Markus Zusak, autorul celebrului roman Hoțul de cărți, a venit să stea de vorbă cu elevii de la Național în cadrul uneia dintre întâlnirile clubului de lectură Alecart la FILIT. Întâlnirea a fost moderată de profesorii de limba și literatura română Nicoleta și Emil Munteanu, coordonatori ai clubului Alecart.
Dialogul efervescent s-a purtat pornind de la romanele Hoțul de cărți și Podul de lut, iar tinerii cititori au trăit încă o experiență frumoasă a apropierii de literatură, datorită personalității strălucitoare a unuia dintre cei mai iubiți autori.
Continuăm seria impresiilor, cu gândurile adolescenților clasei a VII-a despre ultima zi de FILIT, când au descoperit, ascultându-l pe Markus Zusak, că literatura este despre povești care marchează existența cititorului:
Theodor-Alexandru Vicol
„Liesel’s life without books is like a life without colours!” (Markus Zusak)
Scriitorul este aproapele Morții
Cine s-ar fi gândit vreodată că poate avea șansa de a întâlni autorul unei cărți al cărei narator să fie Moartea? Dar nu numai să-l întâlnească, ci să-l și cunoască și să împărtășească o altă perspectivă asupra a ceea ce înseamnă existența! Spre fericirea mea, am avut această ocazie, alături de colegi și profesori, într-o sală arhiplină a Muzeului Literaturii Române, cu prilejul întâlnirilor Alecart în cadrul Festivalului Filit.
Am avut oportunitatea să-l întâlnesc pe Markus Zusak, unul dintre cei mai îndrăgiți romancieri contemporani din lume, o persoană ce transmite dincolo de cuvinte emoții și trăiri impresionante, asemănându-se, după cum însuși a mărturisit, cu aproapele Morții. Dar nu orice fel de Moarte, ci o Moarte portretizată coloristic în nuanțe la care nu m-am gândit (mai exact roșu, alb și negru – culorile steagului nazist, ce se răscolesc pe un cer ciocolatiu), reconstituind impresionant o perioadă importantă din istorie – Al Doilea Război Mondial.
Scriitorul are o personalitate complexă, pe care a deschis-o cu sinceritate către cititori, lăsându-ne să descoperim că în opinia sa, literatura nu este un scop al existenței, ci un mijloc, fără de care viața nu poate exista, aspect care m-a surprins și m-a tulburat într-un mod cu totul special, dar excepțional spus și transmis ca esență a vieții și a morții, literatura reprezentând elementul de legătură între cei vii și cei care ne părăsesc. Această mărturisire îmi explică pe deplin acum titlul sugestiv al romanului - Hoțul de cărți. În opinia autorului, literatura este mereu în jurul nostru, mai mult decât în cărți, ilustrând acest lucru prin rolul lui Hans Hubermann – acela de a-i învăța pe ceilalți despre viață, urmând ca Moartea să-l aducă sus, alături de ea. Împărtășesc această perspectivă a autorului, Hans este ca o carte, o carte care o învață pe Liesel să scrie și să citească, o carte cu trăiri și sentimente ce îi deschide, îi croiește și îi șlefuiește fetei existența. În același timp, Hans Hubermann este o poveste pe care o purtăm cu toții, o poveste de viață.
Să marchezi existența celorlalți prin poveste
Prin întâlnirea cu Hoțul de cărți am deslușit și rațiunea pentru care acesta alege întotdeauna adolescentul ca personaj principal: el consideră că noi, adolescenții, suntem cei mai onești cititori, acesta constituind fundamentul de la care încep să se clădească poveștile sale.
Răspunsul autorului la întrebarea dificilă a publicului, plină de semnificații: “Eu cred că în această carte ar fi putut fi adăugat și Dumnezeu ca personaj, Dumneavoastră ce credeți?” m-a impresionat prin complexitatea sa, asemenea perspectivei asupra a ceea ce înseamnă existența continuată prin culorile Morții: „Probabil că Dumnezeu ar fi fost prea puternic pentru această poveste...” Și tot de la autor, am înțeles cât de important este să vrei să marchezi existența celorlalți, prin literatură. La întrebarea “Vi s-a întâmplat vreodată să pierdeți impulsul de a scrie?”, autorul replicând “Eu de obicei nu sunt motivat să scriu, cel mai complicat lucru de făcut este să mă așez la masă și să încep!”
La rândul meu, aveam două întrebări pe care aș fi vrut să i le adresez lui Markus Zusak, însă, din păcate vor rămâne într-un colț de suflet ca mărturie, cu speranța ca legătura cărților să ne readucă împreună. Pentru Moarte, (în mod cu totul neașteptat pentru mine să o găsesc într-o carte ca narator), ați ales culorile roșu, alb și negru – ce zugrăvesc într-adevăr o perioadă înfiorătoare din istorie. Astăzi, la distanță de acele timpuri, trăim tot vremuri războinice. Dacă ar fi să alegeți astăzi Moartea ca narator, ce culori ar purta aceasta? Am speranța că putem “mișca” Moartea cu bunătatea noastră, a tuturor! Ce culori ar îmbrăca bunătatea? Dar pacea? Și vă întreb aceste lucruri, deoarece aș citi cu sufletul la gură o carte a dumneavoastră în care naratorul să fie o paletă coloristică a interiorului oamenilor.
“Writing is like climbing a mountain and the top is a playground where I find joy!”
(Markus Zusak)
În urma acestei minunate întâlniri am desprins o altă perspectivă asupra lumii: Moartea și Viața sunt naratorii poveștii existenței noastre. M-am simțit apropiat și conectat prin emoțiile transmise cu Hoțul (nu doar de cărți) inimilor noastre, sunt recunoscător că am avut șansa să primesc gânduri profunde și sincere alături de amintirea marcată prin autograful personalizat și fotografia făcută împreună.
La rândul său, Markus Zusak ne-a adresat nouă, adolescenților prezenți, întrebarea provocatoare: “Poate cineva să descrie scenariul în care scrii o carte iar editura îți spune că poate fi publicată?” Închei prin a-mi prezenta astăzi răspunsul, cu speranța că voi avea ocazia să-l mărturisesc într-o zi Hoțului de cărți și poate întregii lumi: Nu știu cum s-au simțit cei care au primit Premiul Nobel, dar pentru mine, romanul meu acceptat ar fi “Nobelul” meu! Și ar fi unul colorat!
Ana-Maria Ifrim
Oameni de poveste
În cadrul minunatului festival FILIT din acest an, am avut ocazia să mă întâlnesc cu faimosul scriitor Markus Zusak, autorul "Hoțului de cărti". Pe parcursul a două evenimente, unul la Teatrul Național, iar celălalt, la Casa Pogor, am aflat multe despre el. Ne-a povestit atât despre cartea lui, cât și despre viața personală. Deși nu vorbeam direct cu el, mă simțeam conectată adânc cu ce spunea. Eram prezentă tot timpul. Mi s-a părut atât de interesant să aflu despre perspectiva unui scriitor, mai ales unul străin și foarte cunoscut. În urma celor două întâlniri cu Markus Zusak (speram că mă va recunoaște după autograful și poza de la Teatru), am absorbit unele informații hazlii, altele interesante, iar altele care m-au pus pe gânduri.
La început, prin modul în care scriitorul se uita în jur sau stătea, am simțit cât de stânjenit era. Părea foarte timid. M-am amăgit și îngrijorat puțin, dar când a început să vorbească, instantaneu mi-am dat seama ce persoană prietenoasă este. Avea grijă să nu vorbească prea mult, încât traducătoarelor să le fie dificil să transmită mesajul publicului, făcea glume care aduceau strălucire și lumină în sala întunecată și vorbea cu multă iubire și apreciere fanilor. Deși i-am descris cititorii ca fiind fani, lui Markus Zusak îi displace să îi numească așa, ci ca oameni care împărtășesc aceeași pasiune: lectura. Nu se consideră superior doar pentru că a scris o carte, ci susține ideea de egalitate.
Tinerii sunt mai curioși în privința morții
Mereu am avut presimțirea că scriitorii nu au niciodată dificultate în a-și compune poveștile și romanele. Totuși, după întâlnirea cu domnul scriitor, mi s-a deschis mintea: cu toții suntem oameni, iar până și marii autori au probleme uneori în a găsi idei. Totuși, Markus Zusak are o abordare pozitivă, considerând că atunci când încerci să rezolvi problema, apare imaginația, nefiind granițe când este vorba de soluții.
