Trei „profesii“ în derivă

Contextul

În ultima perioadă, presa, opinia publică au prezentat unele evenimente care demonstrează faptul că în școala românească se întâmplă lucruri care ies din cadrul legal al ordinii și disciplinei școlare. Parcă ar fi anticipat ceea ce urma să se întâmple, revista Tribuna învățământului a dedicat numărul său din luna martie a acestui an problematicii reconstrucției școlii ­dintr-o perspectivă educațională.

Evenimentele grave petrecute în ultima perioadă în spațiul școlar au reprezentat doar ocazii care au declanșat valuri de comentarii, reacții, critici față de starea educației, au generat luări de poziții, propuneri de soluții, argumente etc. Trebuie să recunoaștem cu onestitate că asemenea evenimente nu sunt singulare, ele reprezintă aisbergul care trebuie să declanșeze, în opinia noastră, investigații de specialitate, reacții compensatorii pe măsură. În ceea ce privește partenerii educaționali, fiecare intră în scenă cu „dreptatea“ sa și cu propriile măsuri, care, judecate rațional, își dovedesc încărcătura emoțională sau suportul partinic.

Indiferent însă din ce parte am privi problema, considerăm că nu este corect să căutăm scuze nici pentru școală, nici pentru elevi și nici pentru părinți; comportamentele aberante despre care vorbim țin de bună-cuviință, de bun-simț, de reguli elementare de respect reciproc, de accepare, de cooperare, de toleranță etc.

Este evident faptul că avem nevoie de o strategie care să fie fundamentată științific din perspectiva psihopedagogică, socială, etică, juridic, pragmatic. Pe de altă parte, cu realism, trebuie să admitem faptul că nu putem disocia strategia educațională de strategii sociale și economice. Acestea trebuie să fie ­complementare.

Trei „profesii“ în derivă

1. „Profesia de elev“

„Profesia de elev“ este un concept larg. Înseamnă, pe de o parte, ceea ce învață și demonstrează că deține elevul din ceea ce a învățat la școală și în alte contexte nonformale și informale, dar în același timp semnifică atitudini, comportamente, prezența în spațiul școlar, implicarea în viața acestei organizații care și-a asumat rolul primordial de educație și de formare, alături sau împreună cu familia și cu alți factori. „Profesia de elev“ prin urmare, într-o tentativă de operaționalizare, ne obligă să identificăm următoarele elemente structurale: Note/Pregătirea școlară; Frecvența; Conduita. Deci „știința de carte“, frecventarea școlii, disciplina, respectarea normelor de conduită.

Istoricește vorbind, calcularea mediei elevilor a fost dintotdeauna prilej de dispută între specialiști, decidenți etc. Dacă până în 1866 (anul intrării în vigoare a Legii Instrucțiunii Publice a lui Cuza) notele de la „purtare“ și „frecvență“ nu se luau în discuție la calcularea mediei, din acel an Ministerul „… a dispozat ca nota de la PURTARE, care n-avea în trecut nici o influență, decât asupra premianților, să fie adunată cu media celorlalte materii, dându-i-se și coeficientul 4; în fine, pentru a se asigura și frecventarea școlarilor la diferitele cursuri s-a introdus în facerea mediei generale și nota de la FRECVENTARE cu coeficientul 4. În aceleași împrejurări s-a decis luarea în considerare la calculul mediilor a notelor de la Muzică, Desen și Gimnastică, dar cu coeficientul foarte mic, 1“ (Vitzu, A., 1888, Studiu asupra învățământului secundar din România. București, Tipografia Curții Regale; pag. 132).

„Sistemul coeficienților“ a fost introdus pentru a pondera valorile diferitelor discipline din planul de învățământ la calculul mediei. Tot din documentul citat mai sus constatăm faptul că:

• „Purtarea și Frecvența aveau coeficientul 4 (cel mai mare);
• Religia avea coeficientul 2;
• Istoria, Geografia, Limba română, Limba franceză, Limba latină, Limba elenă, Matematica, Științele naturii și fizice aveau coeficientul 3;
• Desenul, Muzica și Gimnastica aveau coeficientul 1“ (ibidem, pag. 140).

