Interesant de precizat este faptul că în revista „Arhiva istorică” din București, în anul 1865, Bogdan Petriceicu Haşdeu, unul dintre marii folcloriști ai sec. XIX, afirma că, pe la începutul sec. al XVIII-lea, cobza era formată dintr-o jumătate de dovleac, peste care se întindea o piele de animal (posibil din piele de capră pentru rezonanță).
Folcloristul și dirijorul George Sârbu, botoșănean la origini, preciza în lucrarea sa, Folclor muzical instrumental din Moldova, că în formațiile de taraf, cobza strămoșească ne mai încântă doar în zona Moldovei (Bucovinei) și Munteniei (Olteniei). Pentru zona moldovenească era renumită arta meșterilor constructori de cobze din Delenii Hârlăului, vatră în care se construiau și cobzoaie (mai mari și cu sunete mai grave) pe care nu le mai întâlnim în practica muzicală.
În spațiul carpato-danubiano-pontic, cobza este considerată drept cea mai veche formă de acompaniament ca instrument muzical, dar pe lângă întreținerea armoniei propriu-zise, îndeplinește și alte funcții precum cea ritmică, dinamică și adesea parțial melodică. Exprimarea armonică se materializează prin acordurile melodice transpuse prin țiiturile specifice, odată cu acestea și timbrul specific al instrumentului este impulsionat de modul special de punere în vibraţie a coardelor prin ciupire.
Cobza are un număr variabil de coarde, între opt și douăsprezece. Acestea sunt dispuse între patru coruri de câte două sau trei strune, acordate la același nivel de înălțime sau la octavă. Coardele sunt lovite cu un plectru din pană de gâscă, os, ebonită sau material plastic. Acordurile de acompaniament pe care le emit sunt fie placate, fie arpegiate, bazate pe țiituri (formule melodico-ritmice scurte și repetitibile).
Cel mai des întâlnit acordaj este cel de cvintă şi cvartă: re – la – re – sol, existând însă diferite variațiuni, cât și scordaturi. Acompaniamentul la cobză demonstrează prin componenta sa metro-ritmică mai multe similitudini tehnice manifestate de prestația țambalului, însă natura constructivă a cobzei presupune un sunet mai sec, aspru, datorat amortizării rapide a energiei vibratorie transmisă coardelor.
La Botoșani cobzarii se disting încă de prin secolul al XVIII-lea, odată cu tarafurile care înveseleau boierimea pe la petrecerile de salon și balurile vremurilor organizate la curțile domnești. Lăutarii botoșăneni erau organizați în bresle, iar cel mai vestit la acea vreme era starostele Ioniță Sărăcuțu-cobzarul, mai marele breslei lăutarilor din Botoșani, unde se disting cobzarii Petre sin Grossu, Vasile Gușu, Toader și Gheorghe Fandolică, iar la Dorohoi, pe la 1774, erau vestiți cobzarii Nistor și Drăgoiu. În grai local, un instrumentist nu cântă la cobză, ci bate la cobză.
Cobza este folosită cu precădere pentru acompaniament și mai rar ca instrument solistic, însă la Botoșani se disting doi mari cobzari care au reușit să îmblânzească corzile cobzei și să reproducă adevărate perle folclorice specifice muzicii tradiționale. Moș Negel și bădia Ursache au fost doi cobzari de legendă ai ținutului Botoșanilor.
Moș Negel, un țigan evreu pe numele său real Constantin Negel (sau Ticu de la Coșula, cum îl cunosc botoșănenii) s-a născut la 8 mai 1928 în satul Șupitca, comuna Coșula (Copălău), într-o familie cu trei frați și trei surori. A învățat să cânte la cobză încă de mic copil, de la tatăl său Gheorghe Negel și de la cumnatul tatălui, moșul Gheorghe Lupu. Prima cobză a primit-o la vârsta de 7 ani și era meșterită de lutierul Toma Vasile din Frumușica, acesta avea tipare și într-o săptămână a făcut o cobză de dimensiuni mai mici din lemn de paltin și cu fața din brad. Abia la vârsta de 14 ani i-a făcut o cobză mai mare cu care cânta la nunți împreună cu tatăl său și alți lăutari bătrâni ai vremii.
Cobza lui Moș Negel conferea un farmec nebun muzicii, impunea un ritm riguros, puternic, improvizații dezlănțuite, dar și acorduri temperate pentru pasajele solistice unde completa cu cântecele învățate de la un bătrân muzicant, Vasile Tănasă. Bătuta din Rădeni, Mărgineanca din Flămânzi, Ciobănașul, Chiftilăreasa sunt doar câteva titluri ale celor mai cunoscute cântece interpretate la cobză de vestitul Moș Negel.
Constantin Lupu, fondatorul și conducătorul Tarafului DATINA, afirma că „în Moldova, cobza este instrumentul catalizator în cadrul unui taraf, ține ritmul, armonia și face și solistică, așa că în 1978, când am pornit la drum cu DATINA, am căutat cel mai bun cobzar din zonă. Când am ajuns la Șupitca, Costache lucra la o fântână. Aveam vioara la mine, a văzut și el că are cu cine discuta, iar eu l-am citit de la început. O mână dreaptă ca o mitralieră, țiitura dublă, unică în România, un ritm ca un metronom, odată nu ți-ar ieși din ritm. El este centrul tarafului, noi suntem sateliții care se-nvârt în jurul său, îi respectăm armoniile țărănești, ne acordăm instrumentele după cobza lui pe care, lucru rar, și-o acordează numai după auz. Un talent înnăscut!”