Am observat că multe răspunsuri erau asemănătoare la cele două întâlniri. Cred că motivul pentru care răspunde la fel la întrebările adresate cu același context este dorința de a transmite același mesaj important cât mai multor persoane. De asemenea, m-am amuzat de o anumită observație: la FILIT, unde publicul era alcătuit majoritar din adulți, cele mai multe subiecte erau despre viața lui personală, pe când în rândul copiilor, întrebările erau aproape numai despre moarte. Această deosebire sugerează faptul că adulții, după toate experiențele acumulate, tot ce își doresc sunt energie pozitivă, momente plăcute și relaxare. Pe când tinerii, care nu au avut parte încă de tot ce înseamnă cu adevărat stresul și grijile, sunt curioși despre perspectiva asupra morții.
Markus Zusak a menționat că el nu folosește cuvinte extravagante, ci o serie de cuvinte simple, pe care le combină pentru a transmite mesaje adânci către suflet. Acest fapt sugerează modul natural cu care scriitorul se conectează cu auditoriul, cât de direct și pe înțelesul tuturor este.
Moartea se teme de pierderea vieții
Pentru mine, cea mai interesantă secvență din toate aceste ore petrecute cu el a fost cea în care a vorbit despre moarte. Am fost pusă pe gânduri când Markus Zusak a afirmat că moartea, de fapt, este o ființă neputincioasă, căreia îi este frică de oameni. De aici am putut analiza faptul că și moartea a fost un suflet pe pământ, dar pentru că inima îi era pătată, neagră și murdară, a fost pedepsit, iar acum era supus unei munci ce constă în frica cea mai mare: pierderea vieții. Totuși, pentru că acum deținea tot controlul, voia să se răzbune prin furtul sufletelor inocente și pure, dar pentru că unele erau atât de puternice și darnice, se temea de ce erau capabile. Scriitorul a ales ca moartea să fie naratorul și nu Dumnezeu, deoarece dorea să redea hotărârea și puterea unor oameni de a continua și de a rămâne în viață, chiar și în cele mai oribile, traumatizante și mizerabile vremuri.
Ca să fac o paranteză de la tot ce este sadic și trist, când mi-a venit rândul să primesc un autograf de la domnul Zusak, am putut simți energia pozitivă și aura bună din jurul său. Erau mici tensiuni în rândul de la autograf, iar adolescenții se îmbrânceau, ceea ce m-a întristat puțin, dar zâmbetul larg și vocea caldă a scriitorului mi-au dat speranța că totul va fi bine. Faptul că nu se grăbea și chiar era prezent în acele momente m-a făcut să vreau să devin ca dânsul, o persoană mai bună.
Voi păstra pentru totdeauna în suflet imaginile cu domnul scriitor, care, sper, nu se vor blura vreodată, dar știu cu siguranță că cele două inimi, roșie și neagră, sugerând încălzirea sufletului rece și supărat cu fericirea și speranța celei roșii, care se unesc și fac oamenii mai buni, vor rămâne mereu pe pagina cărții mele, sub marele "Sunt onorat".
Ștefana Crețu
Viața este asemenea unei mări
Știm noi oare ce este viața? Iar dacă știm ce este, putem încerca să aflăm înțelesul cel mai profund al acestui cuvânt?
Viața este asemenea unei mări. Când arunci o piatră în mare, aceasta, mai întâi, sare, iar apoi cade, se duce în jos. Dar când așezi o floare, aceasta nu se scufundă, ci plutește. Chiar dacă bate vântul şi o mai înclină, ea rămâne la suprafață. În viață, există două categorii de oameni: primii sunt asemenea pietrelor, care, atunci când dau de necaz, nu încearcă să învingă, ci cad, nu se mai ridică. Cea de-a doua categorie sunt oamenii care, în ciuda greutăților vieții, nu se lasă înfrânți, chiar dacă vântul bate din ce în ce mai tare, ei rămân puternici şi caută partea frumoasă a lucrurilor.
Liesel face parte din categoria oamenilor biruitori, ea însăși fiind învingătoare. Având misiunea de a schimba o lume întreagă, îşi scrie propria poveste. Așa cum a spus şi autorul, ,,Hitler a distrus oamenii prin cuvinte, dar o fetiță a luat cuvintele înapoi, scriindu-și povestea”.
Revenind la prima întrebare. Viața noastră se învârte în jurul unui singur cuvânt: iubirea. Poți iubi orice, de la un lucru mărunt, până la ce dorești tu. Oricine poate iubi, inclusiv Moartea. Chiar dacă are diferite moduri, ea tot iubește. Când vede o persoană singură sau neajutorată, când o persoană greșește sau nu îşi mai găsește rostul în viață, aceasta o ia, o izbăvește de suferința din lumea aceasta, ducând-o, poate, într-un loc mai bun, un loc în care îşi va putea găsi pacea sufletească. Este adevărat că nu se uită la tristețea pe care o lasă în urmă şi la durerea provocată, dar acesta este modul ei de a iubi. Dureros, dar adevărat.
Markus Zusak spunea, la un moment dat, că literatura nu este un scop, ci un mijloc, iar cuvântul nu vindecă trupul, ci sufletul. Stând şi meditând la această afirmație, îmi dau seama de un singur fapt: viața cuprinde aceste două lucruri, iar fără ele, nu ar avea nici un rost. Cum spunea şi autorul, ,,cuvintele sunt un fel de teren de joacă, iar noi putem găsi acest teren de joacă şi în cele mai dificile momente ale vieții”.
Astfel, încercăm să ne trăim viaţa după personalitatea lui Liesel, care, de fapt, este oglindirea personalității lui Markus Zusak. Amândoi sunt puternici, binevoitori, înțelegători şi, de ce nu, iubitori, având grijă să păstreze un echilibru subtil între realitate şi nevoia de literatură.
Ingrid Tudose
Suflet de scriitor în oglindă
Simt galben de frunze, simt miros de brumă, simt gust de gutuie, simt toamnă. Pașii mă poartă grăbiți, dar sufletul parcă aleargă mai repede. FILIT este în orașul nostru și astăzi ne întâlnim cu cel care a dat viață, în romanul Hoțul de cărți, lui Liesel Meminger, Hans Huberman, Rudy Steiner, Rosei Hubermann și parcă înseși Morții.
Și unde ar putea avea loc o astfel de întâlnire, decât la Casa Pogor, locul unde literatura a fost mereu la ea acasă? Statuile lui Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale parcă ne urează bun-venit nouă, cât și invitatului special – Markus Zusak.
Sala este luminată de copii, profesori, cărți nerăbdătoare să primească autografe, dar mai ales de personalitatea vibrantă a scriitorului. Dezinvolt, modest, amuzant, serios atunci când vorbește despre munca lui, atent la tot ce este întrebat, dorind să cuprindă într-un răspuns o bucată din inima sa, ne fascinează și parcă sădește în fiecare dintre noi încrederea că, orice drum alegem în viață, ne vom implica la fel de pasional. Ne vorbește despre trăirile sale atunci când scrie, despre implicarea sa emoțională în tot ceea ce creează, despre faptul că nu a plecat de la ideea că Hoțul de cărți va fi neapărat un succes, ci de la dorința de a scrie pentru adolescenți, pentru că aceștia sunt cu adevărat sinceri și îl ajută să se simtă mereu copil. Este un om care ne surprinde cu dragostea arătată familiei, respectul față de istorie, sinceritatea de a împărtăși cu cititorii săi dificultatea de a scrie uneori. Reușește să sădească în fiecare dintre noi speranța că putem reuși în ceea ce facem, ne transmite că uneori a greși sau a fi copleșit de greutăți este uman și este firesc, apoi, asemenea unui magician al optimismului, ne face să ne simțim puternici și capabili să depășim orice obstacol.
Pe parcursul întregii întâlniri, ceva din memoria mea afectivă mă făcea să simt că acest prezent a mai făcut parte din viața mea. Părea ceva sau cineva atât de familiar, mi se părea că aceste cuvinte ale lui le-am simțit cândva, fără să le fi citit sau auzit... Eram atentă la tot ceea ce spunea, aveam întrebări pregătite pentru el, dar acel sentiment de cunoaștere anterioară nu îmi dădea pace. Și, atunci când ne-a vorbit despre rolul vindecător al vorbelor, despre cât de lipsită de frumusețe ar fi fost viața lui Liesel fără cărți, un gând m-a pătruns ca un fior ,,Markus Zusak e Hoțul de cărți...’’