Cum se mai prezintă astăzi gama rolurilor „profesiei“ de elev? Ce semnificație mai au Pregătirea școlară, Frecvența, Conduita? Cum se (mai) prezintă „profesia de elev“? Este greu de spus în cuvinte puține. Realitatea ne demonstrează faptul că oscilează între două extreme foarte largi: într-o extremă se află elevii cu rezultate remarcabile la clasă, devotați școlii, integrați în cultura organizației din care fac parte, chiar olimpici, care onorează titlul de „elev“ prin rezultate, prin atitudine și comportamente prosociale. La cealaltă extremă se află elevii care generează conflicte, bullying, cyberbullying mai nou, sunt agresivi, nu învață sistematic, vin din cu totul alte motive la școală, în niciun caz din dorința de a în­văța. Paleta comportamentelor și atitudinilor în disonanță cu regulamentele școlare, cu disciplina, cu semnificația consacrată a „meseriei“ de elev este foarte diversă. Între cele două extreme se află diverse ­categorii de elevi ale căror rezultate se situează în ­intervalele „mediocru“ și „mediu“ pe curba lui Gauss. Ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă în împrejurările actuale rezultatele școlare ale elevilor, în populații reprezentative din punct de vedere statistic, mai respectă distribuția procentuală bine cunoscută.

Dintr-o altă perspectivă putem analiza „profesia de elev“ la confluența a două „constrângeri“ cu impact major asupra vieții școlii:

1. Tradițiile învățământului românesc în privința exigenței școlare, a ordinii și disciplinei;

2. Ideile, teoriile, practicile ultramoderne/neomoderniste cu privire la educație în general și la mediul școlar în spe­cial, mimetismele sau împrumuturile din alte sisteme de învățământ.

Un concept împrumutat, preluat ne­­critic în opinia noastră, care își face simțit impactul asupra climatului educațional din școli este „starea de bine a ele­vului“.

În numele principiului egalității de acces și de șanse, al filosofiei „stării de bine“ a elevului se fac compromisuri pri­vind exigența școlară, disciplina, rigoarea, performanța în studiu. Efectele se vor vedea probabil în timp. Care este mentalitatea societății românești de astăzi cu privire la rolul școlii, la dreptul și obligația acesteia de a impune reguli, de a acorda drepturi și de a stabili responsabilități, de a genera un climat educațional confortabil și în același timp riguros, de a stimula competiția dintre elevi și de a le recunoaș­te meritele celor care au performanțe în activitatea didactică?

Opiniile sunt destul de împărțite. O pondere importantă a părinților de azi nu mai acceptă și nu mai agreează ideea de efort școlar, de selecție și de competiție în școală. „Plăcerea“, „Fericirea“ propriului copil sunt atributele la care tre­buie să ne raportăm, în opinia acestora, când discutăm despre valoarea școlii. Și nici practica prezentării publice a rezultatelor elevilor nu mai este agreată. ­Considerăm că s-ar impune studii temeinice de specialitate, psihopedagogice, sociologice, etice etc., pe această temă, întrucât societatea ro­mânească este divizată în ceea ce privește efortul școlar, participarea elevilor noștri la concursuri, olimpiade, evaluările naționale etc.

Pe de o parte, avem de-a face cu o ca­­tegorie de părinți și cadre didactice care dezavuează solicitarea școlii de a învăța elevii anumite conținuturi care fac parte din cultura generală a fiecăruia dintre noi, contestă intrarea elevilor în concursuri și evaluări școlare. Pe de altă parte se poziționează adepții ideii de studiu temeinic în școală, de competiție, de ve­­rificare periodică a posibilităților și a nivelului de pregătire a elevilor, de acomodare a acestora cu situații de confruntare. Ideea care susține această teorie este următoarea: „Viața e o luptă!“. Unde se află, totuși, adevărul?

Pe aceeași temă – starea de bine a elevului – profesorul Daniel David, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca – se pronunță „în contra direcției pleziriste din educație“. Într-o dezbatere ce a avut loc recent la Digi 24, în emisiunea „În fața ta“, profesorul Daniel David formulează următoarea întrebare: Școala ar trebui să ne învețe sau să ne facă fericiți? Răspunsul domniei sale este următorul: „…principala funcție a școlii nu este să te facă un om fericit. …Apar mulți oameni care încearcă să ne convingă că școala trebuie să ne facă fericiți, să ne dezvolte caracterul bun. Funcția școlii, așa cum a fost gândită, este alta. Școala trebuie să ne transfere competențe pentru viață, viața pe care o ducem și poate, dacă vreți, și viața psihologică. Nu, nu strică ca școala să ne transfere și cunoștințe legate de cum să fim mai fericiți, cum să fim mai puțin stresați ș.a.m.d. Dar funcția școlii este asta: să transfere competențe. Dacă putem transfera aceste competențe într-un cadru în care sunt și mulțumit, și fericit la școală, foarte bine. Și așa trebuie să fie. Doar că nu este funcția principală a școlii să mă facă un om fericit“.