Etnomuzicologul Speranța Rădulescu îl cunoștea pe Costică Lupu de 30 de ani, „știam că bate satele din jurul Botoșaniului și strânge cântece vechi, că își caută oameni cu stiluri tradiționale, bine conservate, așa că am avut încredere în el când a venit la Muzeul Țăranului. Iar de Costache Negel, ce să mai zic, mi-a rămas cu tronc. Am cunoscut puțini cobzari adevărați în viață, cobzari, și nu interpreți de muzică populară, iar dintre cei rămași în viață nu pot să numesc mai mult de doi-trei. Negel este unul dintre ei. Este unul din exponenții unei lumi ce apune, ai unei lumi pline de comori pe care le pierdem.”
Bădia Vasile Ursache s-a născut în satul Vlădeni Deal, comuna Frumușica, la data de 15 aprilie 1919. După ce a terminat cele șapte clase primare în satul natal a fost nevoit să învețe să cânte la vioară și la cobză de la unchiul său. La doar 22 de ani, în anul 1941 a fost trimis să lupte în război unde a și rămas prizonier în lagăr la ruși până în anul 1948, când a revenit acasă slăbit și vizibil maturizat. Muzica l-a însoțit și alinat pretutindeni și chiar și pe front acesta a alcătuit un mic taraf cu care îi făcea pe nemți și maghiari să sară în picioare numai cum auzeau un început de cântec. Și-a construit propria vioară când era pe front numai cu materiale improvizate, fără scule adecvate, iar instrumentul care a ieșit din mâna lui suna atât de bine încât i-a impresionat puternic și pe torționarii păzitorii săi, care îl lăudau și-l puneau să cânte de fiecare dată.
Fiind mereu preocupat de folclorul local și de muzicile țărănești, când a revenit pe meleagurile natale a înființat un taraf de cobze cu copiii din Frumușica și a cules și introdus în repertoriul formațiilor cu care a cântat numeroase cântece populare care se interpretează și astăzi, precum Hai leliță, Bătaia pișcată, Trăsurica, Pârcovășanca, Sârba lui Tudose etc.
În calitate de violonist și cobzar, Vasile Ursache a fost printre primii instrumentiști cooptați în anul 1970 la înființarea Orchestrei Populare „Stejărelul”, actualmente Orchestra Populară „Rapsozii Botoșanilor – Ioan Cobâlă”, pe care a și dirijat-o în anul 1973 la câteva spectacole, când dirijorul Costel Moisa s-a retras de pe scenă.
Maestrul Ioan Cobâlă, dirijorul Orchestrei Populare „Rapsozii Botoșanilor”, afirma: „Dincolo de faptul că a fost unul dintre marii lăutari ai zonei, extrem de important este faptul că s-a afirmat ca unul dintre cei mai talentaţi culegători de folclor din judeţ. Bădia Vasile Ursache a fost sursa care a alimentat cu material folcloric, ani de-a rândul, repertoriul Rapsozilor. A fost un om deosebit, ca mai toţi colegii săi de orchestră, de altfel, şi nu a întârziat niciodată la vreo repetiţie”.
În prezent, la Botoșani mai găsim din păcate doar un singur rapsod popular care mai cântă autentic la cobză și care păstrează structura și stilul țărănesc de acompaniament. Este vorba despre Moș Gheorghe Țugui de la Vorona, rapsod popular, ursar, creator de măști populare și instrumente muzicale, născut la 23 ianuarie 1947. Știe secretele multor instrumente de suflat precum cavalul, fluierele, cimpoiul, ocarina, bucium, tilinca, tiuga, dar și cobza. Bătuta de la Tudora, Țărăneasca de la Vorona, Tărăgănata, De-a lui Zavaidoc, dar și Balada lui Moș Negel sunt câteva dintre cântecele interpretate și culese de Moș Țugui de la mentorul și modelul său Gheorghe Dascălu, marele rapsod popular din comuna Tudora, pe care la rândul său le transmite generațiilor viitoare cu ambiția și dorința de perpetuare.
Muzicologul Constanța Cristescu consemna despre Gheorghe Țugui că „este un monument de artă şi înţelepciune populară românească şi un mare patriot”, precizând totodată că „este înzestrat cu umor debordant, te şfichiuie cu vorba, însă te cucereşte cu farmecul şi naturaleţea comportamentului, cu demnitatea sa umană şi profesională, cu frumuseţea cântului şi a cuvântului. Ai tot sta să povesteşti cu el şi să-i asculţi cântecul...”.
Dacă până acum bărbații erau cei care mânuiau cobza și erau prezenți în formațiile de taraf, astăzi mai avem o fărâmă de speranță că acest instrument popular împreună cu tehnicile și secretele sale nu va dispărea brusc din peisajul tradițional al folclorului botoșănean, datorită talentatei Miruna Iustina Gireadă, Fata cu cobza, așa cum este ea cunoscută de melomani, o tânără artistă în devenire și o iubitoare a portului popular românesc și a tot ceea ce înseamnă tradiție și autentic. Un cobzar adevărat de pe timpuri trebuia să știe să cânte vocal și să se acompanieze simultan cu instrumentul. În plus, el era dator să-și includă în repertoriu și vreo două-trei melodii de joc, pentru situațiile în care trebuia să cânte singur sau în care solistul tarafului devenea temporar indisponibil. Din păcate, astăzi, majoritatea cobzarilor care au mai rămas în activitate sunt pur și simplu instrumentiști.
(Ciprian Iacinschi, în revista ”Țara de Sus”, Nr. 3-4 / 2023)