Maria Văidean
Să trăim fiecare zi prețuind viața
Acest volum este despre suferința provocată de pierderea celor dragi... despre absența părinților în viața unui copil, indiferent de vârstă. Așa este construită povestea lui Liesel, care a crescut fără tată, cu mama bolnavă, fratele ei fiind ucis în drumul către părinții adoptivi. A rămas singură într-o lume în care superioritatea era mai importantă decât viața oamenilor. Contextul se poate deduce încă de la început, naratorul fiind moartea. Acest „personaj” povestește, de fapt, ce se întâmplă în spatele pierderii cuiva din altă perspectivă.
În urma întâlnirii cu Markus Zusak, am aflat mai multe în legătură cu acest personaj interesant. Am dedus că în poveste moartea nu este ceea ce pare sau ceea ce ne-am aștepta noi să fie. În realitate, în viziunea autorului, este un personaj vulnerabil, sensibil dar care în același timp are puterea de a ruina viețile altora. Acesta a mărturisit că, deseori, aude că, în urma parcurgerii romanului, cititorii nu mai au aceeași frică de moarte. Faptul că știm că vom avea un sfârșit la un moment dat ne motivează să trăim fiecare zi, prețuind viața.
Putem analiza afirmația „când dorești să știi cum arată moartea, privește în oglindă” . La început ni se poate părea incorectă, însă, de fapt, moartea vorbește o limbă umană, obișnuită, puțin deviată de la realitate, însă fără aceasta universul ar fi ca un puzzle incomplet. În text Liesel era favorizată de moarte, dat fiind faptul că a fost aleasă pentru a deține manualul groparului și pentru că trăia, spre deosebire de membrii familiei și apropiații săi. În contextul războiului, viața depinde doar de noroc, în lume fiind prezentă moartea. Această carte nu este nicidecum legată de politică, ci este o poveste care ne poate învăța cum să ne controlăm comportamentul în prezent.
Cu siguranță, din cenușa a tot ceea ce se întâmplă astăzi, război, conflicte dar și evenimente fericite vor răsări în viitor povești cu adevărat fascinante. Acest roman m-a impresionat prin emoțiile transmise, prin contextul stabilit încă de la început, prin prezența morții și a războiului. Întâlnirea cu autorul cărții m-a ajutat să înțeleg viziunea din spatele tuturor evenimentelor petrecute, în special legate de viața lui Liesel și modul în care a fost făurită, de fapt această poveste.
Oana Boamfă
Onestitatea unei perspective adolescentine
De curând am participat la întâlnirea organizată de clubul Alecart cu autorul romanului "Hoțul de cărți", Markus Zusak. În cadrul evenimentului, acesta a prezentat multe aspecte legate de sine, de cariera sa și, implicit, de cartea care l-a făcut cunoscut în întreaga lume.
Unul dintre lucrurile pe care le-a abordat a fost alegerea protagonistului. Autorul precizează că atunci când acesta este un copil, el, prin intermediul "ochilor" săi, vede lumea din nou, din perspectiva inocenței. Acest fapt îl putem observa și la Liesel, care era, inițial, un suflet inocent, dar circumstanțele războiului îi provoacă o maturizare prematură, devenind adolescentă (o perspectivă pe care o consideră foarte cinstită).
De asemenea, autorul explică detaliat alegerea "morții" ca narator. Prima variantă a cărții o surprindea ca pe o ființă cu personalitate întunecată. Acesta realizează după aceea că, prin bucuria ei sadică, nu se potrivea cu contextul cărții, prin urmare a încercat mai multe alte variante, alegând în cele din urmă același narator, dar cu o personalitate diferită. "Moartea" din "Hoțul de cărți" nu este o entitate insensibilă, îmbrăcată în negru cu o coasă, ci ceea ce lipsește din noi, având un comportament aproape uman. Este surprins și în carte și descris de autor cum aceasta se teme de acțiunile oamenilor. Eu consider că prin alegerea acestui narator ne este prezentată o perspectivă a celui condamnat, neînțeles, moartea în cazul acesta, care este ea însăși nemulțumită de "slujba" sa.
Autorul spune că el nu se consideră un intelectual, limbajul lui fiind simplu, nu elevat. De asemenea, relatează o experiență de a sa, în care vine într-un oraș din Australia cu intenția de a face o lectură publică. Nimeni nu era prezent, însă bibliotecara l-a rugat să-i citească ei. Marcus Zusak mi s-a părut o persoană modestă, apropiată și recunoscătoare admiratorilor săi, lăsând-mi o impresie senină.
Experiența a fost una memorabilă datorită atmosferei plăcute și deschise, care m-a ajutat să înțeleg mesajul cărții, dar și personalitatea autorului.
Daria Huțanu
Moartea își găsește alinarea în viața lui Liesel și în farmecul cerului
Întâlnirea cu Markus Zusak a fost o ieșire din lumea reală și o cufundare într-o lume a cărților și a cuvintelor, în special Hoțul de cărți. În cele două ore pline de magie, am înțeles că viața unui scriitor este cât se poate de obișnuită, dar fiecare lucru minor putea deveni o idee extraordinară și o operă literară.
Autorul ne-a povestit că succesul lui nu a venit dintr-odată, ci a început cu opt pagini pe care le-a scris la vârsta de 16 ani, apoi după mai multe cărți respinse a apărut Hoțul de cărți. El nu s-a gândit că cineva va dori să o citească și mai degrabă să fie o carte pe care să o recomanzi prietenilor. Imaginația lui provenea de la rezolvarea propriilor probleme (pentru el fiind daruri) sau din întâmplările reale pe care le auzea în viața de zi cu zi. Markus Zusak ne-a povestit, de asemenea, multe secrete ale naratorului Moartea. Aceasta este peste tot și nimeni nu e în siguranță. Moartea vorbește uman și se află în fiecare dintre noi, dar totodată fiind și singura parte care lipsește din viața noastră.
Sunt atâtea idei care mi-au rămas în suflet și care mi-au deschis ochii către ceva arzător, așa cum Liesel a avut noroc și soarta a salvat-o, așa cum literatura și iubirea au protejat-o de toată tirania. Atunci când Liesel ia cartea din focul ce avea să o ardă, a alergat cu ea la inimă, chiar dacă era fierbinte și drumul era lung. Liesel nu a furat cartea, a salvat-o. Hitler a distrus totul prin cuvinte, dar Liesel a furat înapoi cuvintele și a construit povestea. Curajul, puterea și dorința de viață se pot afla și în spatele unei persoane cu multe coșmaruri și frici provocate de Moarte. Până și Moartea a dezvoltat teamă față de supraviețuitori, astfel a început să-și găsească alinarea în viața lui Liesel și în farmecul cerului.
În fiecare dintre noi se află o forță unică esențială, care ne împinge la luptă, vocea care ne șoptește să nu renunțăm. "Să scriu asta prea departe a fost mai bine decât să scriu asta suficient de departe."
Ilinca Rucsandra Radu
A iubi fără să-ți fie frică pentru propria viață
„Hoțul de cărți” este un roman despre puterea cuvintelor de a face oamenii fericiți sau triști, de a distruge sau de a crea, de a schimba mentalitatea individului, comportamentul său, relațiile cu cei din jur și, în cele din urmă, întreaga societate. Asemenea lui Liesel, care aduce cuvintele la viață prin lectură, așa am trăit și eu această carte prin întâlnirea cu însuși autorul ei, Markus Zusak.
Pentru a ilustra modul în care Liesel „trezește” cuvintele, la început prin dorința ei nesfârșită de a citi, apoi prin scrierea propriei sale cărți, am ales un fragment în care Liesel află de la soția primarului că acesta o concediază pe mama ei. Aceasta îi dă o scrisoare și îi oferă cartea pe care i-o împrumutase și pe care fata o citea pe treptele casei. După ce citește scrisoarea, Liesel se întoarce și o atacă violent, spunându-i și cele mai sfâșietoare cuvinte pe care le-ar putea auzi o mamă îndurerată. Un aspect important al acestui fragment este contextul său: într-un capitol numit „Jucătorii”, în care se povestește despre riscuri și despre asumarea lor cu toată inima, despre a răspunde la provocările Morții, despre a iubi fără să-ți fie frică de propria viață, punându-i pe ceilalți pe primul loc. Atunci când a decis să ascundă un evreu, Hans Hubermann a început jocul. Doar că celălalt jucător era însăși naratoarea cărții: Moartea.
