O întrebare simplă: știe cineva care este „orașul luminilor”? Ați fi tentați să spuneți „Paris”, iar eu vă spun că nu aveți dreptate. Nu e doar Parisul. În perioada interbelică, Bucureștiul, acest Mic Paris, era și el noaptea o mare de lumină. Asta cel puțin în centru, că prin mahalale treaba era cam întunecoasă. Dar în centru, mai ales pe Brătianu și pe Elisabeta, totul era lumină electrică, pentru că electricitatea, fie în cazul tramvaielor, fie în cel al iluminatului public, era semnul suprem al modernității. Iar bucureștenii se grăbeau să o adopte pretutindeni: de la reclamele la Antinevralgic puse sus de tot pe clădiri, pe imobilul Jawol, între bulevardele Brătianu și Take Ionescu, până la reclamele mai apropiate de pământ ale cinematografelor de pe Elisabeta și de la vitrinele magazinelor la intrările restaurantelor.
„S’aprind luminile. Una câte una, în toate colorile, de toate mărimile, în toate formele. Începe viața… La început vezi totul, dar nu poți să citești nimic. Bagi numai de seamă că luminile tremură și s’alungă: roșu după verde, albastru după roșu. Pe urmă începi să deslușești litere de lumină, alungându-se, încălecându-se, suprapunându-se, într-un dans vertiginos.”[1]
Bar “Colos”. sursa: http://bukresh.blogspot.ro
sursa: Ilustrațiunea română.
Iar dacă pe Brătianu era oarecare liniște totuși pe timp de noapte (deși pe aici automobiliștii goneau cu viteze amețitoare, de până la 100 de km pe oră), pe Elisabeta, de exemplu, petrecerile țineau până la ziuă. Seara începea, galant, la cinematograf și continua la restaurant, iar mai apoi într-un local sau o grădină cu muzică vioaie, de jazz sau de lăutari. Pe bulevard era o asemenea aglomerațiune, încât erai obligat să execuți dansul, pardon, mersul pinguinului, să-ți mototolești hainele și să-ți strici bunătate de pantofi. Pe Elisabeta, dar și pe Calea Griviței, zonă ceva mai populară, fără pretenții, te mai izbea, ca un zid, zgomotul—zvon de glasuri, râsete, certuri amoroase și muzică: „Nu mai plânge babyșor,/ că diseară mi te-nsor/ c-o fată de la Obor” [2].
La modă erau diseurii și diseusele: cine nu îl știa pe Cristian Vasile sau pe Moscopol! Ce era diseur-ul? Franțuzism desemnând cântărețul de muzică ușoară, de muzică de petrecere mai bine zis. Și erau atât de pricepuți, încât un lord englez declara în cartea sa O călătorie în România de la 1937 că s-a îndrăgostit de „Ionel, Ionelule”… Nu-i vorbă, ravagii făceau și tangoul argentinian sau jazz-ul avangardist, în localuri de felul „Colosului”, situat strategic lângă cinema ARPA pe Elisabeta: fix ca să cazi din lac în puț, adică din cinematograf în bar de noapte, de unde nu mai aveai scăpare până la ziuă.
„Colos” era o bijuterie Art Déco cu mobilier Bauhaus, decorat de Jean Monda conform principiilor nete, metalice și pure ale modernismului interbelic. Nici Brătianu-Take Ionescu nu se lăsa mai prejos, cu barurile sale de noapte „Carlton” și „Melody”, cel din urmă aflat la subsolul clădirii ARO, astăzi Patria. De multe ori, după film, pe la 1931, lumea se îmbulzea (ca la Moși, dar ceva mai modern) la ultima noutate de pe Elisabeta: „Automatul”!, asezonat și el cu inscripții luminoase, restaurant la care îți cumpărai băuturile și mâncarea cu ajutorul fiselor, de la aparate ispititoare. „Noul AUTOMAT luminează puternic strada. Un potop de lumini, mascate de geamuri mate, atrage o lume imensă. Lumea care se duce sau iese de la cinematografele Hollywoodului nostru se abate la acest occidental bufet automat. Intrăm şi noi. În schimbul fiselor, pe care le introducem în automate, restauratorul anonim şi mecanic ne serveşte de minune. Eu cu sandwisch-urile, prietenul cu băutura…”[3]
În scurtă vreme noul local devenise punct de întâlnire al boemei bucureștene, în frunte cu Eugen Ionescu: „Fusese un automat după model american instalat în clădirea de sub terasa Cercului Militar. Acolo se proceda cu introducerea unei fise într-un aparat și apăsând pe buton se declanșa servirea mecanică a gustărilor și băuturilor afișate. În acel loc își făcuse vad boema bucureșteană și i-am auzit de multe ori pe Jebeleanu, pe Horia Groza și pe Eugen Ionescu pomenind de întâlnirile lor de la automat.” [4] Bucureștiul se transforma astfel treptat, în ritm trepidant de dans, joc de lumini, inovații tehnologice și clădiri cu înălțimi vertiginoase, într-un mic New York.
De la Micul Paris al romanțelor și boemei, la Micul New York al vitezei și elanului tehnologic și de la grădina de vară cu mititei și lăutari la orientalismul unor străduțe uitate de timp, Bucureștii interbelici erau o sinteză originală de lumi. Pe vremea aceea nu trăiai o singură viață, ci mai multe, trecând de la moșteniri fanariote la decadențe moderniste prin simpla traversare a străzii.
Mecanicizarea lumii era la modă: de la automobile, care făceau parada pe bulevarde, până la, iată, mâncare și băutură cumpărate de la automate americane, tehnologia luase cu asalt obiceiurile bucureștenilor. Însă nu deveniseră și ei niște automate: erau din contra ființe de carne, vii, fremătătoare, care petreceau până la 4 dimineața, purtate de vârtejul de lumină, muzică și zgomot care era Bucureștiul interbelic pe timp de noapte.