1 DANIEL DUMITRAN Un timp al reformelor. Biserica Greco-Catolică din Transilvania sub conducerea episcopului Ioan Bob (1782-1830) 2 3 DANIEL DUMITRAN Un timp al reformelor Biserica Greco-Catolică din Transilvania sub conducerea episcopului Ioan Bob (1782-1830) ARGONAUT 2007 4 SERIA • DOCUMENTE • ISTORIE • MĂRTURII • Coordonator : Prof.univ.dr. Nicolae Bocşan Lucrare finanţată în colaborare cu MEC-CNCSIS Contract AT nr. 46/2007. Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. IACOB MÂRZA Conf. univ. dr. OVIDIU GHITTA Coperta: THOMAS VARGA Ilustraţie: - coperta I – blazonul episcopului Ioan Bob, medalion în stuc, biserica Bob din Cluj-Napoca. - coperta IV – frescă din biserica Bob, Târgu-Mureş. Traducerea rezumatului: CĂTĂLINA DOGARU Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DUMITRAN, DANIEL Un timp al reformelor : Biserica Greco-Catolică din Transilvania sub conducerea episcopului Ion Bob : 17821830 / Daniel Dumitran. – Cluj-Napoca : Argonaut, 2007 Bibliogr. Index ISBN 978-973-109-096-2 © ARGONAUT & Daniel Dumitran Editura ARGONAUT Cluj-Napoca Tel./Fax: 0264-425626 0740-139984; 0746-752191; 0788-100248 Consilier editorial atestat: Emil POP 5 SUMAR Argument . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7 Introducere. Profilul istoriografic al episcopului Ioan Bob sau despre un subiect controversat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11 I. Deceniul schimbărilor decisive. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45 I.1. Obiectivul major: consolidarea preeminenţei statului . . . . . . . . . . . . . . . . . 47 I.2. Reglementarea raporturilor confesionale: politica de toleranţă religioasă 53 I.2.1. Edictul de toleranţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . I.2.2. Măsuri restrictive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . I.2.3. Reacţii oficiale şi receptare populară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . I.2.4. O câştigătoare incontestabilă: Biserica Ortodoxă . . . . . . . . . . . . . . . . 53 58 63 72 I.3. În serviciul societăţii: desfiinţarea mănăstirilor şi ordinelor religioase . . . . 75 I.4. Superlativele reformismului ecleziastic: sfera religiozităţii populare . . . . . . 82 I.4.1. Reglementări rituale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . I.4.2. Reducerea numărului sărbătorilor religioase . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 82 86 I.5. Superlativele reformismului ecleziastic: laicizarea căsătoriei, a legislaţiei şi jurisdicţiei matrimoniale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92 I.6. Publicarea decretelor imperiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102 II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 111 II.1. Sfârşitul unui episcopat remarcabil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115 II.2. Sinodul electoral . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127 II.3. Un nou început . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138 III. Biserica Greco-Catolică şi societatea românească . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149 IV. Imaginea statistico-administrativă a diecezei Făgăraşului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 168 IV.1. Demersuri statistice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 168 IV.2. Evoluţia administrativă a diecezei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 176 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181 V.1. Episcopia Făgăraşului: coordonatele evoluţiei (1783-1832) . . . . . . . . . . . 184 V.2. Un episcop diferit . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189 6 V.2.1. Activitatea pastorală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189 V.2.2. Problema unirii religioase . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 196 V.2.3. Raporturile cu Sfântul Scaun . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 217 V.3. Restructurarea instituţională . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 222 V.3.1. Oficialii episcopali . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . V.3.2. Consistoriul episcopal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . V.3.3. Capitlul catedral . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . V.3.4. Sinodul diecezan . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . V.3.5. Vicariatele foranee . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . V.3.6. Protopopiatele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . V.3.7. Parohiile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 223 230 255 277 291 308 331 Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 339 Anexe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 345 Bibliografie selectivă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 387 Abstract . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 407 Indice de nume şi locuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 417 ARGUMENT Subiectul acestei cărţi a reprezentat pentru mine o provocare. M-am apropiat de el marcat de subiectivismul atât de caracteristic operei lui Petru Maior, Istoria Besericei Românilor, dar şi unei bune părţi a istoriografiei româneşti ulterioare. Am fost nevoit să-i descopăr aspectele luminoase printr-o îndârjită aprofundare a surselor primare, deloc facilă în condiţiile imensităţii materialului documentar. Am încercat apoi să-l înţeleg pentru a putea reconstitui trăsăturile unei epoci privilegiate prin bogăţia faptelor şi a mărturiilor despre aceste fapte, dar puţin atractive pentru istoricii lipsiţi de îndrăzneala de a renunţa la clişee. În fine, am considerat că cea mai potrivită perspectivă de investigaţie ar fi aceea a reformismului (de unde şi titlul, sper nu foarte pretenţios), pentru că epoca însăşi a fost marcată de experimentul reformismului iosefin. Consecinţele acestuia au fost remarcabile în planul realităţilor confesionale şi ecleziastice. Pe de altă parte, Biserica însăşi a parcurs o etapă a restructurării instituţionale, însă nu în contradicţie cu evoluţia ei anterioară (aşa cum a susţinut istoriografia tradiţională), ci tocmai în continuarea ei. Din acest punct de vedere, se poate afirma că timpul a fost unul al împlinirilor, chiar dacă roadele ar fi putut fi mai bogate într-o epocă mai puţin tulburată de crize. Cercetarea a pornit de la sondarea contextului politico-ecleziastic al deceniului nouă, pentru că acesta a determinat, prin reformele iosefine, o schimbare fundamentală a cadrului în care Biserica Greco-Catolică a evoluat. Dispoziţiile care au urmărit subordonarea Bisericii faţă de autoritatea seculară, cele privitoare la desfiinţarea mănăstirilor, la viaţa religioasă, la dreptul şi jurisdicţia matrimonială au avut efecte prelungite mult după sfârşitul deceniului iosefin. Cu deosebire politica de toleranţă religioasă a contribuit în mod esenţial la detensionarea raporturilor confesionale, impunând şi modificarea parţială a discursului promovat de autorităţile ecleziastice. Iar accentul pus pe difuzarea acestor reglementări ilustrează rolul administrativ conferit clerului în perioada iosefină, menţinut ulterior prin complexitatea sarcinilor atribuite reprezentanţilor Bisericii în contextul războaielor purtate de Imperiu cu Franţa revoluţionară şi napoleoniană. Analiza circumstanţelor accederii lui Ioan Bob pe scaunul episcopal al diecezei Făgăraşului a fost edificatoare sub aspectul factorilor determinanţi pentru evoluţia Bisericii în perioada următoare. Noul ierarh nu a debutat ca un episcop reformator, dar a devenit astfel în condiţiile epocii şi sub influenţa colaboratorilor lui. El nu a fost totuşi personajul lipsit de orice calităţi şi sumbru zugrăvit în istoriografie, ci s-a numărat printre reprezentanţii elitei clericale, deţinând însemnate responsabilităţi, dintre care cea mai semnificativă pentru atitudinea sa ulterioară a fost aceea de membru al consistoriului. Punctul central al lucrării l-au constituit aspectele statistico-administrative şi instituţionale reprezentative pentru restructurarea Bisericii, nevoită să ţină pasul cu demersul modernizator al statului. Au fost urmărite, printr-o investigaţie aprofundată, liniile generale de evoluţie până în jurul anului 1800, perioadă ilustrativă pentru conturarea caracteristicilor reformismului ecleziastic. Analizele consacrate consistoriului, vicariatelor foranee, protopopiatelor şi parohiilor sunt relevante în acest sens. Vastitatea 8 materialului documentar a impus alegerea unei asemenea secvenţe cronologice, concluziile fiind valabile şi pentru perioada următoare, după cum o probează statutele sinodale din anul 1821. Demersurile reformatoare reprezentative din această a doua perioadă (înfiinţarea capitlului catedral şi dezbaterile sinodului diecezan din anul 1821) au fost analizate însă în mod detaliat. Investigaţia nu a putut aborda în mod detaliat chestiunea măsurii în care clerul parohial şi-a asumat demersul reformator şi nici problema impactului acestui demers asupra credincioşilor. Lor li se adaugă o altă chestiune cu semnificaţie maximă în perioada lui Ioan Bob şi totodată extrem de bine reflectată documentar: preocuparea ierarhului pentru îmbunătăţirea situaţiei materiale a clerului secular. Aceasta a reprezentat în mod neîndoielnic o problemă fără soluţionarea căreia membrii clerului nu-şi puteau îndeplini în mod satisfăcător propriile îndatoriri. Lămurirea celor trei aspecte rămâne în sarcina unei cercetări viitoare. Sursele pe baza cărora această lucrare a putut fi concepută au fost oferite în primul rând de preţiosul fond documentar al arhivei Episcopiei Greco-Catolice, păstrată astăzi în cea mai mare parte la direcţia judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale. El înfăţişează imaginea statistico-administrativă şi instituţională a Episcopiei GrecoCatolice, în contextul realităţilor ecleziastice, politice şi sociale din Transilvania sfârşitului secolului al XVIII-lea şi începutului secolului al XIX-lea. Pentru aceleaşi chestiuni, valoroase informaţii au oferit manuscrisele păstrate la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei, printre care protocolul redactat de Ioan Bob, în calitate de notar al clerului, referitor la alegerea, desemnarea şi instituirea sa ca episcop, protocolul corespondenţei purtate de ierarh în problema înfiinţării capitlului catedral şi volumul redactat de Basiliu Raţiu, privitor la fundaţiile create de episcop. Posibilitatea comparării evoluţiei diecezei greco-catolice cu cea a diecezei romano-catolice transilvănene a fost favorizată de consultarea bogatei arhive a acesteia din urmă, păstrată la Alba Iulia; îndeosebi pentru perioada deceniului iosefin am putut sesiza astfel rolul similar atribuit membrilor celor două ierarhii, ca şi egala presiune exercitată de stat asupra Bisericilor. Cel puţin la fel de benefică a fost lărgirea orizontului investigaţiei prin cercetarea documentelor din Arhiva Secretă a Vaticanului referitoare la dieceza greco-catolică de Muncaci şi la cele din Polonia. Din aceeaşi arhivă provin surse fundamentale precum actele proceselor canonice ale episcopilor Ioan Bob şi Ioan Lemeni, care înfăţişează evoluţia diecezei în perioada supusă investigaţiei, şi rapoartele trimise Sfântului Scaun de episcopii Ignác Batthyány, József Mártonffy şi Sándor Rudnay, reflectând o problematică apropiată celei cu care s-a confruntat episcopul greco-catolic. Bogatele surse documentare puse astfel în valoare completează sursele edite, dintre care pot fi amintite, alături de mai vechile contribuţii ale lui Petru Maior, Timotei Cipariu, Ioan Micu Moldovanu, Nicolaus Nilles, Ioan Ardeleanu, Nicolae Lupu şi Zenovie Pâclişanu, numeroasele şi importantele documente din arhivele romane publicate de Octavian Bârlea. În fine, motivaţia proprie invocată de episcop şi de apropiaţii săi pentru acţiunea de renovare a instituţiilor ecleziastice a fost surprinsă prin apelul la câteva texte contemporane imprimate în epocă, precum Înştiinţarea despre râdicarea Capitulumului şi Cuvîntările publicate de Dimitrie Vaida, iar profilul ierarhului greco-catolic a reieşit din cuvintele pastorale difuzate în anii 1784, 1798 şi 1816. Cercetarea care se finalizează aici în forma unei cărţi a fost începută la îndemnul distinsului Profesor Pompiliu Teodor, a cărui încredere m-a îndatorat profund. Un 9 cuvânt de adâncă recunoştinţă îi datorez Profesorului Iacob Mârza, fără sprijinul şi îndemnurile căruia lucrarea de faţă nu s-ar fi putut încheia. Calde mulţumiri pentru sugestiile oferite li se cuvin Profesorilor Keith Hitchins, Ovidiu Ghitta şi Ioan Horga. Fructuosul stagiu de documentare în arhivele romane a fost posibil graţie sprijinului oferit de Înalt Prea Sfinţia Sa Lucian Mureşan, Prea Sfinţia Sa Virgil Bercea, Asociaţia Catolică „Renovabis” (Freising) şi Institutul „Pio Romeno” (Roma), în special de Părintele Mihai Frăţilă şi Părintele arhimandrit Olivier Raquez. * Publicarea unei noi ediţii a acestei cărţi, la un interval de doi ani de la data primei apariţii, a fost determinată, din punct de vedere formal, de dorinţa suplimentării tirajului modest iniţial şi de necesitatea încadrării în normele actuale cu privire la recunoaşterea lucrărilor ştiinţifice. În consecinţă, am considerat că intervenţiile de esenţă asupra textului nu ar fi fost justificate, cu atât mai mult cu cât, din punctul de vedere al autorului, interpretările propuse rămân valabile. Nu aş dori să se creadă însă că volumul de faţă ar reprezenta o simplă reluare, pe care aş fi considerat-o imorală. Dimpotrivă, el reprezintă rezultatul unei severe relecturări, nu lipsite de beneficii. Am în vedere aici posibilele concluzii pe care indicele explicativ din finalul actualei ediţii este în măsură să le ofere, mai ales sub aspectul evoluţiei instituţiei protopopiale, al mobilităţii titularilor acesteia, impusă prin intermediul reformei promovate de conducerea Episcopiei (a se vedea, spre pildă, cazurile unor protopopi mai puţin vrednici de poziţia deţinută, care parcurg, măcar temporar, o involuţie pe scara ierarhică a funcţiei, precum Ioan Fülep, Gheorghe Marincaş, Emanuel Mitarka, Matei Pop, Petru Pop, Petru Popovici, Trăilă Popovici), ori al gradului divers de împlinire a propriei misiuni de către aceiaşi titulari. Asistăm în fond sub acest aspect, în perioada episcopului Ioan Bob, la o depăşire a tradiţionalismului care marcase până atunci activitatea protopopilor şi chiar organizarea diecezei. Desigur, o asemenea interpretare poate părea mai puţin comodă, fiind mult mai la îndemână simpla preluare a adevărurilor definitive, de multă vreme formulate şi impuse în istoriografia noastră. În ceea ce priveşte aspectele încă neabordate nici în această a doua ediţie, amintite mai sus, ele rămân în continuare în sarcina unor cercetări viitoare, sper nu foarte mult amânate. 10 INTRODUCERE. PROFILUL ISTORIOGRAFIC AL EPISCOPULUI IOAN BOB SAU DESPRE UN SUBIECT CONTROVERSAT Cunoaşterea evoluţiei instituţiilor diecezane la începutul modernităţii este de o extremă importanţă, pentru că ele au reprezentat structuri ecleziastice, politice, juridice şi administrative, aflate în relaţie directă atât cu autoritatea bisericească superioară şi cu statul, cât şi cu parohiile şi credincioşii1. Rolul lor de intermediere a devenit tot mai necesar în condiţiile în care tendinţa de modernizare a societăţii a fost însoţită de multiplicarea atribuţiilor „civile” ale clerului. Acest fapt a determinat preocuparea istoricilor pentru investigarea profilului episcopilor, a originii, formaţiei şi concepţiei lor cu privire la conducerea Bisericii, apoi a normelor canonice elaborate de Bisericile locale, a practicii judiciare şi administrative a acestora care a avut drept ultim obiectiv disciplinarea vieţii religioase a credincioşilor 2. Interesante scheme explicative au fost sugerate în istoriografia germană prin ideea funcţionalităţii conceptelor de „disciplinare socială” şi „confesiona-lizare” pentru sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu deosebire pentru perioada deceniului iosefin (1780-1790), când ele au devenit componente ale tentativei radicale de etatizare a Bisericii şi societăţii 3. Pe de altă parte, asocierea metodologică a conceptelor de „disciplină ecleziastică”, „confesionalizare” şi „disciplinare socială” a oferit posibilitatea unor investi-gaţii aprofundate asupra transformărilor din societate la începutul epocii moderne 4. Caracteristic şi istoriei spaţiului românesc din epoca premodernă, fenomenul de modernizare relevă rolul determinant atribuit Bisericii sau asumat de aceasta în acţiunea de disciplinare a societăţii. Istoria Bisericii româneşti din Transilvania în ultima parte a veacului al XVIII-lea, care constituie cadrul temporal de referinţă al cercetării de faţă, reprezintă un subiect privilegiat din acest punct de vedere, pentru că perioada a fost marcată de experimentul iosefin al modernizării radicale a societăţii. Din păcate însă, tratarea istoriografică a subiectului rămâne încă extrem de deficitară, pentru că prea mulţi istorici au preferat să contribuie la construirea unei istorii subiective, în defavoarea insistenţei asupra liniilor de forţă ale epocii. Despre o asemenea istorie subiectivă va fi vorba în paginile următoare, în care voi încerca o decriptare a profilului istoriografic al episcopului greco-catolic Ioan Bob, creionat până acum în alb şi negru şi doar rareori nuanţat. Şi aceasta nu în intenţia unei „reabilitări” a ierarhului, atât de blamat pentru direcţia „latinizantă” impusă în Biserica păstorită, ci pentru a-mi crea premisele unei abordări pe cât posibil lipsite de prejudecăţi a evoluţiei parcurse de Biserica respectivă într-o epocă de turnură din istoria românilor transilvăneni. Prodi 1982, p. 209, 211. Ibidem, p. 213-218; Delumeau 1971, p. 209-210; Mezzadri 1988, p. 447-448. 3 Reinhard 1994, p. 107-108, 111-112; vezi în acest sens şi Hersche 1997, p. 218. 4 Vezi teoretizarea lor la Schilling 1994, p. 125-160. 1 2 12 Un timp al reformelor Primele abordări semnificative datează chiar din epocă, atunci când istoricii Şcolii Ardelene au încercat să ilustreze evoluţia generală a diecezei greco-catolice transilvănene şi pe cea particulară din timpul episcopului Ioan Bob din perspectiva normelor canonice în vigoare. Spre deosebire de diecezele din Polonia şi, într-o anumită măsură, Ungaria, unde sinodul de la Zamość a favorizat orientarea latinizantă, în Transilvania conservarea ritului răsăritean, a dreptului canonic ortodox şi a instituţiilor tradiţionale a devenit o componentă a discursului identitar, în condiţiile pericolului reprezentat de părăsirea unirii religioase. Este ceea ce caracterizează lucrările lui Petru Maior (Protopopadichia şi Istoria Besericei Românilor) care înfăţişează profilul instituţional al Bisericii româneşti la sfârşitul secolului al XVIII-lea, periclitat, în viziunea autorului, de transformările impuse de episcopul Ioan Bob. Optica istoricului este influenţată de curentele ideologice ale vremii (jansenism, galicanism, teoriile conciliare, respectiv ideea sinodalităţii), conservarea principalelor instituţii ecleziastice analizate fiind justificată din punct de vedere istoric şi înzestrată cu evidente semnificaţii naţionale. În Protopopadichia, scrisă în 1795, sunt analizate cele două instituţii considerate fundamentale pentru Biserica românească din Transilvania, protopopiatul şi soborul mare (sinodul diecezan), atât din punctul de vedere al genezei şi evoluţiei istorice, cât şi cu referire la statutul contemporan autorului al acestora. Mai mult decât o analiză din punctul de vedere al dreptului canonic, lucrarea amintită are în vedere statutul special al protopopilor români din Transilvania, pe care încearcă să-l justifice istoric, iar pledoaria în favoarea conservării acestui statut are certe semnificaţii naţionale, ca şi cea referitoare la rolul soborului mare în Biserica românească. Cea de-a doua lucrare, Istoria Besericei Românilor, publicată parţial în anul 1813, reprezintă prima cercetare monografică consacrată Bisericii româneşti în integralitatea ei, care aminteşte însă de planul schiţat de Samuil Micu în Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor, în 1796, şi realizat parţial în tomul al IV-lea, Istoriia besericească a Episcopiei româneşti din Ardeal, al monumentalei sale lucrări Istoriia şi lucrurile şi întâmplările românilor, redactată începând cu anul 1800. Evoluţia instituţională de la sfârşitul secolului al XVIII-lea este plasată în contextul istoriei generale a Bisericii româneşti, care începe cu originile creştinismului şi afirmarea răspicată a apartenenţei românilor la ritul răsăritean, continuă cu prezentarea tentativelor de unire cu Biserica Romei de-a lungul evului mediu şi cu evoluţia fenomenului unionist în decursul secolului al XVIII-lea, pentru ca partea a doua să fie consacrată ierarhiei ecleziastice. Capitolul referitor la dieceza Făgăraşului prezintă începuturile organizării instituţionale a acesteia, abordând apoi în paragrafe speciale principalele instituţii ecleziastice (mănăstirea „Sfânta Treime” din Blaj, soborul mare, consistoriul, capitlul), ierarhia ecleziastică (protopopii, vice-protopopii, inspectorii, administratorii, notarii, clerul parohial), dar şi alte probleme cu semnificaţie majoră în epocă (subordonarea ierarhică a diecezei faţă de Arhiepiscopia RomanoCatolică de Esztergom, legislaţia matrimonială). Printre documentele reproduse integral în note, care ilustrează problematica discutată, se numără câteva de o extremă importanţă: decretul împăratului Iosif al II-lea cu privire la reglementarea situaţiei mănăstirii din Blaj (12 decembrie 1781), diploma împăratului Francisc I referitoare la aprobarea înfiinţării capitlului episcopal (6 martie 1807) şi bula de confirmare emisă de papa Pius al VII-lea în aceeaşi chestiune (1 decembrie 1807). Acelaşi interes pentru Introducere 13 istoria instituţională îl demonstrează istoricul şi în capitolele referitoare la statutul mitropolitan al Bisericii româneşti din Transilvania până la înfăptuirea unirii cu Biserica Romei, la organizarea bisericească a românilor din Ţara Românească şi Moldova, a celor sud-dunăreni în primele secole creştine, la principalele instituţii ale Episcopiei Ortodoxe din Transilvania (episcopie, consistoriu, protopopiate şi parohii), ori la istoricul şi organizarea altor dieceze greco-catolice (Oradea, Muncaci) sau ortodoxe (Arad). Veritabil tratat de drept canonic prin care era afirmată individualitatea Bisericii Greco-Catolice din Transilvania – o Biserică unită în credinţă cu Biserica Romei, dar conservând cu stricteţe ritul ortodox şi apartenenţa la cadrul mai larg al Bisericii româneşti – Istoria Besericei Românilor pune în lumină un demers similar celui din Protopopadichia: necesitatea conservării unor stări de lucruri justificate istoric şi naţional în faţa unor tendinţe de schimbare la care istoricul era martor. Nouă este aici înfăţişarea acţiunii de renovare instituţională întreprinsă de episcopul Ioan Bob în spiritul Reformei Catolice, la care istoricul aderă în măsura în care specificul Bisericii româneşti nu era afectat. Dar lucrarea reflectă şi gradul de implicare a autorului, în calitate de istoric-participant. Referinţele la episcopul Ioan Bob din paragrafe cu tentă memorialistică au un caracter programatic şi iau deseori înfăţişarea unui veritabil pamflet. Portretul în tuşe stridente zugrăvit ierarhului reprezintă foarte probabil cea mai acidă caracterizare a lui Ioan Bob din întreaga istoriografie românească, nu întâmplător rămas inedit timp de un secol şi jumătate 5. Sunt reluate aici acuzaţiile formulate şi în alte pagini ale Istoriei, referitoare la lipsa de preocupare pentru activitatea misionară, la refuzul apărării privilegiilor şi demnităţii membrilor clerului, la interesul exclusiv pentru „iconomie” ş.a. Concluzia istoricului este fără drept de apel: episcopul se făcea vinovat pentru că, sub neglijenta lui ocârmuire, „atâta s-au abătut Blaju de la evlavia cea de demult şi atâta s-au slăbit shoalele din Blaj, cât mai mulţi vlădici în urma lui Ioan Bob vor avea ce lucra” 6. În ambianţa romantismului, Istoria Besericei Românilor a fost percepută ca o valoroasă mărturie a epocii, dar şi ca singura lucrare de istorie bisericească a românilor, ceea ce făcea cu atât mai regretabilă interdicţia difuzării ei. Asemenea aprecieri întâlnim la Simion Bărnuţiu, într-un articol din anul 1842, în care se referă şi la străduinţa episcopului Ioan Bob de a diminua numărul călugărilor bazilieni 7. Faptul este considerat dealtfel benefic de autor, care perorează aici împotriva „spiritului călugărismului, care urăşte ştiinţa, dezvoltarea şi progresul” 8. Mai puţin lăudată este parcimonia ierarhului, care-i plătea pe profesori doar cu câte 200 de florini. Observaţii critice face publicistul şi cu privire la sistemul de pregătire a clerului parohial, cu deosebire a acelor „popănduşi”, absolvenţi ai cursului redus de doi ani, care ajungeau „o plagă atât pentru ei înşişi, cât şi pentru popor şi pentru superiorii lor bisericeşti şi lumeşti” 9. Am în vedere aici fragmentul omis de Timotei Cipariu, care publicase partea rămasă în manuscris a Istoriei, acesta fiind editat abia în 1966 de Pompiliu Teodor (Teodor 1966, p. 278-281). 6 Maior 1995, p. 253. 7 Balázsfalvi iskolai ügyekről, publicat în nr. din 4 decembrie 1842 al ziarului Vasárnapi Újság şi reeditat de Ioan Chindriş (1999, p. 58-61). 8 Chindriş 1999, p. 269, versiunea românească a articolului menţionat. 9 Ibidem, p. 270. 5 14 Un timp al reformelor Lucrarea lui Petru Maior constituie referinţa privilegiată şi pentru cunoscutul articol al lui Simion Bărnuţiu, Săborul cel mare al episcopiei Făgăraşului, publicat la începutul anului 184310. Aici, pledoaria istoricului iluminist pentru reactivarea instituţiei tradiţionale a soborului mare este depăşită de Bărnuţiu, care include între instituţiile străine de „tocmeala” Bisericii româneşti mănăstirea călugărilor bazilieni din Blaj, consistoriul şi capitlul. Mai mult, el consideră că nici chiar deciziile adoptate de sinoadele din anii 1821 şi 1832 nu au putere canonică, „din pricină că nici sunt subscrise de episcop, nici subscrise şi întărite cu peceţile protopopilor, nici s-au făcut în fiinţa de faţă a deputaţilor protopopiaturilor, şi pentru aceea numai ca nişte pia desideria vin de a se socoti, sau ca proiecte, şi proiecte sigure vor şi rămânea, până se vor întări în săbor complet, după vechiul obiceai al besericii” 11. Cel care a conturat însă în mod deliberat, prin supralicitarea argumentelor lui Petru Maior, un profil negativ episcopului Ioan Bob, a fost Alexandru Papiu Ilarian. În tomul I al sintezei sale Istoria Românilor din Dacia Superioară, publicat în 1852, acesta vorbeşte despre conformismul politic al ierarhului, obtuzitatea lui intelectuală şi invidia nutrită la adresa celor care dădeau dovadă de capacităţi superioare. Manifestată încă în perioada anterioară ajungerii în scaunul episcopal 12, atitudinea sa conformistă l-a condus pe Bob, conform opiniei prin excelenţă anticlericale a istoricului, la trădarea „cauzei naţionale” în momentul citirii Supplex-ului în faţa Dietei Transilvaniei 13. Acelaşi conformism raportabil la sfera ecleziastică explică acţiunea întreprinsă în perioada următoare de episcop, prin care a intenţionat să răstoarne „aşezămintele cele vechi” ale Bisericii româneşti. Ea a constat în introducerea unei guvernări despotic-ierarhice a diecezei după model catolic, în înfiinţarea capitlului, în instituirea funcţiilor de administratori, notari şi inspectori protopopiali, în recunoaşterea supremaţiei arhiepiscopului primat al Ungariei, fapt probat de modul de întrunire a sinodului diecezan din anul 1821 14. Istoricul nu poate totuşi să nu recunoască meritul ierarhului (împărţit, în spiritul ideologiei romantice, cu ţărănimea iobagă de pe domeniul episcopal) de a fi acumulat venituri importante, pe care le-a utilizat pentru edificarea de biserici şi înfiinţarea de fundaţii şcolare, dar şi pentru creditarea, considerată mai puţin folositoare, a marii nobilimi maghiare 15. În Foaie pentru minte, inimă şi literatură, VI/1843, nr. 4, din 25 ianuarie, şi 5, din 1 februarie, şi reeditat de Ioan Chindriş (1999, p. 62-68). 11 Ibidem, p. 64-66. 12 Papiu Ilarian 1852, p. 73. 13 Ibidem, p. 86-90. Declaraţia citată de Papiu Ilarian („episcopul Bob […] dechiară in medilocu dietei, ca petiţiunea data in numele romanilor e facuta numai de nisce turburatori”) fusese pusă pe seama episcopului greco-catolic de comisia petiţionară a Dietei Transilvaniei, autoare a unui proiect de opinie cu privire la petiţia românilor. În acest fel declaraţia este menţionată şi în Discursul de la Blaj al lui Simion Bărnuţiu, care comentează totuşi astfel pe marginea ei: „Cine ar fi crezut că episcopul Bob va compromite cauza, viaţa şi onoarea unei naţiuni întregi cu o declaraţiune ca aceasta!” (Chindriş 1999, p. 110). Declaraţia reală a episcopului este menţionată de istoricul Ferdinand von Zieglauer (1881, p. 537, 541). 14 Papiu Ilarian 1852, p. 91-92. 15 Ibidem, p. 93-95. Istoricul sugerează că suma încă nerestituită de respectivii nobili, care se ridica la peste 40.000 florini, ar putea fi utilizată pentru înfiinţarea unei facultăţi româneşti filosoficojuridice. 10 Introducere 15 Investigarea problematicii culturale îi prilejuieşte autorului schiţarea unui portret sumbru al episcopului şi al Blajului epocii sale: „cu inceputul episcopiei lui Bob se face noapte in sfera culturei romanilor si blasianii au dormit in 48 de ani cât a tienut episcopia lui Bob […]. Bobu era un om, care nu potea suferire pe barbaţii cei invieţiaţi; toţi fura constrinsi a luare lumea in capu dinaintea lui Bobu; n-au mai remas omeni inveţiaţi cari se pota fi profesori” 16. Tot aici apare deja discursul cu o lungă carieră în istoriografia ulterioară referitor la persecuţiile împotriva reprezentanţilor Şcolii Ardelene, alături de care Papiu Ilarian îl aminteşte pe Vasile Filipan 17. Conform anecdotei relatate de Papiu Ilarian, acesta avea să fie inclus de episcop între canonicii capitlului doar în urma constrângerii guvernatorului Bánffy, pe care Filipan îl uimise cu învăţătura sa. Istoricul nu uită să schiţeze în culori vii lipsurile materiale în care erau siliţi să trăiască profesorii gimnaziului din Blaj, iar despre fundaţiile şcolare înfiinţate de Ioan Bob consideră că acestea nu au avut urmările pozitive aşteptate datorită spiritului de neglijare a formării clerului promovat de ierarh 18. O primă tentativă de a oferi o imagine pozitivă asupra episcopului Ioan Bob aparţine canonicului Basiliu Raţiu. Bun cunoscător al arhivei episcopale, aşa cum o demonstrează interesantul manuscris redactat în anul 1838, el a publicat în 1854 un manual de istorie bisericească în care amintea câteva dintre realizările episcopului: dotarea clerului şi a parohiilor, înfiinţarea de fundaţii şcolare, instituirea capitlului 19. În perioada următoare, a devenit tot mai evident că progresul cercetării depindea de punerea în circulaţie a bogatelor surse inedite din arhiva episcopală, care puteau servi unei reconstituiri mai nuanţate, chiar dacă nu întotdeauna mai obiective, a vieţii şi activităţii ierarhului greco-catolic. Acest fapt este probat mai întâi de eruditele contribuţii ale lui Timotei Cipariu şi Ioan Micu Moldovan. Primul a publicat, în anul 1855, lucrarea Acte şi fragmente latine romanesci, în care a inclus autobiografia episcopului Ioan Bob, redactată puţin după instalarea în scaunul episcopal 20, precum şi testamentul aceluiaşi ierarh 21. Iar cel de-al doilea a editat, în cele două volume ale lucrării Acte sinodali ale baserecei romane de Alba Julia şi Fagarasiu, apărute între 1869 şi 1872, actele sinodului electoral din anul 1782 22 şi statutele sinodului diecezan din anul 1821 23. Sintezele redactate în ultima parte a secolului au fructificat informaţiile oferite de aceste surse. Fără a aduce informaţii noi, sinteza documentară publicată în anul 1885 de Nicolaus Ibidem, p. 202-203. Ibidem, p. 92-93, 203-205, 206. 18 Ibidem, p. 205-206. 19 Raţiu 1854, p. 297-298. 20 Notitia autobiographica Exmi. quondam Joannis Babb Episcopi Gr. Cath. Fogarasiensis, tipărită, conform adnotării lui Cipariu (1855, p. 31), în Calendarul românesc apărut la Sibiu în anul 1803. 21 Testamentum fundationale ejusdem Episcopi Joannis Babb pro clero gr.-catholico Fogarasiensi de XXVIII Oct. MDCCCXXVIII, însoţit de codicilul din 15 decembrie acelaşi an. 22 Conform menţiunii lui Micu Moldovan (1869, p. IV), editarea s-a făcut după protocolul redactat de notarul clerului Ioan Bob (Acta resignationis d. Exmi. Eppi Greg. Maer et inaugurationis d. Eppi Joannis Babb etc.). 23 În acest caz editarea s-a bazat pe originalul aflat în posesia protopopului G. Crişan (M. Moldovanu 1872, p. III). 16 17 16 Un timp al reformelor Nilles a integrat perioada lui Ioan Bob în istoria generală a Bisericii române unite, insistând asupra problemei înfiinţării şi confirmării instituţiei capitlului 24. Evoluţia disciplinară a Bisericii Greco-Catolice, consacrată prin deciziile conciliului provincial din anul 1872, este reflectată în tratatul de drept canonic din anul 1877, redactat de Ioan Raţiu. În deceniile următoare, Alexandru Grama a încercat să justifice evoluţia Bisericii româneşti din perspectiva necesităţii adaptării acesteia la dreptul canonic catolic, ca urmare a noului statut dobândit prin unirea cu Biserica Romei şi înfiinţarea diecezei Făgăraşului 25. Prin Istoria Basericei romanesci unite cu Roma, din anul 1884, el a alcătuit o istorie ecleziastică a românilor scrisă din perspectiva relaţiilor cu Roma, valoroasă datorită capitolelor consacrate instituţiilor ecleziastice (cu deosebire capitlului, a cărui înfiinţare este prezentată pe baza surselor editate de Petru Maior, şi sinoadelor), legislaţiei bisericeşti, organizării diecezei, ierarhiei ecleziastice, formaţiei şi dotaţiei clerului, bisericilor, fundaţiilor bisericeşti, ritului şi limbii liturgice, moralităţii populare. În capitolul consacrat episcopului Ioan Bob, la fel ca Basiliu Raţiu, Grama subliniază realizările episcopului: construirea de biserici, mai ales în oraşe, şi dotarea lor, fundaţiile şcolare, înfiinţarea şi dotarea capitlului. Într-o altă lucrare de referinţă, Instituţiunile calvinesci în Biserica românească din Ardeal, publicată în anul 1895, acelaşi autor a studiat originea şi natura instituţiilor ecleziastice ale Bisericii româneşti din Transilvania suspectate de a fi fost adoptate ca urmare a presiunii protestante din secolele XVI-XVII. Analiza este întreprinsă aici din punct de vedere istoric şi canonic, prin comparaţia instituţiilor Bisericii româneşti cu cele ale Bisericii Ortodoxe înfăţişate în Pravilă şi Pidalion, ca şi cu instituţiile Bisericii Reformate maghiare din Transilvania din secolele XVI-XVII 26. Prin această metodă de cercetare, Alexandru Grama punea de fapt în practică teza enunţată în 1884, lucrarea lui având marele merit de a fi supus unei minuţioase investigaţii geneza şi evoluţia instituţiilor Bisericii româneşti, pe baza surselor edite avute la dispoziţie. În aceeaşi perioadă, contribuţia majoră a istoriografiei româneşti laice la istoria Transilvaniei oferă o schiţă de portret a episcopului Ioan Bob realizată în tuşe lipsite de nuanţe stridente. Fără a insista în mod deosebit asupra figurii ierarhului, George Bariţ vorbeşte totuşi, în primul volum al sintezei sale Părţi alese din istoria Transilvaniei, publicat în anul 1889, despre circumstanţele accederii lui în scaunul episcopal şi despre momentul 1791, consemnând şi câteva informaţii privitoare la perioada reacţiunii. Istoricul se referă astfel la conflictul dintre episcopul Grigore Maior şi călugării bazilieni, soluţionat prin decretul imperial din 12 decembrie 1781, şi la rolul orientării antimonahale a politicii iosefine în desemnarea unui cleric de mir pentru demnitatea episcopală, iar ca o posibilă motivaţie a demisiei episcopului Maior sugerează raporturile sale încordate cu nobilimea, anunţând astfel interpretările lui Zenovie Pâclişanu cu privire la acest Sursele redate integral sau fragmentar în această lucrare (Nilles 1885, p. 648-674) sunt preluate de la Petru Maior, Timotei Cipariu şi Ioan Micu Moldovan. Cele mai importante sunt decretul imperial din 12 decembrie 1781, autobiografia lui Ioan Bob, diploma de înfiinţare a capitlului episcopal şi confirmarea pontificală, statutele sinodului diecezan din anul 1821, testamentul episcopului. 25 Grama 1884, p. 178-181. 26 Grama 1895, p. 1-8. 24 Introducere 17 subiect 27. Declaraţia episcopului Ioan Bob făcută în Dieta din 1791 după ce se dăduse citire Supplex-ului este redată destul de aproximativ, deşi Bariţ face trimitere la pertinenta analiză a lui Ferdinand von Zieglauer. Este amintit tot aici şi memoriul separat al clerului greco-catolic, atribuit de istoric lui Ioan Bob, care ar fi dorit, conform lui Bariţ, să asigure cel puţin respectarea privilegiilor clerului său 28. Pentru atmosfera de stagnare instaurată după 1815 istoricul găseşte motivaţii obiective, constând în contextul general-european care determinase şi în Transilvania înăsprirea cenzurii şi limitarea posibilităţilor de studiu în afara provinciei, ca şi în împovărătoarea penurie financiară a acelor ani 29. Chiar şi în asemenea condiţii s-au reuşit însă câteva realizări, precum edificarea de biserici în oraşe (sunt amintite cele din Mediaş şi Reghin) sau acumularea unor fonduri importante destinate ajutorării clerului şi susţinerii şcolilor 30. Este explicabilă de aceea calda apreciere făcută de Bariţ la adresa bătrânului ierarh: „Cine ar putea fi aşa lipsit de sentimente omeneşti ca să mai pretindă reforme şi ameliorări, de la un prelat, cu care natura făcuse o graţie atât de rară ca să-l lase, în viaţă, aproape un veac întreg. Capitularii şi toţi cei interesaţi de progres se consolau prea bine cu împrejurarea că, dacă episcopul, totodată ca director suprem al tuturor şcolilor din dieceza sa, de peste şapte sute de mii suflete, acum, la bătrâneţele sale atât de înaintate, nu mai voieşte să audă de schimbări, de reforme, lasă însă, prin dispoziţiunile sale, fonduri noi, considerabile, din ale căror venituri succesorul cu consistoriul său poate lucra înainte […]” 31. Pe linia inaugurată de Basiliu Raţiu şi Alexandru Grama, istoriografia grecocatolică a continuat seria sintezelor prin Augustin Bunea, autorul unei succinte istorii a Bisericii Greco-Catolice, redactată cu prilejul bicentenarului unirii religioase şi care prefaţează şematismul jubiliar al diecezei mitropolitane din anul 1900. Lucrarea se constituie de fapt dintr-un şir de biografii ale episcopilor şi mitropoliţilor, în care paginile consacrate lui Ioan Bob se bazează pe informaţiile oferite de autobiografia acestuia, fiind amintite, în plus, principalele realizări ale ierarhului: înfiinţarea capitlului, a fundaţiilor pentru susţinerea clerului, capitlului şi a celei şcolare, obţinerea salarizării preoţilor de pe domeniile fiscale şi a vicarilor de Făgăraş, Haţeg şi Rodna, construirea de biserici 32. Date similare, majoritatea preluate chiar de la Augustin Bunea, oferă şi manualul de istorie bisericească publicat în anul 1921 de Ioan Georgescu 33. Câteva dintre realizările episcopului (crearea fundaţiilor pentru studenţi şi preoţi, construirea bisericilor din Cluj, Târgu Mureş, Mediaş, înfiinţarea a trei vicariate) sunt amintite chiar Bariţ 1993, p. 489-491. Ibidem, p. 508-510. 29 Ibidem, p. 523-524. 30 Ibidem, p. 524, 562. 31 Ibidem, p. 562. 32 Bunea 1900, p. 38-41. Biografia reia în esenţă informaţia conţinută în articolul consacrat lui Ioan Bob, redactat tot de Augustin Bunea pentru Enciclopedia Română coordonată de Constantin Diaconovich (tom I, Sibiu, 1898, p. 509). 33 Georgescu 1921, p. 228-231. 27 28 18 Un timp al reformelor şi în sinteza de istorie bisericească cu finalitate didactică, publicată în anul 1918 de un reprezentant al istoriografiei ortodoxe, Ioan Lupaş 34. La începutul secolului al XX-lea, cercetările de istoria culturii şi literaturii au început să acorde un interes deosebit temei conflictului dintre reprezentanţii Şcolii Ardelene şi episcopul Ioan Bob, schiţată încă de Alexandru Papiu Ilarian, dar ale cărei semnificaţii „naţionale” nu fuseseră îndeajuns receptate de istoriografia românească. Modelul interpretativ a fost impus de Nicolae Iorga, prin volumul al II-lea al sintezei sale Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, apărut în anul 1901, în mod semnificativ subintitulat Epoca lui Petre Maior35. Istoricul recunoaşte aici meritele ierarhului (înfiinţarea capitlului, crearea de burse şi grija pentru şcoli) 36, dar îi reproşează îngustimea orizontului spiritual limitat la cadrul confesional, incapacitatea respectării superiorităţii intelectuale a altora şi inferioritatea psihologică în raport cu contestatarii săi. Bob este caracterizat astfel ca „un om harnic pentru tipărirea de cărţi religioase […], dar lipsit de orice simţ pentru lucrurile mari”, „un latinizant, nu atâta din convingere, ci de frică şi de ambiţie, pentru că i se părea că inovaţiile ar fi o bună recomandaţie faţă de înaltul guvern”, cu „ambiţia să sprijine cartea românească prigonind pe cărturari, şi din îndemnul lui izvorî o producţie literară bogată, dar lipsită de orice element profan, de orice inspiraţie naţională” 37. Aprecieri similare se regăsesc şi în volumul al II-lea al lucrării Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, a cărei primă ediţie a fost publicată de Iorga în anii 1908-1909 38. Istoricul adaugă însă aici, fără prea multă grijă pentru respectarea adevărului istoric, două elemente a căror semnificaţie sugerată se leagă de tendinţa spre „latinizarea” Bisericii, pusă şi de Iorga pe seama episcopului greco-catolic: faptul că Ioan Bob era „fiu de nemeş chiorean catolic şi de unguroaică, Candida Timandi” şi că se formase la Cluj ca „ucenic al iezuiţilor”, în serviciul cărora revenise mai târziu 39. Lupaş 1995, p. 137. Înaintea lui Ioan Lupaş, date sumare despre Ioan Bob a consemnat în sinteza sa de istorie bisericească, apărută în versiune românească în anul 1900, Eudoxiu Hurmuzaki, un autor care deşi nu poate fi integrat în istoriografia confesională ortodoxă, ca tendinţă s-a identificat cu ea. Datele se referă la sinodul electoral din anul 1782 şi la motivaţiile desemnării lui Bob de către împărat; în rest, activitatea episcopului nu trezeşte interesul istoricului, care consideră că acesta a avut o „viaţă obosită şi nu prea bogată în fapte” (Hurmuzaki 1900, p. 258-259). 35 Dintre contribuţiile anterioare cu valenţe de sinteză referitoare la acest subiect mai poate fi amintit doar studiul lui Aron Densuşianu, Causele persecuţiunilor lui S. Miculu, G. Şincai şi Petru Maioru, apărut în Revista Critică - Literară din anul 1894, tom II, nr. 4, p. 145-161. 36 Iorga 1969, p. 336. 37 Ibidem, p. 143, 199, 299. 38 „Acesta ţinea strâns la Unire şi nu vedea mai departe decât cercul datoriilor sale de administrator al averii bisericeşti. O duşmănie firească se stârni deci între bogatul, măreţul, pomposul episcop, care se încunjură la 1807 de un corp de canonici ascultători, şi între cei doi tineri călugări, cari-şi căutară de acum înainte o altă îndreptare.” Iorga 1995, p. 195196. „Din teascurile lui Bob cel fără înţelegere pentru cultura mai înaltă şi menirea ei apare doar, la 1786, un frumos Acaftist.” Ibidem, p. 206. 39 Ibidem, p. 195. O remarcă aproape identică şi mult mai explicită face Iorga şi în Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, unde îl caracterizează pe succesorul lui Grigore Maior ca 34 Introducere 19 Nu altfel se profilează figura ierarhului în lucrarea din anul 1915, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, deşi uneori interpretările par mai nuanţate, foarte probabil datorită lipsei unei insistenţe deosebite asupra derulării conflictului acestuia cu reprezentanţii Şcolii Ardelene. Ioan Bob este descris ca „un foarte bun gospodar, distins cărturar, binecuvântat de Dumnezeu cu o stăpânire foarte lungă, om ambiţios, creator al canonicilor de la Blaj şi al tuturor pompelor ce s-au păstrat şi până acum; puţin cam invidios faţă de cărturarii superiori lui şi în ceia ce priveşte cunoştinţele şi în ceia ce priveşte inteligenţa, nesuferind pe lângă el pe un Clain, Şincai şi Maior, pe cari i-a lăsat să pribegească în protopopii îndepărtate sau prin lucrări de corectură ale tipografiei de la Buda; dar în sfârşit om care avea şi părţile lui bune” 40. Atitudinea oponenţilor săi primeşte acum o explicaţie mai aprofundată, pentru că, pe lângă orizontul cultural mai larg şi disponibilităţile lor intelectuale superioare, este invocat spiritul de toleranţă şi anticonfesionalismul specific epocii 41. Momentul Dietei din 1791 nu constituie un prilej de grave acuze la adresa episcopului, istoricul cunoscând de la Ferdinand von Zieglauer declaraţia reală a acestuia 42. Cultura promovată de ierarh îi trezeşte însă lui Iorga o nouă răbufnire de adversitate: „Episcopul ce era pe vremea aceia, om invidios şi meschin, care totuşi a făcut epocă prin lunga lui păstorire şi mulţimea fundaţiilor ce au plecat de la el, Bob, a ţinut ca toată cultura blăjeană să rămână pe drumul lui Petru Pavel Aaron şi nu pe drumul îndrăzneţei politice a lui Clain, a lui Gheorghe Şincai, a lui Petru Maior. În rândul întâi, el a voit ca această cultură, rămânând bisericească, să se păstreze supt umbra aripilor sale episcopale. Şi a crezut că face lucrul cel mai mare pentru viitorul poporului său, când, cu voie de la împăratul şi cu cheltuiala foarte însemnată a sa, a întemeiat acea curte de canonici, care forma gloria cârmuirii sale şi pe care a consacrat-o într-o carte specială.” 43 Incontestabil superioară prin maniera interpretativă este marea sinteză Istoria Românilor, al cărei volum VIII, intitulat Revoluţionarii, a fost publicat de Nicolae Iorga în anul 1938 44. Istoricul vorbeşte aici despre începutul spiritului revoluţionar la românii transilvăneni, caracterizat ca o mişcare de inspiraţie iosefină, în care încadrează iniţiativa de părăsire a ordinului bazilian ce i-a avut drept autori pe tinerii călugări Gheorghe „un arhiereu care n-avea înaintea ochilor decât modele din biserica romană, fiul de nemeş chiorean Ioan Bob”. Iorga 1989, p. 296. 40 Ibidem, p. 354. 41 „Şincai este aproape interconfesional, Clain a fost gata să treacă la neuniţi şi dacă Roma şi deosebitele congregaţii care au grija de a controla adevărul dogmatic ar fi cunoscut toate scrierile lui Petru Maior, nu cred să-i fi dat absoluţiunea, fie chiar şi în articulo mortis. […] Impacientaţi faţă de apăsarea prea mare a dogmei şi a ierarhiei, cei trei fruntaşi ai şcolii ardelene, ca atâţia abbés critici din Franţa contemporană, erau nişte frondeurs şi faţă de confesiunea lor.” Ibidem, p. 358. 42 Ibidem, p. 360. Nicolae Iorga observă doar că ierarhul greco-catolic nu avea un temperament de luptător şi că a subscris memoriul, deşi era „mai mult catolic decât român”. Ibidem, p. 354, 358. 43 Ibidem, p. 375. 44 Lucrarea Istoria poporului românesc, publicată în limba germană în anul 1905, păstrează modelul interpretativ din Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (vezi Iorga 1985, p. 549-552). 20 Un timp al reformelor Şincai şi Petru Maior. În schimb, confesionalismul birocratic al episcopului Ioan Bob este văzut ca o mărturie a tendinţei conservatoare devenită specifică pentru ambele Biserici româneşti în perioada următoare 45. Un interes deosebit este acordat mişcării petiţionare din anii 1790-1792, cunoscută istoricului în acel moment în mod mai aprofundat datorită mărturiilor documentare puse în valoare de Zenovie Pâclişanu 46. Conform lui Iorga, spiritul revoluţionar s-a întrupat ulterior în lucrarea lui Petru Maior, Protopopadichia, un protest împotriva autoritarismului episcopal, şi în atitudinea independentă a celorlalţi doi cărturari, Samuil Micu şi Gheorghe Şincai 47. În cele din urmă, insistenţa pe accentele polemice la adresa ierarhului conţinute în scrierile acestora, cu deosebire ale lui Petru Maior 48, reamintesc profilul zugrăvit lui Ioan Bob de Nicolae Iorga în lucrările sale anterioare. Tema conflictului dintre episcop şi reprezentanţii Şcolii Ardelene a reţinut atenţia istoriografiei literare din perioada interbelică. O regăsim însă şi în observaţiile succinte din sinteza de istorie bisericească publicată de Ioan Lupaş în anul 1918 49. În acest caz, sursa de inspiraţie pare să fie lucrarea lui Alexandru Papiu Ilarian, alături de ea fiind citate contribuţiile la biografia lui Samuil Micu semnate de Ioan Micu Moldovan şi Ion Bianu. Dar cel mai relevant exemplu îl oferă lucrarea lui Giorge Pascu din anul 1927, consacrată istoriei literaturii româneşti din Transilvania în secolul al XVIII-lea. Pe lângă cuprinzătoarele capitole dedicate reprezentanţilor Şcolii Ardelene Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, în care prezentarea biografică presupune dese referiri la conflictul lor cu Ioan Bob, există aici şi un capitol distinct dedicat ierarhului 50. El nu aduce date noi, fiind bazat pe sursele edite şi pe bibliografia convergentă subiectului, dar se remarcă prin totala lipsă de interes pentru atitudine echilibrată şi obiectivitate istorică. Autorul nu face decât să se ralieze necondiţionat criticilor şi acuzaţiilor aduse episcopului de către Petru Maior. Vorbeşte astfel despre caracterul detestabil al lui Ioan Bob, despre „rezerva în politica naţională românească şi zelul pentru biserica catolică”, despre mediocritatea lui intelectuală, despre lipsa de preocupare pentru ordonarea arhivei episcopale şi pentru sprijinirea activităţii culturale, despre persecutarea potrivnicilor şi cu deosebire a celor trei învăţaţi. Toate acestea nu au putut fi compensate de donaţiile acordate prin testament, pentru că, observă autorul, „nu vom uita niciodată că, pentru a înnăduşi libertatea de cugetare şi de exprimare, un român, ajuns mare prin mijloace mici, încărcat de bani şi de putere, dar mediocru şi rău, nu s-a dat în lături de a calomnia faţă de duşmanii neamului nostru pe cei mai distinşi învăţaţi români din vremea lui şi de a cere aceloraşi duşmani închisoarea persoanelor şi confiscarea operelor lor” 51. Tema a fost reluată de Zenovie Pâclişanu în studiul cu un titlu semnificativ (Un vechiu proces literar) publicat în anul 1935. Încă de la început, istoricul se referă la episcopul Ioan Bob ca „erou principal al acelei drame atât de nenorocite şi cu urmări atât de Iorga 1938, p. 20, 24, 76. Ibidem, p. 85-92. 47 Ibidem, p. 94, 99-101. 48 Ibidem, p. 156, 161, 167-170. 49 Lupaş 1995, p. 137-138. 50 Pascu 1927, p. 70-96. 51 Ibidem, p. 96. 45 46 Introducere 21 funeste asupra vieţii noastre literare” 52. Dacă perspectiva interpretativă nu reprezintă o noutate, studiul aduce informaţii noi prin valorificarea documentelor inedite păstrate în arhivele din Blaj şi Oradea, referitoare la evoluţia raporturilor episcopului cu Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior. Un element explicativ nou îl constituie totuşi sesizarea adevăratei semnificaţii a desemnării lui Ioan Bob pentru demnitatea episcopală: existenţa unui curent în rândurile clerului secular care se opunea conducerii exclusive a diecezei de către călugări, corelat cu ideile antimonahale promovate în acea perioadă de împăratul Iosif al II-lea53. În rest, autorul recurge la argumentele obişnuite, privind mediocritatea pregătirii teologice a noului ierarh, lipsa calităţilor şi experienţei necesare unui episcop, vina de a-i fi persecutat pe călugări şi de a fi urmărit în mod consecvent distrugerea mănăstirii din Blaj în vederea realizării propriilor interese pecuniare meschine 54. Ţinând seamă şi de persecuţiile pe care cei trei învăţaţi le-au suferit din partea ierarhului, concluzia istoricului se impune şi în acest caz fără putinţă de tăgadă: „Prezenţa timp de 48 de ani (1782-1830) a lui Ion Bob în fruntea vlădiciei unite a Blajului, a constituit pentru cultura şi literatura românească, fără îndoială, o mare pierdere.” 55 O altă direcţie de cercetare, care a contribuit la lămurirea poziţiei adoptate de episcopul Ioan Bob într-un moment hotărâtor al mişcării naţionale, a fost cea referitoare la acţiunea petiţionară din anii 1790-1792. Atitudinea din Dietă a ierarhului greco-catolic este astfel interpretată în mod echilibrat de Ioan Lupaş, într-un studiu publicat în anul 1912, prin prisma temperamentului acestuia, diferit de cel al antecesorului său Inochentie Micu, şi prin dorinţa lui de a obţine rezolvarea favorabilă cel puţin a memoriului alcătuit în numele clerului greco-catolic56. Tot aici este reconstituit demersul episcopului întreprins la Viena, alături de Gherasim Adamovici, în favoarea revendicărilor românilor, cu care cei doi ierarhi – după cum subliniază istoricul – s-au identificat în cea de-a doua etapă a mişcării 57. Peste doi ani, Lupaş a reluat tema într-un studiu cu valenţe monografice, fundamentat pe o vastă documentaţie de arhivă, care avea intenţia de a înfăţişa premisele iosefine şi întreaga desfăşurare a mişcării revendicative româneşti. El aduce de această dată în discuţie şi solicitarea episcopului ortodox de a primi un loc în Dietă ca regalist, asemenea episcopului greco-catolic, pentru a putea apăra interesele credincioşilor săi 58. Propunerea Guberniului de respingere a acestei cereri, adoptată şi de Cancelaria Aulică, fusese motivată prin faptul că episcopul grecocatolic era conducătorul unei religii catolice recepte („einer aufgenommenen katolischen Religion”) şi totuşi participa la lucrările Dietei nu în această calitate, ci în aceea de proprietar 59. Acest argument lămureşte atitudinea Stărilor transilvănene faţă de statutul Pâclişanu 1934-1935, p. 221. Ibidem, p. 223-224. 54 Ibidem, p. 224-229. 55 Ibidem, p. 255. 56 Lupaş 1912, p. 10. 57 Ibidem, p. 13-45; este menţionată (p. 20) şi încercarea episcopului Ioan Bob de a rectifica, în cel de-al doilea Supplex, interpretarea dată declaraţiei sale din Dietă de către Relaţia Stărilor, în sensul că aceasta „a avut tendinţa ca naţiunea să fie reaşezată în uzul tuturor drepturilor şi beneficiilor”. 58 Lupaş 1914-1915, p. 625. 59 Ibidem, p. 690-691 – anexele nr. 40-41. 52 53 22 Un timp al reformelor ierarhului greco-catolic în Dietă, el fiind asimilat, ca nobil şi proprietar, naţiunii maghiare. O atitudine similară se întâlneşte şi în Relaţia Dietei adresată împăratului, care respinsese cererea românilor de a constitui cea de-a patra naţiune politică invocând şi declaraţia din Dietă a episcopului român 60. Pentru explicarea ei istoricul reia argumentele expuse în studiul din 1912, observând în plus că „atitudinea sa n-a fost destul de potrivită nici cu chemarea sa arhierească, nici cu dreptatea şi importanţa cauzei naţionale” 61. Noi informaţii documentare au fost oferite de studiul din anul 1923 al istoricului Zenovie Pâclişanu, Luptele politice ale românilor ardeleni din anii 1790-1792, care reflectă dinamismul mişcării revendicative în rândul reprezentanţilor confesiunii greco-catolice, oferind totodată sugestii pentru analiza semnificaţiilor Supplex-ului din 1791. Pâclişanu reconstituie mai întâi începuturile mişcării din anul 1790, marcate de iniţiativele vicarului foraneu al Rodnei Ioan Para 62. Atitudinea excesiv de rezervată a episcopului Ioan Bob, reticent la propunerea care i se făcuse de a prelua conducerea mişcării de emancipare, este explicată prin lipsa temperamentului combativ, prin perceperea slabelor şanse de reuşită ale unei asemenea acţiuni şi prin interdicţia dictată de Guberniu de a se amesteca în problemele mirenilor63. Istoricul subliniază şi starea de iritare resimţită de reprezentanţii elitei clericale ca urmare a conformismului episcopului, fapt care a determinat denunţarea sa în faţa Guberniului pentru diferite nereguli şi solicitarea de convocare a sinodului diecezei (soborul mare) 64. Referitor la anul 1791, declaraţia lui Ioan Bob din Dietă este reprodusă după Ferdinand von Zieglauer şi Ioan Lupaş, Pâclişanu observând inexactitatea textelor citate şi a interpretărilor făcute în această chestiune de Simion Bărnuţiu şi Alexandru Papiu Ilarian 65. Atitudinea ierarhului îi pare istoricului „necorectă şi condamnabilă” din perspectiva obiectivelor mişcării revendicative, dar încearcă s-o explice utilizând aceleaşi argumente ca Ioan Lupaş 66. Modul în care Ioan Bob s-a decis ulterior să se implice în sprijinirea mişcării revendicative şi demersurile întreprinse de el la Viena „cu multă demnitate şi cu puţin noroc”, conform observaţiei lui Pâclişanu, sunt relevate de mărturiile documentare din cea de-a doua jumătate a anului 1791 şi din prima jumătate a anului următor 67. Aceasta este reprodusă de Lupaş după jurnalul redactat de deputaţii scaunului Sibiu (ibidem, p. 701 – anexa nr. 49). Este reprodusă de asemenea şi Relaţia Dietei din 9 august în care este consemnată declaraţia episcopului, alături de aprecierea Stărilor că petiţia era „fătul unor oameni turburători, la care românii mai înţelepţi nici n-au consimţit, nici n-au ştiut de cuprinsul ei” (ibidem, p. 754 – anexa A la textul Supplex-ului din 30 martie 1792). 61 Ibidem, p. 635. 62 Pâclişanu 1923, p. 10-20, 81-84 – anexele nr. IV-V, 86-95 – anexele nr. VII-XIV. 63 Ibidem, p. 11, 81 – anexa nr. IV, 90 – anexa nr. XII. Tot aici Pâclişanu invocă şi un alt argument, desigur preluat de la Petru Maior: faptul că episcopul îi îndepărtase din jurul său pe toţi oamenii cu o superioară cultură intelectuală, unicul sfetnic fiindu-i Mihail Timar, după cum remarca dealtfel şi Ioan Para într-o scrisoare adresată episcopului Ignatie Darabant (ibidem, p. 102 – anexa nr. XXIII). 64 Ibidem, p. 13, 89 – anexa nr. XI. 65 Ibidem, p. 29-32. 66 Ibidem, p. 33. 67 Ibidem, p. 58-78, 100 – anexa nr. XX, 107-114 – anexele nr. XXVII-XXXV. 60 Introducere 23 Trebuie amintite aici şi studiile consacrate unui alt moment semnificativ din istoria mişcării naţionale – proiectul de unificare a celor două Biserici româneşti din anul 1798. Primele documente legate de această chestiune au fost editate de Ioan Lupaş, în studiul din anul 1913, O încercare de reunire a bisericilor române din Transilvania la 1798, iar în 1943 Ştefan Lupşa a oferit informaţii mult mai complete în lucrarea Contribuţiuni la istoria încercării de reunire a bisericilor româneşti din Transilvania, la 1798, publicată chiar în volumul omagial dedicat lui Ioan Lupaş. Interesante în acest caz sunt mai puţin interpretările istoricilor, care se limitează în general (excepţiile vizează mai ales al doilea caz) la prezentarea critică a documentelor, ci mai degrabă informaţiile transmise de surse. Astfel, petiţia înaintată împăratului la 1 februarie 1798 de vicarul ortodox Ioan Popovici, notarul consistorial Aron Budai şi de Radu Tempea îl caracterizează pe episcopul grecocatolic ca „odios înaintea clerului său” şi „încărcat cu mari bogăţii” 68, ceea ce-l determină şi pe Ştefan Lupşa să-l considere „arghirofil şi mizantrop” 69. Iar memoriul anonim favorabil proiectului de unificare afirmă că Bob „e urgisit îndeobşte de întreg neamul românesc, ca unul care, uitându-şi datoriile episcopale, se interesează numai de economie” 70. Istoriografia ulterioară a preluat necritic aceste caracterizări fără a se interesa de motivaţiile lor sau de posibilii autori, pentru că serveau foarte bine consolidării imaginii negative a ierarhului greco-catolic. În schimb, pertinentele observaţii ale guvernatorului György Bánffy, care conţin o caracterizare mult mai pozitivă a episcopului 71, nu au fost luate în consideraţie, pentru că ele trebuiau să fie, în mod necesar, subiective. Şi aceasta pentru că, aşa cum consideră acelaşi Ştefan Lupşa, Bob era „omul ideal ce şi-l putea dori un duşman al unirii, care neglija interesele bisericii în favoarea afacerilor materiale, pe terenul cărora se întâlnea cu guvernatorul” 72. În ceea ce priveşte istoriografia greco-catolică, prima jumătate a secolului XX a însemnat mai întâi publicarea unor lucrări speciale consacrate instituţiilor ecleziastice, care au avut însă mai degrabă un caracter aniversativ, nefiind rezultatul unor preocupări consecvente. Astfel, în anul 1912, a apărut lucrarea profesorului Ioan Raţiu, bazată şi pe surse inedite, Din trecutul ordului basilitan, de fapt o adevărată istorie a ordinului bazilian din Blaj. Un loc foarte important îl ocupă aici analiza raporturilor dintre episcopi şi membrii ordinului, autorul încercând să explice cât mai obiectiv motivaţiile involuţiei acestuia, începută în timpul episcopului Ioan Bob. Instituţia capitlului catedral, succesoare a ordinului bazilian în conducerea diecezei, a beneficiat şi ea de o cercetare cu prilejul aniversării a o sută treizeci de ani de la înfiinţare. Iniţial textul unei conferinţe, lucrarea Capitlul metropolitan din Blaj, purtând subtitlul Întemeierea şi rolul lui în trecutul nostru, a fost publicată în 1937 de canonicul Victor Macaveiu. Pentru redactarea ei autorul a utilizat bogata corespondenţă inedită a episcopului Ioan Bob referitoare la demersurile pentru înfiinţarea capitlului. Actele fundaţionale alcătuite cu acest prilej şi confirmarea Lupaş 1928, p. 400. Lupşa 1943, p. 497. 70 Ibidem, p. 499. 71 Ibidem, p. 501, 503-504. 72 Ibidem, p. 501. 68 69 24 Un timp al reformelor pontificală au fost menţionate într-o lucrare cu un caracter diferit, privitoare la sursele dreptului canonic al Bisericii româneşti, alcătuită în 1932 de Ioan Bălan 73. Tot în această perioadă a fost iniţiată şi cercetarea propriu-zisă a activităţii episcopului Ioan Bob. Un text cu valoare de îndemn pentru viitoare investigaţii profesioniste, de fapt o evocare a ierarhului, a alcătuit prepozitul capitular Iacob Popa pe baza bibliografiei esenţiale (Alexandru Papiu Ilarian, Basiliu Raţiu, Alexandru Grama, George Bariţ), a autobiografiei episcopului publicată de Timotei Cipariu şi a diplomei de înfiinţare a capitlului reprodusă după Nicolaus Nilles 74. Se întâlneşte aici şi o firavă încercare de apărare a episcopului împotriva sentinţelor nefavorabile rostite la adresa lui de majoritatea literaţilor 75. Mai decis s-a pronunţat în acest sens Nicolae Lupu, profesor de Istoria Bisericii româneşti la Academia Teologică din Blaj, iniţiatorul cercetării istorice consacrate episcopului Ioan Bob. În anul 1934, el a publicat studiul Din nedreptăţile istoriei. Episcopul Ioan Bob de la Blaj, bazat pe documentele inedite aflate în arhiva mitropolitană din Blaj, în care încerca să ofere o imagine sintetică asupra contextului epocii, a circumstanţelor accederii lui Ioan Bob pe scaunul episcopal, a raporturilor cu reprezentanţii Şcolii Ardelene, a implicării în mişcarea Supplex-ului 76, a acţiunilor prin care episcopul a venit în ajutorul clerului şi al poporului. În viziunea autorului, meritele ierarhului, întunecate întrucâtva de istoricii Şcolii Ardelene, nu fuseseră încă dezvăluite pentru că istoricii de mai târziu (Timotei Cipariu, Ioan Micu Moldovan, Augustin Bunea) avuseseră alte preocupări 77. Deşi excesiv de elogioasă, contribuţia lui Nicolae Lupu se remarcă prin faptul că autorul subliniază rolul politicii ecleziastice iosefine şi al mişcărilor de idei contemporane, ca elemente determinante ale evoluţiei din Biserica Greco-Catolică în deceniul nouă al secolului al XVIII-lea 78. Tot el a publicat în revista Blajul o serie de documente inedite, dintre care pot fi amintite scrisoarea episcopului Ignatie Darabant din 12 mai 1791, trimisă lui Ioan Bob în chestiunea Supplex-ului 79, şi memoriul adresat împăratului Francisc I de Ioan Bob la 29 noiembrie 1806, în problema capitlului 80. Nicolae Lupu şi-a extins peste câţiva ani cercetarea până la proporţiile unei micromonografii, publicată în anul 1944. Alături de prezentarea datelor biografice ale lui Ioan Bob, noile probleme abordate aici se leagă de demersurile sale pentru îmbunătăţirea situaţiei clerului şi pentru înfiinţarea capitlului, acţiune analizată în mod Balan 1932, p. 37, 60-61, 103, 105-106; tot aici (p. 79-80) se face referire şi la deciziile sinodale din anul 1821. Textele tuturor acestor acte au fost reproduse de acelaşi autor în colecţia Codificazione Canonica Orientale. Fonti, vol. X – Disciplina Bizantina. Rumeni. Testi di Diritto particulare dei Rumeni, Tipografia Poliglotta Vaticana, 1933. 74 Ms. rom. 361, f. 1r-10r. 75 Ibidem, f. 7r-v. 76 În această chestiune istoricul face trimitere doar la George Bariţ, de la care preia şi declaraţia făcută de episcop în Dietă (Lupu, Din nedreptăţile istoriei, p. 346-349). 77 Ibidem, p. 345-346, 351-352. N. Lupu afirmă însă că Augustin Bunea ar fi avut intenţia să scrie biografia lui Bob, pentru că el îşi făcuse notiţe din documentele arhivei mitropolitane referitoare la viaţa şi acţiunea de pastoraţie a episcopului. 78 Ibidem, p. 338-343. 79 Lupu, Supplex libellus Valachorum, p. 195-198. 80 Lupu, Supplex libellus Eppi, p. 286-287. 73 Introducere 25 aprofundat pe baza surselor arhivistice inedite 81. Capitolul final („Vorbe în puţină cunoştinţă de cauză”), pe lângă prezentarea mai detaliată a raporturilor episcopului cu reprezentanţii Şcolii Ardelene, conţine şi o pledoarie pentru scrierea biografiei sale pe baza marelui număr de documente de arhivă încă necunoscute: „Atmosfera puţin favorabilă i-a fost creată de posteritate care prea puţin l-a cunoscut. Cercetătorii s-au ocupat de viaţa lui numai în legătură cu viaţa altora. Atâtea din documentele referitoare la el stau neatinse şi neexplorate, legate teanc, în arhiva mitropolitană din Blaj, ori legate în volumul păstrat cu grijă la Veneratul Capitlu Mitropolitan.” 82 Un demers recuperator similar a încercat şi Octavian Popa, autor al unui succint studiu publicat în 1935, sub titlul Un nedreptăţit. Episcopul Ioan Bob. Lucrarea nu aduce o informaţie nouă (autorii citaţi sunt Alexandru Grama, Augustin Bunea, Ioan Georgescu şi Zenovie Pâclişanu, faţă de care se încearcă o timidă departajare critică, iar pentru surse Timotei Cipariu şi Ioan Micu Moldovan), dar subliniază realizările episcopului, printre care edificarea de biserici şi înfiinţarea de parohii în mai multe oraşe, câştigarea unor salarii pentru preoţi, ajutarea credincioşilor în timpul foametei 83. În ciuda acestor decise luări de poziţie, nu s-a ajuns la o polemică istoriografică, aşa cum se întâmplase în alte cazuri, pentru că discursul negativ era prea înrădăcinat în ambele tabere confesionale, iar conotaţiile naţionale pe care le primise deja de multă vreme nu puteau fi atacate fără asumarea unor mari riscuri. Totuşi, dacă cercetările ar fi putut continua pe linia sugerată de Nicolae Lupu, s-ar fi ajuns probabil la rezultate remarcabile. Mutaţiile politico-confesionale şi ideologice intervenite în primii ani postbelici au împiedicat însă, din nefericire, o asemenea evoluţie a scrisului istoric consacrat temei în discuţie. Deschiderile de orizont nu au lipsit însă nici în aceşti ani, aşa cum o demonstrează două importante lucrări apărute în a doua jumătate a deceniului cinci. Este vorba mai întâi de cartea istoricului maghiar I. Tóth Zoltán, Az erdélyi román nacionalizmus első százada, publicată la Budapesta în anul 1946. Bazată pe o aprofundată investigaţie în Arhiva Cancelariei Aulice a Transilvaniei, ea conţine interpretări remarcabile cu privire la evoluţia intelectualităţii româneşti bisericeşti şi laice sub impactul iosefinismului 84, la activitatea „Triadei ardelene” şi la mişcarea Supplex-ului, pentru care sunt utilizate şi informaţiile documentare oferite de cercetările istoricilor Ioan Lupaş şi Zenovie Pâclişanu 85. Referindu-se la memoriul înaintat împăratului Iosif al II-lea de nou-numitul episcop greco-catolic, Tóth Zoltán consideră că „Bob se arată a fi un naţionalist român la fel de zelos, pe cât este de ataşat de ideile luministe. Trebuie să dăm deci dreptate acelei direcţii mai noi care se străduieşte să-l reabiliteze pe Bob faţă de mai vechile blamări.” 86 În acelaşi sens, discutând despre memoriul înaintat în 1791 în Lupu 1944, p. 29-34, 47-50, 53-57. Ibidem, p. 64. 83 Popa 1935, p. 342-343, 346. Studiul lui Zenovie Pâclişanu la care se face referire este Un vechiu proces literar. 84 Tóth 2001, p. 303-310. În acest context istoricul se referă şi la semnificaţia numirii lui Ioan Bob în scaunul episcopal. 85 Ibidem, p. 392-403. 86 Ibidem, p. 320. Istoricii incluşi în această direcţie nouă sunt Nicolae Lupu şi Octavian Popa. 81 82 26 Un timp al reformelor numele clerului greco-catolic, el sesizează un fapt mai puţin luat în consideraţie: revendicarea acceptării între Stări a clericilor şi laicilor de confesiune greco-catolică, prin apel la prevederile punctului 3 al celei de-a doua Diplome leopoldine 87. Istoricul acceptă totuşi că „natura întrucâtva rigidă, realistă, materialistă chiar, a episcopului Bob, insensibilitatea sa faţă de entuziasmul înaripat al tinerilor” au avut drept consecinţă părăsirea Blajului de cele mai valoroase personalităţi sau, în alte cazuri, evitarea menţinerii unei legături permanente cu ierarhul 88. Dincolo de aceste aprecieri demne de remarcat prin lipsa lor de partizanat, importanţa lucrării lui Tóth Zoltán pentru subiectul de faţă constă în semnalarea unor surse documentare inedite de excepţională valoare şi totodată în judecarea semnificaţiei faptelor istorice prin raportare la cadrul favorizant oferit de politica iosefină. Desemnarea lui Ioan Bob pentru demnitatea episcopală şi implicarea reprezentanţilor clerului secular greco-catolic în mişcarea revendicativă primesc astfel semnificaţiile lor esenţiale din punctul de vedere al specificităţii evoluţiei parcurse de elita ecleziastică în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea. A doua lucrare aparţine unui istoric român. În 1948 Octavian Bârlea, unul dintre cei mai dinamici şi prolifici reprezentanţi, sub raport istoriografic, ai Bisericii Române Unite din exil, a publicat la Frankfurt sistematica sa cercetare consacrată episcopului Ioan Bob. Lucrarea, la origine o teză de doctorat, reprezintă o veritabilă monografie care încearcă să îmbrăţişeze toate aspectele vieţii ierarhului, într-o manieră cât mai străină de orice intenţie apologetică. Rezultat al unor fructuoase investigaţii în arhivele romane 89, dar utilizând şi documentele edite provenite din arhivele din Blaj, Oradea, Budapesta, Viena, ca şi bibliografia românească esenţială a problemei, ea abordează circumstanţele istorice în care Ioan Bob a ajuns la conducerea diecezei, rolul episcopului în mişcarea politică din anii 1790-1792 (aspect tratat în special pe baza documentatelor lucrări ale lui Ioan Lupaş şi Zenovie Pâclişanu, dar oferind şi interpretări mai nuanţate în privinţa poziţiei adoptate de ierarh în Dietă 90 sau a atitudinii sale faţă de memoriul alcătuit în numele clerului greco-catolic 91), situaţia învăţământului în perioada sa, relaţiile cu reprezentanţii Şcolii Ardelene (alături de o analiză detaliată a preocupărilor istorice, filologice şi legate de literatura religioasă ale acestora 92, motivată de faptul că lucrarea se Ibidem, p. 394. Ibidem, p. 335. 89 Bârlea 1948, pars II, Documenta, p. 283-447. Documentele (în număr total de 235) provin din Arhiva Congregaţiei de Propaganda Fide, Arhiva Secretă a Vaticanului şi Arhiva Conciliului Congregaţiei. Ele se referă la alegerea şi numirea lui Ioan Bob ca episcop, la relaţiile Curţii imperiale vieneze cu Sfântul Scaun, la politica ecleziastică iosefină, la înfiinţarea capitlului catedral şi la activitatea misionară din această perioadă; se adaugă bogata corespondenţă (170 de scrisori) dintre monahii bazilieni din Blaj, inclusiv Petru Maior şi Gheorghe Şincai, şi Congregaţia de Propaganda Fide. 90 Ibidem, p. 30, 42-43. Istoricul are în vedere prudenţa excesivă a ierarhului, determinată de lipsa temperamentului eroic, dar şi de raportarea lui la prevederile rescriptului imperial adresat Dietei. 91 Ibidem, p. 36-37, 43-44. În viziunea lui Octavian Bârlea, memoriul reflecta doar poziţia lui Mihail Timar, şi nu a întregului cler greco-catolic, vicarul obţinând consimţământul ierarhului înainte ca acesta să se hotărască să sprijine celălalt Supplex, al întregii naţiuni. 92 Ibidem, p. 80-138. 87 88 Introducere 27 adresa specialiştilor şi publicului străin), activitatea pastorală a episcopului, evoluţia principalelor instituţii ecleziastice şi chestiunea unirii religioase. Un accent deosebit este pus pe cadrul european care, prin politica ecleziastică iosefină şi prin noile raporturi dintre Curtea vieneză şi Sfântul Scaun, a marcat profund evoluţia din interiorul Bisericii Greco-Catolice 93. În pofida acestei perspective generoase, imposibilitatea utilizării bogatului material documentar inedit aflat în arhivele transilvănene nu i-a permis autorului lămurirea tuturor chestiunilor, fapt pentru care şi mărturiseşte că cercetarea sa nu reprezintă decât o contribuţie la istoria episcopatului lui Ioan Bob 94. Lucrarea rămâne totuşi cea mai valoroasă din întreaga istoriografie consacrată temei, chiar dacă uneori interpretările nu se eliberează de clişeele dominante în istoriografia românească din acea perioadă 95. Aceste clişee nu au afectat în mod deosebit interpretarea istoricului, care este deseori nuanţată, în limitele sugestiilor oferite de mărturiile documentare, ele raportându-se mai degrabă la locul conferit problemei raporturilor ierarhului cu reprezentanţii Şcolii Ardelene 96. Faptul este explicabil, pentru că istoriografia românească din epocă era orientată în acest sens, iar sursele documentare care ar fi oferit şi o altă imagine nu putuseră fi utilizate de istoric. În plus, Octavian Bârlea era deja preocupat de problema destinului istoric al Bisericii Române Unite şi de situaţia ei prezentă 97, ceea ce a avut consecinţe asupra modului de interpretare a faptelor istorice analizate. Lucrarea lui Octavian Bârlea a fost folosită peste câţiva ani de Flaviu Popan pentru capitolul consacrat episcopului Ioan Bob în sinteza de istorie a Bisericii Române Unite, iniţiată tot de Octavian Bârlea şi apărută în exil, în anul 1952 98. Ceea ce Octavian Bârlea nu a avut posibilitatea să trateze în cartea sa putea fi suplinit de Zenovie Pâclişanu care, aproximativ în aceeaşi perioadă, parcursese, după cum însuşi mărturisea 99, arhiva Episcopiei din Blaj până la anul 1830, fără a fi avut, la rândul lui, posibilitatea unei cercetări de aceeaşi amploare şi în arhivele din Budapesta, Ibidem, p. 22-24, 195-204. Ibidem, p. V. 95 Devine inteligibilă astfel preluarea acestor clişee şi în recenzia la lucrarea lui Octavian Bârlea făcută de părintele iezuit F. Tailliez (1951, p. 497-498), care pare să fie structurată în jurul aceleiaşi „răfuieli” personale cu eroul cărţii, specifică istoriografiei româneşti din acea vreme, pentru că el discută mai degrabă subiectul decât realizarea istoriografică; din cel de-al doilea punct de vedere, cartea este caracterizată drept „onestă, interesantă şi preţioasă”, mai ales prin consistenta parte a II-a, cuprinzând anexele documentare. 96 Bârlea 1948, p. 139-140 (un preambul critic despre tratarea istoriografică a subiectului, cu referinţe la Alexandru Papiu Ilarian, Nicolae Iorga, Giorge Pascu, Zenovie Pâclişanu), 140-145 (analiza încercării de părăsire a ordinului bazilian, ai cărei autori au fost Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Gherman Péterlaki), 146-191 (prezentarea evoluţiei raporturilor episcopului cu Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior). Concluziile acestui capitol (p. 191-194) reprezintă o probă de interpretare echilibrată, în care sunt luate în calcul poziţia şi obiectivele fiecărei părţi, fără a se risca emiterea unor judecăţi de valoare nefundamentate îndeajuns, sau susceptibile de partizanat. 97 Periş 1998-1999, p. 243-249. 98 Biserica Română Unită, p. 81-104. 99 În cuvântul Către cititori la Istoria Bisericii Române Unite (Pâclişanu 1994-1995, p. 3-4). 93 94 28 Un timp al reformelor Viena sau Roma. Dar Istoria Bisericii Române Unite, redactată înainte de octombrie 1949 şi publicată în exil după moartea autorului, s-a oprit la episcopul Grigore Maior, deşi istoricul ar fi dorit să o continue şi cu perioada succesorului acestuia. După desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice de către regimul comunist, prin decretul din 1 Decembrie 1948, şi în condiţiile în care materialismul istoric a fost impus ca dogmă a istoriografiei româneşti, abordarea istoriei acestei Biserici, altfel decât din perspectiva ortodoxistă denigratoare, a devenit imposibilă. În comparaţie cu realizările lui I. Tóth Zoltán şi Octavian Bârlea, primele abordări ale subiectului din istoriografia românească postbelică au reprezentat incontestabil un regres. Ele s-au plasat în continuitatea problematicii de istorie culturală şi literară ilustrată anterior de Nicolae Iorga. Astfel, lucrarea lui Dimitrie Popovici din anul 1945 consacrată literaturii române din epoca Luminilor, dealtfel remarcabilă, privilegiază factorul ideologic în încercarea de explicare a motivaţiilor conflictului dintre episcopul Ioan Bob şi reprezentanţii Şcolii Ardelene. Pentru Popovici, Ioan Bob întruchipează „concepţia reacţionară a Europei timpului”, opusă „concepţiei liberale a iosefismului” susţinută de învăţaţii ardeleni 100. Aceştia erau animaţi de idealul social al Luminilor în contradicţie cu un episcop „insensibil la preocupările de natură subversivă” şi a cărui existenţă „s-a derulat în zonele calme în care înfloreau toate privilegiile oficiale”, în fine care „a trăit fericit şi a murit bogat” 101. Ei sunt văzuţi totodată ca promotori ai interesului naţional împotriva unui ierarh „apostol al nepotismului şi al combinaţiilor mai puţin mărturisite” şi care se făcea vinovat „de actul cel mai grav care i se poate reproşa unui conducător, că îşi vânduse poporul inamicului jurat al acestuia” cu prilejul Dietei din 1791 102. De asemenea, Bob se contrapunea intereselor româneşti, pentru că „el lupta ca să se apropie cât mai mult de catolicii romani, ceea ce contribuia la îndepărtarea uniţilor de ortodocşi şi la slăbirea forţelor rezistenţei naţionale”; în schimb, el însuşi şi-a asigurat astfel bunăvoinţa guvernanţilor şi a împăraţilor, care l-au numit consilier de stat şi i-au acordat decoraţii 103. În esenţă, episcopul a fost „un servitor devotat al guvernanţilor” care, în relaţie cu cărturarii transilvăneni, „şi-a asumat cu convingere rolul de persecutor” 104. Aprecieri extrem de severe care mărturisesc din păcate atitudinea cu totul lipsită de echilibru a autorului lor! Lucian Blaga, în lucrarea sa editată postum Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, nu a fost interesat de acţiunile episcopului, dar i-a schiţat un portret negativ axat pe trăsăturile clasice: avariţia, mediocritatea intelectuală, dorinţa de „latinizare” a Bisericii româneşti 105. În continuarea interpretărilor lui Dimitrie Popovici Popovici 1945, p. 322. Ibidem, p. 290. 102 Ibidem, p. 205-206. Conform istoricului I. Tóth Zoltán (2001, p. 320, nota 3), ultima aserţiune este o părere „în mare măsură nedreaptă”. 103 Popovici 1945, p. 207-208. 104 Ibidem, p. 208, 491. 105 Ioan Bob este caracterizat ca un „iubitor de aur şi de mărire” (Blaga 1966, p. 129), un „vlădică autoritar, iubitor de bunuri lumeşti, neînţelegător faţă de preocupările mai înalte ale puţinilor intelectuali, un tipic reprezentant al „năravurilor” clericale” (ibidem, p. 133134). În altă parte, forţând o afirmaţie a lui Petru Maior, Blaga îl vede pe ierarh ca „un 100 101 Introducere 29 se plasează lucrarea lui Ion Lungu din anul 1978, Şcoala ardeleană, subintitulată Mişcare ideologică naţională iluministă, care este însă în mod sensibil afectată de conceptele materialismului dialectic şi istoric106. Contradicţiile dintre episcopul Ioan Bob şi reprezentanţii Şcolii Ardelene nu se pot explica, consideră autorul, prin raporturile personale, nici prin influenţa antimonahismului iosefin, la care aderau în fond şi cărturarii iluminişti, ci în primul rând prin tendinţa ierarhului de „latinizare” a Bisericii Greco-Catolice, fapt cu grave consecinţe în plan naţional 107. În concepţia sa, „latinizarea” constituia „un mijloc de parvenire a elementelor româneşti pe cale de îmburghezire” 108, iar urmările sale erau „disimilarea şi deznaţionalizarea” 109. Având o atitudine de „renegat” în anii 1791-1792 110, observă acelaşi autor, episcopul s-a pus ulterior „în slujba reacţiunii feudale”, a cărei „unealtă docilă” s-a dovedit a fi prin persecuţiile exercitate împotriva lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior 111. Aprecieri ideologizante similare se întâlnesc şi în lucrarea Luciei Protopopescu din anul 1966 112, consacrată situaţiei învăţământului din Transilvania în perioada 1774-1805, altfel extrem de valoroasă prin concepţie, ca şi prin noua informaţie documentară utilizată. Au existat însă şi voci care s-au pronunţat pentru lipsa de relevanţă a discuţiei despre conflictul dintre Ioan Bob şi reprezentanţii Şcolii Ardelene, în condiţiile neglijării procesului de laicizare a culturii şi societăţii româneşti, probat de raporturile tensionate similare dintre episcopul ortodox Vasile Moga şi Gheorghe Lazăr, sau dintre succesorul lui Bob, Ioan Lemeni, şi Simion Bărnuţiu 113. În mod similar, a fost subliniată motivaţia raţionalistă a deciziei celor trei cărturari iluminişti de părăsire a ordinului monahal, iar pledoaria lor în favoarea conservării identităţii propriei Biserici şi împotriva tentativei de „latinizare” pusă pe seama conducerii episcopatului a fost interpretată din perspectiva evoluţiei conştiinţei naţionale 114. Asemenea interpretări se regăsesc, în esenţă, şi în monografiile publicate de Mircea Tomuş, în anul 1965, şi Maria Protase, în 1973, care îndrăgostit al aurului, bănuit de patima de a se tăvăli „gol” pe grămada de galbeni” (ibidem, p. 171). În fine, „imitând în multe înclinările clerului roman”, Bob încerca „ să „latinizeze” pe cât cu putinţă biserica unită” (ibidem). 106 Faptul este explicabil în cazul primei ediţii a lucrării, dar nu şi în cel al „ediţiei noi, revăzute” din anul 1995, insuficient cosmetizată pentru a se constitui realmente într-o ediţie revăzută. 107 Lungu 1978, p. 101-102. 108 Ibidem, p. 102. Conform unei alte aprecieri, ca un „intelectual mediocru, lipsit de viziunea şi simţul patriotic adevărat, Bob se ploconea în faţa unei concepţii înguste, chiabureşti, de parvenire, respingând marile revendicări şi acţiuni naţionale, ca Supplexul, de care se desolidarizează într-un mod jalnic, ca şi de lupta naţională a corifeilor Şcolii ardelene, pe care îi prigoneşte fără milă” (ibidem). 109 Ibidem. Autorul se referă aici la „elementele meşteşugăreşti şi comerciale” pătrunse în oraşe, care erau de fapt, conform unei alte menţiuni, rude, prieteni şi cunoscuţi ai episcopului infiltraţi în oraşele transilvănene. 110 Ibidem, p. 120, 124. 111 Ibidem, p. 58, 120, 123-124. 112 Protopopescu 1966, p. 182-183. 113 Teodor 1972, p. 16-17. 114 Hitchins 1987, p. 65, 68. 30 Un timp al reformelor au insistat asupra perspectivei particulare a raporturilor lui Ioan Bob cu Gheorghe Şincai şi Petru Maior. Astfel, Mircea Tomuş subliniază rolul determinant al reformismului iosefin pentru numirea primului episcop greco-catolic recrutat din rândul clerului de mir, ca şi pentru iniţiativa de părăsire a ordinului bazilian de către Gheorghe Şincai 115. Mai puţin nuanţate şi neeliberate de ideologie, prin apelul la o motivaţie de natură socială, sunt consideraţiile istoricului privitoare la atitudinea lui Ioan Bob faţă de mişcarea de emancipare naţională din anii 1791-1792. Această poziţie a ierarhului este, în opinia lui Mircea Tomuş, explicaţia principală a conflictului său cu directorul şcolar, declanşat în anii următori 116. La rândul ei, Maria Protase se pronunţă la fel de ferm în favoarea semnificaţiei contextului iosefin care l-a influenţat pe Petru Maior în decizia de părăsire a ordinului monahal, pusă în practică şi datorită sprijinului episcopului Bob 117. În egală măsură este evidenţiat spiritul laic de care era animat tânărul Maior, tentat chiar pentru scurt timp de părăsirea stării clericale118. Începutul disensiunilor este plasat tot în perioada mişcării revendicative, însă mai bine argumentat, prin utilizarea documentelor editate de Zenovie Pâclişanu şi a unei alte mărturii din anul 1788, când Maior îi solicitase deja ierarhului să se implice mai activ în apărarea clerului119. Autoarea păstrează în acest caz o atitudine nuanţată, sesizează îmbunătăţirea relaţiilor pentru perioada când Bob se alăturase mişcării naţionale şi nu omite motivaţiile personale care l-au determinat pe protopopul Gurghiului, începând din anul 1793, să reia criticile la adresa superiorului său 120. Cercetările consacrate activităţii lui Petru Maior au vizat şi punerea în valoare a unor surse documentare inedite, conţinând interesante informaţii despre acţiunile şi intenţiile episcopului Ioan Bob. Este cazul documentelor editate de Nicolae Albu, unul dintre extrem de puţinii cercetători care au încercat o „reabilitare” a ierarhului, pe urmele mai vechilor îndemnuri ale lui Nicolae Lupu. În anul 1968, el a publicat corespondenţa lui Petru Maior cu episcopul Ioan Bob din perioada 1785-1808, când Maior a deţinut funcţia de protopop al Gurghiului. În studiul introductiv al acestei lucrări editorul a dorit să propună o nouă imagine asupra personalităţii episcopului, inclusiv prin câteva referinţe critice la istoriografia subiectului 121. El vorbeşte astfel, destul de vag şi incoerent, despre decretul iosefin din 12 decembrie 1781 şi motivaţia desemnării lui Ioan Bob, dar se concentrează apoi asupra problemei disensiunilor dintre episcop şi subordonatul său, puse pe seama temperamentului impulsiv şi inflexibil al celor doi 122. Investirea tânărului Petru Maior, în anul 1785, ca protopop al unui district cu importanţă sporită în urma reformei administrative iosefine probează, în viziunea sa, marea încredere pe care i-o acordase ierarhul, din moment ce acesta trecuse peste lipsa Tomuş 1994, p. 34-42. Ibidem, p. 54-71. 117 Protase 1973, p. 73-77. 118 Ibidem, p. 77-78. 119 Ibidem, p. 108-110, 117-124. 120 Ibidem, p. 124-126. 121 Maior 1968, p. VII-VIII. 122 Ibidem, p. VIII-IX. 115 116 Introducere 31 lui de experienţă pastorală123. În perioada ulterioară însă, din diferite motive, neînţelegerile s-au acumulat, iar cercetătorul consideră că vina poate fi atribuită atât protopopului Maior, lipsit de menajamente în raporturile cu superiorul lui, cât şi ierarhului, care s-a opus aproape întotdeauna iniţiativelor subordonatului său 124. Alte documente referitoare la activitatea lui Petru Maior din aceeaşi perioadă au fost publicate de Nicolae Albu în anul 1971 125. În acelaşi an, cercetătorul a reluat într-un studiu mai detaliat, bazat şi pe noile documente consultate între timp, problemele abordate în anul 1968 referitoare la motivaţiile şi desfăşurarea conflictului dintre episcop şi Petru Maior 126. De această dată, el se pronunţă mult mai ferm în favoarea lui Ioan Bob, considerat „un nedreptăţit al istoriei”, datorită „procesului de mistificare, preluat şi alimentat de-a lungul vremii”, al cărui prim autor fusese chiar Petru Maior 127. O atitudine critică are exegetul şi faţă de „poziţia ambiguă” a lui Octavian Bârlea, determinată de teama acestuia „de a nu leza autori şi opinii de care i-a venit greu să nu ţină cont”. Lui Bârlea îi reproşează că nu s-a ocupat de contribuţia episcopului la dezvoltarea învăţământului popular şi de alte realizări ale sale precum înfiinţarea celor 26 de burse pentru şcolari şi edificarea bisericilor din Cluj şi Mediaş 128. Asupra primului aspect s-a oprit chiar Nicolae Albu în lucrarea Istoria şcolilor româneşti din Transilvania între 1800-1867, publicată tot în anul 1971. Ea a fost concepută însă anterior, pentru că profilul episcopului este similar celui reflectat de volumul din 1968 129, cu un accent suplimentar pus pe pragmatismul şi predilecţia lui pentru contabilizarea strictă a veniturilor, trăsături cărora autorul le conferă o semnificaţie cu tentă ideologizantă130. În aceeaşi categorie a contribuţiilor documentare mai poate fi reţinută ediţia de documente din arhivele Romei publicată în 1973 de I. Dumitriu-Snagov, care a reeditat unele din documentele editate deja de Octavian Bârlea, referitoare la alegerea şi numirea lui Ioan Bob ca episcop şi la politica ecleziastică imperială. Volumul este axat însă, în principal, pe corespondenţa purtată de călugării blăjeni (inclusiv Gheorghe Şincai şi Petru Maior) cu Congregaţia de Propaganda Fide. Editorul şi-a propus să ilustreze, prin documentele selectate, divergenţele existente între concepţiile iluministe ale cărturarilor amintiţi şi cele ale autorităţilor de stat şi religioase şi, în general, a urmărit datele de istoria culturii şi de interes literar, chiar fenomenele sociale, precum răscoala lui Ibidem, p. IX-XIV. Ibidem, p. XV-XIX. 125 Albu, Date noi, p. 577-593. 126 Albu, Cauzele conflictului, p. 85-88. 127 Ibidem, p. 84. 128 Ibidem, p. 85. 129 Albu 1971, p. 21-22, 24-25. 130 „Cine vede în parcimonia lui Bob o simplă pasiune frizând vulgaritatea, nu-l intuieşte just. Bob a înţeles şi a trăit spiritul epocii: trebuia să facă totul – şi omul fusese de o mare ambiţie – ca să reprezinte ceva, să fie cineva. […]; fiindcă, în spiritul vremii, puterea politică nu se sprijinea decât pe o putere corespunzătoare economică; şi fără o putere economică nu se putea ajunge la puterea politică. Luând ca bază a vieţii economicul, pe care-şi va rezema prestigiul ca să devină un om influent […], Bob n-a risipit, ci a adunat; a adunat însă şi de unde era cazul să jertfească.” Ibidem, p. 21-22. 123 124 32 Un timp al reformelor Horea131. Tocmai faptul că a procedat la o asemenea selecţie, nesfiindu-se totodată să reediteze documente deja publicate (este drept, nu şi în traducere românească), conferă un caracter extrem de criticabil contribuţiei sale. O interesantă sursă documentară inedită referitoare la activitatea episcopului Ioan Bob a fost editată în anul 1982 de cercetătorul Ioan Chindriş, împreună cu un succint studiu introductiv în care erau exprimate câteva consideraţii cu totul pozitive la adresa ierarhului. Pus în seria actelor de tip supplex libellus, memoriul adresat împăratului Iosif al II-lea la 8 noiembrie 1783 132 de nou-numitul episcop greco-catolic este considerat drept unul dintre cele mai semnificative demersuri de inspiraţie iosefinistă, prin faptul că argumentaţia lui era perfect adaptată la direcţia luministă a politicii iosefine133. Cât despre autorul memoriului, căruia editorul îi atribuie în mod exagerat paternitatea exclusivă, el este caracterizat ca „singurul arhiereu cu adevărat mare prin eficienţă al Blajului, după Inochentie Întemeietorul, care fusese mare prin viziune” 134. Numirea sa în fruntea diecezei greco-catolice se datorase, în viziunea lui Ioan Chindriş, faptului că fusese singurul candidat preot de mir, beneficiind în plus de experienţa unei ocupaţii practice, şi că era un spirit realist, lipsit de orice rigoare dogmatică 135. Mai nuanţat este privit episcopul într-un studiu din 1986, ca „unicul episcop iosefin de la Blaj”, merituos în contextul reformelor iosefine, dar pe de altă parte „în chip inerent duşmanul oamenilor de cultură proveniţi cu toţii din mediul călugăresc şi legaţi de tradiţia mănăstirii” 136. Concluzia cercetătorului este că Petru Maior şi ceilalţi călugări care au solicitat permisiunea de părăsire a ordinului monahal nu au fost determinaţi de aderenţa la un iosefinism întruchipat într-un mod nu prea plăcut de persoana lui Ioan Bob 137. Această moderată depreciere a ierarhului avea să se transforme mai târziu într-o veritabilă invectivă. „Reabilitarea” lui Ioan Bob nu s-a produs însă nici de această dată, pentru că Ioan Chindriş nu s-a dovedit consecvent primelor sale interpretări, iar Nicolae Albu, datorită incoerenţei metodologice, nu a putut convinge. Totuşi, în perioada postbelică sa înregistrat şi o tendinţă spre abordarea mai detaşată a subiectului, sesizabilă în lucrările discutate aparţinând lui Mircea Tomuş şi Mariei Protase, dar cu deosebire în cele consacrate istoriei mişcării de emancipare naţională, ai căror autori s-au eliberat de tentaţia interpretării partizane. În acest sens se impun, prin valoarea lor metodologică, contribuţiile istoricilor David Prodan şi Ladislau Gyémánt. Dumitriu-Snagov 1973, p. 15-16, 23-49. Chindriş 1981-1982, p. 240-264; doar în traducerea românească a originalului latin memoriul mai fusese editat şi în anul 1980 (Chindriş, Revelaţia documentului, p. 91-104). 133 Chindriş 1981-1982, p. 237; Chindriş 1980, p. 199-200. 134 Chindriş 1981-1982, p. 236. Ioan Chindriş nu este interesat aici de conflictul episcopului cu reprezentanţii Şcolii Ardelene, pentru că el observă că, „după apariţia monumentalei monografii a lui Octavian Bârlea, „reabilitarea” lui Bob a devenit o falsă problemă, omul apărându-ne în lumina unor merite care infirmă de la sine vechile prejudecăţi iscate de cunoscutul conflict […]” (ibidem, p. 239). 135 Ibidem, p. 236. 136 Chindriş 1996, p. 121. Studiul Petru Maior şi epoca sa, reeditat în volumul citat fără aparat critic, apăruse mai întâi în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj (vol. XXVII/1985-1986). 137 Ibidem, p. 120-121. 131 132 Introducere 33 Lucrarea lui David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, în ediţiile ei reprezentative din anii 1967 şi 1984, se înscrie pe linia de cercetare a istoriei mişcării naţionale, frecventată în primele decenii ale secolului de Ioan Lupaş şi Zenovie Pâclişanu. Alături de noua lectură a surselor, David Prodan recurge însă şi la o interpretare modernă a faptelor istorice, din perspectiva evoluţiei conceptului de naţiune 138. Pe de altă parte, el utilizează noi surse, mai puţin puse în valoare până atunci, precum memoriul din 1 martie 1791 alcătuit în numele clerului greco-catolic139. Cel de-al doilea istoric menţionat, Ladislau Gyémánt, oferă o remarcabilă sinteză asupra evoluţiei mişcării naţionale ulterior perioadei Supplex-ului, prin lucrarea din anul 1986, Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între anii 1790 şi 1848. Pe baza cunoaşterii aprofundate a surselor arhivistice inedite, istoricul se referă la fenomene semnificative precum progresul ideii de reunificare confesională, tendinţa de emancipare a clerului şi credincioşilor ortodocşi, problematica şcolară, situaţia materială a clerului românesc aparţinând celor două confesiuni. Conflictul dintre episcopul greco-catolic şi reprezentanţii Şcolii Ardelene este integrat astfel în contextul mai larg al procesului de laicizare a mişcării naţionale, caracteristic şi mediului ortodox, ca şi perioadei lui Lemeni, mărturie a existenţei unor divergenţe acute, la nivelul elitei, cu privire la modul de promovare a cauzei emancipării 140. În mod similar, atitudinea episcopului Ioan Bob în anii 1790-1792 este pusă în relaţie cu instrucţiunile imperiale şi sistemul constituţional al Principatului, a cărui contestare ierarhul nu şi-a asumat-o conform autorului decât în anul 1792, când a mers la Viena, mandatat de sinodul Bisericii Greco-Catolice, pentru a susţine revendicările naţionale 141. Istoriografia confesională a avut o singură dimensiune în perioada postbelică, cea ortodoxă. Prima lucrare de sinteză, apărută în anii 1957-1958, a fost redactată de Gheorghe I. Moisescu, Ştefan Lupşa şi Alexandru Filipaşcu. Autorii se arată mai degrabă condescendenţi faţă de omul Ioan Bob, fiind chiar mult mai puţin virulenţi decât unii istorici laici ai perioadei 142, dar vorbesc şi de „înnoirile catolice” introduse de ierarh, cu trimiteri la scrierile reprezentanţilor Şcolii Ardelene şi comiţând erori grosolane 143. Este preluată de asemenea şi ideea inferiorităţii intelectuale a episcopului, utilizată de Prodan 1998, p. 53-69, 79-94. Ediţia acestui memoriu i se datorează tot lui David Prodan (vezi Prodan 1968, p. 268-277). 140 Gyémánt 1986, p. 456-458. 141 Ibidem, p. 53-60. 142 Moisescu, Lupşa, Filipaşcu 1958, p. 329-330. Bob este caracterizat aici ca „un bun gospodar”, fără a fi şi „un cărturar de seamă”, iar criticile care i-au fost aduse sunt considerate „prea aspre”. Episcopul, se observă în continuare, „n-a fost nici aşa de rău şi de neînţelegător cum susţin ei [scriitorii călugări ai Blajului], dar nici bun şi cu tact cum susţin apărătorii”. 143 Ibidem, p. 330, 333-334. Singura „înnoire” menţionată în mod explicit este decizia de înfiinţare a capitlului, caracterizată drept „o lovitură de moarte pentru aşezământul monahal”, iar dintre erorile majore poate fi amintită afirmaţia că „Samuil Clain va scrie împotriva lor [a înnoirilor catolice] în scrierile despre posturi şi căsătorie în Biserica Răsăritului” [publicate încă în timpul episcopului Grigore Maior – n.n.], ca şi cea conform căreia scrierea lucrării Protopopadichia de către Petru Maior s-ar fi soldat cu încercarea de arestare a autorului, acţiune pusă desigur pe seama episcopului. 138 139 34 Un timp al reformelor multă vreme de istoriografia laică 144. Aceleaşi „înnoiri catolicizante” au fost invocate şi în tratatul Istoria Bisericii Ortodoxe Române, publicat de Mircea Păcurariu în prima ediţie în anii 1981-1982. Alături de inovaţiile liturgice şi sacramentale pe care nici măcar Petru Maior nu i le-a reproşat ierarhului, aşa cum afirmă totuşi istoricul citat 145, sunt amintite refuzul convocării soborului mare, neadmiterea divorţului, încurajarea celibatului preoţilor, permiterea apelului în cauzele matrimoniale la scaunul Arhiepiscopiei maghiare din Esztergom, limitarea drepturilor protopopilor, introducerea funcţiilor de vice-protopopi, inspectori, administratori şi notari, organizarea capitlului 146. Se adaugă acuzaţia adusă episcopului de a fi imprimat multe cărţi de slujbă, unele în mai multe ediţii, şi de învăţătură „cu un conţinut catolicizant” 147. Lipsa distincţiei între chestiunile ţinând de disciplina ecleziastică şi cele aparţinând ritului, pe care istoricul iluminist o făcuse, ca şi sentinţele lipsite chiar şi de dorinţa unei argumentări, ilustrează neglijenţa metodologică a unei asemenea interpretări, devenite canonice pentru istoriografia ortodoxă şi nu numai pentru ea. Opoziţia fruntaşilor Şcolii Ardelene faţă de tendinţa de „catolicizare” promovată de episcopul greco-catolic constituie teoria fundamentală şi pentru capitolul consacrat de teologul Dumitru Stăniloae lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior în lucrarea propagandistică din anul 1973, Uniatismul din Transilvania încercare de dezmembrare a poporului român 148. Absentă din lucrările istorice apărute în ţară, istoriografia greco-catolică a continuat să-şi spună cuvântul prin publicaţiile tipărite în exil. Reprezentantul ei marcant a fost tot Octavian Bârlea, autorul monografiei din anul 1948 consacrate episcopului Ioan Bob. Noile sale contribuţii nu au adus un plus de informaţie, datorită imposibilităţii efectuării investigaţiilor în arhivele româneşti, dar au aprofundat interpretarea sub aspectul impactului politicii ecleziastice tereziene şi iosefine şi al influenţelor curentelor de idei europene. În anul 1981, Octavian Bârlea a recenzat un articol publicat de Antonie Plămădeală în numerele din 15 februarie şi 1 martie 1979 ale Telegrafului Român, cu titlul Gheorghe Şincai şi problemele controversate ale istoriei românilor 149. Istoricul ia de fapt apărarea propriei Biserici, împotriva opoziţiei dintre „valorile din cultura unei naţiuni şi cele din Biserică” 150, pe care autorul recenzat, ca şi alţi reprezentanţi ai istoriografiei româneşti, o susţineau. În consecinţă, el recunoaşte greşelile episcopului Ioan Bob în privinţa atitudinii sale faţă de reprezentanţii Şcolii Ardelene, ca şi lipsurile lui incontestabile 151, Ibidem, p. 330. Păcurariu 1994, p. 530. Istoricul se referă aici la inovaţiile liturgice condamnate de Petru Maior, „introduse fie sub Ioan Bob, fie mai înainte (învăţătura că prefacerea darurilor are loc la «Luaţi, mâncaţi», obiceiul de a nu împărtăşi pruncul după botez, inovaţia de a împărtăşi pe credincioşi cu miride etc.)”. 146 Ibidem. 147 Ibidem, p. 529. 148 Stăniloae 1973, p. 105-143. 149 Bârlea 1981, p. 7-19. Recenzia este mai amplă şi abordează, în afara articolului menţionat, alte două articole ale aceluiaşi publicist, referitoare la Andrei Mureşanu şi Simion Bărnuţiu. 150 Ibidem, p. 18-19. 151 Conform lui Bârlea, Ioan Bob „era mărginit în idei şi rustic în felul de a fi”, iar cu prilejul Dietei din 1791 „n-a vădit stofă de erou, ci s-a arătat mic de stat” (ibidem, p. 11, 17). 144 145 Introducere 35 dar încearcă să probeze totodată injusteţea acuzaţiilor aduse ierarhului („renegat zelos” şi „zelos pentru catolicizarea totală” 152), care reluau diatribe deja consacrate în istoriografie. Argumentele sunt cele expuse deja în monografia din 1948, ele fiind din nou aduse în discuţie acum pentru a justifica ideea că Ioan Bob „a scris şi pagini pozitive în activitatea sa” 153. Dar contribuţiile majore ale istoricului au fost cele două studii publicate în revista Perspective în anii 1983 şi 1987. În studiul Biserica Română Unită şi ecumenismul Corifeilor Renaşterii culturale, apărut în anul 1983, Octavian Bârlea a încercat depistarea unor orientări în evoluţia Bisericii Greco-Catolice prin raportare la ideea de ecumenism, văzând în istoria acestei Biserici o istorie a ecumenismului. Conform opiniilor sale, purtătorii de cuvânt ai orientării ecumenice în spaţiul românesc la sfârşitul secolului al XVIII-lea, au fost reprezentanţii Şcolii Ardelene 154. Cercetarea porneşte de la evidenţierea originii acestei orientări pe plan european în ideile promovate de Conciliul de la Florenţa, sub influenţa filosofiei umaniste, autorul remarcând rolul deciziilor acestui Conciliu în înfăptuirea unirilor cu Roma realizate în secolele XVI-XVII 155. Mai târziu s-au adăugat influenţele diverselor curente de gândire caracteristice secolelor XVII-XVIII, precum galicanismul, jansenismul, febronianismul, iosefinismul şi Aufklärung-ul 156. Istoria Bisericii româneşti este pusă sub semnul tensiunii dintre spiritul Conciliului florentin şi al Conciliului Lateran IV, Octavian Bârlea încercând să explice evoluţia istorică a instituţiei prin teoria „celor două uniri”: prima a românilor, exprimată în sinoadele din 1697-1700, corespunzând spiritului florentin, cealaltă a Vienei, evidenţiată de actele de confirmare a unirii din anul 1701 şi determinată de spiritul Conciliului Lateran IV 157. Din această perspectivă, perioada lui Ioan Bob apare ca una de manifestare paralelă şi divergentă a celor două uniri 158. „Unirea cea de-a doua” a fost reprezentată de episcopul Ioan Bob, care a conservat cu fidelitate ritul răsăritean, dar a iniţiat unele modificări ale instituţiilor ecleziastice în conformitate cu dreptul canonic catolic 159, iar „unirea cea dintâi” a fost promovată de reprezentanţii Şcolii Ardelene, care i-au îmbogăţit conţinutul cu idei preluate din sfera noilor curente de gândire ale vremii 160. În privinţa iosefinismului, consideră autorul, acesta a fost mai degrabă suportat în efectele sale, mai ales în mediul monahal din Blaj, decât împărtăşit. Sunt vizate consecinţele politicii antimonahale a lui Iosif al II-lea, care au afectat mănăstirea „Sfânta Treime” din Blaj şi au condus la numirea ca episcop a unui cleric secular; o influenţă benefică i se recunoaşte însă Edictului de toleranţă, care a favorizat apropierea interconfesională 161. Analiza evoluţiei raporturilor lui Ioan Bob cu Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Ibidem, p. 7, 12; prima caracterizare fusese preluată de autorul recenzat de la Ion Lungu. Ibidem, p. 9. 154 Bârlea 1983, p. 5. 155 Ibidem, p. 21-23. 156 Ibidem, p. 25. 157 Ibidem, p. 29-30. 158 Ibidem, p. 177-178. 159 Ibidem, p. 178-181. 160 Ibidem, p. 181-190. 161 Ibidem, p. 190-191. 152 153 36 Un timp al reformelor Maior, întreprinsă în continuare 162, inclusiv cu referire la mişcarea Supplex-ului şi la proiectul de unificare a Bisericilor din anul 1798, serveşte la evidenţierea convingerii lui Octavian Bârlea că tensiunile dintre cele două uniri au reprezentat motivaţia esenţială a conflictului dintre episcop şi corifei. Viziunea istoricului este aşadar mult mai deschisă decât în 1948. Ea se raportează la gândirea europeană a secolului şi la politica ecleziastică imperială, pe care le pune în relaţie directă cu evoluţia din interiorul Bisericii Greco-Catolice. Din punctul de vedere al atitudinii critice are loc însă un regres. Interpretarea este vizibil influenţată de discursul istoriografic al secolului al XVIII-lea, fiind relevant faptul că acele modificări impuse în domeniul organizării Bisericii reprezintă exact cele reproşate episcopului Ioan Bob de Petru Maior în Istoria Besericei Românilor. Însăşi teoria celor două uniri şi opiniile despre modul de manifestare al acestora în ultima parte a secolului al XVIII-lea ridică multe semne de întrebare cu privire la posibilitatea unei delimitări atât de stricte între cele două orientări, la specificul fiecăreia, în fine la lipsa unei fundamentări teoretice şi documentare serioase a unei asemenea interpretări 163. Aceeaşi teorie este expusă în esenţă şi în studiul din 1987, Metropolia Bisericii Române Unite proclamată în 1855 la Blaj, dar dintr-o perspectivă diferită. Raportarea celor două orientări se face acum la idealul reconstituirii mitropoliei româneşti în Transilvania şi la dorinţa de emancipare a naţiunii române prin refacerea unităţii confesionale în spiritul „unirii celei dintâi” 164. Autorul urmăreşte în primul capitol aspiraţiile în această direcţie, evidenţiind mai întâi statutul Bisericii româneşti în momentul realizării unirii cu Biserica Romei, apoi modificarea lui prin înfiinţarea Episcopiei Făgăraşului şi evoluţia istorică a acesteia, marcată de sciziunea bisericească de la mijlocul secolului, de proiectul lui Grigore Maior de refacere a mitropoliei şi de apropierea interconfesională de la sfârşitul secolului; în fine, este reconstituită istoria Mitropoliei de Alba Iulia, pornind de la reflectarea ei în istoriografia Şcolii Ardelene, la Gheorghe Şincai şi Petru Maior 165. În capitolul al doilea, Octavian Bârlea prezintă contextul ideologic din prima jumătate a secolului al XIX-lea în centrul şi răsăritul Europei, caracterizat de progresul ideii naţionale, integrând aici şi evoluţia din spaţiul românesc 166. În fine, capitolul al treilea înfăţişează acţiunea reprezentanţilor Şcolii Ardelene, văzuţi şi aici ca purtători de cuvânt ai „unirii celei dintâi” împotriva orientării promovate de episcopul Ioan Bob, pentru a continua apoi cu prezentarea evenimentelor din timpul lui Ioan Lemeni. La fel ca în studiul anterior, Ioan Bob este văzut ca iniţiator al transformării instituţiilor ecleziastice în conformitate cu dreptul canonic catolic, lăsându-se astfel cale liberă „unirii celei de-a doua”, lucru extrem de grav, pentru că „această atitudine a favorizat un complex de inferioritate faţă de ritul latin şi faţă de ierarhia latină”, cu consecinţe şi în plan naţional, determinând „un complex de inferioritate faţă de naţiunea dominantă de atunci în guvernarea Transilvaniei, de rit latin, adecă faţă de naţiunea Ibidem, p. 191-233. Aceste idei au fost reluate în ultima contribuţie istoriografică majoră a lui Octavian Bârlea, din anul 2000 (capitolele „Corifeii Şcolii Ardelene la Blaj, Samuil Micu Klein, Gheorghe Şincai şi Petru Maior” şi „Episcopul Ioan Bob în conflict cu ramura călugărească”, p. 145-172). 164 Bârlea 1987, p. 11-12. 165 Ibidem, p. 5-10, 12-19. 166 Ibidem, p. 20-28. 162 163 Introducere 37 maghiară” 167. Analiza se concentrează asupra atacurilor la adresa episcopului cuprinse în scrierile lui Petru Maior, Istoria pentru începutul Românilor în Dachia şi Istoria Besericei Românilor, ca şi asupra reacţiei episcopului şi a apropiaţilor săi 168. Pentru argumentarea unei asemenea interpretări, istoricul reproduce, fără cea mai mică delimitare critică, discursul istoriografic al lui Petru Maior. Nu mai este făcută nici distincţia, existentă în studiul anterior, dintre rit, respectat cu fidelitate de Ioan Bob, şi organizarea ecleziastică, subiect al modificărilor iniţiate de episcop. Rolul determinant al politicii ecleziastice iosefine apare mult mai vag, iar interpretarea este făcută preponderent din prisma ideii naţionale, valabilă pentru discursul istoriografic utilizat şi semnificativă pentru tema abordată, dar exterioară noii reglementări ecleziastice puse în practică de Ioan Bob. În consecinţă, regresul atitudinii critice este aici şi mai accentuat, iar teoria care structurează întregul discurs şi mai puţin întemeiată. Privind însă lucrurile din perspectiva tragediei pe care propria sa Biserică o traversase după anul 1948 şi în egală măsură a încercării lui Octavian Bârlea de a conserva identitatea greco-catolicismului românesc în exil, devine perfect explicabilă raportarea sa constantă la acele elemente istorice relevante pentru această identitate. Ca atare, un subiect atât de controversat tocmai datorită semnificaţiilor lui pentru devenirea istorică a Bisericii Greco-Catolice nu putea fi abordat, în acele condiţii, cu perfectă detaşare. Această capacitate de racordare a istoriei scrise la imperativele timpului istoricului conferă scrierilor lui Octavian Bârlea o remarcabilă profunzime. Pentru perioada de după 1989, se poate sesiza persistenţa vechilor tendinţe istoriografice, dar şi apariţia altora noi. În cazul istoriografiei greco-catolice, imediat după reintrarea în legalitate a Bisericii, era justificată nevoia alcătuirii unor lucrări cu caracter de popularizare, dar maniera utilizată a fost cea anterioară anului 1948 sau chiar cea antebelică. Ilustrativă în acest sens este lucrarea publicată în 1994 de Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plăianu, Catolicism şi ortodoxie românească, în care prezentarea episcopului Ioan Bob, dealtfel elogioasă, se rezumă la datele biografice, la menţionarea înfiinţării capitlului catedral, la citarea câtorva critici formulate la adresa ierarhului de Petru Maior, la implicarea lui în mişcarea Supplex-ului şi la principalele lucrări publicate169. Mai detaliate şi ceva mai bine informate sunt paginile consacrate lui Ioan Bob în manualul de istorie bisericească redactat de Ioan M. Bota, apărut tot în anul 1994, care oferă un portret pozitiv al episcopului prin înfăţişarea principalelor aspecte legate de activitatea sa pastorală (grija pentru cler şi credincioşi), ecleziastică (înfiinţarea capitlului şi a trei vicariate), politică (susţinerea Supplex-ului) şi culturală (sprijinirea învăţământului, înfiinţarea burselor şcolare, editarea de manuale, lucrări teologice şi catehisme) 170. Clasica imagine negativă a ierarhului revine în schimb în volumul cu afirmată tentă polemică Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică, publicat de un reprezentant al istoriografiei ortodoxe, Teodor V. Damşa, desigur nu întâmplător în acelaşi an 1994. Fără a insista în mod deosebit asupra lui Ioan Bob, autorul se referă Ibidem, p. 29-30. Ibidem, p. 31-45. 169 Prunduş, Plăianu 1994, p. 66-67; cea mai reprezentativă referinţă bibliografică citată este microbiografia episcopului alcătuită de Augustin Bunea pentru şematismul jubiliar din anul 1900. 170 Bota 1994, p. 193-198. 167 168 38 Un timp al reformelor doar la tendinţa catolicizantă a acestuia, cu trimitere la afirmaţiile lui Petru Maior, şi reia datele cunoscute ale conflictului dintre episcop şi reprezentanţii Şcolii Ardelene 171. Persistenţa prejudecăţilor istoriografice este probată şi de lucrarea din anul 1999 a Mariei Someşan, autoare aparţinând confesiunii greco-catolice. Deşi se opreşte în două subcapitole la caracteristicile reformismului iosefin şi la circumstanţele demisiei episcopului Grigore Maior, ea se mulţumeşte, în privinţa lui Ioan Bob, dincolo de sesizarea motivaţiei desemnării acestuia de împărat, cu o total neproductivă şi subiectivă narare a conflictului ierarhului cu reprezentanţii Şcolii Ardelene 172. Aminteşte totuşi câteva realizări ale ierarhului (fundaţiile înfiinţate, obţinerea salarizării vicarilor şi a unei părţi a preoţimii, instituirea capitlului, echivalată cu obţinerea finanţării acestuia, şi construirea câtorva biserici), dar numai din punctul de vedere al dimensiunii lor materiale 173. Portretul rezultat este unul sumbru, cu totul lipsit de spirit critic, rezumat foarte bine de titlul subcapitolului consacrat lui Ioan Bob („O alegere nefericită”). Dezbaterea tradiţională asupra raporturilor dintre reprezentanţii Şcolii Ardelene şi episcopul Ioan Bob a fost reactivată prin noile luări de poziţie ale cercetătorului Ioan Chindriş, preocupat de scoaterea la lumina tiparului a unor opere de referinţă ale istoriografiei iluministe, dar şi de reinterpretarea istoriei culturale a veacului al XVIII-lea pe baza unor surse inedite sau insuficient (ori incorect) valorificate în opinia sa. El a riscat însă şi emiterea unor judecăţi cu pretenţii de adevăruri incontestabile în domeniul istoriei ecleziastice, fără a poseda necesarul instrumentar metodologic, de unde şi incoerenţa lor. Astfel, dacă într-un studiu din anul 1994 se pronunţa încă pozitiv cu privire la păstorirea lui Ioan Bob, căruia îi atribuia meritul de a fi pus bazele independenţei economice a Blajului 174, în studiul introductiv la ediţia operei lui Petru Maior Istoria Besericei românilor, scoasă în anul 1995 fără consistentele note ale autorului, acelaşi episcop este caracterizat ca „arhiereul iosefist care a alterat tradiţiile confesionale [greco-catolice] chiar cu ajutorul programului luminist al împăratului” şi chiar ca un „indeferentist religios cum n-au mai cunoscut scaunele arhiereşti ale românilor”, pentru că „era absolut dispus să aplice orientarea care i se impunea de sus”, adică „latinizarea” ritului greco-catolic 175. Iar în 1997, într-o ediţie cu titlu înşelător 176 a textelor introductive, a scrierilor de mai mică anvergură şi a scrisorilor expediate de Petru Maior, Ioan Bob, cu laturi pozitive subliniate chiar de autor în trecut, devine „un tiran egoist, Damşa 1994, p. 142-143, 188-190, 194, 199-200. Someşan 1999, p. 145, 147-152. 173 Ibidem, p. 146. 174 Chindriş 2001, p. 39. Studiul cu pricina (Bula papală „Rationi congruit” de la 1721 şi întemeierea episcopiei Făgăraşului) a apărut mai întâi în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj (vol. XXXIII/1994) şi a fost republicat în două rânduri, prima dată (fără aparat critic) în volumul Naţionalismul modern din anul 1996 şi a doua oară în volumul citat din anul 2001. 175 Maior 1995, p. 44-45. În viziunea cercetătorului citat, „latinizarea” impusă de Ioan Bob a constat în introducerea „unui număr fatal de mare de structuri instituţionale, raporturi şi obiceiuri, metehne şi tabieturi catolice” şi chiar în începutul latinizării limbajului cultului religios. 176 Am în vedere titlul seriei fictive care apare pe coperta volumului Scripta minora („Documente pentru istoria Bisericii românilor”, vol. II) pentru a masca neîndeplinirea promisiunii de publicare a volumului II al Istoriei Besericei românilor, ce trebuia să cuprindă notele lui Petru Maior şi notele critice ale editorului. 171 172 Introducere 39 monumental ca poziţie în epocă, dar nepăsător faţă de viaţa spirituală a naţiunii sale, într-o conjunctură în care tocmai de aici trebuiau să se nască forţele menite să opună rezistenţă curentului maghiar deznaţionalizator, în plină expansiune mai ales după 1820”. Eficienţei ierarhului în privinţa edificării materiale a clerului greco-catolic i se sesizează dimensiunea negativă, anume „catolicizarea şi înstrăinarea de neam a vârfurilor acestui cler” (acuzaţie pe care am mai întâlnit-o la Ion Lungu); în fine, ca „realizări” ale păstoririi lui sunt menţionate „anihilarea în faşă a Şcolii Ardelene” şi „reducerea orgoliosului Blaj cărturăresc şi didactic din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea la o simplă ceată de argaţi personali ai episcopului” 177. În schimb, într-un text mai recent cu o destinaţie care impunea ponderarea discursului, dat fiind că a fost redactat pentru ediţia jubiliară a Bibliei de la Blaj, apărută la Roma în anul 2000, cercetătorul revine la vechea moderaţie. El recunoaşte meritele majore ale episcopului în patronarea imprimării Bibliei din 1795 şi chiar se distanţează de autorii care „au preluat de la Petru Maior, fără să o analizeze, învinuirea că Bob a vrut să „latinizeze”, adică să introducă practici care să afecteze esenţa rituală orientală a bisericii unite”; se poate vorbi, precizează Chindriş, de măsuri de ordin administrativorganizatoric, şi nicidecum ritual 178. Cercetătorul îşi invalida astfel propriile sale sentinţe, a căror lipsă de fundamentare şi incoerenţă metodologică era oricum evidentă. Noile studii şi lucrări monografice consacrate unora dintre reprezentanţii Şcolii Ardelene au continuat la un alt nivel metodologic cercetările din anii ’60-’70. În remarcabila monografie consacrată cărturarului iluminist Samuil Micu apărută în anul 2000, referindu-se la contextul reformismului iosefin, Pompiliu Teodor îl integrează pe Ioan Bob „coordonatelor unui etatism obedient, cu înclinaţii economice şi financiare” şi îl caracterizează ca pe „un om al unei noi epoci, exterior mediului călugăresc, […] un partizan al etatismului şi conformismului vizavi de puterea constituită” 179. Dimpotrivă, membrii Triadei ardelene, chiar dacă aderau la iosefinism, nu împărtăşeau dimensiunea antimonahală a acestuia, în măsura în care vedeau în mănăstirea din Blaj un focar al culturii naţionale. Diferenţa de orientare confesională, constând în împărtăşirea principiilor Reformei Catolice şi a spiritului raţionalist al Luminilor, alături de pregătirea intelectuală modestă a noului ierarh şi ostilitatea lui faţă de ideile galicane şi atitudinile janseniste explică aşadar cererea de ieşire din călugărie formulată de Samuil Micu 180. Un demers similar a întreprins Laura Stanciu, prin stimulanta monografie din anul 2003 consacrată lui Petru Maior. Autoarea, care realizase anterior ediţia critică a fundamentalei Maior 1997, p. 371, din nota 9 la textul „Cârtirea” împotriva lui Petru Maior. Tot aici, Octavian Bârlea, apreciat fără rezerve de Ioan Chindriş în anul 1982, este citat ca un „cunoscut istoric de origine română” (!) şi „apologet european al lui Ioan Bob”, care recunoscuse totuşi „în cea mai recentă şi mai lucidă lucrare a sa (din anul 1983) rolul nefast al acestui arhiereu în viaţa românilor, tocmai în momentul unic al renaşterii lor spirituale”. 178 Chindriş 2001, p. 335, 340. O afirmaţie similară se întâlneşte la p. 283, în contextul discuţiei despre lucrarea lui Samuil Micu, Canoanele săboarelor a toată lumea, considerată o mărturie a ataşamentului istoricului iluminist faţă de identitatea orientală a propriei Biserici. Ioan Chindriş recunoaşte aici că „nu s-au identificat istoric acte semnificative în sensul latinizării, dar precauţiunea a persistat, mai ales sub păstoria lui Ioan Bob, bănuit de asemenea înclinaţii”. 179 Teodor 2000, p. 167-168. 180 Ibidem. 177 40 Un timp al reformelor opere maioriene Protopopadichia, interpretează virulentele consideraţii ale istoricului iluminist la adresa episcopului Ioan Bob din perspectiva valenţelor discursului polemic 181. Lucrarea istoricului Remus Câmpeanu, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, publicată în anul 2000, a abordat o problematică mai puţin frecventată în istoriografia românească. Figura episcopului Ioan Bob capătă aici trăsături echilibrate care probează modernizarea discursului istoric asupra subiectului. Istoricul subliniază calităţile administrative şi abilitatea politică a ierarhului în contextul dificil al reformelor laicizante iosefine şi ulterior al restauraţiei, sesizând şi aspectele de continuitate în relaţie cu antecesorul său în scaunul episcopal 182. În egală măsură, apelând şi la mai vechile, dar pertinentele observaţii ale istoricului maghiar I. Tóth Zoltán, referitoare la contribuţia lui Ioan Bob în susţinerea intereselor materiale ale clerului secular greco-catolic, Remus Câmpeanu evidenţiază meritul episcopului în acţiunea de sporire cantitativă şi calitativă a intelectualităţii clerical-nobiliare 183. Analiza atitudinii politice a lui Ioan Bob îi prilejuieşte istoricului surprinderea factorilor care au determinat implicarea decisă a ierarhului în sprijinul mişcării revendicative, ca şi a consecinţelor eşecului acesteia asupra atitudinii sale ulterioare, ghidate din nou de principiul promovării social-confesionale a clerului 184. Conflictul episcopului cu reprezentanţii Şcolii Ardelene este interpretat ca o luptă de caracter nobiliar pentru autoritate şi prestigiu în cadrul Episcopiei, fără a fi neglijate nici motivaţiile de natură intelectuală, ori cele ţinând de opţiunile personale uneori cu tentă laicizantă ale lui Micu, Şincai, Maior sau Budai-Deleanu 185. Sugestivă este şi prezentarea comparativă a evoluţiei Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, în timpul dinamicilor ierarhi Ignatie Darabant şi Samuil Vulcan 186. Înnoirea semnificativă a cercetării a fost rezultatul investigaţiilor de istorie ecleziastică iniţiate în anii ’90 ai secolului trecut. Două valoroase lucrări consacrate Episcopiei Greco-Catolice de Oradea a publicat istoricul Ioan Horga, în anii 1996 şi 2000, prima referitoare la spiritualitatea greco-catolică din epoca Luminilor, cu accent pe influenţa exercitată de curentele reformismului catolic (jansenism, galicanism, Aufklärung catolic, iosefinism) şi de iluminism în mediul ecleziastic orădean 187, iar cea de-a doua la începutul evoluţiei instituţionale a diecezei greco-catolice, cu deosebire la implicaţiile determinante ale politicii ecleziastice iosefine în activitatea capitlului şi consistoriului, dar şi la consecinţele locale ale Edictului de toleranţă iosefin, la formaţia şi situaţia materială a clerului sau la rolul atribuit preoţilor în perioada iosefină, ca funcţionari ai statului. Problema constituirii Bisericii Greco-Catolice în comitatul Sătmar şi evoluţia ei până în Stanciu 2003, p. 344, 349-351, 353-354, 356-358. Mai puţin întemeiată este consideraţia referitoare la caracterul incontestabil al „politicii restrictive [a episcopului Ioan Bob] pentru cheltuielile formative” (ibidem, p. 145). 182 Câmpeanu 2000, p. 152-155, 159. 183 Ibidem, p. 155-156. 184 Ibidem, p. 156-159. 185 Ibidem, p. 154, 161-174. 186 Ibidem, p. 258-265. 187 Nu lipsesc din această lucrare referirile comparative la episcopul Ioan Bob pe linia mai vechii teze a orientării filocatolice şi a „latinizării” (Horga 1996, p. 11-12, 15, 26-29, 37), respectiv cu privire la conservatorismul şi oportunismul ierarhului faţă de politica imperială (ibidem, p. 99, 108). Conform autorului, unele dintre tendinţele caracteristice lui Ioan Bob pot fi sesizate şi la Samuil Vulcan (ibidem, p. 27-28, 108). 181 Introducere 41 anul 1761 a fost abordată de Ovidiu Ghitta în lucrarea din anul 2001 în care a urmărit, conform propriei observaţii, drumul parcurs de ideea unirii ecleziastice până la transformarea ei în realitate instituţională şi în ideologie religioasă 188. Iar în anul 2004, Greta Miron a publicat o amplă lucrare consacrată istoriei Bisericii Greco-Catolice transilvănene între unirea religioasă şi anul 1782, prezentarea evoluţiei instituţionale şi religioase a unirii din Transilvania fiind în măsură să releve premisele dezvoltărilor ulterioare anului menţionat. Cercetarea favorizează implicit, pe această cale, investigarea eliberată de vechile prejudecăţi a perioadei episcopului Ioan Bob. În plus, pornind de la imaginea schiţată clerului local, stării lui materiale şi implicării preoţilor în viaţa comunităţilor, se poate observa dacă după 1782 a avut loc sau nu o îmbunătăţire reală a situaţiei materiale şi a formaţiei clerului greco-catolic, cu consecinţele previzibile asupra trăsăturilor vieţii religioase a credincioşilor. Am încercat să prezint în aceste pagini evoluţia profilului istoriografic al episcopului Ioan Bob pe parcursul a două secole, apelând la acele scrieri considerate reprezentative prin insistenţa asupra activităţii ierarhului şi/sau a relaţiilor lui cu marii săi contemporani, cei trei cunoscuţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene. Lucrările analizate s-au încadrat atât istoriei bisericeşti, domeniu în care se pot include şi cercetările istoricocanonice, istoriei literare şi culturale, cât şi istoriei ideii naţionale. În prezentarea lucrărilor am utilizat în esenţă criteriul cronologic, alternând referirile la sinteze, monografii şi studii cu contribuţiile documentare, pentru a putea sesiza evoluţia discursului istoric. O evoluţie care se poate surprinde desigur într-o anumită măsură, după cum se poate sesiza şi persistenţa unor constanţe interpretative, datorate puterii de convingere de care s-au bucurat promotorii lor, dar şi deficienţelor metodologice în abordarea subiectului. Asistăm adică în prea mare măsură la o istorie personalizată, în care s-a recurs la argumente pro sau contra, pentru a se proba că una ori alta dintre părţi a adoptat poziţia corectă, omiţându-se faptul că deseori criteriul interpretativ utilizat necesita o doză de relativism. Modernizarea discursului a depins de apelul la masiva cantitate de surse, în cea mai mare parte inedite, dar şi de onestitatea cercetătorilor şi de utilizarea unei metodologii adecvate. Se poate considera astfel că a existat un moment fundamental în care am fi putut asista la apariţia treptată a unui discurs echilibrat şi bine fundamentat asupra subiectului, şi anume cel marcat de activitatea istoricilor Zenovie Pâclişanu, Nicolae Lupu (în ciuda subiectivismului său uneori prea evident) şi cu deosebire Octavian Bârlea. El a fost însă ratat datorită instaurării regimului comunist şi desfiinţării Bisericii Greco-Catolice, continuarea cercetărilor în ţară devenind astfel imposibilă, în timp ce în exil ele s-au oprit la nivelul monografiei lui Octavian Bârlea din anul 1948. Pe de o parte ideologia materialist-dialectică, grefată pe o componentă naţională deja existentă, pe de alta necesitatea apărării individualităţii greco-catolicismului din exil i-a lipsit pe istorici de posibilitatea practicării unui discurs detaşat. Acesta a devenit treptat posibil abia în a doua jumătate a perioadei postbelice, prin câteva abordări din perspectiva istoriei istoriografiei şi a istoriei mişcării naţionale, şi cu deosebire după 1989, mai ales ca urmare a relansării preocupărilor pentru istoria ecleziastică la un alt nivel metodologic 189. Ghitta 2001, p. 14. Un alt moment care ar putea fi luat în consideraţie, cel marcat de contribuţiile lui Nicolae Albu dintre anii 1968-1971, s-a limitat (desigur fortuit) doar la o perspectivă particulară şi a fost lipsit 188 189 42 Un timp al reformelor Maniera de tratare a subiectului a avut consecinţe şi asupra reflectării lui în istoriografia străină. Astfel, în lucrarea lui Sámuel Domokos din anul 1994 consacrată rolului cultural al tipografiei din Buda se regăseşte perfect imaginea negativă a episcopului specifică istoriografiei româneşti, sub aspectul raporturilor sale cu reprezentanţii Şcolii Ardelene 190. Acelaşi este şi cazul sintezei de istorie a Transilvaniei publicate în anul 1992 sub egida Academiei maghiare, unde portretul ierarhului trimite la clasicele caracterizări ale lui Nicolae Iorga 191. În schimb, sinteza de istorie a Bisericii coordonată de Hubert Jedin, bazându-se mai puţin pe bibliografie şi făcând referire la deciziile sinodale din 1821 şi 1833, oferă o imagine pozitivă a ierarhului, apreciat pentru că a încercat să infuzeze membrilor clerului secular conştiinţa propriilor îndatoriri pastorale şi să le asigure acestora o formaţie superioară astfel ca şi ei, la rândul lor, să poată contribui la ridicarea nivelului intelectual al credincioşilor 192. Nu trebuie însă pierdut din vedere faptul că premisele pentru o reevaluare mai obiectivă a perioadei lui Ioan Bob au fost deja create, în primul rând prin cercetările consacrate problematicii şcolare şi activităţii tipografiei din Blaj. Pot fi amintite astfel contribuţiile semnate de Iacob Mârza 193, Ioan Mircea 194, Cornel Tatai-Baltă în colaborare cu Teodor Smericinschi şi Gabriela Mircea 195, respectiv Gabriela Mircea 196. Este adevărat că lipseşte încă o viziune de sinteză care să utilizeze datele oferite de sursele documentare inedite, încercând totodată să releve explicaţiile obiective ale involuţiei activităţii tipografice înregistrate în timpul episcopului Ioan Bob 197, ori să de coerenţă metodologică. Similar pare să fie şi cazul actual al proiectului editorial schiţat de Alexandru Matei, care are în vedere publicarea documentelor din perioada 1798-1804, cuprinzând corespondenţa episcopului în problema edificării bisericii greco-catolice din Cluj (Matei 2000, p. 119-121). Rezervele mele se datorează explicitei supradimensionări a personalităţii ierarhului, ceea ce nu probează decât tendinţa unei exagerări în sens pozitiv de această dată; în rest, volumul promis va reprezenta o contribuţie documentară semnificativă, desigur cu condiţia ca editorul să respecte normele ştiinţifice. 190 Domokos 1994, p. 32, 55-56, 72-73, 115. Autorul are însă şi opinii ceva mai originale, ca de exemplu în legătură cu intrarea episcopului în conflict cu membrii triadei care s-ar fi datorat „faptului că în conducerea bisericii a adoptat o poziţie proaustriacă, monarhistă” (ibidem, p. 21). 191 „Micu, Şincai et Maior, la fameuse triade, eures des différends avec la direction de plus en plus conservatrice de l’Eglise uniate et en particulier avec l’évêque Ioan Bob, qui gérait d’une main heureuse les biens de l’Eglise, mais se voulait maître incontestable en culture et était jaloux du talent des autres.” (Histoire de la Transylvanie, p. 436-437.) 192 Handbuch der Kirchengeschichte, VI/1, p. 226. Autorul cunoaşte de asemenea formaţia iosefină a episcopului, care i-a determinat atitudinea ostilă la adresa monahismului. Mult mai succinte şi parţial negative sunt referinţele din vol. XIX/2 al sintezei Histoire de l’Église depuis les origines jusqu’a nos jours, unde se consemnează doar ostilitatea ierarhului la adresa preoţilor instruiţi şi faptul că el a instituit un capitlu format din clerici seculari (Préclin, Jarry 1985, p. 712). 193 Mârza 2005, passim. 194 Mircea 1980, p. 297-306. 195 Tatai-Baltă, Smericinschi 1981, p. 239-258; Tatai-Baltă, Mircea 1988, p. 365-384; TataiBaltă, Mircea 1989, p. 405-445; Tatai-Baltă, Mircea 1994, p. 259-304. 196 Mircea 1988-1989, p. 435-464; vezi şi Manolache 1987-1988, p. 501-523. 197 Interpretări succinte în acest sens se găsesc doar la Tatai-Baltă, Mircea 1988, p. 366-367, unde motivele scăderii activităţii tipografice între 1801-1830 sunt identificate în devalorizarea excesivă a Introducere 43 analizeze tipologia producţiei de carte din această perioadă şi semnificaţia ei în relaţie cu evoluţia de ansamblu a diecezei greco-catolice. O asemenea viziune va putea fi oferită de Gabriela Mircea, care a abordat, deocamdată la nivelul unei teze de doctorat, activitatea tipografiei din Blaj până la 1830 198. Autoarea sesizează tendinţa denigratoare a istoriografiei la adresa personalităţii lui Ioan Bob, pe care şi-o asumă în mare măsură atunci când vorbeşte despre receptarea denaturată a spiritului reformismului iosefin în mediul ecleziastic din Blaj, materialismul „lipsit de deschideri spirituale pregnante” al noului ierarh, mentalitatea sa secularizantă „mai mult sau mai puţin împătimită”, ori când apreciază valoarea de adevăr a consemnărilor memorialistice ale lui Petru Maior 199. În schimb, mărturia detaşării de această interpretare este oferită de sublinierea modernităţii anumitor iniţiative tipografice, precum imprimarea textului unei cuvântări episcopale, a unor circulare cu funcţie culturalizatoare şi educativă, conducerea Bisericii răspunzând în acest din urmă caz solicitărilor statului, ori a unei publicaţii prin care s-a promovat restructurarea organizatorică a Bisericii Greco-Catolice, în acord cu preocupările generale din Imperiu 200. O a doua direcţie de cercetare, de o importanţă majoră, este cea legată de problematica teologică. Investigarea percepţiei dogmatice a Unirii cu Roma în operele teologilor greco-catolici Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Dimitrie Caian junior, ca şi raportarea unora dintre concepţiile lor la contextul ideologic al perioadei iosefine a fost realizată de Cristian Barta, prin apelul nemijlocit la cele mai importante lucrări teologice ale vremii 201. Demersul este esenţial, pentru că ajută la nuanţarea sau corectarea acelor opinii care au acuzat fără drept de apel acţiunea de „latinizare” a Bisericii promovată de episcopul Ioan Bob, fără a face necesara distincţie între dogmă, rit şi disciplina ecleziastică. În acelaşi sens sunt extrem de utile şi concluziile lui Ciprian Ghişa care a analizat perceperea punctelor florentine în literatura catehetică a secolului al XVIII-lea, fără a sesiza, pentru perioada episcopului Ioan Bob, elemente care să monedei, pe fondul efortului epuizant de război, şi în lipsurile datorate perioadei de foamete din 1815-1817; se observă totuşi că s-a încercat să se satisfacă în continuare, prin lucrările imprimate, nevoia resimţită de carte de cult. Iar Gabriela Mircea se referă la declinul acut din perioada 17871791, datorat problemelor financiare şi războiului cu Imperiul Otoman, când în încăperile Seminarului şi tipografiei a fost instalat un spital militar (Mircea 1998, p. 181, 191, 216). 198 Politica editorială impusă de episcop este caracterizată aici ca „greoaie, învechită, frenatoare a elanurilor creatoare valoroase” şi ca atare ea „aşează perioada bobiană sub semn crepuscular” (ibidem, p. I); în altă parte se observă că „activitatea tipografiei din Blaj a continuat, după 1784, în parametrii cantitativi anteriori, care de altfel au şi crescut accentuat până prin 1817-1819, cu relativ frecvente perioade de stagnare, respectiv de criză, iar cei cantitativi, tributari în esenţă unui spirit mai închistat, au fost când în urcuş (aliniindu-se imperativelor iluministe europene, respectiv reformismului iosefin, sau unor preocupări de reformare bisericească cu inflexiuni primite dinspre preocupările de reformă a catolicismului etc.), când în coborâş valoric” (ibidem, p. 177). 199 Ibidem, p. 177-178; „cămătăria” ca şi cale de acumulare a averii este totuşi un termen pe care nici Petru Maior nu l-a riscat. 200 Ibidem, p. 176, 181, 204. Poate fi reţinută aici şi observaţia referitoare la priceperea administrativă a ierarhului, care a reuşit să depăşească impasul crizei financiare din anul 1787-1788 (ibidem, p. 216). 201 Barta 2003, p. 67-160. 44 Un timp al reformelor confirme chiar şi numai tendinţa de părăsire a tradiţiei orientale 202. Este adevărat că tentativa de modernizare, prin latinizare, a limbii cărţilor liturgice începea să se manifeste, dar ea se înscria într-un proces de durată, anterior şi, mai ales, posterior lui Ioan Bob, cu evidente semnificaţii identitare 203. Concluzia acestui lung excurs istoriografic este că înţelegerea aprofundată a evoluţiei Bisericii Greco-Catolice transilvănene la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului următor depinde de luarea în calcul a implicaţiilor contextului iosefin şi postiosefin, a limitărilor impuse de perioada reacţiunii, ca şi a fenomenului progresiv de laicizare 204. În acest sens, este incontestabil că una dintre cele mai importante consecinţe ale reformelor iosefine a fost treptata (şi dificila) normalizare a raporturilor confesionale dintre greco-catolici şi ortodocşi, chiar dacă promotorii mişcării de emancipare naţională au continuat să se raporteze la modelul exemplar al ierarhului implicat în lupta revendicativă, reprezentat de Inochentie Micu. Ar putea fi invocată, în vederea unei posibile comparaţii, şi tendinţa caracteristică evoluţiei episcopatului catolic din perioada posttridentină, care a însemnat o crescândă confesionalizare a figurii episcopului, mărturisită de reducerea drastică a implicării sale în sfera temporală 205. De aceea, este cert că perpetuarea unui discurs istoric personalizat şi epitetic axat pe problema conflictului dintre episcopul Ioan Bob şi cei trei reprezentanţi ai Şcolii Ardelene nu poate servi în nici un caz cunoaşterii istorice, la fel cum nu o poate face nici neglijarea în continuare a unor aspecte aparent de importanţă minoră, dar semnificative prin consecinţe, precum fundaţiile create pentru sprijinirea clerului şi a învăţământului, edificarea bisericilor româneşti în importante centre urbane ale Principatului 206, ori beneficiile rezultate din faptul că ierarhul greco-catolic a fost creditorul marii nobilimi şi al autorităţilor transilvănene. Lucrarea de faţă nu va putea suplini toate deficienţele cercetării, datorită consistenţei materialului documentar, dar va evita în orice caz abordarea cunoscutului conflict, detaliat dealtfel de autorul acestor rânduri, în studii anterioare 207. Ghişa 2003, p. 214, 219-220, 222, 225-229; Ghişa 2006, p. 143-202 Ghişa 2006, p. 213-217. 204 Criticile la adresa conservatorismului ierarhiei ecleziastice formulate chiar de către membri ai Bisericii nu au fost singulare. Pentru cazul Ungariei, vezi Kosáry 1987, p. 86. 205 Alberigo 1985, p. 89-91. Alte aspecte enunţate aici, la fel de sugestive, sunt „constituirea curiei diocezane ca mărturie a unei accepţiuni accentuat juridice a funcţiei episcopale, care n-ar fi străină unei condiţionări în sens juridico-birocratic a componentelor spirituale ale acesteia”, „insuficienta motivaţie spirituală a oficiului episcopal, împreună cu hipertrofierea autoritarismului său, care a îndemnat pe mulţi episcopi să se coboare la caracteristicile sociale şi economice ale păturilor dominante, aristocraţia şi înalta burghezie”, sau „progresiva reducere a dinamismului şi a ocaziilor de risc care au transformat episcopatul într-un factor şi custode al ordinii în societate, evident în numele tutelei exercitate asupra credinţei ortodoxe”. 206 Câteva date sumare în această problemă oferă Octavian Bârlea (1948, p. 236-237). 207 Dumitran 2002, p. 222-256; Dumitran 2002-2003, p. 131-148; Dumitran, Opţiuni culturale, p. 173-191. 202 203 I. DECENIUL SCHIMBĂRILOR DECISIVE. BISERICILE TRANSILVĂNENE SUB IMPACTUL IOSEFINISMULUI 1 În schiţa constituţiei transilvănene (Die ältere Verfassung Siebenbürgens), redactată la începutul anului 1773 de baronul Samuel Brukenthal pentru informarea împăratului Iosif al II-lea, imaginea românilor rezumă o mai veche viziune a Stărilor, caracterizată de distincţia între statutul laicilor şi cel al clerului greco-catolic. Dacă poporului în ansamblu i se contesta statutul juridic de naţiune, fiind considerat doar „plebs” („Volk”), tolerat din punctul de vedere al legilor şi lipsit de libertăţile şi drepturile celorlalte naţiuni, clerului greco-catolic în schimb i se recunoşteau privilegiile, similare celor ale clerului religiilor recepte. Inexistenţa unui teritoriu propriu, a unor legi, statute şi obiceiuri specifice îi obliga pe români, în viziunea lui Brukenthal, să se conformeze legilor şi obiceiurilor membrilor naţiunii pe al cărei teritoriu locuiau, dar îi supunea şi riscului de a confunda virtuţile cu viciile, aceasta constituind şi singura particularitate a caracterului lor naţional 2. În celelalte expuneri utilizate de împărat pentru informarea în vederea primei călătorii în Transilvania, efectuată în perioada mai-iulie 1773, deplângerea situaţiei de inferioritate social-juridică în care se găseau românii a devenit un loc comun, ea fiind însoţită însă de ideea necesităţii luării în considerare, ca obiect de guvernare, a ortodocşilor, majoritari din punct de vedere confesional; este cazul raportului alcătuit în anul 1772 de fostul tezaurar al Principatului, contele Leopold Clary 3. Aceste interpretări se regăsesc ulterior în descrierile Marelui Principat din 1775 şi 1781, elaborate sub îndrumarea generalului comandant al Transilvaniei, Johann Franz von Preiss, respectiv de către concipistul militar Joseph Thoman. Ele acuzau starea de degradare religioasă şi morală a românilor, cu deosebire a celor ortodocşi, remediile sugerate fiind îmbunătăţirea pregătirii clerului şi introducerea registrelor de stare civilă pentru curmarea abuzurilor în problema căsătoriilor şi a divorţurilor 4. Sursele de informare utilizate de împărat nu se mărginesc însă la reflectarea acestei imagini deplorabile a locuitorilor celor mai dezavantajaţi ai Transilvaniei. Astfel, schiţa constituţională alcătuită de baronul Brukenthal, căruia el i-a alăturat şi o descriere a ţării, prezintă privilegiile celor trei naţiuni recunoscute şi patru confesiuni recepte, expunând în continuare organizarea specifică fiecărei naţiuni, a oraşelor libere de pe Analiza din acest capitol vizează cele două Biserici româneşti (Greco-Catolică şi Ortodoxă) şi, sub aspectul liniilor generale de evoluţie, Biserica Romano-Catolică, adică acele Biserici cărora politica ecleziastică iosefină li s-a adresat cu un sistem de reglementări în esenţă unitar. 2 Die ältere Verfassung Siebenbürgens, des Kaisers Majestät vor seiner Reise dahin, von Br. Bruckenthal im Jahr 1773 zu Füssen gelegt, în Schaser 1848, p. 23-24. La această dată, Brukenthal era preşedinte al unei comisii aulice pentru chestiunile transilvănene, care funcţiona în cadrul Cancelariei Aulice a Transilvaniei (Kutschera 1985, p. 259). 3 Bernath 1994, p. 218-223. 4 Ibidem, p. 209-217. 1 46 Un timp al reformelor teritoriul comitatens şi a oraşelor privilegiate ale armenilor 5. Din cea de-a doua grupă, a surselor de informare de orientare catolică-austriacă, face parte raportul contelui Clary, alături de cel alcătuit de fostul guvernator al Transilvaniei (până în 1774, dar în mod real doar până la începutul anului 1773), Maria-Joseph Auersperg 6. În capitolul patru, purtând un titlu sugestiv7, Clary înfăţişează situaţia diferitelor confesiuni din Transilvania, evidenţiind dreptul acestora la libera exercitare a cultului religios, dar şi preponderenţa în oraşe a calvinilor şi luteranilor şi situaţia critică a catolicismului în districtul Făgăraş şi pe Fundus Regius. În fine, descrierea alcătuită de Joseph Thoman se referă la stările economice, culturale, religioase şi politice din Transilvania, ca şi la administraţia provincială a Principatului8. Dintre aceste surse, o influenţă semnificativă asupra formării convingerilor suveranului în preajma vizitei întreprinse în Transilvania a avut-o raportul lui Clary 9, lui adăugându-i-se ulterior descrierile ţării din 1775 şi 1781. Având în vedere acest bogat material informativ, devine explicabil interesul arătat românilor de Iosif al II-lea, mai ales celor ortodocşi, dar şi protestanţilor, în cursul călătoriei întreprinse în Transilvania 10. Împăratul şi-a anunţat în acest fel intenţia de a imprima politicii confesionale un nou curs. Ca atare, în raportul final adresat Consiliului de Stat, chiar dacă a acceptat necesitatea menţinerii rolului dominant al religiei catolice 11, el a făcut observaţii extrem de critice cu privire la incultura preoţilor catolici, dintre care mulţi erau călugări franciscani, la instabilele convertiri obţinute de aceştia prin abuzuri, ameninţări sau promiterea unor beneficii materiale, ori la starea proastă a şcolilor (era acuzată inexistenţa unui seminar pentru formarea clerului), chiar a celor patronate de iezuiţi şi piarişti, în comparaţie cu atenţia acordată de protestanţi formării unui cler cât mai cultivat 12. Similară, sau chiar mai supărătoare era, în opinia sa, situaţia românilor greco-catolici. Noul episcop Grigore Maior nu-i produsese lui Iosif o impresie favorabilă, suveranul considerând solicitările sale drept exorbitante, desigur pentru că el supralicita de pe o poziţie oricum privilegiată. Împăratul s-a arătat mai binevoitor faţă de episcopul ortodox Sofronie Chirilovici, reprezentant al unei confesiuni tolerate, care îşi exprimase însă dorinţa de a fi transferat în Ungaria 13. Ulterior, după dezbaterea propunerilor Schuller 1967, p. 287-291. Ibidem, p. 282-285; Josupeit-Neitzel 1986, p. 27-31. 7 Von den kenn- und unkennbaren Verbindungen des Wachsthums der katholischen Religion, und von der leichtesten Möglichkeit selbe ohne Ungerechtigkeit zu heben (apud Josupeit-Neitzel 1986, p. 31). 8 Bernath 1994, p. 210. 9 Ibidem, p. 219. 10 Heidendorf 1881, p. 457, 463, 470, 475, 484; în privinţa protestanţilor, exemplele îi vizează pe luterani. 11 „Es ist sicher, daß die Catholische Religion für alle andern der Stein des Anstoßes (ist), theils weil sie die Dominante, theils weil alle Stellen zur Hälfte wenigstens mit selber angefüllet werden müssen.” Observaţia împăratului din capitolul consacrat chestiunilor religioase, apud Schuller 1967, p. 310. Întregul raport este editat la Bozac, Pavel 2006, p. 758-760. 12 Schuller 1967, p. 310-311. 13 „Der neue Bischof habe zwar versprochen, sich alle Mühe zu geben, scheine aber ein Intriguant zu sein: er wolle Oberkapitän von Fogarasch und Gub. Rat werden. Der schismatische Bischof scheine nicht ungeschickt zu sein, wolle aber nach Ungarn promoviert werden.” Apud op. cit., p. 311; Bernath 1994, p. 236. 5 6 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 47 conţinute în raportul său final, Consiliul de Stat a recomandat cu insistenţă Cancelariei Aulice să transmită episcopului romano-catolic şi clerului greco-catolic ordinul de a evita constrângerile în raporturile cu românii ortodocşi, practicând propaganda religioasă doar „prin instrucţie mai bună şi prin convingerea celor rătăciţi”14. La baza unei asemenea orientări stăteau convingerile populaţioniste ale coregentului, care dorea să împiedice emigrarea românilor, motivată deseori, conform observaţiilor sale, de persecuţiile confesionale. Discuţiile din interiorul Consiliului de Stat nu au fost urmate de alte măsuri concrete, dar Ideile pentru viitor ale împăratului, fundamentate pe cunoaşterea realităţilor politice, sociale şi confesionale transilvănene, au stat la baza reformelor iniţiate de Iosif al II-lea începând din anul 1781 15. Acestea au urmărit consolidarea autorităţii statului asupra Bisericilor, prin supravegherea întregii lor activităţi şi impunerea unei noi reglementări a raporturilor confesionale, în conformitate cu principiul toleranţei religioase. Atenţia acordată românilor ortodocşi reprezenta, din acest punct de vedere, doar o mărturie a orientării mai pragmatice a politicii Curţii vieneze, caracteristică a întregului program reformator al noului suveran. I.1. Obiectivul major: consolidarea preeminenţei statului Impuse cu predilecţie în perioada 1781-1784 (cu o temporară revenire în anii 1786-1787), reformele ecleziastice au constituit preocuparea prioritară a primei etape a reformismului iosefin 16. Semnificaţia lor etatistă a fost subliniată încă din epocă, prin sesizarea tendinţei de limitare a atribuţiilor clerului catolic care impietau asupra autorităţii suveranului şi constrângeau în acelaşi timp conştiinţele supuşilor, fără a contribui, în compensaţie, la ameliorarea condiţiei lor spirituale 17. În acest sens, primele dispoziţii au vizat prerogativele Sfântului Scaun. Astfel, decretul imperial din 28 martie 1781 a impus obligativitatea Placetum-ului suveranului 18 pentru toate bulele, brevele şi decretele pontificale, publicarea acestora pe teritoriul Principatului Transilvaniei fiind condiţionată de obţinerea permisiunii scrise prealabile a Guberniului, materializată prin formula exequatur; motivată de respectarea „bunei ordini”, lipsa acestei permisiuni anula valabilitatea actelor respective şi trebuia chiar Sassu 1944-1945, p. 217; Bernath 1994, p. 245. Schuller 1967, p. 312-317; Bernath 1994, p. 237-238. 16 Conform statisticii privitoare la tematica actelor oficiale tipărite în limba română în perioada 1781-1789 (Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 47, tabelul 5). 17 Herrmann 1887, p. 4. 18 Definit de Heribert Raab drept „cea mai ascuţită armă a sistemului Bisericii de stat” sau, după E. Friedberg (în Die Gränzen zwischen Staat und Kirche und die Garantien gegen deren Verletzung, Tübingen, 1872, p. 799), ca „garanţia principală pentru drepturile statului”, Placetum regium (numit şi Exequatur sau Jus retentionis) era un privilegiu al suveranului întemeiat pe hotărârile conciliare, concepţia catolică despre stat, datoriile principilor şi, în secolul al XVIII-lea, pe teoria dreptului natural. Suveranii habsburgici au uzat mai frecvent de această prerogativă începând de la Leopold I (Handbuch der Kirchengeschichte, V, p. 359-360). 14 15 48 Un timp al reformelor sancţionată în viitor 19. Printr-un alt decret, emis la 24 martie, se ordonase încetarea legăturilor mănăstirilor din Imperiu cu superiorii ordinelor din Roma sau cu rezidenţele din străinătate şi subordonarea lor faţă de episcopul local, iar prin decretul din 17 octombrie s-a prevăzut ca dispensele pentru impedimentele canonice matrimoniale să nu mai fie solicitate scaunului pontifical, nici măcar nunţiaturii vieneze, ci doar episcopilor diecezani 20. În anul următor, prin decretul din 10 aprilie, a fost interzis apelul la Scaunul roman în cauzele matrimoniale, care trebuiau soluţionate prin pronunţarea sentinţei în cadrul a două instanţe diferite, hotărârea definitivă aparţinând scaunului mitropolitan 21. Aceste reglementări care vizau restrângerea şi stricta supraveghere de către autorităţile laice a raporturilor ierarhiei catolice cu Sfântul Scaun fuseseră inaugurate de fapt încă de Maria Tereza, prin reafirmarea dreptului de impunere a Placetum-ului (în 1767) 22 şi prin decretul din 22 octombrie 1777, referitor la interzicerea solicitării dispenselor matrimoniale de la scaunul roman 23. În practică, episcopii au apelat totuşi la scaunul apostolic, solicitând conferirea privilegiului de a acorda dispense matrimoniale (în cazurile privind gradele de rudenie al treilea şi al patrulea, respectiv al doilea în cazul „ereticilor” nou convertiţi, înrudirea spirituală şi alte impedimente) şi a dreptului de decizie în anumite probleme ţinând de practica pastorală Herrmann 1887, p. 5; Zieglauer 1881, p. 6; AE – AOE, nr. 384/1781, f. 1r-3r. Decretul imperial nr. 2746, al cărui conţinut a fost comunicat episcopului romano-catolic la 14 aprilie, a fost emis la 28 martie, şi nu la 18 martie, aşa cum apare în Răduţiu, Gyémánt 1981 (p. 93-94, nr. 33), unde se preia data eronată din versiunea tipărită în limba română (vezi Milostive porunci împărăteşti, f. 6r). 20 Herrmann 1887, loc. cit.; Zieglauer 1881, p. 6-7; Klueting 1995, p. 237-239, nr. 90 (textul decretului din 24 martie). Decretul din 17 octombrie a fost transmis prin intermediul Cancelariei Aulice a Transilvaniei episcopilor romano- şi greco-catolic; în spirit febronian, autoritatea episcopilor este considerată aici ca fiind de sorginte divină: „Et quoniam reipublicae e gravissimis rationibus plurimum intersit, ut Episcopi potestatem a Deo sibi datam competenter exerceant, confidimus benigne dictos Episcopos potestatem hanc eo certius effectui mancipaturos, cum omnis nexus, qvem qvacunque, etiam ratione hoc in passu cum Sede Pontificia ne fors inivissent, nunqvam aliter, qvam salvo jure regio intelligi, et vigorem sortiri valeat.” AE – AOE, nr. 1143/1781, f. 1r-v, textul decretului aulic, şi 1161/1781, f. 1r-v, adresa din 23 octombrie a generalului comandant von Preiss către episcopul Batthyány, accentuând aceeaşi idee. Primul decret în această chestiune a fost emis la 4 septembrie (Kirchenlexikon, VI, col. 1852; Pastor 1934, p. 344). 21 „[…] ut in causis matrimonialibus, et divortiis quoad mensam, et thorum, aut aliis coram foro ecclesiastici vertentibus omnis recursus ad Curiam Romanam tollatur […]” (MRUB – AG-ai, nr. 23/1782, f. 1r-2r, textul decretului aulic, însoţit de adresa gubernială din 29 aprilie către episcopul greco-catolic Grigore Maior; versiunea românească în Milostive porunci împărăteşti, loc. cit.). Conform procedurii recomandate, instanţa ordinară era reprezentată de scaunul episcopal, iar cea de apel de scaunul mitropolitan; în cazul în care nu se putea face apel la scaunul mitropolitan sau dacă cea de-a doua sentinţă era diferită de prima, cauza trebuia judecată de o instanţă suplimentară, desemnată de episcopul local sau de mitropolit, în numele acestuia fiind pronunţată şi sentinţa finală. 22 Mitrofanov 1910, p. 669; Balász 1997, p. 177. 23 AE – AOE, nr. 395/1777, f. 1r-2r, nr. 91/1778, f. 1r; MRUB – AG-ai, nr. 29/1778, f. 1r-v, nr. 196/1783, f. 1r. Alte măsuri similare sunt menţionate de Paul von Mitrofanov (1910, loc. cit.). 19 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 49 şi de administraţia bisericească; este cazul autorităţii concedate episcopului romanocatolic al Transilvaniei, Ignác Batthyány, la 18 iulie 1782 24. De altfel, după întoarcerea din vizita întreprinsă la Viena, papa Pius al VI-lea a decis să confere tuturor episcopilor din Ungaria privilegiul de a acorda dispense matrimoniale, fără a mai fi necesar recursul la scaunul roman 25. Iosif al II-lea a intervenit şi în reglementarea chestiunilor confesionale din Transilvania, urmărind aceeaşi afirmare a dreptului suveran al statului. Printr-un decret special, Commissio in publico-ecclesiasticis, un organism constituit din consilieri guberniali catolici care avea putere de decizie în chestiunile religioase, a fost subordonată Guberniului, restrângându-i-se drastic sfera de competenţă. Deşi era prezidată în continuare de episcopul romano-catolic şi îi păstra în componenţa sa pe cei trei consilieri guberniali de aceeaşi confesiune, acesteia i se interzicea amestecul în problemele dogmatice, în cele privind administrarea sacramentelor şi disciplina ecleziastică. În schimb, chestiunile pe care Comisia trebuia să le aibă în atenţie erau înfiinţarea şi dotarea parohiilor, împiedicarea activităţii călugărilor cerşetori, stoparea unor practici religioase considerate abuzive, precum indulgenţele, pelerinajele şi cultul icoanelor făcătoare de minuni, întocmirea unei situaţii a veniturilor parohiilor şi şcolilor şi examinarea posibilităţii sporirii acestora în conformitate cu importanţa atribuţiilor pastorale ale preoţilor, dar fără împovărarea poporului, problema înfiinţării unui fond religios destinat materializării acestei intenţii. Supravegherea învăţământului, care constituise până atunci o însărcinare a aceleiaşi Comisii, a fost atribuită unei Comisii de Studii distincte, prezidate tot de episcopul romano-catolic sau, în absenţa acestuia, de cancelarul provincial, şi având în componenţă cinci consilieri guberniali (trei romano-catolici, unul calvin şi unul luteran) şi câte un director şcolar calvin şi luteran. Intenţia împăratului era ca, pe această cale, tinerii de toate confesiunile să fie instruiţi după o singură metodă 26. Reglementările AE – AOE, nr. 1115/1782, f. 1r-2r. Idem, nr. 1099/1782, f. 1r-2r: scrisoarea adresată episcopului Batthyány la 4 august 1782 de arhiepiscopul de Kalocsa, Ádám Patachich, având anexată scrisoarea din 13 iulie acelaşi an a arhiepiscopului primat al Ungariei, József Batthyány. Conform acesteia din urmă, împuternicirea papei avea să fie comunicată în scris episcopilor foarte curând; ea a fost transmisă de nunţiul Garampi în cursul aceleiaşi luni (Orto 1995, p. 356-357). La rândul său, împăratul îşi nuanţase decizia anterioară stabilind, la 17 mai 1782, că episcopii care nu acceptau să acorde dispensele din propria autoritate („jure proprio”), puteau solicita o împuternicire din partea scaunului pontifical pentru întreaga durată a vieţii; rămânea în continuare deschisă posibilitatea apelului în cazurile unor grade mai apropiate de rudenie (AE – AOE, nr. 1875/1782, f. 2r-v, punctul 8 al rescriptului imperial adresat la 17 mai 1782 Consiliului Locumtenenţial al Regatului Ungariei; nr. 918/1782, f. 2r-v, punctul 3 al decretului aulic din 22 mai 1782, comunicat episcopului Batthyány prin intermediul adresei guberniale din 11 iunie acelaşi an). Discuţiile în această chestiune purtate între papă şi împărat la Viena sunt prezentate de Umberto dell’Orto (1995, p. 344-345, 348-349); diferenţele de vederi între cele două părţi au intervenit în cazul caracterului autorităţii episcopilor şi al perioadei pentru care putea fi conferit dreptul de dispensă (şapte ani în viziunea pontifului, faţă de cinci în mod obişnuit, respectiv pentru toată viaţa în opinia împăratului). 26 Herrmann 1887, p. 5-6; Zieglauer 1881, p. 7. Pentru Commissio in publico-ecclesiasticis vezi şi: Kutschera 1985, p. 150; Bahlcke 2002, p. 150. 24 25 50 Un timp al reformelor menţionate anticipau câteva direcţii majore ale reformelor de mai târziu, cu deosebire atenţia acordată preoţilor, cărora le fuseseră stabilite porţiunile canonice prin decretul din 9 august, fiindu-le recunoscut şi dreptul de a beneficia de scutirea de taxe pentru proprietăţile deţinute cu acest titlu27. Măsurile imperiale nu au trezit deocamdată împotriviri pentru că, prin caracterul lor moderat şi relaţia de continuitate cu perioada precedentă, ele nu au lezat interesele confesiunilor transilvănene 28. Tendinţa de subordonare a Bisericilor transilvănene faţă de autoritatea seculară, reflectată în decretele amintite mai sus, a fost evidenţiată şi de formalităţile legate de depunerea jurământului de credinţă faţă de împărat, solicitat clerului tuturor confesiunilor prin ordinul gubernial din 27 august 1781 29. După ce Stările politice ale Principatului depuseseră jurământul în cadrul Dietei omagiale convocate la Sibiu, în data de 21 august, la care a participat, în calitate de „regalist”, şi episcopul greco-catolic Grigore Maior 30, reprezentanţii clerului fiecărei confesiuni recepte, respectiv al celei ortodoxe, sau pronunţat în mod similar prin intermediul sinoadelor diecezane întrunite în toamna aceluiaşi an 31. Ulterior, la nivelul arhidiaconatelor, respectiv al protopopiatelor, toţi membrii clerului au depus jurământul pe baza unui formular unic transmis de Guberniu, utilizat şi în cadrul sinoadelor diecezane 32. Încercarea de impunere a controlului statului a provocat însă şi primele reacţii de opoziţie, încă din anul 1781, din partea ierarhiei catolice din Ungaria. Astfel, o contestare semnificativă a suscitat-o intervenţia suveranului în sfera dezbaterilor teologice, prin abrogarea (pentru teritoriul Imperiului) a bulei antijanseniste Unigenitus Dei Filius 33 Herrmann 1887, p. 4. Zieglauer 1881, loc. cit. 29 AE – AOE, nr. 943/1781, f. 1r-v. 30 Beschreibung, p. 189-204. 31 Clerul greco-catolic s-a întrunit la o dată din intervalul 28 septembrie-25 octombrie (MRUB – AG-ai, nr. 77/1781, f. 1r; MRUB – CM , nr. 47, f. 1r), cel ortodox probabil la 30 octombrie, sinodul fiind prezidat de vicarul Ioan Popovici (Puşcariu 1897, p. 296; Voileanu 1902, p. 16, care menţionează data posibil eronată de 30 septembrie), iar cel romano-catolic în data de 5 noiembrie (AE – Protocollum 1781, p. 571-584). 32 Acesta este anexat decretului gubernial din 27 august (AE – AOE, nr. 943/1781, f. 2r-3r: Formula juxta quam praeambulum, et conclusio instrumenti super deposito fidelitatis juramento conficiendi pro re nata adaptari possunt etc.; f. 4r: Formula juramenti). Primul formular a fost adaptat de episcopul romano-catolic potrivit statutului membrilor clerului, iar cel de-al doilea a fost preluat, dat fiind că reprezenta formularul destinat jurământului personal (conform AE – Protocollum 1781, p. 558-562). Formula juramenti a fost tradusă şi în limba română şi difuzată sub formă tipărită (cu titlul Forma jurămîntului); ea este reprodusă, după două protocoale contemporane de porunci, la Puşcariu 1897 (p. 295-296) şi la Voileanu 1902 (p. 16-17), alături de rezumatul decretului din 27 august şi de consemnarea referitoare la sinodul clerului ortodox; cel de-al doilea protocol conţine şi circulara adresată protopopilor la 1 noiembrie, prin care se solicita întrunirea preoţilor şi depunerea jurământului în termen de 20 de zile. 33 Publicată la 8 septembrie 1713 de papa Clement al XI-lea, la solicitarea regelui Ludovic al XIVlea, această bulă a condamnat 101 propoziţii extrase din cartea jansenistului francez Pasquier Quesnel, Réflexions morales sur le Nouveau Testament, apărută în mai multe ediţii în anii 1693, 1694 şi 1699 (Preclin, Jarry 1955, p. 219). 27 28 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 51 şi a bulei In Coena Domini 34, ca urmare a aplicării dreptului de Placetum regium în privinţa actelor emise de pontiful roman 35. Puncte de vedere critice au exprimat, la scurt timp după emiterea decretelor imperiale, unii membri ai ierarhiei catolice din Ungaria, probabil la iniţiativa episcopului de Eger, Károly Eszterházy36. În scrisoarea adresată acestuia la 26 mai 1781, episcopul de Szombathely, János Szily, şi-a înfăţişat opiniile în legătură cu decretele imperiale privitoare la Placetum regium şi la abrogarea bulelor In Coena Domini şi Unigenitus 37. El aprecia impunerea obligativităţii Placetum-ului suveranului drept o încălcare a privilegiilor şi imunităţilor Stărilor şi ordinelor regatului, confirmate de împărat prin decretul din 30 noiembrie 1780; bula In Coena Domini fusese în vigoare în Ungaria „din timpuri imemoriale”, iar abrogarea bulei Unigenitus era echivalată cu acceptarea „erorilor şi ereziilor” lui Jansenius şi ale partizanilor lui. Episcopul sugera alcătuirea unui memoriu în numele tuturor episcopilor din Ungaria, în favoarea revocării sau a renunţării la impunerea decretelor imperiale, care urma să fie înmânat şi susţinut în faţa împăratului de către arhiepiscopul primat al Ungariei şi arhiepiscopul de Kalocsa 38. În cazul unui refuz, el propunea solicitarea acordului papei cu privire la impunerea Placetum-ului în chestiunile de natură disciplinară şi pentru abrogarea bulei In Coena Domini, însă în problemele dogmatice, legate de bula Unigenitus, împăratul trebuia să recunoască autoritatea supremă a episcopilor 39. Colecţie a sentinţelor de excomunicare pronunţate de Sfântul Scaun, care erau recitite anual în mod solemn, în Joia Mare, de unde şi numele In Coena Domini; primul exemplar cunoscut datează din 1364 şi provine de la papa Urban al V-lea, conţinând deja şase asemenea sentinţe. Împărăteasa Maria Tereza, prin edictul din 10 octombrie 1768, a interzis episcopilor din Lombardia să facă uz de această bulă, iar din anul 1770 s-a renunţat la citirea ei, prin decizia papei Clement al XIV-lea. Iosif al II-lea a abrogat bula prin decretul din 14 aprilie 1781, iar la 4 mai a dispus eliminarea ei din Ritualul tuturor diecezelor (Kirchenlexikon II, p. 1474-1476). 35 Prin decretul din 9 mai 1781, transmis de Guberniu episcopului romano-catolic la 28 mai; conform recomandării din text, decretul trebuia comunicat „in eodem […] Magnum Principatu Nostro Transylvaniae utriusque ritus constitutis Episcopis” (AE – AOE, nr. 591/1781, f. 1r-2v). 36 Acesta este menţionat de Elisabeth Kovács (1983, p. 48) în lista ierarhilor de orientare ultramontană din Ungaria, alături de János Szily, Ádám Patachich şi, desigur, József Batthyány. Eszterházy şi Patachich, în mai mică măsură Batthyány, erau apreciaţi de nunţiul Giuseppe Garampi pentru calităţile personale şi devotamentul faţă de Biserică (Umberto dell’Orto 1995, p. 71). De altfel, ierarhia catolică maghiară în ansamblu făcea parte, în viziunea nunţiului apostolic, din grupul episcopilor care se opuneau decis reglementărilor iosefine (ibidem, p. 331). 37 AE – AOE, nr. 519/1781, f. 2r-4r, copia scrisorii, trimisă episcopului Transilvaniei Ignác Batthyány. Conform menţiunii din text, această scrisoare reprezenta răspunsul la solicitarea transmisă de episcopul de Eger în 29 aprilie, care-i ceruse să-şi expună părerile în legătură cu câteva decrete imperiale recent emise. La rândul lui, episcopul de Eger i-a răspuns celui de Szombathely printr-o scrisoare caracterizată de o extremă precauţie (ibidem, f. 1r). 38 Primatul József Batthyány a fost un catalizator al opoziţiei ierarhiei ecleziastice din Ungaria faţă de reformele iosefine (Winter 1962, p. 112-113; Mikoletzky 1967, p. 354); o analiză mai aprofundată a evoluţiei atitudinii sale oferă Paul von Mitrofanov (1910, p. 746-750). 39 În acelaşi context al tentativei de opoziţie conturate la nivelul ierarhiei catolice din Ungaria trebuie încadrată şi întrunirea de la Viena a ierarhilor regatului, dintre 20 şi 25 aprilie 1782, 34 52 Un timp al reformelor Acest schimb epistolar a fost cunoscut de episcopul Transilvaniei, căruia i-au fost remise copiile scrisorilor. Întârzierea cu care Batthyány a publicat decretul imperial referitor la abrogarea bulelor 40 se explică probabil şi prin aşteptarea unei reacţii din partea conducerii Bisericii din Ungaria, mai ales că, la începutul anului următor, i-a fost transmis, în vederea difuzării, şi răspunsul cancelarului Kaunitz din 19 decembrie 1781 la criticile exprimate de nunţiul apostolic Giuseppe Garampi împotriva primelor măsuri ale politicii ecleziastice iosefine 41. Acesta pleda pentru dreptul şi datoria împăratului de a lua hotărâri în vederea înlăturării abuzurilor şi abaterilor de la disciplina bisericească înregistrate în mănăstiri, de a-şi exercita suveranitatea legitimă asupra Bisericii din statele sale, de a conferi din nou episcopilor Imperiului drepturile tradiţionale uzurpate de papalitate, într-un cuvânt de a dispune în toate chestiunile care nu erau de natură dogmatică sau nu priveau viaţa internă a Bisericii, dar puteau contribui la o mai bună îngrijire spirituală a credincioşilor 42. Nu am întâlnit nici o luare de poziţie din partea episcopului greco-catolic, dar el a putut să cunoască aceste dezbateri 43. Tentativele ocazionată de vizita pontifului roman în capitala imperială, prilej cu care aceştia i-au solicitat papei, în cursul unei audienţe, instrucţiuni în legătură cu aplicarea unor decrete imperiale (în principal cu privire la cele două bule abrogate, la acordarea dispenselor de căsătorie şi a celor pentru revocarea jurământului monahal). Au luat parte, alături de arhiepiscopul primat József Batthyány, care a prezidat adunarea, arhiepiscopul Vienei Christophor Migazzi, în calitate de administrator al episcopiei de Vác, arhiepiscopul de Kalocsa şi alţi opt episcopi romanocatolici, ca şi episcopul greco-catolic al diecezei Križevci, Vasilije Božičković. Secretarul primaţial le-a comunicat participanţilor lista completă a intimatelor imperiale emise în chestiunile ecleziastice. Detaliile legate de desfăşurarea întrunirii au fost comunicate de primat şi episcopului greco-catolic Grigore Maior, la 3 mai 1782 (MRUB – AG-ai, nr. 24/1782, f. 1r32v, scrisoarea arhiepiscopului, însoţită de jurnalul întrunirii şi de copiile actelor oficiale prezentate participanţilor). Întâlnirea pontifului cu episcopii din Ungaria este amintită în bibliografie în Kirchenlexikon (VI, col. 1857-1858), la Paul von Mitrofanov (1910, p. 749) şi Umberto dell’Orto (1995, p. 350-351), acesta din urmă prezentând şi conţinutul celor nouă puncte ale instrucţiunilor transmise de papă episcopilor. 40 Acesta a fost comunicat abia prin circulara din 5 aprilie 1782, în urma solicitării imperative din 13 martie a Cancelariei Aulice a Transilvaniei (AE – AOE, nr. 503/ 1782, f. 1r-v; nr. 492/1782, f. 1r-3r). 41 Idem, nr. 156/1782, f. 1r-5r, adresa Cancelariei Aulice din 9 ianuarie 1782, transmisă de Guberniu episcopului romano-catolic la 29 ianuarie, cuprinzând în anexă declaraţia cancelarului Kaunitz; conform dispoziţiei Cancelariei Aulice, această declaraţie trebuia să fie comunicată „Episcopis utriusque ritus, et medio illorum, ipsorum Consistoriis pro notitia et directione”. Batthyány s-a achitat de însărcinare, mărturisindu-şi însă cu durere dezaprobarea în adresa transmisă capitlului său la 24 februarie (AE – Protocollum 1782, p. 108-109). Schimbul de scrisori dintre nunţiul Garampi şi cancelarul Kaunitz este menţionat în bibliografie printre alţii de Paul von Mitrofanov (1910, p. 678, 794), Ludwig Pastor (1934, p. 345), Eduard Winter (1962, p. 193), Paola Vismara (1994, p. 149) şi Umberto dell’Orto (1995, p. 300-305). 42 AE – AOE, nr. 156/1782, punctele 1, 3 şi 5 ale răspunsului cancelarului Kaunitz; Klueting 1995, p. 265-267, nr. 109. 43 Astfel, în scrisoarea adresată episcopului Batthyány la 16 aprilie 1782, Grigore Maior mărturiseşte: „Scripsi intorn’ alla mia cosa eziandio al Nuncio ed al Cardinal Primate rispondendo a Sua I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 53 protestare nu s-au materializat deocamdată într-o reală mişcare de opoziţie, dar ele au continuat şi în anii următori. Avalanşa reformelor ecleziastice iosefine avea să le ofere noi motivaţii, pentru că împăratul a trecut de la afirmarea autorităţii statului asupra Bisericii, caracteristică primelor hotărâri, la încercarea de modificare a raporturilor confesionale şi de intervenţie efectivă în funcţionarea structurilor ecleziastice ale Bisericilor din Principat. I.2. Reglementarea raporturilor confesionale: politica de toleranţă religioasă I.2.1. Edictul de toleranţă 44 O însemnătate decisivă pentru evoluţia raporturilor confesionale din Transilvania a avut-o Edictul de toleranţă *, promulgat la 8 noiembrie 1781, prin care Iosif al II-lea urmărea, conform propriei mărturisiri, „să transforme creştinismul, pentru toate confesiunile, care se duşmăneau până acum, într-o religie a iubirii” 45. Semnificaţiei umanitarist-creştine i se adăugau motivaţii utilitariste de natură economică, cu deosebire intenţia de a stopa emigrarea românilor ortodocşi supuşi persecuţiilor confesionale, şi administrative, privind necesitatea înlăturării obstacolelor confesionale restrictive care împiedicau edificarea unei administraţii unitare46. Actul, publicat şi în versiune românească47, face apel, în introducere, la caracterul vătămător al constrângerii conştiinţelor, Eminenza ad un’ mucchio di diverse copie delli veschovi d’Ungheria e del Cardinale Migazzi intorno alle publicazioni delli decreti regj […]” (AE – AOE, nr. 592/1782, f. 1r). 44 În continuarea abordărilor din istoriografia mai veche (Hermann 1887, p. 6-7, 13-15; Zieglauer 1881, p. 7-11; Teutsch 1907, p. 273-274; Tóth 2001, p. 312-313; Schuller 1969, p. 62-64; Bernath 1994, p. 252-255), studiile consacrate în ultimii ani acestei reglementări de o importanţă majoră pentru întregul reformism iosefin au contribuit la clarificarea elaborării Edictului (Fazakas 1996, p. 97-103; Fazakas, L’Edit de tolérance, p. 77-82), a genezei sale ideatice şi a raporturilor cu politica de toleranţă tereziană (Teodor 1998, p. 190-204), respectiv a semnificaţiilor lui în comparaţie cu actele similare destinate celorlalte teritorii ale Imperiului (Horga 2000, p. 152-161). Alături de acestea se impun, prin perspectiva oferită asupra implicaţiilor Edictului de toleranţă pentru confesiunile transilvănene, valoroasele investigaţii ale istoricilor Ludwig Binder (1981, p. 170-200) şi István Juhász (1984, p. 1-17); tratarea subiectului în lucrarea mai nouă redactată de Angelika Schaser (2000, p. 79-84) le este îndatorată în mare măsură. * Utilizez termenul „edict” pentru că este încetăţenit în istoriografie (şi nu doar în cea românească), deşi, aşa cum a observat Peter F. Barton (Toleranz und Toleranzpatente, p. 267), Iosif al II-lea a vorbit întotdeauna despre o „patentă”. 45 Apud Zieglauer 1881, p. 8. 46 Bernath 1994, p. 252-253; Schaser 2000, p. 80. Gravitatea problemei emigrării o sesizase chiar împăratul în cursul călătoriei sale în Transilvania din anul 1773. Cu privire la diferitele semnificaţii ale toleranţei iosefine vezi, printre altele: Winter 1962, p. 162-176; O’Brien 1969, p. 22-31; Schwarz 1981, p. 76-92; Barton, Toleranz und Toleranzpatente, p. 265-266; Brambilla 1997, p. 244-248. 47 Col. Doc. Blaj, nr. 645, f. 1r-3r (traducere românească manuscrisă, fără indicarea provenienţei); Lupaş 1910, p. 446-455 (ediţie a originalului latin şi a unei alte versiuni româneşti, descoperită în arhiva protopopiatului ortodox din Făgăraş); Mályusz 1940, p. 285-290 (ediţie a originalului latin). 54 Un timp al reformelor în comparaţie cu utilitatea pentru religie („lege”) şi „obşte” a toleranţei („adevărata suferire”), adecvate carităţii creştine, pentru a justifica introducerea acestei reforme în provinciile ereditare şi în Ungaria. În cazul Transilvaniei, împăratul îşi afirmă dorinţa de a respecta prevederile diplomelor emise de predecesorii săi, care recunoscuseră libertatea religiilor recepte şi toleranţa („suferirea”) pentru confesiunea ortodoxă; dată fiind însă vecinătatea provinciei cu Ungaria şi necesitatea unei guvernări comune a întregului imperiu, el consideră necesar să facă cunoscute Guberniului Principatului „regulile îndreptătoare” privitoare la chestiunea toleranţei. Un alt argument invocat în acest sens îl constituie frecventele plângeri ale credincioşilor de diferite confesiuni, care fie dovedeau lipsurile existente în legislaţia Principatului sau în reglementările antecesorilor săi, fie evidenţiau faptul că, în anumite cazuri, aplicarea prevederilor acestora se făcea prin abaterea de la „adevărata îndreptare” (sau „dreapta măsurare”) 48. Edictul la care se face referire, destinat Ungariei, a fost emis la 25 octombrie şi i-a avut în vedere pe credincioşii protestanţi (fiind menţionaţi explicit cei de confesiune luterană şi calvină) şi pe cei ortodocşi, lipsiţi de dreptul exercitării publice a cultului şi de drepturi civile49. Situaţia diferită din Transilvania, unde membrii celor patru religii recepte se bucurau deja de dreptul exercitării publice a cultului şi chiar ortodocşii, ca toleraţi, beneficiau de acelaşi drept, a motivat atitudinea de opoziţie faţă de publicarea Edictului a Cancelariei Aulice transilvănene 50. Pe de altă parte, consilierii catolici ai Cancelariei Aulice, ca şi unii membri ai Consiliului de Stat, printre care Franz Karl Kressel şi Karl Friedrich Hatzfeld, şi-au exprimat temerea că prin renunţarea la criteriul confesional pentru accesul în funcţii şi înlocuirea lui cu recrutarea pe baza meritului, catolicii îşi puteau pierde poziţia privilegiată în favoarea protestanţilor 51. Rezoluţia imperială din 18 octombrie a luat în considerare obiecţia, consimţind la omiterea din textul Edictului a acestei prevederi, ca prevedere obligatorie, aşa cum apărea în varianta destinată Ungariei52. În cadrul acestor dezbateri, consilierul Tobias Gebler a adus în discuţie şi situaţia credincioşilor ortodocşi, afirmând necesitatea emiterii unei dispoziţii prin care să se transmită episcopului greco-catolic ordinul de a înceta oprimarea acestora 53. Col. Doc. Blaj, nr. 645, f. 1r; Lupaş 1910, p. 447. Argumentul referitor la plângerile credincioşilor apare şi în versiunea destinată Ungariei, într-o enunţare mai succintă şi fără a se face referire la o anumită legislaţie (Mályusz 1940, p. 272). 49 Mályusz 1940, p. 270-276 (textul Edictului); Király 1969, p. 123-124; Kosáry 1987, p. 87-92; Balász 1997, p. 180-182. Date interesante despre efectele Edictului, relatate de nunţiul Garampi, prezintă Umberto dell’Orto (1995, p. 437-438). 50 Mályusz 1940, p. 277-278, referatul consilierului David Székelly, din 26 septembrie 1781, şi p. 283, referatul consilierului György Bánffy, din 2 noiembrie, care menţionează explicit existenţa a 5 confesiuni diferite: catolică, calvină, luterană, unitariană şi „grecească neunită”, cea unită fiind integrată confesiunii catolice. 51 Ibidem, p. 278, 280. 52 „[…] intentionem meam unice illam esse, acatholicis in illis locis quasdam praerogativas quoad exercitium religionis suae concedere, ubi illis hactenus caruerunt, quin tamen in reliquis dominanti religioni catholicae faventibus constitutionibus quidquam immutetur, nil amplius obstat […]” (ibidem, p. 280). 53 Ibidem, p. 279, 282, intervenţiile din 4 şi 25 octombrie 1781. 48 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 55 Textul Edictului transilvănean a fost rezultatul unei adaptări a variantei destinate Ungariei la condiţiile specifice Principatului, sarcina fiind atribuită consilierului György Bánffy 54. În referatul său din 2 noiembrie 55, acesta a condamnat cu deosebire utilizarea conceptului de „religio dominans”, cu referire la confesiunea catolică, ceea ce contribuia în viziunea sa mai degrabă la îngrădirea, decât la extinderea drepturilor confesiunilor protestante 56. Cu acelaşi prilej, Bánffy a susţinut ideea că, în problema accesului la funcţii, conform legislaţiei transilvănene, candidaţii religiilor recepte, în mai mică măsură unitarienii, aveau şanse egale. Alte sugestii au avut în vedere privilegiile religiilor recepte: includerea în rândul acestora şi a unitarienilor, care nu apăreau în textul Edictului ungar; aplicarea doar în cazul credincioşilor ortodocşi toleraţi a dispoziţiei privitoare la numărul de familii necesar pentru acordarea dreptului de edificare a unei biserici; eliminarea expresiei „privatum religionis exercitium”, în condiţiile în care, în Transilvania, toate confesiunile, inclusiv cea ortodoxă tolerată, se bucurau de dreptul exercitării publice a cultului. Proiectul final elaborat de Bánffy, susţinut şi de Consiliul de Stat, a primit acceptul împăratului la 8 noiembrie. El reţinea cele şase puncte privind principiile generale („regulae normativae”) ale rezoluţiei imperiale din 13 septembrie, care fuseseră introduse şi în Edictul destinat provinciilor ereditare, promulgat la 13 octombrie57, şi în cel destinat Ungariei, ele având însă, în cazul Transilvaniei, doar o valoare informativă, de luare la cunoştinţă; dispoziţiile complementare, obligatorii pentru Transilvania, au fost detaliate, în zece puncte, în cea de-a doua parte a Edictului. Principiile generale asigurau, în primul rând, dreptul credincioşilor protestanţi şi ortodocşi la exercitarea liberă a cultului privat 58 şi la construirea de biserici şi case parohiale, acolo unde existau cel puţin o sută de familii şi se găseau şi mijloacele materiale pentru aceasta, fără împovărarea excesivă a poporului. Prevederea privind posibilitatea accesului la funcţii publice, în virtutea meritelor şi nu a apartenenţei confesionale, şi acordarea concivilităţii pentru teritoriul acelor oraşe în care credincioşii menţionaţi nu se putuseră stabili până atunci conferea acestora şi importante drepturi civile. Ei nu mai puteau fi constrânşi să participe la ceremoniile religioase catolice, nici să depună jurăminte care contraveneau principiilor religiei lor, în cazul credincioşilor protestanţi. Rămâneau totuşi în vigoare acele legi şi privilegii care confereau O analiză comparativă a diferitelor variante ale Edictului de toleranţă, cu dese referiri la cele destinate Ungariei şi Transilvaniei, menite să releve specificitatea lor, a realizat Peter F. Barton (1981, p. 152-202; vezi şi Barton, Toleranz und Toleranzpatente, p. 267-271). 55 Mályusz 1940, p. 282-285. 56 „[…] eine in Siebenbürgen zu Befolg- und Nachachtung publicirende Toleranz nicht nur allein ganz überflüssig, sondern auch mit denen gesetzmässigen Gerechtsamen der protestantischen Religionen nicht wohl vereinbarlich seie und selbe wieder E. M. a. h. Absicht mehr einschränken, als erweitern würde, nachdeme eine verwilligende Toleranz sowohl ihrem Namen als ihren Wirkungen nach die Praedominirung der katholischen Religion voraussetzen müsste.” 57 Textul la Klueting 1995, p. 252-255, nr. 102. 58 Într-una dintre versiunile româneşti acesta este numit cu expresia „sloboda îndeletnicire a legii” (Col. Doc. Blaj, nr. 645, f. 1v). 54 56 Un timp al reformelor catolicismului statutul de „religie dominantă” 59, cu referire mai ales la interdicţia exercitării publice a cultului pentru protestanţi şi ortodocşi. Având însă doar o valoare informativă, prevederile principiilor generale nu s-au putut aplica, în această formă, în cazul Transilvaniei. Dispoziţiile obligatorii pentru Transilvania au omis principiul accesului la funcţiile publice în virtutea meritelor, ca şi drepturile civile conferite prin punctul 3 al Edictului destinat Ungariei, iar dreptul de edificare sau renovare a bisericilor şi de instituire a preoţilor şi slujitorilor bisericeşti (punctul 1) era condiţionat de existenţa numărului de o sută de familii doar în cazul ortodocşilor; românii de această confesiune obţineau totuşi un câştig important, pentru că Edictul de concivilitate din 22 martie 1781 le acordase deja posibilitatea de a achiziţiona case şi proprietăţi pe Fundus Regius şi în oraşele săseşti 60. Punctele 2-3 au în vedere căsătoriile mixte şi cu deosebire problema confesiunii în care trebuiau educaţi copiii proveniţi din aceste căsătorii 61; în funcţie de sex, ei urmau confesiunea părinţilor, cu excepţia cazului în care mama era de confesiune ortodoxă. Erau privilegiate, pe această cale, religiile recepte, în defavoarea celei ortodoxe tolerate, după cum, în Edictul pentru Ungaria, fusese privilegiat catolicismul, în defavoarea confesiunilor necatolice 62. Punctele 4-9 conţin diferite prevederi referitoare la sacramentul botezului (se confirma dreptul moaşelor de confesiune necatolică de a-l administra), la asistenţa spirituală acordată bolnavilor şi celor condamnaţi (preoţii necatolici aveau deplina libertate de a administra ultimele sacramente propriilor credincioşi), la dreptul protestanţilor şi ortodocşilor de a înfiinţa şcoli proprii în care să fie educaţi copiii lor (în cazul că aceste şcoli nu puteau fi înfiinţate din lipsa mijloacelor materiale, copiii lor puteau frecventa şcolile catolice sau de altă confesiune, conform obiceiului în vigoare până atunci), la interzicerea colectelor şi a oricăror contribuţii solicitate credincioşilor cu prilejul vizitaţiilor canonice, la convocarea sinoadelor doar cu acordul împăratului şi după informarea prealabilă a acestuia cu privire la problemele care urmau să fie dezbătute 63. Prin aceste reglementări statul urmărea să impună aplicarea efectivă a principiului toleranţei religioase în aspectele concrete ale vieţii religioase a diferitelor confesiuni din Transilvania, dar intenţiona în egală măsură şi subordonarea Bisericilor, intervenind în viaţa lor internă, aşa cum o demonstrează mai ales ultima prevedere, Conceptul este tradus, în versiunile româneşti, prin expresiile „legea cea împărăţitoare” (ibidem, f. 2r), respectiv „stăpânitoarea religie” (Lupaş 1910, p. 450). 60 Bernath 1994, p. 247; Schaser 2000, p. 71-77. 61 O reglementare anterioară, din 7 decembrie 1780, desfiinţase privilegiul absolut al preoţilor catolici de a-i boteza pe copiii proveniţi din căsătoriile mixte în care unul dintre părinţi era catolic (Herrmann 1887, p. 4). 62 Mályusz 1940, p. 272-273, punctele 7-8, pentru Edictul destinat Ungariei. Principiul invocat aici era cel al „religiei dominante”: „[…] quod dominantis religionis praecipuum ac praerogativa esse dignoscitur”. În Edictul pentru Transilvania s-a înlocuit cuvântul „dominantis” cu „receptae”, iar în versiunile româneşti era invocată „alegerea şi covărşirea legii cei primite” (Col. Doc. Blaj, nr. 645, f. 2v), respectiv „regula religiei reţepte şi cinstea de a se cunoaşte” (Lupaş 1910, p. 452). 63 În Edictul destinat Ungariei se prevedea şi participarea la lucrările sinoadelor protestante a câte doi comisari numiţi de împărat, unul catolic, iar celălalt aparţinând confesiunii respective (Mályusz 1940, p. 275, punctul 17). 59 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 57 referitoare la convocarea sinoadelor; eliminarea unor abuzuri privind colectele şi contribuţiile solicitate credincioşilor justifica doar parţial această tendinţă. Punctul 10 înfăţişează în mod concluziv esenţa politicii de toleranţă: nimeni nu mai trebuia să fie persecutat pentru convingerile sale religioase, dacă nu încălca legile civile, decretele imperiale, sau nu tulbura liniştea publică; membrii tuturor confesiunilor trebuiau să se abţină de la defăimarea verbală, sau prin intermediul actelor şi scrisorilor oficiale, a celor de altă confesiune. Semnificaţia Edictului de toleranţă pentru Transilvania, deşi diminuată de distincţia dintre principiile generale orientative şi prevederile complementare obligatorii, a fost majoră, pentru că el a constituit o premisă a aplicării principiului egalităţii cetăţeneşti64. Pentru ortodocşi cu deosebire se deschidea calea emancipării, în spiritul concivilităţii şi al eticii creştine 65. Acest fapt a devenit posibil, în condiţiile omiterii din Edict a prevederilor privind accesul la funcţii şi egalitatea drepturilor civile, graţie cadrului favorizant creat de Edictul de concivilitate promulgat anterior, şi de alte reglementări ulterioare 66, precum recunoaşterea formală a Bisericii Ortodoxe. Noul concept de toleranţă a reprezentat un pas înainte faţă de toleranţa tereziană 67 prin dimensiunea sa civilă, dar şi prin încercarea de modificare a unei legislaţii nesatisfăcătoare şi de corectare a abuzurilor semnalate în introducerea Edictului. Edictul de toleranţă, primit de Guberniul Transilvaniei la 14 noiembrie 68, a fost publicat de acesta prin intermediul decretului gubernial din 29 noiembrie 69. Cu o întârziere semnificativă pentru suspiciunile cu care a fost întâmpinat, autorităţile civile locale au făcut cunoscut conţinutul Edictului în teritoriul propriilor unităţi administrative70. La rândul lor, ierarhiile ecleziastice au transmis clerului subordonat decretul gubernial şi textul Edictului 71. Bernath 1994, p. 253. Suttner 1981, p. 97, 100; Teodor 1998, p. 199. 66 Prin decretul gubernial din 30 ianuarie 1783, care a transmis decretul aulic din 8 ianuarie acelaşi an, s-a prevăzut ca la ocuparea funcţiilor să nu se mai ţină cont de apartenenţa confesională, ci doar de aptitudinile şi meritele personale ale candidaţilor (Zieglauer 1881, p. 15). 67 Edictul utilizează în ambele cazuri acelaşi termen: „toleranţă”, respectiv „suferire”, în traducerea românească manuscrisă. 68 Josupeit-Neitzel 1986, p. 85. 69 AE - AOE, 1336/1781, f. 1r (exemplarul adresat episcopului romano-catolic Ignác Batthyány); MRUB – AG-ai, nr. 89/1781, f. 1r-2v (exemplarul adresat episcopului greco-catolic Grigore Maior). 70 Edictul urma să fie tradus şi tipărit în limbile vorbite de locuitorii comitatului, scaunului sau districtului respectiv, pentru a fi afişat pe porţile oraşelor şi pe uşile bisericilor din fiecare sat. În cazul scaunului Sibiului, această operaţiune a fost ulterioară datei de 7 ianuarie 1782, când decretul gubernial împreună cu Edictul imperial erau înregistrate în protocolul magistratului oraşului Sibiu (Zieglauer 1881, p. 7-8); în Făgăraş, copia după care s-a făcut traducerea Edictului în limba română a fost eliberată de notarul Tablei districtuale la 9 martie 1782 (Lupaş 1910, p. 455). 71 Episcopul greco-catolic Grigore Maior a transmis prin circulara adresată protopopilor la începutul lunii decembrie 1781 versiunea românească a decretului gubernial (MRUB – AG-ai, 46/1789, f. 1r-v, concept nedatat), iar vicarul ortodox Ioan Popovici a trimis o circulară 64 65 58 Un timp al reformelor Decretul Guberniului, pornind desigur de la recomandările împăratului 72, explică spiritul în care trebuiau aplicate prevederile Edictului de toleranţă de către membrii clerului secular şi regular: preoţii cu deosebire erau sfătuiţi să dea dovadă de „moderaţie” şi „adevărată toleranţă creştină”, să evite orice prilej de „animozitate” şi „disensiune”, să se abţină de la invective la adresa celor care nu împărtăşeau credinţa catolică, să se preocupe în cea mai înaltă măsură de îndatoririle lor pastorale. Credincioşii trebuiau confirmaţi prin „învăţătura cea pravoslavnică” („salutaris doctrina”) în „singură mântuitoarea pravoslavnica credinţă” („sola salvifica religione”), iar cei „rătăciţi” readuşi alături de aceştia. Noţiunile utilizate reflectă aceeaşi concepţie specifică Edictului, de supremaţie a catolicismului, de această dată sub aspect doctrinar. În versiunea românească, credinţa „pravoslavnică” se suprapune celei catolice, împărtăşită doar de adepţii confesiunii greco-catolice. Îndemnul la utilizarea în exclusivitate a mijloacelor de convingere spirituale pentru convertirea ortodocşilor a reprezentat însă un element pozitiv, caracteristic şi îndrumărilor adresate clerului în finalul circularei sale de episcopul greco-catolic. I.2.2. Măsuri restrictive Consecinţa directă a politicii de toleranţă a constituit-o decizia de desfiinţare a proceselor de „apostazie”, prin decretul imperial din 16 ianuarie 1782 73. Asimilată până atunci cu un delict criminal, „apostazia” (părăsirea Bisericii Catolice şi convertirea la o altă confesiune creştină) era pasibilă de o severă pedeapsă. Aceasta începea cu o perioadă de detenţie de patru până la şase săptămâni, însoţită de o asiduă instrucţie în doctrina catolică, şi continua pentru renitenţi cu doi ani de munci publice, inauguraţi de o corecţie fizică executată în faţa comunităţii, constând din 25 de lovituri de vergi. Mai aspru erau pedepsiţi „seducătorii”, care erau închişi pentru doi sau trei ani într-o temniţă din afara Transilvaniei, în funcţie de gravitatea delictului şi de condiţia lor putând fi condamnaţi în acelaşi timp şi la munci publice, iar apoi exilaţi; dacă recidivau, sau dacă numărul celor seduşi era de prima dată considerabil, ei puteau fi sancţionaţi chiar cu pedeapsa capitală 74. Decretul iosefin a abolit orice pedeapsă pentru cei care doreau să similară protopopilor săi la 9 mai 1782 (Puşcariu 1897, p. 297; Voileanu 1902, p. 19). În schimb, episcopul Transilvaniei s-a lăsat foarte greu convins să publice Edictul, fiind necesar să i se transmită un avertisment ultimativ, conform unei informaţii trimise la Roma din partea nunţiaturii vieneze la 14 martie 1782 (menţionată la Orto 1995, p. 337). Ulterior, prevederile Edictului de toleranţă referitoare la Transilvania au fost reeditate în Milostive porunci împărăteşti, f. 1r-2r, iar cele ale decretului gubernial în Culegere 1787, f. 1r. 72 Textul decretului (reprodus la Mályusz 1940, p. 276) este aproape identic cu cel care a însoţit Edictul de toleranţă pentru Ungaria, adresat episcopilor regatului de Consiliul Locumtenenţial la 29 octombrie 1781 (dată menţionată la Horga 2000, p. 158). 73 Stăniloae 1938-1939, p. 7 (nota 1, unde este reprodus textul în original); Mályusz 1940, p. 290293. Versiunea românească este reprodusă în Milostive porunci împărăteşti, f. 2r; o traducere fragmentară a originalului este redată şi la Stăniloae 1936, p. 837-838. Decretul a fost comunicat de Guberniul Transilvaniei la 31 ianuarie 1782 (MRUB – AG-ai, nr. 8/1782, f. 1r-2v). 74 AE – AOE, nr. 193/1771, f. 1r-2r, decretul imperial din 17 iunie 1771, care-i are în vedere în mod explicit pe „quicunque adultae jam aetatis, catholicam religionem desererent, sive I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 59 treacă de la o religie receptă la alta, dar, pentru a uşura revenirea celor care doreau să părăsească religia catolică („pravoslavnica credinţă” conform versiunii româneşti), a stabilit ca aceştia să fie instruiţi într-o mănăstire cu privire la „adevărul credinţei”, timp de patru sau şase săptămâni, „cu moderaţia şi blândeţea potrivită religiei creştine”; după această perioadă, dacă persistau în hotărârea lor, ei aveau libertatea de a trece la altă confesiune. A fost interzisă, prin acelaşi decret, răpirea bisericilor oricărei confesiuni, sub pedeapsa de 200 de guldeni 75. Rămâneau în vigoare reglementările privitoare la pedepsirea celor care „pre alţii de la adevărata credinţă i-ar amăgi şi i-ar trage”, chiar în cazul nobililor care ar încerca să impună iobagilor propria credinţă. Instrucţia în doctrina catolică îşi schimba astfel semnificaţia devenind, dintr-o sancţiune, o tentativă de convingere conformă spiritului toleranţei religioase, care proba însă o dată în plus statutul de confesiune dominantă al catolicismului. Această reglementare a fost confirmată şi detaliată prin decretul din 22 mai 1782, care a avut drept obiectiv esenţial explicarea Edictului de toleranţă 76. Exprimându-şi profunda neplăcere pentru interpretarea cu totul contrară intenţiei sale a Edictului, între alţii şi de neuniţi, împăratul îşi justifica, în preambulul decretului, măsura de interzicere a proceselor de apostazie prin dorinţa de a contribui la „fericirea şi libertatea rezonabilă” a supuşilor săi, care corespundea şi principiului toleranţei; pentru a preveni însă schimbarea arbitrară a confesiunii, şi mai ales împotriva celor care îndrăzneau să-i „seducă” pe credincioşii romano- şi greco-catolici, el amintea decizia sa de condiţionare a părăsirii Bisericii Catolice prin efectuarea prealabilă a instrucţiei doctrinare de şase săptămâni. provinciales, sive milites limitanei sint, nec non Valachi a Sacra Unione ad Schisma transeuntes”; instrucţiunile transmise pe această cale episcopului romano-catolic József Bajtay vizau şi expedierea unor rapoarte despre situaţia unirii pe care acesta trebuia să le solicite episcopului greco-catolic. Pentru alte reglementări similare, vezi Mályusz 1940, p. 291, şi Juhász 1984, p. 5. Desigur, se poate presupune că asemenea dispoziţii au fost puse prea puţin în practică, dar important este în acest caz modul de concepere a sancţiunilor pentru „apostazie”. 75 Herrmann 1887, p. 13; Zieglauer 1881, p. 10. 76 Decretul a fost difuzat prin circulara Guberniului cu nr. 4151, din 20 iunie 1782, în forma tipărită la tipografia lui Martin Hochmeister din Sibiu (AE – AOE, nr. 814/1782, f. 1r-2r) şi în copie manuscrisă, precum cea adresată episcopului romano-catolic Ignác Batthyány la aceeaşi dată (Idem, nr. 960/1782, f. 1r-4v); versiunea românească a fost inclusă în Milostive porunci împărăteşti, f. 2r-3r. În bibliografie, prevederile sale sunt menţionate la Herrmann 1887, p. 14, Puşcariu 1897, p. 292-293, Prodan 1998, p. 278, Juhász 1984, p. 11, şi Orto 1995, p. 394. Ultimul autor citează un raport adresat Romei de nunţiul Garampi la începutul lunii martie 1783, în care acesta afirma că prevederea referitoare la instrucţia doctrinară de şase săptămâni, valabilă conform decretului din 22 mai doar pentru Transilvania, a fost extinsă ulterior la nivelul întregului Imperiu. De fapt, decizia împăratului la care se referea nunţiul apostolic, adoptată la 15 decembrie 1782 şi prevăzând intrarea în vigoare a obligativităţii instrucţiei doctrinare de la data de 1 ianuarie 1783 (Mitrofanov 1910, p. 717; Winter 1962, p. 176, unde este citat şi decretul imperial din 15 martie 1783, important pentru justificarea măsurii în optica lui Iosif al II-lea), avea vechi antecedente în istoria Imperiului, coborând până în anul 1651, când împăratul Ferdinand al III-lea luase o măsură similară (vezi O’Brien 1969, p. 11 şi 27-28, pentru contextul adoptării decretului din 15 decembrie 1782). Suveranul a materializat astfel promisiunea implicită făcută papei încă în cursul convorbirilor de la Viena, atunci când l-a asigurat că „acordarea toleranţei nu însemna permiterea apostaziei” (Orto 1995, p. 345). 