Acest capitol este împărțit în șapte subcapitole, fiecare având ca simbol câte o față a zarului. Dar zarul nu are doar șase fețe? Un zar obișnuit, cu siguranță. Dar zarul jocului cu Moartea va avea mereu a șaptea față, cea a limitelor. Când mama ei a fost concediată și de ultimul client, Liesel a atins o limită, a trăit una dintre cele mai mari frici ale sale. Dar cele patru personaje din casa Hubermannilor au câștigat această rundă a jocului prin iubirea unuia față de celălalt. Fiecare se confruntă cu propria sa temere. Liesel se simte abandonată de singura persoană care îi înțelegea suferința, iar încercarea soției primarului de a o cumpăra cu ceea ce iubea ea mai mult, o carte, o face să se gândească la faptul că relația dintre ele nu a fost niciodată una adevărată, reciprocă. Rosa a rămas fără loc de muncă și cu un om în plus de hrănit, a cărui prezență putea fi foarte periculoasă. Hans își asumase să aibă grijă de un evreu, punând în pericol viața tuturor, iar Max Vandenburg trăiește oroarea de a fi vânat, visând în fiecare noapte jocul cu Moartea, lupta cu monstrul în sine.
Jocul cu Moartea este viața
În fragmentul ales este prezentată perspectiva fetei, care folosește arma sa, cuvintele, pentru a se descărca pe rădăcinile uscate ale unei prietenii, despre care nici Liesel nu mai înțelege cât a fost de adevărată. În această secvență, ea realizează cât de profund pot răni cuvintele, deoarece urmele lor pe fața femeii sunt adânci. Dacă forța fizică poate răni la suprafață, cele mai dureroase sunt rănile sufletului. Fiul femeii a jucat jocul Morții și a pierdut, dar, prin el, soția primarului a pierdut și ea. Între ea și Liesel există o relație specială, deoarece fiecare a pierdut într-un moment al vieții ei și fiecare încercă să câștige următoarea rundă. Diferența dintre ele este că Liesel a pierdut mai devreme, iar durerea nu a fost la fel de profundă, pe când jocul soției primarului a avut loc mai târziu, a fost o rundă mai importantă, cu răni mai adânci. De aceea, ele au nevoie una de cealaltă. Liesel simte nevoia unei persoane care o înțelege, deoarece fusese nevoită să se adapteze atât unui mediu, cât și unui context nou, iar soția primarului trebuie să vadă viața din nou, să învețe din nou jocul, să se simtă motivată să continue pentru a putea câștiga.
Pentru că jocul cu Moartea este viața, iar pentru a-l câștiga trebuie să trăiești. Cuvintele lui Liesel au rănit-o pe soția primarului, au făcut-o să vadă din nou runda pierdută, dar au avut același efect și asupra lui Liesel. De aceea, când ajunge acasă simte că a ajuns la o limită și încearcă să pună capăt suferinței prin durere fizică. Rosa își dă seama de acest lucru, dar singurul mod de a trece peste un eveniment dureros este înfruntarea lui. De aceea, mama nu o lovește.
De la poveste la realitate
Așa cum cuvintele lui Liesel sunt aduse la viață în acest moment plin de suferință, la capătul celălalt, într-o atmosferă plăcută, caldă a fost adus la viață acest roman, prin întâlnirea cu scriitorul Markus Zusak, autorul ei. Împreună cu acesta, la întâlnirea Alecart de duminică, 22 octombrie, am discutat despre povestea lui Liesel și a Morții, naratoarea ei. M-a impresionat sinceritatea scriitorului, care a reieșit atât din modul foarte deschis în care a răspuns la toate întrebările, cât și din atitudinea sa de dincolo de cuvinte. Markus Zusak este o persoană calmă, amuzantă și modestă, nefiindu-i frică să-și arate defectele, amintirile care nu erau cele mai frumoase, dar pe care le prezenta într-un mod amuzant, dând impresia unui om relaxat, care înțelege faptul că viața nu este mereu cea mai plăcută și care acceptă acest lucru cu inima deschisă.
Una dintre afirmațiile care m-au impresionat a fost următoarea: cărțile spun minciuni, dar frumusețea lor constă în faptul că, atunci când le citești, ele devin realitate, aceasta fiind libertatea pe care ne-o dau poveștile. Moartea, atât ca naratoare a „Hoțului de cărți”, cât și ca realitate a vieții, a fost un subiect discutat intens. Scriitorul a spus că literatura îi poate aduce la viață pe cei care nu mai sunt, trăind prin paginile cărților, însă nu vom putea niciodată să vorbim cu ei, doar să le facem dreptate. Această afirmație m-a pus pe gânduri, însă mi-am dat seama la ce s-a referit: odată ajunși personaje de carte, personalitatea lor era ușor schimbată, deoarece este modul în care o vedem noi, iar fiecare cititor va vedea un alt chip în acel personaj. Însă putem să spunem prin cărți părerea noastră, putem să creăm impresia unui om așa cum știm noi că a fost, astfel încât cititorii să-l cunoască.
De asemenea, ca răspuns la o altă întrebare, autorul a spus că, dacă moartea nu ne-ar lua pe noi, ci ne-ar lua literatura, culorile ar dispărea, ar fi un peisaj apocaliptic. Această afirmație mi s-a părut foarte interesantă, realizând astfel cât de mult pusese din propria personalitate în naratoarea „Hoțului de cărți”, personaj cu care a și spus că se identifică din această carte. Astfel, afirmația a reflectat viziunea sa asupra Morții și asupra frumuseții, aceasta putând fi rezumată la culoare.
Pe mine m-a impresionat foarte mult această întâlnire, fiind prima mea tangență reală cu scriitorul unei cărți pe care o admir, o persoană despre care citisem doar pe coperta cărții, care a venit să povestească despre un roman plin de sensuri ascunse, o carte plină de suspans și care te pune pe gânduri. Iar faptul că am reușit să cunosc această persoană, în exteriorul vastului univers pe care l-a creat, mă face să mă gândesc la o singură afirmație a sa:
There is always a story before the story.
Maria Mircea
Curaj mai presus de cuvinte
Într-o lume învăluită de frică și teroare, curajul este mai presus de cuvinte, iar acest lucru ni-l dovedește Liesel care trebuie să înfrunte Moartea și să supraviețuiască războiului. Nu știm niciodată când ni se va scurge timpul sau ce se află după următorul colț, deoarece, chiar dacă nu îi simțim mereu prezența, Moartea este ca o umbră rece care ne urmărește.
În cadrul evenimentului Filit, am avut ocazia și onoarea să îl întâlnesc pe Markus Zusak, autorul romanului “Hoțul de cărți”. Când acesta a intrat pe scenă, toată lumea a început să îl aplaude încântată de prezența lui. După aceea, a fost liniște pe tot parcursul întâlnirii, iar eu eram fascinată de căldura pe care o avea în vocea lui și zâmbetul permanent de pe chipul său.
Markus Zusak a avut răbdarea să asculte întrebările și curiozitățile mai multor cititori, povestind despre cum și-a descoperit pasiunea pentru cărți de mic și despre secretele cărților lui pe care le considera copiii săi, ceea ce îi era imposibil să aleagă una preferată. Cea mai frecventă întrebare a fost despre Moarte și despre cum este aceasta narator al romanului. Autorul a mărturisit că i-a plăcut să se joace cu Moartea în această carte, deoarece oamenilor le este frică de ea în general, mulți asociind-o cu diavolul și deoarece ideea lui inițială a fost să scrie doar despre Moarte, a inclus-o pe Liesel în poveste, fără ca povestea să mai pară sadică și dându-i culoare cărții. O altă întrebare a fost dacă s-a gândit să îl lase pe Rudy să trăiască în carte sau dacă regretă că nu a făcut-o. Chiar dacă pentru mulți va părea un răspuns rece, acesta a mărturisit că nu, pentru că acesta era rolul lui în roman. Markus Zusak a dezvăluit faptul că Rudy este personajul său preferat din carte, chiar din toată cariera sa, și că ține foarte mult la el.
La final, ne-am adunat în jurul scriitorului pentru a primi autograf pe cartea noastră. Cu toate că toată lumea era nerăbdătoare, Markus Zusak avea calmul și răbdarea pe care nu oricine cred că le poate căpăta ușor. Chiar și așa, a semnat fiecare carte în parte, dar într-un mod unic. A desenat două inimi unite: una neagră și una roșie, care pot semnifica o legătură între viață și moarte sau între Liesel și pasiunea sa pentru cărți. Pot spune că a fost o experiență de-a dreptul unică și că m-am simțit onorată să fiu atât de aproape de un scriitor atât de important și talentat precum Markus Zusak!