Astăzi, școala românească promovează, cel puțin în discursul teoretic, principiul egalității pentru toți. Și este normal să se întâmple așa. Dar ce face pentru a recunoaște și încuraja, pentru a recompensa meritul școlar? „Starea de bine“ a elevului promovată cu insistență astăzi nu abrogă munca, efortul, recunoașterea meritelor celor ce le dovedesc! Vizează un climat educațional stimulativ, motivant, un mediu care oferă siguranță, încredere, șanse de succes. Practicile școlare înclină balanța mai degrabă spre promovarea principiilor democratice de­­cât spre recunoașterea meritelor școlare; încurajarea competiției și recompensarea celor merituoși nu reprezintă o prioritate a societății și a școlii românești.

În plus, se pare că ideea „rutelor alternative“ de obținere a succesului în viață „prinde“ la o bună parte a elevilor din generațiile noastre actuale.

Pe aceeași temă, Sever Voinescu a publicat recent în Dilema Veche un articol intitulat Contratimp. Învățarea pe dinafară, în care exprimă idei foarte interesante la care subscriem întru totul. Una dintre acestea vizează starea învățământului românesc în ceea ce privește încurajarea dobândirii de către elevi a unui minim de cultură generală, ca fundament al specializării, pe fondul refuzului unor elevi, susținuți chiar de familii, de a învăța pe dinafară cunoștințe care nu pot fi învățate altfel: tabla înmulțirii, poezii, date și evenimente istorice etc. În numele democrației, al asigurării egalității de șanse pentru toți uneori se neglijează/ignoră meritele unor elevi, efortul este dezavuat. Unii elevi cu merite remarcabile și cu un comportament școlar exemplar sunt catalogați ca „tocilari“, sunt ironizați, ridiculizați, primesc diverse porecle. „Principiile educației de azi, se știe, exclud efortul pur și simplu, înlocuindu-l sau măcar învelindu-l în plăcere. Omul recent a transformat plăcerea în drept: dacă nu-ți place ceva, nu e drept să fii obligat să faci, ai dreptul să faci numai ce-ți place. Iar dreptul acesta se aplică de la vârstele cele mai fragede. Toată educația de astăzi se învârte în jurul plăcerii – îi place elevului la școală, atunci e o școală bună; nu-i place elevului la școală, atunci e o școală proastă“.

2. „Profesia didactică“

„Meseria de profesor este o mare și frumoasă profesiune, care nu seamănă cu nici o alta, o meserie care nu se părăsește seara, odată cu hainele de lucru. O meserie aspră și plăcută, umilă și mândră, exigentă și liberă, o meserie în care m­ediocritatea nu e permisă, unde pregătirea excepțională este abia satisfăcătoare, o meserie care epuizează și înviorează, ingrată și plină de farmec“ (Victor Hugo).

Ce se află însă dincolo de aceste cuvinte pline de realism și de înțelepciune? Ce (mai) reprezintă profesia didactică astăzi? Profesorii se confruntă cu realități care altădată erau de neconceput în spațiul școlar. Școala este din ce în ce mai vulnerabilă. „Peste tot, meseria de profesor devine mai dificilă, mai stresantă, pierde din prestigiu și deja în ultimii ani au apărut dificultăți în recrutarea viitorilor profesori“ (Beillerot și Mosconi, 2014, pag. 74). Pe de altă parte, „profesia didactică este cea mai dificilă din lume: profesorului i se cere să fie în același timp și judecător și formator; deși are un singur cap, i se cere să poarte două pălării în același timp!“ (Vecchi, G., Hachette, 2014, Education. Evaluer sans devaluer. Paris: CEDEX, Introducere).

Gama rolurilor principale ale cadrului didactic s-a diversificat; avem în ve­­dere activități de Planificare, Organizare, Comunicare, Conducere, Coordonare, Îndrumare, Motivare, Consiliere, Control, Evaluare.