60 Un timp al reformelor Noul decret a stabilit, în completarea celui anterior, obligativitatea acestei instruiri, cu o durată stabilită acum la şase săptămâni, ea trebuind să fie realizată într-o mănăstire de un preot catolic, în spiritul carităţii creştine, şi certificată de un atestat eliberat de superiorul mănăstirii (punctul 1) 77. Preoţilor celorlalte confesiuni li s-a interzis în mod strict să-i accepte în parohia lor pe credincioşii care nu posedau un asemenea certificat, sau să le acorde sacramentele (punctul 2) 78. În cazul românilor care doreau să treacă la „schismă”, atât din cauza numărului mare al acestora, cât şi datorită lipsei mănăstirilor, s-a prevăzut posibilitatea ca preoţii să fie instruiţi la sediul episcopal din Blaj; pentru credincioşi episcopul greco-catolic urma să desemneze un cleric potrivit care, prin probitate morală şi învăţătură, să-i poată instrui în mod suficient cu privire la adevărurile credinţei şi chiar să cunoască mijloacele paşnice de a-i convinge să renunţe la hotărârea de schimbare a confesiunii (punctul 3). Schimbarea confesiunii nu putea fi acordată atunci când motivaţia era sustragerea de la o sancţiune, sau obţinerea unei facilităţi în probleme matrimoniale ori de alt gen, după cum era prevăzut şi în Approbatae Constitutiones (punctul 4). Printr-o modificare în sens restrictiv a prevederilor Edictului de toleranţă, s-a stabilit obligativitatea educării în principiile catolice a copiilor născuţi înainte de schimbarea confesiunii părinţilor (punctul 5). Guberniul avea obligaţia să supravegheze şi să investigheze, când era cazul, activitatea „seducătorilor” (punctul 6) şi Asupra acestei prevederi Iosif al II-lea a revenit în decretul din 18 septembrie 1782, comunicat de Guberniul Transilvaniei la 22 octombrie acelaşi an, prin care a permis efectuarea instrucţiei religioase în parohii, de către un cleric desemnat de episcop, mai ales atunci când era vizată o întreagă comunitate, sau o mare parte a ei; autorităţile locale aveau datoria de a-i obliga pe cei reticenţi să participe la această instrucţie. Tot atunci a fost stabilită şi retribuţia instructorului la 2 florini pe zi, care trebuiau plătiţi jumătate de credincioşii solicitanţi, şi jumătate de parohul catolic, considerat vinovat pentru insuficienta educaţie a credincioşilor săi (AE – AOE, nr. 1355/1782, f. 1r-v, originalul decretului tipărit în limba latină; Milostive porunci împărăteşti, f. 3r, versiunea românească a aceluiaşi act, consemnată sub formă de regest şi la Puşcariu 1897, p. 298, şi Voileanu 1902, p. 20). La 22 noiembrie 1784, împăratul a revenit cu o măsură suplimentară, stabilind ca numirea unui instructor străin de parohia în care se efectua instrucţia să aibă loc doar dacă parohul local nu corespundea acestei misiuni (Culegere 1786, f. 1r). Detaliile privind retribuirea instructorilor au fost transmise printr-un decret aulic emis în octombrie 1786, comunicat de Guberniu la 22 noiembrie (Culegere 1787, f. 3v). 78 Conform decretului imperial din 2 octombrie 1782, comunicat de Guberniul Transilvaniei la 22 octombrie, trebuiau sancţionaţi preoţii confesiunilor necatolice care încălcau această prevedere (AE – AOE, nr. 1355/1782, f. 2r, originalul decretului tipărit în limba latină; Col. Doc. Blaj, nr. 661, f. 1r; Milostive porunci împărăteşti, loc. cit., versiunea românească a aceluiaşi act, consemnată sub formă de regest şi la Puşcariu 1897, loc. cit., şi Voileanu 1902, loc. cit.). Ca urmare a persistenţei încălcărilor, la 6 noiembrie a fost emis un nou decret, cu un conţinut similar, comunicat de Guberniu la 26 noiembrie; în plus, preoţii necatolici erau avertizaţi să nu încerce convertirea credincioşilor catolici care nu-şi încheiaseră stagiul de instrucţie doctrinară (MRUB – AG-ai, nr. 52/1782, f. 1r-v, şi Milostive porunci împărăteşti, f. 3v, pentru versiunea tipărită în limba română). Decretul din 25 iunie 1784 a repetat avertismentul adresat preoţilor necatolici, dispunând totodată ca „nu cumva cineva mai înainte de ce ar auzi învăţătura cea de şasă săptămîni să scază de la pravoslavnica credinţă şi unirea credinţii la alte relighii streine” (Culegere 1786, loc. cit.). 77 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 61 să aducă la cunoştinţa tuturor prevederile decretului, inclusiv episcopilor romano- şi greco-catolic, consistoriilor celorlalte religii recepte şi vicarului ortodocşilor 79. Semnificaţia restrictivă a conceptului de toleranţă religioasă este evidenţiată şi în decretul din 24 mai 1782, destinat Ungariei şi Transilvaniei 80. Împăratul îşi mărturisea şi de această dată profunda dezaprobare cu privire la interpretarea, de către protestanţii din provinciile ereditare şi din Ungaria, a politicii sale de toleranţă în sensul unei atitudini indiferente faţă de credinţa împărtăşită de supuşii săi şi chiar de încurajare a părăsirii Bisericii Catolice. Referindu-se la principiile generale („regulae normativae”) ale Edictului de toleranţă, el observa că acestea nu avuseseră menirea de a prejudicia statutul catolicismului de religie dominantă, ci de a contribui la promovarea lui prin învăţătură şi adeziunea liber consimţită a credincioşilor 81. Împotriva unor asemenea interpretări răuvoitoare, decretul a stabilit absoluta interdicţie a utilizării oricăror mijloace de presiune sau intimidare pentru atragerea credincioşilor catolici la alte confesiuni; cei care încălcau această reglementare riscau să fie acuzaţi şi sancţionaţi pentru insubordonare faţă de ordinele imperiale, prevedere care se regăseşte şi în partea finală a Edictului de toleranţă. Efectele nedorite ale politicii de toleranţă printre românii din Transilvania l-au determinat pe Iosif al II-lea să emită, la 28 august 1782, un decret special, în zece puncte, destinat credincioşilor ortodocşi şi greco-catolici de aici, care a reluat, în esenţă, prevederile decretelor din 22 şi 24 mai 82. Suveranul se raportează, în introducere, la decretul de toleranţă al împărătesei Maria Tereza din 21 martie 1760 83, prin care fuseseră reglementate raporturile dintre românii ortodocşi şi greco-catolici în contextul În copia manuscrisă a decretului (loc. cit., f. 3v-4r), într-un fragment omis din varianta tipărită, sunt aduse anumite reproşuri Guberniului în legătură cu modalitatea de publicare a actului din 16 ianuarie, care ar fi favorizat o nepotrivită înţelegere a prevederilor acestuia; tot aici se cere efectuarea unor investigaţii cu privire la activitatea câtorva „seducători” calvini, printre care preoţii din Hidvég şi Odorhei şi protopopul din Vinţu de Sus, şi a doi preoţi ortodocşi din Haţeg şi Orăştie. 80 Col. Doc. Blaj, nr. 649, f. 1r-3r (versiune românească manuscrisă). Conform instrucţiunilor de publicare, decretul trebuia tradus şi tipărit „în toate limbile care să află în ţările noastre” (un asemenea exemplar este semnalat la Dudaş 1979, p. 344, nr. 12). 81 Noţiunea de „religie dominantă” este tradusă în versiunea românească prin expresii precum „domnitoarea pravoslavnica râmleneasca credinţă” sau „singura spăsitoarea râmleneasca credinţă”. Referinţa privitoare la acordarea toleranţei pentru supuşii care nu putuseră fi readuşi „prin învăţătură, şi prin învingerea inimilor cea din lăuntru încă până acum în sânul domnitoarei sfintei bisearici” (Col. Doc. Blaj, nr. 649, f. 2r) semnifică recunoaşterea unei stări de fapt, nu şi permisiunea părăsirii Bisericii Catolice. 82 AE – AOE, nr. 1311/1782, f. 1r-3r (exemplar tipărit în limba latină); Col. Doc. Blaj, nr. 658, f. 1r-2v (versiune românească manuscrisă, deteriorată şi fragmentară, datată în 20 august); Păcăţian 1924-1925, p. 174-178 (ediţia versiunii tipărite în limba română, datată tot în 20 august). În Milostive porunci împărăteşti, f. 4v, decretul este datat însă în 28 august. Exemplarul tipărit în limba română este semnalat şi la Dudaş 1979, loc. cit., după BRV IV, p. 160, nr. 177, care îl consideră identic în conţinut cu decretul din 24 mai. Vezi şi Herrmann 1887, p. 14-15. 83 În decret apare data eronată de 21 martie 1761. Pentru textul decretului terezian vezi Puşcariu 1889, p. 239-243; versiunea tipărită în limba română este editată la Răduţiu 1978, p. 388-391. 79 62 Un timp al reformelor unor tensiuni confesionale similare, dar de o gravitate superioară; continuarea explicită a orientării confesionale specifice decretului terezian este însă corectată de referirea concomitentă la „vremile schimbate”, se înţelege, ca urmare a noii politici de toleranţă. Iosif preia din decretul terezian prevederea care interzicea propaganda ostilă unirii religioase84, completată însă prin avertizarea greco-catolicilor de a se abţine la rândul lor de la silnicii sau invective, în conformitate cu „toleranţia sau suferirea şi dragostea cea creştinească”; în plus, era confirmat dreptul ortodocşilor la liberul exerciţiu al cultului fără restrângerea acestuia doar la anumite localităţi (punctul 1). Prin punctele 2, 3 şi 4 se recomanda conservarea situaţiei de fapt privind posesiunea asupra bisericilor, caselor parohiale şi a proprietăţilor bisericeşti 85, solicitarea aprobării Guberniului pentru edificarea de biserici, case parohiale şi şcoli, frecventarea bisericilor din parohiile învecinate şi apelul la asistenţa spirituală a preoţilor acestora în cazul ortodocşilor lipsiţi de biserici şi preoţi proprii 86. Reglementările amintite, chiar într-un sens mai restrictiv, mărturisesc influenţa politicii de toleranţă. Hirotonirea preoţilor ortodocşi trebuia să se facă doar de viitorul episcop 87 sau de episcopul desemnat de împărat, şi numai dintre autohtonii de condiţie liberă, celor de condiţie servilă fiindu-le necesară permisiunea şi recomandarea stăpânilor; autorităţile locale aveau sarcina de a confirma existenţa numărului necesar de credincioşi şi posibilitatea lor de a-şi întreţine preotul (punctul 5) 88. În conformitate cu ordinele anterioare, era în continuare interzisă hirotonirea acestor preoţi în afara Transilvaniei (punctul 6). Sancţiuni severe, putând merge până la pedeapsa capitală, îi aşteptau pe „amăgitorii” care ar fi încercat, sub pretextul apărării propriei confesiuni, să provoace tulburări ale liniştii publice (punctul 7); reglementarea, prezentă şi în decretul terezian, ca şi în decretele iosefine din 22 şi 24 mai, primea aici o formulare mult mai În decretul iosefin este subliniat statutul recept al confesiunii greco-catolice: „Ca neuniţii cu tot deadinsul să se contenească de toate hulele, vorbele şi scrisorile, care ar veni spre lepădarea şi scăderea sau stricarea Sfintei Uniri, ca aceii ce iaste primită în legea patriei” (Col. Doc. Blaj, nr. 658, f. 1v). 85 Reglementări mai detaliate în această chestiune fuseseră stabilite prin decretul din 10 iulie 1782, comunicat de Guberniu la 30 iulie, cu privire la atribuirea bisericii din comunităţile mixte în funcţie de numărul credincioşilor (ea se acorda ortodocşilor dacă reprezentau mai mult de trei sferturi din numărul credincioşilor, cu obligaţia de a ridica o altă biserică pentru greco-catolici); chiar şi în acest caz, porţiunea canonică rămânea pentru tot timpul vieţii sale în folosinţa preotului greco-catolic (Milostive porunci împărăteşti, f. 4r). 86 Prin decretul din 9 aprilie 1783, comunicat de Guberniu la 8 mai, s-a îngăduit preoţilor catolici din comunităţile mixte să slujească botezul, cununia şi înmormântarea şi pentru necatolici, în cazul în care aceştia erau lipsiţi de biserică şi preot propriu, şi nici nu aparţineau de altă parohie (ibidem, f. 4r-v; Puşcariu 1897, p. 301; Voileanu 1902, p. 23). 87 „Carii dintră neuniţi vreau a să popi, aceia […] când s-ar întâmpla să ne milostivim a le numi episcop, atunci prin acela […] să vor popi” (Păcăţian 1924-1925, p. 176). Este probată astfel existenţa, încă din acest moment, a intenţiei împăratului de completare a scaunului vacant al diecezei ortodoxe. 88 Limitarea ordinării preoţilor ortodocşi la strictul necesar, în funcţie de numărul credincioşilor, distanţa la care se găsea un preot de ritul propriu şi existenţa unor mijloace suficiente de subzistenţă fusese stabilită şi prin decretul gubernial din 11 iunie 1782 (AE – AOE, nr. 920/1782, f. 1r). 84 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 63 aspră. Ca şi în decretul terezian, se interzicea ortodocşilor organizarea de „adunări” sau „soboare” (punctul 8). Punctul 9 relua, într-o formulare similară, atât motivaţia, cât şi principalele prevederi ale decretului din 22 mai referitoare la efectuarea instrucţiei religioase de şase săptămâni. Ultimul punct comunica formalităţile necesare pentru adoptarea confesiunii greco-catolice, constând într-un atestat eliberat de doi reprezentanţi ai autorităţilor sau doi nobili care să probeze dorinţa de convertire a solicitantului. Decretul din 28 august, prin reglementările semnalate, ca şi prin prevederea din punctul 6 referitoare la hirotonirea preoţilor ortodocşi, se plasa aşadar în continuitatea politicii de toleranţă tereziene. Aceasta era corectată doar într-o măsură relativă prin raportarea la noua semnificaţie a toleranţei, sub aspectul liberei exercitări a cultului ortodox, a dreptului de edificare a bisericilor, caselor parohiale şi şcolilor, respectiv de instituire a preoţilor în condiţiile prevăzute de Edictul de toleranţă. Părăsirea Bisericii Greco-Catolice era acceptată numai în condiţiile stabilite prin decretele din 22 şi 24 mai 89, iar în virtutea aceloraşi decrete tulburările confesionale erau asimilate delictului de insubordonare civilă. În esenţă, toleranţa semnifica recunoaşterea situaţiei de fapt a ortodocşilor, prin confirmarea proprietăţii lor asupra bisericilor şi posesiunilor ecleziastice deţinute la acea dată, fără a avea însă libertatea de extindere a acestei proprietăţi prin câştigarea altora. Ulterior, această prevedere a fost interpretată într-un sens şi mai restrictiv, subliniindu-se statutul recept al confesiunii greco-catolice, în comparaţie cu cea ortodoxă 90. Emis în urma altor decrete restrictive, ulterioare Edictului de toleranţă, decretul din 28 august reflectă situaţia privilegiată a confesiunii greco-catolice, el devenind, pentru o lungă perioadă de timp, o referinţă fundamentală pentru soluţionarea litigiilor dintre cele două confesiuni 91. I.2.3. Reacţii oficiale şi receptare populară Noua politică religioasă a stârnit o opoziţie semnificativă în Transilvania. Episcopul romano-catolic Ignác Batthyány (1780-1798) solicitase împăratului, încă la 20 octombrie 1781, permisiunea întrunirii sinodului diecezan, în virtutea unui drept de care beneficiau şi confesiunile protestante; pe de altă parte, el îşi justificase cererea apelând la normele canonice tridentine şi susţinând ideea necesităţii şi utilităţii reunirii sinodului Obligativitatea respectării stricte a dispoziţiilor referitoare la efectuarea instrucţiei religioase a fost reafirmată ulterior, prin decretele din 12 mai şi 20 noiembrie 1783 (Milostive porunci împărăteşti, f. 4r). 90 „[…] neuniţii nesmintiţi să se lase şi să se ţie, şi de aici înainte […], însă numai întru acelora carea de demult neuniţi în pace le-au ţinut şi le-au stăpînit, iar nu întru acelora care ei de la uniţi cu sila şi cu puternicia le-au luat, dându-să slobozenie uniţilor ca unde ar scădea numărul neuniţilor de a nu putea ţinea bisearica să poată uniţii a ceare bisearica neuniţilor, pentru că uniţii sînt priimiţi în ţară, iar neuniţii numai suferiţi, şi pentru aceaia despre bisearicile şi funduşurile preoţeşti, din carea cu silnicie s-au scos popii cei uniţi, ca să li să întoarcă şi pricinuitorii unii îndrăzniri ca aceaia să se cearce şi să se pedepsească […]” (ibidem, f. 4v, decretul imperial din 26 februarie 1783, comunicat de Guberniu la 18 martie). 91 Este ilustrativ cazul unei copii a decretului eliberate pe baza originalului din arhiva Guberniului la data de 31 august 1832 (Col. Doc. Blaj, nr. 657, f. 1r-6r). 89 64 Un timp al reformelor pentru „sporul religiei” şi respectarea disciplinei ecleziastice 92. În răspunsul său din 29 noiembrie, Iosif al II-lea a apreciat zelul episcopului, dar nu i-a aprobat cererea, pe care nu o găsea îndeajuns de întemeiată 93. La 24 decembrie, Batthyány îi scria din nou împăratului, expunându-şi câteva opinii cu privire la principiile politicii de toleranţă, cu deosebire asupra intenţiei de desfiinţare a sancţiunilor pentru „apostazie”, care nu constituiau, în viziunea sa, o limitare a drepturilor necatolicilor ci, dimpotrivă, o constrângere a catolicilor tentaţi să-şi schimbe prea uşor confesiunea şi o prerogativă imprescriptibilă a religiei dominante 94. Într-o altă scrisoare, adresată cancelarului aulic Reischach la 11 martie 1782, deplângând „ruinarea religiei ortodoxe”, episcopul romano-catolic înfăţişa ceea ce el considera că reprezentau adevăratele motivaţii ale convertirilor la confesiunile protestante95. Acestea nu aveau la bază raţiuni dogmatice, privitoare la falsitatea credinţei respinse şi la valabilitatea dogmelor celei adoptate, ci inconstanţa sufletească, încercarea de a scăpa de sancţiunile ecleziastice, posibilitatea divorţului, mărturie a moravurilor corupte, lipsa de educaţie religioasă, inadecvata explicare şi înţelegere a decretului privind abolirea pedepselor pentru „apostazie” ş.a. Printre remediile sugerate se numărau avertizarea preoţilor necatolici de a nu-i accepta pe noii convertiţi fără certificatul doveditor al efectuării instrucţiei religioase de şase săptămâni, păstrarea valabilităţii sancţiunilor ecleziastice sau anularea căsătoriilor dacă acestea constituiseră motivele convertirii, necesitatea educării în principiile credinţei catolice a copiilor născuţi înaintea convertirii părinţilor, însărcinarea Guberniului cu dreptul de investigare şi luare a deciziei în cazurile de „apostazie”. În ultimul caz, decizia Guberniului trebuia să se materializeze prin impunerea obligaţiei de efectuare a instrucţiei doctrinare, atunci când suspiciunea de „apostazie” se verifica. Tendinţa de conservare a privilegiilor confesiunii dominante este caracteristică şi circularei episcopale din 20 martie, prin care Batthyány a transmis clerului său o serie de instrucţiuni referitoare la modalitatea de aplicare a prevederilor Edictului de toleranţă 96. Biserica Romano-Catolică transilvăneană s-a confruntat aşadar cu încercarea lui Iosif al II-lea de a-i limita drastic autoritatea, reflectată de interdicţia convocării sinodului diecezan 97, ca şi de celelalte măsuri menţionate la începutul acestui capitol, şi apoi cu o politică de toleranţă generoasă în obiectivele sale, dar care i-a pus în pericol propriile privilegii. Efectele practice ale Edictului de toleranţă, chiar dacă acesta a fost difuzat atât AE – Protocollum 1781, p. 513-517. AE – AOE, nr. 1326/1781, f. 1r. Decizia de interzicere a convocării sinoadelor fără acordul împăratului a fost comunicată de asemenea la 18 decembrie vicarului ortodox (Puşcariu 1897, p. 296; Voileanu 1902, p. 18) şi, se poate presupune, episcopului greco-catolic, ea fiind transmisă, aşa cum am văzut, şi printr-una din prevederile Edictului de toleranţă. 94 AE – Protocollum 1781, p. 809-812. 95 AE – Protocollum 1782, p. 119-123; scrisoarea, care în original avea şi câteva anexe, este ilustrată cu exemple de convertiri la confesiunile necatolice din Odorhei, Târgu Mureş, Cristuru Secuiesc şi Gialacuta. 96 Ibidem, p. 157-159. Instrucţiunile încearcă să confere prevederilor Edictului o interpretare favorabilă catolicilor, punând doar în final accentul asupra necesităţii evitării tensiunilor şi a respectării spiritului toleranţei creştine. 97 Vezi şi Schuller 1969, p. 63. 92 93 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 65 de târziu, l-au îngrijorat însă şi pe împărat: un raport al episcopului romano-catolic îi comunica faptul că, în decurs de numai două luni de la abolirea delictului de „apostazie”, avuseseră loc 168 de convertiri, iar întreaga comunitate a saşilor din Mălâncrav (scaunul Sighişoara) adoptase luteranismul; alte numeroase convertiri avuseseră loc în aceeaşi perioadă în localităţile scaunului secuiesc Kézdi 98. În consecinţă, se poate afirma că evoluţia în sens restrictiv a politicii de toleranţă a fost decisiv influenţată de luările de poziţie ale episcopului romano-catolic, ale căror idei esenţiale, prezentate împăratului direct sau prin intermediul Cancelariei Aulice, au fost preluate în decretele imperiale din 22 şi 24 mai. În practică, aplicarea prevederilor acestor decrete a întâlnit mari dificultăţi, datorate fie insuficientei lor explicări, fie deficienţelor reglementărilor înseşi; pe de altă parte, la nivelul clerului inferior, perpetuarea vechii ostilităţi confesionale a făcut dificilă asumarea spiritului politicii de toleranţă, aşa cum fusese concepută aceasta în Edictul din 8 noiembrie şi în decretul gubernial din 29 noiembrie 1781 99. Biserica Greco-Catolică, condusă în această perioadă de episcopul Grigore Maior (1772-1782) 100, a resimţit din plin consecinţele politicii de toleranţă. Zvonurile despre emiterea Edictului şi a decretului din 16 ianuarie au început să circule prin satele româneşti în luna martie a anului 1782, cu deosebire în teritoriul graniţei militare din sudul Transilvaniei 101. În condiţiile întârzierii difuzării pe cale oficială a prevederilor Juhász 1984, p. 11. Într-o altă informare, adresată Guberniului la 17 martie 1782, Batthyány a acuzat modalitatea greşită de publicare şi interpretare din partea autorităţilor a decretului imperial din 16 ianuarie, referindu-se la cazuri apărute şi în alte părţi al Principatului; guvernatorul Samuel Brukenthal a respins însă insinuările episcopului, iar în privinţa exemplelor de „seducere” înfăţişate de acesta a considerat că nu existau suficiente probe pentru a necesita investigarea lor (AE – AOE, nr. 493/1782, f. 1r-v, scrisoarea de răspuns a guvernatorului din 2 aprilie). 99 În scrisoarea adresată episcopului la 24 iulie 1782, parohul romano-catolic din Târgu Mureş, György Szegedi, a solicitat lămuriri suplimentare referitoare la chestiunea instrucţiei religioase (aplicarea ei şi în cazul celor care se convertiseră anterior la alte confesiuni, posibilitatea de a se efectua şi în casele parohiale, modalitatea de întreţinere a celor instruiţi în mănăstiri) şi la locul unde trebuiau educaţi în principiile credinţei catolice copiii ai căror părinţi părăsiseră catolicismul. Cu acelaşi prilej, Szegedi i-a denunţat pe pastorii luterani din oraş care oficiaseră o înmormântare, aceasta reprezentând atribuţia sa, din moment ce până atunci credincioşii confesiunii respective nu avuseseră dreptul de a beneficia de preoţi proprii: „Die hesterna Reformati pastores iterum Lutheranum Praefectum Domus Domini Türi Assesssoris Tabulae Regiae sepeliverant; ingenti cum pompa, et concione feci tamen, quod officij mei erat […]. Si Majestati nolae essent priores ordinationes regiae, et sciret hic loci Lutheranos non habere suos pastores, forsan prohiterentur deinceps id facere, cum juxta novellas, etiam in Bohemia subjiciantur Catholicis, ubi proprios pastores non habent.” Idem, nr. 1161, f. 1r. 100 Asupra atitudinii acestuia faţă de politica de toleranţă religioasă mă voi opri în capitolul următor. Menţionez aici doar mărturisirea pe care episcopul a făcut-o în scrisoarea adresată episcopului Batthyány la 16 aprilie 1782: „[…] adjunti ad amendue [la scrisorile adresate nunţiului şi arhiepiscopului primat – n.n.] sul fine delle lettere con più espressioni, cosa si quivi colla religione dopo la publicare della toleranza cristiana, quoad utrumque ritum, e che se Iddio d’Israelo non riguarderà alla sua Santa Heredità e non impedià in tempo questo tanto male, avranno da far’ i secoli sin’ che lo potranno guarire.” Idem, nr. 592/1782, f. 1r. 101 Au fost înregistrate totuşi în aceeaşi perioadă cazuri de părăsire a unirii şi în alte zone, precum în oraşele Târgu Mureş, Ocna Sibiului şi Orăştie, despre care îl informa vicarul general greco98 66 Un timp al reformelor celor două decrete, ştirile au ajuns la cunoştinţa credincioşilor în mod deformat, în funcţie de interpretarea dată ordinelor imperiale de colportorii acestora. Astfel, protopopul greco-catolic al Haţegului, Iosif Pop, îl înştiinţa pe episcop la 1 aprilie despre tulburările care cuprinseseră oraşul şi întreg districtul între Duminica Floriilor şi Paşti, la originea lor fiind un anume preot „nou” (adică neunit) Vasile, care-i chemase pe credincioşi la Haţeg pentru „sfinţirea Paştilor”; reprezentanţii autorităţilor pe care-i consultase îi dăduseră fie un răspuns foarte vag, precum maiorul Andreas Karp, comandantul batalionului din Haţeg, fie susţinuseră că noile reglementări priveau doar religiile recepte: „Acum cu smerenie înştiinţăz pe Excelenţia ta, cum că din dumineca Florilor mai ales a doa zi luni săptămâna Patimilor cu adevărat ca un fulger au cuprins tot vindicul Haţăgului vrajba, şi împărecherea în aleanul sfintei uniri cât prin multe sate sfintele besearici s-au închis, şi preoţii s-au oprit şi aşa cu mare dureare a sufletului sfintele slujbe au rămas în lipsă, şi Paştile tot norodul numitului vindic la Haţeg la popa Vasilie cel nou spre sfinţire le-au dus, pentru care tot satul au trăbuit să-i plătească câte doi trei şi mai mult de florinţ pe lângă alte discreţiunuri, tocma cu aceia dragoste au alergat la dânsul ca cum ar fi fost chiar Ierusalimul întracela loc. Iară săracii preoţi carii lângă credinţa cea adevărată au fost şi sânt au rămas în mare jeale, în hulă şi în osândă, ba încă tocma ca lei răpştesc asupră, toată vrajba cu adevăr de la Haţeg s-au pornit, zicând toţi că D-nul Majorul le-au dat acea voe că ar fi venit poruncă de la Înălţata Împărăţie. Eu acelea auzind de loc la Domnul Major m-am dus şi l-am întrebat în ce chip ar fi dat acea slobozenie şi voinţă, la care mi-au răspuns că au venit porunci ca aceaia că cine cum va vrea să rămâe cu cei vechi [sau] să aibă voe a treace la cei noi. După aceaia m-am dus pe la ceai tisturi şi cea varmegie şi iară i-am întrebat despre acea poruncă la care toţ mi-au răspuns că nu ştiu nimica, că dacă ar fi venit s-ar fi trimes pe la solgăbirăi şi ar fi publicăluit, numai pentru ceale patru receapte religii au venit, iar pentru toleratele religii n-au venit nimic, acealea din aprobata Legilor ţării noastre bine le ştim Exelenţia ta care sânt […]” 102. Scrisoarea protopopului sintetiza de fapt informaţiile transmise de preoţii din oraşul Haţeg şi din mai multe sate ale districtului 103. Toate aceste scrisori au fost catolic Ignatie Darabant pe episcopul Batthyány la 21 martie, amintind şi „uneltirile răzvrătitoare şi seducerile unui anume impostor apostat popa Toma” din comitatul Cluj (Idem, nr. 435/1782, f. 1v). 102 Stăniloae 1936, p. 841, doc. nr. IV. 103 Este vorba de scrisoarea din 1 aprilie a preoţilor din Sălaşu de Jos, Păruş şi Sălaşu de Sus (trei preoţi), unde este reprodus şi avertismentul preotului Vasile transmis credincioşilor din satele respective „că dacă or lua Paşti de la noi or veni patări […] de le vor sluji lor”, de cea din 2 aprilie a preotului George, paroh al Haţegului şi jurat al soborului mic, în care este menţionată data de 16 martie ca început al frământărilor şi permisiunea acordată printr-un decret imperial „să meargă cine unde îi place şi cum li voia aşa să ţie”, şi în fine de cea din 3 aprilie, semnată de doi preoţi din Silvaşu de Jos, primul fiind şi jurat al soborului mic, unde este comunicat acelaşi avertisment al preotului Vasile, transmis de această dată şi de protopopul Nistor şi de autorităţile din Haţeg, conform căruia „până în 40 de zile care nu se va întoarce la neunire, vrea împărăţia să-i facă papistaşi şi să le dea patări” (ibidem, p. 839-841, doc. nr. I-III; data de 1 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 67 transmise de episcopul greco-catolic, la 21 aprilie, comandamentului militar general din Sibiu, însoţite de o adresă proprie, în care descria actele violente săvârşite împotriva clerului şi a bisericilor sale, „cu mult mai periculoase decât mişcarea sofroniană”, şi solicita sancţionarea ofiţerilor vinovaţi de încurajarea mişcării; cu acelaşi prilej, Maior comunica ştirea „de ultimă oră” a izbucnirii unor tulburări similare şi în districtul Făgăraş 104. În consecinţă, în ordinul din 30 aprilie trimis conducerii Regimentului I de graniţă, generalul comandant von Preiss reamintea faptul că nici regulamentul trupelor de graniţă, şi nici dispoziţia imperială din 25 ianuarie 105 nu recunoşteau valabilitatea declaraţiilor privitoare la schimbarea apartenenţei confesionale făcute de un grup sau o întreagă comunitate; pentru aceasta era necesară informarea prealabilă a autorităţii militare, urmată de mărturisirea individuală în faţa aşa-numitei „comisii a instrucţiei religioase”, formată dintr-un cleric împuternicit de episcopul greco-catolic, protopopul şi membrii clerului local, care urmau să coordoneze şi instrucţia religioasă de şase săptămâni a solicitanţilor. Pe de altă parte, cei care continuau agitaţiile şi după această declaraţie trebuiau să fie arestaţi nu din raţiuni religioase, ci pentru tulburarea liniştii publice şi, implicit, pentru încălcarea regulamentului militar şi a ordinelor imperiale în vigoare. În final, era comunicată intenţia vicarului general greco-catolic (Ignatie Darabant) de a merge în districtul Făgăraş pentru „a-i întări în unire” pe grănicerii din Dridif, Lisa, Voivodenii Mari şi Voivodenii Mici 106. Anchetele însoţite de efectuarea instrucţiei religioase s-au prelungit în Haţeg până în anul 1784 107. Ilustrativă este atitudinea sătenilor din Sălaşu de Sus, consideraţi aprilie a scrisorii protopopului, ca şi alte neclarităţi vizibile, se explică probabil prin lecţiuni eronate ale editorului). 104 Stăniloae 1938-1939, p. 22-27, anexa nr. I. Lipsa referirii la „neuniţii toleraţi” în textul decretului din 16 ianuarie, fapt subliniat de episcop, fusese suplinită de fapt prin decretul din 6 februarie, care dispusese ca prevederile decretului să fie aplicate şi în cazul diferendelor dintre uniţi şi neuniţi (ibidem, p. 34, anexa nr. III). În legătură cu aceste tulburări episcopul a informat şi Guberniul prin adresa din 24 aprilie (MRUB – AG-ai, nr. 22/1782, f. 1r); vezi şi notificarea în această chestiune a Guberniului, transmisă comandamentului militar din Sibiu la 29 aprilie (Stăniloae 1938-1939, p. 31-38, anexa nr. III). 105 Prevederile acestei dispoziţii au fost detaliate la 21 martie 1782 şi comunicate comandamentului militar din Sibiu la 13 aprilie (ibidem, p. 8-9, reproducerea fragmentară a textului în traducere românească). 106 Ibidem, p. 27-31, anexa nr. II; Göllner 1973, p. 120-121; Göllner 1974, p. 68 şi 241-242, anexa nr. 60. La 10 mai, Preiss a trimis un nou ordin conducerii aceluiaşi regiment, în care se referea, printre altele, la cercetarea faptelor preotului neunit Vasile şi la necesitatea întreprinderii unei investigaţii cu privire la atitudinea maiorului Karp şi a ofiţerilor batalionului din Haţeg, pentru a se putea răspunde acuzelor aduse de episcopul grecocatolic (ibidem, p. 242-244, anexa nr. 61). 107 Stăniloae 1938-1939, p. 17-21. În cadrul unei anchete solicitate de episcopul Maior şi efectuate prin intermediul Tablei Continue a comitatului Hunedoara la începutul lunii mai 1782, au fost interogaţi protopopul Iosif al Haţegului, preotul George, parohul Haţegului, preoţii Petru şi Silvestru din Silvaşu de Jos, respectiv Iştvan, Danil şi Antonie din Sălaşu de Sus, deci chiar semnatarii plângerilor menţionate. Investigaţia a vizat tulburările produse, autorii lor, injuriile aduse uniţilor şi onorariile solicitate de preotul neunit Vasile din Haţeg. La ultima chestiune, considerată de preoţii din Sălaşu de Sus drept „o licitare a acestui lucru sfânt” [a Paştilor – 68 Un timp al reformelor mai temperaţi, care au refuzat să-i asculte pe clericii uniţi însărcinaţi cu efectuarea instrucţiei, pentru că erau „de religie unită” 108. Motivul deciziei de părăsire a unirii era zvonul că împăratul îngăduise trecerea la altă religie şi teama de a nu fi siliţi să primească religia catolică, sătenii declarând totodată că aşteaptă să vadă ce atitudine vor lua cei din Haţeg şi Silvaş 109. Unirea le apărea ca o despărţire de „religia grecească”, or dorinţa lor era de a trăi în „adevărata religie”, considerată a fi cea răsăriteană 110. În cele din urmă, grănicerii şi-au recunoscut greşeala şi s-au declarat de acord cu primirea instrucţiei religioase 111. Tulburările au persistat însă mult timp după aceea, fiind înregistrate plângeri ale credincioşilor şi cazuri de respingere a asistenţei spirituale acordate de preoţii greco-catolici chiar şi în anul 1834 112. Activitatea vicarului Darabant pentru apărarea unirii religioase în Făgăraş şi situaţia comunităţilor revoltate de aici este reflectată în raportul alcătuit la 7 iulie 1782 de generalul-maior Johann Cristiani von Rall şi de colonelul Hanibal Sburiati, comandantul Regimentului I de graniţă113. Conform acestuia, cu prilejul instrucţiei religioase, efectuate n.n.], răspunsurile au dezvăluit perceperea unei taxe variind între şapte măriaşi pentru comunităţile rurale şi patru florini pentru comunitatea orăşenească din Haţeg (ibidem, p. 38-47, anexa nr. IV; Izvoarele răscoalei lui Horea, V, p. 223-226, nr. 53). Instrucţia religioasă, efectuată de mai mulţi clerici, dintre care este amintit numele lui Ştefan More, a început în Sălaşu de Sus, unde s-a lovit de împotrivirea grănicerilor, ea nemaifiind continuată şi pentru localităţile supuse jurisdicţiei provinciale. Faptul a fost acuzat în raportul Tablei comitatului Hunedoara din 21 aprilie 1783, care a solicitat în mod pragmatic „întoarcerea şi venirea clericilor pentru acordarea instrucţiunii, cu atât mai mult fiindcă decurgerea liniştită şi împăcată a celor sfinte contribuie mai mult la îndeplinirea îndatoririlor publice. Supuşii – continuă raportul – cari se bucură în pacea şi liniştea inimilor de cele sfinte, fără silă şi violenţă, bucuroşi de fericirea şi grija imperiului, se grăbesc să-şi împlinească cu plăcere îndatoririle faţă de Marele Principat.” Stăniloae 1938-1939, p. 47-49, anexa nr. VI. 108 Investigaţia realizată de maiorul Karp în această localitate la 8 mai 1783, ca urmare a ordinului comandamentului militar din Sibiu, a urmărit aflarea motivelor refuzului instrucţiei religioase (ibidem, p. 49-60, anexa nr. VII). 109 Întrebarea relua în acest caz zvonul colportat şi mai înainte, anume că „în urma toleranţei credinţa grecească va fi distrusă şi deci ea [comunitatea] va trebui să primească în viitor credinţa catolică şi pe franciscani ca preoţi”, iar răspunsul afirmativ al celor intervievaţi făcea apel la exemplul înmormântării unui grănicer „de paterul regimentului, cu toată cererea ce s-a făcut să permită a-l înmormânta un preot român, pe motiv că acest preot român nu e unit” (ibidem, p. 57, anexa citată). 110 „Ei nu văzuseră nici o greşală în religia unită. Au observat numai atât că prin unire şi neunire există o despărţire în religia grecească şi au dorinţa ca toţi românii să trăiască împreunaţi laolaltă şi adevărata religie le pare lor cea răsăriteană […]” (bidem, p. 58, anexa citată). 111 Rezultatele acestei instrucţii, consemnate în februarie 1784, sunt detaliate la Dumitran 2006, p. 129-132, 135-142. 112 Menţionate la Ciuhandu 1935, p. 10-11. 113 Stăniloae 1943, p. 828-833 (textul raportului este redat în traducere românească); informaţiile referitoare la activitatea vicarului general, începută în data de 8 mai, se bazează pe raportul din 30 mai al conducerii batalionului din Făgăraş. Dintre cele patru localităţi menţionate în ordinul din 30 aprilie, în raport apare doar Lisa; conform unei alte informaţii (o dispoziţie imperială din I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 69 în cursul lunii mai în localităţile militare Mărgineni, Sebeş, Copăcel, Ohaba, Bucium, Vad, Şinca, Vaida-Recea şi Netot şi în localităţile mixte Ileni şi Hurez, doar grănicerii din localitatea militară Lisa au refuzat să asiste la şedinţele de instruire. Rezultatele înregistrate au fost însă cu totul nesatisfăcătoare, deşi atitudinea grănicerilor, exceptând satul Lisa, era destul de nehotărâtă; ea reprezenta mai degrabă consecinţa unui fenomen de contagiune, marcat şi aici de insuficienta explicare a prevederilor Edictului de toleranţă 114, ori de zvonul, evident interesat, conform căruia perioada de instrucţie religioasă reprezenta termenul final stabilit pentru exprimarea opţiunii de părăsire a unirii religioase sau de convertire la catolicism115. În această situaţie, conformându-se ordinului comandamentului general din 30 aprilie, Rall a coordonat el însuşi operaţiunea de audiere şi conscriere a grănicerilor din Lisa şi Copăcel 116 care doreau să părăsească unirea religioasă. Întrebările puse au vizat cu precădere chestiunea respectării specificităţii ritului de către preoţii uniţi 117, dar declaraţiile celor interogaţi s-au redus la exprimarea dorinţei de părăsire a unirii, îngăduite de împărat 118; motivul mărturisit pentru care acceptaseră unirea atunci când fuseseră conscrişi ca grăniceri a fost posibilitatea dotării „cu loturi de pământ, de care erau lipsiţi în vechile lor localităţi”. Cele două conscripţii anexate raportului reflectă această opţiune, deşi Rall menţionează că o parte a locuitorilor din Copăcel, mai puţin „zeloşi”, au revenit asupra declaraţiei lor 119. Concluziile raportului înfăţişează măsurile necesare pentru remedierea situaţiei, generalul pornind de la premisa că atitudinea grănicerilor ţinea de influenţa unor factori 10 iulie), locuitorii din Voivodenii Mari, în afara preotului, au persistat în dorinţa de părăsire a unirii şi după efectuarea instrucţiei (ibidem, p. 827). 114 „La fel şi cei din satul Netot la sosirea d-lui vicar s-au declarat că şi ei se gândesc să facă după pilda Lisenilor, adăugând că dacă nu li s-ar fi explicat de cătră Tabla din Făgăraş din patenta de toleranţă că în viitor pot să se declare pentru religia pe care o vreau, nu s-ar fi gândit niciodată să treacă de la unire.” Ibidem, p. 829, din raportul din 7 iulie. 115 „Din declaraţia unisonă a preoţilor întrebaţi despre situaţia poporului încredinţat păstoririi lor, rezultă că în popor s-a ivit vorba că, dacă nu se vor retrage din unire în curs de 6 săptămâni, vor trebui să se facă papistaşi şi nu li se va mai îngădui să ţină credinţa grecească. Acest lucru a turburat cu totul poporul.” Ibidem, din acelaşi raport. 116 Conform raportului din 30 mai, revolta reizbucnise în această localitate în Duminica Rusaliilor (26 mai) când o parte a comunităţii, la îndemnul „invalidului greu” David Grecu, refuzase să participe la serviciul divin. 117 „După aceea fu întrebat unul câte unul, de ce s-au declarat pentru neunire? Au avut vreo nemulţumire cu unirea? Nu le-au slujit preoţii lor cum trebue? Nu li s-a dat cuminecătură după ritul grecesc? I-a împiedicat cineva să-şi ţină posturile? De asemenea ştiu ei ce e unirea şi neunirea?” Ibidem, p. 830, din raportul din 7 iulie. 118 „Oamenii au răspuns unul ca altul că ei se ţin de credinţa şi biserica grecească, că ei nu ştiu să facă nici o deosebire între unire şi neunire. Nici în privinţa ritului nu găsesc nici o deosebire, dar ei numai de aceea doresc să fie neuniţi, pentru că a îngăduit M. Sa împăratul.” Ibidem, din acelaşi raport. 119 Ibidem, p. 831, din acelaşi raport; au făcut excepţie doar preoţii din ambele localităţi. Repetarea operaţiunii de conscriere, sugerată în raport ca urmare a acestor reveniri, a fost amânată şi apoi s-a renunţat la ea, dispunându-se în schimb efectuarea instrucţiei religioase de şase săptămâni. Rezoluţia imperială în această chestiune, referitoare la localităţile Lisa şi Pojorâta, a fost comunicată prin adresa comandamentului general din 31 decembrie 1782 (conform ibidem, p. 828). 70 Un timp al reformelor externi, şi nu de propria convingere 120: sancţionarea exemplară a „agitatorilor dovediţi” şi lipsirea de demnitatea sacerdotală sau de funcţia deţinută a preoţilor şi slujitorilor bisericeşti care părăsiseră unirea 121. Pentru localităţile mixte el considera absolut necesară colaborarea autorităţilor civile provinciale în acţiunea de apărare a unirii. Severitatea sancţiunilor sugerate, şi în egală măsură puse în practică 122, specifice mai degrabă procedurii uzitate în cazurile de „apostazie” din perioada tereziană, decât spiritului originar al politicii de toleranţă iosefine, se explică prin tratarea delictelor ca tulburări ale liniştii publice şi încălcări ale ordinelor imperiale. O asemenea orientare era de fapt conformă dispoziţiilor restrictive privitoare la corecta interpretare a Edictului de toleranţă şi a decretului din 16 ianuarie 1782. În mod similar, notificarea confidenţială transmisă Guberniului de comandamentul general din Sibiu la 28 ianuarie 1783 recomanda evitarea republicării Edictului de toleranţă în districtul Haţeg, după ce se publicase deja „patenta de unire” din 28 august 1782, existând riscul transformării stării de agitaţie a locuitorilor într-una de „perfectă tulburare” şi al naşterii „de excese periculoase din punct de vedere politic” 123. Motivele stării de tensiune erau cele invocate „Regimentul poate, după multă osteneală, să ţină oamenii în unire. Întrucât grănicerilor le e indiferent dacă ţin unul sau altul din rituri şi dată fiind dispoziţia arătată şi descrisă a sufletelor şi în special împrejurarea că nici unul nu poate indica o cauză întemeiată a schimbării religiei, e limpede că o asemenea declaraţie e mai mult un act de încăpăţânare, de nepricepere, de deplorabilă neştiinţă şi mai cu seamă un fruct al aţâţării, decât al conştiinţei curate interne.” Ibidem, p. 831-832, din acelaşi raport. 121 „Agitatorii” nominalizaţi erau trei grăniceri din Lisa, dintre care Bucur Ioniţă fusese anterior iobag al fiscului din Ludişor, eliberat prin înrolarea în serviciul grăniceresc, iar din Copăcel preotul Matei Grecu şi fratele lui, David. Caracterizarea preotului Matei poate fi considerată un model al imaginii sacerdotului „apostat”: „Deoarece acest preot era numai capelan, deci avea mai puţine venite, s-a silit în tot felul să-şi atragă deplin venitul şi întreţinerea celorlalţi doi preoţi prin atragerea acelor grăniceri şi de aceea s-a purtat astfel faţă de biserica pe care el o părăsise, căutând s-o micşoreze în speranţa să ajungă preot al neuniţilor. El are moravuri dure, maniere încăpăţânate, apoi nu e vrednic în nici o privinţă de starea preoţească, nici de cea unită, nici de cea neunită. Ar servi de oglindă pentru mai multe asemenea rele tuturor preoţilor, dacă ar fi declarat că a pierdut privilegiile stării preoţeşti pentru totdeauna (fie că se mărturiseşte pentru unire sau neunire) şi în loc de aceasta ar fi ţinut după tăierea bărbii în serviciu.” Ibidem, p. 832-833, din acelaşi raport. 122 Sentinţele în cazurile celor trei „agitatori” menţionaţi în nota anterioară, care fuseseră arestaţi la 19 iunie şi supuşi judecăţii marţiale a regimentului în 17, 18 şi 20 octombrie 1782, au fost aplicate prin rezoluţia Consiliului Aulic de Război din 15 ianuarie 1783, transmisă comandamentului militar general din Sibiu: în cazul lui David Grecu a fost confirmată sentinţa regimentului, prin care inculpatul fusese condamnat să „alerge de şase ori pe stradă, printre 300 de oameni”; în cazul preotului Martin [sic!] Grecu, depus din oficiul sacerdotal prin sentinţa regimentului, s-a dispus declararea depunerii sale ca definitivă şi condamnarea la încă o lună de arest „cu patru zile în săptămână ţinut numai cu apă şi pâne şi în lanţuri”; doar în cazul lui Bucur Iuon Niţă [sic!] sentinţa iniţială, similară celei dictate pentru David Grecu, a fost modificată prin condamnarea la prelungirea perioadei de detenţie cu încă o săptămână de arest „în lanţuri” (vezi traducerea românească a rezoluţiei la Păcăţian 1924-1925, p. 168-173). 123 Ibidem, p. 165-166 (textul notificării, în traducere românească). Conform raportului din 27 octombrie 1782 al conducerii Regimentului I de graniţă, la care se face referire aici, agitaţia 120 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 71 în mod obişnuit: modalitatea de explicare a conţinutului Edictului, necunoaşterea de români a „noţiunilor serioase religioase” şi „alipirea poporului valah la neunire” 124. Ca atare, se considera suficientă trimiterea unei atenţionări către autorităţile îndrituite pentru ca acestea să se orienteze după prevederile Edictului de toleranţă în cazurile care interveneau. În ciuda acestor proiecte de pacificare, ca şi a sancţiunilor dictate în cazul tulburărilor mai grave, care se voiau exemplare, instabilitatea confesională a persistat pe teritoriul graniţei militare din sudul Principatului 125. Ea a prilejuit, printre altele, un schimb de acuzaţii între vicarul general greco-catolic şi comandantul batalionului din Haţeg, care a prelungit starea de tensiune anterioară existentă între acesta din urmă şi episcopul Grigore Maior 126. Vicarul Ignatie Darabant şi Iosafat Devai, într-un denunţ expediat la 9 martie 1783 comandamentului general, l-au acuzat pe maiorul Karp că refuzase acordarea asistenţei necesare, interpretase în mod incorect conţinutul Edictului de toleranţă şi, în fine, că „i-ar favoriza mai mult pe neuniţi decât pe uniţi”. Maiorul a răspuns învinuirilor aduse în raportul din 19 mai, adresat generalului comandant von Preiss, prin care a trimis şi rezultatele anchetei din Sălaşu de Sus. Alături de detalierea unor investigaţii efectuate, precum cea a faptelor mai sus-amintitului preot neunit Vasile, Karp i-a acuzat ca adevăraţi vinovaţi pe „călugării din Blaj”, care au neglijat instruirea poporului în privinţa unirii, au recurs la brutalităţi în locul învăţăturilor convingătoare, aşa încât acesta, luând cunoştinţă de Edictul de toleranţă şi deşi nu avea o înţelegere corectă a lui, a început să-şi exprime în mod deschis vechile împotriviri, persista „în spiritele uniţilor”, ei refuzând „pe faţă să mai participe la serviciile divine unite, să-şi boteze copiii prin preoţi uniţi şi să-şi îngroape morţii prin aceştia”. Antecedentele notificării menţionate, legate de decizia comandantului batalionului din Haţeg de a nu publica Edictul „ob metum defectionis ab unione in oppido Hatzeg”, sunt prezentate la Stăniloae 1938-1939, p. 10-11. 124 În acelaşi sens, în decizia Consiliului Aulic de Război din 24 septembrie 1783 (referitoare la tulburarea din Haţeg prilejuită de înmormântarea unui copil prin intermediul preotului ortodox), feldmareşalul Andreas Hadik, care nu era un necunoscător al situaţiei din Transilvania, acuza „instrucţia nedeplină în principiile religioase, pe care clerul unit o dă poporului fie din insuficienta sa pregătire, fie din comoditate, foarte neîndestulător şi aproape niciodată cu convingerea internă necesară”, aceasta fiind cauza „căderilor atât de dese în schismă” (Stăniloae 1938-1939, p. 73-76, anexa nr. X). 125 Mărturii referitoare la comitatul Hunedoara, de la sfârşitul anului 1783 şi începutul anului 1784, sunt prezentate în Izvoarele răscoalei lui Horea, V, p. 238-241, nr. 64-67. 126 Vezi învinuirile aduse de episcop în scrisoarea din 21 aprilie 1782, menţionată mai sus, şi raportul comandamentului general către Consiliul Aulic de Război din 21 august acelaşi an cu privire la incriminările aduse maiorului Karp, văzut ca iniţiator al mişcării de părăsire a unirii, alături de „clericii uniţi, care ei înşişi nu sunt ferm (ataşaţi) acestei religii” (apud Bernath 1994, p. 254). În scrisoarea din 16 iulie, adresată Tablei Continue a comitatului Hunedoara, maiorul a respins învinuirile aduse lui personal şi altor ofiţeri ai batalionului său de mai mulţi preoţi greco-catolici, prin care era acuzat că nu le-ar fi acordat sprijin suficient; dimpotrivă, observă el, în satele militare pacificate „preoţii uniţi puteau să oficieze serviciul divin în biserici fără a fi împiedicaţi, dar cea mai mare parte a (credincioşilor) uniţi refuzau să frecventeze bisericile” (Izvoarele răscoalei lui Horea, V, p. 229-230, nr. 56). 72 Un timp al reformelor încurajat fiind, după unele informaţii, de nobili şi chiar de proprii parohi 127. Faptul reflectă o dată în plus erorile comise în egală măsură de reprezentanţii autorităţii ecleziastice şi de autorităţile militare în raporturile cu credincioşii, încă foarte ataşaţi comunităţii de credinţă ortodoxe şi care reacţionau de cele mai multe ori sub impulsul unor interpretări deformate ale dispoziţiilor imperiale 128. Acţiunile diverşilor „agitatori”, într-o zonă aflată în contact direct cu ortodoxia extracarpatică, au avut de asemenea un rol determinant în declanşarea mişcărilor îndreptate împotriva unirii religioase. I.2.4. O câştigătoare incontestabilă: Biserica Ortodoxă Biserica Ortodoxă a beneficiat în cea mai mare măsură de consecinţele pozitive ale politicii de toleranţă religioasă. Recunoaşterea formală a confesiunii, realizată prin Edictul de toleranţă, a fost completată, la scurt timp, de normalizarea situaţiei instituţiei ecleziastice. Chiar anterior emiterii Edictului, la 21 martie 1781, Iosif al II-lea solicitase opiniile Cancelariei Aulice a Transilvaniei şi Guberniului în problema situaţiei unirii religioase şi completării scaunului vacant al Episcopiei Ortodoxe, observând că existau numeroşi „schismatici” în Principat, ai căror preoţi treceau în Moldova şi Valahia, fie pentru ordinare, fie pentru alte chestiuni „spirituale” 129. La 9 octombrie acelaşi an episcopul romano-catolic Batthyány a înaintat împăratului opinia sa separată, prin care contesta oportunitatea numirii unui episcop pentru românii ortodocşi, însoţită de o motivaţie în 11 puncte. Aceasta rezuma principalele argumente confesionale şi politice care orientaseră până atunci atitudinea Curţii faţă de neuniţi, precum periclitarea unirii religioase şi desfiinţarea barierei confesionale ce-i separa pe românii din Transilvania de cei din Valahia şi Moldova, fapt extrem de riscant în cazul unui conflict cu Imperiul Otoman sau cu Rusia; Batthyány considera mai oportun ca episcopul ortodox de Buda să primească dreptul de ordinare a preoţilor şi de vizitare periodică a credincioşilor din Transilvania, care urmau să fie conduşi în continuare de un vicar, aşa cum chiar şi catolicii, membri ai unei confesiuni recepte, fuseseră conduşi în timpul principilor protestanţi 130. Luarea unei decizii a fost însă amânată „pentru moment”, la propunerea cancelarului Reischach 131. Stăniloae 1938-1939, p. 60-67, anexa nr. VIII; Göllner 1973, p. 121; Göllner 1974, p. 68-69, 244-247, anexa nr. 63. 128 O receptare într-o anumită măsură similară a politicii de toleranţă s-a înregistrat în dieceza greco-catolică de Oradea, după cum o probează cazurile analizate de Ioan Horga (2000, p. 162-182); există desigur şi diferenţe, a căror semnificaţie trebuie reţinută în vederea unei viitoare investigaţii aprofundate, pe baza surselor inedite, a reacţiilor românilor transilvăneni faţă de toleranţa iosefină. 129 Lupaş 1914-1915, p. 652-653, anexa 1. Ulterior, prin adresa din 5 septembrie, s-a solicitat din nou Guberniului şi Comisiei in Publico-Ecclesiasticis transmiterea, în termen de 15 zile, a informaţiilor cerute referitoare la situaţia unirii religioase şi la chestiunea instituirii episcopului neunit (ibidem, p. 653, anexa 2). 130 Ibidem, p. 610-611 şi 653-656, anexa 3; Bernath 1994, p. 255-256. Conceptul de toleranţă uzitat de episcop este fundamentat tocmai pe distincţia între statutul confesiunilor recepte şi al celei tolerate, stabilită prin Approbatae Constitutiones, aşa cum reiese din punctul 9: „Illusorium est illorum argumentum, qui ad tolerantiae leges approbatis Traniae Constitutionibus contentas 127 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 73 Observaţiile făcute în cursul celei de-a doua călătorii întreprinse în Transilvania l-au determinat pe împărat să accelereze soluţionarea acestei chestiuni. În timp ce se afla la Braşov, în 8 iunie 1783, el i-a cerut noului cancelar aulic, contele Károly Pálffy, să transmită mitropolitului ortodox de Karlowitz (Sremski Karlovci), Moyses Putnik, solicitarea de recomandare a unui candidat potrivit pentru scaunul episcopal transilvănean 132. Mitropolitul a răspuns la 7 septembrie 133, iar prin rezoluţia imperială din 17 septembrie s-a hotărât numirea lui Ghedeon Nichitici, fiind zădărnicită astfel tardiva intervenţie a vicarului Ioan Popovici din Hondol împotriva instituirii unui nou episcop 134. Nichitici a fost subordonat in spiritualibus mitropolitului de Karlowitz, fără a fi extinse însă privilegiile „ilirice” asupra ortodocşilor transilvăneni; noul episcop era avertizat totodată să se abţină de la propaganda religioasă faţă de credincioşii greco-catolici, ale căror beneficii şi prerogative trebuia să le respecte 135. Cu acelaşi prilej, ca o mărturie a noului confugiunt eo confidentius, quod ibi etiam nomen Vladica legerint […]; constat enim ex utraque pagina legum Tranicarum non Unitos esse duntaxat tolleratos, ad tollerantiae autem leges nego pertinere Episcopi Schismatici constitutionem […] Catholici erant et sunt recepti, eo non obstante fere semialtero saeculo Episcopo carebant, quomodo ergo violabitur tolerantia denegato Epo, si absque Epo Catholico poterat consistere receptio […]. Gratis omnino allegantur Approbatales Leges, cum sub gloriosae recordationis Principe Leopoldo M. et postea serius ferme omnes unionem amplexi superfluam reddiderunt Epi Schismatici constitutionem.” 131 Tóth 2001, p. 313, nota 4. 132 Lupaş 1914-1915, p. 660, anexa 7; Tóth 2001, p. 313; Schuller 1969, p. 90. Recomandarea trebuia să fie făcută „per privatas”, împăratul asumându-şi dreptul de numire a episcopului „schismatic” pentru Transilvania, spre deosebire de cazul episcopilor din Ungaria, aleşi de sinodul mitropolitan. 133 Lupaş 1914-1915, p. 661-663, anexa 8; Bernath 1994, p. 256. Contrar solicitării împăratului, mitropolitul a făcut o recomandare oficială, propunând trei candidaţi şi susţinând dreptul sinodului de alegere a episcopului pentru Transilvania, prin apel la privilegiile „naţiunii ilirice”. Pe primul loc a fost propus Ghedeon Nichitici, arhimandrit al mănăstirii Sisarovac (dieceza Sirmium), cunoscător al limbilor latină, germană şi română, fost diacon şi protopresbiter al episcopului Dionisie Novacovici, aflat atunci în Bucovina, ca trimis al împăratului, „preocupat cu reglementarea problemelor bisericeşti şi mănăstireşti” (conform lui Mathias Bernath, care nu citează sursa informaţiei); Ion Mateiu (1922, p. 40), preluând o afirmaţie a lui Ion Nistor (din lucrarea Istoria Bisericii din Bucovina) menţionează că Novacovici fusese vicar al episcopului Dosoftei Herăscu. Ceilalţi doi candidaţi propuşi au fost Ioan Földváry, arhimandritul mănăstirii Mesici (dieceza Vršac), şi Gherasim Adamovici, arhimandritul mănăstirii Sângeorge (dieceza Timişoarei). 134 Lupaş 1914-1915, p. 663-666, anexa 9 (scrisoarea din 16 septembrie a vicarului Ioan Popovici către guvernatorul Transilvaniei) şi 10 (relaţia din 17 septembrie a Cancelariei Aulice, prin care s-a transmis împăratului răspunsul mitropolitului de Karlowitz, şi rezoluţia imperială în aceeaşi chestiune). În scrisoarea sa, vicarul Popovici propunea subordonarea diecezei faţă de episcopul din Arad în chestiunile ecleziastice şi menţinerea lui la conducere, cu asigurarea unei retribuţii fixe şi conferirea deplinei autorităţi („plenitudo juris”). 135 „Bonis ex rationibus a resolutione mea, ut Episcopus non Unitus transylvaniensis iurisdictioni Metropolitae Carloviciensis penitus subjiciatur, recedere neutiquam possum: Ex hoc autem non sequitur, privilegia non Unitae Nationis Transylvanicae iis Illiricae Nationis, in Hungaria penitus uniformanda esse, sed intentio Mea unica est, ut Episcopus in omnibus spiritualia concernentibus objectis a Metropolita, et Synodo Archi Episcopali dependeat.” Fragmentul citat face parte din 74 Un timp al reformelor spirit al politicii de toleranţă, împăratul a transmis Cancelariei Aulice ungaro-transilvănene dispoziţia ca termenul „schismaticus” să fie înlocuit, în actele oficiale, cu cel de „non Unitus” 136. La 12 iulie 1784 a avut loc, în prezenţa guvernatorului Brukenthal, ceremonia instalării oficiale în scaun a noului ierarh, ca „episcop neunit în Transilvania”137. Episcopul ortodox, a cărui reşedinţă a fost stabilită la Sibiu, urma să se dovedească un executant fidel al dispoziţiilor imperiale138. Normalizarea definitivă a statutului Episcopiei Ortodoxe a fost realizată prin dispoziţia din 8 decembrie 1786, prin care aceasta a fost subordonată şi din punct de vedere administrativ faţă de Mitropolia din Karlowitz139, influenţa mitropolitului sârb în luarea deciziei fiind, după cum se poate presupune, una deloc neglijabilă. Politica de toleranţă religioasă, a cărei manifestare am urmărit-o din punctul de vedere al actelor fundamentale şi, în paralel, al consecinţelor imediate ale acestora, a cunoscut o transformare în sens restrictiv, pe măsură ce reacţiile neprevăzute ale credincioşilor tindeau să depăşească limitele libertăţilor acordate prin Edictul de toleranţă. Aşa cum era de aşteptat, toleranţa a fost întâmpinată cu reticenţă de oficialii romano-catolici şi greco-catolici, ale căror confesiuni fuseseră beneficiare ale politicii confesionale din perioada anterioară, în timp ce ortodocşii, toleraţi până atunci, au primit-o cu un nedisimulat entuziasm 140. Desigur, aceştia din urmă nu au câştigat un nou statut, ci doar perspectiva egalei îndreptăţiri, ei nemaifiind catalogaţi drept „schismatici” şi primind din nou un episcop de propriul rit. Pe de altă parte, reglementarea privind instrucţia religioasă de şase săptămâni a stârnit adversitatea tuturor confesiunilor necatolice, cu atât mai mult cu cât, în cazul confesiunilor protestante recepte, ea constituia o flagrantă încălcare a privilegiilor lor şi o nedorită mărturie a conservării statutului catolicismului de religie dominantă 141. Pe această cale, principiul originar al toleranţei, care nu putea să nu fie agreat de membrii acestor confesiuni, era pus în practică într-un mod cu totul detestabil din punctul lor de vedere. rezoluţia imperială din 17 septembrie, prin care s-a mai decis şi ca episcopul de Rădăuţi al Bucovinei să fie subordonat mitropolitului din Karlowitz. Această dispoziţie a fost reluată şi în instrucţiunea anexată decretului imperial din 9 octombrie, privitor la subordonarea eparhiilor Transilvaniei şi Bucovinei faţă de Mitropolia de Karlowitz (Puşcariu 1900, „Colecţiunea actelor”, p. 1, nr. 2). Diploma de numire a episcopului Nichitici a fost emisă la 6 noiembrie 1783 (ibidem, p. 418-419, nr. 1; Tóth 2001, p. 313; Bernath 1994, p. 256-257). 136 Tóth 2001, p. 313-314. 137 Lupaş 1914-1915, p. 666-667, anexa 12; Bernath 1994, loc. cit.. 138 Lupaş 1914-1915, p. 666, anexa 11, şi p. 675, anexa 22 – jurământul similar al succesorului episcopului Nichitici, Gherasim Adamovici, instalat la 13 septembrie 1789; Tóth 2001, p. 314. 139 Puşcariu 1900, „Colecţiunea actelor”, p. 1-2, nr. 3; această dispoziţie, ca şi cea amintită mai sus, a vizat şi Episcopia Bucovinei. 140 O mărturie în acest sens la Lupaş 1914-1915, p. 613. 141 Este semnificativă dispoziţia imperială din 9 aprilie 1783, comunicată de Guberniu la 29 aprilie, prin care s-a interzis preoţilor necatolici să acorde asistenţă religioasă celor care nu-şi încheiaseră instrucţia de şase săptămâni, chiar „in articulo mortis”, pentru că „nădeajde încă tot iaste, cum că nefericiţii scăzuţi […] prin învăţătură mântuitoare în adevărata şi sângură spăsitoarea credinţa cea pravoslavnică [id est: catolică] or rămânea […]”; acelaşi decret recomanda apelul la sprijinul autorităţilor civile împotriva credincioşilor care, fără a-şi fi încheiat instrucţia religioasă, refuzau să se supună preotului catolic (Milostive porunci împărăteşti, f. 3v). I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 75 Se adăuga realitatea faptului că, în Transilvania, toleranţa a devenit mult mai repede restrictivă decât în restul Imperiului, unde credincioşii au avut la dispoziţie un an întreg pentru a-şi exprima opţiunea confesională 142. În ciuda opoziţiilor însă, în anul 1783, când a întreprins cea de-a doua vizită în Transilvania, suveranul se arăta extrem de încrezător, observând doar că Ideile pentru viitor schiţate în urma vizitei anterioare, din anul 1773, şi devenite parţial realitate, aveau încă nevoie de ameliorări. Acestea au fost stabilite printr-un nou proiect reformator, în 17 puncte, intitulat Observaţii şi dorinţe, punctul al treilea fiind consacrat chestiunilor religioase. Astfel, se considera încă necesară introducerea unor îmbunătăţiri constând mai ales în exacta respectare, atât de către protestanţi, cât şi de către catolici, a reglementărilor deja emise 143. I.3. În serviciul societăţii: desfiinţarea mănăstirilor şi ordinelor religioase Orientarea utilitaristă a iosefinismului, reflectată prin ostilitatea faţă de monahism, reprezintă o altă dimensiune semnificativă a politicii ecleziastice promovate de noul suveran 144. Decretul de desfiinţare a mănăstirilor a avut la bază proiectul elaborat în decembrie 1781 de Joseph von Heinke, membru al Consiliului de Stat, care O’Brien 1969, p. 28; Barton, Toleranz und Toleranzpatente, p. 271; Kovács 1982, p. 49. Schuller 1969, p. 94. În legătură cu aceste idei de reformă, împăratul a solicitat opiniile cancelarului aulic pentru problemele Ungariei, Károly Pálffy, şi preşedintelui Cancelariei Aulice unificate ungaro-transilvănene, Ferenc Eszterházy, având intenţia de a găsi „alt mijloc pentru atingerea ţelului său, dacă acesta nu părea realizabil” (ibidem, p. 95). 144 O analiză detaliată a problemei oferă Paul von Mitrofanov (1910, p. 684-699) şi Eduard Winter (1962, p. 114-123); cel de-al doilea autor priveşte acţiunea de desfiinţare a mănăstirilor ca pe o tentativă de reformare a acestora („Klosterreform”, termen utilizat şi de Mitrofanov, fără o încercare de explicitare similară), cu motivaţie esenţial religioasă, constând în necesitatea ca aşezămintele respective să contribuie la o mai bună îngrijire spirituală a credincioşilor, dar şi economică, legată de concepţiile fiziocratice şi utilitariste ale suveranului. Conform lui Winter, acţiunea de reformare propriu-zisă a fost reprezentată de supunerea mănăstirilor faţă de jurisdicţia episcopilor, prin desfiinţarea exempţiunilor, de dispoziţia ca viitorii călugări să frecventeze seminariile generale, unde urmau să primească o instrucţie identică celor care se pregăteau pentru sacerdoţiu, şi de instituirea abaţilor însărcinaţi cu administrarea mănăstirilor („Kommendataräbte”). O viziune mai critică are Heribert Raab, care se întreabă, făcând referire şi la observaţiile lui G. Winner (din lucrarea Die Klosteraufhebungen in Niederösterreich und Wien, Wien und München, 1967), „dacă păgubitoarele efecte ale desfiinţării mănăstirilor asupra îngrijirii sufletelor şi vieţii religioase au fost suplinite de înfiinţarea noilor parohii din Fondul religiei şi intensificarea îngrijirii sufleteşti din partea parohilor, după dorinţa jansenistă şi reformat-catolică [a suveranului], mai ales că, în sistemul Bisericii de stat, noile parohii trebuiau să ia în primire sarcini administrative mergând până la poliţia sanitară şi veterinară” (Handbuch der Kirchengeschichte, V, p. 518). Mai recent, având în vedere o abordare de ansamblu a problematicii monahismului în cadrul politicii ecleziastice tereziene şi iosefine, Paola Vismara a identificat semnificaţiile acesteia în tendinţa spre „modernizare şi raţionalizare pe de o parte, spre utilitatea şi fericirea publică pe de alta”. Cu alte cuvinte, autoarea distinge un utilitarism raportabil la sfera mai largă a disciplinării ecleziastice şi sociale, ori la modelul iosefin al „bunului preot”, dar şi dorinţa de promovare a instrucţiei, de afirmare a controlului statului sau motivaţiile de natură materială (Vismara 1994, p. 119-150). 142 143 76 Un timp al reformelor pornea de la premisa că acceptarea prezenţei ordinelor religioase pe teritoriul unui stat era legată de măsura în care membrii acestora contribuiau, prin îndeplinirea propriilor îndatoriri, la progresul religiei şi al statului însuşi; experienţa demonstra însă mai degrabă faptul că activitatea multor ordine nu corespundea raţiunii existenţei lor, pentru că monahii nu erau preocupaţi nici de răspândirea religiei, nici de îngrijirea sufletelor, nici de difuzarea ştiinţei şi a cunoştinţelor folositoare. În consecinţă, el propunea ca acele mănăstiri care nu îndeplineau o activitate utilă, precum educarea tineretului, întreţinerea de şcoli sau îngrijirea bolnavilor, aşadar duceau doar o „viaţă contemplativă”, să fie desfiinţate 145. În sensul acestui proiect, decretul imperial din 12 ianuarie 1782 a declanşat prima mare acţiune de desfiinţare, care a vizat două ordine religioase masculine şi patru feminine, reglementând totodată şi situaţia membrilor acestora. Astfel, călugării hirotoniţi erau încurajaţi să devină preoţi seculari, primind o pensie anuală de 300 de florini până la obţinerea unui beneficiu care să le asigure subzistenţa; ceilalţi aveau libertatea de a trece în mănăstirile altor ordine sau într-o mănăstire din afara Imperiului aparţinând propriului ordin, iar cei care nu depuseseră încă jurământul primeau 150 de florini şi trebuiau să părăsească mănăstirea. A fost constituit totodată un „fond al religiei” în care au fost vărsate sumele provenite din vânzarea averilor mănăstireşti, veniturile acestuia fiind utilizate pentru plata pensiilor foştilor călugări şi pentru acordarea de ajutoare preoţilor 146. Decretul iosefin continua de fapt măsurile similare, deşi nu de aceeaşi amploare, adoptate de Maria Tereza cu privire la mănăstirile din Lombardia 147 şi celelalte dispoziţii emise de antecesoarea sa, în vederea instituirii controlului statului asupra activităţii mănăstirilor: stabilirea vârstei minime pentru depunerea voturilor monahale la 24 de ani 148, desfiinţarea închisorilor mănăstireşti şi acordarea dreptului de judecare a răufăcătorilor instanţelor laice 149, interdicţia trimiterii de bani către superiorii ordinelor din Roma şi în general din afara imperiului 150, diferite reglementări privitoare la viaţa internă a mănăstirilor 151. Klueting 1995, p. 263-265, nr. 108; alături de membrii ordinelor religioase, măsura îi viza şi pe „toţi eremiţii, cunoscuţi sub numele de pustnici”. 146 Ibidem, p. 280-282, nr. 115; Mitrofanov 1910, p. 687-689; Radu 1921, p. 208. Pentru aplicarea decretului în Ungaria şi necesitatea înfiinţării de noi parohii vezi Kosáry 1987, p. 83-84, şi Balász 1997, p. 184-186. 147 Klueting 1995, p. 75, nr. 31. 148 Prin decretul din 2 noiembrie 1770 (ibidem, p. 153-156, nr. 55); împotriva acestei dispoziţii, care îi încălca autoritatea, mai ales că declara şi nulitatea voturilor depuse înaintea împlinirii vârstei stabilite, papa Clement al XIV-lea şi-a exprimat dezaprobarea prin breva adresată împărătesei la 20 februarie 1771 (AE – AOE, nr. 137/1771, f. 1r-2r). Decretul a fost întărit ulterior şi de Iosif al II-lea, la 28 martie 1786 (Idem, nr. 441/1786, f. 1r-3r, adresa gubernială din 13 iunie 1786 către episcopul Batthyány, având anexate în copie decretul aulic din 28 martie şi decretul emis anterior de Maria Tereza). 149 Prin decretul din 31 august 1771 (Klueting 1995, p. 158-159, nr. 59). 150 Prin decretele din 4 septembrie 1771 (ibidem, p. 159-160, nr. 60) şi 18 aprilie 1773 (MRUB – AG-ai, nr. 196/1783, f. 1r; Milostive porunci împărăteşti, f. 5v). 151 Klueting 1995, p. 176-178, nr. 63. Pentru toate reglementările tereziene vezi şi Winter 1962, p. 117-118. 145 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 77 În Transilvania, una dintre primele măsuri ale politicii ecleziastice iosefine a constat în limitarea valorii bunurilor care puteau fi donate bisericilor şi mănăstirilor la suma de 1500 de guldeni şi în întărirea dreptului de control al episcopilor asupra mănăstirilor 152. Ulterior, dispoziţiile referitoare la restrângerea competenţelor Comisiei in publico-ecclesiasticis au anunţat deja intenţia diminuării numărului ordinelor de călugări cerşetori şi înfiinţării unui fond destinat constituirii unor noi parohii, măsuri apreciate de necatolici, conform unei mărturii contemporane, drept „hotărâri convingătoare despre adevăratul iluminism” al politicii iosefine 153. Astfel, prin decretul emis în 7 ianuarie 1782, s-a stabilit obligativitatea dobândirii aprobării imperiale pentru utilizarea fondurilor aparţi-nând bisericilor, călugărilor sau altor persoane ecleziastice, depuse în „locuri de crezământ”154, desigur în încercarea de a impune controlul asupra destinaţiei lor. Decretul imperial de desfiinţare a mănăstirilor din 12 ianuarie a fost comunicat şi el printr-un extras cuprinzând dispoziţiile referitoare la eremiţi 155. Aceste hotărâri au fost detaliate prin decretul aulic din 30 septembrie adresat Guberniului, Tablelor comitatense şi autorităţilor locale, care a stabilit ca toţi sihaştrii, călugării şi călugăriţele „de ambele rituri” să părăsească mănăstirile în termen de 14 zile 156. Călugării hirotoniţi puteau fi trimişi în parohii de către episcopi, dacă se dovedeau vrednici de a li se încredinţa „îngrijirea sufletelor”, iar edificiile mănăstirilor desfiinţate puteau fi utilizate de proprietari în alte scopuri. În privinţa capelelor aceloraşi mănăstiri, se cerea Guberniului să se consulte cu episcopii şi autorităţile locale asupra posibilităţii folosirii lor ca biserici parohiale, în funcţie de populaţia locului, aşezare şi de distanţa la care se aflau alte biserici. Întreaga avere mobilă şi imobilă a mănăstirilor desfiinţate şi a capelelor acestora trebuia inventariată şi comunicată Curţii; se acorda însă permisiunea ca sihaştrii sau călugării care îndeplineau o activitate utilă, în calitate de Prin decretul din 9 decembrie 1780, publicat în Transilvania la 18 ianuarie 1781 (Hermann 1887, p. 4; Zieglauer 1881, p. 5-6; Teutsch 1907, p. 272). Decretul reprezenta de fapt confirmarea unei dispoziţii anterioare a Mariei Tereza, din 26 februarie 1771 (Mitrofanov 1910, p. 686). 153 Hermann 1887, p. 7-8. 154 Milostive porunci împărăteşti, loc. cit. 155 AE – AOE, nr. 275/1782, f. 1r-3r, cuprinzând extrasul menţionat, adresa din 19 ianuarie a preşedintelui Consiliului Aulic de Război, Andreas Hadik, către generalul comandant al Transilvaniei von Preiss şi adresa din 19 februarie a acestuia din urmă către episcopul romanocatolic Batthyány. Menţiunea din Milostive porunci împărăteşti (f. 4v) îi aminteşte pe „sihastrii precum şi călugării din ţara Ardealului fie unit, fie neunit carii să află singurateci şi nu fac nici o slujbă spre binele şi folosul de obşte”. 156 AE – AOE, nr. 433/1782, f. 2r-v; MRUB – AG-ai, nr. 38/1782, f. 1r; Idem, nr. 58/1782, f. 1r-v, adresa gubernială din 19 decembrie 1782 către vicarul general greco-catolic Ignatie Darabant (în care se reamintesc prevederile decretului din 30 septembrie, comunicat de Guberniu la 28 noiembrie, şi se cer relaţii despre mănăstirile Măgina, Râmeţi, Geoagiu de Sus şi Lăscud, ca şi despre un călugăr de la Sâmbăta de Jos, cunoscut ca „seducător notoriu”, pentru că provocase pierderea de către uniţi a bisericii din Săcădate şi îi îndemna pe credincioşi să emigreze); Milostive porunci împărăteşti, f. 5r. Decretul îngăduia doar „catolicilor şi uniţilor cari cu făgăduinţă s-au legat spre ţinerea acestui cin” solicitarea unei dezlegări de la „povăţuitorii cunoştinţei sale” (Milostive porunci împărăteşti, loc. cit.). Prevederile decretului imperial au fost reluate şi prin ordinul gubernial din 4 septembrie 1783, adresat episcopului romano-catolic (AE – AOE, nr. 1115/1783, f. 1r). 152 78 Un timp al reformelor dascăli sau funcţionând în alte slujbe bisericeşti, să beneficieze de veniturile respectivelor aşezăminte pe durata vieţii lor. Printr-un alt decret s-a dispus ca obiectele preţioase ale mănăstirilor desfiinţate, cu excepţia celor mai valoroase, să fie donate bisericilor sărace conform hotărârii episcopilor diecezani, iar ornatele să fie utilizate în bisericile fostelor mănăstiri, ori în cele ale parohiilor nou-înfiinţate 157. Aplicarea dispoziţiilor imperiale poate fi urmărită în primul rând prin apelul la rapoartele privitoare la prezenţa eremiţilor pe teritoriul celor două regimente secuieşti de graniţă 158 şi în afara acestora, în scaunele Odorhei şi Ciuc 159. Astfel, în scaunul filial Brăduţ este menţionat un anume eremit de rit latin Franciscus Ormfrius Biró, ordinat în dieceza de Agria (Eger), care slujea la capela închinată Sfântului Ioan Botezătorul din satul Filia, fără a fi însă numit preot. Guberniul i-a solicitat episcopului Batthyány opinia cu privire la oportunitatea instituirii lui şi a utilizării capelei ca biserică parohială, în conformitate cu recomandarea din punctul 3 al decretului imperial din 30 septembrie. În privinţa altor eremiţi, semnalaţi în muntele Şumuleului, la biserica închinată Sfântului Ioan Botezătorul, în munţii Tuşnadului, la capela închinată Sfintei Ana, la Băile Homorod, într-o altă capelă închinată Sfântului Ioan Botezătorul, unde slujeau doi eremiţi franciscani terţiari, sau în diverse sate din Trei Scaune, conform raportului comandantului celui de-al doilea regiment de graniţă, Guberniul a propus reducerea lor la statutul de simpli contribuabili. Unii dintre aceşti eremiţi erau călugări cerşetori solitari, a căror existenţă, din perspectiva utilitarismului imperial, era considerată inutilă şi mai ales împovărătoare pentru poporul contribuabil. Prin punerea în practică a decretului imperial, la Băile Homorod rămăsese unul din cei doi eremiţi, ca şi clopotar şi îngrijitor al capelei, ajutând în acelaşi timp la efectuarea serviciului divin pentru credincioşii catolici care veneau să-şi îngrijească sănătatea şi hrănindu-se prin generozitatea acestora. Inventarul bunurilor capelei alcătuit de vicarul foraneu Ferenc Török reflectă o dotare modestă, fără obiecte de cult preţioase şi cu o singură carte menţionată, un Missale Latinum magnum; terenul pe care aceasta fusese ridicată în anul 1765 constituia donaţia ctitorului János Lázár din Dumbrăveni, împreună cu dobânda unui venit în valoare de 50 de florini destinat întreţinerii ei 160. Dintre ordinele religioase prezente în Principat, primul val al desfiinţărilor a vizat ordinul trinitarian. Desfiinţarea lui, provocată de diverse „fapte ilegale” săvârşite de superiorii ordinului din Galiţia denunţate de trei călugări ai mănăstirii trinitariene din AE – AOE, nr. 169/1783, f. 1r-2r, decretul emis de Cancelaria Aulică la data de 7 ianuarie 1783 şi comunicat episcopului romano-catolic Batthyány prin adresa Guberniului din 6 februarie acelaşi an; în Milostive porunci împărăteşti (f. 5v) el este menţionat cu data de 6 ianuarie 1782, desigur eronată, ea fiind anterioară chiar şi decretului general de desfiinţare a mănăstirilor, din 12 ianuarie. 158 AE – AOE, nr. 444/1782, f. 1r-2r, rapoartele comandanţilor celor două regimente din 23 şi 24 martie 1782. 159 Idem, nr. 1267/1782, f. 1r-v, şi 1675/1782, f. 1r-v, instrucţiunile Guberniului Transilvaniei adresate episcopului Batthyány la 19 august, respectiv 3 decembrie 1782. 160 Idem, nr. 423/1783, f. 1r-2r, relaţia vicarului foraneu menţionat, din 25 martie 1783. 157 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 79 Liov, a fost pronunţată, pentru provinciile ereditare, la 11 februarie 1783 161. În ceea ce priveşte Transilvania, decizia de desfiinţare a ordinului, considerat „in modernis rerum et temporum circumstantiis prorsus inutilis”, a fost luată în contextul vizitei întreprinse de suveran aici, în primăvara anului 1783 162. Ca urmare, una dintre mănăstirile trinitariene desfiinţate a fost cea din Alba Iulia, complexul monastic urmând să devină, după ce a funcţionat inclusiv ca spital militar la începutul războiului austro-turc din 1788-1791, sediul institutului teologic înfiinţat de episcopul Batthyány, iar biserica mănăstirii sediu al viitoarei biblioteci Batthyaneum, ctitorită de acelaşi ierarh 163. În cea de-a doua etapă, a fost abolit ordinul paulin, prin decretul din 7 februarie 1786, emis pentru provinciile ereditare şi Ungaria şi al cărui termen de aplicare în Transilvania a fost stabilit la 20 martie164. Adresa Guberniului menţionează cele trei rezidenţe ale ordinului care urmau să fie desfiinţate, şi anume cele din Teiuş, Turda şi Ilieni 165. Pentru fiecare mănăstire a fost desemnat câte un comisar regesc dintre membrii administraţiei provinciale şi un altul din partea Tezaurariatului, care aveau îndatorirea de a face cunoscut decretul imperial, de a solicita călugărilor rostirea unui jurământ după o formulă prestabilită referitor la declararea exactă a bunurilor mobile şi imobile ale mănăstirii 166, şi de a se îngriji de alcătuirea inventarului complet al acestor bunuri. Accentul pus acum în mai mare măsură decât în cazul primelor decrete pe aspectul material este reflectat şi de instrucţiunea pentru comisarii regeşti, anexată adresei guberniale, care conţine reglementări amănunţite cu privire la modalitatea de îndeplinire a atribuţiilor acestora 167. Acţiunea de secularizare a afectat şi mănăstirile româneşti, în primul rând mănăstirea greco-catolică „Sfânta Treime” din Blaj, ai cărei călugări aparţineau ordinului bazilian. Ca urmare a recrudescenţei mai vechiului conflict dintre călugării bazilieni şi conducerea Episcopiei, împăratul a luat măsurile considerate necesare pentru soluţionarea acestuia şi pentru introducerea unei evidenţe mai riguroase a veniturilor mănăstirii şi a destinaţiei lor. Deşi în situaţii similare deficienţele constatate în activitatea mănăstirilor au avut repercusiuni mult mai grave, în acest caz dispoziţiile imperiale au fost legate mai degrabă indirect de politica de desfiinţare a mănăstirilor. Astfel, decretul imperial din 12 decembrie 1781, emis anterior declanşării primei etape a acestui proces, se aseamănă, în conţinut, reglementărilor din perioada tereziană. Dar, prin interzicerea primirii unor noi membri în mănăstire pentru ca numărul călugărilor să se conformeze prevederilor diplomei fundaţionale şi prin aplicarea dispoziţiei referitoare la vârsta minimă necesară 161 Idem, nr. 252/1783, f. 1r-2r, textul decretului imperial, comunicat de Cancelaria Aulică ungaro-transilvăneană şi publicat prin circulara episcopului Batthyány din 22 aprilie 1783. 162 Şerban 1975, p. 379. 163 Conform consemnării din protocolul gimnaziului catolic, mănăstirea a fost desfiinţată la 13 aprilie 1784: „Hodie pariter apud nos finem accipit Ordo SS. Trinitatis de Redemptione Captivorum” (apud op. cit., loc. cit.). 164 AE – AOE, nr. 239/1786, f. 1r-2r, adresa gubernială către episcopul romano-catolic din 14 martie; f. 9r-10r, textul decretului imperial. 165 Ibidem, f. 1v ; în Erdély története, p. 1106-1107, este menţionată desfiinţarea a 4 rezidenţe. 166 AE – AOE, nr. 239/1786, f. 11r. 167 Ibidem, f. 3r-8r. 80 Un timp al reformelor intrării în ordin 168, măsuri cumulate cu tendinţa de promovare a clerului secular, a fost pusă în pericol însăşi supravieţuirea mănăstirii şi a ordinului pentru o perioadă mai îndelungată. Desfiinţarea seminarului diecezan, în anul 1784, ca urmare a deciziei împăratului de creare a seminariilor generale 169 şi transformarea mănăstirii în spital militar în timpul războiului austro-turc170, au reprezentat etapele succesive ale acestui proces de disoluţie. În cazul mănăstirilor rurale, aplicarea dispoziţiilor imperiale a fost legată de ritmul transmiterii informaţiilor referitoare la situaţia diferitelor aşezăminte monahale. Dispunem în acest sens de două rapoarte ale protopopilor transmise vicarului general greco-catolic, cuprinzând inventarele bunurilor mobile şi imobile ale mănăstirilor, solicitate prin decretul imperial. Primul dintre ele a fost trimis de protopopul Ioan Pop Caliani al Sânmărtinului la 16 februarie 1783, scurt timp după primirea, în 20 ianuarie, a circularei vicarului în această chestiune, având anexată copia decretului imperial şi cea a adresei guberniale din 19 decembrie 171. Raportul înfăţişează situaţia mănăstirilor din Sânmărtin, Milaşu Mare şi Şopteriu. Dacă sub aspectul odăjdiilor, al vaselor de cult şi icoanelor dotarea bisericilor era extrem de precară 172, ceva mai mult se insistă asupra averii imobile, şi ea extrem de modestă, constând din mici pământuri de arătură, fâneţe, păduri şi livezi. Protopopul sugera totuşi menţinerea mănăstirilor, pentru că ele asigurau asistenţa religioasă pentru numeroşii locuitori ai satelor respective şi instruirea copiilor acestora, fără a contraveni pe de altă parte raţiunilor utilitariste intuite ale dispoziţiilor imperiale, din moment ce călugării le părăsiseră şi renunţaseră la veşmântul monahal: „Besăricile sau mănăstirile la aceaste trei sate […] pentru aciasta s-au făcut şi ar fi bine să steaie, că fiind satele mari câte de 100 şi mai multe de gazde şi fiindu-le besăricile din sat mici de-a cuprinde tot norodul, în sărbători şi la praznice umplu şi cea din sat bisărică şi mănăstirea, sau a mănăstirilor besărici nefiind departe de sat şi cei ce sânt cu boli tăinuite mai curând aleargă la mănăstiri decât în sat, fără de aceasta stupari la câmp de la stupinile domnilor tot cu mănăstirile să slujăsc şi aceastea din câmpie mănăstiri sânt în câmp nu la păduri să aibă cineva suşpiţium că doară s-ar ţinea la dânsăle oameni răi, sau gândească că doară ar avea Înnălţatul Împărat multă pagubă în dare pentru cei ce să scutesc la mănăstiri, fiincă tocma la aceaste trei Bârlea 1948, p. 207. Asupra conţinutului şi semnificaţiei decretului imperial din 12 decembrie 1781 voi insista în capitolul următor. 169 Prin decretul aulic din 28 septembrie 1784, comunicat episcopului Batthyány în data de 18 ianuarie 1785 (AE – AOE, nr. 71/1785, f. 1r-2v, nr. 77/1785, f. 1r-2r). Vezi şi Mălinaş 1994, p. 61-62. În Ungaria, sub influenţa arhiepiscopului primat Batthyány, seminariile generale au conservat anumite elemente ale vechiului regulament ecleziastic, conform informaţiilor transmise la Roma de nunţiul Garampi (Orto 1995, p. 486-487). 170 În anul 1788 spitalul militar a fost transferat de la Alba Iulia, unde fusese adăpostit, aşa cum am menţionat, de fosta mănăstire trinitariană (Bârlea 1948, p. 208). 171 MRUB – CM, nr. 48, f. 1r-2r. Vezi şi ediţia raportului, la Porumb 1985-1986, p. 482-483, şi menţionarea lui, la Albu 1971, p. 141. 172 La Sânmărtin se aflau „odăjdii de cusutoriu ca la o besericuţă săracă şi icoane”, la Şopteriu „odăjdii, icoane şi hăiniţăle […] de cele eftine”, iar la Milaşu Mare odăjdiile şi icoanele fuseseră mutate în biserica satului, din porunca judelui sătesc. MRUB – CM, nr. 48, f. 1r-v. 168 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 81 mănăstiri nici un călugăr monah nu să află, fără numai câte un popă de liturghie şi câte un diiac şi câte o babă […] care să-i speale, norodul cu toţî s-ar bucura de starea nu de stricarea mănăstirilor, că li să mai deprind la iale prunci la câte ceva buti; călugării cu portul cum le-am vestit porunca îndată au făcut ascultare.” 173 Cel de-al doilea raport, trimis de protopopul de Turda, Teodor Meheşi, la 11 februarie 1783, prezintă situaţia mănăstirilor din Petridu de Sus şi Feleac 174. Acestea erau bine înzestrate cu carte liturgică, ţinând cont de standardul general (14 cărţi româneşti, dintre care una manuscrisă, şi 4 în limba slavonă, în cazul primei mănăstiri; 8 cărţi româneşti, dintre care una manuscrisă, în cazul celei de-a doua), dar mai modest dotate sub aspectul odăjdiilor, al vaselor şi obiectelor de cult, şi cu totul precar din punctul de vedere al averii imobiliare. Meheşi pleda şi el în favoarea menţinerii mănăstirilor, accentuând acelaşi rol al acestora de asigurare a asistenţei spirituale pentru credincioşi şi instruire a tineretului: „[…] mănăstirea Feleacului poate rămănea în lipsa satului că satul s-au lăţit cu casele tocma în mănăstire şi biseareca din sat ei mică la atăta mulţime cătă iaste acum în Feleac, şi pănă acum încă mulţi au umblat duminecile şi în sărbători tot la mănăstire, şi ar fi bine şi şcoală să fie la acea mănăstire. Iar a Petridului, cu căt că împrejurul ei es tot sate şi mănăstirea ei în vărvul muntelui sau dealului şi ei în marginea tuturor hotarălor acelor sate care-s împrejurul ei, foarte îndemănă eli tuturor oamenilor aş duce prunci acolo la şcoală şi aşa acea mănăstire s-ar putea lăsa pentru şcoală precum şi satele toate de prin prejur poftesc să rămâe şcoală, că şi pănă acuma mai tot şcoală s-au ţinut la această mănăstire.” 175 Decizia Curţii imperiale cu privire la mănăstirile lăsate să fiinţeze în continuare „pentru grija sufletelor şi învăţătura pruncilor” este înfăţişată de circulara episcopului Ioan Bob din 20 noiembrie 1785 176. Sunt menţionate aici mănăstirile din Alba Iulia (Maieri), Măgina, Ciunga, Lupşa şi Petrilaca (în comitatul Alba), Silvaşu de Sus şi Vaca (în comitatul Hunedoara), Lăscud (în comitatul Târnava), Hodac, Râciu, Urmeniş, Sânmărtin şi Nicula (în comitatul Turda), Feleac şi Petridu de Sus (în comitatul Cluj), Fizeş (Strâmba Fizeşului) şi Strâmbu (în comitatul Solnocul Interior), Santău şi SurducCopalnic (în comitatul Solnocul de Mijloc), deci în total 19 mănăstiri, între care şi trei din cele cinci descrise în rapoartele de mai sus. În conformitate cu prevederile decretului imperial, protopopii erau însărcinaţi să dispună ca „feţele cele bisericeşti care trăiesc din veniturile rămasălor mănăstiri […], cu o îndestulită vrednicie după datoriia sa să aibă Ibidem, f. 1v-2r. Idem, nr. 54, f. 1r-v. Vezi şi ediţia raportului, la Porumb 1985-1986, p. 483-484, şi o citare fragmentară la Albu 1971, p. 125. 175 MRUB – CM, nr. 54, f. 1r-v. Raportul mai menţionează mănăstirea ctitorită de neuniţii din Berchiş, pentru care se sugerează desfiinţarea, şi pe cea din Morlaca, aflată sub jurisdicţia protopopului Daniel Ungur al Mărgăului, care putea fi păstrată pentru şcoala întreţinută de călugări (ibidem, f. 1v). 176 MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 34r-v, unde se face referire la decretele imperiale din 24 august 1784 şi 28 aprilie 1785. Circulara este reprodusă şi de Nicolae Albu (Maior 1968, p. 8182, nota 2). 173 174 82 Un timp al reformelor grije de slujba bisearecii şi ţiind şcoală să înveaţă prunci, nu numai a ceti şi a scrie, ci mai vârtos cele ce sânt ale credinţii şi a creştinătăţii”. Conştientizarea rolului pe care respectivele mănăstiri trebuiau să-l aibă în comunitate reiese şi din solicitarea episcopului ca protopopii să-i îndemne pe credincioşii din satele mai apropiate să-şi trimită copiii la învăţătură, precum şi din datoria reamintită aceloraşi protopopi de a avea grijă ca mănăstirile, „lipsându-să călugării şi călugăriţile, prin destoinici păstori sufleteşti să să ocîrmuiască”. Acţiunea de desfiinţare a mănăstirilor şi ordinelor religioase, ale cărei coordonate iniţiale le-am prezentat aici din perspectiva reglementărilor esenţiale şi a punerii lor imediate în practică, a constituit o dimensiune durabilă a politicii ecleziastice imperiale. În continuarea măsurilor adoptate în perioada tereziană, ea a început ca o încercare de corectare a deficienţelor sesizate în activitatea unor ordine monahale şi în viaţa internă a unor mănăstiri, fundamentată pe o concepţie pragmatică asupra rolului acestora. Astfel, în condiţiile în care călugării nu se dovedeau utili comunităţilor creştine, ei trebuiau să cedeze această misiune clerului secular, veniturile rezultate din secularizarea averilor mănăstirilor contribuind la asigurarea mijloacelor de subzistenţă pentru preoţii parohi şi la multiplicarea reţelei parohiale. Pe de altă parte, s-a încercat transformarea edificiilor de cult ale fostelor mănăstiri în biserici parohiale şi utilizarea inventarului cultic al acestora pentru înzestrarea noilor biserici sau a bisericilor mai sărace. Pe această cale s-a ajuns la amplele acţiuni de conscriere a averilor mobiliare şi imobiliare ale mănăstirilor de la mijlocul deceniului nouă. Privilegierea aspectelor materiale în a doua etapă a desfiinţării mănăstirilor nu a însemnat însă renunţarea la obiectivul esenţial religios al acestei măsuri. Deocamdată, pornind de la exemplele deja analizate, putem sesiza imaginea reală a modestelor mănăstiri şi schituri rurale, atât a celor romano-catolice, cât şi a celor greco-catolice, ai căror călugări se aflau în cel mai direct contact cu credincioşii şi încercau, în mai mare sau mai mică măsură, să se pună în slujba acestora. I.4. Superlativele reformismului ecleziastic: sfera religiozităţii populare I.4.1. Reglementări rituale Domeniul vieţii religioase a fost vizat şi el de reglementările iosefine încă din prima etapă a reformelor, constituind obiectul unei preocupări la fel de constante ca şi chestiunea toleranţei sau problematica monahismului. Măsurile adoptate reflectă tendinţa de raţionalizare, prin transferarea centrului de greutate al vieţii religioase a credincioşilor dinspre practici rituale precum procesiunile sau manifestările legate de cultul sfinţilor, spre participarea regulată la serviciul divin oficiat de preotul paroh şi îndeplinirea îndatoririlor creştineşti, considerate condiţii ale ameliorării moralităţii poporului 177. În O succintă analiză a semnificaţiei reglementărilor impuse în provinciile ereditare, ca şi a fundamentului lor teoretic a realizat Peter Hersche (1997, p. 212-219). Autorul consideră aici (p. 218), în special împotriva opiniilor lui Wolfgang Reinhard, că etapa definitivă a disciplinării sociale în lumea catolică trebuie situată în perioada reformelor iluministe. Vezi şi prezentarea generală a măsurilor iosefine la Mitrofanov 1910, p. 707-711. 177 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 83 acest sens, decretul imperial din 12 decembrie 1781, emis pentru credincioşii romanocatolici, a interzis practica acordării indulgenţelor, predicate mai ales de călugării franciscani; episcopul era însărcinat cu combaterea şi dezrădăcinarea lor, el trebuind totodată să-i instruiască pe credincioşi cu prilejul mărturisirii şi prin catehizare, în legătură cu „învăţătura creştinească cea adevărată” 178. Prin hotărârea din 11 februarie 1783 s-a redus numărul procesiunilor la două pe an pentru fiecare parohie, ele trebuind să aibă loc în zilele de sărbătoare şi nu duminica, pentru a nu perturba celebrarea liturghiei în bisericile parohiale 179. Decretul excepta de la această reducere procesiunea săvârşită de Bobotează, ca şi altele, socotite a fi utile pentru comunitate 180. La 6 decembrie 1785 a fost interzisă tradiţionala binecuvântare a caselor din ajunul Crăciunului, Anului Nou şi Botezului Domnului 181, o dispoziţie singulară, dat fiind că ea nesocotea condiţia de neintervenţie în viaţa internă a Bisericii. Nemaifiind limitată la o încercare de înlăturare a abuzurilor sau la o diminuare a numărului unor ceremonii religioase, această tentativă de desfiinţare a unei practici rituale nu a fost desigur agreată de episcopi 182. Pentru moment, data difuzării a zădărnicit punerea în practică a hotărârii imperiale, iar la sfârşitul anului următor episcopul greco-catolic a solicitat revenirea la practica anterioară, motivându-şi cererea adresată Guberniului la 3 noiembrie 1786 prin tulburările pe care respectiva măsură le putea stârni printre credincioşi 183. Ierarhul sublinia cu acest prilej că, din moment ce ortodocşii beneficiaseră de o asemenea libertate cu prilejul sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci, menţinerea interdicţiei pentru grecocatolici putea să-i împingă pe aceştia la părăsirea unirii; comunitatea rituală a grecoVersiunea românească a decretului în Milostive porunci împărăteşti, f. 6r-v. Printr-un alt decret, din 29 mai 1782, s-a poruncit să se prevină provocarea incendiilor cu prilejul praznicelor şi al altor sărbători (ibidem, f. 5v; MRUB – AG-ai, dos. nr. 196/1783, f. 1r). 179 AE – AOE, nr. 470/1783, f. 1r-2r; versiunea românească în Milostive porunci împărăteşti, f. 6v. Decretul a fost comunicat de Guberniu prin adresa din 1 aprilie. 180 „Iară prin această orânduială nu să opresc obicinuitele liturghii şi proţesii, ce să fac pentru sfinţirea apei la Bobotează, pentru blagosloveniia holdelor şi pentru ploaie, sau pentru alte pricini cuvioase carea s-au rânduit în Bisearica lui Dumnezeu şi să ţin pentru folosul de obşte.” Milostive porunci împărăteşti, loc. cit. Prin decretul din 30 iulie 1786, credincioşii români au primit dreptul la efectuarea a trei procesiuni anuale, de Bobotează, Paşti şi de sărbătoarea Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu (25 aprilie), ca şi cu ocazia hramului bisericii, aceasta din urmă trebuind să fie limitată la parohia respectivă şi să se ţină doar duminica sau într-o zi de sărbătoare (Puşcariu 1897, p. 321-322, circulara episcopului ortodox Ghedeon Nichitici din 29 iulie st.v. 1786; Hermann 1887, p. 18). 181 AE – AOE, nr. 1116/1785, f. 1r-2r; versiunea românească în Culegere 1786, f. 8v. Decretul, care trebuia comunicat (ca şi cel anterior) „tuturor vlădicilor”, a fost transmis de Guberniu la 24 decembrie. 182 Episcopul greco-catolic Ioan Bob a publicat decretul aulic din 6 decembrie prin circulara din 30 decembrie, care începe astfel: „Înnălţata Chesaro-Crăiasca Mărire din plinirea puterii sale prin milostivul său edict din 6 dechemvrie anul acesta pentru şieşi cunoscute pricini cu deadinsul s-au milostivit a porunci etc.” (Culegere 1786, f. 8r). Mult mai târziu a fost publicat decretul de episcopul ortodox Ghedeon Nichitici, prin circulara din 27 februarie 1786 (Puşcariu 1897, p. 315-316). 183 MRUB – AG-ai, nr. 12/1786, f. 1r-v. 178 84 Un timp al reformelor catolicilor cu ortodocşii, respectiv preţuirea arătată ritului de popor erau argumentele semnificative invocate de episcop 184. Solicitarea lui a fost aprobată de împărat prin decretul aulic din 19 decembrie, care a îngăduit, pentru credincioşii greco-catolici şi ortodocşi, revenirea la ceremonia binecuvântării caselor în ajunul Bobotezei 185. Reglementările au vizat şi relaţia directă dintre preoţi şi credincioşi, prin încercarea de înlăturare a unor abuzuri mai frecvente. Astfel, decretul aulic din 16 ianuarie 1786 a interzis preoţilor de toate confesiunile impunerea unui canon în bani sau trupesc pentru credincioşii care-şi încălcau îndatoririle creştineşti, parohii trebuind să se limiteze la „dojana şi pedepsele cele duhovniceşti”; în cazurile în care acestea nu erau suficiente şi exista pericolul unor tulburări, trebuia să se apeleze la ajutorul autorităţilor civile 186. Printr-un alt decret, din 17 iulie 1787, preoţii au fost avertizaţi să nu mai perceapă taxe pentru confesiune, sub pedeapsa restituirii dublului sumei percepute şi a lipsirii de parohie 187. Corectarea acestor abuzuri trebuia să contribuie la reformarea profilului moral al preotului, dar au existat şi dispoziţii care îi vizau în mod direct pe credincioşi, precum recomandarea de administrare, pentru credincioşii romano-catolici, a sacramentelor botezului şi maslului în limba vernaculară („in lingva nativa”), putând fi favorizată astfel o receptare superioară a Cuvântului divin de către asistenţă 188. O altă reglementare, „[…] futuro hoc in objecto nostros et Disunitos difformitate, populum non minus ritus quam dogmatis pertinacem facile ob intermissam talem ceremoniam ad Disunionem desciturum”. Episcopul mai solicita să i se transmită rezoluţia imperială în termenul potrivit, pentru a o putea comunica la rândul lui clerului subordonat. Permisiunea acordată ortodocşilor este editată la Puşcariu 1897, p. 322-323, circulara episcopului Ghedeon Nichitici din 22 august 1786. 185 Culegere 1787, f. 3v; Papiu 1867, p. 64-65, nr. II. Decretul a fost comunicat probabil de Guberniu în primele zile ale anului 1787. Tentativa de reglementare imperială a avut însă şi altfel de consecinţe. Astfel, după cum se poate deduce dintr-un decret aulic emis la 5 august 1788 şi comunicat de Guberniu la 30 august, sacerdoţii romano- şi greco-catolici au acuzat faptul că prin desfiinţarea taxelor pentru botez şi binecuvântarea caselor (acestea din urmă erau de 3 creiţari, conform Normei veniturilor patrahirului, f. 1v) li se diminuaseră veniturile; în consecinţă, li se acordau şase luni pentru a-şi proba plângerile (AE – AOE, nr. 587/1788, f. 1r-2r). Din păcate nu am mai întâlnit date ulterioare referitoare la această chestiune. 186 Culegere 1786, f. 8v, circulara episcopului Ioan Bob din 16 martie 1786, care reproduce şi versiunea românească a textului decretului aulic; o circulară similară a emis la 5 martie episcopul ortodox Ghedeon Nichitici (Puşcariu 1897, p. 316). Decretul a fost reluat la 3 decembrie 1791, conform circularei emise de consistoriul Episcopiei Ortodoxe în 2 martie 1792 (Puşcariu 1889, p. 164). 187 Decretul, care era destinat preoţilor romano- şi greco-catolici, a fost comunicat prin adresa Guberniului din 11 august 1787 (Culegere 1787, f. 5r-v; Extractul cel hronologhicesc, f. 16v-17r; Papiu 1867, p. 92, nr. IX). 188 AE – AOE, nr. 352/1786, f. 1r-2r, decretul aulic din 7 martie 1786, comunicat prin adresa gubernială din 27 aprilie. Conform unei consemnări ulterioare, datată în 28 iunie acelaşi an (f. 1v), împăratul nu a insistat pentru impunerea dispoziţiei sale, care necesita o reelaborare a Ritualului (decretul acordase un termen de două luni în acest scop) şi putea fi privită ca o lezare a autonomiei interne a Bisericii Romano-Catolice. Permisiunea de a se putea respecta norma în vigoare până atunci a fost dată deja prin decretul aulic din 18 aprilie (deci anterior adresei guberniale referitoare la dispoziţia contrară!), comunicat de Guberniu la 13 iunie (Idem, nr. 440/1786, f. 1r). Vezi şi Kosáry 1987, p. 85. 184 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 85 cu un evident caracter profilactic, a interzis greco-catolicilor şi ortodocşilor aducerea bolnavilor în biserică pentru „a le face rugăciuni, a trece cu darurile preste ei şi mai ales pre cap a le ceti Evangheliia”, un „rău obicei” prin care se puteau răspândi bolile contagioase şi era tulburată desfăşurarea normală a serviciului divin 189. Situate la limita intervenţiei în domeniul ritualului 190, dispoziţiile imperiale sunt caracterizate totuşi de o explicită tendinţă formativă. Practicile de înmormântare au intrat şi ele în atenţia reglementărilor iosefine. Raţiuni utilitariste, mergând şi acum dincolo de limite, au determinat decretul din 1 decembrie 1788, prin care se cerea ca mormintele să aibă dimensiuni moderate şi să nu fie zidite, pentru a ocupa cât mai puţin loc, şi se interzicea ridicarea de capele în cimitire191. Decretul conţinea însă şi prevederi benefice sub aspect sanitar precum interdicţia înmormântărilor în incinta bisericii, acestea trebuind să se facă exclusiv în cimitirele „de obşte”, sau cea privind alegerea locului de cimitir în afara localităţilor, cu respectarea distanţei prescrise 192; prima dintre aceste prevederi a fost reactualizată prin decretul aulic din 7 februarie 1805 193, ceea ce demonstrează că nici în acest caz iniţiativa imperială nu fusese îndeajuns de favorabil receptată pentru a fi şi pusă în practică. Combaterea superstiţiilor legate de cei morţi a intrat şi ea între preocupările politicii ecleziastice iosefine. Decretul din 23 octombrie 1784, ghidat de motivaţii raţionaliste, i-a însărcinat pe preoţii de rit răsăritean să dezveţe poporul de credinţa în strigoi, o superstiţie care trebuia extirpată cu orice preţ 194. Prin ordinul imperial din 19 iulie 1787, comunicat de adresa gubernială din 3 septembrie (Culegere 1787, f. 5v; Extractul cel hronologhicesc, f. 19r-v; Papiu 1867, p. 65, nr. VI); slujbele respective trebuiau efectuate de acum încolo în casele bolnavilor, împreună cu administrarea sacramentelor. O prevedere similară, probabil din anul 1784, interzisese conducerea la cimitir cu sicriul descoperit a celor decedaţi în urma unor boli molipsitoare (Culegere 1786, f. 1v). 190 În acest sens, în decretul din 19 iulie 1787 se preciza: „[…] şi aceste rele obiceiuri de obşte oprite să se vestească cu aciasta înţelegere: nu că doară rugăciunea care o fac preoţii pentru bolnavi ar fi obiceiu rău, ci aciasta deaci înainte să se facă în căsile bolnavilor […]”. 191 MRUB – CM, nr. 58, f. 1r-v, comunicat prin ordinul gubernial din 31 decembrie 1788 (Înştiinţare poruncitoare): „[…] mai mult de acum înainte să nu mai fie slobod familiilor celor osebite mormânturile sale unde s-au îngropat nici în bisericile ceale cu zid ocolite, nici în capele a mai avea şi încă nici alte noao morminte cu zid a face să opreşte, şi […] să nu îndrăznească cinevaşi capela noao spre treaba aceasta a zidi, ci tuturor fameliilor celor osebite a fi slobod ca să-şi facă grobniţele sale şi în mormînturile oraşului şi satului ceale de obşte, dară cu aceasta hotărârea, ca să nu să facă acestea peste măsură mari, pentru că fiind de acest feliu zidite mormânturi multe, cu bună seama locul mormintelor celor de obşte foarte tare să va îngusta şi înmicşora […]”. Conform ordinului gubernial din 9 februarie 1789, decretul, valabil iniţial doar pentru credincioşii romano- şi greco-catolici, a fost extins şi la cei ortodocşi (AE – AOE, f. 1r). 192 O altă măsură de acest gen, comunicată prin ordinul Guberniului în nouă puncte din 21 august 1788, avusese drept obiect reglementarea regimului cimitirelor în localităţile cu populaţie mixtă (apud Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 179-180, nr. 269). 193 MRUB – AG-ai, nr. 9/1805, f. 1r. 194 „[…] preoţii de legea grecească cu tot deadinsul să se silească a desvăţa norodul de părerea sau basna despre moroi, sau sugători de sînge, aşa ţiind şi crezând unii din norod cum că ar fi nişte moroi şi strigoi care după ce mor şi-i îngroapă ar suge sângele celor vii şi după ei mulţi ar muri, care nălucire crezându-o unii a fi adevărată îndrâznesc pe unii ca aceia a-i dezgropa, a-i înţăpa şi 189 86 Un timp al reformelor De asemenea, preoţii trebuiau să depună eforturi în vederea dezrădăcinării obiceiului „ospeţelor, mâncărilor, îmbuibăturilor şi băuturilor fără samă” la care se dedau credincioşii cu prilejul botezurilor, nunţilor, înmormântărilor sau al parastaselor; în acest caz, motivaţia economică era dublată de tendinţa spre eliminarea unei practici al cărei sens caritativ iniţial fusese pervertit şi care nu era prescrisă de religia oficială 195. Ca dispoziţie obligatorie, această prevedere apăruse deja în Norma veniturilor patrahirului din 23 septembrie 1784, emisă pentru credincioşii ortodocşi, prin care fuseseră oprite ospeţele „cu cheltuieli mari” la praznicele sfinţilor, la nunţi, înmormântări şi botezuri, ca şi „cinstea sau darul” solicitat mirelui la logodnă pentru încredinţarea fetei, limitat la 1 florin pentru cei mai bogaţi şi la 17 creiţari pentru cei mai săraci 196. Reglementările coborau aşadar până la nivelul credincioşilor, încercând modificarea unor norme de comportament şi ceremoniale, în virtutea aceloraşi principii raţionaliste. I.4.2. Reducerea numărului sărbătorilor religioase În cazul românilor, cea mai semnificativă măsură, prin atenţia acordată şi prin constanţa dovedită ulterior în vederea impunerii ei, a fost diminuarea numărului sărbătorilor. Motivaţiile, raţionaliste şi utilitariste, aveau în vedere introducerea unei reglementări uniforme pentru credincioşii aparţinând ambelor rituri şi creşterea timpului de muncă al ţăranului 197. Circulara episcopului greco-catolic Ioan Bob din 1 mai 1787 reflectă cât se poate de limpede aceste motivaţii: „După ce Înnălţatul Împărat şi dintr-alţi credincioşi ai săi s-au înştiinţat şi însuşi prin a sa experiinţă au aflat cum că sărbătorile şi într-alte ţări a Înnălţii sale la neamurile ceale de leage grecească, iară mai vârtos în Ardeal la rumânii noştri uniţi şi neuniţi, nu numai preste măsură s-ar fi înmulţit şi crescut fără de nici o luare de samă la aşezământurile Sfintei Bisearici, ce încă şi acealeaşi zile de sărbători fără de nici o rânduială şi nu într-un chip le-ar sărba şi le-ar ţinea toţi prin toate locurile, de unde urmează şi să întâmplă ca prostimea să stea îndoită cu inima, despre o parte adecă dorind a ţinea sărbătorile pe leage după porunca Sfintei Bisearici, iară despre altă parte îngrijindu-să ca nu cumva cealealalte zile care de Bisearică nu sânt rânduite sărbători să le petreacă fără lucru, cu a sa păgubire, pentru aceaia, ca aceasta neorânduială să se îndrepteaze şi lenevirea carea până acum au împiedecat a-i întoarce cu faţa în jos în groapă, care lucru, împotrivindu-să adevărului Sfintelor Canoane, să porunceşte ca nime mai mult una ca aceasta nici să creadă, nici să o facă […]” (Culegere 1786, loc. cit.). 195 „[…] pentru aceea acelea să se dezrădăcineze dintre norod, fiindcă porunca bisericească nu e una cu aceea şi din obiceiul a da şi face una ca aceea, mesele au fost numai la săraci să se facă, dar după aceea oamenii unii cu alţii au început a se ospăta şi pe săraci au uitat de tot, că mai bine gazde se vor face lipsând acelea şi preoţilor ce se cuvine mai lesne după formulariu vor împlini.” Puşcariu 1897, p. 311-312, circulara episcopului ortodox Ghedeon Nichitici din 20 august 1785, pe baza ordinului gubernial din 26 iulie; Voileanu 1902, p. 51-52. 196 Norma veniturilor patrahirului, f. 2r. 197 Răduţiu 1985, p. 219-230. I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 87 norodul de la lucrul mânilor sale de unde să hrănesc să se şteargă, ba şi norodul să se liniştească în cunoştinţa sufletului […]”198. După ce în prima jumătate a secolului se încercase generalizarea sărbătorilor catolice şi pentru credincioşii de rit răsăritean, orientarea mai pragmatică a politicii Curţii vieneze din perioada tereziană a condus la ideea necesităţii reducerii numărului acestor sărbători, pusă în practică prin deciziile papei Benedict al XIV-lea, din 1751, respectiv Clement al XIV-lea, din 1771 199. La începutul deceniului opt numărul sărbătorilor catolice scăzuse la doar 16, un număr pe care împărăteasa Maria Tereza a încercat să-l impună şi credincioşilor greco-catolici, după ce a obţinut acordul episcopilor acestei confesiuni, reuniţi în sinod la Viena în anul 1773 200. Acceptul ierarhilor fusese condiţionat de obţinerea confirmării Sfântului Scaun 201 şi de impunerea prealabilă, sau cel puţin simultană, a acestei măsuri şi credincioşilor ortodocşi, desigur pentru a nu periclita situaţia unirii prin crearea unei diferenţe în practica rituală, într-o chestiune cu impact major asupra poporului. Dificultatea îndeplinirii celei de-a doua condiţii, ca urmare a rezistenţei ierarhiei ortodoxe, a determinat eşecul momentan al acestei tentative 202, care a fost reluată în deceniul următor de succesorul Mariei Tereza. La 30 august 1784, Iosif al II-lea a solicitat ierarhilor greco-catolici şi ortodocşi din Ungaria şi Transilvania să facă propuneri pentru micşorarea numărului sărbătorilor. Pe baza acestor propuneri, el a stabilit, la 3 octombrie 1785, că doar sărbătorile comune tuturor Bisericilor de rit răsăritean din Transilvania şi Ungaria trebuiau să fie respectate în continuare, celelalte urmând să fie desfiinţate 203. Aceeaşi soartă au avut-o şi zilele serbate în mod tradiţional de credincioşi, în afara oricărei reglementări venite din partea Bisericii 204. Printr-un nou decret, emis la 7 noiembrie acelaşi an, împăratul a confirmat scutirea credincioşilor români de slujbele domneşti în zilele de sărbătoare „întărite” MRUB – CM, nr. 56, f. 1r. Răduţiu 1985, p. 220; Balász 1997, p. 187; Ghitta 2001, p. 223-236; AE – AOE, nr. 204/1771, f. 1r, breva papei Clement al XIV-lea din 22 iunie 1771. 200 Bârlea 1948, p. 198; Lacko 1975, p. 50-53, 77-79, nr. 6-8. În afara celor 16 sărbători stabilite de comun acord, a mai fost solicitată menţinerea altor trei, a căror înlăturare putea provoca mari nemulţumiri din partea poporului (Intrarea în Biserică a Fecioarei Maria, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi Sfântul Gheorghe), ca şi a unei sărbători celebrate cu o solemnitate deosebită în fiecare dieceză, o concesie acordată şi romano-catolicilor (pentru dieceza Făgăraşului sunt menţionate iniţial sărbătorile închinate Sfântului Dumitru şi Sfântului Ilie, iar în final sărbătoarea Sfântului Gheorghe). 201 Condiţie realizată în anul 1775, prin solicitarea adresată papei Pius al VI-lea la 9 martie, la care pontiful a răspuns la 8 aprilie, la aceeaşi dată adresându-se şi în mod direct celor trei episcopi greco-catolici care participaseră la sinodul din 1773 (ibidem, p. 295-300, nr. 94-97). 202 Conform deciziei sinodului mitropolitan din anul 1774, numărul sărbătorilor ortodoxe a fost redus la 42, fapt confirmat în cea de-a treia versiune a Regulamentului iliric, adoptată la 16 iulie 1779 (Suciu, Constantinescu 1980, p. 430-431; Răduţiu 1985, p. 225). 203 MRUB – CM, nr. 56, loc. cit. 204 „[…] aşijderea şi joile, şi vinerile carea şi bărbaţii şi femeile numai din capetele sale le ţinea până acum din Paşti până în Rusalii, precum şi marţile şi vinerile care muerile le sărba preste tot anul, toate acestea şi asemenea acestora mai mult sărbători să nu să ţie, ci de tot să se scază” (ibidem). 198 199 88 Un timp al reformelor (adică menţinute) 205. Ulterior, ţinând seama de propunerile episcopilor ortodocşi făcute în cadrul sinodului întrunit la Karlowitz, la 22 mai 1786, Iosif al II-lea a reglementat definitiv regimul sărbătorilor prin decretul aulic din 7 august 1786, referitor la credincioşii ortodocşi din Transilvania 206, respectiv din 30 ianuarie 1787, referitor la credincioşii greco-catolici 207. Numărul sărbătorilor menţinute era de 26, fiind eliminate aşadar, faţă de lista prezentată de episcopul Grigore Maior în sinodul din anul 1773, 3 sărbători 208; pentru ortodocşi se adăuga o „sărbătoare a neamului”, închinată, în cazul sârbilor, Sfântului Arhiepiscop Sava, în cazul grecilor, Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, iar în cazul românilor, Sfintei Paraschiva 209. Succesiunea decretelor poate fi pusă în relaţie cu solicitarea impunerii prealabile sau simultane şi credincioşilor ortodocşi a deciziei de reducere a numărului sărbătorilor, formulată de episcopii greco-catolici întruniţi în sinodul de la Viena. Lipsa datelor despre o nouă consultare a ierarhilor greco-catolici pledează în acest sens. Astfel, împăratul nu făcea decât să ducă la bun sfârşit iniţiativa mamei sale, prin obţinerea acordului ierarhiei ortodoxe. Această logică este însă contrazisă de frapanta diferenţă dintre numărul de 45 de sărbători prevăzut pentru românii din Transilvania de Ciasloveţul tipărit la Sibiu, în anul 1696 210, şi cel de 29 de sărbători (fixe şi mobile) din lista prezentată în 1773 de episcopul Grigore Maior în cadrul sinodului de la Viena, cu condiţia ca ea să fi conţinut toate sărbătorile respectate în Biserica Greco-Catolică 211. Este mai probabil prin urmare că Iosif al II-lea a preferat să solicite mai întâi ierarhilor ortodocşi diminuarea numărului sărbătorilor, pentru a le generaliza apoi în noua Transmis prin adresa gubernială din 29 noiembrie 1785 (ibidem, f. 3v; Borosiu 1889, p. 23-24). MRUB – CM, nr. 56, f. 1v-2v; textul este editat la Răduţiu 1985, p. 231-233. Decretul a fost publicat de episcopul ortodox Ghedeon Nichitici prin intermediul circularei din 9 decembrie 1786, în care acesta aminteşte discutarea problemei sărbătorilor în „soborul cel mare” al diecezei sale, întrunit în mai 1785, şi în sinodul mitropolitan de la Karlowitz, din 22 mai 1786 (Puşcariu 1889, p. 66-70). Textul decretului a fost transmis şi episcopului greco-catolic prin adresa gubernială din 16 noiembrie (MRUB – CM, nr. 56, f. 3v; Borosiu 1889, p. 23). 207 MRUB – CM, nr. 56, f. 2v-3r; Papiu 1867, p. 115-116, nr. XII; Puşcariu 1897, p. 162-166. 208 Sfântul Simion Stâlpnicul, Sfinţii 40 de Mucenici şi Sfântul Proroc Ieremia; în al doilea rând, era eliminată cea de-a treia zi de Rusalii, apărând, în schimb, Vinerea Mare din Săptămâna Patimilor (Lacko 1975, p. 79, nr. 8). Desigur, sărbătorile a căror menţinere fusese solicitată în anul 1773 se regăseau în noua listă. 209 Decretul a fost extins şi la ortodocşii din Ungaria, lista cuprinzând în cazul lor 28 de sărbători, prin adăugarea celor 3 sărbători specifice sârbilor, grecilor şi românilor, şi eliminarea celei consacrate Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul (Suciu, Constantinescu 1980, p. 454-455, nr. 171, ordinul Consiliului Locumtenenţial din 30 noiembrie 1786; vezi şi Răduţiu 1982, p. 215, circulara episcopului de Vršac, Iosif Joanović Šakabent, din 10 aprilie 1787). La grecocatolicii din Ungaria decretul a fost extins prin ordinul Consiliului Locumtenenţial din 20 februarie 1787 (Răduţiu 1985, p. 226-227). 210 Răduţiu 1985, p. 217. 211 Dacă ţinem seama de analiza, efectuată de Ciprian Ghişa (2006, p. 222, 225-227), a numărului sărbătorilor menţionate în cele două ediţii ale Catavasierului blăjean, din 1762 şi 1769, se poate deduce că Grigore Maior a prezentat o listă selectivă, formată din sărbătorile principale şi câteva sărbători secundare, dintr-un total de 35 (consemnate în 1762), respectiv 37 (consemnate în 1769). 205 206 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 89 variantă la toţi credincioşii aparţinând ritului răsăritean, atât ortodocşi, cât şi grecocatolici. Pe această cale, aducerea la acelaşi standard a credincioşilor aparţinând celor două confesiuni a presupus acceptarea menţinerii unui număr mai ridicat de sărbători decât se hotărâse în anul 1773, când generalizarea avusese la bază modelul catolic. Uniformizarea înfăptuită era însă mai potrivită obiectivelor pragmatice ale politicii iosefine, ca şi spiritului toleranţei religioase 212, fără a semnifica totuşi renunţarea la precauţiile în vederea protejării unirii religioase 213. Dispoziţiile imperiale privind sărbătorile au fost comunicate credincioşilor prin intermediul preoţilor 214 şi autorităţilor locale. Preoţilor le era recomandat să vestească enoriaşilor sărbătorile „scăzute” (sau „dezlegate”, adică desfiinţate) „nu numai cu gura, ci şi cu fapta”, să dea „pildă bună”, ei înşişi „lucrând la câmp şi la alte trebi”; de asemenea, autorităţile locale aveau sarcina de a convinge poporul despre desfiinţarea acestor sărbători prin ţinerea târgurilor, deschiderea cârciumilor şi interzicerea jocurilor (permise doar în sărbătorile „întărite”). În privinţa hramului bisericilor, era permisă în continuare sărbătorirea lui, indiferent de caracterul „întărit” sau „dezlegat” al sărbătorii, dar numai la biserica parohială respectivă şi nu în zilele de duminică. Pe viitor însă, episcopii nu mai puteau să consacre bisericile noi sfinţilor ale căror sărbători fuseseră desfiinţate, fiind obligaţi, în vederea respectării acestei dispoziţii, să trimită anual Guberniului pentru verificare lista bisericilor sfinţite. Circulara episcopală adăuga acestor dispoziţii o serie de instrucţiuni referitoare la necesitatea catehizării credincioşilor în toate duminicile şi zilele de sărbătoare recunoscute, preoţii fiind îndatoraţi să-i înveţe şi să le explice sensul Simbolului credinţei, al Sfintelor Taine şi al Decalogului şi să-i îndemne la îndeplinirea datoriilor către Dumnezeu, împărat, părinţi, către stăpânii „sufleteşti şi trupeşti”, către semeni şi Este semnificativă motivaţia expusă în introducerea decretului din 7 august 1786: „Iară fiind că prea înnalta noastră minte aceasta iaste, ca în toate ţerile cele de moşie ale noastre sărbătorile încât e cu putinţă pretutindinea într-un chip să se ţie, pentru aceaia şi noi sărbătorile care s-au aşezat în ţara ungurească, şi în ţerile ce să ţin de aceaia pentru cei neuniţi de legea grecească, neam milostivit a le porunci şi a le întări […]” (MRUB – CM, nr. 56, f. 1v). Ideea este reluată în decretul din 30 ianuarie 1787: „De vreme ce binele supuşilor noştri celor credincioşi pravoslavnici de legea grecească pofteşte de la noi, ca în rândul împuţinării sărbătorilor aceaiaşi împărătească şi părintească purtare de grije să avem cătră dânşii, carea şi cătră cei neuniţi o am arătat […] şi pentru ca încât e cu putinţă întru toate aceaiaşi rânduială să se ţie între uniţi şi între neuniţi, foarte de lipsă iaste, ca sărbătorile care noi pentru Bisearica neunită a Răsăritului le-am aşezat, acealea şi pravoslavnicii cei de legea grecească să le ţie […]” (ibidem, f. 2v). Nu se probează aşadar ideea susţinută de Octavian Bârlea (1948, p. 200), care sesizează aici o încercare de generalizare a calendarului gregorian. 213 În acest sens, decretul din 30 ianuarie 1787 a însărcinat Guberniul cu luarea tuturor măsurilor necesare „ca împuţinarea sărbătorilor la uniţi şi la neuniţi tot întru aceaiaşi vreme să se înceapă” (MRUB – CM, nr. 56, f. 3r). 214 Prin circulara menţionată mai sus a episcopului Ghedeon Nichitici, din 9 decembrie 1786, respectiv prin circulara tipărită a episcopului Ioan Bob, din 1 mai 1787, care avea anexate versiunile româneşti ale textelor decretelor aulice din 7 august 1786 şi 30 ianuarie 1787 şi ale adreselor guberniale din 29 noiembrie 1785 şi 16 noiembrie 1786 (MRUB – CM, nr. 56, f. 1r3v; Borosiu 1889, p. 22-23). 212 90 Un timp al reformelor către ei înşişi 215. În plus, instruirea credincioşilor presupunea explicarea semnificaţiei sărbătorii şi cunoaşterea şi practicarea rugăciunii, văzută ca reper esenţial al vieţii creştine, în opoziţie cu moralitatea îndoielnică a unora dintre creştini: „Lângă aceastea să înveaţe preoţii norodul la praznice şi în sărbători sfârşitul şi pricina praznicului fieştecăruia pentru care s-au rânduit de Maica Bisearică, ca aşa cunoscând mila, bunătatea şi darul ce ne-au dat Dumnezeu prin Fiul şi Duhul său cel Sfânt, să fim mulţămitori pentru aceastea, pururea silindu-ne a face voia lui şi a păzi poruncile lui. Iară fiindcă spre plinirea acestora ne lipseaşte darul şi ajutoriul lui Dumnezeu care să dă celor blânzi şi smeriţi cu inima, celor ce cu inimă înfrântă şi smerită să roagă lui Dumnezeu, pentru aceaia, preoţii vor învăţa norodul Tatăl Nostru şi alte rugăciuni de folos ca să ştie a să ruga lui Dumnezeu cum şi în ce chip să ceară de la Dumnezeu ceale sufleteşti şi ceale trupeşti, şi fiindcă ne învaţă Maica Bisearică cum că rugăciunile noastre care le facem cătră Prea Curată Maica Sa, cătră îngeri şi cătră sfinţii săi foarte sunt priimite înaintea lui Dumnezeu, să cuvine dară să cinstim după cuviinţă şi sărbătorile Maicii lui Dumnezeu, ale îngerilor şi ale sfinţilor cu rugăciuni şi cu ascultarea învăţăturilor celor rânduite de Maica Bisearică la fieşte carea sărbătoare, învăţând şi viiaţa sfinţilor a cărora praznic prăznuim, ca din viiaţa lor să luăm pildă şi învăţătură cum să cuvine şi noao a urma lor şi a vieţui creştineaşte. Aceastea nu să învaţă pe uliţă, nice pe la jocuri sau prin crijme, precum unii dintre creştinii noştri s-au obicinuit mai ales în sărbători a petreace, ci în Sânta Bisearică; pentru aceaia preoţii vor îndemna şi vor da înaintea norodului ca cu mici cu mari, partea bărbătească şi femeiască, mai vârtos în dumineci şi în sfintele sărbători, lepădând toată lenevirea şi alte trebi lumeşti, să păzească Sfânta Bisearică silindu-să ca să înveaţe ceva din ceale ce sânt spre folosul sufletului, că aşa să ţin după leage şi să cinstesc sărbătorile.” 216 Asemenea înţelegere a sensului sărbătorii are, incontestabil, şi o semnificaţie socială (nu trecuse prea mult timp de la răscoala lui Horea!), evidentă atunci când se accentuează îndatoririle civice ale credincioşilor, cu referire la decretul din 7 noiembrie 1786, prin care se cerea nobililor respectarea sărbătorilor supuşilor lor de rit răsăritean217. Dar semnificaţia profundă este aceea religioasă, de formare morală şi spirituală, reformismul iosefin prilejuind episcopului greco-catolic o pledoarie în sensul Reformei Catolice. Eficacitatea acestor măsuri a fost însă îndoielnică, atât din punctul de vedere al punerii în practică a reglementărilor imperiale, cât şi din cel al instruirii credincioşilor. De aceea, autorităţile civile şi ecleziastice au fost nevoite să reactualizeze reglementarea MRUB – CM, nr. 56, f. 1r. Ibidem, f. 1r-v. 217 „[…] ci întru acealea zile să rămâie la bisearicile sale şi să înveaţe ceale ce sânt de lipsă creştinului, precum mai sus s-au zis: ca nu numai creştin bun, ce şi ţăran bun şi drept fieştecare să se poată face […]” (ibidem). Ideea este prezentă şi în adresa gubernială din 29 noiembrie 1785: „ […] ci în zilele aceastea în bisearicile sale preoţii lor să-i înveaţe pre dânşii învăţătura creştinească, datoriia fieştecăruia om cu carea e datoriu cătră sine însuşi, cătră împăratul său şi mai marii săi şi cătră Dumnezeu şi ceale ce-l fac pre om ţăran bun.” Ibidem, f. 3v. 215 216 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 91 iosefină, care a rămas în vigoare şi după 1790 218. Astfel, în anul 1804, Guberniul a retipărit decretul iosefin privitor la regimul sărbătorilor, distribuind câte un exemplar fiecărui preot şi solicitând episcopului Ioan Bob să dispună citirea lui în biserici în trei duminici 219. Motivaţia era dublă: pe de o parte continuarea ţinerii sărbătorilor desfiinţate, prilej de eschivare de la muncă, pe de alta nerespectarea semnificaţiei religioase a sărbătorilor recunoscute, prin nefrecventarea bisericii: „Crăiescul Gubernium […] au luat sama că rumânii, de o parte afară de rânduiala Besearicii cu paguba sa şi mai mulţi fără nici un folos sufletesc ş-ar înmulţi sărbătorile, petrecând întru aceale vremi mai mult în ceale necuvioasă sau în şedeare înzădarnică, de altă parte sărbătorile care sânt poruncite de la Besearică a să sfinţi cum să cuvine nu le-ar ţinea, nemergând la besearică pentru ascultarea slujbelor celor dumnezeeşti şi a învăţăturilor creştineşti şi numai sângur de lucrul său contenindu-să, iară la slujba domnească s-ar mâna, ba tocma ei însuşi s-ar îmbiia şi întru aceale zile la slujbă şi la altora lucru pe bani sau în clacă ar mearge, cu călcarea poruncilor beseariceşti […]” 220. Ca atare, se cerea preoţilor să îndemne poporul la respectarea doar a sărbătorilor recunoscute prin decretul imperial şi la serbarea lor prin frecventarea bisericii, interzicându-le să lucreze în acele zile; ei înşişi erau solicitaţi din nou să servească drept exemplu, „făcând lucrul câmpului” în zilele sărbătorilor desfiinţate. Mărturiile ulterioare demonstrează că nu doar pietatea populară era extrem de rezistentă la aceste intruziuni ale puterii laice, sprijinite de Biserica oficială în măsura în care ea transforma semnificaţia preponderent raţionalist-utilitaristă a măsurilor promovate de stat într-una religioasă, ori într-una vizând creştinarea efectivă a sărbătorii. Preoţii înşişi, departe de a denunţa autorităţilor locale sau superiorilor lor cazurile de nerespectare a regimului sărbătorilor, aşa cum se prevedea în decretele imperiale şi în circularele episcopale, încălcau chiar ei acest regim prin continuarea oficierii liturghiei în zilele de Răduţiu 1985, p. 227. Aceeaşi situaţie se întâlnea şi în Banat, după cum reiese din circulara episcopului de Vršac, Iosif Joanović Šakabent, din 20 martie 1788 (Suciu, Constantinescu 1980, p. 458-459, nr. 177). 219 MRUB – CM, nr. 73, f. 2r, circulara adresată protopopului Sibiului Chiril Ţopa la 15 decembrie 1804. Circulara cuprindea în anexă decretul imperial din 30 ianuarie 1787, retipărit de Guberniu înainte de 9 noiembrie (data adresei guberniale expediată lui Ioan Bob în această chestiune). Exemplare ale decretului retipărit se găsesc în acelaşi fond (nr. 53, f. 1r-2v, şi 72, f. 1r-2v; vezi şi Borosiu 1889, p. 3-5, şi Puşcariu 1889, p. 71-75). Tot atunci a fost retipărit şi decretul din 7 august 1786, motivele republicării fiind, pe de o parte, silirea românilor la slujbe de către domnii pământeşti în zilele de sărbătoare, iar pe de alta atitudinea românilor înşişi, care nu mergeau la biserică în aceste zile şi se considerau în continuă sărbătoare între Joia Paştilor şi Rusalii, refuzând să lucreze (conform circularei consistoriului ortodox, din 11 ianuarie 1805, apud Răduţiu 1985, loc. cit.). 220 MRUB – CM, nr. 73, loc. cit. Modificarea acestei atitudini fusese încercată, încă din perioada iosefină, şi prin intermediul literaturii didactice, prin povestirea Pentru clacă din abecedarul tipărit la Viena în anul 1781 pentru românii ortodocşi din Ungaria, reluată şi în ediţia sibiană din 1788, destinată Transilvaniei (Protopopescu 1966, p. 104, 115). O altă povestire (Pentru rătăcirea) încerca să înlăture obiceiul de a nu se lucra în zilele de joi din timpul primăverii, explicând originea lui precreştină (ibidem, p. 105). 218 92 Un timp al reformelor sărbătoare desfiinţate 221, raliindu-se astfel la o atitudine care ţinea mai degrabă de pietatea populară decât de recomandările Bisericii oficiale. Mai mult, se poate pune întrebarea dacă însăşi conducerea Bisericii şi-a asumat într-adevăr punerea în practică a reglementării oficiale, din moment ce abia în Acathistierul din 1835, tipărit în timpul episcopului Ioan Lemeni, lista sărbătorilor corespunde cu cea stabilită prin decretul din anul 1787 222. Reglementările iosefine interesând viaţa religioasă a credincioşilor romanocatolici, greco-catolici şi ortodocşi au abordat aşadar o problematică diversă, caracterizată de tendinţa reorientării acestora spre biserica parohială, prin accentul pus pe calitatea asistenţei religioase oferite de preotul paroh, pe participarea la serviciul liturgic şi pe catehizare. Ele au încercat să imprime o mai mare austeritate a cultului, prin diminuarea manifestărilor rituale colective prea frecvente, precum procesiunile şi sărbătorile, acestea din urmă în cazul credincioşilor de rit răsăritean. Intervenţiile mai îndrăzneţe în sfera practicilor rituale au avut şi evidente conotaţii raţionaliste, ca în cazul dispoziţiilor privind asistarea spirituală a bolnavilor şi înmormântările223, iar interzicerea binecuvântării caselor a putut fi interpretată şi ca o măsură de precauţie, într-o perioadă când ecourile răscoalei ţărăneşti erau încă persistente 224. În fine, diminuarea numărului sărbătorilor pentru credincioşii ortodocşi şi greco-catolici, acţiune ale cărei motivaţii utilitariste au fost incontestabile, a avut şi o semnificativă dimensiune religioasă, ea reflectând, pe de altă parte, o atitudine sensibil diferită în această chestiune faţă de cea caracteristică iniţiativei similare din perioada tereziană. I.5. Superlativele reformismului ecleziastic: laicizarea căsătoriei, a legislaţiei şi jurisdicţiei matrimoniale Concepţia populaţionistă ca parte integrantă a doctrinei de guvernare a constituit fundamentul teoretic al legislaţiei matrimoniale iosefine, influenţate de raţionalismul Luminilor 225. Prima reglementare importantă în domeniu a fost „patenta căsătoriei” din 16 ianuarie 1783, care a afirmat caracterul de contract de drept civil al legăturii matrimoniale şi a acordat instanţelor laice dreptul de decizie în toate diferendele Unul dintre punctele statutelor adoptate de sinodul diecezan al episcopiei Făgăraşului din anul 1821 (IV.2) stabilea următoarele: „Se nu-si faca serbatori, care nu se tienu de biserica, sî ca se-si parasasca reulu seu obiceiu, preotulu intru unele dile ca acelea nu slujasca sft’a liturgie.” M. Moldovanu 1872, p. 72. 222 Ghişa 2006, loc. cit. Catavasierele anterioare, din anii 1793 şi 1824, menţionează un număr de 35, respectiv 33 de sărbători (ibidem). 223 În privinţa înmormântărilor nu s-a ajuns până la acea mult discutată măsură impusă pentru o scurtă perioadă în provinciile ereditare (înlocuirea sicrielor cu saci de in – vezi Mitrofanov 1910, p. 710-711, şi Mikoletzky 1967, p. 351-352), explicată de Éva Balász şi ca o încercare de promovare a industriei textile casnice (1997, loc. cit.). 224 Conform opiniilor lui Ştefan Meteş (1933, p. 44) şi David Prodan (1979, vol. II, p. 613). Au existat însă realmente, în contextul răscoalei, interdicţii abuzive ale autorităţilor locale anterioare cu un an emiterii decretului imperial, denunţate episcopului Ghedeon Nichitici de unii protopopi ortodocşi la începutul anului 1785 (ibidem, p. 403-404). 225 Bocşan 1995, p. 81. 221 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 93 de această natură 226. În acelaşi an au fost abrogate sancţiunile şi amenzile în vigoare până atunci pentru părinţii (de fapt femeile) cu copii nelegitimi care nu dădeau dovadă publică de imoralitate 227. Decretul din 6 iunie 1784 a reprezentat primul act normativ aplicat în Transilvania cu referire la regimul căsătoriilor care a abordat problema constituirii familiei şi a stabilităţii acesteia. Ca urmare a unor plângeri venite din partea credincioşilor protestanţi 228 şi din dorinţa de a introduce o reglementare uniformă a modului de încheiere a căsătoriilor, Iosif al II-lea a stabilit ca cele trei vestiri ale căsătoriei instituite de Conciliul tridentin să fie obligatorii pentru toate confesiunile transilvănene. În circulara prin care a comunicat clerului decretul imperial episcopul Ioan Bob a recurs, pentru a motiva oportunitatea acestei măsuri, la argumente preluate din realitatea vieţii religioase a diecezei 229. Cu expresivitate, sunt înfăţişate aici gravele consecinţe ale căsătoriilor încheiate în mod ilegal sau abuziv, care nu puteau primi confirmarea Klueting 1995, p. 321-323, nr. 139; ea a fost însă aplicată în Transilvania abia în anul 1786. O discuţie asupra aplicării ei în Ţările de Jos austriece din perspectiva problematicii toleranţei civile se găseşte la Hasquin 1982, p. 129-138. 227 Prin decretul din 16 august 1783, reluat în mod explicit, ca urmare a solicitării Guberniului, la 20 decembrie; sancţiunile, cu excepţia celor băneşti, erau menţinute pentru femeile care „cu purtarea vieţii sale scăndăluesc pe alţii”, ele trebuind să fie pedepsite „după regulile poliţii ce să ţin în ţările cele bine rânduite” (Milostive porunci împărăteşti, f. 5v-6r). Adresa gubernială din 11 septembrie în această chestiune a fost comunicată clerului ortodox prin circulara vicarului Ioan Popovici din 27 octombrie, cu următoarea menţiune: „Aicia domnii vor face canonu lor, dar partea preoţească numai prin duchovnicie vor îndrepta” (Voileanu 1902, p. 24-25; vezi şi Puşcariu 1897, p. 301). 228 Aceste plângeri se refereau la modalitatea de încheiere a căsătoriilor mixte. Totuşi, decretul imperial din 20 august 1783, comunicat de Guberniu la 11 septembrie, a acordat preoţilor romano-catolici (şi greco-catolici) dreptul exclusiv de oficiere, cei necatolici având doar atribuţia de vestire a căsătoriei şi în bisericile lor (Culegere 1786, f. 1v; Milostive porunci împărăteşti, f. 4v). 229 Culegere 1786, f. 1v-3v; din context se poate deduce că circulara datează din anul 1785. În introducerea acesteia, episcopul susţine că în dieceza Făgăraşului nu existase până atunci obiceiul vestirilor, deşi el însuşi se referă mai jos, destul de confuz, la arhiereii anteriori care sau străduit să împiedice încheierea căsătoriilor ilegale. Totuşi, după cum menţionează Petru Maior, prevederea apare în punctul 6 al deciziilor sinodului din anul 1675, întrunit de mitropolitul Sava Brancovici, în care se hotărăşte anunţarea căsătoriei de către preot cu o săptămână înainte; anterior, diploma de numire a mitropolitului Simion Ştefan din 10 octombrie 1643 stabilise de asemenea obligativitatea anunţării căsătoriei cu cel puţin trei zile înainte. După unire, prin punctul 16 al hotărârilor sinodului din anul 1732, întrunit după instalarea episcopului Inochentie Micu, a fost interzisă oficierea căsătoriilor înaintea efectuării celor trei vestiri canonice, sub pedeapsa unei amenzi de 24 de florini (Cipariu 1855, p. 146; Maior 1813, p. 74, 308; M. Moldovanu 1872, p. 99). Un argument suplimentar îl oferă preambulul circularei episcopului ortodox Ghedeon Nichitici, din septembrie sau octombrie 1784: „Nădăşduesc precum antecesorii mei episcopii cei mai dinainte să fie făcut rânduială pentru cei ce să vor cununa, ca mai nainte să se strige în biserică prin preot […]. Dar păzescese acea rânduială au nu, mie nu este cunoscută. Mai mult crezând că nu se va fi păzind, pentru ace[e]a de folos acea rânduială aflând a o întări şi a o aşeza de trebuinţă am aflat […]” (Voileanu 1902, p. 35-36). 226 94 Un timp al reformelor episcopală şi constituiau cauza relaţiilor tensionate dintre soţi, fără a mai vorbi de imoralitatea unei asemenea conduite: „Iară fiindcă întru acest neam rumânesc şi în dieţezişul nostru pănă acum n-au fost obiceiu nici un fealiu de vestire pentru cei ce s-ar căsători a să face prin bisearici, ba de multe ori nici părinţii feaţelor, nici preotul locului nimic nu ştiu mai înainte de gândul lor, pănă când vin la preot să-i cunune, uneori şi în putearea nopţii, silind pre preotul său, ba de multe ori şi pe alţi preoţi streini, ca îndată să-i cunune, tocma împotriva Sfintelor Canoane şi împotriva Pravilii, şi fiindcă dintru acest obiceiu rău şi fără de leage să nasc mai multe şi alte fărădelegi, că de multe ori prin grăbirea feaţelor a să cununa şi nedarea de ştire preotului locului mai devreame, să întâmplă de să iau şi să împreună rudenii ca acealea carii sânt opriţi de Pravilă supt stricarea şi desfacerea de tot a unii căsătorii ca aceia şi aşa apoi au să despărţesc de tot de laolaltă cu mare a lor greotate, au arhiereul să sileaşte a blagoslovi acea nelegiuită a lor nuntă; iară alţii, dintru alte locuri venind, lăsându-şi pe acolo legiuitele sale muieri în viiaţă, grăbesc a să cununa cu altele nefăcând de ştire mai nainte, nici dând preotului răgaz a cerca despre dânşii, sânt feaţe slobode sau legate, de unde să întâmplă de mulţi bărbaţi să află apoi a avea prin alte locuri doao şi trei muieri nelegiuite, aşijderea şi muierile părăsindu-şi bărbaţii săi cei legiuiţi fug într-alte părţi şi pe acolo să mărită după alţii şi aşa petrecând întru preacurvie şi nepocăinţă, îşi pierd sufletele. Tot prin grăbirea aceasta şi nevestirea devreame, de multe ori să adămănesc, să înceluesc, ba încă să şi silesc feaţele femeeşti prin părinţi şi prin alţii de să căsătoresc preste voia sa, adecă cu feaţe care nu le plac, neavând vreame a striga împotrivă şi a cerca pe cine s-ar cuvini, înaintea cui ş-ar dovedi sâlniciia; de aici urmează după aceia traiu rău, sfăzi, bătăi, părăsiri, legiuiri şi învălueli greale săboarălor şi scaunului arhieresc, după aceaia despărţiri sau împreunări cu judecată, adeaseori cu stricarea caselor şi greotăţile părţilor şi a părinţilor săi multă obidă. Iară alţii răpind fecioarele şi de multe ori încredinţatele altora, aleargă prin alte sate pe la preoţi streini de să cunună, care răpiri sânt oprite de toate legile mireneşti şi bisericeşti supt grea pedeapsă, supt afurisanie, ba şi supt piiarderea vieţii, de unde unele împreunări fără de leage ca aceastea după ce vin în cunoştinţă să şi strică de tot şi părţile să slobod la căsătorie pe leage. Aceastea şi mai multe aseamenea acestora fărădelegi ce să întâmplă din grăbire, neînştiinţare de cu vreame şi nevestirea celor ce vreau a să căsători, socotindu-le noi şi după datoriia chiemării noastre dorind a le împiedeca, încă şi cei mai dinaintea noastră întru acest scaun şăzători arhierei, tocma de lipsă şi de folos era o milostivă orânduială împărătească ca aceasta şi la românii noştri pravoslavnici uniţi şi la cei neuniţi să se facă vestiri cum iaste obiceaiul la alte relighii acelora ce vor să se căsătorească, ori cu feaţe de leagea sa ori de altă leage streină.” 230 Pornind de la prevederile decretului imperial, ierarhul prezintă în continuare, în 10 puncte, condiţiile obligatorii de încheiere a căsătoriilor. Acestea trebuiau oficiate doar de preotul mirelui sau al miresei, după solicitarea acordului părinţilor şi schimbarea 230 Culegere 1786, f. 1v-2r. I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 95 inelelor „din buna voinţă amânduror părţilor” şi de faţă cu oameni „vrednici de credinţă” (punctele 1-3) 231. Cele trei vestiri trebuiau făcute în biserică, după terminarea liturghiei, în trei duminici sau sărbători succesive, pentru a se putea afla eventualele impedimente ţinând de gradele de rudenie sau de existenţa altor angajamente ale persoanelor în cauză. Dacă mirii erau din parohii diferite sau de confesiune diferită, vestirile se făceau în ambele biserici, iar în cazul în care unul dintre ei aparţinea unei confesiuni necatolice era necesar avizul prealabil al episcopului (punctele 4-5). Dreptul de oficiere a căsătoriei aparţinea preotului miresei atunci când mirii erau din parohii diferite sau de confesiune diferită, dar nu necatolică; în acest din urmă caz căsătoria era oficiată de preotul părţii romano- sau greco-catolice (punctul 6). Preotul trebuia să urmărească pe de altă parte ca, în răstimpul dintre cele trei vestiri, să-i înveţe pe tineri noţiunile fundamentale ale credinţei (Decalogul, Crezul, rugăciunea Tatăl Nostru), semnificaţiile căsătoriei şi îndatoririle presupuse de aceasta (punctul 7). Perpetuarea conceperii căsătoriei ca o „sfântă taină”, în contradicţie, în acest caz, cu spiritul iosefin, evidenţiază faptul că necesitatea comunicării conţinutului decretului imperial reprezenta şi un context favorabil pentru sublinierea rolului esenţial al preotului în educarea spirituală a credincioşilor, în conformitate cu programul Reformei Catolice: „Preotul locului, şi al mirelui şi al miresii, întru acea vreame de trei vestiri care mijloceaşte între tocmeala făcută şi între cununie, cu deadinsul vor învăţa pe aceale feaţe poruncile lui Dumnezeu şi ceale ce-s de lipsă creştinului a le şti şi a le face, învăţându-i şi arătându-le ce taină sfântă iaste căsătoriia şi ce datorie are muiarea cătră bărbatul său şi bărbatul cătră muiarea sa, adecă cum să cuvine muierii să fie supusă bărbatului ca unui cap al său şi amândoi să păzască legătura credinţii, curăţenii şi a dragostei, trăind şi ajutorându-se unul cu altul şi în bine şi în rău, şi în sănătate şi în boale, până la moarte, precum să făgăduiesc la cununie şi cum să cuvine, ca şi unul şi altul cu răbdare să sufere greotăţile căsătoriei. Iară până când nu vor învăţa poruncile lui Dumnezeu, credeul, Tatăl Nostru şi ce iaste datoriia căsătoriţilor, până atunci să nu-i cunune; pentru aceaia dară va avea grijă şi preotul locului şi tinerii încă de mici a învăţa poruncile lui Dumnezeu, Tatăl Nostru, credeul şi cealelalte care tot creştinul datoriu iaste a le şti şi a le păzi.” 232 Tot preotul avea obligaţia de a se convinge despre existenţa liberei voinţe pentru căsătorie, mai ales din partea fetei (punctul 8), iar cei care urmau să se căsătorească, cu 15 zile înainte de cununie, trebuiau să se spovedească şi să se împărtăşească. Împotriva unei practici prea frecvent întâlnite, se prevedea ca oficierea căsătoriei să aibă loc în timpul zilei, în biserică, atât mirii şi naşii, cât şi preotul fiind „trezi, iară nu ameţiţi de beutură” (punctul 9). În fine, li se interzicea preoţilor să-i cunune pe cei care nu erau enoriaşii lor fără „carte vrednică de credinţă, cum că sunt feţe slobode”, şi fără încuviinţarea episcopului (punctul 10). Căsătoria „legiuită”, conform observaţiei ierarhului din încheierea circularei, depindea de consimţământul liber exprimat al părţilor, de oficierea ei de către preotul paroh şi de inexistenţa Interdicţia ca preoţii să cunune credincioşi străini de parohia lor, de altă confesiune sau militari fără încuviinţarea superiorilor acestora fusese prevăzută încă prin decretul imperial din 6 februarie 1783, reamintit aici de episcop (ibidem, f. 2v). 232 Ibidem, f. 3r-v. 231 96 Un timp al reformelor impedimentelor canonice, condiţii pe care el le voia cât mai bine înţelese de preoţi şi în egală măsură de credincioşi: „Mai pe urmă vrem ca toţi preoţii noştri bine să iaie sama şi norodul şieşi încredinţat să-l înveaţe cum căsătoriia pe leage şi stătornică nu stă numai în blagosloveniia sau cetirea molitvelor prin preot, ci mai vârtos în împrumutata buna voinţa feaţelor care vreau să să căsătorească, însă şi cu această împrumutată bună voinţă a feaţelor după Pravilă şi canoanele Sfintei Bisearici aşa va fi căsătoriia bună şi adevărată, de să va face prin preotul locului a mirelui sau a miresii şi de nu va fi ceva împedecare canonicească între aceale doao feaţe ce să cunună, care împiedecări preoţii cei ce nu le ştiu, din Pravilă lesne le vor putea învăţa şi cunoaşte.” 233 Obligativitatea strictei respectări a celor trei vestiri, pentru care se puteau acorda dispense în cazuri excepţionale de autorităţile civile locale, a fost reluată prin decretul aulic din 7 decembrie 1784 234. Atunci când acestea se acordau, mirii trebuiau să depună un jurământ în faţa funcţionarilor Tablei comitatului sau, pentru evitarea cheltuielilor şi a pierderii de timp, a judelui sătesc, privitor la inexistenţa impedimentelor „stricătoare de căsătorie”, adică a unor legături matrimoniale cu alte persoane 235. Cea mai importantă reglementare destinată Transilvaniei privitoare la regimul căsătoriilor a fost emisă la 6 martie 1786, ea reprezentând de fapt traducerea adaptată a „patentei căsătoriei” din 16 ianuarie 1783. Încă din preambul, decretul afirmă tranşant caracterul laic al instituţiei matrimoniale şi intenţia de a stabili şi pentru Principat norme mai potrivite din acest punct de vedere 236. Reluând ideea, articolul 1 stabileşte şi Ibidem, f. 3v. Instrucţiuni similare celor ale episcopului Ioan Bob au fost transmise clerului ortodox prin circulara episcopului Ghedeon Nichitici citată mai sus (Voileanu 1902, p. 35-37; Puşcariu 1889, p. 55-57). 234 „Înnălţatul împărat înţelegând cum că vestirea mirilor ce să face de trei ori în besearecă prea lesne s-ar îngădui (blagoslovi), pentru împedecarea a multor necuviinţă care de-aci s-ar putea ivi, milostiveşte au poruncit ca de-aci înainte nimenea afară de osebite, foarte greale şi ascunsă întâmplări de întreita vestire să nu să sloboază, nici să se blagoslovească.” Culegere 1787, f. 2r; Papiu 1867, p. 93, nr. XI; vezi şi Voileanu 1902, p. 41-42, circulara episcopului Ghedeon Nichitici din 14 februarie 1785. Dreptul de a acorda dispense fusese atribuit Tablelor Continue şi prefecţilor comitatelor, această practică fiind legiferată prin decretul din 6 martie 1786 (Maior 1813, p. 308-309). 235 Conform decretului aulic din 27 noiembrie 1785 (Culegere 1787, f. 2v; Papiu 1867, p. 64, nr. I). Decretul a fost comunicat prin adresa gubernială din 5 ianuarie 1786, transmisă clerului ortodox de episcopul Ghedeon Nichitici prin circulara din 27 ianuarie acelaşi an (Puşcariu 1897, p. 315; Voileanu 1902, p. 56-57). 236 „Înştiinţare facem cum că Noi, milostiveşte socotind greutatea contracturilor sau a aşezământurilor căsătoriilor şi binele sau fericirea carea dintru acelea şi la fieşte care familie şi la statul cel de obşte vine şi văzând cum că rânduialele celea mai înainte date despre acest lucru nu sânt destul de întocmite sfârşitului pentru care s-au făcut, am aşezat şi despre logodne, şi despre stătorniciia sau nestătorniciia contracturilor sau a aşezământurilor căsătoriilor, şi despre lucrurile lor cele politiceşti, şi când pruncii legiuiţi sau nelegiuiţi să cade să să socotească, care aşezământ prin această rânduială a noastră poruncim să să ţie şi în ţara Ardealului şi părţile ei împreunate până când la adunarea ţării în Dietă dimpreună cu sfatul staturilor şi a ţării mai 233 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 97 competenţa instanţelor civile în cauzele matrimoniale 237. Articolele 2-21 se referă la categoriile de persoane care nu puteau încheia o căsătorie decât în mod condiţionat (minorii, cu consimţământul tatălui sau al tutorelui sau prin hotărârea „judecăţii mireneşti”, pentru „pricini cu temeiu”; militarii, doar cu aprobarea scrisă a superiorilor), la cazurile în care se interzicea încheierea căsătoriei (când una dintre părţi nu era de religie creştină; când existau legături matrimoniale cu alte persoane şi nu se putea dovedi „de ajuns şi după lege” decesul acestora; în cazurile de răpire a fetelor; dacă persoanele erau vinovate de adulter sau săvârşiseră o crimă pentru a se putea căsători; în fine, ca o concesie (!), dacă persoanele aparţineau stării ecleziastice sau monahale 238) şi la impedimentele matrimoniale (relaţiile de rudenie până la al IV-lea grad, inclusiv în cazul înrudirii prin alianţă 239); dispensele pentru aceste impedimente trebuiau solicitate mai întâi autorităţii laice, apelul la autoritatea ecleziastică rămânând la latitudinea celor în cauză 240. Articolele 22-35 se ocupă de condiţiile încheierii unei căsătorii valide (în primul rând liberul consimţământ exprimat în faţa preotului propriu şi a doi martori) şi enumeră situaţiile în care aceasta nu era validă: nebunia unuia dintre soţi, înşelarea în persoană (prin ascunderea adevăratei identităţi), graviditatea viitoarei soţii (provocată de un alt bărbat), smulgerea consimţământului pentru căsătorie prin silnicie. Tot aici este reluată prevederea referitoare la obligativitatea efectuării celor trei vestiri ale căsătoriei, dreptul acordării dispenselor (de dorit doar pentru a doua şi a treia vestire) fiind atribuit şi în acest caz autorităţii civile, cu posibilitatea apelului ulterior şi la autoritatea ecleziastică 241. Preoţii erau avertizaţi să ţină evidenţa căsătoriilor oficiate, prin consemnarea acestora în registrul matricol al căsătoriţilor. desăvârşit legi să vor aşeza.” Decret privind căsătoriile, f. 1r. Tot aici (f. 1r-v) se stabileşte că logodna nu mai constituia un contract cu valoare obligatorie pentru părţi, după cum se dispusese încă prin punctul 3 al decretului din 6 iunie 1784 (Culegere 1786, f. 2v; vezi şi Voileanu 1902, p. 32-33, circulara episcopului Ghedeon Nichitici din 6 iulie 1784). 237 „Căsătoriia întru sine ca un contract sau legătură politicească socotită, precum şi ceale ce curg dintru această legătură şi îndreptările ceale ce să cuvin celora ce să leagă pre sine cu căsătoriia şi datoriile, puterea şi lucrarea toată de tot şi numai dintru această rânduială de acum înainte vor avea şi judecăţăle ceale despre aceastea la judeaţele noastre celea politiceşti vor trăbui să meargă.” Decret privind căsătoriile, f. 1v. 238 „Despre cei din statul bisericesc sau călugăresc şi cei ce s-au legat cu făgăduinţa cinului în Bisearica Catholicească carii nu să pot căsători milostiveşte am rânduit, ca cu această rânduială a noastră nimică să nu să mute.” Ibidem, f. 3v. Iosif al II-lea era totuşi adept al necesităţii celibatului ecleziastic, nefiind convins de utilitatea preoţilor căsătoriţi (Orto 1995, p. 294). 239 Cel de-al doilea impediment era valabil doar în cazul căsătoriilor încheiate în mod legal, pentru că „împreunarea cea nelegiuită […] nu pune împiedecare căsătoriei în cât e contract sau tocmeală politică între rudenii […]”. Decret privind căsătoriile, f. 3r. 240 „[…] şi numai după ce vor dobândi milostiva noastră îngăduinţă le va fi slobod a cerca scaunul bisericesc pentru acest lucru, iar feţele […] pre care Noi prin această orânduială nu le oprim de la căsătorie, de-i va ghimpa cunoştinţa sufletului, numai pre episcopul său al locului vor cerca.” Ibidem. 241 „Iară la întâmplările ceale afară de rând şi cu adevărat mari sau unde ar fi primejdie în zăbavă milostiveşte îngăduim ca părţile pentru slobozirea de la această de trei ori vestire să poată alerga, însă aceasta totdeauna de la deregătoriia mirenească şi politicească vor trebui să o ceară 98 Un timp al reformelor Deşi decretul proclamă indisolubilitatea legăturii matrimoniale (articolul 41), este susţinută posibilitatea invalidării ei, în cazul impotenţei sau sterilităţii existente şi înaintea căsătoriei (articolele 42-45). De asemenea, în cazul purtării rele a unuia dintre soţi, se putea solicita separarea de pat şi de masă; în această situaţie, cei doi soţi trebuiau mai întâi să se prezinte în faţa parohului local, care avea obligaţia să încerce să-i împace, putându-se apoi înfăţişa cu atestatul eliberat de preot la instanţa laică (articolele 4953)242. Doar necatolicilor li se recunoştea posibilitatea solicitării divorţului, în cazul primejduirii vieţii unui soţ de către celălalt, al comiterii adulterului, al părăsirii domiciliului conjugal de către unul dintre soţi pentru o perioadă de cel puţin 3 ani şi al urii nestăpânite între soţi; şi de această dată trebuia pronunţată mai întâi separaţia de masă şi de pat şi abia apoi, la solicitarea ambelor părţi, „despărţirea de tot” (articolele 54-59) 243. Cei despărţiţi în acest fel se puteau recăsători, cu excepţia celor vinovaţi de omor sau adulter (articolele 60-62). Decretul imperial a fost comunicat clerului greco-catolic prin circulara episcopului Ioan Bob din 12 iunie 1786 244 care cuprindea în anexă şi ordonanţa Guberniului din 12 mai, conţinând precizări cu privire la transferarea competenţelor forurilor de judecată bisericeşti (ale consistoriilor), în special cu privire la cauzele matrimoniale, către instanţele laice, reprezentate de Tablele Continue comitatense 245. Se pare însă că publicarea dispoziţiilor imperiale nu a fost îndeajuns de satisfăcătoare, din moment ce împăratul a poruncit, la 16 noiembrie, să fie distribuit câte un exemplar al decretului fiecărui preot român, solicitare îndeplinită prin intermediul Tablelor comitatense; Guberniul l-a încunoştinţat şi pe episcopul greco-catolic în legătură cu ordinul imperial, cerându-i să-i însărcineze pe preoţi cu lectura textului decretului în faţa credincioşilor 246. […], carea dobândind, de nu cumva părţile de bună voia sa ar vrea să ceară slobozenie şi de la deregătoriia bisericească, nicidecum nu să vor putea sili […]”; dispensa putea fi acordată de Guberniu sau de autorităţile comitatense, fiind reamintită şi obligaţia depunerii jurământului în faţa acestora. Ibidem, f. 5r. 242 Conform articolului 50, pentru separaţia de pat şi de masă era necesară solicitarea ambelor părţi. Împăratul a revenit ulterior asupra acestei chestiuni stabilind, prin decretul din 12 octombrie, ca separaţia să poată fi decisă şi în cazul în care una dintre părţi s-ar opune „din osăbită răutate” (Decret privind divorţul, f. 1r-v). 243 Despărţirea se putea pronunţa însă doar după luarea unei decizii în privinţa încredinţării copiilor, în cazul când aceştia existau (ibidem, f. 8r-v, art. 59); aceeaşi grijă pentru creşterea şi educaţia copiilor motivează şi dispoziţia referitoare la încredinţarea lor tatălui, în cazul invalidării căsătoriei (ibidem, f. 7r, art. 48). În conformitate cu decretul din 5 iulie 1787, comunicat de Guberniu la 21 august, divorţul era posibil chiar dacă după încheierea căsătoriei una dintre părţi s-ar fi convertit la catolicism (Culegere 1787, f. 5v; Papiu 1867, p. 92, nr. X). 244 Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 140, nr. 158. 245 AE – AOE, nr. 378/1786, f. 1r-2r. 246 Culegere 1787, f. 3r-v, unde decretul imperial este datat în 15 noiembrie; de fapt, el a fost emis în 16 noiembrie, iar adresa gubernială a fost expediată în 11 decembrie, după cum se poate deduce din originalul manuscris al adresei trimise episcopului romano-catolic (AE – AOE, nr. 810/1786, f. 1r). Împreună cu traducerea românească a decretului din 6 martie a fost distribuită şi traducerea decretului din 12 octombrie, publicat iniţial prin circulara Tablei Regeşti din 8 noiembrie, conform datei menţionate în aceeaşi adresă transmisă episcopului Batthyány. I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 99 Înţelegerea căsătoriei ca un contract de drept civil a fost reafirmată prin decretul aulic din 5 martie 1789, referitor la procedura căsătoriei minorilor aflaţi sub tutelă247. Detaliind prevederile articolelor 8-9 ale decretului din 6 martie 1786, noua reglementare stabilea invaliditatea tuturor căsătoriilor încheiate fără acordul prealabil al instanţei laice 248. După obţinerea avizului favorabil al judecătorului ceremonia religioasă trebuia repetată „cu toată tăcerea”, dacă „impedimentul” nu era cunoscut de comunitate, sau în public, în caz contrar, acest fapt trebuind consemnat şi în registrul matricol, împreună cu motivaţia lui. Noile reglementări impuse de Iosif al II-lea în domeniul dreptului şi jurisdicţiei matrimoniale au determinat reactivarea tentativelor de opoziţie ale ierarhiei romanocatolice ungare. Un memoriu nesemnat, adresat Consiliului Locumtenenţial al regatului Ungariei şi aparţinând probabil episcopului de Pécs, Pál Eszterházy, i-a fost comunicat în copie episcopului Batthyány în vara anului 1786 249. El denunţa atingerile aduse statutului clerului prin legislaţia iosefină, cu privire la încălcarea autonomiei jurisdicţionale în cauzele privind persoanele ecleziastice şi în cele matrimoniale, ca şi restrângerea legăturii matrimoniale la semnificaţia civilă. Tot atunci, cel pe care l-am considerat iniţiator al acţiunii de opoziţie din anul 1781, episcopul de Eger Károly Eszterházy, l-a informat pe ierarhul transilvănean despre corespondenţa sa cu primatul Ungariei, solicitându-i prin scrisoarea din 23 august opiniile pro sau contra patentei matrimoniale 250. De asemenea, lui Batthyány i-au fost trimise copiile actelor întrunirii ierarhilor arhidiecezei de Esztergom, care a avut loc între 7 şi 10 septembrie, cu participarea episcopilor de Veszprém, Székesfehérvár, Rozsnyó, Szombathely şi a vicarilor capitulari ai diecezelor de Vác şi Nyitra251. Conform ideii reţinute în protocolul întrunirii, ea Comunicat consistoriului greco-catolic prin ordinul din 14 aprilie (MRUB – AG-ai, nr. 12/1789-1804, f. 1r-4r). 248 „[…] fiindcă cununia prin preot nu întăreşte contractul căsătorii împotriva legilor celor politiceşti făcut […]” (din versiunea românească a decretului – Idem, nr. 13/1789, f. 1r-v). 249 AE – AOE, nr. 508/1786, f. 1r-2v; el este datat în Quinque Ecclesiae la 18 iulie 1786 şi a fost înregistrat în protocolul corespondenţei episcopale cu următoarea consemnare: „Vulnera, quae constitutio Josephina statui clericali inflixit, Excelso Consilio Locumtenentiali proponuntur”. 250 Idem, nr. 595/1786, f. 1r; actele corespondenţei menţionate nu se regăsesc în acest dosar. Episcopul transilvănean avusese deja la începutul lunii august un schimb epistolar cu cardinalul Batthyány în legătură cu patenta matrimonială iosefină şi cu proiectul unei apropiate întruniri a ierarhilor din Ungaria (Idem, nr. 541/1786, f. 1r-2v). 251 Idem, nr. 595/1786, f. 2r-5r (Compilatae opiniones et sententiae Dominorum Episcoporum occassione concursus in castro Strigoniensi super propositis quibusdam quaestionibus), f. 6r-7r (Protocollum Sessionum dierum 7mae 8vae 9nae 10ae Sptembris Anni 1786o. Concursus Dominorum Episcoporum et sedium vacantium Vicariorum Capitularium, Excelsimorum videlicet Episcoporum Veszprémiensis, Albensis, Illustrissimorum Episcoporum Dioecesium Rosnaviensis, Sabariensis, sedium item vacantium Episcopatuum Vácziensis, et Nitriensis Vicariorum Capitularium). Episcopii participanţi la această întrunire au fost, conform enumerării din titlul protocolului, József Bajzáth, Ignatius Nagy, Antal Andráffy şi János Szily, cel pe care l-am întâlnit şi în împrejurările anului 1781, iar vicarii capitulari Gabriel Szerdahelyi şi János Révai (conform Calendarium 1785, p. 3-5). Informaţii suplimentare despre desfăşurarea întrunirii oferă scrisorile schimbate în 10-11 septembrie de episcopul János Szily şi cardinalul Batthyány, care nu a participat la discuţii din motive de sănătate (AE – AOE, nr. 619/1786, f. 1r-2v), ca şi scrisoarea adresată arhiepiscopului primat la 15 septembrie de episcopul de Eger 247 100 Un timp al reformelor trebuia să suplinească sinodul naţional (al tuturor episcopilor Ungariei), a cărui convocare era considerată necesară în acele împrejurări de cardinalul Batthyány. În acest cadru, au fost puse în discuţie câteva prevederi ale patentei imperiale, în primul rând semnificaţia de contract civil a căsătoriei, apoi dreptul de acordare a dispenselor cu privire la impedimentele matrimoniale şi la vestirile căsătoriei, atribuit autorităţilor civile, posibilitatea invalidării căsătoriei prin neglijarea disciplinei ecleziastice tradiţionale, care prevedea obligativitatea pronunţării a două instanţe în această chestiune, procedura separării şi acceptarea divorţului pentru necatolici, măsură considerată contrară doctrinei catolice şi care putea deveni o piedică în calea convertirii necatolicilor, încurajând, pe de altă parte, imoralitatea. În final a fost exprimată solicitarea de a se transmite preoţilor ca aplicarea decretului imperial să fie făcută în conformitate cu legislaţia civilă şi ecleziastică, trecându-se sub tăcere dificultăţile invocate în cadrul dezbaterilor, cu privire la acordarea dispenselor şi la problema apelului la episcopi. Episcopul transilvănean s-a arătat extrem de reţinut în răspunsul său, redactat chiar în perioada întrunirii de la Esztergom, după cum se poate deduce din context 252. El prefera mai degrabă să reacţioneze la cazurile concrete de aplicare a dispoziţiilor imperiale, decât să le combată pe acestea în mod direct, aşteptând pe de altă parte o luare de poziţie comună a tuturor ierarhilor din Ungaria. Propunerile sale se axau prin urmare pe aspecte practice precum refuzul preoţilor de a oficia căsătorii în gradele interzise sau de a le repeta pentru cei ale căror prime căsătorii fuseseră invalidate prin aplicarea legislaţiei civile, ori conlucrarea între instanţele laice şi cele ecleziastice, prin acceptarea ca suficientă a dispensei episcopale pentru vestirile căsătoriei şi remiterea proceselor matrimoniale instanţei ecleziastice, în vederea deciziei finale, mai ales când ele aveau ca obiect separarea de masă şi pat. În perioada ulterioară, corespondenţa dintre Batthyány şi omologul său de la Eger a continuat, dar ea reflectă aceeaşi atitudine moderată care se impusese în cadrul întrunirii din 1786 253. După moartea lui Iosif al II-lea succesorul său a restituit cauzele matrimoniale forurilor ecleziastice 254, dar reglementările iosefine cu privire la condiţiile de încheiere a căsătoriilor au rămas în vigoare, revenindu-se doar pentru impunerea respectării acestora. Mulţimea adreselor guberniale prin care se notificau episcopului Ioan Bob cazurile de „căsătorii ilegale”, constând în nerespectarea normelor canonice, a prevederilor referitoare la căsătoriile mixte sau a celor privitoare la căsătoriile contractate de militari, reflectă realitatea perpetuării, la nivel local, a abuzurilor şi încălcărilor, în ciuda ofensivei direcţionate spre eradicarea acestora, atât de autorităţile ecleziastice, cât şi de cele laice. În consecinţă, decretele din perioada postiosefină au reluat vechile (ibidem, f. 3r-4r); tot aici (f. 5r-v) se găseşte şi un concept al informării care trebuia trimisă de primat împăratului cu privire la desfăşurarea lucrărilor sinodului. 252 Idem, nr. 595/1786, f. 8r-9r, concept. 253 Am identificat astfel câteva scrisori din vara anului 1789 (Idem, nr. 206/1789, f. 1r, nr. 270/1789, f. 1r-2r, nr. 377/1789, f. 1r). Pentru întreg „dosarul” mişcării de opoziţie din anul 1786 a se vedea Dumitran 2005, p. 57-78. 254 Data restituirii este anterioară lui 16 aprilie 1790, când Guberniul a notificat acest lucru episcopului ortodox (MRUB – AG-ai, nr. 15/1793, f. 2r). În toamna aceluiaşi an, la 27 septembrie, Guberniul i-a confirmat episcopului Ioan Bob faptul că jurisdicţiile locale fuseseră informate în legătură cu reinstituirea instanţelor ecleziastice (Idem, nr. 31/1790, f. 1r). I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 101 reglementări, aşa cum s-a întâmplat în anul 1804, când a fost publicat regulamentul referitor la soldaţii invalizi 255, ori în anul 1815, când circulara episcopului Ioan Bob din 2 iunie a reamintit prevederile referitoare la condiţiile încheierii unei căsătorii valide 256. Era vorba în primul rând de consimţământul liber exprimat al părţilor, care trebuia însă acum să fie solicitat de preot în faţa a doi martori, pentru a fi apoi consemnat în protocolul bisericii; în plus, atestatul referitor la acest consimţământ urma să însoţească orice solicitare adresată episcopului în vederea obţinerii dispenselor pentru impedimentele căsătoriei sau scutirea de vestiri. Dimensiune semnificativă şi de un constant interes a politicii iosefine, legislaţia matrimonială reflectă obiective generale pragmatice şi în egală măsură tendinţa de disciplinare a societăţii şi de laicizare. Interesului pentru creşterea numărului populaţiei, cu implicaţii economice, fiscale sau militare, i s-a asociat atenţia acordată familiei, modalităţii de constituire şi stabilităţii ei, gradului de instruire religioasă şi nivelului de moralitate. Tentativa de disciplinare a societăţii a implicat introducerea unor norme uniforme, care se cereau respectate de adepţii tuturor confesiunilor. Au fost utilizate în acest scop practici deja existente, care au fost doar generalizate, cum a fost cazul vestirilor căsătoriei; pe de altă parte, a fost impusă o legislaţie şi o procedură civilă, statul încercând să se substituie în mare măsură organismelor ecleziastice în tot ceea ce presupunea reglementarea relaţiilor matrimoniale. A fost menţinută totuşi, în linii generale, specificitatea căsătoriei în conformitate cu prevederile dreptului canonic catolic, după cum s-a recunoscut, în spiritul toleranţei, dreptul necatolicilor la conservarea propriei specificităţi a legăturii matrimoniale. Remarcabilă a fost şi consecvenţa cu care s-a urmărit cunoaşterea şi punerea în aplicare a dispoziţiilor imperiale, prin difuzarea patentei matrimoniale din anul 1786 şi a decretului privitor la căsătoria soldaţilor din anul 1804 sub forma actelor tipărite în limbile vernaculare, distribuite tuturor preoţilor. În acest caz, ca şi în cel similar al retipăririi decretului privitor la regimul sărbătorilor, din acelaşi an 1804, chiar tradiţionala „curea de transmisie” reprezentată de administraţia ecleziastică a fost evitată, preferându-se o cale mai sigură şi mai rapidă, prin care textele decretelor au fost distribuite de autorităţile civile direct clerului parohial, fapt semnificativ pentru importanţa singulară atribuită respectivelor decrete. La 9 noiembrie 1804 Guberniul i-a solicitat episcopului greco-catolic să transmită preoţilor săi dispoziţia de publicare a acestui regulament, comunicat de generalul comandant al Transilvaniei, Joseph Anton Mittrowsky; se avea în vedere, cu deosebire, interzicerea oficierii căsătoriilor pentru cei care nu aveau aprobarea autorităţii militare (Idem, nr. 12/1789-1804, f. 5r-v; Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 251, nr. 470 – regulamentul tipărit în limba română, la 24 noiembrie). Câte un exemplar tipărit al regulamentului fusese distribuit fiecărui preot, el trebuind să fie citit în biserici la fiecare şase luni, „dară numai […] cum iaste, iară nemic tâlcuind, scăzând, sau adăogând”, după cum recomanda circulara episcopului din 16 decembrie (MRUB – CM, nr. 73, f. 1v; Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 251-252, nr. 472 – ordinul Guberniului în această chestiune, din 11 decembrie). 256 Col. Doc. Blaj, nr. 1069, f. 1r, exemplarul adresat inspectorului Antonie Coroian al districtului Aştileu, ca urmare a decretului imperial din 7 aprilie 1815, comunicat de Guberniu la 18 mai. Decretul imperial a fost reluat la 26 iulie 1833, dispoziţiile lui fiind reamintite în cadrul sinodului diecezan întrunit în acest an (M. Moldovanu 1872, p. 67). 255 102 Un timp al reformelor I.6. Publicarea decretelor imperiale Practica reformistă a presupus o dublă dimensiune a reglementărilor, constând pe de o parte în emiterea deciziei normative, iar pe de alta în urmărirea aducerii ei la cunoştinţa celor vizaţi şi în egală măsură în verificarea punerii ei în practică. Un rol important a revenit preoţilor, care au fost însărcinaţi cu difuzarea hotărârilor imperiale 257. Această tendinţă este evidenţiată de decretul aulic emis încă la 21 martie 1780, prin care s-a ordonat alcătuirea de către preoţii tuturor confesiunilor a aşa-numitelor „protocoale de porunci” sau „circulări”, în care trebuiau consemnate dispoziţiile oficiale transmise de către autorităţile civile şi de superiorii lor ierarhici 258. Se pare că dispoziţia nu a putut fi pusă în practică pe moment, episcopul greco-catolic motivând aceasta în raportul către Guberniu prin ignoranţa clerului său, care în cea mai mare parte nu avea practica scrierii nici în propria limbă, cu atât mai puţin într-una străină, ce utiliza şi un alt alfabet; explicaţia unei asemenea stări de lucruri consta în lipsa mijloacelor de subzistenţă, care-i silea pe preoţi să muncească ei înşişi, şi nu în reaua lor voinţă. Motivaţia ierarhului căpăta tonul unui abia reţinut protest, în momentul în care afirma că situaţia era ofensatoare pentru cler şi constituia un obstacol în calea propagării unirii religioase 259. Iosif al II-lea a reluat aceeaşi dispoziţie prin decretul din 14 februarie 1782, stabilind şi îndatorirea autorităţilor administrative de a verifica, la sfârşitul fiecărui an, protocoalele ţinute de preoţi 260. Printr-un alt decret, emis la 10 iulie acelaşi an, au fost transmise instrucţiuni mai detaliate referitoare la alcătuirea, utilizarea şi verificarea protocoalelor 261. Un asemenea protocol, intitulat, conform înaltei dispoziţii, Protocollum Caesareo-Regiarum Ordinationum et Statutorum in Publico-Ecclesiasticis (Protocolul poruncilor şi rânduielilor împărăteşti în lucrurile bisericeşti) trebuia ţinut de toate instituţiile ecleziastice (consistorii, mănăstiri, parohii), sub controlul periodic (anual) al autorităţilor Domokos Kosáry se referă la acest rol al preoţilor în contextul mai larg al contribuţiei lor la aşanumitul „iluminism practic”, care a însemnat şi difuzarea cunoştinţelor economice şi ştiinţifice (Kosáry 1987, p. 85-86). Conţinutul unora dintre culegerile de acte oficiale despre care va fi vorba mai jos ilustrează cât de poate de bine această aserţiune. 258 MRUB – AG-ai, nr. 196/1783, f. 1v. Decretul a fost comunicat prin ordinul gubernial din 6 aprilie şi trebuia să fie consemnat la începutul acestor protocoale, după cum o demonstrează protocolul parohiei ortodoxe Orăştie (Puşcariu 1897, p. 293, unde este menţionat cu data de 11 martie); vezi şi Moldovan 1968, p. 57, şi Răduţiu 1974, p. 35-36. 259 MRUB – AG-ai, nr. 132/1780, f. 1r-v, scrisoarea din 26 noiembrie 1780. 260 Decretul a fost comunicat prin adresa gubernială din 7 martie (Milostive porunci împărăteşti, f. 1r), transmisă clerului ortodox de vicarul Ioan Popovici la 24 aprilie (Puşcariu 1897, p. 297; Voileanu 1902, p. 19). 261 AE – AOE, nr. 1085/1782, f. 1r-v; MRUB – AG-ai, nr. 196/1783, f. 1r-4v, ordinul gubernial din 11 februarie 1783, care are anexat decretul aulic din 10 iulie 1782, în versiune latină şi română; Culegere 1787, f. 1r. Prin ordinul menţionat, Guberniul a solicitat vicarului greco-catolic Ignatie Darabant, în termen de 15 zile, informaţii despre difuzarea altor opt decrete aulice din anii 1773, 1777, 1780, 1781 şi 1782, printre care şi cel referitor la alcătuirea protocoalelor din 14 februarie 1782; Darabant a transmis informaţiile cerute la 18 martie (MRUB – AG-ai, nr. 48/1783, f. 1r). 257 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 103 administrative comitatense262. Se prevedea ca în aceste protocoale să se consemneze ziua în care ordinele imperiale fuseseră aduse la cunoştinţă, iar ele să se păstreze la dispoziţia tuturor, în cazul consistoriilor, iar în cazul mănăstirilor să se recitească anual în faţa tuturor membrilor comunităţii, cu aceeaşi obligatorie consemnare a zilei în care se efectuase recitirea 263. Decanii şi protopopii trebuiau să verifice şi ei protocoalele parohiale cu ocazia vizitaţiilor canonice, iar episcopilor li se punea în vedere să solicite aprobarea Guberniului pentru circularele adresate clerului. În completarea acestui decret au fost emise şi alte dispoziţii, prin care s-a permis folosirea limbii române pentru redactarea protocoalelor 264 şi s-a confirmat sarcina autorităţilor administrative de a le verifica periodic, raportând Guberniului în fiecare an cazurile de neîndeplinire a dispoziţiei imperiale 265. Guberniul a continuat să emită şi în anii următori ordine referitoare la controlul protocoalelor 266, clerul păstrându-şi această atribuţie administrativă până la 1 noiembrie 1849, când protocoalele de porunci au ieşit din uz 267. Pierzându-şi utilitatea administrativă, multe dintre ele s-au distrus, doar câteva fiind semnalate şi puse în valoare de cercetarea istorică 268. Printre acestea se numără şi cele câteva publicate, ale parohiilor ortodoxe Orăştie, Hendorf (Brădeni), Sohodolul Branului şi Şcheii Braşovului 269. După indicarea titlului urma această instrucţiune: „Apoi la sfârşit să lasă hârtie multă în care din vreame în vreame cum vor veni poruncile să le scrie”. Culegere 1787, loc. cit. 263 „[…] ca întru acest chip să se strice toate împiedecările a rânduelilor împărăteşti. Să vor vesti întâiu când vin, ca toţi să le ştie, să le păzească, iară a doao oară prin cetirea tuturor din zisa carte, ca mai deplin să le ştie şi să fie de îndreptare.” Ibidem. 264 Prin ordinul gubernial din 25 februarie 1783 (Milostive porunci împărăteşti, loc. cit.). Chestiunea, care fusese semnalată anterior şi de episcopul Grigore Maior, a revenit în solicitările exprimate de preoţi după publicarea decretului aulic din 14 februarie 1782, conform scrisorii expediate la 20 ianuarie 1783 de vicarul greco-catolic Tablei Continue a comitatului Alba Inferioară (MRUB – AG-ai, nr. 10/1783, f. 1r). 265 Prin ordinul gubernial din 20 martie 1783, repetat în 22 aprilie (Milostive porunci împărăteşti, loc. cit.; Voileanu 1902, p. 22, circulara vicarului ortodox Ioan Popovici din 30 aprilie). 266 De exemplu, ordinul din martie 1785, menţionat în circulara episcopului Ghedeon Nichitici din 7 aprilie, care reamintea şi ordinele guberniale anterioare, din anii 1780, 1782 şi 1783 (Puşcariu 1897, p. 310; Voileanu 1902, p. 45), ori cel din 14 aprilie 1788, comunicat clerului greco-catolic prin circulara episcopului Ioan Bob (apud Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 174-175, nr. 254). În acelaşi sens, este semnificativă dispoziţia referitoare la modalitatea de păstrare a decretelor primite spre publicare de către preoţi, în vederea utilizării lor şi de către succesori: „[…] preoţii au tipărite, au scrise rânduialele sale să le coasă într-un loc şi să le ţie, ca aceastea apoi să le poată da preoţilor carii vor fi după ei şi ca să se plinească aceasta protopopii locurilor în vizitaţie, au cînd aşază preot cu dare de samă foarte mare purtare de grijă trebue să aibă.” Culegere 1787, f. 4v, decretul imperial din 28 martie 1787, transmis de către Guberniu episcopului greco-catolic. În vederea redactării cât mai îngrijite a protocoalelor, Guberniul a încercat să difuzeze şi un model de formular format din două rubrici, prima pentru numărul actului şi cea de-a doua pentru conţinutul acestuia (AE – AOE, nr. 428/1789, f. 1r-3v, adresa Guberniului către episcopul romano-catolic din 12 septembrie, însoţită de copia unui astfel de formular). 267 Răduţiu 1974, p. 37. 268 Astfel, documente preluate din protocoalele parohiilor ortodoxe din Banat, pentru perioada în discuţie, au fost editate de Sofroniu Liuba (1900, p. 99-101, 207-208, 270-271) şi Alexandru 262 104 Un timp al reformelor Primele două protocoale 270, redactate începând cu anul 1780, cuprind în introducere ordinul gubernial din 6 aprilie referitor la obligativitatea alcătuirii protocoalelor 271, comunicat de vicarul Ioan Popovici la 19 iunie şi reluat la începutul lunii noiembrie a aceluiaşi an. În continuare sunt consemnate, în mod similar în ambele protocoale, actele trimise de episcop, diferenţa de redare a conţinutului ţinând de gradul de meticulozitate al parohului, de care depindea şi corecta difuzare a dispoziţiilor oficiale 272. Un prim grupaj, conţinând circularele expediate de vicarul Ioan Popovici din Hondol 273 între anii 1780-1783, se referă exclusiv la ordinele guberniale emise în diverse chestiuni, dintre care se individualizează cele referitoare la alcătuirea protocoalelor, la depunerea jurământului de credinţă faţă de împărat, respectiv la toleranţa religioasă şi la reglementarea raporturilor confesionale dintre greco-catolici şi ortodocşi. Numirea episcopului Ghedeon Nichitici, la a cărui instalare în scaun reprezentanţii clerului au fost invitaţi să participe prin circulara din 19 iunie 1784, expediată chiar de noul ierarh, a inaugurat o perioadă marcată de semnificative măsuri cu caracter statistic, pastoral şi instituţional. Pot fi reţinute astfel solicitarea trimisă protopopilor, la 5 iulie, de a efectua o conscriere a credincioşilor şi a preoţilor şi scrisoarea pastorală din 16 iulie, referitoare la îndatoririle preoţilor, care schiţa profilul Rusu (1960, p. 195-199), respectiv utilizate de Nicolae Bocşan (1995, p. 82-89); protocoalele ortodoxe aflate în Biblioteca Mitropoliei Ardealului au fost folosite de Ana Grama (1989, p. 349-356), care a interpretat în cheie „naţională”, pentru o perioadă ulterioară însă, problema limbilor de redactare ale acestora. Pentru menţionarea protocoalelor, vezi şi Iorga 1940, p. 6-7. 269 Puşcariu 1897, p. 293-326; Voileanu 1902; Puşcariu 1889, p. 45-83, 155-198; Stinghe 1902. Un alt protocol al unei parohii ortodoxe din districtul Făgăraş (al cărui manuscris original se păstrează la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia – Col. Doc., nr. 5338), greşit atribuit, a fost editat parţial, într-o manieră total nefericită, de Gabriela Mircea (2005, p. 79-108). Pentru greco-catolici nu am depistat asemenea protocoale, cu excepţia unuia redactat probabil la sediul episcopal, cuprinzând mai ales decrete privind politica de toleranţă religioasă şi raporturile dintre confesiunile grecocatolică şi ortodoxă (Ms. lat. 282, f. 131-142 – „Copiae Diplomatum in uno Protocollo” şi 150154 – „Varia Rescripta Regia de 1777, 1782, 1783 et 1790”). 270 Acestea au fost alcătuite de Lazăr Ştef, paroh şi protopop al Orăştiei, şi Ilie Medrea, paroh al Hendorfului (Puşcariu 1889, p. 98; Puşcariu 1897, p. 302; Voileanu 1902, p. 4). Cel de-al treilea protocol, al Sohodolului, redactat de preotul Bucur Puşcaş, are o structură întru totul similară, dar începe cu anul 1783 (Puşcariu 1889, p. 52, 142; manuscrisul original se păstrează la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia – Col. Doc., nr. 6289, f. 35r-85v). 271 „[…] toţi preoţii la toate bisericile să facă protocol, în care să scrie toate poruncile împărăteşti şi guberniceşti, ca să se ştie din neam în neam”. Voileanu 1902, p. 13. 272 Diferenţele dintre cele două protocoale, cărora li se poate adăuga şi cel al Sohodolului, constau în lipsa unor acte, respectiv în consemnarea altora noi; ele se pot explica prin selecţia efectuată de Ilarion Puşcariu şi prin pierderea unor file din manuscrisul protocolului editat de Matei Voileanu, fără a exclude posibilele omisiuni datorate parohilor sau situaţiile în care unele acte se refereau la chestiuni de interes local. Faptul că în primele două cazuri parohii care ţineau protocoalele erau în acelaşi timp şi protopopi exclude ipoteza netransmiterii circularelor expediate de episcop. O succintă prezentare a problematicii publicării actelor oficiale tipărite în limba română se găseşte la Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 36-39. 273 Acesta deţinea funcţia de vicar încă din anul 1774, când episcopul Sofronie Chirilovici obţinuse numirea ca titular al scaunului episcopal de Buda (Păcurariu 1994, p. 492). I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 105 dezirabil al sacerdotului, conceput ca un îndrumător moral şi spiritual al comunităţii. În acelaşi sens, pastorala adresată clerului şi credincioşilor de Crăciun vorbea despre semnificaţia religioasă a sărbătorii Naşterii Domnului şi despre virtuţile necesare „adevăraţilor creştini” 274. În contextul răscoalei ţărăneşti, circularele reflectă implicarea episcopului în acţiunea de pacificare 275. Clerul parohial a fost vizat de o serie de reglementări care au stabilit condiţiile necesare pentru primirea hirotoniei 276, interdicţia tolerării preoţilor ordinaţi peste munţi şi neconfirmaţi de episcopul transilvănean sau de antecesorii lui 277, ca şi atribuţiile cu caracter administrativ ale preoţilor: completarea registrelor de stare civilă pentru botezaţi, căsătoriţi şi decedaţi, a protocoalelor de porunci şi întocmirea anuală a situaţiei veniturilor şi cheltuielilor bisericii 278. Preoţii au fost implicaţi de asemenea în operaţiunile legate de efectuarea recensământului populaţiei, prin participare efectivă şi prin lămurirea credincioşilor asupra rosturilor acestuia, şi anume „pentru singură trebuinţa cunoştinţei a populaţii norodului”279. Fixarea veniturilor stolare ale clerului a fost însoţită de dispoziţia transmisă preoţilor de a se strădui să reorienteze nesocotita dărnicie a credincioşilor, care obişnuiau să ofere mese îmbelşugate cu prilejul botezurilor, nunţilor, înmormântărilor sau al parastaselor, spre achitarea taxelor cuvenite preoţilor, conform cuantumului stabilit, şi spre grija pentru propria chivernisire 280. Procesele instituite de credincioşi împotriva preoţilor trebuiau judecate de către forul protopopial, cu excluderea sancţiunilor corporale sau băneşti, iar cauzele mai grave urmau să fie transmise spre Cele două pastorale sunt reproduse doar în protocolul parohiei Hendorf (Voileanu 1902, p. 27-30, 39-40); vezi şi pastorala de Paşti, din 2 aprilie 1785, reprodusă în protocolul parohiei Orăştie (Puşcariu 1897, p. 308-310). 275 Circulara din 18 august 1784, referitoare la sistarea conscripţiei militare (Voileanu 1902, p. 3132); circulara din 19 noiembrie, prin care a fost comunicat ordinul gubernial privind interzicerea întrunirilor preoţilor fără înştiinţarea autorităţilor comitatului şi a sinoadelor fără permisiunea Guberniului (Puşcariu 1889, p. 60); circulara din 27 noiembrie, prin care a fost publicată patenta de amnistie din 30 noiembrie st.n. (Puşcariu 1897, p. 304-305); circulara din 19 februarie 1785 pentru luarea armelor de la preoţii „în suspiţie” (Voileanu 1902, p. 42); circulara din 22 februarie, cu privire la restituirea bunurilor răpite şi la noua amnistiere a răsculaţilor (Puşcariu 1897, p. 307-308); circulara din 19 noiembrie, despre corecta explicare de către preoţi a decretului privind desfiinţarea şerbiei (Voileanu 1902, p. 54-55). 276 Voileanu 1902, p. 34. 277 Ibidem, p. 55-56 (text fragmentar); Puşcariu 1889, p. 64, circulara episcopului din 12 ianuarie 1786; în aceeaşi chestiune vezi şi circulara din 22 iunie 1786 (Puşcariu 1897, p. 319). Conform unei circulare din februarie acelaşi an, preoţii hirotoniţi la Arad puteau fi întăriţi dacă îndeplineau condiţiile stabilite (Voileanu 1902, p. 57). 278 Voileanu 1902, p. 46-49 (text fragmentar, datorită deteriorării manuscrisului). Este reprodusă aici şi rubricatura care trebuia utilizată pentru înregistrarea actelor oficiale şi consemnarea veniturilor şi cheltuielilor bisericii; ea a fost transmisă probabil în anul 1785, conform datei de emitere a dispoziţiilor care completau aceste rubrici pentru exemplificare. 279 Ibidem, p. 42-44, circulara episcopului din 27 februarie 1785. 280 Ibidem, p. 51-52, circulara din 20 august 1785, pe baza ordinului gubernial din 26 iulie. Veniturile stolare ale clerului fuseseră stabilite prin decretul imperial din 23 septembrie 1784 (Norma veniturilor patrahirului, editat la Puşcariu 1889, p. 168-170, cu data anului greşită: 1794). 274 106 Un timp al reformelor hotărâre consistoriului episcopal. Protopopul avea datoria să-i denunţe aceluiaşi for pe preoţii nedemni şi imorali care nu se îndreptau la îndemnul lui 281. Reglementarea problemelor diecezei şi comunicarea dispoziţiilor imperiale constituie motivaţia invocată de episcop pentru întrunirea sinodului, la data de 28 aprilie 1785282. În condiţiile dispoziţiilor imperiale în vigoare referitoare la convocarea sinoadelor şi a tulburărilor sociale abia potolite din iarna acestui an, permisiunea de întrunire a sinodului trebuie probabil pusă în legătură cu solicitarea împăratului din 30 august 1784 de a se pune în discuţie problema diminuării numărului sărbătorilor. În afara acestei chestiuni 283, nu avem date despre dezbaterile sinodului, dar într-o scrisoare pastorală expediată la 24 mai protopopilor 284, Nichitici se referă la recomandarea pe care i-o transmisese împăratul, de a îndemna clerul cu prilejul sinodului „spre binele cel de obşte”, adică spre îndeplinirea datoriei creştineşti şi spre ascultare şi supunere faţă de autorităţi şi stăpânii domeniali, referinţa explicită fiind la tulburările provocate în anul anterior „prin minciunile unora resvrătitori”. Ascultând de aceştia, poporul săvârşise un mare păcat înaintea lui Dumnezeu şi o greşeală de moarte înaintea împăratului, „prin care greşală perde omul de la Dumnezeu raiul şi de la împăratul mila şi cade în urgiă şi pedeapsă şi în lumea aceasta şi în cea viitoare”. Aceste îndemnuri trebuiau transmise acum de către protopopi preoţilor şi credincioşilor, pentru a se „păzi de tot păcatul şi de toată turburarea, că aceea este împotriva lui Dumnezeu, împotriva împăratului şi împotriva statutului ţării”. Rolul pacificator pe care ierarhul ortodox îl jucase în timpul răscoalei trebuia să fie asumat aşadar în continuare de întreg clerul său, în vederea reinstaurării „dragostei adevărate cătră tot omul şi cătră toate naţiile creştineşti, care se află în mare principatul Ardealului”. Protocoalele analizate reflectă imaginea esenţializată a Bisericii Ortodoxe din această perioadă, care evoluează între directivele oficiale şi iniţiativele conducerii Episcopiei, acestea din urmă vizând definirea identităţii instituţionale a propriei Biserici. Din punctul de vedere al interesului autorităţilor laice pentru cunoaşterea şi respectarea ordinelor imperiale, este semnificativă investigaţia realizată cu prilejul vizitaţiei canonice a episcopului Ghedeon Nichitici, dintre 19 mai 1787 şi 20 iunie 1788 285. Ea a avut drept obiectiv principal tocmai verificarea existenţei protocoalelor de circulare şi a registrelor de stare civilă, ca şi a stării lor (consemnarea tuturor circularelor episcopale, utilizarea formularului recomandat pentru registrele de stare civilă, redactarea îngrijită). Pentru aceasta, preoţii au fost convocaţi în satele mai importante ale fiecărui protopopiat, prezentând episcopului şi singhelia, în cazul în care o aveau. Vizitaţia a avut deci şi o motivaţie statistică, în continuarea demersurilor anterioare de acest gen, din anii 1782, Voileanu 1902, p. 34-35, circulara episcopului din 18 septembrie 1784. Aceste dispoziţii au fost confirmate prin circulara din 8 septembrie 1786 (Puşcariu 1897, p. 323). 282 Voileanu 1902, p. 44-45, circulara episcopului de convocare a sinodului din 27 martie, pe baza permisiunii imperiale transmise de Guberniu la 17 martie. La 7 aprilie Nichitici le-a transmis protopopilor dispoziţia Guberniului de a-şi procura de la vicecomiţii cercuali salvconductul necesar deplasării la Sibiu (Puşcariu 1897, p. 310). 283 Circulara episcopului din 9 decembrie 1786, referitoare la noul regim al sărbătorilor, menţionează „soborul cel mare” care s-a ţinut „în anul trecut la luna lui maiu” (Puşcariu 1889, p. 66-67). 284 Ibidem, p. 61-63. 285 Ibidem, p. 83-154; vezi şi Răduţiu 1974, p. 36. 281 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 107 1784 şi 1786286, determinate de recomandarea împăratului de a se reduce numărul preoţilor, pentru a li se putea asigura mijloacele de subzistenţă necesare287. Consemnările din protocolul vizitaţiei amintesc în câteva rânduri şi îndrumările date preoţilor de către ierarh, pentru o ţinută demnă, îndeplinirea atribuţiilor lor şi îndreptarea credincioşilor 288. Ritmul imprimat vieţii bisericeşti a diecezei de episcopul Ghedeon Nichitici a cunoscut o diminuare în timpul succesorului său, Gherasim Adamovici (1789-1796), pentru a reveni, la o altă intensitate, abia după ce scaunul episcopal a fost ocupat de Vasile Moga (1810-1845) 289. O altă modalitate de difuzare a decretelor imperiale a fost reeditarea lor în cadrul unor culegeri de acte tipărite din ordinul Guberniului Transilvaniei. Cuprinsul acestora reflectă direcţiile prioritare ale politicii imperiale dintr-o anumită perioadă. Prima culegere de acest fel a fost tipărită în anul 1785 şi cuprinde cinci secţiuni: Despre protocolomuri, Despre suferirea cea creştinească, Despre biserici şi preoţi, Despre călugări, mânăstiri şi veniturile acestora, Despre alte milostive orânduiale şi porunci 290. Ea a reluat principalele măsuri din prima etapă a reformismului iosefin, cu referire la politica de toleranţă religioasă şi la reglementarea raporturilor interconfesionale, la desfiinţarea mănăstirilor şi la reglementările vizând sfera vieţii religioase, acestora adăugându-li-se dispoziţiile legate de introducerea protocoalelor de circulare. De o structură mai compozită, culegerea tipărită în anul 1786 a acordat o atenţie minimă problemelor confesionale, în favoarea reglementărilor privitoare la sfera vieţii religioase, la încheierea căsătoriilor, la prinderea dezertorilor şi chiar la acordarea primului ajutor pentru salvarea celor înecaţi, intoxicaţi şi a celor sufocaţi în pivniţe şi fântâni 291. Este evident aşadar interesul pentru măsurile Voileanu 1902, p. 18, 26-27; Puşcariu 1897, p. 320-321. În anul 1782 Guberniul a cerut să i se comunice numărul preoţilor, iar în 1784 episcopul ortodox a solicitat efectuarea unei conscripţii a credincioşilor şi preoţilor. Conform circularei episcopului din 22 iulie 1786, situaţia statistică a diecezei a fost prezentată Guberniului la începutul acestui an, ea cuprinzând 31 de protopopiate şi 981 de parohii, dintre care 41 noi, înfiinţate de Nichitici. 287 În acest sens, prin decretul aulic din 18 aprilie 1786 (editat la Lupaş 1914-1915, p. 669, anexa 15), pe baza situaţiei înfăţişate de episcopul Nichitici, a fost stabilit numărul preoţilor ortodocşi (un preot pentru parohiile cu până la 130 de familii, doi preoţi pentru cele cu până la 250 de familii şi trei pentru cele care depăşeau acest număr) şi plata lor, prin contribuţia în natură sau bani a credincioşilor (câte o ferdelă de grâu sau două de cucuruz pe an de fiecare familie). 288 Puşcariu 1889, p. 98, 103, 109, 122, 125, 129, 131, 145. 289 Vezi continuarea protocolului parohiei Sohodolului (ibidem, p. 155-198) şi Protocolul preoţilor din Bolgarseghi întru care să scrie poruncile cele archiereşti, a cărui redactare a început-o în anul 1790 preotul Bucur Creţu din parohia Braşovul Vechi, administrator al protopopiatului Şcheilor Braşovului, şi a continuat-o protopopul Gheorghe Haines (Stinghe 1902, passim; Muşlea 1946, p. 165-197). 290 Milostive porunci împărăteşti, f. 1r-8r; pentru descrierea ei, vezi Dudaş 1979, p. 374, nr. 11, şi Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 131-132, nr. 136. 291 Culegere 1786, f. 1r-9v; pentru descrierea ei, vezi Dudaş 1979, p. 345-347, nr. 14, şi Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 140, nr. 159. Decretul imperial din 18 august 1785, comunicat de Guberniu la 10 septembrie, a stabilit măsurile necesare pentru punerea sub urmărire, sechestrarea averilor şi prinderea dezertorilor. Decretul privind acordarea primului ajutor, transmis prin circulara episcopului Ioan Bob din 1 mai 1786, reprezintă de fapt retipărirea decretului în această chestiune emis de Maria Tereza la 1 iulie 1769. 286 108 Un timp al reformelor de sorginte populaţionistă, specifice celei de-a doua etape a reformismului iosefin. Pe de altă parte, preocuparea pentru situaţia clerului a determinat emiterea dispoziţiilor referitoare la interzicerea perceperii de taxe pentru hirotonire sau introducerea preoţilor în parohii, la asigurarea subzistenţei preoţilor care nu mai puteau oficia şi la competenţa consistoriilor privind rezolvarea petiţiilor clerului 292. Noua culegere din anul 1787 293 a reamintit o serie de dispoziţii care încercaseră raţionalizarea vieţii religioase, prin promovarea unui cult mai auster. Printr-o asemenea măsură, se dispunea renunţarea la practica împodobirii interiorului bisericilor, a statuilor şi icoanelor, însă cu moderaţie şi sub supravegherea episcopilor, pentru a nu provoca tulburarea credincioşilor294; o altă hotărâre avea în vedere simplificarea cultului moaştelor, în conformitate cu hotărârile Conciliului de la Trento şi cu „învăţătura cea adevărată a Bisericii” 295. Alte decrete se refereau la încheierea căsătoriilor de către străini 296 sau a celor mixte297, la modalitatea de instituire a demnitarilor bisericeşti, prin interzicerea taxelor abuzive percepute de episcopi sau consistorii cu acest prilej 298, ori la obligaţia preoţilor de a-i denunţa pe răufăcători 299. O atenţie cu totul deosebită a fost acordată situaţiei clerului şi bisericilor. Prin decretul din 25 mai 1784 a fost solicitată înaintarea unui raport privind averile preoţilor care nu mai puteau oficia, pentru a putea fi atribuite preoţilor fungenşi 300. Pe de altă Este vorba de decretele emise la 30 martie şi 11 mai 1784, respectiv 25 aprilie 1785. Culegere 1787, f. 1r-5v; pentru descrierea ei, vezi Popa 1979, p. 681, nr. II, şi Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 167, nr. 234. O parte dintre decretele conţinute în această culegere au fost reeditate de Ioan Papiu, în revista Sionulu romanescu. 294 Prin decretul aulic din 19 februarie 1784, al cărui preambul motiva dispoziţia imperială apelând la „necuviinţăle care în multe bisearici era şi pe norod de la cucerniciia cea dreaptă îl abătea la cea neadevărată şi dinnafară cucernicie şi necatholicilor prilej de râs le da […]”. În locul podoabelor înlăturate („încet încet neluând aminte norodul”) se puteau confecţiona odăjdii, sau se puteau face „statue neîmbrăcate şi icoane zugrăvite mai bine şi mai cu meşteşug”, episcopii având un termen de trei luni pentru efectuarea acestor modificări (Culegerea 1787, f. 1v). Dispoziţii similare, cu privire la statuile Fecioarei Maria, au fost transmise prin decretul aulic din 3 iulie acelaşi an (ibidem, f. 2r). 295 „[…] ca episcopii […] tuturor parohilor şi dascalilor carii învaţă pe credinciosul norod, să poruncească ca cu deadinsul să înveaţe pe norodul cel încredinţat şie despre cinstea Sfintelor Moaşte după duhul şi învăţătura cea adevărată a Besearecii şi nimic să nu facă ce nu să cuvine la cinstea lor, nici deaci înainte moaştele să nu să ţie deasupra Sfintei Cuminecături, au la locul cel rânduit pentru Sfânta Cuminecătură cu lumini aprinse.” Ibidem, f. 1v-2r, decretul aulic din 8 iunie 1784. Episcopilor li se acorda acelaşi termen de trei luni, după care trebuiau să raporteze Guberniului despre punerea în practică a dispoziţiei imperiale. 296 Ibidem, f. 3v-4r, decretul din 22 februarie 1787, f. 5r, decretul din 17 iulie. 297 Ibidem, f. 5v, decretul din 20 august 1787. 298 Prin decretul imperial din 28 ianuarie 1786 (ibidem, f. 2v), aulic din 14 februarie, a fost stabilită la 30 de zloţi taxa de confirmare a arhimandriţilor, protopopilor şi altor demnitari bisericeşti. Decretul a fost comunicat episcopului romano-catolic prin adresa gubernială din 30 martie (AE – AOE, nr. 289/1786, f. 1r-3r). 299 Culegere 1787, f. 4r, decretul din 1 martie 1787. 299 Culegere 1787, f. 4r, decretul din 1 martie 1787. 300 Ibidem, f. 1v. 292 293 I. Bisericile transilvănene sub impactul iosefinismului 109 parte, în spiritul utilitarist al măsurilor anterioare de desfiinţare a mănăstirilor, prin decretul din 22 noiembrie au fost cerute informaţii despre fundaţiile congregaţiilor, în vederea destinării fondurilor disponibile pentru şcoli şi săraci 301. Dispoziţii detaliate au fost transmise prin decretul aulic din 14 februarie 1786 cu privire la completarea „fondului de obşte” (sau al religiei), în care trebuiau vărsate toate veniturile bisericilor şi ale fundaţiilor create pe seama acestora sau a clerului; făceau excepţie stipendiile acordate pentru oficierea liturghiei sau altor slujbe şi pentru susţinerea unor preoţi sau călugări, atât timp cât acestea nu erau generatoare de capital 302. Destinaţia acestor venituri nu era schimbată, ele fiind în continuare utilizate pentru susţinerea clerului şi bisericilor, dar în conformitate cu obiectivele pe care statul le considera prioritare. Se urmărea totodată recuperarea sumelor împrumutate din fondurile respective prin fixarea unor termene precise pentru restituirea lor şi înlăturarea abuzurilor constând în practica înstrăinării sau ipotecării averilor şi bunurilor ecleziastice 303. Date fiind solicitările financiare în creştere, la 7 martie 1786 împăratul a decis suplimentarea fondului religiei prin încasarea tuturor veniturilor intercalare ale episcopiilor, canonicatelor şi parohiilor, stabilind şi retribuţia cuvenită administratorilor parohiilor vacante, în funcţie de veniturile anuale ale acestora304. În fine, prin decretul din 22 martie 1787, a fost extinsă exercitarea dreptului de patronat asupra bisericilor şi la stăpânii de pământ necatolici (inclusiv ortodocşi), în cazul achiziţiei unor domenii pe care acest drept funcţiona; în celelalte cazuri, susţinerea bisericii şi a preotului revenea Fondului religiei 305. Culegerile ulterioare nu mai reflectă o problematică ecleziastică la fel de coerentă sau pur şi simplu o neglijează, axându-se pe reglementări de natură economică, comercială şi fiscală, inclusiv pe reeditarea unei literaturi de popularizare, referitoare la prevenirea şi vindecarea gălbezei oilor, la curăţirea pomilor de omizi sau a grânelor alterate, ori la încurajarea cultivării viermilor de mătase 306. Laicizarea problematicii, influenţată şi de publicarea acestor culegeri, începând din anul 1787, prin intermediul Guberniului, mărturiseşte interesul minor arătat de politica imperială chestiunilor confesionale şi ecleziastice în ultima etapă a reformismului iosefin. Reformele a căror succesiune cronologică şi tematică am prezentat-o aici au reprezentat coordonatele esenţiale ale politicii ecleziastice iosefine desfăşurate, cu o Decretul imperial a fost comunicat prin decretul aulic din 21 martie 1785 (ibidem, f. 2v). Ibidem, f. 3r. 303 Prin decretul din 15 ianuarie 1787, comunicat de Guberniu la 15 februarie; sunt menţionate aici asemenea datorii, făcute mai ales de călugări, „carii după aceaia au voit să se plătească cu mare greotate a fundaţiilor din bunurile ceale bisericeşti” (ibidem, f. 3v). 304 Decretul, comunicat episcopului romano-catolic prin adresa gubernială din 27 aprilie (AE – AOE, nr. 351/1786, f. 1r) şi detaliat prin decretul aulic din 20 iunie acelaşi an, a fost extins, la 17 aprilie 1787, şi la Biserica Greco-Catolică (Culegere 1787, f. 4v-5r, înştiinţarea Guberniului din 15 mai 1787). 305 Ibidem, f. 4v. 306 Pentru primul caz, vezi culegerea alcătuită de consistoriul greco-catolic şi publicată prin Guberniul Transilvaniei a 24 de decrete, ordonanţe şi adrese guberniale din anii 1788 şi 1789, cu privire la probleme bisericeşti, descrisă la Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 211, nr. 369; pentru cel de-al doilea, vezi Extractul cel hronologhicesc, f. 1r-32r, descris la Popa 1979, p. 681-683, nr. III, şi Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 216, nr. 389. 