Diana Petra Poruciuc
Mai multă semnificație asupra lucrurilor din jurul nostru
Impresia pe care mi-a lăsat-o Markus Zusak este că talentul său vine, probabil, și din firea deosebit de blândă, deschisă și receptivă la curiozitățile celor tineri. Cărțile scrise de el au schimbat perspectiva despre viață multor cititori prin ideile sale.
Autorul scrie din viziunea unui copil sau adolescent, deoarece îl face să se simtă din nou ca o ființă inocentă. El vede copiii ca persoane cinstite și curate la suflet. Acest lucru poate arăta că are o imagine a lumii din jur mult mai colorată și încearcă să expună fiecare nuanță în cărțile scrise de el. Totuși, recunoaște că nu are o imaginație extraordinară, iar una dintre operele sale, Hoțul de cărți, a avut mai multe variante. Prima dată i-a venit ideea de a avea moartea ca narator, dar nu era același personaj ca în versiunea finală. La început era unul sadic, căruia îi plăceau necazurile oamenilor, iar asta l-a făcut să se sperie la unele pagini scrise, așa că s-a răzgândit și a încercat cu un narator omniscient. Dar nici asta nu i-a plăcut și i-a venit ideea ca morții să-i fie frică de oameni. Ideea aceasta a schimbat perspectiva mea și a mai multor oameni asupra faptului că, la un moment dat, viața noastră se va sfârși, dar asta ne dă mai multă semnificație asupra lucrurilor care se întâmplă în jurul nostru.
Autorul ține mult la cartea sa și a încercat și să o traducă în germană cu ajutorul tatălui său. Dar, în ciuda acestui fapt, el spune că traducerile nu pot să arate toate detaliile subtile ale limbajului, de aceea a folosit și cuvinte din germană ca să nu își piardă sensul. Și chiar nu l-au pierdut, deoarece au dat mai multă culoare asupra poveștii și au prezentat mai bine emoțiile transmise de personaje, dar și mesaje ascunse.
Matei Hogaș
O făptură inocentă, cu ochi calzi
Recent, am participat la un eveniment de proporții: o revelație în domeniul literaturii și al imaginației, pe scurt, o întâlnire cu Markus Zusak. Nu condamn pe nimeni care se gândește că exagerez. Înțeleg, nu vine de pe Saturn, nu are puteri magice, nu ne-a obligat să spunem lucruri frumoase despre dânsul. Dar ne-a convins, cel puțin pe mine. Totuși, promit că voi fi sincer în legătură cu impresia pe care mi-a lăsat-o întâlnirea cu el.
O parte din acest festival care mi-a plăcut în mod deosebit a fost discuția despre romanul “Hoțul de cărți”. Personajul principal și narator era, inițial, Moartea. Cartea nu era greu de scris. 200 de pagini i s-au părut floare la ureche de redactat, dar un scriitor e un artist, iar un artist e un creator, iar scopul creației sale nu poate fi malefic. După ce a citit ce a scris, a realizat că a reprezentat călătoria dintre lumi în mod sadic, Moartea însăși bucurându-se de slujba sa. Un lucru era clar: nu astfel își dorea domnul Zusak să fie privit acest personaj de către cititori, așa că a luat-o de la capăt.
Incredibil! Când am auzit aceste cuvinte, am rămas împietrit. Oricât de ușor i s-ar fi putut părea de scris romanul până acum, două sute de pagini nu erau puțin. Curajul de a-și abandona creația la care a trudit și a da pagina spre ceva nou este peste puterea mea de înțelegere. Prin urmare, rolul principal i-a fost oferit lui Liesel, care urma să devină antagonistul perfect pentru moarte. Probabil din gelozie o urmărea atât de des. Un lucru e cert, scriitorul și-a atins scopul. Povestea gravita în jurul unei făpturi inocente, cu ochi mai calzi.
Un motiv pentru care îl admir pe Markus Zusak este faptul că afirmă că nu are imaginație. Nu glumesc, nu are imaginație. Așa a zis!
Nu am o imaginație atât de bogată, iar acest fapt îmi poate cauza probleme, mai ales în timpul în care scriu. Totuși, imaginația vine încercând să rezolv acele probleme.
De asemenea, a precizat că nu este un intelectual. A spus și că a început să scrie prima sa carte la vârsta de 16 ani și a renunțat după opt pagini. Cu toate acestea, stau și mă gândesc: unde se află acum? La FILIT, un eveniment internațional, bucurându-se un succes extraordinar. După cum am spus, nu vine de pe Saturn și nu are puteri magice. În schimb, are ambiție, este cu adevărat dedicat creației sale, iar intențiile sale sunt pure. Scriind opere literare, își dorește să răspândească bucurie în sufletele cititorilor făcând ceva ce îl pasionează. Așa cum ne-a dezvăluit, când scrie, simte că redevine copil. O mică legătură există între caracterul său și cel al lui Liesel, aceasta furând cărți și pentru a evada din lumea reală, astfel ajungând într-un tărâm al inocenței, asemănător cu perioada copilăriei.
A vorbit din suflet, a fost sincer și s-a descurcat de minune. A fost o experiență fantastică, pe care sper să o retrăiesc în viitor.
Maia Constantinescu
Un suflet de copil vede lumea în mai multe nuanțe
Zilele acestea, locuitorii Iașului au avut onoarea să îl cunoască pe autorul bestseller-ului „Hoțul de cărți”, Markus Zusak, la festivalul FILIT, care are loc în fiecare an. Am fost bucuroasă când i-am văzut numele pe lista invitaților de anul acesta, am luat biletul și am plecat nerăbdătoare spre Teatrul Național, locul unde s-a desfășurat întâlnirea.
Apoi, la întâlnirea Alecart de la Muzeul Pogor, din ultima zi de festival, am observat, încă din primele sale cuvinte, onestitatea scriitorului. A vorbit cu publicul nu numai ca autor, ci și ca om. Personalitatea sa este una calmă, veselă și dornică să ajute oamenii, unul dintre cele mai importante sfaturi transmise de el fiind „Nu puneți presiune pe voi!”. Markus are un suflet de copil; chiar el a recunoscut că preferă să scrie din perspectiva unui adolescent, deoarece ei văd lumea în mult mai multe ”nuanțe”. Un alt lucru remarcabil a fost perseverența sa. Autorul a povestit cum a trebuit să scrie o mulțime de variante ale cărții până când una dintre ele să fie acceptată, și cum a durat treisprezece ani să o finalizeze pe următoarea, intitulată „Podul de lut”.
La Pogor s-a discutat în mare parte despre „Hoțul de cărți”, adolescenții din public având multe întrebări pentru autor în legătură cu moartea, care este naratorul cărții. El, cu un zâmbet cald pe chip, a răspuns într-un mod unic la una dintre ele, care suna astfel: „V-ați gândit vreodată să schimbați naratorul cărții?”. La aceasta, el a răspuns că ar fi vrut să scrie cartea din perspectiva lui Liesel, însă moartea a adăugat un lucru special, ceva care a făcut-o unică. Acesta a mărturisit că moartea, în ciuda faptului că are frică de ea, este cea care îl motivează și îl face să trăiască fiecare moment din plin.
Acest răspuns, și toată cartea în sine, m-au pus pe gânduri; modul în care autorul a vorbit despre aceste subiecte m-a făcut să îmi schimb perspectiva asupra vieții. Am fost onorată să particip la un astfel de eveniment și m-am bucurat să am șansa să fac chiar o poză cu el și să primesc autograf. Întâlnirea cu Markus Zusak a fost pentru mine cu adevărat specială și sper ca în următorii ani să am privilegiul de a cunoaște scriitori la fel de deschiși și prietenoși ca el.
Iuliana Nistor
Credința într-un miracol, prietenia, empatia și cuvintele ne pot salva
Deși credeam că autorii cunoscuți având atât de mult succes îi tratează cu superioritate pe fani, am fost plăcut surprinsă să descopăr că domnul Markus Zusak era chiar opusul. M-a uimit faptul că, deși părea un om foarte serios înainte să urce pe scenă, s-a dovedit a fi de fapt o persoană jovială, mereu cu zâmbetul pe buze, onest și deschis să răspundă întrebărilor adresate de admiratorii cărților sale. Deși oamenii trăiesc cu impresia că scriitori trebuie să aibă un limbaj bogat și o imaginație nemaipomenită, domnul Zusak a afirmat foarte sincer că lui îi place să își trăiască viața liber și scrie doar atunci când simte inspirația pulsându-i în vene. De asemenea, a subliniat faptul că folosește un limbaj uzual, ușor de înțeles, uneori chiar inventând singur expresii sau cuvinte noi.
