în care revine cu regularitate,
remarca Tiberiu Cosovan.
Prof. Paul Leu, scriitorul şi cunoscutul
monograf al lui Ciprian Porumbescu şi Simion
Florea Marian, s-a prezentat în faţa publicului
sucevean cu un volum consistent, de cca. 500 de
pagini, "o carte - aşa cum a spus el - concepută ca
un manual de istorie a comunismului", o carte pe
care a recomandat-o spre studiu tinerei generaţii
"pentru a afla adevărul adevărat" despre un sistem
condamnat de istorie.
Aşa cum a remarcat scriitoarea Angela
Furtună, în această "epocă a defrişării arhivelor",
Paul Leu "a adunat cristal după cristal, ca într-un
mineral perfect" prezentând în acest volum
adevăruri dureroase din istoria noastră.
Cercetând ca un adevărat detectiv şi
prezentând cu acribie informaţiile scoase din arhive,
Paul Leu ne oferă o carte de istorie cu titlu de roman
poliţist în care, aşa cum a mărturisit el, "a aşezat faţă
în faţă documente extrase din arhiva Comitetului
Naţional Român din Washington D.C. şi din
destineliterare@gmail.com
arhivele Securităţii" pentru a contura efigia
arhiepiscopului exilului românesc Victor Vasile Leu.
Studiul istoric este închinat urmaşilor
"pentru a afla cum s-au jertfit şi câte au pătimit
bunii şi străbunii lor spre a stăvili ofensiva politică,
economică, ideologică şi militară a imperialismului
sovietic împotriva democraţiei, a demnităţii umane"
şi este prima monografie în limba română a vieţii şi
activităţii arhiepiscopului martir al exilului
românesc Victor Vasile Leu.
Reconstituirea pe bază de documente a
epopei colonelului confesor Vasile Leu, voluntar pe
frontul antisovietic, duhovnic al Casei Regale
Române, trecut în cinul monahal cu numele de
Victor, hirotonisit - mai întâi în ţară, în taină - ca
episcop şi apoi, în exil, hirotonisit ca arhiepiscop al
Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Autonome din
Europa Apuseană şi Orientul Apropiat, răpit de
KGB din lumea liberă, anchetat şi torturat în
fortăreaţa Lublianka şi expediat în ţară cu ordinul de
a fi executat, a durat mai mult de patru ani" [20], își
anunța cititorii Tiberiu Cosovan.
O a doua lansare a volumului de istorie
actuală a avut loc la 24 iunie 2009, în sala Casei de
Cultură Brad, județul Hunedoara.
Înainte de lansarea, din 24 iulie 2009, ce a
avut loc în cadrul Săptămânei Culturale a
Câmpului Românesc, revista
canadiană ALTERNATIVA/ THE
ALTERNATIVE/L'ALTERNATIVE, la rubrica
Noutăţi editoriale, îşi anunţa cititori:
"Cunoscutul profesor, istoric, critic literar,
etnolog, muzicolog şi scriitor Paul Leu, scriitorul de
pe două continente, a lansat joi, 28 mai, ora 16,
volumul Răpit de KGB şi condamnat la moarte,
Ed. Euroland, 2009, la Sala de Arte a Bibliotecii
Bucovinei < I.G.Sbiera > din Suceava. Evenimentul
este organizat de Consiliul Judeţean Suceava şi
Biblioteca Bucovinei.
Prezentarea cărţii a fost făcută de scriitoarea
Angela Furtună.
Paul Leu a dat tiparului 39 de volume, la edituri
româneşti sau din străinătate, parte dintre ele fiind
studii monografice, ediţii critice care cuprind
instituţii şi personalităţi (române şi germane) ale
culturii bucovinene din ultima sută de ani a
stăpânirii austriece precum şi aspecte de istorie
187
Destine Literare
contemporană" [21].
Avocatul
Sandu
Bălţescu anunța,
în Alternativa, nr.70, din septembrie 2009, că
la sărbătoarea de suflet a românilor, Săptămâna
Culturală a Câmpului Românesc din Hamilton,
Ontario, ―ciclul de conferinţe a fost deschis de
Profesor Dr. Claude G. Matasa, DCE, DSc., DHC,
Florida, USA cu expunerea Cambodia şi Vietnam,
foste colonii franceze, astăzi.
În continuare, Prof. Paul Leu, din
Kenmore, Washington, USA, a conferenţiat pe
tema Pagini de istorie contemporană românească,
o reconstituire pe bază de documente a epopeii
colonelului confesor Vasile Leu, voluntar pe frontul
antisovietic, duhovnic al Casei Regale Române,
trecut în cinul monahal cu numele de Victor,
hirotonisit - mai întâi în ţară, în taină - ca episcop şi
apoi în exil.
Ing. Petre Albulescu din New Jersey, SUA, a
încheiat ciclul de conferinţe al serii cu tema Oameni
de ştiinţă români, care s-au impus pe plan
mondial‖.
În timpul conferinței, Pagini de istorie
contemporană românească, de la Hamilton,
Canada, unul dintre participanţi la discuţii, remarca:
"Paul Leu, care a venit de la Seattle, a
prezentat martiriul unui preot ortodox.
A impresionat când din sală a luat cuvântul
un fost deţinut politic care a împărţit închisoarea şi
lagărul cu preotul martir.
Amintirea
l-a
emoţionat,
ne-a
emoţionat" [22].
Din același material documentar am mai
conturat, parțial, imagina unuia dintre torsionarii de
frunte și
am
concretizat-o
în fragmentarium intitulat Emil Bodnărași, de la
spion sovietic la ministru al Armatei Române, pe
care l-am publicat în Editura George Tofan, din
Suceava, 2016, 436 p.
Emil Bodnăraș a fost o personalitate
malefică, un spion stalinist, dornic de mărire,
condamnat juridic la muncă silnică pentru dezertare
în timp de pace şi sustragere de acte și bani, căruia
nu i-a păsat de nimeni şi de nimic, decât de propriai persoană şi de mafia cominternistă de la Moscova,
pentru că a făcut dintr-un trădător de ţară ministru
al Armatei Române.
188
El a contribuit, nemijlocit, la instaurarea, în
Regatul Român, a celei mai crunte dictaturi
comuniste din Europa ocupată de bolșevici: a iniţiat
și consolidat mecanismele terorii, a instaurat și
generalizat frica în
rândul
cetățenilor
țării, a orchestrat înscenarea de la Tămădău, l-a
ajutat pe Nicolae Ceaușescu să obțină funcția de
secretar general al PCR și să formuleze Carta
stalinismului național (Declarația din aprilie 1964),
a fost unul dintre principalii artizani ai loviturii de
stat, din 23 august 1944, care a curmat procesul de
occidentalizare a României Mari etc.
Acţiunile
întreprinse
de
egocentricul aparatcic de la Iaslovăţ-Suceava, nu au
fost patriotice, cum afirmă criptocomuniştii sau
naivii, ci profund anti-româneşti, de distrugere şi de
sovietizarea a Regatului României Mari, de
exterminare a elitelor ei și capturare a mareșalului
Ion Antonescu, de eliminare a monarhiei și a
oamenilor politici de vază ai țării, de asasinare
mişelească a partizanilor ce se opuneau
imperialismului sovieto-țarist, de lichidare a
revoluţiei anticomuniste maghiare, de fraudare a
alegerilor din 1946 etc. etc.
Pentru a dobândi popularitate, dezertorul
ucrainean, cu inimă de trădător și pe mâini mânjit,
până la coate, de sângele victimelor sale, a apelat și
la tactica "zăhărelului".
Prin gesturi aparent altruiste, abilul și
inteligentul duplicitar a dus în eroare pe mulţi
neavizați, pentru a-i folosi la aplicarea directivelor
ordonate de: I. V. Stalin, OGPU, GPU, NKGB,
NKVD şi KGB.
Lui Emil Bodnăraș nu-i plăcea să fie
contrazis, neglijat sau marginalizat de cei din vârful
piramidei PCR, iar atunci când constata această
atitudine era furios, se izola și, uneori, izbucnea în
plâns.
Adevărata înfățișare a duplicitarului lider
cominternist sucevean apare, în toată goliciunea ei,
în momentul când denunță pe cei mai apropiați
colaboratori ai săi din ilegalitate, ce s-au abătut de
la linia politică trasată de Moscova, cerând CC al
PC, din URSS să-i sancționeze cu severitate.
Spre exemplu:
În iunie 1947, agentul KGB din CC al PCR,
Emil Bodnăraș, transmite, prin intermediul
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
guvernatorului militar sovietic din România, o notă
informativă adresată lui Mihail Suslov, secretar CC
al PC (b) al URSS, prin care îl informează că
Gheorghiu Dej se îndepărtează de URSS şi se
apropie de anglo-americani, fiind sprijinit de Ion
Gheorghe Maurer, Simion Zeigher, Gheorghe
Gaston Marin.
―Schimbarea de atitudine a lui GheorghiuDej are loc în 1956. Două evenimente l-au făcut să
înceapă distanţarea de Moscova:
- raportul secret al lui Hruşciov, de la
Congresul al XX-lea al PCUS, cu critica crimelor lui
Stalin.
Gheorghiu-Dej se identificase perfect cu
regimul stalinist. Şi, din acel moment, îşi simţea
scaunul ameninţat pentru că el era, totuşi, solidar cu
crimele din perioada lui Stalin. Sigur, a avut această
extraordinară abilitate de a spune că Ana Pauker,
Vasile Luca şi Teoharie Georgescu le-au săvârşit, nu
el.
Iar al doilea factor, care a contribuit la
distanţarea lui Gheorghiu-Dej de Moscova, a fost
revoluţia ungară.
El s-a speriat, pe de o parte, de rapiditatea cu
care s-a prăbuşit regimul comunist, iar, pe de altă
parte, de faptul că sovieticii n-au avut nici o ezitare
de a schimba liderii maghiari în funcţie de ceea ce
credeau ei că este în interesul lor, pentru a ţine
Ungaria sub control.
Atunci şi-a pus problema că acelaşi lucru i se
poate întâmpla şi lui. Şi, din momentul acela, pentru
a-şi consolida poziţia, sau pentru a-şi păstra poziţia,
a început această distanţare de Moscova‖, remarca
un cercetător avizat.
Emil Bodnăraş, a depistat-o şi a comunicat-o
imediat Moscovei, pentru a lua ―măsuri radicale‖,
cum preciza el în nota informativă transmisă
secretarului CC al PC (b) al URSS prin intermediul
generalului Susaikov.
Printre sutele de mii de victime ale
sângerosului criminal politic Emil Bodnăraș se
numără și Vlădica Grigorie, a cărei imagine am
conturat-o în viitoarea monografie:Grigorie Leu,
Arhiereu-vicar al Mitopoliei Moldovei și
Bucovinei, Ediția a-II-a, revăzută și adăugită, ce va
apărea în 2017.
În cea de a șasea carte aflată în
manuscris, personajul principal face parte dintr-o
dinastie de pilduitori slujitori ai Sfântului Altar, ce
a stat neclintit, până la ultima suflare, în fața
opresiunii bolșevice, luptând cu sabia Duhului și
puterea cuvântului, neplecându-şi capul în fața
amenințărilor și opresiunilor la care l-a supus
aparatul represiv cominternist.
Înaltul prelat a fost martirizat de asasini
cominternişti deoarece credea în Hristos, în valorile
morale şi idealurile românilor dintotdeauna și de
pretutindeni, pentru că era un puternic bastion de
trezire religioasă și națională, pentru că apăra cu
înverşunare autocefalia instituţiei ce o slujea cu
credinţă şi devotament exemplar, pe plan local şi
internaţional, pentru că ocrotea, cu grijă
părintească, pe cei ocoliţi de noroc şi uitaţi de
lume.
Kenmore, Washington, USA
destineliterare@gmail.com
189
Destine Literare
Amelia LICHEVA
(BULGARIA)
Once
my great grandfather
sent a postcard from Vienna
with the Prater on
and wrote,
―A must-see!‖
And my mother,
who did not keep the postcard,
but remembers the story
and remembers dreaming of Vienna
speaks to me of this city
as the centre of Europe,
which I must see
in a new century,
I stroll along
an enormous park,
past shooting galleries and roundabouts
and stalls selling cotton candy
it is not all that different
from the Sofia
and the Boris‘ Garden of my childhood
the taste of candies is the same
only there are more languages
and the fun is more real
I get on the Ferris wheel
I look at Vienna below my feet
and I realise
what my great grandfather had written and why
Memories
I refuse…
to eat
a Roquefort sandwich
because I had made myself one
190
for supper
on the day
when I first realised
how death came,
to buy a cheap French perfume
of the evasion brand
because it was
the last luxury
my grandmother afforded herself,
while she was trying to breathe life
through the scents of death,
to dress in white
because it is arrogant
and through it
lurks the challenge
that you are innocent and protected,
and of course
to look at photographs,
of people gone,
to read old postcards and letters
that crumble in my hands,
to enter old houses,
to climb to attics,
to descend into cellars…
I refuse to remember
I start hating specific objects
I avoid repeating situations
I allow the world
to narrow down
Eulogy to Everyday Life
If you ask me how I am
on a day,
when the hours change regularly,
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
despite the fuss and buzz outside,
when I meet
every one I know,
although it feels nervous
and there isn‘t enough time
for conversations,
when I am not forced
to take up new things
and I accept the presence of boredom,
and on a night,
when I am not startled by dreams
and I avoid
the unpleasant waking at four a.m.
with the dangerous silence
and the panicking fear,
but hear instead the alarm clock at seven
then and only then
you should know that I am fine
Amelia Licheva is Professor of Theory of Literature at Sofia University "St. Kl. Ohridski ". Author
of theoretical "History of the voice " ( 2002), " Literary Theory " (co-author , 2005), " Voices and Identities
in Bulgarian poetry" ( 2007), " Policies of today " (2010) , " Glossary literary and linguistic terms " (coauthor , 2012 ) , " Literature . Binoculars. Microscope " (2013) , as well as poetry "Eye , staring at the ear "
(1992), " Second Library of Babel " (1997), " Alphabet " ( 2002)," My Europe '( 2007) and " Must See "
(2013) . Her poems have been translated into French, German , Spanish, Polish, Slovak , Croatian, Hungarian. Editor in chief of the "Literary Newspaper"; editor of the journal "Literature ." Member of the editorial
board of the journal " Language Learning " .
Email - licheva@yahoo.com
destineliterare@gmail.com
191
Destine Literare
Daniel LUCEA
(ANGLIA)
My first trip to Canada… and it won’t be my last!
The east coast of Canada is only a six and a
half hour flight away from The UK. But it is a whole
world apart. And no, I am not on powerful drugs or
steroids (which many would think). This article will
not contain political, economic or highly arguable
content, so in fact it might disappoint those that base
every decision or trip, on these things.
I have been thinking of a trip to the Maple
syrup country for a long time now but never finding
the time was the excuse or choosing the more ‗exotic-sounding‘ countries were always the quicker options.
My fiancé and I flew in to Pierre Elliot Trudeau, Montreal, straight from London on a very hot
and humid day, which happened to be the hottest
September day in 105 years in the United Kingdom.
We landed on a fine summer day, right about lunch
time. Our first trip was to Mount Royal, where we
admired and photographed the stunning Saint Joseph‘s Oratory, which is Canada‘s largest church
which attracts pilgrims from all over the world,
192
some of whom climb the 283 steps on their knees in
recognition of the suffering of Christ. I find it very
appropriate to mention what Mark Twain said on his
first visit to Montreal: "This is the first time I was
ever in a city where you couldn't throw a brick without breaking a church window."
The Notre-Dame basilica in central Montreal
is also a famous attraction and I would pick it as my
favourite as it has a Neo-Gothic architecture and it is
considered a masterpiece. From its glass windows
depicting scenes from the Bible to the golden dome,
this church was on top of our list of attractions. I still
remember when we walked in and expressed our
first reaction as a loud ‗WoW‘ while shortly, behind
us a family of what I‘m guessing were American,
also did the same.
Montreal is an amazing city as it combines the culture of the French-speaking population with the
English-speaking population with incredible ease
and with fantastic results; from the cuisine, to culture, lifestyle, road signs, to small things such as
product packaging. And I say ‗small‘ as you
wouldn‘t point at it when you‘re somewhere on holiday normally, but it did, to us.
The second city that we visited was Ottawa.
Firstly, because it is the capital of Canada and secondly because it was an easy, relaxing one and a half
hour drive from Montreal. The city immediately
impressed us as the parliament building has a very
strong resemblance to the British Parliament building in London, and also the stature and imperial look
is outstanding. A very different experience as the
main language in Ottawa is English but culturally
we didn‘t think it would even compete with Montreal.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Everywhere we went we were impressed by
the size and how clean everything was. Wondering
upon this issue brought up a few key aspects; Canada is a massive country by land size and everything
is spread out considerably so, and also, the population is only about thirty-five million. Without a vehicle, getting from one place to another could prove
quite time-consuming especially when you‘re not in
the city centre but I guess this is no different from
any other North-American city.
Toronto was next on the list, but instead we
decided to drive straight to Niagara falls, which was
only a very comfortable six hour drive that went by
very quick as we left early morning to avoid all the
possible traffic. We were mesmerised by the view,
location and energy the Fall has. It was always on
the ‗bucket list‘ so just by being there made the feeling absolutely great. The Canadian side is by far the
better one. We even went on the boat ride which got
us completely drenched; the covers they gave us had
no chance against the fantastically beautiful waterfall. We spent a night in Niagara after having a fantastic week.
It is also worth writing about the houses in
Canada. Now, everyone knows or just assumes that
they are big (as this would easily come from the
American culture of making everything big) but in
reality this is really true. Especially in the Montreal
area, the houses have a very unique, beautiful look
and at very, very reasonable prices. (This is my impression as a Londoner where we pay to live in
probably the most expensive city in the world).
This trip would not have been possible without our dear friends Alex and Julie which helped
with accommodation, transport and most importantly, the amazing company. We felt like Canada was
home away from ‗home‘ thanks to them and we will
never forget this amazing trip.
PS: I had to include the lovely but crazy cat Fifi which entertained us every day with the mice… the proudest cat I‘ve ever seen
destineliterare@gmail.com
193
Destine Literare
Victor MARTIN
(ROMÂNIA)
Versuri
volumul „ÎNGERUL HIPNAGOGIC‖
SUB PRUN
CLOVNUL HIERATIC
Ți-ai luat laptop;
acum, poți să stai sub prun şi să scrii.
Cuprins de mica lui măreţie,
clovnul hieratic ne cântă din fluier,
ne cântă pe toţi.
Înmuiat în hieratismul clovnului
oricărui fel de preşedinte,
clovn ce ne încolonează
spre locurile de veci
ale luptei cu munca,
din fluier dau muguri de fluier,
crenguţe, apoi crengi din ce în ce mai groase de fluier,
ornate cu frumoase intenţii,
ca nişte frunzuliţe de argint;
ca nişte clepsidre se întorc acestea,
ca păsările migratoarelor gripe aviare se întorc.
Nu dau cu prune după tine,
şopteşte prunul prin tot ce mai este în grădină;
voi, intelectualii, aveţi impresia
că distilaţi esenţe
în distileria postmodernistă de jazz,
dintr-o natură a voastră, de interior.
Faci rebarbativ din barbă
şi numeri clapele imaginarului
ambient de exterior
al acestui laptop, prehominid vesel.
E atâta poezie în laptop, încât,
când îl închizi,
aceasta rămâne pe-afară.
Termină-te, nu mai creşte,
pe scaunul tău,
cu rădăcinile lui de picioare!
În boala asta a voastră după literatură,
spitalele au intrat şi-n catedrale.
Frica de început te fermentează în nenumărate
şi ignobile sfârşituri.
Suflul depărtării umple enciclopedii de sufluri.
Doar urmărind femeia, mai poţi vedea marea.
Chiar şi şcoala pustiului
s-a mutat în oaza asta de şchiopi.
A scrie e ca şi cum ai uda strada
după o ploaie de fantasme.
În americi de cuvinte, e imprudent de emigrat;
statul cu capul în jos,
pe partea cealaltă a globului,
îţi coboară mintea la cap,
lucru deloc bun,
aici, sub prun.
194
Cu o foarfecă de tăiat via,
alt clovn hieratic ajustează lăstarii fluierului,
preluând el comanda cohortelor
de oameni ai muncii noastre.
Din spate, un al treilea clovn hieratic
taie creanga celui din faţă,
tăindu-i-se creanga, la rândul lui,
fiecare dintre aceştia comandându-ne masa,
casa şi dansul, urmărindu-ne,
să nu trecem prea repede de ora exactă.
Cuminţi, ne încolonăm de câte ori e nevoie;
din cântec, nu rezultă nevoia.
GOL
Cu vorbele sale,
atât de bine dă poetul ocol poemului,
încât îl afirmă ca pe un gol
în interiorul vorbelor sale.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
ÎNGER CIBERNETIZAT
INVAZIE
Odată în viaţă,
în stilul său sacrofag,
trece îngerul cibernetizat;
în rest, totul nu e decât aşteptarea acestuia.
Nu deschizi bine cartea,
că vine iarna;
plină de tovarăşi,
acum e plină atmosfera de îngeri.
Citeşti şi nu spui nimic,
într-o fărâmă de timp în care
poţi spune absolut orice.
Ciuruiţi de razele Lunii,
extratereştrii din noi
se împrăştie peste tot
şi populează o planetă, altfel,
locuibilă.
Cum nu se-ntâmplă nimic?
Se-ntâmplă orice vrem;
ne zbatem de atâta alb.
Şi stăm, şi ne mirăm ca proştii
de ce nu e un început, acum, la sfârşit,
când scormonim, să împărţim cadavrele,
în cadavre de oameni buni şi răi.
Nici nu mai există un început,
El s-a autoingurgitat; ca economia,
cultura, sportul, turismul
şi toate celelalte, de pe cealaltă lume.
Poetul nu mai e un corp de iluminat ceva,
crede fiecare că nici moartea
nu-l mai ajută să dispară.
Chiar şi-o simplă neatingere,
te face să te porţi cu lucrul altuia
ca şi cum ar fi al tău.
Vezi cum punctul de vedere
nu vine odată cu vederea,
ci cu orbirea
cântecului de trecut strada.
SPĂLAREA LA FAŢĂ
Aplecat deasupra undelor râului de mercur,
monstrul cu faţă umană
îşi spală mâinile, picioarele
şi celelalte organe genitale.
RECLAMĂ
În reclama în care cei săraci la minte
spun că ei nu sunt aşa, ci altfel,
altfel decât cei deştepţi,
înfloreşte comerţul cu proşti.
Comercianţii îşi strigă marfa
şi nu mai e nimeni în piaţă.
Înecaţi în raţiuni estetice,
ochii ne cad pe lucruri
din ce în ce mai diferite.
Lumânări de granit peste tot,
cuvinte nebune.
Izolate de producţia de flori,
florile au început să crească altfel.
Ne trezim din somn spunând
că nu contează ce, că nu contează cui,
că trebuie să conducă cineva şi ţara aceasta
şi are nevoie de proşti.
TINEREŢEA DE-A TRAGE CU DUŞCA
EXTINCŢIE
Continuând să coexiste,
speciile tot mai rare de oameni,
se sting de la sine,
zburând ritualic
în jurul lămpii.
destineliterare@gmail.com
Tinereţea? E prea mult
să-ţi folosească la ceva,
ca o politeţe ce poate răni
fără să jignească.
Prizonieră a propriului coeficient de inteligenţă,
psalmodiind pre versuri tocite,
cu sperma verde a gândului rău,
îşi ia bilet de la orice început.
195
Destine Literare
Boală ce te ţine închis într-un colţ de viaţă,
să vezi şi tu cum e,
grijă a zilei de mâine
ce te urmăreşte şi-n somn,
se fâţâie pe străzi, încolo şi încoace,
ca nisipul clepsidrei.
Călătorind printre sălcii
mai mult sau mai puţin circumstanţiale,
aşezată pe un zid
mai mult sau mai puţin chinezesc,
îţi scrie scrisoare
în care-ţi trimite către nord
chiar zidul de sud al casei.
Dacă eşti frumos,
e posibil să ai sida.
Risipei se dedă prostia,
durerea se-ntrupează din resturi,
iar viaţa, ninsoare continuă,
ne arată, spre sud,
comandamentul vocal de iarnă.
Tinereţea, păsărică albă-n cioc,
nici ea nu stă pe loc;
îmbrăcată în camere de forţă,
ne arată fel de fel de muşchi,
sculpturi muzicale,
picături de sudoare pe file de cec.
Tinereţe, mergi cu bine, după tricouri reumatice!
La întoarcere,
vei găsi taxe mai mari pe orice venit;
nimeni nu e prost în ţara lui,
să ridice statuie lumânării.
Condiţia intelectualului
Inginerul nu este un intelectual. Nici scriitorul nu este un intelectual. Nici filozoful, nici profesorul, nici pictorul, nici criticul literar, nici strungarul. Până la un punct.
Acest punct este depăşirea condiţiei de inginer, scriitor, filozof etc. Este sărirea peste propria
condiţie meschină şi saltul în intelectualitate.
Intelectual eşti pur şi simplu. Sau nu eşti.
Intelectualitatea este o formă superioară de
autopercepţie şi percepţie externă, în acelaşi timp.
Întâi trebuie să-ţi depăşeşti condiţia primară de inginer, istoric, filozof, sau poet şi trecerea la condiţia
secundară, superioară, de intelectual.
Dacă ai ajuns la aceasta condiţie, e de la sine
înţeles că ai capacitatea de a-ţi conştientiza condiţia.
Nu mai rămâne decât să poţi demonstra şi altora că
eşti intelectual. Dacă reuşeşti să activezi şi percepţia
externă asupra ta, eşti un intelectual recunoscut. Nu
cunoscut, ci recunoscut; sunt mulţi intelectuali de
faţadă foarte cunoscuţi, dar nu recunoscuţi.
Numai intelectualul recunoscut se poate bucura de un succes real. Cunoscuţi sunt şi cântăreţii
de manele, şi politicienii, dar aceştia nu sunt intelectuali. Numai intelectualul recunoscut este unul adevărat şi nu presupus intelectual. Să te crezi intelectual sau să te recunoască lumea ca intelectual nu este
de-ajuns. Cele două componente, externă şi internă,
196
publicul şi conştientientizarea proprie, trebuie să
acţioneze simultan.
Nu mai vorbim de cea de-a treia componentă: cel care recunoaşte şi certifică calitatea de intelectual a cuiva. Dacă am face-o, ar trebui sa analizăm un lucru de la sine înţeles. Dacă un intelectual
recunoaşte calitatea de intelectual a cuiva, iar el, este
recunoscut de un altul, care este recunoscut de un
altul şi aşa mai departe, putem da, în acest lanţ teoretic, peste un intelectual ambiguu şi tot eşafodajul se
dărâmă. Lucrul e imposibil deoarece doar un intelectual adevărat poate înţelege şi recunoaşte alt intelectual.
La nivel primar, de inginer, doctor, matematician, cercetător sau scriitor, poţi afirma că nu poţi
înţelege ceva. Nu te faci de ruşine. Pui mâna pe carte, citeşti, socoteşti, cercetezi, perfectionezi, inventezi, ajungi la o concluzie.
Profesionalismul lucrează cu adevăruri relative, intelectualitatea cu adevăruri absolute. Trecerea
de la profesionalism la intelectualitate e drumul de la
dialectică la dogmatism.
Dacă ai ajuns intelectual, nu mai ai voie să
afirmi că nu înţelegi ceva. Pentru intelectual nu există lucru de neînţeles; toate lucrurile sunt de la sine
înţelese, dogmatice.
Intelectualul trebuie să înţeleagă orice, chiar
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
şi la nivel intuitiv, dacă nu e posibil altfel. O inteligenţă superioară, cum este cea a intelectualului, nu
are voie să se dea bătută în faţa enigmelor existenţiale sau de alt fel.
De la inteligenţă, se aşteaptă mai mult decât
punerea în practică a unei idei: se aşteaptă ideea.
Condiţia de intelectual este o condiţie ingrată. Oamenii conştienţi de acest lucru se feresc să
afirme că sunt intelectuali. Ca intelectual, se cere
prea mult de la tine. Sună frumos să fii considerat
intelectual şi numai proştii pot cădea în capcana de a
se considera aşa, fără a avea vreun merit.
La starea de intelectual ajungi doar dacă îţi
vezi de treabă, în condiţia ta primară de scriitor, inginer sau orice altceva. Dacă nu-ţi stă capul la faptul
că ar fi bine să fii considerat intelectual, eşti mult
mai liber să te perfecţionezi, să inventezi, să şlefuieşti ce-ai făcut. Dacă nu cauţi intelectualitatea ca pe
o emblemă, aceasta poate plana asupra ta tot timpul.
E bine, totuşi, ca această aripă de înger să te
atingă cât mai târziu posibil, să te lase să-ţi trăieşti
viaţa şi să-ţi vezi de meseria de inginer, cercetător,
filozof, scriitor de vagoane sau orice altceva.
Dacă vrei să distrugi un profesionist, dă-i
iluzia că e intelectual! Începi să-l lauzi, să-l premiezi, să-l minţi că e peste măsură de frumos, talentat
şi inteligent.
Desfiinţarea prin supraînfiinţare e o metodă
cunoscută de veacuri, mai ales de cei vicleni. Se ştie
că nu ţi-e prieten cel ce te laudă, ci acela care te critică, numai că puţini au predispoziţie să recepteze
critica în mod pozitiv. Cei mai mulţi au predispoziţie
să fie linguşiţi, lăudaţi, premiaţi sau retribuiţi fără
merit şi văd intelectualitatea ca pe un scop în sine.
Între intelectualism şi intelectualitate e mare
diferenţă; atât de mare, încât foarte puţini o văd.
Problema nu e dacă un inginer, filozof sau
poet e un intelectual, ci faptul că, dacă vrea să fie un
intelectual adevărat, de marcă, trebuie să sară cât
mai târziu de pe treapta de meseriaş pe aceea de intelectual. Nu trebuie să ajungă la destinaţie, uitând
staţia de plecare.
Intelectualul forţat, cel care urmăreşte succesul facil, nu are viitor; fără trecut, nu există nici un
viitor.
Condiţia de intelectual nu e legată neapărat
de cognitiv, de diplome, premii sau medalii. Şi un
sudor poate fi intelectual, cum, tot atât de bine, un
academician poate să nu fie. Umbra Elenei Ceauşescu planează asupra multora.
Pseudointelectualii, cei care se denumesc
singuri intelectuali, de un mic grup de prieteni sau
de un mic grup de interese, deţin, pe moment, pârghiile puterii: reviste, televiziuni, rubrici permanente
destineliterare@gmail.com
în ziare de mare tiraj sau funcţii bine plătite. Lor le
convine să afirme că avem democraţie, dar aceasta
nu e decât o pseudodemocraţie, o putere a poporului
influenţat de ei. Puterea mârlanului nu poate susţine
decât puterea pseudointelectualului, cel autoimpus şi
fără nici un fundament profesional.
Un profesionist de excepţie poate deveni intelectual. Invers, drumul e imposibil. Intelectualul
nu se denumeşte şi nu se autodenumeşte, intelectualitatea fiind mai mult sau mai puţin inefabilă.
Din păcate, avem prea mulţi intelectuali fabricaţi, doar aşa, să nu zicem că nu avem şi noi intelectuali. Până la o pătură de intelectuali adevăraţi,
mai avem de mers. Aceştia nu se formează doar
printr-o simplă schimbare de regim.
Orice tranziţie creează psudointelectualitate.
De aceştia, se scapă greu. Cei ce se autointitulează
azi intelectuali au de mâncat nişte bani; chiar şi de la
UE. Când se va forma o intelectualitate adevărată,
va fi nevoită să plătească oalele sparte de intelectualitatea actualei tranziţii. Tragic e faptul că adulatorii,
sinceri sau falşi, te pot face intelectual pentru numai
un vot, un sejur în Germania sau, mai rău, pentru o
bere sau o friptură.
Epoca pe care o trăim e asemănătoare anilor
‘50. Pseudointelectualii primilor ani de comunism
au trăit din împrumuturi, pe care le-au platit intelectualii comunişti ai anilor ‘70.
Există tendinţa de a-i considera intelectuali
pe filologi, pentru că stau mai mult între cărţi. Nu
timpul pierdut în bibliotecă te face intelectual, ci
puterea de percepţie a ceea ce citeşti. Pot exista intelectuali care n-au citit decât o carte în viaţa lor. Depinde care este acea carte şi, mai ales, dacă ai înţeles-o bine, foarte bine chiar, altfel decât cel cu inteligenţă limitată. Marii teologi, revoluţionarii religiei,
nu au avut nevoie decât de Biblie pentru a-şi fundamenta propriile concepte.
Degeaba stai în bibliotecă; numărul cărţilor
citite nu-ţi foloseşte decât dacă ai înzestrarea naturală de a te ridica deasupra lor. Nu este intelectual cel
ce a citit mult, ci acela care a citit cu folos.
Nimeni nu poate citi cât ar vrea; totdeauna
rămâne ceva de citit. Totul e să ajungi în punctul în
care nu te mai mulţumeşte nimic, să ajungi la inteligenţa superioară de a scrie ceea ce ţi-ar plăcea să
citeşti. Dacă se întâmplă să-i placă şi cititorului acest
lucru, sari de la nivelul de scriitor la acela de intelectual.
Nu toţi filologii sunt scriitori; intelectuali,
nici atât.
Dacă eşti un inginer deprofesionalizat de sistem şi îţi găseşti un refugiu, de exemplu, ca redactor
la o editură, nu prea înţelegi ce e cu tine acolo; edi197
Destine Literare
tezi cărţi după ureche. Nefiind tu însuţi talentat, nu
poţi descoperi talentul. Editurile n-ar trebui să angajeze redactori „pârâţi‖, adică redactori care n-au
ajuns la puterea de a înţelege mai mult; pot da faliment. Când nu înţelegi ce e cu tine într-o funcţie, e
normal să nu înţelegi ce faci.
Dacă are vocaţie, profesionistul caută să sară
la condiţia de intelectual şi să participe la formarea
gustului public pentru ceea ce face el, să educe o
masă de cititori. Dacă nu, rămâne ca-n piaţă.
De fapt, editurile noastre funcţionează ca
magazinele din Bagdad; dau faliment şi se înfiinţează într-un ritm ameţitor. Un bun profesionist ia masa
de cititori ca atare, lansând cartea şi urmărind ce se
întâmplă. Cartea nu e, totuşi, varză, să o supui unei
bune politici de piaţă şi atât. Neprofesionistul procedează la fel, duce o bună politică de piaţă, dar lansează chiar varză pe post de carte. În ambele cazuri,
de-o fi bine, de-o fi rău, profesionistul şi neprofesionistul coexistă. Cine mai stă să-i identifice şi să-i
separe?
O ţară dă lumii forte puţini intelectuali veritabili. Datorită bunului simţ, aceştia nu se exhibă, de
cele mai multe ori rămânănd simpli anonimi.
Cei mai mulţi sunt profesionişti rataţi, care,
în paranoia lor, chiar se cred intelectuali.
E greu să deosebeşti un pseudointelectual, un
meseriaş ratat, de profesionistul veritabil, cel îndreptăţit să aspire la o nouă calitate, cea de intelectual.
Dintre profesionişti, unii îşi văd de treaba
lor, alţii fac saltul spre intelectualitate. Dacă au bani,
se autosusţin. Dacă nu au, devin slugile celor ce se
cred intelectuali, dar pe bani. Din cauza asta, discuţia diferenţei dintre intelectualii adevăraţi şi cei ce se
cred nici nu trebuie pornită.
Privind întrebarea dacă inginerul este sau nu
intelectual, părerea mea este că problema e falsă.
Orice meserie, nu numai cea de inginer, trebuie să se
raporteze la intelectualizare. E bine să fii intelectual,
dar acest lucru nu trebuie să fie un scop în sine, ci o
tendinţă firească a profesionistului veritabil de a-şi
depăşi condiţia.
Mulţi deprofesionalizaţi şi-au făcut o meserie
din a fi intelectuali. Fluturând intelectualitatea ca pe
un steag, ei au devenit: activişti culturali, redactori
după ureche, vorbitori de meserie, comentatori universali, secretari la filiale de partid sau de organizaţii
internaţionale.
La urmă, judecătorul suprem este timpul, intelectualul inefabil care trebuie să cearnă totul. Oamenii se mai pot înşela sau pot fi cumpăraţi; timpul,
nu.
Roadele toamnei…
198
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Nicolae MĂTCAȘ
(ROMÂNIA)
Versuri
Istoria de basme n-a dus lipsă
Când, peste ani, sacura-n Fukushima
Istoria de basme n-a dus lipsă.
Se zice că niponii-ar fi decis,
Sătui de mersu-n curbă de proscris,
S-o ieie-n sus, pieziș, de pe elipsă.
Se echipau, de nuntă cum se gată,
Deși știau că starea-i de deplâns.
Constrânși de nimeni, înșiși s-au constrâns
Prin jertfa lor să scape țara toată.
La care Domnul, ofuscat, a zis:
,,Să-ncerc a-i cuminți cu o eclipsă,
I-ar de-or prici, c-un pic de-apocalipsă,
Altfel dau busna toți în paradis‖.
Intrau în hora morții. Tot mai strâns.
Cei vii, c-un fel de vină, făceau roată.
Un tunet sparse cerul: ,,Scoală, tată!‖
Și strigătul acela, o, cel plâns.
Privea, ciudos, niponul sfidând cerul:
,,Elanul Lui, vernalul, i-L întomnu-L.
Un Noe nou nu-l mântuie pe om, nu-l.
La fund de-ocean tupeul Lui și flerul!‖
Ca lancea-n piept înfiptu-mi-s-a și m-a
Străpuns în cord. Și azi rana mă doare.
La Fukushima morga-și are somnul:
Să nu te iei la-ntrecere cu Domnul!
Când, peste ani, sacura-n Fukushima,
În prag vernal, din nou va da în floare,
Eu voi fi lut, copilul va fi mare,
Dar plânsul lui și-n raclă răvăși-m-a.
Dar mâna ceea, Doamne... Mă cutremur
Nescrisă lege-a neamului de câini
Ea mai spera dezastrul că-l înfruntă.
De la etaj, copiii îi inspiră
Curaj precum, în basm, pasărea-liră.
Dar soarta-i dete moartea cea mai cruntă.
Căzuse cerul. Se căscă pământul.
Sub grinzi și pietre-n smârc și hălăciugă,
Făcuți piftie-mprăștiați ca nugă,
Cu zile, moartea le săpă morminte.
Printre ruine, dogii când găsiră
Doar capul smuls cu pleata lui căruntă
Și-o mână cu inelul cel de nuntă,
Chiar ei la tâmple brusc încărunțiră.
Un câine, prins în laț de-o buturugă,
Cu ochii umezi ca pe cruce, sfântul,
Și-admiră-ortacul de-oboseală frântul,
Ce-l străjuie ca pe stăpân o slugă.
Or, azi, când polii vin să se sărute,
Când straturi de ozon devin bancrute,
Tsunami când ne-nghit ca niște brute,
Așa trec ore, zile, săptămâni.
Ci el veghează, orișice l-ar paște,
De-ar fi cu pietre cerul să-l împroaște,
Când tot pământu-i larmă, vuiet, tremur,
Nu mă mai mir, nu mă alert, nu tremur.
Dar mâna ceea, Doamne... Mă cutremur.
Nescrisă lege-a neamului de câini
(Căci ei sunt câini, nu niscaiva păgâni):
Amicul la nevoie se cunoaște.
destineliterare@gmail.com
199
Destine Literare
Vasile MIC
(ROMÂNIA)
Încă un profesionist în ale gazetăriei s-a dus spre cele veșnice: Mihai Ghenceanu
Mihai Ghenceanu mi-a fost coleg la „Gazeta
de Nord-Vest‖. Prieten mi-a fost cu cel puțin
douăzeci de ani mai înainte de a fi noi colegi de
redactie. Ne-am cunoscut la cenaclul din Satu Mare.
A scris proză, a scris poezie, reportaj. La ziar, scria
cu aceeasi rapiditate și precizie despre economie,
cultură, sport, știință, politică, arte, filozofie, istorie,
învățământ. A fost și un bun realizator de emisiuni la
Informația TV. Era omul care „nu bătea apa în
piuă‖. Dacă într-o bună zi cineva i-ar fi cerut sa scrie
un scenariu de film, sa zicem, cred că ar fi întrebat
numai despre tematică, durata aproximativă a
peliculei și timpul de finalizare a proiectului. Și sunt
sigur că rezultatul muncii sale nu ar fi fost o
banalitate.
Țin minte ce mi-a zis Mihai Ghenceanu ăn prima
mea zi de lucru la ziarul condus de prietenul nostru
comun Ion Bledea. „Mă, oșene, poetule, eu dacă maș fi văzut ca tine în California, să am acolo unde
locui fără să plătesc ceva… de lucru mi-aș fi găsit
și… treceam prin România doar în concediu, odată
pe cincinal. Aici, înafară de ‹Lambada› nu vei găsi
nimic bun. Totul e fals, totul e o minciună!‖ Sigur
că nu știam eu ce e aia „Lambada‖, dar mi-am dat
repede seama… am tot auzit-o.
Mihai Ghenceanu a fost un profesionist în ale
gazetăriei, exigent, dar un om prieten cu oricine, a
fost ziaristul bine informat, știa unde și când să fie
prezent în scop profesional, ce să pună în pagină, ce
știre trebuie dată, ce e important de comentat la
televiziunea unde lucra.
200
Pot să afirm cu mâna pe inimă că Mihai
Ghenceanu a fost un liberal. Dar scria la fel despre
oricare altă doctrină politică, despre un partid ori
altul, indiferent cine era liderul ori licerii.
Acum, în plină toamnă, când bunul nostru
prieten Mihai Ghenceanu se duce spre cele veșnice,
îmi trec prin minte niște versuri pe care le-am scris
mai demult și pe care i le-am citit și lui: „Frunzele
fug spre lumea de tăceri / Ce nefiresc și ce amar
tam-tam / Drumul pornind cin cântecul de ieri…‖ Și
îmi dau lacrimile și nu pot să nu mă gîndesc ce
durere poate sa fie, acum, în sufletele fiicei, a soției
sale și ale celorlalți din familie.
Fără Mihai Ghenceanu presa din Satu Mare va fi
sigur mai săracă. Trist e însă că Mihai ne părăsește
la o vârstă la care avea încă atâtea de spus.
Odihnească-se în pace!
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Cristina MIHAI-BALAJ
(CANADA)
Constantin Vapit şi bucuria de-a păstra vie memoria locurilor natale
Să scrii despre cartea lui Constantin Vapit ,
intitulată “Istoricul Despărţământului
ASTRA
Geoagiu, judeţul Hunedoara”, înseamnă să faci o
călătorie în timp la esenţele noastre ca naţie.
Volumul aduce la suprafaţă documente considerate, poate, ca fiind minore, din viaţa unor
oameni care au trăit ca adevăraţi apostoli ai credinţei
în binele neamului românesc.
Oameni dedicaţi lui Dumnezeu şi chemării
de-a fi îndrumătorii culturali şi spirituali ai celor în
mijlocul cărora şi-au trăit menirea.
Aşa am aflat şi m-am minunat de calitatea,
tăria, puterea de muncă, dar mai ales de patriotismul
unor personalităţi locale (uitate astăzi), precum Ioan
Popoviciu, protopopul Geoagiului, care a fost şi profesor şi publicist şi unul dintre autorii Enciclopediei
destineliterare@gmail.com
Române, lucrare monumentală, apărută în 3 volume
(între 1898 şi 1904).
A fost vicepreşedintele Despărţământului
Orăştie, timp în care a înfiinţat la Geoagiu un cerc
cultural şi o biblioteca populară cu peste 60 de titluri.
Dar, marea realizare a vieţii sale, a fost participarea cu drept de vot la Marea Adunare din 1918
de la Alba Iulia, în vederea desăvârşirii Marii Uniri.
Nicolae Todea, un alt personaj important al
cărţii, a fost învăţător confesional ortodox, muzicolog şi compozitor. Prin el, viaţa teatrală şi corală din
lumea satului a cunoscut un avânt deosebit.