301 302 110 Un timp al reformelor intensitate diferită, pe parcursul celei mai mari părţi a deceniului al nouălea al secolului. Această politică a vizat încă de la început asigurarea supremaţiei statului asupra Bisericii prin limitarea la maximum a prerogativelor Scaunului roman care puteau leza autoritatea suveranului şi nu erau conforme ideologiei iosefine. Ulterior s-a încercat impunerea toleranţei religioase ca principiu ordonator al raporturilor dintre confesiunile transilvănene, în acest caz fiind reflectată cel mai bine diferenţa între principiile afirmate şi posibilitatea practică a aplicării lor. Complexitatea contextului confesional transilvănean a presupus conturarea unei atitudini care să ţină seama de existenţa celor patru religii recepte, a confesiunii greco-catolice asimilată celei catolice şi protejată până atunci în această calitate şi în fine a confesiunii tolerate ortodoxe, devenită acum un obiect de guvernare, ca urmare a pragmatismului noii politici ecleziastice. Insistenţa mea asupra acestui aspect a vizat tocmai evidenţierea modificării atitudinii oficialităţii în funcţie de reacţiile provocate de primele măsuri, ca şi sesizarea impactului politicii de toleranţă. În noul cadru confesional marcat de politica de toleranţă, statul a afirmat importanţa unui alt principiu, cel al utilitarismului, în funcţie de care a fost stabilit dreptul la existenţă al ordinelor religioase şi al mănăstirilor aparţinând acestora, ca şi al modestelor aşezăminte rurale româneşti. Prioritatea acordată principiului utilităţii faţă de societate şi, în egală măsură, celui al purificării practicilor religioase a fundamentat şi reglementările privitoare la sfera vieţii religioase. O incontestabilă modernizare în acest sens a avut în vedere modificarea raportului dintre timpul de lucru şi timpul afectat sărbătorii, în cazul românilor ortodocşi şi greco-catolici, inclusiv prin sublinierea semnificaţiei creştine a sărbătorii. În fine, concepţia populaţionistă a determinat bogata legislaţie matrimonială prin care a fost laicizată căsătoria, toate chestiunile referitoare la legalitatea încheierii sau la posibilitatea anulării ori dizolvării ei devenind subiecte de drept civil. Biserica a păstrat în acest domeniu doar atribuţii administrative complementare celor ale autorităţilor civile. Clerului i se atribuia dealtfel o funcţie administrativă esenţială, constând în transmiterea şi în supravegherea punerii în aplicare a tuturor dispoziţiilor imperiale, suplinind sau secondând autorităţile laice în această direcţie. Protocoalele circularelor reflectă acest rol al clerului parohial, tot lui revenindu-i foarte probabil şi sarcina difuzării culegerilor de ordonanţe tipărite la dispoziţia Guberniului, care reluau dispoziţiile mai importante emise în anii anteriori. Reformele iosefine au vizat, în ultimă instanţă, renunţarea la confesionalismul specific epocii anterioare şi modernizarea societăţii, inclusiv prin preluarea unor atribuţii ale Bisericii considerate de competenţa autorităţilor civile. Măsura în care ele au fost menţinute în perioada ulterioară şi mai ales impactul lor, lămuritor pentru relevanţa programului reformator iosefin într-o societate tradiţională precum cea transilvăneană, nu intră în cadrele acestei cercetări. Intenţia mea a fost doar de a schiţa caracteristicile epocii, dat fiind că reformele analizate au influenţat durabil contextul confesional transilvănean în care şi-a desfăşurat activitatea şi Biserica Greco-Catolică, obligată din această cauză să-şi modifice, într-o anumită măsură, discursul şi metodele de acţiune. II. SEMNIFICAŢIILE UNEI SUCCESIUNI EPISCOPALE În anul 1751, în preajma sinodului electoral convocat pentru alegerea succesorului episcopului Inochentie Micu, călugării bazilieni din mănăstirea „Sfânta Treime” din Blaj înfăţişau într-o scrisoare condiţiile pe care candidaţii la scaunul episcopal trebuiau să le îndeplinească, în conformitate cu reglementările canonice specifice Bisericii Răsăritene 1. Se reamintea cu acest prilej prevederea necesităţii apartenenţei lor la ordinul bazilian sau a intrării în ordin, o regulă respectată în cazul primilor episcopi ai diecezei Făgăraşului 2, deşi nu fusese introdusă în bula pontificală de înfiinţare a episcopiei, din 18 mai 1721, şi nici legiferată prin statutele sinodale ulterioare. Tendinţa de impunere a preeminenţei călugărilor în conducerea diecezei nu a fost totuşi mai puţin manifestă, ea fiind combătută doar în a doua jumătate a secolului, când ascensiunea treptată a clerului secular a beneficiat şi de sprijinul Curţii vieneze. Se poate presupune că atitudinea bazilienilor români a fost influenţată de stările de lucruri existente în diecezele greco-catolice din Polonia, unde ordinul bazilian avusese o contribuţie esenţială la consolidarea unirii religioase, datorită reformării sale de către mitropolitul Kievului, Iosif Rutsky (1613-1637) 3. Aici era în vigoare o prevedere clară referitoare la interdicţia accederii pe scaunul episcopal a clericilor care nu depuseseră jurământul monahal, adoptată de sinodul întrunit la Zamość în anul 1720 4. Deşi statutele acestuia s-au aplicat iniţial doar pe teritoriul Mitropoliei Kievului, ele au avut o anumită semnificaţie şi pentru Ungaria, ca urmare a încercării de generalizare a lor la toţi credincioşii de naţiune ucraineană 5. Astfel, episcopul Ghenadie Bizanczy (1716-1733) le-a proclamat ca obligatorii pentru eparhia de Muncaci, fără a reuşi totuşi să impună M. Moldovanu 1869, p. 137-142. „[…] easque personas, quae aut jam professae sunt ordinem religiosum S. Basilii, aut profiteri jam determinarunt […]”. Ioan Pataki, a cărui confirmare a fost condiţionată de Sfântul Scaun prin trecerea la ritul oriental şi depunerea jurământului monahal, a efectuat un noviciat de trei luni în Croaţia, probabil în mănăstirea Marča (Bârlea 1966, p. 39-42 şi 115, anexa VIII). Inochentie Micu a făcut noviciatul la mănăstirea „Sfântul Nicolae” a călugărilor bazilieni grecocatolici din dieceza de Muncaci (Mukačevo), ca şi Atanasie Rednic şi Grigore Maior (Pâclişanu 1994-1995, p. 232, 380-382), iar Petru Pavel Aaron l-a săvârşit la Blaj (Pâclişanu 1991-1993, p. 20). Pentru această prevedere canonică vezi Milaş 1915, p. 288-289. Ioan Raţiu (1877, p. 301), într-o perioadă când episcopii greco-catolici nu se mai recrutau dintre călugări, menţionează doar necesitatea ca viitorii episcopi să fi primit un ordin sacru de cel puţin şase luni. 3 Ghitta 2001, p. 62-63. 4 Titulus 6. De Episcopis. §1: „Imprimis statuunt Patres quod nemo in posterum ad Episcopatum promoveri valet, qui prius in monasterio per annum et sex hebdomadas sub regula S. Basilii non vixerit et professionem religiosam non emiserit. Hoc autem sub praetextu, ut illi qui ad praefatam dignitatem evehuntur diutis probari possint.” Bilanych 1960, p. 84-85. 5 Trimise la Roma pentru a primi aprobarea Sfântului Scaun, deciziile sinodului au fost confirmate prin breva Apostolatus Officium din 19 iunie 1724; ulterior, în anul 1807, constituţia papei Pius al VII-lea In Universalis Ecclesiae Regimine a hotărât respectarea lor „ab universa natione Ruthena” (ibidem, p. 45-47; Baran 1973, p. 815-816; Préclin, Jarry 1985, p. 669-672). 1 2 112 Un timp al reformelor efectiv această decizie, din moment ce doar peste câteva decenii şirul ierarhilor bazilieni la conducerea eparhiei a fost încheiat de Ivan Bradač (1768-1772). Succesorul său, Andrei Bačynsky (1773-1809), a activat în rândurile clerului secular ca preot şi arhidiacon, ajungând până la funcţia de vicar general al episcopilor Mihail Olsavszky şi Ivan Bradač, şi a avut misiunea, încununată de un remarcabil succes, de a conferi nou înfiinţatei dieceze organizarea instituţională necesară 6. Ascensiunea clerului secular la conducerea Episcopiei nu a întârziat să suscite puternice contestaţii, prelungite în disputele legate de înfiinţarea capitlului. Deosebit de semnificativă prin implicaţiile ei este controversa apărută în chestiunea completării scaunului episcopal vacant al diecezei de Liov (L’viv), din Galiţia recent încorporată în Imperiu, în urma primei împărţiri a Poloniei. Pentru această demnitate, mitropolitul Kievului, Jason Smogorzevsky (1780-1788), l-a desemnat pe Petru Bielansky, un cleric secular receptiv la influenţa crescândă a iosefinismului în provincie 7. Numirea, primită cu mare satisfacţie de membrii capitlului din Liov 8, a provocat iritarea Curiei romane, pentru care era inacceptabilă încălcarea prevederilor unui sinod (cel de la Zamość) confirmat în mod solemn de Sfântul Scaun. În viziunea Romei, atitudinea ierarhului desemnat dădea dovadă de lipsă de respect faţă de propriul rit şi de dispreţ faţă de disciplina Bisericii sale. O lungă corespondenţă a fost iniţiată între Congregaţia de Propaganda Fide şi nunţiatura vieneză, urmărindu-se aducerea la ordine a noului episcop 9. Acesta trebuia să aleagă între depunerea jurământului monahal şi solicitarea dispensei pontificale; ideea renunţării, vehiculată la un moment dat, a fost părăsită pentru a menaja susceptibilităţile Curţii vieneze. Bielansky era însă cu totul ostil intrării în ordinul bazilian, considerând că prin aceasta şi-ar îndepărta clerul, care ar privi acceptarea depunerii jurământului monahal ca pe o declaraţie solemnă a incapacităţii sale de a ocupa scaunul episcopal 10. În privinţa solicitării dispensei, el avea reţineri doar de teamă că şi-ar putea înstrăina clerul şi pentru a nu ofensa Curtea prin această decizie 11. Pekar 1992, p. 59-61, 185-188; Pekar 1983, p. 130-152. Eparhia de Muncaci a fost instituită de Sfântul Scaun prin bula Eximia Regalium Principum din 19 septembrie 1771. 7 Baran 1973, p. 822-823. 8 Arch. Nunz. Vienna, vol. 76, f. 326r-327v şi 328r-329r, scrisorile adresate nunţiului Garampi de membrii capitlului, la 14 ianuarie 1780, şi de nou-numitul episcop, la 29 ianuarie. Membrii capitlului se referă la noul ierarh ca la unul „e gremio nostro et de ossibus nostris”, sau „ex confratribus nostris”. 9 Idem, vol. 187, f. 9r, 15r-v, 22r-25r, 52r-53v, 56r-57r, 65r, 79r-v, 83v, 92r-v, 98r, 107r, scrisorile Congregaţiei adresate nunţiaturii în perioada februarie 1780-iunie 1781. „Negocierile” cu Bielansky au fost purtate la început de Ignazio Rossetti, iar apoi de mitropolitul Smogorzevsky, după cum reiese din scrisorile acestuia din urmă adresate episcopului la 2 şi 30 noiembrie 1780 (Idem, vol. 76, f. 369r-370r). 10 Ibidem, f. 335v, raportul către nunţiatură din 30 ianuarie 1780 al lui Ignazio Rossetti; aceeaşi atitudine este denunţată şi în raportul ulterior al lui Rossetti, din 11 martie (f. 332r-333r). Conform primului raport, episcopul desemnat ar fi declarat că ar prefera „să moară mai degrabă ca simplu preot, decât să promoveze la gradul de episcop cu o asemenea condiţie”; el era suspectat că dorea să evite această obligaţie, urmărind promovarea prin sprijinul Curţii. 11 Ibidem, f. 346r-347v, raportul lui Ignazio Rosetti din 11 octombrie 1780. În viziunea decretului aulic din 22 ianuarie 1779, o asemenea dispensă era necesară mai curând monahilor decât 6 II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 113 Mărturisită foarte limpede în sursele documentare, atitudinea Vienei trebuie raportată la tendinţa de promovare a clerului secular, întâmpinată iniţial favorabil de mitropolitul Kievului 12. Încercarea de instituire a episcopului de Liov prin neglijarea prevederilor canonice a provocat însă intervenţia ierarhului în apărarea disciplinei Bisericii Răsăritene13. Împărtăşită până la un punct de Bielansky, această tentativă contravenea „vechimii obiceiurilor orientale, legilor Bisericii rutene” şi provoca „scandalizarea gravă a schismaticilor” 14. În cele din urmă totul s-a redus la o problemă de autoritate, constând în modalitatea de solicitare a dispensei pontificale. Din acest punct de vedere, Congregaţia se arăta dispusă, în cazul insistenţei Curţii imperiale, să accepte chiar şi obţinerea dispensei prin intermediul mitropolitului Kievului, în locul unui apel direct la Sfântul Scaun al episcopului desemnat 15. Aparenţa recunoaşterii autorităţii Sfântului Scaun a fost salvată prin decizia lui Bielansky de a solicita dispensa în nume propriu, la 31 martie 1781 16, aceasta fiindu-i transmisă în luna mai a aceluiaşi an; Congregaţia îşi mărturisea însă cu aceeaşi ocazie îngrijorarea cu privire la intenţia deloc promiţătoare a Curţii de revizuire a deciziilor sinodului de la Zamość 17. clericilor seculari, care erau destinaţi tocmai activităţii pastorale, episcopul fiind în această interpretare primul şi cel mai important duhovnic (Pelesz 1881, p. 627). 12 „[…] scrissi più volte al Signor Abate Bielanski Nominato di Leopoli, chiaramente spiegandogli di gia molto provvedersi alla felicita del Clero Secolare, se per mezzo o della professione monastica, o dell’apostolica dispensa, Egli restasse promosso alla dignita vescovile, quantunque sino ad ora costantem da soli Monaci goduta.” Arch. Nunz. Vienna, vol. cit., f. 352r, scrisoarea adresată nunţiului Garampi la 28 octombrie 1780. În acelaşi sens, în scrisoarea adresată la 30 noiembrie 1780 episcopului desemnat al Liovului, mitropolitul observa: „[…] saecularis clerus noster satis inpraesentiarum felix censeri debet, cum ad vacantes Episcopatus ab Aula Caesarea nominari et a Sede Apostolica dispensari promaeruerit.” Ibidem, f. 362v. În legătură cu atitudinea Vienei trebuie menţionată şi decizia adoptată de Maria Tereza imediat după încorporarea Galiţiei, de suprimare a privilegiului bazilienilor pentru intrarea în capitlu şi ocuparea scaunelor episcopale (Pastor 1933, p. 305, după L. Chitkowski, Histoire politique de l’Église en Galicie sous le gouvernement de Marie-Thérèse, Cracovie, 1910). 13 Adresându-se nunţiului Garampi la 28 octombrie, Smogorzevsky menţionează „diverse scrisori în original ale guvernului din Liov” transmise de Bielansky, prin care Curtea imperială îi ordona să recurgă la superiorul său pentru consacrare (Arch. Nunz. Vienna, vol. cit., f. 352r); printr-o asemenea scrisoare, adresată episcopului la 30 septembrie, guvernul îl îndemna să apeleze la mitropolit pentru urgentarea consacrării sale (ibidem, f. 351v). La 17 noiembrie, guvernatorul Galiţiei i-a scris direct mitropolitului, acuzându-l de întârzierea consacrării lui Bielansky prin invocarea unor impedimente care nu mai fuseseră aduse în discuţie până atunci, şi anume jurământul monahal şi dispensa pontificală (ibidem, f. 370v). În răspunsul său din 11 ianuarie 1781 Smogorzevsky justifică amânarea procesului canonic prin necesitatea ca Bielansky să depună jurământul de intrare în monahism sau să obţină dispensa necesară, el neavând autoritatea şi permisiunea de a încălca „vechea disciplină observată în Biserica Orientală” (ibidem, f. 371r-v). 14 Ibidem, f. 361r, scrisoarea mitropolitului adresată nunţiului Garampi la 29 noiembrie 1780. 15 Idem, vol. 187, f. 52r-53v, 83v, scrisorile Congregaţiei din 16 septembrie 1780 şi 13 ianuarie 1781. 16 Idem, vol. 76, f. 375r, 376r-v, scrisorile adresate la această dată nunţiaturii, Congregaţiei şi papei. 17 Idem, vol. 187, f. 92r-v, 98r, scrisorile Congregaţiei din 7 şi 28 aprilie 1781. Episcopul a intrat în posesia dispensei pontificale înaintea datei de 24 mai, când trimitea o scrisoare de mulţumire nunţiului în această chestiune (Idem, vol. 76, f. 381r). 114 Un timp al reformelor Consacrarea noului episcop a avut loc la 23 septembrie 1781 18, dar chiar şi după aceasta animozităţile au persistat. La 15 decembrie 1781, Congregaţia transmitea nunţiului Garampi textul unui cuprinzător memoriu în 12 puncte, prin care clerul diecezan denunţa „comportamentul arbitrar şi inuman” al proaspătului episcop 19. Erau dezvăluite aici aspecte puţin lăudabile din biografia acestuia, reflectând imoralitatea şi comportamentul său dubios în funcţiile administrative deţinute, când se făcuse vinovat de grave delapidări. Ca episcop, i se contesta cunoaşterea dreptului canonic şi capacitatea de a soluţiona corect cauzele judecate, fiind acuzat pe de altă parte pentru brutalizarea preoţilor, perceperea unor contribuţii mult mai mari decât cele datorate de cler şi ordinarea unor persoane nedemne şi ignorante în schimbul unor mari sume de bani. Chiar alegerea lui fusese făcută prin înşelăciune, nefiind dorit nici de cler, nici de popor, şi era nulă din punct de vedere canonic din moment ce suferise anterior o condamnare. Primit cu suspiciune de Congregaţie, având în vedere caracterul său tardiv, denunţul s-a dovedit a fi, în urma investigaţiei nunţiului, „inconsistent şi răuvoitor”, chiar dacă s-a descoperit că unele acuze fuseseră invocate şi în cursul procesului canonic 20. Dar el demonstrează faptul că ascensiunea clerului secular la conducerea Episcopiei nu a fost lipsită în acest caz de anumite consecinţe negative, atitudinea ierarhului dezavantajând în unele situaţii tocmai pe cei care-i susţinuseră promovarea în fruntea diecezei 21. În ansamblu, Bielansky a avut însă o activitate meritorie 22, desfăşurată într-o perioadă dificilă pentru Biserica Greco-Catolică din această regiune, ai cărei credincioşi au fost supuşi, în teritoriile integrate Rusiei, unei politici confesionale deosebit de ostile. Ibidem, f. 382r-v. Idem, vol. 187, f. 144r-v, 147r-150r; Lettere della S. C., vol. 238/1781, f. 947v-954r. 20 Idem, vol. 240/1782, f. 180v-181r, scrisoarea Congregaţiei din 2 martie 1782, adresată nunţiului apostolic Giovanni Andrea Archetti din Varşovia; Arch. Nunz. Vienna, vol. 187, f. 178r, scrisoarea Congregaţiei din 6 iulie 1782, prin care înştiinţează nunţiatura despre luarea la cunoştinţă a rezultatelor investigaţiei. 21 Conform istoricului Al. Baran (1973, p. 823), episcopul Petru Bielansky a fost foarte activ şi a contribuit la dezvoltarea Bisericii ucrainene din Galiţia. Julian Pelesz (1881, p. 628-633, 676678) dezvăluie totuşi atitudinea necinstită a episcopului în problema instituirii capitlului catedral, dorită de cler şi pregătită de predecesorul său, episcopul Leo Szeptycki, prin înfiinţarea unei consistente fundaţii în acest scop: Bielansky s-a servit pentru propriile obiective de veniturile ei, după ce, în urma dispoziţiei împăratului Iosif al II-lea, a fost înfiinţat consistoriul episcopal, membrilor acestuia acordându-li-se salariul din Fondul religiei. Ulterior, el nu a reacţionat favorabil nici la dorinţa împăratului Leopold al II-lea de a se asigura dotarea perpetuă a consistoriului cu bunuri imobiliare, motivând că ar avea de suferit pe această cale administrarea diecezei. 22 O probă în acest sens o constituie interesanta petiţie adresată împăratului Leopold al II-lea la 11 mai 1790 împreună cu episcopul de Przemyśl Maximilian Ryllo, prin care cei doi ierarhi solicitau, între altele, restituirea unor atribuţii episcopale, confirmarea drepturilor, libertăţilor şi privilegiilor confesiunii greco-catolice şi chiar redeschiderea câtorva dintre mănăstirile baziliene desfiinţate, a şcolilor mănăstireşti, restabilirea autorităţii superiorilor ordinului şi reprimirea de novici în mănăstiri (Pelesz 1881, p. 678-680). 18 19 II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 115 II.1. Sfârşitul unui episcopat remarcabil O evoluţie similară a avut loc în dieceza Făgăraşului, complicată însă de conflictele episcopului Grigore Maior, cunoscut pentru zelul său misionar, cu autorităţile Principatului şi nobilimea protestantă, ca şi cu ierarhia romano-catolică maghiară şi cu cea românească ortodoxă. Numirea unui reprezentant al confesiunii evanghelice, Samuel Brukenthal, ca preşedinte al Guberniului (1774) şi ulterior guvernator (din anul 1777), mărturie a orientării mai pragmatice a politicii imperiale, a împiedicat continuarea acţiunilor de anvergură în vederea convertirii ortodocşilor 23. În egală măsură, desfăşurarea acţiunii de recrutare a voluntarilor pentru războiul declanşat de Austria împotriva Prusiei în 1778 a provocat protestul episcopului român împotriva a ceea ce el considera a reprezenta încălcarea autorităţii sale de către administraţia provincială, ca şi a abuzurilor nobililor, care îi recrutau cu sila pe fiii preoţilor grecocatolici 24. Cazurile grave de persecuţie a preoţilor înşişi 25 l-au determinat pe Grigore Maior, în anul 1780, să intenteze un proces violentului baron Miklós Wesselényi, acuzat ulterior chiar de Tabla regească pentru tulburarea securităţii publice şi alte delicte26. În 1781, episcopul a fost denunţat în faţa Tablei Continue a comitatului Târnava de nobilul László Miske că ar fi încurajat aşezarea pe domeniul episcopal a iobagilor aparţinând altor proprietari 27. O problemă patrimonială (dreptul de posesiune asupra fânaţului din Conform lui I. Tóth Zoltán (2001, p. 265-6), care citează o serie de scrisori din arhiva Cancelariei Aulice a Transilvaniei, Brukenthal era „un vechi adversar al lui Maior şi nu scăpa prilejul de a-l denigra pe episcop, acuzându-l de superficialitate şi abuzuri”. Insubordonarea ierarhului faţă de autorităţile provinciale, acuzate de sprijinirea ortodocşilor, şi apelul direct la Cancelaria Aulică au condus desigur la instalarea stării de animozitate. Guvernatorul era acuzat pentru atitudinea sa potrivnică faţă de acţiunile misionare ale episcopului român şi într-un raport al nunţiului Garampi din 3 octombrie 1776, ca şi în scrisoarea lui Ignatie Darabant adresată Congregaţiei de Propaganda Fide la 7 septembrie 1778 (Bârlea 1948, p. 5; Pâclişanu 1991-1993, p. 144, 167). Dar chiar recomandările transmise Cancelariei Aulice la propunerea coregentului Iosif, ulterior primei vizite a acestuia în Transilvania, solicitau evitarea constrângerilor în raporturile cu românii ortodocşi, ceea ce explică, cel puţin parţial, atitudinea lui Brukenthal. 24 Acte istorice, p. 258-260, scrisoarea din 22 februarie 1779, adresată agentului vienez Iosif Kereszturi; Pâclişanu 1991-1993, p. 167-171. În acelaşi context, I. Tóth Zoltán menţionează organizarea unei colecte de către episcop fără aprobarea Guberniului şi fără a raporta acestuia rezultatele (2001, p. 266). 25 Pâclişanu 1991-1993, p. 171-172. 26 MRUB – AG-ai, nr. 26/1780, f. 1r-v, şi 101/1780, f. 1r-v. Prin scrisoarea din 22 februarie 1780, episcopul i-a solicitat lui Antonius Demeter să pledeze în procesul intentat baronului, care provocase moartea prin bătaie a protopopului Someş-Odorheiului, Simion Meciu (vezi primul denunţ în această chestiune, din 7 iulie 1779, la Pâclişanu 1991-1993, loc. cit.), iar la 22 august acelaşi an a cerut Guberniului pedepsirea baronului, acuzat de asuprirea preoţilor săi. Tot la el se referă Maior, foarte probabil, şi în interesanta scrisoare adresată nunţiului Garampi la 15 ianuarie 1783, unde sunt invocate ameninţările la adresa sa ale „acelui faimos baron” (AE – AOE, nr. 1611/1783, f. 1r). Pentru procesul intentat lui Wesselényi ca urmare a conflictului acestuia cu contele Johann Haller vezi Herrmann 1887, p. 22-25, şi Bariţ 1993, p. 471-475. 27 MRUB – AG-ai, nr. 64/1781, f. 1r-3r, scrisorile de dezvinovăţire adresate de Maior Guberniului (la 12 iulie şi 24 decembrie 1781) şi Tablei Continue a comitatului Alba Inferioară (la 9 iulie acelaşi 23 116 Un timp al reformelor Tiur, disputat de Seminarul diecezan greco-catolic şi de biserica reformată din localitate) a constituit obiectul procesului dintre ierarhul român şi baronul István Daniel de Vargyas, membru al Dietei, început în 1781 şi prelungit până în toamna anului următor 28. În petiţiile adresate Guberniului, baronul a acuzat practica abuzivă a episcopului, care ocupase cu forţa proprietatea respectivă ameninţându-i în acelaşi timp pe oamenii săi, şi a solicitat să i se impună lui Maior respectarea „căii legale”, adică a necesarului apel la justiţie pentru demonstrarea drepturilor sale. Sunt, desigur, doar câteva exemple ilustrative ale tensiunilor care au marcat ultimii ani de funcţionare ai episcopului Grigore Maior. Raporturile ierarhului român cu episcopul romano-catolic al Transilvaniei Ignác Batthyány au fost tensionate de la început, după cum o probează scrisorile acuzatoare trimise de acesta nunţiului vienez la 24 februarie şi 13 martie 1781, încă înaintea instalării sale în scaunul episcopal 29. Venirea lui Batthyány din Ungaria, unde activase în funcţia de canonic şi ulterior prepozit al capitlului episcopal din Eger 30, i-a putut determina sensibilitatea specială faţă de stricta respectare a prerogativelor sale şi a raporturilor de subordonare ierarhică dintre episcopul român şi arhiepiscopul primat al Ungariei. În scrisoarea din 13 martie, Maior era acuzat că neglijează această subordonare şi îşi arogă demnitatea mitropolitană, netrimiţând procesele matrimoniale forului superior. Desfacerea căsătoriei prin pronunţarea unei singure instanţe (forul protopopial nefiind luat în considerare) şi permisiunea încheierii unei noi legături matrimoniale probau încălcarea de către episcopul român a prevederilor dreptului canonic universal (jus commune), obligatorii, în viziunea ierarhului romano-catolic, şi pentru răsăriteni 31. an). O acuzaţie similară, referitoare la adăpostirea răufăcătorilor pe domeniul episcopal, îi fusese adusă ierarhului şi în anul 1779 (Idem, nr. 34/1779, f. 1r-v, scrisoarea de răspuns a episcopului din 4 octombrie; era vorba despre feciorul unui preot eliberat pe cauţiune din închisoare şi care se afla la curtea episcopală). 28 Idem, nr. 104/1781, f. 1r-v, scrisoare nedatată, adresată de episcop prefectului Seminarului Augustin Ládai; nr. 27/1782, f. 1r-11v, ordinele guberniale din 28 mai şi 1 august 1782, transmise episcopului împreună cu copiile a două petiţii ale baronului Daniel şi însoţite de corespondenţa Provizoratului episcopal cu Tabla Continuă a comitatului Alba Inferioară din august acelaşi an. Rezoluţia finală a Guberniului la petiţia prefectului Augustin Ládai din 23 septembrie este datată în 26 septembrie 1782 (ibidem, f. 12r-13v). Suplicantului i se punea în vedere să restituie opt care de fân, după care putea recurge la calea legală dacă se considera nedreptăţit. 29 SRC – Greci di Croazia, Miscellanea, vol. 2, f. 353r, 358r-361r. Batthyány a fost numit episcop al Transilvaniei la 28 iunie 1780, fiind introdus în scaun la 25 iunie 1781; el l-a înlocuit pe László Kollonitz, transferat la Oradea (Jakubinyi 1998, p. 14-15). 30 Marton 1993, p. 119. 31 „Quanto allo Vescovo di Fagaras bisogna sapere duo cose. Una è che la Santa Sede Apostolica erigendo quello vescovato, ordinò, che sia imediate subiectus Archiepiscopo Strigoniensi et ch’abbia un theologo latino della compagnia di Giesù, con l’abrogazione della compagnia cessà il detto obligo, ma il Santo Padre d’oggi, diede ordine al Cardinale Primas acciochè visto lo sudetto Vescovo, non si fece nulla, non sò perche, basta che la detta subordinazione all’Arcivescovo di Strigonio non solamente è certa, ma notoria notorietate publica […]. Seconda cosa rimarquevole è, che il detto Vescovo se fece da se stesso Metropolitano, o almeno non si vergogna di continuare una usurpazione cosi schioca, come impertinente […]. II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 117 Invocarea în acest caz a obiceiului îndătinat era cu atât mai condamnabilă, pentru că reflecta o îndelungată corupere şi pervertire a disciplinei ecleziastice 32. Un denunţ similar fusese trimis şi primatului Ungariei, Batthyány declarându-se dispus să dezvăluie şi alte „abuzuri” tolerate în Biserica românească şi chiar să se adreseze Sfântului Scaun pentru a-i fi comunicate măsurile necesare 33. Dacă reacţiile nunţiaturii la aceste denunţuri lipsesc, avem în schimb o luare de poziţie similară din partea vicarului in spiritualibus al arhiepiscopului de Esztergom, „causarum auditor generalis” al consistoriului arhiepiscopal de la Tyrnavia (Trnava) 34, István Nagy, cu privire la neadmiterea recurgerii la forul de a doua instanţă în cauzele matrimoniale 35. Scrisoarea acestuia, trimisă episcopului român la 31 octombrie 1781, nu era prima în chestiunea respectivă 36 şi reprezenta foarte probabil o reacţie la denunţul episcopului Batthyány. Ea nu a primit însă nici un răspuns din partea lui Grigore Maior. Atitudinea episcopului romano-catolic devine inteligibilă dacă parcurgem scrisorile adresate ierarhului român sau vicarului său general în această perioadă, cuprinzând frecvente reclamaţii cu privire la depăşirea prerogativelor proprii de către Già vedrà Vostra Eccelenza, che superbia Graecorum ascendit semper, al Vescovo di Fagaras dispiace molto la direzione mia, mi fece fare rimostranze, ed come mi fu riportato, mi minaccio di fare assistere il suo prete al matrimonio questionato. La mia risposta era: io sò che nessuno puo essere Arcivescovo senza il beneplacito della Santa Sede, sò ancora, che i Greci sono obligati all’osservanza decretalium quantum ad jus commune, dunque io non daro licenza parti latinae ad matrimonium tale contrahendum. Se il Vescovo di Fogaras fara qualche cosa pregiudiciosa alle leggi ecclesiastiche rendera conto Principi pastorum, ed io faro consapevole la Santa Sede di questa inobservanza de suoi decreti giustissimi.” SRC – Greci di Croazia, Miscellanea, vol. cit., f. 358r-v. 32 „[…] alcuni preti di questa diocesi consigliavano di non mover questione allegando il uso longo, la mia risposta era sempre, che quando non fa bisogno ch’io concursi ad un tal atto, potrei dissimularlo, benche ne men allora vorrei farlà, che a me non basta longo uso che non a altro quam longa corruptio et depravatio.” Ibidem, f. 358v. 33 Ibidem, f. 361r. 34 Conform Calendarium 1785, p. 13. 35 „Excellentiam Vestram causas etiam matrimoniales, ad dissolutionem vinculi conjugalis suscitatas, ex foro sui officialis, ad episcopale suum forum per viam appellationis admittere, et in revisionem assumare solere. Cum autem id ex una parte tam legibus patriis, quam sanctionibus canonicis adversetur; ex parte vero alia meae obligationis sit, qua Vicarii et Causarum Auditoris Generalis archi-episcopalis, invigilare, ne quod juribus Metropolitis praejudicium inferatur; scripsi eatenus ad Excellentiam Vestram die 30 July anni currentis; ut cum suffraganealis Episcopatus Fogarasiensis jure optimo ad Metropolitam Strigoniensem pertinere dignoscatur, de jure autem appellationis a suffraganeis, eorundemque officialibus immediate ad Metropolitam fieri debeant. Excellentia Vestra, quamquae coram ejusdem officiali in prima instantia motae sunt, ad Metropolitanum Strigoniense forum inviet: appellationes autem ab officiali suo ad se non admittat, cum idem sit utriusque auditorium, nec quisquam proprie admittere possit, ut a se ad se appelletur […].” MRUB – AG-ai, nr. 82/1781, f. 1r. 36 „In casum enim, quo ad has meas litteras aeque nihil responderetur, quemadmodum ad priores, ignoscet mihi Excellentia Vestra, si officio meo pro exigentia obligationis perfunctus fuero […].” Ibidem, f. 1v. 118 Un timp al reformelor preoţii greco-catolici. Este acuzată astfel oficierea căsătoriei în cazul unei mirese de confesiune romano-catolică, fapt agravat de admiterea trecerii acesteia la ritul răsăritean, interzisă prin instrucţiunile Congregaţiei de Propaganda Fide 37; în alte cazuri sunt denunţate căsătoriile ilegale efectuate prin depăşirea jurisdicţiei proprii sau prin oficierea unei noi căsătorii în condiţiile existenţei unei legături matrimoniale valide38, ori desfacerea nejustificată a primei căsătorii şi încheierea uneia noi 39. Un caz flagrant de bigamie l-a determinat pe Batthyány să solicite episcopului român transmiterea unor dispoziţii severe preoţilor săi, privind modalitatea de oficiere a căsătoriilor mixte. În această situaţie, parohul miresei avea dreptul exclusiv de oficiere a cununiei şi era obligatorie existenţa atestatului de stare civilă eliberat de parohul mirelui 40. Îndemnul adresat lui Maior de a veghea la respectarea sfinţeniei şi validităţii legăturii matrimoniale s-a transformat în incriminare directă în cazul unei căsătorii dizolvate prin decizia unei singure instanţe şi fără consultarea „apărătorului căsătoriei” 41. Intervenea aici acuzaţia formulată şi în denunţurile adresate nunţiaturii, ilustrând diferenţa dintre reglementările canonice şi procedura specifică Bisericii româneşti. În această privinţă, decretul imperial din 12 decembrie 1781, invocat de Batthyány, solicitase instituirea unui „apărător al căsătoriei” (defensor matrimonii) şi stabilise obligativitatea soluţionării cauzelor matrimoniale prin decizia a două instanţe separate 42; erau avute în vedere consistoriul episcopal, ca for de primă instanţă, respectiv consistoriul Este vorba de căsătoria dintre Terezia Mikó şi Ilie, fiul preotului Nicolae Pop din Cătina, oficiată de protopopul locului (AE – Protocollum 1781, p. 84, 295-296, scrisorile episcopului Batthyány din 29 martie şi 1 iulie; AE – AOE, nr. 377/1781, f. 1r, răspunsul lui Grigore Maior din 12 aprilie 1781). 38 AE – Protocollum 1781, p. 202, scrisoarea din 26 mai. 39 AE – Protocollum 1782, p. 3, scrisoarea din 2 ianuarie. În acest caz, era vorba de desfacerea („absque ulla causa, verum ex mero livore”) unei căsătorii mixte, dintre o greco-catolică şi un romano-catolic, femeia recăsătorindu-se ulterior cu un tânăr aparţinând ritului ei. Preotul incriminat, Mihail Vijoli din Frumoasa, se făcuse vinovat, într-un alt caz, pentru îndemnul de adoptare a ritului răsăritean adresat unui credincios romano-catolic. 40 Ibidem, p. 99-100, scrisoarea din 20 februarie 1782. În scrisoarea de răspuns din 21 martie, vicarul greco-catolic Ignatie Darabant îi comunică lui Batthyány măsurile luate şi în cazul semnalat la 2 ianuarie, asigurându-l totodată că dispoziţiile solicitate au fost transmise preoţilor români (AE – AOE, nr. 435/1782, f. 1r). 41 AE – Protocollum 1782, p. 323, scrisoarea din 30 iunie, adresată vicarului general Ignatie Darabant. Cazul respectiv se referea la legătura matrimonială contractată de o femeie de confesiune greco-catolică în urmă cu optsprezece ani; dizolvarea acesteia era probată printr-o rezoluţie episcopală falsificată, după cum avea să dovedească investigaţia ulterioară (AE – AOE, nr. 1046/1782, f. 1r, scrisoarea vicarului Darabant din 3 iulie 1782; nr. 1707/1782, f. 1r, scrisoarea aceluiaşi din 10 decembrie 1782). Intervenţia lui Batthyány se datora împrejurărilor în care femeia încheiase cea de-a doua căsătorie cu un romano-catolic în Moldova, prin intermediul unui preot „schismatic”, bărbatul acceptând trecerea la ritul răsăritean. 42 „[…] observavimus praeterea hac occasione Consistorium Balászfalvense matrimoniorum defensore destitui; hinc benigne jubemus, ut ad normam aliorum Consistoriorum ibidem etiam unus constituatur, qui pro matrimonii validitate agere, et si illud pro nullo declararetur, causam ad Archiepiscopum appellare teneatur; neque prius facultas ad alia vota transeundi tribuatur, donec matrimonii nullitas per duas aequales sententias decreta fuerit.” Nilles 1885, p. 650. 37 II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 119 Arhiepiscopiei de Esztergom, ca instanţă de apel. De aceea, vicarul Darabant a anexat răspunsului său copia deliberatului scaunului protopopial, care reprezenta forul de primă instanţă conform procedurii uzitate în Biserica românească 43. Dincolo de acest aspect, abuzurile aparţineau în primul rând preoţilor, după cum recunoştea chiar vicarul într-o scrisoare adresată lui Batthyány la 30 martie 1783, justificând această deficienţă prin tulburările confesionale persistente, care împiedicaseră necesara reorganizare a clerului 44. Nu se poate susţine aşadar existenţa unei stări de adversitate personală între cei doi ierarhi, eliminarea abuzurilor constituind un obiectiv comun45. Dealtfel, probleme similare celor reclamate de episcopul romano-catolic se întâlnesc şi în corespondenţa predecesorului său, László Kollonitz, cu Grigore Maior. Intervenţiile lui Batthyány au avut în vedere în primul rând apărarea prerogativelor preoţilor săi şi condamnarea aparentelor tendinţe autonomiste (socotite necanonice) ale episcopului român. O a treia motivaţie semnificativă reflectată în documente a fost cea a tendinţei de adoptare a ritului răsăritean, manifestată în cazul unor căsătorii mixte la îndemnul sau cu complicitatea preoţilor români; ea nu reprezenta, desigur, o ameninţare reală pentru turma sa, ci doar o nouă dovadă a încălcării reglementărilor în vigoare de către membrii clerului românesc. Promovarea unirii religioase de către episcopul Grigore Maior pe calea unor acţiuni misionare de amploare a provocat ostilitatea membrilor Stărilor protestante, a autorităţilor Principatului şi a reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe, în condiţiile orientării mai pragmatice a politicii Curţii vieneze. Instrucţiunile adresate Guberniului la 10 iulie 1777 vizau astfel impunerea unui control al autorităţilor în problema modalităţii de instituire a preoţilor ortodocşi, solicitându-se totodată investigarea discretă a posibilităţii de înlocuire a vicarului Ioan Popovici, împotriva căruia fuseseră trimise mai multe reclamaţii46. Într-un asemenea context, modalitatea utilizată pentru convertirea poporului „incult” şi „schismatic”, înfăţişată de Maior în scrisoarea către nunţiul Garampi din 5 decembrie 1780, mărturisea refuzul obstinat al episcopului de a accepta reglementările restrictive emise de autorităţile transilvănene 47. Acestea constau îndeosebi în obligativitatea AE – AOE, nr. 1046/1782, f. 2r-v. „[…] in his revolutionibus schismaticis statu Dioeceseos hujus perturbentibus et Cleri nostri regulationem impedientibus […]” (MRUB – AG-ai, nr. 67/1783, f. 1r-v). Un conţinut similar are şi scrisoarea din 5 aprilie acelaşi an, subscrisă de Grigore Maior (AE – AOE, nr. 488/1783, f. 1r). 45 Tensiunile amintite nu excludeau eventualitatea unei colaborări, aşa cum s-a întâmplat în problema promovării unirii pe domeniul episcopal din Alba Iulia (AE – AOE, nr. 733/1781, f. 1r, înştiinţarea transmisă episcopului Batthyány de guvernatorul Brukenthal la 26 iunie, cu privire la solicitarea episcopului român din 21 martie acelaşi an; AE – Protocollum 1781, p. 622623, răspunsul ierarhului romano-catolic din 10 noiembrie). În consecinţă, în scrisoarea adresată episcopului Batthyány la 16 aprilie 1782, Maior a ţinut să-şi exprime gratitudinea pentru sprijinul acordat de acesta: „Dissi all Eminenza sua, che in tutte queste pressure io non truovo in questa terra altro consolatore ed instruttore, se non sola Vostra Eccellenza.” AE – AOE, nr. 592/1782, f. 1r-v. 46 SRC – Greci di Croazia, Miscellanea, vol. cit., f. 323r-324v. 47 Ibidem, f. 342r-350r; Documente istorice, p. 296-300, 312-316. Expresiile utilizate şi tonul abordat sunt relevante: „Ne mea Episcopi Catholici authoritas et verbum divinum annunciandi libertas quas a Christo Domino et Sancta Sede collatas habeo per seculares sed praesertim per 43 44 120 Un timp al reformelor depunerii mărturisirii de credinţă de către cei convertiţi, pentru ca prevederile severe referitoare la condamnarea „apostaziei” să-i constrângă la perseverenţă în unire. Pe de altă parte, episcopul a reclamat acţiunile „eterodocşilor” şi ortodocşilor „seducători”, tolerate de Guberniu sub pretextul că cei din urmă nu depuseseră mărturisirea de credinţă, ca şi opoziţia unor nobili la extinderea unirii 48. La rândul lor, ortodocşii au acuzat în mai multe rânduri, în plângerile adresate Cancelariei Aulice a Transilvaniei, cazuri de convertiri realizate prin constrângere şi de ocupare forţată a bisericilor 49. Poate fi amintită aici şi interesanta opinie din 18 aprilie 1781 transmisă Guberniului de episcopul greco-catolic la cererea lui Brukenthal, cu privire la modalitatea de prevenire a „apostaziei”. Alcătuirea ei s-a datorat unei iniţiative din anul anterior a Mariei Tereza, care a dorit să extindă şi în Transilvania regulamentul aplicat în Ungaria, constând în abolirea uneia dintre prevederile decretului din anul 1749: condamnarea nenobililor care perseverau în „schismă” şi după perioada de detenţie însoţită de instrucţia religioasă la munci publice sau la exil 50. Conform aceluiaşi regulament, se menţinea sancţionarea preoţilor neuniţi dovediţi vinovaţi de atragerea credincioşilor uniţi la „schismă” cu interdicţia exercitării funcţiei sacerdotale sau cu arest în caz de recidivă; în plus, se stabilea obligativitatea depunerii mărturisirii de credinţă catolică pentru cei care doreau să treacă la unire. Opinia solicitată atunci episcopului Transilvaniei întârziase datorită transferării lui Kollonitz la Oradea, Guberniul revenind la 1 mai 1781 cu o altă solicitare adresată nou-numitului episcop Batthyány, care a fost însoţită de copia opiniei lui Grigore Maior 51. Acatholicos tenebrarum filius et conniventes Catholicos hujus Principatus iis qvibus solent restrictionibus, regulis, cinosuris, et formalitatibus per se excogitatis progressum Unionis nimirum quantum retardantibus circumscribantur; episcopos enim posuit Spiritus Sanctus regere Ecclesiam Dei, ab his Redemptor humani generis de grege sibi comisso rationem exacturus est […]. Neve eos quos ego per Evangelium genui idem Regium Gubernio ad Schisma redire facultet; ad visitationes vero, missiones, praedicationes Unitorum et Disunitorum connumerationes, templorum pro parte Unitorum occupationes nullus Haereticus Comissarius per Regium Gubernium adjungatur […]; verbo in nulla re Unionem Sanctam qvoqvo modo concernente Haeterodoxi se imisceant neque deputentur […]”. Într-o altă scrisoare, expediată Guberniului la 4 decembrie acelaşi an, Maior îşi motiva întârzierea cu care răspundea dispoziţiilor oficiale prin multitudinea obligaţiilor sale pastorale şi misionare, solicitând în acelaşi timp, în mod diplomatic, înţelegerea şi sprijinul autorităţilor pentru a putea face faţă acestor îndatoriri (MRUB – AG-ai, nr. 137/1780, f. 1r-2r). 48 Acte istorice, p. 145, scrisoarea adresată agentului Iosif Kereszturi la 22 februarie 1779, p. 225226, scrisoarea trimisă Guberniului la 31 aprilie acelaşi an. 49 Tóth 2001, p. 264. 50 AE – AOE, nr. 425/1780, f. 1r-3v, adresa gubernială din 18 iulie 1780 către episcopul Batthyány, însoţită de adresa Cancelariei Aulice din 28 iunie şi de decretul imperial din 21 aprilie acelaşi an. Conform unei menţiuni din textul decretului, regulamentul respectiv nu fusese publicat, ci trimis sub forma unei instrucţiuni autorităţilor competente. Pentru prevederile decretului din 1749 vezi Ghitta 2001, p. 207-209. 51 AE – AOE, nr. 463/1781, f. 1r-5r. Maior face aici referire şi la o altă scrisoare a sa în aceeaşi chestiune, din 25 decembrie 1780. Noua lui opinie, din 18 aprilie 1781, reprezenta răspunsul la solicitarea Guberniului din 9 ianuarie; nu am identificat în arhivă şi răspunsul episcopului romano-catolic. II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 121 Conţinutul acestei opinii poate fi pus în relaţie cu scrisoarea adresată nunţiului Garampi la 5 decembrie, în care chestiunea mărturisirii de credinţă pretinsă noilor convertiţi era considerată o găselniţă a protestanţilor din Guberniu. Respingerea ei se face şi aici cu acelaşi argument (nici în cazul unirii realizate în timpul împăratului Leopold I şi nici în cel al convertirilor ulterioare nu se depusese o asemenea mărturisire de către poporul de rând, ci doar de preoţi), fiind descrisă apoi în mod similar procedura utilizată pentru convertirea laicilor. În rest, episcopul subliniază necesitatea ca autorităţile să se implice mai decis în sprijinirea promovării unirii şi în apărarea ei, sugerând ca atare că o relaxare a legislaţiei împotriva „apostaziei” nu era oportună în Transilvania, din următoarele motive: unirea fusese împărtăşită aici de întreg poporul până la „răscoala sofroniană” din anul 1760, iar acum, cu excepţia unor imigranţi greci, precum cei din Braşov, Sibiu, Târgu Mureş şi Alba Iulia, marea majoritate sunt „schismatici materiali” (adică necunoscători ai aspectelor doctrinare). În fine, în privinţa clerului inferior, care în viziunea Mariei Tereza trebuia să asigure instrucţia religioasă a poporului, Maior argumentează imposibilitatea impunerii unei exigenţe deosebite în selectarea candidaţilor la hirotonire, datorită lipsei posibilităţilor de instruire superioară a acestora şi precarei dotări a parohiilor. Dorinţa Mariei Tereza de promovare a unirii religioase în mai mare măsură prin instruire doctrinară şi metoda persuasiunii nu primea aşadar un răspuns acceptabil din partea ierarhului român. Argumentaţia acestuia în schimb i-a putut sugera noului suveran Iosif al II-lea faptul că în persoana episcopului greco-catolic nu va avea un susţinător al politicii sale 52. Divergenţa tot mai accentuată între noul curs al politicii ecleziastice imperiale şi atitudinea episcopului român transpare şi în corespondenţa lui cu episcopul de Eger, Károly Eszterházy, ierarhul la al cărui rol ulterior în conturarea opoziţiei Bisericii Catolice din Ungaria faţă de politica iosefină m-am referit în capitolul precedent. În scrisoarea din 7 septembrie 1780, Maior îi înfăţişa acestuia o succintă trecere în revistă a evoluţiei istorice şi a situaţiei prezente a catolicismului transilvănean, aluziile sale critice fiind îndreptate, cum era de aşteptat, împotriva guvernatorului în funcţie la acea dată, Samuel Brukenthal 53. Realitatea confesională ardeleană a fost abordată, din perspectiva raporturilor greco-catolici - ortodocşi, şi în memoriile trimise de episcopul român nunţiului vienez. Astfel, într-o interesantă scrisoare din 9 ianuarie 1781, Maior înfăţişa, printre motivele decăderii religiei, atitudinea Guberniului care trebuia, în viziunea lui, să se reformeze „in capite et in membris”, şi înmulţirea francmasonilor; în aceste condiţii, episcopul declara că luptă „in ogni congiontura con queste tante nazioni per difender e giustificare la Chiesa Romana ed il Pontefice”. El îi trimitea totodată lui Garampi, cu rugămintea restituirii, un exemplar salvat din lucrarea Flosculus veritatis, în vederea Faptul reiese şi din opiniile episcopului Grigore Maior, consultat la 8 ianuarie 1782, la cererea împăratului, cu privire la situaţia unirii în Transilvania şi la oportunitatea numirii unui episcop ortodox (reproduse la Ciobanu 1924-1925, p. 619-620). O abordare de ansamblu a atitudinii lui Grigore Maior faţă de ortodocşi se găseşte la Miron 1999, p. 109-113. 53 SRC – Greci di Croazia, Miscellanea, vol. cit., f. 351r-352r. În răspunsul său din 22 octombrie, episcopul de Eger îi oferea lui Maior întregul său sprijin în strădania de promovare a „adevăratei religii” şi a „sfintei uniri”, căreia nu se îndoia că i se va consacra şi în continuare (MRUB – AG-ai, nr. 122/1780, f. 1r). 52 122 Un timp al reformelor eventualei recuperări a exemplarelor confiscate de autorităţi, cartea fiind considerată utilă pentru Biserică şi pentru studioşii de rit oriental 54. În noul context confesional, sprijinul evident al nunţiaturii nu mai putea constitui aşadar o contrapondere pentru raporturile atât de tensionate ale ierarhului greco-catolic cu autorităţile şi nobilimea protestantă, cu episcopul Batthyány şi cu ortodocşii. În plus, situaţia lui a fost agravată de conflictul cu călugării bazilieni, acutizat la începutul anului 1779, când Maior l-a numit în funcţia de vicar general pe Ignatie Darabant, împotriva voinţei majorităţii monahilor55. Conflictul, cu cele două dimensiuni esenţiale, cea disciplinară şi cea patrimonială, reprezenta de fapt resuscitarea unei confruntări mai vechi dintre călugării bazilieni şi episcopul Petru Pavel Aaron, rezolvate atunci printr-o serie de hotărâri imperiale care impuseseră episcopului respectarea drepturilor călugărilor în privinţa conducerii mănăstirii şi administrării domeniilor acesteia, iar călugărilor observarea disciplinei monastice 56. De această dată, episcopul Grigore Maior a încercat să-şi impună autoritatea în mănăstire prin exercitarea unui control abuziv asupra alegerii prepozitului şi încălcarea privilegiilor călugărilor referitoare la administrarea domeniilor şi veniturilor mănăstireşti 57. Datorită plângerilor acestora, a fost instituită o anchetă prin intermediul Guberniului şi episcopului romano-catolic, cei însărcinaţi cu cercetările fiind consilierul Tezaurariatului Ferenc Felszegi şi protocolistul gubernial Ştefan Costa, iar apoi prepozitul capitlului din Alba Iulia, Antal Szeredai 58. În urma investigaţiei au fost stabilite măsurile necesare pentru soluţionarea conflictului, transmise prin decretul imperial emis la 12 decembrie 1781 59. SRC – Greci di Croazia, Miscellanea, vol. cit., f. 356r-357r. Raţiu 1912, p. XVIII; Bârlea 1948, p. 6-7. Scrisorile expediate Congregaţiei de Propaganda Fide de Spiridon Fogaraşi, la 14 ianuarie 1779 (Dumitriu-Snagov 1973, p. 286-289, nr. LIX), şi de vicarul demis din funcţie, Filotei László, la 10 octombrie acelaşi an (SRC – Greci di Croazia, vol. 2, f. 677r-678r), reflectă ostilitatea autorilor faţă de Darabant, aceştia condamnând actul de autoritate al episcopului, care încercase să-l impună pe noul vicar în funcţia de prepozit al mănăstirii „Sfânta Treime” încă din anul 1776. 56 Bunea 1902, p. 291-294; Raţiu 1912, p. XVI-XXII. 57 Vezi acuzaţiile aduse de călugări şi răspunsurile episcopului la Meteş 1936, p. 30-36. Motivaţiile şi evoluţia conflictului sunt detaliate la Bârlea 1948, loc. cit., Pâclişanu 1991-1993, p. 163-165, şi Tóth 2001, p 267-269. 58 Briefe, p. 374-375, nr. 330, scrisoarea episcopului Kollonitz adresată guvernatorului Brukenthal la 11 martie 1780; Tóth 2001, p. 269. În afara propriilor nemulţumiri, călugării i-au adus episcopului şi alte acuzaţii, precum cea de a fi perceput de la Ioan Para suma de 100 de florini în schimbul numirii în funcţia de capelan castrens al Regimentului al II-lea de graniţă în timpul ultimului război. Cancelaria Aulică a solicitat guvernatorului şi episcopului romano-catolic anchetarea cazului, la 23 mai 1781, Batthyány urmând să ceară lui Para o declaraţie sub fide sacerdotali în legătură cu acuzaţia adusă. Acesta a respins învinuirea, declarând că suma reprezenta donaţia sa ca subsidiu de război, deşi ea nu fusese menţionată de Maior în raportul referitor la colecta întreprinsă (ibidem, p. 352; Briefe, p. 465, nr. 405, scrisoarea cancelarului aulic von Reischach, şi 385, nr. 339, scrisoarea episcopului Batthyány din 27 iulie 1781; AE – AOE, nr. 669/1781, f. 1r-2r, scrisoarea guvernatorului Brukenthal către episcopul Batthyány din 14 iunie 1781, şi 868/1781, f. 1r, declaraţia lui Ioan Para din 12 iulie 1781). 59 Maior 1813, p. 218-222; Nilles 1885, p. 648-654. 54 55 II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 123 Conform acestui decret, episcopul trebuia să respecte procedura de alegere a prepozitului, el însuşi având libertatea de a-i numi pe vicarul general şi pe asesorii consistoriali care ţineau locul capitlului catedral 60. Călugărilor li se interzicea arogarea prerogativelor şi titlurilor de canonici, care nu corespundeau statutului lor 61; în schimb, ei trebuiau să respecte autoritatea episcopului şi disciplina monahală, îndeplinindu-şi vocaţia prin acordarea de sfat şi ajutor ierarhului în promovarea religiei şi prin instruirea tinerilor 62. Totodată, se oprea primirea altor novici în mănăstire până când numărul călugărilor se va fi conformat prevederilor diplomei fundaţionale 63, iar cei existenţi nu mai trebuiau să fie folosiţi în misiuni şi în funcţii care i-ar fi obligat să activeze în afara mănăstirii (în protopopiate sau parohii), ori să fie numiţi în demnităţile cuvenite clerului secular 64. Episcopul era îndemnat să dea dovadă de mai multă moderaţie în dictarea „Denominatio Vicarii generalis, Auditoris Causarum, et Assessorum consistorialium ipsius Episcopi arbitrio relicta quidem manet, eo tamen inviandus erit, ut officia haec iis praeferenter conferat, qui ipsi loco Capituli cathedralis assistere debent. Adeoque ii instituti et fundationis ejusdem consiliarii sunt […].” Nilles 1885, p. 650. 61 „[…] monachos Canonicorum et Capituli nomenclationem denuo sibi arrogare, quam utpote nec tenore literarum fundationalium ipsis competentem, et per altissimas ordinationes regias iterato interdictam ipsis pro futuro eoque cum adnexo prohibebitis […]”; „[…] et ab omnibus deinceps praerogativis ex erroneo supposito quasi reipsa Canonici essent, et reale Capitulum formarent, hactenus arbitrarie praetensis eo magis abstineant, cum juxta fundationalium literarum tenorem solummodo tanquam Ordinis S. Basilii Religiosi per gloriosae reminiscentiae antecessores Nostros fundati […].” Ibidem, p. 650-651. 62 „[…] ut potius per zelum in religione, per applicationem ad literas, per probos mores, et debitam Episcopo tanquam Capiti paritionis exhibitionem, quam per vanos, statuique, et vocationi ipsorum minus adaequatos titulos merita sibi comparare studeant […]”; “[…] ut Episcopo tanquam juxta Ordinis statuta immediato ipsorum Superiori debitum deinceps respectum et obedientiam, ni graviorem secus experiri veliut animadversionem, exhibeant, spiritum factionum sollicite fugiant, per incompetentes altissimisque ordinationibus interdictas titulaturas se ultra statum suum non extollant, in pace et concordia vivant; verbo, vocationi suae per consilium et assistentiam in religionis promotione Episcopo praebendam, per juventutis in literis institutionem et probos mores, magis quam factum hucusque a nonnullis observare licuit, satisfacere adnitantur.” Ibidem, p. 650, 653. 63 În 1781 numărul călugărilor se ridica la 19, faţă de doar 11 prevăzuţi în diploma de întemeiere a mănăstirii din 21 august 1738 (Raţiu 1912, p. LV). 64 „[…] ut eo usque donec numerus horum monachorum ad 11 individua, numerum videlicet in literis ipsorum fundationalibus stabilitum, decreverit, nullus ad monasterium recipiatur, eo minus autem Religiosi isti, prout hactenus factum est, ad missiones, archidiaconatus, aut alia extra monasterium officia parochialia expediantur, aut dignitatibus clerum saecularem respicientibus condecorentur. Sed potius destinationi suae et regulis per literas fundationales statutis insistentes, Episcopo in promotione religionis consilio assistant, atque per juventutis in fide, et literis institutionem idoneorumque parochorum praeparationem cooperentur. Ad missiones autem, parochias, archidiaconatus, aliaque munia ecclesiastica subjecta e clero saeculari denominentur, et praecipua eorum, qui in publicis Seminariis instruuntur, reflexio habeatur.” Nilles 1885, p. 651-652. Totuşi, în ciuda acestei interdicţii, monahii au fost folosiţi în continuare în activitatea misionară de către vicarul general Ignatie Darabant în perioada sedisvacanţei şi de Ioan Bob în primii ani de activitate, în cazul său la ordinul expres al Guberniului (Bârlea 1948, p. 206-207, 239-240). 60 124 Un timp al reformelor pedepselor, consultând în prealabil şi consistoriul 65. Măsurile disciplinare au fost completate cu cele administrative: impunerea unei foarte riguroase evidenţe a veniturilor mănăstirii şi trecerea domeniilor mănăstirii şi seminarului în administrarea episcopului, pentru suma anuală de 6000 de florini, din care jumătate era destinată mănăstirii, iar cealaltă jumătate seminarului. Fiecare monah primea 200 de florini pe an pentru întreţinere, o sumă considerată îndestulătoare unui individ supus regulilor călugăreşti 66. Aceste dispoziţii au fost comunicate ieromonahilor din Blaj şi ierarhului român de către episcopul Batthyány la 16 mai 1782 67. Maior a fost sancţionat şi cu o amendă de 100 de galbeni, pe care a trebuit să o plătească orfelinatului din Sibiu 68. Decretul, de un pronunţat spirit antimonahal şi conţinând ecouri ale criticilor formulate de episcopul romano-catolic la adresa lui Maior în privinţa procedurii utilizate în cauzele matrimoniale, a precedat modificarea de orientare care avea să intervină curând la conducerea Episcopiei. O mărturie contemporană se referă la „cumplitul foc” stârnit între episcop şi călugări, „care apoi şi pe vlădica Grigorie Maior îl mâncă, şi pre călugări îi făcu nemica” 69. Înalta concepţie pe care împăratul o avea despre misiunea episcopilor, pe de altă parte rolul declanşator pentru dispoziţiile de desfiinţare a mănăstirilor jucat de scandalurile petrecute în unele aşezăminte, au constituit probabil motivaţii importante ale deciziei de solicitare a demisiei ierarhului român. Raporturile tensionate ale acestuia cu autorităţile şi nobilimea Principatului, acuzaţiile aduse de episcopul Batthyány şi plângerile ortodocşilor trebuie să fi accentuat şi ele nemulţumirile Curţii împotriva unui conducător religios incomod, ale cărui acţiuni contraveneau politicii ecleziastice oficiale şi erau susceptibile de acuzaţia de perpetuare a tensiunilor confesionale. În aceste condiţii, întârzierea comunicării decretului imperial 70 a făcut ca rezolvarea conflictului să fie tardivă, pentru că înlăturarea episcopului fusese deja decisă. Raţiu 1912, p. XXX; Meteş 1936, p. 37. Bunea 1902, p. 282, nota 1; Raţiu 1912, p. XXII-XXIII, XLII. În schimbul acestei sume călugării erau obligaţi „să suporte şi presteze în comun toate cheltuielile pentru susţinerea lor şi a servitorilor lor şi pentru conservarea edificiului” (apud Meteş 1936, p. 39-40). Prin scrisoarea din 16 septembrie 1784, aceştia solicitau noului episcop Ioan Bob, în contul aceleiaşi sume, şi asigurarea aprovizionării mănăstirii cu lemne de foc, care constituia o sarcină a domeniului episcopal, conform prevederilor diplomei fundaţionale din 21 august 1738 (MRUB – AG-ai, nr. 73/1784, f. 1r; Raţiu 1912, p. XIX). 67 AE – Protocollum 1782, p. 247, scrisorile adresate de episcop ierarhului greco-catolic şi călugărilor din Blaj la 10 mai; ibidem, p. 258-259, raportul din 27 mai trimis Guberniului de acelaşi episcop, privitor la îndeplinirea misiunii sale; Nilles 1885, p. 648, înştiinţarea din 16 mai înmânată călugărilor împreună cu textul decretului imperial. Monahii i-au răspuns lui Batthyány la 17 mai, solicitându-i intervenţia în favoarea lor la Curte (AE – AOE, nr. 792/1782, f. 1r-v). Mai reţinut s-a arătat Grigore Maior, în răspunsul său din 23 mai el limitându-se să-şi declare disponibilitatea de a renunţa la acţiunile împotriva călugărilor şi de a institui un „apărător al căsătoriei”, conform dispoziţiei imperiale (Idem, nr. 822/1782, f. 1r). Istoricul Nicolae Lupu menţionează şi un rescript adresat în mod direct de împărat episcopului român, la 16 ianuarie 1782, în care îi adresa mustrări pentru neînţelegerile sale cu călugării (Lupu 1934, p. 31, pe baza unui protocol prezidial păstrat la acea dată în arhiva mitropolitană). 68 AE – Protocollum 1782, p. 258, 273; Tóth 2001, p. 269. 69 Maior 1813, p. 217-218. 70 Conform propriei menţiuni din raportul trimis Guberniului la 27 mai, citat mai sus, episcopul Batthyány fusese însărcinat de Guberniu cu comunicarea decretului imperial la 29 ianuarie 1782. 65 66 II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 125 Încă la începutul lunii februarie 1782, împăratul se consultase cu episcopul de Muncaci, Andrei Bačynsky, cerând apoi şi opinia Cancelariilor Aulice ale Ungariei şi Transilvaniei cu privire la cea mai potrivită metodă de soluţionare a cazului episcopului român. Sugestia lui Bačynsky de a-l transfera pe Maior la Oradea a fost părăsită în favoarea propunerii celor două Cancelarii de a-l determina să demisioneze 71. Invitaţia în acest sens i-a fost transmisă de preşedintele Cancelariei transilvănene, Taddeus Reischach, prin scrisoarea particulară din 13 martie 72. Deja la 3 martie însă, în scrisoarea expediată nunţiului Garampi prin intermediul episcopului Batthyány, Maior se arăta resemnat cu decizia împăratului de a-l demite ca urmare, în opinia sa, a acuzaţiilor „schismaticilor” 73. Interesante sunt şi observaţiile lui Batthyány, care amintesc criticile sale, exprimate exact în aceeaşi perioadă, cu privire la consecinţele nefaste ale politicii de toleranţă 74. Deplângerea situaţiei episcopului român nu l-a împiedicat totuşi pe acesta să se conformeze solicitării împăratului de a-l convinge pe Maior să accepte demisia, pe care o considera şi el soluţia optimă, date fiind, desigur, şi propriile nemulţumiri la adresa ierarhului greco-catolic 75. Grigore Maior i-a trimis decizia sa de abdicare subscrisă în 15 aprilie cancelarului Reischach, prin intermediul episcopului Batthyány, solicitând doar să poată face renunţarea în mod canonic, ceea ce însemna confirmarea acesteia din partea Sfântului Scaun şi pronunţarea ei în faţa sinodului 76. Din text reiese că episcopul ar fi Radu 1918, p. 235-236; Radu 1925, p. 201, anexa II, scrisoarea adresată de Samuil Micu la 2 aprilie 1782 episcopului greco-catolic de Oradea Moise Dragoş, în care acesta era informat despre zvonul că Maior ar dori să renunţe la scaunul episcopal, urmând să fie înlocuit probabil de Iacob Aron; Tóth 2001, p. 269-270. 72 Ibidem, p. 270. 73 SRC – Greci di Croazia, Miscellanea, vol. cit., f. 363r-v; Dumitriu-Snagov 1973, p. 320-323, nr. LXXI. 74 „[…] si ita sunt ambulatorij Episcopatus, si tantum possunt inimicorum machinationes, quis de statione sua securus erit? Impossibile est autem hic inimicis carere, ubi una haec odijs causa sufficit, quod Episcopus sit, et catholicam religionem everti nolis.” SRC – Greci di Croazia, Miscellanea, vol. cit., f. 364r, scrisoarea adresată la 13 martie agentului său vienez, căreia îi fusese anexată şi scrisoarea episcopului român din 3 martie. 75 Ibidem, f. 354r-v, scrisoarea adresată nunţiului Garampi la 10 august 1782. Era comunicată cu acest prilej şi o informaţie cel puţin ciudată, care ascundea probabil proprii aspiraţii ale ierarhului romano-catolic, cu privire la pretinsa dorinţă a clerului greco-catolic de a nu mai efectua o nouă alegere de episcop şi de a rămâne sub jurisdicţia lui Batthyány: „Il Clero Greci ritus non voleva sul principio sapere cosa veruna di una nuova elezione, ma vuolse essere sotto la mia giurisdizione; ma temendo io, che lo scisma diventi più grande e per non incorrere qualche sospetto appo l’Imperatore ho distolto il Clero da questo pensiero.” Respingerea alegerii era probabil reală, dar din alt motiv: acela că, atât clerul, cât şi poporul era mulţumit cu episcopul lui şi dorea să îl păstreze şi în continuare. Ideea apare într-o scrisoare confidenţială din 21 martie a vicarului general greco-catolic, prin care acesta îl informa pe Batthyány despre situaţia episcopului său, solicitându-i consilierea şi sprijinul (AE – AOE, nr. 435/1782, f. 2r). 76 M. Moldovanu 1869, p. 133-135: „Quam ego plerissimis semel Cleri suffragiis Populique voce expetitus ac electus, Apostoliceque nominatus, ac per S. Sedem confirmatus consequenter Ecsiae huic eo tum viduae Eppus canonice sim factus, liceat mihi per gratiam c. regiam sponsae meae Ecsiae in conformitate altissimae voluntatis valedicere, ac aeque canonice renunciare, ne 71 126 Un timp al reformelor preferat transferarea lui la Oradea, pentru binele Bisericii şi ca recunoaştere a meritelor sale, această soluţie putând arăta, în plus, adevăratele motivaţii ale imposibilităţii instaurării păcii: ura confesională şi părtinirea naţională 77. La aceeaşi dată, Maior i-a scris şi nunţiului Garampi o scrisoare similară în conţinut celei expediate în 3 martie, în care acuza „minciunile schismaticilor” şi „denunţurile eterodocşilor” şi îl ruga să intervină pe lângă papa, aflat la Viena, pentru confirmarea abdicării sale 78. Demisia a fost acceptată de împărat la 15 mai, când l-a asigurat pe Maior că va obţine confirmarea apostolică odată cu solicitarea întăririi viitorului episcop 79. Acest fapt ridica serioase probleme canonice, în legătură cu care ierarhul român a cerut sfatul episcopului romano-catolic. În răspunsul său, Batthyány l-a încredinţat că dacă renunţarea la demnitatea episcopală era condiţionată de obţinerea confirmării Scaunului apostolic, alegerea episcopului succesor era validă din punct de vedere canonic, iar el îşi păstra deplina jurisdicţie spirituală până la primirea confirmării, putând însă încredinţa vicarului conducerea diecezei 80. În acest mod a făcut episcopul în cadrul sinodului declaraţia solemnă de renunţare la scaunul episcopal, sub condiţia confirmării deciziei sale de către Sfântul Scaun 81; tot atunci el l-a confirmat în funcţia de vicar general pentru perioada sedisvacanţei pe Ignatie Darabant 82. Ulterior, a asistat la desfăşurarea evenimentelor din Blaj, încercând mai întâi să soluţioneze chestiunile financiare legate de predarea administraţiei domeniului episcopal 83, continuând apoi uneori corespondenţa în vechile probleme cu episcopul mercenarius fortasse ac non legitimus Pastor fuisse videar.” În scrisoarea trimisă împreună cu decizia de abdicare episcopului Batthyány, la 16 aprilie 1782, Maior menţionează că solicitase cancelarului în mod repetat acordarea permisiunii de a merge la Viena, însă fără rezultat (AE – AOE, nr. 592/1782, f. 1r). 77 M. Moldovanu 1869; Tóth 2001, p. 271. 78 Acte, p. 330-331. După cum reiese din raportul episcopului adresat nunţiului la 20 august, scrisoarea a ajuns la Viena după plecarea papei din capitala imperială şi nici ulterior el nu a primit vreun răspuns (ibidem, p. 364). Motivaţia esenţială a acceptării abdicării a fost detaliată de Maior într-o altă scrisoare, trimisă la 28 august episcopului Batthyány, în care era din nou acuzată adversitatea confesională a Guberniului şi a protestanţilor (SRC – Greci di Croazia, Miscellanea, vol. cit., f. 374v). 79 M. Moldovanu 1869, p. 117-119, decretul imperial din 15 mai, însoţit de scrisoarea cancelarului Reischach din aceeaşi dată. Tot în această zi a fost emisă de cancelar şi instrucţiunea destinată celor doi comisari regeşti care urmau să ia parte la lucrările sinodului electoral şi să acţioneze pentru impunerea candidaţilor doriţi de împărat. 80 AE – Protocollum 1782, p. 338-340, scrisoarea din 10 iulie. 81 Acte, p. 347; declaraţia a fost transmisă şi nunţiului Garampi (SRC – Greci di Croazia, Miscellanea, vol. cit., f. 383r), respectiv episcopului Batthyány (AE – AOE, nr. 1926/1782, f. 1r-2r, scrisoarea din 21 august). 82 M. Moldovanu 1869, p. 119. Ulterior, în raportul adresat nunţiului Garampi la 20 august, Maior avea să se justifice pentru faptul că demisionase înaintea primirii acordului pontifical, caracterizându-şi totodată acţiunea în acest fel: „[…] rasegniai in forma e gli lasciai volentieri il Vescovato per sodisfare una volta a molti desideranti hoc bonum opus, in somma feci ciò, che non suppongo d’esser fatto già mai nella Chiesa di Dio.” Acte, p. 364. 83 Acte istorice, p. 379-380, 394-395 (memoriul adresat împăratului la 25 august 1782); Actulu de renuntiatiune, p. 203-207 (declaraţia de renunţare la veniturile episcopale din 30 septembrie 1782). II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 127 Batthyány84 şi consacrându-l întru episcop pe succesorul său Ioan Bob, la 6 iunie 1784. A murit, la capătul unor cumplite suferinţe, în 25 ianuarie 1785, după ce fusese supus unei operaţii la Alba Iulia, fiind găzduit chiar de episcopul romano-catolic 85. Vestea a fost comunicată prin îndurerata circulară a episcopului Ioan Bob adresată oficialităţilor şi Congregaţiei de Propaganda Fide la 29 ianuarie, iar clerului propriu la 16 ianuarie st.v. 86 II.2. Sinodul electoral Sinodul electoral pentru alegerea noului episcop a fost convocat de vicarul general Ignatie Darabant prin circulara adresată protopopilor la 1 iulie 1782, pe baza ordinului gubernial din 11 iunie acelaşi an 87. Explicând în faţa sinodului ordinul gubernial, vicarul semnala faptul că împăratul recunoscuse tradiţionalul drept al clerului de a alege pe cei trei candidaţi pentru scaunul episcopal, delegaţii fiind datori să-şi îndeplinească această misiune în „pace şi dragoste frăţească” 88. Şi aceasta pentru că dorita înţelegere fusese tulburată încă înaintea deschiderii lucrărilor sinodului, datorită diferendului ivit între reprezentanţii clerului secular şi călugării bazilieni, cu privire la dreptul de precedenţă în participarea la sinod şi în procedura de vot. Pentru a preveni tulburările, Darabant se adresase, la 27 iulie, contelui Károly Teleki, unul din cei doi comisari regeşti desemnaţi pentru a asista la lucrările sinodului 89. În recomandarea Vezi scrisoarea citată mai sus, din 5 aprilie 1783. Pâclişanu 1991-1993, p. 176. La 10 ianuarie Maior îi scria acestuia mulţumindu-i pentru „iarba de ceai” trimisă şi rugându-l să-i mai trimită şi alte medicamente pentru alinarea durerilor (AE – AOE, nr. 35/1785, f. 1r-v), iar la 19 ianuarie îi mulţumea lui Ioan Bob pentru permisiunea de a fi înhumat la Blaj, alături de predecesorii săi (MRUB – AG-ai, nr. 3/1785, f. 1r). 86 AE – AOE, nr. 122/1785, f. 1r; Bârlea 1948, p. 307-308, doc. nr. XVI. Versiunea românească a circularei este reprodusă în MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 7v-8r. Episcopul romanocatolic fusese înştiinţat dealtfel încă în dimineaţa decesului de Ladislau Vitez, nepotul şi executorul testamentar al lui Maior, printr-o scrisoare subscrisă la ora 5 dimineaţa (AE – AOE, nr. 109/1785, f. 1r); tot Vitez i-a mai scris lui Batthyány şi în 29 ianuarie pentru a repeta invitaţia la ceremonia funerară din 6 februarie, formulată şi de episcopul Bob (Idem, nr. 121/1785, f. 1r). Merită consemnată şi scrisoarea de răspuns adresată episcopului de căpitanul Ioan Aron, plină de elogii la adresa fostului ierarh, comparat, printre altele, cu Grigore cel Mare (MRUB – AG-ai, nr. 1/1785, f. 1r). 87 M. Moldovanu 1869, p. 106, 113-114. La 11 iunie Guberniul a emis şi ordinul prin care i-a desemnat ca şi comisari regeşti pentru sinod pe consilierii Károly Teleki şi Wolfgang Kemény (ibidem, p. 123-124). 88 Ibidem, p. 114-115. 89 „Quod vehementer praemetuo, ne videlicet confusiones fiant Clerum inter et Religiosos nostros propter praecedentiam sessionis et suffragiorum collationem; Religiosi enim in his omnibus primatum praetendunt, Clerus vero eos tam a sessione synodali, quam conferendis votis exclusos vult, et quia in B. Rescripto Regio et intimato Regio Guberniali ad me exarato nulla Religiosorum fit mentis sed unice Deputatorum Cleri; praxis vero adusque etiam fuit varia; eapropter anceps haereo num ad Religiosos etiam congruos ordines, et quales dare debeam, num forsan sufficeret Praepositum seu Superiorum Monasterii cum duobus Deputatis velut ex omni districtu Archidiaconali, Archidiaconus cum duobus aeque Deputatis evocatus est, pari ratione ad votizandum invitare, gratiosos Excellentiae Vestrae superinde 84 85 128 Un timp al reformelor trimisă la 2 august celui de-al doilea comisar regesc, cancelarul provincial Wolfgang Kemény, Guberniul a subliniat necesitatea evitării oricărei inovaţii şi respectării procedurii de alegere tradiţionale 90. Episcopul Batthyány i-a răspuns la 8 august în acelaşi sens vicarului general, exprimându-şi opinia că participarea călugărilor la sinod şi prioritatea lor la depunerea voturilor nu trebuia să stârnească tulburări, din moment ce bazilienii fuseseră instituiţi (prin diploma imperială din 21 august 1738) în locul capitlului episcopal 91. Pe de altă parte, el considera acceptabilă şi posibilitatea ca doi reprezentanţi ai călugărilor să depună voturile în numele tuturor, la fel ca ceilalţi deputaţi. Controversa a fost soluţionată în 11 august, prin tratativele cu deputaţii clerului purtate de vicarul general şi mediate de comisarii regeşti, hotărându-se ca toţi călugării ordinaţi să participe la lucrările sinodului şi să aibă prioritate la vot faţă de deputaţii clerului 92. Catalogul participanţilor la sinodul electoral 93, ale cărui lucrări s-au deschis în dimineaţa zilei de 12 august, respectă ordinea stabilită. Pe primul loc apare Ignatie Darabant, vicar şi „causarum auditor generalis”, apoi Filotei László, prepozitul mănăstirii „Sfânta Treime”, şi 11 călugări (4 asesori consistoriali şi 7 profesori). Urmează reprezentanţii clerului eparhial: 4 decani, 52 protopopi, 3 inspectori, 3 notari, 2 juraţi, fiecare însoţit de câte doi deputaţi ai clerului din protopopiate 94. Au mai participat profesorul Mihail Timar din Blaj şi parohul Blajului, Mihail Pop. S-au adăugat cei 2 comisari regeşti, episcopul romano-catolic Batthyány, precum şi mulţi mireni („tanta frequenza de laici de tutte le religioni di questa beata terra”), conform raportului adresat de Grigore Maior nunţiului Garampi 95. Ca notar al clerului a fost confirmat protopopul de Mureş, Ioan Bob, care deţinuse această funcţie şi în sinodul din 1781, convocat pentru depunerea jurământului de fidelitate faţă de împăratul Iosif al II-lea 96. Este semnificativ rolul jucat în sinod de cei doi consilieri guberniali, Károly Teleki şi Wolfgang Kemény. Conform instrucţiunii din 15 mai adresată acestora de Cancelaria Aulică a Transilvaniei, ei trebuiau să insiste ca între cele trei persoane eligibile praevios ordines demisse exoro; ego enim quoad haec ab aliorum potius authoritate et judicio, quam meo proprio dependere volo, atque omnia ea, unde quid confusionis oriri posset, diligenter praecavere.” Darabant propunea şi consultarea episcopului romano-catolic al Transilvaniei cu privire la întreaga chestiune. MRUB – AG-ai, nr. 30/1782 – Prothocollum Synodi Generalis Graeci Ritus Catholicorum de anno 1782 occasione resignationis et novae electionis episcopalis confectum [în continuare se va cita Prothocollum Synodi Generalis], f. 13r-v. 90 Ibidem, f. 12v-13r. 91 Ibidem, f. 13v-14r. 92 Hotărârea, luată „absque consequentia”, privea doar acest caz, urmând ca viitorul episcop să reglementeze definitiv toate drepturile şi competenţele. A fost stabilită şi ordinea de aşezare a participanţilor la lucrările sinodului: călugării la stânga, vicarul împreună cu reprezentanţii clerului la dreapta. Ordinea votării era următoarea: vicarul, prepozitul, călugării, decanii, protopopii şi deputaţii clerului (ibidem, f. 12r-v). 93 M. Moldovanu 1869, p. 129-133. 94 De fapt doar 125 preoţi, conform catalogului participanţilor, totalul delegaţilor cu drept de vot ridicându-se la 204. 95 Acte, p. 364. Protocolul sinodului vorbeşte despre o asistenţă formată din „quamplurimis ex omnibus quasi religionibus viris nobilibus ac plebeis” (M. Moldovanu 1869, p. 110). 96 M. Moldovanu 1869, p. 109. II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 129 să fie incluşi prepoziţii capitulari ai diecezelor greco-catolice de Oradea şi Muncaci, Iacob Aron şi Andrei Zsetkey, şi să aibă grijă ca nici o altă chestiune în afara alegerii celor trei candidaţi să nu fie supusă clerului spre dezbatere 97. În virtutea acestei instrucţiuni, Károly Teleki a înfăţişat sinodului două propuneri: alegerea liberă, conform procedeului consacrat („pro ritu in similibus usitato”), a trei persoane corespunzătoare demnităţii episcopale şi includerea între acestea a celor doi candidaţi doriţi de împărat, urmând ca, în privinţa celui de-al treilea, sinodul să aibă libertatea de a-l alege pe cel mai demn din punctul de vedere al integrităţii moravurilor, învăţăturii şi capacităţii probate 98. La aceste propuneri a răspuns vicarul Ignatie Darabant, care a opus dispoziţiei imperiale „perpetuum usum et diplomaticam consuetudinem hujus Ecclesiae liberis cleri suffragiis”, invocând şi prevederile canonice pentru ca alegerea celui mai demn de înalta poziţie bisericească să se desfăşoare „juxta rectam conscientiae uniuscujusque nostrorum” 99. Controlul sever al lucrărilor sinodului poate fi raportat la cadrul general al politicii ecleziastice iosefine (interzicerea convocării sinoadelor diecezane fără aprobarea imperială, prezenţa comisarilor regeşti ca reprezentanţi ai autorităţii politice). Pe de altă parte, încercarea de limitare a dreptului de alegere, percepută de vicarul greco-catolic încă de la deschiderea lucrărilor sinodului, avea în vedere foarte probabil împiedicarea perpetuării stării conflictuale dintre episcop şi monahi, prin numirea unui ierarh din afara mediului Blajului, dar şi încercarea de favorizare a reorganizării instituţionale a Episcopiei, după modelul diecezelor din care proveneau cei doi candidaţi propuşi de împărat. Rezultatele votului au pus în lumină trei orientări mai importante în cadrul clerului greco-catolic, reprezentate de candidaţii intraţi în „ternarium” 100. Primul dintre aceştia a fost Ignatie Darabant, vicar şi „causarum auditor generalis”, funcţii deţinute şi în prima parte a episcopatului lui Atanasie Rednic şi în care fusese reconfirmat, pentru perioada sedisvacanţei, chiar în acest sinod de episcopul Grigore Maior. El se bucura mai ales de simpatia clerului secular, iar meritele sale incontestabile în acţiunea misionară şi de pastoraţie, ca şi activitatea în domeniul didactic îl arătau ca pe cel mai indicat succesor al lui Grigore Maior 101. Al doilea a fost Iacob Aron, sprijinit în primul rând de reprezentanţii clerului monahal, pentru tendinţa sa mai ascetică; fost colaborator al episcopului Atanasie Rednic în acţiunea de reformare a vieţii mănăstireşti, el deţinuse un timp şi demnitatea de vicar general. Mai puţin agreat de episcopul Grigore Maior, a fost folosit de acesta mai ales ca misionar. În perioada petrecută la Viena ca prefect al Seminarului „Sancta Barbara”, Aron s-a familiarizat cu problematica suscitată de principalele reforme ale politicii ecleziastice iosefine 102. Al treilea candidat era Ioan Bob, Ibidem, p. 125. Iacob Aron a fost numit prepozit al capitlului episcopal din Oradea în anul 1777, iar între 1780-1783 a fost şi prefect al Seminarului greco-catolic „Sancta Barbara” din Viena (Bârlea 1948, p. 11; Radu 1930, p. 205). Andrei Zsetkey a fost prepozit capitular, vicar şi „causarum auditor generalis” al Episcopiei de Muncaci (conform Calendarium 1785, p. 21). 98 M. Moldovanu 1869, p. 126-127. 99 Ibidem, p. 128. 100 Ignatie Darabant a obţinut 63 de voturi, Iacob Aron 57, iar Ioan Bob 37 (ibidem, p. 111-112). 101 Raţiu 1912, p. XXXI; Bârlea 1948, p. 10; Miron 2004, p. 98. Pentru începuturile activităţii sale vezi Gorun 1991, p. 45-50, şi Dumitran 2004, p. 159-213. 102 Raţiu 1912, loc. cit.; Bârlea 1948, p. 11-12; Pâclişanu 1991-1993, p. 141; Mârza 1988, p. 351-359; Dumitran, Contribuţii documentare, p. 309-326; Miron 2004, p. 98-100. Pentru activitatea ca prepozit la Oradea şi prefect al Seminarului „Sancta Barbara” din Viena vezi Horga 2000, p. 12-15. 97 130 Un timp al reformelor protopop al scaunului Mureş, el reprezentând gruparea tânărului cler secular care încerca să se impună în guvernarea diecezei 103. În ternariu intra aşadar şi unul dintre candidaţii recomandaţi de împărat, Iacob Aron, care în mod cert se străduise să profite de înalta protecţie 104, întrunind oricum voturile cel puţin ale unei părţi dintre reprezentanţii clerului monahal. Restul călugărilor a optat probabil pentru Filotei László, prepozitul mănăstirii „Sfânta Treime”, un adept convins al disciplinei monastice severe, care fusese instituit în funcţia de vicar general de episcopul Atanasie Rednic 105. Cel de-al doilea candidat imperial a fost respins în mod categoric de clerul român, obţinând doar două voturi 106. Tot două voturi a primit şi protopopul Gherlei, Avram Meheşi, iar ieromonahii Samuil Micu şi Ieronim Kálnoki câte unul. Alte douăzeci de voturi sunt consemnate în protocol cu menţiunea „indeterminata”, ele evidenţiind o orientare extrem de interesantă: reprezentanţii acesteia îşi exprimau doar dorinţa ca episcopul pe care îl va numi împăratul să fie arhiereu unic pentru toţi românii, uniţi şi neuniţi, din Transilvania 107. Timida iniţiativă mărturiseşte începutul conturării, deja la acea dată, a unei stări de spirit care avea să conducă la cunoscutul proiect de reunificare confesională de la sfârşitul deceniului următor. Imediat după închiderea lucrărilor sinodului au început campaniile în favoarea candidaţilor aleşi. De fapt, deja dinainte se prefigurase competiţia între reprezentanţii clerului secular şi ai celui monahal, mărturisită de diferendul din preziua sinodului. În acelaşi sens, într-o scrisoare adresată la 12 iunie protopopului Bistriţei, Alexandru Fiscuti, Ignatie Darabant îşi declara opţiunea pentru candidatura acestuia, sau a lui Ioan Bob, sfătuindu-l să ia legătura cu Ioan Para, protopopul Năsăudului, şi cu Ştefan Salciai, ephemerius (prefect de studii) al Seminarului greco-catolic „Sancta Barbara” din Viena 108; Bârlea 1948, p. 17. Acest fapt se poate deduce din observaţia lui Grigore Maior, conţinută în informarea confidenţială trimisă nunţiului Garampi împreună cu scrisoarea din 20 august 1782: „Alli 12 Agosto si fece quivi incontinente eziandio l’elezzione per novo vescovo non senza aperte fazzioni, a favore del Prefetto Aron del Collegio di S. Barbara, poiche quel buon religioso circonvenne colle lettere e vane compromesse di là previamente la gran’parte di questo Clero, e vi si mendico ben dei sufragi.” Ibidem, p. 285, doc. nr. III. 105 Filotei László a obţinut 16 voturi (M. Moldovanu 1869, loc. cit.). 106 În această privinţă, este relevantă consemnarea din protocolul sinodului: „R. D. Andrea Zetkei ab Augusta Aula Cleri suffragiis proposito, et per DD. Regios Commissarios ipsumque Vicarium Generalem in conformitate altissimae instructionis una cum R. D. Jacobo Aron toti Congregationi satis superque commendato quantum conjicere licuit non alia ex ratione plura vota non obtigerunt quam quod Clero ignotus sit.” Prothocollum Synodi Generalis, f. 25r. 107 „Insuper legebantur vota 20 indeterminata cum hac generica declaratione, ut nimirum Sua Majestas Sacratissima talem Episcopum clementer resolvere dignaretur pro Valachis in Transilvania, qui omnibus tam unitis quam Disunitis communis essent, cum haec sit una vox Populi quoque ab utrinque.” Ibidem, loc. cit. Exceptându-i pe aceşti delegaţi şi pe alţi cinci ale căror opţiuni nu sunt menţionate, rămân 179 de delegaţi, dintre care aproximativ o cincime sau exprimat în favoarea lui Ioan Bob. 108 „Quoad diu multi desiderarunt, jam assecuti sunt in nostro Episcopo, cujus resignationem Sua Majestas Sacratissima clementissime acceptavit, electionem brevi futuram Cleri indulsit, Commissarios eum in finem ordinavit Excellentissimum Comitem Carolum Teleki et Comitem Kemény Cancellarium. Id etiam scribitur Vienna I[acobus?] in mentis conceptu 103 104 II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 131 cei numiţi, împreună cu Fiscuti, aveau să fie de fapt principalii susţinători ai candidaturii lui Ioan Bob. Primele relaţii despre rezultatul scrutinului datează din 13 august, ele fiind adresate episcopului Batthyány de Ignatie Darabant, respectiv nunţiului Garampi de Gheorghe Şincai. În primul caz, este vorba de o simplă informare pe care vicarul grecocatolic a considerat-o necesară ca urmare a relaţiilor sale apropiate cu ierarhul romanocatolic 109. În cel de-al doilea, tânărul monah care datora atât de mult protectorului său făcea o adevărată pledoarie în favoarea sprijinirii candidaturii acestuia, Darabant fiind considerat cel mai potrivit pentru înalta demnitate, prin moderaţia cu care reuşise să aplaneze diferendele din timpul sinodului, dar mai ales prin zelul de care dăduse dovadă în activitatea misionară şi în apărarea privilegiilor clerului 110. La 16 august nunţiul era informat şi de episcopul Batthyány, un cunoscător al stărilor de spirit din mediul Blajului. Referinţa voalată la politica autoritară a Curţii, care impusese candidatura lui Iacob Aron, era însoţită în raportul său de aprecierea realistă a şanselor primilor doi candidaţi în contextul consecinţelor procesului abia încheiat dintre episcop şi călugări; totuşi, el îl vedea mai potrivit ca succesor al lui Maior pe Darabant, mai ales că despre comportamentul lui Aron avea informaţii care nu-i făceau cinste acestuia 111. Iar în nota constituerit Vicarium sibi Hyeronimum, Auditorem Philotheum, Lateranensem Stephanum, denique is Archidiaconorum suffragia plura obtentorum dicitur. Cum Kassai, et fors Méhesiani ejus partibus sint addicti propter affinitates, videte ne res Cleri in deterius abeant et ideo oportet vos pro Cleri communi bono esse solicitos, et concordes. Comunicet rem Domino Para et cum Szalcsvaj correspondete diligentur; ego Fratre Tibi, aut Bobo amplius quam mihi gratularer de hoc onere, neque deero vobis.” Col. Doc. Blaj, nr. 651, f. 1r. 109 AE – AOE, nr. 1238/1782, f. 1r; conceptul scrisorii se află între anexele protocolului sinodului electoral (Prothocollum Synodi Generalis, f. 41r). În legătură cu Andrei Zsetkey, vicarul menţionează că, deşi recomandat de Curtea imperială, acesta nu a putut intra în ternariu, neobţinând decât două voturi. 110 „[…] vel maxime Ignatius Darabant, cuius merita, quae toto tempore duorum antecessorum Episcoporum nostrorum in vinea Domini indefesse diu noctuque laborando posuit, tanta sunt, ut (pace omnium dixerim) cunctos alios obnubilet. Hic pro eo, quo in Fidei Catholicae propagationem ducitur zelo, adeo sedulus extitit semper in praedicando eandem veram Fidem, ut paucae admodum conversiones fuerint factae apud nos, in quibus ille non laborasset; in defendendis autem juribus ecclesiasticis inter tot Acatholicos, quibus haec nostra patria prae reliquis abundat, ab octodecim annis ferme solus, atque unicus versatus est summis semper cum fastigiis: dignus est proinde, quin immo caeteris omnibus diginor, qui praesertim difficili hoc tempore, quo omni ex parte impetimur ab Catholicae Fidei hostibus, nobis Episcopus praeficiatur, neque enim majus emolumentum Ecclesia Catholica ex alio, quam ex isto sperare potest.” Bârlea 1948, p. 283-284, doc. nr. I; scrisoarea a mai fost publicată şi de Ioan Ardeleanu, în Documente istorice, p. 49-52. 111 „Qui si crede che il Aaron sarà nominato dall’Imperatore; può farla, se gli piace, giacchè haec electio nullum jus tribuit, sed esti inanissima caerimonia. Ma temo molto. Il Padre Aaron fù in questo Monastero di Balasfalva Monaco, i Monaci hanno fatto molti guaj al Vescovo d’oggi; temo che lui ancora abbia molto da patire. Sento ancora (non lo sò però fide digna) sento ancora che ami a bere. Oh Dio mio, se mai questo fosse vero, le cose anderanno male! Sarebe dunque buono, se V. Ecc. potrebbe avere informazioni piu certe, o almeno far saperlo questo, che si dice di Lui. Il primo Candidato sarebbe buon Vescovo, ma non e da sperarsi, perchè fu Vicario di un Vescovo cosi odiato.” (Bârlea 1948, p. 284, doc. nr. II.) 132 Un timp al reformelor confidenţială care însoţea raportul adresat nunţiului Garampi la 20 august, Grigore Maior făcea o prezentare antitetică a însuşirilor primilor doi candidaţi, recomandând cu stăruinţă sprijinirea lui Darabant, singurul în măsură să continue, în contextul confesional din acel moment, orientarea sa misionară 112. În plus, observa fostul episcop, numele celui de-al doilea candidat putea reînvia vechile resentimente care marcaseră perioada confruntărilor confesionale din timpul lui Petru Pavel Aaron 113. Mult mai târziu, la 12 octombrie, a fost întreprinsă o intervenţie din mediul blăjean în favoarea lui Iacob Aron, ea datorându-se ieromonahului Spiridon Fogaraşi 114. Fiind cunoscut cercurilor aulice, ca urmare a prezenţei sale în capitala imperială exact în această perioadă, nu este deloc surprinzătoare încercarea împăratului de a-l impune pe Aron între primii trei candidaţi. El s-a bucurat de un sprijin semnificativ şi din partea deputaţilor clerului, plasându-se la o mică distanţă, ca număr de voturi, de Ignatie Darabant. Monahii blăjeni îl preferau şi ei pe Aron pentru că acesta ar fi putut relua orientarea episcopului Petru Pavel Aaron 115. Pe de altă parte, candidatura lui era agreată şi de Congregaţia de Propaganda Fide care, preluând probabil caracterizarea elogioasă din scrisoarea lui Fogaraşi, i-a sugerat nunţiului Garampi, la 23 noiembrie, să-l „Questa Chiesa col mio periglio acquistata non ha bisogno d’un’ cane muto, che non cerca altro, se non ben’bere e mangiare, pipare e dormire, ma d’un sogetto intiero ed esercitato peculiarmente nelle circostanze d’hoggi dì, altrimenti periran’ facilmente ancor gl’acquistati […] Cognobbi io i miei, e mi cognobbero, imparai coll’esperienza de tanti anni anzi della vita, i genj ed ingenj di questo Clero, e nella purità di conscienza vescovile appo Iddio scrutator de’ cuori e reni, altro per successor’ presentare e meritamente commendare non sò, ne men’ posso, che il presente mio Vicario generale Ignatio Darabant, e per integrità e per desterità e per capacità e per diligenza e lunga esperienza de Dritti Ecclesiastici e politici, in somma Uomo all’Uomo, cane latrante, che tutti boni l’ammano, ed i cativi temono, sever’ servatore della disciplina Ecclesiastica ed insigne defensore della S. Sede Apostolica.” Ibidem, p. 285, doc. nr. III. O recomandare similară, desigur cu omiterea afirmaţiilor care contraveneau principiilor politicii ecleziastice iosefine în problema raporturilor episcopilor din Imperiu cu Sfântul Scaun, a fost trimisă de Grigore Maior şi împăratului, la 25 august: „[…] tam genio qvam ingenio, scientia ac diligentia, patientia et experientia probitate aeque ac integritate perindeque pro re utriusque servitij prae reliqvis cunctis aptissimum […]” (Acte istorice, p. 380). 113 „Coll’essilio del fù Vescovo di questa Chiesa Baron Klein, si commosse alle viscera tutto il corpo d’essa Chiesa, e con succedere Vescovo Aron zio d’esso Prefetto, subentrò generalmente lo schisma e com’una peste occupò ben’presto tutta questa Terra, ed ingemeva in sin’a nostri tempi quasi tutta la Grand Provincia d’essere Schismatica. Lo niudo nome Aron è odioso sin’hoggi dì a tutti buoni di questo rito; anzi sono ricorsi da noi quelli montani colle ripetite istanze aciò per l’amor di Dio ne men’ parochi gli ordiniamo di più da quelli che godono di quel nome.” Bârlea 1948, loc. cit. 114 Amintită în scrisoarea de răspuns a Congregaţiei către Fogaraşi, din 23 noiembrie (ibidem, p. 286, doc. nr. V). 115 „[…] egli è […] Nipote di quel buon Vescovo Pietro Paolo Aron, il quale consacrò tutte le sue sostanze in fondar Seminarj, fabricar chiese, ed altre opere pie, onde rende commendabile colla grata memoria anche il Nipote, che parimente siegue lo stesso zelo imitando l’illustre esempio.” Ibidem, p. 285-286, doc. nr. IV. Conform unei surse citate de I. Tóth Zoltán (2001, p. 273), Aron se bucura şi de sprijinul Guberniului Transilvaniei. 112 II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 133 recomande împăratului ca pe cel mai potrivit înlocuitor al episcopului Maior 116. Nunţiul nu a fost însă la fel de entuziast, el mărturisind, în scrisoarea de răspuns adresată Congregaţiei la 16 decembrie, că dacă solicitarea Congregaţiei nu ar fi fost aşa tardivă, ar fi preferat să-l sprijine pe Darabant, atât de dorit de greco-catolicii, ca şi de romanocatolicii transilvăneni, decât pe un candidat care era suspectat de obiceiuri prea puţin pioase 117. Împăratul se decisese însă deja de la sfârşitul lunii octombrie în favoarea celui de-al treilea candidat, care nu era considerat de Garampi mai puţin potrivit demnităţii episcopale şi nevoilor Bisericii sale 118. Într-adevăr, la 21 octombrie 1782, Iosif al II-lea l-a numit episcop al diecezei Făgăraşului pe Ioan Bob, sub condiţia păstrării fidelităţii faţă de pontiful roman, împărat şi unirea religioasă şi a solicitării acordului consilierilor guberniali catolici pentru taxele impuse credincioşilor 119, iar în aceeaşi zi, în virtutea dreptului de patronat, i-a adresat papei Pius al VI-lea solicitarea de confirmare a numirii şi totodată de aprobare a demisiei episcopului Grigore Maior 120. Opţiunea imperială era motivată de „remarcabilele virtuţi, învăţătura, pietatea şi moravurile desăvârşite ale candidatului desemnat” 121. Ea nu putuse fi influenţată de opiniile nunţiului apostolic, cunoscut ca un înverşunat adversar al politicii ecleziastice imperiale. Garampi a trebuit foarte probabil să se limiteze la calitatea de simplu observator, pentru că Iosif al II-lea nu i-ar fi recunoscut dreptul de intervenţie într-o chestiune ţinând de autoritatea sa. Susţinători ai „Egli è stato Alunno di Propaganda, e ci vengono attestati i suoi irreprensibili costumi, santa conversazione, dottrina, mansuetudine, e tutte le altre richieste in un Vescovo […]. Stante dunque la renunzia che dicesi fatta da Monsignor Maior del Vescovato di Fogaras, sarebbe a noi di molta consolazione il vedergli sostituito il detto Signor Canonico Iacopo Aron […].” Bârlea 1948, loc. cit. 117 „Qualor anche mi fossero giunte in tempo, avrei usato della libertà accordatami da V. E. col suo veneratissimo rescritto, e ciò non meno in vista dei meriti del P. Darabant Vicario Generale del sudetto Monsigr. Maior e molto desiderato dei Cattolici si Greci che Latini di quelle parti, quanto ancora per l’obietto a cui soggiace il Canonico Aron, come assai dedito al bere.” Ibidem, p. 286287, doc. nr. VI. 118 „S. M. prese le convenienti informazioni sugli allegati Soggetti, prescelse fin dall’Ottobre scorso il Prete Secolare […]. Del resto essendo caduta la scelta sopra un Soggetto, le di cui qualità vengono rappresentare non meno corrispondenti alla dignità Vescovile, che al bisogno di quella Chiesa, la Sacra Congregazione avrà di che consolarsi della esclusione del suo raccomandato […].” Ibidem. Nunţiul preia în această scrisoare ordinea eronată a candidaţilor transmisă de episcopul Batthyány, care îl menţionase pe a doua poziţie pe „preotul secular şi protopopul Barbo [sic!]”. Congregaţia i-a răspuns lui Garampi la 11 ianuarie 1783 (Lettere della S. C., vol. 242/1783, f. 55v). 119 Conform consemnării din protocolul redactat chiar de Ioan Bob, în calitate de notar al clerului, chestiunea a fost supusă spre dezbatere comisiei ecleziastice din cadrul Cancelariei Aulice la 7 octombrie, la 11 octombrie a fost comunicată decizia imperială, iar la 18 octombrie a fost emisă rezoluţia imperială, publicată peste trei zile (Ms. lat. 255, f. 17r). Tot aici (f. 45r-46r) este reprodus şi textul diplomei de numire; originalul acesteia se păstrează în Col. Doc. Blaj, nr. 1449. 120 Bârlea 1948, p. 303, doc. nr. Xm. În scrisoarea imperială, singura explicaţie prezentată pontifului se referă la situaţia confesională agitată, care se putea agrava în cazul prelungirii sedisvacanţei provocate de abdicarea „de bunăvoie” a episcopului Grigore Maior. 121 Ibidem. 116 134 Un timp al reformelor lui Ioan Bob, sensibilizaţi de Ştefan Salciai, ephemerius al Seminarului vienez „Sancta Barbara”, au putut fi cancelarul aulic Ferenc Eszterházy şi vice-cancelarul György Bánffy, cărora noul episcop a ţinut să le mulţumească în 12 martie 1783 122. Oricum, este de presupus că împăratul a luat această decizie datorită competiţiei dintre adepţii primilor doi candidaţi, care recurgeau la denigrări reciproce 123, creând astfel imaginea unei stări conflictuale similare celei abia soluţionate prin dispoziţiile decretului imperial din 12 decembrie 1781. Lupta dusă de reprezentanţii tânărului cler secular pentru câştigarea unei poziţii mai importante în conducerea diecezei, mărturisită de sursele contemporane 124, trebuie să fi avut şi ea un rol important, pe fondul orientării antimonahale a politicii imperiale. Cu toate acestea, victoria lui Ioan Bob a fost surprinzătoare, inclusiv pentru el însuşi 125, mai ales că ea fusese câştigată împotriva unui candidat (Iacob Aron) susţinut iniţial chiar de împărat şi cu importante relaţii în cercurile aulice. Ea demonstrează receptivitatea lui Ştefan Salciai la climatul ideologic al Vienei iosefine 126. Conform mărturiei lui Petru Maior, Salciai fusese principalul susţinător vienez al lui Ioan Bob şi iniţiatorul campaniei în favoarea protopopului Mureşului, în calitatea acestuia de „cel mai bătrân întră teologii cei noi din clirul din afară” 127. În ţară, campania a fost MRUB – AG-ai, nr. 43/1783, f. 1r-3r. Împăratul menţionează şi el, în scrisoarea adresată papei, „mărturiile mai multor credincioşi ai noştri demni de credinţă” (Bârlea 1948, loc. cit.). 123 Aceste denigrări sunt mărturisite chiar de Ioan Bob: „[…] Ignatius Jacobum, Jacobus Ignatium, Samuel vero utrumque descripsisset […]” (Notitia autobiographica Exmi. quondam Joannis Babb Episcopi Gr. Cath. Fogarasiensis, în Cipariu 1855 [în continuare se va cita Notitia autobiographica], p. 29-30). 124 Conform aceleiaşi mărturii a lui Ioan Bob: „Interim hoc etiam notandum venit, quod Stephanus Szaltsvai ephemerius in Seminario ad S. Barbaram videns occasionem, nunc posse esse episcopum ex Clero, et […] laboravit pro me tamquam persona de Clero, quum alii duo essent monachi.” Ibidem. O observaţie similară face şi Petru Maior, istoricul referindu-se în plus la tactica adoptată de partizanii lui Ioan Bob, care-l îndemnau pe Darabant să se preocupe de şansa lui Aron de a-şi putea susţine mai bine cauza, fiind la Viena, pe când acesta din urmă era îngrijorat doar de calităţile superioare ale vicarului general (Maior 1995, p. 249-250). 125 Într-o scrisoare adresată la 16 martie 1783 unui anume profesor Farkas din Cluj, care îi transmisese felicitări pentru numire la 14 noiembrie anul anterior, Bob îşi mărturisea întreaga precauţie şi grija de a nu alimenta zvonul deja răspândit cu privire la numirea sa: „[…] Benignae Denominationis rescriptum solito tardius Vienna expeditum extitit, et ex eo nescio qui more suo rumores per Principatum spargere caeperant, rem de nominatione mea in Episcopum Fogarasiensis vanam, ac falsam esse […]” (MRUB – AG-ai, nr. 46/1783, f. 1r). 126 Inventarul bogatei şi interesantei sale biblioteci a fost publicat de Pompiliu Teodor (1957, p. 267-268); în Col. Doc. Blaj, alături de acest inventar, se mai păstrează testamentul lui Ştefan Salciai, redactat la Năsăud, în 16 noiembrie 1786, prin care semnatarul i-a desemnat ca executori testamentari pe Alexandru Fiscuti şi Ioan Para (nr. 692, f. 1r). Cei doi sunt însărcinaţi „ut secundum suam scientiam, prudentiam et conscientiam pro re nata circa mea omnia hic non specificata disponant, reflectendo se ad omnes fratres Theologos in exteris ditionibus educatos”. Mai poate fi reţinută şi prevederea prin care lui Chiril Ţopa („mihi carissimo”) îi este dăruită lucrarea Le Nouveau Testament avec des réflexions morales a jansenistului francez Pasquier Quesnel. 127 Maior 1995, p. 249. 122 II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 135 desfăşurată în primul rând de protopopii Ioan Para şi Alexandru Fiscuti şi s-a bucurat de simpatia unei părţi a clerului 128. O acţiune similară, cu implicarea aceloraşi persoane, fusese sugerată şi de vicarul general, prin scrisoarea adresată lui Fiscuti la 12 iunie. După aflarea deciziei imperiale, Darabant deplângea însă pe un ton îndurerat, într-o scrisoare către episcopul Batthyány din 10 decembrie 1782, încălcarea regulei disciplinare respectate până atunci, prin desemnarea unui episcop care nu depusese jurământul monahal; el regreta totodată trecerea cu vederea a merituoasei sale activităţi, depuse inclusiv în favoarea clerului secular, sperând doar că viitorul episcop îl va menţine în funcţia de vicar general, cuvenită monahilor conform decretului imperial din 12 decembrie 1781 129. Elogiul adus ordinului bazilian nu se potrivea totuşi cu criticile exprimate la adresa călugărilor în perioada anterioară, când Darabant împărtăşea atitudinea reticentă a episcopului Grigore Maior faţă de aceştia 130. Episcopul desemnat provenea dintr-o familie aparţinând nobilimii armaliste, Babb (Bobb) de Kápolnok Monostor (în districtul Chioar, azi în judeţul Maramureş) cu diplomă acordată de principele Mihai Apafi, la 17 martie 1664 131. Născut în satul Ibidem. Alţi susţinători amintiţi de istoric au fost protopopul Petru Ungur şi Vasile Nemeş. Atitudinea clerului se poate intui dintr-o interesantă scrisoare adresată episcopului desemnat de protopopul Petru din Ocna Dejului la 9 decembrie 1782: „Dorind am dorit, de care acum de demult am auzit, dară n-am fost deplin încredinţat, iar acum de la mulţi de bună credinţă bărbaţi am înţăles negreşit cum că din umbrirea darului Duhului Sfânt prea înălţatul şi prea milostivul nostrul împărat te-au de desăvîrşit numit stăpân şi arhireu aceştii turme cuvântătoare a Dieţezişului Făgăraşului de care unii au bucurie, alţii întristare, mult aş ave de-a le zice dară acum nu le pociu, ci zic şi zicem mulţi cu o inimă, că prea înălţatul şi prea milostivul Dumnezău şi darul Duhului Sfânt precum până aici aşe şi de aici înainte să-ţi lumineză mintea ca să ne fii stăpân bun şi povăţuitor sufletelor aceştii sărace şi cuvântătoare turme nu almintrilea, ci precum acela Marele Arhireu Hristos porunceşte.” MRUB – AG-ai, nr. 13/1786, f. 2r. 129 „Id unice vehementer doleo, quod decor Ordinis hujus Religiosi Sancti Basilii Magni, qui adusque summae semper in Ecclesia Dei venerationi fuit adeo, ut ne Presbyter Saecularis de Graeca disciplina ante emissam professionem religiosam Antistes fieri potuerit, nunc jam in tantum evanuerit, ut etiam impedimento sit benemeritis ne dicam dignis ad utiliter regendam Dei Ecclesiam; quamvis ego teste etiam Excellentia Vestra Clero Saeculari affectu una et effectu ita addictus exstiterim, ut omni monastici status respectu seposito rem, et promotionem Cleri Saecularis, illis ipsis testantibus pro viribus procuraverim […] Pro futuro vero officium vicariale annuente etiam, quod spero, futuro Episcopo remaneat mihi, in aliqualem honoris consolationem, et Ecclesiae utilitatem cui me totum devoveo cum congruo tamen salario tum quod Clerici officium isthoc fors affectantes rerum agendarum hucdum inexpertes sint, tum etiam quod vigore Benigni Rescripti Regii de 12a decembris 1781 […] officia Vicarii Generalis, Auditoris Causarum et Assessorum Consistorialium Religiosis praeferenter conferenda clementissime decernatur […] Itaque si meritorum et votorum pluralitate consolari nequivi, ne et ego, et Ecclesia haec penitus desoletur, praepotenti Excellentiae Vestrae Patrocinio id saltem solatii genus nobis relinquatur.” AE – AOE, nr. 1706/1782, f. 1r-2r. 130 Vezi scrisoarea adresată episcopului la 11 iulie 1778, citată de I. Tóth Zoltán (2001, p. 268). 131 Menţionată la Puşcariu 1895, p. 7. Diploma a conferit armalia şi exemptio lui Ieremia Bab şi fratelui său Ilie pentru serviciile credincioase şi bravura dovedită pe câmpul de luptă; blazonul înfăţişează un scut albastru cu o colină verde în al cărei vârf se află o coroană de aur din care 128 136 Un timp al reformelor Orman (în apropierea Gherlei) în anul 1739, el a fost fiul lui Andrei Bob şi al Candidei Timandi, fiica lui Ştefan Pop Timandi, fost vicar general pentru părţile nordice ale diecezei în timpul episcopului Inochentie Micu 132. A primit instrucţia elementară de la învăţătorul reformat din satul natal şi de la cel din Ocna Dejului, iar după mutarea domiciliului familiei, datorată achiziţionării domeniului Gherlei de către armeni, a continuat şcoala la Giula şi Ciumăfaia (judeţul Cluj) 133. În 1753 a început studiile la Colegiul iezuit din Cluj. Datorită lipsei posibilităţii familiei de a-l întreţine, a fost nevoit să-şi câştige, prin sârguinţa probată, sprijinul părinţilor iezuiţi 134. În septembrie 1764 a intrat în noviciat la mănăstirea „Sfânta Treime” din Blaj, desigur pentru a-şi putea continua studiile 135. Aici a funcţionat câteva luni şi ca profesor la clasele de sintaxă şi gramatică, înlocuindu-l pe Grigore Maior, arestat ca urmare a protestului exprimat împotriva numirii episcopului Atanasie Rednic 136. Neacceptând regimul sever impus călugărilor de noul episcop, Bob nu a putut depune în anul următor voturile monahale, fiind nevoit să apeleze la fostul său protector din timpul studiilor clujene, Alexander Sárosi, care ajunsese superior al rezidenţei iezuite din iese un braţ îmbrăcat în platoşă, îndoit din cot, ţinând o sabie pătată de sânge (copie contemporană în Libri Regii, vol. XXVII, p. 826-828, păstrat la Magyar Országos Levéltár – Gyulafehérvári Káptalan Országos Levéltára, Fond Erdélyi Fejedelmi Kancéllaria). O stemă similară, cuprinzând ca element suplimentar atât de comunul cap de turc, apare în inscripţia aşezată sub corul bisericii edificate de episcop în Cluj, în primii ani ai secolului al XIX-lea (vezi descrierea şi reproducerea ei fotografică la Dăianu 1906, p. 38, 47-49). 132 Notitia autobiographica, p. 21; Bibl. Centrală Blaj, nr. 63, f. 1r (Tabela genealogică a descendenţilor lui Andreiu Bob de Kápolnok-Monostor compusă până în a şesea generaţiune şi după starea familiei din 1/13 Januarie 1897 întregită în anul 1912, alcătuită de Dr. Ioan Vaida-Voevodu). În atestatul privitor la legitimitatea naşterii sale, alcătuit pe baza mărturiei mai multor locuitori nobili şi nenobili din Orman, ca urmare a lipsei registrului matricol al parohiei, numele mamei lui Ioan Bob este Sofia Timandi (Bârlea 1948, p. 300, doc. nr. Xg). 133 Notitia autobiographica, loc. cit. 134 Ibidem, p. 21-22; Tóth 2001, p. 172. În notiţa autobiografică este menţionat un bătrân Andreas Bojda, pe care tânărul Bob l-a ajutat în efectuarea serviciului liturgic, acesta obţinându-i în schimb întreţinerea gratuită în Seminarul „Sfântul Iosif” timp de patru ani, şi profesorul Wolfgang Macskási, al cărui corepetitor a fost, locuind timp de un an în Convictul nobiliar; următorii doi ani a fost extern, întreţinându-se din slujba de servitor al congregaţiei iezuiţilor conduse de Alexander Sárosi. 135 Înaintea ultimului an petrecut la Cluj, Sárosi, căruia Bob i-a păstrat o caldă amintire, îl sfătuise să nu se grăbească să îmbrace haina monahală, pentru că o asemenea decizie trebuia luată după o mai îndelungată chibzuire: „Statum religiosum esse statum perfectum, et post professionem immutabilem, adeoque bene perpendendum, nequo casu facti poeniteat, opus itaque esse ad eum amplectendum maturo consilio; tu autem es 21 vel 22 annorum [de fapt avea aproape 24 de ani! – n.n.], adhuc valde juvenis; suaderem tibi, ut adhuc uno anno frequentes studia, et si post hunc idem animus tibi erit, amplectere; interea etiam hoc sciscitabimur, utrum sit vacantia, et absoluto noviciatu quo mitteris ad studia theologica.” Notitia autobiographica, p. 23. 136 „In quadragesima, siquidem pater Gregorius Major, qui syntaxim et grammaticam docebat, Cibinium citatus et arestatus […] et cum brachio militari abducto ad Munkács […], successi in docendo eidem et docui syntaxim et grammaticam usque Junium. Tunc redux Roma Jacobus Aaron assumsit doctionem praedictarum classium.” Ibidem, p. 23-24. II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 137 Odorhei. Acesta l-a invitat la el, promiţându-i că-l va sprijini să urmeze studiile juridice în Ungaria 137. Promisiunea nu a putut fi însă îndeplinită, din cauza decesului protectorului său; lipsit de alte perspective şi dovedind pricepere în funcţia care i se încredinţase, Bob a rămas la Odorhei, ca econom al casei iezuiţilor, până în aprilie 1769. În acest an, răspunzând invitaţiei fostului său coleg de noviciat, Grigore Pop, numit econom al mănăstirii din Blaj, a acceptat funcţia de dijmuitor al domeniului aceleiaşi mănăstiri, în care a activat până în toamna anului 1773 138. După această lungă întrerupere, Bob a putut să-şi continue studiile, ca urmare a noii orientări promovate de episcopul Grigore Maior, care a oferit şi clericilor seculari posibilitatea dobândirii unei instrucţii superioare. Astfel, la sfârşitul aceluiaşi an 1773, iau fost conferite ordinele inferioare şi subdiaconatul, fiind apoi trimis pentru efectuarea studiilor teologice la Tyrnavia, împreună cu un anume Ladislau Getzi, fost şi el provizor la curtea episcopală 139. Bob a dat dovadă şi aici de aceeaşi sârguinţă în studiu şi probitate în comportament, câştigându-şi aprecierile profesorilor, după cum reiese din atestatele anexate actelor procesului canonic 140. În mai 1777, înainte de a se întoarce acasă, cei doi au făcut o escală de patru zile la Viena, unde i-au vizitat pe studioşii români de la „Sancta Barbara” şi „Pazmaneum” 141. După o destul de lungă convalescenţă necesară „Ego autem, cum me resolvere ad illud strictissimum jejunium noluerim, susceptus ad professionem non sum; atque ideo scripsi patri Sárosi […] de meo statu, qualiter adigar ad illud strictissimum jejunium; et respondit: quod si plenariam voluntatem non habeam, non obliget ejus modi statum amplecti, in quo forte cum tempore desperarem, ideoque potius venirem Udvarhelyinum, et si per annum ibi fuero quum etiam ipse cogitet in Hungariam futuro autumno proficisci secum me accipiet, et potero in Hungaria jura frequentare. Respondi illi quod sim venturus sub hac conditione ut ad annum in Hungariam discederemus, ego pro addiscendis juribus.” Ibidem, p. 24. 138 Ibidem, p. 25. 139 „Tunc succedens in episcopatu Gregorius Major […] coepit cogitare de mittendis ad fundationes exteras clericis non monachis. Ego cum animum ad statum ecclesiasticum semper habuerim, resolvi me ad clericam una cum Ladislao Getzi et Joanne Medan.” Ibidem. Conform unei informaţii menţionate de istoricul Tóth Zoltán (2001, p. 352), pe acest Getzi avea să îl recomande episcopul Grigore Maior în 1776 pentru postul de vice-ephemerius de la „Sancta Barbara”, alături de Samuil Micu şi Ioan Para. 140 Astfel, în atestatul eliberat de fostul prefect de studii al Seminarului General din Tyrnavia, se menţionează: „[…] Reverendissimum Dominum Joannem Babb […] Annis 1777 et tribus praecedentibus in antiquissima Universitate Tyrnaviensi Regia Studia Theologica et Juris Canonici, qua Alumnum Seminarii Generalis Cleri Regni Hungariae insigni cum profectu absolvisse; ejusdemque Seminarii Sodalitatis B. M. V. Purificatae Albo inscriptum fuisse […]” (Bârlea 1948, p. 302, doc. nr. Xk). La rândul ei, conducerea Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Buda consemnează în propriul atestat: „[…] Ilustrissimum ac Reverendissimum D.num Joannem Bab […] in hac scientiarum Universitate, antequam Tyrnavia Budam translata esset, ea diligentia ingeniique sui commendatione Theologiam Dogmaticam, Jus Ecclesiasticum aliasque Theologiae partes audivisse, ut in primam classem referi promeritus fuerit. Ad mores vero quod adtinet: eos probos et ad Leges Academicas conformatus fuisse.” Ibidem, loc. cit., doc. nr. Xl. 141 Notitia autobiographica, p. 26-27. 137 138 Un timp al reformelor pentru vindecarea de tuberculoza contractată în timpul studiilor 142, Bob a fost hirotonit diacon (la 25 decembrie 1777) şi preot (la 8 aprilie 1778), adoptând celibatul 143. Maior la reţinut lângă sine, încredinţându-i diverse sarcini: preot celebrant în capela curţii episcopale, funcţionar în cancelarie, inspector pentru renovarea edificiului Seminarului şi a bisericii catedrale, perceptor însărcinat cu colectarea subsidiilor oferite de cler pentru războiul împotriva Prusiei 144. Bob a primit şi atribuţii administrative de mai mare însemnătate, precum titlul de protopop de Daia şi calitatea de membru al consistoriului episcopal, pe care uneori chiar l-a prezidat, iar în 1781 şi 1782 demnitatea de notar al clerului, cu ocazia celor două sinoade întrunite în aceşti ani 145. În martie 1779 a fost numit protopop al scaunului Mureş şi paroh al Târgu Mureşului, fiind instalat de protopopul Daniil Pop al Cătinei. După instalare, episcopul l-a rechemat la Blaj, unde dorea să-l reţină, şi doar la insistenţa deosebită a lui Bob i-a oferit acestuia libertatea de a-şi lua în primire atribuţiile pastorale 146. II.3. Un nou început Numirea ca episcop i-a fost comunicată oficial lui Ioan Bob prin adresa gubernială din 6 februarie 1783 147. La 12 martie el solicita sprijinul cancelarului aulic Eszterházy şi vicecancelarului Bánffy în vederea obţinerii permisiunii de călătorie la Viena şi a unei audienţe la împărat, căruia dorea să-i mulţumească pentru numire şi în egală măsură să-i prezinte situaţia critică a clerului şi a Bisericii sale tulburate de Bob a petrecut această perioadă de convalescenţă (până la sfârşitul lunii octombrie) în satul Giula, la fratele său vitreg Avram Duca, fiul din cea de-a doua căsătorie a mamei sale (ibidem); colegul său, conform informaţiei transmise de Petru Maior (1995, p. 248), „neştiindu-se cumpăta, nu după multă vreme muri de zisa boală”. Getzi a murit în anul 1779, după cum aminteşte chiar Ioan Bob într-o scrisoare din 19 septembrie 1783 adresată lui Mihail Bradač, fost coleg de studii la Tyrnavia, devenit profesor de Dogmatică şi Morală la Seminarul din Ungvár, viitor episcop auxiliar şi vicar capitular al diecezei de Muncaci: „Getzius noster jam anno athuc 1779 pie in Domino obiit cum magno omnium nostrum dolore” (MRUB – AG-ai, nr. 134/1783, f. 1v). 143 Bârlea 1948, p. 300, doc. nr. Xh, atestatul referitor la hirotonire. 144 Notitia autobiographica, p. 28; am identificat două menţiuni referitoare la activitatea de perceptor în MRUB – AG-ai, nr. 21/1780, f. 1r (o chitanţă semnată de Ioan Bob la 28 mai 1779) şi nr. 50/1780, f. 1r (o adeverinţă privind trimiterea pe adresa acestuia a unui tabel referitor la contribuţiile oferite de preoţii din districtul Băseşti). 145 Bârlea 1948, loc. cit. 146 „Finita installatione ivi Vasarhelyinum et invisi parochianos. Redux abinde Balasfalvam, mansi per aliquos menses Balasfalvae quum Episcopus vellet me penes se manere, ego tamen humiliter expetens et paterne a praesule dimissus ivi M. Vasarhelyinum et functus sum munere parochiali et archi-diaconali usque ad Junium anni 1782.” Notitia autobiographica, loc. cit. 147 Ms. lat. 255, f. 17v-18r. O adresă similară a fost transmisă la aceeaşi dată şi consistoriului episcopal, care a comunicat clerului numele noului ierarh prin circulara din 8 februarie st.v. (ibidem, f. 18r-19r). La 21 februarie consistoriul i-a trimis episcopului desemnat protocolara scrisoare de felicitare pentru numire (MRUB – AG-ai, nr. 32/1783, f. 1r). 142 II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 139 „schismă” 148. Călătoria era necesară pe de altă parte şi pentru a se supune obişnuitului proces canonic instituit de către nunţiatură, ale cărui acte trebuiau trimise la Roma înainte ca problema confirmării sale să fie luată în discuţie de Consistoriul Scaunului Apostolic149. În această chestiune, Bob a scris nunţiului la 30 martie, exprimându-şi disponibilitatea de a depune mărturisirea de credinţă fie la Viena, în faţa lui Garampi, fie în dieceză; însă deocamdată, el propunea începerea procesului prin audierea prefectului Seminarului „Sancta Barbara”, Iacob Aron, şi a altora nenumiţi, care puteau depune mărturiile necesare 150. Pentru moment, datorită lipsei banilor şi a stării sănătăţii, care-l împiedica să se deplaseze pe vreme friguroasă, Bob a preferat să amâne călătoria 151. La 3 iunie el s-a întâlnit la Sibiu cu împăratul Iosif al II-lea, care efectua cea de-a doua vizită în Transilvania, iar la începutul lunii următoare, după ce obţinuse paşaportul necesar şi suma de 1500 de florini, s-a îndreptat spre capitala imperială însoţit de Vasile Nemeş, unde a sosit în 23 iulie, fiind găzduit în Seminarul „Sancta Barbara” 152. La Viena Ioan Bob s-a întâlnit mai întâi cu cancelarul aulic Eszterházy 153 şi apoi s-a prezentat la nunţiatură pentru finalizarea procesului canonic început încă din 5 mai, când fuseseră audiate mărturiile lui Iacob Aron, Ştefan Salciai şi Samuil Micu 154. Primul martor, deşi fost contracandidat al episcopului desemnat, considerase că el Idem, nr. 43/1783, f. 1r-3r (răspunsurile acestora, din 2 aprilie, respectiv 28 martie sunt reproduse în Ms. lat. 255, f. 21r, 22r). Probabil în jurul aceleiaşi date Ioan Bob a scris şi Guberniului, în încercarea de a-i câştiga bunăvoinţa şi sprijinul (MRUB – AG-ai, nr. 195/1783, f. 1r, concept nedatat). În scrisoarea către profesorul Farkas, citată şi mai sus, Bob îşi mărturiseşte precauţia de a nu întreprinde vreo acţiune pripită: „Meditare Viennam, sed ante expresse habitam ascendendi facultatem, eo contendere nolo, ne videar de meo capite agere […]” (Idem, nr. 46/1783, f. 1v). 149 Cancelarul Eszterházy îl avertizase în acest sens prin scrisoarea adresată în 11 martie (Ms. lat. 255, f. 19v). Alături de diecezele Muncaci, Oradea şi Križevci, dieceza Făgăraşului făcea parte dintre diecezele de rit grec subordonate jurisdicţiei nunţiaturii vieneze (Orto 1995, p. 50-51). 150 Bârlea 1948, p. 288-289, doc. nr. VII. Nunţiul i-a răspuns lui Bob la 11 aprilie, mărginindu-se la exprimarea speranţei sale că fusese desemnat un succesor demn de ierarhul precedent şi îndrumându-l în rest să ia legătura cu prefectul Aron pentru toate chestiunile legate de proces (ibidem, p. 289, doc. nr. VIII, scrisoare datată în 10 aprilie conform Ms. lat. 255, f. 22v-23r). 151 Notitia autobiographica, p. 30. 152 Ms. lat. 255, f. 23r-24r. Paşaportul a fost obţinut la 15 mai, iar banii proveneau din veniturile episcopale, ale Seminarului şi dintr-un ajutor acordat de comandantul Regimentului al II-lea românesc de graniţă, colonelul Schlaun. 153 Notitia autobiographica, loc. cit. 154 Bârlea 1948, p. 290-292, doc. nr. Xa. Iacob Aron a depus mărturie atât despre calităţile episcopului desemnat, cât şi despre starea diecezei, iar ceilalţi doi au răspuns doar câte unui interogatoriu: Ştefan Salciai despre calităţile episcopului desemnat, iar Samuil Micu despre starea diecezei. În Ms. lat. 255 (f. 26r) este reprodusă şi o altă mărturie, cu privire la câteva dintre întrebările privind calităţile episcopului desemnat; ea aparţine canonicului capitlului romano-catolic din Alba Iulia György Szegedi, în acelaşi timp paroh şi arhidiacon al Târgu Mureşului, şi este datată în 18 aprilie 1783. Solicitată de Ioan Bob cu mult timp înaintea plecării sale la Viena, este probabil că această mărturie nu a mai fost utilizată, din moment ce nu apare în dosarul procesului canonic. 148 140 Un timp al reformelor întrunea calităţile necesare unui ierarh 155, iar cel de-al doilea, principal susţinător al candidaturii sale, îl elogiase în termeni superlativi, subliniindu-i însuşirile deosebite 156. La rândul său, Ignatie Darabant, şi el fost concurent la scaunul episcopal, se referise, în atestatul privitor la hirotonirea lui Ioan Bob, la sprijinul acordat de acesta episcopului şi vicarului general în problemele diecezei, ca şi la calităţile probate ca preot şi protopop 157. Tot în lipsa lui Bob, între 5 şi 13 mai, fuseseră autentificate la Viena copiile atestatelor solicitate pentru a fi anexate actelor procesului canonic 158. Procesul s-a încheiat în 28 iulie, când nunţiul Garampi a redactat propria recomandare, prin care îl considera pe Ioan Bob pe deplin demn de a fi promovat la conducerea Episcopiei Făgăraşului, iar în ziua următoare acesta a rostit mărturisirea de credinţă 159. La 3 august, „Eundem idoneum, dignum, ac utilem ad regendam Ecclesiam Fogarasiensem, quique ad Ejusdem Episcopatum promoveatur, censeo ac judico.” Bârlea 1948, p. 292-294, doc. nr. Xb. 156 „Idoneum eum existimo aptumque ad bene regendam Ecclesiam Fogarasiensem, et dignum omnino, qui ad illam promoveatur, hancque ipsius promotionem eidem Ecclesiae Fogarasiensi admodum utilem et proficuam futuram censeo, siquidem nihil utilius Ecclesiae Dei esse posse censendum est, quam ejusmodi Pastor, qui iis dotibus, quas S. Paulus in Episcopo requirit, puto irreprehensibilitate, doctrina, vitae probitate, sobrietate, pudicitia, diligentia, caeterarum virtutum ornamentis praeditus sit […].” Ibidem, p. 295-297, doc. nr. Xd. 157 „[…] abinde vero potiori tempore Balasfalvae penes Cathedram qua Consistorii Episcopalis commembrum una et Dalyensem Archi-Diaconum in causis Dioeceseos publicis referendis, et definiendis Episcopo, et Vicario Generali promptam, et assiduam adsistentiam praebuisse, talemque tam a doctrina, et prudentia, quam etiam conscientiae et morum integritate sese identidem probasse, ut ipsum Consistorii Praesidium Eidem subinde concreditum sit, dein vero necessitate Ecclesiae hujus Fogarasiensis ita exposcente ad Archi-Diaconatum J. Sedis Siculicalis Marus cum adnexa animarum cura Parochiae Graeco-Catholicae in Libera, Regiaque Civitate M. Vásárheliensi Eundem translatum fuisse, ac ita demum ob praeclara in omnibus his sacris functionibus sibi concreditis edita specimina totius Cleri, et Synodi Dioecesanae Notarium constitutum esse, dignumque se praebuisse […].” Ibidem, p. 300-301, doc. nr. Xh. Atestatul, subscris de vicarul general Ignatie Darabant, de protopopul Bistriţei Alexandru Fiscuti şi de profesorul Mihail Timar, este datat în 27 aprilie. 158 Este vorba de atestatul referitor la legitimitatea naşterii, la botezul şi confirmarea (mirungerea) lui Ioan Bob, eliberat la 2 aprilie de protopopul Gherlei, Avram Meheşi, de cel referitor la hirotonire deja menţionat şi de alte trei privitoare la studiile teologice şi la comportamentul în timpul acestora, eliberate în 7 şi 8 mai de fostul prefect de studii al Seminarului General din Tyrnavia, de prefectul de la acea dată al Seminarului General transferat la Buda, respectiv de conducerea Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Buda, care funcţionase anterior la Tyrnavia (ibidem, p. 300-302, doc. nr. Xg-Xl). Primele acte fuseseră expediate de episcopul desemnat, celelalte fiind procurate de susţinătorii lui de la Viena. Pentru a nu întârzia obţinerea confirmării, Bob a apelat ulterior din nou la nunţiu, solicitându-i, la 7 iunie, să trimită actele procesului la Roma, însoţite de recomandarea sa, în vederea soluţionării în cadrul aceleiaşi întruniri a Consistoriului roman atât a chestiunii demisiei episcopului Grigore Maior, cât şi a confirmării sale (ibidem, p. 288-289, doc. nr. IX). 159 Ibidem, p. 299, doc. nr. Xf, şi 304, doc. nr. Xo. Formula mărturisirii a fost cea general uzitată, cuprinzând jurământul asupra Simbolului credinţei în expresia niceno-constantinopolitană şi a deciziilor Conciliilor ecumenice (primele şapte recunoscute şi de Biserica Răsăriteană plus al IV-lea Conciliu de la Constantinopol, din 870, Conciliul de la Florenţa şi Conciliul de la Trento). Declaraţia finală este edificatoare pentru spiritul mărturisirii: „Caetera item omnia 155 II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 141 Bob a fost primit de împărat împreună cu Ştefan Salciai, care-i obţinuse audienţa, şi i-a mulţumit din nou pentru numire, după ce o făcuse şi la Sibiu 160. Cu acelaşi prilej el a obţinut de la suveran reducerea considerabilă a taxei de 2000 de florini datorată pentru eliberarea diplomei de numire, motivându-şi cererea prin precaritatea veniturilor episcopiei sale, care oricum erau destinate susţinerii unor diferite necesităţi 161. Încă înaintea întâlnirii cu Iosif al II-lea, la 31 iulie, Ioan Bob începuse o lungă corespondenţă cu Francesco Brunati, agentul imperial pe lângă Sfântul Scaun, urmărind urgentarea confirmării sale, acordarea dispensei de consacrare printr-un singur episcop greco-catolic şi scutirea de taxele datorate în mod obişnuit pentru eliberarea bulei pontificale, conceperea bulei de confirmare fără clauza referitoare la teologul de rit latin, aşa cum se procedase şi în cazul predecesorului său, şi confirmarea cu dispensă pentru gradele academice în teologie şi drept canonic 162. Dintre aceste solicitări, doar prima şi a treia au ridicat probleme deosebite, Ioan Bob apelând pentru soluţionarea lor şi la sprijinul cardinalului Franz Herzan, ambasadorul imperial pe lângă Sfântul Scaun, care trebuia să prezinte Consistoriului roman chestiunea confirmării sale 163. În privinţa suscipio, et profiteor, quae recipit et profitetur Sancta Romana Ecclesia, simulque contraria omnia, et schismata, et haereses ab eadem Ecclesia damnatas, rejectas, et anathemizatas, ego pariter damno, rejicio, et anathematizo. Insuper Romano Pontifici Beati Petri Principis Apostolorum Successori, ac Jesu Christi Vicario veram obedientiam spondeo, ac juro. Hanc Fidem Catholicae Ecclesiae, extra quam nemo salvus esse potest, quam in praesenti sponte profiteor, et veraciter teneo, eandem integram, inviolatam usque ad extremum vitae spiritum, constantissime, Deo adjuvante, retinere, et confiteri, atque a meis subditis, vel illis quorum cura ad me in meo munere spectabit, teneri, doceri, et praedicari, quantum in me erit me curaturum.” Arch. Nunz. Vienna, Processi canonici, nr. 579. Aceeaşi formulă a fost utilizată şi în cazul lui Ignatie Darabant, care a depus jurământul la 3 iulie 1788 în faţa episcopului romanocatolic al Transilvaniei, Ignác Batthyány, împuternicit de nunţiul Giovanni Battista Caprara (Idem, nr. 603; AE – AOE, nr. 467/1788, f. 1r-5r; Bârlea 1948, p. 309-310, doc. nr. XIX). 160 Notitia autobiographica, loc. cit.; MRUB – AG-ai, nr. 132/1783, f. 1r, scrisoarea adresată colonelului Schlaun la 16 septembrie. 161 MRUB – AG-ai, nr. şi loc. cit.; Ms. lat. 255, f. 42v. Bob a plătit doar 10 galbeni, reprezentând costul pergamentului şi taxa pentru redactare, o concesie considerată de nunţiul Garampi în scrisoarea către Secretariatul de Stat pontifical din 4 septembrie drept un caz „veramente raro e forse il primo in simili spedizioni” (Bârlea 1948, p. 305, doc. nr. XIb). „Diferitele necesităţi” invocate în această cerere au fost detaliate în solicitarea ulterioară, din 4 septembrie, referitoare la introducerea în beneficiul episcopal şi la acordarea veniturilor acestuia pe anul fiscal în curs, începând cu ziua numirii; ele constau în primul rând în reparaţiile majore necesitate de starea deplorabilă a reşedinţei episcopale (Ms. lat. 255, f. 42v-43r). 162 MRUB – AG-ai, nr. 115/1783, f. 1r-v, scrisoarea lui Ioan Bob din 31 iulie; Ms. lat. 255, f. 31v32v, scrisoarea de răspuns a agentului Brunati din 16 august. 163 MRUB – AG-ai, nr. 126/1783, f. 1r-v, scrisoarea lui Ioan Bob din 1 septembrie; Ms. lat. 255, f. 33r-v, scrisoarea de răspuns a cardinalului Herzan din 27 septembrie. Cardinalul primise actele procesului canonic la 19 august, costul instituirii acestuia, de 50 de galbeni, fiind suportat, conform chitanţei emise la 8 septembrie de cancelarul nunţiaturii apostolice Francesco Corazza, de acelaşi Ştefan Salciai (ibidem, f. 31r). Solicitarea scutirii de taxe, argumentată de Bob prin pauperitatea personală, lipsa beneficiilor ecleziastice în dieceză şi scutirile similare de care beneficiaseră predecesorii săi, a fost primită iniţial cu o mare reticenţă, Herzan punându-i în vedere că şi cancelaria pontificală trebuie să perceapă taxe precum o fac oficialii secretariatelor din întreaga lume. 142 Un timp al reformelor urgentării deciziei de confirmare, episcopul desemnat a fost sfătuit de Brunati să câştige bunăvoinţa cardinalului, prin plata onorariului uzitat; însă pentru scutirea totală de taxe era necesară o dispoziţie clară în acest sens a Curţii imperiale către cardinalul Herzan 164. Achitându-se de obligaţia financiară prin intermediul nunţiaturii, Bob a solicitat şi intervenţia lui Garampi în vederea scutirii de celelalte taxe pe care nu avea posibilitatea să le plătească, ele fiind oricum enorme în comparaţie cu veniturile modeste ale episcopiei sale165. În acelaşi scop el a apelat şi la îngăduinţa papei, înfăţişându-i numeroasele necesităţi urgente care trebuiau soluţionate din veniturile episcopiei: ajutorarea preoţilor şi a credincioşilor săraci, restaurarea bisericii catedrale ameninţate de ruină şi a reşedinţei episcopale, achiziţionarea obiectelor de cult şi a veşmintelor bisericeşti necesare, fără a mai aminti de cheltuielile uzuale destinate susţinerii demnităţii episcopale 166. La 3 octombrie Bob a adresat o scrisoare similară şi împăratului 167. În cele din urmă, insistenţele sale au avut ecoul aşteptat. Graţie intervenţiei Curţii imperiale, cardinalul Herzan a obţinut o reducere substanţială a taxelor, completată ulterior prin actul de generozitate al papei care a renunţat la onorariul cuvenit 168. Ibidem, f. 33v-34v, scrisoarea trimisă de agentul Brunati lui Ioan Bob la 23 august; MRUB – AG-ai, nr. cit., f. 2r-v, răspunsul acestuia din 4 septembrie. Onorariul în chestiune („propina, id est discretionem”), destinat papei, cardinalului şi altor oficiali consistoriali, se ridica la suma de 300 de scuzi. Informându-l pe Brunati despre trimiterea celei mai mari părţi a sumei şi răspunzând observaţiei sale că şi arhidiaconatul reprezintă un beneficiu, Bob subliniază că acesta este doar o funcţie, clericii români fiind siliţi să trăiască de pe urma economiei rurale. 165 Ms. lat. 255, f. 35r, dispoziţia de plată a nunţiului din 4 septembrie pentru 289 de scuzi (aproximativ 600 de florini), în legătură cu care Bob solicitase în ziua anterioară acceptul (Placetum) împăratului; Bârlea 1948, p. 305, doc. nr. XIa, scrisoarea din aceeaşi dată a nunţiului către Secretariatul de Stat pontifical, care descrie în mod ilustrativ situaţia materială a noului episcop: „Venne ieri da me Mgr. Babb nuovo eletto della Chiesa Greca-Unita di Fogaras in Transilvania, afflitto e desolato per non aver modo di supplire a tutte le speze, che gl’indica il Sig.r Brunati Agente Imp.le, ascendenti a 1200 scudi […] Egli è povero di nascita e condizione. La Chiesa non può rendergli al più che 3000 fior.; ma in prodotti naturali i quali difficilmente in queste parti riduconsi in denaro contante: e anche di tal rendita non potra egli cominciar a godere che dopo della conferma e della sua succesiva installazione. Sua Maestà Cesarea compassionando le circostanze si della persona che della Chiesa lo ha generosamente assoluto da ogni tassa, che avrebbe dovuto pagare alle Cancelleria, per le lettere collazionali o sia di nomina.” 166 Ms. lat. 255, f. 36r, scrisoare nedatată; în încheierea acesteia se solicita expedierea bulei pontificale (taxată cu 287 florini) „totaliter gratis”, fiind invocat acelaşi argument prezentat şi nunţiului: suma extrem de ridicată (peste 1000 de scuzi) nu putea fi acoperită, pentru că veniturile episcopiei se ridicau abia la 3000 de florini anual, corespunzători unei sume de 1400 de scuzi. 167 Ibidem, f. 38r-v. 168 Astfel, din suma de 965 de scuzi solicitată iniţial, s-a ajuns în final, inclusiv prin renunţarea la toate onorariile percepute anterior, la doar 384 de scuzi, în care erau incluşi şi cei 289 scuzi deja achitaţi (MRUB – AG-ai, nr. 158/1783, f. 1r-2r, scrisoarea agentului Brunati din 10 decembrie; Ms. lat. 255, f. 39r-40r, scrisorile aceluiaşi din 17 şi 20 decembrie). Suma restantă de 95 de scuzi, însoţită de un onorariu de 30 de scuzi acordat lui Brunati, a fost expediată de Bob la începutul lunii ianuarie 1784 (MRUB – AG-ai, nr. 177/1783, f. 1r-v, scrisoarea acestuia către Brunati din 26 decembrie 1783, şi nr. 1/1784, f. 1r-2r, scrisorile aceluiaşi din 1 şi 5 ianuarie 1784). La 9 ianuarie, el a adresat o scrisoare de mulţumire şi cardinalului Herzan (Idem, nr. 3/1784, f. 1r). 164 II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 143 La sfârşitul lunii ianuarie 1784 Ioan Bob a intrat în posesia bulei de confirmare, emise la 15 decembrie anul anterior, prin care i se acorda dispensă pentru lipsa gradului doctoral şi se omitea clauza privitoare la obligativitatea existenţei teologului de rit latin; cu acelaşi prilej a fost recunoscută şi abdicarea antecesorului său 169. Tot la 15 decembrie papa Pius al VI-lea a emis o indulgenţă plenară pentru toţi credincioşii care aveau să participe la prima liturghie celebrată de noul ierarh în biserica catedrală sau la liturghiile din alte biserici desemnate de episcop 170. La 18 decembrie lui Bob i-a fost acordată şi dispensa pentru consacrarea printr-un singur episcop de ritul său şi alte două persoane aflate în demnităţi ecleziastice 171. Primirea dreptului de dispensă pentru impedimentele matrimoniale de drept ecleziastic, care se conferea în mod obişnuit episcopilor din Ungaria172, şi a Placetum-ului imperial pentru bula de confirmare 173 au constituit ultimele acte ale acestei îndelungate proceduri. Activitatea lui Ioan Bob la Viena nu s-a limitat la aşteptarea confirmării pontificale. El a fost un observator atent al evenimentelor care se petreceau în capitala imperială, după cum se poate deduce din informaţiile transmise colonelului Schlaun în scrisoarea din 16 septembrie, privitoare la zvonul începerii unui conflict cu turcii, la aniversarea plină de fast a unui secol de la eliberarea Vienei de sub asediul otoman, dar şi la reformele ecleziastice iosefine aplicate sau concepute în acea perioadă – desfiinţarea „[…] caeterum sperantes quod tu licet Doctoratus gradus insignitus non sis, nihilominus quia sufficienti doctrina praeditus, et ad dictam Ecclesiam Fogarasiensem regendam, et gubernandam habilis, et idoneus esse dignosceris, tecum ut eidem Ecclesiae in Episcopi scopum praefici, illique praeesse, ac illam ut supra regere, et administrare libere, et licite valeas defectu gradus Doctoratus hujusmodi, ac constitutionibus, et ordinationibus apostolicis […], de specialis dono gratiae dispensamus, volumus autem quod tu Cathedralis Ecclesiae, et domus Episcopalis reparationi pro viribus incumbas, Montemque Pietatis erigi cures, conscientiam tuam super his onerantes.” Ms. lat. 255, f. 46r-49v, transumptul cuprinzând bula de confirmare şi decretele pontificale adresate arhiepiscopului de Esztergom, împăratului Iosif al II-lea, respectiv „capitlului”, clerului şi credincioşilor diecezei Făgăraşului; vezi şi minuta Consistoriului Secret din aceeaşi dată, la Bârlea 1948, p. 306, doc. nr. XIII. Ioan Bob a fost informat despre expedierea bulei prin scrisoarea din 21 ianuarie 1784 a agentului Brunati (Ms. lat. 255, f. 40r-v). În termeni aproape identici avea să fie formulat şi actul de confirmare a succesorului lui Ioan Bob, Ioan Lemeni. În calitate de canonic capitular, acesta a aparţinut tot clerului secular şi a fost confirmat cu aceleaşi clauze: dispensa „super defectu gradus Doctoratus”, repararea catedralei şi a sediului episcopal, înfiinţarea unei case de credit şi, în plus, instituirea unor anumite beneficii ecleziastice („praebenda theologalis et poenitentiariae”), în conformitate cu prevederile Conciliului tridentin (Bârlea 1948, p. 311, doc. nr. XXII, minuta Consistoriului Secret din 15 aprilie 1833). 170 Ms. lat. 255, f. 50r-53v; indulgenţa a fost aprobată prin Placetum-ul imperial din 24 februarie 1783 (ibidem, f. 53v). 171 Ibidem, f. 50r. 172 Bârlea 1948, p. 306, doc. nr. XIV, nota Congregaţiei de Propaganda Fide către papă din 1 februarie 1784; Ms. lat. 255, f. 40v, scrisoarea agentului Brunati din 4 februarie, referitoare la acordarea dreptului solicitat. 173 Ms. lat. 255, f. 41r-v, solicitarea lui Ioan Bob din 14 februarie 1784, f. 43v, decretul Cancelariei Aulice în această chestiune, emis la 24 februarie. 169 144 Un timp al reformelor mănăstirilor şi planul de înfiinţare a seminariilor generale 174. Iar la 8 noiembrie 1783 Bob a înaintat împăratului un interesant memoriu, redactat probabil la sfatul lui Ştefan Salciai şi cu directa contribuţie a acestuia, prin care propunea o serie de măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei materiale a clerului şi mai buna educare a poporului 175. Memoriul, influenţat în argumentare de ideologia iosefină, viza în mod exclusiv situaţia generală a clerului secular şi îndeosebi a clericilor cu o pregătire teologică superioară, fiind rezultatul firesc al accederii reprezentantului lor la conducerea diecezei 176. Fără a avea consecinţe relevante pentru moment, acţiunea este semnificativă ca început al unei preocupări constante a episcopului pentru ameliorarea situaţiei clerului, ea găsind pe de altă parte ecou şi în rândul autorităţilor vieneze 177. La 29 aprilie 1784 Bob a părăsit Viena, ajungând la Blaj în 26 mai, după două săptămâni de refacere a sănătăţii petrecute la locuinţa fratelui său vitreg din satul Giula 178. La 6 iunie el a fost hirotonit ca episcop în catedrala din Blaj prin punerea mâinilor fostului ierarh Grigore Maior, care i-a primit a doua zi şi jurământul de credinţă faţă de papă, în prezenţa vicarului general Ignatie Darabant, a prepozitului mănăstirii „Sfânta Treime” Filotei László şi a altor monahi şi protopopi 179. A mers apoi la Sibiu, MRUB – AG-ai, nr. 132/1783, f. 1v-2v. Augustissimum Imperatorem et Regem Apostolicum humillima instantia Joanni Babb Episcopi Fogarasiensis in Transylvania pro Cleri sui subsistentia, et scholarum nationalium erectione supplicantis (ediţia originalului latin şi traducerea în limba română la Chindriş 1981-1982, p. 240-264; o copie a memoriului se găseşte în AE – AOE, nr. 1599/1783, f. 1r-7v). Rolul de iniţiator al acţiunii este atribuit lui Salciai de Petru Maior (1995, p. 250); la intenţia unui asemenea demers se referă probabil şi Ioan Bob în scrisoarea adresată colonelului Schlaun, căruia îi descrie întâlnirea sa cu suveranul din 3 august: „[…] nunc jam alia ab eadem Majestate petenda sunt verum cum 17 Augusti hinc Vienna ad Bohemiam vix ante finem currentis mensis rediturus discesserit moram diutius trahere necessitabor.” MRUB – AG-ai, nr. cit., f. 1r. 176 Ioan Bob vorbeşte în numele întregului cler diecezan ca cel dintâi episcop din clerul de mir („ego qua primus e clero saeculari in Transylvania denominatus praesul”), iar situaţia clericilor formaţi în seminariile din Viena, Buda şi Blaj este prezentată în mod detaliat (Chindriş 19811982, p. 240, 246). 177 La lipsa consecinţelor practice ale acţiunii se referă chiar Bob în Notitia autobiographica (p. 30): „Interea supplicem libellum dedi exponens statum Cleri nostri, petii modalitate aliqua subsidium pro Clero, sed nihil obtinere potui, verum demandata est restrictio parochiarum, quae etiam facta est annis 1785, 1786 et 1787. Sed denato imperatore Josepho, nullus jam amplius curat.” În privinţa reacţiei autorităţilor vieneze, trebuie menţionate mărturiile aduse în discuţie de istoricul I. Tóth Zoltán (2001, p. 307), provenind din arhiva Cancelariei Aulice a Transilvaniei. 178 Ms. lat. 255, f. 44v. Conform chitanţelor eliberate de prefectul Seminarului „Sancta Barbara” la 31 octombrie 1783 şi 27 aprilie 1784, Bob a achitat pentru găzduire suma totală de 328 de florini şi 45 de creiţari (ibidem, f. 44r). 179 Ibidem, f. 44v-45r (tot aici şi textul jurământului); f. 49v (consemnarea referitoare la depunerea jurământului, făcută de prefectul Seminarului din Blaj, Augustin Ládai, instituit ca notar pentru această ceremonie). Dintre angajamentele luate, în afara declaraţiei generale de supunere faţă de Biserica şi pontiful roman, sunt de reţinut: „[…] Regulas Sanctorum Patrum, Decreta Ordinationes, seu dispositiones, reservationes, Provisiones, et Mandata Apostolica totis viribus observabo, et faciam ab alii observari, Haereticis, Schismaticis, et rebelles eidem Domino nostro, 174 175 II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 145 unde a efectuat obişnuitele vizite de curtoazie la guvernatorul Transilvaniei şi la principalele oficialităţi, iar la 2 iulie a depus jurământul de credinţă faţă de împărat; comisarii delegaţi de Guberniu pentru această formalitate au fost Wolfgang Kemény şi David Székelly 180. Ceremonia instalării oficiale în scaunul episcopal a fost stabilită pentru data de 11 iulie, la ea fiind delegaţi aceiaşi comisari din partea Guberniului, alături de doi reprezentanţi ai Tezaurariatului 181. Au mai participat secretarul gubernial Anton Horvath, episcopul romano-catolic Batthyány, însoţit de un canonic şi un capelan, alţi oficiali şi nobili şi, bineînţeles, protopopii şi deputaţii clerului greco-catolic 182. În 12 iulie, conform consemnării lapidare a episcopului, reprezentanţii clerului au discutat cu acesta diferite chestiuni în palatul episcopal 183. Discursul rostit de noul episcop după liturghia celebrată în catedrala episcopală, ca răspuns la alocuţiunea contelui Kemény, este străbătut de conştiinţa dificultăţii misiunii încredinţate, pentru a cărei îndeplinire el considera insuficiente calităţile sale individuale: „[…] că de socotesc vredniciia şi mărimea aceştii deregătorii păstorniceşti carea să pune pre umerii miei, de cuget datoriile ceale greale ale darului episcopesc carele din milă mi s-au datu mie, de privesc statul aceştii eparhii şi gândesc întru mine slăbiciunea mea, tot încremenesc şi mă cutremur strigând: cine sânt eu Doamne, ca să mă pui pre mine preste moştenirea ta? De unde această deregătorie mare a păstoriei mie cel ce nici minte întru atâta iscusită, nici puteare atâta am, ca după cuviinţă să pociu paşte turma care Mântuitoriul neamului omenesc […] cu sângele său o-au câştigat?” 184 Referinţele din Sfinţii Părinţi au tocmai menirea de a ilustra această dificultate, constând în marile carenţe ale educaţiei religioase şi impietatea sesizată în propria epocă şi, pe de altă parte, în inevitabila expunere a ierarhului la criticile răuvoitoare ale contemporanilor: „Însă cât de anevoe iaste a paşte cu cuvântul lui Dumnezeu turma cea duhovnicească, adică a ocârmui sufletele oamenilor, auziţi pre Marele Dascal al Besearecii pre Grigorie Bogoslov […], şi mai vârtos în această vreame, în carea ori încătro îmi întorc ochii, nimic altă nu mai vine înaintea ochilor, fără numai mulţimea răutăţilor ce să vel successoribus praefatis pro posse persequare, et impugnebo, vocatus ad Synodum veniam nisi praepeditus fuero canonica praepeditione, Apostolorum Limina singulis qvinqvenniis personaliter, et per me ipsum visitabo, et Domino nostro, ac successoribus praefatis rationem reddam de toto meo Pastorali officio, ac de rebus omnibus ad meae Ecclesiae statum, ad Cleri, et populi disciplinam animarum, denique quae meae fidei ereditae sunt […]”. 180 Ibidem, f. 53v-54r. 181 Ibidem, f. 54r-v. Invitaţii pentru participarea la această ceremonie au fost trimise de Ioan Bob guvernatorului Brukenthal la 17 iunie (MRUB – AG-ai, nr. 58/1784, f. 1r), episcopului Batthyány la 21 iunie (AE – AOE, nr. 676/1784, f. 1r), magnaţilor şi nobililor din apropierea reşedinţei episcopale la 22 iunie (Ms. lat. 255, f. 54v-55r) şi probabil în jurul aceleiaşi date fostului episcop Grigore Maior (MRUB – AG-ai, nr. 61/1784, f. 1r-v, răspunsul acestuia din 28 iunie). 182 Descrierea ceremoniei în Ms. lat. 255, f. 55r-65v. 183 „Hoc die de diversis rebus insimul collatum est in palatio.” Ibidem, f. 65v. 184 Cuvănt în zioa instellaţiei, f. 1v. 146 Un timp al reformelor lăţăsc, şi a judeca şi a grăi fără de nici o înfrânare cine cumu-i place, că foarte mulţi înnoitori, amăgitori de toate laturile să ivesc întru această vreame a noastră, carii zic că nimic nu să cade a creade, fără numai ce cu slabă cuvântarea minţii sale cei omeneşti li să pare a fi adevărat şi luminat, mulţi neştiind nici ceale mai dintâiu temeiurile creştinătăţii sau fiind daţi vieţii ceii reale cu gloata în multe fealiuri de împărăcheri să dezghină şi îşi închipuesc dogme după plăcerea sa, alţii mai numai în post îşi pun mântuirea sa […], iară alţii cu gol şi deşert nume că să chiiamă pravoslavnici să măresc, unii lăsând poruncile lui Dumnezeu urmează amăgitoarele şi deşartele obiceaiuri ale mai marilor săi şi nici măcar a auzi cuvântul lui Dumnezeu, cu cât mai puţin a cuprinde leagea lui nu vreau, zicând că unele ca aceastea celor învăţaţi, nu celor proşti să cuvin.[…] Şi iarăşi întralt loc [referinţa este la Sfântul Ioan Hrisostom]: Deaca Episcopul vreodată măcar pentru dreaptă pricină să mânie, de râde, de pofteaşte măcar prin somn puţintică odihnă, mulţi îl defaimă, mulţi să smintesc, mulţi îi pun legi, mulţi îşi aduc aminte de Episcopii cei de demult şi mai dinainte, îi pomenesc şi rău vorbesc de cest de acum şi aceasta fac nu pentru că doară pre aceia ar vrea să-i laude, ci pentru că pre acesta vreau să-l defaime […] Aceaste răsplătiri mă aşteaptă pre mine întru această lume pentru ostenealele meale ceale de acum şi pentru ceale de aici înainte […]” 185. În consecinţă, Bob făcea apel la sprijinul autorităţilor şi la colaborarea protopopilor, care trebuiau să întruchipeze un model de conduită pastorală; în egală măsură, preoţii aveau îndatorirea să-i instruiască şi corecteze pe credincioşi, în virtutea atribuţiilor lor, dar şi prin propriul comportament: „Întru voi am nădeajdea mea cucearnicilor fraţi şi împreună cu mine lucrători prea iubiţi! Voi, unii aici la Scaun, alţii afară în eparhiile voastre sânteţi daţi mie şi puşi ajutoriu spre ocârmuirea Besearecii lui Dumnezeu […], drept aceaia de veţi face cu bun adevăr ceale ce sânt ale deregătoriei voastre, de o parte foarte mare a grijii meale mă izbăviţi şi fiindcă trebuie să fiţi lumina lumii vă îndemn (Mathei: 5) aşa să lumineaze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să mărească pre Tatăl vostru cel din ceriuri, portul vostru, umblarea, cuvântul, petreacerea şi cealealalte toate să fie cu cuviinţă […], întru nimic nedând nici o zminteală, ca slujba noastră să fie fără de prihană, ci întru toate puindu-ne pre noi înainte ca slugile lui Dumnezeu, întru multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strânsori, în ostenele, în privegheri, în posturi, în curăţănie, în ştiinţă, întru multă răbdare, în bunătate, întru Duhul Sfînt, în dragoste nefăţarnică […]. Mai pe urmă voi sânteţi nădeajdea neputinţei meale şi ajutoriul mieu, iubiţilor fii carii prin ţară împrăştiată turma Domnului […] o paşteţi […]. Creadeţi fiilor că micşorarea evlaviei în norod, călcarea poruncilor lui Dumnezeu şi răutatea lor să pricinuiaşte din neauzul cuvintelor dumnezeeşti. Drept aceaia, mărturisiţi Cuvîntul, staţi asupră cu bună vreame, fără vreame, mustraţi, certaţi, rugaţi, dară cu răbdarea mâniei şi cu învăţătură […] Dară ca cuvântul vostru să fie viu […] voi pre voi vă faceţi pildă de fapte bune şi învăţătură, în evlavie, ca să nu să defaime slujba noastră, 185 Ibidem, f. 1v-2v. II. Semnificaţiile unei succesiuni episcopale 147 iubirea de argint nici să se pomenească întră voi […], fie viaţa voastră oglindă întru carea uitându-să credincioşii să ia bună pildă.” 186 În final, credincioşii înşişi erau chemaţi la practicarea unei vieţi creştine, bazată în mod esenţial pe principiul iubirii aproapelui, ca şi pe îndeplinirea îndatoririlor faţă de familie, stăpâni, împărat şi Dumnezeu 187. Mai puţin solemnă, dar plină de o amară experienţă, a fost intervenţia episcopului demisionar Grigore Maior din finalul ceremoniei 188. Noul episcop greco-catolic nu era aşadar o personalitate, ci mai degrabă un purtător de cuvânt. Calităţile lui umane, onestitatea şi sinceritatea, erau însă apreciate de guvernatorul Brukenthal drept „două trăsături rare, care suplinesc din plin aplecarea către ştiinţă şi sociabilitatea” 189. Mai sceptic, nunţiul Garampi îşi exprima speranţa că noul ierarh se va ridica la înălţimea misiunii sale şi va fi un demn succesor al episcopului Grigore Maior, atât de preţuit de el, dar ale cărui cuceriri misionare riscau să fie cu totul pierdute ca urmare a tulburărilor provocate de politica de toleranţă religioasă 190. Cele două opinii reflectă atitudini diferenţiate, în funcţie de aderenţa la concepţia politicii confesionale tradiţionale, în cazul nunţiului, respectiv la un spirit mai pragmatic, caracteristic ideologiei iosefine şi împărtăşit de guvernatorul Brukenthal. În privinţa atitudinii monahilor bazilieni pe care, în mod semnificativ, discursul episcopului îi trecuse total sub tăcere, mărturiile documentare nu înregistrează nici un fel de tensiuni în această perioadă, doar preocuparea călugărilor pentru asigurarea celor necesare Ibidem, f. 2v-3v. Ibidem, f. 3v-4r. 188 „Hac finita Sua Excellentia Episcopus Gregorius Major allocutus est Episcopum, et postquam multa felicia, et fausta precatus fuisset, gratiasque Deo egisset hunc versum citavit: «Illustrissime Frater Episcope! In qua sede sedes cum sit tibi commoda sedes, illa sede sede, nec ab illa sede recede».” Ms. lat. 255, f. 65v. 189 Scrisoarea adresată vicecancelarului aulic György Bánffy la 11 decembrie 1782, apud Schuller 1969, p. 73. 190 „Oh! utinam Ill.mae et Rev.mae D.tionis V.rae zelo et verae pastorali pro animarum bono sollicitudini eventus respondeat, ejusque labores qui incrementum dat Deus coronet!” Bârlea 1948, p. 307, doc. nr. XV, răspunsul nunţiului din 23 noiembrie 1784 la scrisoarea lui Ioan Bob din 19 septembrie, păstrată în Arch. Nunz. Vienna, Processi canonici, nr. 579, care a fost trimisă împreună cu formularul jurământului de credinţă depus la 7 iunie; aici episcopul îi comunicase observaţiile sale legate de gravele tulburări confesionale cu care se confruntase imediat după instalare. Într-o altă scrisoare, din 8 aprilie 1785, răspunzând anunţului decesului fostului episcop Grigore Maior, nunţiul se exprimă într-o manieră similară: „Summopere autem Ill.mae ac R.mae D. V. gratulor, quod praeclaro hoc pietatis et grati animi erga Antecessorem Suum testimonio, se illius etiam virtutum imitatorem polliceatur […].” Bârlea 1948, p. 309, doc. nr. XVIII; vezi şi răspunsul în aceeaşi chestiune al Congregaţiei de Propaganda Fide, din 2 aprilie, cu un conţinut asemănător, ibidem, p. 308-309, doc. nr. XVII. Cu toate acestea, la 3 august 1784, într-o interesantă scrisoare adresată Secretariatului de Stat pontifical cu privire la consecinţele negative, în viziunea sa, ale completării scaunului vacant al diecezei ortodoxe transilvănene, nunţiul îl caracteriza în cuvinte prea puţin laudative pe Ioan Bob: „Il nuovo Vescovo di Balasfalva è uomo di poco talento, e per conseguenza meno atto a trattenere con zelo quei popoli.” Ibidem, p. 437, doc. nr. CCXXIV. 186 187 148 Un timp al reformelor traiului lor 191. Ca urmare a impactului negativ al măsurilor imperiale de secularizare a mănăstirilor şi desfiinţare a ordinelor religioase au avut loc chiar unele încercări pasagere de părăsire a mănăstirii „Sfânta Treime”, precum cele ale lui Gherman Péterlaki şi Spiridon Fogaraşi, fără a mai aminti de tentativele reuşite ale mai tinerilor Gheorghe Şincai şi Petru Maior 192. Singurele reacţii faţă de modificarea survenită la nivelul conducerii Episcopiei, cu excepţia reflecţiilor personale ale vicarului Darabant menţionate mai sus, au fost exprimate astfel în evaluările istoriografice contemporane, în primul rând de Petru Maior. Lipsa reacţiilor este explicabilă în contextul politicii imperiale care zădărnicise orice tentativă de opoziţie, chiar şi acolo unde exista un reprezentant al ierarhiei ecleziastice superioare în măsură să şi-o asume. Pe de altă parte, modelul oferit de alte dieceze greco-catolice, precum Liov şi Muncaci, la care m-am referit la începutul acestui capitol, dar şi Oradea, toate conduse de episcopi provenind din rândurile clerului secular, a putut constitui un îndemn pentru cei doritori să impulsioneze o asemenea evoluţie şi în cazul diecezei Făgăraşului. În aceste condiţii, singura prevedere disciplinară care putea fi invocată reprezenta o normă specifică Bisericii Răsăritene respectată în mod tradiţional şi în Biserica românească, dar fără să constituie o reglementare obligatorie, formulată într-un act oficial. Vicarul general Ignatie Darabant se referă la ea, dar numai într-o scrisoare personală, iar Petru Maior, în mod surprinzător, nici măcar nu o aminteşte. Ascensiunea lui Ioan Bob a devenit posibilă în asemenea circumstanţe, el fiind un reprezentant al acelei elite dornice de instruire care a optat pentru cariera ecleziastică, deşi nu ar fi refuzat, în dorinţa promovării sociale, nici o carieră laică. Devine astfel inteligibilă semnificaţia apelului adresat de el clerului pentru a fi sprijinit în activitatea pastorală şi a-şi putea îndeplini îndatoririle cu întreaga demnitate necesară. Obiectivele cărora urma să li se consacre în calitate de ierarh aveau să se precizeze doar în timp. MRUB – AG-ai, nr. 73/1784, f. 1r-v, scrisoarea adresată episcopului la 16 septembrie 1784, unde autorii se referă şi la dispoziţia privind trecerea domeniilor mănăstirii şi Seminarului în administrarea episcopului: „Dignata est clementer sua Maiestas Sacratissima Fondator noster munificentissimus pro ea, qua in universum, qua Rex Apostolicus, pollet Authoritate Fundationum hanc suam ad quindecim annos, ob Augustae Menti cognita motiva, administrationi Illustritatis Vestrae iniri curato proventum monasterialium, et respective Seminarialium calculo etc.”. 192 Bârlea 1948, p. 140-145. 191 III. BISERICA GRECO-CATOLICĂ ŞI SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ Condiţiile grele de viaţă au marcat existenţa oamenilor din această perioadă. Între anii 1785-1787 foametea a afectat întreaga Transilvanie. Astfel, în domeniul cameral al Zlatnei locuitorii ajunseseră să se hrănească cu pâine făcută din făină de ovăz amestecată cu muguri („ameţi”) de alun şi mesteacăn, conform informaţiilor comunicate Tezaurariatului în lunile mai-iunie 1785 şi confirmate prin ancheta instituită la ordinul acestuia în cursul lunii august 1. Determinat în acest caz de contextul şi consecinţele răscoalei ţărăneşti, care-i împiedicaseră pe moţi să plece în Principat şi în Ungaria pentru a-şi câştiga pâinea, fenomenul s-a făcut simţit şi în alte părţi ale Transilvaniei 2. Foametea a revenit între anii 1813-1817, pe fondul unor vicisitudini naturale neobişnuite (secetă prelungită, urmată de inundaţii şi zăpezi în timpul primăverii şi de invazii de lăcuste), ca şi al excesivelor contribuţii şi prestaţii de război 3. Această stare de lucruri a generat şi emigrarea temporară în ţările vecine, în căutarea unor condiţii de trai mai bune, destul de frecventă pentru a determina intervenţia autorităţilor, care au interzis-o prin decretul imperial din 24 mai 1816, transmis de Guberniu la 4 iulie şi difuzat prin circulara episcopului Ioan Bob din 25 iulie 4. Într-o situaţie dramatică se aflau şi acum locuitorii din acelaşi domeniu al Zlatnei, care se hrăneau cu pâine din buruieni, coajă de fag măcinată, tărâţe şi rumeguş de lemn, doar cei mai înstăriţi putând adăuga acestora câteva boabe de grâu, porumb şi mai ales ovăz 5. Autorităţile au intervenit încercând să popularizeze utilizarea pentru hrană a cartofilor, a unor plante precum „pita tătărască” sau chiar a ghindei 6, iar clerul românesc a fost însărcinat cu săvârşirea de rugăciuni Prodan 1979, vol. II, p. 574-575; Izvoarele răscoalei lui Horea, IV, p. 6-7, 24-25, 117-118, 127-129, 157-158, 203, 280-281, 295-6, doc. nr. 7, 24, 95, 107, 109, 133, 134, 162, 212, 226. 2 Prodan 1979, vol. cit., p. 575-576; Nicoară 1986-1987, p. 253, 260; Cernovodeanu, Binder 1993, p. 171. 3 Monorai 1939, p. 478-480; Bariţ 1993, p. 524-525, 562; Neamţu 1976, p. 315; Gyémánt 1979, p. 421; Nicoară 1986-1987, p. 255, 260; Bocşan 1995, p. 88-89 (pentru cazul Banatului). 4 MRUB – CM, nr. 142, f. 1r-2v. Solicitarea instruirii credincioşilor în acelaşi sens prin intermediul preoţilor fusese adresată episcopului de comitele suprem al comitatului Alba Inferioară, Imre Bethlen, încă la 15 septembrie 1814, ea fiind reluată în dispoziţia Guberniului din 21 noiembrie 1816 (MRUB – AG-ai, nr. 43/1814, f. 1r; MRUB – CM, nr. 158, f. 1r-v). 5 Conform mostrelor trimise autorităţilor de judele Alexandru Farkas (Tóth 1955, p. 189-190). În anii 1814 şi 1816 autorităţile au instituit anchete pentru cunoaşterea situaţiei locuitorilor şi luarea unor măsuri de ameliorare (Neamţu 1976, p. 317-329). 6 De pildă, prin instrucţiunile din 1815 referitoare la beneficiile aduse de cultivarea cartofilor sau la recomandarea consumării „pitei tătăreşti” (Biblioteca Academiei Române, Filiala ClujNapoca, Fond Carte Românească Veche, nr. 990, f. 1r-5r, nr. 989, f. 1r). Instrucţiuni similare au fost trimise spre publicare clerului ortodox de episcopul Vasile Moga în anii 1815 şi 1816, cu privire la modul de utilizare a porumbului necopt şi a ghindei (Puşcariu 1889, p. 182-183, 187). 1 150 Un timp al reformelor pentru rodnicia ogoarelor şi cu dezlegarea posturilor „celor grele”, pentru ca în timpul foametei credincioşii să poată consuma lapte, brânză şi ouă. Astfel, circulara episcopului ortodox Vasile Moga din 5 noiembrie 1816 se referă la datoria preoţilor de a-i convinge pe credincioşi să accepte dezlegarea posturilor, în ideea că semnificaţia acestora nu se reduce la abstinenţa alimentară, ci implică în primul rând practicarea rugăciunii: „Prea osfinţita sa mărire împărătească, socotind, că precum românii cei săraci de legea neunită, într-aceasta mare lipsă de bucate, s-ar uşura ceva dacă s-ar deslega posturile cele grele şi dacă ar mânca lapte şi brânză şi ouă, aşa […] poruncesce a sa mărire ca în vremea foametii a se deslega românilor postul în vremea lipsii şi preoţi cu învăţătura sa să primească şi fiesce cine să înţeleagă, şi alţi să [nu] se deslege, numai cei lipsiţi şi săraci şi numai pe vremea cât va ţinea foametea. Pentru aceea sfânta pravilă poruncesce, să nu mâncăm cu dulce, ci post şi să pue rugăciune cu credinţă, ca să ne isbăvească de aceea nevoe şi să ne rugăm lui Dumnezeu cu inimă curată. Şi acesta este post înaintea lui Dumnezeu. Pentru aceea Frăţia ta, cetind aceasta pe înţeles săracilor, poporenilor, să urmezi precum mai sus s-au zis, să le dai voe şi blagosloveniă, cum or vrea.” 7 Precauţia ierarhului ortodox nu era întâmplătoare, pentru că ea caracteriza şi atitudinea autorităţilor. Astfel, în anul 1806, într-o situaţie de penurie alimentară similară, guvernatorul Bánffy ceruse opinia episcopului Ioan Bob cu privire la măsura în care acordarea unei asemenea dispense ar putea fi împiedicată de scrupulele religioase ale credincioşilor 8. În răspunsul său, episcopul a confirmat temerile guvernatorului, excluzând justificarea acordării unei dispense pentru principalul post, cel al Paştelui, a cărui strictă respectare caracteriza religiozitatea credincioşilor; soluţia propusă era ca aceştia să fie convinşi, prin intermediul autorităţilor şi mijlocirea preoţilor, să solicite asemenea dispense pentru celelalte posturi (în primul rând cele din timpul verii) şi numai în privinţa aşa-numitelor „lacticinia”, datorită lipsei cărnii în perioadele respective ale anului 9. În consecinţă, observând acest ataşament al poporului faţă de posturi, O asemenea instrucţiune, referitoare la întrebuinţarea ghindei, a fost difuzată de inspectorul greco-catolic al Chişfalăului Ioan Petrişor prin circulara din 16 februarie 1817 (MRUB – CM, nr. 165, f. 1r-v). 7 Puşcariu 1889, p. 187-188; o circulară similară a fost transmisă de acelaşi ierarh la 10 mai 1814 (ibidem, p. 182). 8 MRUB – CM, nr. 76, f. 1r, scrisoarea adresată de guvernator episcopului la 18 februarie, menţionată şi la Lupu 1944, p. 45. 9 „Cum plebs Valachice in Transylvania, qvantum observare licuit, etiam liberis a jejunio diebus plerumque lacticiniis apud se produci solitis, sed hoc tempore plane desideratÿ viseatur carnibus vero rarissime in autumno, et ordinarie in Bachiferiis, ac ita cum primis jejunio qvadragesimali sit addicta, ut vix absque religionis laesione ipsam dispensationem admittat, et acceptet, prout annis superioribus facto probavit, dum ob similem frugum penuriam a reliqvis jejuniis generaliter datam dispensationem vix in aliquibus locis acceptavit, valde parum videtur allevianda dispensatione a jejunio nisi forte operariis in diversis fodinis, quibus omnia aere parato veniunt, quoniam lacticinia non plus sublevare observentur penuriam frugum quam reliqua esuri [?] alia inconscientia autem ratione religionis facillium inquietandam fore. Nihilominus quare, ut et necessitati pro possibili, et qvieti conscientiae eorum consolatu melius III. Biserica greco-catolică şi societatea românească 151 guvernatorul s-a mărginit să-şi exprime speranţa că parohii vor veni în ajutorul celor care vor solicita totuşi o asemenea dispensă 10. Dovada reticenţei credincioşilor, împărtăşită şi de preoţi, o oferă consemnările de pe verso-ul circularei inspectorului greco-catolic al Chişfalăului, Ioan Petrişor, care pe lângă instrucţiunea pentru folosirea ghindei, citată mai sus, a difuzat cu acelaşi prilej şi un asemenea ordin privind dezlegarea posturilor; aceste consemnări mărturisesc totodată neîncrederea unor preoţi faţă de dispoziţiile protopopilor, cel puţin în chestiunile mai „delicate”: „Dară poftesc ca precum lângă acest cursus de folosul ghindelor s-au alăturat şi îndreptariul, aşa şi dispră în lontrul lăudatul milostiv decretum al Înălţatului Împărat prin Înălţatul Crăiesc Gubernium din 6 dechemvrie anul trecut 10.471 sau comisie Exselenţii Sale Domnului Vlădica sau a Sfîntului Consistorium poftesc ca şi acum şi de aici înainte să se alăturească cursului şi să să trimită ca să-l împrotocolăluesc şi să-l vestesc, almintrile scrisoare aceasta o socotesc neharnică a să vesti (printr-însa numai) [ca o] veste străină urechilor rumâneşti! Apoi cu toată plecăciune om face. După aceasta aşe am fost şi obişnuiţi şi de purure mângăieţ văzând iscălitura arhiereului, ba şi cinstitele tisturi dinafară aceasta o fac. Eu îndrăznesc acum în scris a mă căştiga că cu vorba am făcut. Dat Craidorolţ Grigorie Pop de la Naghi Nireş paroh Craidorolţului.” 11 Un îndemn la pocăinţă, împlinirea îndatoririlor creştineşti şi rugăciune a fost transmis credincioşilor greco-catolici prin pastorala episcopului Ioan Bob din 15 februarie 1816, alcătuită şi tipărită ca urmare a ordinului guvernatorului Transilvaniei din 10 aprilie 1815: „Luând aminte la curgerea vremilor, care de vreo câţiva ani umblă cu înaintea înapoi, aşea cât mai am putea zice cum că când ar trebui să fie vară e iarnă şi în loc de primăvară toamnă, de unde pământul nostru rodurile sale nu şi le poate da nici la vremea sa, nici aşea precum era mai nainte obicinuit şi noi cu îndestularea rodurilor lui dedaţi; şi drept aceaia cu ochiul minţii cugetând, încât lasă slabă mintea esset, si ipsimet homines, bona modalitate per Dominos Officiales persuasi (sacerdotum enim verba in transversum interpraetantur) saltem a reliqvis jejuniis dispensationem peterent. Caeterum ego ipse etiam in hac necessitate si circumstantiae admiserint a jejunio Apostolorum Petri, et Pauli, et Virginis Assumptae ad praecavendam omnem conscientiae turbationem saltem eo addito, qui absque remorsu uti voluerit dispensationem inpertiar.” MRUB – CM, nr. cit., f. 3r-v, răspunsul episcopului din 5 martie. 10 „[…] Dispensatio a jejuniis Plebi Valachicae, quae illis ex Principio Religionis quam maxima addicta est, minus accepta futura, et quodammodo diffidentiam erga Ecclesiae Praepositos genitura sit [s.n.], nihil obest, quo minus a generali ejusmodi dispensatione penitus praescindatur, Parochis relicto, ut auditoribus suis in peculiaribus circumstantiis specialem ne fors a jejunio dispensationem sollicitantibus, pro ratione vigentis eatenus consuetudinis subveniant.” Idem, nr. 78, f. 1r, scrisoarea lui Bánffy din 18 martie. 11 Idem, nr. 165, f. 1v. Mai succintă, o a doua consemnare exprimă aceeaşi poziţie: „Cu adevărat străin lucru fiind între rumâni, pentru aceasta fără decretumul sau comisie arhierească nu voi pute vesti.” Din păcate, numele complet al parohului semnatar şi localitatea de provenienţă sunt indescifrabile. 152 Un timp al reformelor omenească, la pricina întoarselor pe dos vremi, ca mai bine luminaţi să putem pricepe aceasta, ne-am înturnat cu gândul spre dumnezeiasca Scriptură, de unde toată lumina ne străluceşte […]. Deci ca nu cumva să fim noi pricina aceştii certări din vremile de acum cu păcatele noastre şi nu cumva noi să punem piiadecă vărsării dumnezeeştilor daruri şi celor pământeşti, care mila şi pronia cea dumnezeiască de pururi s-au obicinuit, după obicinuită iubirea sa de oameni, a le dărui noaă, am pus înaintea voastră următoarea părinţeasca învăţătură şi dojană, îndemnaţi fiind şi prin înalta comisie a Exselenţii sale Crăescului Gubernator din 10 aprilie 1815.” 12 Potrivnica „stare şi întocmire a vremilor”, descrisă în mod plastic în textul pastoralei, era pusă de ierarh pe seama păcatelor oamenilor, remediul putând fi doar respectarea poruncilor divine şi bisericeşti, îndreptarea morală şi practicarea virtuţilor: „Că de vom lua seama la curgerea vremilor, vedem că Dumnezeu ne pedepseşte pentru fărădelegile noastre, fiindcă de oarecâţi ani pămîntul, au pentru săcetă mare, au pentru ploi multe, au pentru răceală nu dă rodurile sale, precum întru alte vremi; viile, pomii, pădurile şi legumile le-au bătut bruma, pe alte locuri s-au umplut de omidă mistuitoare şi veninoasă. Pe multe locuri era boli cumplite oamenilor şi dobitoacelor [de] moarte pricinuitoare. Din ţara rumânească, unde tare să lăţisă ciuma, pănă la Braşeu pătrunsese şi de nu ş-ar fi făcut Dumnezeu milă cu noi şi de nu ar fi fost rânduit Înălţatul Crăesc Gubernium pază bună, toată ţara noastră o umplea. În anul trecut văzurăm neaoa în doaă rânduri ca iarna în luna lui maiu cu mare păgubire, când pomii şi pădurile era închiiate, că sămănăturile de toamnă şi de primăvară, urmând răceala cu gheţiu, le-au stricat, cât foarte puţin rod au adus şi acela încă fără vlagă; pe alte locuri necopt, iar pe mai multe locuri nici un rod n-au adus; strugurii necopţi, care au rămas, vinu rău, fără putere, nesânătos. În unele părţi mulţimea de şoareci au mistuit mai toate bucatele şi erburile. În anul acesta multe hotare au bătut grindina, aşea cât nimic nu le-au rămas bieţilor oameni. Ce sânt acestea toate altă, fără numai pedeapsa şi sbiciul lui Dumnezeu preste noi pentru păcatele noastre, că urmând dintru acestea lipsă de bucate şi foamete mulţi oameni şau lăsat căsile sale şi ca să nu piiară de foame s-au tras pe airea, unde nădăjduia că vor afla cele de lipsă spre traiu. […] De acestea toate iaste de lipsă rugăciunea […] Rugăciune cu rugăciunile Bisearicii să se păzască toate cetăţile şi satele de ciumă, de foamete, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de venirea asupră a altor neamuri şi de răsboiul cel dintră noi şi pentru ca milostiv, blând şi bun păciuitoriu să fie bunul şi iubitoriul de oameni Dumnezeul nostru şi să întoarcă toată mănia, carea să porneşte asupra noastră şi să ne izbăvească de îngrozirea lui, carea pe dreptate iaste asupra noastră şi să ne miluiască pre noi.” 13 Episcopul s-a remarcat şi prin atitudinea sa caritabilă, vânzând pe datorie cereale din proviziile episcopale ţăranilor nevoiaşi, fără a putea răspunde însă întotdeauna 12 13 Cuvănt păstoresc, p. 2-3. Ibidem, p. 24-25, 29-30. III. Biserica greco-catolică şi societatea românească 153 solicitărilor celor care apelau la ajutorul lui în disperare de cauză 14. Impresionantă este petiţia grănicerilor din Teiuş, care i-au solicitat episcopului în anul 1814 să-i împrumute cu grâu, descriindu-i condiţiile dramatice ale existenţei lor într-un mod ilustrativ pentru realitatea şi mentalitatea epocii: „Întru vederea tuturora ne este întâmplarea şi pedeapsa milostivului Dumnăzău cu care ne ceartă pre noi pentru greşalele noastre, dintru întăi s-au început cu taberi şi bătăi deasă şi groaznice şi urmează şi pănă astăzi, apoi cu schimbarea banilor, acum şi cu lipsa bucatelor dintru care s-au născut şi aceasta mişcare a neamului nostru, de lăsându-şi ţara să înstrăinează întru alte ţări streine, unde s-ar putea hărăni, iară noi fiind cătane şi slujind de atâţa ani, acum când am dobândi ceva folos pentru slujbele noastre şi a lăsa giurământu care am giurat supt steag sau vom trăi sau vom muri nu ne îndurăm, iară fiind aşa tare lipsiţi de bucate cădem făcându închinăciune până la pământ înaintea Exţelenţii Tale […]” 15. O cerere similară i-a adresat lui Ioan Bob, la 20 noiembrie 1805, mai vechea sa cunoştinţă, colonelul Schlaun, care lasă să se înţeleagă că ierarhul îi promisese ajutorul său 16. Episcopul nu a putut răspunde favorabil altor solicitări din acelaşi an, făcute la 25 octombrie de doi funcţionari ai Tezaurariatului şi la 21 decembrie chiar de Tezaurariat în favoarea locuitorilor din Zlatna şi Baia de Arieş 17; în răspunsurile sale Bob a invocat, în primul caz, recolta slabă datorată ploilor abundente şi inundaţiilor din acel an, iar în cel de-al doilea, imposibilitatea de a oferi cantitatea de cereale cerută de Tezaurariat, la un preţ, după cum se poate înţelege, mai scăzut. Tot un răspuns negativ primise anterior, la scrisoarea sa din 20 aprilie 1787, şi un anume János Dezsőffi, fost vicecomite în comitatul Bereg din Ungaria; acesta solicitase episcopului român, cunoscut deja pentru „paterna misericordia et erga Gentem Hungaram innata propensio”, un ajutor bănesc, datorită foametei şi lipsei de pâine resimţite în acei ani pe teritoriul a trei comitate ale regatului ungar, Bob invocând aici situaţia de penurie similară şi scumpete din Transilvania 18. Debitorii săi au fost exoneraţi ulterior de datoriile acumulate în acest fel printr-o generoasă dispoziţie testamentară a ierarhului 19, iar în ziua înmormântării sale aşa-numitele „contracte” au fost arse în piaţa Blajului 20. Realităţile sociale au făcut necesară într-o şi mai mare măsură implicarea ierarhiei ecleziastice, cu deosebire în anii 1784-1785 când, în contextul răscoalei ţărăneşti, clerul a fost investit cu un rol principal în acţiunea de pacificare. Mărturiile contemporane reflectă acţiunile întreprinse în acest sens de episcopul ortodox Ghedeon Bariţ 1993, p. 562; Lupu 1944, p. 8, 46-47. MRUB – AG-ai, nr. 35/1814, f. 1r; nu este menţionat din păcate aici rezultatul acestei solicitări. 16 Idem, nr. 69/1805, f. 1r. 17 Idem, nr. 65/1805, f. 1r-2r, nr. 74/1805, f. 1r-3r. 18 Idem, nr. 8/1787, f. 1r-3r. 19 „Debita quae tempore caristiae prementis contracta sunt, omnibus colonis sine discrimine relaxentur et condonentur […].” Testamentum fundationale ejusdem Episcopi Joannis Babb pro Clero Gr. Catholico Fogarasiensi de XXVIII Oct. MDCCCXXVIII, în Cipariu 1855, p. 36. 20 Popa 1938, p. 22. 14 15 154 Un timp al reformelor Nichitici. Pe de altă parte, ele comunică o serie de zvonuri, colportate mai ales prin presa vremii, despre raporturile oculte ale fostului episcop greco-catolic Grigore Maior cu conducătorii răscoalei 21. Faptul este semnificativ şi se explică, desigur, prin adversităţile stârnite de combativul ierarh printre reprezentanţii Stărilor. Episcopul Ioan Bob apare menţionat şi el în împrejurările conscripţiei militare, la 28 august 1784, când Guberniul i-a solicitat să interzică preoţilor săi amestecul în această acţiune 22. Autorităţile suspectau în primul rând implicarea protopopului greco-catolic de Alba Iulia, Tiron Dragoş, căruia episcopul i-a cerut în consecinţă lămuriri 23. Se poate presupune că răspunsul protopopului nu a fost îndeajuns de convingător sau că presiunea oficialităţilor a fost atât de mare, încât Bob a avut la un moment dat în intenţie înlocuirea lui Dragoş cu călugărul Spiridon Fogaraşi 24. La 8 noiembrie ierarhul s-a conformat invitaţiei Guberniului primită în ziua anterioară de a se implica în acţiunea de pacificare, trimiţând mai multor protopopi instrucţiuni care puneau accent pe caracterul vătămător al revoltei pentru liniştea de obşte, dar şi pentru interesele generale ale românilor: „[…] unele fapte ca acestea sânt spre stricarea şi urgia neamului rumânesc, nu numai aicea în ţară, ci şi înaintea Înălţatei Curte, că cu aceaştea în loc de milă pe care pururea o cerem om dobândi pedeapsă, care nu o nădăjduiam, nici să nu să încredinţează rumânii noştri, că unele ca aceaştea sânt de la Înălţatul Înpărat, care pururi pace şi linişte vrea a fi întru ale sale ţinuturi, ci de la nişte nepricepuţi şi bolunzi cărora ca păgânilor le era sete de sânge creştinesc. Văd acuma şi or vedea ce or păţi că s-au sculat ca nişte neam străin împotriva ţăreanilor (compatrioţilor) săi, adecă împotriva domnilor […]” 25. Alte apeluri la colaborare în acţiunea de pacificare şi menţinere a liniştii în rândul poporului i-au fost adresate episcopului la 29 ianuarie 1785, de comisarul gubernial Mihail Brukenthal 26, şi la 2 martie acelaşi an de Guberniu, după înăbuşirea Prodan 1979, vol. cit., p. 335, 391; Izvoarele răscoalei lui Horea, I, p. 327-377; Izvoarele răscoalei lui Horea, III, p. 140-142. 22 Problema conscripţiei militare şi implicarea preoţilor în desfăşurarea ei este prezentată pe larg la Prodan 1979, vol. I, p. 213-280; aici este menţionat şi răspunsul episcopului Bob la solicitarea Guberniului, trimis la 3 septembrie (p. 258). 23 Ibidem, p. 263, rezumatul răspunsului acestuia din 1 septembrie. 24 Într-o impresionantă scrisoare trimisă superiorului său la 27 decembrie, prin care Dragoş încerca să-şi apere cauza, este menţionată venirea „părintelui Spiridon” la Alba Iulia, în calitate de „vicarăş” (MRUB – AG-ai, nr. 69/1784, f. 2 r-v). Scrisoarea este anexată conceptului adresei episcopului către Guberniu din 3 septembrie (ibidem, f. 1r), care trebuia de fapt să fie însoţit de răspunsul menţionat al protopopului din 1 septembrie. Intenţia episcopului nu a fost totuşi pusă în practică, Dragoş păstrându-şi funcţia şi în continuare. 25 Apud Prodan 1979, vol. cit., p. 595-596. Protopopii şi preoţii trebuiau să se străduiască pe unii ca aceştia „a-i dojeni” şi „a-i învăţa ca să fie cu dreaptă ascultare spre mai marii lor, fiind în pace şi linişte cu ţăreanii săi, odihnindu-să în lăcaşurile sale prin dreaptă lucrare să-şi căştige hrană pruncilor şi muierilor sale”. 26 Suciu 1937, p. 355-356. Brukenthal i-a solicitat lui Bob transmiterea unei dispoziţii către preoţii greco-catolici din comitatul Hunedoara unit cu Zarandul de a-l asista în acţiunile sale, ceea ce 21 III. Biserica greco-catolică şi societatea românească 155 răscoalei şi executarea conducătorilor ei 27. În cursul lunii ianuarie, el a difuzat prin două circulare ordinul gubernial din 22 noiembrie privitor la stricta interzicere, „întru aceste vremi tulburătoară”, a adunărilor preoţilor şi a întrunirii sinoadelor protopopiale fără ştirea şi autorizaţia Guberniului şi a Tablelor comitatense 28. Pe aceeaşi cale a fost transmis şi ordinul Guberniului care condamna implicarea unor preoţi greco-catolici în răscoală, cu atât mai mult cu cât menirea acestora era de a-i îndruma ei înşişi pe credincioşi spre respectarea îndatoririlor lor: „[…] din mai multe înştiinţări trimise ar fi înţăles Crăescul Gubernium că oarecare şi dintră preoţii noştri, după ce prostimea din varmeghia Henadorii cu a Zărandului unită ar fi ridicat grea răscoală asupra nemişugului, nu numai nu s-au silit a o potoli şi a o stinge după datoria chemării sale, ce încă ei însuşi ar fi îndemnat spre aceasta şi s-ar fi năzuit ca această răutate şi prin alte varmeghii să sporească şi ar fi lucrat ca mai tare să să lăţască. Pentru aceaia acum a doua oară porunceşte Înălţatul Crăesc Gubernium prin mine frăţiilor voastre ca şi înşivă să păziţi şi norodul voao încredinţat şi dinadins să-l învăţaţi datoria care are fieştecine cătră craiul şi împăratul său, cătră patrie şi cătră sine şi aşa să îndreptaţi, să dojeniţi şi să povăţuiţi norodul, ca toţi şi fieştecare tisturilor şi judecătorilor dinafară, precum şi domnilor locurilor cuvioasă cinste şi ascultare să le deae şi orânduitele slujbe să le plinească, că aceasta este datoria tuturor supuşilor celor buni şi aşa nenvaţă şi pravoslavnica credinţă.” 29 În afara rolului de intermediar şi colaborator al autorităţilor, episcopul Ioan Bob a trebuit să acţioneze şi ca apărător al preoţilor persecutaţi de nobilime. Astfel, ca urmare a unei sesizări a consistoriului din 10 decembrie, determinată de plângerile mai multor protopopi, el a intervenit în favoarea preoţilor săi urmăriţi sau maltrataţi de nobili, reclamând şi faptul că pe unii dintre ei, în pofida prerogativelor lor ecleziastice, nobilimea insurgentă i-a silit să se ridice alături de ea împotriva răsculaţilor 30. Anterior, la sfârşitul lunii august, Bob luase apărarea fiului preotului din Coşlar, refugiat la curtea ierarhul a şi făcut prin circulara din 8 februarie, în care a dispus „ca oaricând şi pre care dintre preoţi Măria Sa Fişpanul ar pofti ori la scrisoare ori la cetire pentru a sa îndreptare şi înştiinţare mai deplin să fie datori a asculta şi a ajuta în cele ce sânt spre binele şi pacea de opşte” (MRUB - Protocollum 1785-1788, f. 7r). 27 Prodan 1979, vol. II, p. 548. 28 Prin circularele din 11 şi 24 ianuarie 1785 (MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 4r-5r); Prodan 1979, vol. I, p. 585, vol. II, p. 375. 29 MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 5r, circulara din 24 ianuarie 1785; Suciu 1937, p. 359-360. Pentru implicarea preoţilor greco-catolici în răscoală (desigur, mult mai redusă ca aceea a preoţilor ortodocşi) date convingătoare se găsesc la Prodan 1979, vol. I-II, passim; sugestii pentru o analiză generală a semnificaţiilor participării preoţilor la răscoală oferă Gorun 1998, p. 275-281, şi Gorun 2002, p. 153-162. 30 Prodan 1979, vol. II, p. 166-167, 198; Izvoarele răscoalei lui Horea, V, p. 417, doc. nr. 211, şi 439, doc. nr. 233. Într-unul dintre cazurile semnalate de consistoriu, cel al preotului Alexandru din Geoagiu de Jos, raportul solicitat de Guberniu comitatului Hunedoara a fost transmis la 2 februarie 1785 (Izvoarele răscoalei lui Horea, VI, p. 308, nr. 138). Informaţii despre mai mulţi preoţi uniţi arestaţi, printre care chiar protopopul Petru din Niraşteu, arestat la 12 decembrie şi dus la Târgu Mureş, sunt menţionate şi la Meteş 1933, p. 22. 156 Un timp al reformelor episcopală datorită implicării sale în acţiunea de conscriere, invocând prerogativele clericale ale acestuia 31. Într-un alt caz, al preotului din Pintic, judecat la începutul anului 1785 de Tabla comitatului Turda, episcopul a contestat dreptul de judecată al autorităţii civile; el a acceptat însă probabil să-l destituie pe acuzat din funcţia sacerdotală, pentru că delictul era de ordin public 32. Un caz ilustrativ îl constituie cel al protopopului Daniil Pop al Cătinei, purtător de cuvânt al clerului în sinodul electoral din anul 1782 33, supus şicanelor cunoscutului baron Miklós Wesselényi. Acesta trimisese denunţuri false autorităţilor, acuzându-l pe protopopul român că ar fi părtaş „tâlharilor” (adică răsculaţilor), şi încercase chiar să-l aresteze, după cum mărturiseşte extrem de revoltat Daniil în scrisoarea adresată episcopului la 10 ianuarie 1785: „Acum dară lăsând povestea că pă toţi popii şi rumânii aievea şi în faţă ne fac tălhari, îţi scriu dară cu mare obidă Mării tale adevărat, care şi la Împăratu pociu dovedi: că groful Vaş Miklos care au fost Commendas Nemişilor la Mihăş, din sângură pizma sa, întâe fiind eu la Tablă în nevoile meale doao săptămâni au scris Tăblii că eu aş fi dus la tălhari, la care Tabla însuşi au scris să nu facă larmă că eu sânt la Tablă, când am fost la Blaj iar au scris cum că-s dus nyilván la tălhari şi miau dus urma până la Tăureni, a treia au scris carte la târg la Mociu, care de a fi lipsă o voi putea dovedi, la patru solgăbirae ca de oi mere să mă prinză, m-am dus, însă prin oarecare patron bun m-au apărat Dumnezău, după aceia a patra, tocma spre zioa Crăciunului, au scris la Fisolgăbirău la Ciutoc din Puin ca să ie lângă sine 28 de nemeşi să-mi încungiure casa şi să mă robască, acela ca om cuminte şi ocoş au trimis la Odorbirău nostru în curte să vază de ar afla vreo ocă vrednică să facă, de nu, nu; neaflând vină s-au întors, optsprăzece au fost rânduiţi să vie pe mine şi tocma spre zioa de Crăciun noaptea au venit doi la casa mea cercând de este modru să-şi plinească spurcata voe. Ce văzând şi socotind că fără mare primejdie sau moarte n-or isprăvi s-au dus neîndrăznind nemica. Aşa cu amar am crăciunat, care aşa n-aş mai pofti a agiunge, şi aşa în zioa Crăciunului lăsându-mi bisearica şi poporu mi-au căutat a merge la Tablă, unde toţi neştiind nemica s-au minunat şi mi-au dat scrisoare ca nime din suspicie să nu-mi facă nemica până ar înştiinţa Tabla. Aceste nu-s poveşti, ce lucru adevărat carele îndestulate mărturii să poate dovedi acar unde, deci te milostiveşte Măriia ta a lucra cu guberniia ca să nu fim bagiocură lumii. Îmi aduc şi alte aminte să nu să tâmple văzându-şi mulţi nevinovăţia sa.” 34 Intervenţia protopopului nu atinge valenţele militante ale protestului lui Petru Maior din 18 februarie 1788 35, determinat de un context similar, ceea ce demonstrează că era vorba, în acest moment, doar de o reacţie la o dovadă evidentă de adversitate. Răspunsul episcopului probează şi el faptul că această perioadă era una a acumulărilor, în vederea unei viitoare acţiuni de amploare. Dorinţa lui clar exprimată de apărare a Prodan 1979, vol. I, p. 262. Ibidem, vol. II, p. 512. 33 Vezi Lupu 1936, p. 103-106. 34 MRUB – aî, nr. 9/1785, f. 1r-v; Suciu 1937, p. 357. 35 Maior 1968, p. 26-29, nr. XX. 31 32 III. Biserica greco-catolică şi societatea românească 157 privilegiilor clerului este însoţită însă, în contextul critic al răscoalei aflate încă în desfăşurare, de o evidentă doză de prudenţă, chiar dacă el însuşi era obiectul clevetirilor: „La cartea frăţii tale în 10 zile aceştii luni mie trimisă pe scurt frăţeşte-ţi răspund. Pentru batjocura care s-au silit nemeşii să-ţi facă fiind frăţia ta cu nume bun până acum, foarte greu mi-au căzut şi tocma ca cum mie mi s-ar fi întâmplat, pentru care ruşine frăţii tale făcută, precum şi pentru altor fraţi prin nemeşi pricinuite, m-oi nevoi a răcurălui cât de curund la Crăescul Gubernium, care detoria a mea cu adevărat şi pănă acum o am făcut, dară de la Gubernie altă nu mi-au venit, fără numai că au dat poruncă la Table ca pe cei nevinovaţi să nu prindă sau de i-au prins să-i sloboadă, iar despre cei vinovaţi să facă relaţie la Gubernie. Eu ştiu că nu numai pe acolo, ce şi pe alte părţi să batjocoresc preoţii noştri strigăndu-le nemeşii că toţi preoţii noştri sânt părtaşi cu hoţii de şijmatici, carii împotriva legilor lui Dumnezeu, neamurilor şi a ţărâlor cu păgânească puternicie şi fărădelege s-au sculat, au prădat şi au omorât, dare unele conşpiraţii ca acestea tot creştinului oprite ştim bine că preoţii n-au avut, ce numai din pizmă, ca urgisâţi la toţi să ne facă le-au ijdănit nemeşii. Pe mine încă mă pricinuesc şi destule împotriva mea vorbesc nemeşii cei mai proşti, iară nu Domnii cei înţălepţi, dară caută să le rabd, că nu-i vreme ca să scriu tocma acum la Gubernie, ci va vini vreme, după ce să vor mai aşăza vrăjbile, de li-oi pune toate înaintea Crăescului Gubernium, avănd bună nădejde că vom căpăta satisfacţie despre unii ca aceia carii negândind cu cinste clerului nostru pe tot locu ne sudue, ne hulesc şi ne fac tălhari. Numai şi frăţia ta, precum alţi protopopi, să însămnezi cine, unde, pe ce preoţi au batjocorit, au legat, încătu-i putea cu mărturii adeverind şi să ni-i scrii, ca în vremea sa să le poci toate întămplările arăta Crăescului Gubernium.” 36 Atribuţiile administrative ale clerului au cunoscut o semnificativă multiplicare în această perioadă, în condiţiile în care el avea posibilitatea de supraveghere şi influenţare a atitudinii comunităţilor, putând veni astfel în sprijinul autorităţilor laice. Statul a recurs în consecinţă la serviciile sale, de exemplu pentru difuzarea, în perioada 1786-1795 şi 1817-1820, a apelurilor referitoare la strângerea de donaţii în folosul satelor sinistrate („subsidia charitativa”), întâlnite şi în perioada anterioară, dar cu o frecvenţă incomparabil mai redusă. Apelurile aveau în vedere, în mod propagandistic, şi promovarea sentimentului de solidaritate între locuitorii Principatului sau între aceştia şi cei ai altor provincii ale Imperiului, prin descrierea succintă a situaţiei dramatice a celor sinistraţi, cel mai adesea ca urmare a incendiilor; mai rar, apelurile vizau şi ajutorarea celor afectaţi de inundaţii, ori sprijinirea construirii de biserici sau şcoli 37. Organizarea MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 3r; Suciu 1937, p. 358. Am identificat 21 de apeluri transmise episcopului greco-catolic cu privire la cazuri din Principatul transilvănean sau din alte provincii (Boemia, Ungaria, Galiţia, provinciile ereditare austriece), ori chiar din statele germane; doar două dintre ele (din anii 1817, pentru locuitorii comitatului Baranya din Ungaria, şi 1819, pentru locuitorii din Aiud) sunt determinate de consecinţele inundaţiilor (MRUB – AG-ai, nr. 28/1817, f. 1r-v; MRUB – CM, nr. 174, f. 1r), iar prin alte două, din anul 1793, se solicita sprijin pentru terminarea construcţiei unei biserici şi a unei şcoli în Göttingen, respectiv pentru edificarea unei biserici în Marburg (MRUB – AG-ai, nr. 9/1793, f. 1r, nr. 40/1793, f. 1r). 36 37 158 Un timp al reformelor colectelor era hotărâtă prin decrete imperiale transmise episcopului de Guberniu, acesta din urmă stabilind, în anul 1792, (pentru a preveni, după cum afirmă explicit în ordinul său din 2 noiembrie, „îngreunarea poporului contribuent” 38), şi o perioadă strict delimitată de primire a donaţiilor credincioşilor, care varia între trei şi şase luni, într-un singur caz fiind permisă o colectă timp de un an. La rândul lui, episcopul trimitea ordinele respective, prin circulare, protopopilor, aceştia însărcinând clerul subordonat cu organizarea propriu-zisă a colectelor. Circularele făceau apel la caritatea credincioşilor (fiind amintită „creştineasca dragoste” sau ideea că „cei milostivi să vor milui” 39), a căror compasiune încercau să o trezească prin succinta descriere a situaţiei celor sinistraţi: „[…] nenorocita întîmplarea a 49 de gazde din sat Noul în cinstita varmeghia Sibiului carii după ce ş-au strâns bucatele de pe câmp, cu agoniseala aceaia împreună arzindu-le căsile cu ceale ce au avut întrânsăle, aşişdirea lăcuitori din ţara nemţească sat Gonabiţi, iarăşi din ţara cehului oraş Caaden, cărora căsi şi avere prin foc arzind, la foarte mare sărăcie au ajuns […]” 40. „[…] în oraş Feldioara din ţinutul Braşăului nu de mult ar fi ars 139 de case, pă lângă acestea multă samă de dobitoace, veşmânturi şi unelte trebuincioasă la casă tot cu această întâmplare s-ar fi mistuit, pentru care lăcuitorii de-acolo vrednici de milă să află […]” 41. „[…] strânsa milă pentru lăcuitori din Salisburg, prin foc păgubiţi […] să să de perţeptorilor şi mai nainte de plinirea vremii hotărâte, ca perţeptorii cât mai curând să o poată da la Caşa Provinţialiciască, fiindcă să apropie iarna care pofteşte întocmirea coperişurilor care prin foc s-au fost mistuit” 42. Desigur, printre oamenii de rând, confruntaţi ei înşişi cu dezastre similare şi atâtea lipsuri, apelurile puteau găsi cu greu ecou 43. Cei mai bine situaţi din punct de vedere social, provenind cu predilecţie din mediul urban, au răspuns însă în unele cazuri, după cum o dovedeşte un raport trimis Guberniului la 12 mai 1819 de episcopul Ioan Bob, cuprinzând lista celor care făcuseră diverse donaţii ca urmare a apelurilor din ultimii ani. Printre aceştia este menţionat un anume Ştefan Mezei, notar al comitatului Turda44, care contribuise în repetate rânduri, atât pentru locuitorii mai multor sate din Idem, nr. 20/1792, f. 1r. Idem, nr. 18/1786, f. 1r. 40 Ibidem. 41 Idem, nr. 12/1787, f. 3r. 42 Idem, nr. 48/1818, f. 1r. Apeluri similare au fost transmise şi clerului ortodox de vicarul Ioan Popovici şi de episcopul Ghedeon Nichitici, în perioada 1781-1785 (conform circularelor menţionate la Voileanu 1902, p. 16, 21, 24, 38, 41), ele continuând desigur şi în perioada ulterioară. 43 O asemenea atitudine a credincioşilor este relevată de raportul adresat episcopului Ioan Bob de protopopul Alba Iuliei Tiron Dragoş, la 21 octombrie 1801; acesta mărturisea că preoţii „de la norod, după vestirea acelor Prea Înalte Comisii, răspuns au luat cum că ale sale greotăţi şi lipse nu şi le pot plini şi n-au de unde a da” (MRUB – AG-ai, nr. 62/1801, f. 1r). 44 Conform Schematismus 1815, p. 36. 38 39 III. Biserica greco-catolică şi societatea românească 159 provinciile ereditare austriece şi pentru sinistraţii din Salzburg, cât şi pentru cei din satul Nou Român, din districtul Braşov 45. În perioada intermediară, aceste apeluri şi-au modificat conţinutul, pentru că Biserica a fost implicată în sprijinirea efortului de război, ca urmare a participării Imperiului la războaiele de coaliţie împotriva Franţei revoluţionare şi napoleoniene. Dimensiunile esenţiale ale acestui sprijin pot fi sesizate în planul religios, propagandistic şi material 46. Organizarea de rugăciuni pentru victoria armatelor imperiale 47 şi de ceremonii religioase de mulţumire pentru victoriile obţinute de acestea, combaterea discursului revoluţionar şi promovarea unei susţinute campanii denigratoare la adresa francezilor, sprijinirea materială a efortului de război 48 şi difuzarea apelurilor pentru înrolarea voluntarilor 49, respectiv a decretelor de amnistie care încercau să contracareze fenomenul tot mai frecvent al dezertărilor, au reprezentat aspectele majore ale rolului clerului, el secondând astfel acţiunea politico-militară şi ideologică a statului 50. Astfel, în anul 1795 au fost organizate ceremonii religioase de o amploare deosebită în vederea implorării ajutorului divin, ca urmare a acordării de către papa Pius al VI-lea, la solicitarea împăratului Francisc al II-lea, a unei indulgenţe plenare şi a proclamării jubileului pentru teritoriul Imperiului 51. Timp de şase săptămâni, stabilite MRUB – AG-ai, nr. 21/1819, f. 1r-v. Şi cu prilejul conflictului anterior cu Imperiul Otoman (1788-1791) se apelase la sprijinul financiar al Bisericii, cerându-se cedarea banilor strânşi la liturghie, cu următoarea motivaţie: „spre folosul nostru tuturora şi spre isbăvirea creştinilor şi a bisericilor celor de [sic!] sub robia păgânilor se află şi rescumpărarea lor asceaptă […]” (Puşcariu 1889, p. 78, circulara episcopului Ghedeon Nichitici din 16 februarie 1788). 47 Circularele consemnate în protocolul bisericii din Şcheii Braşovului consemnează astfel de dispoziţii în anii 1793, 1794, 1795, 1796, 1800, 1801 şi 1805 (Stinghe 1902, p. 92-93, 96-97, 104, 123-124, 127-128, 130-131, 203-204, 206-207, 211-212, 284-285, doc. nr. LXV, LXVIII, LXXV, LXXXVIII, XCII, XCIV, CXL, CXLII, CXLVII, CCI). Emil Micu (1939, p. 287-288) menţionează dispoziţii similare şi pentru anii 1813 şi 1815. 48 De pildă prin donarea obiectelor de cult din aur şi argint ale bisericilor pentru refacerea vistieriei imperiale, cerută printr-un decret imperial din anul 1799 (Puşcariu 1889, p. 171-173, circulara consistoriului Episcopiei Ortodoxe din 13 august 1799). 49 Primul asemenea apel a fost lansat în anul 1794, el fiind difuzat prin circulare la 10 iulie de episcopul ortodox Gherasim Adamovici (Stinghe 1902, p. 106-107, doc. nr. LXXVII) şi la 21 iulie de cel greco-catolic Ioan Bob (Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 228-229, nr. 424). 50 Prezentarea acestor aspecte, pe baza circularelor consemnate în protocolul parohiei ortodoxe Moeciu de Jos – Bran, a fost realizată de Emil Micu (1939, p. 283-288), iar semnificaţiile lor ideologice au fost analizate de Ladislau Gyémánt (1989, p. 192-197), Zamfira Mihail (1994, p. 52-56) şi Sorin Mitu (1995-1996, p. 242-248); analize similare au fost efectuate, pentru cazul Banatului, de Nicolae Bocşan (1994, p. 29-45) şi de Mihai-Ştefan Ceauşu, pentru cel al Bucovinei (1996, p. 373-384; 1998, p. 155-166). Mărturii interesante cu privire la măsurile luate de autorităţi pentru stăvilirea pătrunderii ideilor revoluţionare au fost valorificate de Elek Csetri şi Florin Mureşan (1998-1999, p. 33-56). 51 Pastor 1934, p. 437-438. Bula pontificală în această chestiune, emisă la 1 ianuarie 1795, înfăţişează în introducere următoarea motivaţie a solicitării imperiale: „[…] cum jam plurimum permotus esset animo ob haec asperima tempora perseverantis deterrimi belli, quo exagitantur vastissimae Suae Monarchiae ditiones […]” (MRUB – AG-ai, nr. 11/1795, f. 7r-12v). În mod 45 46 160 Un timp al reformelor pentru dieceza Făgăraşului între 10 iunie şi 22 iulie, credincioşii erau chemaţi să viziteze cele trei biserici sau locuri desemnate de episcop de cel puţin 15 ori şi să se roage „pentru creşterea şi înălţarea Sfintei Maici Biserici şi pentru izbăvirea de greutăţile războiului”; pe lângă aceasta, ei trebuiau să se spovedească, să se împărtăşească şi să facă milostenii, putându-şi alege drept duhovnic pe orice preot sau călugăr, care avea dreptul de a le acorda absolvirea de toate păcatele, greşelile şi sancţiunile bisericeşti, chiar în cazul celor rezervate în mod obişnuit ierarhilor sau Scaunului apostolic 52. Încetarea războiului între anii 1797-1799 a prilejuit în schimb organizarea unei ceremonii religioase de mulţumire pentru binefacerile păcii, în Duminica Floriilor din anul 1798. Pastorala adresată credincioşilor de episcopul Ioan Bob cu această ocazie la îndemnul guvernatorului Transilvaniei 53 punea accentul pe prosperitatea de care locuitorii Principatului se bucurau în acel an, în comparaţie cu situaţia din ţările vecine, înfăţişând o imagine plastică, ce se poate contrapune celei oferite de pastorala analizată mai sus, din anul 1816: „Arătatu-ne-au şi noaă Milostivul Dumnezeu în anii trecuţi unele reale, anume războiu în vecina ţară, iară aici lipsă de bucate şi scumpeate pentru nerodire, ci de aceaste de toate curând ne-au mîntuit, nici s-au lăţât în toate părţile ţării cu păgubire. Arătatu-ne-au acum mai de curând multe năcazuri, cu care ţările ceale mai dinafară s-au împovărat, cu cât de greu războiu şi vărsare de sânge şi cu câte alte nevoi şi reale care urmează din războiu s-au asuprit. Ba mai aproape să privim ţara ungurească similar îşi explică propriul demers şi împăratul, în decretul din 12 februarie acelaşi an, prin care a fost expediată bula episcopilor catolici de ambele rituri: „Siquidem ad implorandum divinum in praesentibus arduis temporum circumstantiis auxilium, peculiarem in universis ditionibus Nostris haereditariis devotionem instituendam decrevissemus, hocque fine Bulla Pontificia pro celebrando Jubilaeo emanasset […]” (ibidem, f. 5r; decretul imperial, însoţit de copia bulei pontificale, a fost comunicat episcopului Ioan Bob de Guberniu la 19 martie – ibidem, f. 4r). Aluzii ceva mai concrete se întâlnesc în decretul adresat de suveran cardinalului Batthyány la 3 martie, prin care i s-a solicitat acestuia să transmită sufraganilor săi dispoziţiile necesare pentru organizarea ceremoniilor religioase: „[…] in praesentibus nimium afflictis status publici circumstantiis peculiares precum, et poenitentiae dies ad exorandum divinum auxilium adversus hostes ipsi statui, et religioni exitiosos […]” (ibidem, f. 3r). Scrisoarea însoţind acest decret, trimisă de cardinal episcopului Ioan Bob la 6 martie, aminteşte şi ea de solicitudinea împăratului „pro pientissima Sua ad avertendas a populo suo imminentes plagas, atque religioni ipsi infesta pericula” (ibidem, f. 1r-v). În acelaşi fond se păstrează şi versiunile româneşti ale bulei pontificale, decretului imperial din 12 februarie şi adresei guberniale din 19 martie (Idem, nr. 1/1795, f. 1r-5v). 52 Conform circularei episcopului Ioan Bob din 15 mai 1795 (publicată la Pâclişanu 1938, p. 280283), care sintetiza prevederile bulei pontificale. Perioada de şase săptămâni trebuia să fie deschisă şi încheiată de procesiuni solemne: „[…] volumus atque mandamus ut praesentium indulgentiarum initium in forma Jubilaei celebretur solennibus processionibus, earumque item finis iisdem pariter claudatur, prout magno religionis exemplo supplicationes habitae isthic fuerunt instructo fidelium agmine anno 1776, 1750 occasione utriusque similis Jubilaei.” MRUB – AG-ai, nr. 11/1795, f. 10v-11r. 53 Prin scrisoarea acestuia din 8 decembrie 1797 (Idem, nr. 53/1797, f. 1r-2r; Lupu 1944, p. 44), trimisă episcopului român la câteva săptămâni de la încheierea păcii. III. Biserica greco-catolică şi societatea românească 161 cu câtă seacetă şi nerodire s-au pedepsit, cât norodul ei cu lipsă multă să năcăjeşte, ţara rumânească, dară mai vârtos Moldova, nu numai cu grea lipsă de bucate şi cu alte multe şi mari greutăţi să asupreaşte, ci şi cu cumplită ciumă şi moarte năpraznică să chinuiaşte, jur împrejurul nostru tot pământul şi norodul cu multe nevoi împovăraţi fiind suspină. Să iviră mulţime de lăcuste, care viind până la marjinea hotarului ţării noastre, aici de putearea Dumnezeiască fură perdute şi fără nici o pagubă făcută noao periră. O milostivă pronie Dumnezeiască, care de atâtea reale ce de toate laturile ne-au încunjurat, neatinşi şi nevătămaţi ne-au ferit şi ne-au păzit. Dară n-au stat acie bunătatea lui Dumnezeu cătră noi numai în apărarea de ceale reale, ci mai încolo s-au întins şi ş-au arătat Dumnezeu dragostea sa spre noi şi cu milă şi cu îndurări ne-au cercetat, lucrul mânilor noastre le-au [sic!] blagoslovit, pământul nostru cu toate rodurile au înmulţit a-l îmbogăţi, cununa anului o-au blagoslovit cu bunătatea sa, că pământu au dat roada sa, umplutu-s-au văile de grâu şi de toate bunătăţile au prisosit, cămările s-au umplut de grăsime şi dealurile cu bucurie din rodul viţii s-au încins, cât nu numai noi avem destul, ci şi vecinele ţări de la noi să ajută şi cu ceale de lipsă spre hrană trăesc din prisosinţa bogatelor daruri ceale noaă de sus de la Tatăl luminilor trimisă. Dobitoacele noastre s-au înmulţit şi s-au sporit, pace şi linişte în pământul nostru s-au sălăşluit, fără primejdie şi fără frică în căsile noastre petreacem, cu toate ceale trăbuincioasă îndestuliţi […]” 54. Menţiunile fugitive privitoare la război şi unica referinţă la persoana împăratului şi la autorităţile provinciale55 nu pot ascunde însă semnificaţia propagandistică a cuvântului de învăţătură al ierarhului, cu totul similară intervenţiilor în care consecinţele războiului şi acţiunile suveranului erau plasate în centrul atenţiei. Difuzarea acestei pastorale a avut loc în cadrul ceremoniilor religioase organizate pentru efectuarea rugăciunilor de mulţumire dorite de autorităţi, un rol extrem de important revenind preoţilor care trebuiau să asigure receptarea mesajului arhieresc de către credincioşi 56. Dispoziţiile concrete în acest sens au fost transmise prin circulara episcopului din 12 februarie: „Cugetând noi bunătăţile ceale mari a lui Dumnezeu, care mai deosebi acum cu ţara noastră le-au făcut şi le face (precum din cuvântul nostru aciia închis mai pre larg să văd) am judecat detoriia noastră a fi ca osebită mulţămită să facem Atotputearnicului Dumnezeu […] şi am rânduit ca în toate bisericile şi la toate parohiile să se facă această mulţămită în Dumineca Floriilor ce vine, întru carea, după ce să vor aduna toţi oamenii la bisearică şi blagoslovind preotul stâlpările le va împărţi, să va ceti acest cuvânt de învăţătură al nostru cu bună luare de samă în auzul şi la înţălesul tuturor, la care preoţii carii vor putea şi mai multe îndemnări să adauge, ca mai tare pre oameni să-i deşteapte spre lauda şi mulţămita lui Dumnezeu, după acest cuvânt de Cuvănt în Dumineca Floriilor, în MRUB – AG-ai, nr. 4/1798, f. 8v-9v. „Afară de aceaste împărat bun creştin şi ca un părinte purtătoriu de grijea noastră, bun şi milostiv ne-au dăruit Dumnezeu. Aşijderea şi ţării mai de aproape ocârmuitoriu [sic!] domni şi ispravnici înţălepţi, drepţi şi iubitoriu [sic!] de oameni ne-au dat.” Ibidem, f. 9v. 56 „Iar fiindcă Dumnezeu acum întru aceaste vremi osăbită milă au făcut cu noi, osăbită şi mulţămită trăbue să facem […]” (ibidem, f. 10r). 