Multe dintre întrebările la care domnul Markus Zusak a răspuns au fost referitoare la cartea “Hoțul de cărți”. Astfel, datorită răspunsurilor sale am înțeles și mai bine romanul. Autorul a explicat pe îndelete de ce a ales ca moartea să fie naratorul și de ce aceasta o ocolea pe Liesel: pentru ca ea să ducă povestea mai departe. Chiar de la început l-am asemănat pe autor cu Hans Huberman, părând o persoană calmă, liniștită, generoasă, cu multă voie bună. Mai târziu domnul Markus Zusak chiar a afirmat că se identifică pe de-o parte cu acest personaj, iar din alte puncte de vedere cu Rosa Huberman. Asemănarea dintre moarte, narator, și autor este faptul că ambele termină la un moment dat o poveste.
După această întâlnire și după citirea cărții am rămas în minte cu prezentarea imaginii blânde a morții și cu ideea că de multe ori poveștile, credința într-un miracol, prietenia, empatia și cuvintele ne pot salva din situațiile dificile pe care le întâlnim.
Călin Buta
Să simți că faci parte din lumea scriitorului
Întâlnirea cu scriitorul Markus Zusak de duminica aceasta a fost o experiență uluitoare. În primul rând, m-au impresionat profund modestia și umorul său. Markus Zusak s-a dovedit a fi un om accesibil și prietenos, deschis să discute cu pasiune despre creația sa. Cu o abordare caldă și sinceră, a reușit să ne facă să simțim că facem parte din lumea sa literară.
Discuția noastră despre "Hotul de cărți" a adus la lumină aspecte interesante ale romanului. Markus Zusak a subliniat importanța cuvintelor și puterea lor de a transforma lumea. Am înțeles că prin intermediul cărții putem învăța să prețuim nu doar conținutul, ci și forma scrisului și cum acesta poate deveni un mijloc de a comunica emoții și gânduri profunde. Romanul în sine este o poveste complexă și emoționantă despre o fetiță germană și un evreu ascuns în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Este o meditație profundă asupra umanității, cu personaje bine conturate și o structură narativă neconvențională. Cartea m-a făcut să reflectez asupra importanței compasiunii și a puterii cuvintelor în schimbarea destinului uman.
Întâlnirea cu Markus Zusak mi-a confirmat că scriitorii pot fi adevărați artiști ai cuvintelor și m-a inspirat să explorez în profunzime creația sa literară. Este o experiență pe care nu o voi uita niciodată, și care a adâncit și mai mult aprecierea mea pentru romanul "Hoțul de cărți" și pentru lumea literaturii în general.
Elena Pojoga
Putem doar să fim uniți și să ne scriem povestea
Foarte recent am avut ocazia, datorită clubului Alecart, în cadrul FILIT să particip la o întâlnire cu autorul romanului "Hoțul de cărți", Markus Zusak. Nu am știut la ce să mă aștept, era prima dată când am fost într-un spațiu atât de primitor cu un autor. Am apreciat cât de deschis și sincer a putut să vorbească și cât de naturale au fost răspunsurile pe care le-a dat și răbdarea sa față de fiecare persoană care a venit.
Multe dintre întrebări erau legate de naratorul cărții, moartea. Povestirea destinului personajului principal, Leisel, din perspectiva morții este o alegere neobișnuită și fascinantă care ne captivează interesul, ne stârnește dorința de a afla, de a întoarce încă o pagină. Am constatat că moartea este de fapt o ultimă piesa în puzzle-ul vieții, cu toții știm că o să murim la un moment dat și din cauza asta ne ridicăm din pat în fiecare zi, prețuind mai mult viața. Privind în jurul nostru, moartea ne face să ne simțim fără putere, neajutorați, dar ea ne dă valoare vieții. Noi suntem singurii care ne putem controla viața, putem să alegem cum ne-o trăim, însă norocul și soarta fiecăruia ocupă un loc important.
Printre mulțimea de întrebări și răspunsuri au fost unele care m-au făcut să mă gândesc profund și să încerc să îmi creez propria concluzie. "În zilele noastre ce ne poate salva?" Răspunsul dat de Markus este unul realist. Nimic. Nimic nu ne poate salva, dar ce urmează să se întâmple o să creeze mai multe povești frumoase. Putem doar să fim uniți și să ne scriem povestea. Literatura este o formă de a ne exprima, de a scăpa din monotonia zilnică și de a intra într-o altă lume, este o modalitate prin care putem fi ascultați, este un simbol al libertății.
Sunt recunoscătoare că am avut șansa de a participa la o experiență memorabilă, în care am reușit să descopăr mai multe puncte de vedere valoroase.
Alexie Bărbieru
E o libertate magică să faci parte din poveste (Markus Zusak)
Mi-a plăcut în mod special atmosfera creată de scriitor în sală, faptul că zâmbea, făcea glume pline de umor, lăsându-mi o impresie plăcută. Cred că domnul Markus Zusak este cu adevărat un om cald. În cele două ore jumătate, singurul moment când mi-a fost pusă la încercare răbdarea a fost cel în care am stat la coadă pentru autograf.
Mulți copii au pus întrebări despre Moarte și cred că este un subiect interesant. Cel mai mult m-a impresionat că autorul a schimbat perspectiva asupra morții, dându-i o înfățișare omenească. A dat morții, acestui personaj atât de paradoxal și înfricoșător pentru cei mai mulți dintre noi, capacitatea de a iubi, de a avea emoții, sentimente, inclusiv blândețe și compasiune. Moartea, într-un fel, dă sens vieții. Dacă nu ar fi moarte, viața ar fi seacă, nesfârșită și searbădă. Moartea nu are coasă și nu are o coasă lungă cu lama ascuțită. Moartea nu e violentă, nici răzbunătoare, e doar un rezultat. Autorul s-a gândit și la perspectiva Creatorului. El este stăpânul morții. Dumnezeu însă ar fi fost prea puternic. Autorul a vrut ca romanul său să se joace puțin cu ideea Divinității. Moartea e un personaj mai interesant ca Dumnezeu, pentru că acesta ar fi fost prea puternic. Prea complex și poate prea banal în același timp.
Mi-a mai plăcut și răspunsul lui când a fost întrebat cu ce personaj se identifică. A răspuns că el nu se aseamănă neapărat cu un personaj anume. Crede că e un fel de combinație dintre Rosa și Hans Hubermann. Rosa, pentru că uneori se pierde cu firea, iar Hans, datorită caracterului blând și a firii sale calme. A mai spus că, uneori, trebuie să ne mai trăim și viața, nefiind doar ca Hans, dar nici ca Rosa. Pe de altă parte, a mai spus că se identifică și cu naratorul, cu Moartea, el, autorul, fiind autoritatea supremă în carte, putând alege cine trăiește și cine trece la veșnicie.
În încheiere, a mai spus de ce îi plac atât de mult cărțile. În ele sunt scrise minciuni frumoase, pe care noi le credem. E o libertate magică, aceea de a-ți imagina că faci parte din poveste, că simți totul pe propria piele. De aceea, ar trebui ca toată lumea să citească și romane, nu doar cărți de informație, căci ele ne ajută să scăpăm de monotonia zilnică, de propria greutate pe care trebuie să o purtăm permanent și sub care ne încovoiem adeseori.
Sofia Crețu
Hoțul de cărți este protejat de către hoțul de suflete?
Ce este, oare, un scriitor? Cu toții, probabil, ne imaginăm că trebuie să fii un adevărat geniu pentru asta. Însă Markus Zusak nu este de aceeași părere. Pentru el, cuvintele sunt un „loc de joacă” – așa cum el însuși spune – de aceea îi și place să scrie din perspectiva unui copil. Din câte am remarcat, autorul volumului „Hoțul de cărți” este o persoană cu un caracter modest, deosebit de amuzant și prietenos.