Ioan Marghita, Valeriu Goron, Ioan Martin şi
Teodor Glodeanu, au dezvoltat ASTRA în zona
Geoagiu, în toată perioada interbelică şi după, până
la desfiinţarea acesteia în 1950.
Mai multe amănunte însă, se pot află în cartea în
care, cu multă acribie, Constantin Vapit ne face
părtaşi, prin documente pe care nu le lasă să piară în
uitare, la viaţa unor persoane care au clădit naţiunea
noastră, oameni care şi-au înţeles rostul dat lor de
Dumnezeu în locurile în care s-au născut, fie că au
fost preoţi, profesori, învăţători sau simpli (şi nu
chiar atât de simpli) ţărani.
Meritele acestui volum sunt multe dar, poate, cel
mai important este acela de-a ne arăta o fotografie
morală, civică şi duhovnicească a bunicilor şi
străbunicilor şi a ceea ce ar trebui să fim şi noi astăzi
în era consumerismului, a globalismului, a ciberneticii şi a altor modernităţi trufaşe.
201
Destine Literare
Irina-Lucia MIHALCA
(ROMÂNIA)
A cunoaşte, a-nţelege, a trăi
În ochi strângi infinitul.
Şi dacă am înţelege, ce putem schimba?
Şi dacă am schimba, am fi altfel?
Şi dacă am fi altfel, unde e diferenţa?
Să cunosc tot e binele suprem?
Prin fiordurile nopţii, ca o rugăciune,
picură tainic, adânc,
o adiere amplă, unduitoare,
plină de armonii în culorile timpului.
Prin bezna lichidă înoţi în albastru,
din umbra neţărmurită te topeşti,
în lacrimă te transformi,
în tine o împlineşti.
A cunoaşte, a-nţelege, a trăi,
parfum discret în mii de nuanţe,
picatura de lumină
pe care-o sorbi
în liniştea inimii, înfiorându-te.
Amprentele noastre
O inimă plânge în cuvinte, o amară constatare
sau un dulce avertisment, ameţitor
ca şi un lucru amânat mult timp
de teama riscului de a te risipi,
din prea multă plăcere.
Ai grijă de visele tale
şi nu uita de frumuseţea nopţii!
Pe unde treci îţi laşi amprenta,
202
un timp trăit împreună,
perle sub valuri, un semn,
nufărul deschis în palme,
un talisman ascuns în suflet,
o hoya albă care-mi vorbeşte în locul tău,
roua de pe flori
înşirată pe lanţul de la gât
şi dulcele emoţiei rodiului înflorit.
O lume de poveste
risipită în ochi cu mare dăruire!
Ce mult contează să rămâi cu un semn,
vibraţia dispare abia atunci când
se vindecă locul marcat de emoţie!
Chiar dacă nu eşti aici, poţi schimba ceva în bine,
cu siguranţă vei purta şi un nume,
ca un copac în anotimp de toamnă,
multe frunze, multe crengi,
fără un traseu,
fără o destinaţie, fără cuvinte,
doar trunchiul
rămâne bine înfipt în pământ.
Îi dai un nume trunchiului
şi-aştepţi iar primavara...
Chiar dacă peste toate vine toamna,
vântul va scoate la lumină urmele noastre!
Doar trecerea timpului şi noi, noi fără vârstă,
sărutul cerului şi-al pământului...
Dragostea mea pentru tine
nu se va stinge,
înconjurată
de-această strălucitoare lumină.
Dacă întinzi mâna mă vei atinge,
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
după lumina ta te voi găsi!
Rezonezi în mine, în sufletul meu,
în paşii mei, în trecut, prezent şi viitor.
Sunt aici, îţi ating sufletul,
îţi sărut inima
înainte de a mă topi toată în tine,
mii de voaluri se desprind,
unul câte unul, în timp ce totul se ridică.
Există frânturi de vis şi existăm noi,
cei care încercăm
să unim piesele de puzzle,
există o singură lacrimă
şi aceea este Hinc illae lacrimae...
Nu ştii cât sânge, câte lacrimi,
cât pustiu şi câtă suferinţă
însoţesc o călătorie.
Există şase râuri care separă
tărâmul lui Hades de lumea viilor.
Să urci sau să cobori după ce-ai urcat,
este, oare, aspra enigmă a vieţii?
Dacă ne trezim, suntem vii,
dacă ne căutăm, mereu, suntem vii,
iar când ne pierdem tot vii suntem.
Firul care ne leagă este subţire,
visul care ne uneşte este străveziu.
Criptic
Toate curg, toate vin, toate trec în necuprins.
Aici, acolo, oriunde...
Unde este delimitarea
dintre gândul tău şi al meu?
Liniște de toamnă
destineliterare@gmail.com
203
Destine Literare
Ionel MUSCALU
(ROMÂNIA)
Statuile visului
Inimi de fluturi
Bat clopotele, tare ca Soarta,
Ne doare clipa, ne doare moartea,
Ne lunecă viaţa la marginea lunii,
Vântul din sânge ni-l doresc unii.
Ne dor vertebre, ne dor falange,
Ne cresc în lacrimi din suflet, alge,
Nu mai întoarcem, nu mai sperăm,
Patima-n suflet, cetina-n somn.
Visăm iubirea şi libertatea,
Urâm tăcerea şi urâm noaptea,
Tăinuim crezuri, sperăm-speranţe,
Sămânţa-i seacă de atâtea gloanţe.
În nopţi de taine, ce nu le dorm,
Vise-n statui - clasic le torn,
Clopote bat, tare ca Soarta,
Ne doare clipa, ne doare moartea.
Suntem nişte cuvinte arse.
Nici măcar nu ştim care exact.
Imaginaţi-vă cum zburăm:
Dacă cineva ne scrie pe o hârtie,
Din cauza căldurii ce ne arde elitrele,
Deasupra nisipului
Un pic, deasupra sulfului,
Apoi cădem, cenuşă a cernelii
Până în adâncul sufletelor,
Ce ne primesc în ele ca nişte morminte
Cu capacele deschise spre seară,
Pentru a ne trage ultima suflare
În dimineţi cenuşii, cu senzaţia geniului
Strălucind o fulgerare de răsărit,
Care nici nu ştie măcar din câte litere este,
Care numai prin surâs dă ora exactă a izvoarelor,
Ca un ghimpe în inima fluturelui!
Toamna în parc…
204
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Tudor NEDELCEA
(ROMÂNIA)
Ne-a părăsit ELIE WIESEL
Între 1991 - 1999 a apărut la Bucureşti săptămânalul de literatură, Literatorul, cu Marin Sorescu, redactor şef, şi cu un comitet director de excepţie: Eugen Simion, Fănuş Neagu, Valeriu Cristea, la
care s-au alăturat, ulterior, Gh. Tomozei, Dan Grigorescu, D. Micu, G. Cuşnarencu, L. Chişu, N. Iliescu
(sporadic, revista a apărut şi după 2000). „Să urnim,
să unim şi să afirmăm”, „să păstrăm cumpătul şi
cumpăna”, afirma Marin
Sorescu în articolul program
cu titlu sorescian, Cu avânt
spre Apa Sâmbetei. Poate
tocmai pentru aceste principii
(la care se adaugă îndemnul
lui Eugen Simion, „incitarea
la toleranţă”), conducerea
revistei şi mai ales Fănuş
Neagu, care-i luase locul
regretatului Marin Sorescu, a
fost decapitată de ministrul
Culturii, I. Caramitru.
Am fost onorat să colaborez la această revistă, între altele, am publicat articolul Elie Wiesel şi
nostalgia copilăriei („ Literatorul‖, 11 , nr.357, 22
ian. 2001, p.12), pe care-l transcriem acum şi aici.
„Totdeauna am declarat sus și tare și acum o
spun cu aceeași limpezime răspicată: sunt un copil
al Sighetului, de acolo îmi trag rădăcinile spirituale,
acolo mi-am format, în anii copilăriei, o viziune
asupra vieții impregnată de tot ceea ce acele meleaguri, cu specificul lor inconfundabil, au dăruit mai
bun, mai omenos, mai luminos”. Declarația îi aparține lui Elie Wiesel și ea nu este una de circumstanță.
Căci, neîndoielnic, primii ani de viață și-au pus o
pecete de neșters în devenirea personalității sale.
Supraviețuitor înzestrat cu o conștiință acută și îndurerată, el depune mărturie în numele său și al generadestineliterare@gmail.com
ției sale despre ceea ce s-a petrecut în Ardealul ocupat samavolnic de trupele horthyste. Nu avea decât
15 ani când, ca și alți evrei, a fost îmbarcat cu toată
familia cu destinația: Auschwitz. Dintr-o lume a
copilăriei și a candorii, descindea, forțat de un destin
neiertător, într-o lume de coșmar, a ororii, a nefirescului și a subumanului. „Și de aceea – mărturisește
el – sprijinul moral și material al vecinilor noștri români, nevoiași și ei, oprimați și ei, înspăimântați de
soarta grea ce ne fusese
rezervată nouă, evreilor, iam simțit ca pe un semn al
unei calități ancestrale a
poporului român – umanitatea sa profundă, repulsia
față de răul bicisnic, simțământul fraternității, nevoia
lăuntrică de a sări în ajutorul celui obijduit pe nedrept”1.
Dar cine este Elie Wiesel, prezență marcantă
în tot mai multe enciclopedii și dicționare, monografii sau istorii ale literaturii de pe Mapamond?
S-a născut la 30 septembrie 1928, în Sighetul
Marmației, într-o familie de meseriași evrei cu vechi
tradiții de învățătură, într-un mediu hasidic, care și-a
pus amprenta asupra sufletului său. Aici, primii ani
ai adolescenței i-au fost tulburați de atmosfera apăsătoare în urma Diktatului de la Viena, când întreaga
comunitate evreiască a fost deportată de horthyști și
de naziști pe drumul crunt al holocaustului. La numai 16 ani „a experimentat‖ pe propria sa piele toate
1
Sunt un copil al Sighetului, interviu realizat de Victor Bârlădeanu, în „Familia”, nr. 9, sept. 1984, p. 16.
205
Destine Literare
ororile lagărelor naziste. Mama și o soră au pierit în
cuptoarele morții de la Birkenau, iar tatăl la Buchenwald , unde însușii Elie Wiesel era să-și piardă
viața datorită unor alimente toxice. La Auschwitz a
zăcut printre cadavre, dar a rămas în viață printr-o
minune. La 17 ani, când a ieșit pe porțile lagărului, a
aflat că el era singurul supraviețuitor al familiei sale.
„Am rămas în viață ca să fiu martor și să
povestesc”, declară el. La Paris, unde eliberatorii
lagărelor l-au trimis, Elie WIESEL și-a descoperit
vocația de martor și talent literar și ține să vorbească
lumii spre a împiedica o repetare a lor. După câțiva
ani petrecuți pe malurile Senei trece Atlanticul spre
a se stabili definitiv la New York. Devine unul dintre cei mai cunoscuți scriitori francezi ai generației
sale. De la romanul său de debut, în 1956, Și lumea
a tăcut, scris în limba idiș și tradus în franceză, elogios prefațat de Francois Mauriac, și până la ultimul,
Elie Wiesel și-a consacrat întreaga sa operă acestui
seism moral care a fost holocaustul. Obsesia masacrului, bocet al holocaustului sunt majoritatea cărților sale: Ziua (1960), Accidentul (1962), Orașul norocului (1962), Porțile pădurii (1964), Cântecele
morților (1966), Evreii tăcerii (1966), Zalmen
(1968), Cerșetorul din Ierusalim (1968), Între doi
sori (1976), Celebrare hasidică, Un evreu de azi,
Testamentul unui poet evreu asasinat (1981), Contra
melancoliei, Cuvinte ale unui străin etc. Cărți care
și-au câștigat un loc de cinste în literatura universală, bucurându-se de o largă popularitate în rândul
cititorilor de pretutindeni.
La sărbătorirea centenarului amplasării Statuii Libertății la New York, în 1986, el a făcut parte
dintre cei 12 emigranți decorați cu Medalia de Aur
de către președintele S.U.A., R. Reagan, numele său
fiind gravat pe soclul statuii. A fost decorat și cu
Medalia de Aur a Congresului American, cea mai
înaltă distincție acordată unui cetățean american.
Titular al catedrei de științe umaniste al Universității din Boston, Doctor Honoris Causa al Universității din Yale, laureat al premiului Bordin, decernat de Academia Franceză, al Premiului orașului
Paris, al Premiului Medicis, al Premiului literar internațional pentru pace acordat de Academia regală
din Belgia, președinte al Consiliului Memorial pentru Holocaust, Elie Wiesel este, prin întreaga sa activitate pedagogică, literară, publicistică, eseistică,
206
muzicală (creatorul oratoriului „Cântecul speranței”
) un nume de referință în galeria marilor personalități universale. Iar conferirea Premiului Nobel pentru Pace , în 1986, încununează această prodigioasă
activitate, a unui militant activ împotriva războiului,
pentru o omenire eliberată de amenințarea unui holocaust atomic.
Elie Wiesel a rămas atașat de locurile natale
ale copilăriei sale, Sighetul găsindu-și în el cronicarul atât de înzestrat. „Mă atrage ceva spre Sighet …
Aici e casa mea, aici a fost copilăria mea. Aici am
învățat primele cuvinte”, declară el. Și tot aici, completăm noi, a fost nevoit să vadă scene îngrozitoare.
În cele peste 25 de cărți, scriitorul devine martor al
tristeții și cântărețul unei tragedii cum nu s-a mai
scris, dar și al speranței, avertizând omenirea de marile pericole. „Fanatismul – spune el într-o cuvântare la Sighet cu prilejul comemorării, în 1984, a 40 de
ani de la deportarea evreilor din nordul Transilvaniei
– duce la antisemitism și antisemitismul nu este un
pericol numai pentru poporul evreu… Vrem să vă
învățăm că e mai bine să nu urăști pe cineva și să
conlucrezi cu el, în numele atâtor suferințe putem
pretinde totul de la omenire, chiar și un pic de dreptate”.
„Cum puteți scrie despre asemenea lucruri?”, i s-a pus de multe ori întrebarea, la care el a
răspuns cu nonșalanță: „Cum aș putea să nu
scriu?”, explicând: „Trebuie să smulg victimele din
uitare. Să ajut morților să biruie moartea… Am
sfânta datorie de a fi emisarul lor, de a transmite
istoria dispariției lor, chiar dacă asta deranjează
uneori, chiar dacă uneori provoacă durere. Dacă aș
face altfel, i-aș trăda pe ei și m-aș trăda pe mine”.
În romanul autobiografic Noaptea (1958), ca
și în Porțile pădurii (1964), ambele traduse recent în
românește, Elie Wiesel evocă tragica sa experiență
din perioada ocupației horthyste a Transilvaniei de
nord, roman în care, cu duioșie, realizează un personaj captivant: Maria, țărancă de origine română, doica și salvatoarea nefericitului tânăr, mereu hăituit cu
ură și resentimentele unei populații ocupante îndoctrinate de ideologia nazistă. Ca și în alte cărți, aceste
două romane se constituie într-un dialog cu istoria,
cu lumea, cu proprie sa conștiință, un dialog dintre
cei câțiva supraviețuitori cu cei mulți mistuiți de
flăcările cuptoarelor morții.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Memoria este obsesia curativă a scriitorului:
„Da, memoria. Nu numai propria mea memorie, ci a
întregii lumi. Cred că, dacă vom da uitării ceea ce sa întâmplat în acest secol, nici nu vor mai exista
generațiile viitoare cărora să le depună mărturie”.
Memoria și mărturia, iată două din competențele
actului creației literare a lui Elie Wiesel. A depune
mărturie este sensul a tot ce a scris el. Cele 25 de
cărți se constituie în reale voci ale speranței într-un
memento pentru oricine ar vrea să evite învățămintele istoriei.
Trecerea sa în eternitate, la 2 iulie 2016, mă
determină să reiau comentariile asupra reputatului
scriitor şi om politic, la care să argumentez alte consideraţii prilejuite de activitatea sa ulterioară publicării articolului meu la 6 iunie 2001. Între timp
Eliezer (Elie) Wiesel a devenit membru de onoare
din străinătate al Academiei Române, în perioada în
care înaltul for ştiinţific era condus de academicianul
Eugen Simion, preşedintele României, Ion Iliescu, ia oferit o înaltă distincţie, iar opera sa a ajuns la 57
de volume, traduse în mare parte de soţia sa Eva
Maiorovici, în engleză, cu care a constituit „Fundaţia Elie Wiesel pentru umanitate‖ în 1986. Pe plan
mondial, a devenit membru al multor academii şi
universităţi (circa 134), a fost omagiat de mari personalităţi ale lumii etc..
Dar, din păcate pentru români şi pentru adevărul istoric, Elie Wiesel, în ultima perioadă a vieţii
sale n-a mai avut aceeaşi recunoştinţă şi atitudine pe
care o găsim în cele două romane autobiografice,
destineliterare@gmail.com
Noaptea şi Focurile pădurii sau în interviul acordat
lui Victor Bărlădeanu. A fost într-o vizită scurtă
„într-o Românie pe care nu o mai simţea ca
aparţinându-i”, cum scrie cu temei Victor Crăciun,
care l-a cunoscut personal („Flacăra lui Păunescu‖,
16, nr.26, 8-14 iulie 2016, p 4), apreciind că „din
păcate, Elie Wiesel nu a adâncit problema existenţei evreilor din România” (ibidem), înglobând pe
seama guvernului de la Bucureşti şi pe evreii trăitori
în teritoriul luat de Ungaria horthystă, după Diktatul
de la Viena. În cultura română, cazul nu este singular. Ion Negoiţescu, după cea publicat excelentul
studiu, Poezia lui Eminescu (1968), a intrat ulterior,
după stabilirea sa în străinătate, în corul de denigratori ai lui Eminescu. Cred că erau necesare din partea unei astfel de personalităţi marcante, care şi-a
petrecut copilăria într-o Românie sfârtecată de nazişti şi stalinişti şi în care el însuşi a avut de suferit
(în 1940, a fost exmatriculat de horthyşti din cauza
etniei) să spună adevărul despre relaţia dintre români
şi evrei chiar în anii de teroare a istoriei.
În activitatea sa politică, apar unele nedumeriri. Când a fost deportat (gest abominabil), în 1944,
la Birkenau-Auschwitz, avea aproape 16 ani. Să fi
uitat complet limba română, el, copilul, care mergea
la colindat în Maramureş, alături de români?!
În totul, Elie Wiesel a fost o personalitate
mondială cu o activitate remarcabilă în denunţarea şi
condamnarea nazismului, a fost, cum l-a caracterizat
preşedintele S.U.A., Obama, „una dintre conştiinţele lumii.”
207
Destine Literare
Maria-Relly NICULESCU
(ROMÂNIA)
Din pur şi încântare
sonet
Ne însoţeau cu line-acorduri peste
A Cronosului temple crud, rebele.
Din Pur şi Încântare te-ai întrupat, divină,
Aş vrea să am o sută de vieţi, să-ţi spun cât mi-eşti
De dragă, tu, Fecioară, părându-mi îngereşti
Şi blânda fluturare şi spusa ce suspină.
În feeria nopţii de mătase,
Gândind că ce-i pierdut poţi să recuperi,
Noi ignoram trăirilor angoase.
Rămas-ai tot aceeaşi, tu nu îmbătrâneşti?
Ori timpul nu te ştie, sfioasă-a mea, Regină,
În lumea care doare a fi fiind, senină,
Ori eşti cu mult departe de cele ce-s fireşti?
Pe lacu-albastru-nnobilat cu nuferi,
Pe veci îndrăgostite, noi, sfioase,
Uitam că-n viaţă îţi e dat să suferi.
Rondelul iubirii
Am să-ncrestez, iubito, cu-a inimii ardoare
În finul alabastru, cuvinte, să durez
Castele nemurite în lumea ce nu moare,
Drapel spre infinituri voi ca să abordez,
Pământ şi Rai să afle, cum că, a ta candoare
Îmi săvârşeşte Eul precum şi Sfântul Crez.
Din crin şi rouă s-a născut,
Fără de preţ, iubirea noastră,
Din albul ce-i neprefăcut
Şi strălucirea cea măiastră.
Sonet
Ea, Luna, ne-ndemna, tăcut,
Cu intuiţia-i măiastră
Când, crini şi rouă au născut,
Fără de preţ, iubirea noastră.
Că m-am îndrăgostit, am prins de veste,
O, trubadur al visurilor mele,
Nesomnul când se cobora din stele
Şi mă purta în lumea de poveste.
Era o noapte aproape-albastră,
Noi, ocrotiţi de-albastru scut;
Şi-n cel decor de ne-ntrecut
Iubirea-n colţ rotund de astră,
Prin unduire-a lacului inele
Cu Luna m-afundam, viori celeste
Din crini si rouă s-a născut.
208
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Mariana PÂNDARU
(ROMÂNIA)
As far as one can see,
the magic Sun-flower
overindulges
in the summer light…
A rolling and subdued nobleness
on the vast extension…
– The golden coin –
which enriches our soul
the Dandelion
covers the field in spring
with its sweet-bitter light.
In the multitude of its green leaves
the Lily-of-the-valley
lives the happiness of its blooming…
On its tiny thin stem
a raw of white tears
under the eyelid of the morning.
Under secret shadows
Peonies exhibit
their splendor.
Words are useless
in front of
their imperial beauty…
Redacția revistei Destine Literare urează poetei și
prietenei noastre Mariana Pândaru un călduros
La muțti ani!
destineliterare@gmail.com
209
Destine Literare
Cornelia PĂUN-HEINZEL
(ROMÂNIA)
"The Shock"
Translation : Iuliana Costache
A long heartbreaking whistle, like a desperate wailing penetrates the souls of those who wait on
the wings of the boulevard in the center of Bucharest. Every bit of the body shivers. Cold thrills gradually go through you on every inch of the spine. If
you were happy, quiet, dreamy, everything would
colapse in a split second... It is, however, usual for
the inhabitants who live nearby the main arteries of
Bucharest. Fifteen minutes later you feel surrounded
by a sound explosion. A fire truck, an ambulance or
a police car... The intensity of the noise makes every
bit of the human body to tremble. Maybe because of
the painful, sharp sounds that mix together, that go
through you instantly or by the cries that creep you
out,that may predestinate something terrible? The
sounds get more intense under the night's watch. At
night, very few cars go by. However, some of the
long car whistles will suddenly rip you out of the
kingdom of dreams, to lead you to the real nightmares.
The telephone's ringing sounds seemed extremely harmonious, although it was the beggining
of a frightening and real occurence.
- Carmen, is that you? the person from the
telephone asks.
- Yes! I promptly responded.
- It's Isabela! I found a house worth buying!
Actually, an apartment in a house! said the woman.
- Isn't it some kind of prank? I asked her,
doubtfuly. It would be a real wonder for it to be alright! A notary told me he hasn't seen any good sale
in the past few years! Some poor crooks only want
to take the advance, but to remain in the house. I'm
telling you without a shame, they have nowhere to
go, means they won't sell you anything. But, mobs
estate take the money for the house and don't give
210
you anything in return. And you have no chance of
getting it back!
- I hope it will be alright! Where are you? Isabela asks me.
- At the University! I told her. I just finished
my classes.
- Get on a bus and I'll tell you where to get
off! My husband has a lot of classes this semester
and he can't come now. I want to see the house today. Please, come with me!
- Alright! I accepted without any further discussions.
And I didn't regret it at all. The tramway is surrounded misteriously by the history of the last two
centuries, petrified chaotically in a strange picture.
Travelling with the 16 tramway is a journey on a
boat in Archeon, the driver being a sad couchman.The road offers you the most fantastic experiences.
You barely walk o hundred metres and you
enter another world, like a timeless Valey of Weep.
A faded kingdom, like a grey painted cloth, the creation of a depressed artist. From the painted dark
shades of the road to the blueish grey of the sky...
Buildings built at the beggining of the century, almost colapsing on eachother, appear without any
windows, with destroyed walls that let light on the
brownish ancient bricks that once made up beautiful
walls. Ruined....as if after a war or a natural disaster!
They seem like images of the Beirut war! Through
them, some new buildings appear: two intense blue
iron glass giants support some banks and the office
of a corporation! A new frightening skeleton of a
building appears. But the feeling is similar to seeing
a human skeleton. From area to area, fields of
threadlike weeds spoil the ground... Among them,
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
some weird looking plants blossom cheerfuly, each
having an unique shape that only get simpler on the
top of the plant, where they lean spirally, alligned in
a circle. It's a returning of their begginging and at
the same time a new start, the one of the magical
flower. Because every flower has its miracle, if you
watch it closely. Even if it's just a simple weed...
I notice that the tramway offers me an opportunity,
which I wouldn't be having if I was just a simple
pedestrian, through this course. Like an eternal
seeker of beauty, I can admire through the piles of
walls and dirt, the delicacy of the lacy details seen
over the elliptical arches. I let myself enchanted by
the mistery of the cold white marble statues, which
eclipses with superiority on the small walls of the
buildings, making the scenery look abstract. As a
pedestrian, I believe I wouldn't be as calm watching
the roman's soldier stone sword who looked ready to
engage on a battle, protecting a building in front of
me, surrounded by walls who sustain themselves
through a wonder, because they could fly over me
anytime. I would be disturbed by the wonderful head
of the eternal Venus, suspended on the arch of a balcony, because it could throw me anytime, as a simple mortal, on other lands, out of the grey shadows
kingdom... Are there any other strange places besides the one I walk through now?
It's like I'm in a tunel of time, in which I've been
thrown instantly, in the first century Bucharest,
however being fully conscious of the present. I think
that, for the extreme sensations amateurs from the
Occident it would be unique. But for us, who have
this permanently, this kind of experience is usual,
meaningless.
There's a little park in the middle of it, a fire with
orange-redish flames, surrounded by strange figures:
A Hercules of our times and these places and some
other miserable, ragged characters, with faces showing only evil smiles and mean eyes, like ripped out
of Dickens novels...whom you'd never like to meet
face to face.
Very few estates are however renovated.
Those who may have been owned by an asociation
or a corporation...These buildings are the most
shocking ones, because of the mix-up between modern art and antique architectures.
destineliterare@gmail.com
My eyes excited look is headed towards the fascinating architecture of the building that stands in
front of me. I try to savour every little detail about
it... My eyes go through this infinty of curvaceous
figures, with their small pictures carved inside of
them, the delicate columns that make perfect spheres
all around. My iris becomes the centre of it all so I
could easily analyze and calculate every inch on
every surface. The moment has become a temporary
universe and it flows just as the golden sand falls
softly through the hourglass. However, you cannot
lay in this eternal world forever... The cold name
that stands vaguely above the wall awakens your
eyes: „Social Store‖. Although, on the left stands a
little emerald castle which delightens your eyes. So
now, you are entirely hypnotized by the details, the
lining of each marble figures. But, the dreamy castle
is soon turned into a nightmare because of the same
bold ice sign above the castle: „Shop – WEAPONS
and AMMUNITION‖ !
I then look and wonder about all the passengers
in the tramway, perfectly syncronized with the dull
look from outside. With their clothes, with their
thoughts… They all look empty. They all float in the
same eternal ocean of personal thoughts, of their
usual daily problems as if everything around was
usual, normal. The world from outside means nothing to them…
Through collapsed walls, at the beginning of a typical deformed street, miserable figures, broken, with
shady faces…
Your mind flies to Dante, travelling through one of
Hell‘s rings. One he did not find yet. An earthly
Hell…
A playful little girl is being chased by a mad
dog, like a hellhound. His bark attracts other pack of
dogs nearby. The dogs are surrounding her and jump
at her throat, showing their white sharp teeth. They
suffocate her with their huge paws. But then, suddenly a man throws a stick at them. He screams and
they run away in fear…
In front of them lays a church. And the same
strange crowded architecture is distinguished, the
sidedoors are newly painted but the walls are ancient, chaoticaly shelled, pierced violently by the
modern central heating pipe, recently installed on
which on a headboard says ―HISTORICAL MON211
Destine Literare
UMENT‖.
My thoughts runs nostalgically to the poor old
people, who live in the old houses, still staying in
one piece, which are probably filled with valuable
books and art pieces, the same as the architectural
elements which are carved on the outside, to the fear
in which they live in daily, powerless in front of
danger. Because Jean Valjean‘s little group from the
park seemed really courageous. They seemed to
have a really big purpose…
We arrived nearby the house for sale a half an
hour earlier. We then decided to go look for it, after
the clues that our salesman gave to us: its age, the
type of architecture, the aspect. Assuming the information corresponded with the reality.
Two huge houses looked liked in the description. We studied them from afar. Especially because
in one of them, because someone was watching us
from behind some lacy yellow curtains. We couldn‘t
tell who it was. We thought it‘s an older person.
Isabela was thoughtful. Her thoughts traced
back yesterday. How much she wanted for everything to be real! For her o buy the apartment. She
daydreamed about everything that happened.
…………………………..
Paul was waiting for her at the hospital. He saw
Isabela rushing out and nervously greeted her telling
her the news:
- I found out something amazing! I found a
house to buy!
Isabela didn‘t reply and stared coldly at him, absent.
- Isabela, did you heard me? I found a house!
Paul repeated.
As if she woke up, she finally replied:
- A huse? You found something to buy? But
can we afford it? She asked.
- Yes! It has a fair price! He said gladly.
- And where is it? Isabela asked doubtful.
- Here, a few blocks away. I talked to the real
estate man and he said we could go see it on Monday. I only know the name of the street.
- Let‘s go check it out now! She impatiently
said. We‘ll figure it out!
- Alright! Paul agreed. We‘ll go now if you
want!
They strolled around a few streets, went across the
212
boulevard and got on a little street.
- Look, an older house! Could this be it? But,
isn‘t it too big? The ground floor and the first floor
are empty. Although, look, there‘s an old woman in
the attic watching us? Paul said.
They both looked to the window, studying carefully
at the same time, the building. On the ground floor
the windows were recently attached and they were
strongly in contrast with the rest of the building. It
was recently painted, but the floors were covered
with peeling plaster, in a degrading state. If you
looked at the attic, you didn‘t need much imagination to see it being crushed by any move. It just
freaked you out! You felt as if in the next moment it
could fall on your head! The old woman ran away
scared from the window.
- Let‘s see other houses. Maybe we‘ll guess
which is ours! Isaela said. It couldn‘t be this one!
After they left the street, the house resembled
more and more the description they were given.
- We‘ll find out on Monday which one is it,
Paul said. We should be a little patient!
- Alright, she agreed.
………………………….
The real estate agent called us instead and he
suddenly appeared with his car at the meeting point.
We drove away home together. In front of the house,
we saw a corpulent woman around her fifties, with
olive skin and a long dyed black-bluish hair waiting
for us. She was with a young fat boy, with features
that implied he was mentally retarded.
The woman aggressively introduced herself s a
stomatologist from a village around Bucharest,
where she said she lived with her son. We felt a little
trustful because of her shady-looking face.
- We have a villa in construction! Said the
woman. And this is my son. He studied medicine, in
a private institution, she said. While he was a student, we bought this apartment from the house,
which I now want to sell.
We entered the yard. The exterior of the
house looked pretty well for its passing through ages.
- It would‘ve been better if it was near the
street! Isabela pointed out.
In the yard, pieces of some sideway and garbage
was thrown around.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
We each climbed on some narrow spiral stairs,
to the first floor of the house. A glass door, recently
installed appeared in front of us. The real estate
agent opened it.
The apartment was relatively small, compared
to the rooms we were used to and in which we lived.
But they were our parents houses. The old interior
was packed with windows, new ceramic tiles, modern sanitary installations. The price was however
acceptable.
- The lady upstairs wants this apartment. But
we don‘t want to sell it to her. Don‘t talk to her!
She‘s sort of insane, the shady lady said.
- What about the notary? Isabela asked.
- You could choose it. We have our own. And
lawyers, and connections… We could do the paperwork at them. If you want, of course!
- No, no! We‘d better choose the notary! Isabela said, so she could know for sure that the transaction would be made correctly. Many of the people
she knew said they got into trouble with the notary
men. Even a friend who worked as a notar told her
about other situations where other notaries made
false paperwork.
When they wanted to leave, the curvaceous lady
gave them a CD with some music on it.
- This is the CD with my recordings on it. I am
very passionate about music. I sang at a TV show
once, the woman said to us.
………………………………………
After three days, Isabela calls me again:
- Hello! Tomorrow I‘ll buy the house! I already paid in advance! I signed the precontract, she
told me in a rush.
- Is everything okay? I asked. Better be careful, you could easily get tricked!
- Yes, I saw some of these scamming cases on
TV.
- Were you careful about the notary?
- We were the ones who chose her, she replied.
- A colleague from university told me how he
and a friend made an estate company, immediately
after the Revolution and stole each house from the
people who called them. People trusted them and
gave them the contracts to sell their proprieties.
They didn‘t even think about being scammed! They
destineliterare@gmail.com
only saw this in movies! I told Isabela.
- And now I suppose your colleague is very
wealthy, she replied.
- No way! His friend ran away with all the
money and my friend got stuck with all the debts, I
clarified to her.
…………………………
Paul and Isabela got back from visiting the
house. The next day they had to sign the contracts.
- Isabela, we need to talk to the neighbors, to
analyze the situation. With the only neighbor we
saw, we can‘t talk. And even the owners told us not
to talk to her. Let‘s see about the others. Because,
every time we wandered around here, we never saw
anyone, except that weird neighbor. Isn‘t it strange?
Paul said.
They entered through the front door. They got up
the ground floor stairs and they found an iron door
newly installed. An identical door to the one they
first saw, shown by the real estate agent. Some blue
pieces of plastic that were used to wrap it were on its
surface, the same as on the other one. They knocked
and ringed at the door but no one answered. At the
first floor, there was a door that looked exactly the
same! They knocked on it, ringer, called at the door.
Again, no results. Paul and Isabela were so shocked,
they didn‘t even say a word. They didn‘t even confess their thoughts, as they usually did. Maybe because they really wanted a house for themselves…
And far until now they only found scammers. Paul‘s
mother tried buying him an apartment in Bucharest
from when he was a student. But she didn‘t succeed.
She either found teenagers who wanted to steal the
house and the money and agents who were the same.
―How can some people find some real house to buy,
or even an apartment?‖ Paul always asked himself.
―Maybe you have to buy it from people you really
know or have serious connections with the real estate agents‖, he thought. Some really could make
some transactions. But how many are those who got
scammed! An older colleague from university told
him that an old student, married to someone who
worked at a television program were tricked and
couldn‘t solve anything. Even their neighbor, headmistress at a high-school got scammed. She bought
an apartment in a residential complex and pays a
large amount of money. When she saw she didn‘t
213
Destine Literare
have any chance of ever moving into the apartment,
she wanted to solve the problem through justice. But
the whole process was useless because the contract
was so well made by the society‘s lawyers who sold
the apartment, so they weren‘t forced to pay back
anything, although they got the money for the building.
Paul and Isabela put the thought of owning an
apartment away. And still, now they seem to have
the chance of getting a right transaction. Paul
searched again for real estate sales, forced by the
circumstances from the secondary home in which
they lived in, because some people were renovating
it. ―So, this chance‖, Paul thought, seemed at the
right moment.
Isabela and Paul went down and then went in the
second part of the building in which their apartment
was at…
- Let‘s try in the neighborhood, Paul said.
They bought got out on the street and saw the school
nearby the building.
- Could we try here? Paul asked. And they
bought headed to the entrance. At the door, there
were two middle-aged women.
- If you don‘t mind, do you know the history
about that building next door? Isabela asked politely.
We‘ll buy an apartment there. We even paid in advance, she joyfully said, not capable of hiding her
happiness.
- I‘ve been working in this school for many
year – one of the women said. The building was an
issue but it was won by an old man who seemed to
be the previous owner. The tenant filed a trial
against him, but it‘s known she lost. The old man
had two girls. The first one got the front side, I don‘t
know what the other one did. The thing I know it‘s
not right is that, the old man lives and they declared
him dead, to do the contracts on their name. The
apartment from the back is actually empty. In reality
they had him hospitalized in an asylum near Bucharest.
Paul and Isabela immediately thought she talked
about their apartment.
- The empty apartment is ours! They both said.
- Tell me, please, the owner is the one who legally owns the house? Isabela asked curiously.
- Oh, no! the older woman said. The owner
214
was a big communist! When the communists gained
the power, he only had the first four grades. He was
only a carpenter. But the government needed people
like him. The man helped them punish the higher
class enemies. As a reward he was made a colonel.
For his services he got this house, after it was nationalized. Not anyone owned a house this big!
About its real owner, no one knows anything. He‘s
most surely dead…
- Didn‘t he have any children? Maybe they‘ll
claim the house, Paul asked.
- Ah… They‘re an old story. The owner had a
son for whom he cared about a lot. When he was in
university he fell in love with a colleague, the
daughter of a priest and wanted to marry her. His
parents didn‘t agree at all! They said he should
choose a countryside girl, if he wants a good future.
Maybe this is how they could also save the house as
well. The daughters of workers and countryside men
were going to university even without finishing
high-school. They went to university to learn how to
work better. The daughter of the priest was very
intelligent but it was for nothing. There were only a
few places at university for people like her. Children
were rushing to take a place, ten on a single spot.
Even if she graduated it, he would‘ve had a hard life.
The young man didn‘t listen though. She loved
Alina too much. They married without waiting for
their parents consent. And then, in the first night
they announced their parents about the marriage,
something terrible happened. At night, when the two
lovers were asleep, they were killed in their sleep
with a hammer… Since then people say the house is
haunted by ghosts. You can always hear terrifying
weeping sounds during the night.
- Such a tragedy! Paul and Isabela screamed.
Thank you a lot for the informations! They both
said.
―So strange‖ Paul thought. Why was the story
such a shock to him? A shock which sort of woke
him up from an amnesia. Why did he have the feeling that he knew the story from a long time ago?
Maybe because it happened to him? His parents
didn‘t agree to his marriage to Isabela. They wanted
a communist‘s daughter, a neighbor. But she wasn‘t
as pretty nor as smart as Isabela. Plus, before 1989,
the daughter of the communist didn‘t study after the
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
8th grade and she couldn‘t go to school after that.
However, after the Revolution, the communist made
her go to night classes and she got an university diploma, a private one, opened in a small apartment by
another communist he worked with. After that, with
money, his daughter was employed at the Prosecution.
Paul thought that his friend Michael, has a
pretty good life because he has a different affiliation.
And because his affiliation boss didn‘t bring his
family. He clarified to him that Michael wasn‘t happier than him. The professor, the head of the department has other weaknesses. He brought his
loved ones whom he promoted. He can‘t even stand
Michael because he was the head of the promotion.
Paul once curiously asked, if his loved one were
single. And he found out something surprising! They
were all married, with children, as the professor, just
for façade! No one should‘ve suspected anything.
However, many know the truth…
His thoughts were interrupted by Isabela‘s melodious voice
- What is life interest? She asks.
- Let‘s ask the notary lady, we found her after
all, he said.
- Let‘s ask her through the phone! She said.
- But first, let‘s talk to the real estate agent.
Then we‘ll go to the Town Hall to see if the death of
the old man is recorded in there. Paul took the phone
and dialed the number.
- Hello, we are the couple with the selling
house. We found out the old owner isn‘t dead. We‘ll
go to the Town Hall to find out.
- Yes, he is alive! But don‘t you dare follow
the tracks! The real estate agent said threatening
them. If you check something, we‘ll get really
pissed! We‘ll talk tomorrow at the notary, when
we‘ll meet! And she hung up angrily. Paul stared at
the phone surprised.
- Let‘s talk to the notary lady too, Isabela encouraged him.
- Hello, we‘re the apartment buyers, scheduled
for tomorrow. We found out someone has life interest on the propriety. What does this mean? The first
owner still lives, although he was declared dead, by
the daughters.
- If there is a life interest, the contract has no
destineliterare@gmail.com
value anymore. But I think the old man is dead. And
even if he‘s not, if they have the deceased contracts,
why would it matter? We‘ll meet tomorrow to complete the paperwork, the woman said forcefully. I
will not accept any rejection! But who told you?
- The real estate agent himself! Isabela answered.
I think the notary woman will call the real estate
agent and tell him we know that the old man lives
and teaches him how to lie. Not to admit he is alive,
Paul said.
Paul and Isabela got back to the apartment. They
already brought a lot of things, because the owners
told them that they could move in. They already paid
in advance. Paul had a crazy idea that night.
- Let‘s stay here tonight! We have the armchairs and other things we brought in. It‘s a good
thing that the son of that lady let us bring these in
here! I‘m pretty tired from today! I had a rough day
at university! What do you say? Paul suggested.
- Alright, if you want, Isabela agreed. At least
we could check what we bought. But is it alright?
Wait a minute, let‘s look over the pre-contract. What
was the name of the on the old man sold the apartment to the first time? Look, his wife Madelene.
Didn‘t the lady at the school told us that one of the
daughters was called Mady? He sold the apartment
to the son-in-law! Isabela said.
- Let‘s see who made the selling contract. For
sure he is dead, Paul said while opening his laptop to
find out.
- Yes, the notary man is deceased! The next
contract? The second notary man couldn‘t be dead,
the one who completed the selling contract from the
son-in-law to the woman with the olive skin, he
screamed in excitement.
- The second one is surely dead, Isabela said.
It‘s very clear. The contracts aren‘t alright.
- Isabela, the second one is dead too! It‘s a notary woman actually! Paul exclamated.
- We got scammed again, Isabela said disappointed. Tomorrow morning we‘ll get our things out
of here. And we‘ll call off the sale! I‘ll call the driver who helped us get these things here, right now to
get them out.
They fell asleep, sad about the stressful day they
had. At 1am they wore awoken by some terrifying
215
Destine Literare
screams. Isabela began trembling.
- Don‘t worry, you‘re with me, paul said. But
he felt the cold shivers through his body as well. His
eyes rapidly headed to the hammer he saw thrown
on the floor the first time they came here, as a solution…
- What is it? Isabela whispered, scared.
- Maybe it‘s a mad woman nearby, Paul tried
to calm her down.
But the screams started to sound louder, creepier. They didn‘t believe the ghost story, but now…
- Maybe there‘s someone in the attic! There
where the iron door was at, the same as ours and the
ones around the house.
- But it‘s a horrible story…Isabela whispered,
trembling out of fear.
- Ah, do you still believe in stories? Paul tried
smiling. But his grin was forced, limited by fear.
………………………………………………
In the morning, at 10 am the phone rings.
- It‘s me, Maria! I‘m sorry, do you know anything about Isabela? I can‘t find her since last night,
neither her nor Paul. I went to their house in the
morning and none answered! They don‘t even their
phone! Not one or the other! The woman said worrying.
Maria was Isabela‘s mom, a doctor, like her
daughter.
- I understood that they remained in the
apartment they wanted to buy! Isabela called me last
night, I answered.
- Yes, but why don‘t they do now? The woman asked.
- I don‘t know, try again! I‘ll try too! I told
her.
- Do you have a little time, though? Maria
asks me desperately.
- I have classes with my students from 11, I
told her.
- Please, come with me to the apartment! She
begged me.
- Alright, I agreed.
After an hour we were on the little street. The
strange house seemed impossible to defin geometrically in x, z, y coordinates, accessible only through
introducing a certain code that only some people
know. And the strange iron doors, identical… How216
ever, I soon saw the front side of the house. Maria
was waiting for me at the entrance. I got in the small
yard and I opened the door to the inside of the building. We climbed the spiral stairs to the first floor and
in front of us was the iron door. We knocked on it,
we rang…plain silence. Then, Maria touched the
handle and the door slowly opened. A hammer covered in a liquid as red as blood was thrown in the
way. On the couch, Paul and Isabela were engulfed
by a sweet endless sleeped. The white sheets seemed
covered in red rose petals that lit up like fire. They
seemed painted in a dreamy red purplish colour, as
blood…
Maria fainted in front of me. I then took my
phone and rang.
A long heartbreaking whistle, like a desperate wailing penetrates the souls of those who wait on
the wings of the boulevard in the center of Bucharest. Every bit of the body shivers. Cold thrills gradually go through you on every inch of the spine. If
you were happy, quiet, dreamy, everything would
colapse in a split second...