54 55 162 Un timp al reformelor învăţătură să iase toţi cu litie afară şi cu stâlpări în mână să încungiure bisearica cântând Tropariul Mîntuiaşte Doamne norodul tău […]. Şi îndată Sfânta Liturghie carea cu evlavie toţi mulţămind lui Dumnezeu o vor asculta. Însă va lua sama fieştecarele preot, ca de cumva nu s-ar aduna oamenii cu toţi la sfârşitul Utrenii, va mai aştepta pănă ce s-or mai aduna şi învăţătura o poate zice după Litie şi apoi cealelalte precum mai sus s-au zis. Deci precum frăţiia ta această a noastră orânduială preoţilor în eparhia frăţii tale şi preoţii poporeanilor mai înainte cu o săptămână a o vesti şi a le spune vreamea în carea să va înceape această slujbă şi învăţătură a mulţămirii vă îndetoriţi […]” 57. Interesantă este şi circulara episcopului Ioan Bob din 2 iunie 1815, în care dispoziţia de organizare a rugăciunilor vizează implorarea ajutorului divin în acelaşi timp pentru victoria în confruntarea decisivă cu împăratul Napoleon şi pentru recolte îmbelşugate, într-o perioadă de cumplită foamete. Contextul circularei este identic cu cel în care a fost solicitată ierarhului alcătuirea pastoralei discutate la începutul acestui capitol, acolo fiind însă vorba de comportamentul individual al credincioşilor, care trebuia să urmeze în mai mare măsură preceptele creştine, pentru a îndepărta mânia divină; de această dată accentul este pus pe ceremonia religioasă: „Arăduindu-să harţi cu Craiul Neapolitan [sic!] Înălţatul Crăiescul Gubernium […] s-au milostivit a porunci ca obicinuite rugăciuni pentru sporiul Armelor Credincioşului Împărat să facem în Beserecă cu toată evlaviia, precum şi căutând la tristele vremi de acum să facem rugăciuni pentru blagoslovenia ţarinii, rodurile pământului, scăparea de foamete, care ne îngrozeşte şi acum de mult, cu amare boldurile sale ne împunje.” 58 Sprijinirea efortului de război a constituit o altă atribuţie primordială a Bisericii în această perioadă. În anul 1796, lui Ioan Bob i se solicitase să contribuie personal, în calitatea sa de nobil şi proprietar, la refacerea vistieriei imperiale secătuite de război 59. În anul următor, apelul adresat clerului şi credincioşilor de episcop la însărcinarea guvernatorului Bánffy 60 reflectă sforţarea supremă a puterii imperiale din preajma încheierii păcii cu Franţa. Apelul oficial transpus în limba română 61 contrapunea astfel dorinţa de pace a împăratului belicoasei îndărătnicii a francezilor, care se ridicaseră, fapt de o gravitate extremă, chiar împotriva „legii creştineşti”. În consecinţă, datoria tuturor era aceea de a contribui, „nu numai din prisosinţă, ci şi din lipsă”, financiar, material sau prin înrolare voluntară la sprijinirea armatei imperiale, dovedindu-şi astfel, după exemplul ţărilor Ibidem, f. 3r. Col. Doc. Blaj, nr. 1069, f. 1r; în text este menţionată dispoziţia Guberniului din 3 mai 1815, bazată pe decretul imperial din 14 aprilie. 59 Prin scrisoarea comitelui suprem al comitatului Alba Inferioară, Simon Kemény, din 22 martie 1796 (MRUB – AG-ai, nr. 7/1796, f. 1r-v). 60 Prin scrisoarea adresată episcopului la 6 aprilie 1797 (Idem, nr. 6/1797, f. 5r-6r). 61 Idem, nr. 13/1797, f. 4r-v (formularul tipărit, purtând data de 25 aprilie 1797), f. 5r-6v (conceptul manuscris al acestuia). Mircea Popa (1977, p. 577-578) a editat acest text considerându-l a fi circulara episcopului Ioan Bob, dar numai introducerea şi încheierea aparţin ierarhului. 57 58 III. Biserica greco-catolică şi societatea românească 163 vecine, devotamentul faţă de suveran, dragostea faţă de patrie, grija faţă de propria securitate şi dorinţa de apărare a credinţei creştine: „Drept aceaia despre o parte aducându-vă aminte cu câtă milă au fost prea Înălţata Curte a Austriei spre toţi supuşii săi, carii supt umbra aripilor aceştii prea Înalte Curţi au trăit în pace, moşii şi strămoşii noştri n-au pătimit izgoniri, căsile, averile voastre supt această milostivă stăpânire nu le-au răsipit împrotivnicii, nici le-au mâncat focul, bătrânii şi tinerii voştri nu s-au tras, nici s-au vândut robi, în linişte aţi vieţuit, supt această creştinească stăpânire de scârbe, de nevoi aţi fost izbăviţi, creştinătatea aţi ţinut, ba încă ca să fiţi în ceale ce sânt cătră Dumnezeu şi spre spăseniia sufletelor mai desăvârşit în tot chipul prin multe milostive porunci v-au îndemnat şi v-au tras, iară împrotivnicul acesta frâncu au lepădat toată leagea lui Hristos şi dintru acest fără de leage cuget vrea toată credinţa lui Hristos a o călca şi de tot a o ştearge şi pentru care Înălţatul Împărat să oşteaşte […]. Întorcându-ne dară ochii şi la vecinele ţări şi neamuri, care cunoscând că binele unii ţări îi împreunat cu pacea şi liniştea altei ţări şi cu ceva scădeare a sa multe întunearece de mii au dat. Vă sârguiţi cu tot deadinsul spre plinirea aceştii milostive împărăteşti voi şi netrăgându-vă îndărăpt de la datoriia aceasta a voastră cu toată râvna din ceale ce aveţi din daru lui Dumnezeu ori bani, ori bucate, ori vite rumpeţi şi daţi întru această lipsă de obşte şi mare, ca şi voi în vreame de lipsă să puteţi dobândi şi de la Dumnezeu şi de la Înălţatul împărat dar şi milă. Iară acum să putem dobândi dorita pace.” 62 Circulara adresată protopopilor sintetizează conţinutul apelului oficial pe care aceştia trebuiau să-l distribuie preoţilor după obţinerea permisiunii autorităţilor locale 63. În cazul în care demersul preoţilor nu ar fi avut succes, protopopii erau însărcinaţi să viziteze satele însoţiţi de un reprezentant al autorităţilor pentru a-i convinge pe credincioşi să acorde ajutoarele solicitate. Iar în vederea corectei înţelegeri a misiunii lor era oportun, conform opiniei guvernatorului, ca protopopii înşişi să fie convocaţi de episcop pentru a fi instruiţi; pentru cei care rezidau mai departe de scaunul episcopal această instruire putea fi făcută de vicarii foranei 64. Eficienţa reală a acestor acţiuni propagandistice rămâne însă problematică, pentru că cei vizaţi au răspuns cu mare greutate solicitărilor. Motivaţiile nu sunt prea greu de intuit. Conform unei relatări a preoţilor din satul Lupu adresată protopopului Dimitrie Caian senior, credincioşii greco-catolici de aici au declarat că nu vor dona nimic pentru că ortodocşii din acelaşi sat oferiseră o contribuţie separată, iar ei ar fi vrut MRUB – AG-ai, nr. 13/1797, f. 4r-v. Ibidem, f. 1r (formularul tipărit, purtând data de 24 aprilie 1797), f. 2r-3v (conceptul manuscris al acestuia). În dorinţa de a evita interpretarea incorectă de către protopopi sau preoţi a prevederilor celor două acte chiar şi episcopul a solicitat, la 22 aprilie, avizul guvernatorului pentru publicarea lor, care a fost transmis la 30 aprilie (Idem, nr. 6/1797, f. 13r, scrisoarea episcopului, şi f. 14r-v, răspunsul guvernatorului). Datele de 24 şi 25 aprilie ale formularelor tipărite se explică foarte probabil prin utilizarea calendarului după stilul vechi. 64 Ibidem, f. 14v. 62 63 164 Un timp al reformelor să contribuie împreună 65. Şi mai relevantă este observaţia protopopului districtului Dumbrăveni, Mihai Pop, care l-a informat pe episcop că poporul era prea puţin doritor să contribuie, din cauza „multor altor greutăţi”, clerul în schimb fiind mult mai dispus, în limita posibilităţilor sale 66. Diferitele rapoarte ale protopopilor reflectă această atitudine, ele conţinând în general donaţiile cu predilecţie în bani, dar şi în natură, ale preoţilor şi slujitorilor bisericeşti, care ţineau astfel să se conformeze dispoziţiilor oficiale şi ale superiorilor lor 67. Pot fi amintite câteva asemenea rapoarte. Astfel, cel din 30 iunie 1797, referitor la contribuţiile clerului din protopopiatul Blaj (74 florini şi 59 ferdele de grâu), este semnat de protopopul Dimitrie Caian senior, care a oferit 5 florini, în timp ce preotul din Cergău Mare, Ioan Monorai, a oferit 4 florini şi 4 ferdele de grâu 68. Un alt raport, referitor la protopopiatul Tiur, menţionează şi datele chitanţelor care dovedeau achitarea contribuţiilor clerului, în sumă totală de 55 de florini 69. În comunităţile mixte problema contribuţiilor putea determina şi părăsirea unirii, dacă ele nu erau solicitate şi credincioşilor ortodocşi 70; în alte cazuri, credincioşii au declarat că se vor conforma atitudinii celor din satele vecine 71. Desigur, contribuţii importante au fost oferite şi de preoţii din alte părţi ale diecezei, după cum atestă chitanţele trimise episcopului de protopopii Daniil Pop al Cătinei şi Petru Pop al Ocnei Dejului, care menţionează sumele de 42 florini, respectiv 50 florini şi 40 de creiţari 72. Acest exemplu a fost urmat uneori şi de comunităţi, care au „[…] post multus et jam vociferationes Populus Parochiae nostrae id referre quod nihil offerre velit, nam Parochiam Dis-Unitorum hic loci existentes in hac collatione semet ipsos separaverint, et Parocho suo quid quid voluerunt, obtulerint, Parochiam vero nostri Uniti una cum ipsis voluissent hoc negotio immisci […]” (ibidem, f. 19r, scrisoarea din 3 mai 1797). 66 „In effectum altissimarum caesareo regiarum intuitu oblati bellici subsidii per Illustritatem Vestram Archidiaconis circulariter publicatarum, et per Illustrissimum Dominum Comes Gabrielem Haller Inclytus Comitatus de Kűkűllő Supremum Comitem mihi qvoqve orali intimato communicatarum ordinationum, Eidem Illustritati Vestrae fidelissime referre sustineo, populum jurisdictioni meae Archidiaconali in Inclytu Comitatu Kűkűllő, […] ut in contestationem fidelitatis erga Principem, zelum, et amorem erga patriam, pro cujusvis communitatis capacitate, aere proprio libere conductos tyrones offerre non negligeret, abunde qvidem instructum et admonitum exstitisse; ob multa tamen alia gravamina ad id praestandum inclinare minime videri. Ex Clero autem qvantum qvisqve pro suo posse offerat, exhibet tabella hic acclusa, cujus par juxta instructionem praevie factam Illustrissimo Domino Comitatus de Kűkűllő Supremo Comiti transmisi.” Ibidem, f. 25r, scrisoarea din 5 iunie st.v. 1797. 67 Am identificat rapoarte referitoare la parohiile din comitatul Alba Inferioară, alături de numeroase chitanţe, în voluminosul dosar din care au fost citate ultimele scrisori (nr. 6/1797), ca şi într-un altul din acelaşi an (Idem, nr. 64/1797, f. 1r-13v). 68 Idem, nr. 6/1797, f. 30r-v. Formularul preliminar redactat în limba română al acestui raport, intitulat Însămnarea Preoţilor, Diecilor şi altor feaţe bisericeşti ce făgăduesc şi dau spre ajutorinţa Înălţatului Împărat la războiu. 1797 (Idem, nr. 64/1797, f. 1r-2v), poartă şi semnăturile unora dintre preoţii care l-au completat: Nicolae din Sâncel, Ioan Monorai şi Ioan Erdeli. 69 Idem, nr. 6/1797, f. 53r-v; protopopul Simion Zdrenghe apare aici cu o contribuţie de 4 florini şi 30 de creiţari. 70 Idem, nr. 64/1797, f. 12r, raportul preotului din Broşteni. 71 Ibidem, f. 13r-v, raportul preotului din Armeni. 72 Idem, nr. 4/1801, f. 3r, 4r; aceste chitanţe sunt datate în 26 septembrie şi 16 octombrie 1797. 65 III. Biserica greco-catolică şi societatea românească 165 oferit contribuţii în natură (grâu şi ovăz) sau în natură şi bani, cele din urmă constând însă în sume extrem de modeste, de ordinul câtorva creiţari 73. Alte donaţii cerute prin apelul oficial şi prin circulara episcopului (cai şi boi) nu sunt consemnate în aceste rapoarte, după cum nici solicitarea înrolării voluntare nu a găsit răspuns. Un fenomen ilustrativ a fost şi cel al contribuţiilor promise, dar neonorate, care erau trecute în consecinţă în listele de restanţe74. În acţiunea de colectare a ajutoarelor necesare susţinerii armatei imperiale s-a ajuns desigur şi la abuzuri, determinate de suprapunerea atribuţiilor autorităţilor laice şi ale ierarhiei ecleziastice. Un asemenea caz a fost denunţat guvernatorului Bánffy de episcopul greco-catolic, care a reclamat faptul că unor preoţi ai săi din comitatul Alba Inferioară li se solicitase o nouă contribuţie de către comisarii regeşti, deşi ei se achitaseră deja la cererea protopopului lor 75. Se poate sesiza aşadar că acţiunile ierarhiei ecleziastice în relaţie cu proprii credincioşi au fost subordonate scopului prioritar propagandistic, ea încercând să secondeze operaţiunea de colectare, prin intermediul perceptorilor, a subsidiilor extraordinare de război impuse Principatului. Clerul era chemat astfel să combată tentativele de sustragere sau acţiunile de opoziţie ale contribuabililor 76, rezultatele acestor intervenţii fiind urmărite cu atenţie de autorităţi 77. Pe de altă parte, sunt demne de luat în consideraţie şi contribuţiile oferite de înşişi membrii clerului, chiar dacă, datorită situaţiei materiale precare a acestora, ele nu erau prea consistente. Reluarea confruntărilor militare în anul 1799 a prilejuit reapariţia apelurilor pentru strângerea de donaţii, de această dată în folosul locuitorilor afectaţi de război, Raportul citat mai sus, privitor la protopopiatul Tiur, cuprinde şi contribuţiile în natură ale comunităţilor din protopopiatul Tiur, în cantitate totală de 112 ferdele de grâu şi 48 de ovăz (Idem, nr. 6/1797, f. 53v-54r). Tot aici se păstrează un tabel cu contribuţiile personale în natură şi bani ale mai multor locuitori (19 ferdele de grâu, 3 de ovăz şi 7 florini şi 32 de creiţari), care făcea probabil parte dintr-un alt raport al cărui început lipseşte (ibidem, f. 48r-v). 74 Conceptul unui raport intitulat Formula praestandarum qvindenalium relationum, trimis comitelui suprem al comitatului Alba Inferioară la 3 iunie 1797 şi referitor la contribuţiile a 11 comunităţi greco-catolice din protopopiatul Blaj, cuprinde la rubrica „Restantia” aceleaşi cifre consemnate şi la rubrica „Oblatum” (ibidem, f. 4r-v). Un alt raport, trimis aceluiaşi comite la 16 iunie 1801 (Specificatio solutae restantiae titulo subsidii de 1797 et 1798), consemnează contribuţiile restante achitate de mai mulţi membri ai clerului, comunicate împreună cu datele chitanţelor de protopopii Vasile Alpini, Gheorghe Tatu şi Cosma Enyedi (ibidem, f. 55r-56r). Tot în anul 1801, la 29 iunie, ca urmare a sesizării aceluiaşi comite, episcopul Ioan Bob a cerut lămuriri protopopului Dimitrie Caian senior în legătură cu restanţa de 43 florini şi 19 ferdele de grâu din contribuţiile promise de clerul său conform raportului citat anterior, din 30 iunie 1797 (Idem, nr. 41/1801, f. 1r). 75 Idem, nr. 6/1797, f. 46r-47r, conceptul scrisorii adresate de Ioan Bob guvernatorului, care poartă data de 28 ianuarie 1809, dar se referă la împrejurările anului 1797. 76 Asemenea atitudini au fost evidenţiate de cercetările lui Ion Sabău (1960, p. 221-233, pe baza documentelor arhivei comitatului Alba Superioară şi a scaunului Arieş), Nicolae Szabó (1970, p. 115-128, cu referire la contextul anului 1809) şi Ion Georgescu (1971, p. 1027-1046). 77 În anul 1798 de pildă, baronul Simon Kemény, comitele suprem al comitatului Alba Inferioară, i-a solicitat episcopului Ioan Bob, prin adresa din 28 august, să înainteze situaţiile referitoare la contribuţiile de război (MRUB – AG-ai, nr. 37/1798, f. 1r). 73 166 Un timp al reformelor precum cei din Tirol 78. Noul efort financiar al statului a determinat şi apelul la un împrumut intern, prin care s-a solicitat persoanelor particulare şi bisericilor să doneze obiectele preţioase din aur şi argint pentru refacerea vistieriei imperiale, în schimbul unui premiu de 4 florini la sută şi a unei dobânzi de 4,5% 79. Dintr-o informare trimisă Guberniului la 31 martie 1800 reiese că episcopul greco-catolic Ioan Bob a contribuit personal cu obiecte în valoare totală de 660 florini 80. Un nou apel pentru sprijinirea armatei imperiale cu produse (grâu şi ovăz) a fost lansat la începutul aceluiaşi an 1800 81. Şi în cursul celui de-al treilea război de coaliţie, declanşat în anul 1805, ierarhiile ecleziastice şi-au îndeplinit atribuţiile deja tradiţionale, de exemplu prin difuzarea unui apel pentru înrolarea voluntarilor 82 şi a decretului de amnistiere a dezertorilor din 2 martie 1806 83. În contextul noului război din anul 1809 şi al crizei financiare a Imperiului statul a apelat iarăşi la împrumuturi interne 84. Solicitarea adresată locuitorilor Transilvaniei în acest an, referitoare la împrumutarea împăratului cu aurul şi argintul de care dispuneau, a determinat dispoziţia adresată protopopilor la 17 decembrie 1810 de către Ioan Bob, privind raportarea numărului vaselor liturgice confecţionate din cele două metale Se păstrează chitanţe cu mici sume donate în beneficiul acestora pentru anii 1799-1801 (Idem, nr. 34/1799, f. 1r-4r, nr. 4/1801, f. 1r, 8r-v); apelul este menţionat şi la Micu 1939, p. 284. Un apel similar fusese lansat şi în anul 1797, în favoarea unei biserici din aceeaşi provincie, jefuită de francezi, şi pentru aceasta fiind colectată o mică sumă (MRUB – AG-ai, nr. 6/1797, f. 1r). 79 Decretul aulic în această chestiune, emis la 9 mai 1799, a fost publicat de Guberniul Transilvaniei prin intermediul jurisdicţiilor provinciale. În consecinţă, comitele suprem al comitatului Turda, Domokos Teleki, i-a expediat episcopului Ioan Bob, la 15 august, un exemplar tipărit al decretului, cerându-i să transmită dispoziţiile necesare pentru punerea lui în practică pe teritoriul comitatului (Idem, nr. 38/1799, f. 1r-4r şi 5r – răspunsul episcopului din 19 septembrie); o adresă similară a fost trimisă ierarhului la 20 august şi de conducerea comitatului Alba Inferioară (ibidem, f. 7r-10r). Ca urmare a noului decret imperial din 9 august, Guberniul s-a adresat şi direct episcopului greco-catolic, solicitându-i, în 12 septembrie, trimiterea de informări la fiecare 15 zile cu privire la aplicarea decretului (ibidem, f. 11r-12v). 80 „[…] quantum ego scire possum, sacra nostra et sacramenta hujuscemodi metallorum vasa et ornatum non habent; ego suppellectilem domestica in argento et auro ad valorem Camerae Monetariae Caesareo Regiae Albae Carolinensi intuli prout ex assecuratoriis de 18 9bris 1799 numeris 10, 11, 12 Rhfl. 660.” Ibidem, f. 6r, răspunsul episcopului din data menţionată. 81 Micu 1939, p. 285, publicat prin circulara consistoriului Episcopiei Ortodoxe din 25 februarie 1800. La el se referă inspectorul districtului Trei Scaune, Bucur Stoica, care raporta episcopului, în 25 iulie 1800, că „toţi preoţii au făgăduit căte puţin, că sănt săraci” (MRUB – AG-ai, nr. 31/1800, f. 1r). 82 Micu 1939, p. 285-287, circulara din 5 octombrie 1805, trimisă preoţilor din Bran de protopopul ortodox din Zărneşti. 83 Ordinul gubernial în această chestiune a fost trimis episcopului greco-catolic la 21 aprilie 1806; conform circularei ierarhului din 10 mai acelaşi an, dispoziţiile decretului de amnistie trebuiau să fie citite de către preoţi în biserică în trei duminici sau sărbători succesive (MRUB – CM, nr. 79, f. 1r-6r, care mai cuprinde raportul adresat Guberniului de ierarh la 18 octombrie cu privire la publicarea decretului şi un exemplar imprimat în limba maghiară al acestuia). Versiunea românească a decretului de amnistie este editat la Josan, Mircea 1998-1999, p. 227-228. 84 Andea, Andea 1990, p. 69. 78 III. Biserica greco-catolică şi societatea românească 167 preţioase aflate în posesia bisericilor. Un asemenea raport a transmis la 18 aprilie 1811 protopopul Iosif Şandor al Ocnei Dejului, dar el reflectă doar precaritatea dotării bisericilor româneşti: numai într-o singură biserică din totalul celor 58 conscrise exista un potir din argint, iar în alte două câteva vase pentru care nu se indică metalul din care erau confecţionate (în prima un potir, iar în cealaltă un potir, o patenă şi linguriţe 85). Episcopul Ioan Bob a oferit două consistente subsidii armatei imperiale, primul în valoare de 37.674 florini, în numele clerului greco-catolic şi din dorinţa de a-i scuti pe preoţii săi de contribuţiile de război, iar al doilea în numele său, în valoare de 20.000 de florini 86. În acelaşi an, prin circulara din 17 august, el i-a însărcinat pe protopopi cu difuzarea unui nou apel pentru înrolarea voluntarilor 87. În timpul ultimului conflict însă, din anii 1813-1815, episcopul greco-catolic nu a mai putut onora noile cereri ale autorităţilor, el invocând, în răspunsul adresat la 10 martie 1814 conducerii comitatului Alba Inferioară, situaţia grea a locuitorilor domeniului episcopal şi a preoţilor săi, agravată de foametea din acei ani 88. Apropierea încheierii războiului a pus capăt acestui lung efort al Bisericii, reprezentanţii ei fiind chemaţi acum să contribuie, prin îndemnurile adresate credincioşilor, la refacerea ţării 89. Întoarcerea lui Napoleon în Franţa a determinat însă o nouă agitaţie, întrunirea de urgenţă a congregaţiei comitatului Alba Inferioară, la care a fost convocat şi Ioan Bob, urmând să discute problema subsidiilor de război şi a cailor necesari armatei 90. Ea a fost totuşi foarte probabil tardivă, spre uşurarea celor epuizaţi de prea frecventele şi împovărătoarele contribuţii de război. Clerul putea reveni astfel, în mai mare măsură decât în ultimele două decenii, la atribuţiile lui specifice. MRUB – AG-ai, nr. 10/1811, f. 1r-2r. Un apel similar a fost adresat şi clerului din Bucovina (vezi Ceauşu 1998, p. 189-190). 86 Conform scrisorii episcopului către Guberniu din 7 iulie 1809 (Ms. lat. 228, f. 54r-v) şi ordinului gubernial din 10 iulie (editat la Bariţ 1887, p. 35-36), în care se observa însă că preoţii erau scutiţi doar în privinţa veniturilor provenind din proprietăţile bisericeşti, nu şi din cele personale. 87 Transmis prin ordinul gubernial din 10 august (MRUB – AG-ai, nr. 20/1809, f. 1r-3r). 88 Idem, nr. 8/1814, f. 1r-3r. Congregaţia comitatului îi solicitase episcopului la 14 februarie acordarea unui sprijin în bani sau produse. 89 Conform instrucţiunilor transmise episcopului Ioan Bob de guvernatorul Bánffy la 10 aprilie 1815 (Idem, nr. 21/1815, f. 1r-v). 90 Idem, nr. 29/1815, f. 1r-2r, scrisoarea comitelui suprem Imre Bethlen din 19 mai 1815, prin care episcopul era invitat la adunarea din 26 mai. 85 IV. IMAGINEA STATISTICO-ADMINISTRATIVĂ A DIECEZEI FĂGĂRAŞULUI IV.1. Demersuri statistice După 1780 Curtea vieneză şi-a manifestat din nou interesul pentru cunoaşterea detaliată a situaţiei materiale a clerului şi bisericilor aparţinând confesiunilor romano- şi greco-catolică 1. Circulara episcopului Ioan Bob din 18 februarie 1785 2 este extrem de explicită cu privire la motivaţia acestei iniţiative: „Vrând Înălţatul Împărat, după a sa milostivă şi apostolicească râvnă carea o are spre întemeiarea Pravoslavnicei Besearici şi înzăstrarea clerului pentru cuvioasa chivernisirea vieţii lor, a rânduit în toată împărăţia sa toate cele ce-s de lipsă pentru traiul preoţilor şi agiutoriul bisearicilor a să da celor ce n-au […]: ca tot clerul mirenesc începând de la Primaşi şi Arhiepiscopi până la preotul cel mai de pe urmă, cu dreaptă credinţă să mărturisască şi să spuie tot feliul de averi şi de venituri besericeşti sau preoţeşti ce ar avea, neînţelegându-să aci venitul cel din moşiile părinţeşti şi din ale sale locuri care nu-s eclejie. Aşijderea şi clerul călugăresc să mărturisască şi să dee afară în dreptate tot feliul de venit, orice şi unde ar avea […]” 3. Tabela anexată circularei episcopale 4 cuprindea mai întâi trei rubrici referitoare la donatorii „eclejiei” (terenului ecleziastic) sau ai unor ajutoare băneşti, la beneficiarii veniturilor acesteia (preoţi şi slujitori bisericeşti), la patronii sau curatorii bisericii. Cea mai importantă rubrică viza proprietăţile bisericeşti şi veniturile aduse de acestea: eclejia, constituită din teren intravilan, extravilan (ogoare, fâneţe, vii, mori, păduri), alte venituri provenind din dijme, cvarte sau din contribuţiile datorate de credincioşi preotului (în natură, bani sau zile de clacă). Ultimele trei rubrici se refereau la repartizarea veniturilor bisericeşti (specificare motivată de faptul că „la noi să află cam deşi preoţii şi slujitorii”), la îndatoririle preoţilor (frecvenţa celebrării liturghiei) şi la actele de proprietate asupra eclejiei („cărţi şi dreptăţi”), necesare pentru dovedirea dreptului de posesiune al bisericii În deceniul şapte fusese solicitată o situaţie statistică a tuturor confesiunilor din Transilvania. Ca urmare, în anul 1765 a fost efectuată conscripţia credincioşilor luterani, iar în 1766 cea a parohiilor şi credincioşilor romano-catolici, reformaţi şi unitarieni, respectiv a clerului, credincioşilor şi bisericilor ortodoxe (Răduţiu, Gyémánt 1995, p. 197, nr. 1427, p. 202, nr. 1463, p. 203, nr. 1470). O atenţie deosebită a acordat problemei situaţiei materiale a clerului episcopul greco-catolic Atanasie Rednic, în cadrul conscripţiei efectuate în anul 1765 şi al celei mai detaliate din anul 1767 (Pâclişanu 1991-1993, p. 98-100; Miron 2004, p. 286-287). 2 MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 8v-10r. Circulara transmite instrucţiunile cuprinse în adresa gubernială din 18 ianuarie acelaşi an, reamintind şi ordinele imperiale anterioare referitoare la această chestiune, din 5 octombrie 1782 şi 18 februarie 1783. 3 Ibidem, f. 8v. 4 Nu se regăseşte în protocolul citat, dar conţinutul rubricilor este prezentat în circulara episcopală. 1 IV. Imaginea statistico-administrativă a diecezei Făgăraşului 169 împotriva răpirilor sau înstrăinărilor. Declararea veniturilor trebuia făcută de fiecare preot şi slujitor bisericesc, în faţa protopopului, urmând apoi ca aceştia, alături de curatori, să autentifice cu propria semnătură şi pecete tabelele alcătuite pentru fiecare sat. Aceeaşi tabelă trebuia completată, separat, şi pentru proprietăţile şi veniturile mănăstirilor, ea fiind subscrisă de călugări (chiar „scăzuţi”), ori de preotul locului. Termenul acordat protopopilor pentru ducerea la bun sfârşit a întregii acţiuni era de 3 săptămâni. Cu acelaşi prilej, Ioan Bob a reactualizat o altă prevedere din decretul imperial emis în 5 octombrie 1782, referitoare la interdicţia de a se înstrăina sau uzurpa proprietăţile bisericeşti; preoţilor li se cerea să semnaleze astfel de cazuri de uzurpări din partea nobililor sau a satelor. Profitând de dispoziţia imperială, episcopul a solicitat protopopilor rapoarte separate în această chestiune, în care să se menţioneze felul respectivei proprietăţi (pământ arabil, fânaţ, vie, pădure) şi veniturile aduse de ea, ca şi actele doveditoare ale dreptului de proprietate al bisericii, ori mărturiile celor care „ar şti şi ar vrea a mărturisi cum că anume ştiu a fi fost acele locuri bisericeşti”. O semnificaţie similară au şi dispoziţiile finale adăugate de Ioan Bob, reflectând preocuparea sa pentru problema subzistenţei clerului. Astfel, el le-a solicitat protopopilor o informare completă despre situaţia fiecărui protopopiat, interesându-l în mod deosebit posibilităţile concrete de îmbunătăţire a situaţiei materiale a clerului şi bisericilor prin atribuirea de pământuri comune, iar în cazul lipsei lor protopopii trebuiau să cerceteze eventuala uzurpare de nobilii proprietari, această cercetare făcându-se cu toată discreţia posibilă („ce întru aceasta cu înţelepciune şi supt taină să lucraţi şi să cercaţi”). Căutarea unor soluţii practice pentru îmbunătăţirea situaţiei clerului se plasa în continuarea demersului similar al episcopului, din memoriul prezentat împăratului Iosif al II-lea la 8 noiembrie 1783. Ultimele dispoziţii vizau modul de redactare a rapoartelor, cu un scris „lămurit”, protopopii care nu beneficiau de o asemenea grafie trebuind să-şi caute „scriitori buni”, iar cei care nu înţeleseseră aceste instrucţiuni erau sfătuiţi „să întrebe de decanii săi sau de alţi protopopi mai procopsiţi şi mai ageri la minte în unele ca acestea”, riscând altminteri să fie admonestaţi şi să li se returneze rapoartele pentru a le reface. În continuarea iniţiativei sale, Curtea imperială a emis la 31 martie 1785 un nou decret, făcut cunoscut prin circulara episcopală din 10 iulie: „După milostivele porunci împărăteşti la care întru acest an aţi făcut tabelele veniturilor bisericeşti au mai sosit acum de curând un milostiv decretum împărătesc din 31 martie, iară la noi în 9 zile iulie trimis, întru care pentru săvârşirea deplin acelor tabele făcute aceste să poruncesc […]”5. Circulara comunica aşadar normele suplimentare pentru completarea tabelelor veniturilor bisericeşti: consemnarea numărului familiilor şi al credincioşilor grecocatolici, al bisericilor aparţinând acestora, al caselor aflate pe eclejie, al preoţilor activi şi inactivi, ca şi a distanţei de la un sat la altul şi a eventualelor obstacole naturale 6. De această dată termenul de îndeplinire era şi mai scurt – 15 zile, „fără nici o mântuinţă”. Deşi normele amintite erau obişnuite pentru o conscripţie, ele nu făceau decât să complice lucrurile, dat fiind că, la această dată, operaţiunea de completare a tabelelor 5 6 Ibidem, f. 20r. Ibidem, f. 20r-v. 170 Un timp al reformelor solicitate ar fi trebuit să fie, cel puţin teoretic, deja încheiată. Oricum, rezultatele se pot doar intui în lipsa unei situaţii statistice generale. Comparaţia cu alte dieceze care au întreprins operaţiuni de conscriere relativ similare, dar după cât se pare finalizate 7, face cu atât mai ciudată inexistenţa unei asemenea situaţii în cazul diecezei Făgăraşului. Chiar şi aşa însă, se poate aprecia semnificaţia majoră a operaţiunii, care a reprezentat de fapt premisa acţiunii de reducere a numărului parohiilor, având ca obiectiv asigurarea mijloacelor de subzistenţă necesare preoţilor. Rezultatele efective ale conscripţiilor solicitate sunt imposibil de evaluat în condiţiile caracterului incomplet al informaţiei documentare, mai ales sub aspectul averilor parohiale 8. Pentru cea de-a doua conscripţie rapoartele sunt cu puţin mai generoase, dar ele nu cuprind şi consemnarea averilor parohiilor, deşi au fost alcătuite după emiterea celei de-a doua circulare episcopale 9. În schimb, corespondenţa episcopului cu protopopii reflectă incapacitatea unora dintre membrii clerului de a răspunde cu promptitudine solicitărilor venite din partea autorităţii seculare. Astfel, dacă protopopul Avram Meheşi, sau Ioan Caliani al Sânmărtinului, căruia Bob i-a confirmat primirea raportului său la 13 august 10, au răspuns aproximativ în timpul solicitat, în schimb protopopii Dimitrie Tocaci al Crasnei, Petru Ungur al Santăului, Vasile Popovici al Milvanului şi Teodor Budai (probabil identic cu Teodor Almaşi din Budacu Român) au fost avertizaţi la 28 septembrie st.v., când li s-a retrimis circulara din 10 iulie, că vor fi depuşi din funcţie dacă nu vor răspunde în cel mai scurt timp 11. La 19 octombrie, probabil notarul clerului i-a trimis lui Vasile Popovici o nouă mustrare, în care observa: Am întâlnit astfel o conscripţie a diecezei greco-catolice de Oradea din anul 1785, cuprinzând date despre parohii, filii, credincioşi şi venituri (semnalată la Răduţiu, Gyémánt 1995, p. 293, nr. 2181), o alta a diecezei romano-catolice a Transilvaniei începută în anul 1785 şi continuată până în 1788, cuprinzând date despre parohii, filii şi biserici (AE – AOE, nr. 1188/1785), şi o alta din anul 1786 a unui vicariat al aceleiaşi dieceze, ceva mai complexă, pentru că apar în plus şi informaţii despre sacerdoţi, veniturile acestora şi numărul credincioşilor (Idem, nr. 538/1786). 8 Singurele rapoarte cu acest subiect depistate în arhiva episcopală datează din 12 martie (MRUB – AG-ai, nr. 67/1785, f. 1r ), respectiv 29 martie 1785 (Idem, nr. 68/1785, f. 1r, nr. 69/1785, f. 1r), şi se referă la parohiile Sântana de Mureş, Somoşfalău (Şoimuşeni) şi Dezmir. Ultimele două parohii erau lipsite de biserici, aflate în posesia neuniţilor, pentru Şoimuşeni fiind consemnat un venit de 7 florini de pe urma intravilanului; la Dezmir nu exista nici un fel de venit, iar preotul era bigam. Doar la Sântana de Mureş biserica avea ca zestre două „pădurici” care aduceau un venit anual de 1 florin şi 43 de creiţari, iar intravilanul şi extravilanul asigurau celor doi preoţi impresionantul venit de 7 florini şi 57 creiţari într-un an, respectiv de 7 florini şi 6 creiţari în celălalt. 9 Am identificat rapoartele protopopilor Avram Meheşi al Gherlei, Vasile Popovici al Milvanului şi Simion Bran al Coaşului. Cel dintâi a fost trimis la 7 august (Idem, nr. 36/1785, f. 1r), cel deal doilea la 14 septembrie şi retrimis la 20 octombrie, din cauza primirii cu întârziere de către episcop a primului raport (Idem, nr. 108/1783, f. 1r-6v), iar cel de-al treilea la 29 octombrie (Idem, nr. 45/1785, f. 1r-v; şi aici este amintit un raport anterior trimis la începutul lunii septembrie). Un alt raport, nedatat, probabil o completare la un raport anterior, se referă doar la numărul caselor aflate pe terenul bisericii şi la distanţa dintre sate în protopopiatele Bistriţa şi Tăuri, fiind trimis de protopopul Artemie Toháti (Idem, nr. 66/1785, f. 1r-2v). 10 MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 22r. 11 Ibidem, f. 26r; în urma acestui avertisment şi-a trimis şi Simion Bran tardivul său raport pe care l-am menţionat mai sus. 7 IV. Imaginea statistico-administrativă a diecezei Făgăraşului 171 „[…] eu am avut zi pusă pe când cu acelea conşcripţii să mă aflu în Sibii, iară pentru nebăgarea în samă şi neascultarea unor fraţi protopopi mi-au trecut terminuşu şi sânt pentru aceia canonit; dintre aceia protopopi eşti frăţia ta unu care nicidecum orânduiala noastră acum de mult cu comişie dată până astăzi nu o ai plinit, pentru aceia vei aştepta şi frăţia ta canonul care prin Conzistorium ţi să va trimite.” 12 Şi mai relevantă este mustrarea trimisă la aceeaşi dată protopopului Petru Ungur: „Nu m-aş mira frate de n-ai fi şezut în Blaj şi n-ai şti câtă scădere iaste în răspunsuri la Crăescul Gubernium şi la alţii, mai vârtos în ducerea în vig a poruncilor împărăteşti, pentru lenevirea şi nebăgarea în samă a facerii relaţiilor prin protopopi; pentru aceaia şi Exţelenţia sa, şi vicarăşul şi eu ne-am silit a pune protopopi mai învăţaţi, cari ştiu în ce stă ocârmuirea şi obligaţia vlădicilor, pentru aceaia vor fi şi mai străduitori; eu întru aceasta togma m-am scăndălit cu Frăţia ta, care nu bagi în samă nicidecum orânduialele noastre, ci numai ca nişte copilării le socoteşti. Pentru aceaia cu lenevie le isprăveşti, eu păţăsc ruşine, trag năcaz şi rabd probozală de la Gubernium, pentru că pe terminuş nu să gată cele poruncite […]. Nu-i destulă mântuinţă aceasta, că n-ai avut ocazie a trimite conşcripţia, că cele de opşte a eparhii preoţii pe rând trăbue să le aducă la Blaj, pentru aceaia să fi numită unul ca să le aducă de mult n-aşi fi păţit ruşine şi scădeare. Pentru aceaia că le-ai trimis aşa târziu vei aştepta canon, care prin Conzistorium va veni.” 13 Reproşurile nu erau deloc neîndreptăţite, pentru că cel puţin rapoartele consultate sunt caracterizate de mari deficienţe, cu excepţia celui alcătuit de Avram Meheşi, care conţine aproape toate datele solicitate. Vasile Popovici a trimis un tabel conţinând doar numărul gazdelor şi sufletelor, plus însumarea lor (!), într-o a treia rubrică, iar celelalte date le-a consemnat în scrisoarea care însoţea tabelul; altfel, informaţiile sunt interesante, pentru că se dau explicaţii în legătură cu preoţii inactivi (aceştia erau fie proşti cântăreţi, fie prea bătrâni, fie suduitori) şi cu anumite reacţii stârnite de acţiunea de conscriere (două sate, Pusta Sânmihaiu şi Borza, s-au declarat neunite, cel de-al doilea în frunte cu preotul Maftei, hirotonit între „schismatici”, în Moldova). Nu acelaşi este cazul lui Simion Bran, care s-a rezumat la comunicarea mult prea succintă a unora dintre datele cerute. Operaţiunea de reducere a numărului parohiilor poate fi surprinsă documentar pentru perioada anilor 1787-1788, deşi episcopul menţionează că ea începuse încă din anul 1785 14, referindu-se probabil la demersul statistic din acest an. Ea s-a desfăşurat prin colaborarea, nu întotdeauna lipsită de asperităţi, dintre protopopii greco-catolici şi reprezentanţii autorităţilor administrative locale 15 şi a presupus, pe lângă înregistrarea Ibidem, f. 26v-27r. Ibidem, f. 27r-v. Mustrări similare au fost trimise la 20 octombrie lui Nicolae Tatu, protopopul Sadului, şi lui Emanuel Mitarka, protopopul Cohalmului (ibidem, f. 28r-v, 29r). 14 Notitia autobiographica, p. 30. Intenţia Curţii vieneze de a realiza o asemenea acţiune era însă mai veche, pentru că despre proiectul „restrângerii şi dotării parohiilor uniţilor de rit grec” vorbea cancelarul aulic Reischach într-o scrisoare adresată episcopului Grigore Maior la 9 ianuarie 1782, prin care îi solicita sugestii în acest sens (MRUB – AG-ai, nr. 2/1782, f. 1r). 15 Un exemplu în acest sens îl oferă cazul relatat în raportul său din 30 decembrie 1787 de protopopul Gherlei, Avram Meheşi, privitor la atitudinea judelui György Balog (MRUB – AG12 13 172 Un timp al reformelor numărului preoţilor şi credincioşilor, consemnarea veniturilor fiecărei parohii şi biserici. Acestea constau din taxe stolare, pentru binecuvântarea caselor şi donaţii, din zile de clacă şi capeţii, respectiv din veniturile rezultate în urma exploatării terenurilor arabile şi a intravilanului format din grădini, livezi sau semănături 16. Un asemenea raport am identificat într-un extras eliberat la 9 decembrie 1818, referitor la situaţia parohiei Galda de Jos 17. Conscrierea a continuat şi în anul 1788, pe baza ordinului gubernial emis la 5 ianuarie, desfăşurarea ei fiind îngreunată probabil din cauza insuficientei explicări a modalităţii de efectuare 18. Printr-o posibilă (sau voită) eroare de interpretare a dispoziţiei guberniale, episcopul greco-catolic le-a solicitat protopopilor să realizeze, pentru localităţile propriului district, conscrierea credincioşilor aparţinând tuturor confesiunilor (romanocatolică, reformată, evanghelică, unitariană şi neunită) 19. Nu este exclus ca prin această iniţiativă Ioan Bob să fi avut în vedere o raportare la situaţia celorlalte confesiuni cu privire la numărul credincioşilor care constituiau o parohie, dar în lipsa textului respectivei circulare nu se poate oferi o interpretare certă. Oricum, solicitarea ierarhului putea stârni grave tulburări, după cum prevedea, la 21 martie, vicarul foraneu al Făgăraşului, Ioan ai, nr. 29/1787, f. 1r-v, 3r-4v). În cererea adresată conducerii comitatului Solnocul Interior unit cu Dăbâca Superioară, Meheşi înfăţişează motivul disensiunilor sale cu reprezentantul autorităţilor: modalitatea de stabilire a statutului unor localităţi (parohie sau filie), printr-o interpretare prea strictă a dispoziţiilor oficiale, neţinându-se seama decât de numărul locuitorilor (cel puţin 800 pentru o parohie), nu şi de distanţa dintre localităţi, de dificultatea accesului sau de (in)existenţa dotaţiei corespunzătoare; sunt amintite şi aici două sate care s-au declarat neunite, deşi nu încheiaseră instrucţia de şase săptămâni (Negreni şi Curtuiuş). 16 Conform prevederilor conţinute în punctul 2 al protocolului înţelegerii dintre protopopul Meheşi şi judele Balog (ibidem, f. 5r-6v). În observaţiile sale din finalul documentului, Meheşi revine la problema numărului necesar de locuitori pentru constituirea unei parohii, propunând ca acesta să fie de 700-800 în cazul satelor apropiate, care urmau să primească un paroh şi un cooperator, iar în cazul celor aflate la o distanţă mai mare de o oră de mers, de 400-600 pentru o parohie, respectiv de 300-500 pentru o filie. 17 Extrasul face parte din Protocollum Regulationis ac Restrictionis Parochiarum Graeco-Catholicarum Dioecesis Fogarasiensis in Magno Transylvaniae Principatu Inclyto Comitatu Albensi Circuloque Zalathnensi existentium juxta Instructionem Regio Gubernialem [anno] 1787 sub numero 4868 emanatam per eatenus exmissos Deputatos concinnati (Idem, nr. 61/1818, f. 1r-v). Numărul locuitorilor era de 861 (din care 270 în filia Oiejdea), iar veniturile parohiei se ridicau la 41 florini şi 2 creiţari; un accent important este pus de conscriptori pe propunerea de reedificare a bisericii pe un amplasament mai accesibil. 18 Faptul este evidenţiat de scrisoarea din 3 martie 1788 a protopopului Mureşului, Alexandru Anghel, care a solicitat să fie lămurit dacă trebuia să raporteze situaţia parohiilor şi filiilor din întregul comitat, sau doar a districtului său protopopial (Idem, nr. 9/1788, f. 1r). O altă scrisoare, referitoare la operaţiunea propriu-zisă de reducere a numărului parohiilor, a expediat acelaşi protopop la 11 martie (Idem, nr. 12/1788, f. 1r). 19 O asemenea circulară, expediată la 26 ianuarie 1788, este amintită de protopopul Gurghiului Petru Maior în scrisoarea adresată episcopului la 18 februarie 1788 (Maior 1968, p. 26-29, nr. XX); Maior l-a înştiinţat despre ea şi pe protopopul Alexandru Anghel (conform mărturiei acestuia din scrisoarea din 11 martie, citată în nota anterioară). Tot la ea se referă în scrisoarea din 21 martie şi vicarul foraneu al Făgăraşului, Ioan Halmaghi, care o primise de la protopopul Sibiului, Chiril Ţopa (MRUB – AG-ai, nr. 18/1788, f. 1r). IV. Imaginea statistico-administrativă a diecezei Făgăraşului 173 Halmaghi 20. Aşa s-a şi întâmplat, dar cei care au suportat consecinţele au fost unii dintre protopopii recenzenţi, Petru Maior şi protopopul Ghirişului, Teodor Ruţa, reţinuţi şi sever admonestaţi de autorităţi 21. În consecinţă, la 22 martie, Guberniul s-a adresat în mod direct episcopului greco-catolic, trecând peste obişnuitele formule protocolare şi solicitându-i fără menajamente să interzică preoţilor săi continuarea conscrierii membrilor celorlalte confesiuni 22. Desfăşurarea acţiunii de conscriere a relevat şi dificultatea cu care o parte a protopopilor răspundeau noilor sarcini administrative, în condiţiile în care acestea se adăugau celor pastorale şi, deseori, necesităţii de asigurare a traiului zilnic prin munca proprie 23. Pe de altă parte, nu toţi membrii clerului erau capabili să redacteze în mod corect asemenea rapoarte, ei trebuind să apeleze la ajutorul colegilor mai versaţi în activitatea administrativă 24. MRUB – AG-ai, nr. şi loc. cit. Halmaghi observă aici că, în lipsa colaborării autorităţilor locale, care nu primiseră o asemenea însărcinare, acţiunea nu putea stârni decât tulburări, ca şi împotrivirea preoţilor celorlalte confesiuni. Aceeaşi temere reiese şi din scrisoarea din 11 martie a protopopului Alexandru Anghel, care a revenit ulterior, prin scrisoarea din 8 mai, solicitând instrucţiuni în această problemă, în condiţiile în care conducerea comitatului îi interzisese efectuarea conscripţiei: „După porunca Mării Tale eu am fost la groful ca să mă îngădue a scrie sufletele şi altor neamuri dinpreună cu ale noastre, dară nice în varmeghia noastră, nice într-a Turzii nu ne îngădue […]” (Idem, nr. 39/1788, f. 1r). 21 Primul a relatat convocarea sa în faţa vicecomitelui comitatului Turda şi confiscarea circularei episcopului şi a actelor conscripţiei începute, în scrisoarea din 18 februarie, deja menţionată, plină de o revoltă abia stăpânită pentru nedreptatea suferită; cel de-al doilea a descris, în scrisoarea din 13 martie, citarea lui la Turda, în faţa judelui suprem, urmată de trimiterea la Cluj, unde a fost anchetat în prezenţa guvernatorului Bánffy (Idem, nr. 15/1788, f. 1r-v). 22 „Ut autem, ne quo casu mala successive evadat haec inquietudo, ex parte provideatur, ex altera parte autem ut haec Conscriptio ulterius, cum ad Parochiarum Regulationem necessaria sit, deducatur juxta Mandatum Altissimum sub hodierno cunctis Comitatus Officiolatibus necessaria demandata sunt, ut in hoc Conscriptione Parochi ab omni Connumeratione, et Conscriptione aliarum religionum, et ipsorum Ecclesiis se abstineant, et tantum numerum Non-Unitorum, et quidem sine ullo facta spectatione, et instituta Inquisitione, et hoc poenes ipsis distributa mandata ne excedant singulare curam habeant.” Idem, nr. 20/1788, f. 3r. 23 Relevantă este motivaţia expusă de protopopul Vasile Nemeş al Sânmărghitei în scrisoarea din 28 aprilie 1788, în care încerca să se justifice pentru întârzierea trimiterii raportului său: „Quod utinam hucusque facere potuissem, enim vero remorae vitium non in me fuit, sed partim in vasta mihi injuncta provincia, partim etiam in nonnullis meis Condeputatis, quibuscum aegre ac tarde admodum convenire potui, partim vero in mea tenuitate et paupertate, quae saepe ab opere revocabat et ad officium Parochiae vocabat, unde saltem aliquid vitae in dies sustentandae medii aquiro. Nam usque dum hoc opus duxi et reduxi atque in quin duplici exemplari descripsi, nedum fatigia mihi quis remuneratus, verum nec charta resoluta est; multa juste hoc tempore afflictionis conqveri possem, sed non vacat, sufficit interea, quod tandiu meliora expectarim sperarimque, ut jam plane desperem, et pene etiam dubitem […].” Idem, nr. 34/1788, f. 1r. 24 Este cazul aceluiaşi protopop Vasile Nemeş: „Fassiones Proventuum Parochialium erronee confectas pro emendatione Domino Archidiacono Abrahamo Mehesi missas et mecum etiam comunicati jussas, emendavi quae me concernebant, qvas etiam transmitterem, nisi Inclytus hujus Officiolatus ad similes Fassiones emendandas recte hodie sub poena (Bone Deus!) acclusionis omnium bonorum temporalium quae habeo, in casu non comparitionis desinum citassat, ne igitur actum agerem apud me retineo.” Ibidem. 20 174 Un timp al reformelor Rezultatul operaţiunii de reducere a numărului parohiilor este oglindit în statistica Episcopiei, alcătuită cu cea mai mare probabilitate în anul 1788 25. Ea reflectă imaginea reţelei parohiale a diecezei din perioada reformei administrative iosefine şi cuprinde, pentru fiecare din cele unsprezece comitate, numele parohiilor şi al filiilor, însoţit de consemnarea hramului bisericii sau capelei locale. După cum se poate deduce din datele statisticii, reglementarea solicitată de Curtea imperială a însemnat în primul rând o generalizare a sistemului bisericii parohiale unice26, iar în al doilea rând o împărţire a comunităţilor, în funcţie de numărul credincioşilor şi de distanţa dintre localităţi, în parohii şi filii. Raportul numeric dintre acestea era net favorabil parohiilor în teritoriile în care numărul membrilor confesiunii greco-catolice era preponderent (comitatele Turda, Cluj, Solnocul Interior şi de Mijloc) şi, dimpotrivă, filiilor în zonele în care numărul credincioşilor greco-catolici era mic (în general comitatele din sudul şi estul Transilvaniei). Interesantă este şi prezenţa bisericilor parohiale în mediul urban 27, ca şi menţionarea existenţei a nouă mănăstiri care supravieţuiseră măsurilor de desfiinţare din anii anteriori, desigur ca urmare a rosturilor lor pastorale sau educative, ele fiind însă afiliate parohiilor pe raza cărora se aflau 28. Dinamica evoluţiei reţelei parohiale se poate surprinde prin compararea acestor date cu cele înregistrate de statistica din anul 1811, care reprezintă rezultatul unei tentative de reorganizare administrativă a diecezei 29. Statistica menţionează, pentru fiecare protopopiat, numele parohiilor şi al filiilor, numărul capilor de familie şi al sufletelor, al bisericilor, numărul şi numele preoţilor, în fine numărul sau numele Intitulată Tabella Parochiarum et Filialium Graeco-Catholicarum in Dioecesi Fagarasiensi existentium (MRUB – AG-ai, nr. 48/1789, f. 1r-34v – vezi anexa I), aceasta a fost desigur ulterioară acţiunii de conscriere din anii 1787-1788. Un argument suplimentar pentru datarea statisticii îl oferă decretul aulic din 18 iunie 1786 (AE – AOE, nr. 450/1786, f. 1r-2r), adresat episcopului romano-catolic al Transilvaniei, prin care i s-a solicitat acestuia alcătuirea unei statistici similare; rubricatura statisticii, conţinută în formularul anexat decretului aulic, este identică celei utilizate pentru statistica diecezei greco-catolice. 26 Statistica menţionează o singură parohie cu două biserici (Silvaşu de Sus) şi alte cinci care aveau şi câte o capelă; pe de altă parte, trei parohii erau lipsite de biserică, iar alte două parohii urbane (Bistriţa şi Dej) aveau doar câte o capelă. Numărul total al parohiilor era de 944, iar cel al bisericilor de 997; diferenţa se explică prin numărul important al bisericilor aparţinând filiilor (47) şi mănăstirilor (10). 27 În cazul oraşelor libere regeşti (nouă oraşe, plus alte două ale armenilor, al căror statut privilegiat a fost recunoscut de Dieta din 1791), existau biserici greco-catolice în şase oraşe: Alba Iulia (cu două biserici parohiale – Lipoveni şi Maieri), Sibiu, Sebeş, Târgu Mureş, Dumbrăveni şi Gherla; lor li se adăuga Bistriţa, unde exista doar o capelă. De asemenea, grecocatolicii erau prezenţi în două dintre cele trei „oraşe nobiliare”, având o biserică în Aiud şi o capelă în Dej. 28 Mănăstirile Silvaşu de Sus (comitatul Hunedoara), Sânmărtinu de Câmpie, Urmeniş, Râciu şi Nicula (comitatul Turda), Petridu de Sus şi Feleac (comitatul Cluj), Fizeş (comitatul Solnocul Interior), Santău (comitatul Solnocul de Mijloc). Alte patru mănăstiri apar ca desfiinţate şi trecute în rândul parohiilor (Ciunga din comitatul Alba), respectiv al filiilor (Petrilaca din comitatul Alba, Hodac din comitatul Turda, Chiueşti din comitatul Solnocul Interior). Numărul lăcaşurilor monahale era aşadar chiar mai limitat decât cel menţionat în circulara episcopală din 20 noiembrie 1785 (vezi supra, cap. I.3). 29 MRUB – CM-supl., nr. 1/1811, f. 1r-52v; vezi anexa II. 25 IV. Imaginea statistico-administrativă a diecezei Făgăraşului 175 cantorilor, al clopotarilor şi învăţătorilor. Sporirea destul de semnificativă a numărului parohiilor se explică prin readucerea la acest rang a celor transformate în filii în perioada iosefină şi prin progresele unirii religioase 30. S-a menţinut însă organizarea diecezei în parohii şi filii împreună cu ponderea teritorială a acestora 31, ca şi sistemul bisericii parohiale unice, fiind cu totul neglijabil numărul parohiilor cu mai multe biserici, ori al celor lipsite de biserică 32. În egală măsură, numărul preoţilor ilustrează tendinţa spre instituirea unui singur paroh pentru fiecare parohie 33. Prezenţa în mediul urban se menţine şi ea, exemplelor deja menţionate adăugându-li-se acum Clujul şi Turda. Perpetuarea acestor tendinţe este confirmată de imaginea statistică şi instituţională a diecezei consemnată în primul şematism al Episcopiei Făgăraşului, din anul 1835 34. Statistica efectuată în anul 1811 este şi singura din această perioadă care oferă date complete despre numărul credincioşilor greco-catolici. Chiar ţinând seama de caracterul aproximativ al unor asemenea statistici, numărul total al credincioşilor grecocatolici, de 533.785 suflete, este mult mai credibil decât cel vehiculat în diversele evaluări ale surselor statistice din epocă 35, el fiind destul de apropiat de cel înregistrat peste două decenii şi jumătate în şematismul din anul 1835, când se ridica la 552.827 suflete 36. Acest număr se explică desigur atât prin progresele unirii religioase, cât şi prin sporul demografic din cele trei decenii care trecuseră de la ultima evaluare cu un anumit grad de certitudine, făcută de episcopul Grigore Maior. Acesta menţionase, în statistica Statistica menţionează existenţa a 1193 parohii şi 394 filii, faţă de 944 parohii şi 490 filii existente în 1788. 31 O creştere semnificativă a numărului parohiilor se înregistrează în comitatele Târnava şi Hunedoara, ca şi în teritoriul scaunelor săseşti, ea explicându-se cel puţin parţial prin aceeaşi retransformare a filiilor în parohii. 32 Un număr de 14 parohii aveau câte două biserici (5 dintre ele fiind situate în comitatul Hunedoara), iar o singură parohie (Petrila, din acelaşi comitat) avea în mod excepţional patru biserici; sunt menţionate şi 10 filii care aveau biserică, doar 4 dintre ele având însă şi preot. Statistica consemnează un număr de 8 parohii fără biserică, 5 dintre ele având preot. Numărul total al bisericilor era de 1212, o cifră extrem de apropiată de cea a numărului parohiilor existente. 33 Numărul total al preoţilor era de 1173, fiind inferior atât numărului parohiilor, cât şi celui al bisericilor. Este adevărat că statistica menţionează 69 de parohii având câte doi preoţi, 4 parohii cu câte trei preoţi şi o parohie cu patru preoţi, dar acest surplus este anulat de existenţa a 100 parohii vacante la acea dată (33 situate doar în comitatul Hunedoara). 34 În perioada 1811-1835 a crescut şi numărul parohiilor la 1343, iar cel al filiilor la 592. Schematismus 1835, p. 216. 35 Pentru acestea vezi Gyémánt 1991, p. 111-121. Nu am putut verifica datele statisticii, pentru că singurele rapoarte identificate, cel al inspectorului districtului Noţig, Dimitrie Crişan, din 13 februarie 1811 (MRUB – AG-ai, nr. 5/1811, f. 1r-v), şi cel al parohului Bistriţei, viceprotopop al districtului Sărata, Ştefan Vlad, nedatat (Idem, nr. 31/1811, f. 1r), nu oferă posibilitatea unei comparaţii. Primul raport conţine doar numele parohiilor (mai multe decât cele arondate în statistică districtului) şi al preoţilor, respectiv numărul bisericilor şi al credincioşilor (foarte diferit de cel înregistrat în statistica diecezei), iar cel de-al doilea, referitor doar la districtul Bistriţa, respectă rubricatura statisticii, comunicând chiar şi datele pe anul în curs din registrele parohiale de stare civilă, dar transmite date la fel de diferite de cele consemnate în statistica generală. 36 Schematismus 1835, p. 216, 275. 30 176 Un timp al reformelor situaţiei unirii religioase la 1779, adresată Congregaţiei de Propaganda Fide, un număr de 69.343 familii unite (circa 346.715 suflete) 37. IV.2. Evoluţia administrativă a diecezei Instalarea lui Ioan Bob în scaunul episcopal s-a produs chiar în momentul când Iosif al II-lea a decis reformarea structurii politico-administrative a Marelui Principat al Transilvaniei. Astfel, ordinul gubernial din 21 august 1784 făcea cunoscut decretul imperial din 3 iulie acelaşi an, actul fundamental al reformei administrative, al cărei obiectiv esenţial era „desfiinţarea eterogenităţii existente până acum în administraţia politică a Marelui Principat al Transilvaniei şi stârpirea urii naţionale legate de aceasta” 38. Noua organizare a Transilvaniei 39 a fost însoţită şi de solicitarea de reorganizare a diecezelor în funcţie de numărul preoţilor şi al credincioşilor, fapt care explică demersurile de natură statistică din anii 1784-1786 40. În cazul Episcopiei Greco-Catolice, necesitatea reorganizării diecezei avea şi o motivaţie internă, care ţinea de mai buna administrare a unei eparhii atât de întinse. În 1774 Grigore Maior schiţase proiectul ridicării Episcopiei Făgăraşului la rangul de mitropolie şi al înfiinţării unei noi episcopii sufragane acesteia 41. Crearea unei noi Acte istorice, p. 146-147, unde este comunicat numărul capilor de familie şi al bisericilor unite din fiecare comitat şi district şi din câteva scaune secuieşti şi săseşti; conform observaţiei istoricului Tóth Zoltán (2001, p. 264-265), aceste cifre trebuie acceptate cu rezervă, nefiind exclusă o anumită exagerare. 38 Apud Zieglauer 1881, p. 24. 39 Vechea organizare administrativă (11 comitate şi 2 districte în „pământul nobiliar”, 5 scaune secuieşti, 9 scaune şi 2 districte săseşti, la toate acestea adăugându-se teritoriul graniţei militare) a fost înlocuită cu o structură modernă, constituită din 11 comitate care desfiinţau jurisdicţiile teritoriale ale celor trei naţiuni privilegiate. Reforma prevedea şi restructurarea întregului aparat administrativ şi a fost completată, în 1786, cu împărţirea teritoriului Transilvaniei în trei districte şi cu reorganizarea sistemului judiciar (ibidem, p. 24-27, 29-31; Josupeit-Neitzel 1986, p. 99-124, 139-144; Răduţiu 1984, p. 76-84, 97-102, 107-109). 40 Încă la 5 martie 1784, Guberniul transilvănean a comunicat episcopului romano-catolic dispoziţia imperială, transmisă prin decretul din 25 noiembrie 1783, privitoare la necesitatea elaborării unui plan de reglementare a parohiilor („Planum de regulatione Parochiarum”); acesta presupunea efectuarea unei conscrieri a credincioşilor şi a unei statistici a parohiilor (AE – AOE, nr. 299/1784, f. 1r). Tot atunci, o hotărâre imperială similară a vizat şi reglementarea veniturilor stolare (Idem, nr. 301/1784, f. 1r, adresa Guberniului către acelaşi episcop, expediată tot la 5 martie). Foarte probabil în acest context au fost alcătuite statisticile clerului romano- şi greco-catolic din Episcopiile de Oradea şi Muncaci din 1784 (Răduţiu, Gyémánt 1995, p. 285, nr. 2119), conscripţia Episcopiei Greco-Catolice de Oradea din 1785 citată şi mai sus şi statistica Episcopiei Ortodoxe din Transilvania din 1786 (ibidem, p. 300, nr. 2218; Lupaş 1914-1915, p. 669, anexa 15). 41 Prin memoriul De ortu, progressu, conversione Valachorum, Episcopis item Archiepiscopis et Metropolitis eorum, în Cipariu 1855, p. 17. Cu privire la aceeaşi chestiune, raportul nunţiaturii vieneze din 6 decembrie 1774, adresat Congregaţiei de Propaganda Fide, aminteşte scrisoarea înaintată de Grigore Maior Mariei Tereza în care acesta solicita ca, prin intermedierea autorităţii Scaunului Apostolic, să se analizeze problema divizării diecezei Făgăraşului şi a înfiinţării unei noi 37 IV. Imaginea statistico-administrativă a diecezei Făgăraşului 177 episcopii greco-catolice, cu sediul în Maramureş sau la Bistriţa, a fost sugerată Mariei Tereza în 1775 şi de cenzorul cărţilor greco-catolice Josafat Bastašić, succesorul lui Maior la tipografia vieneză a lui Kurzböck 42. Ioan Bob, observând nerealizarea acestui proiect şi din cauza lipsei fondurilor, a propus, în memoriul din 8 noiembrie 1783, în continuarea unei alte iniţiative a antecesorului său, instituirea a patru sau cinci „decani sau vicari foranei” care să-l ajute pe episcop în administrarea diecezei, solicitând să li se asigure salariul din Fondul religiei 43. Aceasta este prima mărturie referitoare la intenţiile noului episcop de reorganizare administrativă a diecezei. Desigur, în timp, viziunea sa asupra atribuţiilor vicarilor se va schimba sensibil, dar proiectul merită reţinut pentru că oferea o soluţie practică în problema îmbunătăţirii administraţiei diecezane, având în vedere şi necesitatea asigurării subzistenţei funcţionarilor respectivi. Un alt proiect a vizat, în anul 1791, înfiinţarea unei noi episcopii cu sediul la Baia Mare, autorii săi fiind protopopii Petru Ungur, Simion Bran, Ladislau Andreica şi Gheorghe Nagy, în numele clerului greco-catolic din comitatele Solnocul de Mijloc, Crasna şi din districtul Chioar. În petiţia trimisă la 30 ianuarie 1791 episcopului Ignatie Darabant, cu rugămintea de a o transmite împăratului Leopold al II-lea, cei patru propuneau ca noua episcopie să aibă drept reşedinţă fosta mănăstire a iezuiţilor din Baia Mare şi să fie dotată cu posesiunile acesteia, iar jurisdicţia sa să se extindă şi asupra românilor greco-catolici din comitatele Maramureş şi Sătmar supuşi Episcopiei rutene de Muncaci. Argumentele expuse constau în marea distanţă faţă de sediul episcopal şi în dorinţa credincioşilor de a fi instruiţi printr-un episcop de limba lor; era invocată şi greutatea efectuării vizitaţiilor canonice, solicitându-se de aceea ca, în cazul în care noua episcopie nu s-ar putea înfiinţa, teritoriile respective să fie încorporate diecezei grecocatolice de Oradea 44. Proiectul se înscrie totodată în atmosfera ideatică a Supplex-ului, episcopii, care ar oferi un cadru mai favorabil acţiunii de reconvertire a „dizidenţilor” (Bârlea 1948, p. 317-318, doc. nr. XXVI, datat în mod eronat în 25 decembrie). 42 Pâclişanu 1991-1993, p. 140; Ghitta 2003, p. 290; Miron 2004, p. 70-71. La 30 iunie 1775 suverana a solicitat opinia lui Maior în această chestiune, solicitare la care episcopul a răspuns prin scrisoarea din 29 iulie (citată la Pâclişanu 1991-1993, p. 139-140). 43 „Hunc in finem, cum aliunde notum sit episcopum ipsum in tam vasta dioecesi ubique praesentia sua adesse, et omnia propriis viribus perficere non posse, et idcirco Augustissima quondam Imperatrix Regina alium adhuc episcopatum graeco-catholicum versus Bisztricium exigere intendisset, erectio tamen haec ob defectum duntaxat fundi, unde novus episcopatus dotari potuisset, intermissa, et ad feliciora tempora dilata fuerit; necessarium omnino est, ut ex eminentioribus in clero viris a doctrina, bonisque animi qualitatibus magis notis ac rerum gerendarum peritis quatuor saltem, aut quinque in principatu constituantur decani, seu vicarii foranei […].” Chindriş 1981-1982, p. 247. 44 Autorii apelau la o dublă motivaţie, de natură pastorală şi istorică: „Quandoquidem salus animarum, visitatio ecclesiarum et ipsa directio parochorum caeterorumque ecclesiasticorum ministrorum id exigeret, ut quolibet anno, ad summum semel (in amplius secundum sacros canones fieri nequiret) ordinarius episcopus ab officio canonicam visitationem peragere debeat, sed similem visitationem ob amplitudinem vastae dioecesis Fogarasiensis et harum praeactarum partium a sede episcopali distantiam tota vita unius episcopi vix semel peractam esse, expertum est; quin imo nonnulli praedecessores episcopi nec semel quidem canonicam facere visitationem. Ipsi etiam archidiaconi quibus cura animarum proxime incumbit ob defectum subsistentiae pastorali suae obligationi satisfacere, prout deberent, haud possunt […]. 178 Un timp al reformelor prin motivaţia subiacentă şi prin apelul adresat în mod direct episcopului Ignatie Darabant 45. El a fost reluat la începutul secolului al XIX-lea, când episcopul Samuil Vulcan, consultat de Consiliul Locumtenenţial ungar, a preluat, în opinia sa din 30 iulie 1810, câteva din propunerile conţinute în petiţia din 1790 46. Evoluţia structurii teritoriale a diecezei Făgăraşului în timpul lui Ioan Bob poate fi reconstituită cu exactitate pe baza informaţiilor oferite de şematismele contemporane. Acestea reflectă, cu mai multă regularitate şi rigurozitate decât înainte, imaginea instituţională a eparhiei raportată la structura administrativă a Principatului 47. Astfel, la 1787, sfera de competenţă a episcopului Făgăraşului cuprindea teritoriul celor 11 comitate rezultate în urma reformei administrative iosefine 48. După revenirea la vechea structură politico-administrativă, această competenţă s-a extins şi la teritoriul comitatelor reînfiinţate (Alba Superioară, Crasna, Dăbâca, Zărand), al districtelor (Chioar, Făgăraş, districtul militar Năsăud), al scaunelor secuieşti (Arieş, Ciuc – alături de care sunt menţionate scaunele Gheorgheni şi Caşin –, Mureş, Odorhei, Trei Scaune) şi al scaunelor săseşti (Cincu, Mediaş, Nocrich, Orăştie, Rupea, Sebeş, Sibiu) 49. Total Quod si autem Majestati Vestrae Sacratissimae pro hic et nunc aliter clementer visum fuerit, ad Sacratissimos Majestatis Vestrae pedes provoluti de poplite supplicamus ad jurisdictionem episcopatus graeco-catholici Magno Varadiensis applicari, siquidem haec periferia, quam ad Fogarasiensem sub cujus jurisdictione actu existimus, cum caeteroquin aliarum quoque religionum parochi et ministri in praespecificatis his tribus comitatibus nimirum Szolnok mediocri, Krasznensi et districtu Kövár, olim ad Inclytum Regnum Hungariae de facto etiam regantur et administrentur.” Petiţia, semnalată de Iacob Radu (Manuscriptele din Biblioteca Episcopiei Unite din Oradea Mare, în Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tom I, 1923, p. 281, nr. 104), a fost publicată de Zenovie Pâclişanu (Mărunţişuri istorice, p. 518-520), fapt care a scăpat unora dintre cei care s-au referit la ea (Grigor 1997, p. 79-80, cu regretabile erori de interpretare, şi Căluşer 2000, p. 57). 45 Faptul reiese cu pregnanţă din scrisorile adresate episcopului Darabant la 10 octombrie 1790 de Ioan Balint şi la 12 ianuarie 1791 de Petru Ungur şi Ioan Balint (Ms. rom. 472 b, f. 27r-v; Ms. rom. 556, f. 20r-v). 46 Radu 1930, p. 94; Gyémánt 1986, p. 160-161. Pentru reluarea proiectului la mijlocul secolului al XIX-lea, vezi Mircea 1996, p. 185-192. 47 În primele şematisme (Titulare Dacicum, p. 115-117; Calendarium 1768, p. 65-66) structura clerului greco-catolic nu este raportată la unităţile administrative ale Principatului, ci reprezintă o simplă înşiruire a protopopiatelor şi a titularilor acestora, iar următorul şematism pe care l-am putut consulta (Calendarium 1780, p. 76-77) nu prezintă componenţa clerului diecezan, aceasta nefiind comunicată. 48 Calendarium 1787 (fără paginaţie). Situaţia este identică şi în 1789 (conform Status personalis Cleri Graeco-Catholici – MRUB – AG-ai, nr. 49/1789, f. 1r-2v); componenţa clerului diecezan, deşi comunicată de episcop, după cum o probează conceptul citat, nu a mai fost inclusă în şematismul din acest an. 49 Şematismul din 1794 nu conţine componenţa clerului diecezan, care nu fusese comunicată. În anul 1796 sunt menţionate comitatele Dăbâca şi Crasna, districtul Chioar, scaunele Odorhei, Mureş, Orăştie, Sebeş, Nocrich (Schematismus 1796, p. 140-143); în anul 1800 scaunele Trei Scaune, Ciuc şi Gheorgheni, Sibiu (Schematismus 1800, p. 138-141); în anul 1804 districtele Făgăraş şi Năsăud, scaunele Arieş şi Rupea (Schematismus 1804, p. 139-143); în anul 1811 comitatele Zărand şi Alba Superioară (Schematismus 1811, p. 197-207); în anul 1829 scaunele Cincu şi Mediaş (Schematismus 1829, p. 211). Scaunul Mediaş mai este menţionat şi în anul 1782 (M. Moldovanu 1869, p. 132), IV. Imaginea statistico-administrativă a diecezei Făgăraşului 179 închise pentru expansiunea greco-catolicismului au rămas până la sfârşitul perioadei analizate scaunele săseşti Miercurea şi Sighişoara, ca şi districtul Braşov. Ca pondere, protopopiatele se concentrau în comitatele din nordul şi centrul Transilvaniei, în timp ce în părţile sudice şi estice ale Principatului numărul lor era mult mai redus. Un anumit progres s-a făcut simţit în sudul Transilvaniei prin înfiinţarea vicariatelor de Haţeg şi Făgăraş, ai căror titulari şi-au concentrat acţiunea misionară asupra comitatului Hunedoara, a districtului Făgăraş şi a scaunelor săseşti şi secuieşti din aceste zone. Numărul protopopiatelor a înregistrat o evoluţie destul de sinuoasă. Dacă în 1782, ca urmare a asaltului misionar al episcopului Grigore Maior, existau 72 de protopopiate 50, cu 21 mai multe decât în timpul episcopului Atanasie Rednic 51, în 1787 se poate remarca o scădere destul de importantă, determinată în cea mai mare măsură de reforma administrativă iosefină, care a necesitat adaptarea protopopiatelor la structura simplificată a Principatului, dar şi de consecinţele politicii de toleranţă 52. O nouă scădere a intervenit după revenirea la vechea structură administrativă, în 1796 numărul protopopiatelor fiind doar de 41 53, urmând apoi o creştere vizibilă în anul 180054 şi foarte semnificativă în 1804, când aproape s-a atins din nou numărul protopopiatelor existente la începutul deceniului nouă 55. Momentul este semnificativ, pentru că marchează reintegrarea jurisdicţională a majorităţii unităţilor administrative reînfiinţate şi totodată reluarea iniţiativei în teritoriile afectate de urmările Edictului de toleranţă. Progresul este mărturisit şi de apariţia unor sedii protopopiale în importante ca şi în conscripţia din 1811 (MRUB – CM-supl., nr. 1/1811, f. 51v). Scaunul Ciuc, Gheorgheni şi Caşin apare sub această titulatură începând din anul 1817 (Schematismus 1817, p. 255). 50 Conform catalogului participanţilor la sinodul electoral din acest an (M. Moldovanu 1869, p. 129-133). 51 Conscripţia din 1765 înregistrează 49 de protopopiate (apud Pâclişanu 1991-1993, p. 77-78), iar în şematismele din 1767 şi 1768 sunt înregistrate 51 de protopopiate (Titulare Dacicum, loc. cit.; Calendarium 1768, loc. cit.); pentru perioada lui Grigore Maior nu am avut la dispoziţie nici un şematism. 52 În 1787 eparhia Făgăraşului cuprindea 54 protopopiate, iar în 1789 57 (Calendarium 1787; MRUB – AG-ai, nr. 49/1789, f. 1v-2v). Dispariţia unor unităţi administrative, precum scaunul Arieş şi comitatele Dăbâca, Crasna şi Zărand, a determinat şi dispariţia a 8 protopopiate. Pe de altă parte, pierderile datorate efectelor politicii de toleranţă, care pot fi sesizate în cazul comitatului Hunedoara şi al scaunelor săseşti, au determinat şi ele dispariţia, cel puţin temporară, a altor 7 protopopiate. 53 Schematismus 1796, p. 140-143. Probabil explicaţia constă în faptul că revenirea la vechea structură administrativă nu a însemnat şi o revenire la organizarea anterioară a diecezei, ci o nouă organizare cerută de necesităţile momentului, care nu a rămas nici ea rigidă, după cum o demonstrează evoluţia ulterioară. 54 În acest an sunt menţionate 48 de protopopiate (Schematismus 1800, p. 138-141). 55 Dieceza era împărţită în acest an în 68 de protopopiate, iar peste doi ani ea cuprindea 65 de protopopiate (Schematismus 1804, p. 139-143; Schematismus 1806, p. 153-157). Trebuie menţionat şi faptul că până în anul 1804 au reapărut 15 din cele 33 de protopopiate dispărute din structura diecezană după anul 1782. 180 Un timp al reformelor centre urbane, precum Cluj şi Sic. În perioada următoare, atât numărul, cât şi sediile protopopiatelor au tins să se stabilizeze 56. În anul 1811 a avut loc o încercare de reorganizare a diecezei prin gruparea mai multor districte protopopiale în cadrul unui protopopiat, tentativă care explică şi conscripţia realizată în acelaşi an 57. Caracterul formal al acestei reorganizări (nu exista nici o diferenţă de statut între protopopiate şi districtele care le compuneau) şi multiplicarea nejustificată a numărului protopopiatelor 58 au determinat revenirea, în anii următori, la organizarea anterioară 59. Reţeaua protopopială, deja stabilizată în mare măsură la această dată, a fost consacrată cu foarte puţine modificări prin primul şematism al diecezei Făgăraşului, publicat în anul 1835 de succesorul lui Bob, episcopul Ioan Lemeni60. Acesta a conferit totodată diecezei şi acea organizare mai echilibrată nereuşită de predecesorul său, prin înfiinţarea a 11 decanate capitulare şi vicariale (încredinţate celor şapte membri ai capitlului, respectiv celor patru vicari foranei), care nu se mai limitau la stricta raportare la unităţile administrative ale Principatului, ci ţineau seamă şi de necesitatea asigurării unei mai bune supravegheri şi administrări a zonelor cu un număr mai mic de credincioşi 61. Structura existentă în anul 1806 s-a păstrat cu foarte puţine modificări până în 1810, iar numărul protopopiatelor a variat în aceeaşi perioadă între 60 şi 61 (Schematismus 1807, p. 168171; Schematismus 1808, p. 167-171; Schematismus 1809, p. 169-173; Titulare 1810, p. 184-189). 57 Schematismus 1811, p. 197-207; MRUB – CM-supl., nr. 1/1811, f. 1r-52v. 58 Şematismul din 1811 menţionează un număr de 40 de protopopiate şi 85 districte protopopiale, iar conscripţia, care conţine o serie de diferenţe, 42 de protopopiate şi 99 de districte. Foarte probabil la această iniţiativă se referă Petru Maior (1995, p. 220) atunci când vorbeşte, în obişnuitul său stil sarcastic, despre înmulţirea „fără cumpăt” a protopopiatelor de către Ioan Bob: „[…] protopopiaturile, făcând câte trei din unul, fără cumpăt le înmulţi, ca să aibă mai mulţi viţe-protopopi şi notari. Pre carii măcar că i-au vestit prin shematismus, nu la toţi le-au dat încă puterea lucrării protopopeşti.” 59 În 1812 sunt menţionate doar protopopiatele, în număr de 83, iar în 1813 numărul acestora a scăzut la 73 (Schematismus 1812, p. 174-180; Schematismus 1813, p. 172-178). Ulterior, până în anul 1830, numărul protopopiatelor a variat între 65 şi 69, doar în anii 1817 şi 1818 fiind menţionate 72, respectiv 71 de protopopiate (Schematismus 1817, p. 248-256; Schematismus 1818, p. 268-277). 60 Schematismus 1835, passim, care menţionează un număr de 72 de protopopiate. 61 Teritoriul scaunelor Cincu, Nocrich, Rupea, Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune a fost integrat decanatului vicarial al Făgăraşului, iar scaunul Orăştie celui al Haţegului. În mod similar, scaunele Mediaş, Sebeş şi Sibiu au fost încadrate decanatului capitular al Albei Superioare, iar scaunul Mureş celui al Târnavei. Pentru evoluţia structurii teritoriale a diecezei Făgăraşului în perioada analizată vezi şi anexele III-VII. 56 V. DIMENSIUNEA INSTITUŢIONALĂ A REFORMISMULUI ECLEZIASTIC Deceniul imediat premergător accederii efective a lui Iosif al II-lea la conducerea Imperiului a fost unul benefic pentru Biserica Greco-Catolică, acum fiind instituite în mod canonic trei noi dieceze, ai căror ierarhi s-au remarcat în perioada următoare prin activitatea depusă în slujba propriei Biserici şi confesiuni. Acestea au fost dieceza ucraineană de Muncaci, înfiinţată în anul 1771 1, şi cele două dieceze create în anul 1777, cea croată de Križevci (destinată sârbilor din Croaţia şi Vojvodina) 2 şi cea românească de Oradea 3. Tot acum Curtea vieneză şi-a afirmat dreptul de control în chestiunea desemnării titularilor pentru scaunele episcopale greco-catolice, aleşi fără discriminare din rândurile clerului secular sau regular, venind astfel şi în întâmpinarea dorinţei unor ierarhi, precum episcopul de Liov Leo Szeptycki, de înlăturare a influenţei deţinute în această privinţă de ordinul bazilian 4. În acest fel se explică numirea unor clerici seculari în fruntea diecezelor de Liov şi Făgăraş, cazuri asupra cărora am insistat mai sus. Pe de altă parte, orientarea antimonahală a politicii imperiale şi dorinţa de a soluţiona acerbele dispute dintre reprezentanţii ordinului bazilian şi cei ai clerului secular care se manifestau în diecezele ucrainene ca şi în dieceza românească din Transilvania au motivat tendinţa Curţii de încurajare a organizării capitlurilor catedrale. Şi de această dată ea răspundea solicitărilor ierarhilor greco-catolici, care doreau să ajungă, prin adoptarea modelului instituţional al diecezelor romano-catolice, la un statut privilegiat similar acestora 5. Pekar 1992, p. 60, 187-188. Episcopia de Muncaci a fost înfiinţată prin bula Eximia Regalium Principum, emisă de papa Clement al XIV-lea la 19 septembrie 1771. Primul episcop a fost Ivan Bradač († 1772), urmat de cel considerat cel mai mare ierarh al acestei dieceze, Andrei Bačynsky (1773-1809). 2 Nilles 1885, p. 762-768; Šimrak 1931, p. 11; Kokša 1973, p. 694; Pekar 1992, p. 162-163. Episcopia de Križevci a fost înfiinţată prin bula Caritas illa a papei Pius al VI-lea din 16 iunie 1777; primul ei ierarh a fost Vasilije Božičković († 1785). Božičković a fost alumn al Colegiului Congregaţiei de Propaganda Fide, şi a păstrat raporturile cu oficiul roman chiar şi în primii ani ai deceniului iosefin (după cum o probează interesantele sale rapoarte din perioada 1781-1785, păstrate în SRC – Greci di Croazia, vol. 2, f. 707r-v, 722r, 744r-v, 754r, 765r, 771r-v). 3 Radu 1930, p. 52-54; Ploechl 1944, p. 31. Episcopia de Oradea a fost înfiinţată prin bula Indefessum emisă tot în 16 iunie 1777; primul episcop a fost Moise Dragoş († 1787). Pentru semnificaţiile generale ale creării acestei dieceze vezi Horga 2000, p. 6-10. 4 Prin decretul aulic din 22 ianuarie 1779, elaborat după analizarea situaţiei din diecezele ucrainene încorporate în Imperiu în urma primei împărţiri a Poloniei. În acest scop, guvernatorul Galiţiei l-a consultat pe episcopul amintit, la 3 martie 1774, opiniile lui influenţând în mod hotărâtor atitudinea Curţii (Pelesz 1881, p. 627 şi 613-617, nota 173, pentru răspunsurile episcopului Szeptycki la chestionarul adresat de guvernatorul provinciei; Ploechl 1944, p. 26, 28). 5 Ploechl 1944; prezentarea întregii controverse suscitate de problema organizării capitlului în Biserica ucraineană la Pelesz 1881, p. 612-628. În privinţa semnificaţiei noii organizări 1 182 Un timp al reformelor Ulterior, Iosif al II-lea a încercat să impulsioneze o asemenea evoluţie în cazul diecezei Făgăraşului, în a cărei organizare stabilită de reglementările imperiale şi pontificale din prima jumătate a secolului nu putea interveni în mod direct; a făcut-o prin prevederile decretului din 12 decembrie 1781 şi prin opţiunea pentru un cleric secular ca succesor al episcopului Grigore Maior. În cazul diecezelor ucrainene Liov şi Przemyśl el a dispus însă înfiinţarea consistoriilor episcopale, pe care o considera o etapă premergătoare instituirii capitlurilor catedrale6. Cele două consistorii erau conduse de episcop cu ajutorul a trei consilieri şi formate dintr-un număr corespunzător de funcţionari recrutaţi dintre membrii clerului, salariaţi din Fondul religiei. Aceste dezbateri referitoare la problematica organizării instituţionale a diecezelor greco-catolice au constituit cadrul favorizant pentru procesul similar de reorganizare care a avut loc în Episcopia Făgăraşului, foarte probabil şi sub impulsul modelului oferit de dieceza de Oradea, unde crearea capitlului a fost stabilită chiar prin diploma de dotare a Episcopiei, din 26 iulie 1776 7. În cazul diecezei Făgăraşului, decretul imperial din 12 decembrie 1781 a încercat să impună o evoluţie instituţională conformă viziunii Curţii vieneze, prin sublinierea rolului consistoriului episcopal şi tendinţa de diminuare a prerogativelor monahilor bazilieni 8. Decretul conţine însă şi o importantă prevedere cu privire la statutul diecezei Făgăraşului, referitoare la chestiunea jurisdicţiei în perioada sedisvacanţei. Conform dispoziţiilor Conciliului tridentin, aceasta era de competenţa capitlului catedral care, în cel mult opt zile, trebuia să aleagă şi să instituie un vicar, iar acolo unde nu exista capitlu catedral dreptul de jurisdicţie şi obligaţia instituirii vicarului erau de competenţa scaunului mitropolitan, reprezentat, în cazul de faţă, de Arhiepiscopia de Esztergom 9. Tot aici este menţionată explicit dispensarea episcopului greco-catolic de oficiul teologului iezuit 10. Cele două măsuri urmăreau să clarifice dependenţa canonică a episcopului român de arhiepiscopul primat al Ungariei şi au fost interpretate ca o subordonare, începând din acest moment, a diecezei Făgăraşului faţă de Arhiepiscopia de Esztergom 11. instituţionale, este relevant conţinutul decretului aulic din 15 iulie 1774, care sublinia marele beneficiu ce putea fi adus cauzei unirii religioase prin respectarea deplinei egalităţi în cele externe dintre credincioşii uniţi şi cei aparţinând ritului latin (ibidem, p. 623-624). 6 Prin decretul aulic din 5 octombrie 1786, activitatea celor două consistorii începând la 1 septembrie 1787 (ibidem, p. 631, 677; Ploechl 1944, p. 38). 7 Radu 1930, p. 50, 200. 8 Vezi supra, cap. II.1, prezentarea principalelor prevederi ale decretului. 9 „Quemadmodum proinde juxta jus commune jurisdictio Sede vacante Capitulo cathedrali competit, cui juxta Concilii Tridentini dictamen Vicarii inter octiduum fienda electio et constitutio incumbit, ita in locis, ubi nullum existit cathedrale Capitulum, jurisdictio ad Metropolitanum, vel si ibi quoque Sedem vacare contingat, ad Capitulum ecclesiae metropolitanae sub eadem constituendi Vicarii obligatione transire solet. In horum proinde conformitate hieromonachos instruetis jurisdictionem Sede episcopali Balasfalvensi vacante ad Archiepiscopum Strigoniensem, et si ibidem quoque Sedem vacare contigerit, ad Capitulum archiepiscopale sub obligatione Vicarium constituendi devolvi.” Nilles 1885, p. 653-654. 10 „In reliquo Episcopum a theologi ad latus ipsius adjungendi constitutione clementer dispensamus.” Ibidem, p. 653. 11 Ibidem, p. 647: „Societate Jesu abolita, Rex apostolicus Hungariae ambo officia diplomatica, patroni Strigoniensis et theologi latini, sustulit et ecclesiam cathedralem Fogarasiensem ritus V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 183 Decretul imperial încălca astfel autonomia disciplinară a Bisericilor orientale, recunoscută în acea perioadă de Sfântul Scaun, ca urmare a dispoziţiilor papei Benedict al XIV-lea 12. Conceperea lui poate mărturisi şi existenţa unor sugestii venite din partea Arhiepiscopiei maghiare. Dacă în plan practic decretul nu a avut consecinţe imediate, fiind chiar contrazis de alte dispoziţii ulterioare 13, el a reflectat în schimb intenţia Curţii de a interveni în conducerea Bisericii româneşti în conformitate cu obiectivele politicii sale ecleziastice. În anul următor, numirea unui cleric secular în fruntea Episcopiei Făgăraşului proba această intenţie, aplicând în fapt şi în cazul ei prevederile decretului aulic din anul 1779. Tendinţa de modificare a raporturilor cu diecezele greco-catolice subordonate a început să caracterizeze în această perioadă şi atitudinea Arhiepiscopiei maghiare de Graeci Sedi metropolitanae Strigoniensi tanquam suffraganeam attribuit: communi exinde jure in sua ab Archiepiscopo Strigoniensi dependentia usuram.” Trebuie menţionat aici că cea dintâi modificare a statutului diecezei Făgăraşului – stabilit de reglementările din prima jumătate a secolului şi caracterizat în esenţă prin subordonarea ierarhică a episcopului român faţă de arhiepiscopul primat al Ungariei, instituirea teologului iezuit cu atribuţii de „causarum generalis auditor” şi reglementarea procedurii referitoare la succesiunea pe scaunul episcopal – a survenit în contextul deciziei pontificale din 21 iulie 1773 de suprimare a ordinului iezuit. Textul definitiv al diplomei de numire a episcopului Grigore Maior, din 27 octombrie 1772, nu mai conţinea cele două clauze obişnuite – dependenţa ierarhică faţă de arhiepiscopul primat al Ungariei şi instituţia teologului iezuit –, formularul acesteia fiind preluat şi în diplomele ulterioare (M. Moldovanu 1869, p. 183-185; Pâclişanu, Din istoria bisericească, p. 174-175; Pâclişanu 1991-1993, p. 131-132). Dar prerogativele superioare ale Arhiepiscopiei de Esztergom s-au menţinut, ele fiind confirmate de mărturiile depuse de Iacob Aron şi Samuil Micu cu prilejul procesului canonic la care a fost supus, în anul 1783, nou-numitul episcop Ioan Bob (Bârlea 1948, p. 294, doc. nr. Xc, p. 297, doc. nr. Xe). Astfel, întrebarea referitoare la statutul diecezei („An sciat cui Archiepiscopo sit suffraganea; et quae sit causa scientiae?”) din Interrogatoria super Statu Ecclesiae Fogarasiensis R. G. C. a primit următoarele răspunsuri: „Subest Archiepiscopo Strigoniensi, ut in Bullis legi” (Iacob Aron); „Archiepiscopo Strigoniensi Primati Hungariae Ecclesia Fogarasiensis suffraganea est; causa scientiae est, quia Fundationales Episcopatus legi” (Samuil Micu). Prerogativele amintite au fost desfiinţate doar prin bula papală din 24 noiembrie 1853, care a instituit noua Mitropolie Greco-Catolică de Alba Iulia şi Făgăraş (M. Moldovanu 1872, p. 33-34). 12 Vries 1963, p. 231-232. Dispoziţia acestui pontif din 8 august 1755, referitoare chiar la chestiunea jurisdicţiei în perioada sedisvacanţei, încredinţată vicarului general în diecezele în care nu exista instituţia capitlului, fusese comunicată şi episcopului român din acea perioadă, Petru Pavel Aaron; în răspunsul său din 27 iulie 1757 episcopul a subliniat existenţa unei tradiţii foarte vechi în acest sens în Biserica românească (Pâclişanu 1991-1993, p. 87). 13 În perioada sedisvacanţei de după demisia lui Grigore Maior administrarea diecezei a fost încredinţată tot vicarului general, Ignatie Darabant, iar decretul aulic din 29 august 1786, prin care s-a aprobat înfiinţarea vicariatelor de Haţeg şi Făgăraş, nu i-a mai exclus aşa categoric pe călugări dintre cei apţi să li se încredinţeze demnităţile bisericeşti (vezi textul decretului la Radu 1913, p. 388-389); pe de altă parte, deşi decretul imperial din anul 1781 interzisese implicarea aceloraşi călugări în activitatea misionară, ei au continuat să activeze, la solicitarea vicarului general Ignatie Darabant şi ulterior a episcopului Ioan Bob, în conformitate cu ordinul expres al Guberniului în această chestiune (Bârlea 1948, p. 206-207, 239-240). 184 Un timp al reformelor Esztergom, prima probă în acest sens constituind-o luarea de poziţie a vicarului arhiepiscopal István Nagy împotriva „arogării” demnităţii mitropolitane de către Grigore Maior, foarte probabil ca urmare a denunţului episcopului romano-catolic transilvănean Ignác Batthyány14. Am menţionat în primul capitol informarea trimisă de arhiepiscopul József Batthyány lui Grigore Maior în legătură cu desfăşurarea întrunirii de la Viena a ierarhilor regatului Ungariei, ocazionată de vizita pontifului roman în capitala imperială. Peste patru decenii, în anul 1821, dinamicul primat Sándor Rudnay a convocat un „conciliu naţional” al regatului Ungariei, întrunit la Bratislava în 8 septembrie 1822, la care urmau să participe şi reprezentanţii Episcopiei Făgăraşului 15. Chestiunile propuse pentru a fi dezbătute în acest conciliu au fost discutate mai întâi în sinodul diecezan din anul 1821. Desigur, acest caz nu trebuie interpretat neapărat ca o dovadă a încălcării autonomiei Bisericii româneşti, în comparaţie cu situaţia din 1782, pentru că nu există, în cursul celor patru decenii, elemente care să probeze o asemenea involuţie 16. Se poate sesiza doar reluarea unei tendinţe care caracterizase activitatea ultimului primat reprezentativ al Bisericii regatului Ungariei, în contextul „restauraţiei” catolice de la sfârşitul celui de-al doilea deceniu al secolului al XIX-lea. V.1. Episcopia Făgăraşului: coordonatele evoluţiei (1783-1832) Problema statutului diecezei şi imaginea ei instituţională poate fi investigată şi pe baza mărturiilor depuse cu privire la situaţia eparhiei în cadrul procesului canonic din anul 1783. Recunoaşterea subordonării canonice a Episcopiei româneşti faţă de Arhiepiscopia din Esztergom este însoţită în cazul lui Iacob Aron şi al lui Samuil Micu de sublinierea specificităţii ritului grec, care nu necesita existenţa unei fântâni („fons baptismalis”) şi nici utilizarea corului şi orgii în biserici. Dintre demnitarii ecleziastici, Aron îi aminteşte doar pe decani, în timp ce Micu îi menţionează pe protopopi (sau arhidiaconi), referindu-se şi la precaritatea situaţiei lor materiale, similară celei a preoţilor, care-i silea să se întreţină prin munca braţelor; numărul preoţilor era, în opinia primului, de aproape 1000, iar după celălalt de aproximativ 1500, egal cu cel al bisericilor. Imaginea este completată de ambii martori prin amintirea existenţei a trei biserici în oraşul de reşedinţă, a unei mănăstiri de călugări şi a unui seminar în care erau întreţinuţi 30 de alumni 17. Foarte interesantă este şi o mărturie al cărei autor nu este menţionat (dar care aparţinea cu siguranţă clerului blăjean), reprodusă în protocolul redactat de Ioan Bob 18. Vezi supra, cap. II.1. Nilles 1885, p. 671-672. 16 Cazul vicarului foraneu al Haţegului Chiril Ţopa, care a apelat la judecata consistoriului arhiepiscopal de la Tyrnavia, împotriva unei sentinţe pronunţate de consistoriul din Blaj (vezi relatarea chestiunii la Maior 1995, p. 187-191), este singular. 17 Bârlea 1948, p. 294-295, doc. nr. Xc, 297-298, doc. nr. Xe. 18 Ms. lat. 255, f. 27v-28r. Judecând după mărturia similară pe care a folosit-o la Viena Ioan Lemeni (vezi infra), se poate presupune că ea aparţinea unui membru al consistoriului; originalul acestei mărturii nu se regăseşte în dosarul procesului canonic, ceea ce arată că Ioan Bob nu a mai utilizat-o. 14 15 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 185 Autorul respectiv subliniază, pe baza cunoaşterii personale a surselor şi a tradiţiei, că ierarhul român avea demnitatea de arhiepiscop în perioada anterioară unirii religioase 19, afirmă existenţa unei fântâni şi a corului 20, iar dintre demnitari îi aminteşte pe vicarul general, prepozitul mănăstirii, pe ecleziarhi (călugări), arhidiaconi (sau decani) şi pe cancelar. Dintre aceştia, beneficii aveau doar cei 11 ieromonahi, despre care ştie că ţineau locul canonicilor, câte 500 de florini fiecare, în conformitate cu fundaţia împăratului Carol al VI-lea; ceilalţi suportau doar greutăţile funcţiilor deţinute, fără a avea nici un beneficiu. Despre Seminar aminteşte că fusese înfiinţat „în parte prin munificenţa regală, în parte prin ajutorul episcopilor, clerului şi naţiunii”. După decesul episcopului Ioan Bob, noul proces canonic instituit în anul 1832 pentru succesorul desemnat al acestuia, Ioan Lemeni, a reprezentat, prin mărturiile depuse, momentul unui bilanţ al realizărilor episcopatului abia încheiat. Primul martor, Ioan Fogarassy, canonic al capitlului mitropolitan greco-catolic din Liov şi paroh al bisericii „Sancta Barbara” din Viena, subliniază aceeaşi dependenţă canonică a Episcopiei româneşti faţă de Arhiepiscopia de Esztergom, care era comună şi celorlalte dieceze greco-catolice din Ungaria, iar la întrebarea referitoare la demnităţile existente în Biserica românească menţionează înfiinţarea capitlului de către episcopul Ioan Bob şi prezintă atribuţiile canonicilor care ocupau locul al treilea în ordinea ierarhică după episcop şi prepozit, fiind urmaţi de vicarii foranei, de arhidiaconi şi de vicearhidiaconi; numărul parohiilor este estimat la peste 1000, iar cel al clericilor întreţinuţi în Seminarul teologic la 50 21. A doua mărturie a aparţinut lui Iosif Predetich, secretar al Camerei Aulice 22. În privinţa statutului diecezei, acesta avea şi el cunoştinţă despre existenţa vechii Arhiepiscopii cu sediul la Alba Iulia, care ar fi persistat până în timpul împăratului Carol al VI-lea, când a fost transferată la Făgăraş şi coborâtă la rangul de Episcopie, fiind încredinţată protecţiei primatului Ungariei 23. Predetich menţionează prezenţa fântânilor „Ad 3um. Usque ad susceptam fidei Unionem proprium habebat ArchiEpiscopum, et hoc scio, ex authenticis instrumentis, et relatione majorum nostrorum. Nunc vero ArchiEpiscopatus Strigoniensis Jus Metropoliticum in ea sibi praetendit.” 20 Existenţa fântânii este confirmată de mărturiile din cadrul procesului canonic din anul 1832 (vezi infra). 21 Arch. Nunz. Vienna, Processi canonici, nr. 779 (nenumerotat), depoziţia făcută la Viena, în 8 noiembrie 1832. 22 Ibidem, mărturia depusă în aceeaşi zi. 23 „Scio Cathedralem Ecclesiam Graecum ritum profitentium Valachorum primo, et ab immemoriali Albae Iuliae (hodie Albae Carolinae) fuisse, eandemque eo tunc ArchiEpiscopalem, idque monumentorum publicorum fide, in qua dignitate, et post amplexam S. Unionem usque ad tempora Caroli Sexti Imperatoris permansit, sub cujus regimine Fogarasinum translata, quasi nova Sedes erecta, et tum in Fundationalibus, quum vero in Bulla Pontificia solum Episcopalis compellata fuit, atque sit Strigoniensis ArchiEpiscopi, ut Regni Hungariae Primatis protectioni comendata, ab eodemque tempore ejusdem Jurisdictioni tanquam Primatiali paret.” Ideea statutului de „protector” al primatului Ungariei apare şi în mărturia lui Fogarassy: „Eandem ArchiEpiscopo Strigoniensi quemadmodum et reliquos Graeco ritus unitos tamquam Regni Primati et Unionis Protectori suffraganeam scio”. 19 186 Un timp al reformelor pentru catedrala episcopală şi pentru biserica parohială din Blaj şi a unei relicve păstrate în capela episcopală 24. Înfiinţarea capitlului şi atribuţiile canonicilor constituie şi de această dată nucleul răspunsului referitor la demnităţile ecleziastice. Funcţia deţinută explică probabil insistenţa lui Predetich pe aspectele materiale, privitoare la aşa-numitul „fond al ţipăilor” („fundatio panis”), din care era asigurată pâinea elevilor săraci 25, şi la salarizarea de către stat, obţinută de Ioan Bob, a parohilor din localităţile montanistice, ca şi la cea susţinută chiar de episcop a preoţilor din 40 de parohii mai sărace. Cea mai completă mărturie a fost depusă în numele capitlului catedral din Blaj de Teodor Pop, canonic cantor şi vicar general, Gabriel Stoica, canonic custode, şi Teodor Sereni, notar capitular 26. Ei descriu statutul diecezei lor la fel ca în mărturia lui Predetich 27, fapt care arată adevărata sursă a informaţiilor acestuia. Este confirmată dotarea bisericii catedrale cu obiectele şi veşmintele necesare desfăşurării cultului divin, mai puţin orga, care conform disciplinei Bisericii greceşti nu era necesară 28, existenţa „Manu S. Gregorii Nisseni argenteae capsulae inclusa, et requisita authentia provisa decoratur, quae tamen ordinarie in Capella Episcopali servari solet.” 25 Contribuţia în acest sens a domeniului episcopal, estimată la 800 de ferdele de grâu, era de fapt doar de 600, ea fiind oferită, conform regulei stabilite de episcopul Grigore Maior, în procente egale, de episcop, de mănăstirea „Sfânta Treime” şi de Seminar (Bunea 1902, p. 281-282; Manciulea 1942, p. 60-61; Pâclişanu 1991-1993, p. 153). Cele 200 de ferdele oferite de episcop sunt amintite şi în mărturia anterioară, a lui Ioan Fogarassy. 26 Arch. Nunz. Vienna, Processi canonici, nr. 779, mărturia subscrisă în Blaj, la 2 noiembrie 1832. Teodor Pop apare doar aici cu titlul de vicar general (în şematismele contemporane el este menţionat ca şi canonic şi preşedinte al consistoriului - Schematismus 1832, p. 253; Schematismus 1834, p. 256), iar episcopul desemnat Ioan Lemeni este amintit tot aici ca şi canonic scolastic şi vicar capitular general. 27 Astfel, în răspunsul la întrebarea a doua, privitoare la starea bisericii catedrale, se menţionează: „Hanc Ecclesiam Cathedralem usque ad tempora Caroli Sexti Albae Iuliae, nunc Carolinae dictae constitutam Sedem ArchiEpiscopalem Graeci ritus fuisse, fide digna documenta testantur, verum primum Fogarasinum, ac inde Balasfalvam translata in Diplomate, et Sacrae Sedis Bulla Erectionali (Bulla Innocentii 13ii de Anno 1721, 15 Calendis Junii) Cathedra Episcopalis, et Cathedram tenens, Episcopus solum nominari coepit.” Iar răspunsul la întrebarea a treia, privitor la statutul diecezei, este următorul: „Scire nos omnino: ab amplexa sacra Unione secundum piam Imperatorum Austriae intentionem Sacrae Unionis Patrocinium, et protectionem speciali ratione concreditam esse ArchiEpiscopo Strigoniensi tanquam Regni Primati, ab eoque tempore ad hoc usque Eidem Primati ceu ArchiEpiscopo hanc Sedem Episcopalem subordinatam esse, se agnovisse.” 28 „Ecclesiae hujatis sacrarium sufficienter omnino instructum esse sacra supellectili, et res omnes ad cultum divinum, et pontificalia exercenda necessarias sine ullo defectu, praeter organa, quorum usus juxta disciplinam Graecae Ecclesiae in hac Dioecesi non obtinet, quemadmodum et cemeterium pro inhumatione extra urbem inveniri.” În mod similar sunt formulate şi răspunsurile lui Fogarassy şi Predetich, care subliniază însă şi meritul episcopului în dotarea bisericii. Pentru comparaţie, trebuie observat că în mărturiile din 1783 se sublinia fără excepţie precaritatea dotării: „Sacrarium quidem necessaria sacra supellectili instructum habet, illa tamen exigua” (Iacob Aron); „Sacrarium satis paupere instructum sacra supellectili habet, et quidem necessaria ad cultum divinum, et pontificalia inservientia” (Samuil Micu); „Sacrarium s. supellectili admodum exigua eaque per vetusta, et trita instructum est, quemadmodum, et ceteris rebus ad pontificalia exercendae necessariis” (mărturia anonimă). 24 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 187 fântânilor pentru aceeaşi biserică şi pentru biserica parohială din Blaj, a mai multor relicve 29 şi a cimitirului situat în afara oraşului. Întrebarea referitoare la demnităţile ecleziastice a prilejuit cel mai detaliat răspuns. Acesta rememorează înfiinţarea capitlului împreună cu motivaţia acţiunii, ordinea demnităţilor (canonici, vicari foranei, protopopi, profesori) şi beneficiile preoţilor, ale canonicilor, vicarilor şi protopopilor 30. Se subliniază, ca realizări importante, obţinerea salarizării preoţilor din localităţile fiscale şi crearea unei fundaţii de episcopul Ioan Bob din care erau acordate ajutoare unora dintre protopopi. În mod indirect autorii deplâng situaţia materială destul de grea a protopopilor şi a clerului parohial; ei amintesc şi egalitatea existentă între numărul preoţilor şi cel al parohiilor, ceea ce probează că în dieceză era în vigoare la acea dată sistemul preotului unic pentru fiecare parohie. În privinţa Seminarului teologic, în afara numărului de clerici care-l frecventau (50), sunt menţionaţi şi cei care conduceau instituţia, şi anume rectorul, vicerectorul şi prefectul de studii, aleşi dintre canonici. Contribuţia episcopului la hrana elevilor săraci nu este uitată nici aici. Numărul parohiilor şi al credincioşilor este redat în cifre care se vor exacte, probabil pe baza unei „Reperiri penes Cathedralem Ecclesiam reliquias S. Gregorii Niseni, et Sanctorum Martyrum in capsulis pretiosis asservari consvetas.” Deşi aceste relicve nu sunt amintite în mărturiile din 1783, ele existau şi la acea dată, după cum o probează menţiunile din inventarul obiectelor existente în palatul episcopal, alcătuit cu prilejul preluării lor de noul episcop Ioan Bob: „Reliquiae S. Gregorii Nisseni in capsula argentea (1); Reliquiae Sanctissimorum Martirum in capsulis papiraceis (2)” (MRUB – AG-ai, nr. 47/1785, f. 3r, nr. 86-87). 30 „Primis hujus Ecclesiae tanquam Unitae temporibus, primam post Episcopalem dignitatem habuisse Patres Religiosos Ordinis Divi Basilii Magni, qui Presbyterium Episcopi constituentes, simul vices Canonicorum supplebant, ubi vero ii jam lapsu temporis ita defecissent, ut vel pro institutione iuventutis sufficientia individua non reperirentur in Monasterio, Capitulumque Cathedralis Ecclesiae hujus e Presbyteris Secularibus Excellentissimus pie defunctus Episcopus Ioannes Babb anno 1807 fundasset. Existere dignitates in hac Ecclesia: 1. Canonicaturas Actuales septem, cum adjuncto sibi officio Notariali e duobus individuis constante. 2. Vicariatus Foraneos quatuor, nimirum Fogarasiensem, Hatzegiensem, Naszodiensem, et Sylvaniensem. 3. ArchiDiaconatus sexaginta quatuor. 4. Professuras Theologicas, Philosophicas, Gymnasiales, et Normales. Parochorum hujus Dioecesis beneficia, praeter eorum, qui in Parochiis in Fiscalitatibus constitutis sacris operantur, et pro quibus virtute benignae Sacratissimae Suae Majestatis de 5a Ianuarii 1809 nro 680 resolutionis 200 R. f.ni c. m. clementer applacidati sunt, unice portionis canonicae, et adhuc ubi solum normalis 90 patrum familias numerus adest, excissione absolvuntur. Presbyterorum numerum praeter 10 varia officia penes Cathedram gerentium, aequari Parochiarum numero, et Pontificalem, Praepositalem sequi dignitatem. Canonicorum beneficia juxta Fundationem per pie defunctum Episcopum Ioannem Babb in rationem per se erecti Capituli in 7000 R. f. vi testamentariae, et ultimae Ejusdem dispositionis 3000 R. f.nis auctam, factam, conflari pro primo seu Praeposito Canonico e 900 R. f.nis c. m., pro tribus, nimirum Lectore, Cantore, et Custode 800 R. f. c. m., Scholastico, Cancellario, et Theologo 700 R. f. c. m., pro Notario 300 R. f. c. m., et Archivario 200 R. f. c. m. Vicariorum trium priorum solutionem e Fundo Religionis in 300 R. f.nis v. v., ultimi vero Sylvaniensis ceu in fundo Cameratico constituti pendi in 300 R. f. c. m. Archi-Diaconatuum gravia officia gerentia individua, praeter aliquos benemeritos viros, quibus e Fundatione per pie denatum Episcopum posita usque 150 R. f.ni v. v. obtingunt, non aliter provisa esse, quam simplici portione canonica, ubi hujus excissioni b. de 1816 regium rescriptum locum dat.” 29 188 Un timp al reformelor evaluări din acel moment, destul de discutabilă însă, dacă o comparăm cu cele ale statisticii din anul 1811 şi cu cele oferite de şematismul editat în anul 1835 31. Interesante pentru pulsul vieţii religioase sunt şi informaţiile despre celelalte două biserici din Blaj. Cea din curtea palatului episcopal fusese renovată de Ioan Bob şi aici ierarhul celebra liturghia atunci când efectua hirotoniri; aceasta era frecventată zilnic de credincioşi, iar în cripta ei erau înhumate rămăşiţele episcopilor decedaţi. Cealaltă reprezenta biserica parohială a Blajului, unde funcţiona ca paroh unul dintre canonici, care asigura împreună cu un cooperator serviciul religios pentru credincioşii din oraş. Aspectele mai puţin pozitive pe care aceste mărturii le reflectă sunt legate de mai redusa preocupare pentru efectuarea serviciului divin în catedrala episcopală, cu excepţia câtorva cazuri când era însărcinat cu această misiune parohul local sau un alt sacerdot; îndatorirea era de fapt a canonicilor, alături de primirea mărturisirii credincioşilor, conform prevederilor din diploma de înfiinţare a capitlului 32. Pe de altă parte, starea de conservare a edificiului însuşi necesita reparaţii urgente şi capitale, problemă considerată acută în mărturiile din anul 1832, dar care fusese semnalată şi în depoziţiile din 1783; în acest scop, Ioan Bob donase prin testament o sumă de 5000 florini 33. Într„In hac Dioecesi […] numerum Parochiarum ad 1359, animarum vero Graeco-Catholicarum ad 518.777, quae per conversioni a Disunitis continuo incrementum capiunt, ascendere.” Numărul parohiilor este mai mare în acest caz decât cel din ambele evaluări amintite (1193, respectiv 1343), în schimb cel al credincioşilor este mai mic faţă de aceleaşi evaluări (533.785, respectiv 552.827 suflete). 32 „In Ecclesia Cathedrali ordinarie quidem haud exerceri curam animarum, ast in recurrentibus interdum casibus eam per Parochum localem, vel alium Delegatum exerceri moris esse, et exercitam quoque fuisse constare nobis […].” În această privinţă, mai relevante sunt răspunsurile lui Fogarassy şi Predetich: „Cultus divinus exercetur in Cathedrali Ecclesia per Canonicos vi fundationalium, et ad excipiendas fidelium confessiones obstrictos; ab officio vero Sacramenta administrantur per Parochum in distincta Ecclesia Parochiali […]”; „Cura animarum quoad parochianos exercetur per Parochum loci, qui insimul Canonicus Actualis est, verum in Parochiali distincta Ecclesia, in Cathedrali autem vi Fundationis per Regem confirmatae, et per Sanctissimum Pontificem Pium Septimum rati habitae functiones obeunt Canonici, et ad excipiendas fidelium paenitentiam confessiones adstricti […]”. Deşi mult mai succinte la acest punct, mărturiile din 1783 nu reflectă aceeaşi deficienţă. 33 Faptul este menţionat în mărturiile lui Fogarassy şi Predetich; vezi şi Testamentum fundationale …, în Cipariu 1855, p. 35, punctul XII: „Ast pro reparatione ecclesiae cathedralis, in qua per 45 annos immaculatam Deo hostiam obtuli, quinque milia lego, quae quoad in dictum finem non applicabuntur et in quantum non applicabuntur, erga interusurium ad eundem scopum fructificatura extradanda erunt.” Tot aici sunt menţionate însă şi realizările episcopului sub acest aspect: repararea edificiului mănăstirii şi începerea reparării bisericii din curtea palatului episcopal. O renovare similară a catedralei, a edificiului mănăstirii şi a reşedinţei episcopale întreprinsese de fapt şi predecesorul său Grigore Maior, în 1778-1779, chiar Bob fiind însărcinat cu supravegherea lucrărilor la catedrală şi mănăstire (vezi şi Bunea 1900, p. 37, şi Col. Doc. Blaj, nr. 699, f. 1r-4r, – proiectul din 1778 pentru renovarea reşedinţei episcopale, a mănăstirii, catedralei şi a unei fântâni, probabil cea a cărei existenţă era atestată de anonima mărturie din 1783, evaluat la suma totală de 12.494 florini şi 51 creiţari). Explicaţia pentru necesitatea permanentă a acestor renovări se poate găsi, în cazul catedralei, în observaţiile referitoare la starea edificiului din mărturia anonimă din anul 1783: „Est sub invocatione 31 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 189 o situaţie similară se afla şi palatul episcopal, care necesita şi el reparaţii urgente, chiar dacă nu integrale, şi această problemă fiind semnalată încă din anul 1783 34. Analiza care urmează va putea confirma sau infirma interpretările înfăţişate aici, în aspectele lor pozitive şi negative. Ele sunt interesante însă pentru că reprezintă punctul de pornire al unei evoluţii, respectiv bilanţul din momentul final, realizat chiar de cei implicaţi în această evoluţie. V.2. Un episcop diferit V.2.1. Activitatea pastorală Acuzaţia adusă episcopului Ioan Bob de a nu se fi consacrat activităţii de pastoraţie a constituit o dimensiune de primă importanţă a imaginii sale negative formate şi perpetuate în timp. Dealtfel, încă de la preluarea conducerii diecezei ierarhul conştientizase greutatea misiunii asumate, fapt pe care ţinuse să-l mărturisească în discursul rostit cu prilejul ceremoniei de instalare în scaun 35. Inteligibilă din punctul de vedere al unei necesare modestii, o asemenea declaraţie însemna însă şi o recunoaştere implicită a faptului că meritele sale nu justificau ocuparea unei demnităţi atât de înalte. Mai târziu, în atmosfera încărcată de febrilitate a mişcării Supplex-ului şi în anii imediat următori, episcopul a fost denunţat pentru lipsa de interes faţă de îndatoririle sale pastorale, cu deosebire pentru neglijarea vizitaţiilor canonice şi a predicii, în favoarea unor preocupări de natură economică şi într-o defavorabilă comparaţie cu episcopul ortodox 36. Petru Maior, autorul acestui denunţ, formulează un adevărat rechizitoriu cu Sanctissimae Trinitatis e latoribus confecta, cupolam in medio habens, reparatione omnino indiget, utpote que adeo negligenter continuata fuerit, ut nisi intrinsecus duabus postea columnis sustentata fuisset, corruisset, licet ab exiguo respective tempore sit erecta.” 34 Cea mai detaliată descriere a stării vechiului castel apare în mărturia lui Iosif Predetich: „[…] Residentia Episcopalis est in castello oppido intersito, in quo olim plures domus existebant, nunc vero est una propria residentia ad tres contignationes, verum pervetusta, et fundamentali renovatione indigens, altera ad partem castelli duorum tractuum in commodo statu, tertia pro officialibus, de quorum praesenti statu fide digna relatione notitiam hausi […]”. 35 Cuvănt în zioa instellaţiei, passim. 36 Aceste aspecte sunt subliniate în corespondenţa protopopului Petru Maior cu Congregaţia de Propaganda Fide, în special în scrisorile din 21 aprilie 1790 şi 1 octombrie 1793 (Bârlea 1948, p. 395-396, doc. nr. CLVIII, şi p. 400-401, doc. nr. CLXV). Iată de pildă ce spune Maior în cea de-a doua scrisoare: „Non dubito, quin varias occupationes in excusationem singulorum delationis punctorum Dominus Ordianarius obtruserit, at quascunque obtruserit occupationes, eae nequavam sunt pastorales, sed tales, quibus per alios satisfacere et poterat et deberat. Episcopus Schismaticus etiam hoc anno instituit visitationem canonicam. Deus Immortalis, quantum ei honorem etiam nostri homines praestant, qui in dies in totale exitium S. Unionis crescit; noster vero Dominus Ordinarius curat domi rusticam aeconomiam, ac dum vel saeculares ipsi Ecclesiam, precaturi, adeunt, sua illustritas visitat horreo, ac fere nunquam Ecclesiam accedit praeterquam diebus Dominicis et festis de praecepto, ac tum quoque raro se visendum praestat, sed aut domi suae sibi Missam celebrari curat, aut in superiore choro, unde videri non possit eandem audit. Dum per valetudinem suos S. V. clericos visere non potest, curat eos ad Curiam Episcopalem agi, ut illorum conspectu delectari valeat. Quantum scandalum, per integrum annum nunquam in Cathedrali praedicare Verbum Dei! Ita est, Dominus 190 Un timp al reformelor privire la inactivitatea pastorală a episcopului, axat pe lipsa de interes pentru formarea preoţilor şi condamnabilul exemplu oferit acestora 37, pe tolerarea stării deplorabile a bisericii din curtea episcopală şi chiar a catedralei, în fine pe gravele consecinţe ale dezinteresului ierarhului asupra credincioşilor, obişnuiţi să asculte cuvântul de învăţătură şi întărire în credinţă al arhiereului lor 38. Nici la sfârşitul episcopatului bilanţul nu era mai favorabil sub acest aspect 39. Punctele de vedere exprimate de Petru Maior şi de reprezentanţii clerului grecocatolic evidenţiază o similaritate a reproşurilor cu cele aduse ierarhului romano-catolic József Mártonffy, cel de care Ioan Bob a fost atât de apropiat 40. Pe de altă parte, se poate sesiza că Bob însuşi apelase la colaborarea protopopilor săi pentru a-şi putea îndeplini îndatoririle pastorale, la fel cum procedase şi Mártonffy, conform mărturisirii acestuia din raportul trimis Sfântului Scaun în anul 1803. Profilul spiritual similar al celor doi ierarhi a putut determina aşadar o atitudine apropiată în activitatea pastorală. În cazul episcopului Ioan Bob, investigarea, cu ajutorul datelor istorice certe, a semnificaţiei reale atribuite vizitaţiilor poate oferi o perspectivă de ansamblu asupra stilului imprimat de ierarh activităţii de pastoraţie 41. Sunt cunoscute puţine vizitaţii canonice ale lui Ioan Bob. În anul 1784 el s-a deplasat în Silvania şi în districtul Făgăraşului 42. Vizitaţia întreprinsă în anul 1793 a avut din nou drept obiectiv zona Silvaniei (formată din comitatele Solnocul de Mijloc şi Ordinarius nec per se, nec per alios id praestari curat, solum in solemnitate Paschatis Pater Samuel Klein Hieromonachus conscendit Ambonem, ac idquoque aegre tulit Dominus Episcopus.” Extrem de relevantă este comparaţia cu zelul (afirmat de autor) al episcopului ortodox şi în scrisoarea din anul 1790: „Episcopus nempe Schismaticus perpetuus in Visitatione et cursitatione per Provinciam erat, noster vero a quo huic Dioecesi Fogarasiensi praefectus est, nec semel adhuc Dioecesim visitavit, ita, ut nec parochos suae Dioecesis noscat […]”. 37 „Hinc, in juventute scholastica, quae Ecclesiam Cathedralem frequentat talis corruptio ex defectu praedicationis verbi Dei modo est, qualem nunquam Balasfalva imaginata est. Dominus Ordinarius, siqui in delicto deprehendantur, contentus est, imo urget, non ut corrigantur et ad meliorem frugem redeant, sed a scholis subito expellantur, quo pejores evadant. Sed a Clericis quoque quid expectari potest, qui praeter exercitia duorum dierum, toto hujus anni curriculo nec in Seminario, nec in Ecclesia quidquam de verbo Dei audierunt. Hoc malo exemplo fit ut parochi etiam per Principatum parum praedicationem Verbi Dei curent.” Ibidem, p. 401. 38 „Cum vero fides sit ex auditu, nihil ergo mirandum, quod turmatim nostri ad Schisma deficiant eo a fortiori, quod nostri homines per zelum, et dexteritatem Antecessorum Episcoporum asveti sunt ex ore ipsiusmet Episcopi saepe audire verbum Dei.” Ibidem, p. 395-396. 39 Petiţia clerului greco-catolic din 30 mai 1831, adresată guvernatorului János Jósika, prin care se solicita permisiunea întrunirii sinodului electoral, aminteşte printre argumente lipsa vizitaţiilor canonice de peste 20 de ani şi situaţia dificilă a unirii religioase în Haţeg (Gyémánt 1978, p. 412). 40 Vezi infra, cap. V.2.3. 41 Rolul atribuit vizitaţiilor canonice de predecesorii lui Ioan Bob a fost analizat de Greta-Monica Miron (2003, p. 263-283). Semnificaţiile generale ale vizitaţiilor şi valoarea lor de sursă istorică sunt prezentate la Mezzadri 1988, p. 124-126. 42 La vizita efectuată în Făgăraş se referă Petru Maior (1995, p. 132-133), iar Teodor Pop menţionează ambele vizite: „[…] la începutul episcopii sale au vizitat toată Silvania, de aci s-au înturnat la ţinutul Făgăraşului, cu prilejul relabenşilor la neunire […]” (Trista predică, p. 13). V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 191 Crasna, în extremitatea nord-vestică a diecezei), după cum afirmă Petru Maior 43. Tot Petru Maior vorbeşte despre o vizitaţie a episcopului în protopopiatul Gurghiului, fără a-i preciza însă şi data 44. O alta, din anul 1798, a fost consacrată comitatelor Dăbâca, Solnocul Interior şi districtului Chioar 45. Aceasta este imaginea atestată documentar a vizitaţiilor canonice de mai mare amploare ale episcopului Ioan Bob, cărora li s-au adăugat mult mai desele călătorii în principalele oraşe ale Principatului 46, mai ales acolo unde organizarea parohiilor a fost însoţită de construirea de biserici. De la nici una dintre aceste vizitaţii nu ni s-au păstrat protocoale, punându-se chiar problema dacă ele au fost redactate. Lipsa lor şi în mare parte a altor date concrete despre vizitaţiile întreprinse 47 este caracteristică pentru atitudinea episcopului faţă de una din atribuţiile sale esenţiale, fapt ce îndreptăţeşte în bună măsură criticile care i s-au adus din acest punct de vedere. Ioan Bob nu a mai întreprins vizitaţii canonice la fel de frecvente ca antecesorii săi, iar cele realizate pot fi cu greu reconstituite doar pe baza unor note sumare sau a referinţelor din corespondenţa sa ori a clerului. El a încercat săşi îndeplinească misiunea pastorală mai degrabă prin măsuri administrative care vizau o mai bună organizare a diecezei, transmiţând în mare măsură atribuţiile sale în această chestiune protopopilor 48. „Audio suam Illustritatem obtulisse Sacrae Congregationi nescio quam visitationem canonicam in parte hujus Principatus Silvania dicta factam; at falsum est, eam visitationem canonicam fuisse, sed fuga fuit, fingebat nempe sibi metum, ne Turcae versus Balasfalvam irrumperent, et pecunia forte spoliaretur, quod quidem praeter alia argumenta vel illud satis aperit, quod singulis diebus 6. 7. pagos perlustrarit, qui certo fugientis ritus, non evangelisantis est.” Bârlea 1948, p. 400, doc. nr. CLXV, scrisoarea din 1 octombrie 1793, citată şi mai sus. 44 Menţiunea este precedată de o critică dură referitoare la modul în care episcopul obişnuia să realizeze vizitaţiile canonice: „Iară vlădica Ioan Bob arareori au eşit în vizitaţie a-şi cerceta oile sale. Când au eşit încă nu atâta pot să zic că au făcut vizitaţie canonicească, cât că au alergat, ca curând iarăşi să se întoarcă la iconomiia sa şi să nu cheltuiască mult. Ştiu că ieşind în vizitaţie canonicească, au venit, o dată în toată vlădicia lui, şi în protopopiatul Gurghiului unde de-au umblat pre airea câte 5-6 sate într-o zi, cum îi era obiceiul, aci în trei ceasuri după prânz, cum sunt satele dese, au făcut vizitaţie canonicească în cinci sate şi pe cină iarăşi s-a întors în Beica Românească la parohul Alexandru Truţă de unde eşise.” Maior 1995, p. 189-190. 45 Conform scrisorii din 11 mai 1798 adresată Guberniului din Cluj-Mănăştur, în care Ioan Bob solicita acordarea asistenţei necesare din partea autorităţilor (MRUB – AG-ai, nr. 17/1798, f. 1r). Răspunsul Guberniului în această chestiune a fost expediat episcopului în data de 12 mai (ibidem, f. 2r). Vizitaţia este menţionată şi în scrisoarea „capitlului” mănăstirii „Sfânta Treime” din 13 iulie 1798 (publicată la M. Moldovanu 1870, p. 737). 46 Referinţe generale găsim în Trista predică (loc. cit.): „[…] întru acesta feliu de slujbe apostoliceşti bunul nostru părinte, până au fost în vârtute necurmat au umblat […], scăuniile şi comitaturile (varmedii) de pururea le-au vizitat […]”. Date mai concrete oferă scrisoarea episcopului adresată Guberniului la 29 noiembrie 1797 (publicată de asemenea la M. Moldovanu 1870, p. 717-718), care se referă la o vizitaţie întreprinsă la Sibiu în anul anterior. 47 Există totuşi câteva consemnări ale episcopului referitoare la vizitaţia canonică din anul 1798 care, deşi nu se constituie într-un protocol propriu-zis, pot servi la reconstituirea traseului urmat. Pentru celelalte vizitaţii amintite lipsesc şi aceste note sumare. 48 Conform observaţiei autorilor proiectului din 1791 pentru înfiinţarea unei noi episcopii unite cu sediul la Baia Mare, îndeplinirea acestei atribuţii de către protopopi depindea şi de posibilităţile lor financiare (Pâclişanu, Mărunţişuri istorice, p. 519). 43 192 Un timp al reformelor Vizitaţiile efectuate oferă totuşi posibilitatea extragerii câtorva concluzii preliminarii. Din punctul de vedere al obiectivelor, se poate observa că ele nu au avut în vedere nici acţiunea misionară, nici constatarea situaţiei materiale a preoţilor şi bisericilor. Faptul este explicabil, pentru că misionarismul era mult mai dificil în noul cadru confesional, definit prin politica de toleranţă religioasă şi recunoaşterea liberului exerciţiu pentru cultul ortodox, exercitat sub conducerea unui episcop numit de împărat 49; pe de altă parte, conscripţiile şi statisticile diecezei efectuate în această perioadă compensau în mare parte lipsa unei asemenea preocupări în cursul vizitaţiilor canonice. Teritoriul vizitat de Ioan Bob a fost cel din partea nordică a diecezei, acolo unde preponderenţa credincioşilor aparţinând propriei confesiuni excludea în fapt necesitatea unor acţiuni misionare; singura excepţie, vizita în Făgăraş din anul 1784, a fost probabil determinată de solicitarea Guberniului sau de îndemnurile nunţiului Garampi. Cât despre momentele în care vizitaţiile au fost efectuate, ele pot fi legate fie de contextul confesional critic din 1784, fie de marile contestări venite din partea reprezentanţilor clerului, în vremea mişcării Supplex-ului şi în anii 1797-1798, când a fost alcătuit cunoscutul proiect de unificare bisericească prin care s-a propus înlăturarea lui Ioan Bob din demnitatea episcopală 50. Traseul vizitaţiei întreprinse în anul 1798 poate fi reconstituit cu exactitate pe baza consemnărilor din protocolul episcopal 51. În continuarea vizitaţiilor efectuate anterior în părţile nordice ale diecezei (posibil în comitatele Crasna şi Solnocul de Mijloc 52) şi, probabil, în comitatul Turda 53, episcopul a parcurs acum comitatele Dăbâca, Solnocul Interior şi districtul Chioar. O parte a acestei zone mai fusese străbătută şi de episcopii Atanasie Rednic 54 şi Grigore Maior55. Desfăşurată pe durata a două luni (3 mai – sfârşitul lunii iunie), timp în care au fost parcurse 132 de parohii 56, această vizitaţie este de o amploare apropiată celor întreprinse de episcopul Grigore Prin articolul 60 adoptat de Dieta Principatului din 1790-1791 (Kutschera 1985, p. 108). Lupaş 1928, p. 400-401. 51 MRUB – Protocollum 1797-1800, f. 213r-222r. Aceste note au fost semnalate de Zenovie Pâclişanu (1936, p. 22). 52 Este de presupus că vizitaţiile din 1784 şi 1793 întreprinse în Silvania au avut drept obiectiv aceste comitate, dat fiind că aici a fost organizat mai târziu vicariatul Silvaniei. Ele au fost vizitate şi de Grigore Maior în 1776 (Pâclişanu 1991-1993, p. 142-143). Tot din această zonă a pornit proiectul din 1791 amintit şi mai sus (Pâclişanu, Mărunţişuri istorice, loc. cit.); plângerea autorilor proiectului privitoare la raritatea vizitaţiilor canonice întreprinse în zona lor (ei reclamând că episcopul în funcţie venise doar o singură dată, iar unii dintre predecesorii săi niciodată) poate explica revenirea lui Bob aici în 1793 şi, în cazul districtului Chioar, în 1798. 53 Este foarte probabil că vizitaţia din protopopiatul Gurghiului menţionată de Petru Maior nu sa limitat doar la zona acestui protopopiat. 54 Comitatul Solnocul Interior, vizitat parţial în 1768 (Pâclişanu 1991-1993, p. 103-104). 55 Comitatul Dăbâca, vizitat în anii 1774 şi 1776 (ibidem, p. 136-137 şi 143). 56 Data încheierii vizitaţiei nu este consemnată, dar ultima menţiune este din 28 iunie, când episcopul se afla la Sic, reşedinţa comitatului Dăbâca, deci pe drumul de întoarcere. Traseul a fost următorul: Cluj-Mănăştur (unde a rămas între 4 şi 8 mai şi tot de aici, în 11 mai (!), solicita Guberniului să transmită oficialităţilor din cele două comitate şi districtul Chioar ordinul de a-i acorda asistenţă în cazurile în care aceasta îi va fi necesară), comitatul Dăbâca (8-15 mai), districtul Chioar (15-27 mai), comitatul Solnocul Interior (27 mai-mijlocul lunii iunie), urmând apoi întoarcerea tot prin comitatul Dăbâca. 49 50 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 193 Maior. Trebuie menţionat că, pe tot parcursul călătoriei, ierarhul a beneficiat de ospitalitatea proprietarilor locali, dovadă a bunelor raporturi întreţinute cu aceştia, iar la Dej el a fost găzduit de părinţii franciscani 57. Doar câteva menţiuni privesc aspectul misionar, fiind puţin probabil că Ioan Bob şi-a propus o asemenea acţiune. Geografia confesională a zonei vizitate apare dealtfel ca fiind majoritar greco-catolică, iar cele câteva sate ortodoxe sunt amintite numai ca etape ale itinerarului urmat de episcop 58. Acesta a avut totuşi două tentative misionare, în ambele cazuri asigurându-se mai întâi de sprijinul proprietarilor locali. La Popteleac, sat majoritar ortodox, îndemnul episcopului de îmbrăţişare a unirii a fost acceptat, dar sătenii nu s-au putut înţelege cu privire la condiţia schimbării preoţilor, care se împotriveau probabil convertirii, decizia fiind amânată până în anul 1802 59. O reacţie diferită au manifestat credincioşii rămaşi ortodocşi din Lăpuşu Unguresc, care au refuzat convertirea60. Tentativa nu a fost repetată la Suciu de Jos, aici constatându-se pur şi simplu caracterul confesional mixt al satului („pagus mixtus”) 61. Cele mai numeroase consemnări se referă la dimensiunea propriu-zis pastorală a vizitaţiei întreprinse de Ioan Bob. Aproape în toate parohiile vizitate episcopul a rostit exhortaţii, a căror tematică este menţionată în câteva cazuri 62, şi a asistat la celebrarea serviciului religios 63. Acesta se reducea de multe ori la cântări („cantus”) şi/sau rugăciuni MRUB – Protocollum 1797-1800, f. 221r. Sunt menţionate 11 sate „neunite” şi 2 sate „schismatice”. Din prima categorie, 5 sate (Cuciulat, Curtuiuşu Mare, Copalnic-Surduc, Poiana Porcului, Câţcău) s-au convertit până la sfârşitul perioadei episcopatului lui Ioan Bob (conform Schematismus 1835, p. 124, 130, 133, 134, 136). Satele „schismatice” (numite astfel probabil datorită convertirii recente şi integrale la ortodoxie) erau Finteuşu Mare, în districtul Chioar, şi Rogoz, în comitatul Solnocul Interior. 59 „14ta mai mane audito Sacro in Gorbo et facta exhortatione processimus occasione praelaudate Comitissae [Hallerianae – n.n.] ad Popp Telek ubi maior pars pagi Disunita est inducebantur facta iis exhortatione ad am[p]lectandam unionem sed cum varias conditiones praesertim de mutandis sacerdotibus posuissent inter se choalescere non potuerunt sed tantum spes est conversionis […].” MRUB – Protocollum 1797-1800, f. 213v; anul convertirii este menţionat în Schematismus 1835, p. 103. 60 „[…] processimus ad M. Lapos et condescendimus in Aula Illmi Domini C. Esterhazi apud D. Administratorem a Novak ibi tentata est conversio ad Unionem, sed pars noluit […]” MRUB – Protocollum 1797-1800, f. 216r. În Schematismus 1835 (p. 136) parohia apare ca fiind convertită, probabil nu integral, din anul 1796. 61 MRUB – Protocollum 1797-1800, f. 220v. Parohia fusese întemeiată în anul 1777 (Schematismus 1835, p. 135). O menţiune la fel de sumară („pagus neo conversus”) se face şi despre satul Lăpuşel, reconvertit recent, în anul 1792 (MRUB – Protocollum 1797-1800, f. 214v; Schematismus 1835, p. 132). 62 „De timore et praesentia Dei” şi „De obligationibus Christianis” la Giula, „De charitate erga proximum et obedientia superioribus debita” la Vultureni (MRUB – Protocollum 1797-1800, f. 213r). În continuare nu mai este comunicată tematica exhortaţiilor, menţiunile reducându-se la simpla lor consemnare, făcută însă cu cea mai mare regularitate. Atunci când acestea lipsesc, faptul se datorează foarte probabil unei consemnări sumare, care se limitează la notarea itinerarului urmat de episcop. 63 Sunt amintite în genere rugăciunile orelor canonice, fiind specificate doar vecerniile şi într-un singur caz „prima et tertia horis” (ibidem); uneori apare menţiunea „absolutis vesperis”, ceea ce poate însemna că nu întotdeauna episcopul asista la întreaga ceremonie. 57 58 194 Un timp al reformelor („praeces”) prilejuite tocmai de vizita episcopului. Arhiereul a celebrat liturghia doar de două ori 64 şi s-a adresat foarte puţin credincioşilor prin intermediul predicii 65, preferând exhortaţiile chiar atunci când participa la slujirea liturghiei. La Brebeni, pe lângă rugăciuni şi obişnuita exhortaţie, este amintită şi primirea mărturisirii credincioşilor 66. Notele protocolului reflectă uneori şi primirea făcută episcopului de către credincioşi. Astfel, la Satu Lung şi la Giula aceştia l-au întâmpinat cu prapori67. La CopalnicMănăştur au asistat la liturghia celebrată de episcop şi credincioşi din satele învecinate 68. Iar la Lăpuş episcopul a fost condus cu procesiune şi la cea de-a doua biserică a satului69. O atribuţie destul de bine reflectată este cea referitoare la sfinţirea bisericilor. În decursul întregii vizitaţii Ioan Bob a consacrat 17 biserici şi 3 capele 70. Materialul din care erau construite nu este comunicat decât în câteva cazuri 71, dar se poate presupune că majoritatea erau făcute din lemn. În ceea ce priveşte starea şi înzestrarea lor, nu există nici o consemnare, notându-se doar existenţa a câte două biserici în Lăpuş, Cavnic, Ocna Dejului şi Sic 72. Episcopul a vizitat şi mănăstirile Strâmba şi Nicula, dar nici despre situaţia întâlnită în aceste aşezăminte nu se face vreo menţiune 73; desigur, ea era bine cunoscută încă din deceniul anterior, când acţiunea de desfiinţare a mănăstirilor fusese precedată de operaţiunea de înregistrare a inventarului lor mobil şi imobil. Investigarea conduitei clerului este probată de convocarea la Vultureni, în data de 10 mai, a preoţilor din satele Aşchileu Mare, Borşa, Badon, Ciumăfaia, Satu Lung, Măcicaşu şi Vultureni pentru anchetarea unor abuzuri 74, acesta fiind însă un eveniment singular. În rest, preoţii nu sunt amintiţi decât pentru menţionarea motivului neparticipării la primirea episcopului, cum s-a întâmplat cu cel din Ciumăfaia 75. În Duminica Rusaliilor, la Băbeni, şi în duminica următoare, la Copalnic-Mănăştur (ibidem, f. 213v, 215v); cu privire la celelalte liturghii, celebrate în Vinerea dinainte de Rusalii, în a doua zi de Rusalii, de sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi în alte două duminici apare doar menţiunea „audito sacro” (ibidem, f. 213r, 213v, 214r, 214v, 221v). 65 Sunt menţionate doar de 3 ori „orationes” rostite de episcop fără alte precizări (ibidem, f. 213r-v). 66 Ibidem, f. 216r. 67 „[…] venimus ad Hoszu Motskas ubi occurentes homines cum vexilis ingressi simus templum et decantato tedem laudamus […]; ab inde pro vesperis in Gÿla ubi pariter occurentes cum vexilis sub ingressi templum absolutis vesperis […].” Ibidem, f. 213r. 68 „Die 23a mai celebravimus Sacrum in K. Monostor ubi copia hominum interfuit ex circumjacentibus pagis […].” Ibidem, f. 215v. 69 „[…] ad Ola Lapos ubi facta exhortatione in una ecclesia ivimus cum processione ad aliud facta est in unaque exhortatio et cantus […].” Ibidem, f. 216r. În 1835 existau aici două parohii (Schematismus 1835, p. 137). 70 Două biserici în comitatul Dăbâca, şase biserici şi trei capele în districtul Chioar, nouă biserici în comitatul Solnocul Interior. 71 Sunt menţionate trei biserici de piatră (la Dumbrava Nouă, Cristeştii Ciceului şi Spermezeu, toate în Solnocul Interior) şi una de lemn (MRUB – Protocollum 1797-1800, f. 220v-221r). 72 Ibidem, f. 215v, 216r, 221v, 222r. 73 Ibidem, f. 220v, 222r. 74 Din cei şapte preoţi convocaţi s-au prezentat doar trei. Nu se precizează nimic despre aceste abuzuri şi nici referitor la discuţia avută cu preoţii respectivi (ibidem, f. 213r). 75 „[…] ab inde ad Tsumofaja, sed sacerdos dicens esse infirmum non celebravit […]” (ibidem). 64 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 195 Chestiunile a căror rezolvare a fost solicitată de comunităţi sau credincioşi reies din cererile acestora, consemnate în protocol alături de notele vizitaţiei. Astfel, sătenii din Surduc au solicitat ca parohia lor să fie administrată de inspectorul din Băbeni, dat fiind că protopopul din Ocna Dejului era prea departe 76. Cei din Spermezeu îl doreau ca preot pe călugărul Petru din Păltineasa, oferindu-i şi locuinţă, situată aproape de biserică77. Cei din Săcălăşeni s-au plâns împotriva neglijenţei unuia dintre preoţi şi a taxelor abuzive percepute de acesta 78. Tot un preot, Vasilie din Şomcuta Mare, a fost denunţat pentru excesele sale provocate de patima beţiei 79. Târgoveţii din Sic au cerut să nu mai fie împărţite proprietăţile bisericeşti cu preotul din Sărsig şi, de asemenea, să fie reacordat salariul stabilit pentru remunerarea învăţătorului şcolii triviale din localitate 80. Locuitorii din Cavnic au apelat la episcop pentru dezlegarea postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel 81. Iar în Lăpuş i-a fost semnalată ierarhului disensiunea dintre două familii, Paşca şi Pop, pricinuită de chestiunea şederii înainte în biserică şi la mesele organizate cu prilejul praznicelor 82. Observând că şederea înainte este o „vrednicie lumească” hotărâtă de „legile şi obiceiurile ţării”, el a refuzat să hotărască într-o asemenea problemă. A dispus însă ca „adunări de obşte la moşi să nu să facă, ci fieştecare după cum îl va îndura Dumnezeu acei moşi sau pomană întru ale sale căsi să facă precum s-au luat mai în toată ţara obiceaiu”. Iar în privinţa precedenţei în biserică a atras atenţia că „întru acest loc nice o familie nu poate avea pretenzie că nu-i privealişte lumească, nici are în ceale ce nu sănt lumeşti în ce-ş întări iuşul cel lumesc, ci acela-i mai întăi în besearică care cu evlavia şi cu fapta bune ei mai aproape de Dumnezeu”. Acestor cereri li s-au adăugat solicitări individuale, venind din partea unor membri ai clerului 83 şi mai ales a credincioşilor, referitoare printre altele la numiri în funcţii bisericeşti 84, ori la atât de frecventele chestiuni matrimoniale 85. Ibidem, f. 213v; solicitarea lor a fost acceptată de episcop. Ibidem, f. 221r; episcopul a amânat decizia în această chestiune până la consultarea credincioşilor din Păltineasa. 78 Ibidem, f. 215r-v; episcopul a dispus investigarea cazului şi judecarea lui în faţa soborului protopopial. 79 Ibidem, f. 217r; protopopul locului a fost însărcinat cu investigarea cazului. 80 Ibidem, f. 221r-v; rezoluţia episcopului a fost favorabilă în ambele cazuri, deşi în problema învăţătorului fusese informat că acestuia i se oferise doar o locuinţă, nu şi o clădire pentru şcoală. Aceasta fusese ocupată de preotul Tănasie, după cum reiese dintr-o scrisoare adresată de episcop protopopului Ioan Timandi al Jucului la 14 octombrie 1785, provocată de plângerea dascălului Dimitrie Barbulovici (scrisoare citată la Albu 1971, p. 125). O altă scrisoare în aceeaşi chestiune a fost trimisă lui Timandi la 20 noiembrie (MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 33v-34r). Ulterior, nevrednicia unui alt dascăl îl determinase pe Ioan Bob să acorde salariul acestuia dascălului de la mănăstirea Nicula (conform răspunsului trimis de episcop locuitorilor din Sic în anul 1800 şi scrisorii viceprotopopului Sicului din 5 martie 1820 (menţionate la Albu 1971, p. 125-126). 81 MRUB – Protocollum 1797-1800, f. 216r; preotul paroh a primit autoritatea de a-i dispensa pe cei care doreau, motivaţi fiind, conform rezoluţiei episcopului, de „greutatea lucrurilor”. 82 Ibidem, f. 218v-219v. 83 Cantorul din Copalnic-Mănăştur a reclamat faptul că nobilii din Bonţ nu-i plăteau taxa cuvenită (ibidem, f. 215v; episcopul a dispus investigarea acestei reclamaţii şi soluţionarea ei). Preoţii Ianoş şi Mihaiu din Frânceni s-au plâns că erau impuşi la dările împărăteşti, deşi nu aveau nici o 76 77 196 Un timp al reformelor Ponderea semnificativă a ultimului aspect şi bogăţia informativă pe care solicitările adresate episcopului o conţin sugerează şi concluziile necesare cu privire la rolul acordat de ierarh vizitaţiilor canonice. Sub aparenţa lipsei de preocupare pentru problemele clerului parohial şi ale credincioşilor se ascunde de fapt o lăudabilă insistenţă asupra tuturor aspectelor pastoraţiei, vizibilă atunci când se parcurge extraordinar de voluminoasa corespondenţă a arhiereului cu clerul subordonat, cu comunităţile şi cu credincioşii, remarcabilă şi prin diversitatea problematicii abordate. Numărul redus şi deficienţele incontestabile ale vizitaţiilor canonice efectuate au fost suplinite de fapt prin activitatea mai responsabilă decât înainte a protopopilor şi preoţilor (sau oricum prompt sancţionată în cazul încălcării atribuţiilor proprii), ca şi prin rolul de supraveghere exercitat de instituţiile superioare ale diecezei, în primul rând de consistoriul episcopal. Perfecţionarea funcţionării instituţiilor ecleziastice, ca şi a organizării administrative a diecezei, corelată desigur de un centralism din plin resimţit de protopopi, a compensat astfel lipsurile vizitaţiilor întreprinse de Ioan Bob, care nu s-au remarcat în mod deosebit nici prin latura misionară, nici prin încercarea de disciplinare sau de instruire a preoţilor şi credincioşilor. Iar relativa involuţie cunoscută spre sfârşitul episcopatului său de instituţiile respective a putut fi determinată şi de scăderea presiunii din partea forurilor superioare. V.2.2. Problema unirii religioase La începutul anilor ’80 ai secolului al XVIII-lea, atitudinea Sfântului Scaun în chestiunea unirii religioase continua direcţia imprimată de papa Benedict al XIV-lea cu privire la preţuirea arătată riturilor Bisericilor orientale unite cu Roma 86. În egală măsură, plată de la sat (ibidem, f. 217r-v; Bob l-a însărcinat pe protopopul locului să reglementeze chestiunea în înţelegere cu autorităţile). Preotului Macavei din Maşca, hirotonit peste hotar şi confirmat probabil de Grigore Maior, dar care renunţase din nou la unire după proclamarea toleranţei, nu i s-a acordat „cartea de scutinţă” cerută, pentru că mai funcţionau în sat alţi doi preoţi bătrâni scutiţi de contribuţii (ibidem, f. 220r). 84 Cererea unui fiu de preot de a fi confirmat într-o astfel de funcţie a fost respinsă pentru că acesta „umblase la neuniţi” (ibidem, f. 216r). Pe un anume Daniel Csorke, instituit cantor de către nobilii posesori în înţelegere cu comunitatea din Nagy Ilonda în schimbul unei donaţii de 40 de florini şi a obligaţiei de a repara biserica, ierarhul a refuzat să-l confirme, subliniind că o asemenea instituire era prerogativa autorităţii bisericeşti (ibidem, f. 217v-218r). Lui Vasilie Bob din Copalnic-Mănăştur, probabil o rudenie de-a sa, episcopul i-a respins cererea de hirotonire, reproşându-i lipsa unui comportament vrednic de preoţie, de vreme ce „au petrecut mai mult în beuturi şi în lenevii decât în lucru”, solicitantul neavând nici o parohie în care să poată fi numit (ibidem, f. 220r). 85 Într-o asemenea cauză s-a solicitat divorţul motivat de adulterul soţiei, episcopul susţinând în acest caz validitatea căsătoriei şi confirmând rezoluţia negativă a forului protopopial; soţului i sa permis doar să opteze între despărţirea de locuirea laolaltă şi acceptarea soţiei în schimbul dublării zestrei acesteia (ibidem, f. 213v-214r). Într-un alt caz, soţul a cerut divorţul invocând sterilitatea soţiei, rezoluţia episcopului fiind negativă, fiindcă legea nu admitea acest motiv de divorţ (ibidem, f. 221r). Părăsirea domiciliului conjugal de către soţ în urmă cu 15 ani a motivat cererea unei soţii de a putea încheia o altă căsătorie, care i-a fost acordată, sub condiţia demonstrării, cu probe indubitabile, a decesului soţului (ibidem, f. 221v). 86 În anul 1783, pe baza constituţiei Demandatam coelitus, emisă de acest pontif la 24 decembrie 1743, Congregaţia de Propaganda Fide a subliniat că singurele condiţii care trebuiau acceptate de orientalii convertiţi erau primirea credinţei catolice şi recunoaşterea autorităţii papei (Vries 1963, V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 197 Congregaţia de Propaganda Fide a aplicat şi o altă dispoziţie a aceluiaşi pontif referitoare la interzicerea trecerii de la ritul grec la cel latin 87. Adoptarea ritului latin a fost solicitată în această perioadă de reprezentanţii diecezelor greco-catolice ucrainene integrate în Imperiul Ţarist după prima împărţire a Poloniei, care o vedeau ca pe o posibilă soluţie de contracarare a politicii confesionale ostile promovate de împărăteasa Ecaterina a IIa88. Situaţia de criză a contribuit astfel la radicalizarea orientărilor favorabile latinizării manifestate mai ales în rândul unor membri ai Bisericii Greco-Catolice din Bielorusia începând cu mijlocul secolului al XVII-lea, care au fost evidenţiate de spiritul deciziilor adoptate la sinodul de la Zamość89. Această opţiune nu era împărtăşită însă de credincioşi şi de membrii clerului inferior, care preferau mai degrabă să treacă la „schismă”, determinaţi de propria ignoranţă şi seduşi de ortodocşii în mijlocul cărora trăiau, conform constatărilor critice ale Congregaţiei, preluate desigur din rapoartele primite 90. Refuzul avea la bază de fapt, dincolo de incontestabila presiune a noii autorităţi politice, conştientizarea comunităţii rituale şi etnice cu ucrainenii ortodocşi, care prima în faţa profundei diferenţieri culturale şi sociale dintre totalitatea ucrainenilor şi minoritatea dominantă polonă 91. Doar în anumite cazuri individuale trecerea la ritul latin cerută de unii clerici greco-catolici doritori să-şi îmbunătăţească situaţia materială precară de care p. 218). Dar încă înaintea acestui an, o interesantă mărturie ilustrând atitudinea Curiei romane o oferă scrisoarea din 28 septembrie 1782, adresată de Congregaţie episcopului romano-catolic al Transilvaniei Ignác Batthyány în problema armenilor, subordonaţi din punct de vedere jurisdicţional ierarhului transilvănean şi ameninţaţi de tendinţele latinizante ale acestuia, cu privire la necesitatea conservării ritului armean şi la condiţiile în care preoţii armeni puteau adopta ritul latin (Lettere della S. C., vol. 240/1782, f. 730r-734v; Tocănel 1973, p. 733-736). 87 Stabilită prin constituţia Allatae sunt, din 26 iulie 1755, şi reluată de Congregaţie pe baza aceluiaşi document în anul 1759, în timpul papei Clement al XIII-lea (Vries 1963, p. 217-218; Préclin, Jarry 1985, p. 672-673). 88 Acesta era cazul arhidiecezei de Polock, lipsită de conducător după ce arhiepiscopul Jason Smogorzevsky devenise mitropolit al Kievului, iar episcopul Maximilian Ryllo nu acceptase numirea (Pastor 1934, p. 129; Baran 1973, p. 823-824). Evoluţia uniţilor din Imperiul Ţarist în timpul Ecaterinei a II-a şi în perioada ulterioară este prezentată la Pastor 1934, p. 129-138, şi în Handbuch der Kirchengeschichte, V, p. 229-230, Handbuch der Kirchengeschichte, VI/1, p. 226-227, Histoire du christianisme, X, p. 214-215. 89 Senyk 1990, p. 172-183. Rolul ordinului bazilian în acţiunea de latinizare şi polonizare a Bisericii Greco-Catolice este relevat de Hanna Dylagowa, în Histoire du christianisme, X, p. 213. 90 Răspunsurile Congregaţiei la rapoartele primite din arhidieceza menţionată mărturisesc reacţiile preoţilor şi ale credincioşilor: „Unde factum est, ut plures Sacerdotes cum integris Parochiis a fide defecerint, in dieque deficiant”; „[…] i Greci dell’ Alba Rusia privo di un Pastore Catolico, anzi che industriar passare al rito Latino, si rivolgano piuttosto allo Scisma, e per la naturale loro inclinazione all’errore, e per l’ignoranza in cui sono, e per la seduzione dei Scismatici, trà quali vivano.” Lettere della S. C., vol. 238/1781, f. 215v, 273v-274r, scrisorile din 22 ianuarie şi 3 martie 1781, adresate nunţiului apostolic Archetti din Varşovia. 91 Hanna Dylagowa observă în acest sens că Biserica unită, „în afara ierarhiei şi a bazilienilor, a devenit o Biserică de ţărani ruteni”, opusă Bisericii latine a seniorilor poloni, de unde şi sentimentul de inferioritate resimţit de membrii ei; faptul a fost posibil şi datorită adoptării ritului latin de majoritatea magnaţilor şi nobililor ortodocşi, în secolele XVI-XVII (Histoire du christianisme, X, p. 214). 198 Un timp al reformelor beneficiau în propria Biserică a fost permisă de Congregaţie 92. Unele puncte de vedere exprimate de ierarhii romano-catolici cărora li se adresau aceste cereri reflectă şi tendinţa de punere sub semnul întrebării a validităţii sacramentelor conferite de preoţii de rit grec, în conformitate cu principiul superiorităţii ritului latin („praestantia ritus latini”), în vigoare în acea perioadă 93. Fenomenul trecerii la ritul latin s-a manifestat şi printre români, fiind determinat fie de o motivaţie religioasă, fie de dorinţa promovării sociale. În primul caz, el a apărut în zonele în care credincioşii greco-catolici se aflau în minoritate şi erau lipsiţi de asistenţa religioasă a unui preot de propriul rit; apelul necesar la preotul romano-catolic sau la misionarii aflaţi în trecere putea avea ca urmare atragerea respectivilor credincioşi la ritul latin94. Corectarea acestei deficienţe a administraţiei ecleziastice a eliminat în mare măsură pericolul pierderii credincioşilor, menţinându-se însă cel al disimilării elitei sociale şi intelectuale, ai cărei reprezentanţi au apelat uneori şi la o asemenea cale de promovare socială. Faptul a fost acuzat chiar de episcopul Ioan Bob în memoriul său din anul 1783, în care se referea la conaţionalii săi instruiţi în şcolile catolice şi tentaţi nu rareori de adoptarea ritului latin sau chiar a confesiunii reformate 95. Conceperea unirii religioase la nivelul Curiei romane în perioada de debut a episcopatului lui Ioan Bob constituie premisa obligatorie pentru investigarea acestei problematici în cazul românesc, dar şi un criteriu de interpretare al punctelor de vedere exprimate de ierarhii cu care episcopul român a trebuit să colaboreze. Pe de altă parte, atitudinea faţă de unire a credincioşilor de rând, ilustrată de exemplele citate, provenind dintr-un teritoriu în care raporturile sociale şi culturale erau, într-o anumită măsură, similare celor din Principatul transilvănean, poate ajuta la înţelegerea modului de receptare a unirii religioase de către credincioşii români. Preotul celib Basilius Popiel, absolvent al Seminarului din Liov, din cauza sărăciei, a cerut să treacă la ritul latin, în care declara că ar putea activa cu un mai mare folos dacă ar primi şi vreun beneficiu (Lettere della S. C., vol. 242/1783, f. 551r-553r şi 876r-v, scrisorile adresate episcopului diecezei de Luck, Cyprian Stecki, la 19 iulie şi 6 decembrie 1783). O cerere similară a adresat şi Methodius Zacharias, absolvent al aceluiaşi Seminar, conform raportului trimis de episcopul diecezei de Vác, Ferenz Spleny, la 10 ianuarie 1794 (SRC – Greci di Croazia, vol. 2, f. 776r-777r). 93 La 17 iunie 1792 episcopul romano-catolic de Eger, Károly Eszterházy, a cerut opinia Congregaţiei în cazul câtorva clerici din dieceza de Muncaci, cu privire la acceptarea cererii lor de trecere la ritul latin, ridicând problema validităţii sacramentului confirmării administrat acestora de preoţii de rit grec; întrebarea ierarhului era dacă acordarea ordinelor sacre în ritul latin acestor preoţi trebuia precedată sau nu de readministrarea sub conditione a respectivului sacrament (SRC – Greci di Croazia, vol. cit., f. 773r-v). În mod similar, în anul 1781 Congregaţia fusese solicitată să se pronunţe în chestiunea validităţii sacramentului botezului, şi anume dacă ucrainenii ortodocşi care solicitau acordarea permisiunii de trecere la ritul latin trebuiau rebotezaţi sub conditione (Arch. Nunz. Vienna, vol. 75, f. 93r, 97r-v, 101r-v, 104r-108v). Principiul superiorităţii ritului latin fusese afirmat de papa Benedict al XIV-lea, prin constituţia Etsi pastoralis, din 26 mai 1742 (Vries 1963, p. 211-214). 94 Asemenea cazuri sunt atestate în Secuime de interesantul schimb epistolar purtat în anii 17631764 între Congregaţia de Propaganda Fide, episcopul romano-catolic József Bajtay şi cel greco-catolic Petru Pavel Aaron (Dumitran 2003, p. 245-254). 95 Afirmaţia episcopului român a fost semnalată de istoricul Tóth Zoltán (2001, p. 337). 92 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 199 O opinie radical negativă asupra efectelor unirii românilor a fost exprimată la începutul anului 1784 de unul dintre reprezentanţii influenţi ai autorităţilor transilvănene din acea perioadă, şi anume vicecancelarul aulic György Bánffy. În contextul răscoalei ţărăneşti şi vădit surescitat din cauza exceselor răsculaţilor, autorul oferă o imagine care aminteşte vag de caracterizarea făcută românilor de Samuel Brukenthal în anul 1773, fiind însă mult mai drastic decât acesta. El susţine lipsa oricărui progres sub aspect moral al clerului şi credincioşilor şi chiar neagă apariţia vreunui om vrednic din rândul românilor. Acuzarea înclinaţiei naturale spre fapte nelegiuite a acestui neam, extrem de persistentă în mentalitatea nobiliară, este însoţită de negarea utilităţii binefacerilor imperiale, a donării domeniului Blajului şi chiar a unirii înseşi 96. Aceleaşi idei reies şi din memoriile nobilimii care conţin însă, în mod surprinzător, şi câteva propuneri mai realiste, unele dintre ele consonante chiar principiilor politicii ecleziastice iosefine. Se afirmă astfel necesitatea instituirii unui control al episcopilor şi al domnilor pământeşti în problema numirii preoţilor, a frecventării duminicale a bisericii de întreg poporul şi a catehizării copiilor; alte propuneri vizează înfiinţarea de şcoli, atât pentru uniţi, cât şi pentru neuniţi, de fundaţii pentru educarea tinerilor preoţi, ori restrângerea numărului preoţilor pentru a li se putea asigura subzistenţa, a cărei precaritate explica refuzul preoţilor instruiţi de a merge în parohii 97. În ciuda situaţiei de criză, erau evidenţiate aşadar şi câteva probleme reale ale Bisericii româneşti, de a căror soluţionare, chiar parţială, depindea succesul în profunzime şi pe lungă durată al unirii religioase. În fapt însă, momentele determinante, care au contribuit la apariţia unui nou context confesional şi au constituit un punct de cotitură în evoluţia unirii religioase, l-au reprezentat publicarea Edictului de toleranţă şi decizia de completare a scaunului vacant al diecezei ortodoxe. Semnificaţia numirii lui Ghedeon Nichitici în fruntea diecezei ortodoxe nu a scăpat nunţiului Garampi, care a văzut în tulburările provocate de politica de toleranţă un rezultat direct al acestui fapt. El a conturat, în scrisoarea din 3 august 1784, imaginea unei adevărate tragedii a unirii religioase 98, explicată prin lipsa de instruire a poporului şi prin viciile sale înnăscute, argumente pe care le-am întâlnit şi în raportul citat mai sus, referitor la situaţia din arhidieceza de Polock. O altă motivaţie a părăsirii unirii era, în viziunea nunţiului, perceperea noului episcop ortodox ca un conducător înzestrat cu autoritate deplină, cu un statut similar ierarhului greco-catolic, Prodan 1979, vol. II, p. 324-325. Ibidem, p. 328-329, unde autorul prezintă conţinutul unui plan general de asigurare a liniştii conceput de nobilime în două versiuni, una dintre ele propunând chiar să li se acorde preoţilor români capecii din partea credincioşilor, ca şi preoţilor de alte religii. 98 „Dacchè S. Maestà ha accordato agli Scismatici un Vescovo proprio, che non avevano mai potuto conseguire dai suoi predecessori, passano frequentamente, specialmente i Valacchi, gente idiota, dall’ Unione allo Scisma; e per quanto sento passano non solo le persone o famiglie singole, ma anche dei villaggi intieri e in corpo. Così tutti gli acquisti ch’eransi fatti sinora specialmente sotto l’ultimo Vescovo Monsignor Major, sono ormai perduti, con timore eziandio che non ci rimanga neppur quella porzione che fu sempre ab antico attaccata alla Chiesa Catholica. Tanto può in detta popolazione la vista della nuova decorazione degli Scismatici, l’ignoranza nè dogmi, l’equivoca non meno che falsa appellazione, che usano i Disuniti, di chiamarsi cioè dell’antica religione.” Bârlea 1948, p. 437, doc. nr. CCXXIV. 96 97 200 Un timp al reformelor ceea ce determina poporul incult să confunde între ele chiar cele două confesiuni 99. Observaţia (care probează de fapt convingerea poporului că părăsirea unirii fusese permisă de împărat 100) este extrem de importantă, pentru că ea mărturiseşte slăbiciunea perceperii de către credincioşi a diferenţelor doctrinare dintre cele două confesiuni. Efectele reale ale publicării Edictului de toleranţă s-au resimţit cu deosebire în Haţeg şi Făgăraş, zone de graniţă, unde impactului decretului imperial i s-a adăugat un alt factor perturbator, constând în legăturile locuitorilor de aici cu ortodocşii din Ţara Românească şi cu cei din teritoriile sârbeşti 101. O interesantă mărturie cu privire la tulburările confesionale din toamna anului 1784 aparţine nou-numitului episcop greco-catolic Ioan Bob. În scrisoarea adresată nunţiului Garampi la 19 septembrie 1784, episcopul îşi motiva întârzierea trimiterii formularului jurământului de credinţă prin situaţia critică din dieceză. Imaginea creionată este în genere similară celei oferite de nunţiul apostolic în scrisoarea citată mai sus102, Bob insistând pe lipsa de instruire caracteristică atât credincioşilor, cât şi preoţilor, care nu ştiau să facă distincţie între „adevărata” şi „falsa” religie; cei mai mulţi au părăsit unirea, adăuga el, pentru că fuseseră îndemnaţi de exemplul altora103. Tensiuni similare s-au înregistrat desigur şi în alte regiuni, ele fiind reflectate în voluminoasa documentaţie inedită referitoare la acest subiect, care nu depăşeşte în general anii imediat următori publicării Edictului iosefin 104. „Per secondare il Governo conversa civilmente col Vescovo scismatico: e questa stessa promiscua conversazione specialmente se frequente, induce il rozzo popolo a confondere l’una coll’altra Comunione anche in Divinis.” Ibidem. 100 Această motivaţie este reflectată, de pildă, în declaraţia făcută de sătenii din Sălaşu de Sus în anul 1783 (vezi supra, cap. I.2.3). 101 O evaluare a mărturiilor documentare referitoare la aceste efecte a realizat istoricul Octavian Bârlea (1948, p. 238-241); pentru implicaţiile generale ale contextului confesional şi consecinţele politicii de toleranţă în cele două zone menţionate vezi supra, analiza din cap. I.2.3. 102 „[…] hic nulla sunt nisi continuae inter nos et Disunitos collisiones nunc enim nobis templa rustica plebs violenter rapit, nunc parochos ejiciunt mox iterum per Excelsum Regium Gubernium transponuntur, et parochi suis sedibus restituuntur […].” Arch. Nunz. Vienna, Processi canonici, nr. 579. 103 „[…] deficiunt multi sine ulla causa resultum unicam solum assignant qvod alii etiam relabantur, est enim haec nostra natio valachica mere materialis in religione, nec unam nec aliam bene norit ipsi etiam parochi apatiori rudes nescientes distinctionem facere inter veram, et falsam religionem […].” Ibidem. 104 Un exemplu pentru perpetuarea confruntărilor confesionale l-a reprezentat totuşi comitatul Hunedoara, unde ele au afectat şi confesiunea romano-catolică, conform informării adresate nunţiului Luigi Ruffo-Scilla în jurul anului 1800 de Moyses Noptsa (Bârlea 1948, p. 439-441, doc. nr. CCXXVIII). Acesta fusese instituit de fostul episcop Batthyány în funcţia de curator suprem al scaunului arhidiaconal, calitate în care a trebuit să înfrunte „persecuţiile acatolicilor”. Prin scrisoarea sa, Noptsa făcea apel la intervenţia nunţiului pe lângă împărat pentru a sprijini petiţia clerului din arhidiaconat, care solicitase desemnarea unui comite suprem catolic. În scrisoare sunt amintite şi plângerile împotriva aceloraşi „acatolici” adresate Guberniului de episcopul greco-catolic. Un Petru Nopcea, nobil român catolicizat, lider al luptei împotriva rezistenţei ortodoxe în zona Haţeg-Hunedoara în preajma anului 1760 este menţionat la Câmpeanu 2000, p. 211. 99 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 201 Explicarea motivaţiilor impasului unirii religioase se regăseşte, într-o interpretare aproape identică celei a nunţiului Garampi, şi în primii ani ai secolului al XIX-lea, în contextul tentativei Sfântului Scaun de a-şi restabili controlul asupra Bisericii după dramaticul sfârşit al pontificatului lui Pius al VI-lea. În acest scop, în anul 1802, în condiţiile scurtei perioade de acalmie care a precedat ocuparea Romei de Napoleon şi exilul impus papalităţii, Congregaţia de Propaganda Fide a transmis tuturor episcopilor câte un chestionar referitor la starea diecezelor105. Nunţiul Antonio Severoli, căruia i-au fost solicitate probabil tot atunci anumite relaţii, a explicat, în scrisoarea din 17 septembrie 1803 adresată Secretariatului de Stat pontifical, situaţia de criză a unirii religioase în Ungaria cu argumente preluate din raportul lui Garampi din 1784 106. Remediul propus era împuţinarea numărului episcopilor ortodocşi prin prelungirea vacanţei scaunelor neocupate, aşa cum era cazul diecezei transilvănene, pentru care împăratul trebuia convins să nu desemneze un nou ierarh 107. Sfântul Scaun a reluat iniţiativa abia în anul 1819, într-un nou context politic şi confesional, marcat de tendinţa de revigorare a vieţii religioase la nivelul diecezelor. De această dată, Congregaţia i-a solicitat lui Petru Maior, singurul fost alumn din dieceza Făgăraşului cu care mai coresponda atunci, un raport amănunţit despre stările de lucruri din dieceza transilvăneană, referitor la impedimentele care stăteau în calea progresului unirii, ca şi la măsurile care puteau favoriza creşterea numărului credincioşilor, disciplinarea lor morală şi corecta respectare a canoanelor 108. Starea extrem de critică a Chestionarul i-a fost transmis episcopului Ioan Bob la începutul anului 1803, prin intermediul fostului alumn al Colegiului Propagandei, Ioachim Pop (Bârlea 1948, p. 379-381, doc. nr. CXXXI-CXXXIV). La 20 august 1803, când s-a încheiat corespondenţa acestuia cu Congregaţia, forul roman nu primise încă răspunsul episcopului român. Este probabil că el nu a mai fost trimis, din moment ce mărturiile despre reluarea corespondenţei episcopului cu Sfântul Scaun datează doar din anul 1806, în cazul Congregaţiei Conciliului, respectiv 1810, în cel al nunţiaturii vieneze (vezi infra, cap. V.2.3). 106 „Aggiungerò, che non è l’ultimato dei motivi, per cui tra i Greci Uniti della Ungheria si sono vedute tante diserzioni, quello di aver accordati colà dei Vescovi Scismatici. Fanno costoro sempre guerra alla Santa Unione, e purtroppo l’hanno fatta in addietro con tanto profitto, che non di rado intiere Popolazioni sono passate dall’Unione allo Scisma ingannate dall’apparente condiscendenza degli Scismatici, che si vantano di essere della antica religione, e si danno premura di farsi vedere a conversare con i Vescovi Cattolici, onde più facilmente imporre al rozzo Popolo, ed indurlo a confondere l’una Communione con l’altra anche in Divinis.” Bârlea 1948, p. 439, doc. nr. CCXXVII. 107 „Uno dunqe dei remedj contro si funesta sciagura sarebbe la diminuzione dei detti Vescovi; ciò che tanto saggiamente mi fù tempo fà accennato dall’E.mo Borgia in un Suo sensatissimo scritto. Ora per buona sorte vaca la Cattedra Greca Scismatica di Transilvania eretta da Giuseppe II., il quale accordò a quei Scismatici un proprio Vescovo, che mai non avevano potuto conseguire dai Suoi Predecessori. Senza parlarne direttamente con la Cancelleria di Transilvania, ho procurato di fargli rilevare le vere cagioni del disordine; onde tacitamente interessarlo ad impegnare la pietà di S. M. perchè non venga ad una nomina: e fin quì pare che non si pensi a riempire quella Sede. Voglia Dio, che si riesca ad ottener l’intento.” Ibidem. 108 „Velim praeterea cum anno insequenti S. Congregationi de te iterum scribes, plenioram epistolam mittas, eamque non modo de tuo, sed de Ecclesiae statu apud vos certiorem facias quantum poteris. Erit tibi causae describendi progressus, quos isthic confidimus Ecclesiam 105 202 Un timp al reformelor sănătăţii l-ar fi împiedicat însă pe acesta să răspundă solicitării Congregaţiei, chiar dacă ar fi dorit să o facă, trecând peste experienţa proprie a zădărniciei apelului la forul roman, acumulată între anii 1790-1794. Atunci Maior încercase, prin rapoartele expediate, să provoace intervenţia Romei împotriva episcopului Ioan Bob, acuzându-l de neîndeplinirea atribuţiilor sale pastoral-misionare şi denunţându-i comportamentul, considerat total necorespunzător demnităţii episcopale. Tendinţa de restaurare a Bisericii Catolice şi interesul sporit pentru relaţia cu comunităţile s-a concretizat însă în anul 1822, când a fost convocat un „conciliu naţional” al regatului Ungariei, pentru discutarea măsurilor celor mai potrivite în acest sens, precedat, în cazul Bisericii Greco-Catolice din Transilvania, de sinodul diecezan întrunit în anul 1821, care a luat în discuţie şi problemele specifice diecezei Făgăraşului. În aceeaşi perioadă a avut loc şi o nouă implicare a Scaunului papal în Răsăritul Europei, care a fost pusă în practică prin acţiunea misionarilor orientali din ordinul pasionist 109. Din rândul acestora s-au recrutat cei mai activi ocupanţi ai scaunului Episcopiei Romano-Catolice de Nicopolis ad Istrum 110. În al doilea şi al treilea deceniu al secolului al XIX-lea, acţiunile privind integrarea comunităţilor în structurile ecleziastice ale unei Biserici revigorate i-au vizat pe credincioşii greco-catolici care părăsiseră Principatul şi se stabiliseră în Ţara Românească pentru a scăpa de înrolare, de contribuţiile de război sau de foamete 111. Fortunato Ercolani (1815-1820) a întreprins demersuri repetate pe lângă episcopul Ioan Bob pentru trimiterea unui misionar care să asigure asistenţa spirituală a greco-catolicilor emigraţi în Ţara Românească, dar şi să promoveze unirea religioasă 112. Acest misionar urma să fie salarizat de către agenţia imperială din facere tum fidelium numero in dies augendo, tum morum disciplina et canonum observatione. Poteris etiam causas describere, quae esse isthic possint impedimento, quominus fides Catholica vel latius obtineat, vel suscepto confirmetur. Eris demum nobis auxilio si una simul suggeras, quid existimes ex sententia tua, atque ex locorum, ac temporum cognitione, pro majore bono faciendum esse.” Ibidem, p. 414, doc. nr. CLXXXIII. În ultimul raport (din anul 1820) pe care Petru Maior a mai apucat să-l expedieze la Roma înaintea morţii, el nu a făcut nici o referire la ceea ce i se ceruse de către Congregaţie, aceasta fiind nevoită să revină în decembrie 1820 cu o nouă solicitare (ibidem, p. 414-415, doc. nr. CLXXXIV-CLXXXV). 109 Prezenţa acestora în Ţara Românească este mai veche, ea datând din anul 1781, când doi membri ai ordinului au fost trimişi la Bucureşti pentru a fi instruiţi de călugării minoriţi de aici în limbile şi chestiunile privitoare la misiunile din principatul român şi din Bulgaria; deja la acea dată, înmulţirea numărului credincioşilor catolici, inclusiv a greco-catolicilor imigraţi din Transilvania, ridica grave probleme de pastoraţie (Tocănel 1973, p. 731-732). 110 Aceşti episcopi purtau şi titlul de administratori apostolici ai principatelor române, iar rezidenţa lor de fapt era la Bucureşti (vezi Barbu, Dicţionar prosopografic, p. 278-282). 111 Conform afirmaţiei lui Bariţ (1993, p. 524), din cauza foametei, mii de locuitori s-au aşezat pentru totdeauna în ţările româneşti. Agentul din Bucureşti al Austriei, Fleischhakl, susţine însă, într-un raport din anul 1824, că cei mai mulţi dintre aceşti emigranţi s-au întors în Transilvania datorită tulburărilor din 1821 (Suciu 1934, p. 67, nota 5). 112 Suciu 1934, p. 69-72; în anul 1814, când Ercolani a început corespondenţa cu episcopul român, el îndeplinea funcţia de vicar al episcopului Francisc Maria Ferreri, căruia i-a succedat în scaunul episcopal. Activitatea episcopilor de Nicopolis este analizată şi la Păcurariu 1958, p. 425-430. V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 203 Bucureşti şi de Curia romană. Cel trimis de episcopul Ioan Bob a fost preotul Grigore Maior, care a activat însă doar timp de o jumătate de an în mai multe sate din jurul Bucureştiului, din primăvara până în toamna anului 1818. Ca urmare a reacţiei extrem de ostile a ierarhiei ecleziastice muntene, atât el cât şi, peste doi ani, protectorul său Ercolani au trebuit să părăsească Ţara Românească 113. De fapt, cel puţin la început, nici agentul imperial nu a arătat prea mult entuziasm pentru sprijinirea unui proiect care, în caz de reuşită, i-ar fi încurajat la emigrare şi pe alţi supuşi ai Imperiului 114. Peste câţiva ani, planul a fost reluat la iniţiativa internunţiului apostolic Pietro Ostini care i-a solicitat lui Ioan Bob, prin intermediul arhiepiscopului primat Rudnay, propunerea unui nou misionar 115. Acesta a fost călugărul bazilian Beniamin Todor, confirmat de împărat în noua funcţie la începutul anului 1826, dar care plecase la Bucureşti încă în decembrie 1825, însoţindu-l pe nou-numitul episcop de Nicopolis, Giuseppe Maria Molajoni (1825-1847) 116. El a activat în Ţara Românească până la sfârşitul anului 1828 când, datorită izbucnirii războiului ruso-turc, dar şi îndelungatei confruntări cu aceeaşi opoziţie întâlnită şi de predecesorul său, a solicitat să se reîntoarcă la Blaj 117. Ulterior, tentativele lui Molajoni şi ale episcopului Ioan Lemeni (din anii 18331834), deşi sprijinite de nunţiul apostolic şi de împărat, nu au mai avut succes, neputându-se obţine din partea autorităţilor muntene asigurarea libertăţii cultului pentru credincioşii greco-catolici şi posibilitatea de a-şi edifica o biserică proprie 118. Tentativele de misionariat ale clericilor ardeleni nu au avut un succes semnificativ, dar reacţiile stârnite de ele sunt interesante din perspectiva modului de receptare a unirii. Astfel, agentul imperial Fleischhakl, judecând practicile religioase la care asistase din punctul de vedere al normelor specifice ritului latin, observa, într-un raport din 25 august 1818, că „uniţii trecuţi în Ţara Românească, de vreo câţiva ani, se botează după datina ortodoxă şi urmează ritul acestora” 119. Pentru mitropolitul Nectarie, Grigore Maior era un preot de „lege străină”, dintre „uniţii schismatici”, care se strecurase „sub Suciu 1934, p. 113-121. În timpul activităţii sale din Ţara Românească Bob i-a donat lui Grigore Maior o Evanghelie (conform Tatai-Baltă, Mircea 1994, p. 272-273). 114 În acest sens, în raportul din 20 august 1816, agentul Fleischhakl era de părere că în cazul trimiterii unui preot, acesta va trebui să-i îndrume pe credincioşi la reemigrare şi să se mărginească în rest la îndeplinirea atribuţiilor pastorale pentru a nu stârni tulburări în defavoarea preoţilor catolici (Suciu 1934, p. 72, 118). 115 Aceeaşi solicitare i-a fost adresată la sfârşitul anului 1825 şi episcopului greco-catolic de Oradea, prin intermediul Consiliului Locumtenenţial ungar, acesta propunându-l pe preotul Vasile Erdélyi (Radu 1930, p. 100-101). Un schimb epistolar între Bob şi arhiepiscopul Rudnay din anii 1823-1824 este menţionat de Octavian Bârlea (1948, p. 204), cu privire la statutul şi atribuţiile unui asemenea misionar. 116 Suciu 1934, p. 274-283. 117 Ibidem, p. 283-285, 353-358. 118 Ibidem, p. 359-362. 119 Ibidem, p. 113. În acelaşi sens, într-un alt raport, din 18 septembrie 1824, agentul vorbea despre greco-catolici „trecuţi la Biserica Răsăritului, în ce priveşte practicile religioase” (ibidem, p. 274). În fine, în raportul din 11 aprilie 1829, acelaşi agent observa că uniţii „nu-şi dau seama de deosebirea ritului lor şi cercetează bisericile neunite, fără ca pentru aceasta să poată fi suspectaţi” (ibidem, p. 356). 113 204 Un timp al reformelor masca unui preot oriental” şi „cuteza să facă slujbele în limba română şi după ritul oriental” 120. În aceiaşi termeni era denunţat misionarul ardelean şi în plângerea împotriva evreilor şi catolicilor, alcătuită în numele clerului ortodox muntean 121. De fapt, credincioşii înşişi, în lipsa unei structuri ecleziastice proprii în care să se integreze, prilejuiau asemenea confuzii, după cum reiese dintr-o scrisoare adresată de Ioan Bob episcopului Molajoni la 19/31 iulie 1829. Atitudinea lor se caracteriza, în funcţie de gradul de instrucţie religioasă, prin opţiunea pentru frecventarea bisericilor catolice, în cazul celor mai culţi, respectiv a celor ortodoxe, în cazul celor mai puţin instruiţi 122. Convingerea cărturarilor greco-catolici în existenţa unei „uniri în credinţă” cu Biserica Catolică şi a unei comuniuni rituale cu ortodocşii îşi găsea astfel, în acest caz, o aplicabilitate perfect explicabilă în condiţiile concrete din Ţara Românească, dar pe care ei, desigur, ar fi respins-o în mod vehement. Trecând graniţele Principatului, marea majoritate a românilor greco-catolici îşi mărturiseau aşadar, prin comportamentul lor religios, tradiţionala persistenţă în normele ritului răsăritean şi ignoranţa doctrinară. Este limpede deci că, la nivelele sociale mai profunde, perceperea doctrinară a unirii era încă un pium desiderium, fapt care explică insistenţa pe aspectele doctrinare, sesizabilă în această perioadă în conceptualizarea unirii din perspectivă catolică. Cea mai reprezentativă tentativă misionară din această perioadă l-a avut în vedere pe noul episcop al ortodocşilor transilvăneni, Vasile Moga, ea fiind iniţiată la Ibidem, p. 115-116 (din anaforaua adresată de mitropolit domnitorului Caragea; ultimul citat este preluat de autor din scrisoarea episcopului Ioan Bob, adresată arhiepiscopului Rudnay la 30 mai 1824, în care ierarhul descrie evenimentele din Ţara Românească). Conform aceluiaşi mitropolit, Grigore Maior ar fi declarat, în cursul interogatoriului care i se luase după reţinerea sa chiar din ordinul înaltului ierarh, că „a slujit liturghia în satul Rasa […] cu pâne nedospită şi că la această liturghie, servită în limba română, au participat şi ceialalţi creştini drept credincioşi din sat”. 121 Ibidem, p. 116-117: „La cercetarea făcută contra lui [Grigore Maior – n.n.] a încercat să înşele pe Mitropolitul, spunând, că ar fi un preot de credinţa grecească; dar din scrisorile aflate la dânsul s-a dovedit, că e un preot unit, trimis aici de către episcopul de la Blaj. Intenţiunea lui secretă deci nu e alta decât ca să înduplece pe uniţii emigraţi aici din Transilvania, ca ei să nu se lase să fie botezaţi, precum şi pe acei, cari bucuros s-au lăsat să fie botezaţi, să-i determine să revină la credinţa unită”. Tot aici, unirea este asimilată religiilor „venite din apus”. 122 „Şi dacă nici pentru aceia cari sunt într-adevăr uniţi, nu putem spera liberul exerciţiu al religiunii, atunci misionarul greco-catolic devine de prisos, deoarece cei mai culţi, de o parte sunt convinşi de veritatea religiunii catolice, de altă parte se folosesc de intermediul preotului romano-catolic, iar cei neştiutori, dacă nu vor avea preot deosebit şi biserică în care să poată observa exact ritul lor, nu vor putea fi reţinuţi în unire.” Ibidem, p. 357. Aceleaşi idei se regăsesc şi în memoriul adresat Guberniului de episcopul Ioan Lemeni (care redactase de fapt, în calitate de secretar al vârstnicului episcop Bob, şi scrisoarea citată) la 11 ianuarie 1834, privitor la condiţiile neapărat necesare pentru ca o nouă acţiune misionară în Ţara Românească să fie încununată de succes. Episcopul vorbeşte în plus aici despre necesitatea educării religioase a credincioşilor, „mai ales a celor neînvăţaţi, cari din cauza identităţii ritului, au început a se servi de tainele neuniţilor”, despre obligaţia noului misionar de a respecta cu stricteţe posturile ritului oriental, de a nu concelebra cu preoţi catolici şi nu în ultimul rând despre îndatorirea sa de a-i lămuri pe membrii confesiunii majoritare „în ce constă sfânta unire, deoarece uneori uniţii sunt confundaţi cu unitarii, de unde provine şi valul de ură împotriva lor” (ibidem, p. 360-362). 120 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 205 începutul celui de-al treilea deceniu al secolului al XIX-lea de pasionistul Gioacchino Pedrelli, însărcinat cu activitatea de misiune în Bulgaria. Premisele acţiunii se leagă chiar de semnificaţia numirii lui Moga în scaunul episcopal, în contextul în care conducerea Imperiului a reluat politica de reforme în preajma anului 1809 şi al redeschiderii conflictului cu Franţa 123. Concesia făcută românilor de a le acorda un episcop din sânul propriei naţiuni a fost însoţită de un evident pas înapoi sub raportul statutului noului ierarh, în comparaţie cu episcopul desemnat în 1783 de Iosif al II-lea. Renunţarea la sistemul episcopilor sârbi subordonaţi mitropolitului din Karlowitz reflecta astfel revenirea Curţii vieneze la o politică confesională axată pe tendinţa de promovare a ideii de unire generală a românilor. În acest sens, alegerea lui Vasile Moga, după refuzul mitropolitului sârb de a-l hirotoni pe Gheorghe Lazăr, căruia Curtea îi subvenţionase studiile teologice la Universitatea din Viena, se explică tocmai prin dorinţa de a nu fi împiedicată promovarea unirii religioase 124. În anul 1820 misionarul Pedrelli s-a oprit pentru aproximativ o săptămână la Sibiu, unde a avut două sau trei convorbiri secrete cu episcopul Vasile Moga, despre care aflase că ar fi doritor să îmbrăţişeze unirea. Realităţile cunoscute cu acest prilej le-a descris într-o relaţie confidenţială adresată Congregaţiei de Propaganda Fide prin care a solicitat intervenţia acesteia pe lângă împăratul Francisc I în favoarea sprijinirii acţiunii sale 125. Relaţia, care conţine şi câteva informaţii eronate, vorbea despre mulţimea neuniţilor, organizaţi în o mie de parohii, despre situaţia materială şi statutul episcopului (considerat a nu fi subordonat nimănui şi „apostat”, fiind catolic din naştere) şi despre disponibilitatea sa şi a altor preoţi de a adopta unirea. Pedrelli se referea şi la episcopul greco-catolic Ioan Bob, criticându-i lipsa de zel în propagarea unirii şi în efectuarea vizitaţiilor canonice, fapt care împiedicase, în viziunea lui, atragerea la unire a tuturor neuniţilor; despre membrii clerului avea însă doar cuvinte de apreciere, considerând că ar fi fost cei mai indicaţi pentru acţiunile misionare 126. Sugestia misionarului era în Stanca 1938, p. 8; Gyémánt 1986, p. 150. Gyémánt 1986, p. 151; Bârlea 1948, p. 254-256. Între cele 19 puncte impuse noului episcop (faţă de numai 11 în cazul antecesorilor lui) prin instrucţiunea imperială din 21 decembrie 1810, cel de-al şaptelea vizează problema unirii: „Să nu uite episcopul că clerul neunit este numai tolerat, pentru aceea să ştie că îi este oprit a se împotrivi creşterii şi lăţirii religiunii unite şi să nu cuteze nici el nici preoţii lui a desmânta aevea sau pe ascuns pe uniţi la cădere de la unire” (apud Stanca 1938, p. 17). 125 Bârlea 1948, p. 257-258 şi 441, doc. nr. CCXXIX, scrisoarea Congregaţiei către nunţiul Paolo Leardi din 2 decembrie 1820; Arch. Nunz. Vienna, Miscellanea, fasc. VII, nr. 69 (fără paginaţie), raportul adresat Curţii vieneze în numele Congregaţiei, care reproduce relaţia lui Pedrelli. 126 „Episcopus unitus Joannes Babb in Transylvania residet in urbe Balasfalva. Amplis fruitur proventibus assignatis ex munificentia Suae Caesareo Regiae Majestatis, at cum espressa obligatione ut pro unionis incremento assidue vigilet et laboret. Jamdiu effici potuisset unio si Episcopus unitus majori animatus fuisset zelo unitatis promovendae. Non deerant ipsi media satis opportuna: habet Clerum doctrina et vitae bonae conversatione valde praestantem, Capitulum Balasfalvae constat ex dignis Ecclesiasticis, Seminarium bonam habet directionem, Parochi fere omnes sunt optimi, Monasterium Patrum Basilianorum qui olim erant Alumni Propagandae (modo unus monachus qui vocatur Benedictus Fagarasi restat Romae educatus) constat ex individuis quae commendantur vita regulari et sana doctrina. Jam vero si Episcopus usus fuisset opera horum Ecclesiasticorum jamdiu ut dixis perfecta fuisset unio praesertim si 123 124 206 Un timp al reformelor aceste condiţii ca misiunea de convingere a episcopului ortodox să fie încredinţată ierarhului romano-catolic din Transilvania sau primatului Ungariei. El s-a întâlnit din nou cu episcopul român în toamna anului 1821, când s-a retras la Viena ca urmare a evenimentelor din Ţara Românească 127. Vasile Moga i-a cerut de această dată să-i trimită o explicaţie în scris a unirii, rugăminte îndeplinită de Pedrelli în anul 1822, în urma unei laborioase cercetări în Biblioteca Imperială din Viena 128. Scrisoarea redactată de misionar în ziua de Rusalii a anului 1822 129 explica semnificaţia teologică a unirii şi justifica necesitatea readucerii românilor – prin instruire doctrinară – la adevăratele lor tradiţii, care ţineau în viziunea sa de unitatea în credinţă cu Biserica Romei. Argumentele de natură istorică erau în primul rând originea romană suam Diocesim ad normam Sacrorum Canonum visitasset, quod nunquam fecit intra viginti quinque Episcopatus sui annos. Nihilo tamen minus, Deo ita disponente multi pagi graecorum non unitorum ad unitatem Catholicam confugerunt imo unius anni spatio plus quam quinquaginta Paroeciae Catholicae Ecclesiae se conjunxerunt.” Ibidem, din raportul citat. Aceste informaţii demonstrează că Pedrelli a avut legături cu unii membri ai clerului greco-catolic, de la care a putut prelua şi clasicele critici aduse episcopului Ioan Bob. 127 Bârlea 1948, p. 258. 128 Scopul principal al acestei cercetări, în cursul căreia Pedrelli a consultat chiar şi „surse încă inedite”, a fost redactarea unei lucrări pentru „combaterea schismei greceşti, valahe, bulgare, sârbeşti”, recomandată spre examinare Congregaţiei de Propaganda Fide în vederea publicării, la 13 ianuarie 1823, de nunţiul vienez Leardi (ibidem, p. 442, doc. nr. CCXXX). La această lucrare („Dottrina Cristiana”, după cum o numeşte chiar autorul ei), se referă şi Pedrelli în scrisoarea adresată Congregaţiei la 19 februarie 1823. La acea dată, el se pregătea să definitiveze traducerea lucrării sale în limba bulgară şi dorea să solicite opinia Congregaţiei asupra oportunităţii publicării ei cu caractere latine, argumentând astfel: „[…] sarà questo il primo libretto in lingua Bulgara con caratteri latini, a togliere il ghiaccio dè caratteri Bulgari non intelligibili ai Missionarj, e neppure ai Vescovi. I Greci Uniti dell’Ungaria stampano adesso il Vallaco in caratteri latini, e giova assai per promovere l’unione dè Scismatici. Bramo che giovi anche ai Bulgari questo mezzo […]” (ibidem, p. 443, doc. nr. CCXXXI). Conform sugestiei nunţiului Leardi exprimată în scrisoarea citată anterior, ar fi fost utilă şi o versiune în limba română: „L’Opera qualora venisse tradotta in lingua Vallaca e Bulgara che possiede quanto basta lo stesso Padre Gioacchino potrebbe servire di gran vantaggio agli ignoranti Scismatici.” Tot aici, nunţiul aprecia în mod deosebit activitatea lui Pedrelli, recomandând Congregaţiei însărcinarea lui cu instruirea viitorilor misionari în acelaşi spaţiu răsăritean: „Il medesimo Padre Gioacchino potrebbe anche a mio giudizio essere incaricato della istruzione di quei Religiosi della sua Congregazione destinati alla Missione della Bulgaria, o per la Vallachia nelle rispettive lingue. Sarebbe questa istruzione della più grande utilità per le Sagre Missioni. In difetto della medesima i nuovi Missionarj, che vi si destinano, deggiono ordinariamente restare inoperosi uno o due anni, prima di aver appreso la lingua.” 129 O copie se păstrează în MRUB – CM, nr. 86, f. 1r-9v. Istoricul Nicolae Lupu, care a editat-o în versiune românească (Scrisoarea misionarului Ioachim Pedreli, p. 424-445), menţionează existenţa (la acea dată) a unei copii în Arhiva mitropolitană din Blaj şi a alteia în Biblioteca centrală capitulară din aceeaşi localitate, aceasta din urmă reprezentând o copie a primeia (ibidem, p. 423). Prezenţa copiei scrisorii în fondul menţionat al arhivei episcopale din Blaj, unde am identificat-o şi eu, este un element extrem de important, care demonstrează că Ioan Bob a fost la curent cu întreaga chestiune, el fiind informat probabil chiar de Vasile Moga. Data redactării scrisorii este mărturisită de autorul ei în text (MRUB – CM, nr. 86, f. 6v). V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 207 a românilor, apoi recunoaşterea constantă de către ei a deciziilor de unire dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romei, unirea încheiată cu Biserica Romei de statul vlaho-bulgar al Asăneştilor în timpul lui Ioniţă Caloian, figura glorioasă a domnitorului moldovean Ştefan onorat pentru meritele sale în luptele cu turcii cu titlul de Athleta Christi de către papa Sixt al IV-lea şi, în cele din urmă, hotărârile sinodului unionist întrunit de mitropolitul Teofil în anul 1697 130 – toate trădând, aşa cum s-a observat, posibilitatea utilizării ca sursă de informare şi a operei istorice a Şcolii Ardelene 131. În continuarea scrisorii erau discutate detaliat cele patru puncte doctrinare ale conceptului de unire florentin, accentuându-se în mod deosebit asupra lui filioque 132. Insistenţa predilectă pe aspectele doctrinare era explicabilă în condiţiile în care misionarul urmărea instruirea episcopului român în fundamentele dogmatice ale unirii 133, dar neglijarea opoziţiei de presupus a clerului şi credincioşilor ori a mitropolitului de Karlowitz, nu lăsa şanse de reuşită acestui proiect 134. Sub raport conceptual, Pedrelli interpreta unirea în sensul MRUB – CM, nr. cit., f. 1r-3v. Bârlea 1948, p. 258, nota 114, unde istoricul opinează că Pedrelli a putut consulta şi lucrarea lui Petru Maior, Istoria pentru începutul Românilor în Dachia. Ideea sa poate fi susţinută şi de cunoaşterea de către misionar, cel puţin în parte, a activităţii cărturarilor greco-catolici, aşa cum reiese din scrisoarea sa din 19 februarie 1823, citată mai sus. 132 MRUB – CM, nr. 86, f. 3v-8r. 133 În legătură cu problema lui filioque, misionarul ţinea să menţioneze: „Haec omnia non ad Vallachorum eruditionem scribo, quia percipiendae eruditioni impares sunt, neque ad eorum instructionem […]; sed ut una tecum Illustrissimae Domine pertinaciam Graecorum defleam in re meridiana luce clariori. […] Sed tu cui lumen prae ceteris a Christo datum est, ut veritatem agnoscas, miseros Valachos instruere non recuses qui nesciunt, non intelligunt, in tenebris ambulant. Illi aquiescent tuae auctoritati, quam tantopere venerantur.” Ibidem, f. 6r-v. Accentul critic din acest citat trebuie raportat la ceea ce Pedrelli observase mai înainte (f. 3v), cu privire la consecinţele nefaste sub raport cultural ale „schismei” românilor – lipsa aproape totală a bunelor moravuri, a culturii şi educaţiei. În schimb, în probleme exterioare sferei dogmatice, invocate de episcopul român, pe care dealtfel Pedrelli nici nu le-ar fi putut rezolva fără sprijinul autorităţii imperiale, el se mulţumea să dea asigurări prea vagi, ca în cazul opoziţiei din partea saşilor prevăzută de Vasile Moga: „Quod mihi dixeras de timore Saxonum, qui in Transylvania vivunt, vera tentatio Sathanae censendum est, et enim Saxones homines sunt, et juxta eorum Principia tolerantissimos se esse gloriantur. Imperatoris et Magni Principis gratiam maximi faciunt, Philosophos se esse dicunt, et merito, idcirco facillime rationi eorum persvasum erit fideliores futuros esse Valachos in professione fidei Catholicae, quam in Schismate modo sint. Unde bella, et lites in vobis, non ex Schismaticis ipsis, prout Historici demonstrant? Quinam fuerunt superiori saeculo, qui rebellionis vexilla explicarunt, nisi Valachi ex Schismate, profecto Saxones Caesariae Militiae Officiales Nobilissimi, nunquam subjectiones militis experti sunt, quam eo tempore, quo sub Imperio M. Theresiae Augustae, omnes limitanei in unum collecti nomen dederunt Unioni cum Ecclesia Rom. Catholica. Erant et Saxones in Transylvania Leopoldi Imperatoris aetate, attamen nec Synodum A. Julianam aversati sunt, nec Theophilum Episcopum Unionem quam optabat recipientem sunt persecuti, nec nisi reversos ad vomitum Valachos per Ruthenum Monachum deceptos rebelles sunt experti.” Ibidem, f. 9r-v. 134 Deşi invocată în citatul anterior cu referire la mijlocul secolului al XVIII-lea, poziţia înaltei ierarhii a Bisericii sârbeşti nu era luată în calcul ca factor perturbator. Pe de altă parte, sub aspectul poziţiei extrem de delicate a episcopului Vasile Moga, aflat între suspiciunile la adresa lui ale propriilor credincioşi şi acuzaţiile greco-catolicilor, este foarte relevantă mărturisirea 130 131 208 Un timp al reformelor prevederilor instrucţiunii Congregaţiei de Propaganda Fide din anul 1783, constând în acceptarea credinţei catolice şi în conservarea specificităţii ritului 135. În luna septembrie a aceluiaşi an 1822 Pedrelli a apelat şi la sprijinul împăratului Francisc I, căruia i-a solicitat o audienţă prin intermediul nunţiului Leardi şi i-a înmânat un raport privitor la acţiunea sa de până atunci, înfăţişându-i totodată şi avantajele ce ar putea decurge din atragerea la unire a episcopului transilvănean 136. Raportul sublinia disponibilitatea pentru unire a episcopului, moderată numai de teama resimţită faţă de prezumtiva opoziţie a saşilor, pe care Moga mărturisise că ar putea s-o înfrunte doar cu sprijinul împăratului 137. Avantajele invocate de misionar se refereau în primul rând la condiţiile care favorizau adoptarea unirii de majoritatea membrilor clerului, doritori să obţină un statut privilegiat, şi de către credincioşii nemulţumiţi din cauza taxelor abuzive percepute de preoţi în schimbul acordării asistenţei religioase. În al doilea rând, beneficiile aduse de unirea ortodocşilor urmau să fie realizarea unei adevărate instruiri a ierarhului din scrisoarea adresată episcopului Samuil Vulcan, la 1 decembrie 1827: „Incidit in Scillam qui vult evitare. Ai nostri să prepun şi strigă vlădica e unit vrea să unească ţara pintru aceia trimite candidaţi de teologhie la universitaş în Beci, şi dacă întorc de acolo apoi îi aplicăluieşte ca profesori de candidaţi de preoţie şi ca protopopi unde să poată mai bine semăna prinţipiumurile acealea ce au învăţat şi alte seamne mai multe au ei care prin dujmani să şi mai exagherăluesc. De altă parte greco-catolicii strigă: omnino crucifigendus est cutare vlădică că stă împotriva sporirii relighii dreapte. Şi nu vreau fraţii să socotească că acestea nu să pot combinălui cu cele de sus.” Radu, Episcopul Samuil Vulcanu, p. 340. 135 „Patres Vestri R. Ecclesiae sub Theophilo Episcopo publice uniti sunt. Exstant ex Synodi Julianae quatuor Articuli, quos solemni jure jurando firmatos esse constat nationis nomine sub Leopoldo Imperatore in ea Synodo cuncta vos admittere et credere professi estis, quae S. Mater Ecclesia R. Catholica admittit et credit. Ecce proxima Patrum Traditio si Patrum fidem inquiritis. Haec Veteri Traditioni conformis testimonium reddet in die Juditii adversum vos, qui per fanaticum quemdam Ruthenum Monachum ad Schisma concitati fuistis, et in illud relapsi, Dei gratiam amisistis, et Leopoldi M. Principis munera; sed plurimi ex vobis fideles habiti sunt in Testimonio Fidei Catholicae, ac Fogarasiensis decus sunt athuc et ornamentum.” MRUB – CM, nr. 86, f. 3v. În chestiunea ritului, ridicată şi ea de episcopul ortodox, Pedrelli observa: „Quaris, utrum in ritu Lyturgico perturbare nationem velit? Respondeo: R. Pontifices esse omnium Rituum, qui per Ecclesiam Catholicam aprobati sunt pro viribus defensores, prae ceteris hac de re monumentis perlegas opto Constitutionem Benedicti decimiquarti anno 1756 promulgatam.” Ibidem, f. 8v-9r. 136 SRC – Ungheria, Transilvania, vol. 7, f. 358r-v. În acest raport este corectată una dintre erorile existente în raportul anterior, din anul 1820, referitoare la relaţia episcopului român cu mitropolitul din Karlowitz. 137 „Io temo i Sassoni (Luterani di Transilvania) questi impediscono la mia Unione. Se Sua Maestà mi mostrasse il suo Desiderio, io mi unirei al momento.” Această mărturisire a fost făcută în timpul primelor întâlniri cu Pedrelli, din anul 1820, fiind în esenţă menţinută şi în cursul noilor întâlniri din anul 1821: „Il Moga si espresse alora, che proseguiva nelle disposizioni di prima, sempre però col timore dei Sassoni.” Ibidem, f. 358r. Atitudinea de ostilitate faţă de extinderea unirii a membrilor Stărilor privilegiate, subliniată de Pedrelli în relaţia sa din anul 1820, este ilustrată şi de poziţia guvernatorului Bánffy exprimată atunci când fusese consultat de Moga în problema trecerii românilor ortodocşi la unire; acesta îl avertizase pe episcop că în cazul unei astfel de iniţiative îl va trata „ca pe un tulburător de pacea şi liniştea ţării” (Un amărunt istoric, p. 10). V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 209 candidaţilor la preoţie, dar şi sporirea siguranţei publice, prin ruperea credincioşilor transilvăneni de contactul prea strâns cu ortodocşii din Ţara Românească, unde spiritul „liberalismului” era atât de răspândit (referinţa evidentă era la evenimentele din 1821), ca şi a securităţii statului, care nu avea să mai fie ameninţată de simpatia ortodocşilor transilvăneni pentru puterile ortodoxe străine 138. La scurt timp, Pedrelli a fost nevoit să se întoarcă în Italia şi a încredinţat întreaga chestiune Congregaţiei şi nunţiaturii vieneze139, el consacrându-se definitivării şi traducerii în bulgară a lucrării sale de controversă, după cum arată scrisorile citate din anul 1823. Curtea imperială, a cărei revenire la politica de încurajare a unirii religioase fusese apreciată de misionarul Pedrelli în scrisoarea analizată mai sus 140, a abordat problema cu precauţie, consultând şi actele proiectului de unire din anii 1797-1798141. Episodul hotărâtor s-a desfăşurat în anul 1827, când Vasile Moga s-a deplasat la Viena pentru a încheia unirea 142. Solicitările sale au vizat înfiinţarea unei episcopii şi a unui capitlu, acordarea domeniului fiscal Cricău, înlăturarea sarcinilor impuse credincioşilor ortodocşi pentru întreţinerea clerului, asigurarea mijloacelor corespunzătoare pentru cultivarea clerului şi poporului, recunoaşterea egalităţii în drepturi a românilor ortodocşi cu ceilalţi locuitori ai Principatului 143. Tratativele nu au avut însă succesul sperat de episcopul român, datorită opiniei nefavorabile a capelanului aulic Michael Wagner, însărcinat cu audierea lui. Acesta a considerat că episcopul nu prezenta garanţii suficiente pentru încheierea unei uniri bazate pe convingeri ferme, observând pe de altă parte că ar trebui luată în consideraţie şi opoziţia previzibilă a mitropolitului de Karlowitz şi a Stărilor protestante transilvănene. În viziunea lui Wagner, era preferabilă favorizarea indirectă a unirii prin asigurarea de burse în instituţiile catolice şi înfiinţarea unui seminar pentru instruirea clerului ortodox, ca şi prin sprijinirea materială a episcopului pentru compensarea pierderilor cauzate de trecerea parohiilor sale la unire, toate acestea urmând să ofere cadrul necesar difuzării treptate a unirii. Această opinie a fost acceptată de Curte, care a revenit la tactica anterioară de încurajare a unirilor individuale, fără să ofere prea mult ortodocşilor din ajutoarele sugerate 144. SRC – Ungheria, Transilvania, vol. 7, f. 358r-v. Ibidem, f. 357r, scrisoarea din 12 octombrie 1822 adresată Congregaţiei, însoţită de textul scrisorii destinate episcopului român şi de cel al raportului înmânat împăratului; Bârlea 1948, p. 259. Faptul că problema a rămas în atenţia nunţiaturii este probat de raportul trimis Congregaţiei de nunţiul Pietro Ostini în anul 1827, în care acesta îşi exprima speranţa că unirea episcopului român se va încheia cât de curând (ibidem). 140 „[…] nec inanis gloria pro Sacerdote, gregem Domini dispersum in ovile Christi reducere, nec frustraneus honore pro subdito, si principis sui temporalis pium desiderium implere satagat, qui ad unum Christi altare Catholicum cui ipse genuflexit, filios suos vocare non desinit, progenitorum suorum, Leopoldi, Josephi, Caroli, Mariae Theresiae, Imperatorum, Regum et Principum gloriosissimae recordationis exempla imitatus.” MRUB – CM, nr. 86, f. 8v. 141 Gyémánt 1986, p. 178. 142 Ibidem, p. 178-179. 143 Conform istoricului citat, solicitările episcopului pot fi legate de elementele proiectului din 1797-1798, continuitatea fiind asigurată de prezenţa lui Aron Budai la sorgintea ambelor acţiuni (ibidem, p. 179). 144 Ibidem, p. 179-180. 138 139 210 Un timp al reformelor Un proiect similar, dar mai ancorat în realitatea raporturilor confesionale din această zonă, este dezvăluit de schimbul epistolar dintre episcopul Ioan Bob şi arhimandritul sârb al mănăstirii bănăţene Sângeorge Pavel Kengelacz, care a solicitat sprijinul ierarhului român pentru ocuparea scaunului vacant al Episcopiei Ortodoxe transilvănene145. Kengelacz îşi mărturisise disponibilitatea faţă de unire încă în anul 1800, într-o convorbire purtată cu episcopul Ignatie Darabant, atenţionându-l pe acesta asupra pericolului reprezentat de expansiunea Rusiei pentru adepţii confesiunii romano-catolice, ca şi pentru greco-catolici146. La îndemnul lui Darabant şi cu ştirea „patronului şi protectorului” său, episcopul de Cenad László Kőszeghy, el redactase chiar şi o declaraţie în acest sens, pe care o trimisese episcopului de Oradea pentru a fi promovată la Curte 147. Cum însă la acea dată problema desemnării unui nou episcop ortodox nu constituia o prioritate, solicitantul a fost îndrumat să se adreseze Guberniului transilvănean, care a amânat soluţionarea cererii sale. Ulterior, în circumstanţe pe care nu le cunoştea, declaraţia lui a fost descoperită în corespondenţa lui Darabant şi trimisă de succesorul acestuia, Samuil Vulcan, „marelui său inamic şi adversar al unirii” Pavel Avacumovici, episcopul Aradului. Cazul a fost adus astfel la cunoştinţa sinodului mitropolitan din Karlowitz, care l-a anchetat în anul 1807 şi l-a declarat pentru totdeauna nedemn de funcţia episcopală. Această situaţie l-a şi determinat pe Ioan Bob să-i nu-i dea prea multe speranţe lui Kengelacz, invocând marea autoritate a mitropolitului din Karlowitz şi consimţământul obligatoriu al acestuia pentru desemnarea persoanei noului titular al Episcopiei Ortodoxe transilvănene 148. Prin scrisoarea expediată din Timişoara, la 2 iulie 1808 (MRUB – AG-ai, nr. 31/1808, f. 1r-2v; Lupu 1944, p. 46). 146 „Anno 1800um die 29um Avgusti, dum Magno Varadini in propriis negotiis, et cum eotum vivente Domino Episcopo Darabant constitutus fuissem, multa verba de modo uniendae Religionis, et convertendae Disunitae plebis Transylvanicae ad unum gregem et unum Pastorem, fecimus. Inter alia dixi ego, quod diversae istae in Regno Hungariae existentes, multisque libertatibus gaudentes Sectae, vel ideo Regi, Regno, Romanocatholicae Religioni, et Sacrae Unioni periculosae futura sint, quum Russi de die in diem limitibus nostris proprius accedant, colimitaneique nostri fiant, qui longe plus Luteranis quam Romanocatholicis faveant, Sacram Unionem vero plane non tolerant, omnesque jam illas, a Polonis occupatas, Romanum Pontificem pro Capite Ecclesiae Suae recognoscentes Nationes, ad amplectendam illorum Religionem adstinxerint. Si Rex essem, eousque nec laboribus nec sumtibus parcerem, donec istas diversae farinae Sectas ad unum gregem et unum Pastorem non deducerem, et quidem prius in Transylvania cum ista Disunita plebe inciperem. Ego primus essem, si me Sua Majestas Sacratissima ad vacantem Episcopalem Stationem Disunitae plebis Transylvanicae promoveret, qui omnibus viribus id efficere, et altissimam intentionem promovere, adlaborarem.” MRUB – AG-ai, nr. cit., f. 1r-v. 147 În aceeaşi perioadă, poate după ce a observat insuccesul lui Kengelacz, Ignatie Darabant a purtat tratative cu vicarul Ioan Popovici pentru atragerea la unire a clerului şi credincioşilor ortodocşi din Transilvania (scrisoarea lui Darabant şi declaraţia vicarului ortodox sunt publicate la Mateiu 1922, p. 133-139, anexa XII; conform adnotării finale, acestea au fost prezentate sinodului mitropolitan din Karlowitz la 7 ianuarie 1808, probabil în cursul anchetei instituite împotriva lui Kengelacz). 148 MRUB – AG-ai, nr. 31/1808, f. 3r, conceptul răspunsului episcopului Ioan Bob din 23 iulie 1808. 145 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 211 Dincolo de figura interesantă a acestui candidat cu studii la Sankt Petersburg şi Halle, doctor în teologie şi cunoscător al mai multor limbi 149, pe care Ignatie Darabant a încercat să-l susţină chiar în perioada confruntării sale cu episcopul Aradului, nimeni altul decât Pavel Avacumovici 150, cazul lui Kengelacz trebuie interpretat, din perspectiva atitudinii lui Samuil Vulcan, poate şi a lui Ioan Bob, ca o încercare de blocare a candidaturii unui personaj nesigur la scaunul episcopal transilvănean151. Ulterior, determinat tot de suspectarea nesincerităţii lui Kengelacz, Vulcan nu a agreat nici propunerea protopopului Vasile Georgevici referitoare la susţinerea candidaturii acestuia pentru scaunul episcopal al diecezei Timişoarei 152. Cele trei cazuri analizate, reprezentând proiectele de anvergură referitoare la problematica unirii religioase în spaţiul românesc 153, reflectă noul interes arătat chestiunii în perioada „restauraţiei” catolice, doar iniţiativele lui Darabant şi Kengelacz plasându-se cronologic anterior acesteia. Nu am inclus în investigaţia de faţă şi proiectul de unire a celor două Biserici româneşti schiţat în anii 1797-1798 pentru că el a avut în bună măsură determinaţii diferite, subsumabile în esenţă ideii de reunificare confesională, cu evidente semnificaţii naţionale 154. Curtea imperială, chiar dacă a utilizat mai târziu dosarul proiectului, l-a înţeles ca pe o tentativă de realizare a unirii generale. Ca atare, o similaritate se poate sesiza doar între acest proiect şi interesanta propunere Conform propriilor afirmaţii din petiţia redactată la Viena, la 7 februarie 1805, prin care solicita numirea sa ca episcop ortodox al Transilvaniei; limbile cunoscute erau latina, maghiara, germana, franceza, desigur sârba, acestora adăugându-li-se româna, în care era destul de deprins pentru a-i instrui pe candidaţii români la preoţie în limba lor maternă (Lupaş, Doisprezece peţitori, p. 419-420; pentru el, vezi şi Gyémánt 1975, p. 199, unde este menţionat faptul că Kengelacz îşi susţinuse doctoratul în teologie la Universitatea din Iena). 150 Radu 1930, p. 86-89. 151 Informaţii convingătoare în acest sens se găsesc la Bodea 1943, p. 95, 216, 240. 152 Prin memoriul adresat împăratului Austriei la 4 februarie 1825, care a fost trimis şi arhiepiscopului Vienei, Leopold Firmian, ca şi primatului Ungariei, Sándor Rudnay (Gyémánt 1975, p. 206). În exemplarul destinat primatului Ungariei, referindu-se la toţi candidaţii propuşi, Georgevici a introdus şi următoarea declaraţie, similară mărturisirii lui Kengelacz din scrisoarea adresată lui Ioan Bob: „Den allgemein beabsichtigten Endzweck der mich hauptsächtlich bewog diesen Schritt zu wagen [pasaj ilizibil – n.a.] zu können, nehmlich Eine Heerde, und einen Hirten in der österreichischen Monarchie auszumachen, und uns mit der allgemeinen Kirche zu vereinigen, müssten diese thätige Mäzur Bischofswürde befördert verden. Ich spreche hier unbefangen als bevollmächtiger meiner wallachischen Nation und Geistlichkeit.” Ibidem, nota 53. Refuzul lui Vulcan de a-l susţine pe Kengelacz se datora neîncrederii cercurilor catolice faţă de acesta, fapt reflectat în proiectul elaborat de funcţionarul erarial Mihail Tomici (Puncte pregătitoare pentru unirea naţiunii române ortodoxe), destinat patriarhului Veneţiei, Ioan Ladislau Pyrker, unde autorul îi reproşa lipsa de statornicie în înclinaţia pentru unire şi observa că se apelase la candidatura sa numai „din nevoie” (ibidem, p. 201). 153 Am avut în vedere doar iniţiativele referitoare la cazul Transilvaniei şi al Ţării Româneşti, pentru că acestea sunt legate de activitatea episcopului Ioan Bob şi oferă sugestii interesante pentru interpretarea atitudinii ierarhului transilvănean faţă de unirea religioasă. 154 Lumperdean, Pop 1984, p. 239-249; Gyémánt 1986, p. 173-177; Lumperdean 1996, p. 80-92. În opinia istoricului Nicolae Bocşan (1986, p. 345), acest proiect reprezintă un demers similar celui al arhimandritului Pavel Kengelacz. 