Astăzi vorbim frecvent despre profesionalizarea carierei didactice. Modelul profesionalizării cadrelor didactice din România ultimelor patru-cinci decenii (formare ințială, perfecționare prin definitivat și grade) este demodat, tributar unor idei și mentalități ce trădează o anchilozare în concepție, în limbaj, în tehnici și practici; unele examene sau concursuri destinate cadrelor didactice, unele planuri de învățământ, programe ale disciplinelor, sistemul de predare și de evaluare a studenților care se pregătesc pentru profesia didactică, cadrul juridic care-l gestionează – sunt depășite; în plus, acest model este „ținta“ disputelor politice partizane, decidenții sunt „timorați“ și nu îndrăznesc să adopte soluții ferme/radicale pentru a face față nevoii de schimbare. Ordinul MEN nr. 5087/31 august 2016 privind definitivarea în învățământ nu face decât să confirme afirmațiile noastre de mai sus. Prin acest Ordin s-a scos „Pedagogia“ din structura examenului de definitivat. Mai nou, proiectele Legilor Educației scot disciplina „Pedagogie“ și din structura examenului pentru obținerea gradului II. Cât este premeditare, cât este neprice­pere/neștiință în construcția unei concepții, a unei viziuni privind viitorul învățământului românesc?

3. „Profesia de părinte“

Viața demonstrează, cu prisosință, faptul că reușita școlară rămâne legată, cel mai adesea, de capitalul cultural familial. Generalizarea învățământului secundar este garantul accesului tuturor copiilor la acest nivel de învățământ; dar generalizarea accesului la educație nu este suficientă, nu răspunde de la sine atâtor speranțe investite în aceste ambiții. „Stabilitatea socială intergenerațională n-a fost profund zguduită / zdruncinată / modificată de această școlarizare prelungită“ (Marie Duru Bellat, L’inflation scolaire: les désillusions de la méritocratie, 2006, pag. 212). Pierre Bourdieu a analizat modul în care „excluziunea socială“ determină „excluziunea școlară“. Ne cam asemănăm… ca sisteme sociale, ca sisteme școlare… mimetismul social și școlar funcționează din plin în România.

Astăzi, în condițiile unei mobilități profesionale accelerate, generată de factori sociali, politici, economici, tehnologici, aspiraționali etc., constatăm faptul că transmiterea statutului social și a codului valoric de la o generație la alta potrivit vorbei „așa părinți, așa copii“ nu mai este întru totul valabilă! „Traiectoria de transfug“ de la o categorie socială la alta este din ce în ce mai prezentă. Evoluțiile sunt semnificative și ar merita studiate, investigate. Schimbarea de regim politic din România a creat premise majore pentru a susține și a amplifica asemenea modificări de statut social și profesional. Ce s-a întâmplat, totuși? Cercetările sociopedagogice ar aduce cu siguranță multe concluzii semnificative.

Cum se comportă familiile elevilor din România în relație cu școala? Ce schimbări au intervenit în gama rolurilor parentale? Ce comportamente și atitudini afișează părinții elevilor noștri? La nivel empiric constatăm o paletă foarte largă de stiluri parentale, de atitudini față de școală, față de menirea acesteia în etapa actuală, față de impactul asupra viitorului copiilor etc.

De-a lungul istoriei, sintagma „Ai carte, ai parte!“ a exprimat ideea de credință a concetățenilor noștri. Cunoaștem semnificația originară a acestui proverb, știm că face referire la cartea funciară a proprietarilor de terenuri de pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza și viza persoanele care au carte funciară, deci aveau parte de proprietate, adică de terenul agricol pentru care „aveau carte“ (edupedu.ro). Expresia s-a transferat în timp însă în spațiul școlar.

În buna tradiție românească, numeroși concetățeni de-ai noștri, mulți tineri, multe familii au aderat și aderă și azi la înțelepciunea acestui proverb. Într-adevăr, persoanele care aderă puternic la ideile meritocratice, la maximizarea rolului școlii în recunoașterea meritelor elevilor, a valorilor și promovarea pe treptele vieții pe baza muncii, a efortului, ade­ră, în bună tradiție românească, la proverbul „AI CARTE, AI PARTE!“. Aceste fa­­milii „își vor propune cu siguranță proiecte școlare ambițioase (cu condiția să aibă încredere în capacitățile propriilor copii!) și față de școală se vor comporta ca atare, în timp ce alte familii nu-și vor face nici o iluzie în ceea ce privește șansele copiilor lor de ascensiune socială prin școală!“ (Stanciu Stoian, 1976, Introducere).