Notă: Povestirea “Șocul“ de Dr. Cornelia
Pãun Heinzel a apărut pentru prima datã în
Franţa, în revista de cultură, critică şi imaginaţie
“Asymetria” şi publicată în limba franceză în
revista
„Alternativa/
THE
ALTERNATIVE/L’ALTERNATIVE” din Canada & USA,
în reviste internaţionale de literatură din Australia și România, în “Antologia Scriitorilor Români
de pe toate continentele“; în limba spaniolã a
apãrut în mai multe publicaţii printre care: reviste universitare spaniole, revista literarã de
prozã și poezie – “RELATOS, POEMAS Y
NOVELAS”, Spania, “MATEMATICAS Y
POESIA”, în revista de culturã “LETRAS DE
PARNASO“ Spania, în Revista “ Literatura, fotografia y critica latinoamericana” Venezuela, în
reviste de literatură din Argentina, Columbia şi
Bolivia, în volumul de prozã scurtã, bilingv
(româno-spaniol) "El cartero nunca más llama
dos veces" o
"Sueños ... sueños ... sueños" /
"Poştaşul nu mai sună de două ori" sau "Visuri…
visuri… visuri…" .
Povestirea a mai fost tradusã în limbile: engleză,
greacã, italiană și rusã (în afară de franceză şi
spaniolă) .
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
RENUMITUL SCRIITORUL SPANIOL
FERNANDO SABIDO SANCHEZ “El Shock“ es
un gran trabajo literario, mantiene el clímax a lo
largo de todo el texto y los personajes se ven obligados a luchar por una causa, aún a sabiendas
del peligro que supone para sus propias vidas.
SCRIITORUL ȘI EDITORUL SPANIOL,
Presidente de la Asociación de Escritores de
Murcia (AERMU), Miembro de la Asociación
Colegial de Escritores de España (A.C.E) JUAN
ANTONIO PELLICER Nicolás: "un magnifico
relato, con el suspense propio de la escena que de
manera brillante califica la autora como “color
gris” en su propia trama."
SCRIITOAREA Luisa M. Chaves cu
pseudonimul Alfmega Marín: Reseña de ―El
Shock‖ de Dr. Cornelia Paun
Desde el principio este relato trata de introducir al lector, y lo consigue magistralmente, en un
ambiente de gris frialdad y decadencia… Un Bucarest devastado por el tiempo y los conflictos marca
el escenario y los actos de este magnífico relato.
La autora consigue envolver al lector en la fría historia de una pareja enamorada, atrapada por el sistema y la corrupción, y construye una magnífica
historia de intriga, corrupción y terror.
A lo largo de esta obra, se pueden palpar las
pronunciadas facultades de Paun para poetizar la
prosa, envolviendo esta compleja trama en visiones
que nos transportan a su mundo de belleza impalpable.
„El Shock‖ es un estupendo y peculiar relato que
toma fuerza a partir de la segunda mitad y que no
dejará a nadie indiferente.
José Antonio Hervás, poet, editor, fízician,
España: „Escritora Cornelia Paun , poeta de fama
y prestigio internacional nos dedica esta selección
de textos de su obra literaria.” „El Shock es un relato que se lee desde el principio con una verdadera
atención subyugado por las descripciones arquitectonicamente decadentes de Bucarest para terminar
en un episodio desgarrador.
Dr. Joel F. Reyes Perez, poet şi médic,
Mexico : He leído con interés su obra de relatos que
usted amablemente me envió. Es un interesante conjunto de relatos de agradable narrativa y que muestra un desarrollo que mantiene el interés en la lectudestineliterare@gmail.com
ra, logra expresar mensajes claros y se dirige con
sencillez a un lector. Cuenta con un estilo expositivo
ágil y que bien permite entender los significados del
núcleo del tema. Me permito felicitarle por su obra,
y le quedo agradecido por permitirme manifestarle
mis consideraciones. “
“Interesante y especial es su escrito, con reflexiones y conceptos profundos expresados claramente en suaves y cuidados versos. Un gusto es seguir sus publicaciones “
Giovanny Riquelme poet şi inginer, Chile :
„en los relatos se aprecia el módulo de exposición de
la realidad que se presenta en ellos, marcados por los
desenlaces que nos hacen pensar en la vida y como
los hechos ocurren sin saber los destinos de cada
uno„
Dan Costinaş, romancier și traducător,
noiembrie 2014 “Cornelia Păun Heinzel, la gentilissima dottoressa, remarcabilă reprezentantă a generaţiei de scriitori-kamikaze ‒ cum altfel aş putea să-i
numesc pe cei care mai scriu poezie ori proză într-un
an 2014 sfâşiat la propriu de o criză mondială fără
precedent şi, culmea, apoi o publică nonşalant ? Să
fie doar o dovadă de clasică temeritate sinucigaşă, de
sacrificare a luptătorului într-o acţiune surprinzătoare de atac ?! Sau vorbim despre un autor-kamikaze ~
vântul divin care aduce o adiere de elegantă normalitate într-o lume tot mai sumbră, egoistă si grăbită !?
Agreabilă povestitoare, doamna Păun Heinzel se
aventurează într-un tip de literatură foarte alunecos,
proza scurtă fiind un exerciţiu complicat de libertate
imaterială, în condiţiile în care libertatea este ea
însăşi un concept complex şi extrem de încâlcit. Se
aventurează, dar ştie să-şi dozeze aceste sentimente
într-un mod firesc şi natural, operând concomitent
atât cu instrumentele specifice poetului, cât şi cu
cele ale prozatorului.
Emanuel Stoica, scriitor, Suedia : ―Dragostea
este elementul care a conservat umanitatea şi cu ajutorul căreia a supravieţuit ceea ce trebuie să devină
un nou început, chiar în condiţiile unui peisaj în care
se face trimitere la grotesc şi este evocat „Infernul”
lui Dante Alighieri. „Căci orice floare îţi dezvăluie
privirii, dacă o studiezi cu atenţie, miracolul ei.
Chiar dacă este o simplă buruiană...” (Şocul)
Paul și Isabela sunt, în contextul dantesc din
Şocul, un studiu de caz despre naturala aspiraţie
217
Destine Literare
către normalitate, despre direcţia din care vin şi spre
care se îndreaptă energiile regeneratoare, recuperatoare ale firescului. Dar, mai ales, despre preţul
acestei repoziţionări a lumii româneşti post totalitare
şi despre generaţia care îl plăteşte. Vampirii ideologici şi fantomele trecutului joacă în continuare un
rol important. Moartea tinerilor, însă, am putea să
credem că este, dintr-o perspectivă strict scenaristică, un act ostentativ, un semnal de alarmă. La fel ca
în viaţa reală, nu învinge întotdeauna doar binele.
Totuşi, tragedia are o latură pozitivă. În paralel cu
cei schimonosiţi ireversibil, sunt vizibili oamenii
care încep să mai creadă în poveşti, indivizii ale
căror idealuri lor nu se hrănesc cu suferinţa celorlalţi. Iată, într-o interpretare subiectivă, ipoteze despre frumuseţile şi sensurile noi pe care acest tip de
abordare narativă le poate isca, „arghezian‖, din
bube, mucegaiuri şi noroi. Dar, substratul optimist
cel mai puternic al demersului prozatoarei Cornelia
Păun constă în însăşi abordarea literară a unei problematici cu implicaţii de asemenea anvergură. În
toate epocile, fiecare societate are, pe tărâmul artelor, martori al căror produs intelectual este un medicament amar dar necesar. Iată, în proză, doamna
Cornelia Păun şi-a asumat acest rol faptic, cu curaj,
nu doar încununat de succes ci şi de o energie creatoare care implică, alături de talent, foarte multă
determinare.
218
Mihai Horga, poet: „Fidelă acestui gen,
autoarea, mi-a produs - ca să folosesc titlul, un irefutabil șoc,mai rar întâlnit. Cufundându-mă în lecturarea textului captivant, nu am regretat...
Jungla de beton a orașelor, întrece cu mult, în cruzime pe cea a animalelor, care ucid instinctual, pentru hrană și numai cât e necesar. Este un adevăr inconturnabil... dar,să ne întoarcem la maculata junglă
a Bucureștiului de după nebuloasele vremuri ale
,,involuției'' din 89, în care, omul simplu este sacrificat de către șacalii mafioți imobiliari fără scrupule,
servitori ai zeului BAN, apăruți în vidul legislativ
când mizeria umană iese la suprafață precum otrava
din rană, infectând societatea umană debusolată.
Un cuplu tânăr - Paul și Isabela își caută o
casă pentru cuibul lor de fericire, urmărind oferte,
variante, căi de rezolvare, după modestele lor posibilități financiare... Dar, fericirea de a găsi casa mult
visată, are și reversul ei-nefericirea întrucât intră în
moara de măcinat nervi, în hățișul coteriilor acestor
indivizi venoți, care le vând o casă-fantomă și care
le devine mormânt, fiind uciși în somn, enigma plutind ambiguu...
Autoarea acestei terifiante povestiri, încearcă
și reușește să ne țină cu sufletul la gură, dovedind un
real talent, dozând crescent misterul până la finalul
inefabil, nedrept. Citit cu interes, fără a divulga totul...‖
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Ion PĂRĂIANU
(ROMÂNIA)
Eveniment cultural
Florentin Smarandache: Mă consider om de știință,
dar în aceeași măsură și om de cultură
Să vorbești despre Florentin Smarandache, trebuie să ai curajul unui luptător,
care, când intră în ring, să fie sigur de victorie, ceea ce, în cazul de față, nu se poate. Florentin Smarandache nu poate fi învins !
Biografia lui Florentin Smarandache este foarte interesantă, dar în prezentul material nu vom face nici o
referire la aceasta, dar cine nu i-o cunoaște, nu poate să înțeleagă locul lui în știința mondială, nici în cultură.
Trebuie să fim mândri că suntem contemporani cu această somitate, și cu a- tât mai mult, că este vâlcean
de-al nostru din Bălceștii de pe Olteț.
Pe 1 august, 2016, ASOCIAȚIA NAȚIONALĂ CULTUL EROILOR „REGINA MARIA‖ (Filiala Județeană „Matei Basarab‖ Vâlcea) în parteneriat cu SOCIETATEA NAŢIONALĂ INDEPENDENTĂ A
PERSOANELOR CU HANDICAP (Filiala Vâlcea); FORUMUL CULTURAL AL RÂMNICULUI; LIGA
SCRIITORILOR ROMÂNI (Filiala Vâlcea)
și SOCIETATEA CULTURALĂ „ANTON PANN‖ au lansat antologia Popasuri scrii-toricești pe Olt și
Olteț, II de Florentin Smarandache.
Domnul Eugen Petrescu, moderatorul evenimentului, pentru început, l-a invitat pe Ion Părăianu să
citească mesajul primit de la antologator, prietenul tuturor, care n-a putut să ne fie alături din motive
obiective. Reproducem cuvintele:
„Vă mulțumesc, domnul Părăianu ! Vă rog să transmiteți participanților:
În prezent sunt la o Conferință IEEE în Vancouver, unde am de prezentat câteva articole despre logica și
mulțimea neutrosofică, care-s generalizări ale logicii și mulțimii fuzzy.
Am fost tot pe drumuri (Vietnam, Germania), iar acum Canada.
Voi merge și în Toronto, unde există o comunitate românească importantă, având și un ziar în limba
romană, Observatorul, al cărui editor șef este un oltean de-al nostru: domnul Dumitru (Puiu) Popescu. Le voi duce câteva cărți românești.
Mulțumesc organizatorilor vâlceni (Eugen Petrescu, Marian Pătrașcu, Ion Părăianu etc.) pentru
lansarea volumului antologic Popasuri scriitoricești pe Olt și Olteț, II.
Vă rog să anunțați participanții că pregătesc și un volum III, cu scriitorii ca-re nu au fost incluși în
primele două volume, pentru a avea o bază de date compactă din zona noastră.
Da, părinții mei au decedat… Anul trecut mama… Am ajuns imediat la în-mormântare.
Sper vara aceasta să dau prin România.
Cu prietenie și nostalgie
Gallup, USA
Florentin Smarandache
Jul 29 at 5:55 PM
destineliterare@gmail.com
219
Destine Literare
A urmat domnul Eugen Petrescu, care, a rostit Cuvântul de întâmpinare.
Apoi, domnul Marian Pătrașcu a prezentat volumul antologatorului: editura,ima- ginea de pe copertă,
paginația, criteriul de ordonare al scriitorilor fiind cel cro –
nologic, (după data de naștere), spre deosebire de primul volum, unde a fost preferată ordonarea alfabetică.
Domnul profesor dr. Ion Soare, în expunerea sa, l-a prezentat pe Florentin Smarandache ca om de
știință și de cultură.
Au mai luat cuvântul: Simion Petre Cichirdan, Zenovia Zamfir, Nicu Cismaru, Elena Natalia Călinescu,
Nicolae Nistor, Marian Bărăscu, Gheorghe Puiu Ră-ducan, Dragoș Călinescu, Gheorghe Pantelimon și Ion
Părăianu.
Domnii Nichi Ursei și Ion Micuț s-au „duelat„ în… epigrame.
Această minunată seară literară s-a încheiat cu muzică de petrecere și voie bună în compania formației Restaurantului „La Coana Cami„ și a inegalabilului in-terpret de romanțe
Gheorghe Cărbunescu.
Personal, nu pot să vorbesc despre acest volum antologic Popasuri scriito-ricești pe Olt și Olteț II, până nu
amintesc că domnul Florentin Smarandache, întrebat de un jurnalist la un interviu, dacă se consideră
matematician sau scriitor, a răspuns simplu: „Mă consider om de știință, dar în aceeași măsură și om de
cultură”.
Și tot în același interviu, întrucât din 1980 devenise client permanent al Secu-rității, cu o finețe ironică
mărturisește: Am avut onoarea de a mi se întocmi 4 Dosare la Securitate cu peste 880 de pagini.
Matematician, fizician, filozof, poet, prozator, dramaturg, autor de manifeste și programe, Florentin
Smarandache își împarte timpul, aproape, în mod egal pentru scrisul cărților de literatură și cărților de știință
(matematică, fizică, filozofie). Din cele aproape 200 de cărți, peste 85 sunt de literatură, restul fiind cărți de
știință.
Florentin Smarandache a fost un răzvrătit, mereu nemulțumit de el, de viață, de toate câte se petreceau în
jurul lui; în societate !
Toate lucrurile pentru el erau pe dos. În el încolțise un sâmbure de paradox.
Despre Fl. Smarandache e greu să vorbești, că nu știi despre ce să vorbești. Să vorbești despre literatură și
artă, trebuie evidențiat meritul lui de fondator al curentului de avangardă numit paradoxism, ca un protest împotriva totalitarismului. Apoi, câtuși de puțin,
trebuie să ne legăm și de acest cuvânt. De origine greacă, compus: 1) prefixul para - contra, împotriva (paratrăsnet, parapluie...) și 2) doxa – opinie, judecată. Aș putea spune că Florentin Smarandache s-a cununat și
încununat cu acest cuvânt, care este egal cu sintagma logica contrariului și care i-a adus notorietatea necontestată în mai multe domenii, pentru că paradoxismul e o revoltă culturală, științifică, pe care el a alimentat-o cu propriile-i argumente, axiome, ipoteze, recunoscute de Înaltele Foruri Academice Internaţionalule.
Iată câteva exemple de inovații prezentate la Conferințele științifice internaţionale:
Neutrosofia – o ramură nouă a filosofiei, care reflectă realitatea neconvențională din punct de vedere filosofic. Un singur enunț cred că este
edificator:
„De existență îi este teamă oricărei existențe, chiar și Universului în Sine, poate doar Inexistenței în Sine nu
îi este teamă de ea însăși, sau poate oamenilor care în existența lor uită sau nu știu că există.„
Matematică (1969) - Gradul de negare a unei axiome ori teoremă
„Totul este posibil, chiar și imposibilul !„
Fizică - Paradoxuri cuantice și noțiunea de nematerie.
Dacă materia e formată din electroni, protoni și neutroni, nemateria în viziunea neutrosofică
220
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
fiind opusul materiei, pentru că toată dia-lectica lui Smarandache este bazată pe contrarii, este formată din
antielectroni, antiprotoni și antineutroni. Deci, materia are opusul antimateria, dar și neutrul ei, care nu este
nici materie, nici antimaterie, ci nematerie formată din electroni, protoni, neutroni, antielectroni,
antiprotoni și antineutroni. Această Ipoteză, Fuziunea Informației și ideea Vitezei Supraluminale i-au încolțit
în minte încă din liceu. Avea ceva viu în el. Nu avea astâmpăr sau suferă de un sindrom al Legii contrariului.
Teoria despre nematerie a fost trimisă, în 2004, la Laboratorul European pentru Fizica Particulelor
Elementare (CERN - Geneva, Austria).
CERN a confirmat Ipoteza lui supraluminală, cât și Teoria Absolută a Relativităţii. Și Societatea
Americană de Fizică i-a confirmat aceste ipoteze.
Dacă în 1905 Einstein afirma că viteza luminii nu poate fi depășită, în 1972 Fl. Smarandache a considerat
opusul: viteza luminii poate fi depășită, iar, că spațiul și timpul sunt relative, după Einstein, Smarandache
afirmă că spațiul și timpul sunt absolute, adevăruri ale unei logici îndelung studiată.
Trebuie să amintim, pentru mulți, că, în anul 2011 Florentin Smarandache a fost propus pentru Premiul
Nobel, pe care nici un triligvist nu l-a primit.
Ca un matematician desăvârșit, Florentin Smarandache și-a rostuit averea științifică într-o sferă, care,
rostogolindu-se, a magnetizat Pământul.
Lucrările lui Florentin Smarandache sunt traduse în numeroase limbi străine: engleză, germană, franceză,
rusă, chineză, italiană, arabă, greacă, spaniolă, indiană, portugheză ș.a.
13 august, 2016
Roșiile, Vâlcea
Teodor Buzu – Sfântul Gheorghe, pictură pe mătase, 70 X 70 cm, 2011
destineliterare@gmail.com
221
Destine Literare
Stan PĂȚITU Jr.
(AUSTRALIA)
Lecţia de romgleză şi alte dandanale lingvistice
Romgleza sau romglish, este un nou jargon
care invadează din ce în ce mai mult spaţiul mioritic!
Conţinând un amalgam de cuvinte din engleza americană combinat cu „dulcea limbă românească‖, noul
mijloc de comunicare, poceşte de fapt ambele limbi.
Meniurile cârciumilor sunt pline de exemple elocvente: „Mămăligă ala Arizona”, „Stec ca la
Nuiorc”, „Adidaşi cu fasole”. Sau firmele stradale
care grăiesc cam aşa: „McDobre‟s Fast food”,
„Frosa‟s parlour de ghicit în bobi, cofi şi„n
buks”, „Secondhendul
lui
Taica
Lazăr”,
„Baburică‟s ningea-şkul”, „Pandele‟s bookshop”,
„Şopul Marghioalei”,
sau „LaBush - frizer
de câini”! Ce credeţi
că diasporienii sunt
mai breji? Păi cum
stăm cu: „Să facem un
shopping” sau cu „Mă
duc la job cu carul”?
Cei mai simpatici mi
se par românii newyorkezi! Ei merg în
Manhathan
cu
„saboiul” (subway metrou).
Merită să vă povestesc o întâmplare veselă,
cu speranţa de a vă distra puţin! Nu de mult am fost
invitat aici la Sydney, la o petrecere românească.
Destinul a făcut să fiu aşezat lângă o simpatică matroană, originară din Dudeşti. Domnia sa mi-a facut
cea mai ilară demonstraţie de romgleză pe care am
auzit-o vreodată în Ţara Cangurului. De cum a sosit
la masă, a început să scoată porumbei şi perle pe
gură: „Scuzaţi că am ajuns lait (late! - De fapt întârziase mai bine de o oră!) Vai sunt aşa de hangri
(angry). M-a adus un cabi (cabbie – şofer de taxi) pe
coclauri, ca să-mi ia mai mulţi moni (money). Dacă
222
n-ar fi fost şaua (shower – ploaie măruntă) aş fi
uolcănit (de la to walk – a merge) până acilea...” Sa prezentat: „Madam Fifi”, după care a inceput să
facă ilustre comentarii despre bucate: „Vai dom-le,
ce mult sifa (seafood) e pe masă! Astea costă o mulţime de dala (dollar). Cel mai mult îmi place lobsta
(lobster), fişfinga (fishfinger) şi oistrah (oysters).
Suzuchi (zucchini) nu e aşa de buni ca castraveţii
muraţi! Alo, domnu‟ din colţ! Poţi să-mi dai strachina cu acnee (iahnie) până nu se termină? Vai ce
mult seamănă doamna de lângă cel sărbătorit cu
Mona Laiza Anaconda (n.a. Minelli sau Gioconda!?). Hei şefu! Daţi
drumu‟
la
hita
(heater) că se răcesc
doamnili la demisol...
Ha, ha, hi!” Cel mai
mult m-am amuzat
când a dat peste cap
bolul
destinat
spalatului pe mâini
după lipicioasele sifa.
A făcut o grimasă şi
un comentariu: „Ăştia sevesc supă fără
să pună linguri la
masă! Să ştii nenică că chiar şi supa japonejilor, aia
de se chema mişu (miso) e mult mai gustoasă decât
ce ne-a băgat hoţul ăsta de uaita (waiter) sub
nas!”. Pe la ora şepte ne-a spus la toţi ceau deoarece la ait (eight) avea job de baibisita (babysitter) la
sista (sister) lu‘ bosul lu‘ sor‘-sa. Păcat! Îmi produsese atât de mult good time! The Benny Hill Show
luase sfârşit!
Unii aduc argumente că romgleza e foarte firească şi că a adus-o computerul!!! Oare? Am mai
avut noi cutremure lingvistice de genul acesta! Vă
mai aduceţi aminte de „fripturision” şi
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
„furculision”? Bine zicea bunica: „româneşte a
uitat, altă limbă n-a învăţat, dar e poliglonţ...!” Nu
avem destule cuvinte în limba română care să substituie invazia cuvintelor din import? Oare o fi snobism? Sper să ne treacă cât mai repede! Daca
nu, vom ajunge să vorbim ca madam Feefee!
În încheiere aş vrea să comentez puţin despre
limbajul simpaticele prezentatoare de la televiziunea
română! În primul rând, remarc că adoptă un accent
străin după cum le trece domniilor lor prin cap... că
deh, aşa au învăţat de la un specialist bolnav de
urechi cu care au luat lecţii de dicţie şi de limbi străine... Sau c-aşa e la modă... să o dai pe străineză! Iauzi fetelor! Ce e aia „Riu di Janeiru”, sau „Hose
Manuel Barosu”? Barosu‘ ca barosu‘ că se mai găseşte şi pe la fierăriile noastre câte un ciocan mare,
dar nu se prea potriveşte chestia cu „riudijaneiru”!
Dictionarul enciclopedic românesc îl scrie pe româneşte „Rio de Janeiro‖! Sau dacă aşe vre muşchii
dânsei să pronunţe „riudejaneiru” de ce nu zice şi
„Lisboa”, sau „Maskva”, sau „Budapeşt”? Pardon
me!? Că ni se răsucesc minţili şi devenim din ce în
ce mai confuzi... tot de la T.V.! Apoi, dacă distinsele crainice ne poartă pe la inglişi, la „Landăn”, dăm
acolo de Sfântu‘ „Rajer Mur” (scris Roger Moore),
care are un verişor la „Haliud” (Hollywood), pe
„Dudli Mur” (Dudley Moore). Că şi golanii ăştia de
engleji sunt aşa de tricky încât nu mai ştii cum să
pronunţi corect. Păi dacă zic „Sior Roager Mor”, de
ce nu pronunţă şi „Holiuod” sau „Broclin”?
Filo-americancele noastre de la teve sunt de
pomină! Statul Arkansas îl pronunţă „Arcansou”?
OK că aşa au auzit dânsele de la un yankeu fonfănit!
Iar statului Missouri îi zic „Mizura”... de parcă ar
avea ceva comun cu regretatul bard Arghezi... Că de
la Miţura la Mizura e doar un pas... ca de la
„crastaveţi” la castraveţi! Nu înţeleg cum se pronunţă corect această literă = W? Când eram mic şi
făceam primele bastonaşe în caietu‘ de caligrafie mia spus un fraier de învăţător că această literă în ro-
mâneşte se citeşte „dublu ve‖! Acum frumuşika de
la ştiri îmi spune că e „dabăl iu”. Cică „Jorj
Dabăliu Buş”! Măi, bată-l noroku de Buş! Atunci de
ce nu pronunţăm şi „Papa Giovanni Ioannes il
Ventitreesimo‖, că şi Sfinţia Sa a avut un nume important pe firmamentul epocii moderne! Cel mai
simpatic este pronunţat numele distinsului udemerist
Márko Béla. Spicheriţele îl pronunţă „Morcobelo”...
care pronunţat în mare viteză se înţelege
„morcovelu”!
De ce-i zic românii oare, cântăreţei Tina
Turner (nume care deriva din „to turn‖ - a răsuci),
„Tina Tarner”... pronunţat şi de smekerii de la teve
aşişderea? De ce nu Taina Tarner? Normalii îl pronunţă Tina Tiurnăr! Biata Marilyn Monroe e afectată
şi ea de snobul accent romglez! Păi de ce o pronunţă
ai noştri „Marlen Monro”... (or fi inflenţe de la
Marlene Dietrich... care e o altă „mâncare de peşte‖!) când e alles klar că mămika ei a botezat-i cu un
nume compus din Maria şi Lina, adică în ingliş
„Mari & Lyn‖ pronunţat „merilin‖. Unii însă îi zic
mai neaoş „Marlin”. Dupa câte ştiu „marlinul‖ e un
peşte englezesc! Alţii îi zic „Merlin”! Dar nici ăsta
nu se potriveşte... deoarece Merlin era numele pe
care îl purta un vrajitor de pe vremea Regelui Arthur
şi a Cavalerior Mesei Rotunde...
Aceste confuzii mă fac să îmi aduc aminte de
un caz real întâmplat în Australia, când părinţii a doi
gemeni, un băieţel şi o fetiţă, s-au dus la preot să îi
boteze. Preotul fiind cam ameţit de licoarea lui Bachus (sau poate de foame! Sic!) i-a trecut în certificatul de naştere „Steak‖ şi „Kidney‖, în loc Kate şi
Sidney. „Steak and kidney‖ e numele unei populare
tocăniţe din Ţara lui Oz! Şi termin... aducându-vă la
cunoştinţă că cel mai mare oraş australian se scrie cu
doi de igrec, adică Sydney, nu Sidney... care este
prenume, precum a lui Sidney Sheldon – scriitorul,
sau a lui Sidney Poitier - actorul. Să ne citim de bine! Hooroo! Aşa se salută australienii...
Sydney, Australia
destineliterare@gmail.com
223
Destine Literare
Liviu PENDEFUNDA
(ROMÂNIA)
Ierusalimi
Soarele nu mai răsare în dimineața aceasta
când dincolo de orizonturi cerurile pierd
al clopotelor clinchet de lumină și surle de argint
în norii romboizi adună trecute hore de naiade;
păsări încopitate sub coame de smarald ciobind
oglinzile de ape, răsucindu-le‘n spirale creasta,
se năpustesc fântânii țintuite‘n coarnele de cerb
s‘o apere de cântecul sirenei pornit să sape…
Dar clopotele sună, atâtea temple din cetate
vibrează focul în ecou și aerul încins se scurge
alimentând durerea ci nu rupând păcatul;
ți-e părul alb, bătrâne, zburând cu caru‘n Babilon
să smulgi din sânul unei târfe copilul care suge
pentru a‘l duce cât mai departe de copacul
ce-a stat prea mult să ațintească stând pe spate
un iluzoriu rai, utopic sau poate doar un zvon.
Vai, câtă lume prăbușită în ăst grăunte de Infern
în care, crezând într‘unul singur Dumnezeu,
atâtea suflete se împletesc în ură și în vânt hain !
Vai, câte case se ascund sub penele de porumbei
uitând sub strălucirea lor că nu se mută în destin
nici ziduri, mări ori munți, nici spiritul etern !
Din el, bătrâne, îmi citește: de ce de noi și zeii
se ascund?! Ca să‘nțeleg și să transmit și eu…
Dar clopotele sună, atâtea temple din cetate
vibrează focul în ecou și aerul încins se scurge.
Maestrul ce-ocrotește poarta mână peștii și caii.
Aici e câinele cu capete multiple de dragon
și cerul, cel creat doar pentru noi, sărmanii,
cere sângele regal la mii de ani, sângele de om
căci nu li‘s păcatele nici pe altar iertate
iar peste ziduri se revarsă izvoarele de sânge.
A bătut ora; omul negru nu mai vine și cine
în întuneric să‘l găsească când i-a legat la ochi
pe hieruvimii sculptați din stânci de diamante,
faruri să fie între stele pentru călătorii astrali?
Și surlele au răgușit în brațele de înger descărnate,
hidoase trupuri populând imaculații infernali
vestind că cel ursit să ne adune este déjà în tine,
bătrâne orb ce te-ai retras în peștera ce naște corbi.
224
Dar clopotele sună, atâtea temple din cetate
vibrează focul în ecou și aerul încins se scurge.
Pârjol e‘n fiecare lup sau leu ce-ar vrea să mai
vâneze liliecii prinși în părul despletit de Eve,
creiere ce-au încetat să creadă, sau prinse în alai
nu mai au cum s‘aducă zilele din neagra noapte,
când chiar și în spirale, cuburi, piramide-aeve
crapă și dispar, nimic nu le întoarnă, nu le duce,
nimic, nici purtătorii de făclii nu‘și amintesc
ce-aveau cu ei în clipa când nimic nu mai răsare;
peștii și caii alungați din porțile‘nălțării vin
cu așternut de gheață, albine‘n roi cerșind
un ultim dans cu saltimbanci să treacă din
oglinzile sfărâmate în timpul lor de transformare,
tainicul drum alchimic în adevăr nespus știind;
de le-ai urma ai să grăbești praznicul ceresc…
Dar clopotele sună, atâtea temple din cetate
vibrează focul în ecou și aerul încins se scurge
umplând în lacrimi zorii de minciună și de moarte
ce nu mai înțeleg din semne tâlcul unui pas
când nicio fiară nu iubește și nu deschide-o carte,
ciocârlia tace, lupul nu mai urlă, taurul nu muge.
Spune dar, bătrâne, ce deții echerul și-un compas,
unde ți-e Cuvântul care ne‘nvăța măiestrite arte?
Unde e lumina ce nu piere‘n întuneric, cea pe care
bezna n‘a pătruns-o din înaltul noului Ierusalim,
loc în care două anotimpuri într-arcane se succed,
unde trecerea prin moarte e știută că nu doare,
îndoiala fuge, arborii luminii îmblânzesc senin
spiritele care țin din șerpi toiege, între cercuri șed
să adune din fântână apa celor patru mari izvoare,
unde ți-e bătrâne piatra care ne-o dorim?
Dar clopotele sună, atâtea temple din cetate
vibrează focul în ecou și aerul încins se scurge.
Mai mult decât oriunde, totul începe să fie
asemenea metaforelor născute din păcate.
Durerea nu mai doare. Durerea nu mai plânge.
E o stare ce se răspândește peste-un sacru amin.
Definiţiile devin sintagme între chaos și stihie.
Aceasta e starea dintre vechiul şi noul Ierusalim.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Muguraș Maria PETRESCU
(ROMÂNIA)
Revista Destine Literare semnalează pentru dumneavoastră
Primăria Municipiului Bistrița împreună
cu Palatul Culturii Bistrița au organizat în perioada 24 - 28 august 2016, ,,TÂRGUL MARE AL
BISTRIȚEI”. Prieteniile adevărate și sentimentul
că dintr-o dată ești bine venit la Palatul Culturii din
Bistrița făcând parte dintr-o mare și frumoasă familie de artiști sunt, în zilele noastre, un lucru din ce în
ce mai rar. Activitatea culturală a bistrițenilor se
desfașoară de ani de
zile sub conducerea
Prof. Dr. și scriitor
Dorel Cosma, Directorul și sufletul Centrului Cultural Municipal ,,George Coșbuc‘‘ Bistrița care,
împreună cu Ovidiu
Teodor Crețu, Primarul Municipiului, și întregul personal al
Palatului Culturii nu precupețesc niciun efort în a organiza și
oferi locuitorilor acestui oraș,
invitaților la manifestările culturale, musafirilor sau turiștilor,
momente deosebite, care vor
rămâne adânc întipărite în sufletul și amintirea tuturor participanților. Manifestările culturale de orice fel, precum și personalitatea Prof. Dr. Dorel Cosma, împreună cu feluriți artiști bistrițeni, au trecut demult și cu
succes granițile țării. Oriunde ar fi, pe meleaguri
natale sau în străinătate, directorul Palatului Culturii
este bine primit, simțindu-se ca la el acasă. Bistrițenii sunt neobosiți. Sunt aici și pretutindeni. Relațiile
lor internaționale se extind cu repeziciune. Ar fi atât
de multe de spus... Dar pentru toate vizitele din acest
destineliterare@gmail.com
an voi enumera doar două: întâlnirea din luna mai de
la Vatican cu Sfântul Părinte, Sanctitatea Sa, Papa Francisc, care s-a îndreptat către delegația română din Piața
San Pietro, binecuvântând Palatul și
orașul Bistrița, și proiectata vizită a lui Dorel Cosma, împreună cu poeții Elena M. Cîmpan și Menuț
Maximinian la New York, la invitația bunului lor
prieten Pr. Prof. Univ. Dr. și scriitor Theodor Damian, fondatorul cenaclului ,,Mihai Eminescu‘‘, a revistelor Lumină Lină și Romanian Medievalia.
Relațiile noastre de colaborare și prietenie cu
bistrițenii sunt deosebit de strânse. S-a creat un fel
de obicei și, cam o dată la trei luni, suntem invitați
în acest burg medieval ca să participăm la vreun
eveniment deosebit organizat de ei. Dar câte evenimente culturale deosebite nu se organizează aici? De
data aceasta surprizele aveau să se țină lanț. Deși
știam de anul trecut, ne-am prezentat acum la Palatul
Culturii (Str. Albert Berger,
Nr. 10). O clădire construită
acum vreo două sute de ani în
urmă de sașii orașului și care
dintotdeauna a avut doar un
scop cultural. Elegant și impunător, palatul este așezat în
parcul din centrul orașului.
Un amestec foarte plăcut,
discret și distins, cu un aer de
vag mister, de renovări ultramoderne, înnobilate de
arhitectură veche. Intrăm curioși. De la început rămânem uimiți. Totul este maiestuos și impresionant.
225
Destine Literare
Bunul gust și rafinamentul, discreția decorațiunilor,
atmosfera plăcută pe care o imprimă culorile, o liniște interioară amestecată cu un sentiment de respect
pătrund în suflet. Birourile sunt spațioase. Este greu
să descrii sala de teatru în cuvinte: mare, elegantă,
impunătoare. Încerci, fără greutate, să-ți imaginezi
ce reprezentații teatrale vor fi acolo în viitor. Nu
putem omite echipamentele de sunet și lumini de
ultimă oră. Oricare centru cultural din țară sau din
străinătate s-ar mândri cu o astfel de clădire.
Ca și noutate față de edițiile precedente, anul
acesta, evenimentele au fost mai numeroase dat fiind
faptul că sărbătoarea orașului a fost marcată pe parcursul a cinci zile. Iată care a fost programul complet:
MIERCURI 24 AUGUST 2016
PIETONAL
Ora 19.00 – Fanfara militară - scena Pietonal
Ora 19.15 – Deschidere Târgul Mare al Bistriței
Ora 19.30 – 20.00 – Dans modern: D` Fantasy, Re-Born, BN-Ritm, Lotus
Ora 20.00 – 21.00 – Concert Mircea Rusu Band
Ora 21.00 – 22.00 – Concert - „Cobzality‖
HEIDENFELD - Miercuri 24 august 2016
Ora 18.00 – 18.30 – Ansamblul folcloric „Doinița‖ al Casei Armatei
Ora 18.30 – 18.45 – Ansamblul folcloric din Lunca Șieuț
Ora 18.45 – 18.55 - Soliștii vocali–copii: Ștefania Barteș, Gavriloaie Karina, Moldovan Andreea
Ora 18.55 – 19.15 - Ansamblul folcloric „Cununița‖ - Bistrița
Ora 19.15 – 20.00 - Ansamblul folcloric „Doina Arieșului‖ - Turda
Ora 20.00 – 20.30 – Ansamblul folcloric „Flori de Romanați‖ – Olt
Ora 20.30 – 20.50 - Soliștii vocali: Alexandru Rus, Cristina Peter, Raul Turda, Nicoleta Șortuș
Ora 20.50 – 21.50 – Ansamblul folcloric „Someșana‖ Năsăud
JOI 25 AUGUST 2016
PIETONAL
Ora 10.00 - str. Liviu Rebreanu, nr. 23 – Vernisaj expoziție filatelică internațională „Filex Transsilvanica‖,
ed. XXII – a
Ora 11.00 - Inaugurarea Centrului expozițional documentar – str. Liviu Rebreanu, nr. 23
Ora 17.00 – Rugăciune comună a tuturor confesiunilor religioase și reconfirmarea angajamentelor din Declarația de la Bistrița – Biserica Evanghelică
Ora 17.30 – Concert muzică creștină – scena Pietonal
Ora 18.00 – Paradă moto pe ruta: Palatul Culturii - str. Ecaterina Teodoroiu – Domus - str. General Grigore
Bălan – Spitalul Județean – str. Andrei Mureșanu - Decebal – Inspectoratul de Poliție – B-dul Independenței
– Pădurea Schullerwald
Ora 18.30 – Bistrița Rock - Pădurea Schullerwald
Participă formațiile: - E.M.P., AC DC TRIBUT, BRON, VESPERA, DIRTY SHIRT, KEMPES
Ora 22.00 – Noaptea albă a Bisericii Evanghelice
HEIDENFELD - Joi, 25 august 2016
Ora 17.00 – 18.00 – Ansamblul ,,Flori de Romanați‖ – Olt
Ora 18.00 – Deschidere festivă
Ora 18.15 – 20.15 - Ansamblul folcloric „Cununa de pe Someș‖, Ansamblul folcloric „Cununa II‖, Ansamblul folcloric „Balada‖. Soliștii vocali: Petre Petruse, Marioara Sigheartău, Ionela Lechințan, Elena Rusu,
David Viorel, Ionuț Zegrean, Anamaria Marti, Teodora Simionca, Cristina Livia Scurtu, Cornelia Hoha Alexandra Turcu, Mălina Pop, Larisa Bozbici
226
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Ora 20.15 – 21.15 – Ansamblul folcloric „Meseșul‖ - Zalău
Ora 21.15 – 22.00 – Ansamblul „Dorul dorului‖ – Reșița
VINERI 26 AUGUST 2016
PIETONAL
Ora 11.00 – Expoziție – Scriitori bistrițeni și prezentarea revistei „Conexiuni‖ – sala „Conexiuni‖ și sala
„Appassionata‖ – Palatul Culturii. Vizitarea Palatului Culturii și Recital Cameral de Coarde Gioia
Ora 18.00 – 20.00 – Concert simfonic Biserica Evanghelică
Ora 20.00 – 21.00 – Paradă: Teatrul stradal „Carul cu foc‖ – Teatrul „Alexandru Misiuga‖, Toboșarii cetății,
D-Fantasy. Traseul: Piața Mihai Eminescu - Gh. Șincai - Piața Centrală – zona pietonală „Liviu Rebreanu‖
Ora 21.30 – Concert „Amadeus‖ – scena Pietonal
HEIDENFELD - Vineri, 26 august 2016
Ora 18.00 – 18.30 - Ansamblul folcloric „Plaiuri someșene‖ - Feldru
Ora 18.30 – 18.50 – Soliștii vocali: Florina Bălan, Ligia Curtean, Valeria Arnăutu, Victorița Suciu
Ora 18.50 – 19.30 – Ansamblul folcloric „Colibița‖ B-ţa Bârgăului
Ora 19.30 – 19.50 – Soliștii vocali: Simona Pop Labiș, Marcel Avram, Crina Prața, Alexandru Căpitan
Ora 19.50 – 20.20 – Ansamblul folcoric „Codrișorul‖ Casa Sindicatelor Bistrița
Ora 20.20 – 20.40 – Soliștii vocali: Ioan Cristian Țăran, Ioana Maria Câmpan, Nelu Șopterean
Ora 20.40 – 21.20 - Ansamblul „Dorul dorului‖ - Reșița
Ora 21.20 – 21.50 - Soliștii vocali: Suzana și Daciana Vlad, Costel Popa
Ora 21.50 – 22.30 – Recital: Marius Ciprian Pop
SÂMBĂTĂ 27 AUGUST 2016
PIETONAL
Ora 10.00 – 12.00 – Conferința „Din istoria Târgului Mare al Bistriței‖, cu participarea istoricilor: Günter
Klein, Corneliu Gaiu, Vasile Duda – Sala mare a primăriei – Piața Centrală, nr.6
Ora 10.00 – 14.00 – ZUMBA - activitate sportivă organizată de Asociația Tășuleasa Social cu sprijinul Primăriei municipiului Bistrița în scopul dezvoltării conceptului de „voluntariat‖ și promovării activităților
sportive în orice formă – scena Pietonal
Ora 16.00 – Vizitare expoziție personală Sever Moldovan – Galeriile Arcade
Ora 20.00 – Paradă Teatrul stradal „Carul cu foc‖ – Teatrul „ Alexandru Misiuga‖, Toboșarii cetății, Famous
art – Cluj, D-Fantasy, Joggling – Cluj. Traseul: Piața Mihai Eminescu - Gh. Șincai - Piața Centrală – zona
pietonală „Liviu Rebreanu‖
Ora 21.00 – Concert „Sore‖
Ora 22.00 – Concert „Conect –R‖
HEIDENFELD - Sâmbătă, 27 august 2016
Ora 18.00 - 18.30 - Ansamblul folcloric Mărișelu
Ora 18.30 – 19.10 - Soliștii vocali: Felicia Terșanschi, Onița Ciuta, Ileana Melean, Marioara Dragotă, Olimpia Deneș, Lenuța Purja
Ora 19.10 – 19.50 – Ansamblul folcloric „ Doina someșană‖ Sângeorz–Băi
Ora 19.50 – 20.10 – Soliștii vocali: Cornelia Ardelean, Mircea Simionca, Ileana Matus
Ora 20.10 – 20.40 – Ansamblul folcloric „Țarina‖ Turda
Ora 20.40 – 21.20 - Ansamblul folcloric „Dor și cânt‖- Peștișani Gorj
Ora 21.20 – 22.00 – Sergiu Vitalian Vaida și nănașii la Târgul Mare
Ora 22.00 – 22.40 – Recital: Cristian Pomohaci
destineliterare@gmail.com
227
Destine Literare
DUMINICĂ 28 AUGUST 2016
PIETONAL
Ora 20.00 – Paradă Teatrul stradal „Carul cu foc‖ – Teatrul „Alexandru Misiuga‖, Toboșarii Cetății, Famous
art – Cluj, D-Fantasy, Joggling – Cluj. Traseul: Piața Mihai Eminescu - Gh. Șincai - Piața Centrală – zona
pietonală „Liviu Rebreanu‖
Premiere Concurs fotografic „ Mândru de Bistrița‖
Ora 21.00 – Concert Cristina Bălan
Ora 21.45 – Concert Faydee
Ora 22.30 – spectacol Lasere și artificii
HEIDENFELD - Duminică, 28 august 2016
Ora 18.00 – 18.30 - Ansamblul folcloric „Coronița‖ Solovăstru – Mureș
Ora 18.30 – 19.00 – Soliștii vocali: Radu Arcălean, Virginia Linul, Mariana Harosa, Mariana Condrea,
Tudorica Brumă
Ora 19.00 – 19.40 – Ansamblul folcloric „Dor și cânt ‖- Peștișani, Gorj
Soliști: Emilia Bubulac și Marian Stelea
Ora 19.40 – 20.00 – Soliștii vocali: Maria Mihali, Daniel Pop
Ora 20.00 – 20.40 – Ansamblul folcloric „Datina turdeană‖ –Turda, Cluj
Ora 20.40 – 21.20 – Ansamblul folcloric „Someșul‖ Beclean
Ora 21.20 – 22.00 – Recital: Traian Ilea și Valeria Codorean
Ora 22.00 – 22.40 – Recital: Mariana Anghel
Ora 22.40 – Spectacol artificii
După cum vedeți, ne-a
fost greu să alegem unde să
mergem. Din lipsă de timp,
noi am participat doar la
manifestările culturale de
vineri 26 august. De la ora
11.00 în sala ,,Conexiuni‘‘ a
avut loc o prezentare a revistei bistrițene cu același nume. De fapt, a fost o întâlnire organizată de Prof. Dr.
