Ne intrebam adesea ce este un geniu si caror imprejurari se datoreaza faptul ca din mijlocul multimii anonime rasare cate o personalitate puternica pe care judecata generatiilor ulterioare o recunoaste ca atare. Au existat intotdeauna artisi mari ale caror opere reflecta in chip desavarsit aspiratiile omenirii care bine si frumos. Prin arta penelului si a pietrei cioplite ei au dat o splendida expresie visurilor omenesti, tendintei care este innascuta in om de a indragi ceea ce este frumos, mare, nobil.

Ei au fost insa socotiti geniali abia atunci cand actiunea corosiva a timpului i-a lasat neatinsi, ba chiar le-a conferit noi dimensiuni operei. Deseori ei au trait in mijlocul unei societati nepasatoare, ostile chiar, au suferit mult si abia dupa moarte opera lor a fost considerata geniala. O analiza mai atenta poate descifra insa din creatia geniala pe om, cu maretia si slabiciunile sale, cu viata sa fericita sau tragica, cu manifestarile sale normale sau patologice.

Exista oare in operele geniilor echivalari plastice ale starii lor normale sau patologice ?  Probabil, pentru ca fiecare act de creatie emana dintr-o anumita stare de spirit, deci dintr-o gama de manifestari psihoafective, dar si din cele biopatologice sau morfologice.

Care sunt aceste corelatii la genialul manuitor al penelului Vincent Van Gogh ce a lasat, in ciuda unor manifestari patologice notorii, opere de mare valoare, unice in felul lor ?

Van Gogh s-a nascut la 30 martie 1853 intr-o comuna din Brabantul olandez. Din copilarie, Vincent prezenta tulburari de caracter: cel mai mare dintre copiii in viata ai familiei era inclinat spre singuratate, parintii fiind nelinistiti de comportamentul sau incapatanat si coleric.La 16 ani lucreaza ca vanzator intr-o galerie de tablouri si pana la 20 de ani va ramane vanzator de obiecte de arta. La varsta de 25 de ani, crezand ca si-a gasit vocatia, incepe seminarul evanghelic, unde este putin apreciat; nu se descurajeaza si devine predicator in Borinaje, unde cunoaste si impartaseste viata foarte grea a minerilor, locuind intr-o cocioba parasita, umeda si rece.

Spectacolul vietii lor mizere l-a miscat profund, aprinzandu-i imaginatia, determinandu-l sa inceapa sa deseneze. La recomandarea fratelui sau Theo, in casa caruia se si instaleaza, isi gaseste refugiul in pictura, stabilizandu-si putin viata prin frecventarea mai multor ateliere de pictura si sculptura, devenind prieten cu Toulouse-Lautrec si intalnindu-i pe marii impresionisti Monet, Sisley, Pissaro, Seurat.

Convetuirea armonioasa a celor doi frati nu a durat multa vreme, in special datorita caracterului dificil al lui Vincent. In 1888, sfatuit de Toulouse-Lautrec, se stabileste la Arles. Suferea de nevroza, de emotii violente, nemotivate, care durau zile in sir. Crizele sale sunt din ce in ce mai dese. Pentru Van Gogh frenezia muncii ( in scurta sa cariera a lasat aproximativ 1 700  de lucrari, din care 900 de desene si 800 de uleiuri) inseamna, probabil, dorinta de uitare; pictura este pentru el, bolnavul ocular si mintal, o consolare fata de viata sa ratata.

In 1887 face cunostinta cu un alt pictor devenit ulterior celebru  – Gauguin -, pe care il invita sa se asocieze activitatii lui; colaborarea si prietenia lor aveau sa dureze putin, ele evoluand spre certuri excesive, in care Van Gogh izbucneste la orice fleac. Intr-o seara, cand Gauguin iese singur la plimbare, are loc un incident grav: Van Gogh se napusteste asupra lui cu un brici in mana. Gauguin isi masoara cu privirea prietenul; aceste se opreste, plecandu-si capul. Intorcandu-se in atelier, ingrozit de comportarea sa, se pedepseste singur, taindu-si urechea stanga. Este si perioada de debut a crizelor de epilepsie, declansate mai ales din cauza excesului de absint. In repetate randuri este internat in sanatoriul din Saint-Remy.

In 1890 pleaca la Anvers pentru a fi tratat de un medic homeopat, amic al pictorilor impresionisti. Duminica, 27 iulie 1890,seara, isi trage un foc de revolver in directia inimii si moare 3 zile mai tarziu.

Diagnosticele privindu-l pe Van Gogh au fost, in urma cu peste 100 de ani, diferite. Astfel, la Arles, dupa automutilare, i s-a pus diagnosticul de  „manie acuta cu delir generalizat”; o sora a mamei si alte cateva persoane din familie suferind de epilepsie, boala lui Vincent a fost catalogata ca ereditara.

Van Gogh a fost victima unei lupte inegale: pe de o parte, artistul vizionar, neconformist, vulcanic, care, in plus, mai purta si pecetea unor tare oculare si psihice, iar de cealalta parte, o societate imbibata de convetionalism si indiferenta. Dar nici bolile, nici greutatile vietii nu l-au impiedicat pe pictor sa depaseasca cu mult „limitele” impresionismului. Arta sa nu a fost aceea a unui nebun, ci arta unui geniu pe care si-l revendica postimpresionistii, expresionistii si, in general, pictura moderna.