149 212 Un timp al reformelor din anul 1812 a mitropolitului de Karlowitz Ştefan Stratimirovici, privind reunificarea Bisericilor Răsăritului şi Apusului prin abolirea, în circumstanţele momentului respectiv (constând desigur în exilul impus papei), a demnităţii pontificale în Biserica RomanoCatolică155. În conţinut, propunerea mitropolitului sârb se axa pe interpretarea semnificaţiei celor patru puncte florentine şi se raporta, din punctul de vedere al referinţelor doctrinare, la deciziile Conciliului de la Florenţa, ca şi la hotărârile de unire parţială încheiate la Brest, Ujgorod şi Alba Iulia 156. Semnificaţiile proiectelor, ca şi motivaţiile insuccesului lor, trebuie căutate la nivelul relaţiei dintre orientarea politicii ecleziastice imperiale şi statutul confesiunii căreia i se adresa această politică. Lăsând la o parte cazul acţiunilor din Ţara Românească, unde aspectul misionar a fost mai puţin semnificativ, trebuie observat că revenirea la vechile obiective confesionale ale politicii imperiale nu putea fi atât de totală încât să anuleze perspectivele chiar limitate deschise membrilor confesiunii ortodoxe din Transilvania prin Edictul de toleranţă iosefin, a cărui consecinţă mai târzie a fost recunoaşterea libertăţii cultului ortodox de Dieta Principatului (sau „tolerarea” lui, în accepţiunea specifică epocii). Geneza revendicărilor formulate de Vasile Moga la Viena nu ar fi inteligibilă în lipsa acestui cadru favorizant. Pe de altă parte, relaţiile stabilite în perioada lui Iosif al II-lea între Episcopia Ortodoxă transilvăneană şi Mitropolia din Karlowitz nu au mai putut fi desfiinţate, Curtea imperială trebuind de aceea să ţină seama de atitudinea de permanentă ostilitate faţă de extinderea unirii religioase a ierarhului sârb. În ceea ce priveşte eşecul tentativei de atragere la unire a episcopului Vasile Moga, aceşti factori îşi au rolul lor explicativ, ca şi presupusa opoziţie a Stărilor protestante; trebuie însă adăugată şi evidenta absenţă a unei reale coeziuni între iniţiativa misionarului Pedrelli, concordantă orientării Sfântului Scaun în problema unirii religioase, şi demersul Curţii imperiale, lipsit de un program coerent care să poată răspunde disponibilităţii pentru unire manifestate de ierarhul român. Episcopul Ioan Bob nu s-a implicat direct în activitatea misionară, pe care noul context confesional din deceniul iosefin nu a mai permis-o, în ciuda decretelor restrictive emise de împărat în anul 1782. Acţiunile misionare cu care au fost însărcinaţi atunci la solicitarea Guberniului unii reprezentanţi ai clerului, în primul rând Spiridon Fogaraşi 157, au avut în vedere doar recâştigarea comunităţilor pierdute prin părăsirea unirii, tocmai pentru că opţiunea acestora contravenea dorinţei autorităţilor de conservare a statu-quo-ului confesional, declarată explicit prin severele prevederi ale decretului imperial din 28 august 1782. Ulterior, în timpul vacanţei scaunului episcopal ortodox, sarcina prioritară a clerului a fost susţinerea efortului de război. Revigorarea Bisericii la sfârşitul deceniului al doilea al secolului al XIX-lea l-a găsit pe episcop la o vârstă prea înaintată pentru a se mai putea consacra misiunilor, el fiind condiţionat şi de starea Arch. Nunz. Vienna, Miscellanea, fasc. VII, nr. 59 (fără paginaţie). În opinia sa, marele obstacol în realizarea unirii îl constituia problema primatului papal, pentru că în privinţa celorlalte trei puncte dogmatice florentine interpretarea „grecilor” neuniţi era similară interpretării de facto a uniţilor. Pentru detalii şi ediţia memoriului, vezi Dumitran, Un proiect de reunificare, p. 305-314. 157 Bârlea 1948, p. 239-240 şi 345-347, 350-351, doc. nr. LXV, LXVIII, LXIX, LXXIV – appendix. 155 156 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 213 precară a sănătăţii. Aprecierea atitudinii sale trebuie însă precedată de prezentarea câtorva mărturii referitoare la acest subiect. În anul 1799 Ignatie Darabant i-a solicitat lui Bob trimiterea câtorva memorii ale episcopului Grigore Maior în problema unirii religioase, adresate de fostul ierarh Comisiei in Publico-Ecclesiasticis şi Guberniului, împreună cu rezoluţiile primite, a formulei mărturisirii de credinţă pentru credincioşii care treceau la unire şi a câtorva reglementări imperiale în aceeaşi chestiune 158. Totodată el i-a cerut să-i permită părintelui Samuil Micu să vină la Oradea, având nevoie de acesta pentru lămurirea chestiunii „începuturilor unirii şi neunirii”, desigur în contextul conflictului său cu episcopul Aradului Pavel Avacumovici, care se soldase cu o anchetă instituită din ordinul Consiliului Locumtenenţial ungar chiar la începutul acelui an 159. În răspunsul prin care i-a comunicat lui Darabant trimiterea conceptelor actelor solicitate, existente în arhiva episcopală, Bob se dovedeşte un foarte bun cunoscător al reglementărilor privind unirea 160. În anul 1818, nou-numitul vicar foraneu şi protopop al Făgăraşului, Dimitrie Pop, a apelat la episcopul Rudnay pentru a sprijini la Guberniu cererea a 37 capi de familie din Mercheaşa (scaunul Rupea) care trecuseră la unire, determinaţi de credinţa în „adevărul şi superioritatea religiei greco-catolice”, dar şi de „imoralitatea vieţii preotului neunit şi a fiului său ejusdem farinae” ordinat deja diacon, pe care acesta voia să-l lase în locul lui 161. Cum însă mai mulţi dintre credincioşii aceleiaşi parohii şi din filia ei – relata în continuare vicarul – care „nu se îngrijeau prea mult de sufletul lor sau erau legaţi de preot prin relaţii de rudenie”, fiind oricum „inferiori prin însuşiri celor convertiţi”, rămăseseră în neunire, tânărul şi neeexperimentatul paroh şi administrator al protopopiatului Odorhei, Ioan Boer, ocupase aproape cu forţa biserica satului şi le-o acordase noilor săi enoriaşi. În consecinţă, ca urmare a raportului autorităţilor scaunului, Guberniul decisese restituirea bisericii credincioşilor neuniţi, amendarea administratorului şi a uniţilor şi construirea pentru ei a altei biserici, cu contribuţia întregii comunităţi. În aceste condiţii, mulţi dintre uniţi se răzgândiseră, pentru că nu aveau posibilitatea construirii altei biserici şi nu doreau să fie lipsiţi de preot. Recursul la propriul episcop vicarul îl considera inutil, pentru că nu credea că acesta va relua cauza împotriva ordinului gubernial emis deja; cunoscând însă zelul lui Rudnay în propagarea unirii îl ruga să intervină pentru a li se restitui uniţilor biserica, caz în care nu doar neuniţii de acolo, ci comunităţi întregi din scaunul acela s-ar converti, sau cel puţin să li se permită utilizarea ei alternativ cu neuniţii. Rudnay i-a remis lui Bob scrisoarea vicarului, cu menţiunea că problema nu era de competenţa sa şi transmiţându-i îndemnul de a apela la Guberniu, acolo unde nu va pregeta să-l susţină 162. Cazul reflectă dorinţa vicarului de a se constitui o parohie greco-catolică într-un teritoriu în care credincioşii acestei confesiuni erau aproape absenţi; mai existau doar două parohii greco-catolice, Ticuşu Românesc şi MRUB – AG-ai, nr. 22/1799, f. 1r-v, scrisoarea din 16 mai. Radu 1930, p. 86-88. 160 MRUB – AG-ai, nr. 22/1799, f. 3r-v, scrisoarea din 28 iunie. 161 Idem, nr. 59/1818, f. 3r-5v, scrisoarea din 12 noiembrie, însoţită de copia atestatului din 3 iunie 1817, cuprinzând numele celor 37 de capi de familie declaraţi pentru unire, în total 144 de suflete. 162 Prin scrisoarea din 26 noiembrie (ibidem, f. 1r). 158 159 214 Un timp al reformelor Şona, aflate la mare distanţă de Mercheaşa, iar scaunele săseşti în general erau „un cuib al neuniţilor” 163. Chiar dacă de această dată nu s-a ajuns la o soluţionare favorabilă 164, vicarul Făgăraşului şi-a continuat demersurile, soldate în anii următori cu convertiri destul de importante în cele două localităţi în care existau deja parohii greco-catolice. Probabil ca urmare a disensiunilor dintre uniţi şi neuniţi guvernatorul János Jósika i-a solicitat episcopului Bob desemnarea unui reprezentant greco-catolic pentru realizarea operaţiunii de conscriere a credincioşilor aparţinând celor două confesiuni din târgul Rupea şi localităţile Homorod, Şona şi Ticuşu Românesc165. Au fost înregistraţi 196 capi de familie (903 suflete) convertiţi în Şona, respectiv 36 de capi de familie în Ticuşu Românesc166. Iar şematismul din anul 1835 menţionează o parohie greco-catolică în Rupea, înfiinţată în anul 1822, o alta în Homorod, creată în acelaşi an, şi o a doua parohie în Şona, înfiinţată în 1824 167. Câteva mărturii din anii 1826-1827 reflectă un aspect mai puţin întâlnit în activitatea misionară, acela al convertirilor la confesiunea romano-catolică datorate membrilor clerului greco-catolic, respectiv al atragerii ortodocşilor la unirea religioasă prin intermediul clericilor romano-catolici. Aceste acţiuni misionare reciproce au fost exercitate asupra credincioşilor reformaţi sau ortodocşi din aşezările aparţinând celor două domenii episcopale. Astfel, la 3 ianuarie 1826, episcopul Ignác Szepessy a comunicat internunţiului Ostini atragerea la „religia catolică”, prin îndemnurile „oficialilor” lui, a 38 de locuitori „schismatici” din satul Totoiu 168. Desigur, în acest caz era vorba de atragerea la unire, fiind cunoscute restricţiile privind adoptarea directă a ritului latin de către credincioşii ortodocşi. Mai spectaculoasă a fost acţiunea misionară de la începutul anului 1827 a canonicilor blăjeni Ioan Lemeni şi Teodor Pop, care au convins să îmbrăţişeze religia catolică 63 de familii de confesiune calvină, însumând 260 de suflete, din satul Tiur, aparţinând domeniului episcopal greco-catolic 169. Acţiunea lor, care Ibidem, f. 3v. Dimitrie Pop menţionează, tot în scrisoarea adresată lui Rudnay, afirmaţia credincioşilor că nu mai văzuseră un preot unit de la Paşti. 164 Nu am identificat răspunsul lui Ioan Bob la scrisoarea lui Rudnay, dar se poate considera că acest caz nu a fost soluţionat în sensul dorit de credincioşii uniţi şi de vicar, din moment ce şematismul din 1835 nu menţionează existenţa unei parohii greco-catolice în localitatea respectivă. 165 Prin scrisorile din 11 decembrie 1820 şi 9 iulie 1821 (MRUB – AG-ai, nr. 20/1820, f. 1r, 3r-v). Cea de-a doua scrisoare a fost determinată de răspunsul lui Bob din 11 februarie 1821 (ibidem, f. 2r-v), în care acesta reclama guvernatorului opoziţia autorităţilor scăunale faţă de extinderea unirii. 166 Ibidem, f. 4r; nu se dau date pentru celelalte două localităţi. 167 Schematismus 1835, p. 146, 148. 168 Bârlea 1948, p. 443, doc. nr. CCXXXII. Data convertirii este confirmată de menţiunea din Schematismus 1835 (p. 24): „Parochia 1826 conversa”. 169 Bârlea 1948, p. 444-447, doc. nr. CCXXXIII-CCXXXV. Primul document reprezintă scrisoarea internunţiului Ostini către Secretariatul de Stat pontifical din 7 aprilie 1827, însoţită de o relatare referitoare la convertirile din satul Tiur, care-l menţionează ca autor doar pe canonicul Lemeni, „qui jam multa millia Schismaticorum ad Unionem cum Ecclesia Matre Romana perduxerat”. Celelalte două sunt rapoartele nunţiului Pietro Spinola adresate tot Secretariatului pontifical, la 15 şi 29 decembrie 1827; cel de-al doilea raport este însoţit de o relatare detaliată a acţiunii de convertire (Conversio Protestantium in Transilvania), unde alături de Lemeni este menţionat şi canonicul Teodor Pop. Relatările fuseseră transmise la Viena de un „demn”, respectiv „zelos eclesiastic”, probabil aceeaşi persoană, al cărei nume nu este dezvăluit. 163 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 215 continua şi în alte sate, fusese de fapt una de natură pastorală, dar predicile adresate propriilor credincioşi îi atrăseseră şi pe calvinii din localitate. Cei convinşi astfel de cei doi clerici au fost apoi încredinţaţi pentru necesara instruire premergătoare rostirii mărturisirii de credinţă trimişilor episcopului Szepessy, canonicul capitlului din Alba Iulia, Tamási, şi preotul franciscan Ignác Kováts. Ultimul a fost instituit şi ca preot al noii parohii romano-catolice, el celebrând cultul divin, din cauza lipsei bisericii proprii, rămasă celor 40 sau 45 de locuitori care refuzaseră convertirea, în biserica greco-catolică din localitate. De sărbătoarea Înălţării Domnului i-a vizitat şi episcopul, administrândule sacramentul confirmării. Urmând exemplul celor din Tiur, locuitorii din alte patru sate, în primul rând cei din Cerghid, înclinau spre adoptarea religiei catolice, decizia lor depinzând de obţinerea bisericii pentru credincioşii romano-catolici 170. Bilanţul activităţii misionare din timpul episcopului Ioan Bob, alcătuit de istoricul Octavian Bârlea pe baza informaţiilor preluate din sursele statistice oficiale 171, înfăţişează dinamica extinderii unirii religioase în această perioadă. Se poate sesiza creşterea continuă a numărului comunităţilor convertite, mai accentuată în primele trei decenii ale secolului al XIX-lea şi cu deosebire în ultimele două decenii ale episcopatului lui Ioan Bob, care au fost martorele „restauraţiei catolice”, dar şi ale implicării canonicilor capitlului în acţiunile misionare 172. Această creştere, care depăşeşte de departe pierderile înregistrate în anii imediat următori publicării Edictului de toleranţă, după cum observa istoricul citat 173, contribuie la explicarea cauzelor sporului numeric al membrilor confesiunii greco-catolice mărturisit de sursele statistice ale vremii. Este probabil că un ierarh mai zelos ar fi putut realiza mai mult, prin implicarea personală alături de subordonaţii lui în propagarea unirii religioase 174. Din această perspectivă, protopopul şi istoricul Petru Maior pare a avea dreptate atunci când acuză nepăsarea superiorului său, ce putea Ibidem, relatarea menţionată, anexată ultimului raport al nunţiului Spinola; MRUB – CM-supl., nr. 1/1827, f. 1r-2r, scrisoarea episcopului Szepessy adresată lui Ioan Bob la 21 noiembrie 1827, prin care-l informează despre trimiterea preotului şi a unui cantor pentru convertiţii din Tiur, îl roagă să asigure găzduirea celor doi clerici, să le permită acestora să celebreze în biserica greco-catolică şi îi cere relaţii cu privire la situaţia materială a parohiei reformate şi la numărul locuitorilor. În final, Szepessy îi solicită lui Bob să nu comunice nimic Guberniului în legătură cu întreaga chestiune, fiindcă, remarcă el, „ibi vigentia principia mihi nota sunt”. 171 Bârlea 1948, p. 267-280, Conspectus paroeciarum et filiarum romenarum in Transylvania quae ex toto vel ex parte sub Ioanne Bob unionem amplexae sunt. Sursele utilizate au fost primul şematism al diecezei Făgăraşului (Schematismus 1835) şi cel jubiliar al arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş (Şematismul veneratului cler al Archidiecezei metropolitane greco-catolice române de Alba-Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900 de la Sânta Unire 200, Blaj, 1900), respectiv statistica diecezei ortodoxe efectuată cu ocazia noii împărţiri administrative din anul 1805 (Gagyi de Etéd 1911, p. 44-61, 148-171, 266-294). 172 Cele 197 parohii şi 7 filii convertite în întregime sau parţial se repartizează astfel din punct de vedere cronologic: 1787-1788 – 4 parohii; 1791-1800 – 19 parohii; 1801-1810 – 44 parohii şi 3 filii; 1811-1820 – 54 parohii şi 2 filii; 1821-1830 – 76 parohii şi 2 filii. 173 Bârlea 1948, p. 260. 174 Conform opiniei aceluiaşi istoric, bazată pe mărturiile lui Petru Maior: „Hae conversiones vero potius partiales ut in Unionem universalem Transylvaniensium exirent non pervenerunt quia, ut nobis videtur, magnus missionarius defuit, defuit episcopus apostolus et pater amatissimus qui omnes vires suorum filiorum excitaret et dirigeret versus eundem finem. Sacerdotes zelantes utique multum facere potuerunt at non episcopum aequare […].” Ibidem, p. 261. 170 216 Un timp al reformelor avea grave urmări pentru propria confesiune 175, sau când ironizează lipsa de calităţi a ierarhului pentru câştigarea de noi enoriaşi ori pentru păstrarea celor tentaţi de părăsirea unirii 176. Dar episcopul şi-a avut propriile merite în înzestrarea diecezei cu un cler cât mai activ, ca şi în susţinerea lui 177. Pe de altă parte, câteva mărturii atestă apropierea realizată în această perioadă între membrii celor două confesiuni, inclusiv sub aspectul comuniunii sacramentale, interzisă prin decretul Congregaţiei de Propaganda Fide din anul 1729 178. În această evoluţie, noul climat instaurat treptat ca urmare a politicii de toleranţă promovată de Curtea vieneză179 a avut un rol determinant. În paralel, transformarea Bisericii româneşti, „Dominus Ordinarius ab aliquo tempore omni fere die Dominico in Cathedrali divinam Lyturgiam celebrat at ad praedicationem verbi Dei aut faciendam aut curandam necnon ad instituendam Visitationem Canonicam, quae eo magis nunc necessaria fore quod etiam Schismatici cum antea solum tolerati fuissent in hoc Principatu, nunc Lege recepti sunt, qua occasione quantum detrimenti sapere possit Sacra Unio nissi duplicatus fuerit Episcopalis zelus non est necesse ut ego explicem, nullo pacto adduci potest.” Ibidem, p. 404, doc. nr. CLXVI, scrisoarea adresată Congregaţiei de Propaganda Fide la 8 noiembrie 1794. 176 Maior 1995, p. 132-133, 190-191. 177 Bârlea 1948, p. 261. Rolul protopopilor în acţiunea de convertire este subliniat şi de Petru Maior, însă din nou în opoziţie cu atitudinea episcopului, care nu ar fi apreciat implicarea subordonaţilor săi, pentru că i-ar fi displăcut să-şi îndeplinească îndatorirea de a trimite Guberniului rapoartele subordonaţilor săi (Maior 1995, p. 133). 178 Octavian Bârlea semnalează în acest sens cazul celor şase sate greco-catolice din regiunea Bistriţei (protopopiatul Sărata), ai căror credincioşi, în lipsa preoţilor proprii, primiseră de doi ani sacramentele de la preotul ortodox din Cuşma (Bârlea 1948, p. 262, informaţia fiind preluată de la Gagyi de Etéd 1911, p. 41-43). Celelalte două cazuri semnalate de acelaşi istoric (referitoare la existenţa unor biserici utilizate în comun de greco-catolici şi ortodocşi în Poşaga şi Biertan) nu pot fi luate în consideraţie, pentru că ele se explică prin circumstanţele trecerii unei părţi a locuitorilor la unire. O altă mărturie interesantă îi aparţine lui Petru Maior (1995, p. 133-134): „Pre urmă aceaia se cade să dăm protopopilor celor uniţi, carii toţi sunt învăţaţi şi întru ştiinţa theologhicească procopsiţi, că ei cu hărniciia şi cu cumpătul lor au stins urgiia aceaia întră uniţi şi întră neuniţi, carea mai nainte se vedea a fi neînvinsă, cât acum nu numai nu se gonesc, nu se batjocoresc unii pre alţii, ci încă cu prietenie frăţască petrec laolaltă, ba şi la îngropăciunea morţilor şi la maslu şi întru alte tocmeale duhovniceşti şi bisericeşti se adună laolaltă, cântă, slujesc împreună, fără de a se sfii unii de alţii şi poporeanii şi cei uniţi şi cei neuniţi, fără osebire chiamă la unele ca aceaste preoţi şi neuniţi şi uniţi, numai cât preoţii nu slujesc liturghie unul în besearica altuia, măcar că şi aceasta am văzut făcându-se câteodată. Iar când mearge vreun protopop unit, carii precum am spus mai sus toţi sânt bărbaţi învăţaţi, la vro besearică sau la îngropăciune de a neuniţilor şi vrea să spună învăţătură de rost, prea bucuroşi îl ascultă nu numai mireanii, ci şi preoţii cei neuniţi şi vârtos îi mulţemesc. Aseamene la îngropăciunea celor uniţi, de va fi mai îndemânat întru propoveduire vreun preot neunit decât cei uniţi ce se află acolo faţă, bucuroşi îl ascultă uniţii şi întocmai ca pre preoţii cei uniţi îl cinstesc. Ce e mai mult, fără osebire se ispoveduesc uniţii mireani la preoţii neuniţi şi neuniţii la preoţi uniţi; ba şi însuşi preoţii fac aceaiaşi. Pre multe locuri nici nu mai auzi acum vorbă de unire şi de neunire, numai cât pre unii îi chiamă uniţi şi pre alţii neuniţi, după fealiul arhiereului căruia sânt supuşi […].” Pentru decretul menţionat al Congregaţiei, vezi Suttner 1998, p. 96-98. 179 Poate fi amintit astfel decretul emis la 9 aprilie 1783, prin care s-a îngăduit preoţilor catolici din comunităţile mixte să slujească botezul, cununia şi înmormântarea şi pentru necatolici, în cazul 175 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 217 dintr-o instituţie care-şi asuma statutul de cadru unic de viaţă al naţiunii, într-una strict ecleziastică, cu rolul de administrare a credinţei şi practicilor religioase, similară Bisericilor din spaţiul european 180, a implicat o asemenea transformare şi la nivelul misionarismului promovat de Biserică. De la tentativele general-integratoare ale episcopului Grigore Maior din deceniul opt al secolului al XVIII-lea, caracterizate de un evident prozelitism greco-catolic, dar cu semnificaţii naţionale subiacente, s-a trecut astfel la o concentrare a eforturilor misionare în cadrele structurilor ecleziastice constituite, avându-se în vedere o mai bună integrare a comunităţilor, tendinţă prin care Biserica se alinia şi eforturilor statului de construcţie a unei societăţi moderne, ca instituţie fundamentală a acestuia, aşa cum devenise în epoca iosefină şi post-iosefină. Acestea sunt coordonatele unei posibile interpretări a problematicii unirii religioase a românilor în timpul episcopului Ioan Bob. V.2.3. Raporturile cu Sfântul Scaun Legăturile ierarhului român cu Sfântul Scaun au fost întrerupte aproape total ca urmare a măsurilor restrictive ale împăratului Iosif al II-lea, iar ulterior persistenţa principiilor care ghidaseră politica ecleziastică iosefină 181, ca şi contextul european au împiedicat ameliorarea acestei situaţii. Numai în anul 1810, ca urmare a cererii de dispensă pentru încheierea unei căsătorii adresate direct nunţiului apostolic Severoli de preotul Alexandru Tobia 182, Ioan Bob i-a înfăţişat aceluiaşi nunţiu mai multe cazuri de căsătorii ilegale, solicitându-i obţinerea dispenselor necesare din partea papei 183. Din moment ce dispoziţia papei Pius al VI-lea din anul 1782, prin care se conferise episcopilor din Ungaria libertatea de a acorda dispense fără a mai face recurs la Scaunul roman, era încă în vigoare 184, cazurile semnalate nu pot semnifica decât faptul că, în situaţiile cele mai dificile, episcopul ezitase totuşi să acorde dispensele cerute de cei în cauză. Iar la 5 septembrie acelaşi an, episcopul a mers şi mai departe, solicitându-i nunţiului Severoli fie să-i confere el însuşi, ca împuternicit al papei, pentru o perioadă de cel puţin doi sau trei ani, dreptul de a acorda dispense în gradul doi al rudeniei naturale şi întâi şi doi al celei spirituale, fie să-i mijlocească obţinerea mai rapidă a unui asemenea drept din în care aceştia erau lipsiţi de biserică şi preot propriu şi nu aparţineau de altă parohie (vezi supra, cap. I.2.2.). 180 Barbu 1992-1993, p. 245. 181 Leflon 1975, p. 626-636. 182 Bârlea 1948, p. 328, doc. nr. XXXV, răspunsul nunţiului adresat acestuia la 12 noiembrie 1808, prin care îl îndrumă să apeleze la episcopul diecezan. Nunţiul apostolic beneficia de un drept de dispensă similar celui al episcopilor, cu diferenţa că el putea dispensa şi pentru gradul al doilea de consangvinitate şi afinitate (Orto 1995, p. 128). 183 Bârlea 1948, p. 328-329, doc. nr. XXXVI, răspunsul lui Severoli adresat lui Ioan Bob la 5 iunie 1810, în care sunt amintite o căsătorie „clandestină” şi alte zece ilegale. Datorită imposibilităţii de a se lua legătura cu pontiful (aflat atunci în exil la Savona) nunţiul îl sfătuia pe episcop să acţioneze cu extremă prudenţă, acordând dispensele doar în cazurile „ubi agitur de scandalis auferendis, deque periculo amittendae aeternae salutis removendo”. 184 În mod obişnuit, privilegiul de acordare a dispenselor era conferit episcopilor pe o perioadă de 5 ani, dar în contextul creat de măsurile iosefine el avea valabilitate până la emiterea unei alte dispoziţii de către cel care îl conferise (Orto 1995, p. 127, 358). 218 Un timp al reformelor partea papei 185. Argumentele invocate constau în frecventele cazuri de căsătorii ilegale care surveneau în dieceză, ca urmare a imoralităţii sau a dificultăţii creşterii copiilor rezultaţi dintr-o căsătorie anterioară 186. Solicitarea episcopului reprezenta de fapt cererea de prelungire a dreptului conferit de papă episcopilor Imperiului la 21 mai 1810, prin care aceştia puteau acorda zece dispense tocmai în situaţiile menţionate 187. Bob uzase probabil de acest privilegiu pentru soluţionarea cazurilor înfăţişate în scrisoarea adresată nunţiului la 5 iunie. Deja la începutul anului 1811, mulţi episcopi solicitaseră o asemenea prelungire, după cum îl informa nunţiul Severoli pe cancelarul Metternich la 12 februarie 1811, comunicându-i confirmarea şi chiar amplificarea dispoziţiei pontificale din anul anterior 188. Drepturile extraordinare conferite episcopilor, ca şi cele delegate nunţiului apostolic, au fost abrogate de Sfântul Scaun în anul 1814, când Roma a încercat să-şi reia vechile atribuţii 189. În perioada următoare, episcopii au mai solicitat numai conferirea (la instalarea în scaun) a dreptului de dispensă acordat în mod obişnuit sau prelungirea lui periodică 190, iar pentru cazurile rezervate scaunului roman au apelat la dispense speciale. Astfel, Ioan Bob a primit, la 7 martie 1814, o dispensă pentru legalizarea legăturilor matrimoniale neacceptate datorită relaţiilor incestuoase dintre parteneri 191 şi o alta, la 13 decembrie „[…] humillime orare sustineo Eminentiam Vestram, dignetur quo saluti animarum promptius provideri possit, aut ipsemet Eminentia Vestra habita a Summo Pontifice potestate facultatem generalem, et saltem ad duos tres annos mihi concedere dispensandi in gradu secundo sangvinis, et affinitatis in primo et secundo et ultra, prout Sua Sanctitas in decem casibus 21 maÿ a.c. concedere dignabatur, aut talem facultatem a Sua Sanctitate pro circumstantiis meae Dioecesis maturius mihi exoperari.” MRUB – AG-ai, nr. 23/1810, f. 1v, conceptul scrisorii episcopului adresate nunţiului la data menţionată. 186 „Qvoniam in vastissima hac Dioecesi Fogarasiensi ultra mille centum parochias nummerante, et diversi generis haereticis mixta me continuo disponente illegalia matrimonia ubiqve videri, de tempore in tempus non raro diversi casus se exerant in contractis etiam ante triginta annos partim inter semper fidelis […], partim nunc et prius conversos matrimoniis infra tertium gradum consangvinitatis, et affinitatis, qvi jam praeter partium pervicatiam, prostitutionem et alias circumstantias, jam qvod prolibus sint onerati aut nullatenus, aut difficillime, et cum adgravio dissolvi possunt, et ita in via perditionis convivunt, sed aliqvando etiam in contrahendis propter praedominantem inter partes impurum amorem, et alias circumstantias […].” Ibidem, f. 1r-v. 187 Acest drept este amintit în scrisoarea lui Bob din 5 septembrie, el fiindu-i comunicat de nunţiu la 23 iunie: „Cum vero Eminentia Vestra altera venerabili littera sua de 23 mensis Junÿ a.c. dignatur scribere Sanctissimum Patrem venerandis suis litteris ad Vestram Eminentiam die 21 Maÿ a.c. datis mihi paterne facultatem concedere dispensandi decies tum in secundo gradu consangvinitatis, tum in primo, et secundo affinitatis cum divitibus et pauperibus ob graves et legitimas causas […]” (ibidem, f. 1r). 188 Bârlea 1948, p. 329, doc. nr. XXXVII. 189 Ibidem, p. 203. În acest context, nunţiul Severoli a informat Congregaţia de Propaganda Fide, la 19 august 1814, că el confirmase episcopilor din Ungaria, la însărcinarea papei, doar drepturile conferite lor în mod obişnuit pentru o perioadă de cinci ani (ibidem, p. 330, doc. nr. XXXIX). 190 Este cazul episcopului romano-catolic al Transilvaniei Ignác Szepessy, în anul 1820, şi al episcopului greco-catolic Ioan Bob, în anul 1823 (ibidem, p. 332, doc. nr. XLIV). 191 Ibidem, p. 329-330, doc. nr. XXXVIII, dispensa din data menţionată, transmisă de nunţiul Severoli. 185 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 219 1822, pentru preotul Cosma Pop care trăia deja de cinci ani cu o nepoată a sa, ignorând impedimentul consangvinităţii 192. Exemplele aduse în discuţie probează aşadar existenţa unor raporturi normale între episcopul român şi Sfântul Scaun, atunci când contextul politic nu a fost potrivnic. Rapoartele datorate Sfântului Scaun cu privire la starea diecezei, care trebuiau înmânate cu prilejul obligatoriei vizite periodice ad Limina Apostolorum193, nu au constituit o preocupare a episcopilor români, ei considerând probabil că aceste reglementări nu se aplicau şi pentru Biserica şi confesiunea greco-catolică. Singurul care a făcut excepţie a fost Ioan Bob, şi el trimiţând însă numai uzualele solicitări de amânare, motivate prin „circumstanţele timpului”, a vizitei la cele două bazilici din Roma – „Sancti Pauli Via Ostiensi Basilica” şi „Sacrosanctae Principis Apostolorum Basilica”, după cum sunt denumite în aceste documente 194. Asemenea cereri erau de fapt transmise în mod obişnuit şi de titularii altor dieceze, ele fiind acceptate în această perioadă la fel de uşor de forul roman îndrituit (Congregaţia Conciliului); episcopii aveau şi posibilitatea de efectuare a vizitei prin intermediul unui delegat care transmitea şi raportul despre starea diecezei 195. Interesante sunt însă tocmai aceste rapoarte, care reflectă dinamismul ierarhilor şi maniera lor specifică de guvernare a diecezei. Este cu deosebire cazul primei relaţii alcătuite pentru Episcopia Transilvaniei de Ignác Batthyány, în anul 1788, care conţine informaţiile necesare legate de situaţia administrativă, demografică şi instituţională a diecezei, ca şi datele privitoare la originea şi la evoluţia ei istorică, reconstituite prin consultarea arhivei episcopale 196. Sub aspect instituţional, ierarhul subliniază faptul că nu a putut convoca sinodul diecezan, organism esenţial de Ibidem, p. 330-331, doc. nr. XLI-XLIII. În conformitate cu bula Romanus Pontifex, emisă la 20 decembrie 1585 de papa Sixtus al V-lea, care relua de fapt o decizie a Conciliului tridentin (Mezzadri 1988, p. 46, 50-51). Vezi şi supra (cap. II.3), angajamentul în acest sens al episcopului Ioan Bob din jurământul de credinţă faţă de papă. 194 Congr. Concilio, Relat. Dioec., nr. 341, f. 1r-24v, cererile expediate în anii 1806, 1807, 1808, 1809, 1814, 1816, 1817, 1819, 1820, 1822, 1823 şi 1824. 195 De pildă, în cazul diecezei romano-catolice de Oradea sunt menţionaţi delegaţi ai episcopilor Miklós Csáky (în anul 1738) şi Pál Forgách (în anul 1754), iar cereri de amânare în anii 17811787, 1801-1809 şi 1814; singurul raport despre starea diecezei transmis până în anul 1830 aparţine episcopului Pál Forgách (Idem, nr. 478). În cazul diecezei Transilvaniei (Idem, nr. 810 B), prima menţiune este cererea de amânare a episcopului Piusz Manzador din anul 1773, urmată de altele ale lui László Kollonitz (din 1775, 1777, 1778, 1779 şi 1780, când este amintit şi un delegat pentru efectuarea vizitei, fără a fi trimis însă şi un raport), Ignác Batthyány (din 1786, 1787, 1793, 1794, 1796 şi 1797), József Mártonffy (din 1800, 1801, 1802 şi 1814) şi Sándor Rudnay (din 1817). 196 Relatio de Statu Ecclesiae Transilvanae …, din 21 iunie 1788, trimisă prin intermediul agentului episcopului, Aureliano de Angelis, care a efectuat şi vizita la cele două bazilici romane, la 13 noiembrie şi 3 decembrie acelaşi an (ibidem, raportul transmis papei de Congregaţie; Idem, nr. 810 A, textul relaţiei). Relaţia este însoţită de o serie de anexe cuprinzând lucrările tipărite ale lui Batthyány adresate clerului şi credincioşilor, alături de care se regăseşte, în mod semnificativ pentru atitudinea acestuia, un exemplar al decretului iosefin privitor la regimul căsătoriilor, din 6 martie 1786. 192 193 220 Un timp al reformelor conducere a diecezei, în ciuda solicitării adresate împăratului Iosif al II-lea la sfârşitul lunii noiembrie a anului 1781 197. În final, în capitolul consacrat credincioşilor, Batthyány abordează şi situaţia greco-catolicilor, subliniind două mari deficienţe observate în rândul acestora: existenţa preoţilor recăsătoriţi, cărora superiorii le permiteau să funcţioneze în continuare pentru a nu trece la „schismă”, şi neglijarea aproape generală a sacramentului confirmării, care conform observaţiei sale (reductive din punctul de vedere al specificităţii riturilor) nu putea fi conferit de preoţi în lipsa unei permisiuni speciale acordate de Sfântul Scaun 198. Cea de-a doua relaţie alcătuită pentru aceeaşi dieceză a fost redactată de episcopul József Mártonffy, în 1803 199. Mai succintă, ea nu mai dezbate aspectele instituţionale semnificative, mulţumindu-se să expedieze într-un singur enunţ chestiunea vizitaţiilor canonice, a sinoadelor diecezane şi a predicării Cuvântului divin; atribuţii esenţiale ale episcopului, vizitaţiile şi predica erau lăsate în parte pe seama clerului subordonat 200. Acest fapt a determinat o observaţie critică a Congregaţiei, făcută în scrisoarea de Ibidem, textul relaţiei, f. 19v-20r. Importanţa colaborării cu sinodul este subliniată şi în scrisoarea de apreciere a Congregaţiei Conciliului, trimisă episcopului la 30 septembrie 1789, care conţine o interesantă observaţie: „Digna Episcopi disciplinae amantissimo visa est sollicitudo tua de habendae Dioecesana Synodo, sed diligenter cavendum, ne occasio hinc arripiatur adducendi in servitutem (si fieri posset) Ecclesiam Dei, quam liberam, non ancillam Christus Dominus sanguine suo constituit; quapropter prudentiae erit tuae loco iterum urgendae Synodi, quam salva Ecclesiae auctoritate, et dignitate haberi nunc posse desperas, Clerum ad officium literis ac monitis excitare, fideles omnes de aeterna salute commonere […]” (ibidem, concept adăugat anexelor raportului). Pentru accentul pus de Congregaţia Conciliului pe necesitatea întrunirii sinoadelor de către episcopi, vezi Menozzi 1987, p. 123. 198 Congr. Concilio, Relat. Dioec., nr. 810 A, textul relaţiei, f. 31v-32r: „Jurisdictioni quidem meae non subsunt Graeci ritus Uniti Valachi; quia tamen perniciem animarum ingemisco, necessarium duxi Sanctitati Vestrae illam operire: saepius enim fit, et actu aliqui Sacerdotes viuunt, qui suscepto jam sacerdotio defuncta prima uxore aliam sibi copulant, et moriti videri volunt. Re ad episcopum delata solent ab exercitio ordinum suspendi, ideo tamen uxores dimittere non compellentur, sed aedituorum, et cantorum suplent voces. In bonis quidem meis coegi talem sacerdotem ad dimittendam putatitiam uxorem, verum interpellatur Vicarius Episcopi respondit: id fieri, ne ad Schisma deficiant; quari in casu isto locum non haberet illud: qui in uno offendit, omnium reus est. Confirmationis etiam Sacramento carere mihi videntur pene omnes Valachi; utpote cum constet absque Sedis Apostolicae delegatione simplices Presbyteros Ministros Sacramenti hujus esse non posse. De hujusmodi autem Delegatione nil constat. Sequela manifesta est, et hinc animabus utilissimum foret, si Sanctitas Vestra hanc Delegationis Gratiam Episcopis Fogarasiensibus impertiretur.” 199 Relatio Status Ecclesiae Transilvaniensis juxta puncta per Sacra Congregationem Concilii praescripto, din 25 noiembrie 1803, expediată prin intermediul clericului Domenico Sola, care a efectuat şi vizitele la cele două bazilici, la 26 şi 28 decembrie acelaşi an (Idem, nr. 810 B, raportul transmis papei de Congregaţie; Idem, nr. 810 A, textul relaţiei). 200 „Dioeceseos partem aliquam ipsemet quovis anno visitat totam autem per Archidiaconos. Synodi Dioecesanae, Provinciales et Nationales in hisce Ditionibus celebra non sinuntur. Verbum Dei predicat Episcopus per se ipsum saepius per annum. In quavis (autem) Ecclesia tam Parochiali, quam Regulari est Sacerdos per Episcopum adprobatus (quo) illud explanet.” Ibidem, din textul relaţiei. 197 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 221 apreciere a relaţiei transmise de succesorul lui Mártonffy, episcopul Rudnay201. Dinamicul ierarh originar din Slovacia, care funcţionase ca şi canonic al Arhiepiscopiei de Esztergom înainte de a ocupa pentru doar patru ani scaunul Episcopiei Transilvaniei 202, nu ştia el însuşi dacă predecesorul său, în lunga sa păstorire de şaisprezece ani, trimisese vreo relaţie despre starea diecezei. Prin urmare, înainte de a-şi lua în primire noua funcţie de primat al Ungariei şi arhiepiscop de Esztergom, Rudnay a ţinut să-şi îndeplinească îndatorirea faţă de Sfântul Scaun trimiţând relaţia sa, la 20 noiembrie 1819 203. Episcopul pune aici un accent deosebit pe reflectarea modului în care îşi îndeplinise atribuţiile, prin efectuarea unei vizitaţii generale a diecezei, lipsite pentru o prea lungă perioadă de prezenţa episcopului, şi prin conducerea ei cu ajutorul reprezentanţilor clerului, suplinind astfel întrunirea sinodului diecezan, neconvocat datorită mărimii eparhiei 204. În final, Rudnay recomanda Sfântului Scaun ca succesor al său pe Ignác Szepessy, provenind tot din afara Transilvaniei 205, cel care avea să-i şi urmeze în scaunul episcopal. „Habet tamen Sacra Congregatio postremam illius Praesulis relationem die 25 Novembris anni 1813 [sic!] Notam, qua licet non admodum plena atque copiosa sit, ejus etiam rationem aliquam habuit in tua multo fusiori atque uberiori relatione examinanda.” Ibidem, scrisoarea Congregaţiei Conciliului adresată lui Rudnay la 29 iulie 1820. 202 Jakubinyi 1998, p. 15. 203 Congr. Concilio, Relat. Dioec., nr. 810 B, raportul transmis papei de Congregaţie; Idem, nr. 810 A, textul relaţiei. Scrisoarea care prefaţează acest text este relevantă pentru atitudinea viitorului primat faţă de autoritatea pontificală: „Nescio Beatissime Pater! an piae memoriae Praedecessor meus Josephus Mártonfi, qui Ecclesiae Transilvaniensi prope 16 anni cum decursu praefuit, ad praescriptum Sixtinae Constitutionis singulis quadrienniis, suam de Statu hujus Ecclesiae praestiterit Relationem. Ego licet jam designatus Regni Hungariae Primas, et Archi-Episcopus Strigoniensis, post triennium, et quod excurrit, hoc exactum, ac praecipuas Muneris mei partes refero, Sedem Apostolicam de praesenti rerum Ecclesiae mihi creditae situ reddere certiorem […]”. Tot aici, episcopul solicita amânarea vizitei datorate, motivându-şi cererea prin depărtarea foarte mare de Roma şi prin multitudinea îndatoririlor pastorale. 204 „Cum vero subinde intelligeret, graviore aetate, ac morte Praedecessorum, variisque impedimentis factum esse, ut ad remotiora Dioecesis loca pedes evangelisantium pacem plus quam 30 annorum spacio nequaquam pertegerint, ab his sequenti anno 1817 Canonicam Visitationem auspicatus, Anno 1818, et 1819 eo studio continuavit, ut totam, qua late patet Dioecesim, inaudito hactenus templo, intra triennium peragraret, atque hac occasione praeter consvetas Visitationales Functiones, praeter Ecclesiam Cathedralem, ac Capitulum, omnesque Parochias, Oratoria, Scholas, Hospitalia, Religiosorum Domicilia, et alia loca pia ad normam ecclesiasticam composita, innumeras campanas, sacraque vasa, duodecimque novas Ecclesias consecratas, 44 mille fidelium Sacramento Confirmationis communicet, et plusquam a centem personis nobilibus etiam ab haeresi ad sinum Matri Ecclesiae reversit, publicam Fidei Catholicae professionem acciperet. […] Synodum quidem Dioecesanae ob ingentem Dioecesis amplitudinem, neutiquam celebravit, collatis tamen pro re nata cum Vicario Generali, et Capitulo, cum Archi-Diaconis item, et Parochis, prout et Superioribus Religiosorum Ordinum consiliis, plures disciplinae ecclesiasticae sive restaurandae, sive confirmandae edidit Constitutiones.” Ibidem, din textul relaţiei. 205 Szepessy era cleric al diecezei de Eger (Jakubinyi 1998, loc. cit.). 201 222 Un timp al reformelor Aspectele prezentate oferă posibilitatea unei înţelegeri aprofundate a problematicii istoriei ecleziastice transilvănene, în conformitate cu evoluţia acesteia dintre deceniul iosefin şi „restauraţia” catolică de după războaiele napoleoniene. Este semnificativ astfel faptul că episcopii romano-catolici cei mai dinamici, Ignác Batthyány şi Sándor Rudnay, care au activat în deceniul iosefin şi în cel următor, respectiv în contextul tendinţelor de restaurare catolică de după 1815, veneau din afara Transilvaniei. Batthyány a încercat săşi exercite autoritatea şi să menţină legăturile cu Roma în circumstanţele nu tocmai favorabile ale politicii ecleziastice iosefine, care trezise semnificative reticenţe printre reprezentanţii Bisericii din Ungaria. Pe de altă parte, provenind din ierarhia superioară a Arhiepiscopiei de Esztergom, el nu a putut trata cu îngăduinţă realităţile ecleziastice din Transilvania, inclusiv din rândul clerului românesc; punctele sale de vedere critice exprimate la adresa acestuia sau denunţarea abuzurilor comise, în viziunea sa, de episcopul Grigore Maior, se explică astfel, ele persistând într-o anumită măsură şi în perioada următoare, aşa cum o probează relaţia transmisă la Roma în anul 1788. Peste un deceniu şi jumătate, Rudnay a încercat şi el să reinstaureze controlul Bisericii asupra unei societăţi tulburate de războaie, tendinţă continuată la un alt nivel de pe poziţia de primat al regatului Ungariei. În fine, atât rapoartele lor, cât şi observaţiile Congregaţiei romane reflectă maniera recomandabilă de guvernare a diecezelor în această perioadă. V.3. Restructurarea instituţională Decretul imperial din 12 decembrie 1781 a marcat debutul episcopatului lui Ioan Bob inclusiv prin prevederile sale de natură administrativă. Conform dispoziţiei monarhului, domeniile mănăstirii „Sfânta Treime” din Blaj şi ale Seminarului găzduit de aceasta au fost acordate în arendă episcopului Grigore Maior, pentru a se preveni perpetuarea neînţelegerilor pe tema administrării veniturilor mănăstirii. Măsura a pus la îndemâna episcopului o sursă substanţială de venituri. Totuşi, ele puteau rămâne doar virtuale, în ciuda riguroasei evidenţe contabile recomandate prin acelaşi decret, în condiţiile unei ineficiente administrări 206. Grigore Maior nici nu a mai avut răgazul necesar pentru introducerea unei administraţii mai bine organizate a domeniilor nou conferite. Ca urmare a demisiei lui, acestea au intrat în administrarea Tezaurariatului până la instalarea succesorului său în scaunul episcopal 207. La 18 iulie 1784 ele au fost transferate Necesitatea introducerii unei evidenţe a veniturilor mănăstirii fusese recomandată şi prin decretele emise anterior în această chestiune de Maria Tereza (la 3 mai 1759 şi 9 mai 1763), însă fără urmări benefice. Călugării bazilieni, chiar după ce fuseseră obligaţi să-şi instituie un econom („provisor”) ales anual din rândul lor, nu au reuşit să realizeze o asemenea evidenţă (Raţiu 1912, p. XXI-XXII). Ulterior, noul conflict al acestora cu episcopul Grigore Maior a evidenţiat faptul că nu se găsise încă o rezolvare satisfăcătoare acestei probleme. 207 La 19 decembrie 1782 Ioan Bob s-a deplasat la Sibiu, unde fusese convocat de guvernator pentru a consimţi la transpunerea către Cameră, până la instalarea sa, a domeniilor mănăstireşti şi seminariale (Ms. lat. 255, f. 17v, unde sunt menţionate dijmele cuvenite mănăstirii „Sfânta Treime”, veniturile provenind din cele două mori din Blaj şi Petrisat şi din exploatarea domeniului Cut, toate acestea fiind arendate predecesorului său Grigore Maior pentru suma de 6000 florini). Protocolul citat dezvăluie motivaţia pentru care episcopul desemnat a acceptat 206 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 223 episcopului Ioan Bob, pentru o perioadă de 15 ani, prin contractul încheiat de ierarh cu călugării în prezenţa reprezentanţilor Tezaurariatului, care a intrat în vigoare de la data de 1 noiembrie acelaşi an 208. Beneficiind de o deosebită experienţă în domeniu, noul episcop a introdus o administraţie eficientă a domeniilor încredinţate, iar veniturile acumulate astfel au constituit, împreună cu cele ale domeniului episcopal, baza financiară necesară reorganizării instituţionale a diecezei. Instalarea sa în scaunul episcopal a prilejuit şi efectuarea a două interesante inventare cuprinzând diversele obiecte (obiecte şi veşminte de cult, cărţi, tablouri şi icoane, mobilier ş.a.) aflate la acea dată în dotarea reşedinţei episcopale 209. Începutul noului episcopat a fost marcat de dezbaterile în jurul problemei necesităţii îmbunătăţirii situaţiei materiale a clerului, purtate de reprezentanţii acestuia care beneficiau de o pregătire superioară, cel mai ilustrativ exemplu constituindu-l memoriul din anul 1783, înaintat împăratului Iosif al II-lea de episcopul Ioan Bob. Preocupările de natură instituţională se reduceau acolo la propunerea instituirii vicarilor foranei, în continuarea unor iniţiative în acest sens ale lui Grigore Maior. Tendinţa de reorganizare a principalelor instituţii diecezane s-a conturat treptat doar în perioada următoare. V.3.1. Oficialii episcopali Episcopul era ajutat în guvernarea diecezei de un vicar general care deţinea, în mod obişnuit, şi funcţia de „causarum auditor generalis”, preluând, în această ultimă calitate, atribuţiile fostului teolog iezuit. Prin decretul din 12 decembrie 1781 a fost recunoscut dreptul episcopului de a-l numi pe vicarul general, pe auditorul cauzelor şi pe asesorii consistoriali, cu condiţia ca aceste oficii să nu fie acordate în mod această cerere: „[…] Episcopus subscripsit ob rationes in benigno illo decreto expressas, ne videlicet quemadmodum hactenus omnes Episcopi tricas et discordias cum Religiosis habeat.” 208 Bunea 1902, p. 282, nota 1; Raţiu 1912, p. XLII; MRUB – CM, nr. 49, f. 1r-2v, copia inventarului proprietăţilor şi bunurilor acordate episcopului, alcătuit la 21 iulie 1784 şi subscris de episcop şi de reprezentanţii Guberniului şi Tezaurariatului la 25 iulie (vezi anexa VIII). Contractul a fost reînnoit la 18 octombrie 1799, iar domeniile au rămas în administraţia episcopală până în timpul mitropolitului Alexandru Şterca Şuluţiu (Col. Doc. Blaj, nr. 1147, f. 1rv, 3r-4v, copia contractului din anul 1799, autentificat de Tezaurariat la 18 septembrie 1800; Raţiu 1854, p. 297-298; Grama 1884, p. 126). 209 Primul inventar, cu o descriere mai sumară a acestor obiecte, a fost alcătuit probabil la scurt timp după instalare, el fiind datat în anul 1784 (Inventarium Apparamentorum Ecclesiasticorum, Clenodiorumque Episcopalim, ut et rerum prophanarum domesticarum diversae scilicet Speciei Mobilium ac litteralium instrumentorum in Curia Episcopali Balasfalvensi existentium, editat la Tatai-Baltă, Mârza 1982, p. 270-273). Cel de-al doilea descrie mai detaliat obiectele inventariate şi poartă semnătura şi pecetea episcopului, fiind redactat, conform subscripţiei finale, la 1 noiembrie 1785 (Inventarium Apparamentorum Ecclesiasticorum, Clenodiarium Episcopalium, rerum item domesticarum mobilium in Curia Episcopali Balasfalvensi reperibilium per Suam Excellentiam mihi infrascripto transpositarum – MRUB – AG-ai, nr. 47/1785, f. 1r-4r; vezi anexa IX). El cuprinde în final şi inventarul obiectelor donate sau testate reşedinţei episcopale de Grigore Maior (Consignatio eorum, quae Sua Excellentia pie defunctus partim in vivis reliquit, partim testamentaliter Episcopatui legavit – ibidem, f. 3v-4r; pentru lista obiectelor testate vezi şi testamentul episcopului din 29 decembrie 1784, editat la Cipariu 1855, p. 41-42). 224 Un timp al reformelor preferenţial 210. Din 1782 s-a impus necesitatea obţinerii acordului autorităţii civile pentru instituirea vicarului general, în contextul tendinţei de subordonare a Bisericii faţă de stat 211. Vicarul general deţinea dreptul de jurisdicţie ordinară şi de administrare a diecezei şi în perioada sedisvacanţei, dacă era delegat de către episcop, situaţie pe care acelaşi decret din anul 1781 încercase să o modifice, în ciuda existenţei unei dispoziţii pontificale în această chestiune. El era numit de episcop dintre călugării bazilieni, iar în cazul sedisvacanţei provocate de moartea episcopului sau de retragerea lui din scaun, putea fi reconfirmat, aşa cum s-a întâmplat cu Ignatie Darabant în anul 1782. După înfiinţarea capitlului, vicarul a fost numit dintre canonici, aceştia având obligaţia ca în caz de sedisvacanţă să aleagă un vicar capitular în termen de opt zile de la moartea episcopului 212. În timpul sedisvacanţei care a urmat retragerii lui Grigore Maior (12 august 1782-11 iulie 1784), dieceza Făgăraşului a fost administrată de Ignatie Darabant, vicar general şi „causarum auditor generalis” 213. În această calitate, el a susţinut, în răspunsul adresat Guberniului în chestiunea perceperii censului catedratic de la preoţi, dreptul său de a solicita achitarea taxei respective, în virtutea funcţiei pe care o deţinea fără a se bucura de vreun beneficiu, dar şi al faptului că, din punctul de vedere al reglementărilor canonice, scaunul episcopal nu era deplin vacant atât timp cât demisia lui Maior nu fusese aprobată de pontiful roman 214. Întărirea oficială a acestui drept trebuia să-i Nilles 1885, p. 650. Prin decretul aulic din 5 iunie 1782, comunicat de Guberniu la 4 iulie acelaşi an (menţionat în MRUB – AG-ai, nr. 196/1783, f. 1v, şi în Milostive porunci împărăteşti, f. 5v). 212 Ca urmare a evoluţiei parcurse în timpul lui Ioan Bob instituţia vicariatului general a căpătat în esenţă profilul canonic pe care i l-a schiţat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea canonistul Ioan Raţiu (1877, p. 325-329, 334-337). Evoluţia instituţiei în perioada anterioară lui Ioan Bob este prezentată la Miron 2004, p. 92-96. 213 Conform şematismului din anul 1780, titulatura lui, păstrată în esenţă şi după 1782, era următoarea: „Ignatius Darabonth, S. Ordinis Divo Basilii Magni Religiosus, V. Monasterii SS. Trinitatis Balasfalvae Visitator, Religiosorum per Provinciam Monasteriorum Generalis Praepositus, Excellentissimi Domini Episcopi à Latere, prout et Consistorialis Canonicus, nec non in Spiritualibus Vicarius et Causarum Auditor Generalis” (Calendarium 1780, p. 77). 214 „[…] censum cathedraticum sede quidem plene vacante Vicario Generali qui Dioeceseos onera sustinet et jurisdictionem exercet de jure et justitia, immo in hac Dioecesi de ipso etiam usu et consuetudine competere, cum aliunde competenti canonica provisione destituat, cum autem Excellentissimus Dominus Episcopus Gregorie Major intra annum modo evolutum 1782 Episcopatum suum resignasset, et haec etiam resignatio ad vim Sacrorum Canonum usque ad Sacrae Sedis absolutionem conditionata duntaxat esse dignoscatur, ac proinde sedes haec plene et absolute haud vacaret […].” MRUB – AG-ai, nr. 25/1783, f. 1r, scrisoarea din 16 februarie 1783. Vicarul răspundea prin această scrisoare întrebării formulate de Guberniu, şi anume dacă censul catedratic se percepea în perioada sedisvacanţei de la credincioşii grecocatolici şi, în caz afirmativ, cine administra sumele colectate. El menţiona însă şi o îndreptăţire mai „acceptabilă” pentru demersul său, constând în confirmarea lui în demnitatea deţinută prin decretul din 7 octombrie 1782, ceea ce-l şi determinase să solicite strângerea sumelor restante pe anul 1782 şi pe anii anteriori. În final, Darabant solicita transmiterea unei decizii cu privire la cel autorizat cu strângerea taxei în discuţie pe anul 1783 – el însuşi, ca vicar, sau noul episcop desemnat, a cărui numire fusese deja publicată. Darabant a revenit asupra acestor probleme 210 211 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 225 convingă pe protopopi cu privire la legalitatea strângerii sumelor restante 215. Atitudinea preoţilor este reflectată în scrisoarea protopopului Nicolae Tatu din Sadu, adresată vicarului general la 15 decembrie 1782, care se referă şi la scutirile acordate unor preoţi de fostul episcop: „Despre dăjdii mi să pare că ar fi de lipsă să cei măria ta slobozenie a le putea avea au de la Curte, au de la Înălţatul Guberniu, au de la arhiereul rânduit, ca nu cumva în urmă iarăşi să le cee, şi iarăşi pre mulţi preoţi au ertat Excelenţia sa de dajde ca în toată viaţa Excelenţii sale să fie ertaţi, unii pentru bătrâneţă, alţii s-au plâns că le-au murit preotesele, iar la Săcădate 5 adică toţi i-au ertat pentru facerea turnului bisericii […]”216. Sumele respective fuseseră revendicate de vicar şi în perioada anterioară demisiei episcopului Grigore Maior 217. Unii dintre preoţi răspundeau încă acestor cereri, după cum o probează scrisoarea protopopului Teodor Andrica trimisă vicarului general la 25 mai 1780, în care era comunicată situaţia sumelor restante pe anii 1778 şi 1779 şi a celor pe anul în curs, reprezentând censul catedratic, dar şi „talerul vicarial” şi cel al secretarului episcopului 218; abuzurile unor protopopi făceau însă ca unele dintre sumele percepute să nu mai ajungă la cei pe seama cărora erau colectate. Insistenţa Guberniului se explică prin dorinţa de lămurire a situaţiei unei taxe percepute anterior doar cu permisiunea nemijlocită a Curţii 219, în condiţiile existenţei domeniului episcopal, care trebuia să asigure subzistenţa ierarhului greco-catolic. Tendinţa evidentă de ieşire din uz a censului catedratic s-a materializat de altfel ulterior prin desfiinţarea acestei taxe 220. Marea problemă cu care s-a confruntat vicarul general în perioada sedisvacanţei a fost cea a crizei unirii religioase, determinată de politica de toleranţă, cu cele mai grave efecte tocmai în aceşti ani. Corespondenţa lui Darabant cu Guberniul şi autorităţile într-o altă scrisoare, adresată Guberniului la 3 august 1783, în care a menţionat şi opoziţia clerului din Zărand faţă de perceperea censului catedratic (Idem, nr. 117/1783, f. 1r-v). 215 Scrisoarea citată anterior menţionează scuza invocată de protopopi, care afirmau că nu pot aduna banii de la preoţi, astfel că tot ceea ce se strânsese pentru anul 1782 şi pentru anii precedenţi se ridica la suma de 37 florini şi 36 creiţari (Idem, nr. 25/1783, f. 1v). 216 Idem, nr. 57/1782, f. 1r-v. 217 Solicitarea achitării dărilor restante apare într-o scrisoare circulară adresată protopopilor de acelaşi vicar, într-un context asupra căruia voi reveni mai jos (Idem, nr. 71/1782, f. 1r, conceptul nedatat al circularei; MRUB – CM, nr. 47, f. 1r, exemplarul adresat protopopului Mihai Pop din Ardeova, datat în 25 octombrie 1781). 218 MRUB – AG-ai, nr. 63/1780, f. 1r-v. 219 Vezi Bunea 1902, p. 375-376, care se referă la cazul episcopilor Petru Pavel Aaron şi Atanasie Rednic. 220 Conform istoricului Petru Maior (1995, p. 181), Ioan Bob a încercat obţinerea de la Guberniu a dreptului de percepere a acestei dări prin execuţie silită, tentativă care s-a soldat cu ordinul Guberniului de interzicere a colectării ei. La un asemenea demers pare să se refere conceptul unei cereri adresate Guberniului la 8 august 1789, care face apel la tradiţia perceperii „censului sau subsidiului catedratic” în dieceza Făgăraşului (Col. Doc. Blaj, nr. 706, f. 1r). Dar o iniţiativă similară este atestată şi în cazul episcopului Grigore Maior (Miron 2004, p. 89; vezi tot aici, p. 89-91, prezentarea premiselor deciziei oficiale de desfiinţare a censului catedratic). 226 Un timp al reformelor locale este ca atare axată pe cazurile de părăsire a unirii, însoţite de solicitările comunităţilor sau credincioşilor privind instituirea instrucţiei doctrinare de şase săptămâni 221. În unele situaţii vicarul însuşi acuză faptul că unii preoţi aflaţi în fruntea acestor mişcări fuseseră hirotoniţi în afara Principatului sau erau lipsiţi de o instruire elementară 222. Alţi acuzaţi sunt călugării neuniţi, a căror reducere la statul rustic a solicitat-o Darabant Guberniului în temeiul punctului 6 al patentei imperiale din 28 august 1782 223. Bazându-se pe bunele sale raporturi cu episcopul romano-catolic, vicarul a apelat şi la sprijinul acestuia, de exemplu pentru păstrarea bisericii din Vinţu de Jos, unde greco-catolicii rămăseseră minoritari224, şi i-a solicitat să recunoască statutul privile-giat al preoţilor uniţi de pe domeniul său episcopal, pe care Batthyány îi considera prea numeroşi 225; în schimb, el s-a arătat dispus să cedeze romano-catolicilor, pentru înfiinţarea parohiilor proprii, câte una din cele două biserici unite existente în Şaroş şi Sâncel, decizia finală aparţinând desigur noului episcop, dat fiind că problema depăşea atribuţiile sale 226. Alte mărturii atestă perpetuarea încălcării de preoţii greco-catolici a reglementărilor în vigoare privind încheierea căsătoriilor, în ciuda avertismentelor transmise de fostul episcop Grigore Maior şi de vicarul general 227. Pe lângă semnalarea unor asemenea cazuri, episcopul romano-catolic a solicitat vicarului relaţii privind soluţionarea cauzelor matrimoniale în care erau implicaţi membri ai confesiunii sale 228. Interesant este cazul la De pildă MRUB – AG-ai, nr. 160/1783, f. 1r-4v, unde se păstrează conceptele mai multor intervenţii în această chestiune. 222 Cazul preotului Nicolae din Daia Română, care nu era capabil nici măcar să spună pe de rost rugăciunea Tatăl Nostru, Crezul şi Cele Zece Porunci, cu atât mai puţin să le explice (ibidem, f. 3r-4r). 223 Idem, nr. 58/1782, f. 1v, scrisoarea de răspuns a Guberniului din 19 decembrie 1782. 224 AE – AOE, nr. 55/1783, f. 1r, şi 215/1783, f. 1r, scrisorile adresate de vicar episcopului Batthyány la 14 ianuarie şi 17 februarie 1783. 225 MRUB – AG-ai, nr. 20/1783, f. 1r-v, scrisoarea din 5 februarie 1783, în care vicarul justifică existenţa numărului ridicat al preoţilor prin evoluţia unirii religioase în timpul episcopilor Petru Pavel Aaron şi Grigore Maior. 226 Idem, nr. 182/1783, f. 1r, scrisoarea adresată Guberniului de vicarul greco-catolic la 28 decembrie 1783, cu privire la biserica din Sâncel, unde Darabant îşi exprimă printre altele convingerea, bazată pe experienţă, că poporul era tentat să părăsească unirea în locurile în care existau două biserici; sugestia parohului local era însă ca transferul să fie precedat de o vizită a noului episcop în localitate, pentru a-i întări pe credincioşi în unire. La 2 ianuarie 1784 vicarul ia răspuns şi lui Batthyány, mărturisindu-şi temerea că cedarea bisericii din Sâncel ar putea da naştere unor tulburări, datorită instabilităţii credincioşilor (AE – AOE, nr. 4/1784, f. 1r). În scrisoarea ulterioară din 26 februarie, referitoare la chestiunea înfiinţării noii parohii în aceeaşi localitate, guvernatorul Brukenthal observă că trebuie luată în considerare opinia acestuia, pentru ca acţiunea de înfiinţare a noii parohii să nu fie supusă contestărilor (Idem, nr. 261/1784, f. 1r). 227 Episcopul Batthyány a acuzat încălcarea jurisdicţiei propriilor parohi de preoţii greco-catolici într-o scrisoare trimisă la 30 martie 1783 lui Grigore Maior (Idem, nr. 488/1783, f. 1r, răspunsul fostului ierarh din 5 aprilie). 228 Idem, nr. 203/1784, f. 1r, scrisoarea lui Darabant din 10 februarie 1784, prin care transmite decizia forului protopopial în cazul unui tânăr greco-catolic vinovat pentru seducerea unei fete 221 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 227 care se referă vicarul în scrisoarea din 15 mai 1784, privitoare la procesul dintre Cristina Kádár din Târgu Mureş, fostă greco-catolică trecută la ritul latin, şi soţul ei Francisc Szakáts; probabil soţia dorea reîntoarcerea la vechiul rit, fiind îndemnată, în opinia lui Batthyány, de protopopul greco-catolic chiar la ordinul vicarului. Respingând această acuzaţie, Darabant aminteşte dispoziţia papei Clement al XIII-lea transmisă episcopului József Bajtay, privind interdicţia atragerii uniţilor la ritul latin 229. Desigur, Darabant a susţinut şi privilegiile clerului propriu, precum în cazul cererii de acordare a porţiunii canonice pentru preoţii din Ocna Sibiului 230, şi a alcătuit, la sfârşitul anului 1782, un proiect destinat promovării învăţământului elementar românesc, în contextul dezbaterii privitoare la înfiinţarea celor 12 şcoli triviale greco-catolice subvenţionate de stat 231. Mărturiile prezentate ilustrează maniera în care a condus dieceza Ignatie Darabant, într-o perioadă extrem de dificilă. Meritele sale l-au determinat pe Ioan Bob să-l menţină în funcţie până în anul 1788, când a fost numit de împărat în fruntea Episcopiei de Oradea. În această perioadă el şi-a păstrat atribuţiile esenţiale (vicar general şi „causarum auditor generalis”), prezidând în plus şi consistoriul episcopal 232, dar poziţia lui a început să scadă în importanţă în favoarea unor consilieri proveniţi din rândul clerului secular 233. Menţinerea vacantă a funcţiei după anul 1788 234 reflectă acest fenomen. Atribuţiile vicarului general au fost preluate de alţi funcţionari, iar după înfiinţarea capitlului prepozitul a cumulat şi funcţiile de vicar in spiritualibus şi „causarum auditor generalis” 235. O evoluţie interesantă, similară până la un punct celei a vicariatului, a cunoscut instituţia notarului clerului. Transformarea acestuia dintr-un notar al soborului mare de confesiune romano-catolică: respectivul era obligat să o ia în căsătorie sau să o înzestreze şi să contribuie la creşterea copilului. 229 „Quod ritus Latini observationem concernit mea pace sequi eum poterit eadem mulier, dummodo Breve Romanum Summi Pontificis Clementis 13 ad piae memoriae Episcopum Bajtai de non admittendis neque suscipiendis, imo ne solicitandis quidem in Transylvania Unitis, ut a Graeco ad Latinum ritum transirent sub paena suspensionis eorum, qui id attentarent, scriptum, et publicatum salvari possit; ceterum si ipsa absolute nollet in ritu Latino manere, sed ad suum in quo nata, baptizata, et educata fuit, redire vellet, cogendam in his Tollerantiae circumstantiis ob periculum in Schisma relabendi non censerem […].” Idem, nr. 576/1784, f. 1r. 230 MRUB – AG-ai, nr. 15/1784, f. 1r-v, scrisorile adresate judelui regal al Ocnei Sibiului la 16 februarie şi 4 martie 1784. 231 Protopopescu 1966, p. 46-47, 64-65. 232 Calendarium 1787 (fără paginaţie). 233 Faptul este atestat de Petru Maior (1995, p. 179): „Pre acel prea harnic bărbat Ignatie Darabant, carele după aceia se feace episcop la Oradia Mare, fiind pănă aci vicari general în clirul uniţilor din Ardeal, drept anume nu-l lăpădă din deregătoria avută, dară nice a se sfătui cu el despre lucrurile clirului sau a-i da ceva lucru vicărăşesc să lucre, nu vru, asemenea făcea şi cu ceialalţi călugări. Ci întru aceste trebi, au ţinut pre Mihail Timar şi pre Dimitrie Caian, carele acum e prepozit în capitulum.” 234 Funcţia este consemnată ca vacantă în Schematismus 1789, p. 148, şi Schematismus 1794, p. 146; începând cu Schematismus 1796, p. 139, pe primul loc după episcop apare notarul clerului. 235 Schematismus 1835, p. 3. 228 Un timp al reformelor într-unul consistorial 236 este în bună măsură anterioară episcopatului lui Ioan Bob. La începutul deceniului nouă s-a încercat revigorarea acestei instituţii în forma iniţială. Declinul soborului mare, care nu a mai putut fi convocat decât pentru alegerea episcopului şi depunerea jurământului de fidelitate faţă de împărat, nu a permis însă acest lucru. Astfel, alegerea lui Ioan Bob ca notar al clerului în sinodul din 1781 şi reconfirmarea lui cu prilejul sinodului electoral din 1782 237 nu a avut consecinţe, funcţia rămânând vacantă după numirea acestuia ca episcop. Peste un deceniu, în contextul sinodului din 1792, este menţionat Dimitrie Caian senior ca notar 238, acesta îndeplinind funcţia de notar general al clerului, cumulată cu cea de preşedinte delegat al consistoriului, până la înfiinţarea capitlului 239. El ocupa cea mai înaltă poziţie ierarhică din dieceză după episcop şi era principalul consilier al acestuia. Înfiinţarea capitlului a determinat scăderea importanţei funcţiei, ea fiind despărţită de preşedinţia consistoriului şi redusă la un statut subordonat 240. Totuşi, cu prilejul sinodului diecezan din anul 1821, a fost desemnat un nou notar, în persoana canonicului lector Vasile Filipan, însărcinat cu redactarea actelor sinodului 241. Reactivarea funcţiei a fost însă foarte probabil numai temporară. De o poziţie influentă s-a bucurat în această perioadă şi secretarul episcopului, atât prin raporturile privilegiate întreţinute cu ierarhul, cât şi prin faptul că deţinerea funcţiei reprezenta o asigurare pentru accesul la cele mai înalte demnităţi. Ea a fost ocupată până în jurul anului 1800 de Mihail Timar, numit vicar foraneu al Haţegului încă din anul 1789 242, urmat pentru scurt timp de Ioan Nemeş 243, apoi de Dimitrie Caian junior, ulterior vicar capitular şi principal pretendent la scaunul episcopal 244, iar din anul 1820 de Ioan Lemeni, cel care i-a şi succedat lui Bob la conducerea diecezei 245. Doar Dimitrie Caian senior, personalitate cu o influenţă covârşitoare timp de aproape patru decenii, a parcurs o evoluţie diferită. El a câştigat rapid încrederea deplină a Grama 1895, p. 379. M. Moldovanu 1869, p. 109; Bârlea 1948, p. 301, doc. nr. Xh. 238 Maior 1995, p. 81; Grama 1895, p. 374. 239 Schematismus 1800, p. 137; Schematismus 1804, p. 138; Schematismus 1806, p. 152; Schematismus 1807, p. 166; în anul 1796 Caian apare doar ca notar al clerului (Schematismus 1796, p. 139). 240 Schematismus 1809, p. 169; Titulare 1810, p. 184, etc. 241 Conform unei menţiuni din scrisoarea adresată de Ioan Lemeni arhiepiscopului primat Sándor Rudnay, la 20 decembrie 1821 (AE – Unirea cu Biserica Romei, nenumerotat). 242 Radu 1913, p. 117-118. 243 Hossu 1900, p. 70; Comşa, Seiceanu 1944, p. 42. 244 Comşa, Seiceanu 1944, p. 48. Caian este atestat în această funcţie de şematismul din anul 1807 (p. 167), deşi în mod obişnuit şematismele nu menţionează funcţia respectivă; conform unei informaţii din scrisoarea episcopului Ioan Bob din 28 mai 1806, Caian funcţiona „de un an” ca secretar (Ms. lat. 224, f. 97r). 245 „[…] ab eo vero tempore [1 octombrie 1820] evocatus Balásfalvam qua Professor Historiae Ecclesiasticae, et continuus a latere pie denato Episcopo Secretarius […]” (Arch. Nunz. Vienna, Processi canonici, nr. 779, atestatul din 29 septembrie 1832, semnat de Teodor Pop, Simion Crainic şi Teodor Sereni). 236 237 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 229 episcopului în defavoarea lui Mihail Timar, activând ca administrator al domeniului episcopal, prefect al tipografiei, iar apoi paroh şi protopop al Blajului 246. Deţinerea funcţiei de secretar episcopal, ca şi a celei de notar al clerului, a oferit şi importante beneficii. Astfel, dacă Dimitrie Caian senior era protopop al Blajului înainte de a ajunge notar, în schimb secretarul episcopal Mihail Timar deţinea în anul 1789, în virtutea funcţiei ocupate, titlul de protopop de Biia 247. Din anul 1800 protopopiatul Biei a fost administrat de notarul clerului Dimitrie Caian senior, care păstra şi funcţia de protopop al Blajului 248, situaţia menţinându-se până în 1810. Din 1811 protopopiatul Biei a fost încredinţat secretarului episcopal Dimitrie Caian junior 249, care l-a deţinut şi după ce a devenit membru al capitlului, tocmai graţie noii sale demnităţi. În ceea ce priveşte protopopiatul Blajului, acesta a fost acordat, după moartea lui Dimitrie Caian senior, noului prepozit capitular Vasile Filipan 250. Dincolo de evidenta influenţă a celor doi membri ai familiei Caian, evoluţia situaţiei acestor protopopiate, cele mai importante din comitatele Alba Inferioară şi Târnava, ilustrează încercarea episcopului de a a-i însărcina pe principalii săi consilieri şi ulterior pe membrii capitlului cu conducerea unui anumit protopopiat, legat în mod indisolubil de funcţia deţinută 251. La sfârşitul anului 1830, se părea că decesul episcopului Ioan Bob lăsa deschisă calea promovării la conducerea diecezei Făgăraşului a celui pe care ierarhul însuşi şi-l dorise ca succesor, Dimitrie Caian junior. Acesta ocupa la acea dată al doilea loc în ierarhia canonicilor după prepozitul Vasile Filipan 252 şi a fost ales cu majoritate de voturi în funcţia de vicar capitular, în a şaptea zi de la moartea episcopului Ioan Bob. Dimitrie Caian senior deţinea în anul 1782 funcţia de protopop al Abrudului (M. Moldovanu 1869, p. 132) şi refuzase iniţial, conform mărturiei lui Petru Maior (1995, p. 249), să sprijine candidatura lui Ioan Bob la scaunul episcopal, optând pentru Andrei Zsetkey. El i-a succedat pentru doi ani noului episcop la conducerea protopopiatului Mureşului, iar apoi a fost chemat de acesta la Blaj, unde a ocupat funcţiile menţionate (Ms. lat. 268, f. 12r; ca prefect al tipografiei a funcţionat între anii 1787-1792, conform Tatai-Baltă, Mircea 1998, p. 394-395). Rolul lui, în comparaţie cu cel al lui Mihail Timar, a fost surprins de Petru Maior (1995, p. 179): „Timar îi slujea în loc de conţepistum în corespondenţii cu Crăescul Guberniu ş.c., Caian era pus să vândă grîu, cucuruz, să aibă grijă de vinuri şi de alte lucruri iconomiceşti şi împreună îi era soţ la sfaturile ceale de taină, la care Timar nu avea intrare. După ce vlădica şi Caian s-au dedat şi ei a face conţepturi, pre Timar îl rândui de aici vicariu la Haţeg, unde au şi murit şi aşa numai amândoi rămaseră a împlini toate lucrurile clirului, spre care sfârşit mai mulţi bărbaţi şi bine harnici abia ar ajunge.” 247 MRUB – AG-ai, nr. 49/1789 (Status personalis Cleri Graeco-Catholici), f. 1v. 248 Schematismus 1800, p. 137, 139. 249 Schematismus 1811, p. 199. 250 Acesta a fost protopop al Blajului din anul 1822 (Schematismus 1822, p. 209) şi prepozit capitular din 1824 (Schematismus 1824, p. 66). 251 Protopopiatul Blajului, cel mai important din dieceză, a fost atribuit şi după moartea lui Filipan, survenită în anul 1832, noului prepozit capitular Teodor Pop (Schematismus 1835, loc. cit.). Cel al Biei însă, cu o importanţă mai redusă în contextul noii organizări administrative de după 1830, a fost deţinut, după decesul din acelaşi an 1832 al lui Dimitrie Caian junior, de Simion Fülep, care ocupa funcţia de apărător al căsătoriei (ibidem, p. 6). 252 Dimitrie Caian junior promovase încă din anul 1826 la demnitatea de canonic lector (Schematismus 1826, p. 69). 246 230 Un timp al reformelor Faptul era comunicat, după relatarea despre decesul ierarhului şi descrierea impresionantei ceremonii funerare, în scrisorile din 8 octombrie 1830 adresate primatului Ungariei de capitlul din Blaj şi de vicarul capitular însuşi 253. O lungă şi îndurerată scrisoare i-a trimis lui Rudnay la scurt timp şi canonicul scolastic Ioan Lemeni, care avusese şi anterior relaţii epistolare cu fostul episcop al Transilvaniei 254. Cei doi canonici şi reprezentanţii capitlului îi solicitau lui Rudnay să intervină la Curte în favoarea lor, pentru a li se acorda permisiunea de alegere a unui nou episcop. În acest scop, Caian însuşi a călătorit la Viena în anul 1831255. Decesul său din 3 martie 1832, urmat la doar câteva zile de moartea lui Vasile Filipan, care-i succedase în funcţia de vicar capitular, a oferit posibilitatea unei nesperate ascensiuni lui Ioan Lemeni. Devenit la rândul său vicar capitular, el a convocat sinodul electoral pentru data de 15 mai, prin circulara din 20 martie 1832 256. Activitatea celor trei vicari capitulari în timpul acestei sedisvacanţe a fost axată desigur pe problema convocării sinodului şi a alegerii noului ierarh. Ei încheiau astfel o lungă evoluţie, pe parcursul căreia se realizase tranziţia de la tradiţionalul vicar general, întruchipat în mod strălucit de Ignatie Darabant, la vicarul capitular, ilustrat şi el de personalităţi remarcabile, dar care era reprezentantul unei dieceze structurate în mod sensibil diferit din punct de vedere instituţional. Restructurarea nu mai lăsa loc de manifestare dispoziţiei imperiale din anul 1781 privind atribuţiile scaunului primaţial de Esztergom în perioada sedisvacanţei. Rămâne de văzut în continuare care a fost conţinutul efectiv al acestei acţiuni de renovare a instituţiilor diecezane. V.3.2. Consistoriul episcopal Investigarea evoluţiei instituţiei consistoriului pentru perioada episcopului Ioan Bob evidenţiază tendinţa de îndepărtare a călugărilor bazilieni de la conducerea diecezei, care a fost justificată în istoriografie, din punctul de vedere al dreptului canonic, prin raportare la prezbiteriul antic format din clerici seculari 257. În egală măsură a fost AE – Unirea cu Biserica Romei, unde se păstrează copiile celor două scrisori şi ale răspunsurilor primatului, transmise în ambele cazuri la 27 octombrie. Informaţia despre modul alegerii lui Caian apare în ambele scrisori, iar ceremonia de înhumare a episcopului Ioan Bob, la care luaseră parte mai bine de 4000 de oameni şi asistaseră peste 150 de preoţi, este relatată în scrisoarea capitlului, subscrisă de Vasile Filipan şi Teodor Sereni. 254 Scrisoarea din 13 octombrie 1830, la care Rudnay a răspuns tot în 27 octombrie, exprimându-şi şi el deschis regretul pentru dispariţia episcopului (copii păstrate în acelaşi fond). Relaţiile dintre cei doi ierarhi trebuie să fi fost destul de apropiate din moment ce Rudnay vorbea, în răspunsul adresat lui Ioan Lemeni, despre „obitus peramati Praesulis mihi quoque non vulgari amicitia conjuncti”. Tot aici am identificat copia unei scrisori adresate de Lemeni lui Rudnay la 22 decembrie 1824 (însoţită de copia răspunsului acestuia din 2 ianuarie 1825) în care, pe lângă urările transmise pentru noul an, erau comunicate informaţii despre starea sănătăţii episcopului şi despre canonici (decesul lui Ioan Nobili, propunerea lui Filipan pentru funcţia de prepozit ş.a.). 255 Comşa, Seiceanu 1994, loc. cit. 256 Pentru împrejurările sinodului electoral, vezi Gyémánt 1978, p. 411-415, aici fiind publicată şi circulara din 20 martie. 257 Grama 1895, p. 136, 157-158. 253 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 231 subliniat rolul de tranziţie atribuit de la început monahilor prin prevederile conţinute în bula de întemeiere a Episcopiei Făgăraşului din 18 mai 1721 şi în diploma de donaţie a domeniului Blajului din 21 august 1738, ei trebuind să ţină locul canonicilor şi capitlului 258. Mai recent a fost analizată evoluţia de fapt a consistoriului, fiind sesizate măsurile care au avut drept rezultat apropierea acestuia, sub aspect funcţional, de instituţia capitlului catedral 259. Etapele esenţiale în această direcţie au fost parcurse în timpul episcopilor Petru Pavel Aaron, când călugării bazilieni au ajuns să domine activitatea consistoriului, formând nucleul său permanent, şi Atanasie Rednic, care a recrutat un număr fix de consistoriali, înzestrându-i cu funcţii. În timp, călugării înşişi au început să-şi aroge demnitatea de canonici, ca urmare a rolului jucat în conducerea diecezei 260. Utilizarea termenului de „capitlu” şi tendinţa de asimilare a propriului statut cu cel al canonicilor regulari a reprezentat o constantă în deceniul opt al secolului şi chiar mai târziu, îndeosebi în cazul acelor membri ai ordinului care s-au aflat la conducerea mănăstirii 261. El a fost folosit şi în corespondenţa cu episcopul, desemnând întreaga comunitate monahală din mănăstirea „Sfânta Treime” 262. La începutul anilor optzeci, orientarea antimonahală a politicii imperiale şi sprijinirea promovării clerului secular la conducerea diecezelor greco-catolice, alături de evoluţiile interne, au pregătit însă deja transformarea modalităţii de guvernare a diecezei Făgăraşului. O semnificaţie similară au avut-o prevederile decretului imperial din anul 1781, prin care a fost contopit seminarul din fosta mănăstire „Bunavestire” cu cel din mănăstirea „Sfânta Treime”, acesta trecând sub autoritatea clerului secular şi nemaiputând primi decât candidaţi pentru sacerdoţiu 263. După ocuparea scaunului episcopal, Ioan Bob i-a confirmat pe călugări în funcţiile deţinute anterior, rolul lor în conducerea diecezei scăzând însă mult, în primul rând ca o consecinţă a decretului imperial din 12 decembrie 1781, pe care episcopul nu a făcut decât să-l respecte în mod strict 264. Acesta interzicea folosirea lor pentru misiuni ori alte funcţii cuvenite clerului secular; monahilor le rămâneau doar atribuţiile didactice Vezi de pildă, Pop 1937, p. 320. Miron 2004, p. 101-103. 260 Tóth 2001, p. 268; Pâclişanu 1991-1993, p. 164-165. Conform mărturiei din 1774 citate de Zenovie Pâclişanu, titlul de „canonic” era uzitat uneori şi de episcop. 261 Miron 2004, p. 108, pentru mărturiile referitoare la deceniul opt; Bârlea 1948, p. 358-368, doc. nr. LXXXVIII-CVI, pentru mărturiile ulterioare referitoare la prepozitul Filotei László. În mai puţine cazuri, termenul este utilizat şi de prepozitul Ioachim Pop (ibidem, p. 372-373, doc. nr. CXVII), dar şi de Spiridon Fogaraşi, în calitate de asesor consistorial (ibidem, p. 355-358, doc. nr. LXXXI, LXXXIV-LXXXVI). Termenii au fost preluaţi în forme identice şi în răspunsurile trimise acestora de Congregaţia de Propaganda Fide sau de nunţiul vienez. 262 MRUB – AG-ai, nr. 73/1784, f. 1v, scrisoarea din 16 septembrie 1784 adresată de călugării mănăstirii „Sfânta Treime” noului episcop Ioan Bob, în care aceştia se intitulează „Capellani Capitulum Monasterii Ssmae Trinitatis Ordinis Sancti Basilii Magni”. Într-o altă scrisoare, din 14 iulie 1797, este utilizată formula „Capellani Capitulum et Monasterium Caesareo Regium Ordinis Sancti Basilÿ Magni ad Sanctissimam Trinitatem Balasfalvense” (Idem, nr. 4/1797, f. 4r). 263 Grama 1884, p. 134; Bârlea 1948, p. 69. Primul prefect al noului seminar diecezan a fost Alexandru Fiscuti (1784-1787), căruia i-au urmat, până la 1807, Dimitrie Caian senior, Vasile Nemeş, Chiril Ţopa, Dimitrie Vaida, George Demeter şi Dimitrie Pop (vezi referinţele de mai jos, notele 279, 281-282, şi Radu 1913, p. 117-118). 264 Bârlea 1948, p. 205-207, 210. 258 259 232 Un timp al reformelor şi participarea la şedinţele consistoriale 265. Prevalându-se de instrucţiunile imperiale, Ioan Bob le-a impus solitudinea monastică, încercând să evite pe această cale revigorarea conflictului care-i opusese în trecut aproape constant pe călugării bazilieni arhiereului lor; pe de altă parte, el nu i-a încurajat pe cei care manifestau aplecare pentru viaţa monahală 266. În aceste condiţii, declinul ordinului a fost inevitabil, iar modificarea atitudinii ierarhului după înfiinţarea capitlului nu l-a mai putut revigora, în lipsa implicării sale efective şi susţinute în acţiunea de refacere a comunităţii monahale 267. În funcţie de această orientare s-a modificat şi componenţa consistoriului. Dacă în timpul lui Atanasie Rednic funcţionau doar câţiva consistoriali, membri ai ordinului bazilian înzestraţi cu demnităţi 268, iar sub Grigore Maior numărul lor crescuse, incluzând şi membri ai clerului secular 269, Ioan Bob s-a conformat decretului imperial din anul 1781, constituindu-şi consistoriul aproape fără excepţie din membri ai ordinului bazilian prevăzuţi cu funcţii consistoriale sau atribuţii didactice 270. Astfel, în anul 1787, „Totuşi la judecăţi priimea şi pre călugări în consistorium, fiind încă ei în loc de canonici şi în loc de capitulum, pănă când însuşi feace din preoţi mireani capitulum adevărat, după datina celor de leage lătinească.” Maior 1995, p. 179. Au fost însă şi călugări care au activat în afara mănăstirii, precum misionarul Spiridon Fogaraşi sau Gherman Péterlaki; acesta din urmă a funcţionat scurt timp, după 1790, ca administrator al reînfiinţatului district al Turzii, până la numirea lui George Demeter ca protopop (la 19 iulie 1791), la acea dată director al şcolii normale din Năsăud (MRUB – Protocollum 1790-1791, f. 72r; Comşa, Seiceanu 1994, p. 39). 266 Maior 1995, p. 174, 179. 267 Călugării s-au mai făcut auziţi doar în anul 1807, când au protestat împotriva înfiinţării capitlului, şi în anii 1818-1821, când au încercat fără succes să-şi recupereze vechile privilegii (Raţiu 1912, p. L-LIV). 268 În anul 1767 sunt menţionaţi, pe lângă vicarul general („causarum canonicarum auditor”, preluând probabil deja o parte a atribuţiilor teologului iezuit), teologul iezuit („causarum a latere Illustrissimi Domini Episcopi auditor”, titlu care nu mai apare în 1768) şi prepozitul mănăstirii „Sfânta Treime”, trei asesori consistoriali („canonici capitulari” – Titulare Dacicum, p. 114-115, Calendarium 1768, p. 64-65); acestora li se adăuga un notar al clerului (protopopul de Daia, Avram Pop, singurul cleric secular din consistoriu) şi un secretar al consistoriului, care în 1768 era călugărul Iosafat Devai. Şematismul din anul 1767 menţionează şi 10 protopopi cu titlul de asesori consistoriali, desigur nepermanenţi (Titulare Dacicum, p. 115-116). Vezi şi Miron 2004, p. 103-104. 269 În anul 1780, pe lângă vicarul general şi prepozitul Filotei László, funcţionau şapte asesori consistoriali („canonici consistoriali”), dintre care cinci erau membri ai clerului secular (protopopi), ceilalţi doi călugări deţinând şi ei titlul de protopop; se adăugau alţi doi clerici seculari – trezorierul şi secretarul consistoriului (Calendarium 1780, p. 77). Cu doar câţiva ani mai înainte numărul monahilor bazilieni era preponderent în consistoriu, conform unei liste a participanţilor la o şedinţă consistorială din 16 iunie 1777 (Miron 2004, p. 104). Faptul că Grigore Maior a introdus în consistoriu şi reprezentanţi ai clerului secular este însă demonstrat de consemnările referitoare la şedinţele consistoriale din perioada 1779-1780. Ioan Bob însuşi a fost membru al consistoriului episcopal, încredinţându-i-se chiar şi prezidiul acestuia (Bârlea 1948, p. 300-301, doc. nr. Xh). 270 Această componenţă a consistoriului apare deja la sfârşitul episcopatului lui Grigore Maior, ceea ce demonstrează că şi el s-a conformat ordinului imperial. Catalogul participanţilor la sinodul electoral din 1782 enumeră, în afara vicarului general Ignatie Darabant şi a prepozitului 265 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 233 consistoriul episcopal îi cuprindea pe Ignatie Darabant (vicar general şi preşedinte al consistoriului), Filotei László (prepozit), Samuil Micu (predicator în biserica catedrală), Ştefan Pop (referent consistorial), Spiridon Fogaraşi (secretar al consistoriului); acestora li se adăugau Iosafat Devai (prefect de studii), Ieronim Kálnoki, Partenie Iacob, Benedict Fogaraşi, Ioachim Pop, Gherman Péterlaki (profesori la gimnaziul din Blaj) şi Mihail Timar, singurul cleric secular, care funcţiona ca profesor şi secretar al episcopului271. Structura consistoriului s-a menţinut aproape în aceeaşi formă până la începutul anilor ’90 272. Prezidarea şedinţelor era de competenţa episcopului sau a vicarului general 273, acesta din urmă fiind suplinit, după plecarea lui Ignatie Darabant la Oradea, de prepozitul mănăstirii „Sfânta Treime” – Ioachim Pop (interimar, 1788-1790) 274, apoi Filotei László (1790-1795) 275. Un moment interesant în evoluţia consistoriului îl reprezintă anul 1792. Atunci reprezentanţii clerului, întruniţi în sinodul diecezan, au solicitat revigorarea adunării celor 12 asesori 276 şi au impus episcopului Ioan Bob confirmarea lor 277. Dincolo de desuetudinea ei, această tentativă reflectă încercarea clerului eparhial de a-şi reimpune controlul asupra guvernării diecezei, în contextul mai larg al afirmării sinodului în aceşti ani ca for de decizie şi împotriva tendinţei centralizatoare promovate de episcop. Tentativa nu a avut consecinţe deosebite 278, rămânând însă semnificativă ca demers. Începând cu mijlocul ultimului deceniu al secolului s-au produs modificări esenţiale în componenţa consistoriului. În primul rând, prezidarea şedinţelor i-a fost Filotei László, 11 călugări (4 consistoriali şi 7 profesori), fără ca vreunul dintre aceştia să mai deţină titlul protopopial (M. Moldovanu 1869, p. 129). 271 Calendarium 1787 (fără paginaţie). Nu am avut la dispoziţie un alt şematism pentru primii ani ai episcopatului lui Ioan Bob, dar diferenţele faţă de anul 1782 sunt relativ puţine, noul ierarh preluând consistoriul de la antecesorul său în aproape aceeaşi componenţă (lipsesc dintre consistoriali Augustin Ládai şi Vasile Keresztesi, iar dintre profesori Ioanichie Vijoli, apărând în schimb Samuil Micu ca şi consistorial şi Mihail Timar ca profesor). Pentru monahii însărcinaţi cu atribuţii şi funcţii didactice vezi şi Protopopescu 1966, p. 229-230. 272 Schematismus 1789, p. 148-149; singura diferenţă mai importantă este absenţa vicarului general. 273 Raţiu 1877, p. 329. 274 Schematismus 1789, p. 148; Bârlea 1948, p. 372-375, doc. nr. CXVII-CXXII. 275 Bârlea 1948, p. 364, 366-369, doc. nr. C, CIII-CVIII. Filotei László a deţinut această funcţie şi în anul 1784, când Darabant a fost probabil implicat în acţiunile misionare (ibidem¸ p. 360, doc. nr. XCII), iar ca prepozit a funcţionat între 1776 şi, probabil, 1793, cu excepţia anilor 17881790, când mănăstirea a adăpostit spitalul militar transferat de la Alba Iulia şi majoritatea călugărilor au fost nevoiţi să plece, el însuşi mutându-se la mănăstirea din Alba Iulia (ibidem, p. 358-368, doc. nr. LXXXVIII-CVII; Raţiu 1912, p. XIX). Nu am întâlnit informaţii certe despre momentul încheierii activităţii ca prepozit, dar ultima scrisoare trimisă Congregaţiei, la 15 decembrie 1795, o semnează doar ca „assessor primarius” al consistoriului episcopal, calitate în care a prezidat încă şedinţele acestuia (Bârlea 1948, p. 368-369, doc. nr. CVIII). 276 Rolul acestei instituţii fusese reglementat prin canonul 1 al sinodului din 1732 (M. Moldovanu 1872, p. 96). 277 Maior 1995, p. 178; vezi şi Pâclişanu 1917, p. 473-474. 278 Conform lui Alexandru Grama (1895, p. 80), în perioada ulterioară s-a păstrat tradiţia funcţionării ca asesori consistoriali a protopopilor mai de frunte, în calitate de „următori ai celor 12 bărbaţi”. 234 Un timp al reformelor încredinţată, prin delegaţie, notarului clerului Dimitrie Caian senior, cel mai apropiat consilier al episcopului, care a câştigat astfel o poziţie foarte importantă în conducerea diecezei. Călugării bazilieni (în număr de 7 acum) îşi păstrau statutul de asesori, la care era redus şi prepozitul mănăstirii „Sfânta Treime”, sau funcţionau ca profesori. Tot acum, funcţiile şi atribuţiile didactice au început să fie preluate parţial de membri ai clerului secular, protopopi şi tineri teologi, înzestraţi cu funcţii de conducere pe plan şcolar (prefect şi viceprefect al seminarului, director al şcolilor normale) sau cu posturi de profesori ai gimnaziului 279. În anii următori numărul călugărilor a scăzut progresiv, ei nemaiputându-şi îndeplini nici atribuţiile administrative, nici pe cele didactice 280. Episcopul a recurs în aceste condiţii la cooptarea în consistoriu a unora dintre clericii seculari care activau în conducerea instituţiilor şcolare sau ca profesori, acordându-le funcţia de asesori consistoriali şi remunerându-i din veniturile mănăstirii 281, iar funcţiile şi posturile didactice au continuat să fie completate cu clerici seculari remuneraţi în acelaşi fel 282. Printre cei cooptaţi în consistoriu s-a aflat şi secretarul episcopal Dimitrie Schematismus 1796, p. 139-140. Între cei şapte monahi se numărau prepozitul Ştefan Pop, asesorii consistoriali Filotei László, Samuil Micu şi Spiridon Fogaraşi, respectiv profesorii Benedict Fogaraşi şi Ioachim Pop şi prefectul tipografiei Gherman Péterlaki; clericii seculari cu funcţii şi atribuţii didactice erau protopopii Vasile Nemeş (prefect al seminarului), Chiril Ţopa (viceprefect al aceleiaşi instituţii), Gheorghe Tatu (director şcolar) şi proaspeţii absolvenţi ai studiilor teologice, profesorii gimnaziului Constantin Gyulai, Ştefan Vlad, Ioan Simonetti şi Ioan Nemeş. Atribuţiile monahilor s-au menţinut şi în anul 1800, doar prefectul tipografiei fiind atunci protopopul Dimitrie Vaida, în acelaşi timp şi prefect al seminarului (Tatai-Baltă, Mircea 1998, p. 397), dar numărul celor care deţineau funcţii de conducere pe plan şcolar sau posturi didactice a crescut la opt: directorul şcolar Vasile Nemeş, prefectul seminarului şi tipografiei Dimitrie Vaida, viceprefectul Ioachim Dobra, prefectul de studii şi profesorul Ioan Raduly, profesorii Eliseu Novac, Ioan Neagoe, Dimitrie Pop şi Grigore Maior (Schematismus 1800, p. 137-138). 280 În anul 1804 mai sunt menţionaţi 5 călugări (Schematismus 1804, p. 139), iar în 1806 doar 3 (Schematismus 1806, p. 152-153). Dintre ei, mai activau ca profesori, în 1804, Benedict Fogaraşi, de Scriptură, şi Ioachim Pop, de teologie dogmatică, iar în 1806 unul singur, Benedict Fogaraşi. 281 Bârlea 1948, p. 65, 221. În anul 1807, directorul şcolilor normale Vasile Nemeş şi Dimitrie Caian junior, secretar episcopal şi arhivar, apar cu titlul de asesori consistoriali, iar Dimitrie Pop, prefect al seminarului şi al tipografiei (Tatai-Baltă, Mircea 1998, p. 398), ca trezorier al consistoriului (Schematismus 1807, p. 167). 282 Numărul clericilor seculari cu funcţii şi atribuţii didactice a crescut constant în această perioadă. În 1804 erau patru: Vasile Nemeş, director şcolar, protopopul George Demeter, prefect al seminarului şi al tipografiei (Tatai-Baltă, Mircea 1998, p. 397-398), George Fejér, viceprefect al seminarului, şi Dimitrie Caian junior, prefect de studii şi profesor (Schematismus 1804, loc. cit.). În 1806 Fejér a fost înlocuit de Iovian Nobili şi au mai apărut Teodor Pop, ca prefect de studii şi profesor, şi Mihail Muntean ca profesor, Dimitrie Caian junior continuând să funcţioneze şi el ca profesor (Schematismus 1806, p. 153). Iar în 1807, pe lângă Vasile Nemeş, Dimitrie Caian junior, Dimitrie Pop, Teodor Pop şi Mihail Muntean, amintiţi deja, au mai activat Chiril Pop, viceprefect al seminarului, şi Ioan Lemeni, profesor de logică (Schematismus 1807, loc. cit.). Ocuparea funcţiilor şi posturilor didactice de reprezentanţii clerului secular, care fusese îngăduită încă de Iosif al II-lea, conform lui Alexandru Grama (1884, p. 135-136), a fost pusă în practică aşadar abia începând din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea (vezi Bârlea 279 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 235 Caian junior, care a parcurs o carieră semnificativă: profesor de logică şi prefect de studii la seminar în 1804, profesor de teologie dogmatică şi arhivar în 1806, ulterior canonic şi vicar capitular 283. Iniţiativa episcopului a constituit pasul imediat premergător întemeierii capitlului, încheindu-se astfel procesul de impunere a reprezentanţilor clerului secular la conducerea diecezei şi schimbându-se totodată definitiv structura consistoriului 284. În această perioadă, atribuţiile consistoriului erau aproape în exclusivitate de natură judiciară, consistoriul episcopal funcţionând ca a doua instanţă pentru procesele judecate în primă instanţă de forurile protopopiale. O asemenea procedură contravenea decretului imperial din 12 decembrie 1781, care considerase consistoriul episcopal ca for de primă instanţă, a doua instanţă fiind reprezentată în viziunea imperială de consistoriul arhiepiscopal (primaţial). Decretul dispusese aşadar ca soluţionarea cauzelor matrimoniale să aibă loc numai prin pronunţarea a două sentinţe, de către instanţe diferite, recomandându-se şi instituirea unui „apărător al căsătoriei” („defensor matrimonii”) 285. Aceste dispoziţii nu au avut ca rezultat renunţarea la procedura tradiţională utilizată în Biserica românească, în ciuda punctelor de vedere critice exprimate din perspectiva reglementărilor canonice catolice de episcopul Ignác Batthyány. Menţinerea ei a fost justificată de Petru Maior printr-un demers istoriografic care urmărea să pună în lumină statutul autonom al Episcopiei Făgăraşului 286. În privinţa apărătorului căsătoriei 1948, p. 68, 72); a făcut excepţie doar Mihail Timar, care a activat ca professor ordinandorum deja din timpul lui Grigore Maior (M. Moldovanu 1869, p. 133), şi desigur primul director şcolar greco-catolic Gheorghe Şincai, care a făcut parte doar iniţial din rândurile clerului. Pentru semnificaţiile prezenţei membrilor corpului profesoral în consistoriul episcopal şi ulterior în capitlu, vezi Mârza 2002, p. 219. 283 Schematismus 1804, loc. cit.; Schematismus 1806, loc. cit.; Schematismus 1807, loc. cit. 284 Grama 1884, p. 182-183; Pâclişanu 1917, p. 474. O analiză pertinentă a implicaţiilor acţiunii de perfecţionare administrativă a diecezei greco-catolice, cu referire concretă la instituţia consistoriului, a realizat istoricul Remus Câmpeanu (2000, p. 203-205). 285 Nilles 1885, p. 650. Vezi şi supra, cap. I.1, nota 21, prevederile decretului aulic din 10 aprilie 1782. 286 Maior 1995, p. 185-188, 190-191. În paragraful intitulat Apelaţiia de la scaonul Episcopiei Făgăraşului la scaonul arhiepiscopesc al Strigonului, din Istoria Besericei românilor, Petru Maior prezintă conţinutul instrucţiunilor imperiale, opinând că acestea s-ar datora unei necunoaşteri a procedurii uzitate de români, care recurg şi ei la două instanţe judiciare pentru soluţionarea proceselor de divorţ, şi anume sinodul protopopial şi consistoriul episcopal. Lămurirea era necesară pentru demonstrarea faptului că Episcopia Făgăraşului nu era supusă canonic Arhiepiscopiei de Esztergom şi, în consecinţă, aceasta din urmă nu se putea constitui într-o instanţă de apel pentru cauzele judecate în primă instanţă în consistoriul episcopal din Blaj. În continuare, Maior prezintă cazul procesului intentat protopopului Chiril Ţopa, considerat „esemplul cel dintâiu de apelaţie de la conzistoriul românilor uniţi din Ardeal la scaonul arhiepiscopului al Strigonului”. Socotindu-se nedreptăţit prin sentinţa dată de consistoriul din Blaj, acesta a apelat la consistoriul arhiepiscopal de la Tyrnavia, cu toată împotrivirea episcopului. Prevederile decretului din 12 decembrie 1781 deschiseseră posibilitatea unui astfel de apel, cu atât mai mult cu cât în cazul de faţă consistoriul episcopal reprezentase forul de primă instanţă. Un caz anterior similar, dar în care consistoriul din Blaj nu a permis solicitantului apelul la forul arhiepiscopal, invocând tradiţia şi privilegiile scaunului episcopal, este menţionat la Miron 2003-2004, p. 128-129. 236 Un timp al reformelor (atribuţie a teologului iezuit până în anul 1773), acesta nu se regăseşte între membrii consistoriului, cel puţin ca funcţie distinctă, decât foarte târziu 287. Dintre cauzele dezbătute, un număr important se referă la probleme matrimoniale: căsătorii încheiate prin nerespectarea impedimentelor privitoare la gradele de rudenie, a obligativităţii celor trei vestiri prealabile, ori prin abuz, solicitarea divorţului pentru diferite motive (adulterul şi bigamia cel mai frecvent). Mărturiile contemporane reflectă controversele din epocă legate îndeosebi de chestiunea divorţului, ca urmare a unor inovaţii introduse încă în perioada anterioară în dreptul canonic matrimonial 288. O altă categorie de cauze, foarte bine reprezentată, este cea referitoare la preoţi. Aceştia erau inculpaţi pentru încălcarea reglementărilor imperiale referitoare în special la legislaţia matrimonială, depăşirea ori neîndeplinirea atribuţiilor proprii, un comportament moral inadecvat statutului lor. Alte probleme care apar sunt legate de proprietăţile bisericeşti, de distribuirea veniturilor acestora, de numiri şi mutări de preoţi, de diferite plângeri ale credincioşilor 289. În anul 1796 este menţionat în această funcţie Ştefan Vlad, profesor de retorică şi poetică (Schematismus 1796, p. 140), iar în anul 1800 Eliseu Novac, profesor de teologie morală (Schematismus 1800, p. 138). El a putut exista însă şi mai înainte, pentru că intervenţia sa este amintită în consemnarea referitoare la dezbaterea unei cauze matrimoniale din 10 ianuarie 1791 (MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom II/1787-1791, f. 28r-v). 288 Petru Maior discută pe larg despre aceste inovaţii în paragraful intitulat Despărţirea căsătoriei, din lucrarea menţionată şi mai sus (p. 191-195), abordând problema neadmiterii divorţului în cazurile de adulter şi a desfacerii căsătoriilor „clandestine” (care nu se încheiaseră de către parohul mirelui sau al miresei). Este demnă de relevat şi poziţia oficială, exprimată la 9 septembrie 1783 de vicarul general Ignatie Darabant în chestiunea aceloraşi căsătorii „clandestine”: acesta dădea, ca referinţe pentru „matrimoniali usu et consuetudine hujus Dioecesis”, reglementarea episcopului Petru Pavel Aaron discutată şi de Petru Maior, care statuase nulitatea căsătoriilor respective, în conformitate cu o decizie a Conciliului tridentin, dar şi lucrarea lui Samuil Micu, Dissertatio canonica de matrimonio juxta disciplinam Ecclesiae Orientalis, apărută la Viena în anul 1781 (MRUB – AG-ai, nr. 128/1783, f. 1r; scrisoare citată şi la Pâclişanu 1991-1993, p. 160, nota 108). 289 Atribuţiile referitoare la persoanele ecleziastice şi la cauzele matrimoniale sunt invocate în scrisoarea trimisă episcopului Ioan Bob la 23 ianuarie 1799 de consistoriu, prin care acesta solicita intervenţia ierarhului în favoarea scutirii sale de obligaţia înaintării lunare la Guberniu, spre control, a protocolului propriu, conform decretului aulic din 7 aprilie 1797, cu următoarea argumentaţie: „[…] illud Rescriptum ad nos tanquam vere Catholicos minime pertinere, sed potius Consistoria Dnorum Acatholicorum, in quibus res fundationum et scholarum tractant. In nostra enim Consistoria neque Scholastica neque Fundationalia pertractantur; unice respiciuntur actus Ecclesiasticorum personales, et causae matrimoniales cognoscuntur.” MRUB – AG-ai, nr. 2/1799, f. 1r-v. Reluând argumentul suplimentar înfăţişat în scrisoarea consistoriului, privitor la inexistenţa unui caz anterior de impunere a unei asemenea obligaţii („inde ab amplexo Catholico dogmate ab hoc onere semper libera fuerit hosce Dioecesis”), episcopul a transmis Guberniului această solicitare, invocând la rândul său „usum antiquissimum inde ab anno 1696 quo clerus hic Fogarasiensis statui Catholico adnumeratur exstitit” (ibidem, f. 3r-v, concept). Cererea Guberniului şi decretul aulic menţionat reprezentau reluarea unei dispoziţii iosefine care urmărise, la data emiterii sale, subordonarea faţă de 287 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 237 Multitudinea cauzelor dezbătute a reclamat redactarea unui protocol distinct al consistoriului, evidenţiindu-se astfel transformarea acestuia într-o instituţie exclusiv judiciară 290. Conţinutul protocolului reflectă atât transformările determinate de evoluţia proprie a instituţiei, cât şi pe acelea datorate implicaţiilor politicii ecleziastice imperiale. În primul caz, evoluţia consistoriului evidenţiază transformări de esenţă precum pătrunderea reprezentanţilor clerului secular în calitate de asesori sau înzestraţi cu funcţii şi precizarea modului de funcţionare şi a raporturilor dintre consistoriu şi instanţa subordonată acestuia (sinodul protopopial), a cărui activitate era riguros controlată de forul superior291. În cel de-al doilea, se pot observa în protocolul consistorial semnificative modificări de conţinut pentru perioada de aplicabilitate a reglementării iosefine privitoare la transferul competenţei în cauzele matrimoniale către instanţele laice. Primul tom al protocolului acoperă perioada 1779-1780, după care intervine un hiatus datorat probabil pierderii fasciculelor următoare 292. El se deschide cu două consemnări de la sfârşitul anului 1778 (din 19 şi 21 decembrie), extrem de interesante datorită informaţiilor pe care le oferă. Astfel, notaţiile referitoare la prima cauză reprezintă de fapt un proces-verbal, cu expunerea cauzei şi menţionarea participanţilor şi a opiniilor exprimate de aceştia 293. Adunarea, găzduită de palatul episcopal, fusese prezidată de vicarul general Filotei László şi la ea participaseră 21 de clerici (4 protopopi, 2 monahi, parohul Blajului şi Ştefan Salciai, alături de 11 protopopi şi 2 juraţi ca asesori) 294. Această componenţă, ca şi consemnarea introductivă („adunare de săborul mare”) arată că era vorba de forma lărgită a consistoriului, care îşi păstra încă atribuţiile judiciare 295. Interesante sunt şi opiniile contradictorii exprimate în problema divorţului solicitat de autoritatea politică a tuturor consistoriilor necatolice (Teutsch 1907, p. 274-275; Schuller 1969, p. 64-67). 290 MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom I/1779-1780, tom II/1787-1791. Şedinţele consistoriului se ţineau cel puţin o dată sau de două ori pe săptămână, iar în anul 1821 s-a stabilit ca ziua de întrunire să fie miercurea (M. Moldovanu 1872, p. 69). 291 O probă în acest sens o constituie rezoluţia consistoriului din 8 august 1790, prin care a fost retransmisă forului protopopial o cauză matrimonială judecată de acesta fără a fi autentificate mărturiile prezentate de părţi, apreciate drept contradictorii de membrii consistoriului, într-o şedinţă anterioară, din 13 iunie (MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom II/1787-1791, f. 21v, 22v). 292 Următorul fascicul păstrat acoperă perioada 1787-1791, iar următoarele protocoale păstrate datează de la sfârşitul aceluiaşi deceniu (Ms. rom. 583 – Protocollum Consistoriale 1797-1799; Ms. rom. 323 – Protocollum Consistoriale 1799-1800). Vezi analiza acestora din urmă la Răduţiu 1977, p. 34. 293 MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom I/1779-1780, f. 1r-v. 294 Primii constituiau probabil membrii permanenţi ai consistoriului: protopopii Alexandru Aron, Teodor Meheşi, Daniel Pop şi Ioan Para, monahii Ştefan Pop şi Augustin Ládai, parohul Blajului Mihail Pop şi Ştefan Salciai. Ceilalţi erau asesorii convocaţi doar cu acest prilej: protopopii Nicolae Tatu (Sadu), Nicolae Benyei (Biia), George Maier (Căpuş), Artemon Şamu (Lechinţa), Simion Zdrenghe (Tiur), Ioan Solomon (Arieş), Ioan Balomiri (Bobâlna), Ioan Pop (Orăştie), Macabeus Kontor (Straja), George Petraşc (viceprotopop al Făgăraşului), Trăilă Popovici (Inoc) şi juraţii districtelor Făgăraş şi Alba Iulia (Popa Sandu şi Popa Ioan din Ighiu). 295 „Anul 1778, 19 dechemvrie fiind adunare de săborul mare în polata vlădicească prezidăluind Măriia Sa Domnul Vicareş Ghenăraliş Filothei Laslo s-au luat cauza domniei sale Niculae Şebeşii ca A. asupra şi împotriva Măriuţii, muerii sale, ca I.” 238 Un timp al reformelor soţ, un anume Nicolae Şebeşi, care-şi acuzase soţia de înşelăciune, adulter şi primejduirea vieţii 296. Cei 13 asesori s-au pronunţat în bloc pentru acordarea divorţului, ca şi protopopii Alexandru Aron şi Daniel Pop şi Ştefan Salciai. Ceilalţi consistoriali însă fie au invocat „consensuşul” îndelungatei convieţuiri a soţilor (Teodor Meheşi) sau absenţa soţiei incriminate (Augustin Ládai), fie au susţinut validitatea căsătoriei, acceptând doar separarea de locuirea împreună (Ştefan Pop şi Ioan Para); o poziţie singulară a avut Mihail Pop, care a susţinut validitatea legăturii matrimoniale în conformitate cu prevederile canonice respectate până atunci de consistoriu 297. Cealaltă cauză, tot de natură matrimonială, a fost discutată după două zile de acelaşi consistoriu, ea încheindu-se cu alcătuirea unui act de împăciuire („carte de pace”) 298. Din ianuarie 1779, consemnările au căpătat forma care avea să devină obişnuită, constând în menţionarea datei întrunirii consistoriului, a speciei procesului transmis de la forul protopopial, a numelui şi domiciliului părţilor implicate şi a poziţiei în proces (actorul sau inctul) 299. Rezoluţia (Deliberatum sau Conclusum) face referire la actele administrate ca probe (depoziţii ale martorilor, atestate, „vălătaşe”, adică anchete instituite de părţi sau la dispoziţia consistoriului) şi este precedată uneori de reproducerea pledoariilor „procuratorilor” celor două părţi. Şedinţele reprezintă de această dată întrunirile regulate ale consistoriului în forma sa restrânsă şi permanentă, cu participarea unui număr redus de asesori aparţinând clerului secular, al căror nume este rareori menţionat 300. Sunt frecvente consemnările referitoare la cazuri de căsătorii încheiate prin silnicie, în general din voinţa părinţilor, situaţii în care consistoriul aproba de obicei cererea de invalidare a legăturii matrimoniale, sancţionându-i şi pe preoţii care încălcaseră prevederile canonice şi dispoziţiile episcopale 301. Iată motivaţia înfăţişată într-un asemenea caz de reclamanta Dochia din Ciufud, soţia lui Nicolae Morariu din Crăciunel: „A. prin sine penes Memoriale Inquisitorio Relatorÿs nixum arată cum când o au luat pe dânsa în ţara rumânească o au luat pentru multe făgăduinţe de zestră care au făgăduit nişte egimoni de-acolo din ţară. 2. arată a fi prea curvă şi încă obicinuită şi de obşte 3. cum adease ori s-au lăudat că-i va pune capul.” 297 „[…] juxta canones in hoc Sacra Congregatione hactenus observatos stat pro validitate Matrimonium”. 298 Ibidem, f. 1v-2r. 299 Procedura este prezentată la Răduţiu 1977, p. 34-35. 300 Este cazul şedinţei din 22 februarie 1779, găzduită de mănăstirea „Sfânta Treime” şi prezidată de auditorul cauzelor Ignatie Darabant, la care au participat ca asesori Augustin Körösi, vicar al Santăului, protopopii Simion Zdrenghe (Tiur), Ioan Bob (Daia), Gheorghe Lipcei (Craidorolţ) şi Teodor Andrica (Băseşti) şi secretarul consistoriului (MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom I/1779-1780, f. 5r). Cu acest prilej a fost soluţionată plângerea preotului din Dumitra împotriva unui alt preot din localitate care îi răpise casa, via şi pometul, dar şi a protopopului din Straja, Macabeus Kontor, care-i luase o capră, o secure şi un Molitvelnic; protopopul a fost somat să restituie bunurile luate, iar celălalt preot a fost convocat în faţa consistoriului împreună cu reclamantul peste opt zile. 301 Ibidem, f. 3r-v, 4v-5r, cauzele soluţionate în şedinţele din 8, 10 şi 22 ianuarie 1779; într-unul din aceste cazuri, preotul oficiant, Costan din Alămor, a fost amendat cu jumătate din „canonul soborului mare” (33 de florini). 296 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 239 „Sfânt Conzistorium, cu această cauzie supăr pe Sfântul Conzistorium, că iată ce nenorocită căsătorie mi s-au întâmplat cu Nicolae ca I., ficiorul Iancului Morari din Crăciunel, că foarte cu multe înşelăciuni şi beuturi au tot îmbătat pe tată-mieu, ca să mă dea lui I. muiare […], până de la o vreme foarte cumplit s-au pornit tată-mieu asupra mea şi m-au îngrozit nu fără întreagă voe mea m-au silit şi m-au dat după I. […]. Deci pestă scurtă vreme nu ştiu ce-au gundit I. că într-o noapte cu informaţie sau pus şi tocma ca pe un dobitoc de moarte m-au tăiat tirăneşte cu o săcure pe picioare şi pe tot trupul, cât de n-ar fi auzit alţi oameni de au venit de m-au scăpat de mâna lui de tot m-ar fi omorât, pe cum cred c-au avut gând. Pentru aceste pricini îndestulate legi poftesc ca din această căsătorie nelegiuită să fiu despărţită şi la altă legiuită să am blagoslovenie, că după Sfintele Canoane căsătorie care să face din silă şi din înşelăciune nu este căsătorie legiuită, ci este răpire, pe cum şi mie aşe mi s-au întâmplat, şi încă şi amintrilea nu este om cu frica lui Dumnezeu, că m-au ucis tirăneşte spre moarte, care lucru nu să face zidirii lui Dumnezeu, ci numai cu dobitoacele cele de moarte […]”. Totuşi, de această dată Consistoriul nu a găsit suficiente „pricini prin documentumuri lămurite pentru despărţire”, femeia fiind îndemnată să „meargă la bărbat şi-şi cinstească bărbatul să-şi areate dragostea la care s-au făgăduit şi s-au legat numai cu el însuşi” 302. Îndeobşte pentru despărţire se decidea şi în cazul căsătoriilor „clandestine”, în care răpirea fetei era urmată de obicei de o căsătorie încheiată noaptea printr-un preot străin, contrar normelor în vigoare privitoare la nulitatea unei asemenea legături matrimoniale303. Un caz dublu de bigamie a determinat consistoriul să decidă sancţionarea severă a părţilor implicate, Ion Paşc din Şaroşu Săsesc şi soţia lui din Biertan, ca şi a preotului vinovat de încheierea căsătoriei, Moise din Vecerd 304. Într-un alt caz de răpire, reclamat de Nastasia Drăghici din Lopadea Ungurească, este menţionat faptul că preotul Iacov din Cisteiu fusese convins de răpitori să o cunune prin promiterea unei sume de 100 de florini „de va avea vreun baiu” 305. Anumite cazuri ieşite din comun prin dramatismul lor, dezbătute ca urmare a unor „vicii de procedură” în cursul mai multor şedinţe, sunt relatate pe larg, prin reproducerea pledoariilor avocaţilor, extrem de interesante în sine, datorită punctelor de vedere exprimate. Astfel, la 18 şi 20 aprilie 1779 a fost discutată cauza dintre Paji Duruş, fiica nobilului Vasile Duruş, şi soţul ei, ciobanul iobag Ion Suci, amândoi din Lujerdiu306. Ibidem, f. 9v-10v. În acest caz, soluţionat în şedinţa din 25 aprilie, s-a decis doar sancţionarea acuzatului cu 33 de toiege şi arest până va depune 500 de florini ca şi chezăşie pentru schimbarea atitudinii sale. 303 Ibidem, f. 6r, cauza soluţionată în şedinţa din 27 februarie 1779, dintre o femeie din Bălgrad şi un bărbat din Moşna, cununaţi de preotul Oprea Precup din Şaldorf. 304 Ibidem, f. 7v, cauza soluţionată în şedinţa din 18 aprilie 1779. În acest caz, pe seama soţului a fost dictat un canon de 25 de toiege şi arest până la înfăţişarea primei soţii, soţia a fost pedepsită cu 12 toiege şi cu interdicţia contractării unei noi căsătorii până la lămurirea situaţiei primei căsătorii, iar preotul a fost chemat să dea seamă în faţa consistoriului pentru fapta sa. 305 Ibidem, f. 35v-37v, cauza discutată în şedinţele din 23 şi 29 octombrie. Observând că preotul era încă tânăr, consistoriul l-a sancţionat doar cu 12 florini. 306 Ibidem, f. 6v-7r, 8r-9r. 302 240 Un timp al reformelor Conform afirmaţiilor reclamantei, ea fusese înşelată, răpită şi dusă în Ungaria (în Sătmar), unde avusese loc căsătoria (o „nelegiuită de noapte taină”, acceptată pentru că era „cuprinsă de beţie”), după care trebuise să suporte violenţele necontenite ale soţului („sau poci zice tiranul, că neîncetat fără vină a mă bate n-au contenit ziua şi noaptea, nu ca pre o muere, ci ca pre un judecat spre moarte vărsându-mi sângele şi în multe rânduri aruncându-mi hainele în uliţă”); bărbatul era acuzat că apelase şi la „fermecătoare” pentru a o despărţi de părinţi, „că şi din fire multă vreame zmintită am fost”. De aceea, femeia solicita despărţirea, „fiindcă toată taina aceasta să arată nelegiuită şi împotriva Sfintelor Canoane, altă este că un tiran ca acesta, precum din vălătaş să arată, nu este vrednic a nu să canoni, că împotriva Sfintelor Canoane toate le-au săvârşit”. Soţul susţinea în schimb că ea îl urmase de bunăvoie şi trăiseră împreună timp de şase ani, având şi trei copii, după care fugise convinsă poate de părinţi; despărţirea o vedea aşadar contrară canoanelor, pentru că „pe care Dumnezeu i-au împreunat, oamenii să nu-i desparţă”, iar în privinţa căsătoriei încheiate pe ascuns „câţi sunt de aceia în ţara noastră şi nimic n-au împedecat nunta cea lejuită întreagă taina căsătoriei isprăvindu-să; iară popa de au avut punctum ca acela, ca să nu cunune în toată vreame, vază judecătorii locului, iară taina cu buna voinţă poate rămânea”. Deliberatum-ul consistoriului este ilustrativ pentru astfel de cazuri: „Sfintele Canoane căsătoriile ce se fac prin răpiri şi locuri streine pe furiş de tot le strică şi le desfac, poruncind ca feţele prin popa mirelui sau a miresii ziua în Sfânta Biserică în văzutul altora să să cunune. Iară această cununie a lui A. cu I., nu numai din vălătaşurile aduse înainte, ci şi din mărturisirea amânduror feţelor tocma împotriva mai sus aduse orânduiale bisericeşti a fi făcută să dovedeşte, cununându-să nu numai cu popă strein, ce tocma într-altă ţară, adecă în ţara ungurească, înceluind I. pe A. şi ducându-o cu oile la Secmari […] şi întorcându-să înapoi fără blagoslovenie arhierească şi fără întărirea aceii nelegiuite cununii tot întru fără de lege au vieţuit până astăzi. Drept aceia judecă Sfântul Conzistorium această cununie a nu fi căsătorie pe lege şi de tot o strică, însă părţilor li să dă voie la căsătorie pe lege. Însă ca tot păcatul vedit din afară după legi şi după canoane iară din afară să să pedepsească, pentru pilda altora aşea dară I. să va canoni cu 33 de toege, iară A. fiind fată de nemiş cu 33 de florinţi.” 307 Se poate sesiza severitatea sancţiunilor dictate de consistoriu, care vizau corecţia fizică a credincioşilor consideraţi vinovaţi, practică pe care a încercat să o stopeze decretul iosefin din 16 ianuarie 1786. Pe de altă parte, în problema divorţului, a început să se manifeste tendinţa de limitare severă a cazurilor în care el era acordat. Rolul determinant din acest punct de vedere îl deţinea apărătorul căsătoriei, un demnitar care trebuia să se regăsească în mod obligatoriu în componenţa consistoriului. Mai marea îngăduinţă pe care mărturiile citate o relevă poate proba absenţa titularului acestei funcţii. În primăvara anului 1779 însă un asemenea titular a existat, el fiind chiar protopopul de Daia Ioan Bob, ale cărui atribuţii consistoriale au mai fost amintite întrÎmpotriva acestei sentinţe inculpatul a cerut „mutare de lege” înaintea episcopului, care desigur nu i s-a acordat, neexistând posibilitatea unui asemenea apel, acceptându-se doar recursul pentru revizuirea cauzei în termen de 15 zile. 307 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 241 un capitol anterior. La 25 aprilie, în cazul unei cereri de divorţ formulată de Constantin Isac din Ocna Sibiului şi aprobată de forul protopopial, apărătorul căsătoriei a contestat deliberatum-ul primei instanţe, observând că nu fuseseră transmise actele procesului şi mărturiile. În consecinţă, împotriva argumentelor invocate de solicitant („vrăjmăşia tirănească” şi impedimentul rudeniei de gradul doi), el a susţinut validitatea căsătoriei: „Dominus Defendens Matrimonii stă cu adevărat cum că căsătorie aceasta nu s-au tâmplat pe furiş, ci înaintea tuturor în Sfânta Beserică cu voia şi plăcerea amânduror părţilor, pentru aceia trebuie să stea, căci s-au plăcut o dată, mai mult a nu plăcea nu poate, ce-au împreunat Dumnezeu omu să nu despartă; pentru aceia, de cumva n-ar împiedeca frăţietatea sau şogoria, să rămâie laolaltă, măcar allegăluie preacurvie, că precum să veade preacurvie îi făcută pentru urâtu bărbatului, ştiind aceia cum că muiarea carea preacurveşte să să desparţă de bărbat. Drept aceia poftim ca nicidecum să nu să desparţă, ci careşi după fapta lui să să canonească după canoanele Sfintei Beseareci […]” 308. Consistoriul a decis efectuarea unui vălătaş „de obşte” pentru lămurirea cazului, l-a convocat înaintea sa pe parohul Ion din Vizocna „să-şi deae sama” pentru căsătoria încheiată, atrăgând totodată cu severitate atenţia membrilor sinodului protopopial asupra modului în care trebuiau să-şi îndeplinească atribuţiile: „Deliberatumul ce să va face cu săborul notareşul cu juraţii săborului să-l întărească cu iscăliturile şi peceţile sale, nici mai mult scrisori fără nici o întărire legiuită şi obişnuită să nu mai trimită la Sfântul Conzistoriu precum într-această cauză s-au făcut, ce încă cu Deliberatumul autentizăluit şi proţesuşul dempreună cu documentumurile totdeauna să să înveaţe a le trimite, nici mai mult cauză de căsătorie să nu îndrăznească a o lua la judecată fără mărturii credincioase şi jurate au prin vălătaş, au în faţa săborului, numind pe fieştecare pe nume.” 309 Într-un alt caz, dezbătut în 14 mai, Bob a contestat argumentul silniciei pentru care era solicitat divorţul de Nicolae Moldovan din Roşia Abrudului, determinând consistoriul să dispună instituirea unei investigaţii similare 310. Nici chiar cererea de divorţ formulată de Ion Gheorghe din Ciceu, care a invocat existenţa unei legături matrimoniale anterioare a soţiei sale originare din Băgău, nu a fost acceptată înaintea probării cu „carte de credinţă” a faptului că primul ei bărbat era în viaţă la data încheierii celei de-a doua căsătorii 311. Atitudinea asumată acum de Ioan Bob în calitate de apărător Ibidem, f. 10v-11r. Ibidem, f. 11r. 310 Ibidem, f. 14r-15r. În declaraţia sa, apărătorul căsătoriei face şi o observaţie cu un caracter mai general, care-i explică atitudinea: „[…] domniile sale nici o pricină îndestulită având de despărţanie, ci ca nişte oameni neodihniţi vrând în toate zilele a să căsători cu scandelă mare acei părţi şi varmeghii, precum şi A. s-au şi căsătorit lăsându-şi muiere cea legiuită […]”. 311 Ibidem, f. 15v-16r, şedinţa consistoriului din 23 mai, în cadrul ei fiind prezentată şi mărturia vicecomitelui de Alba Inferioară, József Szentpál, al cărui bucătar era reclamantul. Cauza a fost reluată în şedinţa din 1 iunie, când consistoriul a decis despărţirea, pentru că inculpata nu 308 309 242 Un timp al reformelor al căsătoriei avea să se transforme într-o orientare durabilă a ierarhului după ocuparea scaunului episcopal. Un grupaj de cauze extrem de bine reprezentate în această perioadă este cel referitor la comportamentul preoţilor. Împotriva sacerdoţilor vinovaţi pentru anumite delicte se putea institui un proces şi din iniţiativa trezorierului consistorial, care beneficia de importante atribuţii judiciare. În această situaţie, el acuza şi neglijenţa protopopului sub a cărui jurisdicţie se afla respectivul preot. Astfel, la 8 iunie 1779, Ioan Bob, protopop al districtului catedralei suplinind la acea dată şi funcţia de trezorier, a sesizat consistoriul împotriva protopopului Artemie Toháti al Măgheruşului, care neglijase să informeze forul diecezan în cauza preotului Ioanichie din Mintiu Bistriţei. Acesta se remarcase prin comportamentul scandalos şi neglijarea flagrantă a atribuţiilor pastorale; el petrecuse mai bine de doi ani în Moldova, printre „schismatici”, iar după revenire îndrăznise să slujească cele sfinte „numai la pofta oamenilor”, fără blagoslovirea ierarhului 312. Alteori unii protopopi au fost acuzaţi pentru propriile delicte şi abuzuri, aşa cum s-a întâmplat cu Ioan Gradovici al Coaşului şi cu Artemie Lemni al Săratei 313. Protopopul Coaşului a fost acuzat pentru perceperea de taxe abuzive şi răpiri, reclamate chiar de credincioşi, neascultarea de superiori şi încheierea de căsătorii ilegale; în plângerea lor, preoţii districtului observau că „de când li s-au rânduit protopop neghina au acoperit sămânţa cea bună a creştinătăţii”. Ulterior el a fost demis din funcţie şi lipsit de demnitatea sacerdotală, pe care a încercat fără succes să o recapete în anii 1787 şi 1789314. Protopopul Săratei a fost găsit vinovat pentru provocarea unei bătăi în Ruşciori, ca şi pentru binecuvântarea unor căsătorii „fără de lege” şi lipsa de grijă pentru moşiile şi zestrea bisericilor; el a fost pedepsit cu „canonul săborului mare de jumătate” (33 de florini). Tot trezorierul a declanşat procesul consistorial şi într-un alt caz flagrant, dezbătut în cursul a trei şedinţe 315. O neînţelegere între preoţii Irimie şi Ştefan din Beiud cu privire la folosirea „eclejiei” se soldase cu o judecare cu totul ieşită din comun a cauzei în cadrul forului protopopial, în care bătaia înlocuise obişnuita dezbatere: adusese mărturia care i se solicitase despre moartea primului ei soţ; în plus, ambele părţi au fost sancţionate cu câte 12 beţe, datorită căsătoriei „nelegiuite” încheiate (ibidem, f. 18v-19v). 312 Ibidem, f. 21v-23r. Conform afirmaţiei protopopului Toháti, acesta trecuse de curând la unire şi fusese lăsat să funcţioneze de episcopul Grigore Maior la dorinţa satului. Demn de remarcat este şi faptul că cel care semnalase situaţia din parohie, preotul Achim din aceeaşi localitate, fusese el însuşi judecat de consistoriu şi suspendat din funcţie pentru că se bătuse cu un alt preot (ibidem, f. 13r-v, cauza discutată în şedinţele din 3 şi 8 mai acelaşi an). 313 Ibidem, f. 16v-17v, 30v-31r, cauzele discutate în şedinţele din 23 mai şi 4 iulie. 314 Idem, tom II/1787-1791, f. 6r, solicitarea adresată consistoriului la 16 decembrie 1787, la care i s-a răspuns că deliberatum-ul „făcut după Sfintele Canoane a să muta şi schimba nu să poate”; ibidem, f. 12r-v, noua solicitare discutată de consistoriu la 30 martie 1789, însoţită de recomandarea vicecomitelui Mihály Katanay, care invoca lipsurile materiale suferite de solicitant. În răspunsul său, consistoriul a confirmat rezoluţia anterioară din 22 august 1784, prin care lui Gradovici îi fusese interzisă exercitarea oricărei funcţiuni sacerdotale. 315 Idem, tom I/1779-1780, f. 25r-28r, 31v, şedinţele din 13 şi 14 iunie, respectiv 10 iulie 1779; nu se menţionează dacă trezorierul era acelaşi Ioan Bob. V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 243 „[…] ştiut lucru este cum toate soboarăle s-au rânduit şi s-au aşezat pentru tocmeala pricinilor, iar I[nctii] fiind săbor adunat de eparhie în casa popii Gheorghie, notareşului de la Figa, în loc de pace şi dreptatea popii Irimie, casa cea săbornicească o au făcut casă de şezătoare, şi stingând lumina noaptea au început a-i scrie dreptatea pe faţa obrazului cu palma şi cu pumnii pe unde au putut, ca pe întunearec, care Deliberatum neputând din dătorie a-l suferi poftesc ca I[nctii] chilin chilin să să judece […]”316. Procesul instituit de trezorier i-a vizat mai întâi pe participanţii la întrunirea sinodului protopopial: protopopul Matei Pop al Unguraşului, acuzat de părtinirea unuia dintre preoţi şi de a fi permis acest scandal, notarul sinodului protopopial (preotul Gheorghe din Figa), şase preoţi (între care cei doi împricinaţi) şi un diacon. Inculpaţii, invocând lipsa timpului pentru pregătirea documentelor necesare, au solicitat să nu se accepte investigaţia prezentată de actor (transmisă de cel supus „corecţiei” în sinod, preotul Irimie din Beiud) şi să se dispună efectuarea uneia noi, „ca prin protopop asupra protopopului să să facă, iar nu prin popi de jos”, avertizând că altminteri se vor îndrepta „prin alţi oameni streini” 317. Deliberatum-ul consistoriului, a subliniat adevărata menire a întrunirii preoţilor în cadrul sinodului protopopial: „Adunarea şi săborul preoţilor după Sfintele Canoane nu sânt rânduite ca acolo să să pălmească, să să pugnească şi să-şi zmulgă bărbile, ci ca poruncile arhiereşti şi cauzele canoniceşti canoniceşte să le isprăvească cu dragoste şi cu înţelegere întru Domnul adunaţi toate cu frica lui Dumnezeu pe drept isprăvindu-le.” Apoi a decis sancţiunile: amendă de 66 de florini pentru protopop şi de câte 24 de florini pentru ceilalţi inculpaţi 318. Ulterior a fost instituită o acţiune separată şi împotriva celor doi preoţi din Beiud, iar vălătaşul „de obşte” efectuat de protopopul Avram Meheşi a stabilit că motivaţia conflictului lor, soldat tot cu o bătaie, fusese dreptul de folosinţă al „eclejiei”, fapt pentru care Irimie fusese suspendat din funcţie de protopop; preotul Irimie era acuzat apoi că „la acel săbor în Figa şi de alte ori n-ar cinsti pe protopopul său şi l-ar sudui, şi l-ar mocicoli, precum şi pe alţi preoţi a săborului”, că „umblă beat şi cu alte scandele”, ca şi pentru îndrăzneala de a fi oficiat după suspendare, peste opreliştea protopopului. Ţinând cont de preferinţa credincioşilor pentru celălalt preot, consistoriul a decis mutarea lui în altă parohie, avertizându-l însă pe cel rămas în Beiud să se poarte „cu bună cucernicie” 319. Parcurgerea următorului tom păstrat din protocolul consistorial oferă posibilitatea sesizării evoluţiei instituţiei, sub aspectul atribuţiilor şi al modului de funcţionare. Consemnările de pe primele file sunt similare celor din protocolul episcopal, reflectând o indecizie datorată probabil dispoziţiei imperiale din anul anterior, prin care se desfiinţase dreptul de jurisdicţie al forurilor ecleziastice în cauzele matrimoniale, acesta fiind acordat instanţelor comitatense civile. În esenţă, consistoriului îi rămânea dreptul de soluţionare Ibidem, f. 25r-v, din pledoaria trezorierului, rostită în calitate de actor. Ibidem, f. 26r-v. 318 Ibidem, f. 26v-27r. 319 Ibidem, f. 27r-28r, 31v. 316 317 244 Un timp al reformelor a litigiilor de natură patrimonială dintre preoţi şi de a decide în cazul delictelor comise de aceştia, prezidarea şedinţelor fiind asumată acum în primul rând de episcop 320. Informaţii mai deosebite sunt consemnate la datele de 11 şi 18 ianuarie, respectiv 1 februarie 1788. În primele cazuri este vorba de solicitarea primirii în rândurile clerului greco-catolic a preoţilor convertiţi Ion din Corneşti şi Gherman Butean din Răstolţ, ultimul împreună cu 33 de locuitori 321. Iar la data de 1 februarie se reproduce lista cărţilor din stocul tipografiei blăjene ce urmau să fie vândute la licitaţia din aceeaşi zi, împreună cu preţul lor iniţial, în conformitate cu decretul aulic din 24 aprilie 1787, transmis prin adresa gubernială din 16 mai acelaşi an 322. Nu lipsesc nici acum exemplele de comportament reprobabil din partea unor sacerdoţi, precum al preoţilor Andrei Covan şi Ştefan Purcel din Tuştea, care se aflau de multă vreme în conflict; gravele violenţe fizice la care aceştia se dedaseră se suprapuneau peste neglijarea atribuţiilor pastorale, unul dintre ei făcându-se vinovat şi de încălcarea dispoziţiilor imperiale prin oficierea unei căsătorii fără cele trei vestiri obligatorii. Abaterea lor de la modelul comportamental specific demnităţii sacerdotale era cu atât mai gravă, în opinia consistoriului, dat fiind că ei se hirotoniseră în Ţara Românească şi erau datori să răsplătească, prin zelul depus, bunăvoinţa episcopului greco-catolic care-i confirmase: „Cercând Conzistoriumul documentumurile toate […], chiar află cum că Popa Covan Andrei cu Popa Işfan pururi să gâlcevesc şi să bat, ba încă-ş şi vrăjmăşesc, că să dovedeşte cum că Andrei Covan pe P. Işfan întru atâta l-au bătut, cât capul spărgându-i şi sângele i-au vărsat […]. Iară P. Işfan au tocmit oameni carii pe Popa Covan să-l bată şi l-au şi bătut, nici numai aceasta, ci şi bani au făgăduit ca casa Popii Covan au să o aprinză, au să o strâce; dară tocmiţii oameni, temându-să ca nu cumva din aprindere să vie primejdie la tot satul şi vecinii curţii domneşti, au stricat numai fereştile şi un pereate l-au tras jos. Dovedeşte-să şi aceia cum că aceşti doi preoţi, adică Andreiu Covan peste hotar în Râmnic de episcopul Grigorie hirotonit şi Popa Işfan aşijderea peste hotar mai de curund de la Parthenie episcopul Râmnicului hirotonit. Iar după aceia de scaonul acesta arhieresc primiţi necum să să sârguiască păzind întru sine legătura păcii, întru care sânt chiemaţi, cu împreunată strădanie a învăţa norodul, care este deatoria cea dintâiu preoţască, a da pildă bună obştii, care este învăţătura cea mai putearnică, a păzi besearica şi adease ori a sluji şi a jertfi pentru greşalele sale şi ale norodului, ci pururi fiind întră sine în sfadă, în pizmă, în bătăi şi cu rea pildă a norodului în sărbători şi dumineci zac prin crâjme neaducându-şi aminte de deatoria sa.” 323 Pentru perioada 1779-1780, într-un singur caz este menţionat episcopul în această calitate (ibidem, f. 34v). În absenţa episcopului, şedinţele sunt prezidate acum de prepozitul mănăstirii „Sfânta Treime”, precum şedinţa din 11 iunie 1790 (Idem, tom II/1787-1791, f. 21v). 321 Ibidem, f. 6v. În şematismul din anul 1835 parohia Răstolţ apare cu menţiunea: „Parochia antiqua, 1788 tota conversa” (Schematismus 1835, p. 120). 322 MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom II/1787-1791, f. 6v-7r. Problema licitaţiei a fost discutată mai nou de Gabriela Mircea (Vechi licitaţii, p. 381-385). 323 MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom II/1787-1791, f. 7r-v, şedinţa din 1 martie 1788. 320 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 245 Considerându-i nevrednici de demnitatea preoţească şi privilegiile stării clericale, consistoriul a decis să-i declare pe amândoi „de toată slujba preoţască şi diaconească pururi opriţi şi de viniturile, ţânerea funduşilor ori celor din lăuntru, ori celor din afară besericeşti, de-acum înainte lipsiţi a fi” 324. Se întâlnesc şi alte cazuri de preoţi care nu îşi înfrânau pornirile violente. Leontie din Topa-Sâncraiu este acuzat de un preot şi un diac că „întru atâta i-au bătut cât şi capu unuia i-au spart şi i-au vărsat sânge” şi pentru că „iaste urât la gură, cu sudălmi scârnave” 325; Crăciun din Feiuldu de Sus, răspunzând unui cuvânt de batjocură, a lovit un enoriaş „cu bota cea de răchită” şi „încă şi cuvinte necuvioase i-au grăit” 326; Pavel din Bileag a fost pârât de protopopul Ioan Dombi pe care l-a ocărât în public 327. Sancţiunile dictate au fost în primul caz lipsirea de slujba preoţească, în cel de-al doilea amenda de 66 de florini (aşa-numita „gloabă a săborului mare”, redusă însă ulterior la 12 florini), iar în ultimul cinci zile de arest „în pită şi în apă”. Imoralitatea constituia o altă gravă problemă, pentru care mai mulţi enoriaşi lau denunţat pe preotul Gabor din Bogata Românească 328, iar vicarul foraneu Ioan Para l-a supus investigaţiei pe preotul Larion din Tiha Bârgăului 329. Preotul Ionaşc din Berivoiu Mic, reclamat consistoriului de vicarul foraneu Ioan Halmaghi, a cumulat comportamentul imoral acuzat de credincioşi cu instabilitatea în unire: „[…] numitul preot fiind dintr-untie cătană militariu au fugit în ţară şi s-au popit acolo, după aceia venind acasă tisturile cătăneşti iară l-au pus în rândurile cătanelor, aceasta nemaiputându-o răbda s-au plecat la Sfânta Unire şi primindu-l Exţelenţiia vlădicu Maeru l-au pus popă acole în Telechi Rece [Recea Nouă – n.n.] întorcândusă şi oamenii, dară scăzând aceia s-au mutat în Netot. Aici slujind oarecât iară o fugit în ţară, însă de frica turcilor curând s-au întors îndărăpt. Aceste făcându-le, macar că nevrednic era, totuşi pentru lipsa, la carte vicarăşului l-au primit Măria sa preot în Chiş Berivoiu. Ci nestatornicu aciia au tot umblat la o fămee, având el muere, de la care dintie l-au prins sătenii, dar după multă rugăminte şi făgădaş s-au slobozit; după făgădaş iară au umblat la acea fămee până ce sătenii dezbrăcat l-au prins de acolo şi l-au dus la căpitanu, care prinzind şi muere[a] au cercat adevăru şi cercându-l l-au şi aflat, că el însuşi au mărturisit fapta, nu numai cu aceasta, ci şi cu alta, de-aciia căpitanu au vrut pe amândoi a-i trimite la Orlat la pedeapsă.” 330 Ibidem, f. 7v-8r. Ibidem, f. 18r, şedinţa din 2 iunie 1790. 326 Ibidem, f. 23r-v, şedinţa din 30 septembrie 1790. 327 Ibidem, f. 22r, şedinţa din 17 iunie 1790. 328 Ibidem, f. 11r-v, şedinţa din 5 septembrie 1788, în care a fost prezentat raportul protopopului Sânmărghitei, Vasile Nemeş, referitor la această chestiune; cauza a fost soluţionată la 2 decembrie acelaşi an, după efectuarea investigaţiei consistoriale, preotul inculpat fiind suspendat din toate funcţiunile ecleziastice. 329 Ibidem, f. 15v, şedinţa din 10 martie 1790. Consistoriul a decis suspendarea din oficiu a sacerdotului, iar în chestiunea divorţului solicitat de el l-a îndrumat la „forumul din afară al cinstitului reghement căruia cauzile de căsătorie prin înălţatele împărăteşti orănduele sănt încredinţate”. 330 Ibidem, f. 32r-v, şedinţa din 8 martie 1791. 324 325 246 Un timp al reformelor Cazul este interesant şi pentru disputa jurisdicţională dintre autoritatea ecleziastică şi cea militară pe care o reflectă. Halmaghi a intervenit în virtutea dreptului autorităţii ecleziastice de a-i judeca pe preoţi, fiind susţinut de consistoriu, care i-a solicitat efectuarea unei investigaţii şi trimiterea cauzei „la scaun, unde sângur să judecă unele cauze ca aceste, ubi agitur de perpetua suspensione, sau şi altele mai mari” 331. Nerespectarea reglementărilor privitoare la încheierea căsătoriilor a constituit în mai multe cazuri motivaţia sancţiunilor severe dictate împotriva preoţilor, mergând până la suspendarea din funcţie. Cererea de repunere în atribuţiile sacerdotale a preotului Ion din Budacu Român, suspendat din oficiu pentru oficierea unei căsătorii mixte, a fost respinsă cu îndemnul ca „inştanşul îndrepteză-să întăiu pe sine apoi îndrăznească a cere slobozănie” 332. Protopopul Ioan Klein al Veneţiei şi preotul Radu din Galaţi au fost acuzaţi de vicarul foraneu al Făgăraşului Ioan Halmaghi pentru oficierea unor căsătorii fără cele trei vestiri obligatorii333. Iar preotul Constantin din Dicea, suspendat din funcţie la 21 iulie 1787 pentru oficierea căsătoriei unui militar, nu a fost repus în drepturi, deşi a invocat permisiunea acordată de protopopul său. Forul diecezan a observat că permisiunea respectivă trebuia acordată de comandantul regimentului, iar pe de altă parte căsătoria fusese încheiată fără efectuarea celor trei vestiri obligatorii; în plus, preotul continuase să funcţioneze şi după ce fusese suspendat 334. Cazuri ieşite din comun sunt cele ale preotului Matei din Mărgineni (districtul Făgăraş), care, „nebăgând în samă că e şi orb şi surd, îndrăzneşte împotriva canoanelor şi poruncilor împărăteşti a cununa macar pe care vin la el” 335, şi cel al unui preot Lazăr din Bratfalău, care funcţiona ilegal, neavând dalterie, şi cununase fără cele trei vestiri obligatorii doi enoriaşi ai preotului din Budurleni 336. Uneori preoţii erau denunţaţi pentru oficierea căsătoriilor ilegale şi săvârşirea altor delicte chiar de proprii enoriaşi, precum preotul Ion din Beclean, judecat în primă instanţă de scaunul protopopial prezidat de vicarul foraneu Ioan Para, decizia de mutare a acestuia în alt sat fiind aprobată de consistoriu 337. Oficierea unor căsătorii „nelegiuite” reprezintă doar un punct din lungul rechizitoriu al sătenilor din Suturduc împotriva Ibidem, f. 32v; consistoriul a dispus şi ca preotul să fie oprit de la slujba preoţească. Ibidem, f. 10r, şedinţa din 10 iunie 1788. 333 Ibidem, f. 11r, şedinţa din 5 septembrie 1788. 334 Ibidem, f. 12v, şedinţa din 29 martie 1789; o cerere similară formulase solicitantul şi în anul 1787, imediat după suspendare (ibidem, f. 3v-4r, şedinţa din 24 august st.v. 1787). 335 Ibidem, f. 26r, raportul vicarului Ioan Halmaghi, prezentat în şedinţa din 13 decembrie 1790; consistoriul l-a însărcinat pe vicar să ceară sprijinul autorităţilor împotriva respectivului preot, iar pe cei căsătoriţi astfel să-i separe de traiul împreună, decizia finală în fiecare caz urmând să fie luată de forul diecezan. 336 Ibidem, f. 27r, raportul protopopului Ioan Caliani al Sânmărtinului, prezentat în şedinţa din 20 decembrie 1790; protopopului i s-a cerut să cerceteze mai exact situaţia preotului respectiv, iar pe cei doi tineri să-i determine să-şi „reînnoiască voia” (dorinţa de a trăi împreună) în faţa preotului propriu. 337 Ibidem, f. 13v, şedinţa din 25 august 1789; reluarea cauzei la solicitarea inculpatului (prin aşa-numitul novum judicium) a prilejuit, după efectuarea vălătaşului „de obşte”, reconfirmarea acestei decizii (ibidem, f. 15r-v, şedinţa din 26 ianuarie 1790). 331 332 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 247 parohului lor Alexa Dreghici, acuzat de felurite excese şi de neglijarea gravă a îndatoririlor pastorale: „[…] 1mo că sudue rugăciunile, pomeanele şi altele; 2do ţine cărarea la mueri pân pădure, umblând după iale şi pân căsi şi pă una au vrut să o facă de ruşine cu sila […]; 3tio n-au vrut a îngropa, nice a-l provodi pă un mort, ce au căutat să-l ducă oamenii neprovodit ca să-l îngroape la bisearică; 4to să face şpan pă unii oameni în multe chipuri năcăjindu-i; 5to n-au vrut a sluji cununa anului; lângă aceastea adaosără şi aceaia 6to că n-au umblat cu crucea pă la căsile lor la Bobotează […]”338. După reprimirea dreptului de jurisdicţie în cauzele matrimoniale consistoriul a reluat dezbaterea acestor cauze, fapt reflectat de protocolul instituţiei începând de la mijlocul anului 1790 339. Dificultatea admiterii divorţului caracterizează şi în această perioadă rezoluţiile consistoriului, atitudine justificată de superficialitatea dovedită deseori de credincioşi în aprecierea valorii legăturii matrimoniale. În şedinţa din 7 iunie 1790 a fost prezentată o cerere de divorţ în cazul unei căsătorii încheiate la 23 aprilie st.v., Gavrilă Petru din Cluj invocând neefectuarea celor trei vestiri, lipsa mijloacelor de întreţinere a soţiei şi neconsumarea căsătoriei 340. Într-un alt caz, din 24 ianuarie 1791, Mitre Damian din Sânbenedic a invocat faptul că soţia era „bătrână, bolnavă la o mână şi că nu-i de a ţâne casă” 341. Sinodul protopopial decisese iniţial separarea celor doi soţi, dar la opoziţia bărbatului a acceptat despărţirea, aşa cum hotărâse anterior (înaintea anului 1790) şi judele local. Consistoriul nu a găsit însă destul de întemeiate argumentele solicitantului, subliniind că cei doi erau datori „a lăcui laolaltă până la moarte, a să cinsti şi a să ajuta cum porunceşte Dumnezeu”; cât despre „cartea de iertare” făcută de soţi înaintea judelui şi, ulterior, în faţa sinodului protopopial, a considerat-o „împotriva Sfintei Evanghelii şi a Sfintelor Canoane”. Chiar atunci când solicitările de divorţ păreau mai justificate, consistoriul a preferat să dispună efectuarea încercării de împăcare a soţilor 342, putând admite cel mult MRUB – Protocollum 1790-1791, f. 10v-11r, şedinţa din 30 ianuarie 1791. Cauza a fost reluată în şedinţele din 19 februarie (f. 15v-16r) şi 24 februarie (f. 17v-18r). Printre altele, vălătaşul a probat faptul că respectivul preot „nu numai au avut obiceaiu rău cu sudălmile a spurca sufletele morţilor şi altele, [ci şi] a să prici cu alţii şi a să sfădi, a să îmbăta pă la sărbători mari, păcum şi întracest pă la Bobotează, pentru care nice cu crucea pă la căsi pin sat n-au umblat, a să mesteca în lucruri mireneşti şi a da sămne necuvioase în vorbe şi în fapte […]” (ibidem, f. 15v). Pentru aceste fapte ale sale consistoriul a hotărât ca preotul să fie oprit de la „toată slujba preoţească” (ibidem, f. 16r). 339 MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom II/1787-1791, f. 18v, şedinţa din 2 iunie 1790. Similaritatea pe care o aminteam mai sus se poate surprinde şi pentru această perioadă (anii 1790-1791), când numeroase cauze matrimoniale şi referitoare la preoţi dezbătute de consistoriu sunt consemnate în protocolul episcopal (MRUB – Protocollum 1790-1791, passim). 340 MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom II/1787-1791, f. 20r. 341 Ibidem, f. 29r-v. 342 Ibidem, f. 20v, şedinţa din 8 iunie 1790, în care a fost prezentată cererea de divorţ formulată de Lukiana Ursz din Lompirt, repudiată de bărbat de două ori în unsprezece ani, prima dată după 338 248 Un timp al reformelor separarea acestora, pentru motive precum nebunia 343 sau adulterul comis de unul din parteneri 344. La cererea de divorţ formulată de Ion Gabor din Doştat consistoriul a răspuns prin sublinierea caracterului sacru al căsătoriei şi reamintirea îndatoririlor reciproce ale soţilor: „Fiind căsătoria inştanşului pe lege, pentru întămplarea boalii fâmeii sale, macar de iaste căt de gre, după nici o pravilă nu să poate de dănsa dăspărţi, cu mult mai puţin a trece la altă căsătorie, de vreme ce cele care Dumnezău le-au împreunat nu le poate omul despreuna, datori sănt căsătoriţii pănă la moarte a trăi împreună ajutănd unul pe altul şi în bine şi în rău. Drept aceea sufere inştanşul cu răbdare greutatea boalei fâmeii sale din mâna lui Dumnezău trimisă.”345 În cazul obţinerii divorţului, pasul următor îl constituia întotdeauna încheierea unei noi căsătorii, care se putea desigur realiza şi prin decesul partenerului, cu condiţia atestării acestui fapt cu mărturii „vrednice de credinţă” 346. Contractarea unei alte căsătorii fără dizolvarea pe cale canonică a celei anterioare era sever sancţionată, dar nu cu pedepse fizice sau amenzi, interzise prin decretul iosefin din anul 1786, ci prin dispoziţia de sesizare a autorităţilor civile locale, care aveau obligaţia de a-i pedepsi pe cei nesupuşi. Cazul soluţionat în şedinţa din 23 noiembrie 1790 347 este relevant din acest punct de vedere. O femeie din Bocşa reclamase faptul că bărbatul ei o părăsise şi se căsătorise cu alta, cerând în consecinţă şi ea dreptul de a se mărita din nou, cu atât mai mult cu cât prima căsătorie o încheiase silită de părinţi; inspectorul Gheorghe Pop din Pericei împreună cu sinodul său avizase favorabil această solicitare, hotărând şi pedepsirea bărbatului cu 24 de toiege. Rezoluţia consistoriului, bazându-se pe datele investigaţiei, a contestat afirmaţia reclamantei referitoare la încheierea prin silnicie a căsătoriei, observând apoi că „nu e în putere săborului a-l canoni cu 24 de beţe, ci pe unii ca aceia cinstitele tisturi a varmeghii îi canonesc cu grele pedepse.” Atitudinea consistoriului din Blaj era comună şi altor consistorii greco-catolice, precum celui de la Ungvár (Ujgorod) al diecezei de Muncaci care a desfăcut cea de-a doua căsătorie a unui anume Ioan Moroşan din Tisa, pentru că acesta fusese despărţit doar trei zile de locuire laolaltă, iar a doua oară după patru săptămâni. Acuzarea „vrăjmăşiei” soţului de către o femeie din Drâmbar nu a convins consistoriul să decidă nici măcar despărţirea de traiul laolaltă (ibidem, f. 26v-27r, 30r, şedinţele din 5 decembrie 1790 şi 10 februarie 1791). 343 Ibidem, f. 20v, cazul unei femei din Buza, care îşi argumentează cererea de divorţ prin invocarea fragilităţii vârstei la care fusese încheiată căsătoria, silnicie şi nebunia soţului. 344 Ibidem, f. 25r, şedinţa din 23 noiembrie 1790, în care cererea de divorţ a lui Ioan Nădişan din Bocşa este motivată prin comportamentul imoral al soţiei. Solicitarea lui, aprobată în sinodul protopopial, nu a fost confirmată de consistoriu, care a acceptat doar separarea de soţie, fără a avea dreptul de a încheia o altă căsătorie. 345 Ibidem, f. 22r, şedinţa din 15 iunie 1790. 346 Conform unei rezoluţii din 17 iunie 1790, acestea constau din „carte de acolo din loc după mărturisire oamenilor care însuşi l-au văzut mort făcută şi întărită cu iscălitura şi pecete popii îngropătoriului şi a unui logofăt sau deregătoriu vrednic de credinţă” (ibidem, f. 22v). 347 Ibidem, f. 24v-25r. V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 249 „nu pe lege” de prima soţie prin decizia scaunului protopopial ortodox 348. În privinţa raporturilor cu instanţa subordonată (forul protopopial), se poate observa din exemplele anterioare că forul superior nu a ezitat să-şi impună dreptul de decizie şi propria interpretare a reglementărilor canonice. Faptul reiese şi din răspunsul cu nuanţă de avertisment adresat la 8 decembrie 1790 protopopului Ioan Dombi, care solicitase opinia consistoriului în cazul unei căsătorii încheiate prin silnicie şi neefectuarea vestirilor, acestor circumstanţe adăugându-li-se şi adulterul comis de soţie 349. Acelaşi sens îl are şi rezoluţia uşor iritată transmisă vicarului foraneu Ioan Halmaghi la 21 martie 1791, ca urmare a deciziei acestuia de acordare a divorţului fără respectarea procedurii obişnuite şi fără trimiterea tuturor documentelor şi a părţilor implicate la consistoriu pentru pronunţarea deciziei finale 350. Vicii de procedură similare şi mai ales decizia de acordare a divorţului au determinat într-un alt caz consistoriul să modifice sentinţa forului protopopial, după ce părţile au fost convinse să se împace: „După ce s-au cetit documenturile actorului […] şi s-au cernut am găsât soborul protopopesc întru această cauză a nu fi proţădăluit precum greutatia cauzii ar pofti, ci numai cam pe deasupra a fi lucrat că 1o vălătaşul e numai prin un reghiuş iscălit ba şi făcut 2o că dispre partea actriţii nu s-au făcut vălătaş 3o că deliberatumul împreună cu actele s-au dat despecetluite în mâna actorului 4o că s-au despărţit de tot pentru pricina curvii, care nici odinioară nu-i îndestulită pricină de despărţit de tot aşa ca fieştecare parte să să poată căsători, ci când să întâmplă vreo faptă necuvioasă ca aceia numai de lăcaşul la olaltă, de cumva n-ar vre partia ce nevinovată a erta pe ce vinovată […]” 351. Au existat însă şi protopopi care au răspuns aşteptărilor, îndeplinindu-şi atribuţiile în mod corect, precum George Demeter, protopop al Turzii şi administrator al districtului Alba Iulia. Acesta a transmis forului superior, la 1 iulie 1796, decizia sinodului protopopial împreună cu actele investigaţiei efectuate în cauza de căsătorie Cel menţionat a apelat la consistoriul din Blaj pentru a-şi regăsi prima soţie, de unde a fost îndrumat la protopopul în jurisdicţia căruia se afla parohia acesteia (ibidem, f. 22v, şedinţa din 18 iunie). 349 „Siquidem recepta hujus Dioecesis consuetudo, et mandatum sedis sit, ut omnes causae matrimoniales, in qvibus divortium judicatur in sede inferiori Consistorio pro revisione submittantur, Admodum Reverendae Dominatione Vestra causam Dumbrevan Antonie et uxoris ejus Mariae ex Necz cum omnibus actis et ipso Deliberato in causa sua matrimoniali transmittat ad Consistorium, unde Deliberatum finale habituri sunt.” Ibidem, f. 25v. 350 Ibidem, f. 33r. Procesul dintre Pelaghia din Ohaba şi soţul ei, Ioan Morariu din Părău, fusese judecat în prima instanţă „fără nici un vălătaş sau mărturii după obiciaiu jurate, ci numai după alegaţiile pârâşilor fraţi şi mărturisire părţilor […]. Şi numai sângur Deliberatumu cu alegaţiile fără părţi s-au trimis pro confirmatione.” Consistoriul i-a cerut vicarului să-l rejudece şi să-i trimită toate documentele împreună cu cele două părţi şi cu preotul care oficiase căsătoria. 351 MRUB – Protocollum 1790-1791, f. 52v-53r, cauza dintre Toader Prodan şi Maria Misarăş din Fizeş (comitatul Solnocul Interior) soluţionată în şedinţa din 26 mai 1791. 348 250 Un timp al reformelor dintre Simion Nicula şi soţia lui Ana Moisieş, ambii din Galda de Jos 352. Sinodul refuzase cererea de divorţ a soţului, cu următoarea motivaţie: „Săborul destul încredinţat despre toate stările împrejur, cum că nu pentru că muiarea dară n-ar fi harnică de bărbat nu pot părţile trăi la olaltă, ci numai pentru ură, care nu e pricină îndestulită a să putea despărţi, precum Incta nice într-un chip nu îngădue. Pentru aceaia s-au hotărât ca A[ctorul] să ţipe ura din inima sa şi să-şi primească legiuita sa muiare acasă, precum şi muiarea de aici înainte să fie mai sârguitoare spre casa bărbatului, nice mai mult a fugi de la dânsul să nu îndrăznească, ci creştineşte la olaltă să vieţuiască pănă la moarte.” 353 Forul diecezan greco-catolic a corespondat cu episcopul ortodox în legătură cu trecerea la unire a unei femei din Câmpeni, acuzată de soţul ei că se convertise pentru a putea obţine divorţul 354. În plângerea sa, bărbatul celei în cauză arăta că soţia lui trecuse la unire „non ex fine religionis, sed ut divortiari possit a legitimo marito”, după ce cauza fusese deja decisă de forul protopopial ortodox; plângerea se îndrepta şi împotriva protopopului greco-catolic al Abrudului, Ştefan Szabo, care îi primise soţia nu în modul prescris pentru o convertire („nec debito modo conversam ad unionem recepisse”) şi rejudecase cauza în forul propriu. Nu este limpede în ce mod a fost soluţionată această cauză şi pare destul de ciudată acuzaţia în condiţiile dificultăţii de obţinere a divorţului în instanţele greco-catolice355. Schimbul epistolar este interesant şi prin denunţarea reciprocă a abuzurilor înfăptuite de preoţii celor două confesiuni 356. O altă corespondenţă a purtat consistoriul greco-catolic, în anii 1800-1801, cu consistoriul ortodox în cauza dintre Ioan Cioban, neunit din Medeşfalău, şi Maria Mani, unită din Săbed. Bărbatul obţinuse invalidarea căsătoriei în forul protopopial ortodox, pe baza faptului că fusese silit la încheierea ei şi nu fusese efectuată decât o vestire din cele trei obligatorii 357. Dincolo de dramatismul situaţiei reflectat de documente, cazul MRUB – AG-ai, nr. 20/1796, f. 1r-5r. Ibidem, f. 4v. 354 Cazul a fost comunicat consistoriului din Blaj de episcopul Gherasim Adamovici prin scrisoarea din 4 noiembrie 1790, însoţită de mai multe acte anexate (MRUB – Consistoriu, 17791791, tom II/1787-1791, f. 26v). 355 Consemnarea din protocol menţionează doar decizia de a se trimite scrisoarea episcopului ortodox lui Ioan Bob şi de a se solicita protopopului Szabo o informare privitoare la acuzaţiile care i se aduseseră. Ulterior, în răspunsul adresat episcopului ortodox la 10 ianuarie st.n. 1791, probabil în urma dispoziţiei lui Ioan Bob, consistoriul s-a referit doar la falsitatea acuzaţiei aduse protopopului Abrudului (ibidem, f. 29r). 356 În încheierea scrisorii sale menţionate anterior, episcopul ortodox solicita ca „tam praefatam faeminam, quam etiam alios, si quos ejates Uniti sacerdotes taliter ad Unionem suscepissent foro DisUnitorum restitui.” O acuzaţie similară a adus şi consistoriul greco-catolic în răspunsul adresat lui Adamovici, după cum se poate deduce din consemnarea făcută în protocol: „Quod Archidiaconus Szabo via debita susceperit ad S. Unionem Aniskam docentibus 3bus attestatis in Litteralibus super hoc nro 16 positis, et quod longe plures excessus faciant DisUniti sacerdotes, quam nostri.” 357 MRUB – AG-ai, nr. 4/1800-1801, f. 3r-4v, scrisoarea lui Ioan Cioban adresată consistoriului ortodox, prin care a solicitat confirmarea deciziei sinodului protopopial în privinţa „nestator352 353 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 251 este relevant prin conflictul jurisdicţional pe care l-a provocat: el fusese judecat într-un aşa-numit forum mixtum, adică în sinodul protopopial prezidat de protopopul ortodox Mihail Radovici, parohul Târgu Mureşului, cu participarea administratorului grecocatolic al districtului Mureş, Grigore Ioviani 358. În consecinţă, ca urmare a încălcării reglementărilor bisericeşti şi imperiale în vigoare, la 26 iunie 1800, trezorierul consistorial a instituit un proces împotriva administratorului Grigore Ioviani (acuzat şi că primise 2 zloţi de la tatăl fetei pentru a se face doar o vestire) şi a preotului Ioan din Săbed, care oficiase respectiva căsătorie 359. Iar consistoriul din Blaj a apărat prerogativa forului greco-catolic de a judeca asemenea cauze în care una dintre părţi era de confesiune catolică, pe baza decretului imperial din 29 septembrie 1792, susţinând pe de altă parte validitatea căsătoriei şi delegându-l pentru rejudecarea procesului pe protopopul Gurghiului Petru Maior 360. Într-un alt caz similar, consistoriul greco-catolic a fost de acord ca forul ortodox să se pronunţe asupra validităţii celei de-a doua căsătorii dintre un ţigan neunit din Jidvei şi o femeie de confesiune unită din Blaj 361. Decizia finală în această cauză probează faptul că severitatea nu era apanajul exclusiv al consistoriului greco-catolic 362. Cele două ierarhii au colaborat în acţiunea de sancţionare a abuzurilor comise de preoţi, cu deosebire în problema căsătoriei şi a relaţiilor matrimoniale, acolo unde prevederile canonice se întâlneau cu reglementările ţinând de legislaţia civilă. Astfel, la 20 noiembrie 1790, Gherasim Adamovici a dezvăluit, într-o scrisoare trimisă ierarhului niciei” căsătoriei sale şi modificarea aceleiaşi decizii cu privire la achitarea cheltuielilor de judecată; f. 5r-v, detalierea cheltuielilor pe care el însuşi le făcuse cu prilejul nunţii şi în cursul procesului. 358 Ibidem, f. 7r, raportul din 29 ianuarie 1800, adresat consistoriului ortodox de protopopul Mihail Radovici. 359 Ibidem, f. 8r-v. Sancţiunile solicitate au fost, în cazul lui Ioviani, suspendarea din funcţie pe un termen de şase luni, iar în cazul preotului opt zile de detenţie. 360 Ibidem, f. 9r-v, 14r-v, scrisorile adresate de consistoriul din Blaj celui din Sibiu la 30 iunie 1800 şi 24 ianuarie 1801, fără a se primi nici un răspuns. Doar anterior, la 7 martie 1800, consistoriul ortodox trimisese celui greco-catolic actele procesului spre „revizie”, considerând întemeiată atât procedura urmată cât şi decizia sinodului protopopial (ibidem, f. 1r). În dosarul citat se mai păstrează două scrisori în aceeaşi chestiune adresate de Petru Maior consistoriului din Blaj la 29 octombrie 1800 şi 7 ianuarie 1801 (ibidem, f. 10r, 11r, publicate la Albu, Date noi, p. 585-586, doc. nr. 13-14) şi scrisoarea trimisă aceluiaşi for la 17 iunie 1801 de noul administrator al districtului Mureş, Ioan Radu (MRUB – AG-ai, nr. cit., f. 15r). Din ele se poate deduce că Ioan Cioban a refuzat să răspundă atât convocării protopopului Gurghiului, invocând faptul că aşteaptă decizia consistoriului ortodox, cât şi celei a consistoriului din Blaj, afirmând că „nu mai are de unde să mai chieltuiască şi ştii el că şi acolo îi vor da nevasta, ci mai bine îş va lua nevasta […], însă la inema lui să trăiască cu dânsa niceodată nu-i trăbue, şi numai de sâlă o ia şi acum, precum şi dintăi.” Din păcate nu se păstrează şi decizia finală în această cauză. 361 Idem, nr. 9/1801, f. 1r-3r; căsătoria respectivă a fost considerată validă, pentru că prima soţie a celui în cauză decedase înaintea contractării noii legături matrimoniale. 362 Cererea soţului de desfacere a căsătoriei a fost respinsă, iar cei doi au fost pedepsiţi (bărbatul pentru încercarea de obţinere a divorţului prin mită de la protopopul Ioan Achim al Lodromanului, iar femeia pentru adulter) cu 25 de lovituri de toiag, respectiv 15 lovituri de bici, protopopul fiind şi el demis din funcţie. 252 Un timp al reformelor greco-catolic, abuzul comis de preotul unit Isaia din Ocna Sibiului, care cununase doi tineri ortodocşi din Săcel prin cumularea celor mai grave încălcări ale normelor în vigoare: „[…] cum că mai nainte de vro trei luni ar fi cununat numitul popă pe doi tineri adică pe Costandin Buşe din Săcel cu Ioana tot de acolo fugiţi, amândoi neuniţi, noapte, fără nici o vestire, fiind şi rudenii la olaltă, ba şi cu sila dusă Ioana şi dată de părinţii săi, pentru care pricini s-au şi despărţit în conzistoriumu neunit.” 363 Acuzaţia a fost confirmată de investigaţia protopopului Chiril Ţopa, preotul respectiv fiind depus in perpetuum din oficiul sacerdotal prin decizia forului protopopial, aprobată şi de consistoriu la 25 ianuarie 1791. Abuzuri similare au fost denunţate şi de episcopul romano-catolic Batthyány, precum cele comise de preotul greco-catolic din Zlatna şi de cel din Almaşu Mare, acuzaţi de încălcarea jurisdicţiei parohilor romano-catolici şi de alte ilegalităţi364. Primul era acuzat că „înainte de doi ani au îndrăznit a cununa pe Ştefan Tiuriuk popistaş, avînd muiere legiuită în viiaţă, cu o fată aşijdirea popistăşiţă”, iar cel de-al doilea că „pe Mariia Şandor abe de treisprăzece ani fiind şi popistăşiţă o-au cununat cu un jidov care s-au făcut calvin, neîntrebând nimic de parohu cel popistăşăsc sau calvinesc”. Consistoriul l-a însărcinat pe protopopul local Ştefan Szabo cu efectuarea investigaţiei în primul caz, iar în cel de-al doilea i-a cerut să-l informeze dacă în localitatea respectivă funcţiona un preot unit sau neunit. Datorită lipsei fasciculului următor al protocolului nu se poate cunoaşte răspunsul protopopului şi nici modul în care consistoriul a soluţionat aceste cauze. O chestiune interesantă supusă deciziei consistoriului a fost şi frecventarea colegiului reformat din Aiud de către tinerii români, acuzată într-o scrisoare adresată episcopului Ioan Bob de Ireneus Cosma, superiorul rezidenţei franciscane din Aiud 365. Acesta arăta, conform consemnării din protocol, „că preoţii şi ceialalţi oameni rumâni mai tare-şi dau pruncii la şcoala reformatuşilor, decât la a sa a popistaşilor” şi solicita „să să facă rânduială, să-şi mute pruncii de la calvini la popistaşi rumânii”. La această cerere consistoriul a hotărât „să să scrie cinstiţilor protopopi di prin prejuru Aiudului, ca să îndemne şi să sfătuiască şi pe preoţi, şi pe oameni, ca pruncii să nu şi-i de la şcoala calvinilor, ci la a popistaşilor şi de sânt la calvini să-i mute”, cu următoarea motivaţie pragmatică: „fiindcă, precum la calvini, aşa şi la popistaşi acolo învaţă ungureşte şi lătineşte acum”. MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom II/1787-1791, f. 29v-30r. Reclamaţii asemănătoare erau formulate şi de către greco-catolici, aşa cum o probează instrucţiunea trimisă de consistoriul greco-catolic vicarului foraneu Ioan Halmaghi în legătură cu o căsătorie „clandestină”, de a se cere „satisfacţie” de la episcopul ortodox, în cazul în care preotul oficiant era neunit (ibidem, f. 33r). 364 Ibidem, f. 34r-v, şedinţa din 27 martie 1791, în care a fost prezentată scrisoarea adresată de ierarhul romano-catolic episcopului Ioan Bob la 12 martie acelaşi an, referitoare la faptele celor doi preoţi. 365 Ibidem, f. 34v, şedinţa menţionată şi în nota anterioară, scrisoarea din 18 martie st.n. 1791. Pentru problema frecventării de către români a colegiului din Aiud vezi Câmpeanu 1999, p. 78-79. 363 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 253 Funcţionarea consistoriului reflectată în fragmentele păstrate ale primului său protocol evidenţiază deja orientarea care a devenit caracteristică instituţiei în deceniile următoare. Anunţată parţial de atitudinea adoptată de forul diecezan în anii 1779-1780, inclusiv prin tendinţe precum neacordarea divorţului pentru adulter, pentru boala suferită de unul dintre soţi, ori interdicţia încheierii unei noi căsătorii atât timp cât celălalt soţ era în viaţă 366, severitatea deciziilor consistoriale avea să provoace nemulţumirea reprezentanţilor clerului, manifestată în cadrul sinodului diecezan din anul 1821 367. Ceea ce s-a impus în plus faţă de maniera de lucru de la sfârşitul deceniului opt a fost o mai strictă verificare a procedurii urmate şi a fundamentelor deciziilor adoptate în cadrul forurilor protopopiale, ca şi a solicitărilor reclamanţilor, mai ales atunci când acestea vizau invalidarea căsătoriei 368 sau obţinerea divorţului. Condiţiile obligatorii ale unei „căsătorii pe lege şi statornică” au rămas aceleaşi ca în deceniul iosefin, când episcopul Ioan Bob le subliniase prin circulara sa din anul 1785, doar pasager manifestându-se o tendinţă de renunţare la obligativitatea celor trei vestiri ale căsătoriei, pe baza unei destul de ciudate prevederi conţinută într-un ordin imperial din 1 mai 1790 369. În schimb, prin absolutizarea unei orientări existente şi înaintea lui Ioan Bob, adulterul nu a mai fost considerat o justificare suficientă pentru pronunţarea divorţului370, deşi acesta era recunoscut în dreptul canonic ortodox 371, el fiind acceptat, în cazul MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom I/1779-1780, f. 47r şi 49v pentru prima chestiune, f. 48v pentru cea de-a doua, f. 11v pentru ultima. 367 M. Moldovanu 1872, p. 69. 368 „Silnicia” ca motivaţie a cererii de invalidare trebuia temeinic dovedită, pentru că „în zădar alegălueşte sâla care nu arată aceia a fi venit din frica a ceva rău şi mare”, care ar fi persistat şi în momentul oficierii căsătoriei, al ospăţului de după nuntă şi al primelor zile de trai împreună (observaţia consistoriului din deliberatum-ul asupra unei cauze discutate în şedinţa din 10 ianuarie 1791, consemnată în MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom II/1787-1791, f. 28v). 369 Acest ordin, al cărui text nu l-am avut la dispoziţie, este invocat în trei rezoluţii consistoriale, din 7 iunie 1790, 4 şi 21 martie 1791, în cazul cărora neefectuarea vestirilor nu este considerată drept un impediment, cerându-se doar ca persoanele în cauză să-şi declare din nou, în faţa parohului propriu, dorinţa de a menţine legătura matrimonială (ibidem, f. 20r, 31v, 33r). Într-un alt caz, tot din 21 martie 1791, căsătoria este considerată „statornică”, deşi preotul care o oficiase (Petru din Petridu de Sus) este acuzat în cadrul aceleiaşi şedinţe pentru încălcarea „orânduelelor bisereceşti şi poruncilor împărăteşti” prin celebrarea ei „fără poruncitele trei vestiri, ba şi tocma noaptea”; în plus, decizia forului protopopial de suspendare a preotului respectiv nu a fost confirmată de consistoriu, care a decis doar amendarea lui cu 20 de florini şi arest de 6 zile „în pită şi apă” (ibidem, f. 33v-34r). 370 Un exemplu îl oferă decizia consistoriului din 19 februarie 1791, într-o cauză în care Ana Tăuşan din Straja era inculpată pentru comiterea adulterului (ibidem, f. 31r). Împotriva hotărârii sinodului protopopial, care decisese despărţirea „de tot”, consistoriul a considerat că cei doi „nu să pot despărţi de olaltă, ca să poată păşi la altă căsătorie, că aceste după Sfintele Canoane tocma nu sânt pricini îndestulate de despărţănie” (în această apreciere era luat în considerare şi comportamentul violent al bărbatului, care îşi bătuse soţia „tirăneşte”); este drept că era invocat şi faptul că „după ace curvie s-au împăciuit amândoi”. Decizia era similară cu cea adoptată anterior de autorităţile civile care, „fiind întru a lor activitaş aceste lucruri, i-au dat la olaltă”. 371 Milaş 1915, p. 521-522. 366 254 Un timp al reformelor necatolicilor, şi de legislaţia iosefină. În conceptul unei scrisori fără adresă din 22 septembrie 1809, destinată probabil consistoriului Arhiepiscopiei de Esztergom, episcopul justifica totuşi necesitatea tolerării practicii de acordare a divorţului pentru adulter prin existenţa în dieceza sa a unui mare număr de neuniţi convertiţi, obişnuiţi cu o altă practică judiciară 372. Ierarhul urmărea obţinerea unui acord în acest sens din partea forului primaţial, în condiţiile imposibilităţii apelului direct la Sfântul Scaun şi cu puţin înaintea solicitării adresate nunţiului apostolic în problema dispenselor matrimoniale. Chestiunea a provocat în epocă reacţia critică a lui Petru Maior care a apelat, pe lângă referinţele canonice, şi la argumente raţionaliste în favoarea revenirii la practica juridică a Bisericii Răsăritene, pornind de la cazurile frecvente întâlnite în timpul activităţii sale pastorale ca preot şi protopop373. În egală măsură, istoricul a criticat şi procedura urmată încă din perioada anterioară cu privire la căsătoriile „clandestine”, care nu erau considerate valide 374. Aceste tendinţe reflectă desigur o atitudine cu semnificaţie majoră sub aspectul normelor canonice acceptate, concordantă în esenţă prevederii referitoare la căsătorie din mărturisirea de credinţă rostită de Ioan Bob înaintea investirii 375. O relevantă afirmare a poziţiei episcopului este exprimată în răspunsul adresat la 3 iunie 1791 inspectorului districtului Crasna, în legătură cu mai multe solicitări de divorţ motivate de impotenţă şi părăsirea domiciliului: „Bine să ştii şi frăţiia ta şi alţi protopopi şi inşpectori cum că căsătoria pe lege fără nici o împedecare canonicească făcută nu să poate nici odată despărţi, că scris iaste pe care Dumnezeu i-au înpreunat, omu să nu-i desparţă; pentru aceia nu trăbuiă să vă uitaţi la nişte locuri în Pravilă puse că acele nu-s Canoanele Părinţilor, ce-s zăsăle unora Arhierei şi Dascali, care Biserica de obşte nice odată nu le-au primit, de unde numai Canoanele în săboară aşăzate, iar nu legile în Pravilă scrisă ne leagă şi ne poruncesc; aşe dară pentru că au fugit cuiva mueria nu să poate însura nici de au preacurvit, nici de-i pute gura, sau o trece udu în pat, sau îi bolnavă, sau re de lucru, sau sfadnică, sau o calcă nevoia, sau îi bolundă. […] Aceste frăţiia ta le învaţă să le ştii spune oamenilor când te întreabă, că aşa nu le vei feace cheltuială în zadar a vălătui şi a călători pentru despărţire şi slobozire la altă căsătorie.”376 „DisUniti hujates in dijudicandis causis matrimonialibus alia etiam a catholico canone lege utentes partim propter Adulterium, partim ob alias causas vinculariter divortiant […].” MRUB – AG-ai, nr. 27/1809, f. 1r. Mai jos este amintit şi faptul că la Conciliul tridentin nu au fost condamnaţi ortodocşii pentru acordarea divorţului pe motiv de adulter, ci doar cei care susţineau că învăţătura Bisericii Catolice în această chestiune era greşită. 373 Maior 1995, p. 191-194. Problema a fost abordată din punct de vedere canonic şi fără o implicare critică şi de Samuil Micu, în Dissertatio canonica de matrimonio juxta disciplinam Ecclesiae Orientalis, lucrare apărută la Viena în anul 1781 (conform Pâclişanu 1991-1993, p. 159-160). 374 Maior 1995, p. 194-195; Idem 1813, p. 274-276, nota referitoare la practica similară uzitată în arhidieceza greco-catolică ucraineană de Kiev. 375 „Item Sacramenti Matrimonii vinculum indissolubile esse et quamvis propter adulterium, haeresim, aut alias causas, possit inter conjuges thori, et cohabitationis separatio fieri, non tamen illis aliud matrimonium contrahere fas esse.” Arch. Nunz. Vienna, Processi canonici, nr. 579. 376 MRUB – Protocollum 1790-1791, f. 50r-51r. 372 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 255 Conform acestui răspuns, singura motivaţie de divorţ cu şansa de a fi acceptată era impotenţa existentă înaintea căsătoriei, cu condiţia probării ei prin locuirea laolaltă a soţilor timp de trei ani şi prin investigaţia „felcerilor” sau a „babelor vrednice de credinţă”. Într-un alt caz, pe marginea unei cauze în care un bărbat din Criştolţu Mare solicitase acordarea dreptului de recăsătorire invocând pierderea vederii de către soţie, despărţită dealtfel de el de şapte ani, se consemnează: „Preoţii care socotesc cum că căsătoriţii pentru beteşiguri sau altă neputinţă ce cade pe vro faţă dintră ei, ertându-să feţăle una pe alta, pot trece la altă căsătorie, nu ştiu în ce-i căsătoria care iaste legătură şi în bine şi în rău până la moarte.” 377 Însă din punctul de vedere al realităţilor religioase, deciziile consistoriului îşi au justificarea lor. Chiar dacă deseori au fost lipsite de menajamente 378, ele au urmărit reformarea imperios necesară a profilului moral şi pastoral al clerului şi totodată asanarea vieţii morale a credincioşilor. V.3.3. Capitlul catedral Evoluţia consistoriului episcopal în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea a creat condiţiile favorabile instituirii capitlului, prin îndepărtarea treptată de la conducere a monahilor bazilieni, în contextul orientării politicii ecleziastice a Curţii vieneze, mai favorabile clerului secular. Chiar dacă primele demersuri ale ierarhului român pentru înfiinţarea capitlului au avut loc doar la aproape două decenii de la instalare, transformările survenite în conducerea diecezei demonstrează continuitatea politicii de promovare a clerului secular. Un model în acest sens l-au putut constitui Episcopiile de Muncaci şi Oradea, canonizate în deceniul opt şi înzestrate cu capitluri în componenţa cărora au intrat cu predilecţie preoţi celibi 379. Instituirea capitlului, aspect esenţial al influenţei Reformei Catolice, a fost fundamentată din punct de vedere canonic prin raportare la prezbiteriul antic 380. InstituIbidem, f. 60r. Acest fapt reiese din luarea de poziţie citată şi mai sus a deputaţilor clerului întruniţi în cadrul sinodului din anul 1821. Se cerea acolo consistoriului să ţină „vâlfa sî auctoritasiulu fratilor vicaresi, proto- sî vice-protopopi, ca aceia se pota cu bunu sporiu plini lucrurile de la scaunu poftite.” Principalele măsuri pentru atingerea acestui scop trebuiau să fie păstrarea unei mai mari discreţii în corespondenţa consistoriului cu protopopii, tratarea cu respect a celor care se înfăţişau personal la scaunul episcopal şi sancţionarea lor mai degrabă cu amenzi sau arest în cazurile mai grave, decât cu suspendarea din funcţie care, se înţelege, aducea mari prejudicii autorităţii lor. În fine, se cerea consistoriului să-şi ţină „invichitulu seu obiceiu a fi milostivu in judecatile sale” (M. Moldovanu 1872, loc. cit.). 379 Pekar 1992, p. 60; Radu 1930, p. 202-204. Specificul capitlului orădean şi atribuţiile membrilor lui sunt detaliat analizate la Horga 2000, p. 11-39. 380 Grama 1884, p. 151. În acest sens se pronunţă şi Petru Maior (1995, p. 181): „Însă precum mai nainte au stat săborul vlădicesc din călugări, aşa bine au făcut Ioann Bob că au făcut capitulum şi săbor din preoţi de mir. Pentru că măcar că după leagea grecească de multe veacuri acum iaste datină ca săborul arhieresc să fie din călugări, totuşi după firea lucrurilor şi după rânduiala ierarhiei cea veachie, cădinţa aceasta e a preoţilor celor de mir, iară nu a 377 378 256 Un timp al reformelor ţia, prin calitatea membrilor ei care puteau fi doar preoţi celibi şi prin atribuţiile acestora, era similară capitlurilor catedrale din Biserica Romano-Catolică 381. Deja evoluţia consistoriului în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea crease premisele transformării sale într-o corporaţie cu statut autonom, mult diferită de consistoriul episcopilor ortodocşi, cu rol de simplu auxiliar în guvernarea diecezei 382. După 1807 capitlul a reprezentat principalul organism prin care episcopul a realizat o conducere centralizată a diecezei, canonicii constituind, în acelaşi timp, şi nucleul consistoriului episcopal 383. Primele demersuri în favoarea întemeierii capitlului datează din anii 18021803384. Motivaţiile acţiunii se leagă incontestabil de realităţile ecleziastice interne (decadenţa ordinului bazilian, care a urmat mai vechilor divergenţe ale membrilor acestuia cu reprezentanţii clerului secular, formarea unei elite clericale seculare cu o pregătire teologică superioară), neputând fi totuşi excluse influenţele externe exercitate dinspre diecezele greco-catolice din Ungaria şi Polonia, unde realităţi ecleziastice similare determinaseră o evoluţie asemănătoare 385. Se pare că ideea i-a fost sugerată lui Ioan Bob călugărilor.” Argumentul nu are decât o valoare justificativă, pentru că prezbiteriul antic evoluase foarte mult, atât în Biserica Ortodoxă, unde se transformase în consistoriu, cât şi în cea Catolică, unde principalul său succesor era capitlul catedral. Pentru această evoluţie vezi Raţiu 1877, p. 330-332, Brânzeu 1942, p. 4-11, şi, mai nou, Sima 2000, p. 241-244. 381 Pentru normele canonice privind drepturile, atribuţiile şi componenţa capitlurilor catedrale, precum şi pentru calităţile şi modul de constituire a canonicilor, cu referinţe la cazul românesc, vezi Raţiu 1877, p. 332-348, şi Brânzeu 1942, p. 12-28. 382 Grama 1895, p. 158, 277; Brânzeu 1942, p. 6. Ultimul autor abordează şi problema rolului specific al consistoriului în Biserica Ortodoxă din Transilvania, mult mai mare în comparaţie cu prevederile canonice, rol menţinut parţial, ca urmare a statutului său din perioada anterioară înfiinţării capitlului, şi în Biserica Greco-Catolică (ibidem, p. 6-7, 11). Conform unei alte opinii, pornind de la prevederile bulei Rationi congruit din 18 mai 1721, ale diplomei imperiale din 21 august 1738 şi ale unei decizii a sinodului diecezei Făgăraşului din acelaşi an, s-ar putea vorbi de existenţa capitlului încă din momentul înfiinţării Episcopiei Greco-Catolice transilvănene (Sima 2000, p. 244-245). 383 Această situaţie a generat numeroase critici din partea clerului eparhial căsătorit, exclus de la conducerea diecezei. Aceeaşi motivaţie o avea şi propunerea lui Zenovie Pâclişanu care, în deceniul doi al secolului XX, pleda pentru reformarea componenţei consistoriului episcopal, prin instituirea dreptului clerului de alegere a asesorilor în cadrul sinodului diecezan, în proporţie de două treimi, numărul canonicilor şi al asesorilor denumiţi de episcop urmând să se limiteze la o treime. Poziţia se explică şi prin conştientizarea necesităţii unui dialog mai adecvat între conducerea Bisericii şi membrii acesteia, în contextul transformărilor provocate de primul război mondial (Pâclişanu 1917, p. 474-477). 384 Contribuţia esenţială la această problemă rămâne cea a lui Victor Macaveiu (1937, p. 231-241). Ea este bazată pe impresionanta corespondenţă din perioada 1802-1807 în chestiunea înfiinţării capitlului, strânsă într-un volum chiar prin grija episcopului (Ms. lat. 224, f. 1r-255v). 385 Trebuie menţionat totuşi că realităţile interne au fost considerate determinante pentru instituirea capitlului (ca şi pentru întreaga evoluţie din timpul episcopului Ioan Bob) de cercurile curiale, cu prilejul dezbaterilor de la mijlocul secolului al XIX-lea care au avut în vedere conferirea unei noi organizări instituţionale Bisericii Greco-Catolice româneşti; în această viziune, influenţa modelului Bisericilor Greco-Catolice din Imperiu a avut o importanţă redusă (Sima 2000, p. 246). V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 257 de secretarul gubernial Mihai Oros, unul din activii reprezentanţi ai funcţionărimii româneşti afirmate în ultima parte a secolului al XVIII-lea chiar cu preţul adoptării ritului latin 386. În scrisoarea adresată episcopului la 27 noiembrie 1802 acesta a invocat în favoarea propunerii sale modelul diecezelor greco-catolice din Ungaria 387. Răspunsul lui Ioan Bob din 1 decembrie, ca şi scrisoarea din 8 februarie 1803 demonstrează că ierarhul nu era străin de un asemenea proiect, el invocând însă opoziţia de presupus a Stărilor protestante care nu agreau, conform observaţiei sale, nici capitlul latin din Alba Iulia; la fel de reticenţi erau şi monahii din Blaj, care îşi arogau demnitatea de canonici 388. Cu toate acestea, nu este limpede dacă episcopul avea de mai înainte o asemenea intenţie sau urmărea doar acumularea unui capital destinat clerului, din veniturile căruia i-ar fi putut salariza pe clericii cei mai merituoşi, aşa cum făcuse, încă din anul 1794, cu colaboratorii săi cei mai apropiaţi, Mihail Timar şi Dimitrie Caian senior, cărora le asigurase un salariu anual de 500 de florini 389. Oricum, este cert că, întrun sens ori altul, intenţia de îmbunătăţire a situaţiei materiale a clerului secular exista şi sugestia nu l-a găsit nepregătit din punctul de vedere al mijloacelor financiare absolut necesare unei întreprinderi de acest fel. Un demers similar doar cu puţin anterior, la originea căruia s-a aflat acelaşi Mihai Oros, a fost instituirea unui număr de 24 de burse pentru întreţinerea tinerilor studioşi: 4 în Convictul nobiliar din Cluj, 12 în Seminarul catolic „Sfântul Iosif” din acelaşi oraş, 4 în Seminarul catolic din Târgu Mureş şi 4 în Seminarul catolic din Alba Iulia 390. Ca urmare a munificenţei dovedite, Ioan Bob a fost răsplătit de împărat cu titlul de consilier de stat actual intim 391. În anul următor, episcopul a mai depus încă 1000 florini, ridicând la 6 numărul burselor instituite în Seminarul din Alba Iulia; în solicitarea Istoricul Tóth Zoltán îl enumeră printre reprezentanţii intelectualităţii laice (2001, p. 348, nota 1). Ms. lat. 224, f. 1r. 388 Ibidem, f. 1r-v, 2r. 389 Intenţia episcopului este mărturisită explicit în scrisoarea adresată Guberniului la 1 noiembrie 1802, prin care şi-a exprimat dorinţa de a depune în Casa publică suma de 145.000 de florini, dobânda rezultată de pe urma ei urmând să fie destinată scopului menţionat (Ms. lat. 228, f. 35r-v şi f. 36r-38r, corespondenţa ulterioară în această chestiune). Faptul este amintit şi de Petru Maior în scrisoarea adresată la 8 noiembrie 1794 Congregaţiei de Propaganda Fide (Bârlea 1948, p. 404, doc. nr. CLXVI). 390 Ms. lat. 228, f. 33v-34v, scrisoarea adresată Guberniului la 7 septembrie 1802 şi corespondenţa ulterioară în aceeaşi problemă (vezi şi Col. Doc. Blaj, nr. 806, f. 1r-v, conceptul scrisorii episcopului, nr. 809, f. 1r, chitanţa din 9 septembrie adeverind depunerea banilor de către Mihai Oros, nr. 811, f. 1r-v, răspunsul Guberniului din 18 septembrie). Prin scrisoarea respectivă Ioan Bob şi-a exprimat intenţia de a depune în Fondul de Studii suma de 14.000 florini, a cărei dobândă urma să asigure bursele respective, după cum urmează: 4000 florini pentru Convictul nobiliar, 6000 pentru Seminarul „Sfântul Iosif” şi câte 2000 pentru Seminarul din Târgu Mureş şi cel din Alba Iulia. Numele primilor 24 de studenţi propuşi pentru aceste burse sunt menţionate într-o scrisoare păstrată în Ms. rom. 684, f. 1r-2r (anterioară datei de 1 octombrie, când Guberniul a aprobat propunerile episcopului – Col. Doc. Blaj, nr. 812, f. 1r). Vezi şi Câmpeanu 1999, p. 83, 118-119, 184-185. 391 Faptul i-a fost comunicat de cancelarul aulic Samuel Teleki, prin scrisoarea din 31 martie 1803 (Ms. lat. 228, f. 37r). 386 387 258 Un timp al reformelor adresată Guberniului la 24 iunie 1803 Bob îşi exprima explicit intenţia ca beneficiarii burselor să fie câte doi tineri din Valea Haţegului 392. Generozitatea episcopului a fost elogiată de unii membri ai clerului, precum protopopul Sibiului Chiril Ţopa 393, cel al Cluj-Mănăşturului Avram Meheşi 394, vicarul foraneu al Făgăraşului Ioan Para 395 şi protopopul ortodox al Braşovului Gheorghe Haines, aflat se pare în relaţii destul de apropiate cu ierarhul greco-catolic 396, ori de reprezentanţi ai funcţionărimii româneşti, precum concipistul Cancelariei Aulice Aron Pop de Săcel 397. Aceştia se referă în scrisorile lor la binele făcut clerului şi neamului românesc prin fundaţiile create, gratulându-l desigur pe episcop şi pentru demnitatea conferită de împărat. Interesantă este observaţia lui Gheorghe Haines care, avându-i desigur în vedere şi pe episcopii ortodocşi anteriori, regreta lipsa unor preocupări similare din partea acelora 398. Mihai Oros a fost principalul consilier al episcopului şi în continuare, consiliindul pentru redactarea primei petiţii adresate împăratului în chestiunea capitlului. În acelaşi timp, el a intervenit pe lângă autorităţile transilvănene pentru a le câştiga sprijinul 399. O astfel de intervenţie a avut pe lângă episcopul romano-catolic al Transilvaniei József Mártonffy, care a sugerat ca veniturile destinate călugărilor să fie acordate după moartea lor, cu aprobarea împăratului, unor canonici ce urmau să funcţioneze şi ca profesori 400. Exemplul capitlului de la Alba Iulia este invocat de altfel în mai multe rânduri, în corespondenţa din această perioadă, ca un posibil model, ceea ce poate constitui un argument în favoarea tezei latinizării instituţionale a Bisericii româneşti. Demersurile efective pe lângă Curtea imperială au fost realizate însă prin intermediul agentului aulic Capitlul Mitr. Blaj, nr. 3, f. 1r, nr. 33, f. 2r. MRUB – AG-ai, nr. 82/1802, f. 1r-v, scrisoarea adresată notarului clerului Dimitrie Caian senior la 23 octombrie 1802, în care Ţopa comunică ceea ce auzise despre intenţia episcopului de a crea o fundaţie pentru cler. 394 Idem, nr. 14/1803, f. 1r-2r, scrisoarea adresată episcopului la 27 februarie 1803. 395 Idem, nr. 26/1803, f. 1r, scrisoarea trimisă episcopului la 13 aprilie st.v. 1803. 396 Idem, nr. 30/1803, f. 1r, scrisoarea din 26 aprilie 1803. 397 Idem, nr. 13/1803, f. 1r-2r, scrisoarea din 24 februarie 1803; semnatarul îi promite episcopului că se va strădui să facă cunoscută demnitatea acordată acestuia de împărat „nu numai prin novelele Beciului ceale nemţăşti, ce şi prin ceale ungureşti […], că-i cu adevărat lucru vreadnic şi exemplaris.” 398 „Măcar de ar fi urmat faptii aceştia şi foştii în Ardeal mai nainte episcopi cu mai mică sumă, oare n-ar fi neamul nostru în mai bună stare?” Idem, nr. 30/1803, loc. cit. 399 Macaveiu 1937, p. 233. Conform istoricului Alexandru Papiu Ilarian, la o asemenea intervenţie guvernatorul Bánffy i-ar fi răspuns că românii ar avea mai degrabă lipsă de „institute pentru măestrii”, pentru că prea puţin le folosea învăţătura dobândită în şcoli, pe când pe această cale s-ar putea forma o clasă de mijloc; sugestiile sale guvernatorul le-ar fi comunicat printr-o scrisoare şi episcopului (Papiu Ilarian 1852, p. 93). 400 Macaveiu 1937, loc. cit. Ioan Bob se afla şi el în relaţii foarte bune cu episcopul maghiar şi nu se pot exclude contactele directe cu acesta ca un impuls suplimentar pentru conturarea proiectului de înfiinţare a capitlului, existenţa unui asemenea îndemn fiind susţinută şi de istoricul Petru Maior (1995, p. 180). Mai târziu, după iniţierea primelor demersuri la Viena, ierarhul român a solicitat intervenţia lui Mártonffy pe lângă Guberniu în favoarea petiţiei sale (Ms. lat. 224, f. 29r-v, scrisoarea din 15 iulie 1803). 392 393 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 259 al episcopului, Ştefan Enyedi, căruia Ioan Bob i-a solicitat la începutul anului 1803 să-i înfăţişeze toate modalităţile prin care proiectul de înfiinţare a capitlului ar putea fi propus împăratului şi să iniţieze intervenţiile necesare pentru acceptarea acestui proiect. Scrisoarea trimisă lui Enyedi la 23 februarie 1803 401 reprezintă prima expunere de motive a episcopului, în care rolul de suplinitori ai canonicilor deţinut de monahii bazilieni este explicat prin instrucţia teologică insuficientă a membrilor clerului secular, dar şi prin faptul că toţi erau căsătoriţi. Favorizarea instruirii acestora de către Maria Tereza şi mai ales de Iosif al II-lea, apoi scăderea treptată a numărului călugărilor l-au determinat să recurgă la clerici seculari retribuiţi din veniturile mănăstirii pentru ocuparea posturilor didactice şi a funcţiilor consistoriale. Asigurarea continuităţii procesului de învăţământ şi soluţionarea durabilă a problemei administrării diecezei făceau însă necesară înfiinţarea unui capitlu format din patru sau cinci canonici care să-l asiste pe episcop în problemele ecleziastice şi să activeze în cadrul consistoriului. Analiza corespondenţei episcopului referitoare la problema înfiinţării capitlului evidenţiază faptul că acesta şi-a însuşit foarte repede sugestiile primite, cu atât mai mult cu cât nu era străin de o asemenea iniţiativă; proiectul rezultat, mai ales din punctul de vedere al motivaţiilor, a fost structurat în consecinţă pe aceleaşi principii care-l ghidaseră în politica sa anterioară de promovare a clerului secular, materializată cu deosebire în cel de-al doilea deceniu al episcopatului. Astfel, în petiţia adresată împăratului la 11 mai 1803, pe lângă solicitarea de aprobare a înfiinţării capitlului, Ioan Bob a mai cerut să i se acorde libertatea de a-şi testa întreaga avere clerului şi de asemenea să fie salarizaţi preoţii din localităţile fiscale, salinare şi grănicereşti, aşa cum se proceda şi în cazul preoţilor romano-catolici 402. Deplângerea inculturii poporului şi a majorităţii preoţilor, pe un ton care aminteşte de memoriul din anul 1783, este însoţită aici de sublinierea progreselor înregistrate de clerul secular prin posibilitatea oferită reprezentanţilor săi, încă din timpul episcopului Grigore Maior, de a se forma în colegiile din imperiu şi în seminarul din Blaj, acesta din urmă având o capacitate sporită după 1781. Ca urmare a scăderii numărului călugărilor, ei aveau acum posibilitatea de a participa la conducerea diecezei, prin cooptarea în capitlu. Componenţa noii instituţii este concepută în forma care avea să se impună ulterior: un prepozit şi şase canonici recrutaţi în mod obligatoriu dintre sacerdoţii celibi, unul din ei putând funcţiona şi ca vicar general, un notar şi un arhivar. Canonicii urmau să fie confirmaţi de împărat, cu excepţia ultimului, numit de episcop, care a mai cerut să i se acorde dreptul de a conferi vicarilor şi protopopilor mai distinşi titlul de canonici onorifici, asemenea episcopului latin. Au urmat intervenţii repetate pe lângă membrii Guberniului, pentru a obţine o opinie favorabilă din partea acestuia, şi pe lângă cercurile aulice, cele mai multe prin intermediul agentului aulic, dar şi directe 403. Perioada extrem de tulbure pe care o Ms. lat. 224, f. 3r-5r. Ibidem, f. 10r-14r.; Col. Doc. Blaj, nr. 826, f. 1r-5v, prima versiune a memoriului, trimisă secretarului Oros la 30 aprilie 1803. 403 Ms. lat. 224, f. 18r, 73r-v, intervenţiile episcopului pe lângă consilierul aulic Szegedi (din 8 iunie 1803), respectiv pe lângă ministrul Cabinetului imperial, contele Francisc de Paula ColloredoWallsee, vicepreşedintele Consiliului Intim de Stat, contele Leopold Kolowrath şi guvernatorul Bánffy (toate din 26 iunie 1805). 401 402 260 Un timp al reformelor traversa Imperiul în contextul războiului cu Franţa a amânat însă rezoluţia favorabilă a împăratului, care a putut fi obţinută doar după reîntoarcerea acestuia la Viena, în urma păcii de la Preßburg. Rezoluţia i-a fost transmisă lui Ioan Bob prin decretul aulic din 3 martie 1806, care a fixat numărul canonicilor la şapte, episcopul fiind solicitat să propună persoanele cele mai indicate şi să alcătuiască regulile pe care viitorii canonici urmau să le respecte 404. Acesta a răspuns prin scrisoarea din 28 mai, în care a făcut propunerile pentru cei şapte canonici şi le-a stabilit obligaţiile 405. După alte numeroase intervenţii la Guberniu, la Cancelaria Aulică, la arhiepiscopul Vienei, Sigismund de Hohenwarth 406, după alte scrisori adresate consilierului gubernial Ştefan Costa, lui Oros şi lui Enyedi 407 şi după o nouă petiţie trimisă împăratului la 29 noiembrie 1806 pentru urgentarea aprobării 408, ierarhul a obţinut în cele din urmă confirmarea imperială pentru persoanele propuse la 11 decembrie 1806 409. În fine, la 1 februarie 1807 Ioan Bob a alcătuit actul fundaţional care a fost confirmat în formă solemnă prin diploma emisă de împăratul Francisc I la 6 martie 1807 410. Introducerea actului fundaţional prezenta mai întâi domeniile cu care fusese dotată Episcopia Greco-Catolică de Făgăraş şi rolul călugărilor bazilieni, în conformitate cu diploma din 21 august 1738. În continuare, motivaţia înfiinţării capitlului relua argumentele din petiţiile anterioare: scăderea numărului călugărilor, care nu-şi mai puteau îndeplini atribuţiile didactice şi administrative 411, lipsa oricărei perspective de promovare Ibidem, f. 83r-84r, 88r-89r, comunicat de Guberniu prin adresa din 14 mai. Aflat în capitala imperială, Samuil Vulcan l-a informat pe Ioan Bob prin scrisoarea din 7 martie despre rezoluţia imperială transmisă Cancelariei Aulice (MRUB – CM, nr. 80, f. 7r). 405 Ms. lat. 224, f. 92r-97v. 406 Ibidem, f. 101r, 108r-109v, 129v-130v, 133r, scrisorile din 5 (cuprinzând detalierea salariilor membrilor capitlului) şi 14 iunie, respectiv 20 decembrie 1806. 407 Ibidem, f. 98r, 100r, 104r-105v, 129r-v, scrisorile din 28 mai, 5, 7 şi 14 iunie, respectiv 20 decembrie 1806. În legătură cu demersurile pentru grăbirea primirii diplomei imperiale şi a decretelor colaţionale (de conferire) pentru canonici Ioan Bob i-a scris la 20 decembrie 1806 şi nou-numitului episcop de Oradea Samuil Vulcan (MRUB – CM, nr. cit., f. 27r-v). 408 Ms. lat. 224, f. 119r-v, 123r-124v ; Lupu, Supplex libellus Eppi, p. 286-289. Argumentele sunt cele cunoscute, apărând în plus doar rugămintea de a se trimite decrete colaţionale pentru primii patru canonici şi de a fi confirmaţi ceilalţi trei, care urmau să fie desemnaţi pe viitor de episcop şi capitlu. 409 Ms. lat. 224, f. 127r-128r, 140r-141v. Confirmarea i-a fost comunicată prin adresa gubernială din 24 ianuarie 1807. 410 Ibidem, f. 144r-154v. Textul diplomei imperiale din 6 martie 1807, în care este reprodus sub formă de transumpt şi actul fundaţional, a fost publicat de Petru Maior (1813, p. 235-243, nota 1) şi fragmentar de Nicolaus Nilles (1885, p. 665-668). Originalul ei se păstrează în Col. Doc. Blaj, nr. 1319. 411 „Ast cum observaremus, Religiosos S. Basilii Magni tam ad instituendam in literis juventutem, quod primarium est fundationis ipsorum principium, quam vero ad assistendum Episcopo in tam ampla Dioecesi plus quam 1100 parochias numerante, etiam si numero plene essent, qui de facto valde imminutus est, tantum enim tres, iique per aetatem solum vivi supersunt, aucto praecipue studentium, et clericorum numero in tantum, ut non modo humaniora, et philosophica studia, sed etiam theologica cum sufficienti fructu tradantur plane insufficientes essent […].” Maior 1813, p. 236-237. 404 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 261 ierarhică şi răsplătire a meritelor clericilor seculari cu studii superioare, siliţi, din cauza absenţei mijloacelor de subzistenţă, să se întreţină singuri după numirea în parohii 412, dorinţa de înfiinţare a unui capitlu după modelul oferit de diecezele greco-catolice din Ungaria, canonicii având ca principală misiune ajutarea episcopului în administrarea diecezei, în timp ce călugărilor le rămâneau doar atribuţiile didactice, existenţa mijloacelor financiare strict necesare susţinerii capitlului şi ajutorării clerului eparhial. Ioan Bob depusese în Casa publică şi în Fondul religiei, de la începutul episcopatului până în anul 1806, suma de 301.200 florini, a cărei dobândă anuală se ridica la 16.579 florini şi 43 ½ creiţari; din această dobândă 7000 florini erau destinaţi susţinerii capitlului, iar restul ajutorării clerului. Pentru prepozit se prevedea un salariu de 900 de florini, pentru următorii trei canonici (lectorul, cantorul şi custodele) câte 800 de florini, iar pentru ultimii trei (scolasticul, cancelarul şi al şaptelea canonic) câte 700 de florini; notarul capitular primea 300 de florini, scriba capitulari et consistoriali (în structura ulterioară a capitlului acest funcţionar avea să fie înlocuit de archivarius) 200 de florini, doi cantori câte 150 de florini, doi clopotari câte 100 de florini. Restul sumei era alocat întreţinerii locuinţelor canonicilor (300 de florini) şi situaţiilor neprevăzute (300 de florini), aceeaşi destinaţie primind şi veniturile intercalare 413. Câteva prevederi foarte stricte vizau normele care trebuiau respectate la instituirea canonicilor: alegerea lor doar dintre clericii seculari celibi, care se distinseseră prin integritatea moravurilor, fără nici o consideraţie legată de vreo relaţie de prietenie sau de rudenie şi ţinându-se seama doar de utilitatea lor pentru guvernarea diecezei şi activitatea de pastoraţie 414. Dreptul de alegere a canonicilor aparţinea episcopului, care avea două voturi, şi capitlului, primii şase fiind supuşi împăratului spre confirmare, pe când cel de-al şaptelea era instituit de către episcop şi capitlu fără a se mai cere confirmarea imperială 415. Cei dintâi canonici fuseseră confirmaţi încă din anul anterior, ca urmare „[…] ex alia parte cum videremus clerum saecularem in extraneis etiam fundationibus Viennensi et Tyrnaviensi educatum semota omni spe ulterioris promotionis, et meritorum remunerationis se perficere minus contendere, imo siquidem competenti de lege sua rata carerent, ne fame pereant, et nudi incedant, victum et amictum opera manuum suarum quaerere, et curam animarum, ut deberent nonnunquam, vel inviti negligere, quod toti clero et animarum saluti noxium esse certum et indubium est […].” Ibidem, p. 237. 413 Ibidem, p. 237-238. Datorită scăderii valorii reale a acestei sume prin preschimbarea în monedă convenţională şi ca urmare a inflaţiei, episcopul a prevăzut, în testamentul său din anul 1828, sporirea ei cu 3000 de florini (Testamentum fundationale …, în Cipariu 1855, p. 36, punctul XIV). 414 „[…] ut canonici omnes, dum denato aliquo eorum, alter substituendus veniet, semper et pro perpetuo saeculares ecclesiastici sic dicti Petrini, et illi etiam nulla facta exceptione aut interpretatione caelibes substituantur eo a fortiori, quod in hac amplissima et continuis laboribus plena Dioecesi liberi a conjugatorum curis continuo in directione Dioecesis et animarum salute occupari debeant […]. Obligatos nihilominus volumus, et in conscientia obligamus pro perpetuo tam Episcopos Successores Nostros, quam vero Capitulum, ut etiam ex caelibibus tales eligant, et pro altissima confirmatione proponant, qui erunt integrae, bonae, et exemplaris vitae, et praecipue a castitate commendati, quique Dioecesi, religioni et animarum saluti magis utiles judicabuntur, hinc nulla ratio amicitiae, aut sangvinis habeatur, prout etiam haec ab Ecclesia Dei juxta sacros canones semper exulare debent.” Maior 1813, p. 239. 415 Ibidem. 412 262 Un timp al reformelor a propunerilor supuse împăratului de episcopul Ioan Bob la 28 mai 1806. Aceştia au fost: Dimitrie Caian senior (prepozit), Avram Meheşi (lector), Ioan Para (cantor), Basiliu Filipan (custode), Ioan Nobili (scolastic), Dimitrie Vaida (cancelar) şi Dimitrie Caian junior; lor li s-au adăugat doi funcţionari capitulari (un notar şi un arhivar) şi patru slujitori bisericeşti (doi cantori şi doi clopotari) 416. Se impun câteva observaţii referitoare la canonicii care au alcătuit primul capitlu 417. Este semnificativ faptul că toţi făceau parte din ierarhia superioară a clerului secular, funcţionând ca protopopi, cu excepţia vicarului foraneu al Făgăraşului, Ioan Para, şi a celui mai tânăr canonic, secretarul episcopal Dimitrie Caian junior, iar prepozitul Dimitrie Caian senior îndeplinea şi funcţiile de notar general al clerului şi preşedinte al consistoriului. În al doilea rând, ei erau beneficiarii unei formaţii teologice dobândite cu predilecţie în colegiile vieneze, la „Sancta Barbara”, respectiv la Agria (Eger) şi Lemberg (Liov), unde Iosif al II-lea transferase acest colegiu, la „Pazmaneum” şi „Sfântul Ştefan”, doar Dimitrie Vaida şi Avram Meheşi urmând studiile teologice la Bratislava, respectiv la colegiul iezuit din Cluj 418. Bucurându-se de posibilitatea oferită clerului secular de a studia în afara provinciei (cu excepţia lui Avram Meheşi), în timpul episcopilor Grigore Maior şi Ioan Bob, canonicii din 1807, relativ apropiaţi ca vârstă (doar Dimitrie Caian junior aparţinea unei alte generaţii), se numărau la acea dată printre cei mai remarcabili reprezentanţi ai clerului secular. Formaţi la Viena sau în alte centre imperiale în preajma şi în timpul deceniului iosefin (mai puţin Avram Meheşi şi Dimitrie Caian junior) ei se familiarizaseră cu principiile care guvernau politica ecleziastică vieneză în acea perioadă. Era normal deci ca, întorşi acasă, să sprijine reforma instituţională iniţiată de episcopul Ioan Bob şi să contribuie efectiv la realizarea acesteia 419. Actul fundaţional stabilea şi atribuţiile canonicilor, în primul rând de natură pastorală. Episcopul intenţiona împărţirea diecezei în decanate care urmau să fie conferite canonicilor, aceştia fiind obligaţi să le viziteze anual sau cel mult o dată la doi ani, pe propria cheltuială. Cu ocazia vizitaţiilor ei aveau câteva însărcinări esenţiale: să-i îndemne pe credincioşi la îndeplinirea îndatoririlor faţă de Dumnezeu, împărat, autorităţi şi proprii stăpâni, să-i îndrume pe preoţi spre împlinirea obligaţiilor şi misiunii Primii membri ai capitlului sunt amintiţi în actul fundaţional, tot aici fiind prezentată şi structura instituţiei (ibidem, p. 237-238). Primii funcţionari aleşi au fost Dimitrie Pop (menţionat anterior în funcţiile de prefect al seminarului şi tipografiei şi trezorier consistorial) ca notar („Notarius Cleri”) şi Ioan Pop ca arhivar (Schematismus 1809, p. 169; Macaveiu 1937, p. 241); în anii 1815-1816 în funcţia de arhivar este menţionat Ioan Petrişor (Schematismus 1815, p. 193; Schematismus 1816, p. 218). 417 Datele lor biografice sunt prezentate în scrisoarea episcopului Ioan Bob din 28 mai 1806 (Ms. lat. 224, f. 93v-97r) şi la Hossu 1900, sub voce. 418 La „Sancta Barbara” au studiat Dimitrie Caian senior, Ioan Para şi Ioan Nobili, care şi-a încheiat studiile la seminarul general latin din Viena (datele privitoare la perioada studiilor celor trei se găsesc la Protopopescu 1966, anexa X, p. 333, 337); Basiliu Filipan a studiat la Agria şi şi-a susţinut doctoratul în teologie la Lemberg, unde a funcţionat şi ca prefect de studii, iar Dimitrie Caian junior la Seminarul „Sfântul Ştefan” din Viena. 419 Semnificaţiile ecleziastice şi politico-culturale ale formării acestei generaţii au fost subliniate de I. Tóth Zoltán (2001, p. 304-309), Zenovie Pâclişanu (1991-1993, p. 152), Octavian Bârlea (1948, p. 77-78), Iacob Mârza (2005, p. 91-92) şi Ioan Marin Mălinaş (1994, p. 170-174). 416 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 263 lor duhovniceşti, să îndrepte ilegalităţile, iar cauzele pe care nu le puteau rezolva să le înfăţişeze episcopului. Li se interzicea însă amestecul în cauzele de divorţ, care trebuiau înaintate consistoriului, şi în orice alte cauze care ţineau de atribuţiile episcopale, fără o delegaţie expresă a episcopului, ca şi în problemele laicilor care depăşeau sfera oficiului lor 420; în fine, ei aveau obligaţia să înfăţişeze protocolul întregii vizitaţii episcopului şi capitlului. Este îndoielnică punerea în practică a acestei atribuţii, cu atât mai mult cu cât dorita instituire a decanatelor a rămas doar un proiect în timpul episcopului Ioan Bob, iar efectuarea vizitaţiilor era cerută şi protopopilor 421. În plus, ea a fost interpretată în epocă şi ca o tentativă de subminare a prerogativelor protopopilor, prin instituirea unor demnitari superiori acestora şi străini de Biserica românească 422. Alte atribuţii ale canonicilor erau legate de necesităţile cultului divin: predicarea în biserica catedrală şi în cea din curtea palatului episcopal şi concelebrarea împreună cu episcopul 423, ascultarea mărturisirii credincioşilor din împrejurimile Blajului, mai ales în Păresimi 424, recitarea orelor canonice, de la care puteau absenta doar pentru motive foarte întemeiate 425. Ei erau obligaţi apoi să-l asiste pe episcop în pastoraţie şi în acţiunile misionare, în judecarea cauzelor şi conducerea diecezei, dovedindu-se în toate „[…] illegalitates, et causas spirituales, aut sibi delatas, aut aliunde sibi notas emendare, per se non emendabiles fine correctionis, aut exoperandae medelae, sive Excelso Regio Gubernio, sive respectivae jurisdictioni politicae repraesentandas, ad Episcopum deferant, nunquam tamen ad divortia matrimonialia sive a vinculo, sive in perpetuum a thoro se extendendo, cum haec in Consistorio determinanda veniant, neque quoquomodo, quae sunt Juris Episcopalis tangant, absque expressa Episcopi ad talia delegatione et facta potestate, prout neque ad negotia saecularia alioquin ad suum officium non pertinentia, se immittant.” Maior 1813, p. 240. 421 Acest ultim motiv, alături de insuficienţa mijloacelor financiare şi de vârsta înaintată a unora dintre canonici sunt menţionate de Alexandru Grama ca şi cauze ale renunţării la obligaţia efectuării vizitaţiilor (1884, p. 152). În acelaşi sens a interpretat critic această atribuţie, din punctul de vedere al cheltuielilor pe care îndeplinirea ei le necesita, şi Petru Maior (1995, p. 226). 422 Este cazul aceluiaşi Petru Maior (ibidem). 