Dorel Cosma și poeta Elena
M. Cîmpan, Președinta Societății Scriitorilor Bistrițeni
,,Conexiuni‘‘.
(Înregistrarea poate
fi vizionată pe TV
Bistrița și AS TV).
Tema
a
fost:
,,Literatura – Cetate
în cetate‘‘.
Moderatoarea, Elena
M. Cîmpan a dat
cuvântul invitaților,
printre care mențio228
nam: Prof. Univ. Dr. Andrei
Marga, cetățean de onoare al
orașului, care a evidențiat în
alocuțiunea sa activitatea culturală intensă de aici, sugerând ca într-un viitor poate nu
prea îndepărtat, Bistrița să
devină și un important centru
universitar.
Dialogul a fost continuat
de Dr. Alexandru Uiuiu, reprezentant local al Ministerului Culturii. Acesta a menționat unele realizări culturale, în ciuda dificultăților de tot felul pe
care autoritățile le-au avut
de
întâmpinat,
mulțumindu-i
Prof.Univ.Dr. Andrei Marga pentru tot sprijinul pe
care l-a acordat în vederea
înfiinţării Extensiei Bistriţa
a Universităţii „BabeşBolyai‖.
Cu ocazia acestei întâlniri, Menuț Maximinian,
scriitor și Director al ziarului local
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Răsunetul a prezentat amplu cartea lui Aurel Rău,
Andrei Mureșanu în răsăririle magicului (Editura
Charmides, Bistrița, 2016,
194 pp.). Anul acesta
s-au împlinit 200 de ani de
la nașterea acestui poet,
care pe nedrept a fost considerat autorul unei singure poezii, intitulată inițial
Un răsunet, dar care, în prezent, este imnul nostru
național. În afară de această sărbătorire, bucuria a
fost și mai mare pentru faptul că această carte este
cea de a II-a ediție, apărută la Editura Charmides,
fondată de Dr. Gavril Ţărmure, directorul Centrului
Judeţean pentru Cultură Bistrița-Năsăud.
De la dreapta: Dr. Gavril Țărmure vorbind despre carte. Aurel
Rău care urmezaă să vorbească despre cartea lui, îl ascultă cu
atenție și bucurie.
El a mai spus că a donat orașului Chișinău, pe
Aleea Personalităților, bustul acestui mare patriot
român, subliniind faptul că primarul orașului a recitat în întregime și pe de rost, poezia lui Andrei Mureșanu, Deșteaptă-te, române!
Ca un semn de mare mândrie și onoare, Prof.
Dr. Dorel Cosma a subliniat faptul că în sală se aflau
trei cetățeni de onoare ai Bistriței: Prof. Univ. Dr.
Andrei Marga, scriitorul Aurel Rău și cosmo-poetul
Alexandru Cristian Miloș. Prin protestul pe care a
avut curajul să-l organizeze în 1982, acesta din urmă
a reușit să salveze de la demolare Casa memorială
,,Andrei Mureșanu‘‘, care poate și astăzi să fie vizitată la Bistrița.
destineliterare@gmail.com
Poetul
Ioan
Radu
Văcărescu,
Președintele USR,
Filiala Sibiu, a vorbit despre cartea
Prof. Univ. Dr. Anca Sîrghie, Lucian
Blaga şi ultima sa
muză”, care, după
ce a fost lansată în Statele Unite ale Americii și prezentată de autoare la diverse cenacluri românești din
continentul nord-american, s-a întors acasă pentru a
primi în 2015, Premiul ,,Octavian Goga‘‘ al acestei
filiale. De asemenea, el a mai recitat și din creația
proprie.
Pe aceeași linie s-a axat și Prof. Univ. Dr. Anca Sîrghie,
De la dreapta: Prof. Univ. Dr. Anca Sîrghie. În fundal, Prof.
Dr. Dorel Cosma o ascultă cu multă atenție
un distins om de cultură și critic literar de o mare
acuratețe și sensibilitate. După ce a apreciat tot ceea
ce realizează și profesionalismul colectivului Centrului Cultural ,,George Coșbuc‘‘ din Bistrița, Anca
Sîrghie a prezentat un roman de debut La colibe (pe
care l-a și prefațat) al scriitorului canadian de origine
română, Cristian Medelean. În popasurile recentului
turneu nord-american, Anca Sîrghie a ținut conferințe care au marcat cei 150 de ani, tocmai împliniți de
la nașterea poetului bistrițean George Coșbuc. Cu
mulțumire conferențiara a remarcat că mulți români
ai diasporei americane lecturează și recită, chiar cu
plăcere, versurile marelui poet.
229
Destine Literare
Muguraș Maria Petrescu s-a prezentat în fata
auditoriului în calitate de redactor șef-adjunct al revistei Destine Literare (Montreal), consilier literar al
revistei Lumină Lină (New York), redactor al revistei Ardealul Literar (Deva), transmițând tuturor celor prezenți salutul acestor publicații de prestigiu.
Amintind despre starea traducerilor literare românești în limbi de circulație internațională, vorbitoarea a arătat interesul scriitorilor români de a fi traduși și de a pătrunde cât mai mult în rândurile cititorilor străini. Așa se explică numeroasele proiecte de
traduceri literare pe care ea le-a avut și le mai are
încă în desfășurare cu Centrul Cultural de aici. Anul
trecut a fost lansată antologia bilingvă Amintiri de pe
o ilustrată care a cuprins poezii traduse în engleză,
semnate de Dorel Cosma, Elena M. Cîmpan, Menuț
Maximinian, Alexandru Cristian Miloș, Victor Știr.
Anul acesta ea va traduce în engleză și în franceză
poeziile lui Dorel Cosma adunate în volumul Malul
tăcerii. Cu ocazia Festivalului Internațional de Teatru ,,Liviu Rebreanu‘‘ se va juca în premieră absolută o scenă din piesa dramaturgului slovac Milan
Richter, Scurta și nefericita viață a lui Marilyn
Monroe.
Întâlnirea s-a încheiat cu un recital de poezie
susținut de Al.C.Miloş, Dorel Cosma, Menuţ
Maximinian şi Elena M. Cîmpan.
Apoi am vizitat clădirea vechiului Centru Cultural, care a fost amenajată ca muzeu-bibliotecă și
230
care adăpostește fotografii, premii obținute de-a lungul activității prestigioase susținute de această instituție de cultură.
Maria Guther Herinean, un om deosebit și de bază al Centrului Cultural, dar și o prietenă specială. În poza de fundal trei
generații. De la dreapta: bunica ei - Magyarosi Erzsebet 1938, mama ei - Guther Margit – 1961 și Maria - 1981 - respectiv 2016
A urmat un concert simfonic extraordinar susținut de Noua Orchestră Transilvană a Filarmonicii
din Cluj, la Biserica Evanghelică. Spre încântarea
numerosului public, au fost interpretate compoziții
cunoscute de A. Dvorak, A. Vivaldi, M. Ravel, G.
Verdi și J. Brahms.
Organizatorii au oferit un spectacol stradalparadă intitulat „Carul cu foc‖, care alături de Toboșarii cetății au defilat prin Piața Mihai Eminescu Gh. Șincai - Piața Centrală și zona pietonală „Liviu
Rebreanu‖. Tot aici trupa „Amadeus‖ a încheiat seara.
Dacă doar într-o singură zi, programul a fost
atât de variat, vă imaginați câte spectacole, câte
momente minunate și deosebite a putut să ofere grupul Centrului Cultural ,,George Coșbuc‘‘ de la Bistrița.
Vă mulțumim că ne-ați invitat, dragi prieteni,
să fim alături de voi într-o astfel de zi minunată!
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Passionaria Stoicescu – SOMETHING ELSE THAN SIGNS
Prestigioasa editură bucureșteană eLiteratura
a publicat cartea binecunoscutei poete Passionaria
Stoicescu, Something Else than Signs, (Editura
eLiteratura, București, 2016, 121 pp.), versiunea în
limba engleză de Muguraș Maria Petrescu și David
Paul Vnuck, Statele Unite ale Americii.
Poetul Vasile Poenaru, directorul editurii, spune că ,,varianta internațională (cu ISBN de Statele
Unite ale Americii, care se tipărește și se livrează
local în USA și Canada) poate fi accesată pe:
https://www.createspace.com/6549735 iar ediția
digitală
Kindle,
pe
Amazon:
http://amzn.to/2bQr03U. Ambele linkuri se pot trimite diasporei române și / sau vorbitorilor de limbă
engleză.‘‘
Cartea va fi lansată în lunile următoare la
București și la Bistrița cu ocazia Festivalului Internațional de Teatru ,,Liviu Rebreanu‘‘.
Passionaria Stoicescu vine să ne supună atenției un corolar poetic care să-i explice arta scrisului,
pe care îl stăpânește cu măiestrie de o viață,
jucându-se cu el ca un copil, posedându-l cu toată
ființa și trăirea ei de scriitoare. Poeziile ei sunt misterul ironic în datul sorții, dorința acută de explicație
și auto-explicație, folosind metoda paradoxului perfect care, deși ascuns într-o mănușă de catifea, lovește direct la țintă. Something Else than Signs este
jocul culorii închis / deschis, exprimat prin cuvinte
calde, clare, simple, uneori luminoase, contrase în
tușe puternic întunecate ce vin să-i acopere existența, identitatea, să o acopere chiar pe ea ca ființă.
Umană?! Femeie?! Poetă?! Cât din toate acestea este
foarte greu de spus sau de stabilit într-o proporție
exactă.
Versurile Passionariei Stoicescu ne poartă cu
gândul la un univers în exclusivitate, al ei în întregime, palpabil în sine, dar și îndepărtat sau pierdut
într-o lumină difuză. Jocul de-a
du-te, vin-o, de a fi și a nu fi, stăpânește toate cărțile
ei. Și de aici, din fragilitatea ca de porțelan a sufletului ei, de nobilă Doamnă Bonsai, se conturează în
fața ochilor noștri însăși Doamna Bonsai în carne și
oase, care se vede chiar pe ea proiectată și reproiectată în acele poezii. ,,Scriu.../ Am fost binecuvântată
să scriu,/ să înfloresc pe hârtie/ bonsaii vieții mele:/
destineliterare@gmail.com
copilărie tăiată,/ iubire retezată,/ vise ciuntite -/ toate
în pământ puțin,/ să mă tot bucur de chin,/ să fie
fascinantă și-ntremătoare/ d u r e r e a/ - mai ales
când dau în floare - / adică scriu...‘‘ – Doamna Bonsai.
Citind aceste două volume de poezie ne punem
întrebarea firească unde și cât este Passionaria Stoicescu alias Doamna Bonsai? Răspunsul poetei vine
simplu, gradat, cu fiecare poem în parte. El vine de
undeva de departe, materializat, tot paradoxal, întrun om – un mire, dar nu cel creat, așa cum spune
Biblia dintr-un ,,pumn de țărână din pământ‘‘, ci de
la himera de cenușă, întrupată în mirele poeziei. Iubire, pasiune, destin (,,De tine am ars/ până când
zgura/ mi-a rostuit altfel făptura.../ Acum,/ dacă ți-aș
mai întinde un gând/ ar fi spulberat de vânt.../ Trupului meu/ torturat de arșiți mereu/ i-am îngăduit o
ușă/ prin care să pleci,/ mire al meu de cenușă...‘‘ –
Mirele de cenușă), blestem (,,Nu privi înapoi -/ va
ploua cu cele mai uscate ploi,/ va ninge cu cea mai
neagră ninsoare,/ n-ai să mai vezi niciodată/ celălalt
soare...‘‘ – idem), căutare îndelungă, permanentă și
înfrigurată (,,Du-te!/ În chip de drum/ fie s-alergi
după fum...‘‘ – ibid). Mirele ei etern pe care-l vrea,
dar îl și repudiază din tot sufletul pentru pecetea cu
care a marcat-o definitiv toată viața este doar Poemul (,,Nu-l văd și nu-l ating - dar este,/ nu urc, dar el
mă ia pe creste,/ nu-i foc, dar arde nevăzut/ și cântă
disperant și mut.//
Mi-e mire fără legământ/ și cer imens, fără
pământ,/ drag mort din patima mea vie...// El?// Eu!//
Poemul – când mă scrie!‘‘ – Identitate). Iar de aici
până la materializarea acestei iubiri dorite, râvnite,
așteptate cu înfrigurare, trăită la cota maximă a unei
pasiuni devoratoare, dar și blestemată în egală măsură, de la acest extaz agonic în permanență nu este
decât un pas (,,Singură,/ eu și cărțile/ în trudnică
exilare,/ privind cu spaimă/ furnicarul de pe trotuare...// Singură/ fără nume,/ c-un sentiment vinovat/
c-am purtat în mine,/ am născut/ și am legănat/
această lume nepăsătoare,/ această lume... – Eu și
cărțile).
231
Destine Literare
SOMETHING ELSE THAN SIGNS (‘‘eLiteratura‘‘ Publishing House, Bucharest, 2016, 121
pp.) is a volume of poetry written by the Romanian
poetess Passionaria Stoicescu and translated into
English by Muguras Maria Petrescu and David Paul
Vnuck.
Passionaria Stoicescu chooses to wrap herself
in a diaphanous and hazy somewhat ironic mystery,
that makes one think of an exclusive universe, which
belongs only to herself, being palpable in itself but
not distant or lost in a dim light. Her game of come
and go, of to be or not to be, controls her poetry.
And from here, from the chinaware fragility of her
soul, as a noble Madam Bonsai, the real Madam
Bonsai in flesh and blood makes her appearance in
front of our eyes. She sees herself projected and
reprojected in her poems.
Reading such a book one wonders naturally:
where and how much of all this is Passionaria
Stoicescu alias Madam Bonsai? The poetess‘ answer
comes with every other new poem in a very simple
and gradual way. Paradoxically speaking, it is materialized in a man – a bridegroom, but not the one
who was created as The Bible says ‘‘from the dust of
the ground‘‘ but from the chimera of the ashes. Her
answer is embodied in the bridegroom‘s poetry, in
love, passion, and destiny. And from here to the
finding out of this longed for, yearned, waited feverishly, lived at the climax of a devouring passion but
also cursed to that permanently agonic ecstasy there
is only one step.‘‘
SOMETHING ELSE THAN SIGNS can be ordered on Amazon at
https://www.createspace.com/6549735 or http://amzn.to/2bQr03U
232
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Hava PINHAS-COHEN
(ISRAEL)
Let’s not Forget Our Parents
During Rosh Hashanah, I didn‘t bow my head
To His Kingship, I was giving birth. The King was
there alone.
I swathed myself in memories. My father, my father,
He carried me on his shoulders like a knight
So that I could see through the window of the Sephardic synagogue
At the end of Seven Mills Street,
next to the Yarkon River
To be part of the congregation
White and breathing
At the moment of tru‟ah
Blowing, contracting—
At the hour of opening
And closing.
In the yard, jasmine flowers
tangerines and guava innocently usher in the autumn.
Rain has no smell. It is the earth which exudes an
odor of roots and decay
The leaves of lilies seeping into the fresh earth
already know that even if the wind sweeps away all
signs
Memory will come
Of the good and the pleasant
Of mercy and most of all, compassion.
Did my father know at that time
That one shouldn‘t leave a child alone
Beside a noisy window
With the cry of the shofar
Tearing out from within?
Did he know?
destineliterare@gmail.com
In a snatched moment in the month of Elul
My father went away
And although I spoke against him
I surely remember him well
And so—
Although it is not the way of the world
Many years later—
At the moment of nursing
My heart
Longs for him still.
(4 Heshvan, 1990)
Să nu ne uităm părinții
De Rosh Hashanah nu mi-am plecat capul
În fața Regelui. Nășteam. Iar Regele stătea acolo
sigur.
Treceam de la o amintire la alta. Tatăl meu. Tatăl
meu
Mă căra în spate ca un cavaler
Ca să pot vedea prin fereastra sinagogii
Până hăt departe spre Strada Celor Șapte Mori,
cam pe acolo pe lângă Râul Yarkon
Ca să fiu și eu printre cei din comunitate,
Albă la față și respirând
În clipa de Yom Tru‟ah
Împingând, contractându-mă
La ceasul deschiderii
Și al încheierii.
În grădină, flori de iasomie
De mandarini și guava își fac inocent intrarea în
toamnă.
Ploaia nu miroase. Doar aerul miroase a rădăcini și a
praf stins
233
Destine Literare
Frunzele crinilor cad peste pământul reavăn
Știind deja că dacă vântul ar spulbera toate semnele
Se vor întoarce amintirile
Lucrurilor frumoase și bune
Ale milei, dar în special ale unei păreri de rău.
Oare pe atunci știa tatăl meu
Că nu trebuie să lași niciodată un copil singur
Lângă o fereastră
Prin care poate trece
Tânguirea unui shofar
Smulsă parcă din suflet?
Știa el?
Și pe neașteptate în luna lui Elul
Tatăl meu a plecat.
Și chiar dacă am vorbit adesea împotriva lui
Tot îmi amintesc foarte bine de el.
Și astfel,
Chiar dacă nu era în legea firii,
Mult mai târziu,
Când și eu am alăptat
Inima mea
Tânjea după el.
(4 Heshvan, 1990)
Traducere în limba română de
Muguraș Maria Petrescu
234
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Ioan-Aurel POP
(ROMÂNIA)
Meseria de istoric la începutul mileniului al treilea
Istoria sau științele istorice – cum se denumesc
de către specialiști domeniile complexe și variate ale
cercetării trecutului omenesc – se află într-un
moment de mare cumpănă, ca și întreaga societate
contemporană. Viața oamenilor care au trăit în trecut
este considerată de către înțelepți memoria colectivă
a comunității pământești. Cu alte cuvinte, de-a
lungul timpului, s-au adunat fapte, întâmplări,
evenimente, procese etc., care se constituie în
zestrea omenirii, în patrimoniul societății, într-un
adevărat tezaur de viață. Noi suntem oameni și – ca
să parafrazez un dicton latin – nimic din ceea ce este
omenesc nu trebuie să ne fie străin. Dacă lăsăm să ne
scape o parte din esența umană, ne expunem unor
riscuri greu de evaluat. Datorită acestei convingeri,
diferitele comunități umane, începând cu sumerienii
și egiptenii cei vechi, au cultivat cunoașterea
trecutului prin intermediul specialiștilor, elaborând
reguli speciale pentru aceasta. A fost o vreme când
istoria era poveste și poezie, spusă și cântată pe
muzică de către aezi, care cultivau arta de a reînvia
frumos și armonios lumile de odinioară. Ulterior,
istoria a devenit „anchetă‖ sau „cercetare‖, făcută
prin diferite metode de investigație, cu scopul
descoperirii adevărului din trecut. Firește, s-a aflat
curând că lumile revolute nu mai puteau fi reînviate
întocmai, orice am fi făcut noi, oamenii. Marele
istoric român și filosof al istoriei Alexandru D.
Xenopol împărțea domeniile cunoașterii în „științe
de repetiție‖ și „științe de succesiune‖. Din prima
categorie făceau parte ceea ce noi numim științe
exacte și experimentale, iar din a doua istoria, adică
viața de demult. În vreme ce în primele domenii,
realitățile se prezintă ca imuabile și eterne, în
„științele de succesiune‖ pare că „totul curge‖ și
nimic nu mai rămâne cum a fost. Marele istoric
transilvănean al secolului trecut David Prodan
vorbea despre istorie ca fiind „știință de acumulare‖
(și nu „de revelație‖), pentru practicarea căreia era
nevoie de o muncă asiduă și intensă, de ani de zile,
destineliterare@gmail.com
în arhive și biblioteci, pe șantiere arheologice, în
muzee etc.
Chiar și așa, cu gradul ridicat de relativism
asumat, cercetarea trecutului a ajuns, cam de la
Renaștere încoace și mai ales în ultimele două
secole, un domeniu de cunoaștere dotat cu metode
precise de investigare, cu reguli de operare
cunoscute și verificate, atât cât poate fi preciziunea
aplicată în disciplinele socio-umane. Se admite că
adevărul absolut al lumilor trecute este imposibil de
cunoscut de către noi, oamenii, cărora nu ne rămân
decât urme disparate și subiective (cel mai adesea)
ale întâmplărilor de odinioară. Acest lucru ne arată
că între realitatea din trecut („istoria-realitate‖) și
realitatea reconstituită de istoric („istoria-discurs‖,
istoriografia) vor fi întotdeauna diferențe. Prin
urmare, istoricul nu poate reînvia lumea revolută pe
care o studiază, dar se poate apropia de ea cât mai
mult, o poate reconstitui cât mai aproape de ceea ce
a fost, dacă respectă „regulile jocului‖, verificate de
secole și de generații întregi de specialiști.
Noi numim printr-o convenție viața oamenilor
de odinioară, trecut. De fapt, trecutul a fost, pentru
cei care l-au trăit, viață intensă prezentă. Până la
urmă, toată viața oamenilor devine trecut, orice am
face noi și oricum am încerca să ocolim acest curs.
Prezentul durează o clipă și apoi devine trecut,
viitorul este mereu incert, dar ajunge și el prezent și
apoi trecut, astfel încât, iremediabil și reversibil,
dimensiunea cea mai lungă și mai certă la care avem
acces (limitat, e drept) este trecutul. Ca urmare,
dragostea pentru trecut înseamnă dragoste de viață,
iar cunoașterea trecutului este cunoașterea vieții.
Aceasta nu înseamnă deloc – cum observa demult o
Doamnă a spiritului universal, Marguerite Yourcenar – că trecutul este o vârstă de aur. Nu, fiind viață,
trecutul poate să fie frumos și sublim, urât și rușinos
sau, pur și simplu, oarecare. A-l cunoaște este o necesitate, iar a-l ignora poate deveni o catastrofă.
Din păcate, tendința contemporană este de ig235
Destine Literare
norare a trecutului omenirii, a experienței de viață a
comunităților, mai ales a celor naționale. Motivele
sunt multe, de la graba planetei de a se autodistruge
prin poluare, dezechilibre, catastrofe naturale etc.
până globalizarea prost înțeleasă și de la ideea că
memoria este inutilă până la superficialitate, ignoranță, trivialitate, violență, toate cultivate de forțe
mult mai puternice decât ne putem noi închipui. Astăzi de tinde înlocuirea din sistemul de educație primară și secundară a disciplinelor școlare consacrate
și care și-au dat măsura valorii lor în societate (istorie, geografie, botanică, zoologie, anatomie, limbi
clasice etc.) prin conținuturi (necesare, fără îndoială)
botezate „discipline școlare‖ („educație pentru drepturile copilului‖, „educație antreprenorială‖, „educație sexuală‖, „educație rutieră‖, „educație juridică‖
etc.). Toate aceste teme din a doua categorie sunt
subiecte de cunoaștere de neînlocuit în lumea contemporană, dar ele nu sunt discipline care să trebuiască apreciate de sine stătător și finalizate prin
medii școlare! Sau ar putea să fie, la rigoare, dar nu
prin eliminarea celorlalte! Învățând istorie, elevul
află despre lumi și compară, face cunoștință cu
primele legi, constituții, culte religioase, află ce sunt
stilurile arhitectonice, deosebește o simfonie de un
concert, distinge valorile antice, medievale, moderne, află cum s-au purtat războaie în numele dragostei, al credinței și al bisericii, al libertății, egalității și
democrației etc., poate prețui dialogul și informarea,
poate evalua răsturnarea ordinii nedrepte dintr-o
societate etc. Istoria, ca și alte discipline „învechite‖
promovau, pe lângă fapte, valori morale, artistice,
umane, idei fundamentale generale, strategii de
viață; noile „discipline‖ propuse răspândesc metode
și tehnici limitate, cunoștințe de nișă, care se pot
învăța de către un om cu inteligență medie în timpul
liber, în familie, la orele de dirigenție, la celelalte
discipline deja existente sau prin prisma dexterităților școlare. Aceasta nu înseamnă deloc că sub
numele de „istorie‖, „geografie‖, „limba și literatura
română‖, „studii clasice‖ etc. trebuie învățat mereu
în formă statică, precum în urmă cu o sută de ani;
dimpotrivă, dinamica vieții trebuie reflectată în educație mereu mai alert, în ton cu societatea în care
trăim. Numai că schimbările de dragul schimbării și
experimentele repetate și grăbite, fără urmărirea
efectelor lor nu pot conduce la nimic bun.
Astfel, unul dintre rezultatele acestor demersuri insistente din ultima vreme este crearea, în anumite cazuri, de mecanisme umane, de roboți, de marionete ușor de manipulat, prin vot ori prin alte mijloace, inclusiv acțiuni violente. Unii dintre oamenii
lipsiți de cultură generală și de orizont artistic, dintre
oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate,
236
dintre oamenii care nu mai au capacitatea să compare și să ia decizii în cunoștință de cauză alcătuiesc
partea exagerată și exacerbată a generației „Google‖,
a generației „Facebook‖, a generației „SMS‖ sau a
tuturor la un loc! Sunt oameni, în general, inteligenți, dar cu inteligența canalizată spre scopuri controlate de o elită malefică. Elita clasică a acestei lumi pare abulică, amețită, adormită, fără nerv și fără
voință. Aici nu este vorba despre conflictul dintre
generații, nici despre mitul vârstei de aur, nici despre
nostalgia tinereții, ci de realism. Am fost avertizați
demult că „somnul rațiunii naște monștri‖. Nu demult, am văzut ciocane distrugând statui mesopotamiene sau bombe nimicind Palmyra, la ordinele unor
lideri dăruiți răului! Ar fi bine să veghem cu toții ca
toate admirabilele descoperiri și invenții ale lumii
contemporane să servească omului creativ și creator,
omului cercetător și omului moral, nu omului-robot,
distorsionat și manipulat. Nu vreau să se înțeleagă
greșit mesajul meu! Toate mijloacele moderne de
comunicare în masă sunt necesare și utile. Nici nu
am mai putea trăi fără ele. Dar utilizarea lor exagerată, dirijată și canalizată doar în anumite direcții –
fără a da subiecților independența necesară sau puterea de discernământ și de decizie proprie – este extrem de periculoasă. De aceea, pledez ca tinerii istorici, care vor avea datoria să formeze caractere, să
aibă cultura generală și de specialitate necesară pentru a fi ei stăpâni pe internet și pentru a nu se lăsa
robiți de informația neverificată.
Deprecierea istoriei ca disciplină s-a datorat în
România unor cauze speciale, cum ar fi derapajele
din timpul regimului comunist (când trecutul a fost
parțial falsificat, glorificat, alb și imaculat etc.), excesele naționaliste și protocroniste, denigrarea
românilor și a trecutului lor după 1989 etc. În perioada postbelică, noi, românii, am cunoscut câteva
decenii de comunism, privit adesea „în bloc‖, ca și
cum faptele s-ar fi derulat liniar și mereu la fel. De
fapt, am trecut mai întâi printr-o etapă proletcultistă
și internaționalistă (când „lumina venea de la
Răsărit‖ și trecutul nostru nu reprezenta nimic), până
prin 1960-1965; prin una mai echilibrată, de recuperare a unor valori naționale, până prin 1975; prin una
naționalist-comunistă, până în 1989. A urmat, în
ultimul sfert de veac, „epoca de libertate‖, percepută
de mulți ca fiind de marasm și incertitudine, de dezorientare și paradox. Nici din perspectiva tratării
trecutului în general, lucrurile nu stau mai bine. Pe
de o parte, suntem atenționați de unii că istoria noastră începe la Tărtăria, la Cucuteni și la Gumelnița,
românii fiind cel mai vechi și mai glorios popor din
Europa, că suntem daci curați, de la care romanii ar
fi învățat latinește; aflăm de pe net (cine mai verifică
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
dacă este așa sau nu?!) că istoricii oficiali sunt „vânduți‖ și „închistați‖, fiindcă nu tratează cu respect
„scrierile arhaice românești‖, „tăblițele de la Sinaia‖,
„Codicele Rohonczy‖ sau alte contrafaceri notorii.
Pe de altă parte, ni se spune – și aici intervin alți
actori – că nu am fost capabili de nimic de-a lungul
vremii, că am fost o masă amorfă, că nu avem creații
și valori competitive, că toți istoricii noștri au cultivat nu realități, ci mituri naționaliste rușinoase, că nu
suntem nici măcar români, că nu avem în trecut
momente referință, că marile personalități ne sunt
toate mici, că Eminescu a fost xenofob, iar Coșbuc
minor, că Ziua Națională este o eroare etc. Nu este
de mirare că, mișcându-ne în acest cadru, am ajuns
cu istoria noastră de ocară, că disciplina este pusă
sub semnul întrebării, iar slujitorii săi blamați.
Pentru remedierea răului, până se mai poate,
trebuie, între altele, ca istoria să rămână o formă de
cunoaștere apreciată, respectată și prețuită și, în primul rând, studiată. De aceea, istoria trebuie să aibă,
ca disciplină școlară, la toate clasele și profilurile,
cel puțin câte două ore pe săptămână. Cei care sunt
datori să facă cercetarea trecutului sunt istoricii, singurii care au capacitatea să ajungă la izvoare, să extragă din ele adevărul (parțial) și să-l explice publicului. Amatorii de istorie – ingineri, medici, artiști
etc. – se cuvine să fie , natural, liberi să se pronunțe
despre trecut, să scrie despre trecut, dar să-și recunoască amatorismul, să precizeze caracterul de eseu,
de povestire, de impresie al produselor lor. Trebuie
să admit că au fost și sunt încă și autodidacți remarcabili, cu rezultate deosebite în cercetarea trecutului,
dar cazurile sunt rare și ușor recognoscibile. Nici eu,
ca istoric, dacă scriu despre medicină sau despre
chimie, nu mă pot da drept medic ori chimist!
Credibilitatea unui domeniu o asigură exclusiv
specialiștii, cei care au fost pregătiți anume să
destineliterare@gmail.com
studieze acel domeniu. Și nici dintre specialiștii
istorici, un contemporaneist nu e bine să se pronunțe
științific despre antichitate sau epoca medievală,
după cum un medic orelist nu poate lucra la
ortopedie, nici un radiolog la chirurgie.
Menirea acestui congres este, între altele,
dorința de reașezare pe baze sigure a prestigiului
istoriei ca formă de cunoaștere a vieții omenirii și
poporului român, de revigorare a cercetării științifice
în domeniu, de reconsiderare a statutului istoricului
în societate și de asigurare a statutului de disciplină
școlară a istoriei, la toate clasele profilurile, în acord
cu importanța cunoașterii istorice. Prin aceasta, nu
dorim decât să reconferim ființelor și comunităților
umane demnitatea, capacitatea de alegere și de
judecată, discernământul și creativitatea, spre
revigorarea idealurilor care au făcut posibilă lumea
și care se bazează pe cunoaștere și pe cunoștințe, pe
comparație și pe credință, pe dialog, pe dreptate și
adevăr, toate acestea subsumate binelui individual și
general. Un mare istoric francez, devenit martir –
Marc Bloch – făcea în prima jumătate a secolului al
XX-lea apologia pentru istorie și elogiul meseriei de
istoric și a plătit cu viața pentru convingerile sale,
pentru apărarea valorilor umanității. Nu mai dorim
să plătim cu viața pentru a asigura perpetuarea
valorilor umane, a marilor creații ale omenirii.
Științele istorice cultivă toate aceste valori,
ceea ce înseamnă că ele închină un imn de prețuire
vieții omului și a comunităților umane, vieții trăite în
cunoștință de cauză, întru demnitate și onoare.
Oamenii fac istoria, dar tot oamenii o și scriu, de
aceea este nevoie de responsabilitate și de seriozitate
în rândul tuturor. Numai așa, această supremă și
fermecătoare taină care este viața poate merge
înainte, după rânduiala firii.
237
Destine Literare
Ion POP
(ROMÂNIA)
De ce?
„La ce te-ai putea gândi la Paris, decât la fericire, moarte sau deşertăciune? Parisul e mai mult,
mult mai mult decât un oraş. E o stare de spirit, ca şi
NYC, portretul lui Gertrude Stein făcut de Picasso
― care a pus-o să pozeze de 40 de ori, ca apoi s-o
picteze din memorie ― sau mormântul lui Arsenie
Boca…‖
Cu aceste cuvinte m-a stimulat prietenul meu,
B…, să-i dau propria-mi replică de parizian de
adopţiune…
Cum şi de ce am scris această carte?
Am vrut să fac haz de condiţia umană… Să
mă „răzbun‖ pe ţara unde am fost nevoit să-mi duc
traiul ― şi unde mi-am mâncat mălaiul, în ultimii
ani, cu sos… olandez ― aluzie la François Hollande,
un golan aşijderea golanilor noştri din ţară,… pentru
că aşa-i piesa, aşa trebuie să fie marionetele „lor‖,
slugi la case străine.
Pornisem cu ideea să încep pe un ton cumva
smerit faţă de măreţul popor francez şi să acumulez
fapte ce ar fi demonstrat, în cele din urmă, că imaginea pe care şi-o construiesc ― de regulă ― românii
despre oamenii din ţara lui Voltaire e în mod grosier
eronată, depăşită doar de imaginea, echivalentă în
falsitate (când prea negativă, când prea pozitivă), a
propriului nostru popor…
Faptele s-au tot acumulat, iar comedia umană
la care eram spectator a depăşit perimetrul vizat
iniţial, s-a… globalizat!
Fac aici o tentativă epică unde, fără reţineri,
introduc, mai puţin timid, date despre mine însumi,
de la momente autobiografice la cugetări de o
clipă… ca să mă îndrept spre concluzia (pe care o las
s-o descopere cititorul) că lumea e făcută să fie armonioasă şi că ea ar fi, într-adevăr, aşa, dacă am şti
să descoperim Unitatea ce ne caracterizează, în
adâncuri, pe fiecare dintre noi…
Cititorule, vei descoperi, oare, mesajul ascuns?...
238
Zi de vacanţă
Am intrat în vacanţă. Mai bine spus, azi nu
am avut de mers la curs. Studenţii pregătesc sesiunea. Peste câteva zile am cu ei primul examen.
M-am trezit tot la ora obişnuită şi mi-am
menţinut tabietul. Am luat „pe stomacul gol‖ linguriţa de miere amestecată cu ghimbir şi scorţişoară şi,
în aşteptarea cafelei, am rânduit vesela din maşina de
spălat. Am urcat la etaj, aducând ceşcuţa pe farfurioară, dar nu m-am băgat la loc în pat, cum aveam
obiceiul, ci, fiind momentan singur în urbe, am deschis o clipă calculatorul ― tot o formă de… socializare e şi asta. În fine, am coborât în bucătărie şi miam pregătit micul dejun. De ani de zile, imitându-l
pe tata, mănânc pâine prăjită cu brânză de vaci
(uneori îmi fac o mămăligă, alteori mănânc un avocado cu hrean şi muştar), însoţindu-le cu o salată
alcătuită dintr-o smochină, o prună uscată, o caisă
uscată ― tăiate mărunt ―, migdale, stafide, merişoare, nuci, usturoi, ardei, o roşie (aşa, fără gust,
cum sunt, de altfel, toate în ziua de astăzi!) şi un
kiwi, ansamblul acoperit cu ulei de măsline.
Se zice că e sănătos să te alimentezi cu astfel
de ingrediente, dar trebuie să recunosc că, de când le
tot consum, n-am băgat de seamă să-mi fi făcut
vreun bine. De pildă, am avut o gripă care a durat
toată toamna, ceea ce m-a cam sedentarizat, timp în
care am pus pe mine câteva kilograme suplimentare,
la care s-au adăugat şi cele de la Crăciunul petrecut
la Cluj... De câteva săptămâni, însă, a devenit imperativ să-mi reintru în formă, căci sâmbătă plec în
Alpi, cu studenţii, la Val d'Isère, să facem ski de
printemps…
Iată ce înseamnă să-ţi propui un obiectiv mobilizator! Mă crezusem intrat în faza senectuţii anchilozante, or, reluând exerciţiile cu perseverenţă,
am simţit de la o zi la alta cum mi se mobilizează
articulaţiile şi cum îmi „cresc‖ muşchii – evident, se
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
umplu cu apă, prin vasodilataţie, nu cresc cu adevărat, dar poate că şi asta e important, să se poată
hrăni, oxigena şi curăţa de acidul lactic produs la
efortul ce mă aşteaptă.
În dimineaţa asta n-am avut chef să mai
zăbovesc în casă, căci se arăta o zi de sfârşit de iarnă
/ început de primăvară senină şi rece. Mi-am
îmbrăcat, de probă, echipamentul de schi, pregătit în
vederea plecării (prea călduros pentru oraş, astfel c-a
trebuit să mă debarasez de el pe parcurs), şi am pornit-o în pas mai mult decât sportiv spre Parcul departamental din comuna vecină – un spaţiu verde situat
pe locul unde până la sfârşitul anilor ‘70 se aflase cel
mai mare bidonvil al Franţei, ocupat de portughezii
fugiţi din calea dictaturii lui Salazar.
Soarele oblic îşi cernea razele printre coroanele desfrunzite ale copacilor, pământul era
reavăn şi din măruntaiele lui se revărsa concertul ―
neauzit ― al rădăcinilor, bulbilor şi vietăţilor ce se
pregăteau să reînvie. N-am rezistat tentaţiei şi, pe o
platformă destinată, probabil, jocului de boule, m-am
dedat exerciţiilor mele de qigong.
Fără să mă laud, menţionez că, pe când eram
visiting scientist la Universitatea din Toronto, am
avut şansa şi privilegiul să fiu îndrumat de unul din
cei cinci „mari maeştri‖ ai acestui sport oriental ―
omul era originar din Hong Kong şi se refugiase în
Canada atunci când oraşul a fost retrocedat Chinei.
Începi prin trei expiraţii profunde. (De ce nu
inspiraţii? veţi zice. Pentru că ele vin automat, oricum!) La primul suflu prelung, îţi imaginezi că pieptul ţi se adună într-un singur punct, în plexul solar,
într-o zonă lipită de coloana vertebrală, acolo unde
se termină coastele… Apoi îţi goleşti iar aerul, concentrându-te la abdomenul ce ţi se aplatizează, adunându-te în hara10, centrul energetic situat la două
degete sub ombilic… În fine, te împingi înspre
pământ, de parcă ai vrea să te comprimi sub propriile-ţi tălpi… Abia pe urmă treci la diverse poziţii,
lente, curgătoare, pe care le menţii sau le repeţi de
multe ori, lăsându-ţi gândurile să plece…
E interesant de ştiut că aceste extravaganţe
orientale au fost „importate‖ în Occident încă de pe
vremea lui Voltaire, dar n-au fost agreate. Motivul?
Farmecul lor, binele pe care îl aduc nu încep să apară
decât după un număr de minute, după ce organismul
10
a „înţeles‖ ceea ce-i ceri! Or, până recent, pe tot parcursul epocii „moderne‖ în care individul mai credea
că va stăpâni natura, omul era grăbit, n-avea răbdare
să repete…
Suflam liniştit şi „rotund‖ , iar bila imaginară
― hara ― ce-mi creştea şi descreştea în pântec
odată cu mişcarea diafragmei îmi mângâia, parcă,
organele interne, îmi masa coloana vertebrală „pe
dinăuntru‖, în timp ce simţeam cum mi se deşteaptă
fiecare fibră musculară, căutându-şi vecinii – totul
transmiţându-mi o senzaţie de calm, de destindere a
minţii, de trăire intensă a prezentului.
Pe la ora amiezii, o ceaţă diafană a început să
se infiltreze ca un abur printre copaci. Nu era alburie, ci albăstruie, iar mai apoi a devenit de-a dreptul
întunecată, şi nu era ceaţă, ci poluare, constituită din
microparticule negre şi uleioase, cu miros înţepător.
Pacostea marelui oraş.
Am ajuns acasă cu ochii înroşiţi şi m-am
trântit îmbufnat la calculator. Altă pacoste, „feisbuc”-ul acesta. Aflu despre un fost mare poet cât era
de lingău, despre un talentat prozator, devenit zbir,
despre un remarcabil memorialist, devenit hoţ…
Ierarhiile recrutează doar oameni pătaţi. Nici şefii ce
conduc ţări n-au imagini mai liniştitoare ― suntem
duşi de nas de nişte maimuţoi, rozătoare, paiaţe…
Minciuni din toate direcţiile… Dezinformare, sau
exces de informaţie, care tot la dezinformare conduce… În ţară, incitări războinice… De ce m-am
gândit la Ierusalim? Un evreu a fost prins la Paris
mâzgălind el însuşi, pe propriul zid, inscripţii antisemite ― voia să i se atribuie locuinţă de la stat, pe
motiv că acolo ar fi ameninţat… Ierusalim ― găseşti
în el cuvântul „pace‖, şalom… Lumea din Franţa,
după şocul atentatului de la Charlie Hebdo, se demarchează, purtând ecusonul: „Je suis Charlie‖.
Alţii, dimpotrivă, s-au dezmeticit, je ne le suis pas…
depinde cum văd libertatea de conştiinţă şi de exprimare, pluralismul, democraţia…
Și totuşi…
Oamenii preferă să fie ca furnicile. Încolonate. Nu-şi dau seama de asta, dar asta cer. (Lenin a
încercat deja odată să-i înregimenteze, ca într-o mare
închisoare ― sunt vorbele lui, citate în Gog, de Giovanni Papini ― puşcăriaşul nu are de ce să se
preocupe de ziua de mâine: e liber!).
Furnicile merg încolonate, par liniştite, păzite
Hara, în japoneză; dantien, în chineză.
destineliterare@gmail.com
239
Destine Literare
pe margine de câţiva „soldaţi‖, de foarte puţini soldaţi! Pe furnica regină nici n-o vezi. Oamenii doresc
să nu aibă griji. Pentru asta le trebuie şi lor un şef!
Chiar şi invizibil: omul providenţial.
Ce speră norodul? Să trăiască! Să supravieţuiască! ― fie şi numai cu această garanţie, poporul ar fi mulţumit. Menţinerea în viaţă, prelungirea
vieţii, viaţa creată în laborator… promisiunile geneticii moderne merg, de altfel, tocmai în acest sens.
Al supravieţuirii…
Terorismul? Ecologia? Alegeri democratice
dirijate / insuficient dirijate de mass-media? Crize
monetare?…
Fleacuri!
Lumea nu se va schimba radical, din moment
ce 1% din oameni deţin 99% din tot ce există! Să
dispară moneda europeană? Să se prăbuşească dolarul? Să apară monede paralele?... Toate sunt nişte
bagatele, din moment ce practic toţi banii sunt în
doar câteva mâini…
Eu mă pensionez peste un an...
Recenzii ale cartii “Parisul meu” de Horea
Porumb, Editura Corint, 2016
„A apărut o carte despre Paris, PARISUL
MEU, editura Corint, 2016 - a Profului Univ. Dr.
Horea Porumb, care combate de 30 de ani in Franţa
in materie de microbiologie. Cum este si un distins
eseist, Parisul lui se conjugă cu un Paris al meu,
foarte personal, alminteri, ca al multora dintre românii care au combătut cu anii la Paris. Sunt observaţii
si analize de prima mână pentru Parisul de azi, dar si
pentru cel de ieri, de care suntem noi, românii, dacă
îmi dai voie, legaţi prin mii de fire. Sunt adunate
acolo impresii personale, cu inserturi subiective,
despre un Paris al ultimilor ani, cu oamenii care populează mai abitir străzile decât muzeele - adică nu
lipsesc pasaje eseistice de fine observaţii si analize,
un Paris personal al profului, care nu a fost turist la
Paris, ci locuitor pe decenii‖.