Cel mai mult m-a impresionat discuția despre naratorul cărții: moartea. Din spusele scriitorului, am înțeles că moartea este cea care dă valoare vieții, care ne face să prețuim fiecare clipă, chiar și din cel mai obișnuit moment al zilei. Moartea nu numai că are caracterul unei ființe umane, dar și iubește, în ciuda a ceea ce am putea crede. Moartea este hoțul de suflete. Însă ce face cu acele suflete? Ei bine, eu cred că are grijă de ele. În ciuda faptului că, după ce murim, trupurile devin reci ca gheața, sufletele sunt menținute calde de către moartea însăși. De fapt, doar trupul nostru moare. Sufletele nu pot muri niciodată. Flacăra lor eternă încă arde și va arde în continuare.
Liesel trăiește într-o poveste al cărei narator este moartea. Și totuși, toată lumea în jurul ei moare, mai puțin ea. Acest lucru mă face să mă gândesc... oare hoțul de cărți este protejat de către hoțul de suflete? Sau oare cărțile o protejează pe Liesel? Știm că Liesel a descoperit, pentru prima dată, o carte lângă trupul lipsit de viață al fratelui ei. Atunci a avut loc prima întâlnire dintre hoțul de cărți, hoțul de suflete și o carte: „Manualul groparului”. Un lucru confirmat de Markus Zusak este că lumea lui Liesel, fără cărți, ar fi ca o lume fără culori sau fără speranță.
Un alt aspect care m-a impresionat, ceea ce va răspunde la întrebarea pusă la început, este perseverența și dorința lui Markus Zusak de a continua să scrie. Deși prima lui încercare de a scrie o carte, la vârsta de 16 ani, a eșuat lamentabil, la prima lui lectură publică nu a venit nimeni, iar primele lui trei cărți au fost refuzate de către edituri, el a continuat să scrie, avea un scop clar în minte și a știut că nu trebuie să renunțe. Nu îmi pot imagina cât de greu trebuie să fie ca munca ta să fie, pur și simplu, ignorată de către oamenii în care speri cel mai mult că ți-o vor aprecia. Motivația și determinarea scriitorului Markus Zusak sunt admirabile și îl respect pentru asta.
Ilinca Dumitru
“Biletul de intrare” este o carte
Sunt norocoasă să fiu elevă la Național și nu este întâmplător că Iașul este gazda unor evenimente culturale de amploare, unul dintre ele fiind FILIT, la care școala mea e parteneră, un eveniment care a adus la noi, an de an, oameni de cultură, autori consacrați și citiți din toată lumea.
Anul acesta am avut șansa de a-l întâlni pe Markus Zusak, un scriitor foarte apreciat peste tot în lume, cunoscut pentru romanul ”Hoțul de cărți”. Invitat fiind la festival, motivat și de fiica sa, după cum chiar el a mărturisit, acesta a acceptat cu bucurie și entuziasm întâlnirea cu cititorii săi, atât din sala Teatrului Național, cât și în cadru restrâns, la tradiționalele Întâlniri Alecart de la Muzeul Literaturii Române.
Atmosfera de la Casa Pogor, locul încărcat de cultură, locul întâlnirii cu autorul într-o zi caldă de toamnă va rămâne în sufletul meu. Chiar de la intrarea în sală, s-au simțit căldura, naturalețea, simplitatea și modestia invitatului, un om cu emoții și frici ca noi toți. M-au impresionat zâmbetul, umorul și răbdarea pe care le arăta mereu publicului, format în majoritate din adolescenți. “Biletul de intrare” la întâlnirile cu autorul era cumva citirea uneia dintre cărțile lui Markus Zusak. Cei mai mulți am ales ”Hoțul de cărți”, autorul „traducând” pentru noi percepția sa despre propria creație, despre cum a investit în creșterea ei. Ne-a dezvăluit secrete despre ce înseamnă crearea, ideea poveștii, povestea din spatele poveștii (There‘s a story behind the story), personajele. Moartea preia rolul naratorului și, deși autorul se teme de moarte, ne dezvăluie o altă perspectivă prin care moartea poate, prin poveste, să dea viață personajelor pentru care autorul a decis sfârșitul.
Markus Zusak declară că se poate identifica cu părinții din familia socială, Hans si Rosa Hubermann, o combinație de fermitate și căldură; eu însă îl pot asemăna cu Rudy, în gesturile sale. Momentul care mi-a arătat acest lucru a fost sacrificiul făcut de Rudy pentru recuperarea cărții lui Liesel ”prinsă la furat de cărți”. Liesel este cea care conștientizează puterea vindecătoare a cuvintelor, motivul pentru care aceasta “împrumuta” cărți fiind acela de a-i citi lui Max, prietenul evreu pe care îl ascundeau în casa lor. Autorul dezvăluie că și pentru el cuvintele dau sens vieții, sunt instrumente ale poveștilor, minciuni frumoase. Prin cuvinte, moartea își slăbește puterea. Sunt convinsă că Liesel a supraviețuit datorită cuvintelor. Autorul a mărturisit și după închiderea acestei cărți că nu a scăpat de frica de moarte, însă prin puterea cuvintelor ne-a lăsat impresia că moartea se teme de oameni (”este bântuită de oameni”).
Îmi va rămâne pentru mult timp emoția resimțită la întâlnirea cu Markus Zusak și prin faptul că acesta ne-a dăruit, cu drag, autograf cu două inimi.
Maria Alexa
Markus Zusak este un scriitor australian cu părinți germani. M-a impresionat foarte mult întâlnirea cu acesta la Casa Pogor din cadrul festivalului Filit. Printre primele idei pe care le-a exprimat a fost faptul că pentru el viața fără literatură nu înseamnă nimic. L-am înțeles, deoarece și eu după ce am citit romanul Hoțul de cărți mi-am propus să citesc mai mult din creația sa și a altor scriitori contemporani.
Am apreciat faptul că personalitatea autorului este în contrast cu finalul romanului, acesta este un om inteligent, curajos, dar și cu un simț dezvoltat al umorului. O altă afirmație care m-a marcat a fost că problemele cu care te confrunți sunt niște daruri. A dat ca exemplu crearea naratorului cărții. Deși la început i s-a părut foarte greu a găsit formula perfectă pentru narator, demonstrând faptul că inteligența și perseverența te ajută să reușești.
Răspunsul dat la întrebarea despre faptul că în toate cărțile lui personajul principal este copil a fost că prin personajul copil vrea să redescopere lumea. Acest răspuns m-a făcut să conștientizez faptul că perioada copilăriei este una din cele mai scurte etape ale vieții și cea mai importantă pentru formare, dar și cea mai frumoasă.
Andrei Fortuna
Din cenușă vor apărea povești frumoase (Markus Zusak)
Întâlnirea cu Markus Zusak a fost un prilej de mare bucurie, deoarece am văzut în fața mea, încă de la început, un om de o modestie covârșitoare, care a apărut într-o furtună de aplauze și s-a așezat liniștit pe scaunul lui de invitat ca un simplu spectator.
El a început să scrie încă de la vârsta de 16 ani, iar talentul și imaginația bogată l-au ajutat să se folosească de cuvinte și să găsească combinațiile cele mai frumoase, așa cum reiese și din povestea ,,Hoțul de cărți’’. A mărturisit că atunci când scrie, el simte o fericire, iar asta m-a emoționat foarte tare, l-am simțit foarte sincer și deschis. Când a început să scrie această carte i s-a părut că erau prea multe lucruri negative în ea, atunci s-a hotărât să nu ia în considerare cele 200 de pagini și a luat-o de la capăt. Temele abordate de-a lungul povestirii sunt moartea, literatura și dragostea. A pornit de la persoane reale pe care le-a transformat în personaje. Spune despre Rosa că în realitate era mult mai aspră. Doar Liesel trăia, dată fiind situația războiului, iar naratorul era un personaj atipic, Moartea. În situația unui război, totul depinde de noroc, deci nu trebuie să ne fie frică de moarte.
Tot ceea ce putem face este să ne trăim viața, deoarece din cenușa a tot ceea ce se întâmplă astăzi vor apărea povești foarte frumoase, spune el. Chiar dacă în lume este foarte multă moarte, faptul că știm că la un moment dat vom muri, ne determină să prețuim viața și mai mult și să facem anumite lucruri care nu ne fac plăcere.
M-am amuzat atunci când a spus că i s-a întâmplat să vină cititori și să spună că în urma lecturii nu mai au aceeași frică de moarte, deși el o are în continuare. Mi-a plăcut mult să-l ascult, aș fi vrut să nu se termine și nu am plecat de acolo fără un autograf pe care să îl păstrez ca o amintire în suflet.