423 „Cum in oppido hocce Templum distinctum sit, in quo Parochus loci fungitur, adeoque concionatur, in Cathedrali Ecclesia, et Curiali sic dicta Capella, secundum ordinem ab Episcopo alioquin prudenter habita ratione ad hoc munus necessariae qualitatis, et aetatis constituendum, Diebus Dominicis, et Festivis concionari, et quoniam in ritu Graeco Episcopo Sacra facienti plures aut pauciores Sacerdotes sint concelebrantes, prout Episcopus disposuerit, nisi intercedens aliquod impedimentum excusaret, eidem adsistere et concelebrare.” Maior 1813, loc. cit. Această atribuţie, neglijată uneori conform mărturiilor din anul 1832, a fost încredinţată ulterior altor clerici (Grama 1884, loc. cit.). Pentru comparaţie, vezi obligaţiile similare ale canonicilor orădeni, la Horga 2000, p. 21-25. 424 „Cum ex toto circuitu Sedis hujus Episcopalis fideles partim quod Parochus localis ob copiam hominum omnes exaudire nequeat; partim alio fors ex motivo etiam alio tempore, sed vel maxime in Quadragesima tempore cum primis poenitentiali Balasfalvam ad sedem Episcopalem fine confessionis peragendae confluat, etiam illi expetiti, requisiti, aut per Episcopum dispositi, audire tenebuntur.” Maior 1813, p. 240-241. Şi această atribuţie a fost preluată ulterior de alţi clerici (Raţiu 1877, p. 342, nota 1). 425 „Frequentationem Chori nullo sub praetextu, aut allegata quacunque in contrarium consvetudine cessare faciant, aut se nisi legitima infirmitatis, magnae senectutis, certi publici negotii instantaneum laborem exigentis, praenotatae visitationis, aut alterius legitimae domo absentiae causa excusante, ab eodem se non absentabunt.” Maior 1813, p. 241. 420 264 Un timp al reformelor acestea „veri et sinceri coadjutores, et in omnibus justis, et licitis obsequentes” 426. Conduita şi înfăţişarea lor exterioară trebuiau să impună prin sobrietate, iar prin evitarea cheltuielilor inutile ei erau invitaţi să contribuie la constituirea unui fond destinat susţinerii preoţilor deficienţi 427. Ca dispoziţie finală, diploma prevedea obligaţia capitularilor de a celebra 40 de liturghii votive consacrate episcopului fondator 428. Pe lângă acestea, canonicii aveau desigur şi atribuţii administrative, în calitate de consilieri ai episcopului şi de membri ai consistoriului episcopal, capitlul constituind astfel principalul organism de conducere al diecezei; ele nu erau specificate însă în actul fundaţional, care se rezuma din acest punct de vedere la câteva referinţe generale 429, insistând cu predilecţie asupra prerogativelor speciale, pastorale şi cultice, ale canonicilor capitulari. După primirea diplomei imperiale, Ioan Bob a început demersurile pe lângă Sfântul Scaun pentru obţinerea confirmării pontificale 430, dar încă înaintea dobândirii acesteia a avut loc ceremonia de instalare oficială a noului capitlu, la 13 iulie st.n. 1807431. Scrisoarea imperială prin care Curia papală era înştiinţată în mod oficial de înfiinţarea capitlului a fost transmisă Secretariatului de Stat pontifical prin intermediul reprezentantului Vienei la Roma, cavalerul Lebzeltern, la 14 iulie 1807 432. La solicitarea secretarului de stat, cardinalul Casoni 433, prefectul Congregaţiei de Propaganda Fide, „Episcopo in spirituali cura, conversione a Fide Catholica errantium, tractandisque causis ac necessariis aliis ad directionem Dioecesis […].” Ibidem. 427 „Quod respicit externam vivendi rationem quoad victum, et vestitum, qui semper niger, et nunquam ex serico esse debet, eam ita instituant, ut veros Ecclesiasticos exhibentes sua parsimonia in omnis generis expensis valeat, quilibet saltem tantum, quantum circumstantiis temporum Episcopus cum Capitulo determinare censuerit, erigendo aliquali fundo, quo Parochis bene quidem meritis, sed ob provectam aetatem, aut ob certum morbum in vinea Domini ad laborandum inhabilibus, vel in minimo subveniri possit, inferre.” Ibidem. 428 „[…] Capitularium obligationis erit, praeter frequentissimum Memento pro Augustissimo Imperatore, qui hanc Fundationem clementer ratihabuit, felici ejus, et Successorum regimine, Excelsi Regii Gubernii Catholici, quod illam procurare lubens acceptavit, salute, 40 Missae Sacrificia Supremo Numini, e quibus primum die cujuslibet mensis, secundum die Denominationis, tertium die Consecrationis Nostrae in Episcopum, quartum die obitus Nostri solemniter, ac devote pro Refrigerio, et salute Defunctorum Imperantium Augustae Domus Austriae, Praedecessorum Episcoporum, et animae Nostrae, Nostrorumque Genitorum, et Consangvineorum celebrabunt, Parochorum vero qui ex eadem Fundatione participabunt, pro ratione praebendae suae cum praedicta intentione Sacra Missae Sacrificia Numini per Nos, et Nostros Successores determinando Summo Numini offerent.” Ibidem, p. 242. 429 „[…] praeter ea ad quae Sacris Canonibus et Jure Ecclesiastico obligantur […]”; „[…] tractandisque causis ac necessariis aliis ad directionis Dioecesis […]” (ibidem, p. 240, 241). 430 Petiţia în această chestiune, însoţită de textul actului fundaţional, a fost adresată papei la 25 iulie 1807 (Ms. lat. 224, f. 201r-203r). 431 Ibidem, f. 190r-195r; Maior 1995, p. 183; Macaveiu 1937, p. 240. 432 Secretariatul de Stat către Lebzeltern: Bârlea 1948, p. 434, doc. nr. CCXVII, din 15 iulie 1807, şi doc. nr. CCXVIII, din 24 iulie 1807. 433 Secretariatul de Stat către Congregaţia de Propaganda Fide: ibidem, p. 433-434, doc. nr. CCXVI, din 15 iulie 1807, şi p. 435, doc. nr. CCXIX, din 24 iulie 1807. 426 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 265 cardinalul de Pietro, şi-a expus opinia în această problemă 434. Chestiunea nu ridica dificultăţi deosebite. Erau reamintite cu acest prilej prevederile bulei din anul 1721 privitoare la rolul călugărilor în conducerea noii dieceze, iar iniţiativa episcopului Făgăraşului de acum era considerată ca fiind demnă de aprobarea pontificală 435. După obţinerea avizului favorabil şi din partea Congregaţiei Consistoriale 436, înfiinţarea capitlului a primit aprobarea papei Pius al VII-lea. Bula Apostolatus officium din 1 decembrie 1807 437 a fost emisă, ca şi diploma imperială, într-un context de extremă încordare a relaţiilor Sfântului Scaun cu împăratul Napoleon. Ea făcea mai întâi referire la atribuţiile călugărilor bazilieni, stabilite prin bula din 18 mai 1721, trecând apoi la prezentarea motivaţiilor înfiinţării capitlului de către episcopul Ioan Bob 438; erau menţionate şi măsurile luate pentru asigurarea subzistenţei clerului parohial şi mai buna administrare a diecezei, pe care arhiereul le comunicase în Congregaţia de Propaganda Fide către Secretariatul de Stat: ibidem, p. 433, doc. nr. CCXV, din [22] iulie 1807 (data este menţionată în scrisoarea Secretariatului de Stat adresată Congregaţiei la 24 iulie). 435 Ibidem: „Egli è verissimo, che nell’anno 1718 fu discussa avanti questa S. Congregazione l’istanza, che si proponeva di eriger il nuovo Vescovato di rito Greco Unito, di Fogaraz nella Transilvania; ma è vero altresì, che una tale erezzione con previo Decreto della S. C. Concistoriale, fu fatta col mezzo di Bolla Apostolica, nella quale fu apposta la solita condizione, che si dovessero osservare tutti i Decreti emanati dalla stessa S. Cong.ne di Propaganda rispetto ai Greci viventi, e mischiati coi Latini, e fu stabilito, che i Monaci, ed altri Sacerdoti Greci dovessero in luogo de’ Canonici, e del Capitolo servire una tal nuova Chiesa Cattedrale. Essendo quindi dall’attuale Vescovo Greco di Facaraz (sic) stato a proprie spese destinato un nuovo Capitolo di Sacerdoti Secolari per servizio della sua Chiesa, non ha il Cardinal Prefetto di Propaganda cosa alcuna da rilevare all’E. V. circa simile affare: sembrandogli anzi l’operato del Vescovo meritevole della Pontificia approvazione.” 436 Secretariatul de Stat către Congregaţia Consistorială şi răspunsul acesteia din urmă: ibidem, p. 435, doc. nr. CCXXI, din 24 iulie 1807; p. 436, doc. nr. CCXXII, din aceeaşi dată. 437 Maior 1813, p. 249-251, nota 1; Nilles 1885, p. 668-670; originalul ei se păstrează în Bibl. Centrală Blaj, nr. 39, iar transumptul autentic al bulei, prevăzut şi cu Placetum-ul imperial acordat la 8 ianuarie 1808, în Col. Doc. Blaj, nr. 936, f. 1r-3v. Bula a fost publicată în mod solemn la Blaj în 12 februarie 1808, cu acelaşi prilej canonicii depunând şi jurământul de fidelitate (Macaveiu 1937, p. 241). 438 „Cumque nonnullis de causis eodem tempore ad erectionem Capituli hujus Cathedralis minime devenire potuisset, ea propter in Litteris antedictis optime per Innocentium Praedecessorem statutum fuerit, ut juxta Graeci ritus ordinationes nonnulli Monachi Ordinis S. Basilii, quorum spectabilis est caetus, atque unicus Monasticus Ordo apud ipsam Rhuthenorum Nationem in eadem Ecclesia loco Capituli, et Canonicorum constituerentur. Nuper autem venerabilis Frater Joannes Babb, modernus hujus Cathedralis Ecclesiae Antistes cum optime compererit, quod Monachi praedicti tam ob instituti rationem, quam ob valde ad praesens imminutum eorum numerum officii hujusmodi partes opportune implere minime poterant, ad hoc ut ejus Ecclesia ad formam Cathedralium, eo quo convenit decore effulgeat, atque in sua Dioecesi disciplina Ecclesiastica salubriter in Domino ordinetur, pia, et laudabili dispositione, ad majorem Omnipotentis Gloriam, et spirituale commodum Gregis Dominici sibi commissi, propriis sumptibus novum capitulum erigere, et dotare curaverit […].” Maior 1813, p. 249. 434 266 Un timp al reformelor petiţia din 25 iulie 439. Capitlul catedral cu titlul de Făgăraş, dar funcţionând în biserica „Sfânta Treime” din Blaj, primea confirmarea pontificală împreună cu toate privilegiile de care se bucurau şi celelalte capitluri existente în regatul Ungariei 440. În finalul actului, pontiful ţinea să precizeze că nu intenţiona nici o inovare faţă de cele stabilite de predecesorii săi şi de decretele Congregaţiei cu privire la grecii care trăiesc amestecaţi cu latinii, acestea rămânând în vigoare 441. Dimpotrivă, din punctul de vedere al Romei, iniţiativa arhiereului român nu încălca în nici un fel prevederile statuate în anul 1721, considerate, prin urmare, de un caracter provizoriu; ea era benefică pentru propria Biserică şi credincioşii săi şi nu în ultimul rând pentru progresul general al Bisericii Catolice442. În acelaşi sens, în introducerea diplomei sale, împăratul Francisc I lăuda eforturile depuse de episcop pentru formarea clerului greco-catolic şi educarea tineretului, care contribuiau în viziunea sa, alături de înfiinţarea capitlului, la mai buna îngrijire spirituală a unei dieceze atât de extinse 443. Din această perspectivă, întemeierea capitlului apare ca o acţiune subsumabilă în esenţă programului Reformei Catolice, care a apelat, în mod justificativ, la principiul promovării clerului secular, idee-forţă a politicii ecleziastice iosefine. Acţiunea episcopului a fost apreciată de Curtea imperială, din moment ce încă la începutul anului 1808 Ioan Bob a fost desemnat printre cei ce urmau să fie decoraţi cu noul însemn al Ordinului Leopoldin 444. Discursul ecleziastic oficial privitor la acţiunea instituţională completează această imagine prin sublinierea explicită a dorinţei de sprijinire a clerului secular şi de promovare a reprezentanţilor acestuia la conducerea diecezei. Sub acest aspect, două texte sunt cu deosebire interesante: Înştiinţarea episcopului Ioan Bob din anul 1808, referitoare la motivaţia iniţiativei sale şi la desfăşurarea ceremoniei de instalare a canonicilor din 1 iulie 1807 445, şi cele două cuvântări reunite de canonicul Dimitrie „[…] aliaque etiam pro Cathedralis Ecclesiae servitio, et congrua Parochialium subsistentia, ac recta totius Dioecesis administratione disposuerit; ac insuper idem Joannes Episcopus eximia pietate, et singulari orthodoxae religionis zelo praeditus in pastorali ministerii munere […], aliarumque piarum institutionum pro recto totius Dioecesis regimine laudabiliter providere studuit […].” Ibidem, p. 249-250. 440 Ibidem, p. 250. 441 Ibidem, p. 250-251. 442 Ibidem, p. 250. 443 Ibidem, p. 235. 444 Ms. lat. 224, f. 248r-v, înştiinţarea trimisă episcopului de agentul Enyedi la 12 ianuarie 1808; MRUB – AG-ai, nr. 9/1808, f. 1r, scrisoarea de felicitare adresată aceluiaşi la 22 ianuarie de episcopul Samuil Vulcan. 445 Înştiinţare despre râdicarea Capitulumului, lucrare care cuprinde textul înştiinţării propriu-zise, de fapt o circulară adresată clerului la 1 iulie 1808 (p. 1-13), urmat de cuvântul rostit în cadrul ceremoniei de reprezentantul Guberniului, consilierul Ştefan Costa (p. 14-21), de discursul episcopului (p. 21-27) şi de cel al prepozitului Dimitrie Caian senior (p. 28-41). Fragmente din lucrare au fost publicate în antologia Şcoala Ardeleană, îngrijită de Florea Fugariu (vol. I, Bucureşti, 1983, p. 747-754). Informaţiile din această lucrare legate de istoria învăţământului au fost analizate de istoricul Iacob Mârza (1986, p. 276-277). 439 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 267 Vaida într-o broşură cu caracter encomiastic închinată episcopului Ioan Bob, care a apărut la Blaj în anul 1813 446. Înştiinţarea rememora momentele esenţiale legate de înzestrarea Episcopiei Făgăraşului şi de corolarul ei instituţional – rolul de conducere conferit monahilor bazilieni, pe lângă atribuţiile lor didactice şi pastorale: „[…] şi aşea, fiindcă despre o parte nu era oameni de aşea în cler, despre alta nu lăsa stările împrejur ca să să fundăluiască capitulum după rânduiala sa cum iaste pe lângă alţi episcopi, s-au milostivit a porunci ca tot venitul acestui dominium, în doao să să împartă, şi aşea, jumătate l-au rânduit spre chivernisirea episcopului, cu jumătate au fundăluit unsprezece călugări din cinul S. Vasilie cel Mare şi doaozeci de alumni, aceia ca arhiereului să-i fie de ajutoriu întru toate lucrurile şi grija episcopii, pe norod, în cât le va ajunge putinţa, să-l înveţe, pe preoţi să-i îndrepte şi pe tineri în şcoale, întru învăţături să-i deprindă […]” 447. Ioan Bob subliniază în continuare interesul arătat de Curtea vieneză, în timpul Mariei Tereza şi al lui Iosif al II-lea, pentru instruirea clerului secular. Astfel, în privinţa lui Iosif al II-lea, el se referă la dispoziţia de a nu mai fi primiţi în seminarul din Blaj decât candidaţi pentru sacerdoţiu şi la cea privind încredinţarea conducerii acestei instituţii clerului secular 448. Textul urmăreşte în esenţă structura actului fundaţional din 1 februarie 1807, cu privire la acumularea mijloacelor financiare (sunt menţionate în acest caz şi cele de 24 de burse înfiinţate până atunci pentru colegiile din Cluj, Târgu Mureş şi Alba Iulia, sprijinirea construirii bisericilor greco-catolice din Cluj şi Târgu Mureş şi ajutoarele acordate preoţilor săraci) şi la motivaţia înfiinţării capitlului, modelele invocate acum fiind nu numai diecezele greco-catolice din Ungaria, ci şi cele din Polonia: „Mai pre urmă, acum văzând despre o parte că şi părinţii călugări aşea au scăzut cu numărul, cât numai trei să află în viiaţă, dară şi aceia de bătrâneţe slabi şi tocma de ar fi cu numărul deplin n-ar putea toate greutăţile vlădiciei a le purta, şi cum că cu lucrurile obştei foarte tare s-ar împiedica întru plinirea potvigului său celui călugăresc, despre alta cum că în clerul de mir ar fi aşea de harnici preoţi, cât să poată fi la toată lipsa de ajutoriu arhiereilor săi, ba şi pentru îndemnul clerului nostru la învăţăturile cele bune şi obştei besereceşti folositoare şi aşea procopseala sa, am judecat şi am aflat ca din o parte a venitului adunat să fundăluesc capitulum, precum iaste şi la alte episcopii de rituşul nostru, cumu-i la Oradiia-Mare, Ungvár, în Ţara Ungurească şi în Ţara Leşească, ca aşea feţele din preoţii de mir a acestui capitulum să fie arhiereului spre lucrul acestui dieţeziş în cele păstorniceşti. Iar părinţii călugări, tocma când vor fi şi cu numărul deplin, să stea cu deadinsul de învăţătura tinerilor şi ţânerea evlaviei cinului călugăresc.” 449 Cuvântări în cinstea E. S. Ioann Bobb, 192 p. Şi în cazul acestei lucrări informaţiile referitoare la istoria învăţământului au fost semnalate de istoricul Iacob Mârza (1986, p. 279-280). 447 Înştiinţare despre râdicarea Capitulumului, p. 2-3. 448 Ibidem, p. 3-6. 449 Ibidem, p. 8-10. 446 268 Un timp al reformelor Misiunea noilor canonici, stabilită prin prevederile aceluiaşi act fundaţional, a fost afirmată şi în mod public, prin discursul rostit de episcop cu prilejul ceremoniei de instalare din 1 iulie st.v. 1807: „Deci să ştiţi, iubiţi fii, cum că voi nu sânteţi chiemaţi şi puşi întru aciasta diregătorie ca să domniţi, ci ca să lucraţi în viia Domnului şi să fiţi cu ajutoriu arhiereului întru toate celea ce sânt spre mântuirea sufletelor şi spre binele cel de obşte al bisericii, cătră care trebue să cunoaşteţi cumcă sânteţi detori a fi cu toată cuviincioasa ascultare. Iară în câtu-i pentru voi şi pentru purtarea voastră, părinţeşte vă dojenesc ca viiaţă curată şi de cinste să petreceţi, întru îmbrăcăminte, în umblare şi în vorbă smerenie să arătaţi, întră voi înşivă dragoste şi iubire frăţească să aveţi, ca aşea purtarea voastră să fie canonicească şi vrednică de preotul lui Hs. şi cu pildă bună şi mirenilor şi oamenilor celor bisericeşti […]”450. Tonul aminteşte de acel Cuvănt în zioa instellaţiei din anul 1784, prin care episcopul Ioan Bob făcuse apel la sprijinul clerului pentru îndeplinirea propriei misiuni, fără a solicita o colaborare similară şi din partea membrilor ordinului bazilian, pe atunci încă implicaţi în guvernarea diecezei. Partea a doua a Înştiinţării cuprinde două texte care aveau menirea de a contribui la modelarea profilului spiritual al preoţimii parohiale, dat fiind că lucrarea a fost difuzată în mod gratuit tuturor preoţilor diecezei 451. Cuvântările omagiale publicate de Dimitrie Vaida reiau aceleaşi idei, pe care le amplifică, le înscriu în durata istorică şi le înzestrează cu mai bogate referinţe istorice 452. Prima dintre ele 453 porneşte de la reliefarea stării „jalnice” a Bisericii româneşti în perioada anterioară unirii, fiind invocate în acest sens doar aspectele negative pricinuite, în viziunea oratorului, de sărăcia bisericilor şi a preoţilor şi de neştiinţa clerului: Ibidem, p. 26-27. Victor Macaveiu (1937, p. 241) menţionează tipărirea lucrării în 1400 exemplare, care au fost distribuite gratuit tuturor parohilor. Cele două texte menţionate sunt un Cuvânt de Preoţie al lui Efrem Sirul şi un alt Cuvânt despre duhul celui bun şi a celui rău păstoriu sufletesc, alcătuit de „un cucernic preot” (Înştiinţare despre râdicarea Capitulumului, p. 42-80). 452 Aceste cuvântări au fost tipărite iniţial în limba latină, în care fuseseră redactate şi pronunţate (Orationes etc., Sibiu, 1809, 50 p.), prima în cadrul ceremoniei de instalare a canonicilor din 1 iulie 1807, iar cea de-a doua în cadrul întrunirii clerului din 25 aprilie 1809, ocazionată de conferirea însemnului Ordinului Leopoldin în grad de Commendator episcopului Ioan Bob (ceremonie care a avut loc în aceeaşi zi la Cluj, în adunarea magnaţilor, distincţia fiindu-i înmânată ierarhului de guvernatorul Bánffy, conform menţiunii din Trista predică, p. 10-11, unde festivitatea este plasată însă în anul 1810; originalul diplomei imperiale acordate lui Ioan Bob cu acest prilej se păstrează în Col. Doc. Blaj, nr. 967). Cuvântările au fost retipărite în traducere românească în anul 1813, împreună cu un Cuvănt înainte şi cu mai multe note istorice, referitoare în primul rând la activitatea primilor canonici şi a antecesorilor lui Ioan Bob; în aceleaşi note a fost inclusă şi o lungă Disertaţie depre împărăchearea neamului rumânesc (pentru contextul editării versiunii româneşti a cuvântărilor vezi Dumitran 2002, p. 241-243, iar pentru semnificaţiile disertaţiei vezi Dumitran 2001, p. 165). 453 Cuvântări în cinstea E. S. Ioann Bobb, p. 1-156. 450 451 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 269 „[…] pentru că bisearecile şi preoţii fără de moşii, fără de alte ajutorinţe şi fără de averi fiind să lupta cu toate mişelătăţile care sărăciia cea mare s-au obicinuit a le pricinui, şi trăind cu lucrul mânilor sale preoţii adeaseori la lucruri proaste şi de puţin preţ lipsa silindu-i şi ei puţin să preţuia. Iară bisearecile proaste, altarele ca ceale părăsite cu foarte sărace şi proaste veşminte acoperite, masa Domnului în carea să slujesc şi să ţin înfricoşatele taine adeaseori îmbrăcată în materie foarte săracă. Mărturii foarte mari a statului celui mişel sânt potirele de lemn şi veşmintele făcute din foarte proastă materie, care în multe locuri să ţin pentru pomenirea. […] Nici e mirare, căci lipsite fiind bisearecile şi preoţii de averi, să lipsea şi de toate acelea cu care să căştigă învăţătura şi ştiinţa, era lipsiţi de cărţi, era lipsiţi de tipografie, era lipsiţi de tălmăcirea cărţilor în limba sa, aşa cât lucru foarte trist iaste a vedea mai în toate Bisearecile şi acum cărţi nu tipărite, ci foarte prost scrise în limba rusască şi preoţilor, afară de puţini, necunoscută; dintru această cauză câtă neştiinţă au stăpânit şi câte greşale şi credinţă deşartă, care să obicinuiesc a să naşte din neînvăţătură, nu din vina preoţilor, ci din împotrivnica clirului nenorocire, nu iaste de lipsă mai pe larg să tâlcuim.” 454 Trecerea în revistă a evoluţiei Bisericii Unite prilejuieşte creionarea unor remarcabile portrete ale antecesorilor lui Ioan Bob în scaunul episcopal şi chiar un elogiu consacrat rolului cultural îndeplinit de monahii bazilieni: „[…] au dobândit [episcopul Inochentie Micu] şi mănăstirea cu călugării a să rădica şi aceaia cu chieltuiale împărăteşti şi cu ale sale a o zidi s-au nevoit. Acum cât de mare şi de folos clirului şi tot neamului iaste aceasta faptă a lui, fieşte cine veade; că aşezându-să cinul călugăresc, rădicându-să şcoalele, năzuind tinerimea dintru această foarte lată eparhie şi aici învăţându-să mulţi în clir, în statul politicesc şi în statul milităresc, s-au rădicat bărbaţi învăţaţi şi foarte vreadnici şi de vom mărturisi adevărat sau nici unul, sau foarte puţini să vor afla în cler şi în alte staturi din neamul rumânesc, carii batăr oare câtva să nu să fie ajutat şi folosit spre învăţătură în locul acesta, în şcoalele acestea şi prin profesorii călugări.” 455 În ansamblu însă, perioada de 80 de ani dintre unire şi alegerea lui Ioan Bob ca episcop este caracterizată ca una nefericită, pentru a putea fi justificate meritele covârşitoare ale ierarhului în funcţie 456. În continuare, activitatea noului episcop este plasată în contextul politicii ecleziastice iosefine 457, dar cu omiterea rolului de iniţiator al lui Grigore Maior. Se subliniază preocuparea ierarhului pentru sprijinirea instruirii Ibidem, p. 16-17, 19-21. Desigur, imaginea era sever deformată, din dorinţa autorului de a evidenţia saltul înregistrat în urma unirii şi cu deosebire în timpul episcopului Ioan Bob. 455 Ibidem, p. 32-33. Un alt elogiu este consacrat mai jos rolului tipografiei înfiinţate de episcopul Petru Pavel Aaron, care a adus, prin cărţile imprimate, „lumină, mângăiare duhovnicească şi uşurătate clirului” (ibidem, p. 35-36). 456 Ibidem, p. 46-50. 457 „[…] că prea Înălţatul Împărat Iosiv al doilea după osăbită grijea sa ce o avea pentru clirul cel din afară […] prea bine cunoştea cum că clirul bine înzăstrat foarte mult poate şi şi trăbue să folosească soţietăţii […].” Ibidem, p. 57-58. 454 270 Un timp al reformelor clerului secular în colegiile din afara provinciei şi administrarea pragmatică a veniturilor episcopale şi seminariale 458, fiind favorizată astfel formarea unui cler superior cultivat: „[…] cât acum din darul lui Dumnezeu acest dieţeziş care nu înainte de mulţi ani cu theolog strein din poruncă împărătească pentru lipsa bărbaţilor celor învăţaţi era sâlit să se ajute, acum nu numai canonici, vicareşi a părţilor, protopopi şi aceştia mulţi şi viţeprotopopi, ci şi mulţi parohi cu învăţăturile cele theologhiceşti împodobiţi şi în mai multe limbi învăţaţi, în seminariumurile ceale dinafară şi întru acest de acasă, cu foarte mare mângăiare îi vezi prin tine crescuţi şi fiindcă eparhia foarte mare iaste, de s-ar învăţa în tot anul 100 de clerici, încă nu s-ar putea plini toate vacanţiile cu clericuşi; de la primita păstornicie mai mulţi spre primirea sfintei Preoţii cu acealeaşi învăţături theologhiceşti în limba rumânească, prin ajutorinţa bărbaţilor carii s-au iai aflat învăţaţi, sau ai silit a-i învăţa, în toţi anii a-i deprinde şi a-i procopsi şi a-i găti întru atâta te-ai nevoit, cât acum prin bune orânduialele şi prin ostănealele tale ceale neîncetate s-au făcut că toţi câţi îi sfinţeşti sânt theologi”. 459 Lipsa posibilităţilor de susţinere a acestor clerici, deplânsă în termeni similari şi în memoriul înaintat împăratului Iosif al II-lea în anul 1783 460, apare ca impuls determinant al iniţiativelor instituţionale ale episcopului, alături de dorinţa mai bunei administrări a diecezei: „[…] văzând cum că clericii cu mari cheltuiale împărăteşti ţinuţi, cu sfânt cuget crescuţi şi bine învăţaţi, după ce să întorcea din fundaţii în ţară şi spre îndreptarea sufletelor să orânduia, trăbuind cu greu lucrul mânilor sale să se hrănească şi casă cu familie fără nici un ajutoriu de bani era siliţi să ţie, în scurtă vreame în floarea vârstii sale, când putea să fie mai spre mare folos binelui de obşte, băga cu sine în groapă învăţătura cea cu multă osteneală şi cu mare greotate câştigată, cu îndoită bolnăvire cuprinşi, adecă cu bolnăvirea inimii şi a trupului, cu a inimii văzându-să că nici să pot mai mult în învăţătură procopsi, nici a mearge înainte, nici obştii după cuviinţă a sluji, fiind cu lucrul câmpului împedecaţi, cugetul cel sfânt al fundatorilor nu să plineaşte şi norodul a să înşăla întru nădejdea sa.” 461 Sunt amintite fondurile create pentru susţinerea capitlului şi înzestrarea parohiilor, fundaţiile şcolare şi sprijinirea edificării de biserici în oraşe, în primul rând în Cluj şi Târgu Mureş 462. Conform oratorului, Ioan Bob îşi depăşise, prin realizările sale, Ibidem, p. 59-66. Prima preocupare nu a mai fost însă atât de susţinută ca în perioada anterioară, după cum o probează observaţiile lui Octavian Bârlea (1948, p. 78) sau I. Tóth Zóltan, care arată şi motivaţiile acestui fapt pentru perioada iosefină (2001, p. 306-309). 459 Cuvîntări în cinstea E. S. Ioann Bobb, p. 67-71. De această dată imaginea era idealizată; vezi observaţiile lui Octavian Bârlea cu privire la aşa-numiţii teologi „moralişti”, absolvenţi ai unui curs redus de doi ani, care erau destinaţi îndeosebi parohiilor mai sărace (1948, p. 73). 460 Chindriş 1981-1982, p. 246; faptul a fost semnalat, cu referire la acelaşi memoriu, şi de istoricul I. Tóth Zoltán (2001, p. 307-308). 461 Cuvîntări în cinstea E. S. Ioann Bobb, p. 76-86. Numele invocate în continuare ca exemple sunt cele ale lui Ladislau Getzi, Ştefan Salciai şi Alexandru Fiscuti. 462 Ibidem, p. 87-90, 101-105, 114-121. Primele două fonduri au fost create pe baza dobânzii anuale de 16.579 florini provenind din sumele depuse în Casa publică şi în Fondul religiei. Cu 458 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 271 toţi antecesorii, deşi aceştia fuseseră „bărbaţi răvnitori şi foarte sârguitori în vremile sale pentru binele de obşte”: „[…] ai putut ajunge ca nici o parohie aflând înzăstrată când ai primit păstoriia această înaltă, acum Capitulum întreg, acum trii vicărăşii înzăstrate şi al patrulea făgăduită, acum multe parohii cu plată împărătească să numeri, şi încă câte din capitalele tale să vor înzăstra […]” 463. Cea de-a doua cuvântare464 reia în manieră mai succintă idei şi argumente din discursul anterior, subliniind în plus doar obţinerea dotării parohiilor de pe domeniile fiscale şi camerale şi aprobarea înfiinţării unui nou vicariat foraneu în Sălaj 465. În final era exprimată speranţa ca şi nobilii să urmeze exemplul bunăvoinţei imperiale, cu argumente ce amintesc de memoriul clerului unit din anul 1791: „Pentru că fiindcă cea mai mare parte nu numai a dătătorilor de dare şi a purtătorilor greutăţilor de obşte şi a lucrătorilor de pământ în Ardeal sânt credincioşi de legea grecească, ci şi purtătorii de arme pentru apărarea patrii şi a înălţatului prinţip în militărimea cea de margini şi în cea regulare sânt foarte mulţi rumâni, ca să se chivernisască dară mântuirea acestora prin slujitori din bunul de obşte plătiţi, foarte drept iaste şi aceasta şi folosul binelui de obşte pofteşte că foarte mult binelui de obşte foloseşte ca orăşenii, adecă mădulările binelui de obşte, să fie creştini buni […]” 466. Discursurile analizate lămuresc aşadar semnificaţiile acţiunii de renovare instituţională şi evidenţiază viziunea celor implicaţi în mod direct în realizarea acesteia, chiar dacă tind, în cel de-al doilea caz prezentat, să supradimensioneze meritele ierarhului elogiat neglijând iniţiativele antecesorilor lui. Dincolo de momentele festive, s-a constituit o structură de putere dominată pentru un deceniu şi jumătate de colaboratorul apropiat al episcopului, Dimitrie Caian senior. Activitatea propriu-zisă a capitlului este însă mai greu de surprins, dat fiind că protocolul instituţiei nu oferă informaţii semnificative. Redactat mai îngrijit până în anul 1821, acest protocol conţine în general doar biografiile canonicilor decedaţi (Avram Meheşi, Ioan Para, Dimitrie Vaida, Dimitrie Caian senior) şi informaţii despre noii membri ai capitlului. Cea mai detaliată biografie este aceea a primului prepozit, Dimitrie Caian senior, în cazul căruia este consemnată şi desfăşurarea ceremoniei funerare şi este reprodus textul testamentului, împreună cu o intervenţie a nepotului său, Dimitrie Caian junior, desemnat executor testamentar, în legătură cu o chestiune neprevăzută în testament 467. Pentru deceniul trei, deci ulterior morţii prepozitului Dimitrie Caian senior, consemnările lipsesc, cu excepţia uneia din anul 1828, referitoare la instituirea lui privire la bisericile ridicate în cele două oraşe este surprinsă şi semnificaţia acestei realizări: localităţile menţionate reprezentau centre importante, sub aspect instituţional şi şcolar, ale Principatului (Clujul este numită astfel „cea dintie a acestui Prinţipat mitropolie”). 463 Ibidem, p. 127-134. 464 Ibidem, p. 157-191. 465 Ibidem, p. 186-187. 466 Ibidem, p. 188-189. 467 Ms. lat. 268, f. 11v-18r. 272 Un timp al reformelor Teodor Sereni ca notar, ele fiind reluate la sfârşitul anului 1830, cu numai câteva rânduri consacrate decesului episcopului fondator (2 octombrie 1830) şi instituirii lui Dimitrie Caian junior ca vicar capitular 468. Următoarele consemnări au fost făcute în 1832, cu privire la instituirea lui Vasile Filipan, respectiv Ioan Lemeni ca vicari capitulari, la sinodul electoral şi la alegerea a trei noi canonici. Doar sub noul episcop, în anii 18331834, consemnările devin mai regulate, fără ca acest obicei să fie respectat şi ulterior. Alături de acest protocol, cu un rol mai degrabă comemorativ, o informaţie interesantă oferă şi un manuscris redactat de Timotei Cipariu, în care autorul a copiat textele actului fundaţional al capitlului, al bulei de confirmare şi ale unor testamente prin dispoziţiile cărora fuseseră sporite veniturile capitlului. Este vorba de hotărârea episcopului Ioan Bob din 14 octombrie 1823, prin care canonicii au fost însărcinaţi cu celebrarea a 12 liturghii votive anuale consacrate confraţilor decedaţi. Dintre aceştia, ierarhul îi menţionează pe Ioan Para şi Dimitrie Caian senior, dar şi pe alţi clerici cu un rol important la începutul episcopatului său (Ştefan Salciai, Alexandru Fiscuti, Mihail Timar), ca şi pe colegul lui de studii Ladislau Getzi 469. În aceste condiţii, evoluţia capitlului nu poate fi surprinsă decât sub aspectul componenţei sale. Primele modificări au fost determinate de decesul canonicilor Avram Meheşi şi Ioan Para (9 august, respectiv 3 decembrie 1809 470). Prin promovarea celorlalţi canonici în funcţiile vacante au putut fi integraţi în capitlu alţi doi canonici, mai întâi Teodor Pop, iar apoi Gabriel Stoica 471. După decesul lui Dimitrie Vaida (15 martie 1818472), a fost ales canonic vicarul foraneu al Silvaniei, Gheorghe Tatu, care a murit însă după scurt timp, succesorul său fiind Ioan Pop de Lemény, viitorul episcop 473. Tot în 1818, prin numirea lui Dimitrie Pop ca vicar foraneu al Făgăraşului, funcţia de notar a rămas vacantă, fiind în schimb ocupată cea de arhivar, liberă din anul anterior, de către Teodor Báldi 474. Din 1821 a activat ca notar Isidor Albini, cel care avea să se situeze pe poziţia secundă la alegerile episcopale din anul 1832 475, iar din 1822 arhivar a fost Vasile Filipan476. Moartea prepozitului Dimitrie Caian senior (27 iulie 1821) a permis ascensiunea lui Vasile Filipan la cea mai înaltă demnitate capitulară 477 şi alegerea lui Simion Crainic ca şi canonic teolog 478. După dispariţia lui Ioan Nobili (mort la 6 decembrie 1824 479), a Ibidem, f. 18v. Ms. lat. 79, f. 13v-14r. 470 Ms. lat. 268, f. 3r, 5r. 471 MRUB – CM, nr. 104, f. 1r-8r, corespondenţa episcopului Ioan Bob cu Guberniul din perioada 14 martie-11 aprilie, respectiv din 14 iulie 1810, în problema achitării taxelor prevăzute pentru promovarea canonicilor; Schematismus 1811, p. 197. 472 Ms. lat. 268, f. 9v. 473 Ibidem, f. 10r-v; Schematismus 1820, p. 257. 474 Schematismus 1819, p. 208. 475 Ms. lat. 268, f. 11r-v, unde este menţionată şi data depunerii jurământului, 5 iulie 1821; Schematismus 1821, p. 254. Conform lui Nicolae Comşa, el funcţionase ca notar şi în 1818, iar din 1820 era şi profesor la seminar şi prefect al tipografiei (Comşa, Seiceanu 1994, p. 59); ultima funcţie este confirmată de menţiunea din Schematismus 1822, p. 209. 476 Ibidem; acesta era profesor la şcoala normală şi nu trebuie confundat cu canonicul cu acelaşi nume; a funcţionat ca arhivar până în anul 1827. 477 Filipan este menţionat ca prepozit începând cu anul 1824 (Schematismus 1824, p. 256). 478 Ibidem, p. 257; Hossu 1900, p. 69, unde este menţionată şi data alegerii sale: 10 mai 1823. 468 469 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 273 intrat în capitlu Vasile Raţiu 480. În 1828 funcţia de notar capitular a fost ocupată de Teodor Sereni 481. În anul următor, Ioan Oltean a funcţionat ca arhivar 482, el fiind urmat în 1830 de Simion Bărnuţiu 483. Membrilor capitlului li s-au conferit la scurt timp după înfiinţarea instituţiei demnităţi ecleziastice 484. Începând din 1813-1814, în legătură cu proiectul episcopului de instituire a decanatelor constituite pe baza structurii administrative a Principatului, majorităţii membrilor capitlului (cu excepţia lui Ioan Nobili şi a parohului Blajului Teodor Pop) li s-a atribuit câte un decanat pe care aveau obligaţia de a-l vizita în mod regulat, conform prevederilor actului fundaţional din 1807. În plus, li s-a acordat şi titlul de protopop al unui district din respectivul decanat. Astfel, Dimitrie Caian senior era decan al comitatului Alba Inferioară şi protopop al Blajului, Vasile Filipan decan al comitatului Dăbâca şi protopop al Buzei, Dimitrie Vaida decan al comitatului Solnocul Interior şi protopop de Glod, Dimitrie Caian junior decan al comitatului Târnava şi protopop al Biei, Gabriel Stoica decan al comitatului Alba Superioară. Notarul şi arhivarul capitular au primit şi ei funcţii similare: Dimitrie Pop era protopop al Aiudului şi al scaunului Arieş, iar Ioan Pop protopop al Şomcutei485. Chiar dacă proiectul de instituire a decanatelor nu a avut succes în această perioadă, canonicii au păstrat titlurile de decani şi protopopi. Canonicii au primit şi funcţii sau posturi didactice în cadrul seminarului, ei înlocuindu-i astfel în această calitate pe monahii bazilieni, a căror vârstă şi vertiginoasă scădere numerică nu le-au mai permis să funcţioneze 486. În 1808 Ioan Nobili este menţionat ca rector al seminarului487, urmat, între 1812-1814, de Dimitrie Caian junior 488 şi în 1817-1818 de Gabriel Stoica, el revenind în această funcţie începând din 1822 489; în 1826 funcţia a fost preluată de Simion Crainic 490, iar în 1828 de Vasile Raţiu 491. La Hossu 1900, p. 66. Schematismus 1826, p. 202; Hossu 1900, p. 69. 481 Ms. lat. 268, f. 18r-v; Schematismus 1829, p. 206. El a fost instituit la 21 octombrie 1828. 482 Schematismus 1829, loc. cit. 483 Schematismus 1830, p. 201. 484 În 1810 Dimitrie Vaida era şi paroh al Blajului (Titulare 1810, p. 184), iar în 1811 notarul capitular (şi al clerului) Dimitrie Pop avea şi demnitatea de protopop al Aiudului, funcţionând în continuare şi ca prefect al seminarului şi tipografiei (Schematismus 1811, loc. cit.). În 1812 ca paroh al Blajului este menţionat Teodor Pop, iar arhivarul capitular Ioan Pop are şi titlul de protopop al Şomcutei (Schematismus 1812, p. 173-174). Din 1815 paroh al Blajului este Gabriel Stoica (Schematismus 1815, p. 193). 485 Schematismus 1813, p. 171-172; Schematismus 1814, p. 189-190. 486 În perioada deceniilor 2-3 ale secolului al XIX-lea, singurul monah rămas în viaţă, Benedict Fogaraşi (Filotei László murise în 1810, iar Gherman Péterlaki în 1811, conform Raţiu 1912, p. LVII), mai îndeplinea doar funcţia de director al gimnaziului (Schematismus 1808, p. 171, şi următoarele şematisme). 487 Schematismus 1808, p. 167. 488 Schematismus 1812, p. 173; Schematismus 1813, p. 172; Schematismus 1814, p. 190. 489 Schematismus 1817, p. 247; Schematismus 1818, p. 267; Schematismus 1822, loc. cit. 490 Schematismus 1826, p. 202, 208. 491 Schematismus 1828, p. 222, 227. 479 480 274 Un timp al reformelor catedra de drept canonic a funcţionat Vasile Filipan 492, la teologie dogmatică Dimitrie Caian junior 493, la teologie morală Gabriel Stoica şi Dimitrie Vaida, după decesul acestuia din urmă catedra revenind din nou lui Gabriel Stoica 494. Catedra de hermeneutică şi limbi orientale a fost ocupată de Teodor Pop 495, iar cea de istorie ecleziastică a Noului Testament, pentru anii 1813-1814, de arhivarul capitular Ioan Pop496; din anul 1823, la această ultimă catedră a funcţionat Ioan Lemeni 497. Ca professor ordinandorum este menţionat Dimitrie Vaida şi apoi Gabriel Stoica 498. După moartea lui Dimitrie Caian junior (la 20 februarie 1832 499), catedra de teologie dogmatică avea să fie preluată de Timotei Cipariu şi apoi de Simion Fülep 500. Pe de altă parte, la fel ca înainte de 1807, profesorii gimnaziului erau recrutaţi dintre clericii seculari şi retribuiţi din veniturile mănăstirii 501, cu excepţia anilor 1815-1816, când apar ca profesori trei noi membri ai ordinului. Este vorba de George Demeter, profesor la prima clasă gimnazială, Vasile Paşca, profesor la clasa de gramatică, şi Vasile Bonifaciu Erdély, profesor la prima clasă de umanităţi 502. Primul a murit în 1816, cel de-al doilea a părăsit mănăstirea în acelaşi an, iar ultimul era „o fire poetică, iubitoare de libertate neţărmurită” 503. Ceilalţi doi profesori ai gimnaziului din aceşti ani erau Ioan Pop (poate fostul arhivar capitular) şi Vasile Luca504. Dintre aceştia, în anii următori a rămas doar Vasile Bonifaciu Erdély 505, iar în 1822 a apărut un alt nou membru al ordinului, Vasile Beniamin Todor, viitorul Schematismus 1811, p. 196. Ibidem, p. 197. 494 Schematismus 1812, p. 174; Schematismus 1813, p. 171; Schematismus 1822, loc. cit. 495 Schematismus 1812, p. 173; Schematismus 1813, p. 172. 496 Schematismus 1813, loc. cit.; Schematismus 1814, loc. cit. 497 Schematismus 1823, p. 214. 498 Schematismus 1812, loc. cit.; Schematismus 1813, loc. cit. 499 Ms. lat. 268, f. 18v. 500 Schematismus 1832, p. 253; Schematismus 1835, p. 7. Date despre profesorii seminarului din Blaj ai acestei perioade oferă şi Octavian Bârlea (1948, p. 72) şi Iacob Mârza (2005, p. 93-100). 501 În 1808 funcţionau patru profesori: Ioan Pop, Samuil Grama, Ioan Barna şi Ioan Maior, ultimul predând la ambele clase superioare de retorică şi poetică (Schematismus 1808, p. 171); în anii următori apare doar menţiunea „Scholas docent Praesbyteri e Clero Saeculari”, abia din 1815 fiind consemnate şi numele profesorilor. 502 Schematismus 1815, p. 199; Schematismus 1816, p. 224. 503 Raţiu 1912, p. LVIII, căruia îi aparţine şi caracterizarea; Comşa, Seiceanu 1994, p. 56-59. 504 Acesta este amintit şi ca prefect de studii în seminar (Comşa, Seiceanu 1994, p. 57). 505 Cu excepţia anilor 1819-1820, când a profesat la ambele clase de umanităţi, Erdély a activat fie la prima clasă (în 1817, 1818, 1824, 1825, 1828), fie la cea de-a doua (în 1822, 1826, 1827, 1829, 1830), el fiind atestat în toate şematismele din aceşti ani, cu excepţia celor din 1821 şi 1823. 492 493 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 275 misionar în Ţara Românească506. În 1826 au profesat trei novici care aveau să părăsească mănăstirea foarte repede: Ioan Chirilă, Constantin Papfalvi şi Timotei Cipariu 507. Funcţionarii consistoriali îndeplineau şi ei funcţii şi atribuţii didactice. Astfel, în anul 1817 Vasile Luca era apărător al căsătoriei, trezorier consistorial şi profesor de filosofie în gimnaziu 508. În 1818 în aceleaşi funcţii activa Ioan Tillea 509, în 1821 Aron Preja 510, în 1824-1825 Vasile Kerteş 511 şi în 1826 Efrem Petruţa 512. În 1827-1828 Vasile Raţiu a fost apărător al căsătoriei şi profesor de filosofie 513, iar în 1828 Teodor Sereni a fost trezorier consistorial, prefect de studii şi profesor de filosofie 514, el fiind urmat, în anul 1829, de Timotei Cipariu515. Datele sunt semnificative pentru activitatea consistoriului din această perioadă, cu deosebire existenţa constantă, începând din a doua jumătate a deceniului 2, a apărătorului căsătoriei, mărturie a persistenţei orientării imprimate proceselor consistoriale în anii ’80 ai secolului precedent. Sub aspectul componenţei consistoriului, informaţii interesante oferă şematismul din anul 1834, ele putând fi considerate valabile în cea mai mare parte şi pentru perioada anterioară 516. Preşedinte era prepozitul capitular (funcţie ocupată după moartea lui Vasile Filipan, la 4 martie 1832 517, de Teodor Pop), iar calitatea de asesori o aveau membrii capitlului, inclusiv notarul şi trezorierul, vicarii foranei şi toţi protopopii „actuali”. Includerea protopopilor reprezenta o noutate, ceea ce nu semnifica participarea Intrat în mănăstire în 1821, acesta este menţionat ca profesor la prima clasă de umanităţi (Schematismus 1822, p. 214; Raţiu 1912, p. LVIII-LIX); în 1824-1825 era profesor la prima clasă gimnazială (Schematismus 1824, p. 265; Schematismus 1825, p. 264). 507 Schematismus 1826, p. 208; Raţiu 1912, p. LIX. Cipariu a fost profesor la prima clasă de umanităţi, iar ceilalţi la primele două clase gimnaziale. În anul următor, în care toţi trei au părăsit mănăstirea, mai profesau doar Chirilă şi Papfalvi (Schematismus 1827, p. 210). 508 Schematismus 1817, p. 248; tot acum mai sunt menţionaţi doi scribi consistoriali, Ioan Tillea (student în ultimul an de teologie, conform Comşa, Seiceanu 1994, p. 61) şi Teodor Báldi. 509 Schematismus 1818, p. 268; acesta era şi profesor la a doua clasă de umanităţi. Ca scribi consistoriali funcţionau acum Aron Preja şi Alexandru Arpadi (pentru ei vezi şi Comşa, Seiceanu 1994, p. 61, 77). 510 Schematismus 1821, p. 254; ca şi antecesorul său Vasile Luca, el era şi profesor de filosofie la gimnaziu. În anii următori, el este menţionat doar ca trezorier şi profesor (Schematismus 1822, p. 209; Schematismus 1823, loc. cit.). 511 Schematismus 1824, p. 258, 264; Schematismus 1825, p. 258, 264; Comşa, Seiceanu 1994, p. 61. Kerteş era în plus prefect de studii la seminar şi profesor la clasa gimnazială de retorică, în aceiaşi ani fiind menţionat ca profesor de filosofie un anume Nicolae Szakátsi. 512 Schematismus 1826, p. 202, 208, unde este menţionat ca apărător al căsătoriei, trezorier consistorial şi prefect de studii la seminar. 513 Schematismus 1827, p. 204; Schematismus 1828, p. 222; Hossu 1900, p. 69. 514 Ms. lat. 268, f. 18r-v; Schematismus 1828, p. 222, 227. Sereni a preluat funcţia de trezorier împreună cu cea de prefect de studii şi cu catedra de filosofie la sfârşitul anului 1828. 515 Schematismus 1829, p. 206, 212. 516 Schematismus 1834, p. 256-257; acesta este primul şematism în care apare şi componenţa consistoriului, pe lângă cea a capitlului, fapt explicabil în contextul pregătirii editării primului şematism propriu al diecezei Făgăraşului. 517 Ms. lat. 268, f. 19r. 506 276 Un timp al reformelor constantă a tuturor acestora la şedinţele consistoriale 518. Apărător al căsătoriei era în continuare Vasile Raţiu, poate cel mai potrivit deţinător al funcţiei, în virtutea faptului că el i-a succedat lui Vasile Filipan la catedra de drept canonic 519. Secretar consistorial era notarul capitular şi secretarul episcopal Teodor Sereni 520, iar trezorier acelaşi Timotei Cipariu. Mai apare un pauperum advocatus, în persoana lui Michael Sándor, asesor al Tablei judiciare a comitatului Solnocul Interior, care funcţiona ca avocat „din oficiu” al forului consistorial; lipsa menţiunilor anterioare face improbabilă existenţa lui înainte de 1830. Ca arhivar funcţiona Ştefan Manfi, totodată şi professor ordinandorum. După instalarea noului episcop, consistoriul a suferit o semnificativă reorganizare, anunţată deja din perioada sedisvacanţei, prin includerea câtorva reprezentanţi ai corpului profesoral 521 şi a noului superior al mănăstirii „Sfânta Treime”, Ioan Inocenţiu Ladoşi 522. De asemenea, mai vechilor funcţionari (apărătorul căsătoriei, notarul, trezorierul şi arhivarul) li s-au adăugat avocatul săracilor şi un aprod 523. Investigarea evoluţiei în timp a componenţei instituţiei oferă concluzii interesante sub aspectul modului de promovare a celor ajunşi în oficiile de conducere a diecezei. Canonicii capitulari din această perioadă au fost personalităţi remarcabile, dar ascensiunea lor nu respecta întotdeauna ordinea ierarhică. Aşa a fost cazul lui Dimitrie Caian junior, ajuns vicar capitular înaintea prepozitului Vasile Filipan şi cu şanse foarte mari de a fi ales episcop, dat fiind că el se bucurase de sprijinul fostului ierarh; la fel s-a întâmplat cu Ioan Lemeni, ales vicar capitular şi apoi episcop, desigur ca urmare a capacităţilor demonstrate în timpul activităţii sale ca secretar episcopal, dar şi datorită aceluiaşi sprijin al defunctului ierarh. Notarul capitular a continuat să deţină o poziţie importantă, deşi nu similară celei anterioare lui 1807, dat fiind că trei dintre deţinătorii acestei funcţii au ajuns vicari foranei şi ulterior (cu excepţia unuia) membri ai capitlului. În privinţa atribuţiilor canonicilor, se poate observa rolul îndeplinit de aceştia în conducerea diecezei, prin activitatea depusă în cadrul capitlului şi al consistoriului, mai puţin însă prin efectiva participare la activitatea de pastoraţie, după cum îi obligau Calitatea de asesori a protopopilor este menţionată şi în dreptul numelor acestora din lista titularilor protopopiatelor, consemnare care apare şi ea pentru prima dată. Titlul era doar onorific, după cum reiese din punctul 16 al deciziilor sinodului din 3/15 iulie 1833: „[…] s-au milostivitu maria sa domnulu sî prea sfitîtulu nostru archiereu pre prea cc. Dd. Actuali protopopi a-i darui cu cinste de a porta brâne rosi sî deaici încolo a se numi consistoriali asesori […]” (M. Moldovanu 1872, p. 66). 519 Despre el vezi şi Comşa, Seiceanu 1994, p. 55-56. 520 În această ultimă funcţie, Sereni îi succedase lui Ioan Lemeni. 521 Este vorba de profesorii de la liceul episcopal: Timotei Cipariu, pentru ebraică, greacă şi studiu biblic, respectiv religie, şi Ioan Rusu, pentru cronologie, geografie şi istorie universală. Acestora li se adăugau exhortatorul claselor de filosofie şi umanităţi, Simion Bărnuţiu, şi Ştefan Manfi, profesor al „preparanzilor” (Schematismus 1835, p. 5-6). 522 Acesta depusese jurământul monahal în anul 1830, după decesul lui Benedict Fogaraşi, şi era totodată exhortator pentru clasele gramaticale (ibidem, p. 6; Raţiu 1912, loc. cit.; Comşa, Seiceanu 1994, p. 50). 523 Apărător al căsătoriei era Simion Fülep, care deţinea şi catedra de teologie dogmatică la liceu, notar Simion Bărnuţiu, trezorier Ioan Cristocianu, care preda şi matematica la liceu; arhivarul şi avocatul erau aceiaşi ca în anul 1834 (Schematismus 1835, loc. cit.). 518 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 277 prevederile actului fundaţional din 1807 şi demnităţile ecleziastice deţinute. O altă dimensiune importantă a activităţii lor s-a realizat în planul didactic: canonicii au fost profesori în seminarul diecezan, uneori cu o deosebită longevitate, ori s-au aflat la conducerea acestuia, îndeplinind o misiune care trebuia să revină călugărilor bazilieni. Cei câţiva noi membri ai ordinului, unii cu o carieră remarcabilă în deceniile următoare, precum Cipariu sau Papfalvi, nu au îmbrăcat haina monahală, sau au părăsit-o repede, nefiind atraşi de atmosfera mănăstirii. Ei s-au numărat însă printre profesorii gimnaziului, alături de puţinii monahi mai longevivi din această perioadă, Vasile Bonifaciu Erdély sau Vasile Beniamin Todor. Tot în gimnaziu au îndeplinit atribuţii didactice şi câţiva funcţionari consistoriali titulari ai funcţiei de apărător al căsătoriei, dar în unele cazuri şi cei ai capitlului, precum arhivarul Ioan Pop. Rolul canonicilor s-a exercitat în esenţă prin conducerea diecezei şi instruirea candidaţilor la sacerdoţiu, ei preluând aşadar în totalitate atribuţiile conferite monahilor conform diplomei fundaţionale din 1738, deşi misiunea lor fusese concepută sensibil diferit în propriul act fundaţional din 1807. Faţă de această evoluţie, reacţiile puţinilor şi vârstnicilor călugări rămaşi în mănăstirea „Sfânta Treime” nu aveau şanse de reuşită. Protestele formulate de prepozitul Benedict Fogaraşi în anii 1818 şi 1821 524, solicitând o restituţie „in integrum”, adică restituirea dreptului de administrare a domeniului mănăstirii, au putut fi uşor contrazise de episcop, pe baza prevederilor decretului imperial din 12 decembrie 1781 şi a competenţei probate de ierarh în administrarea veniturilor respectivului domeniu 525. Fogaraşi a deplâns şi lipsa pregătirii tinerilor în universităţile şi colegiile din Imperiu (posibilitatea trimiterii de bursieri la Roma, solicitată şi ea iniţial, fusese respinsă chiar de împărat), neglijarea lucrărilor necesare de renovare a edificiului mănăstirii, absenţa preocupării pentru restaurarea ordinului călugărilor bazilieni. Protestele au avut ca efect încercarea de reglementare întreprinsă prin decretul aulic din 25 aprilie 1829, care a stabilit reducerea la opt a numărului călugărilor prevăzut în diploma fundaţională a mănăstirii, utilizarea a cinci dintre monahi pentru ocuparea posturilor didactice din gimnaziu, cuantumul drepturilor lor băneşti şi utilizarea venitului rămas pentru întreţinerea edificiului mănăstirii 526. Aceste prevederi nu au putut fi puse însă în practică, în condiţiile lipsei de atractivitate a carierei monahale, probată în măsură suficientă de exemplele menţionate mai sus. V.3.4. Sinodul diecezan Dintre instituţiile centrale ale diecezei existente şi anterior episcopatului lui Ioan Bob, sinodul a suferit cele mai mari transformări. Cunoscut sub numele de „sobor mare”, acesta reprezentase un important organism de conducere al Bisericii româneşti din Transilvania, cu atribuţii administrative, judecătoreşti şi de reglementare disciplinară. La primul protest episcopul Ioan Bob a răspuns prin scrisoarea adresată Guberniului la 30 mai 1818 (MRUB – AG-ai, nr. 27/1818, f. 1r-6r); cel de-al doilea protest a fost trimis împăratului Francisc I la 30 septembrie 1821 (Col. Doc. Blaj, nr. 1154, f. 2r-4v). Ioan Raţiu menţionează şi un protest din 1807 al călugărilor împotriva instituirii capitlului (Raţiu 1912, p. LIV). 525 Prin scrisoarea citată, din 30 mai 1818, şi printr-o alta, din 20 februarie 1822 (Raţiu 1912, p. LII-LIV. 526 Bibl. Centrală Blaj, nr. 63, f. 13r-v. 524 278 Un timp al reformelor Din punct de vedere canonic 527, evoluţia soborului mare a fost interpretată ca o tentativă a conducerii episcopatului de acomodare a unei instituţii puternic marcate de influenţa Reformei protestante la principiile dreptului canonic ortodox (principiul privitor la plenitudinea autorităţii bisericeşti întruchipată în persoana episcopului) şi, ulterior, de apropiere a acesteia de instituţia similară cunoscută în Biserica Catolică – sinodul diecezan 528, fără a fi afectate normele canonice ortodoxe 529. Tendinţa spre o guvernare mai centralizată din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, manifestată prin crearea consistoriului episcopal – care a înlocuit destul de repede adunarea celor 12 asesori reprezentanţi ai soborului mare – şi ulterior a capitlului catedral, au lipsit treptat soborul de atribuţiile cele mai importante 530. Dintre prerogativele soborului mare sinodul mai păstra, la începutul episcopatului lui Ioan Bob, dreptul de alegere şi instalare a episcopului şi, parţial, pe acela de reglementare disciplinară. Forul judecătoresc de a doua instanţă (sau de primă instanţă în cauzele care-i priveau pe protopopi) devenise consistoriul episcopal, acesta asigurându-şi în perioada următoare exclusivitatea asupra atribuţiilor judiciare. Restul atribuţiilor fuseseră pierdute fie datorită necanonicităţii lor (judecarea şi depunerea mitropolitului, atribuţie care dispare prin unirea cu Biserica Romei), fie ca o consecinţă a tendinţei de centralizare din a doua jumătate a secolului (dreptul de alegere a celor 12 asesori consistoriali şi dreptul de dictare a anumitor sentinţe) 531. Chiar perceperea taxelor datorate scaunului episcopal (a censului catedratic), care se colectau cu prilejul întrunirii soborului mare, a încetat în această perioadă 532, dispărând astfel încă o raţiune esenţială pentru convocarea lui. Pentru normele canonice privitoare la această instituţie, vezi Raţiu 1877, p. 277-279. Astfel, argumentele aduse în discuţie de canonistul Alexandru Grama sunt: inexistenţa unei instituţii de tipul soborului mare în Bisericile Ortodoxe (1895, p. 42-43); identitatea acesteia cu sinodul diecezan din Biserica Catolică, care a fost preluat şi de Biserica Reformată maghiară din Transilvania (ibidem, p. 52-53); necesitatea corectării atribuţiilor soborului mare prin apelul la prevederile dreptului canonic catolic, care în privinţa principiilor fundamentale nu se deosebeşte de cel ortodox (ibidem, p. 66-71); transformarea suferită de această instituţie în timpul episcopilor Ioan Bob şi Ioan Lemeni (ibidem, p. 81: „Bob ţine două atari sinode diecesane la 1792 şi 1821, iar Lemeni la 1833, cu ocaziunea instalării, înse ambii fără nici o considerare la vechiul săbor mare, ci având de cinosură şi îndreptari singur sinodele diecesane din apus, aşa cât din punctul acesta de vedere putem zice că sinodele diecesane ţinute de ei sunt un element nou în biserica noastră, divers de soborul mare şi intrat în biserica noastră de-a dreptul din biserica latină”). O perspectivă asupra evoluţiei şi problematicii sinodului diecezan oferă Gabriel Le Bras, în Artonne, Guizard, Pontal 1969, p. 4-9, iar cu referire specială la secolul al XVIII-lea Daniele Menozzi (1987, p. 115-145). 529 Grama 1895, p. 81-82: „Amândouă desvoltările aceste prin cari săborul mare ajunge la consistoriu episcopesc şi la sinode diecesane […] din punct de vedere canonic şi al Pravilei sunt neescepţionabili. Putem dice că ele sunt o acomodare a săborului mare după principiile Pravilei.” 530 Ibidem, p. 78-81, 277. 531 Pentru atribuţiile soborului mare menţinute şi după realizarea unirii cu Biserica Romei vezi ibidem, p. 23-26; Grama 1884, p. 185; Bârlea 1948, p. 229. Activitatea instituţiei în perioada anterioară unirii religioase este analizată la Dumitran, Gúdor, Dănilă 2000, p. 72-77. 532 Maior 1995, p. 181. 527 528 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 279 Întrunirile soborului mare erau, cel puţin teoretic, anuale. Antecesorii lui Ioan Bob au respectat, în linii mari, acest obicei, cu excepţia lui Grigore Maior, care a convocat doar sinodul ocazionat de instalarea sa în scaun, la 7 noiembrie 1773 533, unul în 1779 534 şi un altul în 1781. Asemenea predecesorului său, Ioan Bob a întrunit de foarte puţine ori sinodul şi niciodată din proprie iniţiativă. Principala explicaţie (şi justificare) a acestui fapt a constituit-o restrângerea libertăţii de acţiune a Bisericii prin măsurile promovate de Iosif al II-lea. Astfel, printr-un decret din anul 1781, a fost interzisă convocarea sinoadelor fără consimţământul explicit al împăratului 535. După 1790, principiile iosefine au continuat să direcţioneze politica ecleziastică a Curţii vieneze, la aceasta adăugându-se şi contextul european care a impulsionat instaurarea treptată a reacţiunii. Pe de altă parte, în plan intern, opţiunea lui Ioan Bob pentru o guvernare autoritară nu mai acorda nici un rol sinodului, deposedat oricum de majoritatea atribuţiilor esenţiale specifice soborului mare. Această evoluţie a stârnit însă şi o puternică reacţie adversă din partea clerului eparhial, în special a protopopilor. S-a încercat revigorarea instituţiei soborului mare, acordându-i-se o altă funcţionalitate, în plan naţional, pe care această instituţie o avusese şi în timpul lui Inochentie Micu, dar care a câştigat noi dimensiuni în contextul mişcării revendicative de la începutul anilor ’90. Principalii reprezentanţi ai acestei mişcări au schiţat proiectul unei Biserici naţionale bazate, din punct de vedere canonic, pe principiul sinodalităţii; disertaţia lui Petru Maior consacrată istoriei instituţiei 536 se înscrie pe această direcţie. El a abordat problema canonicităţii soborului mare, apelând la sursele fundamentale (canoanele apostolice şi cele ale conciliilor ecumenice) şi la teoria descendenţei protopopilor din horepiscopii antici 537, şi şi-a axat apoi analiza istorică pe relevarea atitudinii episcopilor din a doua jumătate a secolului faţă de instituţia sinodală 538. În această perspectivă, Ioan Bob apare ca cel care s-a rupt de tradiţie, atitudinea sa nemaiputând fi justificată nci măcar prin invocarea restricţiilor impuse de Iosif al II-lea539. Dincolo de o simplă pledoarie pro domo (Petru Maior era şi el protopop), Pâclişanu 1991-1993, p. 133: „Instalarea solemnă a avut loc, probabil, în sinodul din 7 Noiembrie 1773, la care au particicipat 40 de protopopi şi care este singurul sinod ţinut în scurta lui vlădicie”. 534 Miron 2004, p. 112, 117 şi tot aici despre atitudinea lui Grigore Maior faţă de sinodul general; Petru Maior (1995, p. 193) aminteşte un sinod din timpul acestui episcop, în care s-a judecat o cauză de divorţ, fără a-i menţiona însă şi data. 535 „De eo tamen denuo moneri volumus Episcopum ut quemadmodum Synodorum absque altissimo indultu nostro celebratio per benignum sub 28va Novembris et nro. 1893 anni currentis exaratum Rescriptum regium omnibus in charo nostro Magno Transilvaniae Principatu Religionibus interdicta extitit, ita idem etiam dum et quando Synodos in futurum celebrare voluerit, praevie medio Vestri altissimum desuper assensum et indultum nostrum exorare non intermittat.” Apud Bunea 1903, p. 369-370. 536 Maior 1995, p. 175-177 ; Maior 1998, p. 188-194. 537 Argumentaţia lui Petru Maior a fost criticată de Alexandru Grama (1895, p. 43-47). 538 Maior 1998, p. 192. 539 Ibidem, p. 192-193, unde istoricul se referă la sinodul din anul 1792, în care i-a fost adresată episcopului cererea „ca după sfintele canoane, după obiceiul cel vechi de craii ţării aceştiia întărit, pentru cele multe smintele ce sunt în eparhia aceasta, ca să se îndrepte, şi pentru paza 533 280 Un timp al reformelor semnificaţia poziţiei sale devine inteligibilă prin raportare la o dublă dimensiune: soborul mare văzut ca instituţie tradiţională a Bisericii româneşti – idee argumentată prin prevederile canonice, obicei şi prin invocarea principalelor sale atribuţii, judecătorească şi de reglementare disciplinară –, respectiv noua funcţionalitate naţională care se atribuia acestei instituţii. Alegerea episcopului în cadrul sinoadelor electorale şi instalarea lui rămăsese cea mai importantă atribuţie moştenită de sinod de la soborul mare, dar şi sub acest aspect au intervenit anumite schimbări faţă de perioada anterioară. Sinoadele întrunite la 12 august 1782, respectiv 15 mai 1832, sunt ilustrative în acest sens. Convocarea clerului se făcea prin circulară, emisă de vicarul general la 1782, respectiv de vicarul capitular la 1832 540. Din punctul de vedere al componenţei sinodului, cea mai importantă modificare a vizat dreptul de participare al monahilor bazilieni. Dacă la 1782 dreptul tradiţional de precedenţă al acestora (la aşezarea în sinod şi la vot) era încă respectat, deşi fusese contestat de clerul secular, la următorul sinod electoral ei au fost înlocuiţi de membrii capitlului, doar prepozitul mănăstirii păstrându-şi dreptul de vot 541. Ceilalţi participanţi cu drept de vot erau protopopii (sau locţiitorii lor), reprezentanţii clerului eparhial (câte doi deputaţi din fiecare protopopiat) şi doi deputaţi ai corpului profesoral din Blaj (începând din 1832) 542. O altă modificare i-a vizat pe comisarii regeşti. Începând cu sinodul din anul 1832, doar unul dintre ei mai era reprezentant al Guberniului, celălalt reprezentând Biserica; schimbarea reflectă fenomenul de treptată normalizare a raporturilor dintre stat şi Biserică543. În privinţa procedurii uzitate nu s-au produs modifi-cări semnificative544. Ceremonia instalării lui Ioan Bob în scaunul episcopal (11 iulie 1784) a prilejuit convocarea unui alt sinod, despre care există însă foarte puţine informaţii. Primele sinoade întrunite de episcopul Ioan Bob au fost prilejuite de depunerea jurământului de fidelitate faţă de noii împăraţi Leopold al II-lea (în 1791) şi Francisc al II-lea (în 1792) 545. Un sinod asemănător convocase şi Grigore Maior, în anul 1781, poroncilor lui Dumnezeu, în tot anul să adune săbor mare […]”. În Istoria Besericei Romînilor este amintit şi sinodul din 1791 (Maior 1995, p. 177). 540 Vezi circularele de convocare ale celor două sinoade electorale, prima emisă de vicarul general Ignatie Darabant, la 1 iulie 1782 (M. Moldovanu 1869, p. 106), cealaltă de vicarul capitular Ioan Lemeni, la 20 martie 1832 (Gyémánt 1978, p. 414-415). 541 M. Moldovanu 1869, p. 186-187. 542 Ibidem, p. 129-133, 185-187; Grama 1895, p. 293-294, 361-362. 543 În 1832 cel de-al doilea comisar a fost episcopul romano-catolic al Transilvaniei; ulterior el a fost episcopul greco-catolic de Oradea (în 1850, desemnat de arhiepiscopul primat de Esztergom), iar apoi un episcop sufragan al arhidiecezei greco-catolice de Alba Iulia şi Făgăraş (ibidem, p. 294). 544 Pentru această problemă, vezi M. Moldovanu 1869, p. 108-112 (programul sinodului din 1782) şi Maior 1998, p. 186-187 (procedura de vot). 545 Bârlea 1948, p. 230-233. La actele acestor sinoade, ca şi la ale celor din deceniile 3-4 ale secolului următor se referă Zenovie Pâclişanu, menţionând faptul că Guberniul ceruse episcopului Lemeni trimiterea lor; solicitarea gubernială se datora dorinţei Curţii de a fi informată cu privire la modalitatea convocării şi ţinerii sinoadelor în vechime, ca urmare a demersurilor repetate ale reprezentanţilor clerului greco-catolic în favoarea întrunirii sinodului V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 281 pentru depunerea jurământului de credinţă faţă de împăratul Iosif al II-lea546. Deşi ele erau intitulate, în mod tradiţional, „soboare mari”, nu prea mai aveau multe în comun cu vechiul sobor mare; de fapt, erau sinoade diecezane convocate la cererea autorităţilor şi având un obiectiv precis. Adunarea lor a constituit totuşi o ocazie pentru protopopi de a pretinde restituirea vechilor privilegii şi totodată de a se implica în mişcarea revendicativă; sinodul s-a transformat astfel într-un for reprezentativ şi din punct de vedere naţional. Deja în sinodul din 1781, în afara formalităţilor legate de prestarea jurământului de credinţă, s-a discutat despre asuprirea clerului şi necesitatea trimiterii unui deputat la Viena, vicarul Ignatie Darabant solicitându-le protopopilor tocmai în acest scop să grăbească colectarea şi achitarea taxelor restante. Starea de spirit pe care o reflectă textul anunţă efervescenţa mişcării revendicative de la începutul deceniului următor: „Îndestul ai putut cunoaşte Frăţie ta cu tot cinstitul cler şi mai nainte din multe întâmplări, iară mai vârtos din cele ce să procetiră acum în soborul mare de câte izgoane şi asupriri într-această vreame sântem cuprinşi cu toţi, nime dintru aceste nu ne va mântui numai sângură mila ce prea milostivă a Prea Înălţatului Împărat, iară fiind noi slabi şi bolnavi de nu vom avea om să ne arunce în scăldătoare când o tulbură îngerul Domnului nu ne vom mântui, nu ne vom curăţi, adecă de nu vom trimite om la Beciu care să privigheze şi să stea gata de faţă cu inştanţii despre toată boala şi greotăţile noastre ca să le întinză în mâna Înălţatului Împărat, în vremea sa altă nedejde pre acest pămînt nu este ca să ni să întărească lucrul; ci fiind că macar tocma Exţelenţie Sa întru care ne este toată nedejde macar altul ar cugeta a merge la Înălţatul Tronul împăratului aceasta fără cheltuială a să face nu să poate. Drept aceia Frăţie ta strângând sobor de toată eparhie vei da înainte preoţilor, diecilor şi crâznicilor ca pentru binele său cel de obşte acum mai vărtos să să silească fără trecere a plini toate reştanţiile dăjdilor de pe anii trecuţi precum şi de pe anul acesta, ca macar dintr-aceste prin mila şi graţie Exţelenţii sale să să poată ajuta lucrul de obşte.”547 (Pâclişanu, Unde sunt actele vechilor sinoade?, p. 489-490; mărturii în aceeaşi chestiune la Gyémánt 1986, p. 170). 546 Existenţa acestui sinod, cunoscută doar din menţiunea făcută în protocolul sinodului electoral din 1782, referitoare la constituirea lui Ioan Bob ca notar (M. Moldovanu 1869, p. 109), este documentată şi de câteva mărturii inedite, precum circulara vicarului general Ignatie Darabant din 25 octombrie 1781 (MRUB – AG-ai, nr. 71/1782, f. 1r-v, concept nedatat; MRUB – CM, nr. 47, f. 1r, exemplarul adresat protopopului Mihai Pop din Ardeova la data menţionată). 547 MRUB – AG-ai, nr. 71/1782, f. 1r. Sinodul a avut loc între 28 septembrie 1781 (când episcopul Grigore Maior raporta, probabil Guberniului, primirea formularelor jurământului de credinţă – Idem, nr. 77/1781, f. 1r) şi 25 octombrie acelaşi an (data circularei vicarului Ignatie Darabant, în care se vorbeşte despre sinodul care avusese deja loc). În legătură cu conţinutul acestor discuţii, programul sinodului nu oferă detalii (el consemnează doar că, după subscrierea formularelor jurământului de către toţi participanţii, li s-a comunicat ceea ce era de comunicat, s-au citit anumite ordine, s-au tratat cauzele şi s-au rezolvat cererile – Idem, nr. 94/1781, f. 3r). Alături de programul sinodului, în dosar se mai păstrează catalogul participanţilor (decani, protopopi, inspectori, notari, juraţi, deputaţi ai clerului), desigur aproape identic cu cel al sinodului din anul 1782, cu excepţia deputaţilor clerului, mult mai puţini în acest caz, şi 282 Un timp al reformelor Sinodul din 1791 a fost convocat în data de 27 septembrie, episcopul dând astfel curs adresei guberniale din 10 august, transmisă protopopilor prin circulară la 28 august 548. Toţi protopopii, împreună cu câte un preot din fiecare eparhie, au fost chemaţi la Blaj pentru a depune jurământul de credinţă faţă de noul împărat Leopold al II-lea. Anexat adresei sale, Guberniul transmisese formularul jurământului (Formula instrumenti super deponendo fidelitatis juramento) care trebuia subscris de membrii sinodului în numele tuturor protopopilor, parohilor şi capelanilor greco-catolici 549. Un formular cu conţinut asemănător a fost înmânat şi protopopilor, pentru a fi semnat de întreg clerul subordonat lor în cadrul sinoadelor protopopiale 550. Exemplul unui astfel de sinod este relatat în scrisoarea protopopului Ioan Pop Caliani, care comunică depunerea, la 6 noiembrie, a jurământului de credinţă de către clerul protopopiatului Sânmărtin 551. Operaţiunea a durat destul de mult, finalizarea ei având loc abia la începutul anului următor 552. Ierarhul însuşi fusese nevoit să se justifice pentru întârzierea trimiterii raportului propriu, el invocând faptul că amânarea întrunirii sinodului se datorase muncilor agricole urgente cărora trebuiseră să li se consacre protopopii 553. Samuil Micu, în scrisoarea adresată episcopului Ignatie Darabant la 30 octombrie 1791, aminteşte şi un alt formular de jurământ remis sinodului privitor la respectarea legilor Transilvaniei şi în care se prevedea expres că semnatarii nu vor acţiona în nici un fel împotriva drepturilor celor trei naţiuni, jurământ pe care clerul l-a refuzat însă, respingând implicit tentativa Guberniului de a-i închide calea revendicărilor politice 554. Sinodul a abordat şi separat problema mişcării revendicative. S-a discutat despre necesitatea trimiterii unor deputaţi la Viena, iar clerul s-a învoit să susţină financiar această iniţiativă, solicitând însă mai întâi episcopului să meargă la Viena pentru a susţine cauza naţională în faţa împăratului 555. O altă chestiune tratată de sinod a fost cea a bursierilor de la Liov care, ca urmare a decretului de desfiinţare a seminariilor generale şi de reînfiinţare a celor episcopale (26 iulie 1790), trebuiau să se întoarcă acasă; s-a cerut conceptul adresei episcopului către Guberniu cu privire la sinod, din 21 decembrie (ibidem, f. 1r-2v, 3v – vezi anexa X). 548 Idem, nr. 26/1790-1792, f. 2r-v (adresa gubernială), nr. 7/1791, f. 1r (circulara episcopului, menţionată şi la Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 223-224, nr. 411). 549 MRUB – AG-ai, nr. 26/1790-1792, f. 3r-4r. 550 Idem, nr. 7/1791, f. 3r-4r. 551 Ibidem, f. 2r-v, scrisoarea din 7 decembrie 1791. 552 La 20 februarie 1792 episcopul Ioan Bob a transmis Guberniului atestatele restante cu jurămintele clerului din două protopopiate, primite abia la 20 ianuarie acelaşi an (Idem, nr. 26/1790-1792, f. 9r ; nr. 1/1792, f. 1r). 553 Idem, nr. 26/1790-1792, f. 6r, solicitarea Guberniului din 4 noiembrie 1791 de trimitere a jurămintelor clerului, f. 8r, răspunsul episcopului din 20 noiembrie. 554 „[…] sed et aliud juramentum a Gubernio missum est, quod reperitur in legibus trannicis ut et illud clerus deponat; ast quia in illo juramento expresse stet, quod nullo modo aget contra jura trium Nationum, ideo clerus hoc jurare noluit, cum per hoc juramentum impediatur quaerere suas libertates.” Pâclişanu 1923, p. 108, anexa nr. XXVIII. 555 Ibidem. V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 283 ca cei stipendiaţi din Fondul ungar al religiei să-şi poată continua studiile la Viena sau Bratislava556. În domeniul disciplinar, pe baza surselor existente, singurul aspect care se poate presupune că a fost dezbătut este acela referitor la dreptul de acordare a dispenselor pentru cele trei vestiri prealabile încheierii căsătoriei557. Atribuit de Iosif al II-lea autorităţilor civile comitatense, acest drept a fost restituit după moartea sa autorităţilor ecleziastice, împreună cu toate prerogativele privitoare la judecarea cauzelor matrimoniale, care au revenit forurilor ecleziastice reînfiinţate acum. Cum între timp toate aceste prerogative deveniseră, cel puţin din punctul de vedere al deciziei, atribuţii ale episcopului şi consistoriului, Ioan Bob le-a păstrat pe seama sa. Protopopii au revendicat însă dreptul de dispensare, întemeiaţi pe vechile lor privilegii referitoare la cauzele matrimoniale 558. Petru Maior, purtătorul lor de cuvânt, încerca să justifice îndreptăţirea protopopilor uzând de principiul „binelui de obşte” şi de comparaţia între rolul instituţiilor administrative civile şi al celor ecleziastice 559. Nu se cunoaşte răspunsul episcopului, dar este foarte probabil că el nu a cedat această prerogativă protopopilor 560. Celălalt sinod a fost întrunit în data de 7 decembrie 1792 561 şi a avut acelaşi obiectiv ca şi precedentul – depunerea jurământului de credinţă faţă de noul împărat, de această dată Francisc al II-lea. Formalităţile îndeplinite în cadrul sinodului au fost identice cu cele din anul anterior 562. Într-un raport adresat la 1 octombrie 1793 Congregaţiei de Propaganda Fide, Petru Maior amintea şi de acest sinod, susţinând că episcopul le solicitase protopopilor o semnătură în alb, fapt determinat probabil de intenţia lui Ioan Bob de a interveni pe lângă autorităţi în numele clerului 563. Această interpretare poate fi luată în consideraţie, în condiţiile în care arhiereul, abia întors de la Viena, beneficia de un exerciţiu al acţiunilor petiţionare pe care intenţiona să le continue Ibidem; Bârlea 1948, p. 319-321, doc. nr. XXIX, textul decretului imperial din 26 iulie 1790. Bârlea 1948, p. 231-232. 558 Samuil Micu nu aminteşte acest lucru în scrisoarea sa. Singura mărturie care poate fi luată în considerare este cea a lui Petru Maior (1998, p. 162). Totuşi, în lipsa altor informaţii, rămâne problematică discutarea acestei chestiuni în cadrul sinodului, nefiind limpede dacă nu este vorba doar de o justificare a unui privilegiu protopopial, cu atât mai mult cu cât Petru Maior menţionează de fiecare dată discutarea unei anumite chestiuni şi în sinod. 559 Ibidem, p. 162-164. 560 În Istoria Besericei Românilor (Maior 1813, p. 311-315, nota 1), Petru Maior citează o scrisoare adresată episcopului în această chestiune de un „protopop bătrân” (nimeni altul decât Petru Maior) la 9 martie 1802, ceea ce demonstrează că arhiereul nu acordase protopopilor respectiva prerogativă. Totuşi, ei au continuat să uzeze de ea, conform observaţiei istoricului din finalul paragrafului consacrat (în Protopopadichia) acestui privilegiu al protopopilor (Maior 1998, p. 164). 561 MRUB – AG-ai, nr. 1/1792, f. 11r-v (adresa gubernială din 19 octombrie 1792, prin care s-a solicitat depunerea jurământului de credinţă de către clerul greco-catolic), f. 14r (circulara episcopală din 10 noiembrie 1792, prin care s-a convocat sinodul pentru data de 7 decembrie). 562 În dosarul citat se păstrează mai multe exemplare ale formularului jurământului de credinţă, în limba latină şi maghiară (f. 13r-v, 19r-v, 20r-v, 22r-v). 563 Bârlea 1948, p. 233, nota 235, şi p. 403, doc. nr. CLXV. 556 557 284 Un timp al reformelor în vreun fel. În orice caz, dezbaterile sinodale 564 au fost marcate de contextul politic (eşecul mişcării revendicative din anii 1790-1792), clerul încercând să-şi asigure posibilitatea unei acţiuni viitoare prin solicitarea întrunirii anuale a soborului mare sau a revigorării adunării celor 12 asesori consistoriali 565, ca şi prin dorinţa conservării vechilor privilegii ale protopopilor. O parte semnificativă a discuţiilor a fost consacrată, conform mărturiei lui Petru Maior, prerogativelor protopopilor, în mod special celor jurisdicţionale şi fiscale. Ioan Bob renunţase la censul catedratic, ca urmare a greutăţilor întâmpinate în colectarea sa şi a răspunsului nefavorabil al Guberniului, fapt pe care l-a anunţat şi în sinod 566. În schimb, el a cerut protopopilor să trimită scaunului episcopal partea datorată din amenzile (mulctae) dictate de sinoadele protopopiale, în virtutea unui vechi obicei căzut în desuetudine 567. Replica protopopilor, rostită chiar de Petru Maior, a invocat un alt obicei, la fel de vechi şi ieşit din uz, conform căruia şi scaunul episcopal datora protopopilor o treime din amenzile dictate în cauzele apelate de la forul protopopial 568. Dezbaterea pune în lumină două aspecte: pe de o parte, privilegiul revendicat de protopopi de a stabili sentinţele în cauzele judecate de forul propriu, privilegiu pe care episcopul încerca să-l desfiinţeze, pe de alta, dorinţa lui Ioan Bob de aşi atrage o sursă suplimentară de venituri pentru constituirea capitalului necesar subvenţionării proiectelor de reformare instituţională şi de ajutorare a clerului 569. În ultimă instanţă, este sesizabilă intenţia arhiereului de a introduce o procedură care să-i faciliteze controlul asupra modului de funcţionare a forurilor protopopiale. Problema, nesoluţionată în sinod, viza doar aparent amenzile şi pe beneficiarii acestora; ea a fost rezolvată prin dispoziţia episcopului din anul 1793, prin care acesta şi-a afirmat dreptul de stabilire a sentinţei în toate cauzele judecate de forurile protopopiale 570. Dezbaterile sinodale au abordat şi alte instituţii diecezane, din punctul de vedere al modului lor de funcţionare. Intervenţia referitoare la consistoriul episcopal de pildă, aparţinând foarte probabil tot lui Petru Maior, a vizat procedura uzitată în cauzele de divorţ având ca motivaţie adulterul: introducerea procedurii uzitate în Biserica Catolică a fost contestată deschis, fiind afirmată necesitatea respectării practicii tradiţionale a Bisericii Ortodoxe şi apelându-se, în mod justificativ, la condiţiile sub care se încheiase unirea cu Biserica Romei 571. În fine, acelaşi neobosit purtător de cuvânt al clerului a ridicat şi problema situaţiei arhivei episcopale 572, vorbind atât în numele clerului – în Singurele surse pentru aceste dezbateri sunt scrierile lui Petru Maior, Protopopadichia şi Istoria Besericei Românilor. 565 Maior 1995, p. 177-178. 566 Ibidem, p. 181, 210-211. Conform dispoziţiei episcopului, protopopii nu mai trebuiau să colecteze de la preoţi taxa destinată scaunului episcopal, dar aveau voie să perceapă în continuare taxele care li se cuveneau în virtutea funcţiei lor (ibidem, p. 179). 567 Ibidem, p. 211. 568 Ibidem. 569 Bârlea 1948, p. 232. 570 Maior 1995, loc. cit. 571 Ibidem, p. 193. 572 Ibidem, p. 81. 564 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 285 sensul în care se pronunţaseră şi membrii sinodului din anul 1738 573 –, dar şi ca istoric interesat de adunarea surselor pentru viitoarea istorie ecleziastică a românilor, la care Maior se gândea încă de atunci. Ultimul sinod întrunit în timpul lui Ioan Bob reflectă, mai limpede ca celelalte, transformarea acestei instituţii în sinod diecezan, inclusiv din punctul de vedere al terminologiei folosite574. Convocat ca urmare a dispoziţiei superiorului ierarhic al arhiereului român, arhiepiscopul primat al Ungariei Sándor Rudnay, sinodul trebuia să dezbată, la nivelul diecezei, chestiunile disciplinare propuse spre discuţie sinodului general („conciliului naţional”) al regatului Ungariei, care urma să fie întrunit în anul 1822 la Bratislava575. Prin reunirea acestui conciliu, arhiepiscopul primat dorea stabilirea celor mai potrivite măsuri pentru restaurarea vieţii religioase a regatului, tulburată de lunga perioadă de războaie şi de imixtiunile brutale ale puterii laice, acţiune în vederea căreia avea şi consimţământul împăratului Francisc I 576. Ioan Bob a convocat sinodul la Blaj, în data de 15 septembrie 1821, prin circulara din 21 august 577. În privinţa participanţilor, spre deosebire de sinoadele anterioare, primul loc îl ocupau acum canonicii capitulari şi vicarii foranei, urmaţi de protopopi, inspectori şi de reprezentanţii clerului eparhial 578. Cele opt puncte supuse atenţiei sinodului de către arhiepiscopul Rudnay şi de Francisc I au constituit însă doar un pretext, dezbaterile sinodale concentrându-se asupra problemelor stringente ale diecezei şi lăsând pentru partea finală opiniile privitoare la chestiunile disciplinare cuprinse în punctele menţionate. A doua şedinţă a sinodului (16 septembrie) înfăţişează, într-o imagine deloc idilică, realitatea vieţii religioase a diecezei, încercând să analizeze cauzele impietăţii, ale M. Moldovanu 1872, p. 93-94. Acta Synodi Diaecesanae in Palatio Episcopali in quo Synodi Diaecesanae haberi consuevere, Balasfalvae Ao 1821 die 15/27 Septembris celebratae (MRUB – AG-ai, nr. 10/1821, f. 2r-11v; vezi anexa XII). Termenii româneşti corespondenţi folosiţi pentru denumirea acestui sinod sunt „săborul mare”, „sfântul sobor” (conform tradiţiei) şi „săborul nostru diecesan”; un alt termen care apare, „săbor naţional”, este corespondentul conciliului naţional din terminologia catolică (M. Moldovanu 1872, p. 68, 74). Totuşi, în 1833, revine termenul tradiţional de „sobor mare” (ibidem, p. 63, 68). La acest sinod s-au referit istoricii Alexandru Grama (1884, p. 195-196) şi Octavian Bârlea (1948, p. 233-234). Nicolaus Nilles a publicat punctele disciplinare supuse dezbaterii sinodului de către arhiepiscopul primat al Ungariei (1885, p. 671), iar Ioan Micu Moldovanu statutele adoptate de sinodul diecezei Făgăraşului (1872, p. 68-74). 575 Nilles 1885, p. 671; Bârlea 1948, p. 233. Invitaţia arhiepiscopului primat de convocare a sinodului i-a fost trimisă lui Ioan Bob în data de 24 mai 1821; motivaţia acesteia punea accent pe impietatea tot mai mare, coruperea moravurilor şi decăderea disciplinei ecleziastice (MRUB – AG-ai, nr. cit., f. 2r). 576 Bârlea 1948, loc. cit. Copia scrisorii adresate de suveran arhiepiscopului Rudnay la 23 martie 1821, prin care îşi exprima acordul pentru convocarea sinodului şi pentru cele opt puncte care urmau să fie supuse discuţiei, se păstrează în Col. Doc., nr. 5144, f. 1r-2r. 577 MRUB – AG-ai, nr. cit., loc. cit. Ordinul gubernial prin care se autoriza convocarea sinodului a fost emis la 15 iulie 1821; prin acelaşi ordin se exprima solicitarea ca episcopul să atragă atenţia protopopilor asupra necesităţii informării autorităţilor locale în legătură cu întrunirea sinoadelor protopopiale, pe care Guberniul le considera prea frecvente (ibidem, f. 2v). 578 Ibidem, f. 2r. 573 574 286 Un timp al reformelor coruperii moravurilor şi decăderii disciplinei ecleziastice. Acestea sunt găsite în incultura românilor, în ignorarea principiilor religiei creştine, în persistenţa superstiţiilor 579, defectele enumerate având însă motivaţii cât se poate de evidente: numărul mic de şcoli în care să se poată însuşi principiile religiei şi raritatea preoţilor învăţaţi care să combată viciile credincioşilor şi să le cultive virtuţile 580. Pentru remedierea acestei situaţii sunt readuse în discuţie propunerile episcopului Ioan Bob cuprinse într-un proiect din 21 decembrie 1810 (Planum de cultura Nationis Valachicae), în care acesta reluase şi dezvoltase principiile expuse în memoriul din 8 noiembrie 1783, cu accent pe necesitatea promovării unor măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei clerului581. Descrierea stării morale a românilor şi trasarea portretului ideal al preotului serveau de fapt doar ca justificare pentru cea mai importantă problemă abordată în cadrul dezbaterilor, în a treia şedinţă a sinodului, aceea a solicitărilor vizând ameliorarea situaţiei clerului. Axate pe trei puncte esenţiale (congrua, portio canonica şi numărul de familii necesar pentru constituirea unei parohii unite) care fuseseră reglementate, în sens restrictiv, în rezoluţia imperială din 10 mai 1816, revendicările erau raportate la condiţiile sub care se încheiase unirea religioasă şi la obiectivul promovării acesteia, urmărit din nou de Curtea vieneză, fiind recomandate în final arhiepiscopului primat şi „sinodului naţional”, împreună cu rugămintea de a interveni pe lângă împărat pentru rezolvarea lor favorabilă 582. În continuarea dezbaterilor celei de-a treia şedinţe, au fost exprimate opiniile sinodului cu privire la chestiunile recomandate de arhiepiscopul Rudnay. Acestea au avut în vedere îndeosebi punctul 1, referitor la remediile necesare pentru îndreptarea moravurilor clerului şi reinstaurarea disciplinei în rândurile sale (era vizat aici atât clerul secular şi regular, cât şi tineretul şcolar) 583. A fost abordată mai întâi situaţia clerului secular, a cărui stare morală deplorabilă apare din nou ca justificare a măsurilor corective absolut necesare: principalele sale vicii subliniate erau neştiinţa şi patima beţiei, motivate „Originem multae impietatis et cum ea copulatae morum improbitatis, collapsae item disciplinae Ecclesiae fontem relate ad Diaecesim hanc longe lateque grasante inter Valachos ruditate et religionis Christianae ignorantia principaliter reponendam esse.“ Ibidem, f. 3r. „Passim auditas Genti Valachicae exprobatur, densis ignorantiae tenebris immersam, multis superstitionibus iretitam, variis praejudiciorum generibus involutam esse innegabile est.” Ibidem, f. 4r. 580 „Utinam qui alto vulneri mederi possent etiam opem adferre vellent, utinam quam promptae miserae Genti cruditas morum vitio datur tam alacriter eidem exstirpandae medica manus admoveretur, nec mirum, paucae apud Valachos vigent Scholae vel Triviales in quibus industrii Magistri succrescentem jubem principiis religionis imbuant, rari docti Sacerdotes qui hausta in Scholis principia refricent, obfuscata vel obliterata in memoriam revocent, assidue vigent et ad maturitatem perducant qui vitia et virtutes vivis colloribus adumbrare ac sic depingere sciant ut illa intrinseca sua turpitudine detereant, haec nativa sua pulchritudine conata bonitate connexisque jucundissimis fructibus alliciant […].” Ibidem. 581 Ibidem, f. 4r-v. Amănunte în legătură cu proiectul din 1810 se găsesc la Gyémánt 1986, p. 330331. 582 MRUB – AG-ai, nr. cit., f. 5r-8v; Gyémánt 1986, p. 331-332. 583 „De remediis adhibendis ad collapsos mores restituendos, et in primis ad Cleri tum Saecularis tum Regularis, atque etiam studiosae juventutis disciplinam instaurandam.” Nilles 1885, p. 671. 579 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 287 acum de sărăcia în care trăia majoritatea preoţilor 584. Remediile pentru ameliorarea acestei situaţii nu erau altele decât cele propuse în şedinţa anterioară a sinodului; era amintită totodată şi străduinţa depusă de episcop timp de 40 de ani tocmai în această direcţie a restaurării disciplinei, nemaifiind acum nevoie decât de perfecţionarea ei 585. Un alt remediu trebuia să-l constituie supravegherea permanentă a moralităţii clerului, acesta având misiunea de a-l sfătui şi ajuta pe episcop în păstorirea credincioşilor şi administrarea diecezei. Calităţile morale trebuiau să constituie un criteriu esenţial pentru intrarea în seminarul teologic (este amintit şi aici viciul beţiei) şi pentru acordarea hirotoniei, iar ulterior consistoriul era obligat să aplice măsuri severe împotriva celor vinovaţi de imoralitate şi care nu se conformau avertismentelor primite 586. În privinţa clerului regular, starea în care se găsea singurul ordin religios existent pe teritoriul diecezei nu permitea o abordare a problemei din unghiul reinstaurării disciplinei, ci doar din acela al restaurării ordinului însuşi. Sinodul deplângea decăderea ordinului bazilian, odinioară atât de înfloritor, dar care nu mai număra atunci decât trei membri. Erau reamintite atribuţiile didactice şi administrative ale călugărilor, specificându-se însă că, după înfiinţarea capitlului, ei au fost scutiţi de obligaţiile consistoriale, având libertatea de a se consacra doar operei de educare a tineretului („ad „[…] relate ad Clerum Saecularem duo potissimum esse quae Clerum hunc obfuscant et splendori ejus in parum detrahunt. Vitia primum est debitae scientiae defectus et ex eo descendens morum cruditas alterum promiscua ubique cum hominibus competendi consuetudae, ex eaque prono alveo profluens ebriositas. Utrumque vitium ist hoc, etsi diversissimum ab eadem causa suam trahit originem utrumque illud paupertas et arcta res domi gignit, et fovet. Res ab ovo ac altius repetentibus ad perspicuum est, vitia haec tanto magis detestanda est, quo clericali vocationi majora ponunt impedimenta, et quo minus cum ea conciliari valent […].” MRUB – AG-ai, nr. cit., f. 8v. 585 „Quod media ignorantiam a Clero deppellendi spectat nihil est in praesentiarum quod anxiam nimis solicitationem huic Synodo ineserat, per Excellentissimum Praesulem in plano de cultura Nationis elaborato in secunda sessione hujus Synodi lectae, media ad eam a lavibus propulsandam abunde sufficiunt, nec alia tenet anxietas quam eorum in effectum deducendorum anhelum desiderium profecto Excellentissimus Praesul a 40 annis ex quo ad clavum hujus diaecesis non vulgari gloria sedet ad conciliandum huic Clero decus restaurandam disciplinam omnem lapidem non infelicibus succesibus movit multa fecit plura animo volvit, ut hodie Synodus haec, non tam de colapsa apud se disciplina quevi, quam de eadem ad ampliorem perfectionis gradum evecta non sine fundamento gloriari possit […].” Ibidem, f. 8v-9r. Desigur, aşa cum s-a văzut din citatele anterioare, situaţia era mult mai puţin idilică decât lăsa să se creadă această încheiere elogioasă. 586 „[…] in Clerum nunquam cooptentur illi qui vel levissima indicia suae in potum propensionis dederirit, quod assequentur omnino, si sedulo pro rei dignitate dum ad Clerum suscipiendi veniunt adolescentis, in eorum mores, inclinationes indagaverint, quam educationem sortiti, quibus patribus nati suplerumque enim vitia cum vita a parentibus traduntur filiis et dificile consanantur, quae in sangvine et temperamento latent dein si praeter omnem vigilantiam talis obrepat et in Seminario suae indolis in potum propensionis specimina edat, hunc antequam ordinetur repellere oportet tandem si ordinatus callicibus exsicandis deditus esse comperiatur omnia quo resanetur antidota admovenda et malum in principio si fieri possit corigendum admonitus ni resipiscat et ad sobriam vitam redeat. Consistorio acerbiorem medicinam adhibituro deferatur, nec expectetur quoad talis in abyssum vitiorum semet praecipitet nulla deinceps arte extrahendus.” Ibidem, f. 9v. 584 288 Un timp al reformelor hoc Gymnasium quod unum Natio Valachica habet”) 587. Această misiune era privită ca singura lor justificare şi totodată ca o soluţie pentru refacerea ordinului, obiectiv care se putea atinge, după opinia sinodului, printr-o selecţie riguroasă a novicilor, în funcţie de nivelul erudiţiei şi integritatea morală şi, pe de altă parte, prin respectarea strictă a disciplinei monastice şi ascultarea faţă de superiori (episcop şi capitlu) 588. Dincolo de aceste declaraţii de principiu, nu s-au prevăzut însă măsuri concrete pentru reconstituirea ordinului; episcopul, respectiv sinodul, nu s-au implicat efectiv în problema disciplinei monastice, limitându-se la sublinierea principalei atribuţii a monahilor, cea didactică, şi ea mai mult teoretică, dat fiind că locul lor fusese luat în mare măsură, şi în acest domeniu, de canonicii capitulari. Problema tineretului şcolar a generat o propunere neaşteptată din partea sinodului, care nu se poate justifica doar prin dorinţa de reinstaurare a disciplinei: este vorba de ideea transferării la Cluj a seminarului catolic din Alba Iulia şi a celui grecocatolic din Blaj, pentru ca ambele să beneficieze de aceiaşi profesori, păstrându-se însă organizarea distinctă, cerută de diferenţa dintre cele două rituri 589. Progresul care se putea realiza astfel în studiul teologiei era apropiat de principiul care fundamentase, cu aproape patru decenii în urmă, proiectul seminariilor generale pus în practică de împăratul Iosif al II-lea, ceea ce ne indică şi principala sursă a acestei idei 590. Pe de altă parte, ea constituia o posibilă soluţie pentru chestiunea indicată de arhiepiscopul primat în punctul 2, aceea a uniformizării învăţământului teologic 591. Obiectivul formării unor clerici cu o cultură teologică superioară a motivat şi dorinţa sinodului de a fi reinstituite stipendiile de care beneficiaseră doi clerici români greco-catolici la Tyrnavia (Fundatio Janiana) 592 şi de a spori la trei numărul stipendiilor Ibidem, f. 9v-10r. Ibidem, f. 10r. Pentru cei care nu corespundeau, fie din punctul de vedere al aptitudinilor didactice, fie al moravurilor, se prevedea înlocuirea lor din posturile de profesor cu alţi clerici regulari sau seculari merituoşi, ei fiind însărcinaţi cu atribuţii corespunzătoare statutului monastic în alte locuri din dieceză. 589 Ibidem, f. 9r. Această chestiune (ca şi cea a principalelor vicii ale clerului) a fost semnalată şi de istoricul Alexandru Papiu Ilarian (1852, p. 92). Proiectul mutării seminarului catolic din Alba Iulia la Cluj îl avusese şi Maria Tereza, după desfiinţarea ordinului iezuit, fără a-l pune însă în practică (Câmpeanu 1999, p. 214); el a fost reluat la începutul deceniului 9 de Iosif al II-lea (AE – AOE, nr. 847/1783, f. 1r-2v). Ideea necesităţii unei instruiri superioare motivase şi dispoziţia din 1783 a aceluiaşi suveran de mutare la Cluj a tinerilor teologi din Blaj, împăratul fiind convins că frecventele cazuri de părăsire a unirii se datorau lipsei de pregătire a clerului greco-catolic (Lupşa 1958, p. 535). 590 „Hac ratione inter alumnos diversarum Nationum et rituum accendetur laudabilis emulatio eaque excitata fiet ut Clerici longe alacriori in scientias incumbant studio et alter alteri palmam preripiendi studio accensi uberiorem in disciplinis Theologicis faciant progressum hoc piae memoriae Augustissimo Imperatori Josepho in votis fuisse dicitur.” MRUB – AG-ai, nr. cit., loc. cit. 591 „De uniformi doctrina ac docendi ratione in universitatem et omnes episcopales scholas inducenda.” Nilles 1885, loc. cit. 592 MRUB – AG-ai, nr. cit., loc. cit. Episcopul Ioan Bob nu mai trimisese alumni la acest seminar pentru că el fusese transferat la Buda, în anul 1777 (Bârlea 1948, p. 77). 587 588 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 289 acordate de împăratul Francisc I în convictul din Viena 593. Sinodul a făcut aceste solicitări determinat de proiectul menţionat în punctul 6, prin care se prevedea acordarea unui număr de 10 stipendii în Academia teologică din Viena, pentru 10 preoţi din Ungaria 594, dar şi de conştiinţa faptului că acordarea stipendiilor amintite ar fi putut aduce un beneficiu deosebit diecezei. Diminuarea posibilităţilor de formare a clerului secular în institutele teologice din afara Transilvaniei avusese drept consecinţă şi scăderea sensibilă a nivelului de pregătire al preoţilor, cu urmări nefaste asupra conduitei lor morale. Iar dezbaterile anterioare ale sinodului deplânseseră tocmai starea spirituală şi morală deplorabilă a clerului parohial şi consecinţele acestui fapt asupra religiozităţii şi moralităţii credincioşilor. Au fost abordate şi alte chestiuni referitoare la învăţământ, şi anume problema disciplinei respectate în gimnaziul din Blaj 595. Misiunea acestuia de a-i pregăti pe tineri pentru a deveni demni păstori sufleteşti („in idoneos animarum Pastores efformandi adolescentes”) era îngreunată, în opinia sinodalilor, de conduita morală a acestor tineri, determinată în mare măsură de sărăcie, consecinţele resimţindu-se prin decăderea disciplinei în gimnaziu 596. Remediul posibil a fost găsit în promovarea constantă a educaţiei spirituale a tinerilor prin persoanele cele mai indicate, pentru ca gimnaziul să-şi poată îndeplini menirea sa culturală şi naţională597. În acelaşi sens, sinodul a recomandat o atenţie sporită pentru atitudinea tinerilor înşişi faţă de latura spirituală a educaţiei lor 598. Profesorii trebuiau să le explice mai ales diferenţa dintre ritul grec şi cel latin, îndemnându-i la respectarea riguroasă a propriului rit, aşa cum acesta fusese întotdeauna respectat şi în gimnaziile catolice, în conformitate cu instrucţiunile pontificale 599. La sfârşit au fost tratate alte două chestiuni mai delicate: problema uniformizării metodei studiilor teologice şi a procedurii judiciare („praxis fori spiritualis”) 600. Sinodul a acceptat această acomodare în măsura în care nu erau afectate privilegiile diecezei MRUB – AG-ai, nr. cit., loc. cit. „De comparandis pecuniarum subsidiis ad decem sacerdotes Hungaros in theologica academia Viennensi sustentandos.” Nilles 1885, loc. cit. 595 MRUB – AG-ai, nr. cit., f. 10r-11r (chestiunea enunţată în punctul 1 al recomandărilor transmise de arhiepiscopul primat). 596 Ibidem, f. 10v. 597 „[…] Catechetae, boni confessarii prudentes et zelo pleni, pietatis rite instituta exercitia blanditur sibi Synodus fore futurum ut Gymnasium hoc publici exspectationi respondeat, et in Clerum et Nationem non mediocria redundent emolumenta […].” Ibidem. 598 Ibidem, f. 10v-11r. 599 „[…] a contemptu namque ritus et caeremoniarum facile provolvitur tenera aetas ad irrisionem eorum, quae sub caeremoniis reconduntur inde nascitur infelix ille in religione indiferentismus Latini ritus adolescensuli ritum accurate observare apud suos communicare jubeantur nec unquam ritus confundere permitantur quod ut etiam in Gyimnasiis Romano-Catholicis ubi affatim conveniunt pueri Graeco-Catholicis observetur quemadmodum olim factitatum sub Patribus Jesuitis scimus quodque Sanctissimi Pontifices fieri optant et praescribunt a quorum sanctionibus recedere viro Catholico oprobrio e incremento Sacrae Unionis nocumento, nemo enim libenter apud eos est a quibus se suaque irideri videt.” Ibidem, f. 11r. 600 Vezi punctul 2, citat mai sus, al recomandărilor primatului, respectiv punctul 8: „Qua ratione aequabilius aptiusque definiri possint […] ecclesiastica judicia, in quantum hoc salvis Regni legibus huc spectantibus, effici potest.” Nilles 1885, loc. cit. 593 594 290 Un timp al reformelor („acceptare in quantum cum juribus libertatis hujus dioecesis combinari valebit”) 601. Dar expedierea celor două chestiuni printr-o simplă declaraţie 602, fără detalierea modului în care s-ar fi putut pune în practică aceste uniformizări, reflectă foarte clar atitudinea corpului sinodal de apărare a autonomiei organizatorice a Bisericii româneşti. În concluzie, din cele opt puncte supuse dezbaterilor sinodale, unul singur a fost discutat în mod detaliat (punctul 1, privitor la situaţia clerului şi a tineretului şcolar), alte trei fiind dezbătute doar în mod tangenţial (punctul 2, privitor la uniformizarea învăţământului teologic, punctul 6, privitor la stipendii, şi punctul 8, privitor la uniformizarea procedurii judiciare). Orientate cu predilecţie spre analiza situaţiei intelectuale şi morale a clerului, aceste dezbateri finale sunt perfect corespondente dezbaterilor anterioare ale sinodului consacrate problemelor specifice ale diecezei, în cadrul cărora prezentarea profilului clerului (pe aceleaşi coordonate intelectuale şi morale) era pusă în relaţie cu nivelul de religiozitate şi cu conduita morală a credincioşilor. În partea finală a celei de-a treia şedinţe sinodul a stabilit o serie de statute orientate spre problemele cele mai importante, administrative şi pastorale, ale diecezei, în bună măsură diferite de chestiunile disciplinare discutate până atunci 603. „Canoanele” reglementau normele de activitate pentru consistoriul episcopal, vicari, protopopi şi parohi, îndatoririle credincioşilor, ca şi normele care trebuiau respectate la completarea parohiilor vacante 604. Singurele prevederi care pot fi apropiate de punctele dezbătute anterior sunt cele privitoare la menţinerea procedurii consistoriale tradiţionale 605 şi la moravurile preoţilor 606. Atenţia acordată reglementării modului de funcţionare a consistoriului şi stabilirii atribuţiilor protopopilor (acestora fiindu-le asimilaţi şi vicarii foranei) reflectă orientarea episcopului Ioan Bob în privinţa guvernării diecezei. Dacă MRUB – AG-ai, nr. cit., f. 11r. În prima problemă nu se menţionează nici o propunere a sinodului, dar în cazul celei de-a doua se exprimă dorinţa simplificării procedurii judiciare: „Interea optat praxim introduci quam simplicissimam que careat ambagibus, quibus morae dumtaxat causis tractandis injiciuntur partesque molestis ambagibus praegravantur […].” Ibidem. 603 „Anulu 1821 Septembrie 16 dîle dupa ce sf. seboru au hotarâtu, ce sî cumu se se respundia la pusele întrebari a inaltiatului princiu Primasiu, sî metropolitu a Strigonului, sî se se asterna sî în sf. seboru nationalu, bine au placutu seborului nostru diecesanu, deosebi pentru diecesulu nostru, aceste urmatore a le asedia sî a le intari […].” M. Moldovanu 1872, p. 68. O declaraţie asemănătoare există şi în actele sinodului (f. 11r), amintind însă doar comunicarea obligaţiilor pastorale ale protopopilor: „His peractis ArchiDiaconi pastoralibus obligationibus in memoriam revocatis salutaribus circa explendum suum officium praeceptis onerati […]”. 604 M. Moldovanu 1872, p. 68-74. Aceste statute au fost difuzate prin circularele adresate protopopilor (un exemplar, destinat protopopului Ioan Turc al districtului Pogăceaua, se păstrează în Col. Doc. Blaj, nr. 1157, f. 1r-3v, iar un altul, trimis vicarului Haţegului Iovian Nobili, în Vicariatul gr.-cat. Haţeg, nr. 1/1821, f. 7r-9v). 605 „Pâna ce se va hotarî in seborulu nationalu ce praxis fori spiritualis se se asiedie, tîe-se cea pâna acumu obicinuita.” M. Moldovanu 1872, p. 68-69. 606 „A doua se lumineze inaintea norodului cu faptele celea bune, contenindu-se sî de celea slobode, dupa pilda marelui apostolu Pavelu, de aru fi acelea spre scandela cuiva; pentru aceia mai vertosu de beutura in crisma se se contenesca, ca acesta, togma de nu-i impreunata cu betîa (care arare ori se intempla), strica cinstea preotului inaintea poporeniloru.” Ibidem, p. 72. 601 602 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 291 această problematică nu se regăseşte în dezbaterile sinodale, accentul pus pe necesitatea implicării protopopilor şi preoţilor în viaţa religioasă a comunităţilor (mai întâi prin modelarea profilului spiritual al preotului însuşi, iar apoi al credincioşilor) este concordant preocupărilor sinodului. O semnificaţie asemănătoare au şi statutele sinodului următor, din anul 1833, ţinut sub episcopul Ioan Lemeni607, care a continuat orientarea predecesorului său în direcţia conducerii autoritare a diecezei şi a perfecţionării organizării ei administrative. Lucrările sinodului s-au încheiat în 17 septembrie 608, iar în anul următor Dimitrie Caian junior a participat, delegat de episcopul Ioan Bob, la conciliul naţional de la Bratislava (desfăşurat între 8 septembrie şi 16 octombrie 1822); statutele acestui conciliu nu au fost promulgate, astfel încât „canoanele” stabilite de sinodul diecezei Făgăraşului au rămas în vigoare 609. În lumina acestei analize, se poate susţine ideea transformării funcţionale şi structurale suferite de soborul mare, care a devenit, din punct de vedere canonic, sinod diecezan, aşa cum sinodul din anul 1821 o demonstrează. Nu există nici o mărturie explicită, în actele acestui ultim sinod, ale unor divergenţe de opinii între episcop şi corpul sinodal. Ele se pot cel mult presupune într-un singur caz: acuzarea severităţii consistoriului episcopal în raporturile cu protopopii, reflectată de statutele adoptate în sinod 610. Dar suntem departe de semnificativele contestaţii formulate de protopopi în sinoadele din 1791 şi 1792. În problemele restaurării ordinului bazilian, a unei atitudini mai permisive faţă de posibilitatea bursierilor greco-catolici de a studia în institutele teologice din Imperiu, sau în cea a conservării ritului Bisericii Greco-Catolice, nu există asemenea contestaţii. Dacă în ultimul caz ele nu ar fi avut obiect, explicaţia lipsei lor în celelalte două constă, probabil, în autoritarismul cu care Ioan Bob guvernase dieceza. De fapt, această tendinţă explică în mai mare măsură rolul sinodului în perioada avută în vedere aici, decât adaptarea evidentă a instituţiei soborului mare la modelul sinodului diecezan, adaptare care începuse înainte de Ioan Bob. Episcopul a preferat să conducă dieceza prin colaborarea cu instituţiile centrale (consistoriul şi capitlul) sau locale (vicariatele şi protopopiatele), deţinătorii acestora din urmă fiind reduşi la ascultarea datorată superiorului lor ierarhic. Aceeaşi tendinţă avea să caracterizeze, în linii generale, şi perioada lui Ioan Lemeni. Pe de altă parte, raportarea rolului sinodului (aşa cum acest rol este perceptibil în anul 1821) la programul Reformei Catolice este necesară, instituţia fiind implicată de episcopul Ioan Bob, alături de celelalte instituţii centrale sau locale, în acţiunea de reformare a vieţii religioase a diecezei. În context general central-european, momentul Ibidem, p. 63-68. Acest sinod a abordat însă şi probleme noi, precum necesitatea organizării de şcoli în fiecare parohie (punctele 8-10). 608 MRUB – AG-ai, nr. cit., f. 11r-v. 609 Desfăşurarea şi deciziile conciliului, la care a participat şi episcopul de Oradea Samuil Vulcan împreună cu delegatul capitlului orădean, Mihail Muntean, se găsesc la Mansi 1961, p. 255-264. În legătură cu desfăşurarea primei părţi a întrunirii, Caian l-a informat, la 11 şi 16 septembrie 1822, pe notarul capitular şi consistorial Isidor Albini (Col. Doc. Blaj, nr. 1342, f. 1r-4v). 610 M. Moldovanu 1872, p. 69. 607 292 Un timp al reformelor 1821 se integrează iniţiativelor privitoare la reorientarea conducerii episcopiilor din Ungaria spre realităţile din dieceze, în vederea remedierii consecinţelor atât de îndelungatului război, aşa cum o demonstrează sinodul general al regatului Ungariei, întrunit la Bratislava. Raporturile Bisericii Greco-Catolice româneşti cu celelalte Biserici Greco- şi Romano-Catolice au căpătat astfel noi valenţe, semnificative pentru evoluţia ulterioară. V.3.5. Vicariatele foranee Vicariatul foraneu era o instituţie relativ nouă şi în Biserica Romano-Catolică, fiind introdus în perioada posttridentină, ca element al reorganizării administraţiei diecezane întreprinse de Reforma Catolică 611. Din punct de vedere canonic, vicarii foranei au fost apropiaţi, în mod justificativ, de horepiscopii antici, ca şi de alţi membri ai ierarhiei ecleziastice antice (arhipresbiteri, arhidiaconi) 612; aceeaşi justificare a fost invocată şi în cazul Bisericii Greco-Catolice româneşti 613. Atribuţiile vicarilor foranei coincideau cu cele ale protopopilor, bucurându-se în plus doar de o întâietate onorifică faţă de aceştia şi de o jurisdicţie mai extinsă; autoritatea lor era însă tot delegată de episcop ca şi cea a protopopilor 614. Iniţiativa înfiinţării vicariatelor i-a aparţinut episcopului Grigore Maior care, determinat şi de necesităţi administrative, dar mai ales pastorale şi misionare, a propus, în anul 1774, înfiinţarea unei noi episcopii greco-catolice, cu sediul la Bistriţa 615; neîndeplinirea acestei solicitări l-a făcut să revină, la 21 aprilie 1782, cu un nou proiect, vizând ridicarea protopopiatului Haţegului la statutul de vicariat foraneu, în contextul tulburărilor înregistrate în această regiune după publicarea Edictului de toleranţă 616. Proiectul era Ea a fost introdusă mai întâi în Lombardia, de arhiepiscopul de Milano, Carlo Borromeo (Bârlea 1948, p. 216, nota 139; Vismara 1994, p. 14). 612 Bârlea 1948, loc. cit. Autorul menţionează existenţa acestei funcţii şi în disciplina Bisericilor Greco-Catolice Orientale (apud A. Coussa, Epitome praelectionem de iure ecclesiastico orientali, vol. I, Roma, 1940, p. 201-204) sub denumiri care trimit la funcţiile existente în Biserica antică: protopresbiteri, arhidiaconi, horepiscopi ş.a. Pentru aceste funcţii, vezi Raţiu 1877, p. 314-315, 317-319. 613 Iacob Radu menţionează preluarea denumirii din dreptul canonic catolic, dar îi apropie în acelaşi timp de horepiscopii existenţi şi în disciplina Bisericilor Orientale în perioada primelor secole creştine (1913, p. 115). 614 Raţiu 1877, p. 319-320; Grama 1884, p. 186. Atribuţiile vicarilor foranei au fost reglementate de primul conciliu provincial din anul 1872: „Datorinţele vicarilor foranei precum şi drepturile acelora, afară de dreptul onorific al proedriei faţă cu protopopii, şi afară de oarecare jurisdicţie delegată mai estinsă, convin cu cele ale protopopilor.” Apud Radu 1913, loc. cit. Întâietatea lor este reflectată de poziţia ocupată în ierarhia ecleziastică a diecezei, urmând imediat după vicarul general (respectiv notarul clerului) şi înaintea consistoriului; după întemeierea capitlului, vicarii foranei au păstrat această întâietate doar în raport cu protopopii districtelor respective (conform şematismelor din această perioadă). 615 Tóth 2001, p. 310; Bârlea 1948, loc. cit. 616 Bârlea 1948, loc. cit. şi p. 238. Data petiţiei este transmisă de Iacob Radu (1913, loc. cit.), care o atribuie însă lui Ioan Bob. 611 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 293 însă anterior acestei date, dacă ţinem seama de îndemnul adresat în anul 1777 noului episcop greco-catolic de Oradea, Moise Dragoş, de a înfiinţa un vicariat în dieceza proprie617, şi de faptul că, în aceeaşi perioadă, Iacob Aron şi Ignatie Darabant funcţionau efectiv ca vicari foranei în Haţeg, respectiv în Făgăraş. Istoricul Zenovie Pâclişanu citează o scrisoare din 30 octombrie 1775, subscrisă de Iacob Aron ca „in partibus Hatzegiensibus vicarius”, şi un apel adresat de acesta Congregaţiei de Propaganda Fide la 18 iulie 1776, prin care solicita alocarea taxei destinate întreţinerii unui student la Roma pentru susţinerea sa materială, în vederea întăririi în credinţă a noilor convertiţi din această zonă, supuşi permanent presiunii „schismatice”. O altă informaţie, din 24 februarie 1778, îl menţionează pe Ignatie Darabant ca „Fogarasiensis et Siculorum vicarius” 618. Este documentată intenţia limpede de instituire a vicariatului permanent şi în Făgăraş 619. Chiar în părţile nord-vestice ale diecezei se pare că a funcţionat un vicar, în persoana lui Augustin Láday, cel instituit ca notar pentru ceremonia depunerii jurământului de credinţă faţă de papă de către episcopul Ioan Bob 620. Tot aici este menţionat ca vicar al Santăului, în preajma anului 1773, Augustin Körösi 621. Este de remarcat şi faptul că toţi aceşti vicari au fost recrutaţi dintre călugării bazilieni. În privinţa semnificaţiei demersurilor episcopului Grigore Maior, oricât de meritorii pot fi considerate, este destul de improbabil totuşi că ele l-au impulsionat şi pe episcopul romano-catolic la o acţiune similară 622, din moment ce Batthyányi a redactat şi tipărit deja în cel de-al doilea an al păstoririi sale (1782) o lucrare a cărei primă parte trata despre vicarii foranei, menţionată în raportul adresat Sfântului Scaun în 1788 623. Ioan Bob a preluat iniţiativa antecesorului său, expunându-şi propriul proiect mai întâi în memoriul din 8 noiembrie 1783, în care atribuţiile vicarilor priveau cu deosebire colaborarea cu autorităţile administrative locale în vederea înfăptuirii măsurilor Radu 1930, p. 54. Pâclişanu 1991-1993, p. 141 şi 144, nota 55. Cei doi sunt confirmaţi în funcţiile vicariale de mărturiile din 1776 şi 1780, citate de istoricul I. Tóth Zoltán (2001, p. 305, 310). 619 Vezi scrisoarea adresată de Grigore Maior generalului comandant baron Rall la 10 martie 1779, prin care acesta era rugat să intervină pentru acordarea unei sume anuale minime de 300 de florini destinată întreţinerii unui vicar în districtul militar al Făgăraşului, episcopul putându-i asigura şi locuinţa (Pâclişanu 1991-1993, p. 145, nota 57); proiectul apare şi în memoriul din ianuarie 1775 adresat Curţii vieneze în chestiunea înfiinţării unui gimnaziu în Făgăraş (Meteş 1945, p. 50-52). 620 Ms. lat. 255, f. 49v, atestatul din 7 iunie 1784, semnat de Láday ca notar, prefect al seminarului şi „partium Sylvaniae vicarius”. El este amintit şi de istoricul I. Tóth Zoltán, care citează o replică a episcopului Grigore Maior, din 15 martie 1780 (2001, p. 305). 621 Pâclişanu 1991-1993, p. 142. Körösi este atestat în această funcţie şi în anii 1775-1776 (Miron 2004, p. 96-97, nota 127) şi 1779 (MRUB – Consistoriu, 1779-1791, tom I/1779-1780, f. 5r). 622 Conform afirmaţiei lui Octavian Bârlea (1948, p. 216-217, nota 139). 623 Congr. Concilio, Relat. Dioec, nr. 810 A, fără paginaţie, unde sunt amintite şi cele patru vicariate înfiinţate, care cuprindeau de fapt întreaga dieceză a Transilvaniei, spre deosebire de vicariatele greco-catolice. Numele vicariatelor şi titularii lor sunt prezentate în circulara episcopului din 1 octombrie 1782 (AE – Protocollum 1782, p. 409). 617 618 294 Un timp al reformelor preconizate de episcop pentru îmbunătăţirea situaţiei clerului 624. Acest prim proiect diferă de propunerile lui Grigore Maior prin câteva elemente esenţiale. În primul rând, motivaţia nu mai are în vedere aici acţiunea misionară şi pastorală, ci un aspect specific politicii religioase pragmatice promovate de Iosif al II-lea, acela al necesităţii îmbunătăţirii situaţiei materiale a clerului secular; în consecinţă, nici nu mai sunt vizate zonele agitate confesional, propunându-se doar instituirea unui anumit număr de decani sau vicari foranei, aleşi dintre clericii seculari. În al doilea rând, este sugerată şi soluţia salarizării lor din Fondul religiei. În fine, noua instituţie apare ca superioară ierarhic protopopilor, şi nu doar onorific, aşa cum avea să fie efectiv. Proiectul, cu excepţia atribuţiilor fixate vicarilor, se apropie mai mult de planul instituirii decanatelor capitulare şi vicariale, intenţionat de Ioan Bob şi pus în practică de succesorul său. Diferenţele amintite se explică însă, în mare măsură, prin caracterul şi obiectivele memoriului înaintat de Ioan Bob, pentru că orientarea mai pragmatică a politicii religioase vieneze nu a însemnat abandonarea cauzei unirii, aşa cum a demonstrat-o soluţionarea chestiunii peste câţiva ani. Înfiinţarea vicariatelor s-a realizat într-adevăr în sensul demersurilor anterioare ale episcopului Grigore Maior. Solicitarea sa pentru înfiinţarea a două vicariate în Haţeg şi Făgăraş, regiunile cu cel mai ridicat grad de risc din punctul de vedere al pericolului defecţiunilor de la unire, a fost aprobată abia prin decretul aulic din 29 august 1786 625. Conform acestuia, i s-a acordat episcopului Ioan Bob libertatea de a alege şi institui doi vicari din clerul secular, care urmau să fie salarizaţi din Fondul religiei transilvănean cu o sumă anuală de 300 de florini: „Maiestatea Sa, luând în bună consideraţiune că apostazia supuşilor români, mai cu seamă în districtul Făgăraşului şi al Haţegului, provine în cea mai mare parte din ignoranţa religioasă atât de generală la acest popor şi la clerul său, a binevoit să hotărască prea graţios ca episcopul greco-catolic de acolo, a cărui înţelepciune şi râvnă pentru menţinerea unirii sunt cunoscute, să numească şi să instituiască din clerul „[…] ex eminentioribus in Clero viris a doctrina, bonisque animi qualitatibus magis notis ac rerum gerendarum peritis quatuor saltem, aut quinque in principatu constituantur Decani, seu Vicarii foranei, quorum esset in rebus dotationem Cleri concernentibus subalternos Archidiaconos, et Parochos quid qualiterque agere, et procedere debeant, instruere, cum officialibus politicis cointelligentiam fovere, necesariosque remonstrationes tam his, quam superioribus instantiis alacriter exhibere, negotio sibi comissa in effectum deducere, et super omnibus agendis, protocolla ducere, Episcopo menstruatim eum in finem exhibenda, ut irrepentis fors quocunque ex defectu errores corrigi deviationes a recto tramite ad justum ordinem reduci, et omnia ad praefixum scopum assequendum dirigi queant. Cum autem praevidere sit hujus modi Decanos officio suo occupatos procurandis rebus domesticis vix superfluum aliquod tempus habituros, et maxima in parte hinc inde in exequendis rebus sibi comissis distinendos fore; necessarium erit ipsis quoque saltem 400 florenorum salarium in parato aere ex praeindigitato Fundo Lusitanico assignare, ut hoc modo retardatio negotiorum secus non sine fundamento prometuenda hac quoque ex parte praepediatur.” Chindriş 19811982, p. 247-248. 625 Radu 1913, p. 116 şi 386-389 (textul decretului, publicat în original şi în traducere românească). 624 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 295 mirean – fără însă a trage de aci concluzia că în viitor călugării să fie excluşi din toate demnităţile bisericeşti, fiindcă aceia dintr-înşii cari se disting prin cunoştinţele, bunele principii şi viaţa lor pioasă, sunt tot aşa de vrednici pentru grija sufletelor ca şi preoţii mireni – din districtul Făgăraşului şi al Haţegului, după alegerea sa, doi bărbaţi înţelepţi şi bine instruiţi în teologie, cari vor avea să înveţe poporul şi preoţimea în cele esenţiale din religia catolică, ca vicari, fiecare având să primească o leafă anuală de 300 fiorini, nu din banii economisiţi ai seminarului din Blaj, cari au destinaţia lor proprie, tot aşa de folositoare, ci din Fondul religionar.” 626 Principala misiune a vicarilor era aşadar instruirea clerului şi credincioşilor cu privire la principiile esenţiale ale credinţei, în vederea combaterii ignoranţei religioase şi prevenirii „apostaziei”. Accentul cădea pe încercarea de stopare a mişcărilor antiunioniste, toleranţa religioasă fiind înţeleasă în sensul patentei din 28 august 1782. Guberniul era atenţionat să respecte decretele anterioare emise în această chestiune şi să acorde sprijin episcopului greco-catolic atunci când acesta îl va solicita, fără a contraveni spiritului toleranţei religioase: „Pentru ca însă totdeodată să se pună capăt la ispitirile şi la sumeţia de a-şi schimba religiunea, care domneşte nu mai puţin în aceste locuri, trebuie să se amintească din nou Guberniului să execute prea înaltele ordine deja date în această afacere, dar mai vârtos să vegheze cu îngrijire – luând seamă de clevetitorii publici ai credinţei catolice, de instigatorii şi seducătorii plebei şi de aceia cari sub pretextul patentei de toleranţă caută să dumirească poporul, cum că trecerea de la o religie la alta este un fapt indiferent – şi să sprijinească energic toate cererile legale ale episcopului care şi în viitor are să se adreseze Guberniului în toate păsurile privitoare la s. Unire, ordin ce-l va primi oficial şi Comanda generală din Transilvania, cu adaosul că trebuie să se silească a opri în toate chipurile pe călugării carii locuiesc în Valachia otomană – şi carii sub diferite pretexte obicinuiesc a vizita pe locuitorii de dincoace, spre a le comunica şi infiltra exaltaţiunea, superstiţia şi fanatismul – de a călca hotarele din partea de aici, unde orişicum n-au daraveri. Precum dealtminteri propunerea făcută de episcopul de Făgăraş, ca acei cari sunt convinşi de adevărul învăţământului catolic, dar nu-l profesează din cauză că le este odioasă denumirea de „uniţi”, să fie siliţi cu forţa de a primi religia catolică, nu se poate accepta, cu atât mai puţin, cu cât e de-a dreptul potrivnică toleranţei religioase existente în toată monarhia şi cu cât experienţa, chiar la aceste popoare, învaţă îndestul că ei nu uită uşor sila ce li s-a făcut, ci la cea dintâi ocasie se reîntorc, nu numai ei înşişi la confesiunea lor anterioară, dar în cele mai multe cazuri atrag şi ademenesc şi pe alţii după dânşii […]” 627. Totodată se cerea asigurarea unei dotaţii (congrua) corespunzătoare preoţilor din cele două regiuni, pentru ca aceştia să se poată consacra misiunii pastorale 628. Deşi nu a avut Ibidem, p. 388. Ibidem, p. 388-389. 628 „[…] tot astfel se va ţinea seamă la regularea acestei dieceze (întrucât o permit sumele Fondului religionar) ca parohii acestor regiuni să fie dotaţi cu o congruă îndestulătoare, ca să se poată dedica de tot comunităţilor lor […].” Ibidem, p. 389. 626 627 296 Un timp al reformelor urmări concrete, ultima măsură preconizată a putut constitui un răspuns la solicitările exprimate de Ioan Bob în memoriul din 1783. Despre înfiinţarea celui de-al treilea vicariat, al Rodnei, există mai puţine informaţii. Creat pe teritoriul districtului militar al Năsăudului în aceeaşi perioadă cu primele două 629, noul vicariat trebuia să asigure în primul rând o mai bună administrare a regiunii, situaţia confesională neconstituind în acest caz o motivaţie la fel de evidentă. Înfiinţarea lui poate fi însă apropiată de proiectul anterior al episcopului Grigore Maior privind divizarea diecezei şi crearea unei noi episcopii în această zonă. Pe de altă parte, condiţiile similare ale apariţiei sale cu cele ale celorlalte două vicariate (organizarea în teritoriul Graniţei militare şi salarizarea titularilor din Fondul religiei) mărturisesc obiectivele foarte clare urmărite de Curtea vieneză: perfecţionarea organizării zonei militarizate şi din punctul de vedere al administraţiei ecleziastice, respectiv prevenirea sau combaterea tentativelor de părăsire a unirii prin colaborarea dintre reprezentanţii celor două jurisdicţii. Cel de-al patrulea vicariat, al Silvaniei (cu sediul la Şimleu), a fost înfiinţat mai târziu, probabil în 1807-1808 630, în contextul unei acţiuni petiţionare mai vaste a episcopului Ioan Bob iniţiate în anul 1803, vizând şi aprobarea instituirii capitlului, ca şi salarizarea de către stat a clerului din localităţile salinare, montanistice, fiscale şi camerale 631. La fel ca în cazul vicariatului Rodnei, instituirea ultimului vicariat se explică prin necesităţile administrative şi prin cele pastorale, evidenţiate şi de proiectul din anul 1791, în care se solicitase crearea unei noi episcopii greco-catolice, cu sediul la Baia Mare. În bibliografie se vorbeşte de crearea concomitentă, în anul 1786, a trei vicariate, pentru toate obţinându-se aceeaşi dotaţie de 300 de florini din Fondul religiei transilvănean (Pop 1875, p. 6), fapt confirmat de o menţiune a vicarului Făgăraşului Ioan Halmaghi, din scrisoarea adresată Guberniului la 24 mai 1810 (MRUB – CM, nr. 112, f. 6r). În Schematismus 1835 (p. 274) crearea celor trei vicariate este datată în anul 1788, iar şematismele Principatului îi menţionează în anul 1787 doar pe vicarii de Haţeg şi Făgăraş, vicarul Rodnei apărând abia în anul 1789 (Schematismus 1787, fără paginaţie; Schematismus 1789, p. 148). 630 Radu 1913, p. 132. Şematismele contemporane îl amintesc începând din anul 1810 (Titulare 1810, p. 187), dar primul şematism al diecezei datează înfiinţarea vicariatului în anul 1807 (Schematismus 1835, p. 275). Conform lui Ioan Ciocian (2000, p. 44, apud Albu 1971, p. 184), în zonă a funcţionat încă din 1791 un administrator al Silvaniei, în persoana preotului Petre Timandi din Şimleu, al cărui rol este însă destul de neclar, el nefiind atestat în şematismele Principatului. Acestea menţionează doar din 1804 un viceprotopop cu sediul la Şimleu, numit Ştefan Moldovan (Schematismus 1804, p. 141, şi următoarele şematisme); un Petru Popovici este atestat ca protopop al Şimleului între participanţii la sinoadele din anii 1781 şi 1782 (MRUB – AG-ai, nr. 94/1781, f. 1v; M. Moldovanu 1869, p. 131). 631 Înfiinţarea acestui vicariat a fost cerută de Ioan Bob prin petiţia din 11 mai 1803 (Ms. lat. 224, f. 10r, 14r; Lupu 1944, p. 49-50). Spre deosebire de ceilalţi trei, al căror salariu scăzuse prin devalorizarea monetară la 120 florini monedă convenţională, vicarul Silvaniei a fost salarizat de stat cu o sumă de 750 florini în aceeaşi monedă (Pop 1875, loc. cit.; Radu 1913, p. 132 – cererea din anul 1844 a vicarilor Haţegului, Făgăraşului şi Rodnei pentru mărirea salariului lor). O solicitare privind mărirea salariului vicarilor formulase episcopul Ioan Bob încă în anul 1792 (MRUB – AG-ai, nr. 23/1792, adresa gubernială din 1 decembrie 1792, prin care se comunică rezoluţia negativă a Curţii din 1 noiembrie). 629 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 297 În legătură cu planul de înfiinţare a vicariatului Silvaniei, poate fi amintită şi propunerea făcută episcopului de secretarul Mihai Oros, la 5 aprilie 1803. Acesta i-a sugerat crearea unui vicariat la Cluj, fiind îndemnat de conştientizarea importanţei oraşului şi de lipsa vicarilor în partea vestică a diecezei 632. Propunerea sa nu a fost agreată însă de Ioan Bob, care dorea să instituie un vicariat mai degrabă la Şimleu, „pentru că – observa el în răspunsul trimis lui Oros la 27 aprilie – prin părţile acelea sunt foarte puţini preoţi cari să fi învăţat canoanele” 633. Instrucţiunile în 15 puncte alcătuite de Ioan Bob pentru vicarii foranei în anul 1787 634, au reţinut dimensiunea primordial pastorală şi misionară a funcţiei acestora conferită prin decretul aulic, completând-o însă cu atribuţii administrative şi jurisdicţionale bine precizate, în sensul proiectului din 1783, adaptat şi el la necesităţile practice ale guvernării diecezei. Astfel, atribuţiile pastorale vizau datoria instruirii preoţilor cu privire la misiunea lor în calitate de păstori sufleteşti („curatores animarum”), a stimulării credincioşilor spre împlinirea datoriilor faţă de Dumnezeu, împărat, autorităţile statului şi domnii de pământ, a combaterii superstiţiilor şi altor „abuzuri vătămătoare”, a insuflării adevăratei pietăţi („vera ac solida devotione”). Pentru toate acestea, mijlocul optim de realizare îl constituiau vizitaţiile canonice pe care vicarii trebuiau să le efectueze în districtele încredinţate, pentru cercetarea activităţii preoţilor 635 şi a metodelor folosite de ei în scopul îndreptării morale a credincioşilor 636; în privinţa suspendării, transferării ori introducerii preoţilor în parohii, se reamintea obligativitatea acordului prealabil al episcopului 637. Sub aspectul misionar, activitatea vicarilor era concepută în spiritul decretelor imperiale referitoare la problema confesională şi, mai ales, a decretului aulic mai sus citat: pentru prevenirea mişcărilor antiunioniste, ei trebuiau să-i denunţe pe agitatori autorităţilor locale sau, în ultimă instanţă, Guberniului 638; pe de Dăianu 1906, p. 35-36. Ibidem, p. 37. 634 MRUB – AG-ai, nr. 13/1791, f. 1r-3r, concept databil în anul 1787, conform unei menţiuni din text. 635 „[…] Ecclesias, absque onere nihilominus, et aggravis seu Parochorum, sive Populi visitare, defectus corrigere, serio insuper inquirere, utrum Parochi pastorali in praedicatione verbi divini, sacramentorum administratione, et in catechizando muneri sua satisfaciant […].” Ibidem, f. 1v. Această atribuţie nu se suprapunea peste cea identică a protopopilor, pentru că în practică vicarul era şi protopop în districtul atribuit, iar când au apărut şi alţi protopopi, jurisdicţia lui s-a restrâns. 636 „Remediile spirituale” trebuiau să fie potrivite „circumstantiis pro qualitate et quantitate delicti in ductu Sacrorum Canonum, ab oculos habito semper Suae Majestatis Sacratissimae hoc in merito emanatarum ordinationum dictamine poenis spiritualibus, nusquam bursalibus cum modestia corrigiant […]” (ibidem). 637 „Quidam ministrorum Ecclesiae in malo pervicaces, et incorrigibiles observarentur tales sine mora horsum deferant, et interea a sacerdotali functione suspendant, in perpetuum autem suspendere, amovere, quemadmodum etiam commutare aut alium ad vacantem etiam parochiam introducere citra Sedis praeviam annuentiam et consensum nusquam integrum sit.” Ibidem, f. 2r. 638 Erau vizate regiunile în care se semnalaseră defecţiuni majore de la „religia catolică”; acestea nu sunt numite, dar referinţa la decretul aulic sugerează că era vorba de Haţeg şi Făgăraş (ibidem, f. 1r). 632 633 298 Un timp al reformelor altă parte, li se cerea să urmărească modalitatea în care se realizau reconvertirile – producerea acestora prin acte individuale sau în mod colectiv 639. În contextul reformelor iosefine, care au atins şi domeniul jurisdicţiei ecleziastice, o semnificaţie deosebită au dobândit atribuţiile administrative şi judiciare. Vicarii aveau obligaţia de a împiedica înstrăinarea proprietăţilor bisericeşti şi a-i apăra pe preoţi chiar faţă de abuzurile protopopilor locali (ceea ce înseamnă că trebuiau să deţină o poziţie superioară ierarhic acestora). Ei deveneau intermediari între preoţii subordonaţi şi forurile judiciare seculare în toate chestiunile privind bunurile ecleziastice temporale; în acelaşi timp, supravegheau respectarea distincţiei între cele două sfere jurisdicţionale (ecleziastică şi seculară), încercând să evite disensiunile dintre clerici şi laici. Pentru cauzele care nu erau rezolvate la nivelul comitatens (reprezentând prima instanţă) şi care puteau provoca prejudicii clerului sau Bisericii se recomanda transmiterea lor la scaunul episcopal, în vederea apelului la instanţele superioare 640. În schimb, chestiunile ecleziastice rămase în sarcina forurilor bisericeşti trebuiau revăzute în forul vicarial (forum internum seu spirituale, constituit din protopopii, respectiv inspectorii locali, în cazul în care aceştia existau, sau din preoţi), decizia finală aparţinând însă episcopului 641. Alte prerogative ale vicarilor se integrau sferei educative: ei trebuiau să înfiinţeze şcoli în parohiile mai mari (în conformitate cu rezoluţiile imperiale), să-i convingă pe credincioşi, personal sau prin intermediul preoţilor, ca să le permită copiilor frecventarea şcolii, să verifice efectuarea catehezei de către preoţi şi să-i instruiască pe aceştia cu privire la modalitatea realizării ei 642. În cele din urmă, prin instrucţiunile finale, episcopul le atrăgea atenţia asupra necesităţii respectării principiilor toleranţei creştine în relaţiile cu ortodocşii 643, şi a fundamentării riguroase a tuturor plângerilor adresate autorităţilor administrative locale 644. Reprezentativ pentru spiritul deceniului iosefin, proiectul acestor instrucţiuni a fost redactat în sensul decretului aulic din 29 august 1786, dar şi al principiilor memoriului alcătuit de Ioan Bob în anul 1783. Titularii noilor instituţii, care trebuiau să se evidenţieze printr-o conduită pastorală exemplară, s-au confruntat cu aspectele esenţiale tratate în proiect: atât cel confesional (mai ales în Haţeg şi Făgăraş), cât şi cel jurisdicţional, modificat în anul 1790 prin reinstituirea forurilor ecleziastice. Vicariatele nu s-au „[…] in consequentiam praevigentium benignae caesareo regiarum ordinationum relabentibus viam ad Unionem Sacram facilitare, attente invigilare, quo ex fundamento communitates integrae familiae, aut singulares personae relabantur, num pro arbitrio propria lubidine, aut solum passionum ductu proprio, et ex conscientia, an populari motu religionem permutare attentent ?” Ibidem. 640 Ibidem, f. 2r-v. 641 Ibidem, f. 2v. 642 Ibidem. 643 „Vicarii in conversatione cum DisUnitis et praecipue in investigationibus contra seductores eam adhibeant prudentiam, moderationem, amorem proximi, et data occasione beneficentiam, ut DisUniti non tantum super ulla violentia, qveri possint, verum potius per exhibitionem Christianae charitatis eosdem lucrifaciant, similem prudentiam et moderationem in defensione bonorum, rerum coram immediata jurisdictione dum requirent, aut requirentur Vicarii observandam habebunt.” Ibidem, f. 3r. 644 Ibidem. Pentru apelurile la Guberniu era necesară mijlocirea scaunului episcopal. 639 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 299 constituit însă ca instituţii superioare ierarhic protopopiatelor din zonele respective, aşa cum ar fi dorit episcopul, cel puţin iniţial, şi cum erau cele din Biserica latină transilvăneană, ci ca unele echivalente acestora, prerogativele vicarilor fiind aproximativ identice cu cele ale protopopilor pe care-i înlocuiau în districtele încredinţate 645. Vicarii aveau doar o întâietate de onoare faţă de protopopi. Jurisdicţia vicarilor foranei se exercita asupra mai multor protopopiate. Astfel, vicariatul Haţegului cuprindea comitatele Hunedoara, Zărand şi scaunul Orăştie 646, vicariatul Făgăraşului – districtul omonim, vicariatul Rodnei – districtul militar Năsăud, vicariatul Silvaniei – comitatele Solnocul de Mijloc şi Crasna. Ulterior, alături de cele şapte decanate capitulare s-au constituit alte patru decanate vicariale, în general cu o jurisdicţie mai extinsă decât cea încredinţată iniţial vicariatelor 647. Exercitarea efectivă a jurisdicţiei nu depăşea însă teritoriul protopopiatelor administrate în mod direct de titularii vicariatelor. Vicarii foranei erau, în general, persoane cu o pregătire teologică deosebită, recrutaţi în exclusivitate din rândurile clerului secular (după cum prevedea decretul aulic din 1786) şi, mai ales iniţial, dintre colaboratorii apropiaţi ai episcopului care beneficiau de experienţa administrativă necesară unei asemenea funcţii; numirea lor trebuia să fie aprobată de Guberniu, iar în cazul vicariatelor care includeau şi teritoriul de graniţă, era necesar şi acordul autorităţilor militare 648. Activitatea vicarilor, pe lângă atribuţiile pastorale şi administrative generale, a fost determinată de problemele specifice fiecărei regiuni. Primul vicar al Haţegului, care avea misiunea să continue acţiunea de pacificare începută aici la ordinul Guberniului de ieromonahul Spiridon Fogaraşi (între anii 17851787) 649, a fost Alexandru Fiscuti (1787-1789) 650, urmat de Mihail Timar (1789- În conceptul adresei prin care Chiril Ţopa era înştiinţat despre numirea ca vicar i se acorda acestuia „toată puterea precum şi anteţesorilor s-au fost dat a îndrepta şi a judeca lucrurile besericeşti după canoane şi legi, avănd foarte bună grijă de toate precum aciia şi Inştrucţie mai pre larg ţi să dă înainte” (MRUB – AG-ai, nr. 88/1805, f. 1r). Este foarte posibil ca instrucţia menţionată să fie chiar cea din anul 1787. 646 Radu 1913, p. 117. 647 Faptul este reflectat de structura administrativă din primul şematism al diecezei: vicariatul Haţeg cuprindea, în 1835, comitatul Hunedoara şi scaunul Orăştie, Făgăraşul – districtul cu acelaşi nume, plus scaunele Cincu, Rupea, Nocrich, Trei Scaune, Odorhei şi Ciuc, Rodna – districtul militar Năsăud şi districtul Bistriţei, iar vicariatul Silvaniei – comitatele Solnocul de Mijloc, Crasna şi o porţiune din comitatul Sătmar (Schematismus 1835, p. 144-216). 648 Ilustrative în acest sens sunt cazurile lui Tiron Dragoş şi Chiril Ţopa (Radu 1913, p. 117, 119), respectiv Ioan Nemeş (Pop 1875, p. 11-14). 649 Bârlea 1948, p. 240. 650 Studii teologice la Viena (la „Pazmaneum”), „magister scholae normalis” în 1779, paroh al Reghinului şi protopop al Bistriţei din 1780, prefect al seminarului din Blaj din 1784, vicar foraneu al Haţegului din 1787 (Radu 1913, p. 117; Comşa, Seiceanu 1994, p. 34-35; Tatai-Baltă, Mircea 1998, p. 393-394, pentru activitatea ca prefect al tipografiei). Interesantul catalog al bibliotecii sale a fost publicat de Pompiliu Teodor (1957, p. 268-269). 645 300 Un timp al reformelor 1805) 651. Tulburările confesionale au cunoscut o recrudescenţă în timpul vicarului Chiril Ţopa (1805-1811) 652. Disensiunile au izbucnit în 15 comune, în care episcopul a dispus în 1806 efectuarea instrucţiei doctrinare 653, ele continuând şi în anii următori. O primă investigaţie se pare că fusese iniţiată încă în timpul vicarului Mihail Timar, după cum o demonstrează un raport alcătuit la 15 octombrie 1805, referitor la situaţia credincioşilor care doreau să părăsească unirea şi la „seducătorii” din mai multe localităţi 654. Ca urmare a dispoziţiei lui Ioan Bob din 21 mai 1809, bazată pe decretul aulic din 13 iulie 1808, Chiril Ţopa a alcătuit un raport detaliat la 18 ianuarie 1810 655. Cu acest prilej el a cerut aplicarea severă a legislaţiei privind trecerea de la o confesiune la alta, restituirea de către ortodocşi a bisericilor şi porţiunilor canonice ocupate în mod ilegal, ca şi a bisericilor ocupate de reformaţi în Haţeg, Sântămărie-Orlea şi Galaţi, acordarea de porţiuni canonice pentru preoţi şi cantori şi deschiderea unei şcoli greco-catolice în Haţeg („Schola publica Nationalis ad majus scientiae et virtutis incrementum”); ultima solicitare era motivată printr-o prevedere conţinută în cea de-a doua Diplomă leopoldină, prin necesitatea promovării şi conservării unirii, dar şi prin interesul general de instruire spirituală şi Studii teologice la Viena (la „Sancta Barbara”), profesor la Blaj în 1782, secretar episcopal în 1787, funcţie în care rămâne şi după numirea ca vicar foraneu al Haţegului (la 4 aprilie 1789), vicariatul fiind administrat de Tiron Dragoş până în anul 1800, când acesta a fost înlocuit de titularul postului (Radu 1913, p. 117-118; Comşa, Seiceanu 1994, p. 36-37; Protopopescu 1966, p. 333, pentru perioada studiilor). Iacob Radu aminteşte intervenţiile lui Dragoş la autorităţile militare şi la Guberniu pentru a fi numit vicar titular, fapt care a întârziat probabil intrarea lui Timar în atribuţii. Circumstanţele morţii sale, survenită la 12 martie 1805, în urma unei vizitaţii întreprinse în parohiile Coroeşti, Râu Bărbat şi Galaţi, sunt descrise într-o impresionantă scrisoare trimisă episcopului Ioan Bob de parohul Haţegului, Matei Sora, la 30 martie (Col. Doc. Blaj, nr. 868, f. 1r-2v); informaţii interesante oferă şi scrisoarea preotului Iosif din Şerel, adresată episcopului la 1 aprilie (Idem, nr. 871, f. 1r-v). Dispoziţiile testamentare ale vicarului au fost consemnate în scris la 24 martie st.n., printre altele fiind prevăzută şi o sumă de bani donată episcopului Ioan Bob, „ca să ajute la fundaţia care vre să facă” pentru cler (Idem, nr. 866, f. 1r-v, nr. 873, f. 1r-v). 652 Studii teologice la Buda, Viena (la „Sancta Barbara”) şi Eger, paroh şi protopop al Sibiului din 1786, capelan militar în timpul războiului austro-turc, profesor de teologie morală la seminarul din Blaj între 1792-1793 şi 1796-1799, când a funcţionat şi ca prefect al seminarului, vicar foraneu al Haţegului din 18 iulie 1805 (Raţiu 1908, p. 44-46; Radu 1913, p. 118-119; Comşa, Seiceanu 1994, p. 43; Protopopescu 1966, p. 336, pentru perioada studiilor; Tatai-Baltă, Mircea 1998, p. 396-397, pentru activitatea ca prefect al tipografiei). Câteva scrisori adresate lui Samuil Vulcan în perioada 1788-1790 se păstrează în Ms. rom. 553, f. 1r-11v. În 1794-1795 a solicitat, prin mai multe memorii, numirea ca director şcolar în locul lui Gheorghe Şincai (Col. Doc. Blaj, nr. 744, f. 1r-v, nr. 746, f. 1r-2r, nr. 748, f. 1r-2r, nr. 751, f. 1r-v, nr. 756, f. 1r-2r). Testamentul şi inventarul bunurilor deţinute de fostul vicar, între care un interesant catalog al cărţilor, au fost publicate de Iacob Radu (1913, p. 389-392). 653 Conform scrisorii trimise lui Chiril Ţopa la 13 august (Vicariatul gr.-cat. Haţeg, nr. 1/1806, f. 2r). 654 Idem, nr. 1/1805, f. 1r-16v. 655 Idem, nr. 1/1810, f. 1r-6r; raportul cuprinde, pe lângă analiza de ansamblu a motivaţiilor părăsirii unirii, o situaţie a bisericilor, porţiunilor canonice, preoţilor şi cantorilor din cele 15 localităţi. 651 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 301 morală a credincioşilor 656. A urmat o anchetă instituită la cererea episcopului, între anii 1810 şi 1812, dar rezoluţia imperială definitivă a întârziat până în anul 1828 657. În neînţelegerile dintre membrii celor două confesiuni s-au implicat şi autorităţile militare, acuzate de succesorii lui Ţopa că i-ar favoriza pe neuniţi 658. Consecinţele s-au resimţit şi în timpul vicarilor următori, Ioan Radu (sau Raduly, 1812-1819) 659 şi Iovian Nobili (1819-1841) 660. Rezoluţia aulică din 14 iunie 1828 (comunicată episcopului de Guberniu la 28 septembrie 1829), încercând să găsească cele mai potrivite remedii pentru consolidarea unirii în această zonă, a trecut în revistă principalele probleme cu care se confruntau vicarii Haţegului, fără a le putea rezolva: numărul mic de biserici, lipsa porţiunilor canonice, necesitatea înfiinţării unei şcoli în Haţeg şi a altora în localităţile rurale româneşti din Valea Haţegului. Pentru revigorarea confesiunii greco-catolice, s-a dispus suspendarea preoţilor ortodocşi hirotoniţi în afara Transilvaniei şi înlocuirea lor cu preoţi greco-catolici, respectarea procedurii legale privitoare la adoptarea confesiunii ortodoxe, efectuarea de vizitaţii canonice periodice (o dispoziţie pe care nici episcopul, nici vicarul în funcţie nu aveau disponibilitatea fizică pentru a o îndeplini). Porţiunile canonice puteau fi constituite din terenurile comune ale satelor sau din cele acordate de domni, acolo unde primele lipseau, însă numai în cazul comunităţilor unde cea mai mare parte a locuitorilor îşi declara dorinţa de a persevera în unire. În privinţa satelor în care bisericile fuseseră ocupate de reformaţi, s-a hotărât să se dea uniţilor loc pentru biserică, dacă aceştia erau în număr suficient, iar în chestiunea şcolilor decizia a fost amânată până la sosirea raportului comitatului referitor la sursele financiare ce puteau fi utilizate în vederea Ibidem, f. 5v-6r; Radu 1913, p. 119-120, 145. Radu 1913, p. 120. 658 Amănunte referitoare la cazul comunităţii din Haţeg se găsesc în Vicariatul gr.-cat. Haţeg, nr. 1/1815, f. 1r-2v, plângerea vicarului Ioan Radu către comitele suprem al Hunedoarei din 4 martie 1815, şi nr. 1/1816, f. 2r-4v, alte plângeri din anii 1816 şi 1817; Idem, nr. 1/1820, f. 1r2r, plângerea vicarului Iovian Nobili din anul 1820; Radu 1913, p. 222-223. 659 Studii teologice la Blaj, prefect de studii la seminarul din Blaj şi profesor de logică la gimnaziu în 1800, paroh al Târgu Mureşului şi administrator al districtului Mureş din 1801, paroh al Reghinului şi administrator al districtului Gurghiu din 1809, paroh şi vicar foraneu al Haţegului din 1812 (Radu 1913, p. 121; Comşa, Seiceanu 1994, p. 48). În timpul lui s-a încheiat construirea reşedinţei vicariale, începută de vicarul anterior şi sprijinită financiar de episcopul Ioan Bob (Vicariatul gr.-cat. Haţeg, nr. 2/1811, f. 1r-8r, nr. 3/1815, f. 1r-2v; Radu 1913, p. 135). 660 Studii teologice la Liov, paroh al Şibotului, viceprefect al tipografiei în 1805, paroh şi vicar foraneu al Haţegului (numit în mai 1819). Bătrân şi bolnav, el nu a putut să răspundă în mod corespunzător cerinţelor funcţiei sale; din anul 1836 i s-a numit un vicar substitut (administrator) în persoana lui Contantin Papfalvi, care l-a şi urmat în scaunul vicarial (Radu 1913, p. 121, 124-126; Comşa, Seiceanu 1994, p. 67; Tatai-Baltă, Mircea 1998, p. 398, pentru activitatea ca viceprefect al tipografiei). În timpul vicarului Nobili a fost edificată biserica din Haţeg, costurile de 7000 florini fiind suportate în cea mai mare parte de episcopul Ioan Bob; ea a fost sfinţită de Ioan Lemeni, în cursul vizitaţiei canonice întreprinse aici în anul 1834 (Vicariatul gr.-cat. Haţeg, nr. 1/1821, f. 1r-5v, nr. 2/1824, f. 3r-4r, 6r-v; Radu 1913, p. 226-228). 656 657 302 Un timp al reformelor înfiinţării şi susţinerii lor 661. Rezolvarea acestor probleme a rămas în sarcina viitorului episcop, Ioan Lemeni 662. Vicariatul Făgăraşului s-a confruntat, cel puţin iniţial, cu aceleaşi probleme legate de mişcările antiunioniste. El a fost condus la început, între 1786 şi 1796, de Ioan Halmaghi 663, implicat în mişcarea revendicativă alături de vicarul Rodnei Ioan Para 664, cel care i-a şi succedat în fruntea vicariatului (1796-1807). Halmaghi a revenit la conducerea vicariatului între 1807 şi 1815, fiind urmat după o scurtă vacanţă de Dimitrie Pop (1818-1827) 665 şi Constantin Alutan (1827-1834) 666. Vicariatul Rodnei nu a cunoscut tulburări confesionale majore dar, fiind situat într-un district militar, primordiale au fost aici raporturile cu autorităţile militare, nelipsite de fricţiuni. Principalele cauze ale neînţelegerilor au fost refuzul promovării grănicerilor români la rangul de ofiţer, nerespectarea sferei de competenţă a vicarului în privinţa jurisdicţiei asupra clerului şi tentativa de impunere a jurisdicţiei militare, chestiunea scutirii de contribuţii şi sarcini a preoţilor şi slujitorilor bisericeşti şi cea a imunităţii proprietăţilor acestora ş.a. 667. Pe de altă parte, activitatea vicarilor, sprijiniţi de Vicariatul gr.-cat. Haţeg, nr. 1/1829, f. 3r-6v; Radu 1913, p. 122-124. Radu 1913, p. 124-126. 663 Studii teologice la Blaj şi Viena, profesor la Blaj în 1783, unde urma să funcţioneze din 1786 şi ca profesor de limba germană la gimnaziu, paroh, protopop, iar din 1786 vicar foraneu al Făgăraşului, fiind înştiinţat despre numirea în ultima demnitate în 15 noiembrie st.v. 1786 (MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 62r). A fost şi vicar foraneu al Rodnei (1796-1803), de unde l-au înlăturat intrigile lui Ioan Nemeş, susţinut de ofiţerii regimentului de graniţă, sub acuzaţia de a fi „stricat la minte”. După câţiva ani petrecuţi în mănăstirea din Blaj şi lămurirea netemeiniciei acuzaţiei, a fost numit din nou vicar al Făgăraşului, în anul 1807 (Raţiu 1908, p. 39-41; Comşa, Seiceanu 1994, p. 39; Protopopescu 1966, p. 334, pentru perioada studiilor la Viena). Un plan al cheltuielilor şi materialelor necesare pentru restaurarea bisericii din Făgăraş, alcătuit de Halmaghi la 5 martie 1787, se păstrează în MRUB – aî, nr. 4/1787, f. 1r-2r. Informaţii interesante oferă corespondenţa din anul 1810 purtată între Guberniu, episcopul Ioan Bob şi conducerea districtului Făgăraş, provocată de încercarea vicarului de a căpăta satisfacţie pentru demiterea din demnitatea deţinută anterior (MRUB – CM, nr. 112, f. 1r-16v). 664 Pâclişanu 1923, p. 86-89, anexele nr. VIII-X. 665 Studii teologice la Blaj, hirotonit preot în 1799, dar activând ca profesor de sintaxă, iar ulterior (în 1803) de retorică şi poetică la gimnaziul din Blaj, profesor de teologie morală şi pastorală la seminarul teologic în 1804-1805 şi 1806-1807, prefect al tipografiei şi paroh al Aiudului din 1806, vicar foraneu al Făgăraşului din 1818 (Comşa, Seiceanu 1994, p. 47). În urma sesizării lui, episcopul Ioan Bob a adresat o plângere comandantului Regimentului I de graniţă privitoare la nerespectarea imunităţilor cantorilor şi clopotarilor greco-catolici (MRUB – CM, nr. 198, f. 1r2r, conceptul scrisorii episcopului din 14 mai 1820). Testamentul lui Dimitrie Pop, din 21 iulie 1827, redactat în limba maghiară, se păstrează în Col. Doc. Blaj, nr. 1346, f. 1r-4v. 666 Studii teologice la Viena, hirotonit preot şi numit învăţător la „norme” la Blaj în 1819, vicar foraneu al Făgăraşului din 1827 (Comşa, Seiceanu 1994, p. 61). 667 Pop 1875, p. 7, 20-23. Intervenţiile în acest sens au aparţinut vicarilor Ioan Para şi Ioan Nemeş. Cel de-al doilea a împărtăşit preoţilor planul unei asemenea intervenţii în chestiunea jurisdicţiei prin circulara din 10 august 1808 (Documente bisericeşti 1927, p. 66-67), tot el dispunând, prin circulara din 11 august 1826, o cercetare confidenţială în problema dotării 661 662 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 303 clerul subordonat, nu s-a redus la sfera ecleziastică (depăşită oricum prin intervenţia în favoarea drepturilor grănicerilor), ea având o semnificaţie naţională. Ilustrative sunt acţiunile întreprinse de Ioan Para, în anii 1790-1792 668, sau de Ioan Nemeş, în contextul vizitei împăratului Francisc I în Transilvania, când „a fost o înţelegere între preoţime şi inteligenţia în casa vicariale” 669. În cadrul acestei întruniri (probabil un sinod) au fost alcătuite cele patru petiţii care aveau să fie înmânate împăratului la 16 august 1817, cu ocazia trecerii acestuia prin Năsăud: una a vicarului, a doua a clerului şi celelalte două ale grănicerilor 670. Elita românească locală, clericală şi militară, a colaborat aşadar pentru apărarea privilegiilor grănicerilor, în special cu privire la statutul social al acestora (se solicita ca fiii grănicerilor să aibă acces la rangul de ofiţer şi să fie ştearsă din tabelele de conscriere menţiunea „fost iobag”, folosită şi în cazul grănicerilor din Valea Rodnei, care fuseseră oameni liberi) 671, dar şi la alte drepturi, precum cel de a putea frecventa serviciul divin la propriile biserici în zilele de duminică şi de sărbători, pentru respectarea căruia a intervenit Ioan Nemeş 672. În privinţa situaţiei clerului, problema cea mai stringentă era formarea unor preoţi mai bine pregătiţi, cărora să li se asigure porţiuni canonice şi o dotaţie corespunzătoare 673. Ioan Nemeş a intervenit şi în favoarea propriilor drepturi, cerând creşterea salariului său la 300 de florini (monedă convenţională); aceasta a fost singura petiţie aprobată, mai ales ca urmare a meritelor câştigate de solicitant în calitate de capelan castrens în timpul războaielor cu francezii 674. Vicarii care au ilustrat această susţinută activitate au fost în primul rând Ioan Para (1787-1796) 675 şi Ioan Nemeş (1808-1834) 676. Cel de-al doilea vicar al Rodnei a preoţilor din vicariat „în timpurile trecute” (Documente bisericeşti 1931, p. 35). Conform lui Macedon Pop, reacţiile stârnite de atitudinea lui Ioan Para l-au constrâns pe episcopul Ioan Bob să-l transfere pe acesta la Făgăraş, aducându-l în schimb la Năsăud pe Ioan Halmaghi. Faptul este confirmat de mărturiile documentare (MRUB – Protocollum 1792-1796, f. 181v-182r, avertismentul ierarhului adresat lui Para, la 3 octombrie st.n. 1795, ca urmare a acuzaţiilor aduse vicarului de autorităţile militare; MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 205r, scrisoarea adresată de episcop lui Ioan Halmaghi, la 29 decembrie 1801, în care aminteşte că „din porunca Politii s-au mutat Para la Făgăraş”). 668 Pâclişanu 1923, p. 82-84, 86-98, 102-103, 105, anexele nr. V, VII-XIV, XVI-XVIII, XXIII, XXV. 669 Pop 1875, p. 25. 670 Autorul citat afirmă că vicarul a supus spre discuţie clerului petiţia redactată anterior de el (ibidem, p. 23). Acest lucru poate fi valabil şi pentru celelalte petiţii. 671 Vezi în special cele două petiţii înmânate împăratului Francisc I de reprezentanţii clerului în numele grănicerilor (ibidem, p. 23-25, 27-28). 672 Ibidem, p. 29-30; un demers anterior este menţionat în Documente bisericeşti 1927, p. 62, circulara din 21 noiembrie 1807. 673 Pop 1875, p. 7-8, 17-19 (demersurile vicarilor Ioan Para şi Ioan Nemeş); p. 23-26 (petiţia clerului înmânată împăratului Francisc I, prin care se solicita acordarea unor subsidii pentru preoţi din fondul proventelor. 674 Ibidem, p. 24, 27. 675 Studii teologice la Tyrnavia şi la Viena (la „Sancta Barbara”), profesor la Blaj în 1775-1776, capelan castrens al Regimentului II de graniţă, protopop al Năsăudului din 1780, vicar foraneu al Rodnei între 1787 şi 1796, vicar foraneu al Făgăraşului între 1796 şi 1807, iar apoi canonic 304 Un timp al reformelor fost Ioan Halmaghi (1796-1803), căruia i-a luat locul Ioan Nemeş, în calitate de administrator al vicariatului (până în anul 1808) 677. El nu a avut demersuri similare celor ale lui Para şi Nemeş, dar puţinele sale circulare cunoscute îl arată preocupat cu deosebire de problema reformării clerului şi a instruirii credincioşilor. Astfel, prin circulara din 29 ianuarie 1797, au fost comunicate mai multe puncte pentru „îndreptarea cinstitului cliros”, începând cu condiţiile de funcţionare legală a preoţilor (existenţa „păuceniei” eliberate de arhiereu şi instituirea lor de autoritatea bisericească locală), semnificaţia preoţiei şi obligaţiile cetăţeneşti ale clericilor, continuând cu atribuţiile sacerdotale, instruirea religioasă a credincioşilor şi supravegherea îndeplinirii de către aceştia a îndatoririlor creştineşti, cu modelul de virtute pe care trebuia să-l reprezinte sacerdotul şi sfârşind cu sarcinile administrative ale preoţilor (ţinerea registrelor de stare civilă, interdicţia oficierii căsătoriilor înaintea efectuării celor trei vestiri ş.a.) 678. Dintre circularele care i-au vizat pe credincioşi poate fi amintită cea din 25 iulie 1797, privind interzicerea ţinerii sărbătorilor desfiinţate, „de care nu sânt creştinii folosiţi nici trupeşte nici sufleteşte”, ele fiind dimpotrivă prilej de pagubă în avutul propriu şi de „rătăcire”, ca urmare a credinţei că nu se păcătuia lucrându-se la alţii „în clacă” 679. Extrem de interesantă este şi circulara din 5 ianuarie 1798, intitulată Rânduială pentru Moşi, cum se cade a se face după aşezământul de lege a Bisericii noastre a răsăritului 680. Observând că „obiceiul a întinde masa moşilor în sfânta ogradă a bisericei nu este din lege, ba mai vârtos împotriva legii care au dat Sfinţii Părinţi”, Halmaghi îşi propune să înfăţişeze învăţătura Bisericii despre pomenirea răposaţilor, care se putea face prin „sfintele sluşbe, liturghii, sărindare şi sărăcuste” şi prin „milostenie şi prinoase”; explicarea semnificaţiei acestora este însoţită de prezentarea „adevăratei slujbe şi rânduieli a moşilor”, oficiată de preoţi, pe care vicarul o dorea acceptată şi de credincioşi, obişnuiţi mai degrabă să facă „mâncare şi beutură la biserică”. Ioan Nemeş s-a remarcat prin străduinţa constantă şi de o rigurozitate militară pentru supravegherea activităţii şi disciplinarea clerului subordonat. El observa într-o circulară că „plinirea poruncilor” „cu pildă şi învăţătură” este „cea mai dintăi datorie a statuşului nostru” 681. În consecinţă, pentru perioada anilor 1803-1815, obligaţia preoţilor de a ţine la zi protocoalele de porunci şi registrele de stare civilă este frecvent capitular (ibidem, p. 7-9; Tóth 2001, p. 352-353; Comşa, Seiceanu 1994, p. 34; Protopopescu 1966, p. 333, pentru perioada studiilor vieneze; Lumperdean 1990, p. 56-63). 676 Studii filosofice la Liov şi teologice la Blaj, profesor la Blaj în jurul anului 1790, capelan castrens al Regimentului II de graniţă în timpul războaielor cu francezii (1793-1801, 1805), secretar episcopal, capelan la Cluj, administrator al vicariatului Rodnei din 1803 şi vicar titular din 1808 (MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 356r, actul de numire ca administrator din 31 decembrie 1802; Pop 1875, p. 15-41; Comşa, Seiceanu, 1944, p. 42). Lucia Protopopescu îl menţionează ca alumn la „Sancta Barbara” (1966, p. 335). 677 Pop 1875, p. 11-14. O analiză de ansamblu asupra activităţii tuturor celor trei vicari ai Rodnei din această perioadă a realizat istoricul Remus Câmpeanu (2000, p. 228-233). 678 Documente bisericeşti 1927, p. 38-47. Circulara a fost publicată anterior şi de Ştefan Buzilă (în Unirea, an XIV/1904, nr. 33-36). 679 Documente bisericeşti 1927, p. 50-51. 680 Buzilă 1907, p. 182-184 (republicată în Documente bisericeşti 1931, p. 15-21). 681 Documente bisericeşti 1927, p. 68, circulara din 24 septembrie 1808. V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 305 reamintită 682, acestea fiind verificate cu ocazia vizitaţiilor sau trebuind prezentate de fiecare dată la sinoadele convocate de vicar. Printre ordinele transmise revin mai vechile dispoziţii din timpul lui Iosif al II-lea referitoare la condiţiile încheierii căsătoriei (verificarea cunoaşterii de către tineri a principalelor rugăciuni, Crezului, Decalogului, Sfintelor Taine şi atestarea acestui fapt de preot prin declaraţie scrisă, efectuarea celor trei vestiri, oficierea căsătoriei de preotul paroh, alte reglementări privind validitatea legăturilor matrimoniale şi căsătoriile militarilor) 683, la respectarea regimului sărbătorilor desfiinţate 684, la petrecerea pe ultimul drum a celor decedaţi cu sicriul acoperit şi la interzicerea îngropării morţilor în cimitirele din interiorul localităţilor ori a prohodirii lor în biserici 685. Alte numeroase ordine vizează strângerea de milostenii pe seama celor afectaţi de distrugerile războiului, de incendii sau de calamităţi naturale 686, ori efectuarea de rugăciuni pentru victoria armatelor imperiale în război şi a unor tedeumuri pentru succesele militare obţinute 687. Ceremonii religioase de mulţumire au fost organizate şi în anul 1814, în a doua zi de Rusalii pentru încetarea epidemiei de ciumă şi la 10 septembrie pentru întoarcerea papei Pius al VII-lea la Roma, după exilul pe care i-l impusese împăratul Napoleon 688. Vicarul a acordat atenţie şi problemei disciplinării clerului, o îndatorire primordială conform prevederilor actului de numire în funcţia de administrator 689. Un rol esenţial în acest sens l-au jucat sinoadele vicariale, întrunite în genere anual, la care preoţii trebuiau să se prezinte împreună cu protocoalele de porunci pentru a consemna Ibidem, p. 54, 55, 61, 65, circularele din 14 februarie şi 30 iunie 1803, 21 noiembrie 1807 şi 19 iulie 1808; Documente bisericeşti 1928, p. 126, 130, circularele din 21 noiembrie 1812 şi 12 mai 1813. 683 Documente bisericeşti 1927, p. 57, 59-60, 63, 65-66, circularele din 25 decembrie 1803, 13 iulie 1804, 21 noiembrie 1807 şi 19 iulie 1808, p. 58-59, hotărârile sinodului vicarial din 29 aprilie 1804; Documente bisericeşti 1928, p. 95, 97, 130, circularele din 25 februarie şi 8 decembrie 1810, 31 august 1813, p. 127-128, hotărârile sinodului vicarial din 12 noiembrie 1812. 684 Documente bisericeşti 1927, p. 58, 60, circularele din 12 aprilie şi 13 iulie 1804, p. 58, hotărârile sinodului vicarial din 29 aprilie 1804; Documente bisericeşti 1928, p. 126-127, hotărârea sinodului vicarial din 12 noiembrie 1812. 685 Documente bisericeşti 1927, p. 64, 65, circularele din 26 aprilie şi 19 iulie 1808; Documente bisericeşti 1928, p. 126, hotărârea sinodului vicarial din 12 noiembrie 1812. 686 Documente bisericeşti 1927, p. 54, 61, 63-64, 65, 73-74, circularele din 30 iunie 1803, 21 noiembrie 1807, 26 aprilie şi 19 iulie 1808, 11 august 1809; Documente bisericeşti 1928, p. 94, 96, 99, 129, 131, 132, 133-134, circularele din 9 septembrie 1809, 30 septembrie 1810, 19 mai şi 22 octombrie 1811, 21 noiembrie 1812, 31 august şi 15 septembrie 1813, 2 septembrie 1814, p. 97-98 (circulară nedatată). O colectă mai deosebită ca motivaţie a fost organizată în anul 1826, ca urmare a distrugerii prin incendiu a „preavestitei sfântului apostol Pavel biserică din Roma în 1823 prin foc păgubită, cât trebuie din nou a se zidi” (Documente bisericeşti 1931, p. 34-35, circulara episcopului Ioan Bob din 28 martie st.v., pe baza ordinului gubernial din 7 ianuarie). 687 Documente bisericeşti 1927, p. 71-73, cele două circulare din 25 mai 1809. 688 Ibidem, p. 74, circulara din 12 mai 1814; Documente bisericeşti 1928, p. 133, circularele din 10 mai şi 2 septembrie 1814. 689 „[…] şi cu învăţătura şi cu purtarea te vei sâli a povăţui norodu în cele duhovniceşti şi a îndrepta cauzile din District care să ţin de forumu bisericesc, nimic mestecându-te în cele politiceşti şi cătăneşti, aşijdirea luăndu-ţi vreme vei vizitălui Districtu şi vei îndrepta smintelele făcând şi învăţătură cuvioasă norodului, ba încă şi preoţilor.” MRUB – Protocollum 1800-1802, loc. cit. 682 306 Un timp al reformelor dispoziţiile transmise de superiorul lor 690. În afara unor diverse ordine, de genul celor amintite mai sus, era vizat comportamentul sacerdoţilor, cărora li se interzicea mai ales frecventarea cârciumilor, modul de administrare a sacramentelor (de pildă obligaţia oficierii botezului numai în biserică), datoria lor de a-i catehiza pe credincioşi, de a le explica în primul rând copiilor gravitatea viciilor (furtul, beţia) şi „stricăciunea” adusă de „şăzătorile de noapte, petrecerile de sara şi noaptea la făgădău a tineretului şi jocurile de noapte”, de a-şi obliga enoriaşii la îndeplinirea îndatoririlor creştineşti (spovedania şi împărtăşania de Paşti cu deosebire), de a-i convinge să-şi vaccineze copiii şi de a-i avertiza în legătură cu gravitatea „călcării jurământului”, adică a dezertării. Pentru a putea răspunde propriei misiuni preoţii trebuiau să fie instruiţi, cerându-li-se de aceea „ca fieştecare să-şi cumpere katechism, moraliş, dogmatica, despre taine şi unde nu-i biblie încă şi biblie”; acelaşi sens îl avea recomandarea făcută cu alt prilej parohilor de a-şi procura „predicaţiile foarte frumoase” tipărite la Buda, adică Didahiile şi Propovedaniile lui Petru Maior 691. Pe de altă parte, participarea la aceste sinoade, pentru care Ioan Nemeş le-a impus purtarea reverendei, trebuia să ofere preoţilor, conform îndemnului vicarului, prilejul de a înfăţişa „zmintelele şi obiceiurile rele din poporul său”, respectiv „scăderile, nevoile sau ponoslurile” sale 692. În esenţă, menirea lor era ca „norodul încredinţat cu bună pildă şi cu neîncetată învăţătură şi duhovnicească dojană în biserici şi pe afară a-l învăţa legea şi năravurile cele bune, să fie strădalnic, lucrătoriu, ascultătoriu, stâmpărat, credincios.” 693 Preoţii şi ceilalţi slujitori bisericeşti au mai fost chemaţi, în contextul acelor ani, să ajute familiile celor plecaţi pe front la muncile câmpului 694. Ceva mai rar, Ioan Nemeş s-a adresat prin circulare credincioşilor, aşa cum a fost cazul celei din 3 mai 1812, care cuprinde o pledoarie pentru virtutea creştinească a milosteniei, în favoarea locuitorilor din Rodna afectaţi de un devastator incendiu 695. Aceste direcţii de acţiune s-au menţinut şi după 1815, cu excepţia dispoziţiilor determinate de contextul războiului; au apărut în schimb, în anii de severă foamete 1816-1817, instrucţiuni privind combaterea emigrărilor în Moldova şi Rusia sau acordarea dezlegării de la ţinerea posturilor 696. S-a pus în continuare accent pe demnitatea Asemenea sinoade sunt menţionate la datele de 29 ianuarie 1803, 29 aprilie 1804, 10 octombrie 1807, 29 decembrie 1808, 29 decembrie 1810 şi 12 noiembrie 1812, doar în cazul celor din anii 1804 şi 1812 fiind amintite şi dispoziţiile comunicate în cadrul lor (Documente bisericeşti 1927, p. 54, 58-59, 60-61, 69-70; Documente bisericeşti 1928, p. 97, 124129). Absenţa menţiunilor pentru ceilalţi ani se datorează foarte probabil neconsemnării tuturor circularelor în protocolul editat de Iulian Marţian. 691 Documente bisericeşti 1928, p. 97, circulara din 8 decembrie 1810. 692 Răspunsurile conducerii Regimentului la câteva asemenea probleme ridicate de cler în sinodul din anul 1807 au fost comunicate preoţilor prin circulara din 21 noiembrie 1807 (Documente bisericeşti 1927, p. 62-63). 693 Ibidem, p. 68, circulara din 24 septembrie 1808. 694 Documente bisericeşti 1928, p. 122-124, circulara din 30 aprilie 1812. 695 Ibidem, p. 100-102. 696 Documente bisericeşti 1931, p. 25-26, circularele din 8 iunie 1816 şi 16 februarie 1817; la 2 noiembrie 1817 s-a dispus efectuarea rugăciunilor de mulţumire pentru încetarea foametei şi a ciumei (ibidem, p. 27). 690 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 307 funcţiei sacerdotale697 şi pe necesitatea disciplinării credincioşilor, de pildă prin interzicerea jocurilor în vremea oficierii liturghiei, iar de marile sărbători pentru tot timpul zilei 698. În acelaşi scop, prin circulara din 15 august 1821, vicarul a cerut opiniile preoţilor în legătură cu „pricina şi isvorul din care s-au stricat şi se strică evlavia creştinească şi obiceiurile cele bune şi cu ce mijlociri s-ar putea iarăşi înturna” 699. Era vizată aici întrunirea din luna septembrie a sinodului diecezan, unde urma să se discute în primul rând această problemă. În anul următor, când a avut loc conciliul naţional de la Bratislava, vicarul a dispus, prin circulara din 15 iulie, să se efectueze rugăciuni pentru „luminarea minţii membrilor săborului cel mare al tuturor arhiereilor ce se ţin de coroana ungurească” 700. Interesante sunt şi hotărârile sinodului vicarial din 6 iulie 1823, referitoare în cea mai mare parte la îndatorirea preoţilor de a-i învăţa pe credincioşi să nu mai ţină „sărbătorile cele băbeşti”, să se abţină de la „mâncările şi băuturile fără rost de la nunţi şi botezuri”, să nu prefacă prăznuirile morţilor în „ospeţe şi veselii”, să nu mai practice „sărutul şi îmbrăţişarea morţilor”, să nu mai cadă în patima beţiei ş.a. 701 În schimb, s-a urmărit respectarea noilor sărbători instituite de stat pentru credincioşii de toate confesiunile, ziua Sfântului Ştefan (8 august) şi ziua de naştere a împăratului (31 ianuarie) 702. Pe lângă aceasta din urmă, o altă sărbătoare laică a fost ocazionată, în anul 1827, de împlinirea a 300 de ani de la intrarea Ungariei în stăpânirea Coroanei habsburgice, circulara episcopală difuzată de vicarul Rodnei subliniind că „din vremea în care această preaînălţată Curte au început a stăpâni, au început şi neamul nostru a se ridica prin primirea sfintei Uniri, prin înzestrarea acestui Scaun, prin ridicarea şcoalelor şi alte bunătăţi” 703. Vicariatul Silvaniei este cel mai puţin cunoscut dintre toate vicariatele. Titularul lui îndeplinea şi funcţia de protopop al Şimleului. Primul vicar a fost Gheorghe Tatu Circulara din 8 august 1827, provocată de o plângere a grănicerilor, a interzis în mod sever preoţilor să perceapă taxe stolare mai mari decât li se cuvenea pentru oficierea slujbelor de cununie, botez sau înmormântare, chiar dacă enoriaşii ar dori o ceremonie mai deosebită decât cele prescrise în Molitvelnic (ibidem, p. 36-37). 698 Ibidem, p. 28, circulara din 10 decembrie 1819. 699 Ibidem, p. 29-30. 700 Ibidem, p. 30-31. 701 Ibidem, p. 31-32. Preoţii erau obligaţi să raporteze lunar „dacă s-au ţinut sărbătorile băbeşti şi la ce lucru public s-au obligat oamenii în acelea”. 702 Sărbătoarea Sfântului Ştefan, „apostolul Ungariei”, a fost instituită prin decretul aulic din 27 octombrie 1820, comunicat episcopului Ioan Bob de Guberniu la 11 decembrie acelaşi an (MRUB – AG-ai, nr. 1/1823, f. 2r-3r); circulara vicarului Rodnei în această chestiune a fost emisă, conform lui Ştefan Buzilă, la 25 iulie 1824 (Documente bisericeşti 1931, p. 33). Serbarea zilei împăratului trebuia să fie un „praznic de veselie”, conform circularei vicarului din 22 ianuarie 1827 (ibidem, p. 35), dar introducerea ei poate fi anterioară acestei date, pentru că deja circulara din 25 ianuarie 1819 dispusese ca toţi preoţii „să prăznuiască ca mare sărbătoare ziua naşterii Înălţatului Împărat” (ibidem, p. 27). Mai înainte, în anul 1809, vicarul a dispus doar să se facă rugăciuni pentru împărat în duminica a doua din postul Paştelui, motivând că nu ştiuse data naşterii suveranului (Documente bisericeşti 1927, p. 70-71, circulara din 3 februarie). 703 Documente bisericeşti 1931, p. 37, circulara din 14 septembrie, pe baza circularei episcopale din 2 septembrie, care a dispus să se oficieze o slujbă pentru îndelungata viaţă a împăratului şi a membrilor familiei imperiale. 697 308 Un timp al reformelor (1808-1819) 704, căruia i-au succedat George Abraham (1819-1827) 705 şi Isidor Albini (1827-1835) 706. În concluzie se poate observa că, la început, vicarii foranei au fost recrutaţi din rândul celor mai marcanţi clerici seculari, cu studii în afara Transilvaniei, la Viena, Buda, Agria sau Lemberg. Ulterior, aceste funcţii au fost ocupate de reprezentanţi ai clerului care nu excelaseră neapărat prin merite deosebite şi care se formaseră, cu predilecţie, la seminarul din Blaj. Vicarii au fost, cel puţin iniţial, colaboratori apropiaţi ai episcopului, funcţia păstrându-şi un rol important şi după înfiinţarea capitlului, prin ocuparea ei de către clerici care activaseră anterior în centrul diecezei. În privinţa instituţiei, aceasta s-a definit în mod diferit de cea similară din cadrul Episcopiei Romano-Catolice, dar cu un rol administrativ la fel de important în regiuni marcate anterior de tulburări confesionale (Haţegul şi Făgăraşul) sau care ridicau grave probleme de pastoraţie (Silvania), respectiv într-un teritoriu caracterizat de remarcabilul dinamism al elitei clericale (Năsăudul). Bogăţia şi complexitatea documentaţiei analizate în cazul vicariatului Rodnei reflectă în mic evoluţia generală a Episcopiei Greco-Catolice între deceniul iosefin şi perioada restauraţiei, caracterizată de semnificativele demersuri reformatoare ale reprezentanţilor ierarhiei clericale. La fel de interesant este şi cazul Haţegului, însă aici problematica confesională, care poate constitui subiectul unei cercetări distincte, a covârşit celelalte aspecte. Din păcate, în cazul Făgăraşului şi al Silvaniei, dificultatea accesului la documentaţia inedită şi absenţa surselor edite au îngreunat realizarea unei analize mai detaliate. V.3.6. Protopopiatele Dintre instituţiile ecleziastice ale Bisericii Greco-Catolice, protopopiatul a beneficiat de cea mai complexă reflectare istoriografică. Evoluţia lui din timpul episcopului Ioan Bob a fost abordată chiar la sfârşitul secolului al XVIII-lea de Petru Maior, într-o monografie consacrată instituţiei, şi după exact un secol de Alexandru Grama, într-o lucrare de sinteză. Ambele investigaţii s-au apropiat de temă din perspec- Studii teologice la Buda şi Viena (la „Sancta Barbara”), paroh şi protopop al Coaşului din 1791, director şcolar interimar în locul lui Gheorghe Şincai între 1794 şi 1796, vicar foraneu al Silvaniei din 1808, moare imediat după alegerea ca membru al capitlului, în 1818 (Comşa, Seiceanu 1994, p. 44-45; Protopopescu 1966, p. 336, pentru perioada studiilor vieneze). Copia testamentului său, redactat în 13 aprilie 1819, se păstrează în MRUB – AG-ai, nr. 23/1819, f. 1r-3v. 705 Studii teologice la Blaj, unde funcţionează apoi, timp de doi ani, ca profesor de sintaxă, paroh şi inspector al Gherlei din 1805, respectiv al Turzii din 1813, vicar foraneu al Silvaniei din 1819 (Comşa, Seiceanu, 1994, p. 49). 706 Studii teologice la Blaj şi tot aici activează ca profesor de retorică în 1815, profesor de filosofie la gimnaziu şi prefect de studii la seminarul teologic în 1817, notar capitular şi consistorial în 1818, administrator parohial şi viceprotopop al Cutului, revine la Blaj în 1820 ca notar capitular şi consistorial, profesor la seminarul teologic şi prefect al tipografiei, păstrând însă şi funcţiile anterioare, vicar foraneu al Silvaniei din 1827. În anul 1832 a candidat la scaunul episcopal, iar în anul 1835 a fost numit canonic capitular (ibidem, p. 59). Date succinte despre activitatea primilor trei vicari ai Silvaniei sunt prezentate la Ciocian 2000, p. 46-47. 704 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 309 tiva dreptului canonic şi au oferit propria teorie explicativă cu privire la originea şi evoluţia instituţiei 707. Concluziile lor sunt semnificative şi pentru cercetarea de faţă. Originea protopopilor a fost căutată în horepiscopii antici, deosebirile între autori fiind mai degrabă de nuanţă decât de esenţă. Astfel, dacă Petru Maior este adeptul teoriei descendenţei directe a protopopilor din horepiscopi708, Alexandru Grama, departajându-se critic de interpretarea predecesorului său, sugerează ideea unei similarităţi funcţionale între cele două instituţii709. Discuţia privitoare la originea instituţiei reprezintă însă doar un punct de plecare, istoricii amintiţi construind, pe baza ei, câte o proprie teorie cu privire la evoluţia ulterioară a protopopiatului. Petru Maior recurge la două elemente – valoarea canonică a „obiceiului” (consuetudo)710, respectiv specificitatea organizării instituţionale a Bisericii româneşti din Transilvania 711, explicând pe această cale statutul privilegiat al protopopilor, pentru a trece apoi la prezentarea detaliată a privilegiilor acestora712. În schimb, Alexandru Grama efectuează o riguroasă analiză a atribuţiilor administrative şi jurisdicţionale ale protopopilor, comparându-le cu prerogativele seniorilor calvini şi cu acelea ale arhidiaconilor romano-catolici din perioada pretridentină 713. Pentru alte interpretări asupra subiectului vezi Dumitran, Gúdor, Dănilă 2000, p. 59-65. Maior 1998, p. 87-88. Argumentele aduse în sprijinul acestei teorii sunt hirotonia sacerdotală a horepiscopilor, consideraţi superiori preoţilor doar din punctul de vedere al jurisdicţiei, asemenea protopopilor (ibidem, p. 71-82), respectiv identitatea atribuţiilor protopopilor cu cele ale horepiscopilor, stabilite prin canoanele conciliilor ecumenice, şi mai ales fundamentarea autorităţii acestora din urmă prin apelul la obicei şi nu la o delegare de competenţă din partea episcopului (ibidem, p. 83-87). Teoria a fost criticată de Alexandru Grama (1895, p. 46-47, cu specială referire la chestiunea participării horepiscopilor la concilii şi sinoade). 709 Grama 1895, p. 208-213. Prezentarea, în bună măsură diferită faţă de Petru Maior, a atribuţiilor horepiscopilor evidenţiază interpretarea foarte largă pe care istoricul iluminist a dato prevederilor canonice, ca şi prerogativele noi adăugate de el fără o întemeiere canonică suficientă. Ioan Raţiu, deşi nu abordează în mod explicit problema originii protopopilor, optează în principiu pentru aceeaşi idee a similarităţii funcţionale cu horepiscopii, raportânduse însă şi la alţi membri ai ierarhiei ecleziastice din antichitatea târzie, precum arhipresbiterii rurali, decanii rurali şi arhidiaconii (1877, p. 314-315, 317-319). 710 Maior 1998, p. 88-92. Argumentele invocate aici sunt extrase din sfera jurisdicţiei scaunelor patriarhale şi a tradiţiei scripturistice şi rituale. 711 Ibidem, p. 92-95. Această specificitate consta din existenţa unui singur ierarh român în Transilvania, lipsa episcopilor sufragani fiind suplinită de protopopi, care se bucurau de aceeaşi autoritate ca şi horepiscopii antici. În continuare (p. 95-106), istoricul încearcă să-şi susţină ideea prin analiza intitulaţiei mitropoliţilor Bălgradului şi a contextului istoric în care a evoluat Biserica românească din Transilvania, apelând şi la alte exemple din istoria Bisericii Ortodoxe privitoare la existenţa unor mitropoliţi lipsiţi de episcopi sufragani. Şi în acest caz, teoria lui Maior a fost supusă criticii de Alexandru Grama (1895, p. 44-45, 220-221). 712 Maior 1998, p. 106-201. 713 Grama 1895, p. 214-225 (prezentarea atribuţiilor lipsite de o fundamentare canonică din punctul de vedere al Pravilei, ele fiind de competenţa episcopului), p. 225-231 (comparaţia acestor atribuţii cu prerogativele seniorilor calvini şi ale arhidiaconilor romano-catolici). Lipsa unor asemenea comparaţii este principalul reproş pe care istoricul citat îl aduce lui Petru Maior, cu atât mai mult cu cât acesta sesizase identitatea de atribuţii dintre protopopii români şi cei calvini; în plus, antecesorul său nu se raportase nici la organizarea Bisericilor Ortodoxe, afirmând în mod neîntemeiat că prerogativele protopopilor români „sunt de obşte tuturor în Beserica grecească” (ibidem, p. 231-234). 707 708 310 Un timp al reformelor În concluzie, ambii istorici propun două teorii interpretative referitoare la evoluţia instituţiei protopopiale, încercând să justifice puncte de vedere divergente: acela al unei pledoarii pro domo 714, dar cu semnificaţii care depăşesc în mod evident cadrul ecleziastic (în cazul lui Petru Maior), respectiv cel al unei interpretări strict canonice, uzând de argumentul necesităţii renovării unei instituţii care adoptase principii organizatorice străine Pravilei, de origine reformată sau catolică pretridentină, acestea din urmă intermediate tot de Reformă 715 (în cazul lui Alexandru Grama). La sfârşitul secolului al XIX-lea, când Alexandru Grama redacta Institutiunile calvinesci, această renovare era un fapt împlinit. Elementele care constituiau baza canonică a atribuţiilor protopopilor erau, în concepţia sa, următoarele: atribuţiile horepiscopilor reglementate prin canoanele conciliilor ecumenice, anumite prerogative ale arhidiaconilor romano-catolici care nu afectau principiile Pravilei, cărora li se adăuga privilegiul seniorilor calvini de a participa la sinoadele electorale 716. Aceleaşi atribuţii fuseseră inserate, cu aproape două decenii mai înainte, în tratatul de drept canonic alcătuit de Ioan Raţiu, ele fiind completate desigur cu necesara detaliere sub aspectele esenţiale (pastoral, administrativ, jurisdicţional) 717. Era rezultatul unei evoluţii în cadrul căreia perioada lui Ioan Bob reprezentase o etapă decisivă. Într-adevăr, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, protopopiatul se afla în plină transformare, atât din punctul de vedere al structurii teritoriale, cât şi al statutului şi atribuţiilor protopopilor. Transformările nu au fost iniţiate de episcopul Ioan Bob, pentru că ele au apărut deja în perioada anterioară, cu deosebire în timpul episcopului Grigore Maior, aşa cum o demonstrează catalogul participanţilor la sinodul electoral din anul 1782 718. Acesta menţionează mai întâi un număr de 4 decani, având jurisdicţie asupra unuia sau mai multor districte protopopiale 719, urmaţi de protopopi, care constituie marea majoritate (53) 720, de 3 inspectori 721, 3 notari şi 3 juraţi. Totuşi, unele Conform opiniei lui Alexandru Grama (ibidem, p. 221). Ibidem, p. 234-236 (evoluţia protopopiatului în perioada ulterioară unirii cu Biserica Romei). 716 Ibidem, p. 236-237. 717 Raţiu 1877, p. 320-325. 718 M. Moldovanu 1869, p. 129-133. Analiza diferitelor funcţii deţinute de conducătorii districtelor protopopiale, ca şi prezentarea evoluţiei lor ulterioare a fost efectuată de Alexandru Grama (1895, p. 237-240). Greta-Monica Miron, pe lângă investigarea evoluţiei teritoriale şi administrative a protopopiatului până la episcopul Ioan Bob (2004, p. 119-126), s-a oprit asupra funcţiilor de inspector, decan şi viceprotopop, sesizabile documentar în aceeaşi perioadă (ibidem, p. 154-158). 719 Teodor Meheşi, decan al districtului Turda, Dimitrie Kassai, al districtelor Căşeiu şi Suarăş, Daniil Pop sau Cătineanul, al districtelor Cătina şi Gurghiu, Nicolae Tatu, al districtelor Sadu, Colun şi Răşinari (M. Moldovanu 1869, p. 129); exemplele prezentate de Greta-Monica Miron (2004, p. 157) atestă existenţa decanilor şi în perioada anterioară. 720 Dintre aceştia, doar Nicolae Benyei avea sub jurisdicţia sa mai multe districte (Biia, Iernut, Corneşti). Mai apar 2 protopopi onorifici – Petru Pop din Ocna Dejului şi Ioan Aron de Bistra (M. Moldovanu 1869, p. 129-132). 721 Această funcţie este amintită încă în timpul episcopului Atanasie Rednic, când era deţinută de câţiva protopopi, pentru alte districte decât cele ai căror titulari erau (Titulare Dacicum, p. 115-116). Exemple din aceeaşi perioadă şi chiar din timpul episcopului Petru Pavel Aaron sunt înfăţişate de GretaMonica Miron (2004, p. 155-156). 714 715 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 311 dintre aceste funcţii nu s-au menţinut şi în timpul episcopului Ioan Bob. Decanii nu mai apar decât în legătură cu proiectul de împărţire a diecezei în decanate expus în actul de întemeiere a capitlului catedral din 1 februarie 1807, pentru a reveni apoi doar sub Ioan Lemeni, ca o componentă a noului sistem administrativ al diecezei prin care au fost înfiinţate decanatele capitulare şi vicariale. Funcţiile de notar şi jurat au ieşit şi ele în mare măsură din uz, persistând doar inspectorii 722 şi, desigur, protopopii. În schimb, sunt documentate două alte funcţii, foarte bine reprezentate, acelea de viceprotopop 723 şi administrator protopopial. Beneficiarii acestora au ajuns să reprezinte, începând cu ultimul deceniu al secolului, o proporţie semnificativă din totalul membrilor administraţiei protopopiatelor şi chiar majoritară în anul 1830 724. Problema care se ridică este cea a conţinutului real al acestor funcţii, respectiv dacă ele reprezentau mai mult decât nişte simple titulaturi. Conform lui Alexandru Grama, funcţiile în discuţie nu se diferenţiau prin jurisdicţia sau atribuţiile pe care le confereau, ci prin „nume, titulă şi onore” 725. În fapt, s-a manifestat tendinţa episcopilor de a-şi întări controlul la nivel parohial 726 prin introducerea unor demnităţi mai uşor revocabile. Încercarea nu s-a bucurat însă de succes decât în timpul episcopului Ioan Bob. Astfel, dacă se exclude tentativa de instituire a decanilor (cu un statut mai degrabă onorific, nediferenţiat în mod real de cel al protopopilor), care nu a fost reluată decât mult mai târziu, se poate observa că funcţia protopopială nu a suferit modificări esenţiale până la Ioan Bob: notarii şi juraţii erau administratori interimari ai districtelor protopopiale 727, iar inspectorii aveau în genere un statut asemănător, ei administrând districtul încredinţat până la instituirea unui protopop titular 728. Cazuri de acest fel se Inspectorii sunt amintiţi şi în protocolul sinodului diecezan din anul 1821, alături de protopopi şi preoţi, ca participanţi la lucrările acestuia (MRUB – AG-ai, nr. 10/1821, f. 2r). 723 O titulatură asemănătoare (subarchidiacon) este menţionată de Alexandru Grama pentru perioada lui Atanasie Rednic (1895, p. 239). Informaţia privitoare la existenţa funcţiei de viceprotopop în anul 1760, semnalată de Greta-Monica Miron (2004, p. 158), rămâne un caz aproape singular pentru perioada anterioară episcopului Ioan Bob; acesteia i se adaugă cea referitoare la George Petraşc, menţionat în anii 1778 şi 1781 ca viceprotopop de Făgăraş (vezi supra, nota 294, şi infra, anexa X, p. 373). 724 Conform şematismelor contemporane, această proporţie era de 1/4 în 1787 şi 1796, 1/3 în 1800 şi aproximativ 1/2 în 1804 şi 1806; singura descreştere (temporară) este documentată în 1789. În anul 1830 existau doar 5 protopopi „actuali” (în comitatele Turda, Cluj, Dăbâca şi Solnocul Interior) şi alţi 5 cu atribuţii capitulare (în comitatele Alba Inferioară, Târnava, Turda şi Cluj), faţă de 51 viceprotopopi şi 7 administratori (Schematismus 1830, p. 202-206). Sinodul din 1833 a încercat să remedieze această situaţie, numind alţi 12 protopopi pe lângă cei 6 existenţi la acea dată (M. Moldovanu 1872, p. 66-67, punctul 16). În privinţa raportului dintre viceprotopopi şi administratori, se poate observa că numărul celor dintâi era predominant şi în continuă creştere, administratorii fiind, în general, în număr mult mai mic. 725 Grama 1895, p. 238. 726 Miron 2004, p. 158. 727 În caz de sedisvacanţă, administrarea interimară a protopopiatului era încredinţată notarului districtual (al sinodului protopopial) sau unuia dintre asesorii (juraţii) forului judiciar protopopial (Grama 1895, loc. cit. şi p. 379-380). 728 Deseori, districtul pentru care nu se putea numi imediat un protopop titular era încredinţat spre administrare altui protopop, care primea, pentru districtul respectiv, titlul de inspector; la fel se întâmpla în caz de incapacitate sau suspendare temporară a titularului (Miron 2004, p. 722 312 Un timp al reformelor întâlnesc şi în perioada ulterioară: de pildă, la 17 aprilie st.v. 1791, protopopul Alexandru Anghel al Mureşului a fost numit inspector al districtului Căpuş ca urmare a decesului protopopului Artemon Şamu 729. Ioan Bob, prin introducerea funcţiei de viceprotopop şi prin noul rol conferit inspectorilor, a realizat însă o asemenea modificare de esenţă: nu mai era vorba de simple titulaturi referitoare la caracterul interimar al administrării unui anumit district (atribuit acum în cele mai multe cazuri administratorilor), ci de impunerea unei ierarhizări în cadrul funcţiei protopopiale, legate de pregătirea şi capacitatea personală probată a deţinătorilor ei, ca şi de importanţa protopopiatelor respective730. Mărturiile documentare sunt generoase în privinţa condiţiilor de instituire a inspectorilor. Un exemplu ilustrativ îl constituie cazul protopopului Teodor Ruţa, numit, în ianuarie 1788, inspector al districtului Măhaci, deşi acesta avea un titular, care răspundea însă mai puţin exigenţelor funcţiei: „Fiind vacanţie de parohie în oraş Ghiriş şi Săncrai prin prestevirea preoţilor de acolea, aşişderea şi de protopopie în eparhie Ghirişului, cari pănă acum s-au fost încredinţat frăţii sale Trailă, am rănduit pe frăţia sa Theodor Rugia cu toată volnicia […] paroh Ghirişului şi Sâncraiului, precum şi protopop eparhiei Ghirişului, iarăşi a Mohaciului inşpector, adecă rămăind şi frăţia sa Trailă în cinstea sa ce protopopească, iară toate cu ştirea frăţii sale Theodor Rugia le va face înţelegându-să amândoi frăţeşte întru toate […]” 731. Întrucâtva similar pare să fie cazul protopopului Vasile Nemeş al Sânmărghitei, care a fost numit, la 9 decembrie 1792, inspector al districtului Şintereag, probabil vacant, dar şi coadjutor al viceprotopopului Unguraşului, Matei Pop 732. Într-un alt caz, protopopul Simion Bran al Coaşului a fost numit, la 12 iulie 1785, în fruntea districtelor Lăpuş şi Şomcuta ca inspector înzestrat cu „toată puterea protopopească”, datorită bolii de care suferea fostul deţinător al acestora, Vasile Coruli, „ca să nu rămâie acea eparhie mai îndelungă vreme fără trăbuincios ocârmuitoriu şi povăţuitoriu întru aceste vremi, cu păgubire sufletească şi scăderea plinirii înaltelor orânduiale împărăteşti” 733. Ulterior, la 27 iulie 1786, Simion Bran a fost numit protopop titular 734, iar la mutarea lui în dieceza de Oradea, succesorul său, Gheorghe Tatu, a preluat şi el protopopiatul Coaşului ca titular şi pe celelalte două ca inspector, încercând să-şi delimiteze mai raţional teritoriul supus jurisdicţiei printr-o înţelegere cu protopopul Terenţie Pop din Copalnic154-155). Existau şi inspectori doar cu această funcţie, dar aceştia erau mult mai puţin numeroşi. Alexandru Grama a sesizat în mod corect faptul că inspectorii pot fi identificaţi cu administratorii de mai târziu (1895, p. 237, 240). 729 MRUB – Protocollum 1790-1791, f. 42r. 730 Grama 1884, p. 185; Raţiu 1877, p. 325. 731 MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 69v-70r. 732 MRUB – Protocollum 1792-1796, f. 19r. 733 MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 20r. Scrisoarea adresată clerului din protopopiat mai aminteşte şi faptul că Dimitrie Kassai (cel menţionat în 1782 ca decan) nu putea fi însărcinat cu administrarea acestor districte, dat fiind că „pentru a bătrâneaţălor slăbiciune cu îngreuiare îi iaste a purta grija şi de celelalte şieş încredinţate eparhii”. 734 Ibidem, f. 56v; scrisoarea adresată în aceeaşi zi protopopului Kassai vorbeşte din nou de „adăncile bătrâneaţe şi slăbiciunea” acestuia, „căt nici a frăţiei tale eparhie nu o poţi aşa precum s-ar cuvini ocărmui” (ibidem, f. 57r). V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 313 Mănăştur 735. Activitatea ca inspector nu era urmată însă întotdeauna de promovarea la funcţia de protopop titular: la sfârşitul anului 1792, ea a fost refuzată inspectorului Periceiului Gheorghe Pop, cu motivaţia că demnitatea solicitată presupunea „o mai mare ştiinţă şi reputaţie” 736. Alteori, această promovare se lăsa mult timp aşteptată. Astfel, în anul 1793, Ioan Laslo a fost rânduit coadjutor pe lângă protopopul Ioan Farcaş al Odorheiului, împiedicat de boală să-şi îndeplinească îndatoririle preoţeşti şi protopopiale; abia decesul acestuia din urmă i-a permis lui Laslo ascensiunea la demnitatea de inspector (în anul 1800) şi de viceprotopop (în 1804) 737. Încercarea clerului de a-şi impune propriul candidat ca protopop nu era deloc agreată, fiind privită ca o lipsă de obedienţă faţă de arhiereu, „fiindcă alegere şi punere protopopului, inşpectorului sau nameznicului stă numai din rânduiala şi alegere arhiereului, că el pre care îl judecă a fi destoinic îl aşază şi-l vesteşte tuturor după obicei”. Admonestarea transmisă preoţilor din protopopiatul Şomcuta la 30 aprilie 1799 nu a împiedicat totuşi acceptarea candidatului lor, Nestor Ancuş, însă doar pentru funcţia de inspector (cu titlul de Mireşu Mare); acesta a primit „putere a isprăvi toate cele protopopeşti, care sânt întră celelalte a judeca, a îndrepta, a învăţa, a propovedui”, cu obligaţia de a transmite toate cauzele judecate scaunului episcopal pentru stabilirea sentinţei 738. După cum se poate sesiza din ultimele exemple, funcţia de inspector reprezenta prima treaptă a promovării spre demnitatea protopopială. Pentru conferirea ei era necesară efectuarea unei instruiri la sediul episcopal de cel puţin două săptămâni, în care trebuia învăţat „praxişul” şi „modrul proţedurii” 739. Iosif Şandor, căruia Ioan Bob i-a răspuns astfel la cererea de acordare a funcţiei protopopiale, formulată la scurt timp după ce solicitantul primise hirotonia sacerdotală, a fost totuşi instituit direct viceprotopop al districtului Câţcău din comitatul Solnocul Interior şi în acelaşi timp administrator al districtului Reteag 740. Cea de-a doua treaptă era funcţia de viceprotopop. Statutul şi atribuţiile titularilor ei sunt detaliate în actul de numire al lui Ioan Muntean în fruntea districtului Dârja (2 noiembrie 1800). Pe lângă reamintirea atribuţiilor pastorale, acestuia i se atrăgea atenţia să respecte reglementările în chestiunile matrimoniale şi prerogativele scaunului episcopal, să nu perceapă taxe abuzive şi să completeze registrele de stare civilă. Se poate observa şi caracterul limitat al atribuţiilor jurisdicţionale conferite în comparaţie cu cele acordate protopopilor: „Avănd noi nădejde că tu prin învăţătură te-ai pricopsit şi având praxiş în parohie te-ai gătit întru atăta căt ai putea ocărmui în chip de namesnic, adică viţeprotopop în lucrurile cele mai uşoare a preoţilor şi a norodului bun credincios, dară mai vârtos în învăţătura cea creştinească prin beserici cu prileju vizitaţii eparhii, am socotit a te rândui, precum te şi rânduim namesnic […]. Drept acee fiule, cu toată sârguinţa te MRUB – Protocollum 1790-1791, f. 47r-48r, scrisoarea de numire în funcţie din 19 mai 1791, f. 52r, răspunsul episcopului din 25 mai, în chestiunea delimitării teritoriului. 736 MRUB – Protocollum 1792-1796, loc. cit. 737 Ibidem, f. 33r-v; Schematismus 1800, p. 141; Schematismus 1804, p. 143. 738 MRUB – Protocollum 1797-1800, f. 300v-303r; Schematismus 1800, p. 140. 739 MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 24r-v, scrisoarea episcopului din 22 octombrie 1800. 740 Ibidem, f. 50r-52r, actul de numire emis la 2 decembrie 1800. 735 314 Un timp al reformelor vei nevoi a face destul aceştii deregătorii întru toate cele besericeşti, dară ca mai bine să procopseşti foarte de lipsă este purtarea ta cea bună, să înveţi cu cuvăntu şi să dai bună pildă cu fapta, să fii blănd, răbdătoriu, umilit, nebeţiv, netrăgătoriu, nu sumeţ, nu lacom, nu leneş, nici vorbitor în deşert, ci în toate cele bune şi de folos sârguitoriu, îndreptănd pre cei ce sănt supt ascultarea noastră, ori preoţi ori mireni întru ace eparhie ţie pănă la o vreme încredinţată, orice cauză s-ar întâmpla acele cu preoţi înţelegători de ar fi de judecată le judecă şi pentru revizie la scaon să le trimiţi, în lucru căsătoriilor foarte bună grije vei ave ca vestirile după porunca împărătească să să facă şi prin popii satelor să să cunune de nu va fi ceva împedecare, cei căsătoriţi de să vor învrăjbi te sileşte a-i împăca, iar la săbor cu chieltuiala lor în zădar nu-i slobozi de nu va fi pricină foarte mare pentru care nu ar putea trăi laolaltă, şi atunci încă numai cu ştirea şi înţălegerea protopopului ce să va răndui să ie cauzele de căsătorie la săbor. Di pă preoţi, cantori, feţi, cu atăta mai vărtos de pre norod nemica să nu iei, ci numai ce să cuvine după osteneală şi după lucru ce lucri cuiva, că trăsurile şi daniile sânt aşa oprite căt cel ce ie îndoit trebuie să plătească. Protocoloame întru care să scriu morţi, cununaţi şi botezaţi fieştecare preot să aibă şi acolo să scrie, ca în vremea sa să să poată da la scaun. Pre scurt vei ave grijă ca toate slujbele după rituşul grecesc preoţii cu cuviinţă să slujască şi dătoria sa să o plinească, învăţănd şi ei cu cuvăntu şi dănd pildă bună cu fapta, şi pre cei scandaloşi, leneşi sau neplinitori deregătoriilor sale la scaon fără părtinire să-i arăţi.” 741 Exemplul instituirii unui administrator îl oferă cazul lui Alexandru Anghel, numit la 28 aprilie 1786 la Târgu Mureş, „cu tot iuşul protopopesc”, în locul lui Dimitrie Caian senior 742; doar peste trei ani acesta este menţionat în funcţia de protopop titular 743. Mai rar, acolo unde nu se putea numi un administrator, conducerea interimară era încredinţată notarilor sau juraţilor districtuali, cărora li se interzicea însă amestecul în cauzele de căsătorie şi în schimbarea preoţilor 744. Atitudinea ierarhului a primit o severă replică polemică din partea lui Petru Maior. În Istoria Besericei Românilor, continuând şi sub alte aspecte analiza din Protopopadichia, istoricul condamnă acele „titule streine de legea grecească şi de datina Beserecei românilor” „aflate” de Ioan Bob, referindu-se prin aceste cuvinte la viceprotopopi, inspectori, administratori şi notari 745. Deşi recunoaşte că autoritatea protopopilor nu avusese de suferit, Maior evidenţiază în acelaşi timp o consecinţă principală a transformărilor la care fusese supus protopopiatul: libertatea episcopului de a-i demite şi schimba pe protopopi 746. La fel de virulent este istoricul şi în legătură cu Ibidem, f. 34v-35r; aceleaşi prevederi apar şi în actul de numire al lui Iosif Şandor. În privinţa atribuţiilor jurisdicţionale, este probabil totuşi că ele puteau fi exercitate şi de către viceprotopopi, cu îngăduinţa scaunului episcopal. 742 MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 51v. 743 MRUB – AG-ai, nr. 49/1789, f. 1v. 744 MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 96r, cazul districtelor Băseşti şi Noţig din Solnocul de Mijloc, f. 348v-349v, cazul districtului Hereclean din acelaşi comitat; Ştefan Paşca, notar al Herecleanului în 1802, apare deja ca viceprotopop în anul 1804 (Schematismus 1804, loc. cit.). 745 Maior 1995, p. 220. 746 Ibidem. Autorul reproduce, în notă, şi scrisoarea pe care i-o adresase episcopului la 13 octombrie 1802 în aceeaşi chestiune (Maior 1813, p. 329). În Protopopadichia, el introdusese 741 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 315 proiectul de instituire a decanilor, care-i oferă prilejul unei semnificative pledoarii în favoarea respectării privilegiilor protopopilor; printre argumentele invocate se numără administrarea tradiţională a diecezei prin intermediul protopopilor şi clauzele unirii religioase, care prevedeau obligativitatea acceptării doar a celor patru puncte florentine747. La polul opus se situează interpretarea lui Alexandru Grama, care subliniază existenţa mai multor „clase” de protopopi încă în timpul episcopului Grigore Maior şi nu uită să-i reproşeze antecesorului său că nu a cercetat în mod obiectiv fazele evolutive ale protopopiatului în secolul al XVIII-lea748. În viziunea sa, principiile care explică şi justifică totodată din punct de vedere istoric multiplicarea funcţiilor protopopiale sunt caracterul practic al acestora şi necesităţile impuse de progresul cultural al Bisericii: existenţa unor protopopi mai distinşi prin pregătire sau activitatea depusă, necesitatea probării calităţilor altora, cerinţa diferenţierii între sediile protopopiale urbane şi rurale 749. Ambele interpretări se înscriu, prin urmare, pe coordonatele teoriilor expuse de cei doi istorici în lucrările la care am făcut referire anterior, corecta lor înţelegere trebuind să ţină seama de inevitabila doză de subiectivism datorată caracterului justificativ al unor asemenea pledoarii. Domeniul asupra căruia s-a manifestat cu cea mai mare pregnanţă acţiunea reformatoare a episcopului Ioan Bob a fost cel al prerogativelor protopopilor. Din acest punct de vedere, episcopatul său a reprezentat etapa hotărâtoare în încercarea de aducere a drepturilor protopopilor „între marginile Pravilei” (după expresia lui Alexandru Grama). Metodele energice utilizate, spre deosebire de antecesorii săi, au stârnit nu rareori opoziţia celor vizaţi, manifestată în cadrul sinodului diecezan sau prin demersuri individuale, precum cele ale lui Petru Maior 750. În ciuda acestor împotriviri, durata foarte lungă a episcopatului i-a permis lui Ioan Bob să-şi îndeplinească, în mare măsură, obiectivele. Atribuţiile protopopilor – desemnate în mod generic prin formule de tipul „învăţând, dojenind, îndreptând toate după învăţătura pravoslavii” 751, ori „cu toată sârguinţa învăţând cu cuvântu şi dând bună pildă cu fapta, ca văzând preoţii buna un paragraf consacrat privilegiului protopopilor de a nu putea fi destituiţi decât printr-o sentinţă pronunţată de soborul mare (Maior 1998, p. 200-201). 747 „[…] că eparhiia a vlădiciei aceştiia, după tocmealele leagei greceşti, pururea şi înainte de unire şi după unire s-au povăţuit după vlădica prin protopopi […] şi clirul totdeuna are cale a cerca mai sus, ca nimene să nu îndrăznească a băga altele afară de ceale cunoscute patru puncturi întră românii cei uniţi din Ardeal.” Maior 1995, p. 226. 748 Grama 1895, p. 238-239. 749 Ibidem, p. 240-241. 750 Exemple semnificative în acest sens sunt denunţurile adresate Congregaţiei de Propaganda Fide în anii 1793-1794 (Bârlea 1948, p. 400-404, doc. nr. CLXV, CLXVI), în care Maior acuză îndeosebi lipsa de interes a superiorului său pentru activitatea pastorală şi misionară; din punctul de vedere al apărării atribuţiilor protopopilor, cele mai reprezentative sunt însă scrisorile unui „protopop bătrân” (Petru Maior) către episcopul Ioan Bob, din 9 martie, 13 şi 14 octombrie 1802, 22 iunie 1803 şi 4 august 1804, aceste valoroase mărturii fiind publicate chiar de autorul lor în Istoria Besericei Românilor (1813, notele inserate la p. 311, 319, 329, iar ultimele două în text, în traducere românească, la p. 334-335, 336-341). 