Bedros Horasangian
„Lectura cărţii „Parisul meu” a fost o reală plăcere”. Ion Mureşan
„Parisul în care ne invită Horea Porumb prin
noua sa carte este, într-adevăr, foarte al său. Căci nu
avem în faţă, cum se mai obişnuieşte, un ghid turistic abia travestit în impresii individualizate, ci o suită de ‖tablete‖ ce reţin scurte secvenţe de viaţă cotidiană, foarte diverse, ecouri, desigur, şi de evenimente artistice şi literare, un concert clasic, o expoziţie, dar nu ele apar în prim plan. Autorul e aici un
prozator ce povesteşte degajat şi cu o detaşare programatică de „spectator‖ la un fel de „comedie umană‖, pe care o contemplă adesea cu umor pigmentat
ironic, în orice caz deloc convenţional. Nu ţine să fie
„corect politic‖, nici cu francezii printre care trăieşte
de ani buni, nici cu alţii, descoperiţi în întâlniri ocazionale, conviviale sau de convenţională „mondenitate‖, se exprimă cu francheţe, de pildă despre noile
conformisme dependente de imensa şi formalista
birocraţie europeană, despre „mondialismul‖ mediocru-nivelator, despre dreptul la identitate naţională,
despre libertatea prost înţeleasă şi despre excesele şi
limitele ei. Notează, de asemenea, cu talent de observator selectiv şi expresiv, decoruri pariziene,
elemente de atmosferă definitorii pentru oraşul cu
care s-a familiarizat, schiţează rapide dar sugestive
portrete şi, mai ales, îşi orientează scrisele către reflecţia sapienţială, în care omul de ştiinţă (biochimist
şi fizician cu o carieră prestigioasă în Occident) pune exactitatea privitorului la microscop şi concizia
cerută de economia precisă a observatorului exigent.
Toate acestea sunt însă transmise cititorului cu o
sprinteneală a condeiului ce serveşte transmiterii
proaspete a impresiei, în note de „lectură‖ fugare,
surâzător-ironice, chemând un fel de complicitate
amicală cu cititorul. Pe scurt, o lectură agreabilă,
destinsă, lipsită de prejudecăţi şi de mari „pretenţii‖,
un parcurs de „instantanee‖ şi reflecţii notate de un
spirit lucid, ferm fără rigiditate, faţă de lumea în care
trăieşte şi la spectacolul căreia ne invită să luăm parte.‖
Gaudeamus: https://youtu.be/zf9W_FhoPcE
https://youtu.be/bX-LsH3FEFU
Open art:
https://youtu.be/8Ws5irYScvc
240
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Paulina POPA
(ROMÂNIA)
Și iar fericire
Social
Să fiu pasăre
Să-mi desfac aripile şi să plutesc purtată de dor
Să mă joc printre alte păsări
Copilul păsării să fiu cu aripi noi cu aripi viu colorate
Să fiu pasăre
Să rup lanțurile care mă țin de ani buni legată de
pământ
se omoară-ntre ei se sfâșie ca fiarele
distrug probe sar etape şi se plimbă liberi prin lume
sunt mari râd își arată colții îşi strâng fălcile
numele lor este străin de tot ce ar putea să poarte un
nume
Fericire înseamnă
Să urci cu zâmbetul pe cele mai înalte culmi
Să privești soarele cu o bucurie pe care nici nu ştii să
o descrii
Să te ridici pe aripile verzi ale cuvântului ca şi cum
ai fi pasăre
Să fii culoare maximizând nuanțe
Să iubești ca cerul / ca pământul să iubești
Să alergi prin ierburi cu picioarele goale
Să culegi bobul de rouă cu buze tinere
Să stai în proximitatea binelui aşa ca porumbeii
Să ai casa ta şi pâinea cea de toate zilele
Să ai iubire
asasini de oameni de prieteni de țară
asasini de suflete de fire de iarbă de dragoste de cer
totul e risipă totul e noroi totul e afară de om e afară
se-ntinde înghețul bate piatra arde sufletul îngheață
e ger
nu ne pedepsi
Doamne
pentru crimele celor ce dorm peste rănile lumii
oprește blestemul
ajută-ne să fim oameni frumoși
să iubim sub razele lunii
Redacția revistei Destine Literare urează
distinsei poete Paulina POPA un călduros
La muțti ani!
destineliterare@gmail.com
241
Destine Literare
Florentin POPESCU
(ROMÂNIA)
Din vremea gripei aviare
Nenea Dumitru State, un bătrân care a trecut
binişor de nouăzeci de ani şi după felul în care se
ţine are toate şansele să atingă suta, e un fel de
enciclopedie sau istorie vie a satului. Cât e ziulica de
lungă, de prin martie, când ies brebeneii şi ghioceii
şi până târziu în toamnă, când începe să cadă frunza
copacilor, stă pe o bancă din faţa casei lui, de lângă
uliţa mare, trage din când în când din ţigară şi se uită
la cine trece pe drum.
Unii, când n-au ce face ori vor să ia o porţie
de bună dispoziţie, fiindcă moşul e tare hâtru şi plin
de umor, se aşează lângă el şi-ncep să-l întrebe câten lună şi-n stele, ori să-l descoase despre câte a văzut
la viaţa lui prin locurile pe unde l-a purtat
Dumnezeu.
Şi l-a purtat, pentru că nenea Dumitru State a
fost la vremea lui un flăcău chipeş, de-nnebuneau
fetele după el şi se duceau la horă (că pe-atunci încă
mai era obiceiul de-a se face horă în sat) doar-doar
or sta în preajma lui ori le-o apuca de braţ şi le-o
învârti la jocurile cele mai focoase.
Pe urmă moşneagul a umblat mult prin lume,
a făcut şi frontul – şi cu nemţii şi cu ruşii – şi are şi
din anii ăia o tolbă plină cu amintiri care mai de care
mai ciudate, pe care ţi-e drag să le asculţi chiar dacă
l-ai mai auzit o dată sau de mai multe ori, că
bătrânul are farmec la povestit ca nimeni altul din tot
satul.
Da‘ nenea Dumitru State nu-i căutat numai
pentru asta, ci şi pentru altele, că după o snoavă ori o
păţanie pe care o povesteşte unuia sau altuia, ăla sau
aia se-ntinde la vorbă şi moşului îi place, la rândul
lui, să-ntrebe de una şi de alta, ce a mai făcut cutare,
ce i s-a mai întâmplat lu‘ cutare şi aşa mai departe.
De-aia se mai zice că dacă vrei să afli care-i mersul
242
lumii (al lumii din sat fireşte) nu-i nevoie să te duci
la Primărie, la Poştă ori la vreunul din magazinele
de-acolo. E de-ajuns să stai de vorbă zece minute cu
moşneagul şi te pui la curent cu toate.
Lucian Popescu, tânăr student plecat la
Universitatea din Capitala ţării să se facă ziarist, îl
consideră şi el pe nenea Dumitru State o „fântână de
aur‖ şi de-aia, de câte ori vine în vacanţă nu stă prea
mult cu ai lui şi se grăbeşte să se „adape‖ din ciutura
asta de informaţii de tot felul.
În sinea lui tânărul studios nutreşte să scrie şi
o carte de interviuri, o nuvelă sau poate chiar un
roman şi-n visata lui operă se gândeşte că n-ar găsi
în tot satul un personaj mai potrivit şi mai interesant
decât moşul ăsta care, la drept vorbind, îl
simpatizează şi el. Bătrânul se interesează, la rândui, când sunt vacanţele studenţeşti şi când va putea să
zăbovească la o tacla cu prietenul lui mai tânăr, ca să
afle cum este lumea pe la Bucureşti şi ce se mai
întâmplă pe-acolo, că de minciunile auzite seara la
televizor s-a cam săturat. Una e să asculţi lucrurile
povestite de cineva care a fost acolo şi alta să ţi le
toarne o fâştoacă de reporteriţă pe micul ecran.
După câteva fraze de circumstanţă, Lucian
Popescu intră direct în subiectul care-l interesează
şi-n legătură cu care vrea să ştie mai mult de la
prietenul lui nonagenar.
„Şi ia zi, nene Dumitre, cum a fost cu gripa
aia aviară la noi în sat?‖ zice el.
„Păi, răspunde moşul, a fost o întreagă
dandana. N-ai auzit? Nu ţi-au spus ai tăi?‖,
„Nu, nu mi-au spus, că n-avusei timp să stau
cu ei, m-am gândit să vin la matale, care le ştii pe
toate mai bine decât oricine!‖
Bătrânul zâmbeşte şugubăţ şi se-aşterne pe
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
povestit:
„În primele momente, când se dădea la
televizor ce se-ntâmpla prin alte locuri, oamenii n-au
prea crezut c-o să vină beleaua şi la noi, da‘-ntr-o zi
îi văz pe primar, pe contabilul de la Consiliu şi pe
alţii câţiva că umblă din casă în casă şi eu îi zic la
unul „Ce-i dom-le, ori începe războiul şi vă duceţi să
lămuriţi oamenii ce să facă şi cum să facă?‖
„Moşule, îmi răspunde ăla, dumneata râzi şi ne cam
iei peste picior, da‘ habar n-ai ce se-ntâmplă! E
zaveră mare. A apărut gripa aviară, o să vină un
echipaj de la oraş, o s-adune toate găinile şi-o să le
dea foc!‖
„I-auzi, bre, fac eu pe miratul. Nu le-ajunge
că ne-au cocoşat cu impozite şi cu toate prostiile,
acuma vin să ne ia şi găinile!? Şi cine-s, mă rog,
găinarii ăia? Şi voi de ce-i căutaţi pe oameni?‖,
„Spre binele lor, îmi răspunde omul, să mai apuce să
profite şi ei până vin echipajele. Adică să taie găinile
şi cocoşii, să facă fripturi, să congeleze carnea ori so ducă neamurilor de la oraş, ca să fie pierderea mai
mică!‖
Moşul se opreşte o clipă, ca şi cum ar vrea să
vadă reacţia studentului, după care reia:
„Oamenii cumsecade ăştia de la Primărie.
Omenoşi. Că puteau să nu ne spună nimic şi să ne
trezim cu găinarii peste noi...‖
„Şi pe urmă?‖ e nerăbdător să afle junele
ziarist.
„Pe urmă, ce să-ţi mai spun, a fost ceva ca-n
filme...‖
„Cum aşa?‖
„Vreo trei-patru zile nu s-a mai văzut cerul
de fum. Din toate curţile se ridicau vălătuci. Cred că
nu era curte în care să nu sfârâie un grătar ori să nu
fiarbă un ceaun mare, pus pe pirostrii. Pe grătar se
perpeleau copanele şi piepţii de găini şi cocoşi şi-n
ceaune şi cazane fierbeau alelalte părţi: capetele,
gâturile, aripile, spinările. Şi dacă tot făceau fripturi
nu se putea să nu se şi bea, că friptura fără un pahar
de vin ori de bere n-are nici un gust. A scos care de
pe unde avea butoiaşele cu ţuici şi cu vinuri şi s-au
pus cu toţii pe chermeză. Care n-avea de băut prin
beci dădea fuga la magazin şi cumpăra bere. Eu zic
că patronul de-acolo n-a vândut într-un an întreg cât
au vândut în zilele alea!‖
„Era frumos, dacă filma cineva atunci!‖,
destineliterare@gmail.com
gândi cu voce tare viitorul student.
„Da‘ crezi că n-a filmat? A filmat. Au filmat
mulţi, că unii şi-au chemat la petrecere şi rudele de
la oraş. Şi alea au filmat, care cu aparate de filmat.
care cu tabletele, care cu telefoanele mobile, cum a
avut fiecare...‖
„Filmele şi fotografiile alea ar trebui păstrate
pentru o istorie a satului!‖ îşi dădu cu părerea
studentul. Şi pe urmă ce-a mai fost?‖, mai întrebă el.
„Ce să fie? Neamurile de la oraş şi-au
încărcat port-bagajele maşinilor cu găini şi s-au dus
care-ncotro. Peste patru zile au apărut şi băieţii ăia
despre care satul fusese prevenit de către primar. Au
început să umble din gospodărie în gospodărie să
strângă păsăretul. Tot primarul a fost omul care le-a
dat un om să-i însoţească pe la case, da‘ nu la
întâmplare, ci după o listă, că el ştia cine are găini şi
cine nu. Şi tot umblând ei din casă în casă s-au oprit
o ţâră să stea şi cu mine de vorbă, chit că la mine în
bătătură nu s-a mai văzut găină sau raţă sau curcă,
gâscă, bibilică ori altă orătanie de ani şi ani de zile.
Da‘ ei voiau să mă tragă de limbă ce şi cum, de
parcă nu le-ar fi ajuns câte aflaseră de la primărie. Io
m-am uitat la ei şi nu m-am putut ţine: „Mă băieţii
moşului, povestea asta cu gripa de care ziceţi voi mi
se pare cam cusută cu aţă albă şi mie nu prea-mi
miroase a bine. La noi în sat lumea creşte păsări de
când e lumea şi n-a murit nimeni de la carnea lor!‖
„Bre moşule, s-a stropşit unu din ei la mine, nu mai
sunt vremurile alea! Gripa aviară e ceva mai nou, o
boală apărută mai de curând şi mata nu înţelegi
asta!‖, „E-te-te, dom-le, i-am zis şi eu, da‘ mătăluţă
mă crezi mai prost! Adicătelea eu nu pricep mersul
lumii, nu? Şi te-ntreb şi eu acu, aşa moş cum sunt,
mâine-poimâine nu-ncepeţi să strângeţi şi vrăbiile,
că şi astea mănâncă la un loc cu găinile şi se pot
contamina şi ele cu gripă? Ori poate c-o să adunaţi şi
mierlele şi piţigoii şi porumbeii, că, de!, se-amestecă
de multe ori cu orătăniile din ograda omului!?‖
Ăia s-au uitat chiorâş la mine şi numa‘ ce lam auzit pe unu că-i spune altuia cu care era: ‖Hai
dom-le să mergem, că n-o scoatem la capăt cu moşu
ăsta!‖ Şi-au plecat găinarii pe la alte case. Prea
multe păsări n-au mai strâns ei, că-ţi spusei ce-a fost
mai înainte. Ei, nepoate, găinile pe care le-au mai
găsit le-au dus pe prundu gârlei şi le-au dat foc, deau împuţit tot satul cu miros de carne arsă. După
243
Destine Literare
vreo două zile găinarii şi-au luat tot calabalâcul şi-au
întins-o. Erau siguri că-n tot satul n-a mai rămas
picior de găină. Cine i-o fi trimis o fi fost mulţumit
că slugile lui ş-au făcut treaba‖.
„Aşa s-a terminat cu campania gripei
aviare?‖ mai vru să ştie tânărul ce visa să ajungă un
mare ziarist.
„Nu, nu chiar aşa, zâmbi nenea Dumitru
State. Stai să vezi. Ai lui Gogu Cheşca, pe care – ştii
şi mătăluţă, care avuseseră cele mai frumoase găini
şi cei mai straşnici cocoşi, de parcă ar fi fost din
poveste, ce s-au gândit ei?
Ca să scape măcar o pereche, o găină şi-un
cocoş de la urgie nu era chip să găsească
ascunzătoare la ei în curte, că ăia erau în stare să
caute până şi în beci şi în grajdul vacilor. Şi-au luat
găina şi cocoşul şi le-au pitit la Bica sărăntoaca
satului, baba aia care trăieşte doar din mila satului.
Şi-au zis că acolo n-or să se ducă ei, că nu bănuiesc
nimic. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Ba, mai mult, de
teamă să nu fie daţi de gol, i-au legat cocoşului
ciocul, să nu cumva să-l apuce cântatul tocma‘ când
găinarii ăia umblau după orătănii să le-adune şi să le
dea foc la marginea satului. După ce-a trecut zavera
şi-au luat găina şi cocoşul înapoi. Ba, pe deasupra şi
coşul cu ouă pe care-l duseseră tot la amărâta aia.
Pasămite aveau şi ei un plan: să nu lase să piară
sămânţa pintenogului şi să pună ouăle sub găină ca
să le clocească, să scoată pui dolofani, cum n-ar fi
scos nici o clocitoare din alea electrice, de care au
alţii prin alte sate…‖
„Cu alte cuvinte, punctă tânărul, le-aţi făcut
figura şi v-aţi sustras de la exterminarea găinilor…‖
„Partea frumoasă, continua moşul, e alta.
Abia i-au desfăcut cocoşului ciocul din strânsoare,
că orătania o dată s-a umflat în pene, a tras aer în
piept şi-a-nceput să cânte de se auzea în tot satul. Eu
zic că dihania a simţit c-a scăpat şi că de-acuma e
singurul care a scăpat viu, atât în bătătura stăpânilor
lui cât şi pe toată uliţa, dacă nu cumva şi mai
departe. Nu-ţi mai spusei că şi satul tot a răsuflat
uşurat şi oamenii au început să-l roage pe Gogu
Cheşca să le dea şi lor doi-trei puişori după ce găina,
căzută cloşcă, îi va scoate din ouă…‖
„Un sfârşit cât se poate de fericit‖, zise
tânărul.
Nenea Dumitru State îl privi cu înţelegere, şi
cu o anume şiretenie în ochi, după care adăugă: „Eu
am trecut prin multe şi am cunoscut multe la viaţa
mea. Nu mă mai miră nimic, da‘ totuşi am o
bănuială...‖
„Care?‖
„Păi ce crezi nepoate, că-ntâmplător după
vreo săptămână şi ceva la magazinele de la noi din
sat au apărut pungi cu păsări congelate? Aduse din
America ori din Uniunea Europeană, habar n-am de
unde. Mari şi frumoase, n-am ce zice, că am
cumpărat şi eu o pungă de-alea, da‘ la gust nu se
compară cu găinile noastre neam!‖
„Şi care ar fi bănuiala matale?‖
„N-ai înţeles? Trebuia să fi înţeles, că te ştiu
băiat deştept. O să-ţi desluşesc toată tărăşenia. Zarva
asta cu gripa aviară nu s-a făcut la întâmplare.
Cineva acolo sus, unde se-nvârt toate treburile s-anţeles cu nişte importatori să aducă găini din altă
parte şi să le vândă la noi, chipurile găini sănătoase,
fără gripă aviară...‖
„Diabolică mişcare! Carevasăzică s-au gândit
să golească piaţa şi să facă vânzare!‖, trase concluzia
viitorul ziarist.
„Ei, văzuşi c-ai priceput?‖ mai zise bătrânul
în vreme ce-şi înclină capul în semn de salut faţă de
cineva care tocmai trecea pe drum şi-i dădea bineţe...
16 martie 2016
244
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
George V. PRECUP
(ROMÂNIA)
Death, the end of life. Man is born, he lives,
and he dies. These are the facts for all of us. What
differs is what we do while we live. What we experience, discover, create, what we feel. Love dominates all feelings and the woman dominates love. As
a man ages, his mind races through a myriad of
memories. Some pleasant, and some not. The happy
man dwells on the first. The love of a good woman,
her laughter, her taste, her warmth, and the way her
form breaks the light. These are what a man cherishes throughout his life. But as we say the mind is
willing but the body is not. Age may shrivel and dry
our bodies but not our capacity to remember the
women of our lives and what they have seared in our
minds. George V. Precup has buried his treasure in
his words and it is left for us to find. A poetic map
has been laid out for us to follow. As eager treasure
hunters, we read his works hoping to uncover the
wisdom with which we have been blessed. My journey through his lines has proven very worth that
message. The reader has been gently shaken as a
mother awakens her child to the fact that God gives
only a limited time to walk the hallowed halls of this
life. Drink in all life has to offer. Drink long and
deep for it will not last forever. Experience the love
of a woman and realize what you have been given at
that moment and forever in your heart and mind. For
these are the final thoughts of a dying man. To this
end, George V. Precup is a master.
David Paul Vnuck
Moartea, sfârșitul vieții. Omul se naște, trăiește și
moare. Este un lucru știut de noi toți. Diferența vine
de la ceea ce reușim să facem în timpul vieții, de la
ceea ce trăim, descoperim, creăm sau simțim. Dragostea este cea care stăpânește toate sentimentele,
iar femeia este cea care stăpânește dragostea. Pe
măsură ce omul îmbătrânește, mintea lui aleargă prin
milioane de amintiri. Unele mai plăcute, altele mai
puțin plăcute. Se consideră a fi fericit, preferându-le
pe primele, cel care se oprește la iubirea unei femei,
la râsul ei, la bunul ei gust, la căldura și silueta ei
proiectată în lumină. Este ceea ce omul va îndrăgi
toată viața. Este la fel de adevărat că mintea vrea,
dar corpul nu mai poate. Vârsta zbârcește și ne usucă
trupurile, dar nu reușește să ne facă să uităm femeile
din viața noastră sau înflăcărarea pe care am trăit-o
cândva pentru ele. George V.Precup și-a îngropat
comoara în cuvinte, iar nouă ne revine sarcina de a o
găsi. O hartă poetică se desfășoară chiar acum în fața
noastră, noi trebuind să-i urmăm drumurile. Asemenea căutătorilor de comori înverșunați, îi citim
poeziile cu speranța că vom descoperi înțelepciunea
cu care am fost binecuvântați. Iar călătoria mea prin
versurile lui m-a ridicat la înălțimea mesajului lui.
Cititorul este scuturat cu blândețe, precum o mamă
își trezește copilul la o realitate care spune că Dumnezeu îi dă doar un anumit timp ca să meargă pe
căile sfinte ale acestei vieți. Beți din tot ceea ce vă
oferă viața! Gustați din ea cu nesaț pentru că nu va
dura o veșnicie! Trăiți iubirea unei femei și înțelegeți ce vi s-a dat în acel moment și pentru totdeauna
pentru inima și mintea voastră! Căci acestea sunt
ultimile gânduri ale omului ce stă să moară. Din
acest punct de vedere George V. Precup este un adevărat maestru.
(Traducere în limba română de Muguraș Maria Petrescu)
destineliterare@gmail.com
David Paul Vnuck
245
Destine Literare
Aferim
Bem cu mâinile, cu buricele degetelor,
cu buzele, cu dinții,
bem cu hainele ofilite ale inimii,
bem cu oasele până tulburăm mișcarea.
Aici sfinții n‘au loc,
șoimii lor de hârtie n‘au adăpost
Ferească Dumnezeu să se termine băutura
că‘L vom bea pe El.
Bem să uităm de vise, neștiind că visul suntem.
Bem până banii se topesc și locul lor luminos
devine întunecat,
bem viața și devenim lăcrimoși,
de ne‘ngheață lacrima ca la eschimoși.
Rana cui suntem, dar timpul?
Ne îmbătrânește mâna de‘atâta urcat.
Bem ca leul urmărit de antilope,
bem cu sughițuri.
Sângele cui îl bem?
Sărut i‘am așternut la pisioarele femeii
și sufletul mi‘a băut, dar nu vine.
Crud am început, crud voi sfârși.
Și‘n băutură cineva taie capul speranței
și‘l pune pe o tavă.
Bem și rodim, omul și vinul.
Cum nodurile‘n plasă suntem legați
Dacă ne‘ar măsura cineva cu‘n aparat năzdrăvan,
s‘ar topi.
În noi e adevărul, anii putere,
dealuri coapte de vântul solar,
Membrane, fotoni, mitocondrii de veghe.
Gingășia și dezlegarea limbilor – Babelul.
Imaginea unei luni ce nu seamănă cu noua lună.
Duhul vinului și duhul strămoșilor.
Stăm de vorbă cu zeii în norii de fum ai iluziei.
Bem lipiți de masă până prindem rădăcini
246
în pământul ce ne tot naște.
Bem cu spume la tâmple, bem cu nemernicie,
bem cu scântei.
Am uitat de măsură, noi suntem măsura
de tandrețe, zugrăvind țări ireale.
Tăiem cu cuțitul memoria, femeia‘i acolo.
Bem pănî noaptea prinde coajă
iar zorii pun pe noi albă cămașă,
da‘i bem și pe ei cu cămașa scrobită,
de rămânem săraci.
Am uitat disperarea la colț,
suntem una cu ea și cârciuma nu se înalță la cer
Dacă am putea, am trage cu săgețile în el.
Praf și pulbere.
Praf și pulbere.
Ochii îngerilor îmbătrânesc. Ochii iubitei, nu.
Bem cu împrumut, bem cu noduri în gât,
bem cu spaima că‘i gata.
Ținem paharul cu grijă, cum ținem un ou,
el e nou născutul,
prin aburii lui se‘arată lumea.
De sus până jos suntem fântână.
De jos până sus urcă moartea în noi.
Încă nu. Încă nu.
Răzvrătește‘te când nu te poți răzvrăti.
Dar orice e bun, mai bun nu se face
și odată își ia zborul.
Vinul pocnește în încheieturi și sfârșește.
De‘acum întâmplă‘se orice.
Suntem mai goi ca împăratul din poveste.
Iar din spatele nemărturisit al durerii se‘aude un
șuier.
Ne fuge de sub picioare pământul,
simțim stomacul ca pe o broască țestoasă
și se cască‘n țărână o groapă unde vom intra
amândoi.
Vinul și omul.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Și nimeni nu ne va pune la creștet ceva,
o floare, un cui, un cuvânt din care auzim infinitul.
Un pahar...
Iar ea, îndoaie timpul nostru și‘l aruncă la coș.
Un popor de poeți șoptește în noi,
suntem bătaia de joc a cetății, dar lustruim poezia.
Blândețea nu uită și nu ne mai leagănă.
Aleluia!
Aleluia!
We drink and yield fruits, the man and the wine.
We are bound like knots in a net
And if somebody measured us with a mischievous
device
he would melt.
In us there‘s the truth, the power years,
hills that are ripe by the solar wind,
Membranes, photons, wide awake mitochondria.
The tenderness and the untying of languages – the
Babel.
The image of a moon having nothing to do with the
new moon.
Aferim
The spirit of the wine and the spirit of ancestors.
We drink with our hands, with our finger tips,
with our lips, with our teeth,
we drink with the withered clothes of our heart,
we drink with our bones till we come to whirlwind
immobility.
Here saints have no space,
their paper hawks have no shelter
God forbid that we get short of drink
We‘ll drink Him.
We drink in order to forget about dreams, not
knowing that the dream is us.
We drink till money vanishes and its bright place
becomes dark,
we drink the life and become full of tears,
our tear freezes as it does in Eskimo peoples‘ case.
Whose wound are we, how about the time?
Our hand grows old of so much climbing.
We drink like a lion which is chased by antelopes,
we drink with hiccoughs.
Whose blood do we drink?
I laid down a kiss at the woman‘s feet
and she had drunk my soul, but she does not come
back.
Cruel I started, cruel I‘ll end.
And in the drink somebody cuts the head of the hope
Putting it on a tray.
destineliterare@gmail.com
We have a chat with the gods in the smoky clouds of
the illusion.
We drink stuck to the table till we get a foothold
in this land that keeps giving birth to us.
We drink with foams around our templates, we drink
with wretchedness,
we drink with sparks.
We have forgotten about measure, we are the
measure
of tenderness, depicting unreal countries.
We cut with our knife the memory, the woman is
there.
We drink till the night will master in darkness
while the dawns will lay on us their white shirt,
we drink them too, as well as our conceited shirt,
and remain poor.
We forgot the despair in the corner of the room,
we are all alike with it, but the drinking house does
not rise up to the sky
If we could, we would launch arrows at him.
Dust and powder.
Dust and powder.
Angels‘ eyes grow old. My sweetheart‘s eyes don‘t.
247
Destine Literare
We drink on tick, we drink with knots in our throat,
we drink with the fear that there‘s nothing left.
We hold the glass carefully, as if we were holding an
egg,
which is our first born,
the whole world shows itself through its haze.
We lose our foothold,
we feel our stomach like a tortoise
and a pit opens in the ground in there the two of us
we‘ll go.
The wine and the man.
From head to toes we are a well.
From toes to head death climbs up in us.
Not yet. Not yet.
And nobody will lay anything at our head,
A flower, a nail, a word out of which we can hear the
infinite.
A glass…
Revolt whenever you cannot revolt.
And she bents our time throwing it to the dust bin.
But whatever is good cannot become better
all of a sudden flying away.
The wine splashes all over coming to its end.
From now on come what may.
We are even more empty than the emperor in the
fairy tale.
A whole bunch of poets whispers in us,
we are the mockery of the city, but we polish the
poetry.
Tenderness forgets us not rocking us anymore.
Hallelujah!
Hallelujah!
And behind the untold pain one can hear a whistle.
(Translation into English by Muguraș Maria Petrescu and David Paul Vnuck)
248
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Valeriu PRICINĂ
(ROMÂNIA)
Artă și meserie în “Salonul refuzaților*”
Miron Manega este o surpriză pentru mine. Îl
cunosc de mai multă vreme, dar n-am pătruns până
în zilele acestea în adâncimea frontului poeziei sale.
Miron Manega îmi confirmă încă odată teza
potrivit căreia nu există scriitori, ci texte, că ierarhiile denunță subiectivitati, nu judecăți riguroase,
criteriale, de valoare. De unde vine surpriza? Din
texte, firește, a căror cetire cu vârful ascuțit al acului
îmi extrage din contingent poetul, poetul tulburător,
meseriaș, mai presus net de omul cunoscut până
acum.
Manega știe (!) – se vede clar în texte – că
poezia este un întâi stătător instrument al cunoașterii, al înțelegerii în sensul cel mai larg, că fără
―poinois‖ (a face, a produce, a acționă- cum îl ―traduceau‖ grecii cei vechi) nimic din ceea ce știm și
putem astăzi n-ar fi existat.
Pentru Aristotel ―poietike‖ însemna știință, artă, dar
și poetică în sensul ei propriu și , astfel , ―episteme‖
– sistema organizată a cunoștințelor, se fonda pe
―practike‖ (praxis), pe ―POETIKE‖ (poietike techne)
și pe ―theoretike (theoria).
Subliniez aceste lucruri întâi pentru a lumina
o notă de temei a poeziei lui Manega și, apoi, pentru
a-mi susține ideea că poetul poate fi adăugat liniei
reprezentate de mult distinsul între creatorii români
Romulus Vulpescu, care și-a promovat lucrarea vieții sub sigla ―Arte și meserie‖. Linia aceasta –
pornită de la emblematica zicere ―eu voi da sama de
ale mele câte scriu‖, trasată apăsat de truda titanică,
pe text, a lui Eminescu și onorată de cei mai geniali
–―meseriasi― - creatori români, conferă celui stăpânit
de condei, inclusiv celui recenzat de noi, un statut
de apartenență la continuitatea de pisc a scrisului
românesc, din toate etapele și din toate vremurile.
destineliterare@gmail.com
Nefiind, deopotrivă, ―artă și meserie‖ creația, din
orice domeniu, nu poate fi nimic. Lecturând crâncen,
fără vreo stare de favoare, fără amicale concesii,
textele din volumul “Salonul refuzaților”(Junimea, Iași, 2008), înainte de a cita câte ceva,
simt nevoia să mai adaug faptul că, după opinia mea,
decelarea unor ecouri și corezonanțe din poeți clasici
sau contemporani nu este o slăbiciune, o notă de
reducțiune pentru un scriitor, ci, în situația în care
acesta nu se dovedește a fi un simplu imitator de stil
(stiluri), un simplu ―inginer textual‖, sedus de
―materialul‖ oferit de alții, ecourile și corezonanțele
sunt acreditări ale nivelului valoric. Deci a afirma
că în substanța poeziei sale Miron Manega a lăsat să
se strecoare, vizibil, unde și miresme din Villon,
Tudor George, Augustin Doinaș, Sorescu, Păunescu,
ș.a. așezați de făptuirile lor pe același etaj de ―artă și
meserie‖, este și o datorie, dar și un drept al poetului
de a se ―alinia‖, cum spuneam, unui anume front…
Notez o probă de măiestrie poetică: ‖n-am participat
la
frumusețea
Lumii/
decât
cu
primul
scâncet‖(―Despodobit, cu buzele sfarâmate‖) .
Subliniez o probă de tragic bine temperat: ―adunămi ,mamă, umbra cu lopata/ și vars-o în grădină,
printere crini / să nu te vadă cerul când te-nchini / la
umbra unui vis zdrobit cu roata‖ (―Adună-mi,
mamă, umbra‖) .
Reținem, cu acest prilej, o condiție de
identitate a creației lui Manega: tragicul ca substrat
al sensibilității sale exprimate.
Notez, mai departe, o probă de viziune,
printre multe altele: ―încet, încet, te vei desfrunzi /
până când / sufletul tău / va rămâne o spada‖; sau
―alunecoasă, panta/ și grea/ cuvintele- pietrele/
depărtate și line/ căci nu eu duc crucea – ea/ mă duce
249
Destine Literare
pe mine― (―Golgota‖); sau, din poema ―Cadril‖ :
―Nu pot rămâne, am pierdut pariul/ îl voi plăti
regește, elegant/ vezi, scapără zăpada și pustiul/ se
strâmbă, mamă, Sfinxul la neant‖. Folosim și prilejul
oferit de acest din urmă citat pentru a spune că
spectacolul liric propus de Miron Manega în acest
volum se deduce, compozit, din poezia spectacol a
Lumii și că de pe această scenă personală nu lipsesc
eroii marilor teme și mitologii – printre ei Narcis,
Mielul Sfânt, Caron, Oedip, Sfinxul… Sfinxul,
numit sau doar presupus, creionat mai mereu în
subtext, este un tovarăș de cale lirică al lui Manega,
un martor, un spectator implicat al scriiturii sale.
Impresia de poezie trăită ca experiență de viațăașezarea în text fiind o imperioasă și , așa cum
spuneam, tragic asumată datorie, de existența luată
în serios nu atât prin făptuirea consumată sub talpa
grea a timpului, cât prin ceea ce nu se poate
consuma, arde și mistui, iată repere care cred că pot
susține tot ceea ce am afirmat succint, până aici,
despre Miron Manega și despre poetica (!) sa.
Închei tot citând, ca o invitație la lectură, de
fapt la cunoaștere: ―lasă-te desfrunzit dacă vrei să
exiști/ atâta cât poate frumusețea ta să îndure/ lasăte sfâșiat, jefuit/ de privirile celor pe care-i iubești /
crude și firave că nisipul clepsidrei― (―Pâlpâind‖); și
‖petalele trandafirului se vor închide ca un clește/
peste degetele întinse spre profanare‖ (―Spre o nouă
pierzare‖) – iată, o mai diafană și mai tandru
sângeroasă cruzime nici că se poate…
Ce am să-i reproșez i-o voi spune doar
poetului, ca între complici, între patru ochi.
*―Salonul refuzaților‖/ Miron Manega, Ed. Junimea, Iași, 2008
250
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Cai QUIJIAO
(CHINA)
Lirică chineză contemporană
RUGĂCIUNE
Mă rog de vânt
În arşiţa verii s-adie,
Mă rog de ploaie
În iarnă să nu cadă prea multă,
Mă rog de flori
Să-şi păstreze culorile neîntinate,
Mă rog de iubire
Să nu se lase niciodată batjocorită,
Pentru omul căzut în furtună
Mă rog de ajutor,
Iar când e trist
Cu omenie să-l înconjurăm
Aducându-i cel puţin alinare;
Să nu-l privim cu ochi reci
Şi sprâncene săltate-n dispreţ.
Mă rog de înţelepciune
Să curgă mereu,
În fiecare zi, ca izvorul
Învingând orice zăgazuri.
Mă rog de Poezie
Să izbucnească din pieptul fiecăruia –
Şi nicicând să nu mai fie impuse şabloane
Ori diapazon unic pentru toate tonurile.
Mă rog să vină o zi
Când nimeni nu va mai trebui
Să rostească
Aidoma mie
Această rugăciune.
BARCA
Două pânze albe coborâte
Pe oglinda aurie-a mării
Sunt ca două buze însetate
Lipite strâns de pieptul mişcător
Sub ele, razele de soare,
Deasupra briza tandră şi tăcută
destineliterare@gmail.com
Cred că aceasta e iubirea bărcii
Faţă de mare –
Şi slăvirea de împrejurimi
A acestei mari iubiri.
VALUL
Mişcare ce nu ştie contenirea,
Supremă respiraţie-a naturii –
Totul se datorează ţie,
O, valule!
Fără tine totu-i monoton,
Drumul mării, plat de plictiseală –
Eşti cel mai bun prieten al navigatorului,
O, valule!
Tu ocroteşti corăbiile
Luminând prora şi pânzele cu albul crestei tale,
Surâzând îi însoţeşti pe marinari
Pe toate oceanele lumii.
Respiraţia ta-i mai parfumată
Decât parfumul trandafirilor,
Când, ca oglinda, raze răspândeşti,
Iar nori dansează-n straie colorate.
Dar, vai, de ce, atunci când bat furtuni,
Inima ta-i atât de agitată?
Ridicând munţi de ape, creste sure,
Cum nu s-a mai văzut vreodată?
Oare nu pentru că urăşti dezastrul?
Forţa brutală ce vrea să te lovească? –
O, inima mea curajoasă şi liberă,
Cine-ndrăzneşte să te asuprească?
Nu pot nici eu să sufăr violenţa
Şi răului supus nu vreau nu vreau nicicând –
Atât de mult râvnesc să fiu ca tine,
O, valule!
251
Destine Literare
PERLA
Rană a scoicii!
Tu, obiect străin
Pătruns în corpul moale
Ce te-nfaşă
În tandra secreţie
A glandei sale,
Lună de lună,
An după an,
Făcându-te rotundă şi lucioasă:
Cristal al durerii,
Lacrimă a mării –
Atât de preţuită de om!
Te simt cu gustul sărat al mării,
Cu plânsul trist al soarelui,
Cu plânsul trist al lunii,
Cu plânsul trist al stelelor,
Cu plânsul trist al norilor…
PĂSĂRI MIGRATOARE
Un cârd de păsări migratoare
Trec cârâind pe cerul fără nori,
În cutarea altei veri, pierdute,
Spre miază-zi vâslind cu spor,
Păduri şi mări rămân în urma lor.
În alte dăţi, întregul cârd
Zbura-napoi, spre miază-noapte,
Aceeaşi vară caldă căutând –
O transhumanţă care n-are moarte.
Azi bântuie vântoase cu nisipuri,
S-a răcit apa până şi-n havuzuri –
Iar ele lopătează-n unghi înaltul,
Un aer mult mai liber să respire.
Şi sud şi nord, pe-a patriei întinderi,
Şi anotimpuri, patru, încap toate
Pe-al nostru plai –
Că păsările, astfel, n-au nevoie
Să plece în străinătate.
RUGĂ
O, iubire,
Dă-mi curajul tău,
Dă-mi hotărârea ta de-a îndrăzni
Să mă lepăd de tot,
Dă-mi judecata ta dreaptă
De-a răbda pentru tine
Necazurile şi suferinţele.
O, libertate,
Dă-mi încredea ta,
Dă-mi privirea dispreţuitoare
Pentru bunuri şi ranguri,
Dă-mi credinţa care produce
Bucurie din frumuseţe,
Păstrându-mi demnitatea chiar în înfrângere.
Fără dragoste,
Adevărul e singuratic şi rece;
Fără libertate,
Frumuseţea nu poate trăi
Nici măcar o clipă.
POEZIA
Mareea, o eternă chemare…
Steaua, o eternă tăcere…
Strigăt sau tăcere
Nu-ţi stau la alegere
Şi, totuşi, ce uşor e să scrii versuri
Când ele nu exprimă adevărul;
Minciuna camuflează golul –
Petalele gloriei nu sunt întotdeauna
Expresia adevărului…
Menirea poeziei
Rămâne explorarea tainei umane,
Pe care unii ar fi găsit-o, poate,
Dacă nu s-ar fi abandonat amăgirii –
Pentru că, vai,
Atât fumul, cât şi cenuşa
Sunt, amândoi, fraţi ai focului.
În româneşte de:
Lia-Maria Andreiţă
Xu Wende
Ion Andreiţă
252
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Theodor RĂPAN
(ROMÂNIA)
File din „Sonetarul lui Theodor Răpan”
1. SONET DE ADÂNCĂ TĂCERE
„Superbi colli, e voi sacre ruine…”
(BALDASSAR CASTIGLIONE)
Ruine sacre, voi, femei, în mine
Aprins-aţi focul şi mi-aţi dat Tartarul
Să-l tot îndur, cum nesfârşit amarul
Nu-şi schimbă gustul… Rău îmi e de bine!
Pleiada Romei fulgeră-n suspine,
Pierdut-am toga, sceptrul şi barbarul
Icar poet îşi scapără amnarul:
„Mizerele relicve” sunt puţine!
Coloşi pe viaţă, lacrime şi umbre,
Veniţi de-acum, cenuşa voastră râde,
Iar noaptea creşte în singurătate!
Bastardă-i Clipa, zilele – mai sumbre,
Clepsidra-ntorc, iubirea mea e gâde,
Sfârşitu-s-au tăcerile surate?
2. SONET DE ÎNFRĂŢIRE
„Un pensier dolce è rimembrare, e
godo…”
(RAFFAELLO SANZIO)
Mă-ntorc din drum aducerile-aminte,
Vorbesc tăcând cu-amară bucurie,
Mai mult nu cer! Şi altora le fie
Prea plinul plin! Vai, gura mea nu minte!
Auguri-ţi spun, Amor – învăţ de minte!
Mă scapă-acum! La fel ca altă dată,
Plăti-voi preţul înmiit! Socoate,
Decât în laţ, mai bine-n libertate!
Că n-am răbdat şi am făcut-o lată,
Din rău în rău căzut-am, însă, poate,
Ştii tu vreun leac? Altminteri, nu-mi eşti
frate!
3. SONET DE VICLENIE
„Amor, tu m‟envesscasti con doi lumi…”
(RAFFAELLO SANZIO)
În plasa ta sunt prins fără de voie,
Amor ştrengar! Am viaţa zălogită
Madonei mele! Doamne, în ispită
Căzui ca omul! Totuşi, anevoie…
Şi vruta mea a fost şi-a ei, nevoie
Nu fu să-i fac propunerea trăsnită,
Am mers furiş în Ios… Jefuită
Fu numai marea! Mergem înapoie?
E dulce jugul nimfelor de-o vară,
Strânsoarea lor mi-a betejit grumazul,
Sentinţa-i una: ştreangul, poate rugul…
Dar ce n-a fost?... În vis şi musca ară,
Morfeu scornit-a şaga! Uf, necazul
E c-am aflat la vreme vicleşugul!
Dezleg la ochi parşivele cuvinte,
Să spună ele marea tragedie
Aşa cum fu – măcel şi Poesie,
destineliterare@gmail.com
253
Destine Literare
4. SONET DE ÎMBĂRBĂTARE
„Poi che per mia ventura a veder torno…”
(VERONICA GAMBARA)
Cum iar la voi revin cât noaptea-i mare,
Poieni aprinse, haturi par să-nvie
Şi n-am de-ales, bacante sunt o mie,
Se-adună-n gând foşnind… Le cer iertare!
Strigat-am lumii tare: „Vrednic este!”
Pasquin, de sus, zâmbi-va! Altădată
Lipit de frunte i-aş fi pus îndată
Acest sonet – femeilor oneste!
Atâta farmec au, că nu-s în stare
Decât în cuşcă să le ţin! Pustie
Rămas-ai tu-n genunchi, Melanholie!
Să fugi de-aici, nu-i timp de-mbărbătare!
Să râd nu pot, căci v-aş fi dat de veste
Că-s rău de fleancă şi n-ar fi iertată
O şotie, deloc nevinovată,
Păcatul meu şi-al ei să ni-l ateste!
Veni-vei iar? Apusă-i suferinţa,
Ori glasul meu cerşeşte iar năpasta?
S-ajung bolnav în lazaret? Smintire!
Veni-vor dracii-n „danţuri şi în tumbă”,
Momit fiind, voi pune cep la gură,
Că-i vechi păcatul, baş-catâr e altul!
Din tot ce-a fost rămasu-mi-a credinţa,
Pogoară-ţi duhul, eu, pe lumea asta,
Am scris cu sânge totul din iubire!
Şi vorba ta, din cioară o columbă
Nu pot să fac, întrec orice măsură!