Un alt proverb foarte sugestiv pentru a susține ideile noastre este „Așa părinți, așa copii!“. Asociem înțelepciunea acestui proverb cu problematica evaluării educaționale și cu impactul ei asupra evoluției, realizării și împlinirii fiecăruia dintre noi. Tema aceasta nu este nouă, nu ne preocupă numai pe noi, am întâlnit aceeași sintagmă relativ recent într-o lucrare de referință în domeniu. Este vorba despre cartea doamnei Angélique Del Rey, (2013) À l’école des compétences – De l’éducation à la fabrique de l’élève performant. Paris: Le Decouverte/Poche.

Climatul familial oferă indicatori ai adaptării școlare prin zestrea culturală, valorile și practicile promovate de părinți care contribuie la atitudinea copilului față de școală, față de cunoaștere, gustul pentru lectură, interesul pentru artă și educația estetică, preocupare sistema­tică de asimilare culturală. Atitudinile familiilor față de școală, față de cadrele didactice sunt foarte diverse. Oscilează între contestare, negare, pe de o parte, și supravalorizare, pe de altă parte. Între aceste extreme identificăm diverse situații de compromis, de acceptare a unor realități, de atitudini pasive atât față de școală, cât și față de propriii copii.

În viața de zi cu zi întâlnim diverse forme de manifestare a stilurilor parentale în relațiile cu propriii copii, dispuse, de regulă, pe axe polare: acceptare/respingere; dominare/supunere; căldură emo­țională/ostilitate; detașare/implicare; dragoste/ostilitate; autonomie/control. Aceste forme de manifestare se concretizează în stiluri parentale bine cunoscute: autoritar, democratic, permisiv, de neglijare/respingere, protector, indiferent etc.

Reconstrucția „contractului pedagogic“ elev – școală – familie. De la strategii retroactive la strategii proactive și interactive în educație

Urgența reconstrucției parteneriatului elev – școală – familie este evidentă. În ultimele decenii, acest „contract pedagogic“ s-a deteriorat considerabil. În numele unor principii corecte de altfel, moderne, dar prost înțelese și/sau aplicate în învățământul românesc climatul educațional a fost bulversat, unii parteneri au dobândit mai multe drepturi decât alții. Unii chiar cred că sunt „mai egali“ decât egalii.

Opinia noastră este că învățământul românesc are nevoie de stategii unitare și coerente privind construcția și reconstrucția lui. În sens larg, strategia desemnează un ansamblu de acțiuni coordonate în vederea atingerii unui scop. În do­meniul educațional, strategia este un demers prealabil și orientativ care prefigurează perspectiva din care va fi concepută activitatea viitoare. Aceasta va avea, deci, un rol esențial în proiectarea dispozitivului instructiv-educativ, în construcția acestuia și în emiterea judecăților de valoare privind procesul predării-învățării și rezultatele obținute de către elevi.

Strategiile de intervenție trebuie să fie proactive și interactive, nu numai re­­troactive. Modurile de reglare trebuie să fie complementare. Deocamdată Ministerul Educației, sindicatele din educație, asociațiile elevilor și ale părinților propun unele măsuri punctuale, care nu se articulează, sunt lipsite de viziune. Acestea propun punerea în aplicare a unor măsuri de remediere, încercând să amelioreze sau să surmonteze dificultățile din sistem. Măsurile dure gen „exmatriculare“, „detenție în școală“ etc. nu rezolvă problema educației. Retroacțiunea, în situația de față, înseamnă întoarcere la obiectivele nerealizate sau la sarcinile nereușite într-o etapă anterioară.

Reglarea trebuie să fie însă proac­tivă, aceasta însemnând să prevadă/să anticipeze activitățile viitoare, orientate mai ales către consolidarea unei strategii unitare și coerente a școlii pe problematica educației. Reglarea interactivă este mai suplă și mai interesantă. Aceasta implică elevul. În această optică toate interacțiunile elevului (cu profesorii, cu alți elevi, cu alți parteneri) constituie ocazii de cunoaștere și învățare a unui comportament adecvat regimului școlar de viață.

Demersul strategic în domeniul educațional solicită celor implicați să-și precizeze cu rigoare intențiile și opțiunile și să ia deciziile cele mai potrivite în raport cu situația educațională dată.

Să judecăm cu capetele noastre! 

Marin MANOLESCU – prof. univ. dr., Universitatea din București

Articol publicat în nr. 41-42-43 al revistei Tribuna Învățământului