751 MRUB – Protocollum 1790-1791, f. 47r-48r, actul de numire al lui Gheorghe Tatu, din 19 mai 1791, citat şi mai sus. 316 Un timp al reformelor sârguinţă frăţiei tale mai tare să să îndemne spre plinirea deregătoriilor sale şi norodu cel credincios să urmeze cu tot deadinsu bunei creştinătăţi, ferindu-să de rău şi îndeletnicindusă cu faptele cele bune” 752 – se încadrau, în această perioadă, unei triple sfere de activitate: pastorală, jurisdicţională şi administrativă. Pentru a putea răspunde acestei misiuni, ei trebuiau să fie suficient de instruiţi, după cum se poate înţelege din răspunsul trimis de Ioan Bob unui preot care-i solicitase conferirea demnităţii respective: „În vremile de acum trebuie învăţătură să aibă cel ce vrea a fi protopop, procopsit în Theologhie Dogmatică, Moralicească, Canoane, Sfânta Scriptură şi întru altele care sânt foarte de lipsă nu numai la acea deregătorie, ci şi la popie […]” 753. Atribuţii pastorale. O importanţă deosebită a fost acordată acţiunii de pastoraţie, concretizată prin obligaţia efectuării de vizitaţii canonice pentru a constata starea bisericilor şi dotarea parohiilor, a cerceta moravurile preoţilor, modul în care aceştia îşi îndeplineau sarcinile liturgice, administrau Sfintele Taine şi îi catehizau pe credincioşi, în fine pentru a investiga moralitatea şi educaţia religioasă a credincioşilor şi nu în ultimul rând pentru a verifica existenţa şi completarea regulată a protocoalelor parohiale. Protopopii au primit îndemnuri în acest sens prin circularele episcopale sau prin instrucţiuni cu un caracter normativ foarte bine precizat, precum cele stabilite de sinodul diecezan din anul 1821 754. Recomandări asemănătoare au fost adresate vicarilor foranei prin instrucţiunile din anul 1787 şi canonicilor capitulari prin actul fundaţional din 1 februarie 1807. În unele cazuri, episcopul le-a solicitat protopopilor trimiterea unor rapoarte detaliate despre clerul subordonat, mai ales în situaţiile în care avea informaţii despre grave şi repetate neglijenţe sau abuzuri ale preoţilor. Aşa s-a întâmplat la 28 septembrie 1802, când Ioan Bob le-a cerut protopopilor şi inspectorilor din comitatele Solnocul de Mijloc şi Crasna să-i raporteze despre modul în care preoţii îşi îndeplineau îndatoririle liturgice şi pastorale, dacă îi instruiau pe tinerii căsătoriţi cu privire la semnificaţia căsătoriei şi dacă le verificau cunoştinţele religioase, dacă îi catehizau mai ales pe copii, în fine dacă se ridicau la înălţimea demnităţii sacerdotale prin comportamentul lor 755. Ca urmare a îngrijorării resimţite de cei vizaţi de această investigaţie, episcopul i-a transmis lui Gheorghe Marincaş din Pericei instrucţiuni suplimentare: „Luând noi informaţia despre preoţii eparhii Molitvii tale împreună cu relaţia răspundem cum că nu pentru aceia poftim noi informaţie despre purtarea preoţilor, ca cu toţi să să tragă la judecată, ci numai ca să avem cunoscută din vreme în vreme purtarea şi îndreptarea fieştecăruia preot, pentru ca să putem şi să ştim ce rândui la MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 33r-v, actul de numire al lui Vasile Filipan ca protopop al districtului Buza din comitatul Dăbâca, emis la 2 noiembrie 1800. 753 Ibidem, f. 89r, scrisoarea din 11 martie 1801. 754 M. Moldovanu 1872, p. 69-71, secţiunea II: Pentru vicaresi, protopopi sî vice-protopopi. Mai succint, aceste instrucţiuni au fost reînnoite şi prin decizia sinodului din anul 1833, unde apare în plus datoria protopopilor de a raporta anual numărul familiilor şi al credincioşilor, ca şi starea parohiilor şi filiilor, până în data de 1 noiembrie, pentru alcătuirea şematismului diecezan (ibidem, p. 64, punctul 2). 755 MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 321r-v. 752 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 317 întâmplările care de multe ori vin despre preoţi; pentru aceaia din an în an rânduita informaţia preoţilor ni-o vei trimite, însă nu cu larmă, ci numai cu cumpăt ştiricind purtarea preoţilor, iar Molitva ta după datoria deregătorii te vei sili în cât va fi cu putinţă pe cei greşiţi a-i îndrepta pe rând, ba pe ceia care nicidecum nu vreau a să îndrepta şi sânt cu scandela norodului cu trajere la sobor şi judecată încă te vei sârgui a-i îndrepta.” 756 Ilustrativă pentru misiunea pastorală a protopopilor este şi imaginea oferită de o altă sursă, neoficială şi totuşi concordantă sub acest aspect cu normele prescrise de episcop: lucrarea Protopopadichia, în care Petru Maior inserează o asemenea pledoarie în favoarea rolului de îndrumător spiritual deţinut de protopopi 757. Atribuţii jurisdicţionale. Principala acţiune a episcopului a avut însă în vedere limitarea jurisdicţiei protopopiale. Motivaţia era de natură imediată – dorinţa de înlăturare a abuzurilor protopopilor –, dar avea şi o semnificaţie mai generală, constând în încercarea de reglementare a dreptului lor de judecată în conformitate cu normele canonice cuprinse în Pravilă şi, desigur, cu propria predilecţie pentru o guvernare autoritară 758. Ioan Bob a urmărit îndeplinirea acestor obiective prin tendinţa constantă de micşorare a autorităţii protopopilor, susţinută de consilierii săi şi evidenţiată de severitatea procedurală de care dădeau dovadă cancelaria şi consistoriul episcopal, nelipsită uneori de erori 759. În mod concret, au fost puse în discuţie caracterul şi limitele dreptului de jurisdicţie al protopopilor exercitat în cadrul forurilor protopopiale, în cauzele penale în care erau implicaţi preoţii şi în cele matrimoniale 760. Funcţionarea forurilor protopopiale fusese reglementată prin hotărârile sinoadelor diecezane întrunite începând din anul 1700 761. Sinodul din anul 1742 recunoscuse prerogativele jurisdicţionale ale protopopilor, solicitând însă ca toate cauzele penale mai importante şi cu deosebire cele matrimoniale să fie transmise scaunului episcopal (consistoriului) pentru revizuire şi stabilirea sentinţei 762. În consecinţă, cel puţin din punct de vedere funcţional, forul protopopial constituia prima instanţă, în cadrul căreia trebuiau judecate toate cauzele, fără excepţie; nu puţine au fost cazurile când nerespectarea acestei prevederi determina retransmiterea cauzelor respective la scaunul protopopial. Nu la fel stăteau lucrurile din punct de vedere canonic: tendinţa constantă a conducerii Episcopiei, începând cu deciziile sinodului întrunit în luna septembrie a anului 1700, a fost aceea de limitare a jurisdicţiei protopopilor şi de preluare a dreptului Ibidem, f. 343r-v, scrisoarea din 17 noiembrie 1802. Maior 1998, p. 106-135. Pentru comparaţie, vezi atribuţiile protopopilor în acest domeniu prezentate de canonistul Ioan Raţiu (1877, p. 320-323). 758 Bârlea 1948, p. 220. 759 Cel mai cunoscut caz de sentinţă eronată este cel al protopopului Chiril Ţopa, relatat de Petru Maior (1995, p. 187-190); totuşi, nu este exclus ca şi în acest caz istoricul să fi oferit o proprie interpretare a faptelor. Acelaşi Maior a acuzat în scrisorile adresate episcopului şi erorile de natură procedurală ale cancelariei episcopale (vezi în special scrisoarea din 4 august 1804, menţionată mai sus). 760 Pentru reglementări sinodale anterioare privind cauzele matrimoniale vezi Miron 2004, p. 162. 761 Ibidem, p. 128-132, pentru evoluţia instituţiei şi activitatea ei în această perioadă. 762 M. Moldovanu 1869, p. 149-150 (punctele 3 şi 11). 756 757 318 Un timp al reformelor de pronunţare a sentinţelor, în virtutea faptului că episcopul era singura autoritate dotată cu putere decizională în materie de jurisdicţie 763; prevalându-se de acest drept, episcopii considerau autoritatea protopopilor doar ca delegată şi, ca atare, limitabilă sau chiar retractabilă în orice moment. În replică, protopopii şi-au apărat privilegiile, Petru Maior oferind şi o fundamentare teoretică pentru această atitudine: considerarea autorităţii protopopilor ca ordinară şi a consistoriului episcopal ca instanţă de apel 764. Sinodul protopopial a cunoscut şi el o evoluţie semnificativă, apropiindu-se în această perioadă de instituţia similară din Biserica Romano-Catolică şi suferind transformări asemănătoare celor care au condus la restructurarea soborului mare 765. Numele sub care este desemnat în sursele româneşti („sobor mic”, „sobor de eparhie”, „sobor protopopesc” sau chiar „sinod parţial”) nu lasă să se întrevadă faptul că intervine deja o distincţie între sinodul propriu-zis constituit din protopop şi din toţi preoţii districtului protopopial şi sinodul restrâns (desemnat poate cu expresia „adunare de sobor”), la care participau, alături de protopop, doar asesorii forului judiciar al protopopiatului şi notarul districtului 766. Constituirea acestuia din urmă cu predilecţie în for ecleziastic, cu rol de primă instanţă atât în cauzele contencioase şi penale ale preoţilor, cât şi în cele matrimoniale, nu mai permitea, din motive de operativitate, convocarea tuturor preoţilor. Aceştia participau însă atunci când sinodul avea drept obiect alegerea asesorilor forului protopopial, a notarului districtual, a deputaţilor pentru sinodul diecezan electoral (de fapt un singur deputat era desemnat prin vot, ceilalţi doi fiind protopopul şi notarul) sau instalarea noului protopop, ori chestiuni administrative de importanţă mai mare, precum publicarea deciziilor sinoadelor diecezane 767. În afara motivaţiei canonice, situaţia reală din dieceză, caracterizată de abuzuri ale protopopilor şi de prerogative necanonice asumate în continuare de aceştia în virtutea unei tradiţii adânc înrădăcinate768, justifica măsurile reformatoare ale episcopilor. Raţiu 1877, p. 303-304. Analiza canonică a originii şi specificităţii forului protopopial, ca şi a caracterului ordinar sau delegat al autorităţii acestuia a fost efectuată de Alexandru Grama (1895, p. 174-178, 197-204); vezi şi Raţiu 1877, p. 323-324. Teoria lui Petru Maior este expusă în lucrarea Protopopadichia (Maior 1998, p. 136-139, cu privire la jurisdicţia protopopilor în cauzele penale ale clerului, şi p. 140-144, cu privire la jurisdicţia în cauzele matrimoniale). 765 Grama 1895, p. 104-106, 110-113. 766 Ibidem, p. 175, 379-380. Sinodul din anul 1833 a prevăzut şi obligativitatea existenţei apărătorului căsătoriei (cu trimitere la dispoziţia Conciliului tridentin în această chestiune), care avea datoria de a transmite întotdeauna în scris forului superior intervenţia sa, împreună cu actele procesului (M. Moldovanu 1872, p. 68). 767 Grama 1895, p. 94-96; Maior 1998, p. 136-138 (pentru jurisdicţia contencioasă şi penală). Alegerea protopopului (ibidem, p. 200; Grama 1895, loc. cit. şi p. 214) nu mai intra în atribuţiile acestei instituţii la sfârşitul secolului al XVIII-lea, iar distincţia menţionată devine evidentă în secolul al XIX-lea (vezi Raţiu 1877, p. 323 şi 280-281 – pentru noul rol îndeplinit de sinoade în acea perioadă, acela de „conferinţe pastorale”). 768 Mărturia lui Petru Maior, referitoare la chestiunile matrimoniale, este relevantă: „[…] nu s-au putut opri protopopii, ca să nu facă despărţiri de căsătorie de tot pentru pricina preacurviei, precum nici la aceea a se sili, ca totdeauna judecata prin care s-au dărâmat căsătoria să o trimită la scaonul vlădicesc pentru altă judecată şi întărire, cât de vom sta a face socoteala, mai de multe ori vom afla că nu se trimit zisele pricini şi hotărâri la scaonul vlădicesc decât se trimit; 763 764 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 319 Ioan Bob a încercat să-şi asume dreptul de decizie în toate cauzele, inspirându-se probabil şi din prevederea conţinută în decretul imperial din 12 decembrie 1781, cu privire la obligativitatea judecării cauzelor matrimoniale de către două instanţe diferite769. Astfel, în anul 1793, arhiereul a dispus ca toate cauzele penale în care erau implicaţi preoţii, după judecarea lor în forul protopopial, să fie transmise consistoriului episcopal pentru confirmarea sentinţei770. Tentativa de generalizare a procedurii uzitate în cazurile matrimo-niale, corelată cu cea de supraveghere a strictei respectări a acesteia, a fost completată cu o altă restrângere a autorităţii protopopilor, în privinţa dreptului de acordare a dispenselor pentru vestirile căsătoriei, rezervat în exclusivitate episcopului 771. În acelaşi sens, instrucţiunile redactate pentru uzul vicarilor foranei (în 1787) şi al canonicilor capitulari (în 1807) au acordat un loc important chestiunilor jurisdicţionale, obiectivele fiind şi în aceste cazuri instituirea unui control asupra jurisdicţiei protopopiale şi asigurarea respectării prerogativelor episcopale. Transformarea caracterului autorităţii protopopilor (din ordinară în delegată) a influenţat autoritatea sinoadelor protopopiale, ale căror decizii aveau acum nevoie de confirmarea forului episcopal 772. În plus, în contextul tulburărilor produse de răscoala lui Horea şi cu puţin înaintea desfiinţării efective a forurilor ecleziastice, decisă de Iosif al II-lea în anul 1786, chiar întrunirea lor a fost sever îngrădită şi supusă controlului autorităţilor: „Înţălegând Crăescul Gubernium cum preoţii cei rumâneşti şi acum întru aceste vremi tulburătoară ar cugeta pe alocure a face adunări şi a strânge săboară, au dat poruncă peste toată ţara la toate tablele ca să nu îngăduiască pe preoţi a face adunări fără ştirea tablelor, nici săboară fără slobozenia Crăescului Gubernium, poruncind dimpreună şi aceasta ca preoţilor din eraşul lor să nu li să dee slobozenia a face adunări sau săboară pănă ce făcând de ştire tablelor, ar arăta slobozenie de la vlădicul său şi întărire de la Crăescul Gubernium.” 773 Aceste recomandări au fost detaliate prin circulara din 24 ianuarie acelaşi an 774, prin care episcopul a comunicat subordonaţilor săi şi decizia sa de „a să face săbor de precum şi că mai de multe ori se despart prin protopopi căsătoriile pentru pricina curviei decât nu se despart; atâta iaste înrădăcinată în inimile acestora şi a clirului acestuia şi legea cea Grecească, şi obiceiul cel vechi.” Maior 1998, p. 144. 769 Această prevedere nu aducea nimic nou din punct de vedere procedural faţă de cele două dispoziţii ale sinodului din anul 1742, citate mai sus, deşi forul de primă instanţă nu era considerat a fi cel protopopial, ci consistoriul episcopal. Procedura uzitată în Biserica românească este descrisă de Petru Maior în Istoria Besericei Românilor (1995, p. 211-212). 770 Maior 1998, p. 137-138; Maior 1995, p. 210. În Istoria Besericei Românilor, istoricul leagă iniţiativa episcopului de solicitarea acestuia de natură financiară, exprimată în sinodul diecezan din anul 1792. 771 Această chestiune a fost discutată în cadrul sinodului din anul 1791, măsura fiind prin urmare databilă cu probabilitate în anul anterior. 772 Grama 1895, p. 112-113. 773 MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 4r, circulara episcopală din 11 ianuarie 1785. 774 „Înălţatul Crăesc Gubernium […] porunceşte ca precum la alte relighii să ţine milostiva crăiască poruncă ce s-au dat mai înainte în rândul săboarălor, aşa şi în clerul nostru de aci înainte săboară şi adunări de preoţi nu după cum şi când cuiva i s-ar părea, ci la cuvioasă şi orânduite vremi să se 320 Un timp al reformelor eparhie de patru ori în an în toată a triia lună, însă şi atunci aşa de vor fi cauze vrednice de săbor”. Protopopii erau însărcinaţi să-i transmită în scris chestiunile pentru care doreau întrunirea sinodului, urmând ca ierarhul să ceară acordul Guberniului dacă va considera necesar. Restricţiile au dispărut după anul 1790, iar conservarea sinodului protopopial a fost asigurată de funcţionalitatea lui, ceea ce nu s-a întâmplat şi în cazul instituţiei echivalente la nivelul diecezei – soborul mare. Sinodul protopopial a funcţionat ca for de primă instanţă în cauzele privitoare la membrii clerului şi în cele matrimoniale. Astfel, sinodul protopopial al districtului Crasna, întrunit în 5 martie 1782, cu participarea protopopului Dimitrie Tocaci, a notarului, a juratului districtual şi a cinci preoţi, a hotărât sancţionarea cu 24 de toiege şi lipsirea de dregătorie a diaconului Ştefan Pante pentru injuriile adresate protopopului chiar în sinod 775. O hotărâre similară, pedeapsa fizică fiind însă înlocuită prin amendă de 24 de florini, a luat sinodul aceluiaşi protopopiat la 21 mai 1791, în cazul unui preot care venise, la convocarea protopopului Gheorghe Farcaş pentru distribuirea Sfântului Mir, „mort de beat şi nici vas de mir nu ş-au adus, şi multă gălciavă în faţa săborului au făcut” 776. Sinodul districtului Mărgău, întrunit la 24 iunie 1799 sub prezidiul protopopului Daniel Ungur, l-a sancţionat cu aceeaşi amendă pe preotul Ştefan din Cuzăplac, acuzat de protopopul ortodox pentru oficierea unor căsătorii ilegale 777. Deosebit de frecvente sunt mărturiile privitoare la cauzele matrimoniale. O asemenea cauză, judecată de sinodul districtului Măhaci în 25 septembrie 1785 şi reluată în 9 octombrie 1790, a avut drept obiect acuzaţiile aduse soţiei sale de Vasile Stoica din Măhaci: adulter, părăsirea domiciliului şi că era „fermecătoare”. La prima şedinţă au participat protopopul Trăilă Popovici, notarul districtului şi patru preoţi care au optat pentru divorţ, invocând prevederile din Îndreptarea Legii; decizia luată a fost însă aceea de a se trimite cauza la consistoriu, cu următoarea motivaţie: „[…] iară noi togma acum fiind opriţi a face săbor şi această putere neavând săboru mic a face săbor de despărţit, să trimit la sfântul Conzistorium pentru Deliberatum deplin şi să sorocesc feţele la Sfântul Conzistorium […]” 778. Într-un alt caz, sinodul districtului Jucu a luat în discuţie, la 11 februarie 1791, căsătoria încheiată de Simion Chivoran din localitatea Morău fără vestiri, noaptea, în casa preotului şi fără martori, în plus soţia având un alt bărbat în viaţă. Sinodul a optat pentru invalidarea acestei căsătorii, încheiate împotriva prevederilor canonice şi a dispozifacă, totdeauna cu ştirea Crăescului Gubernium în faţa a doi comisarăşi ce să vor numi şi rândui; apoi să se facă protocoloame întru care toate lucrurile ce s-ar da înainte la acele săboară să se scrie în sus şi aşa apoi prin protopopii locurilor şi prin notarăşii săboarălor iscălite pă lângă rălaţia comisarăşilor să se trimită la Crăescul Gubernium.” Ibidem, f. 4v-5r. 775 MRUB – aî, nr. 42/1785, f. 4r. 776 Idem, nr. 238/1791, f. 3r. 777 MRUB – AG-ai, nr. 31/1799, f. 1r. 778 MRUB – aî, nr. 22/1791, f. 1r-4v. În 1790, actorul a reluat procesul, de această dată împotriva socrului său Heteu Lup din Ciugudu de Sus, care se pusese chezaş că fata lui nu-şi va mai părăsi bărbatul. Consistoriul a dezbătut cauza în şedinţele din 16 ianuarie, 6 şi 17 februarie 1791, solicitând efectuarea unei investigaţii de către protopopul Teodor Ruţa, cel desemnat anterior ca inspector al districtului Măhaci; ancheta efectuată a dat dreptate actorului (ibidem, f. 5r-9v). V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 321 ţiilor imperiale, trimiţând cauza spre revizie consistoriului episcopal 779. În scrisoarea din 14 februarie, prin care i-a trimis episcopului atestatul despre „vălătaşul” efectuat în această cauză şi raportul despre desfăşurarea sinodului, protopopul Ioan Timandi a inserat şi o informaţie despre un alt caz similar, însoţită de un relevant comentariu: „[…] neam neascultătoriu ca acesta doară nu să mai poate găsi” 780. Nu puţine au fost cazurile în care scaunul episcopal a modificat decizia forului inferior, aşa cum s-a întâmplat în cauza judecată împreună cu sinodul său de protopopul Coaşului Simion Bran, la 7 februarie 1791; hotărârea „despărţirii de tot”, motivată de boala soţiei nobilului Filimon Getze din Prislop, nu a fost acceptată de consistoriu, care a decis ca „actorul să-şi ţie muierea cu care pe lege s-au cununat şi acum la vreme de neputinţă, cu atâta mai vârtos că de la dânsa şi o fată are” 781. O sentinţă similară a fost dată şi în cauza lui Irimie Briscan din Meseşenii de Sus, despărţit de soţie în sinodul protopopial la 12 mai 1791 pentru mai multe motive: încheierea căsătoriei noaptea şi fără voia bărbatului, neconsumarea ei şi graviditatea anterioară a soţiei. Consistoriul nu a considerat întemeiată silnicia, a observat că la data cununiei bărbatul a cunoscut starea femeii, trăind după aceea împreună „mai multă vreme”. În consecinţă, căsătoria a fost judecată drept „statornică”, pentru că „s-au cununat în biserică cu nănaşi după obicei, batăr de au fost şi noapte”, iar „Irimie fiind fecior, tocma de ar fi şi fost ceva sălă au putut sta împrotivă şi a nu să duce la biserică la cununie” 782. Modificarea deciziei primei instanţe era însoţită uneori de admonestarea protopopilor pentru nerespectarea procedurii. Ioan Fülep din Remetea Chioarului a fost acuzat că urmase „Praxişului celor din afară, care Praxiş în rându căsătorii cu orânduelile besericeşti nu să loveşte, fiindcă întru aceste cauze judecătoriul trăbuie să stea totdeauna în cât e cu putinţă pă lângă căsătorie; numai pentru că n-au venit vreo parte la zioa numită, taina căsătorii nu să strică”; în al doilea rând, protopopul se făcuse vinovat de trimiterea actelor procesului fără a le pecetlui, „împrotiva obiceiului de la scaun cu inştrucţie făcut” 783. O semnificativă mustrare a primit şi vicarul Ioan Para, care acordase divorţul unei femei din Berivoi pentru impotenţa bărbatului provocată de epilepsie. Reproşându-i că nici în alte cauze nu cercetase „toate stările împrejur a lucrurilor căsătorii, ci oarecum numai pe deasupra”, episcopul l-a sfătuit pe vicar să cheme la sinod dintre preoţi „pe cei care au mai învăţat din moraliş împedecările şi aceia te vor ajuta, că singur nu le poţi toate”; fiecare cauză supusă dezbaterii sinodului trebuia să fie Idem, nr. 77/1791, f. 2r-3v. Cele două părţi au fost sancţionate cu câte 24 de beţe, iar parohul Alexandru din Morău a fost oprit de la slujba preoţească. 780 Ibidem, f. 9r-13v. 781 MRUB – Protocollum 1790-1791, f. 28v-29r, şedinţa consistoriului din 27 februarie st.v. 782 Ibidem, f. 57r-58r, şedinţa consistoriului din 2 iunie st.v.; în privinţa preotului oficiant nu a fost decisă nici o sancţiune. 783 MRUB – Protocollum 1792-1796, f. 90v-92r, şedinţa consistoriului din 23 decembrie 1794; Deliberatum-ul consistorial subliniază şi necanonicitatea deciziei sinodului protopopial de acordare a divorţului, motivată doar de faptul că incta ar fi fost „neputincioasă, că-i tremură mânile şi ar fi slabă de fire, într-atâta cât n-ar putea chivernisi casa” şi îngriji de copii. 779 322 Un timp al reformelor „desăvârşit după canoane judecată”, pentru că, observa ierarhul, „de la frăţia ta totdeauna mai mult aşteptăm, fiind şi vicarăş, decât de la protopop singur” 784. Alte exemple probează faptul că cel puţin unii dintre protopopi au înţeles să nu depăşească sfera atribuţiilor recunoscute de scaunul episcopal. Astfel, sinodul prezidat în 27 ianuarie 1798 de Grigore Caliani, protopopul districtului Beiu, nu a acceptat motivele invocate de Gafia Lăpădat, soţia lui Mihăilă Mac din Găbud, şi a decis ca ea să se întoarcă la bărbatul „cel pre lege”, lăsând pe seama consistoriului decizia finală: „Despre altele şi şi despre această judecată întru toate lăsând să judece Sfântul Conzistorium despre toate stările împrejur după înalta înţelepciune, cum o fi mai bine să placă lui Dumnezeu.” 785 Sinodul districtului Mănăştur (din Chioar), întrunit la 10 iunie 1799 de protopopul Terenţie Pop, a decis despărţirea de traiul laolaltă în cauza dintre Katalina Pogátsán din Hideaga şi László Dragos din Colţirea, „până când s-ar putea face mai desăvârşit revizie la Sfântul Conzistoriu” 786. Sinodul districtului Pălatca, prezidat de viceprotopopul Teodor Elekes, a judecat în 13 septembrie 1802 cauza dintre Marişca Budălăcian şi Filimon Pozmuşan, ambii din Sărmaşu Mare. Căsătoria celor doi fusese încheiată, conform declaraţiei actriţei, de parohul David „în casa sa (beat fiind), noapte, neîntrebându-mă place-mi au ba, fără de vestiri, nu în vreme slobodă şi în vreme oprită de cununii”, după ce acelaşi preot o amăgise „amu cu cuvinte blânde, amu cu vin”; în plus, bărbatul nu era „harnic de muiere”, fapt afirmat chiar de el. Luând în considerare circumstanţele, sinodul a hotărât ca femeia să poată contracta o nouă căsătorie „de va căpăta blagoslovenie de la scaun”, iar parohul satului a fost oprit de la slujba preoţească, pentru încălcarea gravă a reglementărilor în vigoare 787. MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 104v-105r, scrisoarea din 8 aprilie 1801. MRUB – AG-ai, nr. 2/1798, f. 1r-v; motivele invocate de împricinată fuseseră înşelarea în persoană şi neconsumarea căsătoriei. O atitudine similară reiese şi din decizia sinodului prezidat de protopopul George Demeter al Turzii (citată supra, cap. V.3.2), care nu s-a lăsat înşelat de declaraţiile părtinitoare din vălătaşul actorului (Idem, nr. 20/1796, f. 1r-5r). 786 MRUB – Consistoriu-ai, nr. 1/1799-1804, f. 1r-14r; cererea de divorţ a soţiei era motivată de violenţele bărbatului, de faptul că acesta „ş-au băut tot ce-au avut” şi de încheierea căsătoriei prin silnicie. În dosar se mai păstrează câteva atestate din anii 1803-1804 şi raportul despre un vălătaş efectuat la cererea actriţei în 14 mai 1804, în care se susţine printre altele existenţa impedimentelor înrudirii de sânge şi spirituale între cei doi soţi. Data acestei investigaţii probează amânarea deciziei consistoriale, care s-a pronunţat doar la 20 iunie 1807, când s-a hotărât „despărţire de traiul laolaltă până ce soţul îşi va îndrepta viiaţa şi apoi se va aşeza almintrelea după stările împrejur” (MRUB – Consistoriu, 1807, f. 15r; tot aici, f. 47r-v, răspunsul episcopului, din 18 noiembrie, la scrisoarea anterioară a protopopului, prin care îi comunica refuzul rejudecării cauzei pentru „despărţire de tot” şi-l îndemna „să-i întocmească, ca neurmând îndreptarea lui Laslo, pe Gafie la răbdare şi îngăduinţă a o întocmi”). Dar acelaşi protopop a fost sever mustrat de episcop pentru că decisese desfacerea unei căsătorii datorită, se pare, comportamentului violent al soţului; ierarhul l-a sfătuit „să ia mai bine sama în judecata cauzălor de căsătorie şi cu cetania împedecărilor căsătorii în Moraliş să te ajutorezi, ca aşa nici să greşeşti în cunoştinţă, nici să te faci de scădere înaintea altora” (MRUB – Protocollum 18001802, f. 351v, scrisoarea din 3 decembrie 1802). 787 MRUB – AG-ai, nr. 49/1802, f. 1r-9r; dosarul conţine şi declaraţiile martorilor interogaţi în cursul celor două vălătaşe efectuate, primul la dispoziţia viceprotopopului, iar cel de-al doilea, 784 785 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 323 Opoziţia protopopilor faţă de limitarea prerogativelor proprii, manifestată prin intervenţiile din timpul sinoadelor diecezane din anii 1791 şi 1792, a continuat aşadar în unele cazuri şi în perioada următoare, când unii protopopi au uzat de prerogativele respective chiar cu riscul sancţiunilor. Nu se poate vorbi însă de o opoziţie generalizată, ci mai degrabă de o progresivă impunere a prerogativelor scaunului episcopal. Relatările lui Petru Maior, cu toate exagerările conţinute, sunt totuşi relevante pentru atitudinea reprezentanţilor elitei clericale conştienţi de statutul lor. În legătură cu jurisdicţia în cauzele penale, el subliniază imposibilitatea practică a aplicării dispoziţiei episcopului: „Ba, togma de ar fi vrut protopopii şi săboarele lor a se slobozi la aceea până acuma neauzită a vlădicului Ioann Bob poroncă […] însuşi sfinţia sa ar fi simţit în scurtă vreme că cu neputinţă iaste, ca atâtea pricini câte se întâmplă într-o ţară mare ca aceasta, toate singur să le judece. Aşa, că sunt mulţi protopopi şi armaţi cu puterea şi cu privileghioanele care arăt, însă scaonul vlădicesc lucrurile care ajung acolo nu le poate isprăvi cum se cuvine toate, dară încă de s-ar descărca protopopii de puterea şi drepturile sale. Pentru aceea curând, au ar fi întors protopopilor puterea aceea, au adevărat necuviinţe şi rătăcire ca aceea în scurtă vreme ar fi urmat în clirul şi în beserica aceasta, cât nu ştiu cu ce mijlocire s-ar fi vindecat.” 788 Chestiunea jurisdicţiei în cazurile matrimoniale îi oferă istoricului prilejul unei microdisertaţii despre noţiunea de obicei, el încercând să justifice pe această cale frecvenţa cazurilor în care se perpetua procedura tradiţională; argumente raţionale aduce Maior şi în sprijinul dreptului protopopilor de a acorda în continuare dispense pentru vestirile căsătoriei: „De unde urmează că pentru că pofta scaonului vlădicesc au fost ca căsătoria pentru preacurvie să nu se desfacă şi ca pricinile cele de căsătorie de despărţanie de tot, după ce se hotăresc o dată în săborul cel protopopesc, să se trimită şi la scaonul vlădicesc, nice cum nu se poate zice aceasta a fi obicei clirului şi eparhiei vlădiceşti, ci numai prax a scaonului vlădicesc, de vreme ce clirul nici odinioară n-au voit ca să se bage acel obicei şi împotriva firei obiceiului iaste ca acela să se bage cu sila. Dară şi întâmplările cele dese împrotiva praxului scaonului vlădicesc (şi credinţa tuturor preoţilor şi mirenilor din eparhia vlădicească carii toţi cred cum pentru preacurvie se poate strica căsătoria) arată a nu fi acela obicei aşezat, nice a i se cuveni nume de obicei, precum cunoscut iaste celor ce ştiu firea obiceiului.” 789 mai detaliat, la cererea consistoriului. Consistoriul a amânat, se pare, soluţionarea unei cauze în care decizia de desfacere a căsătoriei putea fi cu greu evitată. 788 Maior 1998, p. 138. 789 Ibidem, p. 144; în acelaşi sens se pronunţă istoricul şi în scrisoarea adresată episcopului la 21 iunie 1803, menţionată mai sus. În continuare (p. 144-159) Maior discută, pe parcursul a patru paragrafe, despre legalitatea pronunţării divorţului în cazurile de adulter, în conformitate cu dreptul canonic ortodox şi cu legislaţia utilizată în Biserica Ortodoxă. În chestiunea dreptului de dispensă pentru vestirile căsătoriei, argumentele invocate sunt „binele de obşte” („cele mai asemenea adevărului şi care sunt obştei mai de folos”) şi similaritatea între administraţia provincială (care deţinuse în perioada 1786-1790 această prerogativă) şi ierarhia ecleziastică 324 Un timp al reformelor Atribuţii administrative. Din punct de vedere administrativ, sarcinile atribuite întregului corp sacerdotal au dobândit o pondere sporită în contextul reformismului iosefin. Statul încerca pe această cale să determine transformarea clerului într-un organism birocratic mai pregătit să răspundă rolului membrilor săi de îndrumători în toate chestiunile vieţii religioase şi civile. În acest sens, este ilustrativă motivaţia numirii lui Teodor Ruţa ca protopop, înfăţişată de episcop în scrisorile adresate în ianuarie 1788 clerului şi credincioşilor din districtul Ghiriş: „Cugetănd noi pururea după poruncile împărăteşti, prin eparhiile care prin moartea protopopilor celor bătrăni rămăn fără protopopi a răndui protopopi ca acei cari cu a sa învăţătură sânt destoinici a învăţa şi norodul şi pe molitvele voastre, ba încă şi lucrurile care adesăori ne vin a le isprăvi prin eparhii şi noaă ca Crăescului Gubernium în limbă lătinească să le dăm, iar de aci înălţatului împărat să le trimită ştiu […]”; „De vreme ce înălţatul împărat tare ne porunceşte ca în locuri mai de cinste cari să găsăsc fără preoţi să aşăzăm pe unii clerici ca acei cari cu învăţătura sa prin şcoale cu cheltuială împărătească căştigată sânt harnici a învăţa norodu datoria creştinească şi a isprăvi şi alte lucruri […], iară de altă parte fiiul nostru Theodor Rugia cu învăţătura Pravoslaviei şi a Politiei împodobit, care nu numai întru cele duhovniceşti cu a sa sărguinţă şi blăndeţe va fi voaă fiilor de folos, ci şi întru cele dinafară cu sfatu şi scrisoarea spre cele bune şi folositoare va fi de ajutoriu […]” 790. O asemenea sarcină încredinţată clerului a fost participarea la operaţiunile de conscriere prilejuite de recensământul iosefin al populaţiei. Instrucţiuni stricte în acest sens au fost transmise prin circulara episcopală din 5 martie 1785791. Împotriva răstălmăcirii de către ţărani a sensului recensământului, înţeles ca o conscripţie militară având drept scop militarizarea lor 792, protopopii şi preoţii trebuiau să explice poporului că recensământul nu se făcea nicidecum pentru „alegerea şi strângerea ficiorilor la cătănie, ci numai pentru binele de opşte, pentru care e foarte de lipsă lămurit a să şti căţi lăcuitori să află întru această ţară de tot feliu de neam şi de norod”. Alături de reprezentanţii autorităţilor, membrii clerului erau făcuţi răspunzători pentru corecta informare a credincioşilor, menită să prevină pribegirea lor; ei trebuiau să şi colaboreze efectiv la operaţiunea de recenzare, inclusiv la înregistrarea nobilimii şi la numerotarea caselor nobiliare. Spre deosebire de această sarcină excepţională, necesitatea completării registrelor parohiale de stare civilă, generalizate la românii transilvăneni prin decretul iosefin din 20 februarie 1784 793, a constituit o îndatorire cu un caracter permanent. (ibidem, p. 162-164). Despre perpetuarea în practică a acestei atribuţii a protopopilor Maior vorbeşte atât în Protopopadichia (ibidem, p. 164), cât şi în Istoria Besericei Românilor (1813, p. 311316; vezi în special scrisoarea adresată episcopului la 9 martie 1802, reprodusă în notă); un argument suplimentar îl constituie refuzul lui Ioan Bob de a-i acorda acest drept protopopului George Demeter al Turzii, care îl mai solicitase şi anterior (MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 234r, scrisoarea din 7 februarie 1802). 790 MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 68v-69r. 791 Ibidem, f. 10v-11r. 792 Confuzia cu conscripţia militară propriu-zisă, începută în vara anului 1784, este semnalată de David Prodan (1979, vol. I, p. 217). 793 Moldovan 1958, p. 162-165. V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 325 Decretul a prevăzut obligaţia completării unor registre matricole-tip, separate pentru botezaţi, căsătoriţi şi morţi, o cerinţă nu prea uşoară, dată fiind „nedeprinderea preoţilor în unile lucruri ca acestea”, conform protopopului Petru Vida al Fărăgăului 794. La rândul său, Daniil Pop al Cătinei a invocat „neascultarea multora preoţi”, datorată în opinia lui faptului că „acum de când nu-s săboare şi nu să tem de canon, foarte puţin bagă samă de porunci, numai năcaz şi nevoie cu cei mai mulţi” 795. Aceeaşi neascultare a preoţilor a fost acuzată şi de protopopul Daniel Ungur al Mărgăului796. Se explică astfel multitudinea solicitărilor adresate ierarhului român de Guberniul Transilvaniei, pentru urgentarea trimiterii tabelelor anuale cuprinzând numărul total al căsătoriţilor, botezaţilor şi morţilor şi bilanţul evoluţiei populaţiei supuse jurisdicţiei sale 797. Vina pentru aceste întârzieri, ca şi pentru trimiterea unor rapoarte care nu respectau cerinţele autorităţilor, nu o purta însă episcopul, ci clerul subordonat, care se dovedea puţin capabil să răspundă solicitărilor crescânde ale birocraţiei imperiale, interesată într-o cunoaştere cât mai completă şi constantă a evoluţiei demografice a Imperiului. Circulara expediată protopopilor de Ioan Bob la 14 ianuarie 1799 le-a poruncit, în consecinţă, „ca într-acest an cât mai curund, în anii viitori cu mult mai înainte de sfârşitul anului acel număr fără măntuinţă să-l trimiţi la scaon, almintrilea, înputându-ni-să întărzierea, pre cei vinovaţi aceii întărzieri ne vom sili a-i arăta Înălţatului Crăiesc Gubernium care prin cei din afară îi va sili la plinirea aceştii porunci.” 798 Incontestabil însă, o îmbunătăţire a situaţiei s-a produs în timp, aşa cum o demonstrează exemplul preoţilor din districtul Beclean, cărora protopopul Constantin Gyulai le ceruse „să-şi facă protocoloame şi toţi ş-au făcut şi au protocoloame noi şi legate” 799. În problema administrării districtelor încredinţate, protopopii aveau atribuţii însemnate, supuse însă şi ele măsurilor restrictive ale scaunului episcopal. Petru Maior se referă la unele dintre acestea, dar atribuie epocii lui Ioan Bob o evoluţie cu mult anterioară şi se transformă în apărătorul unor stări de lucruri cu totul anacronice. Este cazul acuzaţiei aduse episcopului că ar fi încercat să desfiinţeze dreptul protopopilor de a-i introduce pe preoţii ordinaţi în parohii, acţiune cu grave consecinţe, legate în special de imposibilitatea verificării hirotonirii (adică a autenticităţii singheliei) parohilor numiţi MRUB – AG-ai, nr. 55/1789, f. 1r, raportul trimis episcopului Ioan Bob la 21 noiembrie 1789. Idem, nr. 6/1790, f. 1r, scrisoarea adresată episcopului la 18 ianuarie 1790. Din cauza neascultării preoţilor avea să se plângă superiorului său şi succesorul lui Daniil Pop, administratorul Iosif Katanai, în scrisoarea din 3 noiembrie 1801 (Idem, nr. 65/1801, f. 1r). 796 Idem, nr. 24/1793, f. 1r, scrisoarea trimisă episcopului la 15 mai 1793. 797 Idem, nr. 16/1792, f. 1r-v, nr. 27/1796, f. 3r, nr. 12/1797, f. 4r, nr. 45/1798, f. 1r, nr. 12/1801, f. 1r, adresele din 11 septembrie 1792, 15 septembrie 1796, 18 mai 1797, 18 decembrie 1798 şi 19 februarie 1801. Modelul unei asemenea tabele, care trebuia alcătuită pentru fiecare comitat şi cuprindea atât un bilanţ pe anul respectiv, cât şi unul comparativ cu anul anterior, a fost transmis de Guberniu în anul 1797, ca urmare a unor repetate neconcordanţe între cerinţele autorităţilor şi rapoartele primite (Idem, nr. 12/1797, f. 7r, 8r). 798 Idem, nr. 1/1799, f. 1r-v. Insistenţa episcopului se explică prin faptul că întârzierea expedierii rapoartelor solicitate de autorităţile imperiale era sancţionată, conform decretului din 22 februarie 1787 (Culegere 1787, f. 3v). 799 MRUB – AG-ai, nr. 14/1821, f. 1r, scrisoarea adresată consistoriului de protopop la sfârşitul anului 1821. 794 795 326 Un timp al reformelor fără înştiinţarea protopopilor şi a suficientei lor pregătiri pentru sarcinile liturgice 800. De fapt, protopopii aveau datoria de a semnala abuzurile, precum existenţa unor preoţi care funcţionau fără blagoslovenia arhierească, iar în privinţa examinării candidaţilor pentru sacerdoţiu nu mai erau ei cei chemaţi să se pronunţe. Mutarea preoţilor dintr-o parohie într-alta devenise şi ea o prerogativă a episcopului, interesat să controleze astfel situaţia clerului diecezan, fiind însă revendicată şi pentru protopopi, care cunoşteau mai bine comportamentul clerului subordonat 801. Pretenţia era cu atât mai puţin justificată cu cât era înţeleasă în conformitate cu reglementări şi motivaţii care nu mai aveau aplicabilitate la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi fără condiţia obligativităţii informării episcopului în legătură cu transferul efectuat 802. În realitate, această prerogativă era legată de chestiunea jurisdicţiei în cauzele penale ale clerului, reglementată deja de episcop în favoarea consistoriului; măsura viza introducerea unei administraţii mai centralizate, în consonanţă cu iniţiativele de ordin instituţional şi jurisdicţional ale episcopului. Un demers semnificativ l-a constituit încercarea de perfecţionare a organizării protopopiatelor, prin divizarea districtelor mai extinse, sesizabilă documentar pentru anii 1801-1802. Acţiunea a vizat îndeosebi zonele mai îndepărtate de centrul diecezei, care ridicau grave probleme de pastoraţie. La 21 februarie 1801, episcopul răspundea plângerii administratorului Ioan Dombi al Gherlei provocată de micşorarea eparhiei proprii, punându-i în vedere că „eparhiile nu sânt aşăzate pentru venitu protopopilor, ci pentru învăţătura norodului, fiindcă preoţii n-au pre ştiut învăţa, mai înpuţinându-să doară satele nu s-au înpuţinat venitu, ci s-au mai înpuţinat lucru” 803. Şi mai limpede reiese intenţia ierarhului dintr-o scrisoare adresată administratorului Iosif Katanai la 15 aprilie acelaşi an: „[…] noi aşa voim, pentru binele preoţilor şi a norodului, ca un protopop mai mult de 16, 17 sate să nu aibă, ca să poată şi de popi şi de norod avea grije” 804. La 1 septembrie 1801 a fost decisă reorganizarea protopopiatelor din comitatul Solnocul de Mijloc, fiind numiţi patru preoţi ca inspectori (pentru districtele Băseşti, Domnin, Tăşnad-Sărăuad şi Chişfalău) şi alţi doi în funcţia de „notariş în chip de inspector” (pentru districtele Noţig şi Şamşud) 805. Motivaţia deciziei este expusă în Maior 1998, p. 181-182; Maior 1995, p. 215-216; vezi şi scrisoarea autorului, adresată episcopului în această chestiune la 14 octombrie 1802, reprodusă în notă (Maior 1813, p. 319-321). 801 Cazul relatat în Istoria Besericei Romînilor (1995, p. 217) reflectă o încălcare a dispoziţiilor episcopului, comisă chiar de protopopul Petru Maior. Într-o scrisoare din 21 februarie 1795 trimisă protopopului Vasile Andreica al Someş-Odorheiului, Ioan Bob observa că „obiceiul acesta a muta preoţii dintr-un loc într-altul […] sfârşit bun şi în canoane întemeiat nu poate să aibă” (MRUB – Protocollum 1792-1796, f. 116v-117r). 802 Maior 1998, p. 182-183. Reglementările respective erau canoanele 9 şi 10 ale soborului mare din anul 1675 şi canonul 3 al soborului mare din anul 1700, motivate de o realitate diferită, caracterizată de mobilitatea clerului şi lipsa controlului arhiereului asupra acestuia. Faptul era recunoscut de altfel de istoric: „Această a protopopilor cădinţă era mai văzută când oamenii după voia lor îşi schimba preoţii şi îi lăpăda. Iară de când s-au înmulţit protopopii cei învăţaţi, carii au contenit pre oameni de a-şi lăpăda preoţii, arareori îşi aretă protopopii cădinţa aceasta.” Maior 1995, loc. cit. 803 MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 77v-78r. 804 Ibidem, f. 108r. 805 Ibidem, f. 169v-170r. 800 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 327 scrisoarea adresată viceprotopopului Petru Pop din Ocna Dejului, însărcinat cu supravegherea punerii ei în practică: „[…] pentru multe pricini cuvioasă şi canoniceşti, dară mai vârtos ca toate lucrurile despre care trebuie să dăm seamă Crăescului Gubernium mai curând să se poată duce în vig şi protopopii sau inşpectorii, având mai puţine sate supt a sa ocârmuire şi dare de samă pentru dânsăle, mai pe urmă să poată învăţa Creştinătatea prin biserici şi a avea grije de preoţi să înveţe norodu dătoria Creştinătăţii, ne-am îndătorit a mai micşora protopopiile şi a mai împuţina satele la un protopop sau inşpector sau notareş, precum aicea în Ardeal în mai multe locuri aşa şi în Sălaj, împărţind eparhiile […] rânduim la fieştecare ocârmuitoriu […]” 806. În continuarea scrisorii sunt detaliate atribuţiile conferite noilor demnitari, similare în general celor acordate viceprotopopilor: reglementarea diferendelor ivite între preoţi şi credincioşi, judecarea şi îndreptarea celor mai uşoare de către ei înşişi, judecarea cauzelor de căsătorie doar la Băseşti, de către toţi inspectorii şi notarii împreună cu trei sau patru preoţi, dintre care unul trebuia să funcţioneze ca apărător al căsătoriei, respectarea cu stricteţe a dispoziţiilor în vigoare privind aceste cauze, interdicţia de a percepe alte taxe decât cele cuvenite. Totodată, inspectorii şi notarii trebuiau să supravegheze activitatea preoţilor, cu deosebire în privinţa efectuării celor trei vestiri înainte de încheierea căsătoriilor şi a completării registrelor matricole 807. Nu toţi şi-au îndeplinit însă în mod satisfăcător îndatoririle, după cum reiese din mustrarea trimisă inspectorului din Domnin în iunie 1802; acesta a fost acuzat că tolera încheierea unei noi căsătorii de către cei despărţiţi în mod necanonic, prin încălcarea principiului indisolubilităţii matrimoniului 808. Aceeaşi reorganizare a fost impusă şi în comitatul Crasna, unde au fost înfiinţate alte două districte (Şimleu şi Crasna), pe lângă cele două existente deja (Periceiu şi Ip), toate fiind încredinţate unor inspectori 809. La solicitarea inspectorului Gheorghe Pop din Periceiu de a nu i se împărţi eparhia, episcopul a răspuns ca şi în cazul altor plângeri, adăugând că „vâlfa inşpectorilor şi a protopopilor nu stă în mulţimea satelor, ci în purtarea de grijă de toate, aşa cât toate să fie după rânduiala Bisearicii şi după canoane”; cât despre venituri, ierarhul observa că „în vremile de acum nici protopopii, nici inşpectorii n-au puterea a traje şi numai cât li-e osteneala şi munca” 810. În comitatul Cluj, reorganizarea a constat mai degrabă în redistribuirea parohiilor, pentru că singurul district nou apărut (în afara celui al Clujului) a fost Pălatca 811. Ibidem, f. 171r-v. Ibidem, f. 171v-173r. 808 Ibidem, f. 304r-v. 809 Ibidem, f. 106v-107r, scrisoarea episcopului din 13 aprilie 1801 adresată preotului Ştefan Moldovan, din care reiese intenţia acestei reorganizări; în 1804 toţi cei patru inspectori din Crasna fuseseră promovaţi la funcţia de viceprotopop (Schematismus 1804, p. 141). 810 MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 196v-197v, scrisoarea din 27 noiembrie 1801. 811 Schematismus 1804, loc. cit. Episcopul l-a informat pe Iosif Katanai despre împărţirea satelor din districtele Pălatca, Sânmărtin, Fărăgău şi Cătina la 1 decembrie 1802; anterior, la 27 octombrie, episcopul îi trimisese lui Katanai un răspuns similar celui adresat inspectorului Periceiului, ca urmare a plângerii sale pentru micşorarea eparhiei (MRUB – Protocollum 18001802, f. 330v-331r, 347v). 806 807 328 Un timp al reformelor Evoluţia instituţiei protopopiale reflectă aşadar, prin ansamblul domeniilor ei de activitate – pastoral, jurisdicţional şi administrativ –, orientarea constantă a episcopului Ioan Bob spre o guvernare autoritară, bazată pe cunoaşterea cât mai deplină a realităţilor din dieceză. Acuzarea abuzurilor comise de protopopi oferă exemple suficiente în acest sens, cazul lui Daniil Pop Cătineanul fiind printre cele mai relevante. Protopopul se remarcase prin acţiunile întreprinse în timpul tulburărilor confesionale provocate de mişcarea lui Sofronie 812 şi fusese purtătorul de cuvânt al clerului în sinodul din 1782, rostind cuvântul de despărţire adresat episcopului Grigore Maior. El nu s-a bucurat însă de favorurile noului episcop, iar desemnarea tânărului Petru Maior, fiul unui protopop cu mult mai puţine merite, în fruntea protopopiatului Gurghiului, l-a rănit profund. La începutul anului 1785, Ioan Bob a respins intervenţia lui în favoarea unui preot, văr deal său, sancţionat pentru oficierea mai multor căsătorii ilegale 813. În acelaşi an, episcopul a refuzat hirotonirea unui diac propus pentru preoţie, aducându-i aminte protopopului Cătinei de ordinul imperial privind interdicţia sporirii numărului preoţilor 814. Cea mai severă admonestare i-a făcut-o însă la 1 septembrie, în legătură cu oficierea unor căsătorii ilegale prin care fuseseră lezate prerogativele parohilor de rit latin: „[…] Frăţia ta şăzând atâta vreme în Blaj mai bine trăbuie să ştii orânduialele de curund venite, precum şi canoanele şi aşăzământurile Besearicii, aşijderea şi cointelligentia cum vicinis alterius ritus parochis […]; eu cu toate acestea nu cred că Frăţia ta ai îndrăznit a face unele ca acestea, păntru care alţii necum protopopiia, ce încă şi preoţiia şi-o pierdut, dară încăş de o parte pociu zice şi eu că de ce m-am temut nu oi scăpa, adecă m-am temut că Frăţia ta păntru lăcomia ţi piarde tistiia, că alta-i diferentia întră noi şi întră ai noştri, alta-i cu ceialalţi de altă leage, precum vei vedea din scrisoarea Exţălănţii sale Pişpucului.” 815 Un alt protopop al cărui comportament a format obiectul unor aspre critici a fost Petru Ungur, protopopul Santăului. Fost susţinător al candidaturii lui Ioan Bob la scaunul episcopal, dar implicat şi în acţiunea din anul 1791 a clerului din Solnocul de Mijloc, Crasna şi Chioar, acesta a fost acuzat de notarul clerului, pe baza plângerilor primite, pentru căsătorii ilegale (inclusiv ale unor credincioşi romano-catolici), pentru frecventarea târgurilor şi neglijarea bisericii şi pentru că era „trăgătoriu” 816. Mai târziu, în anul 1795, el i-a solicitat episcopului să le acorde preoţilor din protopopiatul său dreptul Conform copiei unui atestat semnat de colonelul Karl von Enzenberg (MRUB – AG-ai, nr. 4/1780, f. 1r), dar şi propriilor declaraţii ale lui Daniil Pop din scrisoarea adresată lui Ioan Bob la 14 iunie 1785, prin care îşi recomanda fiul ca fiind „vrednic de popie şi de protopopie” (MRUB – aî, nr. 71/1785, f. 4r-5r). 813 MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 3r-v, scrisoarea din 13 ianuarie. 814 Ibidem, f. 18r, scrisoarea din 17 iunie st.v. 815 Ibidem, f. 24r. Corespondenţa din anii următori conţine şi alte asemenea mustrări, precum cea din 4 august 1794, când ierarhul i-a reproşat subordonatului său că menţinuse un preot bigam în Meheş, deşi parohul neunit îşi exprimase dorinţa de a îmbrăţişa unirea împreună cu credincioşii, cu condiţia primirii terenului bisericii (MRUB – Protocollum 1792-1796, f. 68v). 816 MRUB – Protocollum 1785-1788, f. 27v, scrisoarea din 19 octombrie 1785. Petru Maior îl aminteşte ca pe unul dintre protopopii nedreptăţiţi de judecata consistoriului episcopal, tocmai ca urmare a taxelor percepute de la preoţi (1995, p. 179). 812 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 329 de a-şi schimba parohiile, în conformitate cu un obicei vechi şi acceptat al locului. Răspunsul lui Ioan Bob este caracteristic pentru întreaga sa atitudine faţă de autoritatea revendicată de protopopi: „Noi ne bucuram că frăţiile voastre (prout erat etiam Augustae fundatricis pia intentio) cari aţi ieşit din funduşurile celea mari vă veţi sârgui obiceiurile celea vechi împotriva canoanelor rădăcinate încât va fi cu putinţă a le reformălui, dară precum vedem frăţiilor voastre încă vă place celea vechi, că doară sânt mai mănoasă; pricinile care ai adus frăţia ta, pentru care scrii că s-ar putea muta, oare în ce canon, aut in qua parte juris canonici să află, nouă nu ni să văd îndestulate; vrem cu adevărat pentru folosul cel sufletesc et ex solidis motivis promovendae religionis et majoris boni animarum să să mute, dară obiceiul cel vechi nu vrem a-l ţinea, ca fără de canonicească pricină, numai din voia sa şi pentru ceva dobândă vremelnică să umble din loc în loc preoţii alegând parohiile.” 817 Acţiunea ierarhului urmărea o reformare radicală în acest domeniu, în vederea asumării de către protopopi a adevăratei lor misiuni, după cum îi scria protopopului Cigului Gheorghe Nagy, la 22 noiembrie 1795: „[…] că de-i aşa precum scriu preoţii din varmeghia aceia bieţi preoţi sânt de jaf protopopilor, popoarăle sânt vânătoare şi care dă mai mult acela o capătă, să fac mutări după voia protopopilor […], care lucru fiind împotriva firii, după ce să vor găsi aşa cu adevărat cu judecată după canoane şi de protopopie şi de popie ca neşte simoniaci să vor lipsi, care n-am vre, cu atâta mai vârtos că căderea protopopilor din cinstea sa iaste totdeauna micşorare bunei evlavii creştineşti, că de sânt cei ce trebuie să arate lumină trăgători şi vânzători de popoară, ce pildă bună va lua norodul creştinesc, au nu să va scăndăli în jefuiri ca acelea şi aşa vor huli Pravoslavia?” 818 Alături de sancţionarea celor mai grave abuzuri, o măsură prin care s-a urmărit sprijinirea protopopilor bătrâni sau bolnavi a fost desemnarea unor preoţi tineri ca şi coadjutori (capelani), chiar împotriva dorinţei respectivilor protopopi, desigur puţin bucuroşi să-şi împartă veniturile cu aceştia. Astfel, Dimitrie Pop din Şomcuta a fost numit ajutor al protopopului Gheorghe Lipcei din Craidorolţ 819, iar Nicolae Sanciali al lui Ioan Pop din Orăştie 820. Fiind vorba de preoţi originari din alte zone, numirea lor era însoţită uneori de o călduroasă recomandare adresată credincioşilor, care trebuiau convinşi să accepte un paroh străin, legat eventual de comunitate doar prin căsătorie. Acesta a fost cazul lui Nicolae Sanciali, ajuns mai târziu viceprotopop al districtului (cu sediul la Cugir) 821. Cât despre reacţia protopopilor vizaţi, relevantă este atitudinea lui Gheorghe Lipcei, care s-a plâns episcopului, la 25 iunie 1801, că trebuia să-şi împartă MRUB – Protocollum 1792-1796, f. 129v-130v, scrisoarea din 19 martie 1795. Ibidem, f. 194v-195r; scrisoarea episcopului se referă la abuzurile protopopului, denunţate de preotul din Ortelec. 819 MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 52v-54r, actul de numire din 2 decembrie 1800 şi scrisoarea adresată la aceeaşi dată protopopului Lipcei. 820 Ibidem, f. 60r-v, actul de numire din 28 decembrie 1800. 821 Ibidem, f. 60v-61r; Schematismus 1804, p. 142. 817 818 330 Un timp al reformelor venitul cu ajutorul său şi că acesta „i-ar fi scornit nişte vorbe cu o slujnică”; protopopul a apelat şi la argumentul meritelor sale trecute, susţinând că „în vremile tulburării lui Sofronie mult au pătimit şi de 40 de ani [de când] slujeşte întru aceaia biserică tot cu cinste s-au purtat, pământuri pe seama bisericii au căpătat de la Domni, funduş din lăuntru de popă şi de cantor, biserica din temei cu a sa osteneală şi cu mai mare parte a chieltuielii o au rădicat […]” 822. La rândul lui, Simion Zdrenghe din Tiur s-a împotrivit chiar primirii capelanului desemnat, Ioan Erdeli, şi a polemizat cu Ioan Bob, recurgând la prevederile canonice 823. În consecinţă, ierarhul a simţit nevoia să-l aducă la ordine: „[…] canoanele ţităluite nu sună de Frăţia ta, nici de o parohie cumu-i Tiuriu, precum nici rânduielile noastre mai înainte date, ci sună de satu unde este mai mic şi după reştricţie s-au rânduit numai un popă, iară Tiuriu cu frăţia ta singur nu să poate ajuta, ci multe au rămas pentru care ne-am îndemnat după canoane a-ţi rândui căplan, precum însuşi frăţia ta ai cerut. Pre cel ce ţ-au cules canoanele din Graţian, că nu ţ-ar lipsi căplan, roagă-l ca să culeagă şi cele care spun că-ţi trebuie căplan, ca aşa întocmindu-le laolaltă să te încrezi că-ţi trebuie căplan […]” 824. Tentativa de limitare a prerogativelor protopopilor şi de disciplinare a lor 825 a avut, în timp, succesul scontat, mai ales după depăşirea controverselor din anii ‘90-’92, prelungite până în 1795, când Petru Maior înfăţişa, prin Protopopadichia, modelul ideal al autorităţii protopopilor. În anul 1821, instituţia protopopiatului apare simţitor schimbată, sinodul diecezan întrunit în acest an considerând chiar oportună o schimbare de atitudine din partea consistoriului episcopal, care să asigure conservarea demnităţii şi autorităţii protopopilor 826. Sinodul recomanda o mai mare discreţie în relaţiile cu protopopii 827, acordarea consideraţiei cuvenite acestora 828, moderaţie în sancţionarea lor 829. Acuzarea implicită a severităţii acestei instituţii, care făcuse posibilă restrângerea drastică a competenţelor protopopilor, poate fi rezultatul unui protest al acestora 830, dar poate însemna şi o schimbare de orientare iniţiată chiar de episcop, într-un moment în care MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 137r-138r. Ibidem, f. 301r-302v, scrisorile episcopului din 16 şi 18 iunie 1802. 824 Ibidem, f. 302v. 825 La 24 august 1801, adresându-se lui Vasile Popdan, numit peste puţin timp în funcţia de notar al Şamşudului, Ioan Bob îşi mărturisea voinţa ca protopopii să nu fie „aşa putearnici şi cu vâlfă mare, cât să facă ce vreau şi să facă scandelă întră norod” (ibidem, f. 164r). 826 M. Moldovanu 1872, p. 69. 827 „[…] resolutîile – în care s-ar cuprinde ceva, ce pote aduce scadere protopopului, au ca i se exponeluiesce ceva gresiala, au ca se infrunta – se nu se dee de notaresiulu consistoriumului pe o istantîe ponosluitore deschisa, ci se se comendaluiasca cu ponosluitulu prin comisîe suptu pecete, sî urmându respunsulu după cuvintiia selu îndrepte.” 828 „[…] cu causansii, carii vinu la scaun, prea cinstitii domni asesori aşa voru lucra, câtu se vadia ei, cum ca protopopii au respectulu cuvintiosu la scaunul arhierescu; almintrilea nici celea mai bune ronduele ale loru nu se voru baga în samă.” 829 „[…] canonirea protopopiloru câtu va fi cu putintia nu fie de obsce sî indelungata, ci stee mai cu sama in globa cu bani, sau in grele intemplari in arestu, ca acestea nu aducu atâta scadere, ca suspensia deregutorii.” 830 Este interpretarea sugerată de Octavian Bârlea (1948, p. 218). 822 823 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 331 severitatea nu-şi mai găsea aceeaşi justificare ca înainte. Oricum, actele sinodului nu mărturisesc o acţiune revendicativă de tipul celor din 1791 şi, mai ales, 1792; dimpotrivă, toate hotărârile adoptate reflectă, ca şi în cazul statutelor sinodale, acţiunea cu caracter normativ întreprinsă de episcop. Pe de altă parte, sinodul recomanda aceeaşi moderaţie şi protopopilor, în relaţiile lor cu clerul subordonat şi cu credincioşii 831. Imaginea globală oferită de dezbaterile sinodale şi de hotărârile adoptate nu mai reflectă, în aceeaşi măsură ca în perioada anterioară, preocupările legate de restrângerea autorităţii protopopilor, aceasta fiind un fapt împlinit 832. Ulterior, chiar dacă protopopii au mai reluat mişcarea revendicativă în spiritul ideii sinodalităţii şi anumite drepturi le-au fost restituite cel puţin parţial, atât din punctul de vedere al dreptului canonic, cât şi al situaţiei reale din dieceză raporturile lor cu conducerea episcopatului nu au mai putut fi modificate833. V.3.7. Parohiile Aflaţi în contact direct şi permanent cu credincioşii, preoţii erau cei mai în măsură să contribuie la formarea lor spirituală şi să le supravegheze conduita morală. Pe de altă parte, investigarea profilului spiritual şi moral al sacerdoţilor înşişi poate oferi un răspuns întemeiat la chestiunea veritabilului impact al programului reformator conceput de conducerea Episcopiei şi difuzat, în mai mare sau mai mică măsură, prin intermediul reprezentanţilor ierarhiei ecleziastice locale. Sub aspect statistic, informaţii interesante în acest sens oferă un registru conţinând numele sacerdoţilor ordinaţi în perioada 1784-1833 834. Excluzând ultimii trei ani, când au fost hirotoniţi de către episcopul de Oradea, Samuil Vulcan, 42 de preoţi, pentru restul perioadei numărul total al celor ordinaţi este de 1868 preoţi, acestora adăugânduli-se alţi doi preoţi ortodocşi convertiţi cărora li s-a acordat dalterie şi un al treilea hirotonit ca diacon de episcopul ortodox 835. Numărul celor hirotoniţi pare să fi corespuns „Deci in totu chipulu cu totu prilejulu întru aceia se se straduiasca, se-şi îndrepte preoţii sîe-şi supuşi, sî aşia printr-înşii norodulu. Strinşi fie cu adeveratu intru acesta; numai aduca-şi aminte, ca nu cumuva cu lumina adeverului se orbesca ochii mintii, sî revna prea mare se strice mai multu de câtu aru pute folosi si indrepta. […] cu blandetia dara şi cu inteleptiune lucreze spre lauda sî marirea lui Domnedieu.” M. Moldovanu 1872, p. 71. 832 Dispoziţia adoptată de sinodul din anul 1833 mărturiseşte însă din nou necesitatea supravegherii activităţii protopopilor, în spiritul mai vechii severităţi a scaunului episcopal: „Prea cc. Protopopi sî vice-protopopi intru implinirea ispravniciei sale, pre cumu sî in relatîele catra acestu s. Scaunu cu cea mai adeverata credintia se se arete, sî oricare se va adeveri a fi pucinu credinciosu, 1) se se dogenesca, 2) se se pedepsesca, 3) din deregutorie se se lipsesca.” Ibidem, p. 63, punctul 1. 833 Pentru comparaţie, vezi prezentarea atribuţiilor protopopilor de către Ioan Raţiu (1877, p. 320325, în special punctele 6-11). 834 MRUB – AG-ai, nr. 56/1779-1833, f. 42r-90v (Consignatio ordinatorum in Presbyteros ab anno 17841833). 835 Faţă de acest număr, şematismul din anul 1835 (p. 220) consemnează 1328 sacerdoţi (preoţi, cooperatori, capelani şi administratori parohiali), diferenţa explicându-se în cea mai mare măsură prin dispariţia pe cale naturală a preoţilor respectivi. Desigur, cifrele au un anumit grad de relativitate, datorită necunoaşterii numărului exact al celor hirotoniţi în primii doi ani de noul 831 332 Un timp al reformelor necesităţilor, cu excepţia primului deceniu, când reglementările iosefine au interzis sporirea numărului preoţilor 836. Din punctul de vedere al pregătirii noilor preoţi, situaţia era însă mult mai puţin îmbucurătoare: doar 319 sunt consemnaţi ca „teologi absoluţi”, absolvenţi ai seminarului din Blaj sau ai celor din afara provinciei, unul ca „minor absolutus”, un absolvent al anului III de teologie şi trei absolvenţi ai anului II. Un număr de 20 clerici sunt consemnaţi ca „moralişti” (absolvenţi ai cursurilor de scurtă durată, dar care nu aveau în toate cazurile şi o parohie asigurată), iar restul (adică nu mai puţin de 1523!) trebuie asimilaţi aceloraşi „moralişti”, ei primind minimele cunoştinţe necesare pentru a putea funcţiona ca parohi ai comunităţilor care îi recomandaseră. Este evident aşadar că proporţia sacerdoţilor mai bine pregătiţi, cu adevărat capabili să răspundă chemării lor, a fost minoritară. Din cei 319 teologi cu studii complete, 193 au fost hirotoniţi pentru o anumită parohie (printre ei s-au numărat Alexandru Şuluţiu, absolvent de Blaj, hirotonit pentru Bistra, şi Grigore Mihali, absolvent de Viena, hirotonit pentru Zlatna), iar ceilalţi 126 au rămas la dispoziţia episcopului; 7 dintre ei au fost hirotoniţi „ad titulum Dioecesis”, iar 19 ca preoţi celibi 837. Aceştia din urmă au constituit adevărata elită, cu ajutorul căreia episcopul a încercat transformarea corpului clerical, fapt evidenţiat şi de promovarea ierarhică a unora dintre ei în perioada ulterioară. Pot fi amintiţi în acest sens: Vasile Andreica, Simion Bran, Vasile Nemeş, Ştefan Szabo, Alexandru Anghel, Chiril Ţopa, Gheorghe Tatu, Vasile Filipan, Teodor Elekesi, Ştefan Vlad, Constantin Gyulai, Ioan Nobili, Ioan Nemeş, Ioan Simonetti, Dimitrie Vaida, Grigore Ioviani, Ioan Raduly, Grigore Maior, Dimitrie Pop, Dimitrie Caian junior, Mihail Muntean, Teodor Pop, Ioan Lemeni, Simion Crainic, Vasile Erdeli (hirotonit „ad titulum Dioecesis”), George Bob, Ioan Petrişor, Isidor Albini (hirotonit „ad titulum Dioecesis”), Constantin Alutan (hirotonit ca preot celib), Vasile Filipan (cel care a funcţionat ca arhivar şi profesor, hirotonit ca preot celib), Ioan Marian, Teodor Sereni (hirotonit ca preot celib), Constantin Papfalvi (hirotonit ca preot celib), Timotei Cipariu (hirotonit ca preot celib). În ultimul deceniu al episcopatului lui Ioan Bob au apărut şi deţinători ai unor funcţii mai puţin întâlnite în perioada anterioară, cele de cooperator (9), capelan (1) şi administrator parohial (1). Îmbunătăţirea calităţii clerului depindea de libertatea episcopului în selectarea celor mai potriviţi candidaţi pentru funcţia sacerdotală şi, desigur, de acceptarea acestora de către credincioşi. O recomandare cât mai călduroasă din partea ierarhului era de aceea binevenită. Astfel, despre un anume Ioan, fiul preotului din Măcicaş, pe care dorea să-l trimită la Nireş ca ajutor al preotului de acolo, Ioan Bob le scria credincioşilor că „fiind pe lângă noi ca cântăreţ foarte bine şi cu laudă s-au purtat, după ace învăţând cele de lipsă s-au şi hirotonit. Este fiilor – continua el – bărbat înţălept, destoinic şi episcop Ioan Lemeni şi a datelor insuficiente din punctul de vedere al mobilităţii confesionale (preoţi greco-catolici convertiţi la ortodoxie, respectiv preoţi ortodocşi convertiţi la grecocatolicism, numărul acestora din urmă trebuind să fi fost mult mai mare decât cel cu totul nesemnificativ consemnat). 836 Repartizarea hirotonirilor pe decenii este următoarea: 1784-1789 (19), 1790-1799 (445), 1800-1809 (398), 1810-1819 (484), 1820-1830 (522). 837 Numărul total al preoţilor hirotoniţi ca celibi este de 22, celor 19 adăugându-li-se un „moralist”, un cooperator şi un preot hirotonit „ad titulum Dioecesis”. V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 333 blând […]” 838. Alexandru Tobias, desemnat ca înlocuitor al preotului din Abrud, care se retrăsese la mănăstirea Măgina „pentru slăbiciunea picioarelor”, se purtase la Târgu Mureş „cu cinste şi cu folosul sufletesc al fiilor noştri de acolo” 839. În locul său a fost trimis la Târgu Mureş Eliseu Novac, „bărbat cu bună învăţătură creştinească împodobit şi cu năravu precum pănă acum am cunoscut foarte bun, înţelept, smerenic şi în slujba bisericească procopsit” 840. Cu o deosebită insistenţă a fost recomandat credincioşilor din Cugir Nicolae Sanciali, unul dintre teologii „absoluţi”: „După ce fiul nostru Nicolae, născut din părinţi de cinste din sat Sâncel cinstita varmeghie Cetăţii de Baltă, în şcolile Blajului de mic deprinzându-să au învăţat aşa cu strădanie, cât prin învăţătura şi purtarea lui cea bună s-au făcut vrednic ca să să primească în clerul cel tânăr în seminar, unde patru ani fiind cele de lipsă spre treapta preoţii le-au învăţat şi cu frumoasă laudă le-au isprăvit purtându-să cu bună cucernicie, iară după acee […] l-am făcut ceteţ şi ipodiacon şi după acee l-am hirotonit diacon şi preot şi după ce s-au procopsit în slujba Sfintei Liturghii dându-i blagoslovenie a sluji cele sfinte îl trimitem la voi fiilor […]” 841. De o elogioasă prezentare s-a bucurat şi Ioan Nobili, viitorul canonic, trimis în parohia Sărăuad, după ce mai funcţionase ca paroh şi protopop al Sibiului şi capelan castrens al Regimentului I de graniţă 842. Un alt cleric aflat la dispoziţia episcopului, Dimitrie din Ormeniş, fiu de preot, „care precum în şcoală şi întru învăţăturile sale care le-au isprăvit cu toată buna sârguinţă şi strădanie au fost, aşa şi atunci şi acum cu năravurile cele bune pe sine a să împodobi s-au nevoit”, a fost destinat bisericii din Aiud 843. Iar Vasile Coloşi, „împodobit fiind cu ştiinţa theologhicească ce este foarte de lipsă preoţilor, cu ştiinţa cântărilor şi cu blândeţe”, a fost trimis la biserica din Cojocna ca ajutor al preotului în funcţie, ierarhul fiind convins că el avea să fie „ca o lumină şi podoabă cu învăţătura, cu pilda lui cea bună şi cu slujba besericească şi de obşte” 844. Nu întotdeauna însă enoriaşii erau bucuroşi să accepte preotul desemnat de episcop. Cei din Aruncuta de pildă, l-au refuzat pe tânărul preot Alexandru, trezind mânia ierarhului, care le-a reproşat lipsa spiritului creştinesc la doar câteva zile după sărbătoarea Naşterii Mântuitorului, respingerea unui preot învăţat şi desigur inobedienţa 845. Alte cazuri similare au fost cel al enoriaşilor din Căpuş, care l-au refuzat pe Ioan Ketzei, MRUB – Protocollum 1792-1796, f. 58v, scrisoarea din 18 aprilie 1794. Ibidem, f. 172v-173r, scrisoarea episcopului din 8 august 1795. 840 Ibidem, f. 190r-v, scrisoarea episcopului de la începutul lunii noiembrie 1795. 841 MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 60v-61r, scrisoarea episcopului din 28 decembrie 1800. 842 Ibidem, f. 160r-161r, scrisoarea episcopului din 13 august 1801; Hossu 1900, p. 66. 843 MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 94r, scrisoarea episcopului din 16 martie 1801. 844 Ibidem, f. 123r-124r, scrisoarea din 20 mai 1801. 845 Ibidem, f. 207r-208r, scrisoarea din 31 decembrie 1801. Se pare că reacţia credincioşilor fusese stimulată de intrigile preotului Emanuel din Iuriu, care dorea să obţină parohia respectivă; alte nemulţumiri ale lor, reale sau nu, reies dintr-o altă scrisoare a episcopului (din 6 martie 1802), în care acesta vorbeşte despre acuzaţia că preotul respectiv nu ştia să boteze şi să predice (ibidem, f. 247r-v). 838 839 334 Un timp al reformelor neacceptând decât hirotonirea diaconului lor sau a lui Mihai Maior, şi cel al parohienilor din Ţigani, care s-au ridicat chiar în perioada Postului Mare împotriva preotului David846. La rândul lui, atunci când cei recomandaţi de credincioşi nu corespundeau, şi episcopul îi putea respinge, aşa cum s-a întâmplat cu candidatul celor din Unguraş, caracterizat ca „neînvăţat, prost, care nice închieturile şi dogmele credinţii nu le-au învăţat, nici le şti, cu atâta mai puţân dătoriile unui preot”; severitatea ierarhului în acest caz se datora însă şi faptului că respectivul era un fost preot neunit, convertit fără credincioşi, „iară la neuniţi – observa el – nu învaţă nemică şi nu ştiu celea de lipsă” 847. Conform unei alte scrisori a episcopului, „cele de lipsă” diaconilor care doreau să se preoţească erau „să ştie cânta, citi şi scrie, să ştie aritmetica, catechismuşu şi alte închieturi a credinţii şi aşa să să apuce de Moraliş” 848. Lipsa unei conduite potrivite demnităţii sacerdotale constituia al doilea motiv al respingerii candidaţilor la preoţie, pentru că „Sfânta Scriptură şi canoanele tare poruncesc ca la preoţie numai acee să să primească cari sânt cu nume bun, din părinţi de cinste, având bună mărturie şi de la cei din afară despre a lor purtare”, după cum sublinia episcopul în scrisoarea adresată protopopului Orăştiei Ioan Pop, în chestiunea unui diacon care solicita parohia Cugirului 849. Iar diaconul în cauză nu avea părinţi „de cinste”, el însuşi fiind „dedat la beutură prin crişme, aşa cât şi în datorii s-au băgat”; în plus, referindu-se la ocupaţia anterioară a candidatului, ierarhul observa că ar fi „cu necinstea satului şi a statului preoţesc a lua de la cizmăşie la preoţie sau de la fleşerie şi de la alte meşterşiguri ce să zic de canoane a nu fi de cinste”. O problemă destul de gravă o constituia instabilitatea clerului, mai ales în zonele mai greu controlabile, datorită depărtării lor de centrul diecezei. Protopopii aveau datoria de a eradica acest obicei, practicat fie din cauza nemulţumirilor credincioşilor la adresa parohului lor, fie chiar a dorinţei preoţilor de a primi o parohie mai bine dotată. Asemenea cazuri erau frecvente în comitatul Crasna, ele determinându-l pe Ioan Bob să transmită inspectorului Periceiului, Gheorghe Pop, la 14 noiembrie 1800, instrucţiuni detaliate pentru reglementarea situaţiei; acestea înfăţişează şi modalitatea de ocupare a parohiilor cu candidaţi recomandaţi de comunităţi, evident nu prea agreată de episcop: „Aceste noi ştim că sânt canoane şi rănduieli după care trebuie să trăiască preoţii, de greşesc să canonesc, de să poartă bine sânt vrednici de cinste, iară ca după voie lor să să mute din sat în sat nicidecum nu voim, că fieştecare popă vine la popie cu comendaţie de la sat şi nu vre satu ca noi să le dăm popă pre care noi voim, ci cer pre care nu l-am vre, aşadară oricare diac vine cu comendaţie de la sat şi să hirotoneşte pe satul acela, acole trebuie să rămâie pănă la moarte, că pre satul acela i să dă dalterie, iară nu pre altu, pentru acee nu poate cerca altă parohie. Că pănă să va purta bine rămâne preot, iar de să poartă rău să lapădă din popie, că mutarea aceea numai acolo poate fi, unde satu nu cere să li să hirotonească diac, ci cere ca să li să de preot; mutări de aceste cum aveţi voi Ibidem, f. 229r-v, scrisoarea episcopului din 31 ianuarie 1802, f. 263r-v, scrisoarea aceluiaşi din 5 aprilie 1802. 847 MRUB – Protocollum 1797-1800, f. 293r-v, scrisoarea din 8 aprilie 1799. 848 MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 155r-v, scrisoarea din 5 august 1801. 849 Ibidem, f. 44r-v, scrisoarea din 22 noiembrie 1800. 846 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 335 acolo nu să face în toată ţara, fără numai la voi şi în Solnoc, şi aceste mutări aduc multă simonie şi protopopilor şi sătenilor şi bieţilor popi, aşadară de tot trebuie stricate. Însă de să va întâmpla în vreun sat să fie vacanţie şi poporenii vreu popă gata să aibă iară nu comendeluiesc diac, acei oameni să aleagă trei preoţi şi să-i arate nouă pre nume şi acei popi or face examen din moraliş, care va răspunde mai bine acela o va căpăta şi aşa or înceta simoniile ce să fac cu mutarea voastră.”850 La 8 decembrie, Ioan Bob a revenit la aceeaşi chestiune într-o nouă scrisoare adresată inspectorului Periceiului, în care vorbea despre preoţii „cari nevrând a să întemeia întrun sat tot umblă vânând şi şoptind împotriva altui popă unde năzuieşte a mere, neavând grijă de poporul său, petrec vremea în beuturi, de unde urmează alte răutăţi şi aşa să fac urâţi sătenilor”; aceştia trebuiau să „nu aibă nădejde de mutare, ci de ţipare, că unii ca aceia nevrând a să îndrepta să ţipă afară din inorie” 851. Mărturiile documentare din preajma anului 1800 reflectă gravitatea problemelor de pastoraţie din întreaga zonă în care a fost organizat peste câţiva ani vicariatul Silvaniei. Astfel, o plângere a clerului din districtul Santău a acuzat se pare exacţiunile protopopului Petru Ungur, dar şi numirea de protopopi „străini”. În răspunsul său din 5 mai 1801 852, episcopul a replicat prin sublinierea vechimii practicilor abuzive ale protopopilor din zonă, încurajate de obiceiul preoţilor de a le da acestora „mai mult decât au cerut”, din dorinţa de a obţine parohii mai bogate, ori de cel al candidaţilor la preoţie de a le da „cinste peste măsură pentru comendaţii”. Iar în legătură cu cea de-a doua nemulţumire, Ioan Bob a subliniat adevărata motivaţie a faptului – lipsa preoţilor învăţaţi dintre localnici: „La al doilea, noi feciorii voştri de la preoţie nu i-am ţipat, ci i-am primit, nici sănt între voi mai mulţi de trei streini, Ungur bătrănu, frate-său şi care au mers la Darolţi, că Moga îi sălăjan, aşadară nu vă puteţi ponoslui că au venit streini, că voi fiilor nu v-aţi învăţat feciorii şi neînvăţănd nu pot fi protopopi, de vreme ce răndueli împărăteşti sănt ca cei ce sănt harnici a învăţa, a cănta, a scrie şi-s procetiţi şi întru alte limbi acee să să puie la deregătorii, iară cari nu ştiu scrie, ceti şi cănta bine şi nu au învăţat moralişu cu canoanele besericii nici popă să nu să facă; fiind dară aşa lucru învăţaţi-vă feciorii ca să fie harnici la toate şi cănd ar fi harnici şi învăţaţi şi nu s-ar lua în sus la preoţie atunci v-aţi putea ponoslui […]; cine ce jalbă are scrie deosăbi, că scrisorile acestea cu numele eparhiei însămnează o neodihnă şi neascultare şi împrotivire rănduelelor arhiereşti şi doririlor oamenilor, cari toţi să bucură de popă învăţat, numai să fie om de omenie şi cu bună purtare.” Unui protest similar împotriva hirotonirii de sacerdoţi „străini”, trimis de acelaşi inspector al Periceiului amintit şi mai sus, Ioan Bob i-a răspuns la 28 decembrie 1801, subliniind, printre altele, că „noi n-om aduce popi din ţară streini, ci ardeleni, sălăjeni şi crăsneni […]” 853. Probabil acelaşi destinatar a avut şi scrisoarea de la începutul lunii aprilie 1802, în care episcopul a recurs la o remarcabilă pledoarie în favoarea Ibidem, f. 40v-42r. Ibidem, f. 54v-55r. 852 Ibidem, f. 114v-115v. 853 Ibidem, f. 203v-204r. 850 851 336 Un timp al reformelor necesităţii instruirii fiilor de preoţi pentru a putea răspunde cerinţelor sporite ale credincioşilor, subliniind totodată şi lipsa de temei a adversităţii faţă de aşa-zişii „străini”: „[…] am făcut şcoală în Băsăşti, câţi prunci de popă învaţă acolo creştinătatea şi scrisoarea, iaste săminarium aicea, abea găsim unu sau doi care să pot primi […]. Fiule, alte porunci sânt acuma despre învăţătura clerului şi va veni vreme de nici unu din cei ce învaţă acasă, tocma şi ficiori de popă, nu să vor popi, că ficiorii mirenilor îi vor lua pă dinainte, aşadară şi Molitva ta şi alţii care sânt în deregătorii aveţi grijă să înveţe ficiorii popilor şi să meargă pă la şcoale şi nu-i bintăluiţi că vor fi popi macar nu ştiu nimic, că s-au mai înţălepţit lumea şi toţi cei înţelepţi poftesc popă învăţat, macar de unde să fie sau din parohia aceia sau din altele […]; noi nu voim nici năzuim a trimite străini acolo pănă vor fi dintr-ai voştri harnici, dară lipsinduvă voi de feaţe harnice la popie atunci ne îndatorim a trimite, nici facem osăbire, că toţi una sântem, într-un botez ni-am botezat, unui Domn slujim într-un chip după rânduiala Bisearicii, fie sălăgian, fie tioran sau ardelean […], nu facem osăbire precum nici Pavel n-au făcut întră greci şi întră jidovi, cu cât mai vârtos noi nu trebuie să facem, care sântem un niam şi avem o credinţă.” 854 Inspectorul Periceiului apare din nou în corespondenţa episcopului la 17 noiembrie 1802, când a primit un răspuns referitor la plângerea sa în legătură cu lipsa de respect a enoriaşilor faţă de preoţi şi nefrecventarea bisericii. Ierarhul oferă cu acest prilej un profil nu prea luminos al clerului, observând că „întru acestea mai multu-s vinovaţi preoţii decât poporenii, că de s-ar purta preoţii cu pildă bună, cum să cuvine păstoriului duhovnicesc, şi nu s-ar mesteca cu ei pe la crişme şi alte beuturi necuvioasă, aşişderea de i-ar învăţa de prunci creştinătatea şi frica lui Dumnezău cu bună samă crescând mari ş-ar cinsti păstorii şi ar fi mai buni creştini şi păzitori de biserică.” 855 Cazul Silvaniei nu a fost singular, cel puţin sub aspectul tendinţei de încurajare a formării unui cler mai bine instruit. Un demers similar a întreprins episcopul şi în privinţa vicariatului Rodnei, urmărind pregătirea pentru cariera sacerdotală a câtorva copii, care trebuiau să frecventeze mai întâi colegiul din Bistriţa şi apoi seminarul din Blaj; pe această cale se putea înlătura situaţia anormală prin care foşti militari deveneau preoţi fără a primi o instruire suficientă, iar poporul putea fi ridicat „din neştiinţa cea afundă” 856. În câteva cazuri este atestată grija ierarhului pentru corecta administrare a veniturilor bisericeşti, prin numirea curatorilor parohiilor din Târgu Mureş şi Abrud857. Sprijinirea edificării de biserici greco-catolice în centre urbane importante ale Principatului, precum Cluj, Târgu Mureş, Mediaş, Sebeş, a contribuit în mod esenţial la coagularea structurilor ecleziastice citadine. În acelaşi sens, un fapt de extremă importanţă a fost Ibidem, f. 261r. Ibidem, f. 343v. 856 Ibidem, f. 268r-v, scrisoarea din 6 aprilie 1802. O propunere similară, aparţinând vicarului Ioan Nemeş, este menţionată la Şotropa, Drăganu 1913 (p. 17-18), ea materializându-se abia în anul 1810. 857 MRUB – Protocollum 1800-1802, f. 184v-185r, scrisoarea din 26 octombrie 1801, f. 187r-188r, scrisoarea din 1 noiembrie 1801. 854 855 V. Dimensiunea instituţională a reformismului ecleziastic 337 constituirea unei parohii şi a unui protopopiat la Cluj, devenit, după 1790, când a fost transferat aici sediul Guberniului, cel mai important oraş al Principatului. Străduinţa episcopului Ioan Bob de a favoriza formarea unui cler mai bine instruit se reflectă şi prin încercarea de a-i oferi o literatură teologică (dogmatică, morală, pastorală) şi omiletică esenţială în limba română. Este vorba atât de lucrările a căror tipărire a patronat-o, Theologhia moralicească a lui Samuil Micu (1796), Theologhia dogmatică şi moralicească despre Taine preste tot a aceluiaşi autor, urmată de volumele consacrate fiecărei Taine în parte (1801-1802), Theologhia dogmatică, tradusă de Dimitrie Caian junior şi alţii (I-III, 1804-1811), cât şi de propriile lucrări, Carte de învăţături creştineşti despre deşertăciunea lumii şi datoriia omului în fieştece stat (I-III, 1805-1806) şi Forma clerului şi a păstoriului bun (1809). Imaginea epocii pe care am încercat s-o reconstitui aici din câteva fragmente nu este desigur completă. Investigarea imensei mase documentare privitoare la cele mai diverse aspecte ale vieţii preoţilor şi credincioşilor, ca şi a nu mai puţin bogatei corespondenţe a protopopilor cu episcopul ar fi putut-o întregi, dar multitudinea surselor şi vastitatea problematicii nu au permis o asemenea cercetare în cadrele lucrării de faţă. Oricum, se poate presupune că marile deficienţe ale clerului (instruirea insuficientă, conduita nesatisfăcătoare) nu au putut fi eradicate total şi cu atât mai puţin cele ale credincioşilor. Succesul sau eşecul a depins însă mai degrabă de situaţii particulare, de gradul de implicare a protopopilor şi sacerdoţilor, de eficienţa unor structuri teritoriale precum vicariatele foranee. Cazul vicariatului Rodnei l-am analizat mai în detaliu şi el este relevant; pe de altă parte este cert că o îmbunătăţire a situaţiei a survenit după înfiinţarea vicariatului Silvaniei şi în zona nord-vestică a diecezei, acolo unde mărturiile aduse în discuţie au înfăţişat existenţa unor grave nereguli. La fel s-a putut întâmpla şi în restul diecezei. Făcând un salt peste timp de aproximativ două decenii de la momentul până la care am condus investigaţia, se poate sesiza că situaţia de la nivelul parohiilor a fost întrucâtva similară celei de la nivelul protopopiatelor: sinodul din 1821, deşi a discutat despre deficienţele persistente ale clerului, a insistat foarte puţin în deciziile adoptate asupra normelor de conduită pentru preoţii parohi. Singurele chestiuni subliniate sunt datoria catehizării şi necesitatea abţinerii de la vicii, îndeosebi de la patima băuturii, iar în privinţa credincioşilor sunt amintite obligaţia frecventării bisericii, inclusiv de tineri, şi interdicţia celebrării sărbătorilor desfiinţate. Alte prevederi privesc modalitatea de completare a parohiilor vacante, opţiunea comunităţilor rămânând în acest domeniu una determinantă858. Toate acestea demonstrează că structurile ecleziastice locale funcţionau şi că ele erau cele mai în măsură să impună programul reformator. Peste încă ceva mai mult de un deceniu, deciziile sinodului din anul 1833 vorbesc de înfăţişarea exterioară a sacerdoţilor, de datoria acestora de a celebra liturghia, de a predica şi catehiza, ei fiind îndemnaţi chiar să redacteze propriile predici, omilii sau cateheze, în fine de conduita lor (amendarea preoţilor suduitori, care frecventau cârciumile sau care trăgeau din pipă în văzul enoriaşilor) 859. Hotărârile mai detaliate decât în cazul sinodului anterior reflectă 858 859 M. Moldovanu 1872, p. 71-74, cap. III-V. Ibidem, p. 64-65, punctele 5-7. 338 Un timp al reformelor dinamismul noului episcop Ioan Lemeni. Acesta a continuat astfel la un alt nivel un demers reformator în centrul căruia se aflase de fapt şi în deceniul anterior, când funcţionase ca secretar episcopal. 340 Un timp al reformelor CONCLUZII Perioada jumătăţii de secol dintre 1780 şi 1830 a reprezentat o etapă nouă în istoria Bisericii Greco-Catolice din Transilvania, caracterizată de părăsirea liniei tradiţionale din ultimele trei decenii, când conducerea diecezei fusese exercitată de episcop în colaborare cu monahii bazilieni. Aceştia deţinuseră funcţiile de vicar general şi asesori consistoriali, ajungând să revendice demnitatea de canonici capitulari. Ca prim episcop recrutat din rândurile clerului secular, Ioan Bob a instituit efectiv capitlul catedral, acţiunea fiind percepută în epocă şi ulterior drept cea mai mare realizare a sa. Pe această cale, a fost consacrată în mod definitiv supremaţia clerului secular, fapt devenit posibil în contextul politicii educaţionale şi ecleziastice promovate de Curtea vieneză începând din deceniul opt al secolului al XVIII-lea. Evoluţia anterioară sugerează ideea că apariţia noii instituţii era iminentă 1, contribuţia episcopului Ioan Bob constând doar în asigurarea mijloacelor financiare necesare şi în impunerea prevederii ca membrii săi să fie aleşi în exclusivitate dintre preoţii seculari celibi. Perioada lui Grigore Maior apare astfel ca momentul elaborării unui interesant proiect de reorganizare instituţională a diecezei, explicabil în circumstanţele dezbaterilor din epocă referitoare la înfiinţarea unei mitropolii greco-catolice 2. Proiectul ierarhului român viza înfiinţarea unei mitropolii greco-catolice româneşti cu o episcopie sufragană la Bistriţa şi trei vicariate foranee (Silvaş, Haţeg şi Făgăraş) 3. Desigur, lipseşte de aici un plan concret pentru crearea capitlului şi este problematic dacă în lipsa impulsurilor transmise de Curtea imperială o asemenea evoluţie, generală totuşi pentru diecezele greco-catolice din Ungaria şi Polonia, ar fi avut loc. În plus, analiza consacrată modalităţii de instituire a capitlului sugerează faptul că iniţiativa şi meritul punerii ei în practică aparţin episcopului Ioan Bob şi principalilor săi colaboratori. Transformările iniţiate sau doar realizate în plan instituţional de episcopul Ioan Bob au fost determinate şi de condiţiile specifice societăţii transilvănene. Ioan Bob a fost un reprezentant al micii nobilimi româneşti care, în dorinţa promovării sociale, ar fi putut opta şi pentru o carieră laică, aşa cum o demonstrează opţiunea sa iniţială pentru studiile juridice. Pierderea unei asemenea oportunităţi l-a îndreptat spre cariera ecleziastică, după o activitate administrativă destul de îndelungată. Şi-a săvârşit studiile teologice graţie sprijinului episcopului Grigore Maior, fiind apoi un colaborator apropiat al acestuia, în calitate de membru al consistoriului şi de deţinător al unor importante responsabilităţi. În preajma anului 1780, a preferat să ocupe funcţia de protopop, iar în momentul sinodului electoral era cel mai vârstnic reprezentant al clerului diecezan cu pregătire teologică superioară. Aceasta a şi favorizat propulsarea lui între candidaţii la scaunul episcopal, datorită sprijinului acordat de dinamica grupare a tânărului cler secular, racordată la principiile determinante ale politicii ecleziastice iosefine, care i-a câştigat un număr important de voturi şi i-a facilitat desemnarea prin intervenţiile făcute Miron 2004, p. 430. Baran 1973, p. 822-826; Ghitta 2003, p. 286-290. 3 Miron 2004, p. 431. 1 2 Concluzii 341 la Curte. Ca episcop, a reluat şi a pus în practică proiectele iniţiate de antecesorul său, adăugându-le şi elemente noi sugerate de colaboratorii săi, între care l-am individualizat pe secretarul gubernial Mihai Oros, cu un rol important în iniţierea preparativelor pentru înfiinţarea capitlului. Prin contactele avute cu alţi ierarhi (cel greco-catolic de Oradea şi cel romano-catolic transilvănean în primul rând) a primit şi alte sugestii, iar în fundaţiile şcolare înfiinţate trebuie să vedem şi un ecou al dificultăţilor materiale pe care el însuşi le-a întâmpinat în timpul studiilor. Analiza statistică evidenţiază progresul general înregistrat în această perioadă în domeniul administraţiei ecleziastice, devenită mai eficientă prin stabilizarea numărului şi sediilor protopopiatelor şi prin impunerea sistemului preotului unic pentru fiecare parohie. Faptul este demonstrat de structura diecezei consemnată în primul ei şematism, din anul 1835, pe care nu întâmplător noul episcop Ioan Lemeni l-a dedicat antecesorului său. Într-o scurtă notiţă istorică despre evoluţia Episcopiei Făgăraşului care prefaţează şematismul, portretul cel mai elogios este consacrat episcopului Ioan Bob. Sunt amintite aici principalele lui realizări: înfiinţarea capitlului, asigurarea dotării clerului, ridicarea mai multor biserici, instituirea fundaţiilor şcolare în colegiile din Cluj, Alba Iulia şi Târgu Mureş 4. A avut loc, pe de altă parte, şi o sporire a numărului credincioşilor, favorizată de detensionarea raporturilor confesionale şi de concentrarea eforturilor misionare în cadrele structurilor ecleziastice constituite. Sub aspect disciplinar, autonomia Episcopiei româneşti nu a avut de suferit, în ciuda dispoziţiilor decretului imperial din 12 decembrie 1781 şi a tendinţelor Arhiepiscopiei maghiare de Esztergom de a-şi subordona mai strict diecezele grecocatolice din teritoriul supus jurisdicţiei sale. În acest context, decizia de înfiinţare a capitlului poate fi interpretată şi ca o dorinţă de asigurare a autonomiei propriei Biserici, care putea fi afectată de prerogativele scaunului arhiepiscopal în caz de sedisvacanţă. În acelaşi sens, sinodul diecezan din anul 1821, convocat la solicitarea arhiepiscopului primat, care a transmis şi chestiunile ce trebuiau puse în discuţie, a preferat să se ocupe în mai mare măsură de problemele specifice diecezei. Prin accentul pus pe necesitatea îmbunătăţirii moralităţii clerului şi pe instruirea credincioşilor, sinodul a răspuns însă obiectivului fundamental urmărit de înaltul prelat, restaurarea vieţii religioase a regatului. Acţiunea de restructurare a instituţiilor ecleziastice a fost caracterizată de tendinţa eliminării călugărilor bazilieni din funcţiile de conducere şi a promovării reprezentanţilor clerului secular aflaţi în căutarea unei poziţii corespunzătoare înaltei lor pregătiri. Pe de altă parte, s-a încercat impunerea unei conduceri mai autoritare a diecezei, prin intermediul oficialilor episcopali şi al consistoriului prezidat cel mai adesea de episcop. Severitatea resimţită a deciziilor acestei instituţii a avut în vedere reformarea profilului moral şi pastoral al clerului şi asanarea vieţii morale a credincioşilor. Conducerea centralizată a diecezei a fost asigurată prin înfiinţarea capitlului. Membrilor acestuia li s-au conferit importante demnităţi ecleziastice, atribuţii consistoriale şi didactice, ei preluând astfel integral sarcinile deţinute anterior de călugării bazilieni. Instituţiile afectate cel mai mult ca urmare a acestei modalităţi de conducere a diecezei au fost sinodul diecezei („soborul mare”) şi protopopiatele. Rolul sinodului 4 Schematismus 1835, p. XI. 342 Un timp al reformelor fusese mult diminuat încă din timpul episcopului Grigore Maior, el nemaifiind convocat acum decât pentru depunerea jurământului de credinţă faţă de împărat, ori într-un caz extraordinar, precum cel din 1821, în care desfăşurarea lui reflectă mai degrabă rolul normativ al episcopului. Protopopii au pierdut multe din privilegiile lor, iar prin introducerea gradelor inferioare de viceprotopop şi administrator protopopial episcopul şi-a asigurat controlul asupra deţinătorilor acestei funcţii, care trebuiau să-şi probeze calităţile pentru a li se conferi autoritate deplină. Mai dificilă a fost acţiunea de reformare a clerului parohial, datorită proporţiei minoritare a sacerdoţilor capabili să o pună în practică şi a rolului frenator al comunităţilor, care se bucurau de dreptul acceptării sau respingerii preoţilor desemnaţi de episcop. Înfiinţarea vicariatelor foranee în zonele în care Grigore Maior instituise primii vicari a asigurat o administrare eficientă a teritoriilor mai îndepărtate ale diecezei, supuse riscului tulburărilor confesionale sau caracterizate de grave probleme de pastoraţie; cel de-al patrulea vicariat a fost creat în districtul Năsăudului, acolo unde Maior încercase înfiinţarea unei episcopii sufragane. Activitatea vicarilor, aleşi dintre clericii cei mai remarcabili sau care funcţionaseră mai întâi în centrul diecezei, a acoperit atât latura pastoralmisionară, vizată de episcopul Grigore Maior, cât şi pe cea administrativ-judiciară, devenită esenţială în contextul reformelor iosefine din domeniul jurisdicţiei ecleziastice. Cei mai capabili dintre ei au fost promovaţi ulterior la demnitatea de canonici capitulari. Primii canonici ai capitlului au fost tocmai acei clerici formaţi în preajma sau în cursul deceniului iosefin, în majoritate protopopi, având pregătirea şi calităţile necesare guvernării diecezei. Longevitatea lor a asigurat tranziţia spre deceniul trei al secolului al XIX-lea, când au fost integraţi în capitlu tineri destinaţi unei cariere remarcabile în perioada ulterioară, precum Isidor Albini, Simion Crainic, Vasile Raţiu, Simion Bărnuţiu şi, desigur, Ioan Lemeni. Acesta din urmă, în calitate de secretar episcopal, s-a aflat la originea proiectelor şi iniţiativelor din deceniul trei 5, fapt care i-a asigurat popularitatea şi spectaculoasa ascensiune ulterioară. Rolul instituţiei capitulare s-a dovedit esenţial în conducerea diecezei şi în sfera didactică, aceasta determinând imposibilitatea revigorării ordinului bazilian; cei mai promiţători membri ai lui, între care s-au numărat Timotei Cipariu şi Constantin Papfalvi, l-au părăsit foarte repede, preferând cariera seculară. Dezvoltarea instituţională a Bisericii în timpul episcopului Ioan Bob ridică şi problema mult acuzatului proces de latinizare. El s-a produs la nivel disciplinar, prin instituirea capitlului şi a vicariatelor foranee, respectiv prin evoluţia instituţiei sinodale şi a protopopiatelor şi prin înnoirile introduse în dreptul canonic matrimonial. Toate aceste elemente apăruseră însă deja anterior, în cursul evoluţiei Bisericii româneşti, printr-un proces similar celui cunoscut de celelalte Biserici Greco-Catolice. Explicaţia adoptării lor se leagă de dorinţa de eficientizare a instituţiilor diecezane (reflectată în evoluţia consistoriului, în proiectul de înfiinţare a vicariatelor, în diminuarea rolului sinodului şi în introducerea gradelor inferioare funcţiei protopopiale) şi de reglementare a vieţii credincioşilor în conformitate cu normele comune legislaţiei civile şi ecleziastice (prin neacordarea divorţului pentru adulter şi invalidarea aşa-numitelor căsătorii „clandestine”). Ioan Bob a continuat acest proces, introducând inovaţii doar în privinţa 5 Gyémánt 1986, p. 332. Concluzii 343 componenţei capitlului (în care puteau intra numai clerici seculari celibi), respectiv prin tendinţa de aplicare constantă a dispoziţiilor tridentine în soluţionarea cauzelor matrimoniale. S-ar putea adăuga şi modificarea esenţială a funcţiei protopopiale sub aspectul atribuţiilor conferite titularilor ei, ca şi apariţia preoţilor celibi (statut care putea asigura promovarea ierarhică) şi a unor suplinitori ai parohilor, cei mai bine reprezentaţi fiind cooperatorii. Ritul grec, a cărui conservare era obligatorie conform instrucţiunilor Congregaţiei de Propaganda Fide 6, nu a fost afectat, el constituind în continuare, ca şi în perioada anterioară, o componentă a identităţii confesiunii greco-catolice. Reacţii relevante împotriva atitudinii episcopului a exprimat în epocă Petru Maior, alte opoziţii înregistrându-se doar printre protopopii doritori de a-şi conserva vechile privilegii, însoţite în practică şi de perpetuarea vechilor abuzuri. Chiar Maior a refuzat însă dezbaterea asupra unor inovaţii instituţionale esenţiale, precum capitlul catedral sau vicariatele foranee, a căror înfiinţare a aprobat-o, după cum rezultă din puţinele sale referiri. El a preferat să discute, în spirit galican, despre instituţiile tradiţionale (sinodul, protopopiatul) şi despre dreptul canonic matrimonial în vigoare în Biserica Ortodoxă, pentru că acestea constituiau în viziunea sa elemente fundamentale ale identităţii Bisericii româneşti. Ca atare, ar fi de dorit ca abordarea problemei latinizării să se facă în viitor cu mai multă atenţie la nuanţe şi mai ales cu definirea obligatorie a termenului 7. Evoluţia Bisericii a fost determinată şi de circumstanţele timpului. Un rol esenţial din acest punct de vedere l-a avut contextul deceniului iosefin, când misiunea ei a devenit mai complexă, fiind chemată în mai mare măsură decât înainte să intermedieze raporturile statului cu societatea. Multitudinea decretelor imperiale şi aulice, a ordinelor guberniale referitoare la politica de toleranţă religioasă, la problema mănăstirilor, la chestiunile rituale, la problema sărbătorilor sau la cea a jurisdicţiei şi a dreptului matrimonial, reflectă ofensiva statului, decis să-şi asume reglementarea celor mai diverse aspecte ale vieţii supuşilor. El a solicitat pentru aceasta colaborarea ierarhiei ecleziastice, care nu rareori a alăturat mesajului oficial învăţături de credinţă şi norme de conduită, în încercarea de modelare spirituală şi morală a credincioşilor. Desigur, au fost şi aspecte negative, prin care s-a urmărit subordonarea Bisericii şi transformarea clerului într-un corp administrativ, în măsură să suplinească o prea puţin dezvoltată administraţie civilă. În esenţă însă, modificarea fundamentală pe care statul a impus-o a vizat raporturile confesionale care, prin politica de toleranţă, au devenit mai detensionate, fenomenul permiţând colaborarea între membrii diferitelor confesiuni. Discursul Bisericii a fost silit să se modifice deşi, pe durată lungă, vechile clişee au persistat. Nu s-ar explica altfel progresul unirii religioase, în condiţiile redusei implicări misionare a episcopului grecocatolic. Trecerile de la o confesiune la alta au devenit în mai mare măsură o opţiune a 6 7 Vries 1963, p. 322. Referindu-se la Ioan Bob, Sorina Bolovan consideră (cu trimitere la Mircea Păcurariu) că acest episcop a introdus cele mai multe înnoiri catolicizante, şi anume cele referitoare la soluţionarea cauzelor matrimoniale şi la limitarea drepturilor protopopilor (Bolovan 1999, p. 77, 97). În lipsa apelului la sursele primare este însă destul de greu de probat că „reacţia faţă de o asemenea stare de lucruri a fost imediată, atât în mijlocul preoţimii de rând, cât şi la nivelul elitei intelectuale” (ibidem, p. 77). 344 Un timp al reformelor comunităţilor sau indivizilor, reducându-se rolul şi posibilitatea acţiunilor misionare grandioase. După 1790, au devenit tot mai evidente tendinţele de modificare a instituţiilor ecleziastice, într-un alt context, care făcea necesar dinamismul ierarhiei bisericeşti, anume acela al războaielor prelungite cu Franţa revoluţionară şi napoleoniană. Clerul a fost chemat să difuzeze discursul oficial contrarevoluţionar, apelurile pentru sprijinirea efortului de război şi să răspundă solicitărilor de celebrare a unor rugăciuni pentru victoria armatelor imperiale. Este remarcabil că în acest context s-a derulat iniţiativa instituţională cea mai semnificativă a episcopului Ioan Bob, aceea de înfiinţare a capitlului din anii 1807-1808. Abia după 1815 clerul s-a putut întoarce la misiunea sa religioasă prioritară, atunci având loc şi încercarea de revigorare a vieţii religioase coordonată de arhiepiscopul primat Rudnay. În aceeaşi perioadă, Sfântul Scaun s-a interesat din nou de situaţia unirii religioase în Europa răsăriteană şi au fost reluate proiectele de unire, prin încercarea de atragere a episcopului ortodox transilvănean Vasile Moga, eşecul lor datorându-se implicării insuficiente a Curţii imperiale în această acţiune. Biserica Greco-Catolică a înregistrat însă în deceniul trei cele mai numeroase convertiri, datorate implicării canonicilor în acţiunile misionare. La sfârşitul episcopatului lui Ioan Bob semnele revigorării începuseră să se manifeste la nivelul conducerii diecezei greco-catolice. În deceniile următoare noile instituţii au fost chemate să-şi demonstreze eficienţa. Premisele pentru dinamizarea Bisericii în ansamblu fuseseră create prin acţiunea de eficientizare şi modernizare întreprinsă anterior de episcopul Ioan Bob. 346 Un timp al reformelor ANEXE I. SITUAŢIA DIECEZEI FĂGĂRAŞULUI CONFORM STATISTICII DIN ANUL 1788 1 Comitatul Parohii Filii Biserici Observaţii Alba 90 35 90 Hunedoara 50 89 86 Sibiu 21 28 20 Târnava Făgăraş Trei Scaune Odorhei Turda 64 38 8 59 4 31 64 38 8 2 mănăstiri baziliene desfiinţate: Ciunga, care funcţionează ca parohie, şi Petrilaca, fără biserică, afiliată parohiei cu acelaşi nume 1 parohie cu 2 biserici (Silvaşu de Sus); 34 filii cu biserică; 1 mănăstire (Silvaşu de Sus) afiliată parohiei cu acelaşi nume 1 parohie fără biserică (Boiţa); 2 filii aparţinând comitatului Hunedoara (Dâncu Mic şi Margina, parohia Orăştie) 2 parohii cu biserică şi capelă (Lodroman şi Sâncel) 1 filie cu capelă (Boholţ) 13 140 114 54 13 143 37 1 38 104 29 105 Solnocul Interior 171 7 173 Solnocul de Mijloc 208 39 219 TOTAL 944 490 997 Districtul militar Năsăud Cluj 1 parohie fără biserică şi cu capelă (Bistriţa); 3 mănăstiri (Sânmărtinu de Câmpie, Urmeniş şi Râciu) afiliate parohiilor cu aceleaşi nume; 1 mănăstire (Nicula), fără biserică, afiliată parohiei cu acelaşi nume; 1 mănăstire baziliană desfiinţată (Hodac), afiliată parohiei cu acelaşi nume 1 filie cu biserică (Mureş-Sat) 2 parohii fără biserică (Boj şi Dretea); 1 filie cu biserică (Corneşti); 2 mănăstiri (Petridu de Sus şi Feleac) afiliate parohiilor cu acelaşi nume 1 parohie fără biserică şi cu capelă (Dej); 1 filie cu biserică (Agrieş); 1 mănăstire (Fizeş) afiliată parohiei cu aceleaşi nume; 1 mănăstire desfiinţată (Chiueşti) afiliată parohiei cu aceleaşi nume 3 parohii cu biserică şi capelă (Brebeni, Berchezoaia şi Şomcuta Mare); 10 filii cu biserică; 1 filie cu capelă (Petenia); 1 mănăstire (Santău) afiliată parohiei cu acelaşi nume 1 Tabelul conţine însumarea, pentru fiecare comitat, a datelor conscripţiei finalizate, cu cea mai mare probabilitate, în anul 1788 (MRUB – AG-ai, nr. 48/1789, f. 1r-34v). 347 Anexe II. SITUAŢIA DIECEZEI FĂGĂRAŞULUI CONFORM CONSCRIPŢIEI DIN ANUL 1811 2 Comitatul Alba Inferioară Proto- Districtul Parohii Filii Capi de popiatul familie Balasfalva Balasfalva 14 1 1704 (Blaj) (Blaj) M. Bago 12 8 1007 (Băgău) Maros 14 996 Ujvár (Uioara) Elekes 9 4 628 (Alecuş) Dállya (Daia) Kutfalva (Cut) Oláh Dállya (Daia Română) Örmenyszék (Armeni) Nagy Nagy Enyed Enyed (Aiud) (Aiud) Din comitatul Turda Alba Alba Carolina Carolina (Alba Iulia) (Alba Iulia) Alvincz (Vinţu de Jos) Verespatak (Roşia Montană) TOTAL Suflete Biserici Preoţi 8003 14 15 5909 13 14 4537 14 14 3348 9 11 Observaţii 1 parohie cu 2 preoţi 1 filie cu biserică; 2 parohii vacante 2 parohii cu câte 2 preoţi, dintre care 1 „deficiens” 8 8 465 2041 8 8 9 2 419 2420 10 10 1 parohie cu 2 biserici şi 2 preoţi 11 1 775 3301 11 12 10 1 861 4531 11 10 1 parohie cu 2 preoţi 1 filie cu biserică, dar fără preot 4 12 17 219 1113 1168 50980 4 10 4 11 4 2 341 1609 4 4 9 5 1136 5071 9 11 116 49 9664 92918 117 124 2 parohii fără biserică şi preot; 1 filie cu preot 1 parohie cu 3 preoţi Scaunul Arieş Districtul Parohii Filii Arieş 11 4 Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii familie 990 4929 11 10 1 parohie vacantă Tabelele conţin însumarea, pentru fiecare protopopiat, a datelor celor mai importante din conscripţia efectuată în anul 1811 (MRUB – CM-supl., nr. 1/1811, f. 1r-52v). 2 348 Un timp al reformelor Comitatul Târnava Protopopiatul M. Bénye (Biia) Districtul Parohii Filii M. Bénye (Biia) Somfalva (Corneşti) Radnot (Iernut) 18 5 9 1 Désfalva (Deaj) Ebesfalva Ebesfalva (Dumbrăveni) (Dumbrăveni) Egrestő (Agrişteu) TOTAL 7 Capi de Suflete Biserici Preoţi familie 1549 6703 18 18 330 1573 9 11 770 4239 18 22 4 326 1495 7 5 5 5 316 1433 5 5 2 5 78 365 2 2 60 20 3369 15808 59 63 19 Observaţii 2 parohii cu câte 2 preoţi 1 parohie fără biserică şi preot, iar 4 cu câte 2 preoţi; 1 parohie cu preot „senex” 2 parohii vacante Comitatul Turda Protopopiatul Turda Districtul Parohii Filii Turda Szind (Sănduleşti) Potsaga (Poşaga de Jos) Campestris Böö (de Câmpie) (Beiu) Régen (Reghin) 18 5 1 10 2 16 Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii familie 1405 6249 18 19 2 parohii cu câte 2 preoţi; 1 parohie vacantă 314 1637 5 5 556 2852 10 9 1 filie cu preot; 2 parohii vacante 1532 5863 16 19 5 parohii cu câte 2 preoţi; 2 parohii vacante; 5 parohii fără nr. sufletelor 2 parohii cu câte 2 preoţi; 1 parohie vacantă 1 parohie cu 2 preoţi 1 parohie fără biserică Ludos (Luduş) 11 1 731 3748 11 12 Pogatsa (Pogăceaua) Szasz Regen (Reghinu Săsesc) Vajda Szent Ivány (Voivodeni) 8 2 1168 6866 8 9 7 1 424 2053 6 7 6 1 407 3210 7 6 1 filie cu biserică, dar fără preot 349 Anexe Görgény (Gurghiu) TOTAL Erdő Szakal (Săcalu de Pădure) Görgény (Gurghiu) Hétbük (Habic) 4 1 110 528 4 4 15 6 795 4679 15 16 5 5 290 1526 5 5 105 20 7732 39211 105 111 1 parohie cu 2 preoţi Comitatul Cluj Protopopiatul Kalata (Călata) Claudiopolis (Cluj) Campestris Secundus Campestris Tertius TOTAL Districtul Parohii Filii Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii familie Meregjo 7 4 634 5106 7 8 1 parohie cu 2 (Mărgău) preoţi; 1 filie vacantă Marotlaka 11 3 786 5343 12 13 1 filie cu biserică; (Morlaca) 1 parohie cu 4 preoţi, 1 vacantă Nagy Almas 13 1 913 6199 13 13 (Almaşu Mare) Egeres 9 3 427 2578 9 8 1 parohie vacantă (Aghireş) Kolos 5 517 2950 5 5 Monostor (Cluj Mănăştur) Buda 16 1 1217 7718 17 17 1 parohie cu 2 (Budacu biserici şi 2 Român) preoţi, 1 vacantă; 1 filie cu preot; Katana 12 2 877 4687 12 14 2 parohii cu câte (Cătina) 2 preoţi Kolos 8 593 3189 7 7 1 parohie fără (Cojocna) date completate Nagy Sarmas 13 1006 6199 13 13 1 parohie cu 2 (Sărmaşu preoţi, 1 vacantă Mare) Nagy Nyulas 17 1193 6875 17 18 2 parohii cu câte (Milaşu 2 preoţi, 1 cu administrator; 1 Mare) parohie vacantă M. Szilvas 17 1644 9514 17 21 4 parohii cu câte (Silvaşu 2 preoţi Unguresc) Szasz Péntek 6 1 449 2504 6 7 1 parohie cu 2 (Pinticu) preoţi 134 15 10256 62862 135 144 350 Un timp al reformelor Comitatul Dăbâca ProtoPopiatul Districtul Parohii Filii Milvan Milvan (Miluani) Derzse (Dârja) Doboka Gyula (Dăbâca) (Giula) Lozsárd (Lujerdiu) Szék Boncz Nyires (Sic) (Bonţ) Buza Besztercze Sofalva (Bistriţa) (Sărata) În Districtul Bistriţa Magyaros (Şieu-Măgheruş) Total 7 Capi de Suflete Biserici Preoţi familie Observaţii 577 3679 7 6 1 parohie vacantă 1454 9294 17 16 1 parohie vacantă 16 1158 7253 16 14 2 parohii vacante 17 1054 6020 17 16 1 parohie vacantă 24 1572 8640 24 24 1 parohie vacantă, 1 cu 2 preoţi 1 parohie vacantă 17 1 19 8 3 2 1047 395 5442 3187 19 8 18 8 1 11 9 2 301 683 1590 4455 1 11 1 10 120 17 8241 49560 120 113 1 parohie vacantă Comitatul Solnocul Interior Protopopiatul Szovaros (Suarăş) Szamos Ujvár (Gherla) Oláh Lápos (Lăpuş) Districtul Parohii Filii Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii familie 1021 6462 15 16 1 parohie cu 2 biserici şi 3 preoţi, 1 cu 2 preoţi; 1 parohie vacantă 917 5601 14 14 770 4616 13 13 Désakna (Ocna Dejului) 14 Vád (Vad) Szurdok (Surduc) Ormány (Orman) 14 13 13 1036 5858 13 14 Szamos Ujvár (Gherla) Bethlen (Beclean) 16 899 5786 16 15 20 1 1178 8396 20 16 Lápos (Lăpuş) 16 1 1315 6827 19 19 Köfarka (Piatra) 15 788 4942 15 15 2 1 parohie cu 2 preoţi, 1 „deficiens” şi 1 „fungens” 1 parohie vacantă 1 parohie cu 2 preoţi; 5 parohii vacante 2 parohii cu câte 2 biserici şi 2 preoţi, 1 cu 2 preoţi ; 1 filie cu biserică, dar fără preot 351 Anexe Also Kasaj Soos Mező (Căşeiu) (Glod) TOTAL Retteg (Reteag) 13 1 12 146 5 890 4885 14 13 860 4662 12 11 3853 58035 151 146 1 parohie fără biserică şi cu preot, 1 cu 2 biserici şi 1 preot, 1 cu 2 biserici şi 2 preoţi; 1 parohie vacantă 1 parohie vacantă Comitatul Solnocul de Mijloc Protopopiatul Tasnad (Tăşnad) Districtul Parohii Filii Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii familie Szárvad 12 1 1016 5687 12 9 3 parohii vacante (Sărăuad) Csahal 9 5 685 2908 9 9 (Cehal) Kisfalu 10 2 916 4946 10 10 (Satu Mic) Dobjon Olá Nádos 10 5 707 4618 9 9 1 parohie fără (Domnin) (Nadiş) date completate Varcza 10 3 690 4103 10 9 1 parohie vacantă (Oarţa) Illésfalva Illésfalva 12 1132 6454 12 11 1 parohie vacantă (Băseşti) (Băseşti) Samsod 13 6 1188 7038 13 13 (Şamşud) Benedekfalva 12 1 644 4119 12 12 (Benesat) Nagy Szeg vel Nagy Szeg 14 2 1338 8028 14 14 Szamos (Noţig) (Noţig) Bréd (Brebi) 11 1 723 4627 11 9 2 parohii vacante TOTAL 113 26 9039 52528 112 105 Comitatul Crasna Protopopiatul Krazna (Crasna) TOTAL Districtul Parohii Filii Capi de Suflete Biserici Preoţi familie 909 4821 11 11 Ipp (Ip) 11 6 Krazna (Crasna) Somlyo (Şimleu) M. Valko (Valcău de Jos) 15 5 1308 8423 15 14 14 3 1184 7539 14 14 13 3 1033 6556 14 15 53 17 4434 27339 54 54 Observaţii 1 parohie vacantă 1 filie cu biserică şi fără preot, 2 cu câte 2 preoţi 352 Un timp al reformelor Comitatul Hunedoara ProtoDistrictul Parohii Filii popiatul Vallis Haczeg Demsus 16 1 (Valea (Densuş) Haţegului) Klopotiva 15 2 (Clopotiva) Korojesd (Coroeşti) 14 2 Varolya (Subcetate) 9 2 Borbátviz (Râu Bărbat) 30 3 84 10 TOTAL Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii familie 939 4568 17 12 1 parohie cu 2 biserici şi 1 preot; 4 parohii vacante 1066 7464 16 13 1 parohie cu 2 biserici şi 1 preot, 2 cu câte 2 preoţi; 4 parohii vacante 744 3352` 13 3 2 parohii fără date completate, 1 cu 2 biserici; 9 parohii vacante 169 847 5 3 4 parohii fără date completate; 2 parohii vacante 1788 8465 35 14 2 parohii fără date completate, 2 cu câte 2 biserici şi 1 cu 4 biserici; 2 filii cu biserică, 1 fără preot; 14 parohii vacante 4706 24696 86 45 Comitatul Alba Superioară ProtoDistrictul Parohii Filii popiatul Alba Alba 13 6 Superioară Superioară Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii familie 621 2386 12 11 1 parohie fără date completate; 1 parohie vacantă Districtul Chioar ProtoDistrictul Parohii Filii popiatul Nagy Sonkut Sonkut 22 2 (Şomcuta Mare) (Şomcuta Mare) Csokman (Ciocmani) 11 Monostor Monostor Kopálnak (Copalnic (Copalnic Mănăştur) Mănăştur) 11 2 Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii familie 2455 10477 23 23 1 parohie cu 2 biserici si 2 preoti, 3 cu cate 2 preoţi; 3 parohii vacante 1052 5654 12 11 1 parohie cu 2 biserici şi 2 preoţi; 1 parohie vacantă 970 4761 11 11 353 Anexe Nagy Nyires (Mireşu Mare) 11 TOTAL 55 4 632 3420 11 8 5109 24312 57 53 1 parohie cu 2 preoţi, 1 în care slujeşte preotul din altă localitate; 4 parohii vacante Districtul Făgăraş Protopopiatul Fogaras (Făgăraş) TOTAL Districtul Parohii Filii Fogaras (Făgăraş) Merzsinyenyi (Mărgineni) Porumbák (Porumbac) Venicze (Veneţia de Jos) 11 1 13 10 7 1 41 2 Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii familie 730 3280 11 12 1 parohie cu 2 preoţi 912 4636 13 15 2 parohii cu câte 2 preoţi 648 2581 10 12 2 parohii cu câte 2 preoţi 660 3735 7 7 2950 14232 41 46 Scaunul Trei Scaune Protopopiatul Parohii Filii Háromszék (Trei Scaune) 10 31 Capi de Suflete Biserici Preoţi familie 459 2042 10 10 Observaţii Scaunele Ciuc şi Gheorgheni Protopopiatul Csik et Gyergő (Ciuc şi Gheorgheni) Parohii Filii 11 30 Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii familie 1328 6761 12 10 1 filie cu biserică; 1 parohie vacantă Scaunul Odorhei Protopopiatul Udvárhely (Odorhei) Parohii Filii 4 70 Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii familie 418 1582 4 3 1 parohie vacantă Scaunul Mureş ProtoDistrictul Parohii Filii popiatul Sedis Maros Maros 16 43 (Mureş) Vasarhely (Târgu Mureş) Szabad 16 5 (Voiniceni) TOTAL 32 48 Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii familie 847 4078 16 15 1 parohie cu 2 preoţi; 2 parohii vacante 874 4897 18 17 2 filii cu biserică şi fără preot; 2 parohii cu câte 2 preoţi; 1 parohie vacantă 1721 8975 34 32 354 Un timp al reformelor Scaunele săseşti Protopopiatul Parohii Filii Cibinium (Sibiu) 15 1 Szászvaros (Orăştie) 11 Ujégyház (Nocrich) Szasz Sebes (Sebeş) Mediensis (Mediaş) TOTAL 9 1 9 4 10 6 46 20 Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii familie 971 3933 13 16 2 parohii fără biserică şi cu preot, 1 cu 2 preoţi 451 2038 11 8 1 parohie cu 2 preoţi; 4 parohii vacante 196 661 9 8 1 parohie vacantă 41 170 1 1 3 filii fără date completate 539 1870 9 10 1 parohie fără biserică şi cu preot 2198 8672 53 43 Districtul militar Rodna Protopopiatul Parohii Filii Capi de Suflete Biserici Preoţi Observaţii familie Naszod 39 5495 36937 39 50 1 parohie cu un preot (Năsăud) invalid; 11 parohii cu câte 2 preoţi, unul fiind invalid în 6 dintre ele; 3 parohii cu câte 3 preoţi, 2 fiind invalizi în una dintre ele; 6 parohii vacante Total general Comitatul/Districtul Proto- Districte Parohii Filii Capi de /Scaunul popiate familie Alba Inferioară şi 4 12 127 53 10654 Scaunul Arieş Târnava 2 6 60 20 3369 Turda 4 11 105 20 7732 Cluj 4 12 134 15 10256 Dăbâca 4 9 120 17 8241 Solnocul Interior 4 10 146 5 3853 Solnocul de Mijloc 4 10 113 26 9039 Crasna 1 4 53 17 4434 Hunedoara 1 5 84 10 4706 Alba Superioară 1 1 13 6 621 Chioar 2 4 55 4 5109 Făgăraş 1 4 41 2 2950 Rodna 1 1 39 5495 Scaunele secuieşti 4 5 57 179 3926 Scaunele săseşti 5 5 46 20 2198 TOTAL 42 99 1193 394 82583 Suflete Biserici Preoţi 97847 128 134 15808 39211 62862 49560 58035 52528 27339 24696 2386 24312 14232 36937 19360 8672 533785 59 105 135 120 151 112 54 86 12 57 41 39 60 53 1212 63 111 144 113 146 105 54 45 11 53 46 50 55 43 1173 355 Anexe III. STRUCTURA TERITORIALĂ A DIECEZEI FĂGĂRAŞULUI ÎN ANUL 1782 3 Comitatul/Districtul/Scaunul Alba Inferioară Scaunul Arieş Târnava Turda Cluj Dăbâca Protopopiate 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 1. 2. 1. 2. 3. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 1. 2. 3. Tür (Tiur) Háporton (Hopârta) Diomal (Geomal) Strázsa (Straja) Alba (Alba Iulia) Abrud Dálya (Daia Română) Örményszék (Armeni) Kiskerék (Broşteni) Arieş Inakfalva (Inoc) Bénye (Biia) Radnót (Iernut) Sövényfalva (Corneşti) Thorda (Turda) Katona (Cătina) Görgény (Gurghiu) Kapus (Căpuşu de Câmpie) Lekentze (Lechinţa) Abafája (Apalina) Pachaga (Poşaga de Jos) Nemes Zsuk (Jucu de Mijloc) Farago (Fărăgău) Szent Márton (Sânmărtin) Meregyó (Mărgău) Buda (Budacu Român) Erdőfalva (Ardeova) Egeres (Aghireş) Topaszentkirály (Sâncraiu Almaşului) Aranymezö (Băbeni) Milvan (Miluani) Besztercze (Bistriţa) Somfalva (Sărata) 3 Tabel alcătuit pe baza listei participanţilor la sinodul electoral din anul 1782 (M. Moldovanu 1869, p. 129-133); raportarea la unităţile administrative am făcut-o prin comparaţia cu listele conscripţiei din anul 1811 (MRUB – CM-supl., nr. 1/1811, f. 1r-52v). Am subliniat cu caractere cursive numele protopopiatelor care nu se mai regăsesc în structura din 1787-1789. 356 Un timp al reformelor Solnocul Interior 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 1. 2. 3. 4. 5. 1. 2. 1. 2. 3. 4. 5. 1. Kasal (Căşeiu) Szováros (Suarăş) Ketel (Cheţiu) Szamos Ujvár (Gherla) Oláh Lápos (Lăpuş) Tohát (Tăure) Szász Nyires (Nireş) Somkerék (Şintereag) Bálványos Váralya (Unguraş) Szamos Udvarhely (Someş-Odorheiu) Szanto (Santău) Kirally Darocz (Craidorolţ) Haraklán (Hereclean) Illyésfalva (Băseşti) Somlyo (Şimleu Silvaniei) Kraszna (Crasna) Hatzeg (Haţeg) Bábolna (Bobâlna) Vajda Hunyad (Hunedoara) Illya (Ilia) Dobra Halmagh (Hălmagiu) Rodna 1. 2. 3. 1. 2. 1. Nagy Sonkut (Şomcuta Mare) Kovás (Coaş) Remete (Remetea Chioarului) Also Venecze (Veneţia de Jos) Fogaras (Făgăraş) Nászod (Năsăud) Trei Scaune 1. Trei Scaune Ciuc şi Gheorgheni 1. Szépviz (Frumoasa) Mureş 1. Marus (Mureş) Scaunele săseşti 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. Szád (Sadu, în scaunul Sibiu) Kolun (Colun, în acelaşi scaun) Resinár (Răşinari, în acelaşi scaun) Szászváros (Orăştie) Kálbor (Calbor, în scaunul Nocrich) Köhalom (Rupea) Medias (Mediaş) Sebes (Sebeş) Solnocul de Mijloc Crasna Hunedoara Zărand Chioar Făgăraş 357 Anexe IV. STRUCTURA TERITORIALĂ A DIECEZEI FĂGĂRAŞULUI ÎN ANII 1787-1789 4 Comitatul Alba Hunedoara 1787 Protopopiate 1. Tür (Tiur) 2. Alba Carolina (Alba Iulia) 3. Verespatak (Roşia Montană) 4. Örményszék (Armeni) 5. Fel Enyed (Aiudu de Sus) 6. Háporton (Hopârta) 7. Dálya (Daia Română) 8. Strázsa (Straja) 1. Klopotiva (Clopotiva) 2. Vajda Hunyad (Hunedoara) 3. Brad Sibiu Târnava Făgăraş Trei Scaune Odorhei Turda Cluj 4. Bábolna (Bobâlna) 1. Szád et Kolun (Sadu şi Colun) 2. Szászváros (Orăştie) 1. Bénye (Biia) 2. Maros (Mureş) 3. Ebesfalva (Dumbrăveni) 4. Mikeszasza (Micăsasa) 1. Venitze (Veneţia de Jos) 2. Tikus (Ticuşu Nou) 1. Lemhény (Lemnia) 1. Csik, Gyergyo et Udvarhely (Ciuc, Gheorgheni şi Odorhei) 1. Katona (Cătina) 2. Füzkút (Sălcuţa) 3. Kapus (Căpuşu de Câmpie) 4. Lekentze (Lechinţa) 5. Görgény (Gurghiu) 6. Farago (Fărăgău) 7. Magyaros (Măgheruş) 8. Szent Márton (Sânmărtin) 9. Districtus militaris Naszod (Districtul militar Năsăud) 1. Kolos (Cojocna) 2. Meregyó (Mărgău) 3. Mohács (Măhăceni) 4. Erdőfalva (Ardeova) 5. Olah Budak (Budacu Român) 6. Egrespatak (Aghireş) 1789 1. Balasfalva (Blaj) 2. Verespatak (Roşia Montană) 3. Alba Carolina (Alba Iulia) 4. Strázsa (Straja) 5. Tür (Tiur) 6. Fel Enyed (Aiudu de Sus) 7. Háporton (Hopârta) 8. Dálya (Daia Română) 1. Bábolna (Bobâlna) 2. Vajda Hunyad (Hunedoara) 3. Klopotiva (Clopotiva) 1. Szászváros (Orăştie) 2. Cibinium (Sibiu) 1. Bénye (Biia) 2. Elisabethopolis (Dumbrăveni) 3. Maros (Mureş) 4. Mikeszasza (Micăsasa) 1. Venitze (Veneţia de Jos) 2. Fogaras (Făgăraş) 3. Tikus (Ticuşu Nou) 1. Lemhény (Lemnia) 1. Csik, Gyergyo et Udvarhely (Ciuc, Gheorgheni şi Odorhei) 1. Katona (Cătina) 2. Füzkút (Sălcuţa) 3. Kapus (Căpuşu de Câmpie) 4. Böö (Beiu) 5. Görgény (Gurghiu) 6. Farago (Fărăgău) 7. Magyaros (Măgheruş) 8. Szent Márton (Sânmărtin) 9. Districtus militaris Naszod (Districtul militar Năsăud) 1. Kolos (Cojocna) 2. Meregyó (Mărgău) 3. Gyéres (Ghiriş, înglobat în Câmpia Turzii) 4. Mohács (Măhăceni) 5. Erdőfalva (Ardeova) 6. Olah Budak (Budacu Român) 4 Tabel alcătuit pe baza datelor preluate din Calendarium 1787 (fără paginaţie) şi Status personalis Cleri Graeco-Catholici – MRUB – AG-ai, nr. 49/1789, f. 1r-2v. Am subliniat cu caractere cursive numele protopopiatelor care nu se regăsesc în ambele coloane, respectiv cu aldine pe cele care nu existau în anul 1782. 358 Un timp al reformelor Solnocul Interior Solnocul de Mijloc 7. Egrespatak (Aghireş) 1. Kasal (Căşeiu) 2. Szamos Ujvár (Gherla) 3. Szent Margita (Sânmărghita) 4. Nemes Zsuk (Jucu de Mijloc) 5. Somkerek (Şintereag) 6. Bálványos Váralya (Unguraş) 7. Szováros (Suarăş) 1. Kasal (Căşeiu) 2. Szamos Ujvár (Gherla) 3. Szent Margita (Sânmărghita) 4. Somkerek (Şintereag) 5. Bálványos Váralya (Unguraş) 6. Szováros (Suarăş) 8. Derzse (Dârja) 1. Illyésfalva (Băseşti) 2. Tasnád Szarvad (Sărăuad) 3. Tasnád Szántó (Santău) 4. Somkut (Şomcuta Mare) 5. Kovás (Coaş) 6. Szamos Udvarhely (Someş-Odorheiu) 7. Csög (Cig) 8. Remete (Remetea Chioarului) 9. Csokman (Ciocmani) 10. Koznich (Cosniciu de Jos) 11. Kirally Darocz (Craidorolţ) 1. Tasnád Szántó (Santău) 2. Szamos Udvarhely (SomeşOdorheiu) 3. Kovás (Coaş) 4. Csög (Cig) 5. Remete (Remetea Chioarului) 6. Csokman (Ciocmani) 7. Koznich (Cosniciu de Jos) 8. Kirally Darocz (Craidorolţ) 9. Égerhát (Ariniş) 10. Krazsna (Crasna) 11. Somkut (Şomcuta Mare) V. STRUCTURA TERITORIALĂ A DIECEZEI FĂGĂRAŞULUI ÎN ANII 1804-1806 5 Comitatul/Districtul/ Scaunul Alba Inferioară Scaunul Arieş Târnava Turda 5 Protopopiate 1804 1. Balasfalva (Blaj) 2. Tür (Tiur) 3. Alba Carolina (Alba Iulia) 4. Fel Enyed (Aiudu de Sus) 5. Verespatak (Roşia Montană) 6. Kútfalva (Cut) 1. Arieş 1. Bénye (Biia) 2. Elisabethopolis (Dumbrăveni) 3. Sövényfalva (Corneşti) 4. Radnót (Iernut) 5. Mikeszasza (Micăsasa) 1. Görgény (Gurghiu) 2. Thorda (Turda) 3. Böö (Beiu) 4. Ludos (Luduş) 5. Pogatsa (Pogăceaua) 6. Gyéres (Ghiriş, înglobat în Câmpia Turzii) 1806 1. Balasfalva (Blaj) 2. Tür (Tiur) 3. Alba Carolina (Alba Iulia) 4. Fel Enyed (Aiudu de Sus) 5. Verespatak (Roşia Montană) 6. Kútfalva (Cut) 1. Arieş 1. Magyar Bénye (Biia) 2. Elisabethopolis (Dumbrăveni) 3. Sövényfalva (Corneşti) 4. Radnót (Iernut) 1. Görgény (Gurghiu) 2. Thorda (Turda) 3. Böö (Beiu) 4. Ludos (Luduş) 5. Pogatsa (Pogăceaua) 6. Gyéres (Ghiriş, înglobat în Câmpia Turzii) Tabel alcătuit pe baza datelor preluate din Schematismus 1804, p. 139-143, şi Schematismus 1806, p. 153-157. 359 Anexe Cluj Dăbâca Solnocul Interior Solnocul de Mijloc Crasna Hunedoara Chioar Făgăraş Năsăud 6 7 1. Kolozs Monostor (Cluj Mănăştur) 2. Claudiopolis (Cluj) 3. Meregyó (Mărgău) 4. Erdőfalva (Ardeova) 5. Szent Márton (Sânmărtin) 6. Katona (Cătina) 7. Palatca (Pălatca) 8. Farago (Fărăgău) 1. Milvan (Miluani) 2. Buza 3. Szék (Sic) 4. Derzse (Dârja) 5. Magyaros (Măgheruş) 6. Somfalva (Sărata) 1. Kolozs Monostor (Cluj Mănăştur) 2. Claudiopolis (Cluj) 3. Erdőfalva (Ardeova) 4. Katona (Cătina) 5. Palatca (Pălatca) 6. Farago (Fărăgău) 7. Mező Örményes (Urmeniş) 1. Szamos Ujvár (Gherla) 2. Lápos (Lăpuş) 3. Désakna (Ocna Dejului) 4. Bethlen (Beclean) 5. Katzko (Câţcău) 1. Szamos Ujvár (Gherla) 2. Lápos (Lăpuş) 3. Désakna (Ocna Dejului) 4. Bethlen (Beclean) 5. Katzko (Câţcău) 6. Dengeleg (Livada) 1. Szarvad (Sărăuad) 2. Kisfalu (Satu Mic) 3. Kis Szeg (?) 4. Illyésfalva (Băseşti) 5. Samsod (Şamşud) 6. Haraklán (Hereclean) 1. Szarvad (Sărăuad) 2. Csög (Cig) 3. Kisfalu (Satu Mic) 4. Nagy Szeg (Noţig) 5. Illyésfalva (Băseşti) 6. Dobjon (Domnin) 7. Samsod (Şamşud) 8. Haraklán (Hereclean) 1. Peretsen (Periceiu) 2. Somlyo (Şimleu Silvaniei) 3. Krazsna (Crasna) 4. Ipp (Ip) 1. Hatzeg (Haţeg) 6 2. Vajda Hunyad (Hunedoara) 3. Bábolna (Bobâlna) 4. Dobra 1. Kapolnok Monostor (Copalnic-Mănăştur) 2. Somkut (Şomcuta Mare) 3. Csokman (Ciocmani) 4. Bun (Prislop) 1. Fogaras et Venitze (Făgăraş şi Veneţia de Jos) 7 1. Nászod (Năsăud) Prima menţionare a districtului ca sediu al vicariatului foraneu. Prima menţionare a districtului ca sediu al vicariatului foraneu. 1. Milvan (Miluani) 2. Buza 3. Szék (Sic) 4. Derzse (Dârja) 5. Magyaros (Măgheruş) 6. Somfalva (Sărata) 7. Gyula (Giula) 1. Peretsen (Periceiu) 2. Somlyo (Şimleu Silvaniei) 3. Krazsna (Crasna) 4. Ipp (Ip) 1. Hatzeg (Haţeg) 2. Vajda Hunyad (Hunedoara) 3. Bábolna (Bobâlna) 4. Dobra 1. Kapolnok Monostor (Copalnic-Mănăştur) 2. Somkut (Şomcuta Mare) 3. Csokman (Ciocmani) 1. Fogaras et Venitze (Făgăraş şi Veneţia de Jos) 1. Nászod (Năsăud) 8 360 Un timp al reformelor Mureş Trei Scaune Ciuc şi Gheorgheni Odorhei Scaunele săseşti 1. Marus (Mureş) 1. Trei Scaune 1. Szépviz (Frumoasa) 1. Udvarhely (Odorhei) 1. Cibinium (Sibiu) 2. Tikus (Ticuşu Nou, în scaunul Rupea) 3. Szasz Sebes (Sebeş) 4. Kudzsir (Cugir, în scaunul Orăştie) 5. Czikenthal (Ţichindeal, în scaunul Nocrich) 1. Marus Vasárhélly (Târgu Mureş) 1. Trei Scaune 1. Szépviz (Frumoasa) 1. Udvarhely (Odorhei) 1. Cibinium (Sibiu) 2. Szasz Sebes (Sebeş) 3.Czikenthal (Ţichindeal, în scaunul Nocrich) 4. Kudzsir (Cugir, în scaunul Orăştie) 5. Tikus (Ticuşu Nou, în scaunul Rupea) VI. STRUCTURA TERITORIALĂ A DIECEZEI FĂGĂRAŞULUI ÎN ANUL 1811 9 Comitatul/Districtul/ Scaunul Alba Inferioară Protopopiate 1. Protopopiatul catedralei 2. Dállya (Daia) 3. Alba Carolina (Alba Iulia) 4. Nagy Enyed (Aiud) Târnava 1. M. Bénye (Biia) 2. Radnót (Iernut) Turda 3. Elisabethopolis (Dumbrăveni) 1. Thorda (Turda) 2. Campestris primus (Primul de câmpie) 8 9 Districte 1. Balasfalva (Blaj) 2. M. Bago (Băgău) 3. Maros Ujvár (Uioara) 4. Elekes (Alecuş) 1. Dállya (Daia) 2. Kutfalva (Cut) 3. Örmenyszék (Armeni) 1. Alba Carolina (Alba Iulia) 2. Alvincz (Vinţu de Jos) 3. Verespatak (Roşia Montană) 1. Nagy Enyed (Aiud) 2. Arieş 1. M. Bénye (Biia) 2. Sövényfalva (Corneşti) 1. Radnót (Iernut) 2. Désfalva et Egrestő (Deaj şi Agrişteu) 1. Elisabethopolis (Dumbrăveni) 1. Thorda (Turda) 2. Szind (Sănduleşti) 3. Potsága (Poşaga de Jos) 1. Böö (Beiu) 2. Maros Ludos (Luduş) 3. Pogatsa (Pogăceaua) Prima menţionare a districtului ca sediu al vicariatului foraneu. Tabel alcătuit pe baza datelor preluate din Schematismus 1811, p. 197-207. 361 Anexe 3. Régen (Reghin) Cluj 1. Claudiopolis (Cluj) 2. Kalata (Călata) 3. Campestris secundus (Al doilea de câmpie) Dăbâca 4. Campestris tertius (Al treilea de câmpie) 1. Milvan (Miluani) 2. Doboka (Dăbâca) 3. Szék (Sic) 4. Besztercze (Bistriţa) Solnocul Interior 1. Also Kasaj (Căşeiu) 2. Szovaros (Suarăş) 3. Szamos Ujvár (Gherla) 4. Oláh Lápos (Lăpuş) Solnocul de Mijloc 1. Tasnad (Tăşnad) Crasna 1. Kraszna (Crasna) 1. Régen (Reghin) 2. Vajda Szent Ivány (Voivodeni) 3. Görgény (Gurghiu) 4. Betfalva (Beteşti) 1. Claudiopolis (Cluj) 2. Egeres (Aghireş) 3. Kolozs Monostor (Cluj-Mănăştur) 1. Meregjó (Mărgău) 2. Marotlaka (Morlaca) 1. Katana (Cătina) 2. Kolos (Cojocna) 3. Nagy Sármás (Sărmaşu Mare) 1. Nagy Nyulas (Milaşu Mare) 2. M. Szilvas (Silvaşu Unguresc) 1. Milvan (Miluani) 2. Derzse (Dârja) 1. Gyula (Giula) 2. Lozsárd (Lujerdiu) 1. Buza 2. Szék (Sic) 1. Sofalva (Sărata) 2. Magyaros (Şieu Măgheruş) 1. Soos Mező (Glod) 1. Désakna (Ocna Dejului) 2. Szurdok (Surduc) 1. Ormány (Orman) 2. Bethlen (Beclean) 1. Oláh Lápos (Lăpuş) 2. Középfalva (Chiuza) 1. Tasnad (Tăşnad) 2. Illyésfalva (Băseşti) 3. Alsó Várcza (Oarţa de Jos) 4. Nagy Szeg (Noţig) 5. Haraklán (Hereclean) 1. Somlyo (Şimleu Silvaniei)10 2. M. Valko (Valcău de Jos) 3. Ipp (Ip) 4. Kraszna (Crasna) 10 Prima menţionare a acestui protopopiat ca sediu al vicariatului foraneu apare în şematismul din 1810 (Titulare 1810, p. 187). 362 Un timp al reformelor Hunedoara Zărand Alba Superioară Chioar 1. Sonkut (Şomcuta Mare) 2. Kapolnok Monostor (Copalnic-Mănăştur) Făgăraş Năsăud Mureş Trei Scaune Ciuc şi Gheorgheni Odorhei Scaunele săseşti 1. Hatzeg (Haţeg) 2. Klopotiva (Clopotiva) 3. Borbátviz (Râu Bărbat) 4. Korojesd (Coroeşti) 5. Vajda Hunyad (Hunedoara) 6. Bábolna (Bobâlna) 1. N. Halmágy (Hălmagiu) 1. Alba Superioară 1. Nagy Sonkut (Şomcuta Mare) 2. Csokman (Ciocmani) 1. Nagy Nyires (Mireşu Mare) 2. Kapolnok Monostor (Copalnic-Mănăştur) 1. Fogaras (Făgăraş) 2. Also Venicze (Veneţia de Jos) 1. Nászod (Năsăud) 1. Marus (Mureş) 1. Trei Scaune 1. Ciuc şi Gheorgheni 1. Udvarhely (Odorhei) 1. Cibinium (Sibiu) 2. Szasz Sebes (Sebeş) 3. Nocrich 4. Szászváros (Orăştie) 5. Rupea VII. STRUCTURA TERITORIALĂ A DIECEZEI FĂGĂRAŞULUI ÎN ANUL 1835 11 Decanatul Comitatul/Districtul/Scaunul 1. Decanatul catedralei Comitatele Alba Inferioară şi Zărand 2. Alba Superioară Comitatul Alba Superioară, scaunele Mediaş, Miercurea, Sebeş şi Sibiu 3. Târnava Comitatul Târnava şi scaunul Mureş 11 Tabel realizat pe baza datelor oferite de Schematismus 1835, passim. Protopopiate 1. Balasfalva (Blaj) 2. Alba Carolina (Alba Iulia) 3. Bisztra (Bistra) 4. Elekes (Alecuş) 5. Kutfalva (Cut) 6. M. Bago (Băgău) 7. Maros Ujvár (Uioara) 8. Tövis (Teiuş) 1. Örményszék (Armeni) 2. Cibinium (Sibiu) 3. Medias (Mediaş) 1. Elisabethopolis (Dumbrăveni) 2. M. Bénye (Biia) 363 Anexe 4. Turda Comitatul Turda şi scaunul Arieş 5. Cluj Comitatul Cluj 6. Dăbâca Comitatul Dăbâca 7. Solnocul Interior Comitatul Solnocul Interior şi districtul Chioar 8. Făgăraş Districtul Făgăraş, scaunele Cincu, Nocrich, Rupea, Ciuc, Odorhei, Trei Scaune 9. Haţeg Comitatul Orăştie Hunedoara şi scaunul 3. Radnót (Iernut) 4. Sövényfalva (Corneşti) 5. Vajdakut (Vaidacuta) 6. Marus (Mureş) 1. Thorda (Turda) 2. Böö (Beiu) 3. Görgény (Gurghiu) 4. Maros Ludos (Luduş) 5. Pogatsa (Pogăceaua) 6. Potsága (Poşaga de Jos) 7. Arieş 1. Claudiopolis (Cluj) 2. Egeres (Aghireş) 3. Farago (Fărăgău) 4. Katona (Cătina) 5. Marotlaka (Morlaca) 6. Szent Márton (Sânmărtin) 7. Meregyó (Mărgău) 8. Palatca (Pălatca) 1. Buza 2. Derzse (Dârja) 3. Gyula (Giula) 4. Lozsárd (Lujerdiu) 5. Milvan (Miluani) 6. Szék (Sic) 1. Bálványos Váralya (Unguraş), nunc Szamosujváriensis 2. Bethlen (Beclean) 3. Csokman (Ciocmani) 4. Katzko (Câţcău) 5. Középfalva (Chiuza) 6. Nagy Nyires (Mireşu Mare) 7. Nagy Sonkut (Şomcuta Mare) 8. Oláh Láposbánya (Băiuţ) 9. Ormány (Orman) 10. Retteg (Reteag) 11. Szurdok (Surduc) 1. Also Venicze (Veneţia de Jos) 2. Czikenthal (Ţichindeal, în scaunul Nocrich) 3. Gheorgheni 4. Trei Scaune 5. Udvarhely (Odorhei) 6. Vojla (Voila) 1. Hatzeg (Haţeg) 2. Bábolna (Bobâlna) 3. Kudzsir (Cugir, în scaunul Orăştie) 4. Vajda Hunyad (Hune- 364 10. Rodna 11. Silvania Un timp al reformelor Districtul Bistriţa şi districtul militar Rodna Comitatele Solnocul de Mijloc, Crasna şi o parte a comitatului Sătmar doara) 1. Rodna 2. Bistricium (Bistriţa) 1. Szilágy Somlyó (Şimleu Silvaniei) 2. Alsó Várcza (Oarţa de Jos) 3. Bréd (Brebi) 4. Érmelyék (?) 5. Illyésfalva (Băseşti) 6. Ipp (Ip) 7. Kraszna (Crasna) 8. Nagy Szeg (Noţig) 9. Samsod (Şamşud) 10. Szarvad (Sărăuad) 11. M. Valko (Valcău de Jos) VIII. INVENTARUL PROPRIETĂŢILOR ŞI BUNURILOR ACORDATE EPISCOPULUI IOAN BOB PRIN CONTRACTUL DE ARENDĂ DIN 18 IULIE 1784 12 /1r/ Conscriptio seu Inventarium Omnium Bonorum Realium, ut et Proventuum Allodialium in Dominio Fisco Episcopali Balasfalva tenore benignae Fundationis Regiae die 21 Mensis Augusti anni 1738 pro intertenendis in eate Monasterio et respective Seminario 11 Religiosis Ordinis Sancti Basilii, necnon 20 Alumnis Clericis excissorum, hactenus per praefatos Religiosos et Seminarium possessorum, et collectorum, sub hodierno infra notato, die vero, et anno ad Clementissimum Caesareo-Regium Mandatum die 12 Decembris 1781 Reverendissimo Episcopo Graeci Ritus Unitorum in Transilvania Ioanni Babb de Kapolnak Monostor a 1a Novembris anni praesentis per 15 constitutos annos erga specialem Contractum, et in eodem stipulatam summam pecuniariam omni anno praedictis fundationibus exolvendam, per nos infra scriptos, ab Excelsis Regiis Gubernii et Thesaurariatus Dicasteriis in hunc finem delegatos Commissarios transpositorum, et resignatorum. In Possessione Balasfalva 1o Hortus Horrealis Ad pagi septemtrionalem partem inter vicinitates ab oriente viae publicae ad Szantsal ducentis, reliquis vero partibus terrarum arabilium hodie kukuruz inseminari solitarum. 2o Allodium In contiguitate praementionati Horti, et vicinitatibus viarum ad molam Peterfalvensem ducentium, quae terra per Episcopum in compensationem partis, quam in prato, Lorét taxalistis cesso fundationes habebant in 23¼ curribus iisdem fundationibus transposita erant. MRUB – CM, nr. 49, f. 1r-2v, copie. În subsolul f. 2r apare consemnarea: „Asia dara: nu sunt numai decimile cele sterse prin lege, fondulu scoleloru.” 12 365 Anexe In his Fundis reperiuntur sequentia aedificia 1ma Horreum ex una parte substaculis fultum, intus duobus laqueis vulgo kaferi longioribus fractis, brevioribus partim fractis partim vero solutis cum 2. portis assereis mediocribus. 2o Corbes pro kukuruz bonis nro 1. item mediocris, 1 nihil [---] 13. 1a Scala pinea longa sat bona, 2ae minores fractae. 1a Metreta duplex duobus circulis ferreis munita bona. 2o Ventilabra bona. 1um Stabulum pro pecoribus cum parietibus pineis antiquum cinguntax haec sepibus stramine tectis utrunque bonis, duas portas astereas, unam viam respicientem tecto scandulori debili provitam, alteram versus fluvium sine tecto mediocrem habentibus, ad superiorem partem hujus septunderi. 1a Domus allodialis lapidea, unum cellenolum, duo cubicula et unam cameram continens arundine mediocriter tecta. 1a Utrina ex lateribus non ustis constructa, asseribus tecta, ruinaeque proxima, una item hara ex trebibus, asseribus tecta. 1a Piscina cum lapideis lateribus recenter renovata, bonis item sepibus circumdata. 3o Mola farinacea Olim ad latus meridionalis curiae, hodie vero in latere et fine pagi occidentalis sita in statu mediocri, in hac reperiuntur: 4 Novi lapides molares boni, 2 mediocres 1 Axis molaris bonus, 2 infimae sortis 1 Rota externa bona, 1 mediocris, 1 infimae sortis 1 Rota interna, 1 mediocris, 3 infimae sortis 2 Scrinia pro telonio conservando bona, 1 mediocre 3 Scrinia pendula vulgo cosuri infimae sortis 3 Metretae ligneae unius mensurae bonae 1 Metreta mediae mensurae mediocris 3 Mollei pro scindendis lapidibus boni 1 Uncus ferreus pro extrahendis lignis mediocris status Canales vulgo sciprari penem valentes inferiores 1 Superior magnus bonus. /1v/ In Possessione Tür Foeneta In loco Felsö Szlatina in vicinitatibus ab oriente et meridie fluvii Küküllö, ab occidente desinentia terrarum colonicalium a septemtrione territorii Csufudiensis capax proferendi foeni . . . . . . . . . In loco Also Szlatina in vicinitatibus ab oriente fluvii Küküllö, a meridie terrae Keszeianae, ab occidente territorii pagensis, a septemtrione loci palustralis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . In loco Lörintz Biro Vara seu Szlatina in vicinitatibus ab oriente prati Martini Orban, a meridie fluvii Küküllö, ab occidente foeneti Keszeiani, a septemtrione locus cujusdam . . . . . . . . . . . . . . . . In loco Nyireskut in vicinitatibus a septemtrione et oriente foenetorum pagensium, ab occidente prati Reformatae Ecclesiae a 13 Cuvânt indescifrabil datorită deteriorării documentului. Foeneta Nrus Currum 1 40 1 100 1 80 366 meridie prati fratrum Zudor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Extat in hoc prato hortus apiarius unam domum totaliter ruinatam 2 corbes pro kukuruz – unam haram ex virgulis, alteram ex lignis extructas in se continens, et per ibidem habitantem rusticum pariter domum uti praetendit erectas, – hic sepibus putridis nulliusque valoris cinctus hortus complectitur in se arbores fructiferas: prunos majores 9, minores 2. In alvearibus apum autem et eo spectantibus requisitis Reverendissimo Domino Episcopo pro Fundo Instructo transponendis. Apes matrices nro 53, examina nova nro 18, alvearia vacua adhuc valentia nro 72, nullius valoris nro 14 asseres pro superponendis apibus 15 nro, cultrum pro melle excipiendo 1. Latus …. Praedium Nagy Völgy Cum continuo Nagy Füzes vicinatur, ab oriente communi territorio pagi Tür, a meridie et occidente territorio Karatsonfalvensi a septemtrione fluvio Küküllö. Praedium hocce in parte pro pascuo pecorum applicatur, in reliqua vero parte erecti sunt 2 horti. Unus Fructifer seu Pomarium In quo reperiuntur arbores fructiferae : 15 pomi majores, 28 piri, 126 pruni majores, et 44 minores, 12 merasi majores et 4 minores. Extat praeterea domus rusticana ex virgultis contexta, luto illita, stramine tecta, ruinae proxima, et ideo etiam substaculis fulta continens in se unum porticum in medio, a dextris 1 cubile, a sinistris cameram januis ex asseribus rustico modo sine ulla tevatura constructis, provisa, et 3. Sedibus ligneis, 2 asseribus, pro scamno applicatis, fornace 1 ex tegulis, et fenestris sine vitro provisa, inhabitatur haec domus per Inquilinum Many Iones qua custodem apum; cingitur hic hortus sepibus ex virgulis stramine tectis, putridis – et vix ultra annum durantibus. Alter Hortus Apiarius Priori advicinans sepibus e virgultis in majori parte stramine aliqua vero scandilis tectis bonis cinctus in hoc reperiuntur arbores: /2r/ Pruni majores 6, minores 25, pomi majores 2, pirus 1, merasus 1, tilia apibus admodum chara 1. Passibus ab hoc apiario 270 versus fluvium Küküllö extat domus ex tegulis et calce aedificata, arundine tecta, hac tenus semper pro domicilio pecorum custodis destinata, complectitur haec domus in medio porticum, pistrinam et focum cum camino ex tegulis confectis, continentem a sinistris cubiculum sat amplum, fornace destructa et duobus fenestris vitro carentibus; 2 asseribus pro scamno aplicatis provisum, a dextris cameram vacuam excepto muro posteriori in inferiori parte modicum vitiato, in statu bono existens; tectum vero ipsius quo citius renovandum ne pluviis incidentibus murus corrumpatur, lignis alioquin jam putrefieri caeptis. Un timp al reformelor 1 100 4 320 367 Anexe In hac domo residet inquilinus Rusz Iacobu. Praeter recensita aedificia 2 adhuc tuguria in medietate sub terra, in hoc Praedio inter hortos et modo descriptam domum praeexistunt quae inhabitantur per inquilinos Oprea Popa, et Onulu Lupu. In Possessione Veza In loco Lunca Komlosiului inter prata ab oriente Many, Kernatz jobbagios ac viarum ad Nagy Cserged, a meridie inquilinorum György Czopa, et Popa György ab occidente viam regiam et jobbagios Onea Kernatz, a septemtrione Isaile Deak, Petru Talija, Zaharia Simu, et Iancu Petrutza Csufudiensium . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . NB. In contiguitate sylvae Regen cuneum foeni octo i. e. 8. 1 25 In Possessione Csufudu In loco Szlatina in vicinitatibus agrorum ab oriente Onu Kertitz ab occidente Petru Talje a septemtrione Petrutza Zaharia a meridie fluvii Küküllö capax . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 60 In Possessione Nagy Cserged In loco in Lunca dein deosu de Trojanu inter prata ab oriente Ecclesiae Augustanae et Mihaly Iazik alias Iacob a meridie Abraham Botsergyán, ab occidente Mihaly Pinka et Petru Kerszte a septemtrione familiae Medgyes Iobbagionis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 30 In Szancsal In loco Lunca dein deosu inter pratum Matskásianum, ab oriente lacum et parte Episcopalis foeneti ab occidente fluvii Küküllö minoris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 15 In Panad In loco Valea Iazerului advicinantibus ab oriente prati Ladislai Mikse a meridie viae, et prati Domini Michaelis Kenderesi, ab occidente Czipar György Iobbagionis Torotzkaiani, a septemtrione Ladislai Bethlen ............................................................. Insimul in foenetis . . . . . . . . 1 9 20 470 In Peterfalva Mola farinacea in bono statu praeexistens in qua comperiuntur: lapides molares superiores novus 1 bonus, 1 mediocris, 2 infimae sortis, detto inferiores 1 bonus, 3 mediocres, axes molares 1 bonus, alter mediocris, rotae externae 1 bona, 1 mediocris, 2 /2v/ infimae sortis, detto internae, 2 bonae, 1 mediocris, 1 infimae sortis. Lintres 2 boni, 1 mediocris, 1 infimae sortis, scrinia pro telonio asservando 2 bona, 1 mediocre, detto pendula vulgo kosuri 4 mediocria. Mensurae 1, metretae ligneae 3 bonae, 2 mediocres. Mollei ferrei pro scindendis lapidibus 1 bonus, 2 mediocres, uncus ferreus pro excipiendis lignis 1 mediocris sortis. Agger mediocri statu 1, canalis 1, 1 item hara ex trabibus pineis extructa et scandulis tecta satis bona. 368 Un timp al reformelor Universae Decimae E toto Dominio Fisco Episcopali Balasfalva in omnis generis frugibus et vino, animalibus item, eorundemque infra decimis de jure et ab antiquo obvenire debentes prout antelatae fundationes easdem hactenus collegerunt aut colligere potuerunt. Praedeclarata Bona realia ut et Proventus, aedificia item et res mobiles in eadem quantitate, qualitate et statu prout praedescripta et consignata sunt per Monasterium Balasfalvense Ordinis Sancti Basilii Religiosorum titulo fundationis Regiae pro intertenendis praedictis Religiosis et 20 Alumnis hactenus possessa administrata et respective collecta fuisse, consequenter expirato circa futuram horum Bonorum administrationem cum Reverendissimo Domino Episcopo Ioanne Babb inito contractu per dictum Monasterium nihil plus sub quocunque titulo et praetextu praetendi posse per praesentem corroborationem fide mediante factam recognoscitur Balasfalvae Die 21 Iulii 1784 Ita est Monasterium Balasfalvense Sanctissimae Trinitatis Caesareo Regium Ordinis Sancti Basilii Magni L. S. Praedeclarata Bona per Nos infra scriptos transposita et respective recepta esse praesenti corroboratione testamur. Signanter Balasfalvae die 25 Iulii 1784. Ioannes Babb Episcopus Fogarasiensis L. S. Antonius Horvath de Magazsakod Secretarius Gubernialis L. S. Ioannes Thorvester Exactor Cameralis L. S. Delegati Commissarii Transponentes IX. INVENTARUL OBIECTELOR AFLATE ÎN REŞEDINŢA EPISCOPALĂ LA PRELUAREA SCAUNULUI EPISCOPAL DE IOAN BOB 14 /1r/ Ad 1403/831. Nr. 11.109/832. Inventarium Apparamentorum Ecclesiasticorum, clenodiarium Episcopalium, rerum item domesticarum mobilium in Curia Episcopali Balasfalvensi reperibilium per suam Excellentiam mihi infrascripto transpositarum 1 2 3 Torques aurea cum numismate aureo Imperatoris Leopoldi figuram proseferens per eundem Imperatorem hinc Episcopatui Clementer collata . . . . . . . . . . . Crux argentea auro et 6 topasiis ornata, e quibus duo fictitii erant . . . . . . . . . . . . . . Annulus antiquus argenteus lapillis minaribus, et uno majore adamantino ornatus . Nro 2 1 1 MRUB – AG-ai, nr. 47/1785, f. 1r-4r. Prima formă a acestui inventar, datată în anul 1784, care nu cuprinde şi lista obiectelor donate sau testate de fostul episcop Grigore Maior, a fost editată la TataiBaltă, Mârza 1982, p. 270-273. 14 Anexe 4 5 6 7 8 9 Crux argentea pectoralis 6 topasiis fictitiis confecta fracta in medio, et unus topasius deest . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Crux pectoralis major argentea reliquiis impleta minoribus smaragdis ornata, cum catena argentea crassiore inaurata . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Crux pectoralis argentea aurata lapillis munita, et ad hanc pertinens catena argentea inaurata antiqua usuata . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Crux pectoralis rotunda argentea inaurata cum sua catenula argentea engolpium vocata . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Crux Mensalis argentea inaurata simplici figura elaborata fracta . . . . . . . . . . . . . . . . Crux argentea inaurata in medio lignea pretiosis unionibus, et cassidibus exornata debilitata in teca pellicea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Crux lignea argento inaurato obducta in teca lignea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10 /1v/ 11 Crux lignea stanno obducta variis lapillis ordinariis ornata . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12 Crux major argentea inaurata miro artificis elaborata, variis lapillis pretiosis exornata 12 Apostolis 4 Evangelistis ex argento fusis deaurata per medium fracta . . . . . . . . 13 Tricerea argentea miro modo fabricata, cujus unum candelabrum est fractum . . . . 14 Diceria argentea integra . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15 Candelabra argentea ad quae adaptatae sunt Triceriae et Diceriae insimul . . . . . . . . 16 Turibulum argenteum inauratum eleganter fabricatum cujus pars inferior est ruinata . . 17 Turibulum minus argenteum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18 Pedum argenteum inauratum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19 Pedum aereum majus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20 Pelvis magna argentea floribus inauratis fusa cujus ima pars est ruinata . . . . . . . . . 21 Cantarus ad pelvim pertinens argenteus inauratus cujus medium est fractum . . . . . 22 Calix argenteus inauratus, cum patenula, stellula, cocleari, et cultello in capsula 23 Calix argenteus inauratus cum patenula, et stellula, in quo 102 rubini visuntur, et miro artificio elaboratus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24 Tyara magna frigio labore ornata cum cruce argentea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25 Tyara minor pariter labore frigio facta, cum cruce argentea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26 Orbiculus argenteus mitram sustentans . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27 Scutela argentea cum figuris 12 Apostolorum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28 Coclear argenteum antiquum usuatum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29 Noduli argentei deaureati . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30 Noduli majores deaurati . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . /2r/ 31 Noduli e filo aureo contexti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32 Mitra nigra unionibus ornata . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33 Pallium caeruleum in cujus extremitatibus 4 Evangeslistae acu frigea elaborati cernuntur . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34 Pallium aliud rubrum sericeum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35 Pallium sericeum antiquum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36 Saceus viridis, et flavi coloris floribus argenteis ornatus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37 Adhunc pertinens Stiharion floribus flavis et argenteis ornatus . . . . . . . . . . . . . . . . 38 Adhunc pertinens Stola ejusdem coloris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39 Adhunc pertinens subgenuale ejusdem coloris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40 Adhunc pertinentes manicae ejusdem coloris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41 Cingulus sericeus diversis coloribus contextus longus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 369 1 2 2 2 1 1 1 1 1 1 1 2 1 1 1 1 1 1 5 3 1 1 1 1 1 22 5 4 1 1 1 1 1 1 1 1 2 1 370 42 Un timp al reformelor Saceus magnus rubri coloris, aureis floribus contextus, cum magnis argenteis nodis loco fibularum, magni praetii opus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Saceus minor rubri coloris sericei floribus aureis contextus inferioris sortis . . . . . . Adhunc pertinens Stola ejusdem coloris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Saceus vetustus sericeus floribus albis sericeis contextus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Saceus sericeus albus acu frigia aureis filis contextus antiquatus . . . . . . . . . . . . . . . . Adhunc pertinens stiharion ejusdem coloris et laboris usuatus . . . . . . . . . . . . . . . . . Adhunc pertinens Stola ejusdem coloris et laboris nodulis argenteis connexa . . . . . Adhunc pertinens subgeniale ejusdem coloris et laboris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Homoforia alba duo antiquata, duo vero magis nova . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Stola frigia labore exsuta filis argenteis, et nodulis conjuncta . . . . . . . . . . . . . . . . . . Subgeniale pariter frigio labore filis argenteis exsutum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Subgeniale aliud humilius floribus argenteis exsutum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 /2v/ 54 Manicae ex rubro bisso Margaritis exornatae . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55 Manicae ex rubro bisso simplices cum cruce desuper . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56 Aer sive tegumentum oblatorum flavum sericeum labore frigio exornatum in margine combustum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 57 Tegumentum calicis ejusdem coloris et laboris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58 Tegumentum patenulae ejusdem coloris et laboris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59 Tegumentum oblatorum e serico albo labore frigio ornatum . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60 Tegumentum calicis ejusdem coloris et laboris una cum pala . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61 Tegumentum patenulae ejusdem laboris et coloris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62 Alba ex Tenui filo vetustior . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63 Saceus coloris nigri ex serico . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64 Stola adhunc pertinens ex serico nigro . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65 Manicae adhanc pertinentes e serico nigro . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66 Subgenuale nigrum adhunc pertinens . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67 Homophorion nigrum adhaec pertinens . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68 Scapulare labore frigio elaboratum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69 Tegumentum oblatorum e serico nigro . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70 Tegumentum calicis ejusdem coloris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71 Tegumentum patenulae ejusdem coloris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72 Pulvillus sericeus infra missale collocandus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73 Alba una sive fota in pediluvio adhibenda . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 74 Alba item alia pro portante pedum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75 Strophia ad pedum necessaria . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76 Nodus aereus inauratus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77 Circulus argenteus adhunc usum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78 Cista mala ad conservandas vestes Ecclesiasticas . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79 Pelvis aerea cum cantaro pariter aereo . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80 Biblia Sacra Valachico idiomate in folio . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tomus 81 Corpus Juris hungarici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tomus 82 Sancti Basilii Magni opera omnia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tomus 83 Sanctarum Bibliorum concordantiae . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tomus /3r/ 84 Praelum cum sigillo Episcopi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85 Sigillum aliud Episcopale ligno affixum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86 Reliquiae Sancti Gregorii Nisseni in capsula argentea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 1 1 1 1 1 1 1 4 1 1 1 2 2 1 1 1 1 2 1 1 1 1 2 1 1 1 1 1 1 1 1 1 3 1 1 1 2 1 1 1 1 1 1 1 371 Anexe 87 Reliquiae Sanctorum Martirum in capsulis papiraceis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2 Appertinens Cubiculorum 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 /3v/ 11 12 13 14 15 16 17 18 1 2 3 In Cubili Mediocri Armarium nuce obductum elegans usuatum 15 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Mensae triangulares ad parietes . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Mensa rotunda in medio cubili . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Sedes brachiata cum panno ceruleo obducta pannus consumptus et inutilis . . . . . . . Imagines infra vitrum Sanctorum Ephremi et Athanasii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Imagines Jesu Christi et Annunciatae . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cortinae virides ad duas fenestras antiquae nullius valoris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Campanula parva . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tapetes Tyrolenses infectae nullius usus desunt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tapes unus turcicus bonus et fortis usuatus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tapetes ex viridi panno infectae nullius usus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Fornax antiqua ruinata nullius valoris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 2 1 1 2 2 2 1 2 1 2 1 In Palatio Imagines Caroli sexti Imperatoris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Elisabetae . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Imperatoris Josephi secundi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Mariae Theresiae . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Episcoporum Graeci Ritus utpote Patakii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Episcopi Klein . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Episcopi Aaron . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Episcopi Athanasii primi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Episcopi Athanasii secundi Rednik . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Arbor generationis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Imperatoris Francisci . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Archimandritae . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Imagines Principis et Principissae cujusdam . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Imago Principissae cujusdam Major . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Armarium Triangulare viride in angulo parietis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Mensa longa in 7 16 partes resolubilis usuata . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Imago Unionis eleganter depicta penes Seminarium . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Fornax antiqua nullius valoris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 1 2 1 1 7 17 1 1 In Secretaria Mensula quadrata bona . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Fornax mala destructa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Appensorium parieti affixum deest . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 1 1 Textul italic indică o consemnare ulterioară. Corectat ulterior în 5. 17 Corectat ulterior în 5. 15 16 372 Un timp al reformelor Consignatio eorum, quae sua Excellentia pie defunctus partim in vivis reliquit, partim Testamentaliter Episcopatui legavit 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 /4r/ 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 Carpentum unum mauratum pretiosum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Carpentum aliud usuatum rubrum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Carpentum item rubrum ruinatum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Mitram abbatialem labore frigio consutam . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Armarium pretiosum ex Silrat confectum afforis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Imaginem Suam Magnam in domo meridiana . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Imaginem Imperatoris Josephi 2di in eodem cubili . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Crucem Smaragdis ornatam pectoralem fractam, cum anulo . . . . . . . . . . . . . . . . . Cruces per pie defunctam Imperatricem Mariam Theresiam dono missas, artificiosas et praeciosas . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Unum anulum exigui quidem pretii sed pulchrum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Evangelium in argento ligatum et obductum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Manicas rubras sericas contextas frigio labore . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 1 1 1 1 1 1 1 Calceos sericeos flosculatos usuatos . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Portre propium minus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Portre Imperatoris et Mariae Theresiae . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Portre Episcopi Szava . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Portre Silvestri Kaliani . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Portre Pappdan Pretoriani . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Portre Nyagoe agentis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Aquila supra Balasfalvam efficinata . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Repagulum Bibliotecae speciem figurans pro servandis variis rebus aptum . . . . . . Abacus pro conservandis vitris in palatio . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pocula pro ausprug . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Vitra pro conservandis floribus desunt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pocula majora vitrea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Caraphinae vitreae . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pocula pro absintiaco lutea 3 vitrea 2 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Vitra cum operculis stanneis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Vitra cum operculis vitreis 1. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Credentia nigra lanuria . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cista magna viridis pro cassa servanda sine scatulis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2 1 2 1 1 1 1 1 1 1 1518 5 3 1 6 2 2 1 1 2 1 1 2 Praespecificata Clenodia Episcopalia, vestes, et supellectilia prouti tunc inventa, et mihi tradita transpositaque sunt, ita fideliter descripta, et sine augmento, vel diminutione adnotata, ac futura pro cautela, semovendisque nefors per quosdam formandis difficultatibus (quasi plena, aut meliora fuissent) descripta, posteritatique sincere tradita esse, praesentibus fidem facio Episcopis Joannes Babb Balasfalvae 1m Novembris 1785, manu propria [L. S.] idest Millesimo septingentesimo octoagesimo quinto /4v/ Inventarium Clenodiorum Episcopalium vestium Ecclesiasticarum et supellectilium ad Episcopatum Balasfalvensem pertinentium de 1785, 1m Novembris. 18 Corectat ulterior în 2. 373 Anexe X. CATALOGUL PARTICIPANŢILOR ŞI PROGRAMUL SINODULUI DIECEZAN DIN OCTOMBRIE 1781 19 /1r/ Cathalogus Titularum Dominorum Archidiaconorum et Deputatorum Preacinstit Protopop şi Decan Theodor Méheşi al Turdii şi Cluj-Mănăşturului Preacinstit Protopop şi Decan Dimitrie Caşai al Căşeiului şi Sovaroşului Preacinstit Protopop şi Decan Daniil al Cătinii şi al Gurghiiului Preacinstit Protopop Niculae Tatu al Sadului, Colunului, Răşinariului Cinstit Protopop Costantin Ivanovici al Vineţii Cinstit Protopop Gheorghie Maer al Căpuşului Cinstit Protopop Niculae al Bei[i], Ernotului şi Şomfalăului Cinstit Protopop Niculae Butean al Şoncutii Cinstit Protopop Ioan Fiscuti al Chetiului Cinstit Protopop Simeon al Tiuriului Cinstit Protopop Ioan Bob al Morăşului Cinstit Protopop Şamu al Lechinţii Cinstit Protopop Theodor Orha al Odorheiului Cinstit Protopop Vasilie al Miluanului Cinstit Protopop Avram Méheşi al Ghierlii Cinstit Protopop Gabor al Apafăi[i] Cinstit Protopop Iosiv al Haţegului Cinstit Protopop Petru al Dejocni[i] Cinstit Protopop Ioan al Bobălnii Cinstit Protopop Ioan Timandi al Jucului Cinstit Protopop Ioan al Santăului Cinstit Protopop Ioan Farcaş al Odorheiului Cinstit Protopop Vasilie Corul al Lăpuşului Cinstit Protopop Artemie al Tăurilor Cinstit Protopop Gheorghie Lipcei al Dorolţului Cinstit Protopop Ioan Aron al Bistrii /1v/ Archidiaconi Cinstit Protopop Ioan Gradovici al Covaşului Cinstit Protopop Petru Vida al Fărăgăului Cinstit Protopop Ioan Şolomon al Arieşului Cinstit Protopop Andreiu Mezei al Hopărtii Cinstit Protopop Gheorghie al Herecleanului Cinstit Protopop Cosma al Jumalului Cinstit Protopop Ioan Caliani al Sămărtinului Cinstit Protopop Ioan al Orăştii Cinstit Protopop Theodor Andrica al Băsăştilor Cinstit Protopop Theodor Nasodi al Sănmărghitii Cinstit Protopop Daniil Ungur al Mărgăului Cinstit Protopop Ioan Para al Năsăudului Cinstit Protopop Alexandru Fiscuti al Bistriţi[i] Cinstit Protopop Alexandru al Şintireagului Cinstit Protopop Petru al Şomleului Cinstit Protopop Macaveiu al Străji[i] 19 MRUB – AG-ai, nr. 94/1781, f. 1r-3v. 374 Un timp al reformelor Cinstit Protopop Ioan Clonţ al Calborului Cinstit Protopop Maniu Mitarcă al Cohalmului Cinstit Protopop Trăilă al Inocului Cinstit Protopop Theodor Almaşi al Budii Cinstit Protopop Mihaiu al Ardiovi[i] Cinstit Protopop Vasilie Masovici al Aghiréşului Cinstit Protopop Matheiu al Unguraşului Cinstit Protopop Ştefan Riuci al Potcejii Cinstit Protopop Artemie Lemni al Şomfalăului Cinstit Protopop Vasilie Popdan al Săncraiului Cinstit Protopop Mihail Eremiaş al Haromsécului Cinstit Protopop Tiron Dragoşi al Carlovi[i] Cinstit Protopop Dimitrie Caian al Abrudului Cinstit Protopop Ioan Ferenţ al Băbenilor Cinstit Namésnic Gheorghie Petraşc al Făgăraşului Cinstit Inşpector Ioan Filep al Rămetii Cinstit Inşpector Dimitrie Tocaci al Crasnii Cinstit Inşpector Toma a Michesasii Cinstit Inşpector Stefan Alamori al Dăi[i] Cinstit Inşpector Ioan al Hinedorii Cinstit Notariuş Stefan al Şebeşului Cinstit Notariuş Maniu Neagoe al Arménilor Cinstit Notariuş Ioan Erdeli al Broştenilor Cinstit Jurat Iovul al Ilii Cinstit Jurat [Zaharia Pop] 20 al Dobri[i] Cinstit Jurat Arsenie al Hălmajului /2r/ Deputati Eparhii Dobri[i] Carlovi[i] Gavrilă Jura din Coşlar Turzii P. Ioan din Rediu, P. Gheorghie din Indol Căşeiului Cătinii Gurghiului Sadului Vineţii Căpuşului P. Luca din Curticap, P. Simion din Petea Ernotului Bei[i] Şomfalăului Şoncutii P. Simion din Purcăreţi, P. Ioan din Şoncuta Chetiului Tiuriului P. Samoil din Bagău, P. Ion din Mănărade Lechinţi[i] Somoş Odorheiului Apafăi[i] P. Mihai din Săcal, P. Onul din Dumbravă Haţegului Sovarăşului 20 Numele lipseşte în original; completarea s-a făcut după Micu Moldovanu 1869, p. 133. Anexe 375 Bebénilor Miluanului Ghierli[i] P. Dumitru Săplac, P. Gheorghie Nicula Bobălnii P. Chirila ex Nadestie, P. Petru ex Bakanya infirmatus in via non comparitur. /2v/ Deputati Eparhii Jucului P. Urs din Stoiana, P. Gheorghie din Dăbăca Santăului P. Stefan din Silvaş Lăpuşului Covaşului Terentius Pap K. Monostor, P. Gheorghie ex Berintza Dorolţului Fărăgăului Séchel Odorheiului P. Ion ex Szent Domokos, P. Bucur ex Szent György Tăurilor Morăşului P. Toader ex Madaras, P. Gheorghie ex Szent György Arieşului P. Toader din Cucerde, P. Sim din Dombro Hopărtii P. Vasilie Elecheş Herecleanului Jumalului Sănmărtinului Orăştii P. Dan din Vaideei, P. Pavel din Stini Băsăştilor Şintireagului Sănmărghiti[i] Mărgăului de la Cosnici P. Gheorghie din Ipp Podşaghi[i] de la Straje P. Nicolae ex Seuse, P. Opra din Straje de la Ticuş P. Stan din Abaşfalău, P. Stan [din] Dăişoara de la Boholţ de la Inoc de la Buda infirmatus in via (tăiat) de la Ardiova infirmatus in via de la Aghireş de la T. Săncraiu de la Unguraş de la Făgăraş Bistriţă Năsăud P. Ioan din Mititei, P. Ioan din Runc Remeté (tăiat) Haromsék (tăiat) Michesasa (tăiat) Crasna Daia (tăiat) Roşie (tăiat) Şebeş Arméni (tăiat) Hinedoara (tăiat) P. Daniil din Cărjeţ jurat 376 Un timp al reformelor /3r/ Planum 1o Media octava inchoabitur Sacra Lyturgia ad qvam audiendam cuncti comparebunt qva finita 2o Pulsabitur campana major ut singuli ad Palatium Episcopale confluant 3o Sua Excellentia sedente pro tribunali legetur Cathalogus Dominorum Archidiaconorum et Deputatorum nominaque absentium connotabuntur 4to Legetur Comissio Gubernialis cum adnexis formulis 5o Vicarius praeleget formam Juramenti et reliqvi posteum recitabunt 6o Sua Excellentia semet conferet ad interius cubile qvo ordine accedent subscribent sigillabunt Dominorum Archidiaconi 7mo Postmodum seqventur ad subscribendum et obsigillandum Archidiaconorum Deputati 8o Donec subscriptio peragetur in anteriori Cubili, possunt in Palatio publicari publicanda, legi commissiones, tractari Causae ac resolvi ad instantias. XI. INSTRUCŢIUNILE ALCĂTUITE DE EPISCOPUL IOAN BOB ÎN ANUL 1787 PENTRU VICARII FORANEI 21 /1r/ Vicarii Qvoniam per corporalem Vicariatuum Institutionem in partem pastoralis solicitudinis assumuntur, sequentia vi officii curanda, et observanda habebunt et quidem 1mo Ministros, et animarum curatores in Districtibus curae suae, et vigilantiae concreditis ea, qvae sunt muneris curatorum animarum in spiritu mansvetudinis, et patientiae erudient, non minus 2do Populum tam per se, qvam Parochos debitis erga Deum, et Principem notionibus informabunt, superstitionem in ipso natam, aut a majoribus derivatam, observationes frigidas, minus pias, et a vera, ac solida devotione avocantes, aliosque abusus pestilentes in populo grasantes exstirpent, ac eliminent, item obligamina erga Principem ejusque subalternos, et Dominos Terrestres cuilibet vi Evangelicae veritatis, Legumque Praescripto incumbentia sedulo inculcabunt. Quem in finem 3tio Saepius excurrere, et in conseqventiam praevigentium Benignarum Caesareo Regiarum ordinationum relabentibus viam ad Unionem sacram facilitare, attente invigilare, qvo ex fundamento comunitates integrae familiae, aut singulares personae relabantur, num pro arbitrio propria lubidine, aut solum passionum ductu proprio, et ex conscientia, an populari motu Religionem permutare attentent ? Praecipue vero in conformitate Benigni de 29a Augusti anno praeterito Nro 8853 eatenus emanati Decreti Aulici, an in illis locis, in qvibus notabilis a Religione Catholica defectus /1v/ prudenter praemetui potest non grassentur seductores, qvi seu minis, et vixis, sive policitationibus variis reliqvos a Religione dehortari, deterrere, aut qvoqvo modo ad suas partes pertrahere praesummerent, atqve horum intuitu, et aliorum tumultuantium, seductionemque concitantium penitius partim ex relabentibus, partim ex aliis, qvibus seductio, et seductorum machinamenta facile innotuere, investigare, conperta dein rei veritate, immediata Officiolatui concernenti denunciare, et tum demum ubi malum sopiri neqviret, in ductu praelaudati Decreti Regii tales casus huc referre Excelso Regio Gubernio remonstrando. Una Ecclesias, absque onere nihilominus, et agravis seu Parochorum, sive Populi visitare, defectus corrigere, serio insuper inqvirere, utrum Parochi Pastorali in praedicatione verbi divini, sacramentorum administratione et in cathechisando muneri suo satisfaciant ? Quod si 21 MRUB – AG-ai, nr. 13/1791, f. 1r-3r. Anexe 377 4to Nonulli in opere ministerii desides, multum nutrientes in reliqvum vulgus dimanantem corruptelam, langvidi, infructuosi, et vitio qvopiam corrupti reperiantur, hos spiritualibus remediis sanare, et emendare satagant, aut exigentibus ita circumstantiis pro qvalitate, et qvantitate delicti in ductu Sacrorum Canonum, ob oculos habito semper Suae Majestatis Sacratissimae hoc in merito emanatarum ordinationum dictamine poenis spiritualibus, nusqvam bursalibus cum modestia corripiant sivero /2r/ 5to Qvidam ministrorum Ecclesiae in malo pervicaces, et incorrigibiles observarentur, tales sine mora horsum deferant, et interea a Sacerdotali functione suspendant, in perpetuum autem suspendere, amovere, qvemadmodum etiam commutare, aut alium ad vacantem etiam Parochiam introducere cirtra sedis praeviam annuentiam, et consensum, nusqvam integrum sit, porro 6to Fundos Ecclesiasticos, et res Ecclesiae abalienari, ministros indebite vexari, aut per Locorum Archi Diaconos taxari, haud patiantur 7mo Controversias ratione ministrorum Ecclesiae circa Temporalia insuper habito eo, qvod sint spiritualibus adnexa, tanqvam objecta Forum saeculare tangentia ad Inclytus Officiolatus Comitatenses relegabunt, suam nihilominus operam tam in capacitandis Parochis circa naturam rerum temporalium, qvam sublevandis, et procurandis eorum negotiis non denegabunt; proindeque omnium jurium Ecclesiasticorum, et Civilium convulsionem solicite evitabunt, praescriptam utriusque Jurisdictionis spheram prae oculis habendo, et debitam cum politica potestate fovendo harmoniam. Unde 8vo Casu qvo causae Parochorum circa Temporalia apud Officiolatus Comitatenses, aut Regiminis velut primam Instantiam procurari, medela adhiberi, aut satisfactio impendi non posset, exindeque periculosa, nociva Religioni, aut Ministris Ecclesiae /2v/ praejudicans seqvela facile enasceretur, tandem rei qvoque gravitas altiorem determinationem exposceret, acta illius causae cum tota serie horsum transmittantur, ad Altiores Instantias promovenda. Itidem 9no Causas Forum internum, seu spirituale cernentes juxta earundem naturam, si forum inferius patiantur cum Locorum Archidiaconis aut Inspectoribus siqui existerent, secus vero cum Parochis jus canonicum callentibus revidebunt, et judicabunt et pro finali determinio huc referent, causantibus vero coram se tantum legere, non autem extradare possunt deliberatum secus illas immediate sedis decissioni submittent. Tandem 10mo Effectum Benignarum Caesareo Regiarum Ordinationum, qvo ocius procurare, strictissimae semper obligationi ducent. Praeterea 11mo Solicite curabunt, ut cum clementissime per suam Majestatem resolutum, et Gratiose per Excelsum Regium Gubernium commissum sit, ut in omnibus Majoribus Parochiis Scholae introducantur, eodem stabiliantur, Ludimagistri capaciores, et in fidei Catholicae Dogmatibus versati seligantur. 12mo Populum omnimode partim per se, partim per Parochos persvadere conabuntur ut suas proles ad scholas mittant. 13tio Parochis vero seria invigilabunt, utrum pueris, et puellis cathecesim faciant, eos suo tempore, et modo instruant. /3r/ 14to Vicarii in conversatione cum Disunitis, et praecipue in investigationibus contra seductores eam adhibeant prudentiam, moderationem, amorem proximi, et data occasione beneficentiam, ut Disuniti non tantum super ulla violentia, qveri possint, verum potius per exhibitionem Christianae charitatis eosdem lucrifaciant, similem prudentiam, et moderationem in defensione Bonorum, rerum coram immediata Jurisdictione dum reqvirent, aut reqvirentur Vicarii observandam habebunt. 15to Omnes Denuntiationes, qverelae, vel Relationes, qvas jurisdictionibus Comitatuum, Districtuum, et Sedium submittent sint fundatae et cum tali accuratione depromptae, debitisque Testimoniis firmatae, ut tempore instituendae Investigationis, ne ob 378 Un timp al reformelor inadaeqvatas Repraesentationes in confusam operationem incidendo molestia causetur directe vero ad Excelsum Regium Gubernium non dabunt, sed ad nos praedicta modalitate Excelso Regio Gubernio deferendas dirigent. XII. ACTELE SINODULUI DIECEZAN DIN SEPTEMBRIE 1821 22 /2r/ Acta Synodi Diaecesanae in Palatio Episcopali in quo Synodi Diaecesanae haberi consvevere, Balasfalvae Anno 1821 die 15/27 Septembris celebratae Sessio 1 Post sacram Lyturgiam aliasque humiles ad Deum bonorum omnium largitorem in Ecclesia Cathedrali Sanctissimae Trinitati dicatae fusas pro laudabili a Majoribus tradito more preces convenientibus ad Palatium Episcopale, in quo Synodi hactenus etiam habitae fuerunt Archidiaconis Inspectoribus, aliisque Sacerdotibus ab experientia et morum candore commendatissimis, ad praesentem Synodum medio litterarum Excellentissimi Praesulis Ioannis Babb de 21a Augusti anno curentis officiose convocatis, iisque post Capitulares quatuorque Vicarios Foraneos ordine senii considentibus, quo ratio Coadunationis eorum a singulis intelligatur exactius gratiosae Celsissimi Principis et Archi Episcopi Strigoniensis Alexandri a Rudna ad Episcopum Fogarasiensem sub 24a Majy anno curentis datae litterae quibus de invalescentis in dies magis ac magis impietatis, morum coruptelae ac collapsae disciplinae fontibus nec non morum integritatem et priscam Ecclesiasticam disciplinam revehendi remediis, Excellentissimus Episcopus cum suo Senatu Senioreque Clero Diaecesano consultare eunque in finem hoc anno Synodium Diaecesanam indicere cellebrare ejusque resultatum ante finem labentis anni gratioso Celsissimi Principis et Primatis /2v/ obtutui substernere jubetur per extensum singulari attentione primum lectae ss. sub V. Has secundo excepit lectio punctorum quae Augustissimus Monarcha feliciter regnans Franciscus Primus pro paterna sua solicitudine in generali suo conventu Posonii sub auspiciis et praesidio Celsissimi Principis anno proxime affuturo cellebrando discutienda et determinanda cuperet sub X. His perlectis secuta est 3o lectio Ordinum ab Excellentissimo Episcopo Ioanne Babb ad Excelsum Regium Gubernium sub 15 Iulÿ anno curentis exaratorum quibus ille communicatis in Copia Gratiosissimis literis Celsissimi Principis in complementum, praevigentium Ordinationum facultatem Synodum demandatam indicendi et celebrandi exorabat sub A. qua paululum venire retardante et defixo pro celebrando Concilio termino jam jam in foribus existente insuper Excellentissimo Domino Gubernatore Regio Comite Georgio Banfi erga factas sibi a diversis jurisdictionibus relationes, quod Archi Diaconi conventus Praesbiterorum nimis frequentes cogerent, praeter omnem expectationem mandare dignante ut Excellentissimus saepe fatus Praesul suo Archidiaconos eo inviare velit, ut omni occasione dum necessitas ejusmodi Congregationes indicendi aderit, Provincialem jurisdictionem certiorem redere nunquam intermitant, ne ansam fundatae alicui suspitioni praebeant, priores suas praeces repetere et quondam exoratur Synodum cellebrandi, potestatem denuo immis praecibus eflagitare debuit harum litterarum lectio 4ta comitata est sub B. Praemissa supra laudatae ab Excellentissimo Gubernatore editae Comissionis lectione sub C. quo cum in omnium notitiam deduceretur /3r/ tandem postremo lectae s[cilice]t literae quibus Excellentissimus Gubernator copiam facit, depostam Synodum celebrandi sub D. et sic sessio prima terminata est hymno Gloria in Excelsis Deo alternante coro cum omni devotione decantato. 22 MRUB – AG-ai, nr. 10/1821, f. 2r-11v. 379 Anexe Sessio secunda Sessione secunda 16 Septembris persolutis prius in Ecclesia Cathedrali divinis officiis meruento Missae Sacrifitio Deo oblato, hora nona inchoata iterum convenientibus in consvetum locum Synodi membris de negotiis in hac sessione tractandis praevie admonitis operi proposito manus proximius admota est in causam passim sub repentis impietatis morum coruptionis collapsae disciplinae Ecclesiasticae summo studio indagatum. Rebus pro sua dignitate serio expensis, consiliis collatis singulis Vicariis foraneis aliisque Archidiaconis ex diversis Diaecesis hujus per totum qua late patet Principatum diffusae partibus vulnera sibi optime nota candide referentibus, iis enim cum eorum fontibus ad incudem revocatis uberiori indagini subjectis in eam ab omnibus itum est sententiam. Originem multae impietatis et cum ea copulatae morum improbitatis collapsae item disciplinae Ecclesiae fontem relate ad Diaecesim hanc longe lateque grasante, inter valachos ruditate, et religionis Christianae ignorantia principaliter reponendam esse. Et profecto dum Synodus hae apud animum reputat religionem a Christo Domino traditam ab Apostolis promulgatam a Sanctis Patribus pro emergentibus necessitatibus enucleatam et energice inculcatam esse faecundissimae in Deum pietatis castissime devotionis integerimae vitae probatissimorum morum fontem, solem lucidissimum /3v/ qui caelestibus suis radiis hominum mentes illuminat vetustate roboratas superstitiones enecat, praejudicia cum lacte materno hausta stirpitus eradicat inconcussa recti et aequi principia suppeditat dum item secum tacite expendit Religionem Christianam eam esse, quae singulari ratione docet, coercere libidinem fugere inimicitias, abhorere ab invidia, odio aliisque humanae coruptionis monstris adeoque homines placidos, obsequi amantes, Patriae studiosos, juris et aequi retinentes propositis efficacissimis sanctionibus efficit et quae securissimam altum cujus fluctibus fragili remigantes navi, jugiter jactamur, pelagus emetiendi et ad optatum portum perveniendi viam omnibus salebris remotis sternit ac repandit non potest non in illam cogitationem incidere, ut credat aliisque persvadeat morum improbitatis, passim invalescentis impietatis, colapsae disciplinae Ecclesiasticae fontem alium esse non posse, quam aut Sanctissimae Religionis ignorantiam, aut ejus contemptum, aut enim quis a recta semita deflectit quia eam nescit aut quia alto supercilio despicit et ad ejus facem incedere renuit, utrumque seclus est et ignorare suam religionem et contemnere, sed alterum altero perniciosius, posterius malitiam redolet, prius fortunam sinistram. Synodus hoc quemadmodum nullos esse in hac Diaecesi qui Religionem Christianam adunco naso contemnere vilipendere palam irridere aperto marte impugnare omni virium contentione subvertere et quasi cum Diis more Gigantum bellum gerere, ausint quique Sanctissimae religionis dogmata ad aniles fabulas referre alios ad idem credendum pellicere, satagant non mediocri cum voluptate gloriatur ita multos esse quibus nec principia Religionis Orthodoxae pro eo ac oportet perspecta s[cilice]t paucos vero quibus Religio intus et in cute nota sit vehementer dolet ac anxia solicitudine torquetur nec satis fatum sum deplorare valet sane citius lacrymae deerunt quam /4r/ dolorum causae. Passim cruditas Genti Valachicae exprobatur, densis ignorantiae tenebris immersam, multis superstitionibus iretitam variis praejudiciorum generibus involutam esse innegabile est. Utinam qui alto vulneri mederi possent etiam opem adferre vellent, utinam quam promptae miserae genti cruditas morum vitio datur tam alacriter eidem exstirpandae medica manus admoveretur, nec mirum, paucae apud valachos vigent Scholae vel Triviales in quibus industrii Magistri succrescentem pubem principiis Religionis imbuant rari docti sacerdotes qui hausta in Scholis principia refricent, obfuscata v[el] obliterata in memoriam revocent, assidue rigent et ad maturitatem perducant qui vitia et virtutes vivis colloribus adumbrare ac sic depingere sciant ut illa intrinseca sua turpitudine detereant, haec nativa sua pulchritudine conata bonitate connexisque jucundissimis fructibus alliciaset virtus enim nativo suo ornatu vestita ac in scenam producta amoris sui ignes in pectoribus hominum mirifice accendit excitat fovet. 380 Un timp al reformelor Postquam praemissa ratione concordibus sufragiis determinatum est fontem ex quo irreligiositas ceteraque cum ea indivulsu nexu copulata malorum seges promanat in hac Diaecesi praecipue ignorantiam esse utique superstitionis et praejuditiorum indubitatam matrem quibus ea rationibus de sua possesione deturbari ac penitus exstirpari quiret solertissime disquiri caeptum est. Ac dum singuli circa id suas opiniones depromerent et pro ingeniorum diversitate in iis promendis verbis different re convenirent subito in mentem venit Excellentissimum Praesulem annis abhinc undecim altissimis Iussibus provocatum planum de cultura Nationis Valachicae /4v/ adhibitis in subsidium suorum consiliis elaborasse et quae, ad ignorantiam gentis frangendam ac atterendam facere videbantur pro sua in religionem et Patriam pietate et singulari experientia, altioribus subselliis oportune suggessise. Omnes synodales qualia essent ibidem indigitata Gentem Valachicam perpoliendi et ab ea ignorantiam fugandi remedia audiendi cupido invasit, cuncti ut planum illud legeretur exemplo postularunt Meherele multi tanta ejus audiendi cupiditate flagrabant ut quoad illud exquisitum ex Archivo adferetur longa mora videretur. Illud itaque pro desiderio perlectum avidis animis et avectis auribus exceptum est quo perlecto una fuit omni vox, concors sententia indicata in eo remedia oportunissima esse ad eradicandam in Gente Valachica ignorantiam media, eum unam esse tutissimam e tenebris educendi viam, aliter afflictis et tristibus rebus opem et medelam adferi haud posse. Qui in praelaudato plano praescribuntur modi sic Synodo comparati esse videntur ut si optatum sortirentur effectum indubitata spes eidem afulgere videatur fore futurum ut gens Valachica universa exutis svalidis ingorantiae quibus jam diu consepulta jacet, involueris laesiorem vultum induat. Religio vero disipatis impietatis nebulis efflorescat morum integritas reducatur, collapsa disciplina Ecclesiastica pristino suo decori restituatur Sacra Unio majora in dies capiat incrementa summum in utramque Republicam sanctam et profanam redundet emolumentum. Nobili huic quid in illo plano contineretur resciendi aviditatis pro ingeniis humani indole nobilior aliquod Plani illius fuisset resultatum? Percontandi cupido incessis eo vehementior quo rerum bonarum faustorumque eventuum uberiorem animis spem conceperant, quaeritur itaque an hactenus responsum aliquod obtinendi fortuna obtigisset vel vero praestolandum resset ? Quod ubi subsequutum esse intelexerunt dici non /5r/ quanta anxietas quanta solicitudo animi invaserit quantum desiderum pectora penetravit illud quale sit resciendi omnes bene ominabantur multi plaudebant. Placuit illud producis legi quo vel major aut existimabant, voluptatem ex rebus caperent, v[el] se praecoce ut sit gaudio delusos mature perspicerent ne diutius ancipites, ac animis suspensi haereant quare benignum Caesareo Regium Rescriptum medio gratiosae Regio Gubernialis de 27 Decembris 1816 N. 5807 comissionis comunicatum homagiali subjectione legitur avidis ac plane bibulis auribus excipitur altissime apud animum demititur. Hac ratione finis secundae sessioni recitato hymno impositus est. 3ae Sessio 3a Sessioni post decantatam cum devotione Lyturgiam media nona matutina initium datum est in quo Synodus contestata sua in iis quae praecedentis sessione Benigno Caesareo Regio Rescripto lecta s[cilice]t, aquiescentia, suas quoad tria ejusdem rescripti puncta, a, b, c, in quibus sub a) dicitur, siquidem Graeci Ritus Uniti Ecclesiae Romano Catholicae canonice juncti sint, in locis ubi alioquin Parochus Romano Catholicus jam existit et congruam jam legitime asignatam habet, nec excissionem novae congruae pro Parocho Graeci Ritus Unito contra naturam Unionis nec subdivisionem unius congruae inter duos Parochos locum habere posse. Sub b) excisionem portionis Canonicae in 20 cubilis terrarum arabilium capacibus et 15 curibus foeni defixae nonnisi pro principali seu matre Ecclesia inteligendam esse. Anexe 381 Sub c) praeterea in regula ubique locorum 100 et adminimum 90 domos Graeco Unitorum numerantium Paro/5v/chiam erigendam, relate vero ad illa loca que propter nimiam distantiam huic v[el] illi Ecclesiae Graeco Catholicae affiliari nequeunt, ex nexu Sacrae Unionis quam concernentes incolae Valachi acceptarunt ad frequentandas Ecclesias Romano Catholicas persvadendos et inviandos esse suas reflexiones humillime una et confidenter facere sustinet. Puncta haec si fugitivo lustrentur oculo nihil adversi complecti posse videntur ast iis penitius inspectis anquis in herba latere deprehenditur, certe ad Sacrae Unionis incrementa suflaminanda, nota, ejus altius evehendae et latius propagandae nervos incidunt, et venas hebetant et ignorantiam in gente Valachica quasi vinculis quibusdam constrictam detinent haec ita se habere dubitabit nemo quia gentis Valachicae indolem teneram ritui suo adhaesionem, caeremonialia in praesenti scientiae defectu a substantialibus discernendi impotentiam communem in plebe inficeta essentialia cum accidentalibus confundendi et eodem in praetio habendi morem, criminationes virulentaque quibus schismatici ceterique achatolici ab amplectenda Unione deterere solent et nequid disimuletur vetus erga caeremonias Latinas per Graeculos schismaticos et Rascianos genti Valachicae instilatum odium affectiore tantisper mente revolvet et inspice hac primum, quod attinet punctum sub a) mirari subit, quomodo ex nexu Unionis quo Graeci Ritus Uniti Romano Catholicae Ecclesiae canonice juncti s[cilice]t inferi posse dicatur in illis locis ubi Parochus Romano Catholicus congruam asignatam habet pro Graeco Catholico Parocho portionem Canonicam excindendam haud esse nec divisionem unius congruae inter duos Parochos locum habere posse cum potius e nexu Unionis contrarium inferendum esse natura rerum clamare videatur et magis contra normam Unionis esse Graeco Catholico /6r/ Parocho congruam denegare ex eo quod Romano Catholicus eadem provisus sit, quam eandem etiam illi trubuere comperiet quisque rerum naturas considerare volet. Profecto si iisdem juribus et privilegiis ductu praevigentium ordinationum et ex nexu Unionis Graeco Catholici cum Romano Catholicis frui debere dignoscuntur, quo pacto Graeco Catholicus animarum Pastor competente congrua frustrandus veniat Synodo huic nodus Gordius est, quippe si in Civitate quaepiam populosiore duobus Parochis opus est duoque erigi debent multitudine populi id efflagitante Parochiae quis praetendere audeat, uni eorum provisionem de subsistentia haud competere quod alteri jam Canonice prospectum solit. Quis non videt utrique ex eadem ratione propter impensum spirituale ministerium subveniendum esse nec nexus qui inter eos intercedit impedimento esse valet, ne uterque suam subsistendi usitatam rationem indipiscatur licet major hos inter nexus intercedat quando quidem non minus ritu quam dogmate consentiunt quia veri specie Graeco Catholico Unio impedimento esse potest, ne Canonicam portionem consequatur, Synodus hae inteligere non potest, eo affortiori quod saturato Romano Catholico Parocho fames sitisque Graeco Catholici Parochi per id exstincta censeri nec possit nec debeat, accedit quod ex nexu inter tres Nationes Transilvanicas intercedente deducere non liceat, facta pro unius Nationis ministro circa subsistentiam debita provissione alterius Nationis ministro subsistentiam negandam esse si hoc ex nexu inter Nationes vigente infere non placet idem ex nexu Sacrae Unionis colligere displiceat, utrimque eadem ratio militat. Porro ut Graeco Catholicus Pastor, suam cum Graeco Catholico curione sacro congruam non dividat, non iniquum est, ex eo quia eadem quoque indiget ad officium suum obeundum et ut sibi quam alteri permissum est non repugnante natura, aquirere malit ast ut id fraudi, praejudicio et detrimento Graeco Catholico sit qui aeque congrua indiget ad munus suum pastorale cum fructu susti/6v/nendum, Synodo huic aenigma est. Et tamen O tempora O mores quoties a tempore editi hujus Benigni decreti v[el] pro numerosissima et administratu difficillima Parochia jam olim erecta portionis Canonicae excissio efflagitata est, ubi alia diverticula nulla supererant toties ad hoc decreti punctum tanquam ad Achileum argumentum provocatum est et quo justissimae praeces retunderentur in promtu fuit, exemplo sit Ecclesia Graeco Catholica Bistritziensis. 382 Un timp al reformelor Quod alterum sub b) et c) respicit, ad Parochiam erigendam ad minimum 90 Patres familias exigere et, tantum complures Ec[c]lesias filiales, ambitu suo complexas ultra 1600 animas huc non computatis copiosissimis servis, ancilis Graeco Catholicis in servitio Saxonum existentibus numerum in qua superatis omnibus quas I. Magistratus Bisztritiensis de industria nectebat dificultatibus praeclusis omnibus supterfugiis quo praeces suo successu destituerentur in hoc Decreti puncto praesidium quosivit et quod pro Parocho Romano Catholico portio canonica excissa habetur Graeco Catholico negandam praetendit et cur iteratis altissimis jussibus excisionem sepositis omnibus tergiversationibus serio demandantibus reluctaretur eo se tueri praesumsit, hodie hoc motivo per Sacratissimam Majestatem benigne rejecto excindere redetur qua promtus sit ille magistratus in augustissimi monarchae positionis mandatis exequendis eventus demonstrabit. Augustissimi Monarchae non vulgare suae in Ecclesiam benevolentiae argumentum cernimus evidentissime. Quod alterum sub b) et c) respicit ad Parochiam erigendam ad minimum 90a patres familias exigere et tantum pro Ec[c]lesia matre portionem excindere vele ac relate ad loca illa quae propter distantiam Ec[c]lesiae alicui Graeco Catholicae affiliari nequeunt, ad Ec[c]lesias Romano Catholicas frequentandas inviare svadere huic Synodo tantumdem esse videtur ac Unionem in ipso actu suffocare ejusdem promotioni obstacula manifesta ponere criminationes /7r/ adversariorum juvare ignorantiam fovere, claro siquidem sacris Praeconibus adeo felicibus esse licet ut integra communitas nullis in Schismate remanentibus unionem amplectatur, interdum una tertialitas schismati nuncium mitit reliquis in disunione permanentibus plerumque dimidia aut major pars ejurato schismate ad sinum Ec[c]lesiae Catholicae revertitur caeteris mordicitus aut laxo solum vinculo pristino erori adherentibus et quidem conversis futuris sit exspectantibus juxta praevigentes modernas ordinationes templum, domus Parochialis et fundi siqui fortasis fuere in manibus disunitorum in quorum possesione fuerunt reliquuntur, jam hos quod nondum ad 90 Patres familias asurgant oratorio sacerdote qui inter eos jugiter moretur excubet sparsum Orthodoxae fidei semen riget foveat, recentes in Sacra Unione plantulas contra procellas defendat, criminationes excogitari solitas prudenter pari umbone retundet, quid quaeso aliud est quam recentes plantulas quo marcescant, sibis ipsis relinquere, a suscepta unione repellere, in disunione remanentibus eos videndi occasionem subministrare, aliis ad Sacram Unionem promtis paratisque animos adimere. Ubi enim isti se Templo et sacerdote proprio destitutos vident, et spem etiam eadem aliquando consequendi sublatam cernunt, initorum Consiliorum et susceptae Unionis redet pertaesi dein dificultatum quae cum evocatione sacerdotis e remotioribus locis pro emergentibus neccessitatibus spiritualibus copulatae sunt et itinerum quae sacri audiendi gratia cum temporis dispendio quietis detrimento, rerum domesticarum periculo facere debentis adversariis quotidie solicitantibus, sensim sine sensu a suscepta Unione dilabuntur et ad deserta Schismatica castra quodam modo coacti cum Orthodoxae fidei non levi detrimento remeant, omnia haec tristis comprobavit experientia. Mediae ut alia altum praemat silentium, numerosus hodie existit coetus fidelium Graeco Catholicorum 86 hodie patres familias esse dicuntur; ipse Excellentissimus Praesul pro iis Templum edificare paratus locum pro oratorio necessarium ab Inclyto Magistratu Mediensi petiit, quod nondum 90 Patres familias essent repulsam retulit, idem apud Regium Gubernium tentavit ratus hic rem evoto cessuram sed /7v/ eodem successu ex eodem fundamento. Ea dein conditione Valachos disunitos ad sinum Eclesiae invitare ut conversi Ec[c]lesias frequentent Romano Catholicas si ob distantiam Ec[c]lesiae Graeco Catholicae afiliari nequirent iis qui Schismaticos Transylvanos, gentem valachicam, ejus teneram nimis ritui suo adhaesionem, ingeneratum a Graeculis schismaticis et Rascianis erga Latinos odium essentialia Religionis ab accidentalibus distinquendi prae ignorantia impotentiam norunt quantum hujusmodi praedicatio fructum habitura s[cilice]t reliquit Synodus ponderandum quod tamen si sincere cum iis quorum conversio suscipitur agere velimus manifestandum est ne post multos Anexe 383 exantlatos eo sine labores longa fatigia nihil egisse videantur, sed et eos qui in Castris Catholicis militant positive extra casum necessitatis ad Ec[c]lesias mitere latinas quam parum expediet, sciunt qui cum valachis proximius conversantur et criminationes Schismaticorum aliorumque Orthodoxae fidei hostium audiunt. Antiqua est criminatorum naenia eo periculosior quo gens Valachica rudior Unitos Latinos esse quasi Deus scit quale esset monstrum Latinum esse quod tamen eo magisteret quo minus inteligitur Unitos votae in babtismate fidei nuncium mittere jejunia in quibus animam religionis sitam ex Plebs Valachica credit negligere, violare, panem pro sacrifitio destinatum butiro et ovo conspergere, illum taliter, tantum in sacrifitium offore quod Canonibus Apostolicis interdictum est. Unitos a latinis nec ritibus differe si hi audierint Graeco Catholicos ad Ec[c]lesias Latinas frequentandas obligari ad id a suis sacerdotibus extra casum necessitatis persvaderi, quasi post victorias ovantes vera esse quae dicebant pleno guture occinent promulgabant invidiosi disseminabant jam Unitos quemadmodum illi presagiebant ac premetuentes monebant, in latinos conversos esse dictitabunt. Equidem latinum esse nullum crimen est vanas criminationes oportet contemnere, ita est verum enimvere quia criminationes manent criminationes, sed Ec[c]lesia Dei item Sacra Unio detrimentur patitur ideo criminationes oportet contemnere sed ne noceant provide cavere ne triumphent, et criminatoribus occasionem triumphandi subminis/8r/trent pedibus manibusque contendere ab iis quae homines ab amplectenda Unione dehortari quirent sedulo omnimode abstinere hoc prudentia hoc oeconomia postulat Ec[c]lesiastica hoc prae occulis Ec[c]lesia omni tempore habuit. Hac via sumi Pontifices et Patres Ec[c]lesiae incedendum praescripserunt, et hodiedum praescribunt hoc indicat formula professionis quam olim Episcopatus hic Sacram amplexus unionem, emisit hoc repandit professio quam edunt parochi Sacram Unionem amplexi. Non ritum illi, non Eclesiae Graecae consvetudines et canones ejurare obligantur dogmatibus quibus Schismatici a catholicis discernuntur confessis caetera inviolate tenere permituntur denique velint Graeco Catholici in locis in quibus Ec[c]lesiae Graeco Catholicae affiliari ob distantiam nequeunt templa sponte frequentare, Latina quam capient ex hoc Siculis Graeco Ritus exceptis utilitatem. Instructiones in Templis Latinis fiunt lingua aut germanica aut hungarica quam Plebs valachica ignorat, Missa lingua legitur latina perinde plebi valachicae ignota valachi praeter instructiones in Templo fieri solitas, aliam religionem addiscendi ocasionem raram habetur necesse e his in pristina sua persistere ignorantia et hujus teterrimis sequaelis. Quare Synodus haec ardentibus votis praedictorum e praelaudato Benigno rescripto punctorum abrogationem v[el] eam reformationem quae cum Sacrae Unionis incremento combinari possit exoptat et Celsissimum Principem et futuram Nationalem Synodum summis exorat praecibus, quatenus dignaretur his reflexionibus in paternam considerationem assumtis efficaci sua apud Sacratissimam Majestatem interpositione id gratiose agere, ut praelaudatae e Benigna rescripta puncta abrogentur, aut sic reformentur ne Unionis propagationi nocumento sint, quod impetratum iri Synodus haec sibi spem facit, ex eo quod luculentissimis argumentis didicit Augustissimo Imperatori Sacram Unionem sumopere cordi esse, et in ejus incrementa omni ferre studio et ideo praelibata puncta in memoratum rescriptum praeter intentionem Suae Majestatis Sacratissime incidenter illata esse credit ac quia perspectum habet Excellentissimi Principis et Sacrae Nationalis Synodi patrocinium summum apud Suam Majestatem pondus habere, horum emendationem modalitate facilissima fieri posse, oratur Synodus isthaec ut nempe id relate ad primum punctum quod ex nexu Unionis prono fluit alveo decidatur ut quemadmodum ille nexus minime obstare deberet ne Romano Catholicus in loco ubi jam Graeco Catholicus /8v/ excisam portionem Canonicam habet, suam consequatur congruam quia eadem utrisque competunt privilegia, sic ille nexus neinpediat quo minus suam competentem Graeco Catholicus indipiscatur quia Romano Catholicus suam congruam asignatam habet et relate ad reliqua duo numeri familiarum in erectione Parochiarum ratio superstiose habeatur sed potius Unionis promotio jugiter ob oculos versetur denique vetus in 384 Un timp al reformelor Transylvania vigetis ordinatio et quae hodie in Hungaria vividi in observantia esse spargitur ut parte una comunitatis alicujus Sacram Unionem suscipiente Templum his in favorem Unionis relinquendum clementer disponatur. Quod revehendam in specie Cleri saecularis aeque ac regularis ipsiusque adeo studiose juventutis disciplinam concernit animadvertit Synodus et quidem relate ad Clerum saecularem duo potissimum esse quae Clerum hunc obfuscant et splendori ejus non parum detrahunt. Vitia primum est debitae scientiae defectus ex eo descendens morum cruditas alterum promiscua ubique cum hominibus competendi consvetudo, ex eaque prono alveo profluens ebrietas. Utrumque vitium ist hoc, etsi diversissimum ab eadem causa suam trahit originem utrumque illud paupertas et arcta res domi gignit, et fovet. Res ab ovo ac altius repetentibus id perspicuum est vitia haec tanto magis detestanda est, quo Clericali vocationi majora ponunt impedimenta, et quo minus cum ea conciliari valent, omni virium contentione removere oportet. Quod media ignorantiam a Clero deppellendi spectat nihil est in praesentiarum quod anxiam nimis solicitationem huic Synodo ingerat, per Excellentissimum Praesulem in plano de cultura nationis elaborato in secunda sessione hujus Synodi lectae, media ad eam a lavibus propulsandam abunde suffitiunt, nec alia tenet anxietas, quam eorum in effectum deducendorum anhelum desiderium profecto Excellentissimum Praesul a 40 annis ex quo ad Clavum hujus diaecesis non vulgari gloria sedet ad conciliandum huic Clero decus restaurandam disciplinam omnem lapidem non infelicibus successibus movit multa fecit plura animo volvit, ut hodie Synodus haec /9r/ non tam de colapsa apud se disciplina quevi, quam de eadem ad ampliorem perfectionis gradum evecta non sine fundamento gloriari possit, quoad tamen Cleri Junioris disciplinam e re fore putat Synodus ista, ut si Excellentissimus Dominus Episcopus Albae Carolinensis Clerum suum juniorem Alba Carolina Claudiopolim vellet transfere Clerus quoque Graeco Catholicus Balasfalvensis illuc translocetur sub comunibus Professoribus sed ob ritus differentiam in distinctis seminariis sub propriis rectoribus educandus. Hac ratione inter alumnos diversarum Nationum et rituum accendetur laudabilis aemulatio eaque excitata fiet ut Clerici longe alacriori in scientias incumbant studio et alter alteri palmam preripiendi studio accensi uberiorem in disciplinis Theologicis faciant progressum hoc piae memoriae Augustissimo Imperatori Iosepho in votis fuisse dicitur. Et cum extraneae fundationes ad Cleri culturam experientia teste plurimum conferant et Diaecesis haec tametsi amplissima nonnisi duos Clericos in Vienensi convicto allendos habeat, Fundatione Janiana quae quondam cum summo Diaecesis hujus emolumento binos Clericos educabat injuria temporum in eum statum concidente ut nec uni alumno sustentando par sit multisque annis nullum alluerit ardentissimis votis cuperet Synodus haec eam fundationem in pristinum statum munificentia Augustissimi Imperatoris reponi quo absque agravio domestici hujus seminarii omni tempore si non duobus saltem uni educando constanter sufficiat et quia non parum decoris accedere vastae huic diaecesi posse Synodus arbitratur si unum alterumque in Theologia Doctorem habere liceret, ea qua par est veneratione Celsissimo Principi totique venerabili futurae Nationali Synodo suplicat, ut pro alta sua sapientia et asidua omnium comoda promovendi alacritate sic res moderari dignetur, quo unus etiam ex hac Diaecesi in instituto Vienensi sublimioris Praesbiterorum educationis educetur. Quod alterum vitium pravam nempe cum obviis quibusvis compotandi consvetudinem attinet eam eradicari e Clero censet Synodus si iis qui Principatum in Diaecesi tenent Episcopum opera consilio re adjuvare debent pro re /9v/ nata curae erit, ut in Clerum nunquam cooptentur illi qui v[el] levissima indicia suae in potum propensionis dederirit, quod assequentur omnino, si sedulo pro rei dignitate dum ad Clerum suscipiendi veniunt adolescentis, in eorum mores, inclinationes indagaverint, quam educationem sortiti, quibus patribus nati suplerumque enim vitia cum vita a Parentibus traduntur filiis et dificile consanantur, quae in sanquine et temperamento latent dein si praeter omnem vigilantiam talis obrepat et in seminario suae indolis in potum Anexe 385 propensioris specimina edat hunc antequam ordinetur repellere oportet tandem si ordinatus callicibus exsicandis deditus esse comperiatur omnia quo resanetur antidota admovenda, et malum in Principio si fieri possit corigendum admonitus ni resipiscat et ad sobriam vitam redeat Consistorio accerbiorem medicinam adhibituro deferatur, nec exspectetur quoad talis in abyssum vitiorum semet praecipitet nulla deinceps arte extrahendus. Relate ad Clerum Religiosum quod de collapsa apud eum disciplina Ec[c]lesiastica Synodus queratur aut ea postliminio reducenda tristi sollicitudine animo verset nihil est, siquidem unus est in Diaecesi Ordo Religiosorum qui Divi Basilii Magni dicitur olim satis florens hodie ferme exstinctus cum non nisi tres supersint itaque in eo cura omnis versari debet qui fiat ne disciplina apud eundem ubi redintegrari caeperit collabatur quod sequenti ratione obtineri posse autumat praesens Synodus. Basilitae hujatis commodis proventibus per Episcopum erga anuum censuum Monasterio pendendum administrari solitis instructi vi fundationalium litterarum, Iuventutis scholasticae doctioni incumbere et Episcopum in administranda Diaecesi juvare debebant, hodie a cura tractandorum negotiorum consistorialium per erectionem Capituli liberi eo omnem solicitudinem, studium operam convertere debebunt ut confluentem ad hoc Gymnasium /10r/ quod unum Natio Valachica habet, et quo Iuventus beneficio panis dari consveti allecta copiosa convolet Pubem litteris imbuant. Ac quoniam omnis res a fine cujus gratia instituitur et habilitate eidem respondendi metienda venit suumque praetium desumit. Religiosi hi tunc optimi viri omnium judicio censebuntur et disciplina inter eos maxime florere exsistimabitur, quando Scholasticam juventutem ea solertia eo progresu quem Publicum ab iis exspectat decore comprobabuntur, quod fiet 1o ad hocce Balasfalvense Monasterium aditus non concedetur nisi iis quos ingenii dexteritas vitae integritas imprimis comendabit quippe serium afferent suas aliorumque mentes perpoliendi propositum nihil quippe prodest, quantacunque eruditio nisi adsit facultas et promta voluntas eamdem cum aliis comunicandi sane stoici negabant se sapientiam a Diis accepturos si ea conditio detur ne eam cum aliis comunicare liceat. Et 2do si a superioribus suis Episcopo et Capitulo sic dependere obstringantur, ut animadversa ne fors in aliquo e religiosis minore ad docendum habilitate aut voluntate aut ne fors scandalosa vita cum adolescentum corruptione conjuncta actutum talis, altero in ejus locum seu ex regularibus seu saecularibus Clericis idoneo substituto ad aliam in Diaecesi stationem, qui ratam Monasticam abhortaredam pretendere valeat, disponatur. Hoc erit profecto non mediocri incitamento, ad munus suum, quam exactissime adimplendum, etiam apud eos qui fortasis minus officii amore tangetur oderunt quippe pecare boni virtutis amore oderunt peccare mali formidine poenae. Relate ad studiosam juventutem uno tantum in hac Diaecesi existente ut praemissum est gymnasio quantopere cordi esse debeat iis quorum directioni et inspectioni concreditum est, ut fini suo quam exactissime respondeat, Synodus haec exprimere nequit, eo enim fini suo aut non respondente aut male respondente actum est de Cleri /10v/ hujus maxima ex parte cultura ex hoc quippe Gymnasio plerumque assumuntur in idoneos animarum Pastores efformandi adolescentes, qui si ingenium litteris humanioribus parum excultum aut animum pravis moribus imbutum, adferunt opera omnis luditur siquidem difficulter eradicantur, vitia quae nobiscum crevere nec sustinent vastam molem tennia fundamenta. Caeterum quia juventus ad hocce Gymnasium plerumque pauperior confluit iis destituta fortunis quae collapsae disciplinae saepius fertile seminarium sunt in Gymnasio isto collapsam esse disciplinam affirmare huic Synodo Religio est. Studia ut diligentius tractentur ac curatius tradantur multa sunt quae svadent, quod praemissa contingere prout modalitate, docendi nimirum provintia non nisi viris commissa qui ad litteras tractandas propitia venerunt Minerva nam raro feliciter vadit qui invita Minerva vadit, quibus si arcedent Cathechetae, boni confessarii prudentes et zelo pleni, pietatis rite instituta exercitia blanditur sibi Synodus fore futurum ut 386 Un timp al reformelor Gymnasium hoc publici exspectationi respondeat, et in Clerum et Nationem non mediocria redundent emolumenta, tandem antequam manum a tabula dimoveat hoc unum cavendum ducit Synodus circa confesiones et pietatis exercitia ne res sanctissime nimia frequentia vilescant /11r/ et sub pietatis praetextu devotionis fuci obrepant et Professores publice et privatim cum de ritibus Ec[c]lesiae consvetudinibus sermo incidit, semper magnifice loquantur nec in vultu v[el] ore contemptus, aliquis apareat, praesertim cum de diversitate ritium Graecae et Latinae Eclesiae oratio procedit a contemptu namque ritus, et caeremoniarum facile provolvitur tenera aetas ad irrisionem eorum, quae sub caeremoniis reconduntur inde nascitur infelix ille in religione indiferentismus Latini Ritus adolescensuli ritum accurate observare apud suos communicare, jubeantur nec unquam ritus confundere permittantur quod ut etiam in Gymnasiis Romano Catholicis ubi affatim conveniunt pueri Graeco Catholici observetur quemadmodum olim factitatum sub Patribus Iesuitis scimus quodque Sanctissimi Pontifices fieri optant et praescribunt a quorum sanctionibus recedere viro Catholico oprobrio e incremento Sacrae unionis nocumento, nemo enim libenter apud eos est a quibus se suaque irideri videt. Quoad Methodum Studia Theologica pariformiter ubique tractandi introducendam et praxim fori spiritualis pro Cynosura uniformi asumendam spectat quaecumque a Synodo Nationali assumta fuerit norma tractandorum studiorum eidem pro viribus suis semet suos acomodare studebit nec deerit praxim in tractatione negotiorum spiritualium praescribendam acceptare in quantum cum juribus libertatis hujus diaecesis combinari valebit. Interea optat praxim introduci quem simplicissimam quae caveat ambagibus quibus morae dumtaxat causis tractandis injiciuntur partesque molestis ambagibus praegravantur, et Synodus ea qua par e submissione recitato hymno consveto conclusa est. His peractis Archidiaconi pastoralibus obligationibus in memoriam revocatis salutaribus circa explendum suum officium praeceptis onerati ab Excellentissimo Praesule post sacrum altero /11v/ die nimirum Dominica absoluto prandio ad suos lares accepta paterna benedictione remeare permissi. 