Sentinţa vieţii ne-o va da Înaltul!
5. SONET DE FĂRĂ SCĂPARE
„Divino in venustá fu Rafaello…”
(PIETRO ARETINO)
254
6. SONET DE ÎNSPĂIMÂNTARE
„Papam habemus! Presto ogn‟osteria…”
(PIETRO ARETINO)
7. SONET DE ALINT
„Scrivo sol per sfogar l‟interna doglia…”
(VITTORIA COLONNA)
Divin în toate-l cânt pe Raffaelle!
Michel Agnol mi-e martor, vorbăreaţa
Îmi face semn cu ochiul, dimineaţa
Îmi duc povara-n spate printre stele…
Eu scriu să uit durerea ce m-apasă,
Flămânda mea, hrănită pe alese,
Nectarul gurii altul ţi-l culese?
Nu oare eu? Dar ţie nici că-ţi pasă…
Căta-voi pricini iarăşi dragii mele?
Lămpaşul ei îmi luminează viaţa
Şi-n crucea nopţii, dezmierdată, hoaţa
Îmi cere-ntruna să tot urc pe schele!
De faima ta, regina mea aleasă,
Aflat-a lumea toată, vorba ţese
Covor de sfadă, inima-ţi purcese
Pe-un drum greşit, cu vreme volburoasă…
Nu-s doge, ştiu, nici slugă la dârloagă,
Respir splendoarea gurii ce nu tace,
Privindu-mă, un vifor mă pătrunde!
Mi-i scuză oful, mintea mea puţină
Întrece râsul! Câtă suferinţă
Îndură carnea!… Cine o-ntărâtă?
Abia acum pricep de ce mă roagă
Un dar să-i dau, căci nimeni n-o va face:
Să fug nu vreau, să mă ascund, n-am unde!
Jelirea-i mută, soare fără tină
Nu-i chip să văd! De ai recunoştinţă,
Mă cheamă-ndat‘, frumoasa mea urâtă!
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
8. SONET DE MIRUIRE
„Qual digiuno augellin, che vede ed ode…”
(VITTORIA COLONNA)
10. SONET DE ÎNAPOIERE
„Amor, tu sai che mai non torsi il piede…”
(VITTORIA COLONNA)
Dar ce nu văd de-o vreme, Doamnă,-n tine?...
O pază bună şi o alinare,
Mă zbat, îndur cât ziua e de mare,
Fac tot ce pot să-ţi fie ţie bine!
Amor, să ştii că n-am râvnit la stele
Şi nici n-am vrut să am cu tine ceartă,
Eu jugul tău l-am suportat prin Artă,
Ai rupt, nebune, şirul de mărgele!
Tu, draga mea, cu farmece sublime
Mă-nvârţi cu cheia fără de-ndurare,
Vei vrea să mor? Să nebunesc? Eu, care
Ţi-am fost loial? Să dorm pe mărăcine?
Supusul sclav, ajuns doar os şi piele,
Revolta-nghite, Dona-mi este fiartă,
Căci oameni răi tot vor să ne despartă…
De spus ce ai? Mă duci cu zăhărele?
Deci, Mamă Sfântă, dă-mi puterea toată,
Să trec prin Scylla şi Caribda-n goană,
Ca lava ei din urmă să m-ajungă!
Scorni-vei, ah, doar vini imaginare?
Nimic n-ai sfânt? Te bate Dumnezeul!
În voia sorţii laşi toţi căpcăunii
Fricos mai eşti, tâlharule! Pe roată
Vei fi doar tras! Aceasta nu-i prigoană!
Heruvii Clipei sufletul ţi-l ungă!
Să-şi facă jocul fără de-ndurare?
Nu fi haín! Tu pune caduceul,
‘Napoi să-mi dea tot ce-mi furară unii!
9. SONET DE ASCUNDERE
„A quale strazio la mia vita adduce…”
(VITTORIA COLONNA)
11. SONET DE VĂMUIRE
„Ecco scesa dal ciel lieta e gioconda…”
(BERNARDO TASSO)
Amor mi-aduse lacrimi şi tortură…
O, inimă, du boala pe picioare!
De crăp sau nu, hai, spune, ce te doare?
Te zbaţi în chin şi-n lacrimi… Mai îndură!
O, iartă-mi gura, macină întruna
Şi corbii vieţii iată-i, rupţi de foame,
Se-nvârt în cercuri… Omul făr‘de poame
Îşi pleacă fruntea-n glod, slăvind furtuna!
Lăuntrul geme… Vai, câte-o ruptură
Se-aude-n mers, dar nu cazi! Orbitoare,
‘Nainte baţi, pe ploi sau pe ninsoare,
Manta nu ai, iubeşti fără măsură!
În sânge tace leneş mătrăguna,
Eterna lună iese iar pe coame,
Averi nu am să las la clironoame,
Datornic nu-s, plătitu-ţi-am arvuna!
Văzut-ai arcul trimiţând săgeata?
Mortal ţintit-a laşul! Se ascunde
Şi nas nu are faţa să-şi arate…
În plus, îţi las, cu limba ca de moarte,
Sleita mea fântână să adape
Puhoi de stele, crugul luminându-mi…
Mai trage-o dat‘… Abia acum, turbata,
Răpusă e! Şi cine ştie unde
Ascunse-i sunt ascunsele păcate?
Voi merge-apoi, aşa cum scrie-n Carte,
Spre Raiul gol ce nu ne mai încape,
La vămi în cer uitând că vine rându-mi!
destineliterare@gmail.com
255
Destine Literare
12. SONET DE ÎNTORS LUMEA
„Deh sgombra co‟ tuoi rai chiari e
gelati…”
(BERNARDO TASSO)
Aleargă umbra lunii-n fapt de seară,
În strai de bal se plimbă… Mă îngână!
Pe ghizdul ei tăcerile-şi amână,
Veşmânt fiindu-i lacrima amară…
Sub limba morţii s-a ascuns o fiară,
Pândind de-o viaţă rob să-i cad în mână,
În beznă zac mai mult de-o săptămână,
Să fug nu vreau… Îndur a ei ocară!
Ascultă-mi ruga! Unde e cărarea?
Să pot ajunge anii tăi să-i număr
Şi-un crin serafic mâna mea să-ţi deie…
Cesano, stai! M-aşteaptă închisoarea,
Cu ea în gânduri, umăr lângă umăr,
Întoarce-o lume draga mea femeie!
13. SONET DE ÎNTREMARE
„Chiome d‟argento fine, irte e attorte…”
(FRANCESCO BERNI)
Şi stele cad, şi cad mereu puzderii,
În volte surde, făr‘ a da de veste
Că-n ceruri ‘nalte doar tăcerea este
Legată-n lanţuri… Nu, să nu te sperii!
Din când în când, cu foc de artilerii
256
Păzim, sărmani, tărâmul de poveste,
Scrumind iubirea cu smintiri celeste,
La ce folos? Trădatu-m-au străjerii…
Iar tu, lumino, vorbe-mi spui în şoaptă,
Îl uit pe A, e greu abecedarul,
Sub vraja ta iau totul de la capăt…
Vicleană eşti şi mintea mea necoaptă,
Dar într-o zi, umplându-se paharul,
Te voi fura! Priveşte, nu mai şchioapăt!
14. SONET DE NEUITARE
„Come edificio antico che la grave…”
(BERNARDO CAPPELLO)
Abia, abia mă ţin de tine, viaţă!
Şi tremur vargă – dulce-i rătăcirea…
Oricum ar fi, refuz neodihnirea,
S-ajung să ştiu de soarele îngheaţă…
Nerod cum sunt, mă scol de dimineaţă,
Mă-nham la drum, căci asta mi-este firea,
Mânat pe-ascuns de-un gând – de ce iubirea
E cutră, minte, rea şi hrăpăreaţă?
Naiv pribeag, Atlas, Heracle, iată,
Mi-au spus că nu-i o altă nebunie
Decât să plec haihui prin lumea mare…
Doar inima-i, săraca, disperată,
O cruce-mi fac şi ce va fi să fie:
Tărie dă-mi şi uită-mă, uitare!
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Lei REN
(CHINA)
Poezii
S-a născut la 16 februarie 1950, în provincia Hebei, într-o familie de ţărani înstăriţi. În paralel cu
preocupările tehnice (autor al mai multor brevete de invenţii, patron al unei firme de inginerie geotehnică)
scrie versuri. O călătorie la Qinshan („Muntele Verde‖) din provincia Sichuan îl întoarce definitiv cu faţa
spre poezie. În fiecare din anii 2011, 2012, 2013, 2015 publică cel puţin câte un volum de versuri. De
asemenea, a tradus în chineză două romane americane: „Ochii roşii-albăstrii‖ şi „Arta tranzacţiei‖. Este
membru al Uniunii Scriitorilor din China, al Uniunii Traducătorilor şi al Asociaţiei Poeţilor din China, care
în anul 2014 i-a conferit „Premiul pentru contribuţie la poezia chineză‖. În anul 1015, revista „Prietenul
Poeţilor‖ îi conferă titlul onorific „Poet încununat cu lauri‖.
Sacrificii sângeroase
(Către Forum Boao pentru Asia, Setatle, 2014)
De demult, omenirea…
Oamenii de rând,
Oriunde-ar fi,
Sunt cu capetele plecate,
Cu spinările încovoiate.
De zece mii de ani…
Vai! Omenire,
Ce jeluire!
Toate războaiele
Sunt războaie
Ale stăpânitorilor!
Toate subjugările naţionale
Sunt cele ale stăpânitorilor!
Toate independenţele furate
Sunt cele ale stăpânitorilor!
Fie pentru a-şi întinde hotarele,
Fie pentru a-şi apăra hotarele;
Fie doctrine noi,
Fie doctrine vechi.
destineliterare@gmail.com
Apa stătută nu curge.
Expediţiile nu încetează.
Cel puternic câştigă,
Cel slab moare –
Dinastiile se succed neîncetat.
Fără conducător
Oamenii nu umblă!
Fără navigator
Păsările nu zboară!
Civilizaţiile –
De la goliciune la frunze;
Apoi la robe;
De la robe la bikini;
Şi din nou la goliciune…
257
Destine Literare
Istoria omenirii –
De la paloşe şi suliţe
La tunuri şi bombe atomice;
De la armamente reci
La cele fierbinţi;
De la războaie fierbinţi
La războaie reci.
În cele două secole ce-au urmat
A apărut dintr-o dată
Mahatma Gandhi;
A apărut Mandela,
Gorbaciov
Cine va urma?
Iar acum?
Războaie fierbinţi –
Fierbinţi ca şi înainte;
Războaie reci –
Reci ca şi înainte.
Comunitatea –
Un cor;
Cine va fi următorul?
*
Civilizaţiile,
Pătate de sânge
Pe drumul lor;
Civilizaţii,
Pe drumul lor demagogic –
Ce fel de civilizaţii?
Marea suferinţelor nu cunoaşte marginea,
Numai căinţa te duce la mal.
Civilizaţia –
Răsuflarea prelungită
A omenirii şi a istoriei sale.
Printre tunete şi fulgere,
Lumina soarelui.
Din bronz s-au zămislit Dinguri
(Vestitele vase trepiede antice)
Din fier – tunurile.
*
Civilizaţia omenirii
Este un seif
Deschis pentru prima dată
De Washington.
De atunci,
Soarele nu mai e Apollo –
A devenit un banal
Instrument al luminii.
258
Comoara ştiinţei –
Inepuizabilă…
Aerul poate fi transformat
În grâne,
Apa de mare
În ulei –
Trebuie doar să vrei,
Să-ţi foloseşti creierul.
De ce unii oameni
Îşi ascut totdeauna
Cuţitele,
Ţintind cu privirea
Prăjitura din farfuria
Celuilalt?
Încetaţi de-a ne mai stârni poftele
La mirosul de sânge
Al celor cinci milenii!
Vrem ca petele lui
Să lumineze ochii
Adevăratei noastre civilizaţii!
Să devenim cetăţeni al lumii,
Să făurim o civilizaţi verde!
Pentru tine!
Pentru mine!
Pentru toţi!
24 august 2014
Stratford-upon-Avon, Anglia
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Simt neputinţa pâinii
Şi a mea.
Fluturele liber
Nu stăpâneşte vântul,
Nici anotimpul –
Are doar zborul
Urmându-şi dorul
Cuţitul mi-e dejun,
Pâinea
Cuţitului îi e dejun –
Suport: butucul.
Visul meu urcă
Rotind în zbor –
Fluture liber,
Printre culori.
7 octombrie 2011
Vântul
Cutreieră barca;
Barca
Scutură muzica;
Ritmul ei
Taie vântul felii.
Treziţi-vă!
18 august 2013
pe vaporul „Prinţesa”, în Marea Baltică
Conştiinţă,
Nu te mai cufunda în somn!
Deschide-ţi ochii tulburi!
De câteva milenii,
Lumea este împărţită
De graniţe şi minciuni.
Graniţa
Pielea
Este graniţa omului.
Îndatoririle
Ne-au făcut să fim devotaţi
Cârmuitorilor.
Noi suntem carnea de tun
Din canonada războaielor;
Tot noi suntem confesiuni sfinte
În biserici.
Treziţi-vă, oameni,
Fiţi cetăţeni ai lumii,
Fiţi liberi!
Adevărul sau neadevărul,
Graniţa sufletului.
Tu
Eşti graniţa mea.
Vântul
Este graniţa dintre parc
Şi fantezie.
Istoria,
Graniţa zilei de ieri
7 octombrie 2011
Ziua de mâine
Nu are graniţă.
21 iunie 2014
Cuţitul, dejunul meu
Când iau cuţitul în mână,
Îi simt puterea;
Când tai pâinea,
destineliterare@gmail.com
259
Destine Literare
Primăvară, vino!
Ce este poezia
Ce este poezia?
Dacă lumea ar fi o femeie
Frumoasă,
Poezia este privirea ei
Maiestuoasă.
Dacă lumea ar fi o forţă
Răutăcioasă,
Poezia trebuie să fie
Sabie tăioasă.
Ce este poezia?
Poezia este gazonul de sud
Al Casei Albe;
Dinastiile se succed
Fără răsturnări.
Ce este poezia?
Domnul Chiang Ching-Kuo,
Care a preluat dictatura
Şi a transmis
Democraţia.
Întrebări către cer
Dintre exploatare şi jefuire
Care din ele
Este mai păcătoasă?
Violarea
De către un cotropitor,
În comparaţie cu violarea
Săvârşită de un concetăţean –
Care aduce mai multă satisfacţie?
Pasul primăverii
Colindă tiptil
Pe cărarea troienită
Făcându-ne inima să tresară.
Iarna geroasă te-a plămădit,
Vara toridă te-a copt,
Toamna e rodul tău
Şi-al mamei;
Fără primăvară
Copacii n-ar înmuguri –
Primăvara
Este laptele ce hrăneşte
Anotimpurile şi mamele.
Toate pornesc spre tine,
Primăvară;
Tu eşti candoarea şi măreţia
Din lumea zăpezilor pure.
Pe schiuri albastre gonim, ne ciocnim,
Îmbrăcaţi în haine de puf –
Dar prindem vântul de primăvară
Şi mână-n mână
Păşim pe câmpul înverzit
Când toată firea reînvie.
Primăvară, primăvară,
Vino în braţele noastre –
Iată, le-am întins
În aşteptare.
29 noiembrie 2015
3 iunie 2016
În româneşte de:
Lia-Maria Andreiţă
Xu Wende
Ion Andreiţă
260
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
George ROCA
(AUSTRALIA)
Dragoste la persoana întâia
Noul roman
al scriitoarei Magdalena Brătescu, al
şaselea ca număr,
este o confesiune
masculină de înaltă
tensiune lirică şi
dramatică, cu implicaţii social-politice
în istoria Israelului şi
o minuţioasă analiză
psihologică a personajelor şi faptelor,
vârstelor şi sexelor.
Scriitoarea are harul
şi ştiinţa de a-şi însuşi, renunţând total la feminism,
modul de gândire, acţiune şi deciziile unui bărbat,
Boaz Swift, eroul principal al cărţii, care se
autozugrăveşte pe întreg parcursul obsesivei sale
idile cu Noemi Sirah.
Acţiunea cărţii poartă cititorul, începând cu
momentul întâlnirii celor doi protagonişti în anii '60,
pe când aveau numai zece ani, şi până la maturitatea
lor avansată, timp în care sinuozităţile vieţii, răsturnări de situaţii, hotărâri pripite, sau implicarea destinului cu un anume decalaj în împlinirea dezideratelor, devin piedici insurmontabile în împlinirea visului de iubire.
Boaz este în esenţa lui tipul copilului unic,
lipsit de căldură părintească, ulterior devenit un bărbat puternic, dar în continuare ahtiat de afecţiune
declarativă şi demonstrată concret prin dovezi per-
manente. Neprimind calitativ şi cantitativ o iubire
conformă cu pretenţiile lui, el reacţionează şovăielnic, egoist şi dominator.
Din galeria personajelor misterioase imaginate de autoare, un rol important îl joacă ofiţerul
englez Tom Swift, tatăl lui Boaz, cu o biografie incitantă şi secretă, ghicită printre rânduri şi dezvăluită
treptat, dar păstrând o marjă ceţoasă. La fel, Noemi,
frumoasă femeie fatală, fiica agentului sub acoperire, Simon Sirah, infiltrat într-o închisoare din Nice,
sau fermecătorul londonez Collin Courteline având
legături cu personalităţi la nivelul cel mai înalt în
Anglia şi Egipt.
Desfăşurarea evenimentelor poartă lectorul
din Tel Aviv-ul plin de viaţă, la Londra conservatoare şi într-un pitoresc orăşel din apropierea capitalei
britanice, dar şi în kibutzul Mashabei Sade din
Negev, precum şi în alte oraşe israeliene ca Eilat şi
Nazareth.
„Umbra celor şaisprezece apusuri" este un
roman dominat de analiza fenomenului numit dragoste, ca menţinere obsesivă a interesului pentru
alegerile inimii şi împlinire a vieţii printr-o iubire
dătătoare de sensuri.
Cu o acţiune palpitantă, plasată pe fundalul
istoriei Israelului, prin fina investigaţie a sufletului
omenesc, printr-o aleasă şi intelectuală limbă românească, prin profunzimea descrierilor frământărilor
personajelor, cartea Magdalenei Brătescu poate fi cu
siguranţă considerată un volum de referinţă pentru
literatura română şi universală.
Sydney, Australia
destineliterare@gmail.com
261
Destine Literare
Lia RUSE
(CANADA)
SĂRBĂTOAREA TA
Fug, în evantai, raze de uimire,
Sărbătoarea ta stă să se aprindă!
Zilele lucesc peste o vestire
Nostalgia-i privită-n oglindă...
Vremea curge ca un râu de miere,
Este rumen, soarele, ca o pâine,
Fluturii, vibrând, răsucesc tăcere,
Florile, iar, strigă: mâine,…mâine…
Blând, ochiul radiografiază…
Cine-a numit -dor- inima-n extaz
Absenţa ta-n privire defilează,
Picuri mici de rouă rămân pe obraz.
Şi-n epoca aceasta grbită
Deasupra tuturor sentimentelor
E ca o frământare tacită
Repetata rouă între ochi şi dor…
VISE LA MARGINI DE APE
E seară! Un vaier îi scaldă trupul plăpând…
Ciudate privelişti ies iar, din luciul mării!
Muzică stinsă,.. un fior pe vis şi pe gând.
O, cine mă strigă din culmea înserării?
Şi simt ca o zbatere uşoară pe pleoape.
Dar, eu nu înţeleg şi stau neştiutoare…
Prea multe cuvinte trec aiurând pe ape.
Lumina-a-nnoptat spirale-ntrebătoare.
În odihna-aceasta cu aripile-ntinse
Dulceaţa degetelor strâns îmbrăţişate
Peste seara, lină, pietruită cu vise,
Trece prin flama felinarelor nemişcate…
Sărutările târzii ne-aduc fericire,
Ne primenesc -pe-amândoi- apele nopţii,
Până-n închipuirea clipei-nemurire.
Se-mpletesc complicatele semne-ale sorţii!
………..
Dar, când ceasul bate clipa , ceva răsună
În suflet de dor, un vis, o doină, o primăvară,
262
În care iubirea -de-atunci- ne-aduce împreună
(Ca-ntr-un film) în amintirea dulce-amară….
VRAJĂ ŞI VIS
Da, îmi amintesc! Învăţasem dorul.
Şedeam în noapte consternată
Ca o statuie şi,.. amorul
Despica visu-n clipa-nsingurată.
Iubirea mea fusese-un paradis
O vreme limpede, strălucitoare,
Fostul meu dor era tăcut,
Şi,.. sufletul numai mirare.
Da, îmi amintesc! Trăiam mereu un vis
Când viu era prezentul… Era doar fericire
(Lumina ei cu raze dulci
Ce-atinge nemurire)…
………..
Mai poţi să-mi dai acelaşi dor?
Şi-acelaşi crez mai pot să-l am?
Să salte inimile-n zbor
Şi să visez precum visam?!
RONDELUL LUNII AUGUST
Vis şi aur în cascadă,
Clipele-s filozofale.
August pare o şaradă!
Lumini dulci pe vremea moale…
Fructe se coc în livadă,
Paşii brizei trec agale,
Vis şi aur în cascadă,
Clipele-s filozofale.
Printre gânduri trec grămadă
Întâmplări ce fac escale…
Iubim ca-n vechi rituale,
Minunilor cădem pradă!
………..
Vis şi aur în cascadă…
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
SONETUL DORINŢEI
E o vară-n ton cu iubirea noastră…
Din când în când, o briză mai vorbeşte
Prin nopţile cu fruntea lor albastră
Ce noi le adunăm…Dorinţa creşte!...
O,..de-ndoială viaţa e plină!
Sunete-agăţate-n cheotoare
Visează-n rădăcini de soare…
Chiar cu chipul livid el alină.
Cuvântul e născut în lumină…
În vechiul ceas ard clipe neştiute…
Ce ştie el că vise-ncep să cânte,
Că-s prinse-n dorul lumii sau pierdute
Când ramurile dragostei sunt frânte!?
Din ochii-mi negri furi raze arzânde,
Din suflet prinzi gânduri neprefăcute,
Iar pleoapele-mi primesc atingeri blânde…
Tresar emoţiile nevăzute!
O, sar bătăi de inimă crescânde
Pe gesturi ne-ncepute,.. pricepute…
RONDELUL CUVÂNTULUI
Cuvântul e nascut în lumină,
Cu dor, etalându-si candoare.
E rege în orice stare senină
Trecând prin atâtea coridoare…
Râde sau… plânge în clipa divină
Cuprins de nelinişti rotitoare!
Cuvântul e născut în lumină,
Cu dor, etalându-şi candoare…
destineliterare@gmail.com
BRUMĂ DE RUGINĂ
O maramă de tei din căderi de rugini…
Vechi scrisori de iubire pe-o bancă de lemn!
Prin tăceri clipele-adună spuma din crini,
Ochii-nfloresc şi tresar la al crucii semn…
Vin lumini abătând alte vremuri prin gând,
Un băiat liniştit trece mâna prin păr,
Prinde timp sfâşiat dintr-un flaut cântând,
Din clipă, buzele-i muşcă ca dintr-un măr,
Soarele-n amiază visează săngerând
Şi pe banca ce stau eu alerg spre trecut…
Mă ninge arama!..Umbrele, tot, crescând,
Roata mea,-n scocul lumii, o-nvârtesc ştiut!
O legănare-nceată, un fandango-vânt…
Iar cade-n linişte bruma de rugină,
Parc-aş pluti,-n aer, departe de pământ
Într-o poezie cu iz de sulfină…
Mai lasă-mi o clipă de dulce plăcere,
Vreme, să beau un strop de nemurire, zău,
În imensa risipire de tăcere !
……………………………………………
O,.. simt pleoapele căzănd peste chipul tău
263
Destine Literare
Melania RUSU-CARAGIOIU
(CANADA)
Note și gânduri despre poemele De dragoste și de moarte
ale Liviei Nemțeanu Chiriacescu
Niciodată nu mi-aș fi putut închipui că pot fi
îngemănate dragostea și moartea. Dar, de fapt ele nu
sunt îngemănate decât în mod alegoric.
M-a atras magnetic acest titlu: ,,De dragoste
și de moarte‖ înscris pe una din multele cărți expuse
ale scritoarei consacrate Livia Nemțeanu - Chiriacescu. Pe urmă am citit, am citit din nou cu nesaț și
interes spre a vedea furia dragostei și... fuga dragostei de moarte.
Astfel începe o pătrundere a mea, aproape
indiscretă, în universul creației autoarei, univers
care cuprinde eseuri, memorii, călătorii, romane și
poezii fascinante.
Livia Nemțeanu – Chiriacescu fiind membră
a Uniunii Scriitorilor din România, a adunat multe
prezentări de carte, critici literare alcătuite cu mult
talent și competență.
Dorința mea de a-mi spune cuvântul asupra
volumului de poeme: „De dragoste și de moarte‖ mă
pune în situația dificilă de a merge pe niște drumuri
defrișate și bătute de criticii literari , care au acordat
multă atenție acestei publicații. Dar curajul meu a
fost răsplătit, fiindcă poezia dânsei are fațete inepuizabile, care te recheamă la citirea lor și îți oferă alte
și alte fațete care te prind în mreaja lor uneori deschisă spre lumină, alteori mohorâtă, alteori sarcastică sau debordând de senzualitate.
Fără să caut prea mult am găsit în reverberații răspunsul poetic al multor stări și sentimente. Ele
sunt atât de numeroase, încât am să vă împărtășesc
doar unele dintre ele, spre a nu îmi destăinui total
simțămintele, vibrațiile mele ascunse, generate de
citirea acestor versuri, dar sunt nevoită oare cum să
cedez...
264
Viziunea naturii devine părtașă a iubirii. Un
poem intitulat cam criptic: (Aer) Oare ce ascunde
acel eter? Nu încerc să aflu,poate e un delicat mister. Sunt prezente, aci, în versuri, trăiri răvășitoare
la care natura participă creind un fundal scenic:
Îmi stăruie în nări mirosul mării,
Al vântului al ploii, al arșiței trecute
Și mă surprind aceste izuri cunoscute
Năvală dând când mă gândesc la tine.
Maiestuoasa natură a facerii lumii este magistral redată în ,,cânturile‖- zic eu, din ,,Balada facerii‖, prin ochiul de cenzură al poetei. Imagini controversate, critice, despre care un preot ar spune că
frizează chiar erezia, se suprapun cu cele laudative.
Această baladă, eu o consider o mică epopee în care
strălucește un scânteietor talent. Citez câteva versuri
din ,,Ziua a șasea‖, facerea omului:
Și uite-așa, cu jocul de-a momâia
Am potrivit un falnic dobitoc
Și o jivină care să-l răpună
Și altele asemenea în loc.
........................
Și uite-așa, jucându-mă de-a toate
Cu monștrii mei, speriat și abătut,
M-am săturat de facerile lumii
Și mi-am dorit repausul pierdut.
Poemul meditație ,,Platon‖m-a frapat prin
tenta filozofică proprie. După o incursiune in timp
într-un tot poetic autoarea ne explică prin versuri:
Alerg prin labirintul acesta omnivor
Frenetic căutând vânzătorul de zmeie,
Pe care urmându-l am ajuns pe un ciopor
Și am să țin în ambele mâini curcubeie.
.......................
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
și finalul:
Omul a fost o trestie, dar o trestie gânditoare
Mai-nainte să fi ajuns teribila bestie,
Apoi s-a intors fără să vrea la izvoare
Trestie gânditoare, însă doar o trestie.
Subliniez aci frumoasa metaforă: ,,vânzătorul
de zmeie
Văd în poemul: ,,Sensul invers‖, aproape
aevea, tinerețea și dragostea vibrantă, o senzualitate
acablantă. Iubita își pândește iubitul cu ochii ei de
felină. Iată cum pune în versuri poeta acea dragoste
mistuitoare, a sensului invers, cântând astfel momentul carnal:
Pe pielea ta albă și crudă, întinsă
Și prinsă (ca-n capse) în unghii subțiri,
Vreau să-mi întind palmele, limbi de cactuși
cu spini
Să tresari înțepată, să te lipești mai tare, să
țipi, să suspini...
Am mai izolat și alte tematici: clipe de senectute,
moarte dar nu dispariție, înțelepciunea existenței,
tinerețea robustă, tirania iubirii, divinizarea materiei
și altele, dar mă opresc aici considerând că am suscitat suficient interesul cititorului, pentru a împărtăși
cu mine acele impresii, dar nu înainte de a scoate în
evidență existența unei bogate încărcături de figuri
de stil, o bogăție metaforică proprie poetei.
Foarte plastică imaginea: ,,macii cufundați în
somn adânc,( Poarta); copacul tomnatic pe care-l
desfoi, ( Balada întoarcerii), sau imaginea sugerata
in versul: ,, mă sfâșie ca un, sens invers‖.
Totul este presărat cu o dărnicie de comparații, personificări, epitete evocative, ornante, metafore
inedite.
Poemele din acest volum sunt pline de vitalitate și de o abundentă inspirație, îndeamnând la lectură.
Montreal, Canada
destineliterare@gmail.com
265
Destine Literare
Alex SANTOSH
(INDIA)
Dictionary
As I put my pen to paper
words went and hid somewhere
I left them to their will
I saw one in the morning newspaper,
a few on the satellite channels
and some in contemporary magazines
Tam yakalayacakken
elimden kayıyorlar
Akşam, çocuklarla masaya oturduğumda
sözlükten dışarıya göz atıyor
sözcükler
yeni anlam ve tavır giyinerek
Instrument
They just slipped away
as I tried catching them
In the evening,
as I sat to tutor the children,
words peeked out of the dictionary
donned in new meanings
and mannerisms
He got an instrument
with which
he could measure
the distance between the hearts
He measured
the distance between the lovers
hearts
and found it
to be miles apart.
Sözlük
Kalemi kağıda koyduğum anda
kaçışıyor sözcükler
kaderlerine terkediyorum
When the church bell rang
she left
When the Ajan sounded
he left
Sabah gazetede gördüm birini
birkaçını uydu kanalında
bazısını aylık dergilerde
Knowing about the instrument
both the group of people
attacked him
Today he is a statute
at the junction
with lifted hand,
one finger pointing to the church
another towards the mosque.
Alet
Kalplerin arasındaki
mesafeyi ölçecek
bir alete sahipti oğlan
Sevgililerin kalplerinin
arasındaki mesafeyi ölçtü,
binlerce mil çıktı
Kilise çanı çalınca
kız ayrıldı
ezan okununca
oğlan
Aletten haberi olan
her iki gruptan insan
saldırdı oğlana
Şimdi oğlan köşede
bir heykeldir
sol eliyle kiliseyi,
sağ eliyle camiyi işaret eden
Traducere din limba engleză în limba turcă de Hilal Karahan
266
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Constantin SCHIFIRNEȚ
(ROMÂNIA)
Modernitatea tendenţială. Reflecții despre evoluția modernă a societății,
Editura Tritonic, 2016
În cartea de față încerc să explic că
modernitatea există în orice societate, însă valorile și
standardele sale nu ființează peste tot în
integralitatea lor, ci doar ca procese tendențiale
universale. Astăzi, este dificil de a cunoaște societăți
neatinse deloc de modernitate. Fără îndoială, trebuie
făcută distincția între folosirea unor produse ale modernității și organizarea societății după principii și
norme ale modernității.
Eu abordez modernitatea ca tip
de evoluţie în societăţile și în zonele
cu o economie insuficient funcţională.
Din cauza decalajului dintre ritmul
mai alert de înnoire instituţională şi
progresul economic mai lent, modernizarea culturală, politică şi intelectuală
devansează
modernizarea
economică în aceste societăţi. Ideea
de bază a cărţii este că modernitatea sa impus ca o tendinţă de neevitat datorită nivelului de dezvoltare economică
a Europei Occidentale, ceea ce a dus
la acţiunea ei ca factor de presiune
asupra celorlalte societăţi, indiferent
de nivelul dezvoltării economice și al bunăstării.
Modernitatea occidentală s-a produs de la sine, în
mod natural, fără intervenția sau constrângerea prescrisă într-un proiect sau într-o strategie de modernizare special elaborată, fiind o consecinţă a dezvoltării economice şi a revoluţiilor ştiinţifică şi
tehnologică. Societăţile cu modernitate solid structurată au vocaţia universalistă și urmăresc difuzarea şi
destineliterare@gmail.com
impunerea propriilor valori, prin o diversitate de căi,
peste tot în lume. În același timp, trebuie să se ia în
considerare şi vocaţia expansionistă şi/sau de dominare a statelor apusene, prin difuzarea şi impunerea
propriilor valori datorită puterii ce le-o conferă dezvoltarea tehnologică și economică. În consecință,
modernitatea apare ca un standard produs de procesul de modernizare în și de către Occident, fiind
considerat model de dezvoltare pentru orice altă societate de a ajunge la acelaşi nivel de
dezvoltare ca ţările vestice.
Termenul de modernitate tendențială este potrivit pentru înțelegerea procesului de modernizare în
societățile cu o economie precară. Eu
explic modernitatea tendenţială prin
contexte istorice, politice, geopolitice,
culturale care au determinat ca o societate cu o economie subdezvoltată
să construiască structuri statale, sociale și instituționale moderne.
Precizez că acest concept l-am
elaborat, inițial, pentru a descrie modernizarea românească, dar, după mai
multe reflecții, am ajuns la concluzia că el este potrivit nu doar în studiul evoluției moderne românești,
ci are vocația de generalizare în analizele asupra
dezvoltării moderne din orice societate fiindcă deficitul de modernitate nu este un fenomen specific
românesc. Conceptul de modernitate tendențială lam formulat, pentru prima dată, în lucrarea Formele
fără fond, un brand românesc, ca modalitate de ana267
Destine Literare
liză a evoluției dezvoltării moderne prin formele fără
fond. Modernitatea tendențială caracterizează toate
etapele modernizării societății românești: perioada
de după constituirea statului național în 1859, perioada dintre cele două războaie mondiale, perioada
comunistă și perioada post-comunistă. Chiar dacă
aceste perioade nu au avut un ritm omogen de dezvoltare, cred că modernitatea tendențială este esența
procesului evolutiv al României moderne. De la
sfârșitul secolului al XVIII-lea până în zilele noastre,
modernizarea culturală, politică și intelectuală a fost
calea de afirmare a modernității românești. De altfel,
societatea românească de astăzi nu dispune de un
program național de dezvoltare în care modernitatea,
ca dominantă a întregului proiect de modernizare, să
fie asumată de către elita intelectuală și politică.
Acesta este motivul pentru care multe din procesele
de modernizare din România sunt similare cu cele
din țările cu economii insuficient dezvoltate, o situație care poate fi, de asemenea, întâlnită și în alte
state ale Uniunii Europene.
În analiza mea evit termeni precum
,,modernitate târzie‖ fiindcă acest concept accentuează întârzierea unor societăţi faţă de alte societăţi,
dar o modernitate care ar urma același trend ca în
Occident. Există o modernitate prefigurată din contextele specifice derivate din istoria și cultura proprii, dar şi din poziţia geopolitică a unei națiuni și,
din cauza acestui fapt, modernitatea nu a devenit
unmodus vivendi pentru fiecare individ, fiecare instituţie sau grup social. Ea este mai mult o tendinţă şi
nu o evidenţă. Când vorbim de modernitate, alături
de contextele interne trebuie să luăm în discuţie experienţele geopolitice şi istorice trăite de către fiecare societate în tranziţia de la naţiune la statul
naţional. În țările care au devenit state independente,
modernizarea a fost şi este încă un proces de construcţie politică instituţională, prioritate având construcţia și întărirea rolului și funcțiilor statului naţional. Problemele privind dezvoltarea economică şi
socială au fost amânate sau subordonate chestiunii
naţionale deoarece esenţială rămânea conturarea
unei identităţi naţionale. Modernizarea şi modernitatea au constituit cadre şi căi pentru câştigarea independenţei statului naţional şi funcționarea instituțiilor statului.
În capitolul I, Modernitatea, analizez con268
ceptul de modernitate, principiile și caracteristicile
modernităţii, programul cultural și politic și consecințele sociale ale modernității. În acest capitolul
încerc să clarific sensul modernității conturat în studii clasice din științele sociale, care mi se par relevante și utile pentru a înțelege realitatea socială. Plec
de la premisa că modernitatea a apărut în Occident
ca schimbare produsă în și din interiorul Occidentului pe o durată de sute de ani și nu ca un proiect impus sau adoptat.
În capitolul II, Modernizarea, calea către
modernitate,argumentez că modernizarea este un
proces stadial prin însăşi natura sa, a cărui dinamică
este dată de permanenta schimbare a realităților sociale prin acţiunea de a le sincroniza cu caracteristicile cerute de actualitate ori de adaptarea la cerinţele
prezentului. Modernizarea tendențială este predominant politică acolo unde dezvoltarea societății nu
include transformarea ei de ansamblu, ci are loc numai la nivelele politic, instituțional și juridic.
În capitolul III, Tipuri de modernitate, inventariez și discut conceptele și perspectivele
despre modernitatea reflexivă, modernitatea lichidă,
modernitatea
organizată, modernităţi
multiple,modernitatea asiatică – japoneză, comprimată, greșită, modernitatea chineză – și modernitatea latino-americană.
În
capitolul
IV, Modernitatea
tendențială, abordez noțiunile ‖tendenţială și tendenţialitate‖, modernitatea tendenţială – un model explicativ al evoluţiei moderne, trăsături ale modernității
tendențiale, lipsa dominantei definite la nivel de
proiect de modernitate. Examinez modernitatea ca
stare tendenţială în societăţile unde ea nu se instituie
ca o certitudine pe toate palierele organismului social fiindcă ea este inconsistentă şi se manifestă inegal pe diferite domenii.
În capitolul V, Elitele, între retorica și realitatea modernității,evidenţiez rolul elitelor
(economice, politice, culturale) în promovarea şi
susţinerea modernizării și a modernității. Modernitatea tendenţială se produce ca schimbare de sus în
jos, deci de la minoritatea educată în spiritul modernităţii şi orientată spre transformări moderne, către o
majoritate indiferentă sau ostilă schimbării. Procesul
de modernizare și-a arătat limitele, bazat, precumpănitor, pe socializarea elitelor pentru modernidestineliterare@gmail.com
Destine Literare
tate, pe o retorică a acestora despre modernitate,
adeseori inadecvată realităților sociale și naționale.
În capitolul VI, Spațiul de dezvoltare modernă, argumentez importanța spațiului de
dezvoltare în afirmarea și susținerea principiilor și
normelor modernității pornind de la premisa că
există un spațiu emergent de modernitate, peremptoriu fiind spaţiul occidental în care s-a manifestat
permanent un spirit și o atitudine favorabile schimbării moderne. O scurtă prezentare a evoluției istorice a spațiului occidental subliniază organicitatea
modernității sale.
În capitolul VII, Modernizarea ruralului, expun analiza asupra relației dintre dezvoltarea
modernă și țărănime în contextul acțiunii modernizării și a modernității în spațiul rural și agrar. Modernitatea tendențială a fost și este generată de efectele modernizării și ale modernității asupra țărănimii
și mediului rural.
În capitolul VIII, Statul producător de
modernitate, discut despre rolul statului în producerea modernităţii în societăţile cu fundamente
economice şi materiale insuficient dezvoltate. La
acest nivel, aduc argumente că din cauza intervenţiei
statului modernitatea apare ca o tendinţă, un proces
care nu este organizat in jurul unei forme instituţionale moderne dominante clare.
Cartea se încheie cu Concluzii: Tendenţialitatea universală a modernității, o sinteză despre
modernitatea tendențială ca dimensiune a societăților
actuale rezultată din interacțiunea lor reciprocă.
După cum se vede din descrierea conținutului, acest volum încearcă o interpretare a caracterului
tendenţial al modernității ca urmare a dinamicii
proceselor sociale specifice de schimbare istorică în
diferite contexte naționale și regionale.
21 iunie 2016
destineliterare@gmail.com
269
Destine Literare
Dorel SCHOR
(ISRAEL)
Schiţe umoristice (82) – Zodia Leului
Sunt unii care cred în horoscop şi În toate
prostiile astea... Eu nu dau un ban pe previziuni, dar
de citit le citesc, mai ales în autobuz, in drum spre
casă, că doar nu am ce face altceva. Aşa că mă uit, ia
să vedem ce scrie la Zodia Leului. Profesional - o
săptămână de succes, şefii vă apreciază. Nu vă lansaţi în cheltuieli inutile. Sentimental-romantic - un
telefon şi o vizită din străinătate vă vor face fericitul
beneficiar al unui influx planetar excepţional. Asta
chiar e o tâmpenie...
Ajung acasă, pun sacoşele cu legume şi
fructe în terasă, abia apuc să-mi spăl mâinile şi nevasta imi spune:
- Ai avut un telefon... Te-a căutat unul Prisăcaru, de
la aeroport.
- Prisăcaru..?! fac eu. Nici nu am auzit de unul
Prisăcaru...
- Omul spunea că aţi fost colegi, cei mai buni prieteni... Lasă că ai să-l recunoşti când o să-l vezi.
Aici este cazul să mă mir:
- Cum adică o să-l văd? Cu ce ocazie?
- Cu ocazia că peste circa o oră i-am invitat la masă,
pe el şi pe soţia lui. Oamenii au venit din străinătate,
special ca să te vadă pe tine...
ru e un domn înalt, solid, cu părul tuns scurt. Româneasca lui e de moldovean, ar putea să fie
botoşănean, ca mine...
- Am fost colegi de liceu, mă îmbrăţişează el generos. În clase paralele. O dată am jucat şi fotbal în
echipa şcolii. Îţi aminteşti?
- Eu n-am jucat, spun timid.
- Nu tu, râde el, eu am jucat.
Adevărul e că nu ştiu de unde să-l iau. Încerc
să schimb o vorbă, două, de politeţe şi cu doamna
lui, în timp ce doamna mea se agită prin bucătărie.
- Ah, precizează Prisăcaru, soţia mea nu ştie deloc
româneşte. E finlandeză. Noi locuim acum in Finlanda, de fapt eu am ajuns acolo, m-am refugiat la
ea. O cheamă Astrid.
Astrid e o femeie la care merită să te refugiezi. Blondă, înaltă, puţin căloasă, dar pare caldă, felină, expertă... Şi în timp ce Prisăcaru îşi toarnă un
păhărel, ea îmi face cu ochiul. Ce o fi asta? Mi s-a
părut mie sau chiar!? El se uită la televizor, ea
priveşte peste umărul lui, dar din când în când mă
priveşte şi îmi face cu ochiul. Mi se uită drept în faţă
şi-mi face semne vizibile, foarte romantic.
Aici este cazul să mă mir încă o dată. Ce o fi
cu soţia mea că învită la masă nişte necunoscuţi pe
bază de telefon, fără să fi auzit de ei? O fi înfluenţa
astrelor? Jupiter o face credulă şi naivă? Dar nu
vreau să mă enervez, la urma urmei sunt şi eu curios,
cine o fi individul?
Hm... Eu, mă înţelegeţi, nu sunt genul
care...dar dacă îţi apare aşa, deodată, o zeiţă scandinavă...Cum pot să interpretez? Probabil că există
totuşi ceva în astrologia asta. Cum scria acolo? „Fericitul beneficiar". Să vedem. Că telefon şi vizită
sunt exact ca în previziune.
După circa o oră fix, se sună la uşă. Deschid.
Pe culoar, fericiţi, îmi zâmbesc un el şi o ea, cu
mâinile ocupate de valize. Poftiţi, poftiţi, intraţi în
casă, luaţi loc, bine aţi venit în ţara noastră. Prisăca-
Dar Prisăcaru? Înţeleg că mănâncă omul, că
bea, că vrea să ştie totul despre foştii colegi, dar să
nu te uiţi la femeia ta, să vezi ce face timp de două
ore? Păi, e posibil? E drept că şi ea a gustat, a chico-
270
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
tit din când în când, dar de cum îmi prindea privirea,
îmi făcea complice cu ochiul şi imediat după aia
zâmbea nu ştiu cum, părea puţin fâstâcită dar dacă
trecea un minut şi mă uitam la ea, iar îmi făcea cu
ochiul.