Karina Comșa
Pentru o poveste ai nevoie de un instrument de scris, o foaie și... puțină omenie
Autorul Markus Zusak scrie, de cele mai multe ori, din punctul de vedere al unui copil / adolescent toate cărțile sale, deoarece simte cum se întoarce la vârsta de 16 ani, cea a inocenței, o vârstă la care suntem cei mai cinstiți.
Oamenii care au citit Hoțul de cărți și l-au abordat i-au spus că au altă perspectivă legată de trecerea în neființă și personificarea acesteia, una mai întunecată, despre o forță care nu este capabilă de sentimente și trăiri omenești. Autorul a mai punctat următorul aspect, chiar dacă știm că vom muri, tot ce facem în viață merită până și în zilele în care nu vrem să ne ridicăm din pat. Oamenii obișnuiți trăiesc cu impresia că trebuie să ai o imaginație consistentă pentru a scrie, însă autorul nu a fost de acord cu această idee. Eu, după ce am asistat la această întâlnire, sunt de părere că oricine poate scrie o poveste numai cu ajutorul unui instrument de scris, o foaie de hârtie și puțină omenie înăuntrul său.
În Hoțul de cărți, moartea este un personaj sadic și întunecat, care se bucură prea mult de întâmplările nefericite ale personajelor. Astfel, autorul a început să scrie din perspectiva lui Liesel, apoi a schimbat-o într-un narator omniscient, însă devenise monoton. Tot schimbând naratorii, autorul a ajuns înapoi la moarte, care mi-a plăcut cel mai mult, deoarece a fost o abordare pe care nu o întâlnești de obicei într-o carte. O întrebare pe care și-a pus-o autorul a fost: Cum ar fi dacă moartea s-ar teme de noi? Ar fi altfel decât ce ne-am imaginat până acum. Problemele pe care le avem în timp ce scriem sunt niște daruri, nu niște poveri, deoarece înseamnă că am reușit să ne transpunem întru totul în ce scriem și să dăm viață lor.
Autorul s-a jucat cu personajul moartea, spunând cum aceasta este piesa lipsă din viața noastră, de aceea moartea vorbește ca un om și are trăiri similare cu ale noastre. În final, autorul vorbește despre asemănarea dintre libertate și cărți, o aluzie la scrierea sa cea mai cunoscută, cum cărțile sunt o experiență magică de a te juca serios, trăind viața altcuiva.
Matei Vatră
Fiecare poveste este un răspuns poetic
Markus Zusak este autorul faimosului roman “Hoțul de cărți”. El este o persoană foarte respectată și modestă. Într-o duminică foarte specială, am avut ocazia să-l întâlnesc pe dumnealui la o întâlnire Alecart. La fiecare întrebare pusă, ocolea răspunsuri directe, spunând o poveste care ne explica într-un mod poetic răspunsul său. El susținea faptul că nu este inteligent și că nu folosește cuvinte sofisticate, dar eu nu sunt deloc de acord cu această afirmație, demonstrează faptul că este o persoană prea modestă, fiind din contră extrem de inteligent.
Pe mine m-a impresionat faptul că Markus Zusak a spus așa:
“Writing is like climbing a mountain and at the top there is a playground where you find joy playing around.”
Această frază exprimă o idee care aduce motivația să scrii știind cât de frumos va fi la sfârșit.
Markus a povestit puțin despre naratorul romanului. Moartea din Hoțul de cărți este diferită față de imaginea văzută de noi. Nu este o entitate din umbră cu o robă neagră și o coasă. Moartea dă de fapt un sens vieții noastre minuscule. Dacă nu ar fi moarte, nu am mai avea motivația de a ne ridica din pat dimineața. Markus Zusak a zis să ne bucurăm de viață și să nu o irosim. Să fim recunoscători pentru fiecare zi și să ne umplem viața de aventuri și întâmplări fericite.
Markus Zusak a mai povestit și despre cum a rescris cartea de multe ori nefiind sigur de narator, la ce persoană trebuia scris textul, dar perseverența și dedicarea sa l-au făcut să meargă mai departe, să pună textul din mintea sa pe hârtie și să nu se dea bătut.
Ianis Orhei
,,Viața mea fără voi este nimic” (Markus Zusak)
Pe mine aceste vorbe m-au impresionat, deoarece el a vrut să spună că, fără cititorii lor, cărțile sunt nimic precum și artistul fără public este nimic. Acesta a făcut referire și la o situație din experiența sa, când a fost invitat la o bibliotecă publică din Australia să citească și nu a venit nimeni, așa că a citit doar pentru bibliotecară, la rugămintea ei. El a fost întrebat ,,De ce scrieți toate cărțile din perspectiva copiilor?” și a spus că alege să facă asta, deoarece când avea 16 ani a scris prima lui carte (în copilărie) și că scrisul îi aduce aminte de perioada inocenței. A confirmat faptul că este un om creativ și simplu, care integrează în cărțile lui și cuvinte inventate de el.
În romanul ,,Hoțul de cărți” naratorul este moartea, iar la întâlnirea cu scriitorul au fost adresate foarte multe întrebări legate de acest subiect. Dumnealui a mai spus că i-a plăcut să se joace cu moartea și ca viața noastră este ca un puzzle cu piesa lipsă ,,moartea”. El a confirmat că de mic copil a fost atras de cărți și filme, afirmând:
,,Dintotdeauna mi-au plăcut minciunile frumoase.”
Alt lucru foarte frumos zis de către el este că viața noastră fără cuvinte nu are culoare și că viața noastră fără cuvinte nu are culoare și că Hitler a omorât oameni prin cuvinte, iar hoțul de cărți a furat acele cuvinte înapoi făcând un bine pentru toată lumea salvând vieți.
Aceasta întâlnire m-a făcut să învăț ca moartea fără viață nu înseamnă nimic și cuvintele sunt culoarea din tabloul monoton al vieții.
Amalia Andreica
Suntem făcuți din poveștile pe care le spunem, pe care le scriem și pe care le citim.
(Markus Zusak)
Autorul a început prin a ne povesti despre prima carte scrisă, când avea 16 ani. El însuși a numit-o o carte foarte nereușită, deoarece avea doar 8 pagini. Acest lucru m-a impresionat, deoarece putem observa că a muncit de mic, pentru a ajunge unde este acum.
Am reținut momentul în care acesta a spus că urmarea tuturor lucrurilor rele care se întâmplă în vremurile noastre este faptul că vor fi scrise multe povești minunate. Unul dintre lucrurile pe care l-am admirat la scriitor a fost și faptul că acesta a răspuns cu sinceritate la întrebările puse de către public, chiar dacă unele răspunsuri nu au fost pe placul cititorilor, precum momentul în care ne spune că, deși Rudi a fost personajul lui preferat din carte, nu a existat nicio altă versiune a poveștii în care acesta nu murea. Autorul ne mărturisește că nu are mereu motivație și inspirație să scrie, dar ce este important este că nu se simte obligat să facă acest lucru. El ne spune că este foarte important să ne și trăim viața, dincolo de obligații.
Un moment care m-a emoționat a fost acela în care scriitorul ne-a spus că noi suntem făcuți din poveștile pe care le spunem, pe care le scriem și pe care le citim. Acest lucru ne-a arătat mai mult din partea sensibilă a lui, dar și din cea poetică. A fost o experiență de neuitat, din care am învățat foarte multe și sper să mai am și alte oportunități asemănătoare.
Ștefan Bocit
O lume fără cărți este o lume goală
Pe mine m-a fascinat întâlnirea cu autorul, deoarece m-a făcut să privesc cartea dintr-o altă perspectivă, cea în care există o moarte mai liniștită şi împlinită, nu o moarte sumbră şi fără compasiune. Scriitorul a spus că moartea în carte este una blândă, căreia îi pasă de cei pe care îi ia din această lume, o moarte care are conștiință, gânduri, emoții şi sentimente.
Mi-a plăcut cum a răspuns Markus Zusak la toate întrebările şi cum şi-a împărtășit emoțiile şi sentimentele cu noi şi ideile care existau la baza cărții şi, astfel, m-a făcut să înțeleg cum a scris-o, deoarece autorul a spus că nu are inspirație, ci doar multe probleme şi imaginația vine din jurul acelor probleme, iar după aceea se lasă purtat de scris şi de cuvinte.
O lume fără cărți este o lume goală, fără oameni, fără culori şi fără sentimente. Cărțile ne fac să experimentăm emoții şi sentimente, fără de care am fi mereu sumbri, serioși şi nu am putea arăta afecțiune, recunoștință şi iubire.