388 Un timp al reformelor BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. Izvoare inedite 1. Archivio Segreto Vaticano: a. Arch. Nunz. Vienna: Archivio della Nunziatura Apostolica in Vienna. Vol. 75, 76, 187. b. Arch. Nunz. Vienna, Miscellanea: Archivio della Nunziatura Apostolica in Vienna. Miscellanea. Negotia varia a Nuntiis peracta. Fasc. VII, nr. 59-69. c. Arch. Nunz. Vienna, Processi canonici: Archivio della Nunziatura Apostolica in Vienna. Processi canonici dei Vescovati. Nr. 579, 603, 779. d. Congr. Concilio, Relat. Dioec.: Congregazione del Concilio. Relationes Dioecesium. Nr. 341, 478, 810 A, 810 B. 2. Archivio Storico della Sacra Congregazione per l’Evangelizzazione dei Popoli o «de Propaganda Fide»: a. Lettere della S. C.: Lettere e Decreti della Sacra Congregazione. Vol. 238/1781, 240/1782, 242/1783. b. SRC – Greci di Croazia: Scritture Riferite nei Congressi. Greci di Croazia, Dalmazia, Schiavonia, Transilvania, Ungheria. Vol. 2 (dal 1761 al 1845). c. SRC – Greci di Croazia, Miscellanea: Scritture Riferite nei Congressi. Greci di Croazia, Dalmazia, Schiavonia, Transilvania, Ungheria. Miscellanea. Vol. 2. d. SRC – Ungheria, Transilvania: Scritture Riferite nei Congressi. Ungheria, Transilvania. Vol. 7 (1778-1843). 3. Arhiva Arhiepiscopală şi Capitulară de Alba Iulia: a. AE – AOE: Arhiva Episcopiei. Actele Oficiului Episcopal. b. AE – Protocollum 1781, 1782: Arhiva Episcopiei. Protocoale Episcopale: Protocollum Episcopale 1781; Protocollum Episcopale 1782. c. AE – Unirea cu Biserica Romei: Arhiva Episcopiei. Acte privind alte confesiuni – Unirea cu Biserica Romei. 4. Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Alba: a. MRUB – AG-ai: Mitropolia Română Unită Blaj. Arhiva Generală – acte inventariate. b. MRUB – aî: Mitropolia Română Unită Blaj – acte înregistrate. c. MRUB – CM: Mitropolia Română Unită Blaj. Cabinetul Mitropolitului. d. MRUB – CM-supl.: Mitropolia Română Unită Blaj. Cabinetul Mitropolitului – inventar suplimentar. e. MRUB – Consistoriu, 1779-1791: Mitropolia Română Unită Blaj. Consistoriu – Registre de evidenţă contemporană: 1779-1791. f. MRUB – Consistoriu-ai: Mitropolia Română Unită Blaj. Consistoriu – acte inventariate. g. MRUB – Protocollum 1785-1788, 1790-1791, 1792-1796, 1797-1800, 1800-1802: Mitropolia Română Unită Blaj. Registre de evidenţă contemporană de la Registratura Generală (Protocollum Exhibitorum Commissionum Circularium missilium ex officio inchoatum 1 ianuarii 1785 usque 20 decembris eiusdem anni continuatum item aliqua ex annis 1786, 1787 et 1788; Protocollum Praesidiale 1790-1791; Protocollum Praesidiale 1792-1796; Protocollum Praesidiale 1797-1800; Protocollum Episcopale 1800-1802). 389 Bibliografie selectivă 5. Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Cluj: a. Bibl. Centrală Blaj: Biblioteca Centrală Blaj. b. Capitlul Mitr. Blaj: Capitlul Mitropolitan Blaj. c. Col. Doc. Blaj: Colecţia de Documente Blaj. 6. Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Hunedoara: a. Vicariatul gr.-cat. Haţeg: Vicariatul greco-catolic Haţeg. 7. Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca, Fond Manuscrise latine: a. Ms. lat. 79: [Timotei Cipariu], Fundationales Capituli Babbiani, Blasii, 1855. b. Ms. lat. 224: Acta de Capitulo erigendo ab anno 1802 usque 1807 quo erectum est. c. Ms. lat. 228: [Basiliu Raţiu], Acta Fundationes Excellentissimi, Illustrissimi, ac Reverendissimi Domini Joannis Babb de Kapolnok Monostor, quondam Episcopi GraecoCatholicorum Fogarasiensis etc., ad plures pias causas, specifice in sublevamen Sui Cleri factas, necnon Excellentissimi Domini Gregorii Major pariter Episcopi quondam Fogarasiensis, prout et quorumdam privatorum nonnulla substantiae Cleri commassata pia Legata, continentia ex Archivis respectivis collecta, in ordinem redacta, et genuine descripta, Blasii, 1838. d. Ms. lat. 255: Acta Resignationis D. Exc. Eppi. Gregorii Maer, et Inaugurationis D. Eppi. Joannis Babb. e. Ms. lat. 268: Protocollum Capituli Almae Dioecesis Fogarasiensis GraecoCatholicorum in Transylvania penes Cathedralem Ecclesiam Balasfalvensem sub Invocatione Sanctissimae Trinitatis per Excellentissimum Reverendissimum Dominum Joannem Babb actu Episcopum Fogarasiensem propriis sumptibus fundati. f. Ms. lat. 282: Protocol cu diplome privind unirea. 1659-1790. 8. Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca, Fond Manuscrise româneşti: a. Ms. rom. 323: Protocollum Consistoriale 1799-1800. b. Ms. rom. 361: [Iacob Popa], Viéţa şi faptele episcopului Ioan Bob. c. Ms. rom. 472 b: Acte şi scrisori privitoare la Supplex Libellus Valachorum. d. Ms. rom. 553: Scrisorile lui Chiril Ţopa către Samuil Vulcan (sec. XVIII-XIX). e. Ms. rom. 556: Acte referitoare la Supplex Libellus Valachorum. 1790-1792. f. Ms. rom. 583: Protocollum Consistoriale 1797-1799. g. Ms. rom. 684: Acte şi documente în limba română şi maghiară din perioada episcopului Ioan Bob (secolele XVIII-XIX). 9. Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia: a. Col. Doc.: Colecţia de Documente. II. Carte românească veche 1. Culegere 1786: [Culegere a 18 decrete imperiale şi aulice, ordonanţe şi adrese guberniale, circulare ale episcopului greco-catolic Ioan Bob din anii 1784, 1785 şi 1786 cu privire la probleme bisericeşti, publicată din porunca Guberniului Transilvaniei din 1 martie 1786, Blaj, 1786], 9 f.r-v [MRUB – CM, dos. nr. 51, f. 1r-4v; Idem, dos. nr. 120, f. 1r-2v; Idem, dos. nr. 55, f. 1r-2v 1]. 2. Culegere 1787: [Culegere a 41 decrete imperiale şi aulice şi ordonanţe guberniale din anii 1781, 1782, 1784, 1785, 1786 şi 1787 cu privire la probleme bisericeşti, publicată prin Guberniul 1 Exemplar incomplet, lipsă f. 9, recompus din fragmentele depistate în fondul menţionat; titlul a fost preluat după Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 140, nr. 159. 390 Un timp al reformelor Transilvaniei, Sibiu, 1787 2], 5 f.r-v [Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca. Fond Carte Românească Veche, nr. 789, coligat în Ms. lat. 282, f. 160r-166v; la f. 163r-164v este inserat un exemplar tipărit al aşa-numitului „Edict de restituire” din 28 ianuarie 1790]. 3. Cuvănt în zioa instellaţiei: Ioan Bob, Cuvănt carele Măria Sa prealuminatul şi preaosfinţitul domn Ioan Bob, vlădicul Făgăraşului şi a toată ţara Ardealului şi părţilor ei împreunate, l-au avut în zioa instellaţiei, adecă când s-au înălţat şi s-au aşezat în scaunul său cel arhieresc prin domnii comisareşi de Împărătescul Gubernium rânduiţi întru adunarea clerului, în anul Domnului 1784, iunie, zile 30 3, Blaj, 1784, 4 f.r-v [Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca. Fond Carte Românească Veche, nr. 164]. 4. Cuvănt în Dumineca Floriilor: Ioan Bob, Cuvănt prin care ne învăţăm ca pururi întru toate şi pentru toate să fim mulţămitori lui Dumnezău şi să-l lăudăm, cu dovediri din S. Scriptură întărit şi de Preaosfinţitul Vlădicul Făgăraşului Ioan Bobb aşezat, ca în anul 1798 în Dumineca Floriilor să să zică, cănd cu toţi a mulţămi lui Dumnezău pentru osăbitele faceri de bine aceştii ţări arătate ne îndătorim, Blaj, 1798, 4f.r-v [MRUB – AG-ai, nr. 4/1798, f. 5r-10v 4]. 5. Cuvănt păstoresc: Bob, Ioan, Cuvănt păstoresc despre împrotivnică starea şi întocmirea vremilor de acum, Blaj, 1816, 30 p. [Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca. Fond Carte Românească Veche, nr. 302; MRUB – AG-ai, nr. 64/1815, f. 1r-17r 5]. 6. Cuvântări în cinstea E. S. Ioann Bobb: Dimitrie Vaida, Cuvîntări în cinstea Exsealeanţii Sale Ioann Bobb, vlădicului Făgăraşului, şi a crăeştii şi împărăteştii mărimi sfeatnic din lăuntru, Blaj, 1813, 7 foi nenumerotate + 192 p. + 7 foi indice şi greşeli [Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca. Fond Carte Românească Veche, nr. 370]. 7. Decret privind căsătoriile: Decret imperial privind reglementarea regimului căsătoriilor în Transilvania, Sibiu, 1786, 8 f.r-v [Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca. Fond Carte Românească Veche, nr. 941]. 8. Decret privind divorţul: Decret imperial privind reglementarea procedurii divorţului (!), Sibiu, 1786, 1f.r-v [Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca. Fond Carte Românească Veche, nr. 937]. 9. Extractul cel hronologhicesc: Extractul cel hronologhicesc a porăncilor celor împărăteşti din anul 1786, 1787, 1788 care pentru aceia să dă în tipar afare tuturor, ca să să păzească prin toţi aceste porănci, şi ca să nu poată zice niminea, cum că nu le-au ştiut, Sibiu, 1789, 33 f.r-v 6 [Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca. Fond Carte Românească Veche, nr. 922]. 10. Forma jurămîntului: Forma jurămîntului, [Blaj, 1781], 1f.r [Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca. Fond Carte Românească Veche, nr. 24]. 11. Înştiinţare despre râdicarea Capitulumului : Ioan Bob, Înştiinţare carea au făcut Exseleanţiia Sa prealuminatul şi preaosfinţitul domnul Ioann Bobb, vlădicul Făgăraşului, al Chesaro Crăieştii Mărimi sfeatnic din lăuntru, cinstitului său cler despre râdicarea Capitulumului în Blaj, la anul 1807, 1 zi iulie, adăogând şi doao cuvântări. Despre Preoţie şi despre Duhul celui bun şi a celui rău Păstoriu sufletesc, Blaj, 1808, 1 foaie nenumerotată + 80 p. [Biblioteca Academiei Române, Filiala Năsăud. Fond Carte Românească Veche, nr. 14]. 12. Milostive porunci împărăteşti: Milostive porunci împărăteşti în lucrurile bisericeşti de la înălţatul împărat Iosif al doilea prin toate ţările sale precum şi în Ardeal pentru păciuire de obşte şi îndreptarea supuşilor săi Titlu preluat după Răduţiu, Gyémánt 1981, p. 167, nr. 234. Ceremonia instalării în scaunul episcopal a avut loc la 11 iulie, 30 iunie reprezentând probabil data tipăririi discursului. 4 Am utilizat textul conceptului manuscris al pastoralei, neavând acces la varianta sa tipărită, pe care nu am identificat-o în bibliotecile frecventate. 5 Conceptul manuscris al pastoralei, din care lipseşte sfârşitul (p. 28-30). 6 Tipăritura are de fapt doar 32 f., pentru că f. 11r şi 12v sunt imprimate de două ori. 2 3 391 Bibliografie selectivă înnainte date şi vestite, pe scurt adunate, şi de C. Gubernium prin comisiia sa din 13 octombrie anul 1785 supt numărul 7889 a să tipări orînduite, [Blaj, 1785], 8 f.r-v [Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca. Fond Carte Românească Veche, nr. 730 7]. 13. Norma veniturilor patrahirului: Norma adecă rînduiala veniturilor patrahirului, care s-au hotărît prin Milostivul Crăesc reşcriptum, adică Poruncă împărătească, ce s-au dat în 23 de zile a lui septembrie anul 1784 pentru lăcuitori neuniţi de leagea grecească, fie cătane, fie Provinţialişte, şi pentru Popii lor, Sibiu, [1784], 2f.r-v [MRUB – CM, dos. nr. 121, f. 1r-2r]. 14. Trista predică: Teodor Pap de Ujfalu, Trista predică care la îngroparea Ecţelenţii Sale Prea Luminatului şi Prea Măritului Domn Ioann Bobb de Kapolnak Monostor al pre Înaltului Stat din Luntru Craiesc Consiliar, al strelucitului Ord Înalţiatului Imperator Leopold Comendator în M. Prinţipat al Ardealului şi al Părţilor împreunate Greco Catolic Episcop al Fagaraşului întru vecinică pomenire a prebunului Episcop şi părinte din fiiască dragoste în luna lui octombrie la 7 zile 1830 în S. Mănăstire a Blajului sau cuvântat prin Theodor Pap de Ujfalu canonic primiţerius al S. Scripturii Clerului tener professor şi paroh în oraşul Blaj, Sibiu, 1830, 2 foi nenumerotate + 20 + 7 p. [ultimele 7 p. reproduc în versiune românească testamentul episcopului din 28 octombrie 1828; Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca. Fond Carte Românească Veche, nr. 298]. III. Izvoare edite 1. Acte: Acte referitoare la resignarea episcopului Gregoriu Maioru, publicate de Ioan Ardeleanu, în Foia besericesca şi scolastica, an I/1887-1888, p. 330-331, 347, 364. 2. Acte istorice: Acte istorice. Gregoriu Gabrielu Maioru de Tusnad-Szarvad …, publicate de Ioan Ardeleanu, în Foia besericesca şi scolastica, an I/1887-1888, p. 379-380, 394-395, an II/18881889, p. 145-147, 225-226, 258-261. 3. Actulu de renuntiatiune: Actul de renuntiatiune a lui Gregoriu Maioru la episcopia Fagarasiului, publicat de Ioan Antonelli, în Foia basericesca, an I/1883, p. 203-207. 4. Albu, Date noi: Albu, Nicolae, Date noi privitoare la viaţa şi activitatea lui Petru Maior, în Revista Arhivelor, an XLVIII, vol. XXXIII/1971, nr. 4, p. 575-593. 5. Bariţ 1887: B[ariţ], G[eorge], Ajutoria numerate in bani de catra unu episcopu romanescu la purtarea resboiului Austriei cu Napoleonu I in a. 1809, în Transilvania, an XVIII/1887, nr. 5-6, p. 35-36. 6. Borosiu 1889: Borosiu, Ioan, Despre serbatori, în Foia besericesca şi scolastica, an III/1889-1990, p. 35, 22-24, 69-70. 7. Bozac, Pavel 2006: Bozac, Ileana, Pavel, Teodor, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773 / Die Reise Kaiser Josephs II. durch Siebenbürgen im Jahre 1773, vol. I, Cluj-Napoca, 2006. 8. Briefe: Briefe an den Freiherrn Samuel von Brukenthal, mitgeteilt von H. Herbert, în Archiv des Vereins für Siebenbürgische Landeskunde, N.F., 31. Band/1904, 2. Heft, p. 373-775. 9. BRV III: Bianu, Ion, Hodoş, Nerva, Simonescu, Dan, Bibliografia românească veche. Vol. III. 1809-1830, Bucureşti, 1912-1936. 10. BRV IV: Bianu, Ion, Simonescu, Dan, Bibliografia românească veche. Vol. IV. Adăugiri şi îndreptări, Bucureşti, 1944. 11. Buzilă 1907: Buzilă, Ştefan, Hârtii vechi. Circularul pastoral a lui Halmagi din 1798, în Unirea, an XVII/1907, nr. 19, p. 182-184. 12. Calendarium 1768: Calendarium Transylvanicum titulare pro anno MDCCLXVIII, Cibinii. 13. Calendarium 1780: Calendarium Titulare et Historicum Magni Principatus Transylvaniae … pro anno MDCCLXXX, atque dignitatum tituli distincti comprehenduntur, Cibinii. 14. Calendarium 1785: Calendarium Titulare I. Regni Hungariae partiumque eidem annexarum ad annum Jesu Christi MDCCLXXXV, Jaurini. 7 Exemplar incomplet, lipsă f. 7-8. 392 Un timp al reformelor 15. Calendarium 1787: Calendarium maius titulare pro anno Domini MDCCLXXXVII in usum Magni Principatus Transylvaniae eidemque Annexarum Partium in quo … ordine omnium Honorum adque Characterum Tituli comprehenduntur, Cibinii. 16. Chindriş, Revelaţia documentului: Chindriş, Ioan, Revelaţia documentului. Un Supplex Libellus Valachorum inedit, în Manuscriptum, XI/1980, nr. 1, p. 89-104. 17. Chindriş 1981-1982, Chindriş, Ioan, Un Supplex Libellus românesc inedit – 1783, în Satu Mare. Studii şi cercetări, V-VI/1981-1982, p. 235-264. 18. Chindriş 1999: Chindriş, Ioan, Simion Bărnuţiu. Suveranitate naţională şi integrare europeană. O hermeneutică de texte, Cluj-Napoca, 1999. 19. Ciobanu 1924-1925: Ciobanu, Vasile, Statistica românilor ardeleni din anii 1760-1762, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, III/1924-1925, p. 616-700. 20. Cipariu 1855: Cipariu, Timotei, Acte şi fragmente latine romanesci. Pentru istoria beserecei romane mai alesu unite, Blaj, 1855. 21. Csetri, Mureşan 1998-1999: Csetri, Elek, Mureşan, Florin, Documente noi privind ecoul Revoluţiei franceze în Transilvania. Măsurile puterii centrale din primăvara anului 1793 şi circulara episcopului ortodox Gherasim Adamovici din 30 martie 1793, în Acta Mvsei Napocensis, vol. 35-36/19981999, tom II, p. 33-56. 22. Documente bisericeşti 1927: Documente bisericeşti, publicate de Iulian Marţian, în Arhiva Someşană, nr. 7/1927, p. 37-75. 23. Documente bisericeşti 1928: Documente bisericeşti, publicate de Iulian Marţian, în Arhiva Someşană, nr. 8/1928, p. 93-103, nr. 9/1928, p. 122-135. 24. Documente bisericeşti 1931: Documente bisericeşti, publicate de Ştefan Buzilă, în Arhiva Someşană, nr. 15/1931, p. 15-40. 25. Documente istorice: Documente istorice, publicate de Ioan Ardeleanu, în Foia besericesca şi scolastica, an I/1887-1888, p. 49-52, 296-300, 312-316. 26. Dudaş 1979: Dudaş, Florian, Contribuţii privind cartea românească veche. Epoca luminilor, în Crisia, IX/1979, p. 337-380. 27. Dumitran 2003: Dumitran, Daniel, Contribuţii documentare privind realităţile confesionale din Transilvania în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 7/2003, p. 245-254. 28. Dumitran, Contribuţii documentare: Dumitran, Daniel, Contribuţii documentare privitoare la problema misionarismului greco-catolic în timpul episcopului Atanasie Rednic, în Apulum, XL/2003, p. 309-326. 29. Dumitran 2004: Dumitran, Daniel, Contribuţii documentare la începuturile activităţii lui Ignatie Darabant, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Theologia Graeco-Catholica Varadiensis, an XLIX/2004, nr. 1, p. 159-213. 30. Dumitran 2005: Dumitran, Daniel, Documente referitoare la mişcarea de opoziţie catolică din Ungaria şi Transilvania faţă de reformele iosefine, în Arhiva Istorică a României, serie nouă, vol. II/2005, nr. 1 (3), p. 57-78. 31. Dumitran, Un proiect de reunificare: Dumitran, Daniel, Un proiect de reunificare bisericească din anul 1812 şi semnificaţiile sale, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 9/2005, nr. I, p. 305-314. 32. Dumitriu-Snagov 1973: Dumitriu-Snagov, Ion, Românii în arhivele Romei (secolul XVIII), Bucureşti [1973]. 33. Gagyi de Etéd 1911: Gagyi de Etéd, Eugen, Regulatio Diocesis Transilvanicae Disunitae anno 1805, în Transilvania, an XLII/1911, p. 38-61, 148-171, 266-294. 34. Heidendorf 1881: Heidendorf, Michael Conrad von, Eine Selbstbiographie. Mitgetheilt von Dr. Rudolf Theil, în Archiv des Vereins für Siebenbürgische Landeskunde, N.F., 16. Band/1881, 2. Heft, p. 426-498. Bibliografie selectivă 393 35. Izvoarele răscoalei lui Horea, I: Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria B. Izvoare narative. Vol. I. 17731785, Bucureşti, 1983. 36. Izvoarele răscoalei lui Horea, III: Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria B. Izvoare narative. Vol. III. Presă, broşuri. 1784-1785, Bucureşti, 1984. 37. Izvoarele răscoalei lui Horea, IV: Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria A. Diplomataria. Vol. IV. Mai 1785 – Decembrie 1785, Bucureşti, 1986. 38. Izvoarele răscoalei lui Horea, V: Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria A. Diplomataria. Vol. V. Tribunalul minier. 1773-1785. Comitatul Hunedoara-Zarand. 1772-1784, Bucureşti, 1990. 39. Izvoarele răscoalei lui Horea, VI: Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria A. Diplomataria. Vol. VI. Protocolul comitatului Hunedoara unit cu comitatul Zarand: 9 septembrie 1784 - 23 decembrie 1785. Comitatul Hunedoara unit cu comitatul Zarand: 16 decembrie 1784 – 29 decembrie 1785, Bucureşti, 1993. 40. Josan, Mircea 1998-1999: Josan, Nicolae, Mircea, Gabriela, Două „General Pardon-uri” habsburgice din timpul războaielor napoleoniene în colecţiile muzeului din Alba Iulia, în Acta Mvsei Napocensis, vol. 35-36/1998-1999, tom II, p. 223-230. 41. Klueting 1995: Klueting, Harm (Hrsg.), Der Josephinismus. Ausgewählte Quellen zur Geschichte der theresianisch-josephinischen Reformen, Darmstadt, 1995. 42. Liuba 1900: Liuba, Sofroniu, Documente istorice. Copie din protocolul de circulare al s. Biserici din Maidan pre anii 1783 până în iunie 1792, în Transilvania, an XXXI/1900, p. 99-101, 207-208, 270-271. 43. Lupaş 1910: Lupaş, Ioan, Edictum Tolerantiae. 1781, în Transilvania, an XLI/1910, p. 446-455. 44. Lupu, Supplex libellus Eppi: Lupu, Nicolae, Supplex libellus Eppi I. Babb de novo porrectus Suae Maiestati de 29 Novembris 1806, în Blajul, an I/1934, nr. 6, p. 286-289. 45. Lupu 1936: Lupu, Nicolae, Cuvântarea protopopului Dănilă Pop din Cătina, în Blajul, an III/1936, nr. 2, p. 103-106. 46. Lupu, Supplex libellus Valachorum: Lupu, Nicolae, Supplex libellus Valachorum. O scrisoare a episcopului Ignatie Darabant de la Oradea, cătră episcopul Ioan Bob de la Blaj, în cauza „cărţii de cereri a Românilor“, de la anul 1791, în Blajul, an III/1936, nr. 3-4, p. 191-199. 47. Lupu, Scrisoarea misionarului Ioachim Pedreli: Lupu, Nicolae, Scrisoarea misionarului Ioachim Pedreli către episcopul neunit Vasile Moga de la Sibiu în cauza unirii cu biserica Romei, în Blajul, an III/1936, nr. 11-12, p. 423-445. 48. Maior 1968: Maior, Petru, Scrisori şi documente inedite, ediţie îngrijită de Nicolae Albu, Bucureşti, 1968. 49. Maior 1997: Maior, Petru, Scripta minora. Ars literaria. Animadversiones. Epistolarium. Ultimae, ediţie îngrijită de Ioan Chindriş, Bucureşti, 1997. 50. Mályusz 1940: Mályusz, Elemér (szerkesztő), Iratok a türelmi rendelet történetéhez, Budapest, 1940. 51. Mansi 1961: Mansi, Joannes Dominicus, Sacrorum Conciliorum Nova et Amplissima Collectio, vol. 39 (1790-1845), Graz, 1961. 52. Mircea 2005: Mircea, Gabriela, Un protocol de ordonanţe bisericeşti al protopopilor ortodocşi din Cuciulata (Ţara Făgăraşului), de la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea (I), în Arhiva Istorică a României, serie nouă, vol. II/2005, nr. 1 (3), p. 79-108. 53. M. Moldovanu 1869: M[icu] Moldovanu, Ioan, Acte sinodali ale baserecei romane de Alba Julia si Fagarasiu, tom I, Blaj, 1869. 54. M. Moldovanu 1870: M[icu] Moldovanu, Ioan, Documente pentru biografia lui S. Klein, în Archivu pentru filologia şi istoria, XXXIV-XXXVII/1870, p. 675-679, 700, 715-720, 736-739. 55. M. Moldovanu 1872: M[icu] Moldovanu, Ioan, Acte sinodali ale baserecei romane de Alba Julia si Fagarasiu, tom II, Blaj, 1872. 56. Nilles 1885: Nilles, Nicolaus, Symbolae ad illustrandam historiam Ecclesiae Orientalis in terris coronae S. Stephani, vol. II, Oeniponte, 1885. 394 Un timp al reformelor 57. Papiu 1867: Papiu, Ioan, Pentru istoria besericei rom. sub imperatulu Iosifu II, în Sionulu romanescu, an III/1867, p. 64-66, 92-93, 115-116, 148-149. 58. Pâclişanu, Mărunţişuri istorice: Pâclişanu, Zenovie, Mărunţişuri istorice. Încercare pentru înfiinţarea unei episcopii unite în Baia Mare la 1791, în Cultura Creştină, an XVI/1936, nr. 9, p. 518-520. 59. Pâclişanu 1938: Pâclişanu, Zenovie, Noi mărunţişuri istorice. Indulginţe plenare în eparhia Blajului la 1795, în Cultura Creştină, an XVIII/1938, nr. 5, p. 280-283. 60. Popa 1977: Popa, Mircea, O contribuţie la „Bibliografia românească veche”: Circulara episcopului Bob din 1797, în Sargetia, XIII/1977, p. 577-578. 61. Popa 1979: Popa, Mircea, Noi contribuţii la „Bibliografia românească veche”, în Sargetia, XIV/1979, p. 679-687. 62. Prodan 1968: Prodan, David, Memoriul clerului unit, din anul 1791, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, XI/1968, p. 263-277. 63. Puşcariu 1889: Puşcariu, Ilarion, Documente pentru limbă şi istoriă, tom I, Sibiu, 1889. 64. Puşcariu 1895: Puşcariu, Ioan Cavaler de, Date istorice privitorie la familiele nobile române, vol. II, Sibiu, 1895. 65. Puşcariu 1897: Puşcariu, Ilarion, Documente pentru limbă şi istoriă, tom II, Sibiu, 1897. 66. Răduţiu 1974: Răduţiu, Aurel, O versiune românească a „orânduielii” guberniale din 1816 privind strângerea dărilor în Transilvania, în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”. Series Historia, an XIX/1974, nr. 1, p. 35-41. 67. Răduţiu 1978: Răduţiu, Aurel, Decretul de toleranţă al Mariei Terezia din 21 martie 1760 tipărit în limba română, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca, XXI/1978, p. 387-391. 68. Răduţiu 1982: Răduţiu, Aurel, Despre clacă în Transilvania, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca, XXV/1982, p. 209-216. 69. Răduţiu, Gyémánt 1981: Răduţiu, Aurel, Gyémánt, Ladislau, Repertoriul actelor oficiale privind Transilvania tipărite în limba română 1701-1847, Bucureşti, 1981. 70. Răduţiu, Gyémánt 1995: Răduţiu, Aurel, Gyémánt, Ladislau, Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania. 1690-1847, Bucureşti, 1995. 71. Rusu 1960: Rusu, Alexandru, Condicile de circulări bisericeşti din secolele XVIII-XIX. Un bogat izvor pentru cercetători, în Revista Arhivelor, an III/1960, nr. 2, p. 193-200. 72. Schematismus 1789, 1794, 1796, 1800, 1804, 1806, 1807, 1808, 1809, 1811, 1812, 1813, 1814, 1815, 1816, 1817, 1818, 1819, 1820, 1821, 1822, 1823, 1824, 1825, 1826, 1827, 1828, 1829, 1830, 1832, 1834: Schematismus dicasteriorum et officialium Magni Principatus Transylvaniae pro anno MDCCLXXXIX, MDCCXCIV, MDCCXCVI, MDCCC, MDCCCIV, MDCCCVI, MDCCCVII, MDCCCVIII, MDCCCIX, MDCCCXI, MDCCCXII, MDCCCXIII, MDCCCXIV, MDCCCXV, MDCCCXVI, MDCCCXVII, MDCCCXVIII, MDCCCXIX, MDCCCXX, MDCCCXXI, MDCCCXXII, MDCCCXXIII, MDCCCXXIV, MDCCCXXV, MDCCCXXVI, MDCCCXXVII, MDCCCXXVIII, MDCCCXXIX, MDCCCXXX, MDCCCXXXII, MDCCCXXXIV, Cibinii et Claudiopoli. 73. Schematismus 1835: Schematismus venerabilis cleri graeci ritus catholicorum dioeceseos Fogarasiensis in Transylvania, pro anno a Christo Nato MDCCCXXXV. Ab Unione cum ecclesia romana CXXXVIII, Blasii. 74. Stinghe 1902: Stinghe, Sterie, Documente privitoare la trecutul românilor din Şchei, vol. II (17841810), Braşov, 1902. 75. Suciu, Constantinescu 1980: Suciu, I. D., Constantinescu, Radu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol. I, Timişoara, 1980. 76. Tatai-Baltă, Mârza 1982: Tatai-Baltă, Cornel, Mârza, Iacob, Obiecte cu valoare de patrimoniu într-un inventar de la Blaj din 1781, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca, XXV/1982, p. 265-273. 395 Bibliografie selectivă 77. Titulare Dacicum: Titulare Dacicum quo omnes omnium dicasteriorum et officiorum … ac formam Titularis Calendarii I. Apostolici Regni Hung.ae imitans … pro anno MDCCLXVII, Cibinii. 78. Titulare 1810: Titulare quo omnes omnium M. Principatus Transylvaniae dicasteriorum et officiorum … pro anno MDCCCX, Cibinii. 79. Un amărunt istoric: Roluri inversate. Biserica românească a fost în trecut prigonită de Unguri şi de guberniile împărăteşti, iar astăzi condamnată la moarte de ortodoxia românească. Un amărunt istoric inedit, în Unirea, XXXVIII/1928, nr. 10, p. 10-11 (fragment dintr-un manuscris redactat de Alexandru Şterca Şuluţiu în anul 1854). 80. Voileanu 1902: Voileanu, Mateiu, Momente din viaţa bisericească a românilor ortodocsi din Transilvania 1780-1787, Sibiu, 1902. IV. Lucrări generale şi speciale 1. Alberigo 1985: Alberigo, Giuseppe, L’episcopato nel cattolicesimo post-tridentino, în Cristianesimo nella storia. Ricerche storiche, esegetiche, teologiche, vol. VI/1985, fasc. 1, p. 71-91. 2. Albu 1971: Albu, Nicolae, Istoria şcolilor româneşti din Transilvania între 1800-1867, Bucureşti, 1971. 3. Albu, Cauzele conflictului: Albu, Nicolae, Cauzele conflictului dintre episcopul Bob şi Petru Maior, în Steaua, XXII/1971, nr. 2, p. 84-89. 4. Andea, Andea 1990: Andea, Susana, Andea, Avram, Blocada continentală şi unele aspecte ale politicii economice austriece în Transilvania (1806-1813), în vol. Cultură şi societate în epoca modernă. Politică – naţionalitate – cultură, coordonat de Nicolae Bocşan, Nicolae Edroiu, Aurel Răduţiu, ClujNapoca, 1990, p. 64-75. 5. Artonne, Guizard, Pontal 1969: Artonne, André, Guizard, Louis, Pontal, Odette, Répertoire des statuts sinodaux des diocèses de l’ancienne France de XIIIe á la fin du XVIIIe siècle, préface par Gabriel Le Bras, seconde édition, Paris, 1969. 6. Bahlcke 2002: Bahlcke, Joachim, Catholic identity and ecclesiastical politics in early modern Transylvania, în vol. Confessional Identity in East-Central Europe, edited by Maria Crăciun, Ovidiu Ghitta and Graeme Murdock, Aldershot, 2002, p. 134-152. 7. Balan 1932: Balan, Ioannes, Fontes Iuris Canonici Ecclesiae Rumenae, Typis polyglottis Vaticanis, 1932. 8. Balász 1997: Balász, Éva, Hungary and the Habsburgs. 1765-1800, Budapest, 1997. 9. Baran 1973: Baran, Al., Propaganda’s concern for the Church in Ukraine and Bielorussia, în vol. Sacrae Congregationis de Propaganda Fide Memoria rerum. 350 anni a servizio delle missioni 1622-1972, II. 1700-1815, Josef Metzler edita, Rom-Freiburg-Wien, 1973, p. 813-826. 10. Barbu 1992-1993: Barbu, Daniel, Naţiune şi confesiune în Transilvania în secolele XVIII-XIX, în Verbum, an III-IV/1992-1993, p. 237-245. 11. Barbu, Dicţionar prosopografic: Barbu, Violeta, Dicţionar prosopografic al ierarhilor, misionarilor şi preoţilor care au activat în Vicariatul Apostolic al Valahiei ori pe teritoriul Arhiepiscopiei Catolice de Bucureşti în secolul al XIX-lea, în Verbum, an III-IV/1992-1993, p. 273-287. 12. Bariţ 1993: Bariţ, George, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, ediţia a IIa, îngrijită de Ştefan Pascu şi Florin Salvan, vol. I, Braşov, 1993. 13. Barta 2003: Barta, Cristian, Tradiţie şi dogmă. Percepţia dogmatică a Unirii cu Roma în operele teologilor greco-catolici (secolele XVIII-XIX), Blaj, 2003. 14. Barton 1981: Barton, Peter F., „Das” Toleranzpatent von 1781. Edition der wichtigsten Fassungen, în vol. Im Zeichen der Toleranz. Aufsätze zur Toleranzgesetzgebung des 18. Jahrhunderts in den Reichen Joseph II., ihren Voraussetzungen und ihren Folgen. Eine Festschrift [Studien und Texte zur Kirchengeschichte und Geschichte, zw. Reihe, Band VIII], herausgegeben von Peter F. Barton, Wien, 1981, p. 152-202. 396 Un timp al reformelor 15. Barton, Toleranz und Toleranzpatente: Barton, Peter F., Toleranz und Toleranzpatente in der Donaumonarchie, în vol. Im Zeichen der Toleranz. Aufsätze zur Toleranzgesetzgebung des 18. Jahrhunderts in den Reichen Joseph II., ihren Voraussetzungen und ihren Folgen. Eine Festschrift [Studien und Texte zur Kirchengeschichte und Geschichte, zw. Reihe, Band VIII], herausgegeben von Peter F. Barton, Wien, 1981, p. 250-275. 16. Bârlea 1948: Bârlea, Octavianus, Ex historia romena: Ioannes Bob Episcopus Fagarasiensis (17831830), Frankfurt/Main, 1948. 17. Bârlea 1966: Bârlea, Octavian, Ostkirchliche Tradition und westlicher Katholizismus. Die rumänische unierte Kirche zwischen 1713-1727, München, 1966. 18. Bârlea 1981: Bârlea, Octavian, Ecumenism şi antiecumenism în presa B.O.R.. De la întrunirile ecumenice la Andrei Mureşanu, Gheorghe Şincai şi Simeon Bărnuţiu, în Perspective, an IV/1981, nr. 2 (14), p. 3-41. 19. Bârlea 1983: Bârlea, Octavian, Biserica Română Unită şi ecumenismul Corifeilor Renaşterii culturale, în Perspective, an V/1983, nr. 3-4 (19-20). 20. Bârlea 1987: Bârlea Octavian, Metropolia Bisericii Române Unite proclamată în 1855 la Blaj, în Perspective, an X/1987, nr. 37-38. 21. Bârlea 2000 : Bârlea, Octavian, Spre Înălţimi. Deschidere ecumenică cu ocazia vizitei Sfântului Părinte Ioan Paul II în România (7-9 Maiu 1999), în Perspective, an XXIV/2000, nr. 73. 22. Bernath 1994: Bernath, Mathias, Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române, Cluj, 1994. 23. Beschreibung: Beschreibung des im Jahre 1781 in Siebenbürgen abgehaltenen Landtags, în Archiv des Vereins für Siebenbürgische Landeskunde, A.F., II. Band/1845, p. 189-204. 24. Bilanych 1960: Bilanych, Joannes, Synodus Zamostiana an. 1720 (eius celebratio, approbatio et momentum), Romae, 1960. 25. Binder 1981: Binder, Ludwig, Die evangelische Kirche in Siebenbürgen zur Zeit der Reformen Joseph II. mit besonderer Berücksichtigung des Toleranzpatents, în vol. Im Lichte der Toleranz. Aufsätze zur Toleranzgesetzgebung des 18. Jahrhunderts in den Reichen Joseph II., ihren Voraussetzungen und ihren Folgen. Eine Festschrift [Studien und Texte zur Kirchengeschichte und Geschichte, zw. Reihe, Band IX], herausgegeben von Peter F. Barton, Wien, 1981, p. 170-200. 26. Biserica Română Unită: Biserica Română Unită. Două sute cincizeci de ani de istorie, Madrid, 1952 [reprint Cluj-Napoca, 1998]. 27. Blaga 1966: Blaga, Lucian, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, ediţie îngrijită de George Ivaşcu, Bucureşti, 1966. 28. Bocşan 1986: Bocşan, Nicolae, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986. 29. Bocşan 1994: Bocşan, Nicolae, Duma, Mihai, Bona, Petru, Franţa şi Banatul. 1789-1815, Reşiţa, 1994. 30. Bocşan 1995: Bocşan, Nicolae, Populaţionismul în politica reformistă a Habsburgilor în Banat în secolul al XVIII-lea, în vol. Sabin Manuilă. Istorie şi demografie. Studii privind societatea românească între secolele XVI-XX, coordonat de Sorina Bolovan şi Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, 1995, p. 80-90. 31. Bodea 1943: Bodea, Cornelia, Moise Nicoară (1784-1861) şi rolul său în lupta pentru emanciparea naţional-religioasă a românilor din Banat şi Crişana, partea I (-1825), Arad, 1943. 32. Bolovan 1999: Bolovan, Sorina Paula, Familia în satul românesc din Transilvania. A doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, Cluj-Napoca, 1999. 33. Bota 1994: Bota, Ioan M., Istoria Bisericii universale şi a Bisericii româneşti de la origini până în zilele noastre, Cluj-Napoca, 1994. 34. Brambilla 1997: Brambilla, Elena, Il giuseppinismo e il suo influsso in Lombardia: battesimo e diritti civili dalla Riforma protestante all’Edito di tolleranza del 1781, în vol. Storia religiosa dell’Austria, a cura di Ferdinando Citterio, Luciano Vaccaro, Milano, 1997, p. 223-251. 35. Brânzeu 1942: Brânzeu, Nicolae, Capitlurile catedrale. Notiţe despre drepturile şi datoriile canonicilor, Blaj, f. a., articol retipărit din Cultura Creştină, an XXII/1942, nr. 10-12, p. 539-565. Bibliografie selectivă 397 36. Bunea 1900: Bunea, Augustin, Istorie scurtă a Bisericii Române Unite cu Roma, în Şematismul veneratului cler al Archidiecezei metropolitane greco-catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900. De la Santa Unire 200, Blaj, 1900, p. 3-63. 37. Bunea 1902: Bunea, Augustin, Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisiu Novacovici sau istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaj, 1902. 38. Bunea 1903: Bunea, Augustin, Discursuri. Autonomia bisericescă. Diverse, Blaj, 1903. 39. Căluşer 2000: Căluşer, Iudita, Episcopia greco-catolică de Oradea – contribuţii monografice, Oradea, 2000. 40. Câmpeanu 1999: Câmpeanu, Remus, Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIIIlea, Cluj-Napoca, 1999. 41. Câmpeanu 2000: Câmpeanu, Remus, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, ClujNapoca, 2000. 42. Ceauşu 1996: Ceauşu, Mihai-Ştefan, Discurs şi acţiune politică în Bucovina în perioada războaielor Imperiului Habsburgic cu Franţa revoluţionară şi napoleoniană, în vol. Itinerarii istoriografice. Profesorului Leonid Boicu la împlinirea vârstei de 65 de ani, coordonat de Gabriel Bădărău, Iaşi, 1996, p. 373-384. 43. Ceauşu 1998: Ceauşu, Mihai-Ştefan, Bucovina habsburgică de la anexare la Congresul de la Viena. Iosefinism şi postiosefinism (1774-1815), Iaşi, 1998. 44. Cernovodeanu, Binder 1993: Cernovodeanu, Paul, Binder, Paul, Cavalerii Apocalipsului. Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800), Bucureşti, 1993. 45. Chindriş 1980: Chindriş, Ioan, Blajul luminist. O analiză a structurilor culturale, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca, XXIII/1980, p. 187-208. 46. Chindriş 1996: Chindriş, Ioan, Naţionalismul modern. Eseuri infidele, Cluj-Napoca, 1996. 47. Chindriş 2001: Chindriş, Ioan, Cultură şi societate în contextul Şcolii Ardelene, Cluj-Napoca, 2001. 48. Ciocian 2000: Ciocian, Ioan, Biserica şi societatea românească din Transilvania. Vicariatul Silvaniei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Arad, 2000. 49. Ciuhandu 1935: Ciuhandu, Gheorghe, Episcopii Samuil Vulcan şi Gherasim Raţ. – Pagini mai ales din istoria românilor crişeni (1830-40), Arad, 1935. 50. Comşa, Seiceanu 1994: Comşa, Nicolae, Seiceanu, Teodor, Dascălii Blajului. 1754-1948, Bucureşti, 1994. 51. Damşa 1994: Damşa, Teodor V., Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică, Timişoara, 1994. 52. Dăianu 1906: Dăianu, Elie, Biserica lui Bob în Cluj. Însemnări de la întemeierea parochiei române gr.-cat. din Cluj, Cluj, 1906. 53. Delumeau 1971: Delumeau, Jean, Le catholicisme entre Luther et Voltaire, Paris, 1971. 54. Domokos 1994: Domokos Sámuel, Tipografia din Buda. Contribuţia ei la formarea ştiinţei şi literaturii române din Transilvania la începutul secolului al XIX-lea, Gyula, 1994. 55. Dumitran 2001: Dumitran, Daniel, Contribuţii la istoria teologiei unirii ecleziastice. Două opere teologice ale preiluminismului transilvănean şi semnificaţiile reeditării lor la începutul secolului al XIX-lea, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia Graeco-Catholica Varadiensis, an XLVI/2001, nr. 1, p. 153-167. 56. Dumitran 2002: Dumitran, Daniel, Structuri ecleziastice în dieceza Făgăraşului. Raporturile lui Petru Maior cu episcopul Ioan Bob, în Cultura Creştină, serie nouă, an V/2002, nr. 3-4, p. 222-256. 57. Dumitran 2002-2003: Dumitran, Daniel, Atitudini laicizante în mediul ecleziastic greco-catolic. Raporturile lui Gheorghe Şincai cu episcopul Ioan Bob, în Anuarul Institutului de Cercetări SocioUmane „Gheorghe Şincai”, V-VI/2002-2003, p. 131-148. 58. Dumitran 2006: Dumitran, Daniel, Uniţi şi ortodocşi la sfârşitul secolului XVIII. Observaţii despre consecinţele toleranţei iosefine, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 10/2006, nr. II, p. 129-142. 398 Un timp al reformelor 59. Dumitran, Opţiuni culturale: Dumitran, Daniel, Opţiuni culturale şi confesionale în Blajul Luminilor. Raporturile lui Samuil Micu cu episcopul Ioan Bob, în Apulum, XLIII/2006, tom 2, p. 173-191. 60. Dumitran, Gúdor, Dănilă 2000: Dumitran, Ana, Gúdor, Botond, Dănilă, Nicolae, Relaţii interconfesionale româno-maghiare în Transilvania (mijlocul secolului XVI – primele decenii ale secolului XVIII), Alba Iulia, 2000. 61. Erdély története: Erdély története. II. Kötet. 1606-tól 1830-ig, szerkesztette Makkai László, Szász Zoltán, Budapest, 1987. 62. Fazakas 1996: Fazakas, István, Origine de la conception de tolérance chez Joseph II et élaboration de l’Edit de 1781, în Transylvanian Review, Vol. V/1996, No. 3, p. 97-103. 63. Fazakas, L’Edit de tolérance: Fazakas, István, L’Edit de tolérance pour la Transylvanie (le 8 novembre 1781), în Transylvanian Review, Vol. V/1996, No. 4, p. 77-82. 64. Georgescu 1921: Georgescu, Ioan, Istoria Bisericei creştine universale cu deosebită privire la istoria bisericii româneşti unite cu Roma. Manual pentru cursul superior al şcoalelor secundare, normale etc. şi marele public cetitor, Blaj, 1921. 65. Georgescu 1971: Georgescu, Ion, L’opposition aux Habsbourg des paysans roumains durant les guerres napoléoniennes (1798-1815), în Revue Roumaine d’Histoire, an X/1971, nr. 6, p. 1027-1046. 66. Ghişa 2003: Ghişa, Ciprian, Discursul identitar al Bisericii Române Unite cu Roma între credinţa catolică şi tradiţia orientală, în Cultura Creştină, serie nouă, an VI/2003, nr. 1-2, p. 192-229. 67. Ghişa 2006: Ghişa, Ciprian, Biserica Greco-Catolică din Transilvania (1700-1850). Elaborarea discursului identitar, Cluj-Napoca, 2006. 68. Ghitta 2001: Ghitta, Ovidiu, Naşterea unei Biserici. Biserica greco-catolică din Sătmar în primul ei secol de existenţă (1667-1761), Cluj-Napoca, 2001. 69. Ghitta 2003: Ghitta, Ovidiu, Din antecedentele înfiinţării provinciei mitropolitane greco-catolice româneşti: crearea vicariatului pentru „valahii” din dieceza de Muncaci (1776), în vol. Biserica Română Unită cu roma, Greco-Catolică: Istorie şi spiritualitate. 150 de ani de la înfiinţarea Mitropoliei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică la Blaj, Blaj, 2003, p. 285-293. 70. Göllner 1973: Göllner, Carol, Regimentele grănicereşti din Transilvania. 1764-1851, Bucureşti, 1973. 71. Göllner 1974: Göllner, Carol, Die Siebenbürgische Militärgrenze. Ein Beitrag zur Sozial- und Wirtschaftsgeschichte 1762-1851, München, 1974. 72. Gorun 1991: Gorun, Gheorghe, Contribuţii la biografia şi activitatea lui Ignatie Darabant, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia, an XXXVI/1991, nr. 1-2, p. 45-56. 73. Gorun 1998: Gorun, Gheorghe, Reformismul austriac şi violenţele sociale din Europa Centrală 17501800, Oradea, 1998. 74. Gorun 2002 : Gorun, Gheorghe, Biserica românească şi societatea transilvăneană. Studii de istorie a Bisericii greco-catolice româneşti, Oradea, 2002. 75. Grama 1884: Grama, Alexandru, Istoria Basericei romanesci unite cu Roma de la începutul creştinismului până în zilele noastre, Blaj, 1884. 76. Grama 1895: Grama, Alexandru, Institutiunile calvinesci în Biserica românească din Ardealu, fasele lor în trecut şi valorea în presente. Studiu istorico-canonicu, Blaj, 1895. 77. Grama 1989: Grama, Ana, Mesajul scrisului românesc din documente săteşti transilvănene (1810-1860), în Revista Arhivelor, an LXVI, vol. LI/1989, nr. 4, p. 349-356. 78. Grigor 1997: Grigor, Ana, Separaţia bisericească a românilor maramureşeni de Biserica ruteană, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Historia, an XLII/1997, nr. 1-2, p. 75-94. 79. Gyémánt 1975: Gyémánt, Ladislau, Rolul lui Vasile Georgevici în mişcarea de emancipare a românilor bănăţeni (1820-1826), în Banatica, III/1975, p. 193-207. 80. Gyémánt 1978: Gyémánt, Ladislau, Împrejurările alegerii de episcop la Blaj în anul 1832, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca, XXI/1978, p. 411-415. 81. Gyémánt 1979: Gyémánt, Ladislau, Două tipărituri româneşti din Transilvania privind foametea din primele două decenii ale secolului al XIX-lea, în Crisia, IX/1979, p. 421-425. Bibliografie selectivă 399 82. Gyémánt 1986: Gyémánt, Ladislau, Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între anii 1790 şi 1848, Bucureşti, 1986. 83. Gyémánt 1989: Gyémánt, Ladislau, Ideology and Propaganda: Echoes of the French Revolution with the Romanians from Transylvania, în vol. La Révolution française et les Roumains. Études à l’occasion du bicentenaire, publiées par Alexandru Zub, Iaşi, 1989, p. 187-197. 84. Gyémánt 1990: Gyémánt, Ladislau, Evoluţia situaţiei demografice a Transilvaniei în secolul XVIII, în Crisia, XX/1990, p. 175-194. 85. Gyémánt 1991: Gyémánt, Ladislau, Evoluţia situaţiei demografice a Transilvaniei în prima jumătate a secolului XIX, în Crisia, XXI/1991, p. 107-138. 86. Handbuch der Kirchengeschichte, V: Handbuch der Kirchengeschichte, herausgegeben von Hubert Jedin. Band V. Die Kirche im Zeitalter des Absolutismus und der Aufklärung, Freiburg im Breisgau, 1999 (unveränderter Nachdruck der Sonderausgabe von 1985). 87. Handbuch der Kirchengeschichte, VI/1: Handbuch der Kirchengeschichte, herausgegeben von Hubert Jedin. Band VI. Die Kirche in der Gegenwart. Erster Halbband. Die Kirche zwischen Revolution und Restauration, Freiburg im Breisgau, 1999 (unveränderter Nachdruck der Sonderausgabe von 1985). 88. Hasquin 1982: Hasquin, Hervé, La tolérance et la question du mariage, în vol. La Tolérance civile. Colloque international organisé à l’Université de Mons du 2 au 4 septembre 1981 à l’occasion du deuxième centenaire de l’Edit de Joseph II, actes publiés par Roland Crahay, Bruxelles, 1982, p. 129-138. 89. Herrmann 1887: Herrmann, Georg Michael Gottlieb von, Das Alte und Neue Kronstadt. Ein Beitrag zur Geschichte Siebenbürgens im 18. Jahrhundert. Bearbeitet von Oscar von Meltzl, Hermannstadt, 1887. 90. Hersche 1997: Hersche, Peter, Religiosità popolare e riforme giuseppine, în vol. Storia religiosa dell’Austria, a cura di Ferdinando Citterio, Luciano Vaccaro, Milano, 1997, p. 199-222. 91. Histoire de la Transylvanie: Histoire de la Transylvanie, sous la direction de Béla Köpeczi, Budapest, 1992. 92. Histoire du christianisme, X : Histoire du christianisme des origines à nos jours. Tome X. Les défis de la modernité (1750-1840), sous la responsabilité de Bernard Plongeron, Paris, 1997. 93. Hitchins 1987: Hitchins, Keith, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania (1700-1868), ediţie îngrijită de Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, 1987. 94. Horga 1996: Horga, Ioan, Tradiţie şi noutate în spiritualitatea românească greco-catolică din epoca luminilor. Episcopia din Oradea, Oradea, 1996. 95. Horga 2000: Horga, Ioan, Contribuţii la cunoaşterea jozefinismului provincial. Debutul Episcopiei GrecoCatolice de Oradea (1777-1784), Oradea, 2000. 96. Hossu 1900: Hossu, Vasile, Seria Capitularilor de la înfiinţarea Capitulului episcopesc, acum mitropolitan, până în present, cu scurte date biografice, în Şematismul veneratului cler al Archidiecezei metropolitane greco-catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900. De la Santa Unire 200, Blaj, 1900, p. 64-93. 97. Hurmuzaki 1900: Hurmuzaki, Eudoxiu, Fragmente zur Geschichte der Rumänen. Vol. II. Istoria Bisericii române în Ardeal, traducere de Ioan Slavici, Bucureşti, 1900. 98. Iorga 1938: Iorga, Nicolae, Istoria Românilor. Vol. VIII. Revoluţionarii, Bucureşti, 1938. 99. Iorga 1940: Iorga, Nicolae, Obsevaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1940. 100. Iorga 1969: Iorga, Nicolae, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821). Vol. II. Epoca lui Petre Maior – Excursuri, ediţie critică de Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1969. 101. Iorga 1985: Iorga, Nicolae, Istoria poporului românesc, ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Bucureşti, 1985. 102. Iorga 1989: Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Bucureşti, 1989. 400 Un timp al reformelor 103. Iorga 1995: Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, vol. II, Bucureşti, 1930 [reprint Bucureşti, 1995]. 104. Jakubinyi 1998: Jakubinyi György, Romániai katolikus, Erdélyi protestáns és izraelita vallási archontológia, Gyulafehérvár, 1998. 105. Josupeit-Neitzel 1986: Josupeit-Neitzel, Elke, Die Reformen Josephs II. In Siebenbürgen, München, 1986. 106. Juhász 1984: Juhász, István, Das Edictum tolerantiae und das siebenbürgische Fürstentum, în Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 7. Jahrgang/1984, Heft 1, p. 1-17. 107. Király 1969: Király, Béla K., Hungary in the late eighteenth century. The Decline of Enlightened Despotism, New York&London, 1969. 108. Kirchenlexikon, II: Wetzer und Welte’s Kirchenlexikon oder Encyclopädie der katholischen Theologie und ihrer Hülfswissenschaften, zw. Auflage, zw. Band, Freiburg im Breisgau, 1883. 109. Kirchenlexikon, VI: Wetzer und Welte’s Kirchenlexikon oder Encyclopädie der katholischen Theologie und ihrer Hülfswissenschaften, zw. Auflage, sechster Band, Freiburg im Breisgau, 1889. 110. Kokša 1973: Kokša, Djuro, Tensioni in Croazia e Dalmazia, în vol. Sacrae Congregationis de Propaganda Fide Memoria rerum. 350 anni a servizio delle missioni 1622-1972. Vol. II. 1700-1815, Josef Metzler edita, Rom-Freiburg-Wien, 1973, p. 688-704. 111. Kosáry 1987: Kosáry, Domokos, Culture and Society in Eighteenth-Century Hungary, Budapest, 1987. 112. Kovács 1982: Kovács, Elisabeth, Zur Genese des Toleranzediktes Josephs II. aus österreichischer Sicht, în vol. La Tolérance civile. Colloque international organisé à l’Université de Mons du 2 au 4 septembre 1981 à l’occasion du deuxième centenaire de l’Edit de Joseph II, actes publiés par Roland Crahay, Bruxelles, 1982, p. 33-52. 113. Kovács 1983: Kovács, Elisabeth, Beziehungen von Staat und Kirche im 18. Jahrhundert, în vol. Österreich im Zeitalter des aufgeklärten Absolutismus, herausgegeben von Erich Zöllner, Wien, 1983, p. 29-53. 114. Kutschera 1985: Kutschera, Rolf, Landtag und Gubernium in Siebenbürgen 1688-1869, KölnWien, 1985. 115. Lacko 1975: Lacko S. J., Michael, Synodus Episcoporum Ritus Byzantini Catholicorum ex antiqua Hungaria Vindobonae a. 1773 celebrata, Roma, 1975. 116. Leflon 1975: Leflon, J., Storia della Chiesa. Vol. XX/2. Restaurazione e crisi liberale (1815-1846), di J. Leflon, edizione italiana sulla 2a edizione francese a cura di Carmeno Naselli, Torino, 1975. 117. Lumperdean 1990: Lumperdean, Ioan, Contribuţii la biografia lui Ioan Para, în vol. Cultură şi societate în epoca modernă, coordonat de Nicolae Bocşan, Nicolae Edroiu, Aurel Răduţiu, Cluj-Napoca, 1990, p. 56-63. 118. Lumperdean 1996: Lumperdean, Ioan, Nation et confession au XVIIIe siècle. Options et préoccupations pour l’union ecclésiastique des Roumains de Transylvanie, în Nicolae Bocşan, Ioan Lumperdean, Ioan-Aurel Pop, Ethnie et confession en Transylvanie (du XIIIe au XIXe siècles), Cluj-Napoca, 1996, p. 61-92. 119. Lumperdean, Pop 1984: Lumperdean, Ioan, Pop, Ioan-Aurel, Consideraţii istorice asupra «Supplex»-ului de la 1798, în Acta Mvsei Napocensis, XXI/1984, p. 239-249. 120. Lungu 1978: Lungu, Ion, Şcoala ardeleană. Mişcare ideologică naţională iluministă, Bucureşti, 1978; în noua ediţie din anul 1995 titlul este Şcoala ardeleană. Mişcare culturală naţională iluministă. 121. Lupaş 1912: Lupaş, Ioan, Misiunea episcopilor Gherasim Adamovici şi Ioan Bob la Curtea din Viena în anul 1792, Sibiu, 1912. 122. Lupaş 1914-1915: Lupaş, Ioan, Contribuţiuni la istoria românilor ardeleni 1780-1792. Cu 84 acte şi documente inedite, culese din arhivele din Viena, Budapesta, Sibiu şi Braşov, în Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice, seria II, tom XXXVII/1914-1915, p. 607-813. 123. Lupaş 1928: Lupaş, Ioan, O încercare de reunire a bisericilor române din Transilvania la 1798, în Idem, Studii, conferinţe şi comunicări istorice, vol. I, Bucureşti, 1928, p. 389-405. Bibliografie selectivă 401 124. Lupaş, Doisprezece peţitori: Lupaş, Ioan, Doisprezece peţitori ai Episcopiei transilvane vacante dela 1796-1810, în vol. cit., p. 407-430. 125. Lupaş 1995: Lupaş, Ioan, Istoria bisericească a românilor ardeleni, ediţie îngrijită de Doru Radosav, Cluj-Napoca, 1995. 126. Lupşa 1943: Lupşa, Ştefan, Contribuţiuni la istoria încercării de reunire a bisericilor româneşti din Transilvania, la 1798, în vol. Omagiu lui Ioan Lupaş la împlinirea vârstei de 60 de ani. August 1940, Bucureşti, 1943, p. 492-509. 127. Lupşa 1958: Lupşa, Ştefan, Uniţi ortodocşi şi ortodocşi uniţi în 1783-1784, în Mitropolia Ardealului, an III/1958, nr. 7-8, p. 531-542. 128. Lupu 1934: Lupu, Nicolae, Consideraţii asupra demisiei episcopului Grigorie Maior, în Blajul, an I/1934, nr. 1, p. 24-32. 129. Lupu, Din nedreptăţile istoriei: Lupu, Nicolae, Din nedreptăţile istoriei. Episcopul Ioan Bob de la Blaj, în Blajul, an I/1934, nr. 7-8, p. 335-352. 130. Lupu 1944: Lupu, Nicolae, Episcopul Ioan Bob (1782-1830), Blaj, 1944. 131. Macaveiu 1937: Macaveiu, Victor, Capitlul metropolitan din Blaj. Întemeierea şi rolul lui în trecutul nostru, în Cultura Creştină, an XVII/1937, nr. 4-5, p. 230-245. 132. Maior 1813: Maior, Petru, Istoria Besericei Românilor atât acestor dincoace precum şi a celor dincolo de Dunăre, Buda, 1813. 133. Maior 1995: Maior, Petru, Istoria Bisericii românilor, ediţie îngrijită de Ioan Chindriş, vol. I, Bucureşti, 1995. 134. Maior 1998: Maior, Petru, Protopopadichia, ediţie îngrijită de Laura Stanciu, Alba Iulia, 1998. 135. Manciulea 1942: Manciulea, Ştefan, „Ţipăii” Blajului, în Cultura Creştină, an XXII/1942, nr. 13, p. 53-66. 136. Manolache 1987-1988: Manolache, Gabriela, Consumul de hârtie în lumina evidenţelor contabile ale tipografiei din Blaj (1807-1818), în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca, XXVIII/1987-1988, p. 501-523. 137. Marton 1993: Marton József, Az Erdélyi /Gyulafehérvári/ Egyházmegye története, Gyulafehérvár, 1993. 138. Matei 2000: Matei, Alexandru, Biserica Română Unită, Greco-Catolică, în Cluj. Repere istorice şi personalităţi. Din problematica şi structura volumului consacrat perioadei 1948/9-1989, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia Catholica, an XLV/2000, nr. 2, p. 115-135. 139. Mateiu 1922: Mateiu, Ion, Vacanţele Mitropoliei ortodoxe din Ardeal în veacul al XVIII-lea. Documente inedite, Cluj, 1922. 140. Mălinaş 1994: Mălinaş, Ioan Marin, Situaţia învăţământului bisericesc al românilor în contextul reformelor şcolare din timpul domniei împărătesei Maria Tereza (1740-80), a împăraţilor Iosif al II-lea (1780-90) şi Leopold al II-lea (1790-92). Contribuţii privind relaţiile româno-austriece, Oradea, 1994. 141. Mârza 1986: Mârza, Iacob, Tipărituri vechi de la Blaj, izvoare pentru istoria învăţământului (patru exemple), în Apulum, XXIII/1986, p. 271-282. 142. Mârza 1988: Mârza, Iacob, Activism şi opţiune culturală în secolul al XVIII-lea: Ioan Iacob Aron, în Apulum, XXV/1988, p. 351-359. 143. Mârza 2002: Mârza, Iacob, Raport între şcoală şi societate în Transilvania Luminilor: preoţi şi profesori la Blaj (până la 1830), în vol. Coordonatele preoţiei greco-catolice. Istorie şi actualitate. Lucrările sesiunii de comunicări ştiinţifice din 17-18 mai 2002, Blaj, 2002, p. 217-224. 144. Mârza 2005: Mârza, Iacob, École et nation. (Les écoles de Blaj à l’époque de la renaissance nationale), Cluj-Napoca, 2005. 145. Menozzi 1987: Menozzi, Daniele, Prospettive sinodali nel Settecento, în Cristianesimo nella storia. Ricerche storiche esegetiche teologiche, 8/1987, p. 115-145. 146. Meteş 1933: Meteş, Ştefan, Lămuriri nouă privitoare la revoluţia lui Horea, Sibiu, 1933. 147. Meteş 1936: Meteş, Ştefan, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936. 148. Meteş 1945: Meteş, Ştefan, Drăguş. Un sat din Ţara Oltului, Făgăraş, 1945. 402 Un timp al reformelor 149. Mezzadri 1988: Storia della Chiesa. Vol. XVIII/2. La Chiesa nell’età dell’assolutismo confessionale. Dal concilio di Trento alla pace di Westfalia (1563-1648), a cura di Luigi Mezzadri, Milano, 1988. 150. Micu 1939: Micu, Emil, Răsunetul războaelor lui Napoleon I la românii din Ardeal, în Revista Istorică Română, IX/1939, p. 283-288. 151. Mihail 1994: Mihail, Zamfira, Difuzarea oficială a ştirilor şi opţiunea românească (1789-1820), în vol. Sud-Estul european în vremea Revoluţiei Franceze. Stări de spirit, reacţii, confluenţe, coordonat de Alexandru Duţu, Bucureşti, 1994, p. 51-71. 152. Mikoletzky 1967: Mikoletzky, Hanns Leo, Österreich. Das Grosse 18. Jahrhundert. Von Leopold I. bis Leopold II., Wien und München, 1967. 153. Milaş 1915: Milaş, Nicodem, Dreptul bisericesc oriental, Bucureşti, 1915. 154. Mircea 1980: Mircea, Ioan, Rationes Typographiae a Ia Decembris 1807 usque 1m Maji 1818. Un deceniu de activitate a tipografiei din Blaj, în Apulum, XVIII/1980, p. 297-306. 155. Mircea 1988-1989: Mircea, Gabriela, Tipografia din Blaj şi consumul de hârtie (1787-1821), în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj, XXIX/1988-1989, p. 435-464. 156. Mircea 1996: Mircea, Ioan, Demersurile prelaţilor români greco-catolici pentru statutul mitropolitan, în Anuarul Institului de Istorie Cluj, XXXV/1996, p. 184-208. 157. Mircea 1998: Mircea, Gabriela, Tipografia din Blaj în anii 1747-1830, Teză de doctorat, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, 1998. 158. Mircea, Vechi licitaţii: Mircea, Gabriela, Vechi licitaţii de cărţi româneşti la Blaj şi Oradea (sfârşitul secolului al XVIII-lea), în Apulum, XXXV/1998, p. 381-388. 159. Miron 1999: Miron, Greta-Monica, Greco-catolicism şi ortodoxie în Transilvania celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. Repere în definirea ideii de toleranţă, în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, II/1999, p. 104-115. 160. Miron 2003: Miron, Greta-Monica, Spre disciplinarea şi sporirea turmei păstorite. Vizitaţii episcopale în dieceza unită din Transilvania secolului al XVIII-lea, în vol. Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică: Istorie şi spiritualitate. 150 de ani de la înfiinţarea Mitropoliei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică la Blaj, Blaj, 2003, p. 263-283. 161. Miron 2003-2004: Miron, Greta-Monica, The Transylvanian Greek-Catholic Church in the Eighteenth Century. Towards Catholic Reformation. The Marriage Question, în Colloquia, vol. XXI/2003-2004, no. 1-2, p. 120-142. 162. Miron 2004: Miron, Greta-Monica, “… porunceşte, scoale-te, du-te, propovedueşte …” Biserica GrecoCatolică din Transilvania. Cler şi enoriaşi (1697-1782), Cluj-Napoca, 2004. 163. Mitrofanov 1910: Mitrofanov, Paul von, Joseph II. Seine politische und kulturelle Tätigkeit, aus dem Russischen ins Deutsche übersetzt von V. von Demelič, Teil 1-2, Wien und Leipzig, 1910. 164. Mitu 1995-1996: Mitu, Sorin, Propagandă oficială şi mentalitate ţărănească în Transilvania în epoca războaielor napoleoniene, în vol. Viaţă privată, mentalităţi colective şi imaginar social în Transilvania, coordonat de Sorin Mitu şi Florin Gogâltan, Oradea-Cluj, 1995-1996, p. 242-248. 165. Moisescu, Lupşa, Filipaşcu 1958: Moisescu, Gheorghe I., Lupşa, Ştefan, Filipaşcu, Alexandru, Istoria Bisericii Române. Manual pentru Institutele teologice, vol. II (1632-1949), Bucureşti, 1958. 166. Moldovan 1958: Moldovan, Liviu, Registrele confesionale de stare civilă din Transilvania, în Revista Arhivelor, an I/1958, nr. 1, p. 159-185. 167. Moldovan 1968: Moldovan, Liviu, Registrele parohiale din Transilvania, în Revista de statistică, an XVII/1968, nr. 11, p. 52-60. 168. Monorai 1939: Monorai, Ioan, Scurtă cunoştinţă a lucrurilor Dachiei. Câteva fragmente precedate de un studiu introductiv de Eduard I. Găvănescu, în Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice, seria III, tom XXI/1939, p. 433-480. 169. Muşlea 1946: Muşlea, Candid C., Biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, vol. II (17431837), Braşov, 1946. Bibliografie selectivă 403 170. Neamţu 1976: Neamţu, Alexandru, Date noi despre foametea din anii 1814-1816 pe domeniul Zlatnei, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca, XIX/1976, p. 315-329. 171. Nicoară 1986-1987: Nicoară, Toader, Variaţii climaterice şi mentalităţi colective în secolul al XVIIIlea şi începutul secolului al XIX-lea (1700-1830), în Satu Mare. Studii şi comunicări, VIIVIII/1986-1987, p. 247-264. 172. O’Brien 1969: O’Brien, Charles, Ideas of Religious Toleration at the Time of Joseph II. A Study of the Enlightenment among Catholics in Austria, în Transactions of the American Philosophical Society, New Ser., Vol. 59/1969, No. 7, p. 1-80. 173. Orto 1995: Orto, Umberto dell’, La nunziatura a Vienna di Giuseppe Garampi, 1776-1785, Città del Vaticano, 1995. 174. Papiu Ilarian 1852: Papiu Ilarian, Alexandru, Istoria Românilor din Dacia Superiore, ediţia a II-a, tom I, Viena, 1852. 175. Pascu 1927: Pascu, Giorge, Istoriea literaturii române din secolul XVIII. III. Epoca lui Clain, Şincai şi Maior, Iaşi, 1927. 176. Pastor 1933: Pastor, Ludovico Barone von, Storia dei Papi dalla fine del Medioevo. Vol. XVI. Storia dei Papi nel periodo dell’Assolutismo dall’elezione di Benedetto XIV sino alla morte di Pio VI (1740-1799). P. II. Clemente XIV (1769-1774), versione italiana di Mons. Prof. Pio Cenci, Roma, 1933. 177. Pastor 1934: Pastor, Ludovico Barone von, Storia dei Papi dalla fine del Medioevo. Vol. XVI. Storia dei Papi nel periodo dell’Assolutismo dall’elezione di Benedetto XIV sino alla morte di Pio VI (17401799). P. III. Pio VI (1775-1799), versione italiana di Mons. Prof. Pio Cenci, Roma, 1934. 178. Păcăţian 1924-1925: Păcăţian, Teodor V., Contribuţiuni la istoria românilor ardeleni în secolul XVIII, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, III/1924-1925, p. 161-179. 179. Păcurariu 1958: Păcurariu, Mircea, Încercările de propagandă romano-catolică în Ţara Românească şi Moldova în secolul XIX, în Studii Teologice, an X/1958, nr. 7-8, p. 424-439. 180. Păcurariu 1994: Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Vol. 2. (Secolele XVII şi XVIII), ediţia a II-a, Bucureşti, 1994. 181. Pâclişanu 1917: Pâclişanu, Zenovie, Consistoarele noastre în lumina istoriei, în Cultura Creştină, an VI/1917, nr. 16-17, p. 471-477. 182. Pâclişanu 1923: Pâclişanu, Zenovie, Luptele politice ale românilor ardeleni din anii 1790-1792. Studiu istoric cu anexe documentare, Bucureşti, 1923. 183. Pâclişanu, Din istoria bisericească: Pâclişanu, Zenovie, Din istoria bisericească a românilor ardeleni. «Teologul» vlădicilor uniţi, în Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tom I/1923, p. 147-190. 184. Pâclişanu 1934-1935: Pâclişanu, Zenovie, Un vechiu proces literar (Relaţiile lui I. Bob cu S. Klein, Gh. Şincai şi P. Maior), în Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tom XVI/1934-1935, p. 221-255. 185. Pâclişanu 1936: Pâclişanu, Zenovie, Vechi vizitaţiuni canonice din Ardealul veacului al XVIII-lea, în Cultura Creştină, an XVI/1936, nr. 1, p. 22-26. 186. Pâclişanu, Unde sunt actele vechilor sinoade?: Pâclişanu, Zenovie, Unde sunt actele vechilor sinoade?, în Cultura Creştină, an XVI/1936, nr. 7-8, p. 489-490. 187. Pâclişanu 1991-1993: Pâclişanu, Zenovie, Istoria Bisericii Române Unite, partea a II-a, 17521783, în Perspective, an XIV-XVI/1991-1993, nr. 53-60. 188. Pâclişanu 1994-1995: Pâclişanu, Zenovie, Istoria Bisericii Române Unite, partea I, 1697-1751, ediţia a II-a, în Perspective, an XVII/1994-1995, nr. 65-68. 189. Pekar 1983: Pekar, Ath., Bishop John Bradač. The last Basilian in the Mukačevo episcopal See (17321772), în Orientalia Christiana Periodica, vol. 49/1983, p. 130-152. 190. Pekar 1992: Pekar, Ath. B., The History of the Church in Carpathian Rus’, New York, 1992. 404 Un timp al reformelor 191. Pelesz 1881: Pelesz, Julian, Geschichte der Union der Ruthenischen Kirche mit Rom von den aeltesten Zeiten bis auf die Gegenwart. Zw. Band. Von der Wiederherstellung der Union der Ruthenischen Kirche mit Rom vom 1595 bis auf die Gegenwart, Würzburg und Wien, 1881. 192. Periş 1998-1999: Periş, Lucian, Monseniorul Octavian Bârlea – o viaţă consacrată Bisericii şi istoriei acesteia, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 2-3/1998-1999, p. 243-253. 193. Ploechl 1944: Ploechl, Willibald, The Church Laws for Orientals of the Austrian Monarchy in the Age of the Enlightenment, în Quaterly Bulletin of the Polish Institut, Aprilie 1944, p. 1-46. 194. Pop 1875: Pop, Macedon, Activitatea vicarilor foranei eppesci gr.-catolici din districtul Naseudului de la infiintiarea vicariatului pana la vicariul Anchedim Pop inchisive, publicată de Massim Pop, Budapesta, 1875. 195. Pop 1937: Pop, Augustin A., Călugării de la Blaj şi rolul lor în viaţa culturală a neamului, în Cultura Creştină, an XVII/1937, nr. 4-5, p. 308-324. 196. Popa 1935: Popa, Octavian, Un nedreptăţit. Episcopul Ioan Bob, în Blajul, an II/1935, nr. 6-7, p. 341-346. 197. Popa 1938: Popa, Septimiu, Caravanele Ardealului. Micii apostoli ai ideii naţionale. Pagini luminoase din trecutul Ardealului românesc, Cluj, 1938. 198. Popovici 1945: Popovici, Dumitru, La littérature roumaine à l’Époque des Lumières, Sibiu, 1945. 199. Porumb 1985-1986: Porumb, Marius, Vechi ctitorii româneşti din Transilvania, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca, XXVII/1985-1986, p. 475-484. 200. Préclin, Jarry 1955: Histoire de l’Église depuis les origines jusqu’a nos jours. Vol. 19/1. Les luttes politiques et doctrinales aux XVIIe et XVIIIe siècles (1648-1789) , par E. Preclin et E. Jarry, Paris, 1955. 201. Préclin, Jarry 1985: Storia della Chiesa. Vol. XIX/2. Le lotte politiche e dottrinali nei secoli XVII e XVIII (1648-1789), di E. Preclin et E. Jarry, edizione italiana a cura di Luigi Mezzadri, Torino, 1985. 202. Prodan 1979: Prodan, David, Răscoala lui Horea, vol. I-II, Bucureşti, 1979. 203. Prodan 1998: Prodan, David, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, [ediţie îngrijită de Mihai Alin Gherman], Bucureşti, 1998. 204. Prodi 1982: Prodi, Paolo, Tra centro e periferia: le istituzioni diocesane post-tridentine, în vol. Cultura, Religione e Politica nell’età di Angelo Maria Querini, a cura di Gino Benzoni e Maurizio Pegrari, Brescia, 1982, p. 209-223. 205. Protase 1973: Protase, Maria, Petru Maior: un ctitor de conştiinţe, Bucureşti, 1973. 206. Protopopescu 1966: Protopopescu, Lucia, Contribuţii la istoria învăţământului din Transilvania. 1774-1805, Bucureşti, 1966. 207. Prunduş, Plăianu 1994: Prunduş, Silvestru Augustin, Plăianu, Clemente, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Cluj-Napoca, 1994. 208. Puşcariu 1900: Puşcariu, Ilarion, Metropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania. Studiu istoric despre reînfiinţarea metropoliei, dimpreună cu o colecţiune de acte, Sibiu, 1900. 209. Radu 1913: Radu, Iacob, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj, 1913. 210. Radu 1918: Radu, Iacob, Însemnări din corespondenţa episcopului gr.-cat. De Oradea-mare Moise Dragoşi (1776-1787), în Cultura Creştină, an VII/1918, nr. 11-12, p. 231-238. 211. Radu 1921: Radu, Iacob, Dreptul de patronat al Fondului catolic religionar şi al studiilor, din vechea Ungarie, în Cultura Creştină, an X/1921, nr. 7-9, p. 201-212. 212. Radu, Episcopul Samuil Vulcanu: Radu, Iacob, Episcopul Samuil Vulcanu şi biserica neunită (II), în Cultura Creştină, an X/1921, nr. 12, p. 334-343. 213. Radu 1925: Radu, Iacob, Doi luceferi rătăcitori. Contribuiri la viaţa şi operele lui Gheorghe Şincai şi Samoil Micu Clain, în Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii literare, seria III, tom II/1925, p. 167-287. Bibliografie selectivă 405 214. Radu 1930: Radu, Iacob, Istoria diecezei române-unite a Orăzii-Mari scrisă cu prilejul aniversării a 150 de ani de la înfiinţarea aceleia. 1777-1929, Oradea, 1930. 215. Raţiu 1854: Raţiu, Basiliu, Istoria beserecescă. Pentru folosul tinerimei romane teologico-scolastice, Blaj, 1854. 216. Raţiu 1877: Raţiu, Ioan, Instituţiunile dreptului besericescu (Eclesiasticu). Cu respectu la disciplina vigente in provincia metropolitana greco-catolica de Alba-Iulia-Fagaraşiu, Blaj, 1877. 217. Raţiu 1908: Raţiu, Ioan, Dascălii noştri. Scurte notiţe din viaţa şi activitatea lor literară. 1754-1848, Blaj, 1908. 218. Raţiu 1912: Raţiu, Ioan, Din trecutul ordului basilitan, în Anuarul Institutelor de învăţământ grecocatolice din Blaj pe anul şcolar 1911-1912, Blaj, 1912. 219. Răduţiu 1977: Răduţiu, Aurel, Actele bisericeşti în limba română din Transilvania ca izvoare pentru vocabularul social al satului în epoca feudală, în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”. Series Historia, an XXII/1977, nr. 1, p. 28-45. 220. Răduţiu 1984: Răduţiu, Aurel, Reorganizarea politico-administrativă a Transilvaniei la 1784. Constituirea comitatului Turda, în vol. Răscoala lui Horea (1784). Studii şi interpretări istorice, coordonat de Nicolae Edroiu, Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, 1984, p. 76-113. 221. Răduţiu 1985: Răduţiu, Aurel, Timp de lucru şi zile de sărbătoare în Transilvania (sec. XVII-XVIII), în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, îngrijit de Nicolae Edroiu, Aurel Răduţiu, Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, 1985, p. 215-233. 222. Reinhard 1994: Reinhard, Wolfgang, Disciplinamento sociale, confessionalizzazione, modernizzazione. Un discorso storiografico, în vol. Disciplina dell’anima, disciplina del corpo e disciplina della società tra medioevo ed età moderna, a cura di Paolo Prodi, Bologna, 1994, p. 101-123. 223. Sabău 1960: Sabău, Ion, Din lupta ţărănimii transilvănene împotriva sarcinilor militare în timpul războaielor duse de Imperiul habsburgic împotriva revoluţiei franceze (1792-1797), în Studii. Revistă de istorie, an XIII/1960, nr. 2, p. 221-233. 224. Sassu 1944-1945: Sassu, Constantin, Ţările Române spre sfârşitul veacului al XVIII-lea – Câteva observaţiuni în cadrul problemelor puse în 1774 de mărturiile generalului Barco, unul din autorii răpirii Bucovinei, în Revista Arhivelor, an VI.2/1944-1945, p. 165-230. 225. Schaser 1848: Schaser, Johann Georg, Denkwürdigkeiten aus dem Leben des Freiherrn Samuel von Bruckenthal Gubernators von Siebenbürgen, Hermannstadt, 1848. 226. Schaser 2000: Schaser, Angelika, Reformele iosefine în Transilvania şi urmările lor în viaţa socială. Importanţa edictului de concivilitate pentru oraşul Sibiu, Sibiu, 2000. 227. Schilling 1994: Schilling, Heinz, Chiese confessionali e disciplinamento sociale. Un bilancio provvisorio della ricerca storica, în vol. Disciplina dell’anima, disciplina del corpo e disciplina della società tra medioevo ed età moderna, a cura di Paolo Prodi, Bologna, 1994, p. 125-160. 228. Schuller 1967: Schuller, Georg Adolf, Samuel von Brukenthal, Band I, München, 1967. 229. Schuller 1969: Schuller, Georg Adolf, Samuel von Brukenthal, Band II, München, 1969. 230. Schwarz 1981: Schwarz, Karl, Vom Nutzen einer christlichen Toleranz für den Staat. Bemerkungen zum Stellenwert der Religion bei den Spätkameralisten Justi und Sonnenfels, în vol. Im Zeichen der Toleranz. Aufsätze zur Toleranzgesetzgebung des 18. Jahrhunderts in den Reichen Joseph II., ihren Voraussetzungen und ihren Folgen. Eine Festschrift [Studien und Texte zur Kirchengeschichte und Geschichte, zw. Reihe, Band VIII], herausgegeben von Peter F. Barton, Wien, 1981, p. 76-92. 231. Senyk 1990: Senyk, Sophia, The Ukrainian Church and Latinization, în Orientalia Christiana Periodica, an 56/1990, fasc. 1, p. 165-187. 232. Sima 2000: Sima, Ana Victoria, L’istituzione del capitolo nella Chiesa romena greco-cattolica nelle discussioni dei fori pontificali e imperiali, în Ephemeris Dacoromana Annuario, Seria nuova, XI/2000, p. 237-272. 233. Šimrak 1931: Šimrak, Ioannes, Graeco-Catholica Ecclesia in Jugoslavia. Dioecesis Crisiensis, olim Marčensis historiae et hodiernis status, Zagreb 1931. 406 Un timp al reformelor 234. Someşan 1999: Someşan, Maria, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, Bucureşti, 1999. 235. Stanca 1938: Stanca, Sebastian, Viaţa şi activitatea Episcopului Vasile Moga. 1774-1845, Cluj, 1938. 236. Stanciu 2003: Stanciu, Laura, Biografia unei atitudini: Petru Maior (1760-1821), Cluj-Napoca, 2003. 237. Stăniloae 1936: Stăniloae, Dumitru, Din urmările Edictului de Toleranţă în Ţara Haţegului, în vol. Fraţilor Alexandru şi Ion I. Lăpădatu la împlinirea vârstei de 60 de ani, Bucureşti, 1936, p. 837-842. 238. Stăniloae 1938-1939: Stăniloae, Dumitru, O luptă pentru ortodoxie în Ţara Haţegului, în Anuarul Academiei Teologice „Andreiane” din Sibiu, XV/1938-1939, p. 5-76. 239. Stăniloae 1943: Stăniloae, Dumitru, Din urmările Edictului de Toleranţă în ţinutul Făgăraşului, în vol. Omagiu lui Ioan Lupaş la împlinirea vârstei de 60 de ani, Bucureşti, 1943, p. 826-833. 240. Stăniloae 1973: Stăniloae, Dumitru, Uniatismul din Transilvania încercare de dezmembrare a poporului român, Bucureşti, 1973. 241. Suciu 1934: Suciu, Coriolan, Misionari greco-catolici în „Valachia” (1818-1829), în Blajul, an I/1934, nr. 2, p. 65-72; studiul continuă în nr. 3, p. 113-121 (sub titlul Grigorie Maior la Bucureşti), în nr. 6, p. 274-285 (sub titlul Beniamin Todor misionar greco-catolic în „Valachia”) şi în nr. 7-8, p. 353-363 (sub titlul Sfârşitul rolului de misionar a lui Beniamin Todor). 242. Suciu 1937: Suciu, Coriolan, Blajul şi revoluţia lui Horia, în Cultura Creştină, an XVII/1937, nr. 4-5, p. 352-362. 243. Suttner 1981: Suttner, Ernst-Christoph, Die Toleranzgesetzgebung Joseph II. und die Orthodoxie im Habsburgerreich, în vol. Im Zeichen der Toleranz. Aufsätze zur Toleranzgesetzgebung des 18. Jahrhunderts in den Reichen Joseph II., ihren Voraussetzungen und ihren Folgen. Eine Festschrift [Studien und Texte zur Kirchengeschichte und Geschichte, zw. Reihe, Band VIII], herausgegeben von Peter F. Barton, Wien, 1981, p. 93-100. 244. Suttner 1998: Suttner, Ernst-Christoph, Relaţia alternantă dintre Bisericile Răsăritului şi Apusului de-a lungul istoriei bisericeşti, Iaşi, 1998. 245. Szabó 1970: Szabó, Nicolae, Frământări ţărăneşti în Transilvania în timpul războaielor napoleoniene (1809), în Studii şi Articole de Istorie, XVI/1970, p. 115-128. 246. Szentpétery 1985: Szentpétery Imre, A Kronológia Kézikönyve, Budapest, 1985. 247. Şerban 1975: Şerban, Ioan, Despre arhitectura fostei biserici trinitariene (azi Biblioteca Batthyaneum) din Alba Iulia, în Apulum, XIII/1975, p. 373-385. 248. Şotropa, Drăganu 1913: Şotropa, Virgil, Drăganu, Nicolae, Istoria şcoalelor năsăudene, Năsăud, 1913. 249. Tailliez 1951: Tailliez S.J., F., recenzie la Octavianus Bârlea, Ex historia romena: Ioannes Bob Episcopus Fagarasiensis (1783-1830), Frankfurt/Main, 1948, în Orientalia Christiana Periodica, an XVII/1951, nr. III-IV, p. 497-498. 250. Tatai-Baltă, Mircea 1988: Tatai-Baltă, Cornel, Mircea, Gabriela, Lucrătorii tipografiei de la Blaj (1787-1821) în context documentar (I), în Apulum, XXV/1988, p. 365-384. 251. Tatai-Baltă, Mircea 1989: Tatai-Baltă, Cornel, Mircea, Gabriela, Lucrătorii tipografiei de la Blaj (1787-1821) în context documentar (II), în Apulum, XXVI/1989, p. 405-445. 252. Tatai-Baltă, Mircea 1994: Tatai-Baltă, Cornel, Mircea, Gabriela, Legătorie şi legători de carte la tipografia din Blaj în anii 1787-1792, 1795-1821, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, XXXIII/1994, p. 259-304. 253. Tatai-Baltă, Mircea 1998: Tatai-Baltă, Cornel, Mircea, Gabriela, Prefecţii tipografiei din Blaj (1754-1822), în Apulum, XXXV/1998, p. 389-405. 254. Tatai-Baltă, Smericinschi 1981: Tatai-Baltă, Cornel, Smericinschi, Teodor, Din activitatea tipografiei de la Blaj (1787-1821) reflectată de un material arhivistic, în Apulum, XIX/1981, p. 239258. 255. Teodor 1957: Teodor, Pompiliu, Două biblioteci particulare româneşti de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Studii şi cercetări de bibliologie, II/1957, p. 261-269. Bibliografie selectivă 407 256. Teodor 1966: Teodor, Pompiliu, În jurul unei lucrări istorice a lui Petru Maior. Contribuţie la istoria cărţii româneşti vechi, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, IX/1966, p. 271-281. 257. Teodor 1972: Teodor, Pompiliu, Fragmentarium iluminist, Cluj, 1972. 258. Teodor 1998: Teodor, Pompiliu, Tolerance and the Transylvanian Rumanians: from Maria Theresa to Joseph II., în vol. Church and Society in Central and Eastern Europe, edited by Maria Crăciun and Ovidiu Ghitta, Cluj-Napoca, 1998, p. 184-206. 259. Teodor 2000: Teodor, Pompiliu, Sub semnul Luminilor. Samuil Micu, Cluj-Napoca, 2000. 260. Teutsch 1907: Teutsch, Friedrich, Geschichte der Siebenbürger Sachsen für das sächsische Volk. II. Band. 1700-1815. Von den Kuruzzenkriegen bis zur Zeit der Regulationen, Hermannstadt, 1907. 261. Tocănel 1973: Tocănel, Petru, Assestamento delle Missioni in Bulgaria, Valachia, Transilvania e Moldavia, în vol. Sacrae Congregationis de Propaganda Fide Memoria rerum. 350 anni a servizio delle missioni 1622-1972, II. 1700-1815, Josef Metzler edita, Rom-Freiburg-Wien, 1973, p. 722741. 262. Tomuş 1994: Tomuş, Mircea, Gheorghe Şincai. Viaţa şi opera, ediţia a II-a, Bucureşti, 1994. 263. Tóth 1955: I. Tóth Zoltán, Mişcările ţărăneşti din Munţii Apuseni până la 1848, Bucureşti, 1955. 264. Tóth 2001: I. Tóth Zoltán, Primul secol al naţionalismului românesc. 1697-1792, Bucureşti, 2001. 265. Vismara 1994: Vismara, Paola, Settecento religioso in Lombardia, Milano, 1994. 266. Vries 1963: Vries, Wilhelm de, Rom und die Patriarchate des Ostens, Freiburg im Breisgau, 1963. 267. Winter 1962: Winter, Eduard, Der Josefinismus. Die Geschichte des österreichischen Reformkatholizismus, 1740-1848, Berlin, 1962. 268. Zieglauer 1881: Zieglauer, Ferdinand von, Die politische Reformbewegung in Siebenbürgen in der Zeit Joseph’s II. und Leopold’s II., Wien, 1881. ABSTRACT The half of a century between 1780 and 1830 represented a new stage in the history of the Greek Catholic Church in Transylvania. It was characterised by the estrangement from the traditional line of the past three decades, during which the leadership of the diocese was exerted by the bishop together with the Basilian monks. The latter had occupied such positions as general vicars and consistorium assessors, getting to claim the office of canonical chapterhouse priests. As the first bishop ever selected from among the secular clergy, Ioan Bob established the chapterhouse effectively, which his contemporaries and descendants perceived as his greatest accomplishment. That was the channel through which the supremacy of the secular clergy was proclaimed permanently, also due to the favourable effects of the educational and ecclesiastical policy promoted by the Viennese Court since the eighth decade of the 18th century. The previous developments had prepared the emergence of the new institution. Thus, Grigore Maior’s bishopric seems to be the moment in which an interesting project regarding the institutional reorganisation of the diocese is put forth, which is explainable under the circumstances of the debates of the epoch, referring to the establishment of a Romanian Greek Catholic Metropolitan Seat. The Romanian hierarch’s project stipulated the emergence of a Romanian Greek Catholic Metropolitan Seat with a suffragans’ Bishopric in Bistrita and three foraneous Vicar Seats (Santau, Hateg and Fagaras). Later, Bishop Ioan Bob was to set up four more Vicar Seats in the same areas and ensure the financial support for the chapterhouse. According to his wish, the latter was made up of members who were chosen exclusively from the celibate secular priests. The distinguished Italian historian Paolo Prodi noticed that the survey of the process involves a complex analysis which must take into account the origin and educational background of the Bishops, their view of the Church management, the existing canonical norms and the manner in which they could be put into practice. On the other hand, the new functionality of such concepts as ’social disciplining’ and ’confessionalisation’, used by the German historiographers, need to be considered as well: for the period of the Josephin decade these had become components of the radical attempt to etatise the Church and the society. The surveys on the situation of the other Greek Catholic dioceses about the Empire and the Polish-Lihuanian Kingdom, tackling the establishment of chapterhouses or the evolution of the Basilian Order, also offer us important suggestions. On the other hand, the concise presentation of the approaches in the Romanian historiography illustrates the developments in a research which has gradually rennounced the polemical or justifying arguments specific to the first works elaborated by Petru Maior, Ioan Ratiu and Alexandru Grama. Through Nicolae Lupu, I. Toth Zoltan and especially Octavian Bârlea’s contribution, Ioan Bob’s bishopric was dealt with in extremely valuable monographs, which placed the bishop’s actions and initiatives in the context of the contemporary thought trends. The Abstract 409 historians Keith Hitchins, Pompiliu Teodor, Remus Câmpeanu, Greta Miron, Ovidiu Ghitta and Ioan Horga’s recent papers allow of interesting interpretations, based on the present-day methodology of the European historiography. I. Research premises: the context of the Josephin ecclesiastical policy The analysis of the main aspects of the Viennese ecclesiastical policy of the ninth decade, reflected by documents (not of Franz Joseph’s Reforming approach, which would have involved a thorough study of the impressing bibliography on the subject), represents the starting point in the present thesis. This is due to the fact that the Josephin reforms brought fundamental changes to the environment in which the Greek Catholic Church evolved. The mission of the latter became more complex, since it was called to mediate the relationship between the state and the society to a greater extent than before. The significant number of imperial and Aulic decrees, as well as of the gubernatorial orders, indicates the state’s determination to take responsibility for the regulation of the most diverse aspects in the life of its subjects. The collaboration of the ecclesiastical hierarchy was requsted and this often added faith teachings and norms of behaviour to the official message, in an attempt to mould the believers’ personality spiritually and morally. Obviously, it also aimed to ensure the subordination of the Church and transform the clergy into an administrative body which could compensate for the lack of the civil administration, very little developed at that time. Yet, the essential objectives were disciplining and modernising the society. The Josephin ecclesiastical policy sought to ensure the state’s supremacy over the Church since the very beginning. The instrument it resorted to was the maximum limitation to the prerogatives of the Roman Seat, as these were thought not to comply with the Josephin ideology and to jeopardise the sovereign’s authority. Later, the administration tried to impose religious tolerance as the principle ruling the contacts between the Transylvanian denominations, case in which the survey emphasizes the difference beween the asserted principles and the possibility to put them into practice. The complexity of the Transylvanian confessional context obliged the political authority to adopt an attitude which was to take into consideration the four religiones receptae, the Greek Catholic faith, formerly assimilated and, thus, protected by the Catholic one, and finally the Orthodox creed, turned into a government object. However, the tolerance policy relieved the tension within the confessional sphere. The discourse of the Church was forced to change, despite the fact that old cliches were preserved over a long period of time. Otherwise, the developments in the process of the religious union could not be explained, given the little missionary involvement of the Greek Catholic bishop. Shifts from one denomination to the other became more of a community or individual option, which caused the importance of the spectacular missionary actions to decrease. In the new confessional context, marked by the tolerance policy, the state promoted another principle – utilitarianism – according to which the right to existence of the religious orders and their monasteries, as well as of the needy Romanian countryside settlements, was established. Consequently, the monks who did not prove themselves useful to the believers had to rennounce their own income so the subsistence of the parish priests could be ensured. On the other hand, the transformation of the edifices of the former monasteries into parish churches was 410 Un timp al reformelor attempted, alongside with the use of their ritual inventory to furnish the new or the poorer churches. The equal importance conferred to the principles stating the usefulness towards the society and the purification of the spiritual life, respectively, also founded the regulations regarding the religious life. These were characterised by the believers’ re-orientation towards the parochial church through the stress on the quality of the religious assistance offered by the parish priest as well as on the attendance of the religious service and catechism. A process of incontestable modernisation aimed at bringing changes to the relationship between the working period, on the one hand, and the celebration period, on the other. The diminution in the number of feast days for the Orthodox and Greek Catholic believers also had a significant religious dimension, by emphasizing the Christian meaning ascribed to the respective celebrations. This initiative helps us understand the Emperor Joseph II’s approach, which was very different from a similar one taken by Maria Teresa. The populationist view and the attempts to discipline the society explain the comprehensive matrimonial laws, through which marriage was laicised, and all the matters concerning the possibility to sign or break a marriage contract were transformed into civil law issues. To the economic, fiscal and military interest in the demographic increase, the attention paid to the family, to the manners in which the latter could be established or strengthened, as well as to the level of religious knowledge and morality, was added. The instruments through which all these stipulations were put into practice were the generalisation of the marriage announcement practice and the introduction of a civil matrimonial legislation and procedure. The clergy were appointed to important administrative positions so all the official dispositions could be transmitted into the territory more effectively. This also permitted their application to be supervised. Thus, by means of the authority invested in them, the clergymen assisted the lay authorities in the previously-mentioned actions. The protocols of the contemporary documents reflect the role of the parochial clergy, who also seemed to fulfill the task of disseminating the order catologues reiterating the most important decisions made during the previous years, catalogues printed under the Government’s direction. II. The significance of an episcopal succession The second chapter of the paper contains the presentation of the bishop’s origin and of the context in which he rose to this position in the religious hierarchy. Ioan Bob was a representative of the Romanian lower nobility who, wishing to promote socially, could also have chosen a lay career. It is his initial option for law studies that indicates it. However, he embraced the ecclesiastical one, after quite a long activity in the administrative field. He concluded his theological studies owing to Bishop Grigore Maior’s help, whose close collaborator he was to become as a consistorium member and holder of numerous other responsibilities. Around the year 1780 he preferred the office of rector, and at the moment of the electoral synod he was the oldest of the diocese clergymen with higher theological education. In fact, this is what favoured his candidateship to the bishopric, process throughout which he was firmly supported by the dymanic group of the young secular clergy, who gained him an important number of votes and facilitated his appointment through the interventions to the Court. This Abstract 411 illustrates the manner in which the basic principles of the Josephin ecclesiastical policy were perceived by the representatives of this group, particularly by Stefan Salciai, ephemerius at ‘Sancta Barbara’ Seminary of Vienna. The implications of the transition from the head of the Romanian bishopric are viewed from the prospect of the reasons Bishop Grigore Maior had in handing in his resignation and on the basis of a comprehensive documentation. In this context, the alalysis devoted to the contradictions between the Romanian hierarch and the Roman Catholic Bishop of Transylvania reveals the fact that Ignác Batthyány accused, in the reports sent to the Viennese nuncio, the autonomy attempts – thought noncanonicalmade by the Romanian bishopric. In their turn, the Orthodox Church members, as well as the Principality authorities, denounced the way in which the Greek Catholic Bishop promoted the religious union, which affected the spirit of the tolerance policy. The misunderstandings between the Romanian bishop and the Basilian monks of Blaj were also added, which caused the release of the imperial decree of December 12, 1781. The latter uncovers a profoundly antimonastic spirit, yet it captures the effect the Roman Catholic Bishop’s criticism of Grigore Maior had. It announces the orientation change which was soon to occur at the head of the bishopric. The competition for the episcopal seat between the representatives of the regular and those of the secular clergy became manifest in the case of other dioceses, too. The Liov example, where the 1780 appointment of a secular priest to the office of bishop caused significant controversy, offers us a chance to make a relevant comparison. However, this controversy was enhanced in the case of the Ukrainian diocese due to the existence of some clear regulations with respect to the episcopal succession, adopted by the Zamość synod of 1720. The survey of the electoral synod shows both the divergent positions of the clergy representatives and the attempt on the part of the Imperial court to impose the election of a candidate who could undertake the institutional reorganisation of the diocese following the model of the other Greek Catholic eparchies. Although Ioan Bob had not been considered by the Viennese authorities yet, he was to take responsibility for the reorganisation action, by putting into practice the initial projects of his predecessor and by completing them with his own initiatives. His contacts with other hierarchs, especially with the Greek Catholic Bishop of Oradea and the Roman Catholic Bishop of Transylvania, greatly served him throughout this process. III. The Greek Catholic church and the Romanian society in Bishop Ioan Bob’s time The third chapter deals with the church’s involvement in the problems of the Romanian society. The people of those times were affected by the low standard of living, the disorder which the Peasant Uprising of 1784 – 1785 had caused, and after 1790 by the prolonged wars against the revolutionary and Napoleonic France. During these wars, the clergy was called in to spread the official counter-revolutionary message, the appeal to support the war effort and to answer the requests that prayers should be held for the victory of the imperial army. It is remarkable that it was under those circumstances that bishop Ioan Bob’s most important initiative was undertaken: the establishment of the chapterhouse of 1807 – 1808. Only after 1815 could the clergy 412 Un timp al reformelor return to their priority religious mission and it was during the same period that the Primate Rudnay coordinated the attempt to revigorate the religious life. In 1822 the latter convoked the National Concilium of the Hungarian Kingdom, whose role was to find the most appropriate means to restore the religious life, altered by the war and by the state interference, in the previous period. IV. The statistic-administrative image of the Făgăraş diocese The analysis undertaken in the fourth chapter illustrates the fact that during Ioan Bob’s bishopric there was a general progress in the field of the ecclesiastical administration. The 1787-1788 operation directed towards the diminishing of the number of parishes played an important role. It sought to record the exact number of priests and believers as well as the income generated by each parish and church. The result of this action is reflected by the bishopric statistics of 1788, which offer the image of the parochial network of the diocese in the period of the Josephin administrative reform. For the following period, the most important sources are the 1811 statistics, according to which the total number of Greek Catholic believers was of 533, 785 persons. The territorial structure of the diocese has been reconstituted on the basis of the information given by the contemporary papers. It results that it was built gradually after 1790, when there was a return to the old administrative structure of the Principality. Through a stabilised number and headquarters of the rectory and the introduction of the sole priest system for each parish, the structure of the diocese became more effective. The year 1811 meant an attempt of re-organisation by gruping more vicarage districts into a rectory. Only bishop Ioan Lemeni, who established 11 chapterhouse and vicar deaneries, carried out a more ballanced organisation of the diocese. These deaneries ensured a better supervision and management of the regions with a small number of believers. The new administrative structure was consecrated through the first diocesan document, published in 1835, which the new bishop, Ioan Lemeni, not unintentionally dedicated to his predecessor. In a short historical note on the development of the Făgăraş bishopric, which prefaces the sematism, the most appreciative portrait is devoted to bishop Ioan Bob. It reminds the readers of the latter’s main achievements: the establishment of the chapterhouse, the material support given to the priests, the buiding of more churches, the creation of school foundations in the colleges of Cluj, Alba Iulia and Târgu Mureş. V. The institutional image of the Făgăraş diocese The most important chapter of the paper is devoted to the problem of the institutional evolution of the Făgăraş diocese. Since the very beginning this evolution was influenced by the trends in the Viennese ecclesiastical policy: the right to make decisions as far as the designation of the bishops was concerned – they could be elected either from among the regular or the secular clergy without any discrimination – and the encouragement given to the establishment of chapterhouses, possibly preceded by that of episcopal consistoriums. In this respect, the imperial decree of December 12 1781, which emphasised the role of the episcopal consistorium and sought to reduce the number of duties fulfilled by the Basilian monks, was an essential document. The manner in which the text was composed might render some suggestions coming on the Abstract 413 part of the Hungarian Bishopric of Esztergom, interested in an enhanced subordination of the Greek Catholic dioceses about the territory of its jurisdiction. Under these circumstances, the decision to establish the chapterhouse may also be interpreted as a desire to ensure its own church’s autonomy, which could have been jeopardised by the prerogatives of the archbishop’s seat in the situation of a sedisvacancy. By the same token, the 1821 diocesan synod, convoked at the request of the Primate, who also decided the topics which had to be discussed, was mainly focused on the problems specific to the diocese. However, through the stress on the necessity to improve the clergymen’s moral profile and on the education of the believers, the synod answered the fundamental goal set by the high prelate, that is the restoration of the religious life in the kingdom. The institutional image of the diocese at the beginning and at the end of Ioan Bob’s bishopric is depicted on the basis of the testimonies given during the canonical trials of 1783 and 1832. While in the first case the situation of the Făgăraş diocese is presented by such authors as Iacob Aron, Samuil Micu and an anonymous witness, in the second it is described by Ioan Fogarassy, canonical priest of the Greek Catholic chapterhouse of Liov, Iosif Predetich, secretary of the Aulic Chamber, and by three members of the Blaj chapterhouse. The testimony given in the latter case is the most complete and offers a survey of bishop Ioan Bob’s accomplishments with an obvious focus on the establishment of the chapterhouse, of the vicar seats and the certainty of the clergy’s income. The study of the protocols concluded on the occasion of the canonical visitations, which was one of the bishops’ essential responsibilities, allows of the identification of the problems specific to each diocese and the local religious realities. With Ioan Bob, the documents preserved permit only the investigation of the canonical visitation of 1798. It was focused on the Northwestern part of the diocese and it had mainly pastoral goals. The descriptions of it also reflect the attempt to solve the various problems of the believers and of the communities, which were similar to those discussed during the meetings of the episcopal consistorium. The missionary activity represents the second relevant aspect tackled. Beginning with the late second decade of the 19th century, Vatican re-took an interest in the state of the religious union in Eastern Europe. The great projects in this respect were themselves re-started. Among these we can mention the actions taken in Wallachia at the initiative of the Roman Catholic bishops of Nicopolis ad Istrum, the passionist missionary Gioacchino Pedrelli’s attempt to convert the Transylvanian Orthodox bishop Vasile Moga and the union project devised by the Serbian arcimandrite Pavel Kengelacz, conditioned by the occupation of the Transylvanian Orthodox diocese vacant seat. As far as the real accomplishments are concerned, we should underline that the Greek Catholic church recorded the most numerous conversions owing to the involvement of the chapterhouse canonical priests in the missionary actions. On the whole, the missionary activity was yet performed within the ecclesiastical structures and aimed to ensure a better integration of the communities. Through this tendency, the Church joined the state in its efforts to build a modern society. The relationship between the Romanian bishop and Vatican was re-established in 1810 and the correspondence with the Congregation of the Concilium, to which the 414 Un timp al reformelor bishops had to send regular reports on the condition of the diocese, began in 1806. Unfortunately, Ioan Bob did not hand in such reports which would have been an extremely interesting testimony on the way in which the diocese was administered. Yet, the most active Transylvanian bishops, Ignác Batthyány and Sándor Rudnay, did and the former emphasised two examples of abuse among the Greek Catholic: the existence of re-married priests and the neglect of the sacrament of the confirmation, this latter aspect betraying a real misunderstanding of the Byzantine rite peculiarities. The reorganisation of the ecclesiastical institutions was characterised by the tendency to eliminate the Basilian monks from the leadership and to promote the representatives of the secular clergymen in those positions corresponding to their higher level of education. It was attempted to impose a more authoritarian style to the leadership of the diocese, first through the episcopal officials, the clergy’s notary and the episcopal secretary. The general vicar office decreased in importance after Ignatie Darabant had been appointed at the head of the Oradea bishopric. In fact, Darabant was its last holder, as later the vicar’s responsibilities were taken over by other clerks. During the sedisvacancy following Ioan Bob’s death, the leadership of the diocese was exerted by the chapterhouse vicar, elected from among the chapterhouse members. This position was occupied by Dimitrie Caian jr., Vasile Filipan and Ioan Lemeni. The activity of the consistorium, mostly presided by the bishop, was mainly directed at the reformation of the clergy’s moral and pastoral profile and the bettering of the believers’ moral life. Having become an exclusively judicial institution, the consistorium functioned as a second instance court for the processes handled by the rectory forums first. Most rulings refer to matrimonial matters and the priests’ behaviour. Some fragments from the first protocol of the consistorium (for the years 1779 – 1780 and 1787 – 1791) already reflect the trends which were to define the institution’s functioning in the following period: the harshness of the decisions, the strict limitation of the divorce grounds, especially as a consequence of the marriage defender’s interventions, the blame put on the manner in which the rectory forum often treated the causes. As for the relationship with the subordinate instance, evidence proves that the superior level did not hesitate to impose its right to make decisions and to interpret the canonical regulations in its own way. In this respect, the most important innovation was introduced in matters concerning adultery, which was no longer considered a serious reason for divorce. Yet, it meant the generalisation of a previous propensity, the grounds of which were related to the numerous abuses recorded in the believers’ communities. The centralised management of the diocese was ensured through the establishment of the chapterhouse, according to the model of the Greek Catholic bishoprics in Hungary. From Rome’s viewpoint, the Romanian hierarch’s initiative was beneficial and did not contravene the stipulations of the 1721 document through which the bishopric emerged, stipulations thought provisional. The members of the chapterhouse were to be elected only from among the celibate secular priests who managed to become conspicuous by their moral integrity. Their responsibilities were pastoral and related to the cult (to visit the deanery, whose administration they were in charge with, at least once every two years, to deliver preaches in the cathedral and Abstract 415 conduct the service together with the bishop, to hear the believers’ confessions during the Holy Week, to participate in the ceremonies devoted to the canonical hours), but also administrative. The canonicals were conferred important ecclesiastical titles, consistorium and didactic responsibilities. Thus, they took over all the tasks which the Basilian monks had once fulfilled. The first canonicals of the chapterhouse were elected from among the clergymen who accomplished their education either before or after the Josephin decade. Most of them were rectors and had both the professional training and the qualities necessary to the administration of the diocese. Their longevity ensured the transition towards the third decade of the 19th century, when young men such as Isidor Albini, Simion Crainic, Vasile Ratiu, Simion Bărnutiu and Ioan Lemeni, who were to build themselves a wonderful career in the next years, were integrated within the chapterhouse. As episcopal secretary, Ioan Lemeni was at the origin of the third decade projects and initiatives, which brought him popularity and later a spectacular ascenssion. The role of the chapterhouse proved essential in the management of the diocese and in the didactic sphere. Under the circumstances, the revigoration of the Basilian order was no longer possible; his most promising members, among whom there were Timotei Cipariu and Constantin Papfalvi, left it very soon, preferring the secular career. The institutions especially affected by the introduction of an authoritarian leadership of the diocese were the synod (the old “High Comission of the clergy”) and the rectories. The role of the synod had already been diminished in bishop Grigore Maior’s time. It was only held on such occasions such as the taking of the oath of faithfulness towards the emperor (1781, 1791 and 1792) or, extraordinarily, when it had to reflect the bishop’s normative role (as the one of 1821). Significantly, the synods of 1791 and 1792 give testimony of the rectors’ opposition toward the attempts to reduce their authority. On the other hand, the one of 1821 is essential as it reveals the the real image of the diocesan religious life. It was also then that the rectors complained about the severe attitude of the episcopal consistorium, which indicates that the decline in their power had already been a fact. They had lost a lot of their privileges. Through the introduction of the lower ranks of deputy rector and rectory administrator, the bishop secured his control of those holding them, who had to prove their qualities in order to be given full authority. As for the protopops’ duties, the bishop’s main action was aimed at setting bounds to their jurisdictional prerogatives, which were believed noncanonical or had often been misused. Following the desire to introduce a more centralised administrative system, restrictions were placed on some administrative duties as well. In time, the bishop’s measures enjoyed the expected success. Thus, at the moment of the 1821 synod, a change in the attitude of the episcopal consistorium was thought proper, as it was to enhance the rector’s dignity and authority. Similar transformations ocurred in the case of the protopopial synod, which became mainly a first instance forum for both the criminal or solicitor’s office matters of the priests and the matrimonial ones. Its decisions needed to be confirmed by the upper instance, represented by the episcopal consistorium. 416 Un timp al reformelor A new and very effective institution was the foraneous vicar seat. Its emergence in the regions where Grigore Maior had appointed the first vicars ensured a better administration of the faraway territories within the diocese, which were exposed to the risk of confessional disorder or even to that of coming out of the jurisdiction of the Făgăraş bishopric. The fourth vicar seat was created in the Năsăud district, where Grigore Maior had tried to establish a suffragans’ bishopric. The vicar seat was not hierarchically superior to the protopopiate in the above-mentioned zones, as it was with the Latin Church of Transylvania, but equal to them. According to the 15-point rules’ guide which Ioan Bob elaborated for the vicars, the latter’s prerogatives were almost similar to those of the rectors, over whom they only had honorary priority. Elected from among the most distinguished clergymen or among those who had first worked in the central structures of the diocese, the vicars activated both in the pastoral-missionary field and in the administrative-judicial sphere. While the first was one of bishop Grigore Maior’s main interests, the second had become essential in the context of the Josephin reform of the ecclesiastical jurisdiction. The most effective of these clergy representatives were later promoted to the rank of chapterhouse canonical priests. The institutional development of the Church during Ioan Bob’s bishopric also raises the question of the so much blamed process of latinisation. This occurred at disciplinary level by means of the establishment of the chapterhouse and foranee vicar seats as well as through the evolution of the rectories and of the synod. The renewal of the matrimonial canon law could also be added to the previous instruments. However, all these elements had already appeared in the history of the Romanian Church through a process which proved similar to the one undertaken by the other Greek Catholic Churches. The reasons of their emergence reside in the aim to turn the diocesan institutions into effective organisms. Such is the case of the developments in the consistorial institution, of the project related to the establishment of the vicar seats, of the decrease in the role of the synod and of the introduction of some ranks which were inferior to the office of rector. Also, they were created so as to regulate the believers’ life according to those common norms of the civil and ecclesiastical legislation (e.g. adultery – no longer a reason to grant a divorce and the break of the so-called ’clandestine’ marriages). Ioan Bob continued this process by introducing innovations in the make-up of the chapterhouse (which could comprise just celibate secular priests) and in one of the models he referred to (that of the Alba Iulia chapterhouse) as well as by trying to constantly apply the tridentine decisions as far as the rulings issued in matrimonial matters were concerned. The fundamental changes brought to the rector’s office could be added. The Greek rite, whose preservation was rendered compulsory by the recommendations of the Congregation ’De Propaganda Fide’, was not affected and further-constituted an element of the Greek Catholic identity. At that time, the historian Petru Maior expressed relevant views against the bishop’s position. Other contradictory opinions came on the part of the rectors who wished to maintain their old privileges. Even the previously-mentioned historian refused to discuss essential institutional innovations such as the chapterhouse or the foraneous vicar seats, to whose establishment he agreed, as his few comments illustrate. Yet, he preferred to tackle the Abstract 417 traditional institutions (the synod, the protopopiat) and the matrimonial canonic law of the Orthodox Church, as they represented the basics of the Romanian Church’s identity. Towards the end of Ioa Bob’s bishopric, the signs of revigoration had already become manifest at the level of the diocesan leadership. In the next decades, the new institutions were requested to prove their efficiency. The overall dynamisation of the church structures was premised on the modernisation actions which bishop Bob had undertaken. The research paper comprises a series of annexes. They render extremely valuable documents related to the major problems the author touched on. Thus, there can be found some statistics reflecting the situation of the Fagaras diocese after the 1788 and 1811 censuses and the tables illustrating the evolution of the rectory network during 1782-1835. As for the functioning of the ecclesiastical institutions, the most important sources are the catalogue of participants and the programme of the diocesan synod of 1781, the papers of the diocesan synod of September 1821 and the guidelines Bob issued for the foraneous vicars in 1787. INDICE DE NUME ŞI LOCURI Aaron, Petru Pavel, episcop greco-catolic de Făgăraş – 19, 111, 122, 132, 183, 198, 225, 226, 231, 236, 269, 310, 370 Abaşfalău – vezi Abuş Abraham, George, inspector (1805) şi viceprotopop (1806-1809) de Gherla, inspector (1813) şi viceprotopop (1815-1819) de Turda, vicar foraneu al Silvaniei – 307 Abrud – 332, 336; ~ protopopiat (1781, 1782, 1790 – menţiune probabil eronată, sediul protopopiatului fiind atunci la Roşia Montană –, 1814-1823) – 228, 250, 354, 373 Abuş – 374 Achim, Ioan, protopop ortodox de Lodroman – 251 Adamovici, Gherasim, episcop ortodox al Transilvaniei – 21, 73, 74, 107, 159, 250, 251 Aghireş, protopopiat (1781-1789, 1812, 1826-1835) şi district protopopial (1811) – 348, 354, 356, 357, 360, 362, 373, 374 Agria – vezi Eger Agrieş – 345 Agrişteu, district protopopial (1811) şi protopopiat (1812-1814) – 347, 359 Aiud – 157, 174, 252, 301, 333; ~ protopopiat (1811-1814) – 272, 273, 346, 359 Aiudu de Sus, protopopiat (1787-1810, 1822-1829) – 356, 357 Alamori, Ştefan, inspector (1781, 1782) şi viceprotopop (1787, 1789) de Daia, protopop de Sebeş (17961804) – 373 Alămor – 238 Alba – vezi Alba Inferioară Alba Carolina – vezi Alba Iulia Alba Inferioară, comitat – 8, 81, 103, 115, 116, 149, 162, 164-167, 174, 229, 241, 273, 310, 345, 346, 353, 354, 356, 357, 359, 361 Alba Iulia – 8, 36, 79-81, 104, 119, 121, 122, 127, 139, 154, 166, 174, 183, 185, 186, 212, 215, 217, 233, 237, 239, 256-258, 267, 280, 287, 308, 340, 383; ~ protopopiat (17811835) – 154, 158, 237, 249, 346, 354, 356, 357, 359, 361, 373 Alba Superioară, comitat – 165, 178, 273, 351, 353, 361; ~ district protopopial (1811), protopopiat (1812-1821) şi decanat capitular (1835) – 351, 361 Alberigo, Giuseppe – 44 Albini, Isidor, membru al capitlului, prefect al seminarului din Blaj, viceprotopop de Cut (1818-1820), viceprotopop de Sebeş (1819, 1820), protopop de Sebeş (18211827) şi Cut (1822-1827), vicar foraneu al Silvaniei, asesor al comitatului Crasna (din 1829), canonic capitular – 272, 290, 307, 332, 341 Albu, Nicolae – 30-32, 41, 80, 81, 195, 251, 295 Alecuş – 374; ~ protopopiat (1800, 1812-1835) şi district protopopial (1811) – 346, 359, 361 Almaşi, Teodor, protopop de Budacu Român (1781-1787) – 170, 373 Almaşu Mare – 252; ~ district protopopial (conscripţie 1811) – 348 Alpini, Vasile, protopop de Straja (1789, 1796), protopop de Cut (18001817), protopop de Sebeş (1818) – 165 Alutan, Constantin, vicar foraneu al Făgăraşului – 301, 332 419 Ancuş, Nestor, inspector (1799, 1800) şi viceprotopop (1810-1835) de Mireşu Mare, viceprotopop de Şomcuta Mare (1804-1809) – 312 Andea, Avram – 166; ~ Susana – 166 Andráffy, Antal, episcop romano-catolic de Rozsnyó – 99 Andreica, Vasile (Ladislau), protopop de Someş-Odorheiu (1787-1800) – 177, 325, 331 Andrica, Teodor, protopop de Băseşti (1779, 1780, 1781-1787) – 225, 238, 372 Angelis, Aureliano de, agent la Roma al episcopului Ignác Batthyány – 219 Anghel, Alexandru, administrator (1786, 1787) şi protopop (1789) de Mureş, inspector al protopopiatului Căpuş (1791), administrator (1796) şi protopop (1800-1809) de Miluani – 172, 173, 311, 313, 332; ~ Atanasie, mitropolit ortodox al Transilvaniei – 370 Apafaia – vezi Apalina Apafi, Mihai, principe al Transilvaniei – 135 Apalina, protopopiat (1781, 1782) – 354, 372, 373 Arad, episcopia ortodoxă de ~ – 13, 73, 105, 210, 211, 213 Archetti, Giovanni Andrea, nunţiu apostolic la Varşovia – 114, 197 Ardeal – vezi Transilvania Ardeleanu, Ioan – 8, 131 Ardeova, protopopiat (1781-1808) – 225, 280, 354, 356, 358, 373, 374 Arieş, scaun – 165, 178, 179, 273, 346, 353, 354, 357, 362; ~ protopopiat (1781, 1782, 1804-1810, 18121835) şi district protopopial (1811) – 237, 346, 354, 357, 359, 362, 372, 374 Ariniş, protopopiat (1789) – 357 Armeni – 164; ~ protopopiat (17811787, 1812, 1822-1835) şi district protopopial (1811) – 346, 354, 356, 359, 361, 373, 374 Aron, Alexandru, protopop de Alba Iulia (1778) – 237; ~ Iacob, călugăr bazilian, canonic şi prepozit capitular în dieceza de Oradea, prefect al Seminarului „Sancta Barbara”, vicar capitular în aceeaşi dieceză – 125, 129-134, 136, 139, 183, 184, 186, 292; ~ Ioan, protopop de Bistra (1781, 1782) – 310, 372; ~ căpitan – 127 Arpadi, Alexandru, funcţionar consistorial – 274 Artonne, André – 277 Aruncuta – 333 Asăneşti, dinastie – 207 Aşchileu Mare – 101, 194 Aştileu – vezi Aşchileu Mare Auersperg, Maria-Joseph, guvernator al Transilvaniei – 46 Austria – vezi Imperiul Habsburgic Avacumovici, Pavel, episcop ortodox de Arad – 210, 211, 213 Bab, Ieremia, nobil, locuitor în Copalnic Mănăştur – 135; ~ Ilie, nobil, locuitor în Copalnic Mănăştur – 135; ~ (Bobb) de Kápolnok Monostor, Joannes – vezi Bob, Ioan Bačynsky, Andrei, episcop greco-catolic de Muncaci – 112, 125, 181 Badon – 194 Bahlcke, Joachim – 49 Baia de Arieş – 153 Baia Mare – 177, 191, 296 Bajtay, József, episcop romano-catolic al Transilvaniei – 58, 198, 227 Bajzáth, József, episcop romano-catolic de Veszprém – 99 Bakanya – vezi Băcâia Balasfalva – vezi Blaj Balász Éva – 48, 54, 76, 87, 92 Báldi, Teodor, funcţionar consistorial şi capitular, administrator (1821), viceprotopop (1822-1829) şi protopop de Cluj (1830-1835) – 272, 274 420 Balint, Ioan, administrator (1800) şi viceprotopop (1804-1810) de Satu Mic – 178 Balog, György, jude în comitatul Solnocul Interior unit cu Dăbâca Superioară – 171 Balomiri, Ioan, protopop de Bobâlna (1778, 1781, 1782) – 237, 372; ~ Ştefan, notar al protopopiatului Sebeş (1781, 1782) – 373 Banat – 91, 103, 149, 159 Bánffy, György, vicecancelar aulic şi guvernator al Transilvaniei – 15, 23, 54, 55, 134, 138, 147, 150, 151, 162, 165, 167, 173, 199, 208, 258, 259, 268, 377 Baran, Al. – 111, 112, 114, 197, 339 Baranya, comitat – 157 Barbu, Daniel – 217; ~ Violeta – 202 Barbulovici, Dimitrie, învăţător la şcoala trivială din Sic – 195 Bariţ, George – 16, 17, 24, 115, 149, 153, 167, 202 Barna, Ioan, profesor la gimnaziul din Blaj – 274 Barta, Cristian – 43 Barton, Peter F. – 53, 55, 75 Bastašić, Josafat, cenzor greco-catolic la tipografia lui Iosif Kurzböck – 177 Batthyány Ignác, episcop romano-catolic al Transilvaniei – 8, 48, 49, 51, 52, 57, 59, 63-65, 72, 76-80, 98-100, 116-120, 122, 124-128, 131, 133, 135, 141, 145, 184, 197, 200, 219220, 222, 226-227, 235, 252, 293; ~ József, arhiepiscop primat al Ungariei – 49, 51, 52, 80, 99, 100, 160, 184 Băbeni – 194; ~ protopopiat (1781, 1782) – 195, 354, 373, 374 Băcâia – 374 Băgău – 241, 373; ~ district protopopial (1811) şi protopopiat (1812-1835) – 346, 359, 361 Băile Homorod – 78 Băiuţ, protopopiat (1810, 1826-1835) – 362 Bălan, Ioan – 24 Bălgrad – vezi Alba Iulia Bărnuţiu, Simion, istoric, funcţionar capitular şi consistorial – 13, 14, 22, 29, 34, 272, 275, 276, 341 Băseşti – 335; ~ protopopiat (1779, 1780, 1781-1787, 1801-1810, 1812-1835) şi district protopopial (1811) – 138, 238, 314, 326, 350, 355, 357, 358, 360, 363, 372, 374 Bârlea, Octavian – 8, 26-28, 31, 32, 3437, 39, 41, 44, 79, 80, 87, 89, 111, 115, 122, 123, 127, 129-134, 136143, 147, 148, 177, 183, 184, 189, 191, 199-201, 203, 205-207, 209, 212, 214-218, 228, 231-234, 257, 262, 264, 269, 273, 278, 280, 282285, 288, 291-293, 299, 315, 316, 330 Beci – vezi Viena Beclean – 246; ~ protopopiat (18041810, 1812-1835) şi district protopopial (1811) – 325, 349, 358, 360, 362 Beica Română – 191 Beiu, protopopiat (1789-1810, 18121835) şi district protopopial (1811) – 321, 347, 356, 357, 359, 362 Beiud – 242, 243 Benedict al XIV-lea, papă – 87, 183, 196, 198 Benesat, district protopopial (conscripţie 1811) – 350 Benyei, Nicolae, protopop de Biia, Iernut şi Corneşti (1778, 1781-1787) – 237, 310, 372 Bercea, Virgil – 9 Berchezoaia – 345 Berchiş – 81 Bereg, comitat – 153 Berinţa – 374 Berivoiu Mic – 245, 321 Bernath, Mathias – 45-47, 53, 56, 57, 7174 Beteşti, district protopopial (1811) şi protopopiat (1812) – 360 Bethlen, Imre, comite suprem de Alba Inferioară – 149, 167 Bianu, Ion – 20 421 Bielansky, Petru, episcop greco-catolic de Liov – 112-114 Bielorusia – 197 Biertan – 216, 239 Biia, protopopiat (1778, 1781-1789, 1800-1835) – 229, 237, 273, 310, 347, 354, 356, 357, 359, 361, 372, 373 Bilanych, Joannes – 111 Bileag – 245 Binder, Ludwig – 53; ~ Paul – 149 Biró, Franciscus Ormfrius, eremit din satul Filia – 78 Bistra – 331; ~ protopopiat (1781, 18261835) – 310, 361, 372 Bistriţa – 174, 175, 177, 292, 336, 339, 345, 380, 381; ~ district – 175, 216, 298, 349, 363; ~ protopopiat (1780, 1781, 1782, 1783, 1785, 1796, 1811, 1812, 1818-1821, 1826-1835) – 130, 140, 170, 299, 349, 354, 360, 363, 372, 374 Bizanczy, Ghenadie, episcop grecocatolic de Muncaci – 111 Blaga, Lucian – 28 Blaj – 12-15, 19, 21, 23-27, 31-33, 35, 38, 39, 42, 43, 53-56, 60-63, 71, 79, 88, 101, 111, 124, 126-129, 131134, 136-138, 140, 144, 147, 153, 156, 162, 171, 182, 184, 186-188, 190, 191, 199, 203, 204-206, 214, 222-225, 228-231, 233, 235, 237, 244, 248, 250, 251, 256, 257, 259, 260, 263, 265-268, 272, 276, 277, 280, 281, 284, 285, 287, 288, 290, 294, 299-301, 303, 307, 327, 331, 332, 336, 363, 366, 367, 371, 372, 377, 383, 384; ~ protopopiat (1789-1835) şi decanat capitular (1835) – 164, 165, 228, 229, 273, 346, 356, 357, 359, 361 Bob, Andrei, nobil, locuitor în Copalnic Mănăştur – 136; ~ George, preot – 332; ~ Ioan, protopop de Daia (1779), protopop de Mureş (1779, 1780, 1781, 1782), episcop grecocatolic de Făgăraş – 7-9, 11-44, 81, 83, 84, 86, 89, 91, 93, 96, 98, 100, 101, 103, 107, 123, 124, 127- 131, 133-151, 153, 154, 155, 158160, 162, 165-170, 172, 176-178, 180, 183-196, 198, 200-206, 210215, 217-219, 222-225, 227-233, 236, 238, 240-242, 250, 252-272, 276-285, 288, 290-296, 298-302, 304, 306, 308-312, 314-316, 318, 322-325, 327-329, 332, 334-336, 339-343, 363, 367, 371, 372, 375, 377, 378; ~ Vasilie, locuitor în Copalnic Mănăştur – 196 Bobâlna, protopopiat (1778, 1781-1810, 1812, 1817-1835) şi district protopopial (1811) – 237, 355, 356, 358, 361, 362, 372, 374 Bocşa – 248 Bocşan, Nicolae – 92, 104, 149, 159, 211 Bodea, Cornelia – 211 Boemia – 65, 144, 157 Boer, Ioan, preot în Odorhei – 213 Bogata Românească – 245 Boholţ – 345, 374 Boj – 345 Boiţa – 345 Bojda, Andreas, preot romano-catolic în Cluj – 136 Bolovan, Sorina - 342 Bonţ – 195; ~ district protopopial (conscripţie 1811) – 349 Borgia, Stefano, secretar al Congregaţiei de Propaganda Fide – 201 Borosiu, Ioan – 88, 89, 91 Borromeo, Carlo, arhiepiscop de Milano – 291 Borşa – 194 Borza – 171 Bota, Ioan M. – 37 Bozac, Ileana – 46 Božičković, Vasilije, episcop greco-catolic de Križevci – 52, 181 Brad, protopopiat (1787) – 356 Bradač, Ivan, episcop greco-catolic de Muncaci – 112, 181; ~ Mihail, profesor la seminarul din Ungvár – 138 Brambilla, Elena – 53 Bran – 159, 166 Bran, Simion, protopop de Coaş (1785, 1786, 1787, 1789, 1791), inspector 422 al protopopiatelor Lăpuş şi Şomcuta (1785), viceprotopop, notar consistorial şi canonic capitular în dieceza de Oradea – 170, 171, 177, 311, 312, 320, 331 Brancovici, Sava, mitropolit ortodox al Transilvaniei – 93 Braşov – 73, 121, 152, 257; ~ district – 158, 159, 179 Braşovul Vechi – 107 Bratfalău – 246 Bratislava – 184, 259, 262, 282, 284, 290, 291, 306, 377 Brădeni – 103-105 Brăduţ, scaun – 78 Brânzeu, Nicolae – 255, 256 Brebeni – 194, 345 Brebi, district protopopial (conscripţie 1811) şi protopopiat (1835) – 350, 363 Brest – 212 Briscan, Irimie, locuitor în Meseşenii de Sus – 320 Broşteni – 164; ~ protopopiat (1781, 1782) – 354, 373 Brukenthal, Mihail, comisar gubernial – 154; ~ Samuel, guvernator al Transilvaniei – 45, 65, 74, 115, 119-122, 145, 147, 154, 199, 226 Brunati, Francesco, agent imperial pe lângă Sfântul Scaun – 141-143 Bucium – 68 Bucovina – 73, 74, 159, 167 Bucureşti – 202, 203, 266 Buda – vezi Budapesta Budacu Român – 246; ~ protopopiat (1781-1789) şi district protopopial (conscripţie 1811) – 170, 348, 354, 356, 373, 374 Budai, Aron, notar al consistoriului ortodox – 23, 209 Budai-Deleanu, Ion – 40 Budapesta – 19, 25-27, 42, 72, 104, 137, 140, 144, 288, 299, 305, 307 Budălăcian, Marişca, din Sărmaşu Mare, soţia lui Filimon Pozmuşan – 322 Budurleni – 246 Bulgaria – 202, 205, 206 Bunea, Augustin – 17, 24, 25, 37, 122, 124, 186, 188, 223, 225, 278 Buşe, Costandin, locuitor în Săcel – 251 Butean, Gherman, preot în Răstolţ – 243; ~ Niculae, protopop de Şomcuta (1781-1787) – 372 Buza – 247; ~ protopopiat (1800, 18041809, 1812-1835) şi district protopopial (1811) – 273, 315, 349, 357, 360, 362 Buzilă, Ştefan – 303, 306 Caian junior, Dimitrie, profesor, prefect de studii, prefect şi rector al seminarului din Blaj, secretar episcopal, protopop de Biia (1811-1832), canonic şi vicar capitular – 43, 228-230, 234, 261, 262, 271, 273, 276, 290, 332, 336; Caian senior, Dimitrie, protopop de Abrud (1781, 1782), protopop de Mureş (1782-1786), protopop de Blaj (ante 1789-1821), notar general al clerului, protopop de Biia (1800-1810), prepozit capitular – 163-165, 227-229, 231, 233, 257, 262, 266, 271, 272, 313, 373 Calbor, protopopiat (1781, 1782) – 355, 373 Caliani, Gabriel, protopop de Apalina (1781, 1782) – 372; ~ Grigore, protopop de Beiu (1789-1800) – 321; ~ Ioan (Pop), protopop de Sânmărtin (1781-1804) – 80, 170, 281, 246, 372; ~ Silvestru, călugăr bazilian – 371 Caprara, Giovanni Battista, nunţiu apostolic la Viena – 141 Caragea, Constantin, domnitor al Ţării Româneşti – 141 Carlova – vezi Alba Iulia Carol al VI-lea, împărat romano-german – 185, 186, 209, 370 Casoni, cardinal, secretar de stat pontifical – 264 Caşai, Dimitrie – vezi Kassai, Dimitrie Caşin, scaun – 178, 179 Cavnic – 194, 195 423 Călata, protopopiat (1811, 1812) – 348, 360 Căluşer, Iudita – 178 Căpuş – vezi Căpuşu de Câmpie Căpuşu de Câmpie – 333; ~ protopopiat (1778, 1781-1800) – 237, 311, 354, 356, 372, 373 Căşeiu, protopopiat (1781-1796, 1811, 1812) – 310, 350, 355, 357, 360, 372, 373 Cătina, protopopiat (1781-1810, 18121835) şi district protopopial (1811) – 118, 138, 156, 164, 310, 324, 327, 348, 354, 356, 358, 360, 362, 372, 373 Câmpeanu, Remus – 40, 200, 235, 252, 257, 287, 303 Câmpeni – 250 Câmpia Turzii – 356, 357 Cârjiţi – 374 Câţcău – 193; ~ protopopiat (1800, 1804-1809, 1814-1835) – 312, 358, 362 Ceauşu, Mihai-Ştefan – 159, 167 Cehal, district protopopial (conscripţie 1811) – 350 Cenad – 210 Cergău Mare – 164 Cerghid – 215, 366 Cernovodeanu, Paul – 149 Cetatea de Baltă, comitat – 332 Cheţiu, protopopiat (1781, 1782) – 355, 372, 373 Chindriş, Ioan – 13, 14, 32, 38, 39, 144, 177, 270, 293 Chioar, district – 135, 177, 178, 191-194, 321, 328, 351, 353, 355, 358, 361, 362 Chirilă, Ioan, profesor la gimnaziul din Blaj – 274 Chirilovici, Sofronie, episcop ortodox al Transilvaniei – 46, 104 Chiş Berivoiu – vezi Berivoiu Mic Chişfalău – vezi Satu Mic Chitkowski, L. – 113 Chiueşti – 174, 345 Chiuza, district protopopial (1811) şi protopopiat (1813-1835) – 360, 362 Chivoran, Simion, locuitor în Morău – 320 Ciceu – 241 Cig, protopopiat (1787-1796, 1804) – 328, 357, 358 Cincu, scaun – 178, 180, 298, 362 Cioban, Ioan, locuitor în Medeşfalău – 250, 251 Ciobanu, Vasile – 121 Ciocian, Ioan – 295, 307 Ciocmani, protopopiat (1787, 1789, 1804-1810, 1812-1835) şi district protopopial (1811) – 351, 357, 358, 361, 362 Cipariu, Timotei, istoric, profesor la gimnaziul, seminarul şi liceul episcopal din Blaj, prefect de studii la seminar – 8, 13, 15, 16, 24, 25, 93, 134, 153, 176, 188, 223, 261, 271, 273-276, 332, 341 Cisteiu – 239 Ciuc, scaun – 78, 178-180, 298, 352, 355, 359, 361, 362; ~ protopopiat (1787, 1789, 1812-1830) şi district protopopial (1811) – 352, 356, 361 Ciufud – 238, 366 Ciugudu de Sus – 320 Ciuhandu, Gheorghe – 68 Ciumăfaia – 136, 194 Ciunga, mănăstire – 81, 174, 345 Ciutoc din Puin, jude în comitatul Turda – 156 Clary, Leopold, tezaurar al Transilvaniei – 45, 46 Clement al XI-lea, papă – 50; ~ al XIIIlea, papă – 197, 227; ~ al XIV-lea, papă – 51, 76, 87, 181 Clonţ, Ioan, protopop de Calbor (1781, 1782) – 373 Clopotiva, protopopiat (1787, 1789, 1812) şi district protopopial (1811) – 351, 356, 361 Cluj – 8, 17, 18, 31, 42, 134, 136, 149, 173, 175, 247, 257, 262, 267, 268, 270, 287, 296, 303, 336, 340, 383; ~ comitat – 65, 81, 136, 174, 310, 327, 345, 348, 353, 354, 356, 358, 360, 362; ~ protopopiat (1804- 424 1835) şi decanat capitular (1835) – 180, 327, 336, 348, 358, 360, 362 Cluj-Mănăştur – 191, 192; ~ protopopiat (1781, 1796-1807) şi district protopopial (1811) – 257, 348, 358, 360, 372 Coaş, protopopiat (1779, 1781-1789, 1791) – 170, 242, 307, 311, 312, 320, 355, 357, 372, 374 Cohalm, protopopiat (1781, 1782, 1785, 1812-1820) şi district protopopial (1811) – 171, 373 Cojocna – 333; ~ protopopiat (1787, 1789, 1812, 1813) şi district protopopial (1811) – 348, 356, 360 Coloşi, Vasile, ajutor de preot în Cojocna – 333 Colţirea – 321 Colun, protopopiat (1781, 1782, 1787) – 310, 355, 356, 372 Comşa, Nicolae – 228, 230, 232, 272, 274, 275, 299-301, 303, 307 Constantinescu, Radu – 87, 88, 91 Constantinopol – 140 Copalnic-Mănăştur – 194-196, 364, 374; ~ protopopiat (1791, 1796-1811) – 135, 136, 312, 321, 351, 358, 361 Copalnic-Surduc – 193; ~ mănăstire – 81 Copăcel – 68-70 Corazza, Francesco, cancelar al nunţiaturii apostolice din Viena – 141 Corneşti – 243, 345; ~ protopopiat (1781, 1782, 1796-1810, 18121820, 1826-1835) şi district protopopial (1811) – 310, 347, 354, 357, 359, 362, 372, 373 Coroeşti – 299; ~ district protopopial (1811) – 351, 361 Coroian, Antonie, viceprotopop (18101821) şi protopop (1824-1835) de Miluani, inspector al protopopiatului Aştileu (1815) – 101 Coruli, Vasile, protopop de Lăpuş (1781, 1782, 1785) – 311, 372 Cosma, Ireneus, superior al rezidenţei franciscane din Aiud – 252 Cosniciu de Jos, protopopiat (1781, 1787-1796) – 357, 374 Costa, Ştefan, consilier gubernial – 122, 260, 266 Coşlar – 155, 373 Coussa, A. – 291 Covan, Andrei, preot în Tuştea – 244 Craidorolţ – 151, 335; ~ protopopiat (1779, 1781-1789, 1800, 1830) – 238, 329, 355, 357, 372, 374 Crainic, Simion, administrator (18181821) şi protopop de Alba Iulia (din 1822), canonic capitular, rector al seminarului din Blaj – 228, 272, 273, 332, 341 Crasna, comitat – 177-179, 191, 192, 298, 316, 327, 328, 334, 350, 353, 355, 358, 360, 363; ~ protopopiat (1781-1789, 1791, 1801, 18041826, 1828-1835) – 254, 319, 327, 350, 355, 357, 358, 360, 363, 373, 374 Crăciunel – 238 Creţu, Bucur, preot ortodox în Braşovul Vechi – 107 Cricău – 209 Cristeştii Ciceului – 194 Cristoceanu, Ioan, trezorier consistorial şi profesor la liceul din Blaj – 276 Cristuru Secuiesc – 64 Crişan, Dimitrie, viceprotopop de Noţig (1807-1818 – 175 Criştolţu Mare – 254 Croaţia – 111, 181 Csáky, Miklós, episcop romano-catolic de Oradea – 219 Csetri, Elek – 159 Csorke, Daniel, cantor în Ileanda – 196 Cuciulat – 193 Cugir – 332, 333; ~ protopopiat (18041810, 1828-1835) – 329, 359, 362 Curticap – 373 Curtuiuş – 172 Curtuiuşu Mare – 193 Cuşma – 216 Cut – 222; ~ protopopiat (1800-1810, 1812-1835) şi district protopopial (1811) – 307, 346, 357, 359, 361 Cuzăplac – 319 425 Daia Română – 226; ~ protopopiat (1779, 1781-1789, 1811, 1812) – 138, 140, 232, 238, 240, 346, 354, 356, 359, 373, 374 Damian, Mitre, locuitor în Sânbenedic – 247 Damşa, Teodor V. – 37, 38 Daniel de Vargyas, István, baron, membru în Dieta Transilvaniei – 116 Darabant, Ignatie, vicar general al diecezei de Făgăraş, episcop greco-catolic de Oradea – 22, 24, 40, 65, 67, 68, 71, 77, 102, 115, 118, 119, 122, 123, 126-135, 140, 141, 144, 148, 177, 178, 183, 210, 211, 213, 224-227, 230, 232, 233, 236, 238, 279-282, 292 Darolţi – vezi Craidorolţ Dăbâca – 374; ~ comitat – 172, 178, 179, 191, 192, 194, 273, 310, 315, 349, 353, 354, 358, 360, 362, 374; ~ protopopiat (1811) şi decanat capitular (1835) – 349, 360, 362 Dăbâca Superioară, comitat – 172 Dăianu, Elie – 136, 296 Dăişoara – 374 Dănilă, Nicolae – 278, 308 Dâncu Mic – 345 Dârja, protopopiat (1789, 1800, 18041810, 1812-1835) şi district protopopial (1811) – 313, 349, 357, 358, 360, 362 Deaj, district protopopial (1811) – 347, 359 Dej – 164, 174, 193, 345 Delumeau, Jean – 11 Demeter, Antonius, procurator – 115; ~ George, protopop de Turda (1791, 1796, 1802, 1804-1814), administrator al protopopiatului Alba Iulia (1796; ca administrator al Turzii este menţionat în această perioadă, în 1796 şi 1800, Cyriacus Topfeldi), prefect al seminarului din Blaj, ulterior călugăr bazilian – 231, 232, 234, 249, 274, 321, 323 Densuş, district protopopial (conscripţie 1811) – 351 Densuşianu, Aron – 18 Devai, Iosafat, călugăr bazilian, prefect de studii la seminarul din Blaj – 71, 232 Dezmir – 170 Dezsőffi, János, fost vicecomite al comitatului Bereg – 153 Diaconovich, Constantin – 17 Dicea – 246 Dobra, protopopiat (1781, 1782, 17961808) – 355, 358, 373 Dobra, Ioachim, viceprefect al seminarului din Blaj – 234 Dochia din Ciufud, soţia lui Nicolae Morariu – 238 Dombi, Ioan, protopop de Bistriţa (1790, 1796), apoi administrator al protopopiatului Gherla (1800, 1804) – 245, 249, 326 Dombro – vezi Dumbrău Domnin, protopopiat (1801, 1802, 1804, conscripţie 1811) – 326, 350, 358 Domokos, Sámuel – 42 Doştat – 248 Dragoş, László, locuitor în Colţirea – 321; ~ Moise, episcop grecocatolic de Oradea – 125, 181, 292; ~ Tiron, protopop de Alba Iulia (1781-1809; între 1810 şi 1817 este menţionat sub numele de Teodor Tiron Dragoş, iar din 1814 a funcţionat şi ca „parochus Albae Carolinensis ad Monasterium”), administrator al vicariatului foraneu al Haţegului (1789-1800, o parte a acestei perioade fiind suplinit la Alba Iulia de George Demeter) – 154, 158, 299, 373 Drăganu, Nicolae – 336 Drăghici, Nastasia, locuitoare în Lopadea Ungurească – 239 Drâmbar – 247 Dreghici, Alexa, preot în Suturduc – 246 Dretea – 345 Dridif – 67 426 Duca, Avram, fratele vitreg al lui Ioan Bob, locuitor în Giula – 138 Dudaş, Florian – 61, 107 Dumbrava – 373 Dumbrava Nouă – 194 Dumbrău – 374 Dumbrăveni – 78, 174; ~ protopopiat (1787-1812, 1815-1835) – 164, 347, 356, 357, 359, 361 Dumbrevan, Antonie, locuitor în Neţeni – 249 Dumitran, Ana – 278, 308; ~ Daniel – 44, 68, 100, 129, 198, 212, 268 Dumitriu-Snagov, Ion – 31, 32, 122, 125 Duruş, Paji, soţia lui Ion Suci – 239; ~ Vasile, nobil, locuitor în Lujerdiu – 239 Dylagowa, Hanna – 197 Ecaterina a II-a, împărăteasă a Rusiei – 197 Efrem Sirul – 268 Eger – 262, 299; episcopia romanocatolică de ~ – 51, 78, 99, 100, 116, 121, 198, 221, 307 Elecheş – vezi Alecuş Elekes(i), Teodor, viceprotopop de Pălatca (1802, 1804-1810), apoi de Sărmaşu Mare (1811-1817) – 322, 332 Elisabeta Cristina, soţia împăratului Carol al VI-lea – 370 Enyedi, Cosma, protopop de Geomal (1781, 1782), apoi de Aiudu de Sus (1787-1810) – 165, 372; ~ Ştefan, agent la Viena al episcopului Ioan Bob – 258, 260, 266 Enzenberg, Karl von, colonel – 327 Ercolani, Fortunato, episcop romanocatolic de Nicopolis ad Istrum – 202, 203 Erdeli, Ioan, notar al protopopiatului Broşteni (1781, 1782) – 373; ~ preot în Mănărade – 164; ~ capelan în Tiur – 329; ~ Vasile, preot – 332 Erdélyi, Vasile, preot în dieceza grecocatolică de Oradea – 203; ~ Vasile Bonifaciu, călugăr bazilian şi profesor la gimnaziul din Blaj – 274, 276 Eremias, Mihail, protopop de Trei Scaune (1781, 1782), apoi de Lemnia (1787, 1789) – 373 Érmelyék – 363 Esztergom, arhiepiscopia romanocatolică de ~ – 12, 34, 99, 100, 116, 117, 119, 143, 182-186, 221, 222, 230, 235, 253, 280, 289, 340, 377 Eszterházy, Ferenc, preşedintele Cancelariei Aulice ungaro-transilvănene – 75, 134, 138, 139, 198; ~ Károly, episcop romano-catolic de Eger – 50, 51, 99, 121, 198; ~ Pál, episcop romano-catolic de Pécs – 99 Europa – 28, 36, 202, 343 Fagarasi, Benedictus – vezi Fogaraşi, Benedict Farcaş, Gheorghe, protopop de Crasna (1791) – 319; ~ Ioan, protopop de Odorhei (1781-1796, 1800) – 312, 372 Farkas, profesor în Cluj – 134, 139; ~ Alexandru, jude pe domeniul Zlatnei – 149 Fazakas, István – 53 Făgăraş – 186, 292, 301; ~ district şi comitat – 46, 57, 67-69, 104, 178, 179, 190, 192, 200, 246, 292, 294, 297, 298, 301, 307, 345, 352, 353, 355, 356, 358, 361, 362; episcopia greco-catolică de ~ – 7, 12, 14-16, 36, 38, 87, 92, 93, 111, 115, 117, 133-135, 139, 140, 142-144, 148, 153, 160, 168, 170, 172, 175-185, 190, 201, 202, 208, 215, 218, 220, 224, 225, 229-231, 235, 236, 256, 260, 264-266, 275, 280, 284, 290, 295, 340, 345, 346, 354, 356, 357, 359, 361, 367, 377; ~ vicariat foraneu (din 1786) şi decanat vicarial (1835) – 17, 172, 179, 180, 183, 187, 213, 214, 246, 257, 262, 272, 292, 294-296, 298, 301-303, 427 308, 339, 362; ~ protopopiat ortodox – 53; ~ protopopiat greco-catolic (1778, 1781-1782, 1789, 1804-1810, 1812-1830) şi district protopopial (1811) – 237, 352, 355, 356, 358, 361, 373, 374 Fărăgău, protopopiat (1781-1806, 1809, 1814-1819, 1821-1835) – 324, 327, 354, 356, 358, 362, 372, 374 Feiuldu de Sus – 245 Fejér, George, viceprefect al seminarului din Blaj – 234 Feldioara – 158 Feleac, mănăstire – 81, 174, 345 Felszegi, Ferenc, consilier al Tezaurariatului Transilvaniei – 122 Ferdinand al III-lea, împărat romanogerman – 59 Ferenţ, Ioan, protopop de Băbeni (1781, 1782) – 373 Ferreri, Francisc Maria, episcop romanocatolic de Nicopolis ad Istrum – 202 Friedberg, E. – 47 Figa – 242, 243 Filep, Ioan – vezi Fülep, Ioan Filia – 78 Filipan, Vasile (Basiliu), prefect de studii şi doctor în teologie la colegiul greco-catolic din Liov, profesor şi prefect de studii la seminarul din Blaj, protopop de Alecuş (1800), apoi de Buza (1804, 1807, 18141821), administrator al protopopiatului Sânmărtin (1807), canonic capitular, protopop de Blaj (1822-1832), prepozit şi vicar capitular – 15, 228-230, 261, 262, 271-273, 275, 276, 315, 332; ~ Vasile, funcţionar capitular şi profesor la şcoala normală din Blaj – 272, 332 Filipaşcu, Alexandru – 33 Finteuşu Mare – 193 Firmian, Leopold, arhiepiscop romanocatolic al Vienei – 211 Fiscuti, Alexandru, protopop de Bistriţa (1780, 1781-1787), prefect al seminarului din Blaj, vicar foraneu al Haţegului – 130, 131, 134, 135, 140, 231, 270, 271, 299, 372; ~ Ioan, protopop de Cheţiu (1781, 1782), apoi de Sălcuţa (1787, 1789) – 372 Fizeş – 249; ~ mănăstire – 81, 174, 345 Fleischhakl, agent imperial la Bucureşti – 203 Florenţa – 35, 140, 212 Fogaras – vezi Făgăraş Fogarassy, Ioan, canonic al capitlului mitropolitan greco-catolic din Liov şi paroh al bisericii „Sancta Barbara” din Viena – 185, 186, 188 Fogaraşi, Alexandru, protopop de Şintereag (1781-1789) – 372; ~ Benedict, călugăr bazilian, director al gimnaziului din Blaj, prepozit al mănăstirii „Sfânta Treime” – 205, 233, 234, 273, 275-277; ~ Spiridon, călugăr ba-zilian – 122, 132, 148, 154, 212, 231, 232, 234, 299, 306 Földváry, Ioan, arhimandritul mănăstirii sârbeşti Mesici – 73 Forgách, Pál, episcop romano-catolic de Oradea – 219 Francisc I, împărat romano-german – 370; ~ împărat al Austriei – 12, 24, 205, 208, 260, 266, 276, 285, 288, 302, 303, 377 Francisc al II-lea, împărat romanogerman – 159, 280, 283 Frankfurt – 26 Franţa – 7, 19, 159, 162, 167, 205, 259, 343, 416 Frăţilă, Mihai – 9 Frânceni – 195 Freising – 9 Frumoasa – 118; ~ protopopiat (1782 – menţiune eronată, sediul protopopiatului fiind atunci la Odorhei –, 1800-1810) – 355, 359 Fugariu, Florea – 266 Fülep, Ioan, inspector al protopopiatului Remetea Chioarului (1781), apoi protopop (1782), viceprotopop (1787) şi protopop (1796) – 9, 320, 373; ~ Simion, membru al 428 consistoriului, protopop de Biia (din 1832) – 229, 273, 276 Gabor, Ion, locuitor în Doştat – 248 Gagyi de Etéd, Eugen – 215, 216 Galaţi (Făgăraş) – 246; ~ (Haţeg) – 299, 300 Galda de Jos – 172, 249 Galiţia – 78, 112-114, 157, 181 Garampi, Giuseppe, nunţiu apostolic la Viena – 49, 51, 52, 54, 59, 80, 112-115, 119, 121, 125, 126, 128, 130-133, 139-142, 147, 192, 199201 Găbud - 321 Gârbou – 193 Gebler, Tobias, consilier al Cancelariei Aulice a Transilvaniei – 54 Geoagiu de Jos – 155; ~ de Sus, mănăstire – 77 Geomal, protopopiat (1781, 1782) – 354, 372, 374 Georgescu, Ioan – 17, 25; ~ Ion – 165 Georgevici, Vasile, protopop în dieceza ortodoxă de Timişoara – 211 Getze, Filimon, nobil, locuitor în Prislop – 320 Getzi, Ladislau, coleg de studii al lui Ioan Bob – 137, 138, 270, 271 Gheorghe, Ion, locuitor în Ciceu – 241 Gheorgheni, scaun – 178, 179, 352, 355, 359, 361; ~ protopopiat (1787, 1789, 1812-1835) şi district protopopial (1811) – 352, 356, 361, 362 Gherla – 136, 174; ~ protopopiat (17811823, 1830-1835) – 130, 140, 170, 171, 307, 326, 349, 355, 357, 358, 360, 362, 372, 374 Ghiriş – 311; ~ protopopiat (1788, 1789, 1804-1809) – 173, 323, 356, 357 Ghişa, Ciprian – 43, 44, 88, 92 Ghitta, Ovidiu – 9, 41, 87, 111, 120, 177, 339 Gialacuta – 64 Giula – 136, 138, 144, 193, 194; ~ protopopiat (1806-1810, 1812-1835) şi district protopopial (1811) – 349, 358, 360, 362 Glod, district protopopial (1811) şi protopopiat (1812-1818) – 273, 350, 360 Göllner, Carol – 67, 71 Gonabiţi – 158 Gorbo – vezi Gârbou Gorun, Gheorghe – 129, 155 Göttingen – 157 Gradovici, Ioan, protopop de Coaş (1779, 1781, 1782) – 242, 372 Grama, Alexandru – 16, 17, 24, 25, 223, 227, 228, 230, 231, 233-235, 255, 256, 263, 277-280, 284, 292, 308310, 314., 318, 322, 325, 326; ~ Ana – 104; ~ Samuil, profesor la gimnaziul din Blaj – 274 Grecu, David, fost grănicer, locuitor în Copăcel – 69, 70; ~ Matei, preot în Copăcel – 70 Grigor, Ana – 178 Grigorie de Râmnic, episcop ortodox – 244 Gúdor, Botond – 278, 308 Guizard, Louis – 277 Gurghiu, protopopiat (1782-1810, 1812, 1814-1823, 1835) şi district protopopial (1811) – 30, 172, 191, 192, 251, 300, 310, 327, 348, 354, 356, 357, 360, 362, 372, 373 Gyémánt, Ladislau – 32, 33, 47, 48, 85, 98, 101, 103, 104, 107-109, 149, 159, 168, 170, 175, 176, 178, 190, 205, 209, 211, 230, 279-281, 285, 286, 341, 388, 389 Gyulai, Constantin, profesor la gimnaziul din Blaj, administrator al protopopiatului Sânmărghita (1800), administrator (1804-1810), viceprotopop (1811-1820) şi protopop (din 1821) de Beclean – 234, 325, 332 Habic, district protopopial (conscripţie 1811) – 348 Hadik, Andreas, feldmareşal, preşedinte al Consiliului Aulic de Război, fost general comandant şi preşedinte al Guberniului Transilvaniei – 71, 77 429 Haines, Gheorghe, protopop ortodox al Braşovului – 107, 257, 258 Halle – 211 Haller, Gabriel, comite suprem de Târnava – 164; ~ Johann, conte – 115 Halmaghi, Ioan, vicar foraneu al Făgăraşului şi al Rodnei – 172, 173, 245, 246, 249, 251, 295, 301304 Hasquin, Hervé – 93 Hatzfeld, Karl Friedrich, membru al Consiliului de Stat – 54 Haţeg – 61, 66-68, 70, 71, 299-301; ~ district – 67, 70, 190, 200, 294, 297, 298, 307; ~ vicariat foraneu (din 1786) şi decanat vicarial (1835) – 17, 66, 179, 180, 183, 184, 187, 228, 229, 290, 292, 295, 296, 298-301, 339, 362; ~ protopopiat (1781, 1782, 18041810, 1812-1835) şi district protopopial (1811) – 66, 67, 292, 355, 358, 361, 362, 372, 373 Hălmagiu, protopopiat (1781, 1782, 1812, 1813) şi district protopopial (1811) – 355, 361, 373 Heidendorf, Michael Conrad von – 46 Heinke, Joseph von, membru al Consiliului de Stat – 75 Hendorf – vezi Brădeni Herăscu, Dosoftei, episcop ortodox al Bucovinei – 73 Hereclean, protopopiat (1781, 1782, 1804-1810, 1812-1825) şi district protopopial (1811) – 314, 355, 358, 360, 372, 374 Herrmann, Georg Michael Gottlieb von – 47-50, 56, 59, 61, 115 Hersche, Peter – 11, 82 Herzan, Franz, ambasador imperial pe lângă Sfântul Scaun – 141, 142 Heteu, Lup, locuitor în Ciugudu de Sus – 320 Hideaga – 321 Hidvég – vezi Măerişte Hitchins, Keith – 9, 29 Hochmeister, Martin, tipograf sibian – 59 Hodac, mănăstire – 81, 174, 345 Hohenwarth, Sigismund, arhiepiscop romano-catolic al Vienei – 260 Homorod – 214 Hondol – 73, 104 Hopârta, protopopiat (1781-1789) – 354, 356, 372, 374 Horea, răscoala lui ~ – 32, 90, 319 Horga, Ioan – 9, 40, 53, 58, 72, 129, 181, 255, 263 Horvath, Anton, secretar gubernial – 145, 367 Hossu, Vasile – 228, 262, 272, 274, 332 Hunedoara, comitat – 67, 68, 71, 81, 154, 155, 174, 175, 179, 200, 298, 345, 351, 353, 355, 356, 358, 361, 362; ~ protopopiat (1781-1810, 18121826, 1829-1835) şi district protopopial (1811) – 355, 356, 358, 361, 362, 373, 374 Hurez (Făgăraş) – 68 Hurmuzaki, Eudoxiu – 18 Iacob, Partenie, călugăr bazilian – 232 Iena – 211 Iernut, protopopiat (1781, 1782, 18041817, 1826-1835) – 310, 347, 354, 357, 359, 362, 372, 373 Ierusalim – 66 Ighiu – 237 Ileanda – 196 Ileni – 68 Ilia, protopopiat ( 1781, 1782) – 355, 373 Ilie, fiul preotului Nicolae Pop din Cătina – 118 Ilieni – 79 Imperiul Habsburgic – 7, 43, 48, 50, 52, 53, 59, 74, 76, 112, 115, 132, 157, 159, 166, 181, 186, 203, 205, 218, 256, 259, 264, 277, 291, 324 Imperiul Otoman – 43, 72, 159 Imperiul Ţarist – vezi Rusia Indol – 373 Inoc, protopopiat (1778, 1781, 1782) – 237, 354, 373, 374 Ioan, fiul preotului din Măcicaş – 332 Ioana din Săcel, soţia lui Costandin Buşe – 251 430 Ioniţă, Bucur, grănicer, locuitor în Lisa – 70; ~ Caloian, ţar vlaho-bulgar – 207 Iorga, Nicolae – 18-20, 27, 28, 42, 104 Iosif I, împărat romano-german – 209 Iosif al II-lea, împărat romano-german – 12, 21, 25, 32, 35, 45-47, 49, 51, 53, 59-61, 63, 64, 72, 76, 87, 88, 93, 97, 99, 100, 102, 114, 115, 121, 128, 133, 139, 141, 143, 144, 169, 176, 181, 182, 201, 205, 212, 217, 220, 223, 234, 258, 262, 267, 270, 278-280, 282, 287, 288, 293, 304, 319, 370, 371 Ioviani, Grigore, administrator al protopopiatului Mureş (1800) – 250, 251, 332 Ip – 374; ~ protopopiat (1800-1810, 1812-1825, 1835) şi district protopopial (1811) – 327, 350, 358, 360, 363 Isac, Constantin, locuitor în Ocna Sibiului – 240 Italia – 209 Iuriu – 333 Ivanovici, Costantin, protopop de Veneţia de Jos (1781, 1782) – 372 Jakubinyi, György – 116, 221 Jansen(ius), Cornelius, teolog olandez – 51 Jarry, E. – 42, 50, 111, 197 Jedin, Hubert – 42 Jidvei – 251 Josan, Nicolae – 166 Jósika, János, guvernator al Transilvaniei – 190, 214 Josupeit-Neitzel, Elke – 46, 57, 176 Jucu (de Mijloc), protopopiat (1781, 1782, 1785, 1789, 1791) – 195, 320, 354, 357, 372, 374 Juhász, István – 53, 58, 59, 65 Jumal – vezi Geomal Jura, Gavrilă, preot în Coşlar – 373 Kádár, Cristina, din Târgu Mureş, soţia lui Francisc Szakáts – 227 Kálnoki, Ieronim, călugăr bazilian – 130, 232 Kalocsa, arhiepiscopia romano-catolică de ~ – 49, 51, 52 Kápolnok Monostor – vezi CopalnicMănăştur Karlowitz – 73, 74, 88, 205, 207-210, 212 Karp, Andreas, maior, comandantul batalionului grăniceresc din Haţeg – 66-68, 71 Kassai, Dimitrie, protopop de Căşeiu şi Suarăş (1781, 1782, 1785), protopop de Căşeiu (1787-1796) – 131, 310, 312, 372 Katanai, Iosif, administrator (1800) şi viceprotopop (1804-1816) de Cătina – 324, 326, 327 Katanay, Mihály, vicecomite de Solnocul de Mijloc – 242 Kaunitz-Rietberg, Wenzel Anton von, cancelar – 52 Kemény, Simon, comite suprem de Alba Inferioară – 162, 165; ~ Wolfgang, consilier gubernial şi cancelar provincial – 127, 128, 130, 145 Kengelacz, Pavel, arhimandrit al mănăstirii bănăţene Sângeorge – 210, 211 Keresztesi, Vasile, călugăr bazilian – 233 Kereszturi, Iosif, agent la Viena al episcopului Grigore Maior – 115, 120 Kerteş, Vasile, funcţionar consistorial, profesor la gimnaziul din Blaj şi prefect de studii al seminarului – 274 Ketzei, Ioan, preot – 333 Kézdi, scaun – 65 Kiev – 111-113, 197, 254 Király, Béla – 54 Klein, Ioan, protopop de Veneţia de Jos (1787, 1789) – 246 Klueting, Harm – 48, 52, 55, 76, 93 Kökényesdi, Ioan, protopop de Santău (1781, 1782) – 372 Kokša, Djuro – 181 Kollonitz, László, episcop romanocatolic al Transilvaniei – 116, 119, 120, 122, 219 431 Kolowrath, Leopold, conte – 259 Kontor, Macabeus, protopop de Straja (1778, 1779, 1781-1787) – 237, 238, 372 Körösi, Augustin, călugăr bazilian şi vicar al Santăului – 238, 293 Kosáry, Domokos – 44, 54, 76, 84, 102 Kőszeghy, László, episcop romanocatolic de Cenad – 210 Kovács, Elisabeth – 51, 75 Kováts, Ignác, preot franciscan – 215 Kressel, Franz Karl, membru al Consiliului de Stat – 54 Križevci, episcopia greco-catolică de ~ – 52, 139, 181 Kurzböck, Iosif, tipograf vienez – 177 Kutschera, Rolf – 45, 49, 192 Lacko, Michael – 87, 88 Ládai, Augustin, călugăr bazilian, prefect al seminarului din Blaj – 116, 144, 233, 237, 238, 299 Ladoşi, Ioan Inocenţiu, călugăr bazilian, prepozit al mănăstirii „Sfânta Treime” – 275 Laslo, Ioan, preot coadjutor în Odorhei (1793), ulterior inspector (1800) şi viceprotopop (1804-1811) – 312 László, Filotei, călugăr bazilian, prepozit al mănăstirii „Sfânta Treime”, fost vicar general al diecezei – 122, 128, 130, 144, 231- 234, 237, 273 Lázár, János, locuitor în Dumbrăveni – 78 Lazăr, Gheorghe, profesor la seminarul din Sibiu – 29, 205 Lăpădat, Gafia, soţia lui Mihăilă Mac – 321 Lăpuş – 194, 195; ~ protopopiat (1781, 1782, 1800-1809, 1811-1825) – 311, 349, 355, 358, 360, 372, 374 Lăpuşel – 193 Lăpuşu Unguresc – 193 Lăscud, mănăstire – 77, 81 Leardi, Paolo, nunţiu apostolic la Viena – 205, 206, 208 Le Bras, Gabriel – 277 Lebzeltern, cavaler, reprezentant imperial la Roma – 264 Lechinţa, protopopiat (1778, 1781-1787) – 237, 354, 356, 372, 373 Leflon, J. – 217 Lemberg – vezi Liov Lemeni, Ioan, profesor la seminarul din Blaj, secretar episcopal, protopop de Cluj (1808-1819, 1822-1829), canonic şi vicar capitular, ulterior episcop greco-catolic de Făgăraş – 8, 29, 33, 36, 92, 143, 180, 184186, 203, 204, 214, 228, 230, 234, 271, 273, 275-277, 279, 280, 290, 291, 300, 301, 310, 331, 332, 337, 340, 341 Lemni, Artemie, protopop de Sărata (1779, 1781, 1782) – 242, 373 Lemnia, protopopiat (1787, 1789) – 356 Leopold I, împărat romano-german – 47, 73, 121, 207-209, 368 Leopold al II-lea, împărat romano-german – 114, 177, 280, 281 Liov – 113, 198, 262, 282, 300, 303, 307; episcopia greco-catolică de ~ – 112, 113, 148, 181, 182, 185; ~ mănăstire trinitariană în Galiţia – 78 Lipcei, Gheorghe, protopop de Craidorolţ (1779, 1781, 1782, 1800-1801), menţionat şi ca viceprotopop (în 1787, 1789) – 238, 329, 372 Lisa – 67-70 Liuba, Sofroniu – 103 Livada, protopopiat (1806-1809) – 358 Lodroman – 345; ~ protopopiat ortodox – 251 Lombardia – 51, 76, 291 Lompirt – 247 Lopadea Ungurească – 239 Luca, Vasile, funcţionar consistorial şi profesor la gimnaziul din Blaj – 274 Luck, episcopia romano-catolică de ~ – 198 Ludişor – 70 Ludovic al XIV-lea, rege al Franţei – 50 Luduş, protopopiat (1804-1810, 18121835) şi district protopopial (1811) – 347, 357, 359, 362 432 Lujerdiu – 239; ~ protopopiat (18081810, 1812-1829, 1835) şi district protopopial (1811) – 349, 360, 362 Lumperdean, Ioan – 211, 303 Lungu, Ion – 29, 35, 39 Lupaş, Ioan – 18, 20-23, 25, 26, 33, 5357, 72-74, 107, 176, 192, 211 Lupşa, mănăstire – 81 Lupşa, Ştefan – 23, 33, 288 Lupu – 163 Lupu, Nicolae – 8, 24, 25, 30, 41, 124, 150, 153, 156, 160, 206, 210, 260, 296 Mac, Mihăilă, locuitor în Găbud – 321 Macaveiu, Victor – 23, 256, 258, 261, 264, 265, 268 Macskási, Wolfgang, profesor la seminarul „Sfântul Iosif” din Cluj – 136 Maier, George, protopop de Căpuş (1778, 1781-1787) – 237, 372 Maior, Grigore, episcop greco-catolic de Făgăraş – 16, 18, 28, 33, 36, 38, 46, 48, 50, 52, 57, 65, 67, 71, 88, 103, 111, 115-122, 124-133, 135138, 140, 144, 145, 147, 154, 171, 175-177, 179, 182-184, 186, 188, 192, 193, 196, 213, 217, 222-226, 232, 234, 242, 259, 262, 269, 278, 280, 281, 292-295, 309, 314, 327, 339, 341, 367; ~ preot, profesor la gimnaziul din Blaj şi misionar în Ţara Românească – 203, 204, 332 Maior, Ioan, profesor la gimnaziul din Blaj – 274; ~ Mihai, fratele lui Petru Maior, locuitor în Căpuşu de Câmpie – 333; ~ Petru, istoric, protopop de Gurghiu (1785-1808) – 7, 8, 12, 13, 14, 16, 19-22, 26-34, 36-40, 42, 43, 81, 93, 96, 122, 124, 134, 138, 144, 148, 156, 172, 173, 180, 184, 189-192, 201, 202, 207, 215, 216, 225, 227-229, 231-233, 235, 236, 251, 254, 255, 257, 258, 260-265, 278-280, 282-284, 305, 308, 309, 314-318, 322, 323, 325, 327-329, 342 Mályusz Elemér – 53-56, 58 Manciulea, Ştefan – 186 Manfi, Ştefan, funcţionar consistorial şi profesor – 275 Mani, Maria, din Săbed, soţia lui Ioan Cioban – 250 Manolache, Gabriela – vezi Mircea, Gabriela Mansi, Joannes Dominicus – 290 Manzador, Piusz, episcop romano-catolic al Transilvaniei – 219 Maramureş – 135, 177 Marburg – 157 Marča, mănăstire în Croaţia – 111 Margina – 345 Maria Tereza, regină a Ungariei – 48, 51, 61, 76, 77, 87, 87, 107, 113, 120, 121, 176, 177, 207, 209, 222, 258, 267, 287, 370, 371 Maria din Neţeni, soţia lui Antonie Dumbrevan – 249 Marian, Ioan, preot – 332 Marincaş, Gheorghe, protopop de Cosniciu de Jos (1796), inspector al protopopiatului Ip (1800), viceprotopop de Pericei (1802, 1804-1806), viceprotopop de Ip (1807-1825) – 9, 316 Marton, József – 116 Mártonffy, József, episcop romanocatolic al Transilvaniei – 8, 190, 219, 220, 221, 258 Marţian, Iulian – 305 Masovici, Vasile, protopop de Aghireş (1781-1789) – 373 Maşca – 196 Matei, Alexandru – 42 Mateiu, Ion – 73, 210 Măcicaşu – 194, 332 Mădăraş – 374 Măerişte – 61 Măgheruş – vezi Şieu-Măgheruş Măgina, mănăstire – 77, 81, 332 Măhaci – 320; ~ protopopiat (1785, 1787, 1789, 1790, 1791) – 311, 319, 320, 356 Măhăceni – vezi Măhaci Mălâncrav – 64 Mălinaş, Ioan Marin – 80, 262 433 Mănărade – 373 Mănăştur (Chioar) – vezi CopalnicMănăştur Mărgău, protopopiat (1781-1804, 18081810, 1812-1835) şi district protopopial (1811) – 81, 319, 324, 348, 354, 356, 358, 360, 362, 372, 374 Mărgineni – 68, 246; ~ district protopopial (conscripţie 1811) – 352 Măriuţa, soţia lui Nicolae Şebeşi – 237 Mârza, Iacob – 9, 42, 129, 223, 234, 262, 266, 273, 367 Meciu, Simion, protopop de SomeşOdorhei (ante 1779) – 115 Medan, Ioan, coleg de studii al lui Ioan Bob – 137 Medeşfalău – 250 Mediaş – 17, 31, 336, 381; ~ scaun – 178, 180, 353, 355, 361; ~ protopopiat (1782, conscripţie 1811, 18291835) – 353, 355, 361 Medrea, Ilie, preot ortodox în Hendorf – 104 Meheş – 328 Meheşi, Avram, protopop de Gherla (1779, 1781-1789), apoi de Cluj-Mănăştur (1796-1807), canonic capitular – 130, 131, 140, 170-173, 243, 257, 261, 262, 271, 372; ~ Teodor, protopop şi decan de Turda (1778, 1781, 1782, 1783), apoi protopop de Cojocna (1787, 1789) – 81, 237, 310, 372 Menozzi, Daniele – 220, 277 Mercheaşa – 213, 214 Meseşenii de Sus – 320 Mesici, mănăstire (dieceza Vršac) – 73 Meteş, Ştefan – 92, 122, 124, 155, 292 Metternich, Klemens Lothar von, cancelar – 218 Mezei, Andrei, protopop de Hopârta (1781-1789) – 372; ~ Ştefan, notar al comitatului Turda – 158 Mezzadri, Luigi – 11, 190, 219 Micăsasa, protopopiat (1781, 1787, 1789, 1800, 1804) – 356, 357, 373, 374 Micu, Emil – 159, 166 Micu-Klein, Inochentie, episcop grecocatolic de Făgăraş – 21, 32, 44, 93, 111, 132, 136, 269, 279, 370; ~ Samuil, istoric, călugăr bazilian – 12, 19-21, 27, 29, 33-35, 39, 42, 43, 125, 130, 137, 139, 183, 184, 186, 190, 213, 232-234, 236, 254, 282, 336 Micu Moldovanu, Ioan – 8, 15, 16, 20, 24, 25, 92, 93, 101, 111, 125-130, 178, 179, 183, 191, 228, 232-234, 236, 252, 255, 275, 279, 280, 284, 289-291, 296, 309, 310, 315, 317, 330, 337, 354, 373 Miercurea (Sibiului), scaun – 179, 361 Migazzi, Christophor, arhiepiscop romano-catolic al Vienei – 52 Mihail, Zamfira – 159 Mihali, Grigore, preot în Zlatna – 331 Miheş – 156 Mikó, Terezia, soţia lui Ilie Pop din Cătina – 118 Mikoletzky, Hanns Leo – 51, 92 Milano – 291 Milaş, Nicodem – 111, 253 Milaşu Mare, mănăstire – 80; ~ district protopopial (1811) şi protopopiat (1812, 1813) – 348, 360 Milvan – vezi Miluani Miluani, protopopiat (1781, 1782, 1785, 1796-1821, 1824-1835) – 170, 349, 354, 358, 360, 362, 372, 374 Mintiu Bistriţei – vezi Mintiu Român Mintiu Român – 242 Mircea, Gabriela – 42, 43, 104, 166, 203, 229, 234, 244, 299, 300; ~ Ioan – 42, 178 Mireşu Mare – 151; ~ protopopiat (1799, 1800, 1810, 1812-1835) şi district protopopial (1811) – 151, 312, 352, 361, 362 Miron, Greta – 41, 121, 129, 168, 177, 190, 224, 225, 231, 232, 235, 278, 293, 309-311, 317, 339 Misarăş, Maria, din Fizeş, soţia lui Toader Prodan – 249 Miske, László, nobil din comitatul Târnava – 115 Mitarcă, Maniu – vezi Mitarka, Emanuel 434 Mitarka, Emanuel, protopop de Cohalm (1781, 1782, 1785), apoi viceprotopop de Ticuşu Nou (17871820) – 9, 171, 373 Mititei – 374 Mitrofanov, Paul von – 48, 51, 52, 59, 75-77, 82, 92 Mittrowsky, Joseph Anton, general comandant al Transilvaniei – 101 Mitu, Sorin – 159 Mociu – 156 Moeciu de Jos – 159 Moga, Vasile, episcop ortodox al Transilvaniei – 29, 107, 149, 150, 204-209, 212, 343; ~ preot din zona Sălajului – 335 Mohaciu – vezi Măhaci Moisescu, Gheorghe I. – 33 Moisieş, Ana, din Galda de Jos, soţia lui Simion Nicula – 249 Molajoni, Giuseppe Maria, episcop romano-catolic de Nicopolis ad Istrum – 203, 204 Moldova – 13, 72, 118, 161, 171, 242, 306 Moldovan, Liviu – 102, 324 Moldovan, Nicolae, locuitor în Roşia Abrudului – 241; ~ Ştefan, viceprotopop de Şimleu (18041810), apoi de Valcău de Jos (1811-1835) – 296, 327 Monorai, Ioan, preot în Cergău Mare – 149, 164 Morariu, Iancu, locuitor în Crăciunel – 238; ~ Ioan, locuitor în Părău – 249; ~ Nicolae, locuitor în Crăciunel – 238 Morău – 320 More, Ştefan, cleric, fost teolog al episcopului Atanasie Rednic – 68 Morlaca, mănăstire – 81; ~ district protopopial (1811) şi protopopiat (1812-1835) – 348, 360, 362 Moroşan, Ioan, locuitor în Tisa (dieceza de Muncaci) – 248 Moşna – 239 Mukačevo – vezi Muncaci Muncaci, episcopia greco-catolică de ~ – 8, 13, 111, 112, 125, 129, 138, 139, 148, 176, 177, 181, 198, 248, 255 Muntean, Ioan, viceprotopop de Dârja (1800, 1804), apoi de Giula (18061830) – 313; ~ Mihail, profesor la seminarul din Blaj, viceprotopop de Armeni (1811), ulterior secretar episcopal, arhivar şi canonic capitular în dieceza de Oradea – 234, 290, 332 Mureş, scaun – 178, 180, 352, 355, 359, 361, 361; ~ protopopiat (17811804, 1812-1826, 1835; între 1806-1810 şi 1827-1830 este menţionat cu numele „de Târgu Mureş”) şi district protopopial (1811) – 128, 130, 134, 138, 140, 172, 228, 250, 251, 300, 311, 352, 355, 356, 359, 361, 362, 372, 374 Mureş-Sat – 345 Mureşan, Florin – 159; ~ Lucian - 9 Mureşanu, Andrei – 34 Muşlea, Candid C. – 107 Nadiş, district protopopial (conscripţie 1811) – 350 Naghi Nireş – vezi Mireşu Mare Nagy, Gheorghe, protopop de Cig (1791, 1795, 1796-1804) – 177, 328; ~ Ignatius, episcop romano-catolic de Székesfehérvár – 99; ~ István, vicar al arhiepiscopului de Esztergom – 117, 184 Nagy Ilonda – vezi Ileanda Napoleon, împărat al Franţei – 162, 167, 201, 265, 305 Nasodi, Teodor, protopop de Sânmărghita (1781), apoi de Nireş (1782) – 372 Nădăştia – 374 Nădişan, Ioan, locuitor în Bocşa – 248 Năsăud – 134, 232, 298, 302; ~ district militar – 178, 295, 298, 307, 341, 345, 358, 361; ~ vicariat foraneu – 187; ~ protopopiat (1780, 17811789, 1804, 1806, 1812, 1813) şi district protopopial (1811) – 130, 435 303, 353, 355, 356, 358, 361, 372, 374 Neagoe, agent al episcopului Grigore Maior – 371; ~ Ioan, profesor la gimnaziul din Blaj – 234; ~ Maniu, notar al protopopiatului Armeni (1781, 1782) – 373 Neamţu, Alexandru – 149 Nectarie, mitropolit ortodox al Ţării Româneşti – 203 Necz – vezi Neţeni Negreni – 172 Nemeş, Ioan, profesor la gimnaziul din Blaj, capelan castrens, secretar episcopal, vicar foraneu al Rodnei – 228, 234, 299, 301-306, 332, 336; ~ Vasile, protopop de Sânmărghita (1787-1796), inspector al protopopiatului Şintereag (1792), director al şcolilor normale, prefect al seminarului din Blaj, protopop de Sărăuad (1809-1821) – 135, 139, 173, 231, 234, 245, 311, 331 Netot – 68, 69, 245 Neţeni – 249 Nichitici, Ghedeon, episcop ortodox al Transilvaniei – 73, 74, 82-84, 86, 88, 89, 92, 93, 96, 97, 100, 102, 103, 106, 107, 153, 154, 158, 159, 199 Nicoară, Toader – 149 Nicopolis ad Istrum, episcopia romanocatolică de ~ – 202, 203 Nicula, mănăstire – 81, 174, 194, 195, 345, 374 Nicula, Simion, locuitor în Galda de Jos – 249 Nilles, Nicolaus – 8, 16, 24, 118, 122124, 181, 182, 184, 223, 235, 260, 265, 284, 286, 288, 289 Niraşteu – 155 Nireş – 332; ~ protopopiat (1781, 1782) – 355, 372 Nistor, Ion – 73 Nistor, protopop ortodox de Haţeg – 66 Nobili, Ioan, administrator al protopopiatului Sibiu şi capelan castrens (ante 1801), protopop de Sărăuad (1804-1807), canonic capitular, rector al seminarului din Blaj – 230, 261, 262, 272, 273, 332; ~ Iovian, viceprefect al seminarului din Blaj, vicar foraneu al Haţegului – 234, 290, 300 Nocrich, scaun – 178, 180, 298, 353, 355, 359, 362; ~ district protopopial (1811) şi protopopiat (1812-1825) – 353, 361 Nopcea, Petru, nobil român din comitatul Hunedoara – 200 Noptsa, Moyses, curator suprem al scaunului arhidiaconal romanocatolic Hunedoara – 200 Noţig, protopopiat (1801, 1804, 18071810, 1812-1818, 1821-1835) şi district protopopial (1811) – 175, 314, 326, 350, 358, 360, 363 Nou Român – 158, 159 Novac, Eliseu, preot în Târgu Mureş, apoi profesor la seminarul din Blaj şi funcţionar consistorial – 234, 235, 332 Novacovici, Dionisie, episcop ortodox al Transilvaniei – 73 Novak, administrator domenial în Lăpuşu Unguresc – 193 Nyitra, episcopia romano-catolică de ~ – 99 Oarţa de Jos, district protopopial (1811) şi protopopiat (1812-1822, 1835) – 350, 360, 363 O’Brien, Charles – 53, 59, 75 Ocna Dejului – 136, 194; ~ protopopiat (1781, 1782, 1796-1810, 1812, 1813) şi district protopopial (1811) – 135, 164, 195, 310, 326, 349, 358, 360, 372 Ocna Sibiului – 65, 227, 240, 241, 251 Odorhei – 61, 64, 137; ~ scaun şi comitat – 78, 178, 180, 298, 345, 352, 356, 359, 361, 362; ~ protopopiat (1780, 1781-1810, 1812-1835) şi district protopopial (1811) – 115, 213, 312, 352, 356, 359, 361, 362, 372, 374 Ohaba (Făgăraş) – 68, 249 Oiejdea – 172 436 Olsavszky, Mihail, episcop greco-catolic de Muncaci – 112 Oltean, Ioan, funcţionar capitular – 272 Oradea – 21, 26, 116, 120, 125, 126, 213, 233; episcopia greco-catolică de ~ – 13, 40, 72, 125, 129, 139, 148, 170, 176, 177, 181, 182, 203, 210, 219, 227, 255, 260, 267, 280, 290, 292, 312, 331, 340 Orăştie – 61, 65, 102-105, 345; ~ scaun – 178, 180, 298, 353, 355, 359, 361, 362; ~ protopopiat (1778, 17811800, 1812-1827) şi district protopopial (1811) – 237, 329, 333, 353, 355, 356, 361, 372, 374 Orha, Theodor, protopop de SomeşOdorheiu (1781, 1782) – 372 Orlat – 245 Orman – 136; ~ district protopopial (1811) şi protopopiat (1812-1829, 1835) – 349, 360, 362 Ormeniş – 332 Oros, Mihai, secretar gubernial – 256260, 296, 340 Ortelec – 329 Orto, Umberto dell’ – 49, 51, 52, 54, 57, 59, 80, 97, 139, 217 Ostini, Pietro, nunţiu apostolic la Viena – 203, 209, 214 Pálffy Károly, conte, preşedintele Can- celariei Aulice ungaro-transilvănene – 73, 75 Pante, Ştefan, diacon în Horvat (Crasna) – 319 Papfalvi, Constantin, profesor la gimnaziul din Blaj, ulterior administrator şi vicar foraneu al Haţegului – 274, 276, 300, 332, 341 Papiu, Ioan – 84, 85, 88, 96, 98, 108; ~ Ilarian, Alexandru – 14, 15, 18, 20, 22, 24, 27, 258, 287 Pappdan, ofiţer – 371 Para, Ioan, protopop de Năsăud (1778, 1781-1787), capelan castrens, vicar foraneu al Rodnei, vicar foraneu al Făgăraşului, canonic capitular – 22, 122, 130, 131, 134, 135, 137, 237, 238, 245, 246, 257, 261, 262, 271, 277, 301-303, 321, 372 Partenie de Râmnic, episcop ortodox – 244 Pascu, Giorge – 20, 27 Pastor, Ludwig – 48, 52, 113, 159, 197 Paşc, Ion, locuitor în Şaroşu Săsesc – 239 Paşca, familie locuitoare în Lăpuş – 195; ~ Ştefan, notar (1802) şi viceprotopop (1804, 1806) de Hereclean – 314; ~ Vasile, profesor la gimnaziul din Blaj – 274 Patachich, Ádám, arhiepiscop romanocatolic de Kalocsa – 49, 51 Pataki, Ioan, episcop greco-catolic de Făgăraş – 111, 370 de Paula Colloredo, Francisc, conte de Wallsee, vicepreşedinte al Consiliului Intim de Stat şi ministru al Cabinetului imperial – 259 Pavel, Teodor – 46 Păcăţian, Teodor V. – 61, 62, 70 Păcurariu, Mircea – 34, 104, 202, 342 Pălatca, protopopiat (1802, 1804-1810, 1818-1828, 1835) – 321, 327, 358, 362 Păltineasa – 195 Pănade – 366 Părău – 249 Păruş – 66 Pâclişanu, Zenovie – 8, 16, 20-22, 25-27, 30, 33, 41, 111, 115, 122, 127, 129, 160, 168, 177-179, 183, 186, 191, 192, 231, 233, 235, 236, 254, 256, 262, 278, 280, 282, 292, 293, 301, 302 Pécs, episcopia romano-catolică de ~ – 99 Pedrelli, Gioacchino, misionar pasionist – 205-209, 212 Pekar, Ath. – 112, 181, 255 Pelaghia din Ohaba, soţia lui Ioan Morariu – 249 Pelesz, Julian – 113, 114, 181, 182 Periceiu, protopopiat (1792, 1796-1809) – 248, 312, 316, 327, 334, 335, 358 437 Periş, Lucian – 27 Petea – 373 Petenia – 345 Peterfalva – vezi Petrisat Péterlaki, Gherman, călugăr bazilian, administrator al protopopiatului Turda (cca. 1790-1791) – 27, 148, 231, 233, 234, 273 Petraşc, George, viceprotopop (1778, 1781) şi protopop (1782) de Făgăraş – 237, 373 Petridu de Sus – 253; ~ mănăstire – 81, 174, 345 Petrila – 175 Petrilaca, mănăstire – 81, 174, 345 Petrisat – 222, 363, 366 Petrişor, Ioan, funcţionar capitular, inspector (1817) şi viceprotopop de Satu Mic (1817-1830), ulterior viceprotopop de Sărăuad (1835) – 150, 151, 261, 332 Petru, Gavrilă, locuitor în Cluj – 247; ~ din Niraşteu, protopop – vezi Vida, Petru; ~ din Ocna Dejului, protopop – vezi Pop, Petru; ~ din Păltineasa, călugăr – 195 Petruţa, Efrem, funcţionar consistorial şi prefect de studii la seminarul din Blaj – 274 Piatra, district protopopial (conscripţie 1811) – 349 de Pietro, cardinal, prefectul Congregaţiei de Propaganda Fide – 264 Pinticu – 156; ~ district protopopial (conscripţie 1811) – 348 Pius al VI-lea, papă – 49, 87, 133, 143, 159, 181, 201, 217; ~ al VII-lea, papă – 12, 111, 188, 265, 305 Plăianu, Clemente – 37 Plămădeală, Antonie – 34 Ploechl, Willibald – 181, 182 Pogátsán, Katalina, din Hideaga, soţia lui László Dragos – 321 Pogăceaua, protopopiat (1804-1810, 1812-1835) şi district protopopial (1811) – 290, 347, 357, 359, 362 Poiana Porcului – 193 Pojon – vezi Bratislava Pojorâta – 69 Polock, arhiepiscopia greco-catolică de ~ – 197, 199 Polonia – 8, 12, 111, 112, 181, 197, 256, 267, 339 Pop, familie locuitoare în Lăpuş – 195 Pop, Augustin A. – 230 Pop, Avram, protopop de Daia şi notar al clerului (1767, 1768) – 232 Pop Cătineanul, Daniil – vezi Pop, Daniil Pop, Chiril, viceprefect al seminarului din Blaj – 234 Pop, Cosma, preot – 219 Pop, Daniil (Daniel), protopop de Cătina (1778, 1779, 1785, 1787-1796, 1797), protopop şi decan de Cătina şi Gurghiu (1781, 1782) – 138, 156, 164, 237, 310, 324, 327, 372 Pop, Dimitrie, profesor la gimnaziul şi la seminarul din Blaj, funcţionar consistorial şi notar capitular, prefect al seminarului din Blaj, protopop de Aiud şi al scaunului Arieş (1811-1818, vicar foraneu al Făgăraşului – 213, 214, 231, 234, 261, 272, 273, 301, 332; ~ din Şomcuta, capelan în Craidorolţ – 329 Pop, Gheorghe, inspector al protopopiatului Pericei (1790, 1792, 1796-1800, 1801) – 248, 312, 327, 334 Pop, Grigore, coleg de noviciat al lui Ioan Bob, econom al mănăstirii din Blaj – 137; ~ din Mireşu Mare, preot în Craidorolţ – 149 Pop, Ioachim, călugăr bazilian, prepozit al mănăstirii din Blaj – 201, 231, 233, 234 Pop, Ioan, protopop de Orăştie (1778, 1781-1800) – 237, 329, 333, 372; ~ inspector al protopopiatului Hunedoara (1781, 1782), apoi viceprotopop (1787) – 373; ~ funcţionar capitular, profesor la gimnaziul din Blaj, viceprotopop (1810) şi protopop (1811-1826) de Şomcuta – 261, 272-274, 276 Pop, Ioan Aurel – 211 438 Pop, Iov, jurat al protopopiatului Ilia (1781, 1782), viceprotopop de Brad (1787) – 373 Pop de Lemény, Ioan – vezi Lemeni, Ioan Pop, Macedon – 295, 296, 299, 302, 303 Pop, Matei, protopop (1779, 1781, 1782) şi viceprotopop (1787-1796) de Unguraş – 9, 243, 311, 373 Pop, Mihai, protopop de Ardeova (17811808) – 225, 280, 373; ~ protopop de Dumbrăveni (17871806) – 164 Pop, Mihail, paroh al Blajului – 128, 237238 Pop, Nicolae, preot în Cătina – 118 Pop, Petru, protopop de Ocna Dejului (1781, 1782), apoi viceprotopop de Suarăş (1787, 1789), viceprotopop (1796-1809) şi protopop (1810) de Ocna Dejului – 9, 135, 164, 310, 326, 372 Pop de Săcel, Aron, concipist al Cancelariei Aulice – 258; ~ Iosif, protopop de Haţeg (1781, 1782), apoi de Clopotiva (1787) – 66, 67, 372 Pop, Ştefan, călugăr bazilian, prepozit al mănăstirii din Blaj – 232, 234, 237, 238 Pop, Teodor, profesor şi prefect de studii la seminarul din Blaj, canonic capitular, paroh al Blajului, ulterior prepozit capitular, protopop de Blaj (din 1832) şi vicar general al diecezei – 186, 190, 214, 228, 229, 234, 272, 273, 275, 332 Pop, Terenţie, preot (1781) şi protopop în Copalnic-Mănăştur (1791, 1796-1810) – 312, 321, 374 Pop Timandi, Ştefan, vicar general al episcopului Inochentie Micu – 136 Pop, Toma, inspector al protopopiatului Micăsasa (1781), apoi al Mediaşului (1782) – 373 Pop, Zaharia, jurat al protopopiatului Dobra (1781, 1782) – 373 Popa Achim din Mintiu Bistriţei – 242 Popa Alexandru din Aruncuta – 333; ~ din Geoagiu de Jos – 155; ~ din Morău – 320 Popa Antonie din Sălaşu de Sus – 67 Popa Bucur din Sfântu Gheorghe – 374 Popa Chirilă din Nădăştia – 374 Popa Constantin din Dicea – 246 Popa Costan din Alămor – 238 Popa Crăciun din Feiuldu de Sus – 245 Popa Dan din Vaideei – 374 Popa Danil din Sălaşu de Sus – 67 Popa Daniil din Cârjiţi – 374 Popa David din Sărmaşu Mare – 322; ~ din Ţigani – 333 Popa Dimitrie din Ormeniş – 332 Popa Dumitru din Săplac – 374 Popa Emanuel din Iuriu – 333 Popa Gabor din Bogata Românească – 245 Popa George din Haţeg – 66, 67 Popa Gheorghe din Berinţa – 374; ~ din Dăbâca – 374; ~ din Figa – 242, 243; ~ din Indol – 373; ~ din Ip – 374; ~ din Nicula – 374; ~ din Sfântu Gheorghe – 374 Popa, Iacob – 24 Popa Iacov din Cisteiu – 239 Popa Ianoş din Frânceni – 195 Popa Ioan din Ighiu – 237; ~ din Mititei – 374; ~ din Rediu – 373; ~ din Runc – 374; ~ din Săbed – 251; ~ din Şomcuta – 373 Popa Ioanichie din Mintiu Bistriţei – 242 Popa Ion din Beclean – 246; ~ din Budacu Român – 246; ~ din Corneşti – 243; ~ din Mănărade – 373; ~ din Ocna Sibiului – 241; ~ din Sândominic – 374 Popa Ionaşc din Berivoiu Mic – 245 Popa Iosif din Şerel – 299 Popa Irimie din Beiud – 242, 243 Popa Isaia din Ocna Sibiului – 251 Popa Işfan – vezi Purcel, Ştefan Popa Iştvan din Sălaşu de Sus – 67 Popa Larion din Tiha Bârgăului – 245 Popa Lazăr din Bratfalău – 246 Popa Leontie din Topa-Sâncraiu – 244 Popa Luca din Curticap – 373 439 Popa Macavei din Maşca – 196 Popa Maftei din Borza – 171 Popa Matei din Mărgineni – 246 Popa Mihai din Săcal – 373 Popa Mihaiu din Frânceni – 195 Popa, Mircea – 108, 109, 162 Popa Moise din Vecerd – 239 Popa Nicolae din Daia Română – 226; ~ din Sâncel – 164; ~ din Şeuşa – 374 Popa, Octavian – 25 Popa Onul din Dumbrava – 373 Popa Opra din Straja – 374 Popa Pavel din Bileag – 245; ~ din Spini – 374 Popa Petru din Băcâia – 374; ~ din Petridu de Sus – 253; din Silvaşu de Jos – 67 Popa Radu din Galaţi – 246 Popa Samoil din Băgău – 373 Popa Sandu din Făgăraş – 237 Popa, Septimiu – 153 Popa Silvestru din Silvaşu de Jos – 67 Popa Sim din Dumbrău – 374 Popa Simion din Petea – 373; ~ din Purcăreţi – 373 Popa Stan din Abaşfalău – 374; ~ din Dăişoara – 374 Popa Ştefan din Beiud – 242; ~ din Cuzăplac – 319; ~ din Silvaşu Unguresc – 374 Popa Tănasie din Sărsig – 195 Popa Toader din Cucerdea – 374; ~ din Mădăraş – 374 Popa Toma, din comitatul Cluj – 65 Popa Urs din Stoiana – 374 Popa Vasile din Haţeg – 66, 67, 71 Popa Vasilie din Alecuş – 374; ~ din Şomcuta Mare – 195 Popan, Flaviu – 27 Popdan, Vasile, protopop de Sâncraiu Almaşului (1781, 1782) – 373; ~ notar (1801) şi viceprotopop (1804-1810) de Şamşud, apoi notar (1811) şi viceprotopop (1812-1822) de Oarţa de Jos – 329 Popiel, Basilius, preot în dieceza de Liov – 198 Popovici, Arsenie, jurat al protopopiatului Hălmagiu (1781, 1782) – 373 Popovici, Dimitrie – 28 Popovici, Gheorghe, protopop de Hereclean (1781, 1782), apoi de Cig (1787, 1789) – 372 Popovici din Hondol, Ioan, vicar al episcopiei ortodoxe transilvănene – 23, 50, 57, 73, 93, 102-104, 119, 158, 210 Popovici, Petru, protopop de Şimleu (1781, 1782), apoi viceprotopop de Cosniciu de Jos (1787, 1789) – 9, 296, 372 Popovici, Trăilă, protopop de Inoc (1778, 1781, 1782), apoi de Măhaci (1785, 1787, 1789), viceprotopop de Arieş (18041809) – 9, 237, 311, 320, 373 Popovici, Vasile, protopop de Miluani (1781, 1782, 1785) – 170, 171, 372 Popteleac – 193 Pontal, Odette – 277 Porumb, Marius – 80, 81 Porumbac, district protopopial (conscripţie 1811) – 352 Poşaga de Jos – 219 ; ~ protopopiat (1781, 1782, 1812, 1815-1829, 1835) şi district protopopial (1811) – 347, 354, 359, 362, 373, 374 Pozmuşan, Filimon, locuitor în Sărmaşu Mare – 322 Préclin, E. – 42, 50, 111, 197 Precup, Oprea, preot în Şaldorf – 239 Predetich, Iosif, secretar al Camerei Aulice – 185, 186, 188, 189 Preiss, Johann Franz von, general comandant al Transilvaniei – 45, 48, 67, 71, 77 Preja, Aron, funcţionar consistorial – 274 Preβburg – vezi Bratislava Prislop – 320; ~ protopopiat (1804) – 358 Prodan, David – 32, 33, 59, 92, 149, 154156, 199, 324 Prodan, Toader, locuitor în Fizeş – 249 Prodi, Paolo – 11 440 Protase, Maria – 29, 30, 32 Protopopescu, Lucia – 29, 91, 227, 233, 262, 299, 301, 303, 307 Prunduş, Silvestru Augustin – 37 Prusia – 115, 138 Przemyśl, episcopia greco-catolică de ~ – 114, 182 Purcăreţi – 373 Purcel, Ştefan, preot în Tuştea – 244 Pusta Sânmihaiu – 171 Puşcariu, Ilarion – 50, 57, 59-62, 64, 73, 74, 83, 84, 86, 88, 91, 93, 96, 102107, 149, 150, 159; ~ Ioan Cavaler de – 135 Puşcaş, Bucur, preot în Sohodol – 104 Putnik, Moyses, mitropolit ortodox de Karlowitz – 73 Pyrker, Ioan Ladislau, patriarh al Veneţiei – 211 Quesnel, Pasquier – 50, 134 Raab, Heribert – 47, 75 Radovici, Mihail, protopop ortodox de Cornăţel şi paroh al Târgu Mureşului – 250 Radu, Iacob – 76, 125, 129, 178, 181183, 203, 208, 211, 213, 228, 231, 251, 255, 291, 292, 294-296, 298301 Radu (Raduly), Ioan, profesor şi prefect de studii la seminarul din Blaj, administrator al protopopiatului Mureş (1801, 1804-1809), apoi al Reghinului (1809, 1811, 1812), vicar foraneu al Haţegului – 234, 251, 300, 332 Rall, Johann Cristiani von, general-maior, ulterior general comandant al Transilvaniei – 68, 69 Raquez, Olivier – 9 Rasa – 204 Raţiu, Ioan, canonist – 16, 111, 224, 233, 255, 263, 277, 291, 292, 308, 309, 311, 316-318, 330; ~ profesor – 23, 122-124, 129, 222, 223, 232, 233, 273-276, 299, 301 Raţiu, Vasile (Basiliu), profesor şi prefect de studii la seminarul din Blaj, viceprotopop (1821) şi protopop (din 1822) de Turda, ulterior şi al scaunului Arieş (din 1835), canonic capitular, rector al seminarului, membru al consistoriului – 8, 15-17, 24, 223, 272275, 341 Rădăuţi, episcopia ortodoxă de ~ – 73 Răduţiu, Aurel – 47, 48, 61, 85-88, 91, 98, 101-104, 106-109, 159, 168, 170, 176, 237, 238, 281 Răstolţ – 244 Răşinari, protopopiat (1781, 1782) – 310, 355, 372 Râciu, mănăstire – 81, 174, 345 Râmeţi – 77 Râmnic, episcopia ortodoxă de ~ – 244 Râu Bărbat- 299 ; ~ district protopopial (1811) şi protopopiat (1812, 1813) – 351, 361 Recea Nouă – 245 Rediu – 373 Rednic, Atanasie, episcop grecocatolic de Făgăraş – 111, 129, 130, 136, 168, 179, 192, 225, 231, 232, 310, 370 Reghin – 17, 299, 300; ~ protopopiat (1811-1813) şi district protopopial (1811) – 347, 360; ~ Săsesc, district protopopial (conscripţie 1811) şi protopopiat (1824-1830) – 347 Reischach, Taddeus von, preşedinte al Cancelariei Aulice transilvănene – 64, 72, 122, 125, 126, 171 Reinhard, Wolfgang – 11, 82 Remetea Chioarului – 320; ~ protopopiat (1781-1796) – 355, 357, 373, 374 Reteag, protopopiat (1800, 1815-1835) şi district protopopial (conscripţie 1811) – 312, 350, 362 Révai, János, vicar capitular al episcopiei de Nyitra – 99 Riuci, Ştefan, protopop de Poşaga de Jos (1781, 1782) – 373 Rodna – 306; ~ district militar – 353, 355, 363; ~ vicariat foraneu (din 1787) şi decanat vicarial (1835) – 441 17, 22, 295, 296, 298, 301-303, 306, 307, 336, 363; ~ protopopiat – 363 Rogoz – 193 Roma – 9, 12, 13, 16, 28, 31, 35, 36, 39, 43, 48, 59, 76, 80, 111, 112, 136, 139, 140, 196, 201, 202, 206, 207, 218, 219, 221, 222, 264, 265, 277, 278, 284, 291, 292, 304, 305, 309 Rossetti, Ignazio, reprezentant al nunţiaturii vieneze la Liov – 112 Roşia Abrudului – vezi Roşia Montană Roşia Montană – 241; ~ protopopiat (1781 – menţiune probabil eronată, sediul protopopiatului fiind atunci la Abrud –, 1787-1810, 1812, 1813, 1824, 1825) şi district protopopial (1811) – 346, 356, 357, 359, 374 Rozsnyó, episcopia romano-catolică de ~ – 99 Rudnay, Sándor, episcop romano-catolic al Transilvaniei, apoi arhiepiscop de Esztergom şi primat al Ungariei – 8, 184, 203, 204, 211, 213, 214, 219, 221, 222, 228, 230, 284-286, 343, 377 Ruffo-Scilla, Luigi, nunţiu apostolic la Viena – 200 Rugia, Theodor – vezi Ruţa, Teodor Runc – 374 Rupea – 214; ~ scaun – 178, 180, 213, 298, 355, 359, 361, 362; ~ protopopiat (1781, 1782, 18121820) şi district protopopial (1811) – 355, 361, 373 Rusia – 72, 114, 197, 210, 306 Rusu, Alexandru – 103, 104 Rusu, Ioan, profesor la liceul episcopal din Blaj – 275 Ruşciori – 242 Rutsky, Iosif, mitropolit ortodox al Kievului – 111 Ruţa, Teodor, protopop de Ghiriş şi inspector al protopopiatului Măhaci (1788, 1789, 1791) – 173, 311, 323, 320 Ryllo, Maximilian, episcop greco-catolic de Przemyśl – 114, 197 Sabău, Ion – 165 Sadu, protopopiat (1778, 1781, 1782, 1785, 1787) – 171, 225, 237, 310, 355, 356, 372, 373 Šakabent, Iosif Joanović, episcop ortodox de Vršac – 88, 91 Salciai, Ştefan, prefect de studii la seminarul „Sancta Barbara” din Viena – 130, 134, 139, 141, 144, 237, 270, 271 Salzburg – 158, 159 Sanciali, Nicolae, capelan în Orăştie (1800), viceprotopop de Cugir (1804-1810), apoi de Orăştie (1811-1822), protopop de Orăştie (1823-1827), apoi de Cugir (18281835) – 329, 332 Sándor, Michael, avocat al forului consistorial şi asesor al Tablei Judiciare a comitatului Solnocul Interior – 275 Sankt Petersburg – 211 Santău, mănăstire – 81, 174, 345; ~ vicariat (1773, 1779) – 238, 293; ~ protopopiat (1781-1796, 1801) – 170, 328, 334, 355, 357, 372, 374 Sárosi, Alexander, superior al congregaţiei iezuite din Cluj, apoi al rezidenţei din Odorhei – 136, 137 Sassu, Constantin – 47 Satu Lung – 194 Satu Mic, protopopiat (1800-1810, 18171830) şi district protopopial (conscripţie 1811) – 150, 151, 326, 350, 358 Sava, episcop – 371 Savona – 217 Săbed – 250, 251 Săcalu de Pădure – 373; ~ district protopopial (conscripţie 1811) – 348 Săcădate – 77, 225 Săcălăşeni – 195 Săcel – 251 Sălaj – 270, 326 Sălaşu de Jos – 66; ~ de Sus – 66-68, 71, 200 Sălcuţa, protopopiat (1787, 1789, 1800) – 356 442 Sănduleşti, protopopiat (1810, 1812) şi district protopopial (1811) – 347, 359 Săplac – 374 Sărata, protopopiat (1779, 1781, 1782, 1804-1810, 1812-1817) şi district protopopial (1811) – 175, 216, 242, 349, 354, 358, 360, 373 Sărăuad – 332 ; ~ protopopiat (1787, 1801, 1804-1810, 1815-1821, 1835) şi district protopopial (conscripţie 1811) – 326, 350, 357, 358, 363 Sărmaşu Mare – 322; ~ district protopopial (1811) şi protopopiat (1812-1817) – 348, 360 Sărsig – 195 Sătmar, comitat – 40, 177, 239, 298, 363 Sâmbăta de Jos – 77 Sânbenedic – 247 Sâncel – 164, 226, 332, 345, 363, 366 Sâncrai – 311 Sâncraiu Almaşului – 244 ; ~ protopopiat (1781, 1782) – 354, 373, 374 Sândominic – 374 Sângeorge, mănăstire în dieceza de Timişoara – 73, 210 Sânmărghita, protopopiat (1781, 1787, 1789, 1792, 1800, 1824-1829) – 173, 245, 311, 357, 372, 374 Sânmărtinu (de Câmpie), mănăstire – 80, 81, 174, 345; ~ protopopiat (1781-1804, 1807, 1814-1817, 1819, 1822-1835) – 80, 170, 246, 281, 327, 354, 356, 358, 362, 372, 374 Sântana de Mureş – 170 Sântămărie-Orlea – 300 Sburiati, Hanibal, colonel, comandantul Regimentului I de graniţă – 68 Schaser, Angelika – 53, 56; ~ Johann Georg – 37 Schilling, Heinz – 11 Schlaun, colonel, comandantul Regimentului al II-lea de graniţă – 139, 141, 143, 144, 153 Schuller, Georg Adolf – 46, 47, 53, 64, 73, 75, 147, 236 Schwarz, Karl – 53 Sebeş – 174, 336; ~ scaun – 178, 180, 353, 355, 359, 361; ~ protopopiat (1781, 1782, 1796-1810, 1812, 1818-1828) şi district protopopial (1811) – 355, 359, 361, 373, 374; ~ (Făgăraş) – 68 Seiceanu, Teodor – 228, 230, 232, 272, 274, 275, 299-301, 303, 307 Senyk, Sophia – 197 Seremi, Teofil, mitropolit ortodox al Transilvaniei – 207, 208 Sereni, Teodor, notar capitular, funcţionar consistorial, profesor şi prefect de studii la seminarul din Blaj, secretar episcopal, ulterior vicar foraneu al Făgăraşului – 186, 228, 230, 271, 272, 274, 275, 332 Severoli, Antonio, nunţiu apostolic la Viena – 201, 217, 218 Sfântu Gheorghe – 374 Sibiu – 22, 50, 57, 59, 65, 67, 68, 70, 74, 88, 106, 121, 124, 139, 141, 144, 174, 191, 205, 222, 251; ~ scaun şi comitat – 57, 158, 178, 180, 345, 353, 355, 356, 359, 361; ~ protopopiat (1786, 1788, 1789, 1800-1810, 1812-1835) şi district protopopial (1811) – 91, 172, 257, 299, 332, 353, 356, 359, 361 Sic – 180, 192, 194, 195; ~ protopopiat (1804-1835) – 349, 358, 360, 362 Sighişoara, scaun – 65, 179 Silvania, vicariat foraneu (din 1807) şi decanat vicarial (1835) – 187, 190192, 272, 292, 295, 296, 298, 307, 308, 334, 336, 363 Silvaşu de Jos – 66-68 Silvaşu de Sus – 174, 339, 345; ~ mănăstire – 81, 174, 345 Silvaşu Unguresc – 374; ~ district protopopial (1811) – 348, 360 Sima, Ana Victoria – 255, 256 Simion Ştefan, mitropolit ortodox al Transilvaniei – 93 Simonetti, Ioan, profesor la gimnaziul din Blaj, viceprotopop de Fărăgău (1800) – 234, 332 Šimrak, Ioannes – 181 443 Sirmium, episcopia ortodoxă de ~ – 73 Sisarovac, mănăstire în dieceza de Sirmium – 73 Sixt al IV-lea, papă – 207; ~ al V-lea, papă – 219 Slovacia – 221 Smericinschi, Teodor – 42 Smogorzevsky, Jason, arhiepiscop grecocatolic de Polock, mitropolit de Kiev – 112, 113, 197 Sofronie din Cioara, mişcarea lui ~ – 327, 329 Sohodolul Branului – 103, 104, 107 Sola, Domenico, cleric, reprezentant la Roma al episcopului József Mártonffy – 220 Solnocul Interior, comitat – 81, 172, 174, 191-194, 249, 273, 275, 310, 312, 345, 349, 353, 355, 357, 358, 360, 362; ~ decanat capitular (1835) – 362 Solnocul de Mijloc, comitat – 81, 174, 177, 190, 192, 298, 314, 316, 326, 328, 334, 345, 350, 353, 355, 357, 358, 360, 363 Solomon, Ioan, protopop de Arieş (1778, 1781, 1782) – 237, 372 Someş-Odorheiu, protopopiat (1779, 1781-1800) – 115, 325, 355, 357, 372, 373 Someşan, Maria – 38 Somoşfalău – vezi Şoimuşeni Sora, Matei, paroh al Haţegului – 299 Sovaroş – vezi Suarăş Spermezeu – 194 Spinola, Pietro, nunţiu apostolic la Viena – 214, 215 Spleny, Ferenc, episcop romano-catolic de Vać – 198 Sremski Karlovci – vezi Karlowitz Stanca, Sebastian – 205 Stanciu, Laura – 39, 40 Stăniloae, Dumitru – 34, 58, 66-68, 70, 71 Stecki, Cyprian, episcop romano-catolic de Luck – 198 Stinghe, Sterie – 104, 107, 159 Stoiana – 374 Stoica de Báts, Gabriel, protopop de Unguraş (1800), apoi de Sic (1804-1810), administrator al protopopiatului Buza (1808-1809), canonic capitular, protopop de Alba Superioară (1811-1821), apoi de Armeni (1822-1835), paroh al Blajului (din 1815), profesor, rector şi prefect al seminarului din Blaj – 186, 272, 273 Stoica, Bucur (Gaudentius), inspector sau administrator al protopopiatului Trei Scaune (1800), apoi viceprotopop (1804-1809) – 166; ~ Vasile, locuitor în Măhaci – 319 Straja – 253; ~ protopopiat (1778, 1779, 1781-1796) – 237, 238, 354, 356, 372, 374 Stratimirovici, Ştefan, mitropolit ortodox de Karlowitz – 212 Strâmba Fizeşului, mănăstire – 81, 194 Strâmbu, mănăstire – 81 Strigoniu – vezi Esztergom Suarăş, protopopiat (1781-1789, 1811, 1812) – 310, 349, 355, 357, 360, 372, 373 Subcetate, district protopopial (conscripţie 1811) – 351 Suci, Ion, iobag, locuitor în Lujerdiu – 239 Suciu, Coriolan – 154, 155, 156, 157, 202, 203; ~ I. D. – 87, 88, 91 Suciu de Jos – 193 Surduc – 195; ~ district protopopial (1811) şi protopopiat (1812-1835) – 349, 360, 362 Surduc-Copalnic – vezi Copalnic-Surduc Suttner, Ernst-Christoph – 57, 216 Suturduc – 246 Szabó, Nicolae – 165 Szabo, Ştefan, protopop de Roşia Montană (1787-1811; menţionarea sa ca protopop de Abrud, în 1790 şi 1791, este probabil eronată) – 250, 252, 332 Szakáts, Francisc, locuitor în Târgu Mureş – 227 Szakátsi, Nicolae, profesor de filosofie la seminarul din Blaj – 274 444 Szegedi, consilier aulic – 259; ~ György, paroh şi arhidiacon romanocatolic de Târgu Mureş, canonic al capitlului din Alba Iulia – 65, 139 Székelly Dávid, consilier aulic şi gubernial, cancelar provincial – 54, 145 Székesfehérvár, episcopia romanocatolică de ~ – 99 Szentpál, József, vicecomite de Alba Inferioară – 241 Szepessy, Ignác, episcop romano-catolic al Transilvaniei – 214, 215, 218, 221 Szeptycki, Leo, episcop greco-catolic de Liov – 114, 181 Szeredai, Antal, prepozit al capitlului romano-catolic din Alba Iulia – 122 Szily, János, episcop romano-catolic de Szombathely – 51, 99 Szombathely, episcopia romano-catolică de ~ – 51, 99 Şaldorf – 239 Şamşud, protopopiat (1801, 1804-1810, 1835) şi district protopopial (conscripţie 1811) – 326, 329, 350, 358, 363 Şamu, Artemon, protopop de Lechinţa (1778, 1781-1787), apoi de Căpuş (1789, 1791) – 237, 311, 372 Şandor, Iosif, viceprotopop de Câţcău şi administrator al protopopiatului Reteag (1800, 1804-1809), viceprotopop de Gherla (1810) şi Ocna Dejului (1811-1813), viceprotopop (1814-1821) şi protopop (1822-1835) de Câţcău – 167, 312, 313; ~ Maria, locuitoare în Almaşu Mare – 252 Şaroş – 226 Şaroşu Săsesc – 239 Şcheii Braşovului – 103, 107, 159 Şebeşi, Nicolae, locuitor – 237 Şerban, Ioan – 79 Şerel – 299 Şibot – 300 Şieu-Măgheruş, protopopiat (1779, 17871810, 1812-1829) şi district protopopial (1811) – 242, 349, 356, 358, 360 Şimleu Silvaniei – 295, 296; ~ protopopiat (1781, 1782, 1801, 1804-1810, 1812-1835) şi district protopopial (1811) – 296, 307, 327, 350, 355, 358, 360, 363, 372 Şincai, Gheorghe, călugăr bazilian, director şcolar, istoric – 19-21, 26, 27, 29-31, 34-36, 40, 42, 43, 131, 148, 234, 299, 307 Şintereag, protopopiat (1781, 1782, 1787, 1789, 1792) – 311, 355, 357, 372, 374 Şoimuşeni – 170 Şomcuta Mare – 195, 329, 345; ~ protopopiat (1781-1789, 1799, 1804-1835) – 272, 273, 311, 312, 351, 355, 357, 358, 361, 362, 372, 373 Şomfalău – vezi Corneşti (372, 374) şi Sărata (373) Şona – 214 Şopteriu, mănăstire – 80 Şotropa, Virgil – 336 Ştef, Lazăr, protopop ortodox de Orăştie – 104 Ştefan cel Mare, domnitor al Moldovei – 207 Şterca Şuluţiu, Alexandru, preot în Bistra, ulterior mitropolit greco-catolic de Alba Iulia şi Făgăraş – 223, 331 Şumuleu – 78 Tailliez, F. – 27 Tamási, canonic al capitlului romanocatolic din Alba Iulia – 215 Tatai-Baltă, Cornel – 42, 203, 223, 229, 234, 299, 300, 367 Tatu, Gheorghe, protopop de Coaş şi inspector al protopopiatelor Lăpuş şi Şomcuta (1791), director şcolar, protopop de Lăpuş (17961808), administrator al protopopiatului Prislop (18001804), protopop de Alecuş (1801), vicar foraneu al Silvaniei, canonic 445 capitular ales – 165, 234, 272, 307, 312, 315, 332; ~ Nicolae, protopop de Sadu (1778), apoi de Sadu, Colun şi Răşinari (1781), decan al aceloraşi protopopiate (1782), protopop de Sadu şi Colun (1787) – 171, 225, 237, 310, 372 Tăşnad, protopopiat (1811-1814) – 350, 360 Tăure (Tăuri), protopopiat (1781, 1782, 1785) – 170, 355, 372, 374 Tăureni – 156 Tăuşan, Ana, locuitoare în Straja – 253 Târgu Mureş – 17, 64, 65, 121, 138-140, 155, 174, 227, 250, 257, 267, 270, 300, 313, 332, 336, 340; ~ protopopiat (1806-1810, 18271830) şi district protopopial (conscripţie 1811) – 352, 359 Târnava, comitat – 81, 115, 164, 175, 180, 229, 273, 310, 345, 347, 353, 354, 356, 357, 359, 361; ~ decanat capitular (1835) – 361 Teiuş – 79, 153; ~ protopopiat (18301835) – 361 Teleki, Domokos, comite suprem de Turda – 166; ~ Károly, consilier gubernial, preşedinte al celor trei stări şi ordine şi tezaurar – 127130; ~ Samuel, preşedinte al Cancelariei Aulice transilvănene – 257 Tempea, Radu, protopop ortodox al Braşovului, director şcolar ortodox – 23 Teodor, Pompiliu – 8, 13, 29, 39, 53, 57, 134, 299 Teutsch, Friedrich – 53, 77, 236 Thoman, Joseph, concipist militar – 45, 46 Thorvester, Ioannes, funcţionar tezaurarial – 367 Ticuşu Nou (Românesc) – 213, 214; ~ protopopiat (1781 – menţiune probabil eronată, sediul protopopiatului fiind atunci la Cohalm –, 1787-1796, 1804-1810) – 356, 359, 374 Tiha Bârgăului – 245 Tillea, Ioan, funcţionar consistorial şi profesor la gimnaziul din Blaj – 274 Timandi, Candida (Sofia), soţia lui Andrei Bob, locuitoare în Orman – 18, 136 Timandi Ioan, protopop de Jucu (1781, 1782, 1785, 1789, 1791), apoi de Gherla (1796) – 195, 320, 372; ~ Petre, preot în Şimleu Silvaniei – 295 Timar, Mihail, profesor, secretar episcopal, membru al consistoriului, protopop de Biia (1789-1800), vicar foraneu al Haţegului, – 22, 26, 128, 140, 227229, 233, 234, 257, 271, 299 Timişoara – 210; episcopia ortodoxă de ~ – 73, 211 Tirol – 166 Tisa – 248 Tiur – 116, 214, 215, 329, 364; ~ protopopiat (1778, 1779, 17811810), – 165, 237, 238, 329, 354, 356, 357, 372, 373 Tiuriuk, Ştefan, locuitor în Zlatna – 252 Tobia(s), Alexandru, preot în Abrud – 217, 332 Tocaci, Dimitrie, inspector (1781) şi protopop (1782, 1785) de Crasna, apoi protopop de Sărăuad (1787) – 170, 319, 373 Tocănel, Petru – 197, 202 Todor, Vasile Beniamin, călugăr bazilian, profesor la gimnaziul din Blaj, misionar în Ţara Românească – 203, 274, 276 Tohat – vezi Tăure Toháti, Artemie, protopop de Măgheruş (1779), apoi de Tăuri (1781, 1782, 1785) şi din nou de Măgheruş (1787, 1789) – 170, 242, 372 Tomici, Mihail, funcţionar erarial în dieceza de Timişoara – 211 Tomuş, Mircea – 29, 30, 32 Topa-Sâncraiu – vezi Sâncraiu Almaşului Török, Ferenc, vicar foraneu romanocatolic – 78 446 Tóth Zoltán – 25, 26, 28, 40, 53, 73, 74, 115, 120, 122, 124-126, 132, 135137, 144, 149, 176, 198, 231, 256, 262, 269, 270, 292, 303 Totoiu – 214 Transilvania – 8, 11-14, 16, 17, 20, 25, 29, 36, 41, 42, 45-49, 51-63, 65, 71-79, 86-88, 91, 93, 96, 101, 104, 106, 107, 109, 115, 116, 120, 121, 125, 128, 130, 132, 139, 141, 142, 144, 145, 149, 150, 151, 153, 160, 166, 168, 170, 172, 174, 176, 179, 181, 197, 201, 202, 204-208, 210212, 214, 215, 218, 219, 221, 222, 227, 230, 235, 256, 258, 264, 270, 277, 278, 280, 282, 288, 293, 294, 301, 302, 307, 308, 314, 324, 326, 339, 363, 383 Trei Scaune, scaun şi comitat – 78, 178, 180, 298, 345, 352, 355, 356, 359, 361, 362; ~ protopopiat (1781, 1782, 1800-1810, 1812-1835) şi district protopopial (1811) – 166, 352, 355, 359, 361, 362, 373, 374 Trento – 108, 140 Trnava – vezi Tyrnavia Truţă, Alexandru, preot în Beica Română – 191 Turc (Török), Ioan, viceprotopop de Pogăceaua (1804-1835) – 290 Turda – 79, 173, 175; ~ comitat – 81, 156, 158, 166, 173, 174, 192, 310, 345-347, 353, 354, 356, 357, 359, 362; ~ protopopiat (1781, 1782, 1783, 1790, 1796-1835) şi decanat capitular (1835) – 81, 231, 249, 307, 310, 321, 323, 347, 354, 357, 359, 362, 372, 373 Türi, asesor al Tablei Regeşti – 65 Tuşnad – 78 Tuştea – 244 Tyrnavia – 117, 137, 138, 140, 184, 235, 260, 288, 303 Ţara Leşească – vezi Polonia Ţara Românească – 13, 72, 200, 202-204, 206, 209, 211, 212, 244, 274, 294 Ţara Ungurească – vezi Ungaria Ţările de Jos – 93 Ţichindeal, protopopiat (1796-1810, 1835) – 359, 362 Ţigani – 333 Ţopa, Chiril, protopop de Armeni (1787), apoi de Sibiu (1788, 17891804), profesor şi prefect al seminarului din Blaj, vicar foraneu al Haţegului – 91, 134, 172, 184, 231, 234, 235, 252, 257, 298-300, 316, 332 Uioara, district protopopial (1811) şi protopopiat (1812-1821, 18261835) – 346, 359, 361 Ujgorod – vezi Ungvár Ungaria – 12, 14, 44, 46, 49-56, 58, 61, 73, 75, 76, 79, 80, 87, 88, 91, 99, 100, 111, 116, 117, 120, 121, 125, 137, 143, 149, 153, 157, 178, 182185, 201, 202, 206, 211, 212, 217, 218, 221, 222, 229, 239, 256, 260, 265, 267, 284, 288, 291, 306, 307, 339, 383 Ungur, Daniel, protopop de Mărgău (1781-1804) – 81, 319, 324, 372; ~ Petru, protopop de Santău (1782, 1785, 1787-1796, 1801 – 135, 170, 171, 177, 178, 328, 334, 335 Unguraş – 333; ~ protopopiat (1779, 1781-1800, 1835 – de fapt, sediul protopopiatului era atunci la Gherla) – 243, 311, 355, 357, 362, 373, 374 Ungvár – 138, 212, 248, 267 Urban al V-lea, papă – 51 Urmeniş, mănăstire – 81, 174, 345; ~ protopopiat (1806, 1809, 1810) – 358 Ursz, Lukiana, locuitoare în Lompirt – 247 Vác, episcopia romano-catolică de ~ – 52, 99, 198 Vaca, mănăstire – 81 Vad (Făgăraş) – 68; ~ (Solnocul Interior), district protopopial (conscripţie 1811) – 349 447 Vaida, Dimitrie, protopop de Gherla (1800), prefect al seminarului din Blaj, protopop de Cluj (18041807), canonic capitular, paroh al Blajului, protopop de Glod (18111818) – 8, 231, 234, 261, 262, 266, 268, 271-273, 332 Vaidacuta, protopopiat (1818-1835) – 362 Vaida-Recea – 68 Vaida-Voevodu, Ioan – 136 Valahia – vezi Ţara Românească Valcău de Jos, district protopopial (1811) şi protopopiat (1812-1835) – 350, 360, 363 Valea Haţegului – 257, 301; ~ protopopiat (conscripţie 1811) – 351 Valea Rodnei – 302 Varşovia – 114, 197 Vaş, Miklos – vezi Wesselényi, Miklós Vatican – 8 Vecerd – 239 Veneţia – 211 Veneţia de Jos, protopopiat (1781-1789, 1804, 1806, 1812, 1835) şi district protopopial (1811) – 246, 352, 355, 356, 358, 361, 362, 372, 373 Veszprém, episcopia romano-catolică de ~ – 99 Veza – 366 Vida, Petru, protopop de Fărăgău (17811796) – 155, 324, 372 Viena – 21, 22, 26, 28, 33, 35, 49, 51, 52, 59, 87, 88, 91, 113, 126, 129, 130, 134, 137-141, 143, 144, 184, 185, 205, 206, 208, 209, 211, 212, 214, 230, 236, 254, 258-260, 262, 264, 280-283, 288, 299, 301, 303, 307, 331 Vijoli, Ioanichie, călugăr bazilian, profesor la şcoala normală din Blaj – 233; ~ Mihail, preot în Frumoasa – 118 Vinţu de Jos – 226; ~ district protopopial (1811) – 346, 359 Vinţu de Sus – 61 Vismara, Paola – 52, 75, 291 Vitez, Ladislau, executor testamentar al episcopului Grigore Maior – 127 Vizocna – vezi Ocna Sibiului Vlad, Ştefan, funcţionar consistorial şi profesor la gimnaziul din Blaj, viceprotopop de Sărata (18041816) – 175, 234, 235, 332 Voila, protopopiat (1817, 1818, 18211835) – 362 Voileanu, Matei – 50, 57, 60, 62, 64, 86, 93, 96, 97, 102-107, 158 Voiniceni, district protopopial (conscripţie 1811) – 352 Voivodeni, district protopopial (1811) şi protopopiat (1812) – 347, 360 Voivodenii Mari – 67, 68; ~ Mici – 67 Vojvodina – 181 Vries, Wilhelm de – 183, 196-198, 342 Vršac, episcopia ortodoxă de ~ – 73, 88, 91 Vulcan, Samuil, episcop greco-catolic de Oradea – 40, 178, 208, 210, 211, 259, 260, 266, 290, 299, 331 Vultureni – 193, 194 Wagner, Michael, capelan aulic – 209 Wesselényi, Miklós, baron – 115, 156 Winner, G. – 75 Winter, Eduard – 51-53, 59, 75, 76 Zacharias, Methodius, cleric greco- catolic în dieceza de Liov – 198 Zamość, sinodul de la ~ – 12, 111-113, 197 Zărand, comitat – 155, 178, 179, 224, 298, 355, 361, 361 Zărneşti – 166 Zdrenghe, Simion, protopop de Tiur (1778, 1779, 1781-1810) – 164, 237, 238, 329, 372 Zieglauer, Ferdinand von – 14, 17, 19, 22, 48-50, 53, 57, 59, 77, 176 Zlatna – 149, 153, 172, 252, 331 Zsetkey, Andrei, prepozit capitular şi vicar general al diecezei grecocatolice de Muncaci – 129, 131, 228 Notă: Referinţele cronologice din prezentul indice fac trimitere la datele inserate în anexele I-VII ale volumului şi la calendarele şi şematismele utilizate (vezi Bibliografia, secţiunea III); anii subliniaţi cu caractere cursive trimit, în schimb, la menţiunile din textul sau notele volumului.