Prisăcaru ăsta, naiba să-l ia, avea vreo doi
metri şi cu toată mentalitatea lor scandinavo-liberală,
putea să-mi scape o labă, deşi eu nu aveam nici o
intenţie. Mai ales că uite cum bea, e la al nu ştiu al
câtelea pahar de votcă şi nici nu se cunoaşte. Ba,
parcă da... Omul s-a incălzit, se simte în largul lui şimi spune:
- Stii de ce am venit în Israel? Din cauza specialiştilor voştri mondiali. Noi căutăm un neurolog sau
un oftalmolog, sau ce o fi, pentru Astrid. Că de vreo
doi ani de zile face tot timpul cu ochiul!
Ştiţi ceva? De cum am auzit cuvintele astea
am simţit un influx planetar excepţional. O uşurare
dumnezeiască. Deşi, pe undeva, mă rog, mă încearcă
şi o uşoară dezamăgire.
Tel Aviv, Israel
22 iulie 2016
Teodor Buzu – Treptele spranței, hârtie, acuarelă, 100 X 70 cm, 2008
(Steps of hope, watercolor, paper, 100x70 cm, 2008)
destineliterare@gmail.com
271
Destine Literare
Heidi S. SIMON
(ISRAEL)
Întâmplări necunoscute din viaţa unor savanţi români (2) – George C. Moisil
Am prezentat recent o carte deosebit de
interesatntă care ne dezvăluie momente şi întâmplări
adevărate din viaţa unor savanţi români.Cartea a fost
scrisă de către dl.dr.ing. Andrei Ciontu, care şi-a luat
această sarcină de onoare să păstreze memoria celor
mai luminate capete din ştiinţa românească,făcândune cunoscută şi activitatea acelora care mai există
printre noi,continuându-şi munca binecuvântată spre
binele omenirii întregi. Şi eu nu fac altceva decât să
povestesc în continuare despre alte personalităţi ştiinţifice ,înspirându-mă din valorosul volum primit
direct din mâna autorului.
Deci, astăzi despre George C.Moisil, ilustrul
frate al renumitului matematician Grigore Moisil, a
fost profesor de fizică şi şef de catedră la Institulul
Politehnic din Bucureşti, autor al unor cursuri universitare şi tratate de fizică teoretică, şi al unor cărţi
de popularizare a fizicii. Dar în afară de astea toate,
George Moisil era un mare om de cultură generală
umanistă, cu un simţ al umorului prea cunoscut şi o
gândire politică evident dezidentă în raport cu vremurile în care a trăit.
Lăsând de o parte amânuntele ştiinţifice din
bogata activitate a savantului,ne vom opri asupra
părerilor sale despre diferite aspecte ale vieţii. De
pildă, despre imoralitatea... moralei, el spune:
„Morala curentă e profund imorală, căci amestecă
manifestările extravirtuoase la un loc cu acţiunile
cele mai odioase, clasificând drept imorale beţia,
tutunul, stupefiantele, laolaltă cu mârşăviam
laşitatea, trădarea, crima... Se amestecă în aceeaşi
oală adulterul cu dragostea ilegală, prostituţia şi
curvia veritabilă pe cont propriu... picanteria sexuală
cu violul sălbatic. Crima e odioasă dacă e făcută cu
toporul, dar scuzabilă dacă e făcută cu limuzina!‖ Iar
dacă tortura ,mutilarea fizică sau psihică sunt
auroleate cu nimbul unui interes „general‖ ele trec în
rândul actelor onorabile şi făptaşii trăiesc cu
sentimentul datoriei împlinite. Aluzia este destul de
limpede pentru a mai cere explicaţii.
Fizicianul George Moisil era conştient de
272
respectul pe care omul trebuie să îl acorde naturii şi
păstrării ei intacte. Ca ecologist convins, el s-a
exprimat în felul următor despre această temă:
„Există pe lume o jivină uşor de recunoscut, fiindcă
peste tot, pe unde trece, spurcă. Peste câmpuri şi
dealuri a întins o plasă de şosele puturoase, râurile
le-a otrăvit prin lăturile pestilenţiale deversate în ele.
În cele mai pitoreşri locuri înalţă furnale
metalurgice, uzine şi fabrici, care exaltă cele mai
scârboase duhori.‖
Se înţelege despre cine vorbeşte savantul,
jivina vinovată de actele criminale faţă de minunăţia
naturii este nu alta,decât „Homo Poluans‖! Şi acum
,câteva aforisme lăsate de către George Moisil:
- Nu mă îngrozeşte atât prostia omenească,ci mai
ales uriaşa ei... forţă!
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
- Când întălneşti un analfabet cu diplomă, să nu râzi
de el, ci să îi plângi pe cei care au trebuit să i-o
confere...
-În ultima vreme filosofii s-au ocupat prea intens să
schimbe lumea. A venit timpul să o şi interpreteze.
- Prefer idei înoitoare spuse demult, unor idei
retrograde afirmate de oameni moderni.
- Gândirea fără acţiune este un lux. În schimb,
acţiunea fără gândire poate deveni uneori un
genocid.
În încheiere, câteva vorbe adevărate despre
bătrâneţe:
- Când visurile sunt înlocuite cu regretele, principiile
cu ideile fixe şi dorul de viaţă cu teama de moarte,
este semn sigur că ai îmbătrânit.
- În viaţă omul are parte de mai multe vârste: a
învăţăturii, a dragostei, a nunţilor, a botezurilor, a
divorţurilor, a înmormântărilor. Şi dacă este
longeviv, ultima vârstă este a... singurătăţii.
- Ceea ce rămâne după ce ai uitat totul este
...scleroza,,
***
Profesorul George Rulea, specialist în
radiocomunicaţii, s-a întălnit cu autorul prezentei
cărţi, după ce tocmai s-a întors din Occident, unde a
fost delegat la un simpozion ştiinţific.
- Ia spune-mi, cum se numesc românii care se
înapoiază în ţară de la întălniri internaţionale?
- Cum se numesc? Patrioţi!
- Aşi, se numesc „înapoiaţi‖! Pur şi simplu,
înapoiaţi!
Cu altă ocazie, prof. Rulea îi explică unui
amic ce înseamnă „Perestroica‖ realizată de
Gorbaciov:
- Leaderul sovietic nu a intenţionat să aducă pace şi
dreptate pentru alte popoare, ci a vrut numai, prin
măsuri reformiste superficiale, să salveze... Colosul
U.R.S.S.!
- Nu e clar? Am să-ţi fac o exemplificare: Un câine e
legat de coteţul său cu un lanţ de 10 metri lungime,
iar strachina cu mâncare se află la 11metri de coteţ.
Stăpânul câinelui lungeşte lanţul acestuia la 15
metri,dar strachina cu mâncare la 16 metri de
coteţ.Ce i-a folosit câinelui?
- Acum e clar cum e cu... perestroica!
Hedi S Simon, inspirată din cartea „Pagini anecdotice din
viaţa unor savanţi români‖
de dr.ing. Andrei Ciontu (foto)
(Va urma)
destineliterare@gmail.com
273
Destine Literare
Ioan Florin STANCIU
(ROMÂNIA)
Terminal
„Je crois bien que la peur générale était, là bas,
une technique volontaire et une politique de l‘état.‖
Albert Camus, Le siècle de la peur
Prima mea despărţire iluzorie de lungul şi,
aparent, eternul lagăr comunist s-a înfiripat trepidant, pe la sfârşitul mileniului trecut, pe aeroportul
De Gaulle, când, de pe parapetul din beton bleuciel, al biroului pentru controlul paşapoartelor, am
întrezărit, deschizându-se, ca o siderală Poartă a
Raiului, înaintea mea, tunelul fluorescent al Terminalului 2E, cutreierat fluvial de o mulţime multicoloră, şi multinaţională, mai agitată şi mai euforică,
decât mine.la prima vedere. Chiar dacă, tot timpul,
pe scări, pe trotuare, în autocarul ce mă adusese la
Otopeni, ocolind capitala invadată de mineri,apoi, în
avion, ghemuit în centură şi chiar şi aici, domnule,
în fluviul de oameni liberi, care se agitau cu fericită
şi elegantă dezinvoltură, avusesem senzaţia înfrigurată că sunt urmărit, supravegheat, vânat pas cu pas
şi că nu voi fi lăsat liber niciodată, pe ChampsÉlysées sau oriunde în altă parte de dincolo de Cortina de Fier.
Frica asta, la care se va fi adăugat şi neliniştea primului zbor, veghease adânc înghesuită-n
mine încă din prima copilărie, când întreaga familie
se refugia câte-o săptămână prin bălţi, la sosirea
intempestivă a comisiilor de colectivizare şi de colectare sau când se căutau şi se inventau noi şi noi
duşmani de clasă, adică noi măgari mai ieftini pentru Şantierele sclavagiste ale României socialiste.
Perioada aceea nenorocită când tancurile
ruseşti se mai plimbau zilnic, pe Capul Midia şi când
populaţia României se împărţea în doar trei categorii: cei care se aflau încă în puşcăriile politice; cei
care tocmai fuseseră miraculos eliberaţi din vreun
penitenciar şi cei care urmau să fie arestaţi, în curând, pentru vreo altă presupusă atitudine
duşmănoasă faţă de transformarea socialistă a ţării,
Ca să nu mai pun la socoteală şi experienţa mea de
profesor exilat şi umilit, de la marginea lumii, când
dobândisem convingerea puternic înrădăcinată şi
tragic confirmată, din când în când, că fiecare al
274
doilea cunoscut, vecin sau tovarăş de muncă ar putea
fi un consecvent şi letal turnător al securităţii.
De aceea, acolo, pe aeroportul parizian, care
mi se părea încă ireal, am urmărit desfigurat
mişcările torturant de lente şi de suspicioase, cu
care, dincolo de scoica de sticlă a ghişeului, mi se
cerceta cartea de identitate. Dar cel mai mult trebuie
să mă fi îngrozit faptul că funcţionarul care-mi controla actele de călătorie, un arab dolofan, vârât cu
greu în uniforma sa albastră, cu epoleţi şi cu ecusoane metalice, semăna alarmant de bine cu miliţienii de la Medgidia, care, privindu-mă ca pe-o goangă
de băligar, îmi eliberaseră primul meu buletin de
identitate, la 14 ani, atrăgându-mi atenţia că, din
clipa aceea, am devenit şi eu puşcăriabil.
Şi, încă o dată, cumplita mea angoasă de
etern prizonier al Prostiei Organizate s-a întrupat şia devenit o întâmplare reală a vieţii mele, deoarece
controlorul acela întunecat s-a ridicat preocupat de
la locul său, s-a strecurat într-o dungă,prin uşa transparentă, din spatele borcanului său de cristal şi s-a
apropiat de mine, bătând sibilinic cu degetul în cartea de identitate.
Sunt convins că mai văzuse încă mulţi alţi
cufurici de-alde mine, din est, cu creierul temeinic
spălat şi cu moartea-n suflet, pentru că se străduia să
fie cât mai amabil şi mai prevenitor. Mai ales, după
ce-a înţeles că vorbesc destul de bine franceza: „E de
datoria mea să verific un mic amănunt, a spus el,
numai lapte şi miere. V-ar supăra dacă aţi aştepta
numai puţin pe banca de acolo!?‖ Dar eu m-am aşezat pe banca aia, ca în anticamera eşafodului, amintindu-mi, probabil, că, prin anii cinzeci, aşa, în plin
delir al luptei de clasă, bunicul meu fusese invitat să
aştepte câteva minute pe o bancă roşie din holul securităţii constănţene şi că nu se mai întorsese niciodată acasă.
Spre surprinderea mea însă, după ce-mi derulasem febril în minte toate experienţele opresivdestineliterare@gmail.com
Destine Literare
traumatizante ale gulagului subînţeles, în care supravieţuisem miraculos aproape 50 de ani, funcţionarul măsliniu de la Air France se întorsese peste
numai câteva minute cu acelaşi surâs amical şi prevenitor „Este o greşeală greu de trecut cu vederea
aici, în acte! De exemplu, cartea dumneavoastră de
identitate are, ca termen de valabilitate, anul 2089!‖
; „Perfect logic, am încercat eu un zâmbet dureros,
cu buzele arse de febră, deoarece bunica mea, de
exemplu, a împlinit, chiar ieri, 197 de ani. Aşa se
trăieşte, la noi‖ Numai că, văzută de-aproape, uniforma lui albastră prea semăna terifiant cu uniforma
unui robust maior de securitate pe care, printr-un
trăsnet devastator, al destinului meu de cetăţean mereu ilegal, avusesem neşansa s-o admir mult prea deaproape, o singură dată, cândva, în vremurile cumplitelor mele experienţe de ietică şi iechitate comunistă.
Acum însă, eram fericit şi pluteam în extaze
de roze. Aparent, scăpasem, fie şi pentru o singură
clipă, din mecanismul înverşunat-feroce al experimentului leninist. Deşi frica îmi rămăsese adânc
ghemuită în sânge, dureroasă şi vie, ca un arici de
jăratic, întrucât acolo, în fluviul de călători relaxaţi
şi guralivi ai terminalului, când un tânăr înalt şi surâzător m-a oprit o clipă,ca să mă întrebe, cu o mână
de prieten pe umăr, dacă vorbesc engleza, eu,
tresărind milităreşte, i-am răspuns tare şi convingător No!, ceea ce l-a lăsat cam visător, pentru
moment: Where are you from?, a şoptit el perplex,
ca la o întâlnire de gradul III.
După care, şerpuind prudent, prin forfota
aceea babilonică, m-am tot apropiat de ieşirea
dinspre Gare TGV, străjuită, spre disperarea mea
încă secretă, de câţiva oameni de ordine în combinezoane întunecate, prevăzute cu centuri late, pistoale, cătuşe şi bastoane telescopice. Aşa că, vinovat mereu de un fel de inefabil păcat originar, m-am
înghesuit brusc, într-o gloată gălăgioasă de suporteri
sud-americani; smulgând un fular colorat din
pumnul unui copil şi strigând împreună cu ei Vamos
a final!, ceea ce, pentru mine, chiar părea să aibă un
sens. Numai că atunci când, în apropierea ieşirii,
cordonul de pază s-a repliat preventiv în jurul nostru, un resort mult prea încordat, din cutia cu arcuri
şi corzi prea tensionate a trupului meu, a cedat deodată, cu un grav zumzet interior şi când, aplecat î-
destineliterare@gmail.com
nainte, ca un şobolan orb, am ţâşnit printre panourile
de sticlă ale uşilor, care tocmai se desfăceau automat, la apropierea noastră. Şi, uite-aşa, urmărit de
tropot şi şuier, am sărit într-un tren portocaliu care
demara lent înspre Parisul tuturor visurilor mele de
libertate şi de elevaţie spirituală.
Aveam o rezervare la un hotel pentru lumea
a treia, din Place de la Republique, iar seara, în camera aceea, decentă totuşi, în jurul căreia simţeam
cum oraşul luminilor vibrează-n surdină, cu freamăt
de ocean îndepărtat şi apropiat totodată, mi s-a părut
că sunt, în sfârşit, liber şi că m-am vindecat de frică.
Totuşi, spre dimineaţă,când cifrele fosforescente, ale ceasului electronic de lângă televizor,
arătau ora 4,45, mi s-a părut că aud, prin somnul
meu de iepuraş veşnic la pândă, motorul înfundat al
unui camion , freamăt atent de paşi şi şoapte potolite
sub palmă. Iar asta se întâmpla chiar la orele dinspre
dimineaţă, când, în copilăria mea, echipele mixte ale
miliţiei şi-ale securităţii, năvăleau pe furiş în casa
omului ca s-aresteze duşmanul cel de toate zilele, al
clasei muncitoare. Imediat însă, rezemat cu umărul
stâng în draperia de pluş, am întredeschis cu o
unghie lamele storului şi-am văzut, mai întâi, duba
gri-metalizată a serviciului de curăţenie a oraşului
(Nettoyage de la ville de Paris), apoi, echipa auxiliară: patru astronauţi selenari, cu cagule albe şi cu
mănuşi înalte, care, printre jeturi de spumant parfumat, lipăiau preocupaţi, de colo-acolo − discret şi
prudent, ca să nu deranjeze liniştea parizienilor, la
ora celui mai dulce somn.
Când,printr-o altă glumă neagră a sorţii, am
deschis imprudent televizorul, pe TV5 MONDE,
chiar în clipa în care Ion Iliescu, extras cu greu de pe
străzile râmate de rinoceri ale Bucureştilor, le
mulţumea minerilor ghemuiţi otoman de jurîmprejur, pentru solidaritatea muncitorească şi
înalta lor disciplină civică.
De aceea, mai târziu, în plin soare, când, la ieşirea din metrou, am zărit, undeva, în dreapta, obeliscul egiptean din Place de la Concorde, am avut
brusc senzaţia înfrigurată că şi-acela va fi fiind tot
vreo monumentală întruchipare a lui Lenin şi că am
nimerit, printr-o sarcastică uneltire a securităţii, tot
pe undeva, prin labirinticul nostru lagăr socialist, la
Sofia, Tirana, Havana sau Ulan Bator.
275
Destine Literare
Passionaria STOICESCU
(ROMÂNIA)
Ecrane
Plecaseşi părăsind corabia,
puntea ei de viaţă prea scundă,
preferând depărtarea
apropierii care scufundă...
Totul era nepregătit ca-n fiecare
an,
inundaţiile se revărsau din ecran,
doar mocirlă şi viitură...
Am închis televizorul cu ură
şi m-am instalat la calculator;
mail-ul apărut era promiţător:
„Goleşte-ţi creierul!‖ aşa poruncea,
dar despre inimă nu pomenea...
Norii, stând să cadă, afişau averse,
gata să se reverse
măcar pentru o spălare pe dinafară,
o abluţiune subţire,
fiindcă pe uşa blocului rânjea
de la „Apa Nova‖, ultima ştire
cu vechea ei ţeapă:
„Scuze!
Întrerupem alimentarea cu apă!‖
Timpul, chiar timpul se uscase
ciudat...
Măcar glasul tău să-mi fi picurat
drăgăstos în auz,
dar totul era confuz ...
276
În locul neştiut şi departe
te-am sunat ca din moarte,
te-am chemat ca din ceaţă,
în însingurata ta viaţă,
în şi mai însingurata mea rătăcire;
dar pe ecran diabolic apărea:
„Indisponibil în reţea...
Fără acoperire...‖
Picioroange
Substantivul „viaţă‖
se chinuie să fie propriu,
dar e comun
şi se păcăleşte pe sine
comportându-se ca un verb
la moarte imun
Dar în lumea sa de pitici
înfăptuind cu fiece zi
infinite morţi mici
se dotează cu picioroange
pentru cerul la care
nu va ajunge nicicând
atingând doar în vis
şi doar uneori
- stelele dumnezeieştile goange!
Plusul stelar
(Satiră duhului meu contemporan)
De morţi, numai bine,
s-au dus, nu-i huli!
Şi eu sunt un mort,
mortul viu care scrie
cum ucid ce-i în mine
plusul stelar,
în ideea lui „încă‖,
din păcatul lui „iar‖,
(legământ efemer
pentru apă sau cer,
foc sau pământ,
de-o clipă, de-o zi).
Răul e
adjudecat de cei vii,
de cei care au născocit
ora, ziua şi anul,
să-i poată socoti
pe morţi cu toptanul...
Mi-e dragă ţărâna
deasupra nu sub,
şi apa, şi focul la fel,
doar cerul cu aer
mă rabdă sub el
să nu-i pot decât mulţumi.
Oricum, răul
e adjudecat de cei vii,
de şapte ori şapte
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
păcate-ncriptate
în vorbe, în fapte...
Fără aer de respirat
şi lumină de băut şi mâncat,
viermii n-am de ce să-i invidiez
pe-ntunericul cât cuprinde...
Pot să mă scârbesc oricât
de Nimeni care mi-a sărit la gât
pentru-a mă vinde,
pentru-a pune pe metereze
steagul lui cu o virgulă în paranteze ...
Trupul cu care-am iubit
mângâieri şi bucate,
avuţia măruntă-n toate
pentru care-am cerşit şi-am prădat,
faima cu care-am trufit,
nu mi-au fost de niciun folos viaţa m-a-mbrăcat
ca pe toţi cei goi
cu straiul ei împrumutat,
având căptuşeală de moarte pe
dos,
iar ce-i de-mprumut
înapoi trebuie dat.
De aceea răul e
adjudecat de cei vii
care n-au habar
de plusul stelar...
Pentru sperjurul lor
cu neruşine,
nu mi-a rămas să mă mânii
decât pe mine...
De morţi, numai bine!
Un umanist – lucid, dar sentimental
Trei nuvele – specie mai rar întâlnită în proza contemporană – vestesc un autor bine conturat
epic încă de la debut, doctorul Leonard I. Voicu.
Prozele sale au pe alocuri aspectul unor texte dramaturgice, în care atmosfera şi tensiunea epică sunt
împărţite adesea între indicaţiile autorului şi dialoguri. Naraţiunea propriu-zisă fixează împrejurările,
descriindu-le sau comentându-le, pe când dinamica
dinlăuntrul lor şi caracterologia personajelor e preluată de dialog.
Un soi de scară a tensiunii vitale
(adolescenţă, tinereţe, maturitate) marchează ordinea
prozelor. „Funia roşie‖, cea care deschide cartea şi
dă titlul volumului, pune pe tapet o dramă a
colectivizării forţate, trăită de adolescentul Dan
Vardan, ai cărui părinţi căzuseră victimele ei şi toată
lumea îi ascundea tocmai această crimă. Sufletul şi
ochii adolescentului sunt copleşiţi pe rând, la ţară de
mirajul câmpiei, iar la oraş de năzdrăvăniile vieţii de
şcolar din internat: „Câmpia ne îndeamnă să
continuăm cursa spre noi descoperiri‖:..‖ e locul
omului deschis, care nu are nevoie să se ascundă, cel
ce nu caută adăpostul codrului pentru a aştepta să-i
pice o pradă‖.
Până când Chelu, martorul morţii părinţilor
lui Dan „îşi deschide sacul‖ şi dă pe faţă ticăloşia
lui Fleacă, politrucul satului de odinioară şi
actualmente tot pe poziţie, dar la primărie, nuvela
destineliterare@gmail.com
pare o înşiruire cuminte de fapte. Finalul e
copleşitor. Adolescentul cel răzbunat de Chelu „îşi
îndreptă spatele, îşi săltă capul părând deodată mai
înalt, dar, mai ales, mult mai matur şi continuă să
privească pe deasupra tuturor cu un aer neclintit‖.
Leonard I. Voicu e în consonanţă cu mediul
uman pe care-l evocă şi-l raportează permanent
regnului vegetal şi animalier, binecunoscute lui ca
medic veterinar şi biolog.
Uneori scoate din aceste paralelisme efecte lirice
demne de admiraţie.
Motivul călătoriei, prezent mai ales în
celelalte două nuvele „Voiaj de neuitat‖ şi „Trenul‖,
dar şi metafora drumului, a devenirii permanente, îi
oferă prozatorului prilejul de a transforma o poveste
aparent simplă într-una complicată, prin trama, de
fapt drama psihologică a personajului principal. Fiul
reîntors acasă, plecat pe alte meleaguri pentru a uita
frustrările unei copilării, adolescenţe şi tinereţi
marcate de neînţelegerile cu tatăl său, îl regăseşte pe
acesta bolnav, amnezic şi în pragul sfârşitului. Cu
preţul unor neadevăruri, Cristian Petrean îi uşurează
tatălui finalul de viaţă, pentru a pleca împăcat,
pentru ca el, fiul şi mama să rămână împăcaţi că lau iertat pe Marian Petrean. .Morala nuvelei e în
final: „Iubirea înfrânge ura‖.
Proza mai include pe lângă raporturile
277
Destine Literare
părinţi-copii, ţară-străinătate şi consideraţii politice,
referitoare la Revoluţie, la schimbările modeste de
după ea, comparativ cu aşteptările.
Personajele sunt vii şi echilibrat creionate,
devenirea psihologică se produce în paralel cu cea
profesională. Există capacitatea de transmitere prin
cuvânt a tensiunii proprii faptelor de viaţă, în transfigurare artistică, ceea ce înseamnă că validarea documentară a faptelor are loc şi în plan literar.
Dramatismul acestor nuvele vine din înfruntarea între vârste şi mentalităţi diferite, cinste şi impostură, forţă şi slăbiciune, conştiinţă morală şi instinctul parvenirii.
O altă metodă stilistică folosită uneori este
cea a retroproiecţiei şi comportă o mişcare în doi
timpi, ce repetă fluxul memoriei: al prezentului evocării şi al prezentului evocat. Este cazul ultimei
nuvele din volum şi cea mai reuşită după părerea
mea.
În „Trenul‖, autorul urmăreşte mecanismul
memoriei afective, chiar dacă inordonabil şi
paradoxal. Nuvela are izul parabolei trecând prin
viaţa altora, prin propria viaţă, prin vârste,
sentimente, înţelepciune şi dragoste. ‖Trenul avansa
când mai repede, când mai încet... ca
viaţa‖...‖Nimeni nu deţine tot adevărul şi are
răspunsuri la toate întrebările! Deci, ce ne rămâne?
Iubirea, toleranţa, armonia, respectul faţă de noi
înşine, în primul rând, dar şi, implicit, faţă de
ceilalţi.‖...‖Trecutul nu se poate schimba, viitorul
încă nu a sosit, singurul loc unde ai putere este
prezentul. Trăieşte cu multă atenţie fiecare clipă,
278
ocupă-te de ce poţi face acum.‖ Prezenţa bătrânului
cu valijoara sa când grea de sensuri, când uşurată de
înţelegerea cititorului trimite la credinţa / îndoiala
într-un creator a toate.
„A cere ceva puterilor universurilor,
creatorului, înseamnă a nu avea încredere în
realizarea acelei dorinţe. Mai are sens să cerem ceva
dacă avem convingerea că se va realiza? Mai corect
este de a începe formularea frazei noastre prin a
mulţumi şi a arăta toată încrederea şi recunoştinţa
noastră pentru realizarea celor cerute. Mulţumesc,
Doamne, pentru...‖
Leonard I. Voicu este un umanist: lucid, dar
şi sentimental, căruia întâmplările vieţii i-au
dezvoltat nu doar dragostea pentru semeni, ci şi
spiritul critic, moralizator. Lucid în observarea unui
fragment dificil de istorie trăită – colectivizarea
forţată („Funia roşie‖), lucid dar şi sentimental în
atitudinea compasivă a omului matur, deşi frustrat
de dragoste filială în copilărie, pentru tatăl bolnav în
pragul morţii („Voiaj de neuitat‖) şi observator fin al
comportamentelor psihologice ale altora, dar şi al
său propriu („Trenul‖).
Prezentul şi trecutul se amestecă, se confundă, se nivelează în existenţa personajelor în exerciţii de imaginaţie, exerciţii de memorie interesante
prin unda de afectivitate ce le străbate.
Puterea observaţiei, tensiunea semnificaţiilor
şi expresivitatea stilului sunt atuuri importante care
ne recomandă o certă evoluţie a prozatorului Leonard I. Voicu în cărţile sale viitoare.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Cătălina STROE
(CANADA)
…Unde cocoș nu cântă!
– o poveste despre altă lume –
Se spune că viața umană se desfășoară în general, pe trei nivele: cel de subzistență, cel de confort și cel de lux. Acestea corespund, în mare, la
nivelul de viață rural, urban și …insular!
Viața de la țară se desfășoară după ciclurile naturii.
OFERTA este făcută de natură și CEREREA se armonizează cu tradițiile ancestrale de consum bazate
pe legătura cu pământul, cu ȚARINA.
Îmbrăcămintea este țărănească, mâncarea este
țărănească, dansurile sunt țărănești, graiul este
țărănesc.
Inițierea fiind făcută de natură, se spune că, la țară,
totul are un caracter natural, original.
Sarea este un produs de preț, care se oferă oaspeților alături de colacul de pâine. Oamenii se cunosc și se recunosc după NUMELE lor, după neam.
*
Viața de la oraș are alte reguli. Marile metropole nu par supuse ciclului solar natural. Gări,
aeroporturi, restaurante, magazine, uzine, etcactivitatea se continuă 24 de ore din 24, cu o lumină
artificială, în structuri artificiale, preponderent din
beton.
Orașul-metropolis-este urmașul cetăților fortificate
în care lucrătorii pământului nu aveau " drept de
ședere". Cetățile erau construite pe înălțimi, un fel
de copie a unor baze extraterestre de cercetare sau
explorare, în care locuitorii cetății-cetățenii-serveau
centrul de conducere și centrala de putere energetică.
De-a lungul istoriei, acestea s-au transformat în
PALATUL împăratului , uneori invizibil, ca în
Cetatea Interzisă din vechea Chină și TEMPLUL
religios, deținătorul legăturilor energetice cu cerul,
cu energia eterică.
destineliterare@gmail.com
Oamenii pământului, care făceau activități de
menaj în cetate, trebuiau să o părăsească la apusul
Soarelui, ca navetiștii de azi. Marile orașe din zilele
noastre tind să se extindă tot spre înălțimi. Aceste
creații artificiale, animate de curentul electric,
reprezintă "o altă lume"pentru oamenii de rând, o
lume în care energiile de tot felul, care circulă prin
aer și prin subteran, pot aduce pagube sănătății
umane.
Ceasul biologic poate fi perturbat și așa
apare stresul, adică o defazare între ceasul
"personal" reglat la naștere după ceasul cosmic și
ritmul artificial, ne biologic, impus de activitățile
urbane. Este o lume codificată, unde ai un NUMĂR
personal, înainte de nume, unde: "cocoș nu cântă,
vacă nu zbiară, câine nu latră", unde mesele sunt
întinse și lumânările (luminile) mereu aprinse.
Este o lume "de pe alta lume", o lume deochiată și perturbatoare de energii, din care oamenii
simt nevoia să evadeze în natură, la sfârșit de
săptămână sau în concedii anuale.
Depășirea unui ciclu de șapte zile sau de șapte luni,
fără re energizare în natură, poate duce la boli grave
sau chiar la o moarte prematură. Șapte este simbolul
ciclului natural de re energizare biologică, de reînnoire celulară.
Am locuit într-un mare oraș al lumii. Știam
că pe sub bloc trecea linia de metrou, iar pereții erau
străbătuți de tot felul de cabluri și de conducte.
Ascultând tăcerea nopții, mi-am amintit dintr-o dată
de un descântec al bunicii mele și pentru prima dată
i-am pătruns sensul și am realizat că, de fapt, eu
trăiam "pe lumea cealaltă", o lume nevie, nenaturală.
Așa am înțeles ce rol, ce sens și ce putere
279
Destine Literare
avea descântecul, de fapt repetarea unei mantre
vibratoare, ca într-un ritual precreștin de dezlegare a
vrăjilor.
Când mă simțeam rău, fără un motiv aparent,
adică aveam amețeli și stări de vomă, bunica începea
să mă descânte cu un murmur ușor:
"Fugi deochi,
Dintre ochi,
Dintre ochi,
Dintre sprâncene
Dintre gene, etc"
Până aici era clar!Boala venea prin privirea
cuiva , o privire admirativă sau invidioasă.Se spune
că ochii negrii sau verzi au fluxul energetic mai
puternic. Din acest motiv copiilor mici și chiar cailor
sau altor animale drăguțe, li se atașează "ceva" de
culoare roșie ca să deturneze privirea pătimașă, să
împiedice absorbirea sau perturbarea energiei vitale.
De deochi se poate muri!
După acțiunea de COLECTARE a energiei rele și
COMANDA dată, ca ea să părăsească "spațiul"
deocheat,
urma
DIRECȚIONAREA
și
ADEMENIREA ei către o "altă lume" :
"Și du-te acolo unde
Cocoș nu cântă,
Vacă nu zbiară,
Câine nu latră!
Că acolo te așteaptă,
Cu mesele întinse,
Cu lumânările aprinse!
Și lasă pe ... (numele)
Curat(ă) ca poala
Maicii Domnului!"
Urmau trei suflări , în trei direcții diferite!
Locul purificat trebuia să fie umplut imediat cu o
energie benefică, așa că urma rugăciunea Tatăl
Nostru, o mantra vibratoare creștină de atragere a
energiei divine. Totul funcționa miraculos de bine!
Mângâiată pe cap, începeam să casc cu lacrimi,
semn de relaxare deplină și semn că "deochiul" a
plecat. Căsca cu lacrimi și bunica. Mă ridicam
veselă din pat, fără urmă de amețeală.Vraja cu
vrăjeală se destramă! Am preluat și eu descântecul
șoptit, adică "l-am furat" și l-am folosit pentru cei
dragi mie. Magia nu a dat greș niciodată!
Cuvintele au putere dacă știi cum să le
"cânți" și să le "descânți"!
280
***
"Deșteaptă-te române,
Din somnul cel de moarte..."
Pare a fi o încercare de descântec pentru
români. Dar, degeaba descânți dacă nu respecți
ritualul și nu trimiți "demonii" spre alte tărâmuri, așa
cum a făcut IISUS, transferându-i în porcii deveniți
sinucigași (Duminica a 5-a după Rusalii).
În locul purificat trebuie chemate energiile
bune, prin rugăciune! Multă rugăciune, că țara este
mare!
România pare a fi o țară deochiată. Ochi plini
de admirație sau de invidie s-au ațintit asupra ei și
poporul dă semne de amețeală și de greață! Nu mai
poate "înghiți" nimic și se simte fară putere! Acestea
sunt semnele clare ale deochiului, lovituri energetice
invizibile.
România are nevoie să fie descântată! Este
singura soluție să își revină din "somnul cel de
moarte", al invaziei comuniste.
Parlamentarii trebuie scoși de urgență din
"Casa Dictatorului", construcție megalitică malefică
ce îi face să "își piardă mințile" și să se creadă zei.
Casa Poporului, plătită din banii poporului, este o
construcție "nesănătoasă" care a răscolit energii
telurice pe care, nu le-a legat cu cele cerești, din
cauza unei "ignoranțe" arhitectonice. Catedrala
"Neamului" va corecta dezastrul energetic produs de
Casa "Poporului". Turlele și crucile din vârf vor colecta, din înalt, energiile celeste și vor aduce echilibrul în zonă și în mintea oamenilor. Ignoranța
agresivă se împotrivește acestei construcții, dar cui
pe cui se scoate! Cu cât mai repede vor suna
clopotele catedralei, cu atât mai repede parlamentarii
vor ieși din transă și țara va reveni la normalitate.
Inițiații știu bine asta!
Orice construcție perturbează energia locului.
La sat se pune, încă, un brad în vârful casei nou
construite ca să echilibreze, prin forma sa
piramidală, circuitul energiei între cer și pământ.
Mulți nu știu de ce, dar meșterii de la țară respectă
tradiția care aduce noroc!
Deci, să bată clopotele! Să cânte cocoșii!
Deșteaptă-te române!
Este timpul ca ROMÂNIA să își regăsească
sensul anagramei sale: ARMONIA!
Muzeul Satului și alte sate, Palatul Peleș și
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
alte palate, Catedrala Neamului și alte biserici sunt
REPERE ale VALORILOR naționale, culturale și
creștine!
***
Revenind la lumea urbană, lumea "de pe altă
lume", se constată că ea este plină de spaime, o lume
care consumă peste măsură, de frică.
Motorul CERERII este teama și încercarea de a se
"re-conforta" se face prin "achiziționarea" de
CONFORT. Cererea excesivă pornită din frica
pierderii de energie, stimulează oferta și oferta
stimulează cererea, un cerc infernal!
În societatea urbană, cererea și oferta nu au
nimic natural și se înlănțuie una cu alta, ca doi șerpi,
ducând la sufocarea consumatorilor.
Până și în avioanele de pasageri spațiul
rezervat "călătorilor de rând", clasa economic, a
devenit aproape sufocant de îngust. Dorința de profit
"scoate sufletul"
pasagerilor consumatori.
*
La clasa de lux a avioanelor, spațiul este extrem de generos pentru clienții în business.
Nivelul de lux se determină nu numai în funcție de spațiu, dar și de timp. Cei care trăiesc la nivelul de lux au avioane personale și sunt stăpâni pe
timpul lor -o importantă caracteristică a luxului. Au
locuințe de lux, au haine de lux, au preocupări de
lux, au INSULE în proprietate și castele pe vârf de
munte și petrec mult timp… în NATURĂ! Ei iubesc
răsăritul și apusul de soare, din cele mai diferite
locuri ale planetei. Ei sunt urmașii zeilor zburători
veniți din ceruri! Au o lume aparte care rareori se
intersectează cu nivelele inferioare. Fac referire la
bogații născuți nu făcuți!
La acest nivel, cererea și oferta este dominată
de noțiunea de plăcere! Se oferă și se cer unicate
personalizate și numai produse NATURALE!
Dacă lumea urbană, lumea nevie și artificială
se bazează pe aurul negru, pe petrol și produsele
derivate din acesta, lumea de LUX se folosește de
aur și produsele derivate.
Aurul și bijuteriile din pietre prețioase
asigură o protecție contra eventualelor atacuri
energetice.
Lumea de la nivelul de lux este o lume ne
deochiată!
În concluzie, țăranii și domnitorii trăiesc în
lumea vie, în lumea adevărată, în NATURĂ!
"Cetățenii", oamenii de serviciu ai cetăților
urbane, trăiesc "pe o altă lume", într-o lume
artificială, unde sunt consumați energetic!
Este o lume nevie! O lume UNDE COCOȘ
NU CÂNTĂ...!
Așa se spune!
Din volumul "Poarta magică"- în pregătire
destineliterare@gmail.com
281
Destine Literare
Zoltan TERNER
(ROMÂNIA)
Note de lectură – Heidi S. Simon: „Dragoste târzie”
Până acum o cunoşteam pe Hedi S. Simon ca
publicistă, autoare de proză memorialistică şi de
proză scurtă. Acum ne surprinde cu prima ei proză
de ficţiune de o mai mare întindere, romanul
„Dragoste târzie‖. De la primele pagini ale cărţii
prozatoarea ne face să simţim pasiunea ei de a
povesti, vioiciunea cu care îşi îndreaptă atenţia către
detaliile
limbajului
comunicării,
ale
comportamentului gestual şi verbal.
Naraţiunea are un fel de oralitate care îi dă
un ritm alert şi o anume francheţe, ba chiar, pe
alocuri, o anume graţie tinerească. Poate că în asta
constă, în primul rând, virtutea stilistică a acestei
scrieri. Te cuceresc tonul jucăuş, trecerea de la glumiţe la gravitatea şi lucida seriozitate a judecăţilor
morale sau existenţiale. Găsim de asemenea, în paginile cărţii, accente de suavitate, candoare copilărească, drăgălăşenie.
Povestirea, în ansamblul ei, poate fi asemuită
cu un manifest sentimental, presărat cu elemente de
poem utopic. După ce şi-a pierdut soţul, în anii de
singurătate, Iulia, cea care îşi povesteşte viaţa, îşi
deapănă visul la refacerea vieţii printr-un bărbat
ideal, printr-o dragoste ideală. Până, într-o zi când,
în lift, acesta apare exact aşa cum îl visa.
Eroul liric al cărţii îşi crează pe măsura visului ei, un
iubit ideal, un făt frumos întruchipat într-un vecin,
un om descins din lumea reală în împărăţia de basm
pe care urmează să şi-o creeze. Îl vede cu ochii
închipuirii şi ai visului şi ni-l prezintă înţelegător,
cald, discret, comunicativ, sensibil. Şi în plus, înalt,
drept, chipeş, cu ochii frumoşi. Dar şi admirabil de
inteligent. Are, deci, toate calităţile posibile. E firesc
deci, să declare, limpede şi categoric: Recunosc de o
sută de ori că Ari are dreptate întotdeauna iar
hotărârile lui sunt cele mai bune.
Copiii celor doi, Iulia şi Ari, lor din
căsătoriile anterioare devin cu timpul fecioraşii
noştri
În ochii lui Ari, Iulia e nu mai puţin o întruchipare a
perfecţiunii. Nelipsită, fireşte nici de înţelepciune. În
282
avionul care îl duce la New York, gândindu-se la
sfaturile pentru drum primite de la Iulia, Ari îşi
spune: Acum îmi dau seama câtă dreptate avea
femeia mea cea înţeleaptă. El se mândreşte cu ea, o
admiră, îşi spune în avion, adresându-i-se în gând:
aşa te-am cunoscut...mare şefă peste secţia
financiară a unei instituţii de milioane...Căpşorul tău
deştept...
Iulia trăieşte aevea dragostea perfectă,
absolută pe care o visase. Personajele îşi fac un
destin comun într-o armonie totală. Un bărbat şi o
femeie din care parcă unul fusese în aşteptarea
celuilalt iar îndrăgostirea reciprocă se face firesc, lin
şi fără nici un fel de piedici. Totul parcă e calculat
dinainte. Viaţa în comun e un fel de paradis în care
totul se împlineşte simplu clar şi aşa cum trebuie şi
se cuvine. Ari, după ce a servit masa îi adresează
drept mulţumire o declaraţie de dragoste pompoasă,
ornamentată metaforic: Mi-a plăcut totul, a fost
gustos, a avut un gust divin...Dar faptul că tu ai gătit
acest prânz pentru mine...contează mult mai mult.
Nu ţin minte ca să mi se fi întâmplat vreodată aşa
ceva, să fiu servit de mâna femeii iubite, care a
amestecat dragostea cu mâncarea destinată mie.
În acest basm în care viaţa cuplului curge
lin, paşnic, doldora de fericire, până şi oamenii din
jur sunt fără cusur chiar minunaţi: Zilele de la Eilat
au fost tare plăcute şi datorită prietenilor drăguţi,
veseli, maleabili, care acceptau într-un glas orice
propunere de distracţie, fără contraziceri, indiferent
cine o făcea. Aşa dar, am avut parte de o deconectare deplină într-un loc fermecător. Într-o epocă dominată de senzualitate violenţă verbală şi erotică debordantă, sună ciudat şi aproape incredibil ca soţii
să-şi se vorbească cu curtoazie şi respect plin de
politeţuri fin nuanţate...
În acest roman raporturile dintre Ari şi Iulia
abundă de drăgălăşenii, de aluzii cuceritoare şi complimentări. În toate gesturile pe care şi le fac e o
permanentă grijă de a nu-l supăra pe partener nici
măcar cu o floare. La fel de surprinzător, pentru că e
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
contrar modei la zi şi trend-ului contemporan, limbajul personajelor e lipsit de durităţi iar comportamentele sunt cuviincioase. Cea care povesteşte face
o despărţire riguroasă între ceea ce se cuvine şi ceea
ce nu se cuvine să spui, să taci, să gândeşti sau să
făptuieşti şi – important de zis – face asta fără a
cădea în budibonderie.
În ziua de azi când grosolănia şi violenţa familială fac moda, e bine să ni se arate cum ar putea
arăta relaţiile dintre o femeie şi un bărbat când dragostea nu este doar atracţie fizică ci se întinde pe
toate palierele înţelegerii şi simţirii. Poate că în asta
constă principala calitate sufleteacă a acestei proze,
în candoarea jucăuşă, seninătatea plină de grijă pentru celălalt. La lectură e de-a dreptul reconfortant să
(re)întâlneşti chiar şi sub formă de ficţiune utopică
un comportament plin de solicitudine, fineţuri gestuale demult ieşite din obişnuinţa oamenilor.
Una din dimensiunile tematice ale cărţii este
fericirea. Referirile la fericire pe care le fac cei doi
soţi devin aproape un laitmotiv. Ari zice: ne vom
bucura de fiecare zi trăită în fericire. Iar Iulia
mărturiseşte în alt loc: Încep să mă simt exact ca
Cenuşăreasa care s-a trezit peste noapte o prinţesă,
Iată încă o confesiune a ei, după o spitalizare pentru
o operaţie de cancer: Eram sănătoasă, aşa cel puţin
spunea doctorul citind conştiincios toate analizele şi
radiografia. Păcat că nu putea să-mi citească şi
sufletul, atunci abia ar fi înţeles cum de m-am
însănătoşit atât de repede şi total. Reţeta magică era
fericirea, dar asta nu i-am divulgat medicului...
