citeşte-mă până la capătul poveştii,
până la capătul tăcerii şi-napoi,
citeşte-mă prin aer vechi cu voce tare
ca să-nţelegem tâlcul amândoi.
îndeasă-ţi cerul în urechi şi-mi cântă
silabe despre ceaţă şi iertări,
citeşte-mă-n nesaţ, fără odihnă
şi fără inutile întrebări!
citeşte-mă de dincolo de mine,
de dincolo de răni mustind a moarte
şi de-mi miros pereţii albi a soare,
pătrunde-mi prin ferestre mai departe.
citeşte-mă şi află despre mine
cum ştiu să mor şi cum ştiu să trăiesc,
cum din tristeţe ştiu să-mi fac duminici,
din rădăcini cum doru-mi despletesc.
iar când s-o face seară în poeme
şi-or paşte stele-n gândul cu minuni,
citeşte-mă în şoaptă la răspântii
de mângâieri ţipând a rugăciuni.
să vremuim prin sunetele oarbe
ale privirilor zidite între noi,
s-alerg căprui şi tu s-alergi albastru
adulmecând prin clipă amândoi.
citeşte-mă din marginea tăcerii
până-n tumultul care-mi bate-n piept
şi-apoi rămâi până la capătul poveştii
prin care m-am pierdut de când te aştept.