Povestitoarea
se
prezintă
pe
sine
valorizându-se fără falsă modestie, ambiţioasă,
inteligentă, serioasă, generoasă, pudică. Are o
muncă importantă, o îndeplineşte cu răspundere şi
competenţă, e apreciată, promovată, iubită. E plină
de energie vitală, e o fire solară, tonică, în ciuda
fragilităţii ei feminine, nervoase şi fizice. O şi
mărturiseşte cu francheţe: Am devenit puternică în
clipa când Dani cel mare a murit şi a lăsat în seama
mea conducerea familiei, creşterea copilului,
câştigarea existenţei. În felul acesta m-am
transformat în femeia-bărbat luptătoare, scorpie,
viperă, şi nu-mi pasă cum.
Autoanaliza îi funcţionează tot timpul. Se recunoaşte că e lucidă, chiar calculată uneori, dar şi
emotivă şi meditativă-reflexivă, . Nu ascunde că are
uneori reacţii bruşte, neaşteptate, că ştie să fie imperativă, chiar dominatoare: Mă ridic brusc şi împing
scaunul - Mergem acasă, Ari. Mai vorbim şi
destineliterare@gmail.com
mâine. Îi dă ordin secretarei: Nu mai primesc nici o
convorbire, am lătrat eu în receptor. Ştie să fie şi
orgolioasă, uneori maliţioasă. Nu-i lipsesc nici
cochetăriile sau micile prefăcătorii. Parcă ar
fi expresia completă a feminităţii, cu bune şi rele.
Vorbeşte maliţios despre fosta soţie a lui Ari şi
despre plăcerea acesteia să mai înşurubeze o intrigă. Nu se teme şi nu se ruşinează să se laude.
Şeful ei exclamă: Să te fereşti ca de foc de femei
deştepte ! Iar ea îi dă replica: Dacă tot te-a lovit
nenorocul să angajezi o femeie deşteaptă, atunci... În
altă parte ea mărturiseşte că evită tot ce Dăunează
imaginii mele de femeie tare.
Când Ari piere căzând victimă unui atac
terorist pentru Iulia parcă tot eşafodajul fericirii se
prăbuşeşte iar ea se pierde de tot. Povestirea devine
o descriere halucinantă a unor stări de puternic
dezechilibru moral şi nervos, între crize de inconştienţă, manifestări isterice şi leşinuri. Faţă de
luminozitatea, echilbrul armonios şi elanul vital din
restul cărţii, eroina cade pradă unor sfâşieri lăuntrice
şi unor extreme epuizări fizice. Autoarea e consecventă în conducerea acţiunii: aşa cum în fericire şi
lumină totul era excesiv şi total, şi în acest capitol de
tragism al vieţii, e un exces al durerii sufleteşti,al
haosului şi dezorientării morale. Basmul candid şi
plin de minuni jucăuşe se metamorfozează într-o
zbatere coşmarescă în ghearele disperării.
De remarcat că finalul nu devine un hapyend convenţional după standardele cunoscute ale
telenuvelelor. După ce dispare unul din cei doi protagonişti ai dramei, cei rămaşi în viaţă îşi strâng
rândurile uniţi în iubire şi înţelegere, solidari întru
acceptarea resemnată a destinului, reînvăţând bucuria de a fi împreună, în iubire şi bună înţelegere. Ai
zice că prin acest final, basmul îşi rotunjeşte morala
iar romanul, în ansamblul lui, îşi arată rostul, acela
de a îndemna la visare despre iubirea ideală şi despre
beneficiile unei lucide şi luminoase asumări a destinului. Personajele ies din paradisul fericirii de basm
şi din încercările la care au fost supuşi, cu un plus de
învăţătură despre viaţă. Poate chiar şi cu un spor de
înţelepciune. Mai ales aceea de a preţui jumătatea
plină a paharului vieţii.
Dragoste târzie poate fi numită o reuşită în
activitatea de condeieră a lui Hedi S. Simon. E o
apariţie editorială care aduce o tonalitate naivvisătoare care o face să ocupe un loc aparte şi să nu
semene cu nici o altă scriere în limba română de la
noi.
283
Destine Literare
Traian VASILCĂU
(REPUBLICA MOLDOVA)
Poeme
Maşina securităţii
Ce bine lucrează această maşină,
Lucrează-n prieteni, colegi şi-n poeţi,
Doar ea nu va cere vreodată benzină,
Ci noi calomnii, înscenări şi agenţi!
Încearcă şi spune-i că n-ai nici o vină!
De n-o să lucrezi pentru ea — te-a zdrobit!
Ce bine distruge această maşină,
Ocheşte fantastic, nu e de greşit!
Dosarele-s grele, memoria-i plină
Cu-agenţi şi-i tot cauţi în vechi amintiri...
Ce misterioasă e-această maşină,
Loveşte din ziare, din cărţi, din priviri!
Ea-n țăndări preschimbă a clipelor tihnă,
Nu știe de milă, și nici de potop,
Mașina mașinii nu are odihnă,
Mașina mașinii lucrează nonstop.
Popoare dispar, Domnu-n ceruri suspină,
Pămîntul de morţi este zilnic mai greu,
Dar nu rugineşte eterna maşină,
Striveşte destine, surîde mereu.
Tragica vînătoare
Şi se făcea o moarte, îmbrăţişînd pe toţi:
Era un ins cu arma spre lume îndreptată
Şi eu strigam: „Părinte, nu trage, că nu-s morţi!―
Şi ca-n minune se opri, deodată.
Şi începu,-ncălzit, să se despoaie,
Îşi potrivise arma şi-n curînd…
„Au adormit pe-o clipă!―,-i strigam, „dintre
284
războaie―.
„Mda―, zise, şi-atunci trase în pămînt.
Era un pui de moarte, simţeam că va lovi,
Era un fel de crudă presimţire.
„Mai zăboveşte―, l-am rugat subţire,
„Dar cînd să trag?―, dojenitor privi
Prin unghiul lui, vedenii oportune,
Mi-am zis în gînd, că nu-i nici o greşeală,
Doar tata-i mort demult şi, prin minune,
Va fi să-ncerce numai ce-o să-i pară.
Tăcui un timp, văzînd, retraşi de drum,
Toţi morţii mei, pîndiţi de-o stană fixă,
Luai o poză veche de album,
Mai mult o umbră şi-o lăsai întinsă.
„Acum―, i-am zis, „poţi trage, dacă vrei―,
„Priveşte-l, va muri―, el îmi strigase.
Bărbia-i tremura-ntre umeri grei,
Dinţii scrîşneau, mîna apropiase
Trăgaciul mic şi… trase, în sfîrşit!
Se auzi un strigăt: „Sunt chiar eu!―
De după umbra pozei, umilit,
Plîngea ţintaşul peste tatăl meu…
Am fost eu...
Am fost eu cel dintîi păcătosul.
Rîvneam lauri, rîvneam și arginți.
Te-am trădat și pe Tine, Christosul,
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
I-am trădat și pe bunii părinți.
Mă vedeam doar pe mine în toate,
Rătăceam zi și noapte, mereu.
Nu știam că-ntre viață și moarte
Stăpînește doar El---Dumnezeu.
Și-l huleam, și-alegeam blasfemia
Ca drapel fluturînd ne-ncetat.
Ce smerită era iasomia!
Ce statuie eram de păcat!
Pînă m-am prăvălit, ca smochinii
Sterpi și goi, din trufie în lut.
Și-am fost dus la izvorul Luminii
Și prin lacrimă am renăscut!
23 august 2015
De prisos
lui Ion Cuzuioc
Fericit ca mine nu e nime',
Fericit ca mine---numa' eu.
Sunt sărac în bani, bogat în rime
Și-l slăvesc pe Tatăl cînd mi-i greu.
Lumea spune c-aș avea castele
Și-avuții la care n-am visat.
Legănat în scrînciob sunt de stele
La etajul 9, împărat!
Și încerc să fiu numai iubire
Și-ncercarea este tot mai grea
Și bătrîn de-atîta fericire,
Teamă mi-i că nu am cui o da!
18 mai 2016
Și-o sorb în vis închipuiții cerbi.
Cuvintelor fiind apărătorul,
Azi graiul nostru ce-a învins pustia
Își dă-ntîlnire iarăși cu vecia,
Numindu-l Înaintemergătorul.
Dacă privim atenți, desprinși de noi,
Timpul ce-l respirăm cu densă ceață
E-un crîng de răni, prin care-n dimineață
Trece îngîndurat Mihai Cimpoi.
***
Purtam în mine un mormînt. Al cui?
Aceasta nu știam, dar mi-era greu.
Parcă era mormînt de Dumnezeu.
Și-n timp ce mă rugam, atunci văzui
Că s-a surpat din inimă ceva.
Și-am început să cînt: "Aleluia!".
Încălțări noi
Pentru Lusiana Drăguşin, la prima ei carte
Tîrzie, clipa cerea orei vamă,
Se înmulțeau Golgotele mereu,
Dar tu, în iarnă, fără nici o teamă,
Desculță te pornii spre Dumnezeu.
Deodată cerul se făcu psaltire,
Deschise porțile un crin de Har
Și Domnu-ți dărui la întîlnire
Sandale noi din plînsul Lui de jar.
14 mai 2016,
Chișinău
Înaintemergătorul
pentru Mihai Cimpoi
Dumnezeu la o cafea
Înseninat de o poveste veche
Și-mpovărat de prea mult cer de leac,
Trece Mihai Cimpoi prin acest veac,
La braț cu poezia---ce pereche!
Intrăm în timpul lui după lumină,
Să luăm cîte-un potir umplut cu har
Și-atunci cînd toate parcă-s în zadar
Ceru-i coboară-n ochi și i se-nchină.
Voievodalu-i mers trezește-n ierbi
Ziua din somn, ca pe-un copil ce crește,
La geamul lui tăcerea gîngurește
destineliterare@gmail.com
De-o vecie viscoleşte
Cu luceferi, nu cu nea.
Astă-seară poposește
Dumnezeu la o cafea.
Obosit, abia vorbeşte,
Turlă rară — vorba Sa.
Astă-seară mă răpește
Dumnezeu la masa mea.
285
Destine Literare
Taci mai bine, Te-odihneşte,
Sunt, de vrei, tăcerea Ta,
Astă-seară cînd opreşte
Ceru-ntreg la poarta mea.
Şi-o să pururi viscolească
Pacea Lui inima mea,
De-o să crească, să tot crească!,
Veşnicii în urma Sa.
Nu le mai ziceți: potlogari,
Nici nespălați, nici păduchioși.
Ei sunt atîta de sfioși
Și-s frații lui Christos---cei mari!
Nu le mai ziceți că-s hoinari,
Căzuți de pe-ale vieții culmi.
Ei sunt sărmanii astei lumi
Și fără ei am fi barbari,
Și nu ne-am aminti o clipă
Că numai Darul nu-i risipă!
5 mai 2016
Sfatul cuvintelor
Ochii tăi sunt izvoare de iubire,
Înveşnicesc de tine, Pustiire,
Şi lăcrimînd, spre mine cînd te-ntorci,
Din mare ies în patrafir de scoici.
Ce-apus de aur cîntă pe pămînt,
În care de-ai muri e-o fericire!
O candelă de boltă atîrnînd,
Înveşniceşti de mine, Pustiire!
Şi de atîta taină-mpărătească
Slovele se întrec să mă gîndească.
***
Să ne îmbătăm cu lacrimi
La mormîntul celui dus
Și spălîndu-ne de patimi
Să fim una cu Iisus.
Să ne-mpărtășim cu taine,
Ca atunci cînd vom zbura
În a cerurilor haine
Să nu știm ce-i lacrima.
5 mai 2016
***
Eminescu
Să fii în Adevăr, nu-n jerbe,
Să sorbi din Tu, cum sorb din Eu
Şi limba doldora de verbe
Să te proclame Dumnezeu.
Să nu-ţi faci templu din Minciună,
Care emite nedreptăţi,
Netrecerea trecînd să-ţi pună
Sărutul gloriei pe cărţi.
Suflet lacrimogen, de ceară,
Să nici pricepi ce s-a-ntîmplat
Că prins-au rănile să moară
Şi ninge ca-ntr-un fals tratat
Prin care, dogmă de argint,
Te caut, Lume, să mă mint.
Rugăminte
Nu le mai ziceți: boschetari,
Nici vagabonzi, nici cerșetori.
Abandonați sunt de feciori
Și-s frații noștri---cei mai mari!
286
Ciocoii la Palat și tu--suflor,
Ciocoii hohotind, gravizi de sine
Și tu, în nopți tîrzii, c-un singur dor:
Cel de-a muri în brațele marine.
Ciocoii petrecînd și tu-ngropat
În burgul fără valuri sibiline,
Un burg prin care strigă ne-ncetat
O mare alergînd, cu dor, spre tine.
24 aprilie 2016, Ipotești
Balada cosașului etern
E-așa subțire și așa sfioasă,
O-nconjur să n-o calce talpa mea
Și tocmai cînd e iarba mai frumoasă
Vine cosașul fluierînd prin ea.
N-o frîng, Iisus din mine nu mă lasă
Ca să-i scurteze viața mîna mea
Și tocmai cînd e floarea mai frumoasă
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Vine cosașul fluierînd spre ea.
Astfel în ierbi și-n flori îmi aflu casă,
Acolo-i bucuroasă rana mea
Și tocmai cînd mi-i clipa mai frumoasă
Vine cosașul fluierînd la ea.
Și melodia lui e-așa duioasă,
Parc-ar veni de dincolo de stea
Și tocmai cînd i-o fi viața frumoasă
Va bate un cosaș la ușa sa.
22 aprilie 2016
Psalm de lumînărar
Doamne, fă-mă-n schitul mîntuirii
Un lumînărar, de s-o putea.
Să veghez la flacăra iubirii,
Să mă pomenești în casa Ta!
Doamne, fă-mă să rămîn întruna
Un lumînărar în vreme grea.
Să aprind și stelele, și luna,
Să mă pomenești în casa Ta!
Doamne, fă-mă-n infinita noapte
Un lumînărar, crezînd abia.
Să-ți sărut picioarele sfărmate,
Să mă pomenești în casa Ta!
Doamne, nu mă osîndi la caznă,
Un lumînărar de-aș rămînea,
Plînsul meu să-ți cînte o priceasnă,
Să mă pomenești în casa Ta!
Doamne, nu tăgăduiesc Înaltul,
Un lumînărar să fiu aș vrea
Și-ntr-o zi, cînd m-o strivi păcatul,
Și-oi fi eu pe cruce, vinovatul,
Să mă pomenești în casa Ta!
17 aprilie 2016
Doamne, sufletu-mi se teme
Un pustiu e-ntreg pămîntul,
Lăcrimez să nu disper
Și mă fericesc cu gîndul
Că-i dreptate numa-n cer.
Acolo etern cuvîntă
Acel fără de păcat
Și în taina Lui cea sfîntă
Orice suflet e-mbrăcat.
Acolo trăiește Harul
Ce se-mparte tuturor,
Însă n-are capăt darul
Din al raiului izvor.
Doamne, sufletu-mi se teme
De omul viclean și rău.
Fă s-ajung cît mai devreme
Pasăre la pieptul Tău.
Să Te cînt cu bucurie
Zi și noapte, ne-ncetat
Și-al meu suflet să nu știe
Veci de veci alt împărat!
Chișinău, Republica Moldova
destineliterare@gmail.com
287
Destine Literare
Corneliu VASILE
(ROMÂNIA)
Țărmul aprins
Veniți negreșit spre țărmul aprins,
acolo miracole-așteaptă,
gândul crezut singuratic,
dar mult prea aproape de faptă.
e lumea tăcerii zâmbind între noi,
acvatice plante subțiri,
pești, caracatițe, stridii,
în palid sidef amăgiri.
e țărmul pe care dansează bacante
și nimfe albastre, ispititoare,
fauni frumoși între alge,
lichidă-n adânc legănare.
dar nu vă întoarceți, pierdut este drumul,
țes lângă țărm ale apelor parce,
doar într-un sens e țesută cărarea,
și cine-a ajuns nu se întoarce…
Chemându-le printre muscele,
Apoi la jude va să spună
c-a scris în limba românească
boierul Neacșu astă carte,
ca prin urmași să amintească
de oști imense și deșarte…
Moartea codrului
Am adus topoare să tăiem pădurea
Mut bătrânul codru, mut și vântul sur
Sună-a gol pământul, cad copacii dur
Nu se mai tocește de tăiat securea.
Noi tăiasem codrul încă din amurg
Dimineața însă sub arginți de rouă
Ne privim tăiate mâinile-amândouă
și din munte așchii dureros se scurg.
Intrusul
Hrisov
Prind glas ceasloavele bătrâne:
„I pak dau știre domnietale‖
și la Dâlgopole rămâne
scrisoarea nepornind pe cale
și pleacă din Muscel spre zare
carâta grea vopsită-n mov
și-n mesager fără scrisoare
păstrând în inimă hrisov.
Și tot mergând, de vreo cinci veacuri,
O scrie și-o rescrie-n gând,
La Rucăr stâncile din laturi
Îngână rar câte-un cuvânt.
Sunt preste Dunăre oști grele,
Ciobanul oile-și adună,
288
În ochii lui – creneluri avântate
și turle și nervuri de energie
și oameni de la unu la o mie
și pod mai neclintit decât se poate.
Întâi în visul lui s-au tot născut
și din nădejdi crescut-au parapete
mulțimi mai numeroase să îmbete
din gândul cel nemaivăzut și mut.
Dar toate – până au ajuns în floare
Au înghițit și spațiu nalt și veac
Ca subterane lave care zac
În noul ridicat și-au să-l doboare…
„Cel care, dând, se stinge fără leac
În zidul nou se regăsește oare?‖
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Camelia VOICULESCU
(ROMÂNIA)
Elegii
1) Mamă, în vis…
3) Naştere şi margine
Mamei, în memoriam
Mamă, în vis, o minune,
Te-aduce tânără din vreme
Purtând în braţe crizanteme
Şi-umbrele din soare-apune...
Mai vrei să îmi pui diademe
Când eu îţi cer iertăciune...
Mamă, în vis, o minune,
Te-aduce tânără din vreme...
Eu stau umilă-n rugăciune
Duhul tău să mă mai cheme
Ca-n trilurile de lăstune
Când Tu, tânără, din vreme,
Mi-apari, Mamă, o minune...
17 mai 2015
În casa Mamei
2) Când căutam acel Graal ?
Se surpă-n mal val după val
Şi dau năvală gânduri vechi ;
Când căutam acel Graal,
Ce trâmbiţi sună în urechi ?
Cândva, în jos, tot în aval,
Ademeneau cântări străvechi...
Se surpă-n mal val după val
Şi dau năvală cânturi vechi...
Nebun m-aduse un chimval
Pe-un ţărm străin cuprins de strechi
Trist pelerin atemporal
Să caut eu printre perechi
Un val ce nu venea la mal...
19 iunie 2015, Mamaia
destineliterare@gmail.com
Sub zodia Vărsătorului
Mama m-a slobizit în lume
Odată cu zăpezile cerului
Iar ţipătul său se ducea către soare-apune...
Stranii ursitoare, în taină,
Soseau din viforniţi
Şi-mi strecurau haina morţii în haină
Şi Mamei surâsul în ochi tăinuiţi...
Tăcerea Tatălui se ascundea în ornic
De vâzduhuri cu dorul sonor
Mâinile Mamei se-ntreceau spornic
Intinzând în lumini aripi de condor...
Când s-au petrecut toate,
Ce roată a-ntors frunţile-n ţărână
Să-ngroape-n adânc atâta vastitate
C-o lumânare aprinsă şi bănuţul în mână ?
Când mă legănară-n cântecul Lor
C-o dragoste ce n-o mai pot despărţi
De sufletul meu călător
Cu părinţii mei tot mai vii, tot mai vii...
28-29 iunie 2015
4) Margine
În plasă de păienjeniş, margine...
Huma şi cerul, penumbre....
Când V-aţi dus fără umbre
Cu ochii-nchişi de grele carate ?
O, Părinţii mei, V-aţi pitit după astre
Sau le-aţi dus cu voi acolo, sub lespezi,
Să Vă cătăm în adânc cu luminile noastre
Ca duse de ape tulburi şi repezi ?
N-aţi pus hotar undeva să ne oprească
Sau o poruncă n-aţi dat relelor Parce
289
Destine Literare
Să nu ne mai treacă prin zimţii durerii
Ci din ceruri să curgă liniştea zeiască...
29 iunie 2015
6) Mama
Ai plecat pe un drum lung prea departe
În tăcere, fără să mai spui nimic,
M-ai lăsat singură, să mai scriu o carte
Cu gândul tău curat cuvântul să nu-l stric...
Timpul s-a spart, a căzut în gol,
Peste lumină ţi-au pus un linţoliu
Întunecate cuvinte îţi dădeau ocol
Şi te-aşteptau în golul (părăsitul) fotoliu...
Gestul tău, a chemare, s-a frânt
Şi buzele tale s-au închis însetate
Poate de dorul sevei din pământ
Doar aici, în urma ta, toate au rămas destrămate...
5 iulie 2015
În Spitalul de Reumatologie « Ion Stoia »
7) Toamnă
Cad gutuile neîntrerupt
Parcă le cheamă o vrajă de dedesubt,
Cad grele, cu lumina verii strânsă în ele
– În pom luminau ca nişte mari stele –
Cad grele în graiul lor tăcut...
Eu rememorez un trecut
Cu bunicul meu legendar
Iarna, în casa dată cu var
Ce gutui minunate-n pervaz !
Şi poveşti spuse-n răgaz...
Cad gutuile în noape, tăcut
Şi mă cuprinde-un dor neştiut...
Ce grele cad, ce grele,
Cu tot parfumul amintirii în ele !
8) Nostalgii de toamnă
Ah, strugurii de-atunci, culeşi cu trudă
De bunii mei din timpul legendar...
Şi mica lor casă dată cu var
Ce ştia s-adăpostească vreo rudă…
Pe-acolo timpu-a trecut în zadar
Iarba a crescut şi-i atât de crudă,
Roua dimineţii darnic o udă,
290
Merele toamnei ard în pom ca-n jar...
Doamne, eram la braţ cu fericirea !
Bunii erau ca din icoane sfinte
Învia în casa lor mânăstirea...
Şi amintirea se-aşează cuminte
Pe icoanele cu desăvârşirea
Multelor şi tăcutelor cuvinte...
9) Nu mai plânge, mamă...
Scriitorului Gheorghe-Andrei Neagu
Nu mai plânge-n roua dimineţii, mamă,
Mai am puţin şi trec străina vamă
La tine voi veni, de bună seamă
– Numai focul inimii tale mă cheamă...
Inima ta în pieptul meu tot bate
Şi o stea, drumul spre tine îl străbate
Eu mai întârzii sub zodii de lăcate
Să ţes, cu alesătură, macate...
Nu mai plânge-n roua dimineţii, mamă,
Doar ochii tăi mă mai privesc din ramă,
Grădina ta e tot bogată-n poamă
Şi sufletul meu spre tine se destramă...
Păsările de sub streşini sunt plecate
Şi tot de dorul tău mereu chemate
Lumina scade-n oglinzile mate
Şi din apa lor ies feţe singurate...
Nu mai plânge-n roua dimineţii, mamă,
Îţi aduc o pâine caldă în năframă...
29-30 nov. 2014
10) Când vara...
Când vara pleacă-n colbul de pe drum
Şi toamna spală amintirea ei,
Coboară în grădină un parfum
De vechi gutui şi prune în cercei...
Când vara pleacă-n colbul de pe drum,
Ploile toamnei dorul nu mi-l sting
Şi nu se pierde-asemeni unui fum
Când funigeii cerului mă ning...
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Un volum interesant despre paradoxismul civic
În primăvara lui 2016 Florentin Smarandache şi Vătuiu Roauă Ion Andruşa, coautori, publică
la Editura Primus din Oradea, volumul lor intitulat
„Paradoxismul Civic (Nonsensul Sensului)‖.
Autorul Florentin Smarandache este profesor
universitar la Facultatea de Ştiinţe din Universitatea
New Mexico-Gallup, statul New Mexico din S.U.A.
Apoi se mai poate afirma despre el că este cercetător
ştiinţific, scriitor, autorul, co-autorul a 139 de cărţi
din care 75 de literatură şi a peste 175 de lucrări ştiinţifice. În domeniul umanist este părintele „paradoxismului‖, mişcare de avangardă bazată pe folosirea
contradicţiilor, antitezelor,
paradoxurilor în creaţii. A
fost numit „cel mai
paradoxist scriitor al lumii‖. Este originar din
Bălceşti, judeţul Vâlcea,
fiind cunoscut atât matematicienilor cât şi scriitorilor nu numai din România dar şi pe plan mondial.
Celălalt
autor,
Vătuiu
Roauă
Ion
Andruşa este inginer, absolvent al Universităţii Politehnice din Timişoara şi al Academiei Române de
Management din Bucureşti. S-a născut la Drobeta
Turnu-Severin şi locuieşte la Orşova. Este şi scriitor,
face parte din Asociaţia Liga Scriitorilor Filiala Timişoara Banat. Este membru şi în Asociaţia Internaţională de Paradoxism din S,U.A. şi redactor şef la
Tribuna seniorilor orşoveni. L-am cunoscut când la
Asociaţia Culturală „Constantin Brâncuşi‖ din Timişoara, la Cenaclul literar din luna mai 2015, şi-a lansat cartea „Rătăcit printre paradoxuri‖, când eu am
fost unul din recenzorii cărţii.
Acestui volum a urmat „Paradoxismul civic‖,
cel în care pe 162 de pagini, cei doi autori exprimă
paradoxismul în sociologie în 25 de pamflete.
Primul pamflet se referă la Caracterul universal al paradoxului şi pune în discuţie ce este paradoxul, de cât timp este cunoscut, cum se manifestă
destineliterare@gmail.com
şi câte tipuri de paradoxuri cunoaştem? Se prezintă
cele 6 caracteristice ale paradoxismului aşa cum le-a
definit Florentin Smarandache. Cartea oferă un material de studiu şi de reflecţie pentru cititorii ce doresc să pătrundă în secretele paradoxurilor.
În continuare sunt prezentate sensuri şi nonsensuri derivate din proverbe, cele din ţară adunate
şi cele celebre de prin lume adunate.
În fiecare din cele 25 de pamflete sunt expuse paradoxuri în general pe domenii sociale într-o
formă care permit o facilă lecturare a lor.
În cele ce urmează mă voi opri la patru pamflete, considerate că sunt cele mai interesante şi redate cu o măiestrie literară remarcabilă.
Primul „Paradoxul
lui Hipocrate‖, se poate
considera ca şi o nuvelă,
aici apar toate aspectele
delicate, deranjatoare ce se
manifestă în domeniul asigurării stării de sănătate a
populaţiei. Descrierea poate
fi o poveste reală ce se
întâmplă undeva şi oricând
la noi în ţară şi cum personalul medical-sanitar nu
respectă jurământul lui Hipocrate.
Al doilea este cel care tratează paradoxul
literar, cel care se prezintă în opera lui Mihai Eminescu. Este un studiu amplu despre Mihai Eminescu,
cel care în viaţa lui a fost supus la diferite cicluri de
crize datorate impactului cu realitatea. Se citează o
serie de pardoxuri în oprea lui Mihai Eminescu semnalate de Constantin E. Ungureanu, de Titu Maiorescu, de profesorul Viorel Mortu (semnalarea a
cinci situaţii paradoxale ce au străjuit destinul poetic
al lui Eminescu), de George Călinescu, de Tudor
Arghezi, de Tudor Vianu, de fizicianul cercetător
Peter Osiceanu, de doctorul Virgil Ene, eminescolog
renumit al Timişoarei, pe care-l cunosc personal şi
am stat alături cu el la mai multe cenacluri de comemorare a lui Eminescu.
Trebuie să subliniez că în carte se menţionează şi importanta lucrare a doctorului Virgil Ene
291
Destine Literare
„De la Nicolaus Olahus la Mihai Eminescu sau Noi
teorii privind formarea limbii şi a poporului român‖,
în care se demonstrează veridicitate a două idei noi,
ascunse sub două mari paradoxuri istorice. Prima
este că Mihai Eminescu a afirmat în sinteză, că
„limba română e cea mai veche limba din lume‖. A
doua este că nu limba română este o limbă latină, ci,
mai degrabă, limba latină este o limbă românească.
Complexitatea paradoxurilor conţinute în
opera literară al lui Mihai Eminescu ar trebui în viitor studiate şi printr-o teză de doctorat adecvată.
A treia este „Paradoxul materie - spirit‖, care
de fapt e o enumerare al interpretărilor despre enigmele vieţii şi ale universului. În sintetizare se afirmă
despre corpul uman care se manifestă în lumea materială, că nu este altceva decât un fel de gazdă pentru spiritul nostru, care se educă pentru a avansa.
A patra este „Paradoxul revigorării‖. Aici se
menţionează un fapt inedit, că în comuna Dudeştii
Noi, din judeţul Timiş, primarul Alin Nica, de 23 de
ani, cel mai tânăr primar din ţară, a ştiut să lupte cu
stagnarea, apoi să învingă birocraţia şi inerţia din
jur. Rezultatele nu au întârziat să apară. Comuna
este în procent de 100% alimentată cu apă potabilă
şi are canalizare. Primarul a atras investitori, creând
aproape 1000 locuri de muncă, iar şomajul este de
numai 2%. În urmă cu 10 ani comuna Dudeştii Noi
avea 2400 locuitori, iar acum 3.323. Comuna se găseşte într-o etapă explozivă de dezvoltare, iar tânărul
primar ne demonstrează că, acolo unde se vrea, se
pot obţine rezultate remarcabile.
Cei care au conceput cartea pun la dispoziţia
cititorilor un colaj sau mai bine zis un mozaic de
teme sensibile, prezentate în curentul literar nou, în
paradoxism. Temele sunt redate artistic impecabil şi
pot fi parcurse cu mare satisfacţie de cel care parcurge textul cărţii.
Prof. dr. ing. Andrei POGÁNY
membru al Academiei de Științe Ungare
***
292
Câteva referințe critice asupra cărții Paradoxismul
Civic (Nonsensul Sensului) Pamflete. Autori Florentin Smarandache și Andrușa R. Vătuiu. Editura Primus, Oradea 2016.
Cititorul, poate observa (afla) de pe coperta IV
a cărții ce fel de mișcare internațională în literatură
este paradoxismul, când și de cine a fost înființat
acest curent (în1980 în România, de către artistul și
omul de știință Florentin Smarandache ), cînd și unde a fost publicat primul manifest ( în 1983 în prima
carte paradoxistă,Le Sens du Nonsens/Sensul nonsensului, în Maroc ). Acum autorii acestei cărți ating
exprimarea paradoxismului în sociologie.
Activitatea (CV) celor doi autori, se poate citi
la pag.163-172
Florentin Smarandache și la
pag.173-176 Andrușa R. Vătuiu. Aflăm bogata preocupare pentru studiile multiple pe care le-au făcut
în țară și străinătate, funcțiile pe care le-au practicat,
invențiile în domeniul matematicii, fizicii, filozofiei,
logicii și în altele..., care le poartă numele, conferințele de specialitate din multe țări de pe glob, la care
au participat, cărțile și articolele publicate în reviste
internaționale și multe altele, care îi recomandă și
sunt recunoscuți pe plan internațional.
Cartea foarte complexă, ne îndeamnă să descoperim paradoxuri și paradoxisme. Sunt multe noțiuni
primare, afirmații, citate ale unor autori celebrii(
Emil Cioran, Epimenide, Galileo Galilei, Hilbert,
Mihai Eminescu, Eugene Henri, Paul Gauguin și
mulți alții) , care sunt prezentate excepțional.
Ne sunt redate cele șase trăsături caracteristice ale
paradoxismului definite de Florentin Smarandache:
teza fundamentală, esența, motto-ul, simbolul, delimitări de alte mișcări, direcții de dezvoltare.
Subiectele expuse în această carte sunt multiple,
dense și diverse, de o excepțională cultură și de o
mare valoare științifică, care au stabilit obiectivele și
au găsit cele mai bune soluții pentru a le atinge.
Informațiile, sursele de energie, viziuni
grandioase au dus la ideile memorabile ale nonsensului sensului, definite de către autori, noțiuni primare , dar expuse exponențial .Citind cartea aflăm
despre diverse paradoxuri, ale unora sau altora, programări, etc. Mai aflăm și diverse activități din țară
(bune sau mai puțin bune) care ne fac să gândim
corect omenește, la atitudini speciale sau înclinări
spirituale.
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Felicitări autorilor, care au reușit să ne
trnsmită sentimentul excelenței, de care beneficiază
toți cititorii cărții.
prof. Doina Drăgan,
Timișoara, 17.mai 2016,
Președintă a Asociației Scriitorilor filiala Timișoara Banat
***
Întâmpinare: FLORENTIN SMARANDACHE
Îl cunosc de mai bine de un deceniu și îi cunosc și cărțile sale, în manuscris sau publicate, și
cred că această nouă carte, ―Emigrant la infinit‖,
versuri americane, consolidează o operă literară și
un destin.
Evoluând într-o literatură care, pe lângă
Eminescu și Blaga, a dat lumii și pe Urmuz, Tristan
Tzara, Isidore Isou sau Eugen Ionescu, Florentin
Smarandache își revendică o tradiție modernă pe
care o continuă și o îmbogățește pe măsura talentului
său.
Demersul său nu e singular, arta pe care o
practică, o ars combinatoria prodigioasă îi va aduce
într-o zi recunoașterea unanimă pe care o merită.
Prezentul volum, străbătut de o undă tragică,
cred ca îl reprezintă mai fidel pe Florentin Smarandache pe care eu, personal, îl doresc mai aproape de
Eugen Ionescu și de neliniștea sa metafizică, și cât
mai departe cu putință de Marin Sorescu și de concepția sa balcanică bancuristă...
Solitar, în Maroc sau în America, Florentin
Smarandache se mărturisește și în această carte trăitor în patria sa, limba română, cum a spus-o, primul,
Fernando Pessoa, pentru patria sa, limba portugheză..
august, 1995
Cezar Ivănescu
destineliterare@gmail.com
EMIGRANT LA INFINIT: Nota editorului
Universul Florentin Smarandache
Am mai afirmat și cu alte prilejuri că la o
judecată dreaptă a scrisului românesc nu se poate
neglija contribuția de substanță a scriitorilor din
afara granițelor Țării.
Un caz aparte este domnul Florentin Smarandache, stabilit în Arizona (S.U.A.).
În urma cu doi ani, a publicat la Editura Macarie volumul de versuri „Exist împotriva mea!‖,
coperta și ilustrațiile volumului fiind realizate de
regretata artistă Mira-Dumitra Iordache.
A publicat apoi haiku-uri.
Acum publică volumul de versuri ―Emigrant
la infinit‖.
Florentin Smarandache este un matematician
cunoscut printr-o serie de noțiuni în Teoria Numerelor care-i poartă numele: funcțiile Smarandache,
secvențele de tip Smarandache, algoritmii Smarandache.
Prietenul nostru s-a remarcat și în alte domenii, de exemplu clasa de paradoxuri semantice Smarandache, iar ca aplicație practică și... nostimă, să
citez deviza mișcarii sale paradoxiste: TOTUL E
POSIBIL, DECI ȘI IMPOSIBILUL!
A publicat romane, jurnale, iar teatrul sau
umple săli în toata lumea...
Își traduce singur cărțile în limba engleză și
franceză.
Florentin Smarandache se autodefinește: un
emigrant la infinit!
octombrie, 1996
Mihail I. Vlad
293
Destine Literare
Ziua Limbii Române în Piaţa României din Montreal
Pictură de Rodica Vinea
N.R. Concursul de poezie patriotică „Dragostea din Calimară” s-a amânat din motive obiective.
Vom reveni.
294
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Director – Redactor-șef: Alexandru Cetăţeanu (romwriters@yahoo.com)
Senior editor: Ioan Barbu (ioanbarbucorbu@gmail.com)
Redactor-şef: Daniela Gîfu (http://webmail-profs.info.uaic.ro/~daniela.gifu/)
Redactor-şef adjunct: Muguraş Maria Petrescu (muguras_maria@yahoo.com)
Redactor-şef adjunct: Eliza Ghinea
Tehnoredactare computerizată şi Design: Emil Pădureţu (epaduretu@gmail.com)
Consultant literar: Marian Barbu
Redactor consultant: Florentin Popescu (florentinpopescu.lera@yahoo.com)
Redactor consultant: George Terziu (imaginefirma@gmail.com)
Responsabil difuzare: Ion Gheralia (tel. 0720-203-494 sau e-mail: romwriters@gmail.com)
Orders for Canada, USA and other countries by email: destineliterare1@gmail.com
MEMBRII ACSR:
D.H. Silvian
Antoine Soare
Sorin Sonea
Georges Tăutan
Florin Mălaele Toropu
Ortansa Tudor
╬ Ion Ţăranu
Cezar Vasiliu
╬ Zoe Torneanu Vasiliu
Maia Cristea-Vieru
Leonard Ionuţ Voicu
Alex Cetăţeanu – Preşedinte
Jacques Bouchard –
Vicepreşedinte
Mihai Cristina – Vicepreşedinte
Dragoş Samoilă – Vicepreşedinte
Cătălina Stroe – Vicepreşedinte
Corina Luca – Secretar
Margareta Amza
Claudine Bertrand
Elena Buică
MEMBRII ASOCIAŢI:
Eugen Caraghiaur
╬ Constantin Clisu
Alina Agafiţei – România
Carmen Doreal
Petruş Andrei – România
╬ Francisc Ion Dworschak
Lia-Maria
Andreiță – România
Irina Egli
Veronica Balaj – România
Corneliu Florea
Nicolae Bălaşa – România
Al Francisc
Claudine
Bertrand – Canada
George Georgescu
Lucreţia Berzintu – Israel
Eliza Ghinea
Michaela
Bocu – România
╬ Eugene Giurgiu
Ioan-Aurel Bolba – România
Corina Haiduc Luca
Teresia
Bolchiș Tătaru – Germania
Doina Hanganu
Hanna Bota – România
Dumitru Ichim
Mária
Bátorová – Slovacia
Carmen Ileana Ionescu
Magda Botez – USA
Ionela Manolesco
Mihai
Batog Bujeniţa – România
Felicia Mihali
Erwin Lucian Bureriu – USA
Milena Munteanu
Rareş Burlacu – România
╬ Livia Nemţeanu
Melania
Rusu-Caragioiu – Canada
Florin Oncescu
Roni Căciularu – Israel
Veronica Pavel Lerner
George
Călin – România
Muguraș Maria Petrescu
Nicholas Cetăţeanu – China
Radu Răşcanu
Teodor
Codreanu – România
Victor Roşca
Ion Coja – România
Lia Ruse
Monica
Ligia Corleanca – USA
Melania Rusu Caragioiu
destineliterare@gmail.com
Radu Mihai Crişan – România
╬ Gheorghe Culicovschi –
România
Octavian Curpaş – USA
Rita Dahl – Finlanda
Ion Anton Datcu – Canada
Julia Deaconu – Canada
Adrian Bede – Elveţia
Virgil Diaconu – România
Nicholas Dima – USA
Viorel Dinescu – România
Mihaela Donciulescu – Canada
Mihaela Dordea – România
Octavian Doreanu – USA
Ion Drăghici – România
Darie Ducan – România
Ştefan Dumitrescu – România
Victoriţa Duţu - România
Eduard Filip - USA
Harrison Forbes – USA
Petre Fluieraşu – România
Karina Galvez – USA
Keith Garebian – Canada
Traian Gărduş – Canada
Mariana Gheorghe – Canada
Ioana Gherman – Canada
Ana-Maria Gibu – România
Suparna Gosh – Canada
Iury Gugolev - Federaţia Rusă
Laura T. Ilea – România
Liviu Florian Jianu – România
Dimana Ivanova – Slovacia
Hilal Karahan – Turcia
Maurice Lebeuf – Canada
Guofu Li – R.P. China
Mihaela Litvin – România
Dan Lupescu – România
295
Destine Literare
Daniel Constantin Manolescu –
Ion Floricel Teicani – România
Canada
Flavia Teoc – România
Luisa Marc – România
Al. Florin Ţene – România
Netuța Matasa – USA
Titina Nica Ţene – România
Mihai Mălaimare – România
Bogdan Ulmu – România
Nicolae Grigore Mărășanu –
Isabela Vasiliu Scraba – România
România
Le Verne – Germania
Vasile Mic – România
Ştefan Vişan – România
Calin Mihăilescu – Canada
Alina Voicu – Franţa
Silvia Miler – România
Daniela Voiculescu – România
Ion Murgeanu – România
Dan Vulpe – Canada
Gheorghe Neagu – România
Maria Zavati Gardner – Anglia
Vali Niţu – România
William Zhou - R.P. China
Emil Pădurețu – România
MEMBRII DE ONOARE:
Ion Enescu Pietroşita – România
Long Quan - R.P. China
Martin Alexander - Hong Kong
Milan Richter – Slovacia
Celia Altschuler - Porto Rico
Victor Roşca – Canada
Ion Andreiţă – România
Cristina Sava – România
Ioan Barbu – România
Virgil Sacerdoţeanu – Franţa
Marian Barbu – România
Malak Sahioni – Anglia
Jacques Bouchard – Canada
George Sarry – Canada
Dan Brudaşcu – România
Adrian Săhlean – USA
Sorin Cerin – România
Octavian Sărbătoare – Australia
Jean-Yves Conrad – Franţa
Andrei Seleanu – România
Monica Ligia Corleanca – USA
Tsipi Sharor – Israel
Victor Crăciun – România
General Emil Străinu – România
Bidhan Datta – India
Victor Stroe – Canada
Gilles Duguay – Canada
Irina Suatean – România
Eugen Evu – România
Tsvica Szternfeld – Israel
Marius Fincă – România
Mesut Șenol –Turcia
Daniela Gîfu – România
Ion Pachia Tatomirescu – România
Carolina Ilica – România
Dumitru M. Ion – România
Shirley Lee - South Coreea
Marc Marinescu Constantin –
Canada
Kae Morii – Japonia
Doru Moţoc – România
Liviu Pendefunda – România
Muguraș Maria Petrescu –
România
Florentin Popescu – România
Theodor Răpan – România
Dorel Schor – Israel
Anca Sîrghie – România
Emil Străinu – România
Florentin Smarandache – USA
Otilia Tunaru – Canada
Rodica Vinea – Canada
Virginia Zeani – USA
Aurelia Zmeu – România
MEMBRII DE ONOARE
POST-MORTEM:
Vasile Gorduz
Cezar Ivănescu
Corneliu Leu
Claude Matasa
Pompiliu Manea
Arthur Silvestri
Grigore Vieru
Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români
este onorată să anunţe că va reprezenta în Canada
LIGA CULTURALĂ PENTRU UNITATEA ROMÂNILOR DE
PRETUTINDENI
Mulţumim de încredere preşedintelui LIGII,
Acad. VICTOR CRĂCIUN!
296
destineliterare@gmail.com
Destine Literare
Fiecare autor care semnează
în revista „Destine Literare”
răspunde moral şi juridic de conţinutul articolului său.
Redacţia respectă ortografia autorului.
Materialele nepublicate nu se înapoiază autorilor.
Autorii textelor publicate nu se remunerează.
Vă rugăm să trimiteţi materialele
pentru numărul viitor până la data de 25.11.2016, scrise
cu diacritice (pentru limbile română şi franceză), alături
de o scurtă biografie despre dumneavoastră şi o
fotografie tip paşaport pe adresa redacţiei:
destineliterare@gmail.com
De asemenea, vă rugăm ca textele să nu facă referiri
discriminatorii, să fie întotdeauna argumentate şi să
păstreze o tonalitate decentă, mai ales pentru temele
cu iz politico-social şi religios.
ISSN 1916-0623
destineliterare@gmail.com
297
Cărți care au trecut Oceanul…
Cărți care au trecut Oceanul…
$19.95
Coperta 1 (foto):
Toamna în parcul Richmond, Londra
Fall in Richmond Park, London
(Photo taken by Alexandru Cetățeanu)